Şase persoane au fost puse sub învinuire şi conturile holdingului olandez Lukoil din România, Marea Britanie şi Olanda au fost blocate încă de săptămâna trecută. Între timp, conducerea de la Moscova a recţionat la nivel înalt. Vagit Alekperov, magnatul rus care deţine concernul Lukoil, i-a transmis o scrisoare preşedintelui Klaus Iohannis prin care îi cere să asigure transparenţa anchetei. Despre toate acestea, dar şi despre culisele acestui scandal care tinde să devină internaţional aflăm dintr-un material marca România furată.

Iulie 2015. La 10 luni de la descinderile Parchetului Curţii de Apel Ploieşti de la rafinăria Lukoil, procurorii pun sechestru asigurător de aproape două miliarde de euro. Ținta? Conturile din străinătate ale gigantului rus. Motivul? Conducerea rafinăriei ar fi scos ilegal din ţară profitul şi ar fi decapitalizat astfel uzina de prelucrare a ţiţeiului. Ultimul şi cel mai de răsunet episod de până acum din dosarul Lukoil are loc la 17 ani de la cumpărarea rafinăriei de către investitorii ruși.

Istoria Petrotel

Petrotel este una dintre cele mai vechi rafinării din România. Înfiinţată în 1904 ca societate mixtă româno-americană, a fost folosită de nemţi în anii 1941-1944 şi bombardată de aliaţi la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Rafinaria a fost reconstruită şi retehnologizată în mai multe etape, în perioada comunistă. În 1983, noua instalatie de piroliză, de la rafinăria numită atunci Combinatul Petrochimic Teleajen, a explodat şi a ucis 27 de oameni. Alţi 39 au fost răniţi.

„Apocalipsă, infern…cam asta e titlul pe care îl găsesc acum cel mai reprezentativ bazat pe amploarea evenimentului cu consecințe deosebit de grave, pierderi de vieți omenești, distrugeri materiale imense”, spune Andrei Banu, fostul şef al Secţiei Judiciare din cadrul Poliţiei Ploieşti.

Comuniştii muşamalizează tragedia. Instalaţiile sunt refăcute. Producţia e reluată la scurt timp după explozia de la piroliză.

Andrei Banu: „A fost acest accident, ulterior, la doi ani de zile, s-a repetat la altă secție, la dezasfaltare, tot cu număr mare de morți…au mai fost și în țară câteva accidente tehnice de amploare mult mai mică”

În total, în anii ’80 în România existau zece rafinării. Cinci mari – Petromidia, Petrobrazi, Arpechim Piteşti, Teleajen şi Rafo Oneşti, şi cinci mici: Astra Ploieşti, Vega Ploieşti, Steaua Română Câmpina, Rafinăria Dărmăneşti şi Petrolsub Surplacu de Barcău.

La finalul epocii comuniste, capacitatea naţională de rafinare ajunsese la 34 de milioane de tone pe an. România obţinea din petrol de la carburanţi până la mase plastice şi cauciuc sintetic

În România, importanța pe care industria petro-chimică a avut-o și a putut să o aibă putea să dea României un loc mult mai important în tot ceea ce înseamnă piața mondială și efectele s-ar fi văzut și în gradul de dezvoltare al României”, spune profesorul de economie Mircea Coșea.

După momentul ’89 industria petro-chimică este reorganizată.

Combinatul Teleajen este rebotezat Petrotel şi inclus în Compania Română de Petrol, proprietate a statului. Ca şi celelalte rafinării de stat, începe să acumuleze datorii. În 1993, Agenția pentru Dezvoltare Internaţională a Statelor Unite întocmeşte un raport cu privire la restructurarea sectorului petrochimic românesc.

Plan de restructurare pentru sectorul petrochimic. Cum ajunge Petrotel la ruși

„Petrotel are secţii pentru producţia de lubrifianţi care merg pe pierdere, însă potentialul de profit pe aceasta direcţie este ridicat chiar şi cu componenta de rafinare închisă”, se spunea într-un document al U.S. Agency for International Development.

„Nu fusese gândită o strategie de dezvoltare a sectorului petrolier la vremea respectivă, ci se analiza caz cu caz. Asta e o problemă care trebuia lămurită între Ministerul Economiei și Industriei la acea dată cu Fondul Proprietății de Stat și eventual Ministerul Privatizării”, explică Valentin Ionescu, fost ministru al Privatizării între 1997-1998.

În 1998, Petrotel ajunge in portofoliul Lukoil, dupa ce grupul de firme din Rusia cumpără de la FPS 51 la sută din acţiunile rafinăriei.

Valentin Ionescu: „A avut loc atunci şi o vizită oficială în România şi a preşedintelui Consiliul de Administraţie LUKOIL şi asta a fost tot şi în contextul respectiv s -a hotărât şi privatizarea rafinăriei. Privatizarea Petrotelului a venit şi a fost gândită mai curând politic. (Reporter: Ce capital politic ar fi putut genera o privatizare ad-hoc a unei rafinării?) Nu vă pot eu răspunde la această întrebare. Haideţi să reformulăm… n-are importanță asta. Altceva!”

Cătălin Harnagea, fost director al Serviciului de Informaţii Externe: „Ceea ce ni s-a cerut nouă a fost o verificare pe acel moment a unor posibili investitori care ar fi vrut să vină să investească sau să cumpere, să intre într-un proces de privatizare. Lukoil era o companie mare cum este şi acum o companie, interesele erau să cumpere…probabil că erau şi alţi competitori…”

Tranzacţia a avut loc într-un context geopolitic care presupunea cumpărarea grupului Lukoil de către americanii de la ConocoPhilips. La vremea respectivă, imaginea Lukoil în România era celebrul personal al serialului Dallas, JR Ewing.

„De multe ori, noi am privatizat aceste companii neștiind către cine le-am privatizat…și în realitate le-am privatizat cu companii care au în spate state mai degrabă decât operatori privați”, spune Cristian Păun, profesor de finanțe internaționale.

Statul român a primit pentru acţiunile Petrotel 16 milioane de dolari (16.797.549). Lukoil Europe Limited Anglia, o subsidiară a companiei-mamă din Rusia, devine acţionar majoritar al rafinăriei de la Ploieşti. Afacerea cu americanii cade, iar Petrotel rămâne în proprietatea statului rus. Prin contractul de vânzare- cumparare, ruşii se angajaseră să investească 200 de milioane de dolari în modernizare şi ecologizare. Suma ar fi urmat să fie cheltuită între 1999 și 2008.

La un an după cumpărarea rafinariei Petrotel, în 1999, Lukoil îşi măreşte portofoliul. Cumpără rafinariile din Odessa – Ucraina şi Neftochim – Burgas din Bulgaria, combinatul petrochimic de la Saratov şi compania petroliera “KomiTEK”, ambele din Federaţia Rusă.

În 2000 grupul rus înregistrează un record în materie de achiziţii. Compania de distribuţie a carburanţilor Getty Petroleum Marketing Inc., cu aproape 1300 de staţii de distribuţie în 13 state din Statele Unite, este cumpărată de concernul LUKOIL.

La data intrării Lukoil pe piaţa din România, în februarie 1998, Petrotel avea o datorie de aproape 54 milioane de dolari (53,84 milioande de dolari) către fosta Bancorex. La scurt timp după perfectarea contractului, Guvernul Radu Vasile dă o ordonanţă de urgenţă prin care plata datoriei este amânată cu 25 de ani.

„Sistemul de rafinării datora băncii un miliard de dolari…în momentul în care s-a trecut la privatizarea parțială, datoriile astea au fost fie șterse, fie trecute pe leul ăla pe litru sau centul pe litru”, precizează Răzvan Temeșan, fost director general Bancorex.

În 2002, Guvernul Năstase şterge, tot prin ordonanţă de urgenţă, toate datoriile rafinăriei. Restanţele către Bancorex, preluate de AVAB, dispar.

Facilități fără precedent și…disponibilizări

Eu am avut obiecţii cu privire la facilităţile acordate investitorului rus de care nu mai beneficiase niciun investitor şi nici ulterior nu a mai beficiat niciun investitor străin, s-au acordat foarte multe facilităţi în condiţiile în care această privatizare a survenit în câteva zile.. nu s-a făcut nicio analiză prealabilă”, spune Valentin Ionescu, fost ministru al privatizării.

Tot datorită Guvernului Năstase, prin ordonanţa 92 din 2002, Grupul Lukoil primeşte peste două milioane de euro sub formă de scutire la plată a unor majorări pentru neplata accizelor (2.188.895 euro) şi pentru neplata TVA (106.914 euro).

În decembrie acelaşi an, rafinaria declară un capital social de peste 67 de milioane de dolari (67 342 547).

În 2002, peste două mii de salariaţi sunt disponibilizaţi. Instalaţiile rafinăriei sunt pentru 18 luni. Potrivit unor documente din contabilitatea rafinăriei, la finalul anului 2002, datoriile către societăţile din Grupul Lukoil ajung la peste 27 de milioane de dolari (27.451.118).

După retehnologizarea şi ecologizarea din 2002, care ar fi trebuit să însemne salvarea, începe declinul societăţii. An de an, Petrotel Lukoil, devenită cea mai modernă rafinărie a grupului Lukoil, a raportat statului pierderi, începând din 2004, anul redeschiderii.

După modernizare şi reluarea producţiei rafinăriei, compania LITASCO devine principalul partener de afaceri al PETROTEL-LUKOIL – S.A.

Este aceeaşi societate care, potrivit procurorilor, ar fi furnizat rafinăriei materie primă la suprapreţ şi ar fi participat astfel la circuitul spălării banilor. Potrivit Ministerului de Finanţe, în ultimii patru ani, Petrotel Lukoil a raportat pierderi de sute de milioane de euro. Doar pentru 2014, bilanţul contabil arată un minus de aproape 70 de milioane de euro (68.807.061).

În iulie 2015 procurorii, pun sechestru pe aproape două miliarde de euro din conturile grupului Lukoil.

Dosarul Lukoil

Anchetatorii susţin că, între 2008 şi 2014, S.C.Petrotel Lukoil S.A. a făcut plăți externe de peste 15 miliarde de euro (15.586.346.461 euro). În acelaşi timp, a avut încasări din străinătate de peste 11 miliarde (11.277.752.032euro).

Ar exista o diferenţă, de peste 4 miliarde de euro (4.308.594.429euro), care ar reprezenta un prim semn că firma ar fi încercat să transfere profitul în străinătate.

Doar către societatea mamă – LUKOIL EUROPE HOLDINGS BV Olanda – spun anchetatorii, PETROTEL LUKOIL SA Ploiești ar fi făcut mai multe plăţi, în valoare de aproape două miliarde de euro ( 1.526.293.530,93 dolari SUA și 552.977.284,35 euro ) . Banii ar fi reprezentat restituirea unor credite primite de rafinăria ploieşteană de la compania-mamă.

Gheorghe Zaman, directorul Institutului de Economie Naţională, este categoric: „Așteptam să se acumuleze o astfel de cifră? Eu cred că aici trebuie să ne uitam și la instituțiile competente din România, astfel încât să nu ne mai trezim în al 12-lea ceas sau chiar mai târziu cu acumularea unor astfel de nereguli”.

Pentru investiţii, consorţiul cu sediul în Olanda LUKOIL EUROPE HOLDINGS BV ar fi trimis câtre România peste 30 de milioane de euro (32.476.926 euro) şi peste 300 de milioane de dolari (304.186.078,78 dolari SUA). Procurorii spun ca aceste cifre ar fi trebuit să se regăsească în activul societaţii. Acesta, însă, s-ar ridica la puţin peste 48 de milioane de euro (48.522.486 euro), cu 257 de milioane (257.995.952 euro) mai puţin decât cel declarat.

Şi în cazul majorarilor de capital, situaţia este aceeaşi. Firma mamă ar fi virat în conturile socitetaţii de la Ploieşti peste 480 de milioane de euro (480.176.734,90 euro) pentru majorarea capitalului. Cu toate acestea, în raportările contabile, capitalul social este de peste patru ori mai mic (105.881.929,76 euro).

Anchetatorii spun că investiţiile şi majorările de capital de la rafinaria ploieşteană ar fi fost nereale. În decurs de 24 sau 48 de ore de la transferul sumelor iniţiale, banii ar fi fost împarțiți în mai multe tranșe și trimiși înapoi în conturile firmei mamă, cu justificarea „returnare împrumut”.

Procurorii susţin că şi contractele comerciale încheiate în interiorul grupului Lukoil ar fi fost în defavoarea rafinăriei ploieştene.

Peste 83 la sută (83,62%) din valoarea pierderii totale cumulate în perioada 2011-2014 s-ar fi datorat acestor tipuri de înţelegeri.

De exemplu, din relaţia comercială cu o societate cu sediul în Elveţia, care este intermediarul grupului Lukoil, rafinăria din Ploieşti ar fi acumulat pierderi de 92 milioane de euro (92.562.400 de euro).

Anchetatorii susţin că, prin intermediul LITASCO SA, Petrotel ar fi cumpărat ţiţei cu preţuri mai mari decât cele ale pieţei, după ce petrolul ar fi fost tranzacţionat prin mai multe firme din grup. Mai mult, rafinăria ar fi exportat, către aceleaşi firme din grup, benzină, motorină şi uleiuri sub preţul de producţie. Tot prin Litasco SA.

Scopul ingineriilor financiare ar fi fost, afirmă procurorii, transferarea profitului către alte societăţi din cadrul grupului. În acest fel, Petrotel Lukoil nu ar mai fi făcut profit şi nu ar mai fi avut de plătit statului taxe şi impozite.

Cristian Păun, profesor de finanţe internaţionale: „Constatările pe care le fac procurorii în materie de evaziune, spălare de bani încă mai au loc de fundamentare economică ceva mai bună, adică trebuie să devenim puţin mai specialişti în a citi bilanţuri, în a citi operaţiuni financiar-contabile la nivelul unor companii şi a le da interpretarea corectă. Să nu uităm că aceste companii sunt companii angrenate într-un mecanism de tip multinaţional… face parte şi această companie ca şi multe altele din România dintr-un angrenaj care funcţionează la nivel global şi care presupune o companie mamă, filiale în foarte multe ţări…multe operaţiuni între compania mamă şi aceste filiale”.

Şi activitatea de vânzare a motorinei şi benzinei la pompă ar fi mers în pierdere.Petrotel Lukoil face livrări de produse petroliere pe piaţa internă din România în proporţie de peste 95%, prin intermediul S.C.Lukoil Romania S.RL. Distribuitorul ar fi înregistrat pierderi de peste 87 de milioane de euro (87.995.410 euro). O treime din acestea (23.358.570 euro) ar reprezenta pierderile din dobânzi, care au apărut în urma împrumuturilor acordate de asociatul unic al societatii, același Lukoil Europe Holdings B.V. -Olanda.

Cristian Păun, profesor de finanţe internaţionale: „La asemenea sume este imposibil ca o companie privată să nu opereze mână în mână sau în cârdăşie cu factorul politic”.

Ancheta în dosarul Lukoil a început anul trecut

Procurorii au descoperit un prejudiciu de peste 230 de milioane de euro din spălare de bani şi evaziune din relaţiile comerciale cu firme din Republica Moldova.

Investigatorii susţineau că, pentru a-şi echilibra balanţa de plăţi, Petrotel Lukoil SA făcea activităţi fictive de import-export prin Dana 15 din Portul Constanţa.

Procurorii spun că, oficial, benzina şi motorina plecau, intracomunitar, spre SC IMD TRADE LLP Londra. În acte. De fapt, produsele ajungeau, prin intermediul unor firme-suveică (VERO NADINA SRL NISPORENI, PARSTAR PETROL SRL Cimiolia, BAaA PETROL SRL Chioinau, ENERGO PETROL SRL Bardar, SC LUKOIL MOLDOVA SRL şi altele), în Republica Moldova, făăr plata taxelor vamale.

Mai mult, din datele contabile ar rezulta că rafinăria ar fi procesat mai mult decât îî permitea propria capacitate.

În toamna lui 2014, Parchetul Curţii de Apel Ploieşti a pus sechestru pe clădirile şi terenurile companiei şi pe rezervele de petrol din Portul Constanţa.

Lukoil a reacţionat imediat: rafinăria a început procedurile de oprirea activităţii, oficial pentru revizie.

3.500 de oameni erau în pericol să rămână făcă locurile de muncă, lucru pe care premierul Victor Ponta şi Aambasada Rusiei l-au declarat inacceptabil.

Rusia a reacţionat, în octombrie anul trecut, la anchetarea Lukoil: „În calitate de Ambasador al Federaţiei Ruse (Oleg Malginov, ambasadorul Rusiei în România – n.r.) sunt foarte îngrijorat de evenimentele desfăţurate în jurul rafinariei „Petrotel”, care aparţine companiei petroliere ruseşti „Lukoil”, precum şi de atmosfera care se creează în legătură cu această situaţie. O preocupare aparte o provoacă faptul că, în cadrul măsurilor de anchetă, s-a dispus ca uzina să oprească producţia, ceea ce a pus în pericol funcţionarea întregului lanţ de producţie al companiei „Lukoil” din România”.

Din justiţie, dosarul Lukoil s-a mutat în lumea politică.

Victor Ponta: „Cei care au comis fapte penale nu fugeau cu conducta în Rusia sau nu ştiu unde, şi nici rafinăria nu o mutau mâine. Să avem grijă, sunt 3500 de oameni… interese economice.

Procurorul nici nu cred că e interesat că Lukoil are 3500 de angajaţi şi că Oltchim cumpără doar de la Lukoil şi de faptul că au blocat combustibil la Oil Terminal şi la Conpet. Că nu ştie procurorul şi probabil nu e treaba domniei sale”.

Preşedintele de atunci, Traian Băsescu, a taxat imediat reacţia premierului: „Îmi pare o abordare de tip putinian. Dacă vrea legile de la Moscova, se duce acolo, nu în România”.

După câteva săptămâni, instanţa a decis ridicarea unei părţi din sechestru, iar compania şi-a reluat activitatea. La începutul lui 2015, procurorii au pus sechestru pe antrepozitul fiscal al Lukoil. Asta însemna că niciun litru de benzină şi motorină nu pleca din rafinărie fără acordul direct al anchetatorilor.

Thomas Muller, vicepredintele Grupului Lukoil: „Sistemul de rafinare nu a mai fost profitabil în ultimii şapte ani şi evident ca guvernele sunt atente la colectarea de taxe. Când economia e în cădere, îţi îndrepţi atenţia către plătitorii de taxe. Statul poate să susţină că noi nu ne-am platit taxele când, de fapt, am plătit până la ultimul euro şi leu”.

Mai mult, preşedintele grupului Lukoil, Vagit Alekperov i-a transmis presedintelui Klaus Iohannis o scrisoare prin care îi cere să se asigure că ancheta procurorilor va fi una transparentă. Magnatul rus susţine că de activitatea societăţii din Ploieşti depinde asigurarea cu produse petroliere a Uniunii Europene: „Prin prezenta, vă informăm că am transmis o adresă în atenţia autorităţilor Uniunii Europene în scopul desfăşurării unei cercetări cât mai deschise, deoarece funcţionarea societăţii influenţează asigurarea cu produse petroliere a întregii Uniuni Europene. (…) sunt nevoit să mă adresez dumneavoastră cu rugămintea organizării unei întâlniri personale pentru a discuta problemele sensibile ale activităţii curente, precum şi planurile pe termen lung ale Companiei LUKOIL în România”.

Cristian Păun, profesor de finanţe internaţionale: „De multe ori e foarte dificil să dovedeşti reaua intenţie vizavi de preţuri de transfer sau de probleme de tipul acesta, de mutare, de relocare a profiturilor din România în altă parte pentru a evita taxele”.

Valentin Ionescu, fost ministru al Privatizării: „În situaţia în care avem o pagubă de o asemenea valoare există mai multe scenarii…fie partea rusă poate considera că rafinăria prezintă în continuare interes…atât din punct de vedere economic, cât şi geopolitic, fie o va închide. Mai există o a treia posibilitate şi anume ca statul să o recupere din contravaloarea pagubei respective”.

În România, Grupul Lukoil are aproape 3.800 de angajaţi, dintre care trei sferturi la Lukoil România, adică în benzinării. La rafinăria din Ploieşti lucrează, conform bilanţului depus la Ministerul Finanţelor, 400 de oameni. Acestora li se adaugă aproape 600 de persoane, anagjate în firmele-satelit.

 

ROMÂNIA FURATĂ. Peste 400 de copii au dispărut fără urmă în România într-un an

papusa

Este un bilanţ zguduitor: peste 400 de copii au dispărut fără urmă în 2018 în România. Părinţii aşteaptă cu sufletul la gură o veste de la poliţişti. Anchetatorii fac tot posibilul să dea de urma lor, dar ştiu, în acelaşi timp, că dacă nu îi găsesc în primele zile după apelul de urgenţă, pentru familii urmează o aşteptare lungă şi agonizantă.

„Nu mai am nicio amintire de la Mădălina, decât păpuşa asta pe care a primit-o ea când a împlinit 4 ani. În rest nu mai am nimic, pentru că am avut nişte inundaţii pe aici şi ne-a luat apa, toate le-a stricat. Atâta mai am”. Sunt cuvintele sfâșietoare, rostite cu lacrimi printre gene, ale Georgetei Vlăsceanu, mama unei fetițe dispărute.

În urmă cu 35 de ani, dintr-un sat din Ialomiţa, a dispărut Roxana Mădălina Vlăsceanu. Avea 4 ani şi de atunci nu a mai văzut-o nimeni. A dipărut din faţa casei părinteşti, la ora 9:00 dimineaţa, în timp ce aştepta educatoarea care urma să o conducă la grădiniţă.

- Seara ne-am culcat, n-a fost nimica, a fost veselă. Toată noaptea nu a putut să adoarmă, toată noaptea a stat cu capul pe mine şi îi ziceam să se culce şi nu vrea deloc. Nu știu, dar era agitată tare. Ce semn o fi avut ea, că nu știa să-mi spuie. Dimineaţa probabil a luat-o somnul. Eu m-am sculat, am plecat la muncă, la porumb, bărbată-miu s-a dus la CAP să dea un telefon la Bucureşti şi ea a rămas cu soacră-mea, cu bunica, să se ducă la grădiniţă”, povestește Georgeta Vlăsceanu.

– Câţi ani avea fata dumneavoastră?

– 4 ani şi 3 luni.

– Şi de atunci n-aţi mai văzut-o.

– Dar nu zic că-s atâţia ani. Zic că parcă ieri a fost. Chiar să nu o vadă nimeni, să nu spuie nimeni nimic, nimic de ea…

În 2018, poliţia a căutat 3600 de minori declaraţi dispăruţi. Au fost găsiţi 3190 dintre ei.

- Câţi copii dispar anual din România?

– Sunt înregistrate aproximativ două mii de plecări voluntare ale minorilor. Dintre acestea, pot să vă spun că sunt soluţionate peste 95% în prima săptămână. Procentul care rămâne nerezolvat, din păcate, sunt acele cazuri care se înregistrează datorită accidentelor, de exemplu, înec, sau dispariţiile în locurile greu accesibile, când corpul nu este găsit, explică Emil Gănțoi, comisar-șef la Direcția pentru Investigații Criminale a IGPR.

Care sunt şansele de a descoperi pe cineva dispărut în cel mai scurt timp şi ce paşi urmează investigatorii aflaţi într-un reportaj al emisiunii „România furată”.

Citiți și vizionați reportajul integral aici: Dispariţii misterioase, copii care parcă au intrat în pământ. “Oamenii n-au spus, n-au ajutat în niciun fel”

 

ROMÂNIA FURATĂ. Cum a ajuns fiul lui Dragnea să vândă la fix 13.000 de porci

Organic Farms Likely To Benefit From Dioxin Scandal
LANGENHORN, GERMANY – JANUARY 13: Pigs are seen in their pen at the Ebsen organic farm on January 13, 2011 in Langenhorn, Germany. Organic foods retailers are reporting a surge in demand following the recent dioxin contamination scandal sparked by the announcement by the German company Harles and Jentzsch that some of the fatty proteins it had supplied to animals feeds producers was tainted with dioxin. German authorities responded by barring 4,700 mostly poultry and hog farms from selling their products until laboratory tests could guarantee them dioxin free. Investigators are meanwhile pursuing a criminal investigation against the leading employees at Harles and Jentzsch. Organic farms have thus far been immune from the scandal since they use no industrially-produced animal feed. (Photo by Joern Pollex/Getty Images)

Pesta porcină africană a produs României cel mai mare dezastru de după Al Doilea Război Mondial. Pagubele produse sunt estimate la peste 3 miliarde de euro. Marii fermieri, care şi-au văzut afacerile puse pe butuci şi au fost nevoiţi să concedieze mii de angajaţi, nu şi-au primit încă despăgubirile pentru animalele sacrificate. Fiul lui Liviu Dragnea e singurul fermier din România care şi-a vândut porcii exact înainte de declanșarea epidemiei. Iar nașul său e cel care face profit de pe urma acestui dezastru, deoarece vinde fără licitație dezinfectatul folosit în focare.

Nicolae Ciuleac, patronul Carniprod: „Ăștia sunt porcii noștri…. Da. Fiecare filă reprezintă un animal cu toate anexele. Tot ce am avut fermă de porci se află pe raftul ăsta, pe pervazul ăsta. Tot. 20 de ani… Asta e tot ce-a mai rămas”.

Dumitru Lazăr, fermier din Somova, Tulcea: „Ce face statul ăsta? Nimic nu face. Știe să ne mintă”.

Angajat al Carniprod – Aceasta este hala unde ne produceam matca proprie. Materialul de prăsilă. Aici erau vreo 300-400 de porci, în diferite stadii.

Reporter – Cum vi se pare ca această hală să fie goală?

Angajat al Carniprod – E macabru. Aici era plin la orice oră din zi și din noapte. Acesta este un compartiment de gestație comună. Curățat, dezinfectat, fără niciun porc. Aici erau în jur de 200 de porci, numai scroafe gestante.

Aceste imagini sunt din cea mai mare fermă de porci din sud-estul României, Carniprod. În urmă cu 3 luni, aici erau 48.000 de porci. În doar o săptămână, toți au fost uciși din cauza pestei porcine africane.

Nicolae Ciuleac este proprietarul afacerii. În 25 de ani, a reușit să aibă o fermă care îi asigura materia primă pentru fabrica de mezeluri. Înainte de pesta porcină, tăia 300 de porci zilnic. Anul trecut a avut o cifră de afaceri de 20 de milioane de euro.

Din cauza unui porc infestat, întreaga afacere s-a oprit.

Nicolae Ciuleac, patronul Carniprod: „O parte s-a incinerat, marea parte a fost îngropată la adâncime”.

Omorârea tuturor porcilor a venit la pachet cu alte necazuri.

Nicolae Ciuleac, patronul Carniprod: „Trebuie să știți că am avut un depozit cu 500 și ceva de tone de carne. Depozitul ăsta ne asigura materia primă pentru procesare. În acest depozit se afla carne de vită, de pasăre, de oaie si diferite tipuri de cărnuri folosite de noi în procesare. 500 și ceva de tone de carne le-am distrus. Plus, am distrus 100 și ceva de tone de preparate din carne.

Mai mult de atât, ne-au ținut fabrica închisă o lună jumate.

Eu acum n-am materie primă, nu am bani. Eu am 500 de oameni cărora tre să le dau salarii. De unde să dau salarii? Ca până acum am dat și oamenii au stat acasă. O parte i-am și concediat deja, pentru că nu mai au obiectul muncii. Eu n-am produs nimic. Facturi vin din urmă”.

La mai bine de două luni după ce a omorât toți cei 48.000 de porci, patronul Carniprod nu a primit de la stat niciun leu despăgubire.

Reporter – În momentul de față nu știți când veți primi banii?

Nicolae Ciuleac – Nu. În mod normal, acolo scrie 30 de zile. Dar au trecut două luni.

Nicolae Ciuleac trebuie să primească de la Guvern 22 de milioane de lei.

Nicolae Ciuleac, patronul Carniprod: „Oamenii ăștia ar trebui să se gândească: băi, omului ăsta i-am ras tot. Dă-i un avans de 5, 10 milioane, ca să poată să lucreze. Dar, cui îi pasă, domle? Tot felul de povești”.

Patronul Carniprod spune că Guvernul l-a pus în situația în care nu mai e solvabil nici în fața furnizorilor, nici în fața băncilor.

Nicolae Ciuleac, patronul Carniprod: „Cine îți dă fără bani ceva? Nimeni nu-ți dă. Toată lumea vrea bani și mai ales când știu că ești în situația asta. Nu mai are nimeni încredere să-ți dea. Nici băncile nu-ți dau.”

Primul caz de pestă porcină africană de anul acesta din România a fost înregistrat pe 10 iunie 2018, într-un sat din Tulcea, la câteva zeci de kilometri de Carniprod. Reprezentanții firmei și-au luat măsuri de bio-securitate, pentru a-și proteja afacerea. A fost restricționată mișcarea persoanelor, a porcilor și a utilajelor. Pe 14 iunie, un control al Direcție Sanitar Veterinare Tulcea a confirmat că firma Carniprod îndeplinește condițiile de bio-securitate. După doar două săptămâni, pe 28 iunie, a fost confirmată la rinichiul unui porc din abatorul Carniprod pesta porcină africană. Patronul firmei bănuiește că virusul a fost adus în fabrica sa de la un porc contaminat, crescut la o gospodărie din apropiere.

Deputatul Adrian Oros, medic veterinar la bază, este prorector al Universității de Medicină Veterinară din Cluj. E deputat în parlament și vicepreșdinte al Comisiei pentru Agricultură. El consideră că autoritățile au acționat iresponsabil după depistarea primului caz de pestă porcină.

Deputatul Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „În 3 săptămâni au trimis în teritoriu tot felul de hârtii. Prima reacție a oamenilor a fost fie să-și taie animalele și apoi să-și împartă carnea la copii și la rude, și așa a ajuns în alte județe boala, fie să-și treacă porcii dintr-un județ într-altul. Boala s-a răzpândit foarte repede în primele 8 județe”.

Adrian Oros susține că dacă autoritățile interveneau eficient imediat după primul caz de pestă porcină, virusul nu s-ar fi extins atât de repede. România s-a mai confruntat cu un caz de pestă porcină africană și anul trecut. Un porc dintr-o gospodărie din Satul Mare a fost depistat pozitiv. După ce s-a acționat prompt, focarul a fost stins repede și nu s-a extins. Anul acesta, nu s-a mai întâmplat așa.

Deputat PNL Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „Măsurile n-au fost luate la timp și au fost total ineficiente. Vă dau un exemplu: dacă primul buletin de analiză, primul focar de bază declarat, a fost în 10 iunie, în Tulcea, Centrul Național de Combatere a Bolilor a fost convocat la 18 zile după, în 28 iunie. Abia la o zi după ce a apărut în acea fermă mare din Tulcea. Cât a fost în gospodăriile populației, în sate, nu s-a convocat acest Centru Național de Combatere a Bolilor”.

Satele din județul Tulcea, de la granița cu Ucraina, au fost primele afectate.

Nicolae Coșovei, primar Somova, Tulcea: „Prin porcii mistreți. Noi suntem în graniță cu Ucraina și foarte ușor trec porcii înot. Având și cetățenii porcii prin prândoaie… noi bănuim că de acolo…

Mai întâi în localitatea Parcheș, apoi s-a extins în localitatea Somova. Închiderea focarului cred că vreo 3 săptămâni a durat, până s-a terminat de umblat în fiecare gospodărie. Toți oamenii au înțeles și au sacrificat porcii, pentru a nu se extinde pesta”.

Din punctul de vedere al autorităților, totul a decurs ca la carte.

Nicolae Coșovei, primar Somova, Tulcea: „S-au făcut tabele și oamenii au primit banii. Sigur că da”.

Fermierii, în schimb, consideră că autoritățile n-au făcut nimic pentru combaterea concretă a pestei porcine africane.

Dumitru Lazăr, fermier din Somova, Tulcea: „Greșeala este a lor, a Direcției Sanitar Veterinare. N-au luat acum 2-3 ani de zile măsuri. Ucraina i-a împușcat și a alungat la noi porcii. Am văzut doi porci mistreți, aicea pe câmp, un godăcel la 50 de kile și unul mai măricel. Mergeau îngenuncheați, aici în pădure. Păi, tu nu iei atitudine? Ce face Statul ăsta? Nimic nu face. Știe să ne mintă”.

Lazăr Dumitru este un mic fermier din Somova, județul Tulcea, localitate aflată la 3 kilometri de granița cu Ucraina. Pe lângă alte animale, creștea și doi porci. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit.

Dumitru Lazăr, fermier din Somova, Tulcea: „N-a mai început să mănânce. Mânca puțin, ciugulea. Iar îl sculam, iar venea. Din zi in zi, mai rău. Și exact la o săptămână, vineri, cădea din picioare. Începuse niște pete pe el, la urechi, pete roșii, cu sânge. Sâmbătă a murit”.

Problema domnului Lazăr, ca și a majorității micilor fermieri din România, e că nu avea porcii crotalizați și înscriși în Sistemul Național de Înregistrare și Identificare a Animalelor – SNIIA. Baza de date SNIIA este blocată de doi ani, din cauza iresponsabilității conducerii ANSVSA. În România sunt peste 600.000 de gospodării, în care se cresc 1,4 milioane de porci.

Deputat PNL Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „Baza este blocată pentru o procedură stupidă. ANSVSA nu a reînnoit contractul de mentenanță cu firma care a produs softul respectiv”.

Din cauza nefuncționării bazei de date SNIIA, despăgubirile se fac haotic sau deloc.

Deputatul Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „Acum am înțeles că se fac crotalieri. Se merge în focare, se crotaliază pe loc pentru a putea fi ucise și băgate în baza de date și despăgubiți proprietarii. Dacă nu sunt în baza de date, ele nu există”.

Domnul Lazăr a vrut să-și crotalieze porcii, dar nu a reușit.

Dumitru Lazăr, fermier din Somova, Tulcea: „N-au avut oameni, ca să poată să vină să-i crotalizeze. Și nu erau crotalizați”.

Din această cauză, nu a primit niciun ban de la primărie pentru porcii uciși.

Dumitru Lazăr, fermier din Somova, Tulcea: „Mi-a făcut o hârtie. Dacă nu era crotalizat, mie nu-mi dă nimica. Ce să-mi dea? Praful de pe tobă?

Dacă îi tăiam cu două săptămâni înainte, când erau zdraveni și mâncau de se băteau pe mâncare, îi băgam la ladă și aveam de Crăciun. Acum, de unde?”

Lazăr spune că reprezentanții DSVSA Tulcea nu i-au dezinfectat cum trebuie curtea și nici strada. Acum, dezinfectează singur, cum poate și cu ce are.

Dumitru Lazăr, fermier din Somova, Tulcea

Au venit, pac l-a împușcat p”ăla, l-au luat. A venit cu o tulumbă de/aia în spate și au făcut aici, pfff. Atât. Păi, așa dezinfecție faci tu, mă?

Aici îi țineam pe amândoi. Acum mai aruncăm și noi cu var, dezinfectăm, stropim”.

Digi24 a încercat mai multe săptămâni la rând să obțină un punct de vedere de la conducerea DSVSA Tulcea, dar am fost refuzați.

Pesta porcină africană bântuie prin Europa din 2007. A pătruns în zona Caucazului, prin Rusia și Belarus. Din 2014, s-a apropiat de România, pe traseul Letonia, Lituania, Polonia și Estonia. În 2016, pesta a ajuns în Ucraina, la granița României.

Deputatul Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „Și aici, în Parlament, dar și la întâlnirile cu medicii veterinari, discutam nu despre faptul dacă vine sau nu, ci când o să vină. Nu se punea problema ca pesta porcină să nu vină.”

Comisia Europeană a avertizat România încă din februarie 2017 că nu ia măsuri concrete pentru prevenirea Pestei Porcine Africane. Un raport din ianuarie 2017 al Direcția Generală de Sănătate și Siguranța Alimentară, a avertizat autoritățile române cu 16 luni înainte de izbucnirea epidemiei.

„România nu aplică încă multe măsuri în vederea prevenirii Pestei Porcine Africane, de exemplu gestionarea populației de mistreți și biosecuritatea în cadrul exploatațiilor non-profesionale și le va aplica doar odată cu confirmarea bolii, cu o întârziere în consecință a rezultatelor. Deși vânătorii au cunoștință de Pesta Porcină Africană, programul slab de supraveghere pasivă a mistreților nu oferă garanția că pesta porcină africană ar fi depistată într-un stadiu incipient după introducerea sa. Acest lucru va întârzia depistarea bolii și, prin urmare, punerea în aplicare a măsurilor de control, mărind riscul răspândirii ulterioare la porcii domestici, în special în exploatațiile non-profesionale. Numeroasele exploatații non-profesionale, cu un nivel mic de biosecuritate, reprezintă punctul cel mai vulnerabil pentru apariția infecției la porcii domestici” – Raportul de control al Comisiei Europene februarie 2017.

Deputatul Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „Am și eu raportul. Am citit și concluziile, și recomandările. Am scris premierului, pe puncte, ce ar trebui să facă și să prevină și să eradicheze când apare pesta porcină africană. N-am primit niciun răspuns”.

În loc să sporească măsurile de prevenire, conducerea ANSVSA a decis să le reducă. Până în 2017, medicii veterinari controlau de două ori pe an porcii din gospodării. Anul asta nu s-a făcut niciun control până acum.

Deputatul Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „Anul acesta, deși am făcut numeroase demersuri la președintele Autorității, apoi chiar la premier, și la domnul Tudose, și la doamna Dăncilă, ni s-a spus că examenul clinic va fi făcut doar în toamnă. N-am primit o explicație plauzibilă. Noi am bănuit că e vorba de sumele ce trebuiau plătite medicilor veterinari. Un asemenea examen ar fi costat 6 milioane de euro”.

Lipsa măsurilor concrete a produs României o pagubă imensă.

Reporter – La cât estimați pierderile României cauzate de pesta porcină?

Deputatul Adrian Oros – Estimarea noastră este la 3-4 miliarde de euro. Ținând cont de costurile care vor fi pentru eradicare, tot ce înseamnă cheltuieli de eradicare, personal, dezinfectant, utilaje, incineratoare, îngropare. Apoi, e despăgubirea reală a proprietarilor de porci.

În momentul de față, o treime din România e infestată cu pestă porcină africană.

Deputatul Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „Există prevedere care spune că din zonele în care nu evoluează boala se poate face comerț, se poate face export, carnea se poate consuma, animalele pot să circule, dacă demonstrezi că în acele exploatații a fost făcut de două ori examenul clinic”.

Constanța este unul din județele în care pesta porcină africană s-a extins imediat. Pe 5 iulie 2018, a fost depistată primul caz într-o gospodărie din Histria.Virusul s-a răspândit foarte repede în celelalte comune.

Cristu Caracostea locuiește în Palazu și creștea 26 de porci. Avea porcii crotalizați, dar nu a primit niciun leu despăgubire.

Cristu Caracostea, fermier din Palazu, Constanța: „Au zis c-o să ne dea bani, dar cum și în ce fel… nu știm nimic”.

Și la Constanța, fermierii acuză dezinfecția de mântuială.

Cristu Caracostea, fermier din Palazu, Constanța: „S-a terminat cu porcii! Cred că nici peste 3 ani n-o să mai creștem. Guvernul României nu s-a implicat cu nimic. Problema nu este pentru astăzi, pentru viitor, că microbul va rămâne aici și în satele alăturate.S-audă ministrul Agriculturii, dl Petre Daea, e bătaie de joc dle ministru, e mai mare rușinea”.

Cristu Caracostea regretă că nu a făcut ca ceilalți săteni din Palazu, care, după ce au văzut la alții că li s-a îmbolnăvit porcul, și-au sacrificat animalele și le-au băgat în frigider. Aceștia nu aveau porcii înregistrați în baza de date și știau că nu vor primi niciun ban despăgubire. Problema cu carnea păstrată în frigidere e că după ce proprietarii o vor consuma și vor arunca restul de oase în curte, virusul pestei porcine e posibil să reapară.

Mihăiță Gheba, vicepreședinte DSVSA Constanța: „Înainte să sacrifice porcul, ar fi trebuit să ia legătura cu medicul veterinar. Dacă medicul veterinar spunea că animalul este în regulă și poate să-l sacrifice, nu era nicio problemă. Nu știm dacă porcul sacrificat de dânșii a fost sănătos sau nu. Dacă nu a fost sănătos, atunci înseamnă că vom avea o problemă. Virusul nu se distruge prin congelare. Virusul este unul foarte rezistent, nu se distruge foarte ușor.”

Din această cauză, pesta porcină africană este combătută cu un dezinfectant foarte puternic, care acționează rapid și are indicație concretă pentru anihilarea acestui virus. Specialiștii n-au reușit pană acum să facă un vaccin sau un antidot pentru combaterea acestui virus.

La Carniprod Tulcea, dezinfectarea s-a făcut ca la carte, cu substanţa care avea indicație pentru pestă porcină africană. La Constanța și în alte județe, autoritățile au folosit Aldezin, un dezinfectant care nu ar avea pe prospect indicația clară pentru combaterea pestei porcine africane.

Reporter – Cu ce ați dezinfectat aici? Ce dezinfectant ați folosit?

Angajat al Carniprod – Un produs, nu din România, Virocid, din Belgia. (…)

Reporter – Celelalte românești, care ar fi fost variantele?

Angajat al Carniprod – Virkons-ul, parcă. Aldezin nu știu dacă… E omologat pentru PPA? Scrie PPA pe el? Dacă scrie și e omologat, da. Noi nu l-am folosit.

Mihăiță Gheba, vicepreședinte DSVSA Constanța: „Într-adevăr, folosim Aldezin, dar Aldezin folosim doar în acele filtre rutiere. În focare, folosim Virkons”.

Digi24 a obținut de la Comisia Națională pentru Produse biocide avizul pentru comercializarea pe piață a dezinfectantului Aldezin. Conform acestuia, Aldezin nu are indicație pentru combaterea pestei porcine africane.

Aldezin este folosit pentru dezinfectarea adăposturilor, suprafețelor, a utilajelor și a mijloacelor de transport în comun, folosite în creșterea, întreținerea, reproducerea, producția, transportul și livrarea animalelor și pentru dezinfectarea suprafețelor din abatoare, piețe agroalimentare și târguri de animale. Produsul se utilizează la temperaturi cuprinse între 10 și 30 de grade Celsius. Timpul de contact trebuie să fie de minim 30 de minute, pentru ca dezinfectantul Aldezin să aibă efect.

În filtrerele rutiere, autoritățile au dat cu Aldezin pe niște covoare de câțiva metri pătrați, pe care mașinile treceau în câteva secunde. Acest dezinfectant a fost folosit și pentru combaterea gripei aviare.

Pentru un punct de vedere autorizat, Digi24 a stat de vorbă cu un reprezentant al Comisiei Naționale pentru Produse Biocide. Irina Tănase este membru de 13 ani în această comisie.

Reporter – În ultimii 13 ani, vă aduceți aminte să fi avizat vreun dezinfectant pentru combaterea pestei porcine?

Irina Tănase, membru al Comisiei de Biocide: Nu intră în domeniul meu de competență.

Reporter – Comisia a avizat vreun dezinfectant pentru combaterea pestei porcine?

Irina Tănase – Eu sunt membru al comisiei și nu țin această evidență. Aceste evidențe sunt la nivelul secretariatului tehnic.

Reporter – Ne puteți spune dacă secretariatul tehnic poate să ne dea această informație?

Irina Tănase – Asta nu pot să vă răspund eu. Nu fac parte din secretariat.

Secretariatul tehnic al Comisiei Naționale pentru Produse biocide nu a putut să ne spună concret dacă a avizat un dezinfectant pentru combaterea pestei porcine africane.

Omul de afaceri Dimitrie Muscă, președintele Combinatului Agroindustrial Curtici, din județul Arad, a făcut o serie de dezvăluiri la Jurnalul de seară despre cum a făcut ANSVSA achiziția de dezinfectanți.

Dimitrie Muscă: Sorin Stănescu, care dirijează ANSVSA-ul până la urmă, de la care am informații că s-a cumpărat – poate greșesec, nu știu 100%, dar informațiile circulă în cadrul ANSVSA-ului – el a vândut dezinfectanți de 27 de milioane de lei, exact ca atunci când a fost și gripa aviară. Așa se merge.

C. Prelipceanu: Vom investiga și vom sta de vorbă cu domnul Stănescu.

Dezinfectantul Aldezin este produs de Institutul Pasteur și comercializat în România de firma Farmavet. Ambele societăți sunt controlate de omul de afaceri Sorin Paul Stănescu.

Institutul Pasteur și firma Farmavet sunt controlate de omul de afaceri Sorin Paul Stănescu prin firma A&S Internațional 2000 SRL, unde unic acționar este Alexandra Cristina Roșu, fiica omului de afaceri. A&S Internațional 2000 SRL deține 99,99% din acțiunile Institului Pasteur și 93,8% din firma Farmavet. Sorin Paul Stănescu este unicul administrator al firmei A&S Internațional SRL 2000.

Potrivit site-ului de licitații publice, Direcția Sanitar Veterinară Constanța a cumpărat fără licitație de la firma Farmavet dezinfectant Aldezin. O primă tranzacție a avut loc pe 6 august 2018 și a avut o valoare de 23.120 de lei. Majoritatea direcțiilor sanitar veterinare din țară nu au publicat pe site-ul de licitații publice contractele de dezinfectanți.

Geronimo Brănescu, președintele ANSVSA, și Sorin Paul Stănescu, cel care controlează Farmavet și Institutul Pasteur, sunt prieteni foarte buni. Acuzația că ANSVSA e controlată de fapt de către Sorin Paul Stănescu are la bază faptul că foarte mulți directori din cadrul Farmavet lucrează acum în conducerea ANSVSA. La întâlnirile oficiale de la Parlament, ANSVSA ar fi reprezentată de foștii directori ai Farmavet.

Deputatul Adrian Oros, Comisia pentru Agricultură: „Da, am înțeles că sunt amici. Vicepreședintele ANSVSA care venea cu aceste modificări în Parlament a fost director la Farmavet. Șeful de cabinet al președintelui ANSVSA a fost director la Farmavet”.

Digi24 a încercat să obțină un punct de vedere de la Sorin Paul Stănescu sau de la un alt reprezentant al Farmavet și Institutul Pasteur, dar am fost refuzați.

Reporter – Putem vorbi cu cineva din conducerea Institutului Pasteur? Suntem de la Digi24.

Paznicul de la Pasteur/Farmavet – Nu. Nu aveți aprobare. Îmi pare rău, nu vor.

Reporter – Nu vrea nimeni să vorbească cu noi? Nici de la Farmavet? Nici de la Farmavet, nici de la Pasteur?

Paznic – Nu. Nimeni.

Sorin Paul Stănescu este nașul de cununie al băiatului lui Liviu Dragnea, președintele PSD. Nunta a avut loc pe 26 august 2018.

Valentin Dragnea este patronul firmei de porci Romcip Salcia, care anul trecut avea 13.585 de porci. Înainte de izbucnirea pestei porcine africane, fiul liderului PSD a reușit să vândă porcii, iar afacerea sa nu a avut de suferit.

Reporter – Domnule ministru, ne puteți confirma că ferma Romcip Salcia din județul Teleorman a valorificat toți porcii și apoi a anunțat lichidarea fermei?

Petre Daea – Am primit aceste întrebări. Eu nu pot să confirm aceste lucruri și vă rog să mă înțelegeți. Ministrul Agriculturii nu ține evidența nici unei mișcări dintr-o societate într-alta.

De mai bine de o lună, președintele ANSVSA, Geronimo Brănescu, refuză să răspundă întrebărilor Digi24. Într-o conferință de presă, și-a recunoscut neputința.

Geronimo Brănescu, președinte ANSVSA: „Din păcate, România și Europa se confruntă în acest moment cu cea mai gravă boală a animalelor de după cel de-al doilea război mondial până în prezent. (…) Boala nu are tratament, deci nu se poate trata. De aici, singura solutie existentă e aceea de a elimina porcul, care e elementul portant și destinația acestei boli”.

Ministrul Agriculturii, Petre Daea, a refuzat și el să ne ofere un interviu. Într-o conferință de presă, el a spus că România a luat toate măsurile pentru prevenirea izbucnirii pestei porcine africane.

Petre Daea, ministrul Agriculturii: „Iar noi, Guvernul și structurile statului, n-am stat cu mâinile încrucișate. Pentru că din 2012, până la primul focar în România, din 2017, pe data de 31 iulie, atestă faptul că România a luat măsuri de a preveni intrarea acestui virus în țară”.

Pe fondul incompetenței autorităților, fermierii se așteaptă la lucruri și mai rele.

Nicolae Ciuleac, patronul Carniprod: „Noi acum, în România, pentru că n-o să mai avem porc, probabil vom aduce de afară, unde nici la ăia n-o să mai fie ieftin, pentru că atunci când e cererea mare și ei știu să ridice prețul. Și atunci, evident, noi vom plăti mai mult pentru porc.”

Cum am ajuns să plătim din buzunarul propriu datorii de 4 miliarde de euro ale companiilor falimentare de stat

bani euro teanc shutterstock_127466858

Marile companii unde statul este acționar au restanțe la bugetul de asigurări sociale de 4 miliarde de euro. Suma ar fi fost mult mai mare, dacă guvernele anterioare nu ar fi șters din datorii. Deși unele companii au repornit de la zero, acum au din nou restanțe mari la buget. De 14 ani, ANAF se dovedește incapabil să recupereze debitele. Dacă ar reuși să recupereze toată suma, deficitul din Pilonul 1 ar fi acoperit pe câțiva ani, iar actualul executiv nu ar mai fi nevoit să ia bani din Pilonul 2 de pensii.

Cel mai mare debitor la bugetul de stat este Compania Națională a Huilei (CNH). În 2010, debitele CNH depășeau un miliard de euro. După mai multe ștergeri de datorii, restanțele au ajuns, în septembrie 2017, la 800 de milioane de euro. În vremurile sale bune, Compania Națională a Huilei avea 9 sucursale, peste 20.000 de angajați și o producție anuală de 1,9 milioane tone de huilă.

Darius Câmpean, lider sindical al Complexului Energetic Hunedoara: „Aceste datorii vin dintr-o serie de penalități, pe care Complexul Energetic Hunedoara le-a avut prin neplata certificatelor de carbon la timp și printr-o serie de taxe pe care nu le-a vărsat la bugetul de stat.”

Problemele CNH au apărut acum 10 ani, când statul a început să diminueze subvenția anuală pe care o acorda companiei pentru ca aceasta să fie competitivă pe piață. În 2008, statul a acordat CNH o subvenție de 320 de milioane de lei. În 2009, aceasta a scăzut la 281 de milioane de lei, iar în 2010, la 245, 6 milioane de lei. Pe lângă diminuarea subvenției, CNH nu a încasat la timp nici banii pe producția livrată altor companii de stat. Din această cauză, CNH nu a mai plătit la timp impozitele la stat.

Gelu Diaconu, fost președinte al ANAF„Cum poți instrumenta o infracțiune în sarcina conducerii executive a unei societăți cu capital de stat, a cărei producție este subvenționată, iar statul întârzie achitarea acestei subvenții cu lunile, dacă nu chiar cu anii.”

Gelu Diaconu cunoaște foarte bine situația CNH. În 2012 a fost secretar de stat la Ministerul Economiei, iar din aprilie 2013 până în februarie 2016, președintele ANAF. Nu a putut recupera debitele de la CNH și nici nu a putut să sancționeze în vreun fel conducerea companiei. Diaconu spune că datoriile au ajuns la un miliard de euro, din cauza tergiversării plăților.

Gelu Diaconu, fost președinte al ANAF: „Obligațiile fiscale sunt lunare, neplata lor atrage penalități, dobânzi, auxiliare. Sumele acestea se rostogolesc de la lună la lună, de la trimestru la trimestru, de la an la an. Și uite așa se ajunge în această situație.”

Fostul șef al Fiscului spune că a aplicat în cazul CNH aceleași măsuri pe care statul le-a aplicat companiilor unde era acționar: „Prima ofertă era eșalonarea debitului, cu garanții colaterale constituite. O perioadă, reușeau să se țină de graficul eșalonării. Se ajungea inevitabil într-o perioadă când nu mai puteau să țină pasul eșalonării. Intrai pe procedura de executare silită, care însemna somații, popriri. De regulă, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, acționam decisiv, cu blocarea conturilor, atunci când exista pericolul prescrierii unor părți din creanță.”

„Ei au fost supuși procedurilor de executare silită, până la momentul la care, ANAF-ul sau alt creditor, a solicitat declanșarea procedurii de insolvență. De la acel moment, firmele intrate în insolvență sunt protejate de această procedură. De regulă, procesele de restructurare în procedură de insolvență se fac prin anularea unei mari părți din creanța bugetară”, adaugă Diaconu.

Pe lângă neacordarea la timp a subvențiilor și neîncasarea banilor la timp pe producție, CNH a mai avea o mare problemă.

Gelu Diaconu, fost președinte al ANAF: „Numirile pe criterii politice. Și acolo, ca și în instituțiile de stat, e o sarabandă a numirilor și schimbării personalului de conducere cu oameni mai puțin pricepuți în domeniu și de regulă obedienți partidului care i-a numit.”

Darius Câmpean, lider sindical CEH: „În mod clar au fost și greșeli din punct de vedere managerial, care au dus la mărirea acestor datorii, iar acești manageri au fost numiți politic. Însă, eu am sperat, atunci când guvernarea a fost una tehnocrată în România, ca lucrurile pentru CEH să fie puse pe un alt făgaș dar, din păcate, și guvernarea tehnocrată a dezamăgit, ca și guvernările politice de-a lungul timpului.”

Fostul șef al ANAF recunoaște că, în momentele dificile, s-au făcut intervenții politice: „Sigur că au fost intervenții. Ele sunt cotidiene. Cine nu le recunoaște e un mincinos. Ideea este ca soluțiile găsite din inițierea unui astfel de dialog să fie în zona ligalității.”

Compania Națională a Huilei: din 20.300 de angajați au mai rămas doar 4

În momentul de față, Compania Națională a Huilei mai are 4 angajați din 20.300. Are datorii totale de 1,17 miliarde de euro, dintre care 800 de milioane de euro către bugetul de stat. Restul datoriilor sunt către bănci și alte firme private. Pe 28 aprilie 2015, CNH a intrat în procedură simplificată de faliment, la cererea creditoarei Umirom SA, care are de recuperat o creanță de 1.904.390 de lei.

Firma Expert Insolvență din Deva se ocupă de falimentul CNH. Într-un răspuns trimis la redacție, Expert Insolvență spune că statul a mutat activele CNH pe o altă societate.

Evoluția Companiei Naționale a Huilei

În anul 2012, toate activele Companiei Naționale a Huilei au fost date în plată către ANAF, pentru stingerea parțială a datoriilor. Statul Român a adus aceste active ca aport ulterior la capitalul social al unei noi societăți, Societatea Națională a Huilei SA, care ulterior a fost absorbită de Complexul Energetic Hunedoara SA.

Noua firmă, Complexul Energetic Hunedoara, avea 431 de milioane de lei datorii la bugetul de stat, în septembrie 2017. Se situa pe locul 4 în topul marilor datornici. După doar șase luni, la 30 aprilie 2018, datoriile CEH către bugetul de stat au crescut cu 50%, la 606 milioane de lei.

Noul director general al companiei, Samuel Dioane, a refuzat să ne ofere un interviu filmat. Ministrul Energiei, Anton Anton, care are în subordine cele două companii miniere, a refuzat să ne răspundă la întrebări. Nici foștii miniștri ai Energiei nu au dorit să ne ofere un interviu filmat pe acest subiect.

Cum s-au rostogolit datoriile CNH

Momentul în care societatea a început să acumuleze datorii restante față de bugetul statului a fost anul 2013, după absorbția Societății Naționale a Huilei de către Complexul Energetic Hunedoara SA (CEH).

S-au făcut eforturi pentru achitarea stopajului la sursă, generat de drepturile de natură salarială acordate, s-au făcut eforturi, însă au rămas neplătite contribuțiile unității, atât cele aferente drepturilor salariale, cât și celelalte impozite și taxe legale.

Urmare a datoriilor foarte mari către bugetul statului, au fost instituite sechestre pe bunurile patrimoniale ale CEH SA. La data prezentei, întreg patrimoniul societății este gajat sau are instituit sechestru asigurator în favoarea Ministerului Finanțelor Publice sau a ANAF.

Doina Pârcălabu, fost președinte al CNPAS: „Dacă restructurarea prin reorganizare a acestor noi societăți nu a avut în vedere principii economice, și atunci am venit și am păstrat aceleași reguli de funcționare, fără să aducem instrumentele economice, care să transforme acele societăți în unele eficiente, atunci rezultatul e același. Reprezentanții statului în consiliile de administrație sunt de obicei consilierii miniștrilor, persoane care vin și pleacă o dată cu ministrul și a căror responsabilitate nu am văzut să fie vreodată arătată cu degetul.”

Din 2011, statul nu a mai subvenționat producția de cărbune. Actuala conducere a CEH dă vina și pe liberalizarea pieței de energie, unde energia s-ar vinde sub prețul de producție. La 7 ianuarie 2016, s-a declanșat insolvența CEH. În momentul de față, CEH nu mai e în insolvență. În schimb, situația companiei este mult mai rea decât înainte.

CEH n-a plătit nici dările angajaților către stat

Odată cu transferarea dărilor de la angajator la angajat, începând cu anul 2018, acestea nu au fost plătite decât parțial, ceea ce a dus la majorarea datoriilor față de bugetul statului nu numai cu impozitele și taxele datorate de către societate, ci și cu stopajul la sursă. Datoria totală pe primele 4 luni ale anului 2018 este de 31.144.000 de lei.

Doina Pârcălabu a condus Casa Naţională de Pensii între 2009 şi 2012. După ce a văzut că marile companii de stat nu reușesc să achite contribuțiile la buget nici ale angajatorului, nici ale angajatului, a propus modificarea Legii pensiilor.

Doina Pârcălabu, fost președinte al CNPAS: „Inițial, în Legea 19, acordarea drepturilor de pensie se făcea în condițiile achitării obligațiilor fiscale, adică a contribuțiilor. Înregistrându-se aceste debite, la marii angajatori, legea a fost modificată foarte repede, în 2002, în sensul în care drepturile de pensie să nu fie alterate de condiționalitatea plății contribuțiilor.”

Doina Pârcălabu nu vede cu ochi buni situația Companiei Naționale a Huilei: „Dacă dumneavoastră îmi spuneți că am lăsat o entitate cu un cod fiscal și cu un cod de înregistrare la Registrul Comerțului, care mai are o structură de personal de 3-4-5 persoane, care doar deschid ușa și fac act de prezență și că aceștia vor recupera debitele cu sume semnificative… eu mă îndoiesc.”

Societatea Națională a Căilor Ferate Romane, locul 3 în topul datornicilor la stat

Pe locul 3 în topul datornicilor, se află Societatea Națională a Căilor Ferate Romane RA, cu 131 de milioane de euro. Potrivit ultimului bilanț contabil, aferent anului 2015, societatea mai are un singur angajat, care are misiunea de a gestiona creanțele și a plăti datoria la bugetul de stat. Societatea funcționează în subordinea Ministerului Transporturilor și se află în insolvență.

În 1998, Guvernul Radu Vasile a decis divizarea Societății Națională a Căilor Ferate Romane RA în 4 entități noi: CFR Marfă, CFR Călători, Societatea de Administare a Activelor Feroviare și Societatea de Servicii de Management Feroviar. Noile societăți au pornit de la zero, deoarece datoriile istorice au rămas pe firma mamă, care mai are acum un singur angajat.

Societatea Națională a Căilor Ferate Romane RA a avut datorii la buget mult mai mari, dar i-au fost șterse în mai multe etape.

Florin Cîțu este senator PNL, președintele Comisiei economice, industrii și servicii. Consideră un subterfugiu economic ce a făcut guvernul acum 20 de ani.

Florin Cîțu, senator PNL: „Nu este numai la CFR practica asta. Am văzut-o la foarte multe companii de stat. O companie de stat a dat faliment, apare o altă companie care preia activele și ni se promite că de acum încolo va fi bine. Câțiva ani în viitor, derulăm, și vedem că acele companii sunt tot pe pierdere.”

Ministrul Transporturilor Lucian Șova nu a dorit să ne ofere un interviu filmat. Ne-a asigurat, într-un răspuns scris, că singurul angajat al companiei va recupera toate debitele.

„Preocuparea SNCFR-RA este aceea de achitare a datoriilor la bugetul de stat, ca urmare a recuperării creanțelor. Având în vedere că activitatea desfășurată de SNCFR-RA este aceea de gestionare a datoriei și creanțelor existente la data reorganizării, societatea a întreprins în decursul timpului demersuri în vederea recuperării creanțelor prin inițierea unor acțiuni în instanță. Succesiv, după câștigarea proceselor în instanță, SNCFR-RA a întâmpinat dificultăți în încasarea acestor sume întrucât unele societăți au intrat în insolvență sau faliment.”, transmite Ministerul Transporturilor.

Ștergerile succesive de datorii au avut ca scop înlesnirea accesului companiilor CFR la fonduri europene.

Doina Pârcălabu, fost președinte al CNPAS: „Pentru a avea acces la finanțările acestea, ar fi trebuit să aibă condițiile de eligibilitate îndeplinite, adică acele certificate fiscale. Știm că într-o achiziție publică primul document care se cere este certificatul fiscal, care trebuie să fie curat, să nu aibă debite la bugetul statului.”

După o perioadă în care au mers bine, companiile CFR au început să dea rateuri.

Florin Cîțu, senator PNL: Așa ni s-a spus și când s-au iertat datoriile la CFR Călători, de un miliard de euro, că va fi OK. CFR Călători în 2016 a avut un profit de 40 de milioane de lei, în 2017 a avut o pierdere de 20 de milioane de lei, iar în 2018 are bugetată o pierdere de 318 milioane de lei. Mie mie se pare că merge în direcția total greșită, față de o companie căreia i s-au iertat datoriile și acum spune că va fi OK”.

Fost șef ANAF: Niciodată să nu vă iluzionați că aceste sume vor fi recuperate

Fostul șef al ANAF Gelu Diaconu spune că de la companiile intrate în insolvență nu se mai recuperează mare lucru:„ Am cunoștință și, sigur, de fiecare dată am sesizat organele abilitate, de insolvențe simulate – înființăm o firmă, transferăm activitatea, înregistrăm debite, o băgăm în insolvență. Practic, înseamnă un grad de recuperare a acestor creanțe de maximum 10%. Niciodată să nu vă iluzionați că aceste sume vor fi recuperate. Dacă s-ar recupera arieratele integral de la primii 500 de debitori, am avea pe 3 ani acoperit deficitul de la Pilonul 1.”

„Puțină competență, dar salarii babane”

Remus Borza este deputat independent şi specialist în insolvență. Din experiența sa, problemele companiilor de stat cu datorii mari la buget sunt comune.

Remus Borza, specialist în insolvenţă: „Statul e un prost administrator. Companiile statului au o hibă, care pleacă din prostul management, din politizarea excesivă a managementului companiilor de stat. Supradimensionarea organigramelor, sunt foarte mulți salariați. Foarte multă mediocritate, puțină competență, dar salarii babane.”

Managerii respectivelor societăți, pentru a avea liniște socială, să nu-i alerge prin curte liderii de sindicat, atunci ce fac? Dau cu prioritate salariile și lasă mai la urmă, spre calendele grecești adică spre niciodată, plata datoriilor către stat.”

Remus Borza spune că directorii marilor companii de stat și-au permis să acționeze așa, ca urmare a ajutorului primit de la politcienii locali.

„Nu prea calcă nici Fiscul pe la companiile de stat, că mai sună un senator, ba mai sună un ministru. Toate aceste companii reprezintă un bazin electoral pentru politicieni. Pun presiune pe Fisc. Băi, nu-i deranja păștia! Ce vrei? Să falimentăm ditamai compania? Suntem o zonă monoindustrială… tot timpul găsesc aspecte deastea, problematica socială, avem mii de salariați. Lasă-i, că-ți vor plăti! Sigur că nu plătesc niciodată”, spune Remus Borza.

„99% din companiile intrate în insolvență intră direct în faliment. Statul nu recuperează mare lucru”, adaugă el.

Remus Borza spune că problema mineritului din România a fost tratată cu frică: „Statul e târșălos, nu vrea să-și pună în cap niște mii de mineri, care, chipurile, ar rămâne fără job. Statul a trăit în permanență presiunea mineriadelor. Mai bine s-ar fi băgat la începutul anilor 90 câteva milioane de dolari, pentru a susține reconversia profesională a acestei categorii profesionale.”

Fostul ministru al Muncii Dragoș Pîslaru a vrut să schimbe această practică, a managerilor numiți politic, dar nu a reușit. A încercat la Societatea de tratament balnear și de recuperare a capacității de muncă TBRCM, din subordinea Minsiterului Muncii. TBRCM are 13 hoteluri în toată țara, unde pensionarii merg la tratament. Pîslaru a vrut să implementeze management privat, dar sistemul politic s-a opus.

Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii: „A fost o luptă la baionetă. Lupta se ducea pentru profesionalizarea TBRCM, dar n-am reușit s-o închei. Din aprilie, până la sfârșitul anului, eu n-am reușit, ca ministru, să pot să desfac toate ițele pentru a convinge această companie să intre în legislația de guvernanță corporativă.”

Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii: „Dacă numești politic și nu sunt oameni competenți în acele structuri și nici nu ai cum să-i tragi la răspundere printr-un consiliu de administrație performant, evident nu vei avea o performanță notabilă sau vei avea o lipsă de performanță crasă.”

Prin Ordonanță de urgență nr.109 din decembrie 2011, Guvernul Boc a încercat să impună manageri privați la marile companii de stat, pentru a le eficientiza activitatea. Guvernul PSD a fost de altă părere.

Florin Cîțu, senator PNL: „Anul trecut în decembrie, 94 de companii de stat, aceste companii mari, au fost scoase de sub incidența Ordonanței 109, cea cu guvernanță corporativă, tocmai pentru a fi management politic și să fie direct controlate de la guvern.”

Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii: „Tot ce înseamnă societate comercială de stat fără o governanță corporativă, conform principiilor OECD, transparență și responsabilitate, este o sursă perfectă pentru sinecuri. Dintr-o combinație de management neadecvat, clientelism politic, măsuri de politici publice necorelate au dus la această situație.”

Senatorul Cîțu crede că decizia ar avea substrat politic.

Florin Cîțu, senator PNL: „Ai o masă de votanți pe care o controlezi, similar principiului cu ajutoare sociale. Așa este și aici. Îi ții pe acei oameni prizonieri, pentru a le cere votul.”

Florin Cîțu, senator PNL: „Ăsta este modul în care s-a făcut de 28 de ani administrarea economiei în România. De fiecare dată am făcut să le închidem gura puțin, să le mai dăm niște bani, doar pe ciupeală, pe găinării. De aceea este România cea mai săracă țară din Europa.”

Directorii marilor companii de stat datoare la buget au mulțumit sub diverse forme politicienilor pentru ajutorul primit în fața de Fiscului.

Remus Borza, deputat independent: „Căpușarea companiilor de stat cu tot felul de contracte încheiate cu camarila din jurul directorului, din jurul ministerelor, a liderilor politici.”

Un astfel de exemplu este cel al fostului ministru Dan Șova, care a fost condamnat definitiv pe 20 iunie la 3 ani de închisoare, pentru trafic de influență. Concret, ministrul Dan Șova a fost acuzat de procurorii DNA că și-a traficat influența pe lângă directorul CET Govora, Mihai Bălan, care a dat un contract de asistență juridică unei firme de avocatură, de la care Șova a primit în schimb 100.000 de euro.

Acest contract a produs companiei CET Govora un prejudiciu de 1,3 milioane de lei. CET Govora înregistra în septembrie 2017 o datorie la bugetul de stat de 15,3 milioane de lei.

Actualul guvern, nicio soluție pentru a recupera datoriile de 4 miliarde de euro

Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii: „A recupera integral suma este absolut imposibil în acest moment. Trebuie să ne dăm seama că pentru anumite companii e prea târziu, nu doar să le transformi în companii profitabile, ci chiar să recuperezi pierderile anterioare.”

Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii„Eu m-aș mulțumi măcar cu ideea că avem un plan coerent, asumat politic, de profesionalizare și autonomie a unui management, care să aibă un contract clar de mandat, de a le duce înapoi în stadiul de a nu mai genera pierderi.”

Florin Cîțu, senator PNL: „Companiile astea sunt târâte dintr-un buget într-altul cu pierderi, deși e momentul să vină cineva și să spună clar: domnule, hai să ne uităm la ele! Mai putem să facem ceva cu ele? Nu. Hai să le închidem! Se mai poate face ceva cu ele, dar n-avem noi resurse, hai domnule s-o privatizăm! Se mai poate face ceva cu ele și avem resurse, hai să-i punem management privat. Trebuie să decizi o dată pentru totdeauna ce faci cu aceste resurse.”

Fosta președintă a Casei de pensii are două posibile argumente pentru care statul ține în viață aceste găuri negre ale economiei.

Doina Pârcălabu, fost președinte al CNPAS: „Pe de o parte, unele bănuiesc că sunt de interes național și chiar strategic, iar pe de altă parte este vorba și despre componenta socială. Să nu uităm că aceste companii miniere au asigurat supraviețuirea acelor localități.”

Șeful Comisiei Economice din Senat spune că situația se va agrava, dacă Guvernul nu va lua decizii concrete.

Florin Cîțu, senator PNL: „Gaura acolo e pe termen lung. Gaura vine din faptul că acei oameni care n-au contribuit și n-au cotizat, pentru că nu le-a plătit compania, ies la pensie și primesc pensie. Ar trebui să vedeți ce se întâmplă dacă un privat face acest lucru, să nu plătească. Aici nu se va întâmpla nimic, va fi trecută la datorie.”

Florin Cîțu, senator PNL: „Dar va trebui acoperită gaura de undeva. De unde luăm acești bani? Ori din Pilonul 2 de pensii, ori din taxarea sectorului privat, că din altă parte n-ai de unde să iei.”

Cei graţiaţi ar trebui să practice harul
Mica 7.6-19

David R. Reid

© SoundWotds, Online începând de la: 28.03.2019, Actualizat: 28.03.2019

Versete călăuzitoare: Mica 7.6-19

Mica 7.18,19: Cine este Dumnezeu asemenea Ţie, care iartă nelegiuirea şi trece cu vederea fărădelegile rămăşiţei moştenirii Sale? El nu-Şi ţine mânia pentru totdeauna, pentru că Îi place îndurarea. El va avea din nou milă de noi, va călca sub picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca toate păcatele lor în adâncul mării.

Introducere

Un deţinut, care este graţiat, este eliberat de sentinţa dată lui de societate, fără să plătească pedeapsa valabilă pentru infracţiunea comisă. Graţierea este acordată unui deţinut pe baza unui număr de motive: comportare bună, nevoi stringente în familie sau presiune politică. Însă în orice caz, unde a fost acordată o graţiere juridică, aceasta nu are loc pentru că delicventul a fost găsit nevinovat – căci atunci n-ar fi graţiere. În cazul unei graţieri se anulează pedeapsa celui vinovat, dar el nu este achitat.

Mai mult decât graţiere

Când Dumnezeu ne iartă, atunci iertarea Lui este mai mult decât o graţiere. Nouă nu numai ni se anulează pedeapsa, ci noi suntem şi achitaţi. Noi am fost îndreptăţiţi, în ochii lui Dumnezeu am devenit corecţi. Epistola 2 Corinteni spune că noi în Hristos „devenim dreptate a lui Dumnezeu”. Să înţelegi că eşti conform cerinţelor lui Dumnezeu este desigur mai mult decât graţiere! Cum este posibil aceasta? Pentru că Fiul lui Dumnezeu fără cusur a suferit pe cruce în locul nostru pedeapsa cu moartea pentru păcatele noastre. Romani 3.25,26 explică, că deoarece Hristos a împlinit cerinţele lui Dumnezeu referitoare la îndreptăţirea păcatelor noastre, „El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe cel care are credinţa în Isus”. Prin aceasta credincioşii primesc mult mai mult decât graţierea de consecinţele greşelilor lor împotriva unui Dumnezeu sfânt. Iertarea în sine ar fi deja ceva măreţ, însă în Hristos greşelile noastre au fost desăvârşit îndepărtate, şi noi suntem denumiţi drepţi – aşa ca şi cum noi niciodată nu am fi păcătuit. Ce minunat! Ce mare este Dumnezeul nostru!

Profetul Mica scrie despre acest adevăr măreţ în ultimul capitol al profeţiei sale. În două versete sub formă de poezie ebraică Mica înalţă plin de bucurie pe Dumnezeul nostru, care ne dăruieşte mai mult decât graţiere. În context, aceste dorinţe de binecuvântare sunt adresate poporului evreu, pe baza făgăduinţei pe care Dumnezeu le-a dat-o prin Avraam. În Mica 7.20 citim: „Vei împlini lui Iacov adevărul, şi lui Avraam îndurarea, pe care le-ai jurat părinţilor noştri din zilele din vechime.” Această făgăduinţă dată iudeilor se va împlini în lucrarea terminată a lui Mesia, a Domnului Isus Hristos. Însă aceste binecuvântări măreţe sunt şi pentru toţi care cred în Domnul Isus. Ca şi creştini credincioşi posedăm deja poziţia nemeritată, având mai mult decât îndurarea (graţierea) de la Dumnezeu Însuşi.

Fundalul istoric

Profetul Mica a trăit într-un timp în care cei mai mulţi oameni din împărăţiile lui Israel şi Iuda nu urmau pe Domnul. Realmente a fost aşa, că în timpul de acţiune al lui Mica Dumnezeu a permis ca imperiul din nord să cadă în mâinile asirienilor. Aceasta a avut loc aproximativ în jurul anului 722 înainte de Hristos. Împlinirea profeţiilor lui Mica referitoare la sentinţa asupra Samariei, capitala imperiului din nord, pot fi văzute şi astăzi: „De aceea, voi face Samaria ca o grămadă de pe câmp, ca nişte plantaţii de vie; şi-i voi rostogoli pietrele în vale şi-i voi dezgoli temeliile” (Mica 1.6). Vizitatorii Samariei antice văd împlinită această profeţie înaintea ochilor lor. Viţa de vie şi pomi roditori cresc în mijlocul pietrelor căzute şi a temeliilor dezgolite ale cetăţii mândre de odinioară.

Imperiul de sud al lui Iuda a supravieţuit aproximativ o sută cincizeci de ani mai mult decât imperiul de nord al lui Israel. Slujba lui Mica a avut loc în timpul de domnie a trei împăraţi ai lui Iuda (Mica 1.1). Cu toate că Iotam şi Ezechia au fost împăraţi buni, totuşi lor nu le-a reuşit să conducă poporul înapoi la Dumnezeu. Chiar dacă în timpul lui Ezechia a avut loc o trezire deosebită prin slujba lui Mica (Ieremia 26.18,19), nu a fost suficient ca poporul să se întoarcă la Dumnezeu. Efectele generale ale trezirii au fost numai de scurtă durată şi poporul a continuat să umble pe cărările imoralităţii şi idolatriei. Pe acest fundal Mica a predicat în continuare despre judecată. Iuda a căzut în cele din urmă sub imperiul babilonian aflat în creştere în anul 586 înainte de Hristos – aproximativ o sută de ani după predica lui Mica.

Comparaţie cu zilele noastre

Morala şi condiţiile spirituale sunt astăzi uimitor de asemănătoare. Cu toate că noi avem încă conducători de stat care cred în Biblie [se referă la preşedintele SUA; nota redacţiei], cu toate că avem încă în ţară mulţi bărbaţi temători de Dumnezeu şi multe femei temătoare de Dumnezeu, naţiunea noastră ca întreg se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Cu toate că jurăm credincioşie „naţiunii unite sub Dumnezeu” şi folosim încă valută cu inscripţia „noi ne încredem în Dumnezeu” şi încă cântăm „Dumnezeu să binecuvânteze America”, naţiunea noastră continuă să se îndepărteze rapid de la etaloanele morale ale lui Dumnezeu. „Năzuinţa după fericire” este invocată ca posibilitate sau scuză pentru „ca fiecare să facă ce este drept în ochii lui”. Ca rezultat al acestui fapt continuă să crească numărul avorturilor. Mişcarea homosexuală este acceptată tot mai mult în populaţie. Practicile păgâne se înmulţesc. Brutalitatea şi sexul nepermis inundă mediile noastre. Avem nevoie de o mare trezire spirituală în America – o trezire care începe la bază şi se transmite în toată ţara. Aceasta ar putea avea loc! Să ne rugăm pentru o mare trezire, pentru a amâna judecata lui Dumnezeu peste această ţară şi prin aceasta mulţi oameni lipsiţi de speranţă să cunoască că Dumnezeu încă mai dăruieşte mai mult decât graţierea.

Mica era un contemporan cu profetul cunoscut pretutindeni Isaia. În timp ce Isaia era un foarte bun cunoscător al chestiunilor internaţionale şi deseori a vorbit celor aflaţi în funcţii înalte, Mica era mai degrabă un predicator şi un profet din ţară. Însă aceasta nu dăunează cu nimic profeţiilor! Ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu ele au aceeaşi eficacitate ca şi profeţiile lui Isaia. În timp ce o mare parte a cărţii lui Mica se caracterizează prin acuzaţii şi condamnări, sunt totuşi şi pasaje despre har şi glorie. Dumnezeu este nu numai un Dumnezeu care trebuie să pedepsească păcatele poporului Său – El este şi un Dumnezeu care poate răscumpăra cu îndurare pe poporul Său şi îl poate restabili. Profeţia cea mai mult cunoscută a lui Mica este aceea a mesajului despre binecuvântările viitoare. În Mica 5 este profeţit Betleem ca loc de naştere al lui Mesia. Accentul acestei profeţii nu este locul unde Mesia Se va naşte, ci ce va face El pentru poporul Său, Israel. El Se va ridica şi va conduce pe poporul Său şi îi va elibera de toţi vrăjmaşii lor. Zilele cele mai măreţe pentru Israel urmează să vină.

Noi avem deja parte de îndurare

Textul nostru din Mica 7 este de asemenea preluat din profeţia unei binecuvântări. S-a amintit deja, că binecuvântările, care sunt promise aici, îşi vor avea împlinirea definitivă în viitor. O parte din Israel, numită aici „rămăşiţa moştenirii Sale”, va recunoaşte că Dumnezeul, pe care ei L-au respins în Hristos, este un Dumnezeu milos şi care simte împreună cu ei, care dăruieşte mai mult decât graţiere. Şi noi, care am cunoscut deja pe Hristos ca adevăratul Mesia, avem parte chiar acum de aceste binecuvântări, care sunt „mai-mult-decât-graţiere”. Învăţăm din Mica 7 că păcatele noastre au fost biruite. În timpurile de demult, vrăjmaşul era denumit ca fiind „la pământ”, dacă era biruit, şi la fel au fost şi păcatele noastre călcate în picioare de Stăpânul nostru biruitor. Domnul nu numai a trecut peste păcatele noastre, ci El a privit păcatele noastre ca fiind propriul Său vrăjmaş şi l-a biruit. Şi acestui vrăjmaş biruit nu-i este permis să se încolăcească în jurul porţilor cerului şi să ne chinuie cu amintiri rele. Toate păcatele noastre „au fost aruncate în adâncurile mării”. Ele au fost desăvârşit înlăturate şi niciodată nu vor fi aduse înapoi şi folosite ca să ne simuleze vină. Şi aceasta este adevăr pentru credinciosul de acum şi pentru credinciosul care va veni după noi! Noi nu trebuie să aşteptăm până vom fi în cer, ca Domnul să uite păcatele noastre. „Cât este de departe răsăritul de apus, atât a îndepărtat El nelegiuirile noastre de la noi” (Psalmul 103.12). În tribunalul lui Dumnezeu deja nu se mai aduce aminte de păcatele noastre. Judecătorul drept Însuşi ne iubeşte şi nu Îşi va schimba părerea cu privire la păcatele noastre. Ele au fost înlăturate pentru totdeauna, şi „El se bucură în dragostea Lui neschimbătoare”. Noi vom lăuda pentru totdeauna pe Dumnezeu, care ne-a dăruit mai mult decât graţierea.

Şi noi trebuie să iertăm, aşa cum Domnul ne-a iertat

În timp ce mesajul lui Mica dă naştere pe de o parte la mulţumire nespus de mare şi adorare aduse lui Dumnezeu, noi ar trebui să ne gândim cum ar trebui să se manifeste mesajul acesta asupra relaţiilor noastre cu alţi oameni. În Coloseni 3.12-14 ni se spune: „Îmbrăcaţi-vă deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat, aşa şi voi; iar peste toate acestea, îmbrăcaţi dragostea, care este legătura desăvârşirii.” Noi trebuie să iertăm, aşa cum Domnul ne-a iertat nouă! Aparent o poruncă imposibilă! Însă exact aceasta este, ce Dumnezeu cere de la noi.

Având în vedere mărimea şi dragostea iertării lui Dumnezeu, ar trebui să revizuim cu grijă relaţiile noastre. Este cineva, împotriva căruia am ceva? Este cineva, pe care port pică – poate de mult timp? Este vreo situaţie în viaţa mea, în care mă simt incapabil să iert şi să mă împac? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi trebuie să iertăm – aşa cum ne-a iertat Dumnezeu! Probabil acum ai putea spune: „Însă eu am fost lezat! Eu am fost tratat nedrept!” S-ar putea să fie aşa, dar cât de des a fost Dumnezeu întristat şi tratat nedrept prin păcatele noastre şi prin eşecul nostru? Şi dragostea Lui pentru noi este încă neschimbătoare, şi iertarea greşelilor noastre dăruită de El este mult mai mult decât numai o simplă graţiere!

Noi toţi suntem înclinaţi să atribuim responsabilitatea „celorlalţi participanţi”, ei trebuie să întreprindă ceva în direcţia care ne ajută să avem un duh de scuză şi împăcare. Însă trebuie să ne gândim, că Dumnezeu a luat singur iniţiativa faţă de noi. Şi după aceea greutatea ca şi creştin credincios, că noi nu numai avem inimi şi buze, care aduc lui Dumnezeu mulţumire şi adorare pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Şi viaţa noastră trebuie să-L laude, prin aceea că ea reflectă fiecăruia (inclusiv acelora cu care noi avem greutăţi) dragostea „mai-mult-decât-graţiere” neschimbătoare a Sa.


Tradus de la: Begnadigte sollten Gnade üben

Titlul original: „More than a Pardon“
Sursa: www.growingchristians.org

POTOPUL – ICOANA JUDECĂŢII DE APOI

„În anul şase sute din viaţa lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptea a lunii, în ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi stăvilarele cerului s-au deschis. Şi s-a făcut ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi… apele au crescut şi au acoperit toţi munţii înalţi care erau sub cer. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor şi au acoperit toţi munţii cei înalţi. Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ. Şi tot omul, şi toate câte aveau suflare de viaţă, şi tot ce era pe uscat au murit. Şi s-a stins tot ce era viu pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc, orice făptură ce avea viaţă, cele ce se târăsc şi păsările cerului. N-a rămas decât Noe singur şi cei ce erau cu el în corabie“ (Fac. 7, 10–24).

Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul de mai jos! Este sfârşitul celor care n-au intrat în corabie… este groaznica judecată a celor care râseseră  de corabia lui Noe şi de chemările mântuirii sufleteşti. Chipul de mai jos închipuie urgia Judecăţii de apoi când toţi cei ce trăiesc în fărădelegi şi nepăsare de cele sufleteşti îşi vor lua pedeapsa pieirii veşnice.

Dar să luăm lucrurile pe rând, aşa cum se vor fi petrecut. Apele potopului vor fi înecat mai întâi locurile joase. Oamenii de la şes vor fi fugit pe locurile mai înalte. Cei de la dealuri vor fi stat încă liniştiţi o bună parte din timpul ploilor. Mulţi din ei vor fi coborât la şes să fure câte ceva de la cei fugari. Sărmanii! Nu ştiau că şi pe ei îi aşteaptă aceeaşi osândă. Apele potopului i-au scos mai întâi pe cei de la şesuri şi oraşe, din casele, avuţiile şi desfătările lor. Ş-apoi, rând pe rând, şi pe ceilalţi.

Potopul cu apele lui este icoana morţii. Când vine moartea, omul trebuie să-şi lase casa, avuţiile şi desfătările. Moartea îl scoate pe neaşteptate din toate acestea. De ai căuta să alungi pe cineva din casa şi din avuţia sa, ar fi în stare să te toace în cap, dar moartea îl alungă îndată, pe neaşteptate.

În timpul creşterii apelor, oamenii din vremea potopului vor fi încercat să ia cu ei ce se putea lua: bani, vite, haine, scumpeturi etc., dar, vai, degrabă le-au pierdut pe toate.

Când vine moartea, omul nu poate lua cu el nimic din această lume trecătoare.

Când apele potopului au început să acopere şi dealurile, spaima oamenilor a crescut şi mai mult. Ei alergau acum din deal în deal. Fiecare se silea să ajungă la munte, la locurile cele mai înalte. Cei scăpaţi în munţii cei înalţi vor fi răsuflat uşuraţi… se credeau scăpaţi… dar uşurarea lor n-a ţinut mult. Apele au început să acopere şi munţii. Oamenii şi animalele se căţărau pe piscurile munţilor. Căutau un reazem de scăpare, dar toate reazemele se prăbuşeau. Ziua mântuirii trecuse, acum era ziua judecăţii. Văzduhul era plin de strigătele de disperare ale oamenilor şi de urletele fioroase ale animalelor. Dar nimic nu mai folosea. Timpul mântuirii trecuse. Corabia se închisese. Acum era timpul urgiei.

Spaima şi groaznicul sfârşit al celor înecaţi în potop închipuie moartea şi sfârşitul cel groaznic al necredincioşilor. Cel credincios, cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă moartea liniştit. El a scăpat de moarte. El este înăuntru, în corabie. El „a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Pentru el, moartea este o mutare, o trecere „acasă la Domnul“.

Nu aşa este cel necredincios. Pentru cel necredincios moartea este un lucru grozav, o mare spaimă. O viaţă întreagă îşi bate joc cel necredincios de cele sufleteşti, dar în clipele morţii se cutremură… presimte urgia ce-l aşteaptă… presimte potopul pieirii sufleteşti… aude vuind apele morţii şi aleargă grăbit să afle o scăpare, un reazem sufletesc. Dar trezirea lui e zadarnică… corabia s-a închis… ziua vieţii lui a trecut, a sosit noaptea când nu mai poate lucra nimic (Ioan 9, 4)… a sosit ziua urgiei.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un necredincios care, în ceasurile morţii, după ce s-a spovedit, s-a încleştat cu atâta putere de patrafir, încât abia l-am putut scoate din mâinile lui. Sărmanul! Se simţea fără nici un reazem sufletesc… în clipele din urmă căuta acest reazem, dar atunci era prea târziu, prea târziu.

Icoana cu potopul, cu cei ce se prăpădesc în apele potopului, mai închipuie şi ziua cea mare a Judecăţii de Apoi… ziua urgiei şi a pedepsei pentru cei care au trăit o viaţă fără Dumnezeu.

„Că precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului“. Când Domnul Se va arăta pe norii cerului, înconjurat de sfinţii Săi îngeri (Matei 24), o spaimă mare îi va cuprinde pe cei ce vor fi în mormânt şi pe cei ce vor fi pe pământ. Dar spaima aceasta o vor avea numai cei necredincioşi… numai cei ce trăiesc în fărădelegi şi cei care au murit în fărădelegi şi nepăsare de cele sufleteşti. Ca odinioară potopul, ziua cea mare a Judecăţii îi va afla pe oameni şi sufletele lor împărţiţi în două tabere mari: cei care au intrat în corabia mântuirii, cei care au trăit o viaţă cu Domnul – şi cei care au trăit în păcate şi nepăsare de cele sufleteşti.

Atunci numai vor vedea necredincioşii nebunia în care au trăit… atunci numai se vor trezi din orbia lor cea sufletească, dar atunci va fi prea târziu. Timpul mântuirii va fi trecut.

Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul cu potopul! Văzduhul e plin de strigătele celor ce se îneacă în apele potopului. În clipele pierzării, oamenii se vor fi rugat cu căinţă mare şi cu lacrimi fierbinţi, strigând: „Dumnezeul lui Noe, ai milă de noi şi ne izbăveşte!“… Dar căinţa lor era prea târzie. Timpul mântuirii trecuse. Aşa va fi şi în ziua cea de apoi. Va fi plin văzduhul de strigătul şi plânsul păcătoşilor:

„Doamne, Doamne, iartă nebunia noastră… tremurăm de groaza pieirii… nu ne lăsa să cădem în focul iadului“… Dar această strigare nu va mai ajuta nimic. Timpul mântuirii a trecut. În văzduh va răsuna teribila judecată: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!“ (Matei 25, 41).

Toţi pe câţi potopul i-a aflat afară din corabie au pierit. Toţi pe câţi îi va afla ziua Judecăţii afară din corabia mântuirii sufleteşti, vor cădea în potopul cel de foc al iadului.

Chipul potopului, cu înfricoşata vedere a celor ce se îneacă în valurile apelor, închipuie ziua cea înfricoşată a Judecăţii.

„Apoi am văzut scaun de domnie şi pe Cel ce şedea pe el… Şi râu mare de foc curgea pe dinaintea lui… Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului. Şi a fost deschisă Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor. Şi oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în marea cea de foc“ (Apoc. 20, 11-15 şi Daniel 7, 10).

Cei scrişi în Cartea Vieţii sunt cei „din corabie“… sunt cei ce trăiesc cu Domnul o viaţă de putere creştinească. Între care dintre aceştia eşti tu, cititorule?

Eu te întreb, eşti tu în corabie sau afară din corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? Aştepţi să sosească potopul, aştepţi să sosească moartea, când nu vei mai putea face nimic?

Dragă suflete nemântuit! Intră îndată în corabie, intră chiar azi, căci ca mâine poate va fi prea târziu! Moartea ne poate veni pe neaşteptate, iar după moarte urmează Ziua cea mare a Judecăţii, urmează potopul cel de foc.

Lumea şi oamenii vor trece printr-un nou potop, de foc. „Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea înecată în apă, iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin acelaşi Cuvânt pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi“ (II Petru 3, 5-7).

Cu toţii va trebui să trecem prin acest potop de foc, cu toţii va trebui să trecem prin judecata zilei de apoi. Numai cei intraţi în corabie vor scăpa de valurile de foc ale acestui potop, ceilalţi vor fi aruncaţi cu toţii în marea cea de foc.

Dragă suflete nemântuit! În numele Domnului Iisus, eu te chem din nou să intri îndată în corabia mântuirii.

Preot Iosif Trifa, din ”Corabia lui Noe”

– Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998

 

Ah, ce bine este în corabia mântuirii…

CORABIA PLUTEA CU MÂNTUIRE  PESTE APELE MORŢII
TOŢI CEI INTRAŢI ÎN EA  AVEAU SIGURANŢA DEPLINĂ A MÂNTUIRII LOR

 După ce Noe a intrat în corabie şi Dumnezeu a încuiat uşa în urma lui, el era într-o siguranţă deplină. Afară vuiau potopul şi prăpădul, afară era plângere şi moarte, dar înăuntru, în corabie, era viaţă, linişte şi mântuire. Valuri uriaşe acopereau munţii; valuri furioase izbeau şi corabia, dar Noe avea o siguranţă deplină. Corabia plutea cu mântuire peste apele morţii.

Siguranţa lui Noe era o siguranţă deplină. El avea o izbăvire deplină, căci Dumnezeu îi dăduse această corabie şi El încuiase uşa ei. Dacă valurile sau oamenii ar fi putut deschide uşa corăbiei, Noe ar fi fost pierdut. Dar el nu purta nici o grijă şi nici o frică din partea aceasta, pentru că Dumnezeu încuiase uşa şi El o păzea.

Nici o putere lumească sau diavolească n-ar fi putut deschide uşa, căci Dumnezeu o încuiase şi El o păzea.

Noe avea siguranţa mântuirii. Dumnezeu Însuşi era siguranţa lui. Corabia era sub scutul şi apărarea lui Dumnezeu. Potopul era urgia şi mânia lui Dumnezeu, dar corabia – ea singură – era scoasă de sub această urgie. Ea era sub dragostea, sub iertarea şi apărarea lui Dumnezeu.

Noe avea siguranţa deplină a mântuirii lui de urgia şi prăpădul potopului. Această siguranţă este o minunată icoană sufletească. Ea închipuie siguranţa credincioşilor… siguranţa celor mântuiţi prin scump Sângele Mântuitorului. Corabia lui Noe – precum am spus la vremea sa – închipuia Jertfa Mântuitorului, închipuia moartea Sa cea scumpă prin care ne-a scăpat de urgia morţii.

Toţi cei care au primit şi primesc cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă au deplina siguranţă a mântuirii lor. „Tot cel ce crede în Mine – zicea Iisus – la judecată nu va veni, ci se mută din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24).

O, ce mântuire dulce şi scumpă avem noi, cei care am aflat cu adevărat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea izbăvitoare. Noi am scăpat dintr-o moarte sigură… am scăpat de plata păcatului care este moartea (Rom. 6, 23)… am scăpat din potopul pieirii sufleteşti. Pentru păcatele şi fărădelegile noastre, valurile urgiei lui Dumnezeu se îndreaptă şi spre noi, dar ele se izbesc de corabia mântuirii noastre… ele se izbesc de Jertfa Mântuitorului.

Valurile morţii şi ale pieirii sufleteşti vuiesc în toate părţile, însă noi suntem la adăpost… suntem înăuntru, în corabie. Corabia noastră este unsă pe dinafară cu darul şi harul Duhului Sfânt… apele morţii n-au putere asupra ei. Noi avem o deplină siguranţă de mântuire în Jertfa cea scumpă a scumpului nostru Mântuitor. Însuşi Dumnezeu ne-a dat această siguranţă. „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă de veci“ (Ioan 3, 16).

Ah, ce bine este în corabia mântuirii… ah, ce liniştită este viaţa celor intraţi în corabie şi ce plină de dar şi de bucuria mântuirii!

Viaţa celor intraţi în corabia mântuirii sufleteşti este plină de bucuria izbăvirii. Corabia mântuirii este plină de „naufragiaţi“; toţi cei din corabie era să ne înecăm… eram sortiţi pieirii, dar ne-a scăpat Jertfa cea scumpă a scumpului nostru Mântuitor.

Corabia noastră pluteşte peste apele şi valurile morţii… corabia noastră trebuie să răsune neîncetat de cântări de slavă lui Dumnezeu, de cântările noastre de bucurie şi mulţumită lui Dumnezeu.

Corabia lui Noe era aşa făcută că n-avea decât o uşă şi o fereastră. „Să faci corăbiei tale – a zis Domnul către Noe – o fereastră, sus, lată de un cot şi uşa să o pui în coasta corabiei, şi să faci corabia cu trei rânduri de cămări“ (Fac. 6, 16).

Ce minunată icoană sufletească este şi aceasta! Uşa din „coasta corăbiei“ închipuie „icoana răstignirii“ din evanghelia de la Ioan 19, 34: „şi unul dintre ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă“. Intrarea în corabia mântuirii ne-a deschis-o suliţa şi cuiele de pe dealul Golgotei… Uşa mântuirii noastre este El şi Jertfa Lui cea sfântă. „Eu sunt Uşa, prin Mine de va intra cineva, se va mântui“ (Ioan 10, 9).

Mântuitorul ne-a mântuit şi ne mântuieşte prin „sânge şi apă“. „Sângele Lui ne curăţă de orice păcat“ (I Ioan 1,7), iar apa ne spală. Slavă Ţie, Mântuitorule, că ne-ai deschis şi nouă corabia mântuirii şi ne-ai scăpat de urgia morţii!

Corabia n-avea decât o singură fereastră, sus, în vârful ei. Prin ea, Noe nu putea vedea altceva decât cerul de sus. Minunată icoană sufletească este şi aceasta. Noe şi familia mântuită nu puteau vedea apele morţii, nici moartea, nici prăpădul potopului. Între ei şi moarte era peretele corăbiei, era mântuirea lui Dumnezeu. Dumnezeu apăra uşa, iar lui Noe îi lăsase fereastra să privească neîncetat spre cer, spre Acela Care osândise lumea şi îi scăpase pe ei. Ei nu puteau privi decât spre cer, spre Dumnezeu, Izbăvitorul lor.

Fereastra din corabia lui Noe închipuie legătura celor credincioşi cu Domnul, cu Izbăvitorul lor. Cel izbăvit prin scump Sângele Domnului, cel intrat în corabia mântuirii, trebuie să rupă orice legătură cu lumea, cu duhul acestei lumi, cu ispitele şi păcatele ei. Prin rugăciune, el trebuie să stea într-o neîncetată legătură şi împărtăşire numai cu Domnul şi Izbăvitorul lui. El trebuie să aibă toate ferestrele închise faţă de lume.

Astă-vară am văzut un ostaş din Oastea Domnului, care îşi astupase două fereşti de la casă. De ce ai făcut acest lucru? Pentru că vecinii mei înjură de cele sfinte şi nu vreau să aud hulele lor – mi-a răspuns el.

Toţi cei din corabia mântuirii, toţi cei care L-am aflat cu adevărat pe scumpul nostru Mântuitor, să închidem toate ferestrele sufletului nostru faţă de duhul acestei lumi, faţă de ispitele ei şi păcatele ei. Numai fereastra ce caută spre cer, spre dumnezeire, trebuie să o avem deschisă.

Biblia nu ne spune ce a făcut Noe pe timpul cât a ţinut urgia potopului. Auzind cum vuiau afară valurile morţii, Noe va fi plâns de bucuria izbăvirii sale. Dar va fi plâns şi de mila celor ce se înecau afară. Ah, cum i-ar fi ajutat, dar el nu mai putea! Noi însă putem, căci corabia mântuirii încă nu s-a închis.

Să sărim în ajutorul celor ce se îneacă în potopul răutăţilor! Să-i scăpăm de la pieire… să-i chemăm neîncetat în corabia mântuirii!

Dragă suflete nemântuit! Corabia mântuirii tale sufleteşti încă nu s-a închis. Uşa ei este larg deschisă şi te aşteaptă pe tine. Grăbeşte îndată să intri înăuntru! Intră îndată, intră chiar azi, căci ca mâine poate fi prea târziu! Uşa se va închide fără de veste şi tu vei rămâne afară în potopul pieirii sufleteşti.

Dragă suflete nemântuit! Intră îndată în corabie, intră chiar azi, căci mâine poate va fi prea târziu! Moartea ne poate veni pe neaşteptate şi atunci uşa s-a închis…

Aduceţi-vă aminte şi aici că Satana câştigă cele mai multe suflete cu şoapta de înşelăciune: „mai aveţi vreme“…

Domnul ne strigă: „Astăzi de veţi auzi glasul Meu, nu învârtoşaţi inimile voastre“ (Evrei 3, 7–11). Însă diavolul şopteşte mereu omului: „Mâine… mâine… mai aveţi vreme“…

Vai celor ce ascultă de şoapta Satanei! Numai în ceasul morţii vor afla că Satana i-a înşelat, dar atunci va fi prea târziu, prea târziu…

Dragă suflete nemântuit! Ah, să ştii tu ce bine este aici înăuntru în corabie (în Oastea Domnului, într-o viaţă trăită cu Domnul). Este aici o lume nouă, o viaţă nouă. Nu suntem mulţi cei dinăuntru, dar avem o viaţă plină de pace şi bucurie sufletească. Nu este vrăjmăşie între noi, nu este ură, nu este întristare. Suntem fraţi în Domnul, fraţi în bucurie, fraţi în necazuri şi suferinţe. „Inima şi sufletul nostru sunt una“ (Fapt. Ap. 4, 32), pentru că trăim în numele Domnului şi Domnul este între noi. Ne bucurăm neîncetat şi cântăm cântări de slavă lui Dumnezeu că ne-a scos din duhul acestei lumi stricate. Intră, dragă suflete, intră şi tu la noi!

Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Să cântăm neîncetat cântări de slavă lui Dumnezeu că ne-a primit în corabia mântuirii! Să ţinem închise uşile şi ferestrele corăbiei faţă de duhul şi ispitele lumii, dar să le deschidem larg, să se audă în lume cântecele noastre de slavă lui Dumnezeu… să se audă în lume rugăciunile noastre şi bucuria mântuirii noastre. Aşa să lumineze în lume viaţa noastră, ca văzând oamenii faptele noastre să intre şi ei în corabia mântuirii!

34Preot Iosif Trifa, din ”Corabia lui Noe”
– Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998

Potopul universal: este sau nu adevărată?

Russel Crowe starring in NoahCând în anul 2014 a ieșit filmul ”Noe”, imediat s-a făcut vâlvă iar comentariile au abundat și pro și contra. Critici au spus că toată povestea nu e conform Bibliei, alții în teritoriul islamic au oprit filmul, pentru că nu se poate permite ca profetul (Mahomed) să fie văzut. Asa dar cu toate argumentele minore se vine cu următoarea întrebare: este sau nu reală povestea potopului universal? Dacă da, înseamnă că merită toată atenția pentru a fi studiat.

La foarte multe culturi, de pe diferite continente, există memoria unui potop uriaș și sunt evidențe antropologice despre aceasta. Există oare fizic evidențe despre Noe și potopul universal?

Inundații majore prin mișcarea apelor la tsunami

tsunami2
În 2011 tsunami a atins coastele japoneze

 

Să vedem acum ce se poate întâmpla când inundațiile sunt extreme pe tot pământul. povestea Potopului devine atât de impresionant, gândindu-ne la imensa cantitate de apă – acest lucru însemnând, fără discuție, că mișcarea apelor se făcea cu foarte mare viteză, adâncime și pe tot continentul. Așa de multă apă și cu așa viteză înseamnă că energia era foarte mare (KE = ½* adică masa* și viteza2). De aceea sunt inundațiile atât de distructive. Să ne gândim de exemplu ce sa întâmplat în anul 2011, când tsunami a devastat Japonia și energia cinetică a fost incredibilă, toate obiectele fost rase de pe vața pământiului, de la mașini, case, bărci și chiar și un reactor nuclear fiind grav avariat.

where-next-big-tsunami-could-strike-japan_49814_600x450
Tsunami ne arată cum doar câteva unde ‘mari’ de energie au fost suficiente să dărâme totul în calea lui.

japan-earthquake-tsunami-nuclear-unforgettable-pictures-ship_33287_600x450

Inundații și rocile sedimentare

stock-footage-sediment-laden-river-rio-toachi-ecuador-in-flood
Inundații într-un rîu din Ecuador. Apa este brună din cauza vitezei și acumulării de multe sedimente.

Vedem cum, atunci când apa este accelerată, transportul de sedimentele crește și particulele merg de la praf la nisip, roci și bolovani.

Atunci când râurile se umflă și în cele din urmă se inundă, apa devine brună și sedimentele (solul și rocile) devin suspendate în apă și transportate multă vreme.

 

 

Aerial view in New England showing brown flood water entering ocean. It is brown from the sediments
Iată o vedere din satelit în care se vede Noua Anglie și se vede inundația cu apele brune, atunci când ajung în ocean. Se văd clar sedimentele.
sediment will sort into layers based on particle size even in a 'dry' flow
Sedimentele sunt sortate în straturi concentrice, printr-un experiment de curgere ‘uscată’.

Când apa începe să fie mai puțină și energia este diminuată, sedimentele se depozitează în straturi numite laminare iar rocile sunt stratificate într-un anumit fel.

Japan tsunami 2011. Sediment laid down during tsunami flooding.2011-tsunami-sediment
Sedimentele de la tsunami în anul 2011 în Japonia, arată cum straturi ca o succesiune de ‘clătită’ – o semnătură clară în rocile sedimentare – în timpul mișcări apei. Aceasta este luată de pe website-ul Studiile Geologice Britanice [British Geological Survey].

Aceste roci sunt cunoscute ca roci sedimentare și este foarte simplu detectat ca succesiune de staturi numite (‘clătită’) adică așezate una peste alta. Avem acest fel de ilustrații prin straturi de 20 de centimetri (observați scala) de la devastarea tsunami din anul 2011, în Japonia.

Sedimentary rock from Tsunami that hit Japan in 859 AD
Iată o secvență de al unui tsunami în Japonia în anul 859 e.n. Se vede cum rocile sedimentare au fost stivuite la aproximativ 20 și 30 de centimetri. Aceasta este luată de pe website-ul Studiile Geologice Britanice.

 

 

mâl și cenușă

————————————

jogen – depozite de tsunami

 

 

Tsunami și râurile inundate rămân ca o semnătură după ce rocile sedimentare au fost așezate și totul revine la normal.

Stratele sedimentare de-a lungul și latul pământului

Haideți acum să vedem dacă rocile sedimentare pot să producă ceva similar cu potopul universal, așa cum este descris în Biblie. Când ne întrebăm dacă așa ceva este posibil, lucrul care se observă imediat este faptul că aproape întreaga planetă este acoperită cu roci sedimentare. Puteți foarte bine să vedeți acest lucru peste tot unde apar, urmărind toate drumurile în care se văd rocile sedimentare. Ceea ce este diferit în schimb este faptul că în loc de tsunami și ceea ce s-a întâmplat în anul 2011 în Japonia, rocile sedimentele sunt mult mai întinse și adânci (groase). Vedeți câteva fotografii pe unde am fost și rocile sedimentare respective.

Mountains of Sedimentary rock in hinterlands of Morocco
Formațiunile sedimentare în hinterlanduri (regiune învecinată) în Maroc, cu mulți kilometri lungime și sute de metri grosime.
joggins
Roci sedimentare în locul numit Joggins, Noua Scoția. Straturile sunt înclinate cu 30˚ și din punct de vedere vertical, pe mai mulți kilometri.
The escarpment in Hamilton Ontario shows vertical sedimentary rock many meters thick
În Ontario, lingă Hamilton este un escarpament și se văd roci sedimentare pe zeci de metrii. Aceasta este o parte din escarpamentul Niagarei și se întinde pe mai multe sute de kilometri.
This escarpment extends for hundreds of miles. This sedimentary formation covers a good part of North America
Formațiunile sedimentare acoperă o bună parte din America de Nord.
Sedimentary formations on a drive through US MidWest
Formațiunile sedimentare ocupă a bună parte din partea de mijlocul Statele Unite ale Americi.
GE DIGITAL CAMERA
Observați mașina (abia vizibilă) în comparație cu aceste roci sedimentare.
GE DIGITAL CAMERA
Și rocile sedimentare se duc și se duc…
Bryce Canyon Sedimentary Formations
Formaționale sedimentare din Canionul Bryce, din mijlocul Statelor Unite ale Americi.
GE DIGITAL CAMERA
Formațiunile sedimentare sunt ca un turn mare peste întreaga parte mijlocie din Statele Unite ale Americi.
Continental extent of the sedimentary strata in US Midwest. Miles thick and hundreds of miles wide
Iată stratele sedimentare din mijlocul Statele Unite ale Americi, groase de câțiva kilometri și lateral pe sute de kilometri. Din cartea ‘Grand Canyon: Monument to Catastrophe’ de Dr. Steve Austin.

Dacă un singur tsunami a distrus și devastat o parte din Japonia și a lăsat câțiva centimetrii pe câțiva kilometrii în interior, atunci ce mecanism poate să explice uriașa extindere pe mai multe continente și cu formațiunile sedimentare pe sute și mii de metri adâncime și mii de kilometri în extensie (inclusiv în oceane)? Este posibil ca rocile sedimentare să poarte semnătura potopului lui Noe?

Formațiunile sedimentare care se depozitează repede

Nimeni nu contestă faptul că în toată lumea exista aceste roci sedimentare, și asta într-un mod masiv. Chestiunea este însă următoarea: rocile sedimentare au fost așezate într-un singur eveniment (adică potopul lui Noe) sau dacă formațiunile masive au fost așezate succesiv prin mai multe evenimente mai mici (ca de exemplu în cazul tsunami în Japonia, în anul 2011) cu perioade de acalmie între evenimente succesive. Iată o figură în care se înțelege idea.

Conceptual illustration of how large sedimentary formations could have formed
O ilustrare a conceptului prin care formațiunile sedimentare au fost așezate prin potopul lui Noe. Rapid Catastrophica Deposition = O depozitare rapidă în cazul unui catastrofe Time passe = timpul între evenimente

 

 

 

Așa cum vedeți, în modelul acesta formațiunile sedimentare (tehnic vorbind se numesc neo-catastrofă) impacturile succesive în sedimente urmate de intervale calme, fără sedimente și pe perioade lungi. În felul acesta, fiecare nou stat sedimentare se adaugă la stratele sedimentare deja depuse, în timp ce formațiunile pe care putem să le vedem în toată lumea, ajung să fie foarte groase, în literatura de specialitate ele se numesc secvențe succesive.

Solul și stratele sedimentare

Cap0143
Rocile sedimentare din insula Prince Edward. Putem să vedem cum starturile de sol au fost așezate deasupra stratelor de rocă, în timpul inundațiilor.

Există posibil să vedem care din cele două modele este cu adevărat în realitate? Ei bine, este destul de simplu vedem unde. Aproape peste tot în lume, înainte să vedem formațiunile sedimentare, chiar la sol este un strat de solul. Fizic, observăm că după un eveniment de sedimentare, deasupra lor este solul. În literatură se spune că solul este stratificat sau orizonturi (se spune orizontul A – cu pământ mai negru și cu multe resturi organice, apoi orizontul B – mai multe roci, etc.)

Thin layer of soil (and trees) has formed over sedimentary rock that has been exposed for a time
Iată un sol subțire (și copaci) în care au reușit să se formeze deasupra rocilor sedimentare în partea de mijloc al Statele Unite ale Americi, și acest lucru în timp.
GE DIGITAL CAMERA
Din nou, în partea de mijlocul Statele Unite ale Americi se observă clar stratul de sol. Rocile au fost formate mai devreme.

Stratele sedimentare sunt depuse și noi oceane sunt pline de viață în diferite ipostaze. Viermii, scoicile și tunelele și alte viețuitoare (în general numite bioturbație) și în timp stratele în care era viață în ocean, și care se transformă în strate sedimentare de roci în timp.

bioturbation
Ecologie viețuitoarelor în ocean worm = viermi; growing plants = plante crescute; clam = scoici

Viața în fundurile mărilor puțin adânci este de scurtă durată pentru că sunt rapid acoperite de state succesive. Aceasta este bioturbația.

Conceptual illustration of how large sedimentary formations could have formed
Iată modelul secvențelor catastrofale cu evidențe privind solurile și bioturbațiile în succesiunea timpului.

Înțelegând aceasta putem să vedem evidențele solurilor sau bioturbațiilor și să înțelgem cum între strate sunt așa-numite separații sau timpul între evenimente. Aceasta este modelul conform căruia ‘în timp’ separațiile duc inevitabil la expunerea sedimentelor (sau mai simplu sunt șterse pur și simplu), și asta și în uscat și în apă. Dacă este așa, atunci ar trebui să vedem solul sau bioturbația în mai multe nivele. Ar trebui să vedem de mai multe ori între evenimente, soluri și/sau bioturbații care apoi sunt acoperite. Să vedem fotografie precedentă (Fotografia 24) și apoi fotografia de mai jos. Există evidențe privind solurile și/sai bioturbații?

GE DIGITAL CAMERA
Nu este nici un sol sau bioturbație în sedimentele din mijlocul Statele Unite ale Americi.

Se vede clar că nu există nici o dovadă de strate de sol sau bioturbație în fotografia de mai sus. Să ne uităm din nou la escarpamentul din Niagara (foto 11) și să vedem că nu este nici un sol sau bioturbație în această formațiune. Observăm de asemenea că stratul cel mai de jos și cel mai de sus sunt la fel și cât de accelerat este timpul. Cu toate acestea, grosimea straturilor este între 50 și 100 de metri (fotografia 26).

 

Sedimentary strata formed in 1980 from Mount St Helens had already become brittle by 1983

Stratele sedimentare formate în anul 1980 la vulcanul Mount (munte) Saint Helens și faptul că după trei ani, 1983 straturile sunt deja fragile sau mai exact ‘crețe’ și nu întinse. (Din cartea ‘Grand Canyon: Monument to Catastrophe’ de Dr. Steve Austin.)

Straturile sedimentare, atunci când sunt formate și sunt mișcate din cauza apei, sunt permeabile și pot să fie curbate foarte ușor, ca niște cute. Nu trebuie decât câțiva ani ca sedimentele să se uște și atunci devin fragile și se sparg, așa cum am văzut în cazul erupțiilor în anul 1980 în muntele St. Helens, urmate de deversarea lacul (lacul St. Helens).

Când rocile fragile se curbează sau se rup. Iată principiul în schema următoare:

rock-tension-cracks
Tension = tensiune Compression = compresie Tension Cracks = rupere prin tensiune

Rocile sedimentare devin foarte repede fragile și prin faptul că se îndoiesc ajung să se rupă repede.

Putem să vedem aceasta în cazul escarpamentului Niagarei și faptul că rocile se rup. După ce straturile de sedimente sunt așezate una după alta, repede devin fragile sau fisurate, așa cum se vede în cazul escarpamentului Niagarei și asta pe sute de kilometri.

Niagara escarpment
Escarpamentul Niagarei și faptul că rocile sedimentare se rup prin stresul de forfecare, atunci când se fac fisurile.
Niagara escarpment is an upthrust extending hundreds of miles
Escarpamentul Niagarei și îndoirea în sus a straturilor, și asta pe sute de kilometri.

Este clar că în cazul escarpamentului Niagarei, îndoirea în sus a straturilor se face atunci când rocile sedimentare devin fragile și se fisurează, ajungând să meargă în sus. Aceasta înseamnă că a fost suficient timp între două evenimente succesive ca să devină roci și să fisureze, dar nu este nevoie de milenii ci doar în câțiva ani.

În fotografia de mai jos, observăm formațiunile sedimentare din Maroc. Se vede cum formațiunile sedimentare sunt înclinate în același fel. Nu se vede cum stratele ar fi rupte prin tensiune (adică în sus) sau prin stresul de forfecare (adică spre stânga sau drenata). Singura explicație este că formațiunile erai încă pliabile și s-au cutat. Aceasta înseamnă că rocile sedimentare au fost doar câțiva ani, înainte să devină fisurate. De aici înțelegem că timpul a fost scurt între primul și ultimul strat. Dacă ar fi în timp mai lung, atunci stratele ar fi fragile, devenind fisurate sau sparte, iar toată formațiunea ar fi contorsionată.

IMG_0694
Formațiunile sedimentare din Maroc. Toate formațiunile sunt curbe și în unison iar rocile erau încă pliabile (mai degrabă decât fracturate) și îndoite. Aceasta ne spune că timpul a fost scurt de la primul la ultimul strat.

 

Schematic of upthrust at Grand Canyon showing it was raised vertically about 5000 feet - one mile
Kaibab Upwarp = Muntele Kaibab Cross section of Grand Canyon geology showing monoclina and Kaibab Upwarp = Secțiunea perpendiculară a Grand Canyon, cu geologiea monoclinalului și Muntele Kaibab Kaibab Limestrone = Calcarul Kaibab Muab Limestone = Calcarul Muab Bright Angel Shale = Șistul Bright Angel Tapeats Sendstone = Gresia Tapeats Vishnu Schist = Șistul Vishnu 70 my = 70 de milioane de ani

Schema monoclinalului (în sus) a Grand Canyon și felul în care s-a ridicat cu 5000 de picioare – adică mai bine de1600 de metri (o milă). Adaptat de la cartea „The Young Earth” by Dr. John Morris.

Se vede cum în Grand Canyon sau îndoit stratele, adică la un moment dat s-a mers în sus (tehnic se cheamă monoclinal), similar cu escarpamentul Niagarei, prin care a parte s-a ridicat cu peste 1600 de metri sau o milă (vedem elevația diferită de la 610 metri [2000 ft] la 2133 metri [7000 ft], între cele două parți). Dar aici staturile nu au fost fisurate (ca în cazul escarpamentul Niagarei). Din potrivă, cutele formațiunilor sunt pronunțate și spre jos și spre sus, dar au fost pliabile nu și fisurate.

Bending that occurred at Tapeats, in the low layer of Grand Canyon sedimentary formations
Iată cum în cazul gresiei Tapeats din Grand Canyon, formațiunile sedimentare sunt îndoite. Din cartea ‘Grand Canyon: Monument to Catastrophe’ de Dr. Steve Austin.

Aceasta ne spune foarte clar că timpul în care stratele de la primul la ultimul strat au fost depuse în câțiva ani (înainte ca stratele sedimentele să devină fisurate).

Potopul lui Noe versus potopul din planeta Marte

Idea că potopul lui Noe a fost adevărată este foarte controversat și articolul acesta nu poate să acopere totul, dar sper să mai vorbim și altă dată despre aceste lucruri .

Sedimentation and flooding on Mars?
Sedimente și inundație în Marte?

Mars sediment 2

Este curios și într-un fel ironic ceia ce se întâmplă astăzi. Faptul că , canalele din planeta Marte (care sunt vizibile) sugerează sau chiar postulează cum că a fost o inundație sau chiar un potop. Problema cea mare este faptul între teorie și practică exista o discrepanță, adică pe Planeta Roșie nu există apă. Dar în cazul planetei Terra, apa acoperă ⅔ din planetă și adâncimea este suficient de mare ca să acopere totul cu o milă (peste 1600 metri), dacă munții înalți și oceanele abisurile ar fi nivelate. Atunci formațiunile sedimentare au fost depuse foarte repede și culmea, fizic și observabil aceasta este realitatea și ca putem vorbii despre un cataclism uriaș. Cu toate aceste, așa ceva este o erezie și mulți oameni de știință susțin că nu a fost niciodată un cataclism pe planeta pământ. Nu vi se pare un dublu standard? Este adevărat că la Hollywood s-a făcut un film nou despre Noe, dar mitul este scris într-un mod diferite, în loc să vedem care este realitatea privind rocile din toată lumea și asta sa ne conducă a scrie în piatră istoria adevărată.

Femeia în roşu

By Joe Crews

Femeia în roşuBy Joe Crews

Introducere

Peste tot oamenii pun aceleaşi întrebări legate de biserca modernă. De ce pare atât de slabă şi de compromisă? Unde este vechiul foc şi puterea care a caracterizat biserica generaţiei anterioare? Acestea sunt întrebări care chinuie minţile multor creştini pe când asistă la diminuarea influenţei instituţiilor religioase. Ceva pare să meargă rău. Membrii bisericii petrec mai mult timp la spectacole şi locuri de distracţie decât în Casa Domnului. Se manifestă puţină fermitate în credinţă şi aproape nici un fel de disciplină pentru cei care în slăbiciune se îndreaptă către stilul de viaţă indulgent al firii pământeşti şi al lumii.

Unde putem găsi pastorii curajoşi care nu se tem să numească păcatul pe adevăratul său nume? Pavel îndemna pe păstorii zilelor sale “propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” Apoi el face acestă prezicere fantastică: “Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” 2 Timotei 4:2-4.

Aceste cuvinte se împlinesc sub ochii noştri. Se învaţă fabule, mesajele doctrinale au devenit uscate şi milioane se întorc de la adevăr la povestiri plăcute. Orice predică care cere ascultare şi negarea eului este renegată şi dată la o parte ca fiind legalistă şi judecând pe cei din jur. Vocea cercetătoare e auzită arar şi predicarea care identifică anticristul biblic este privită ca dură şi lipsită de dragoste.

Credeţi că am exagerat? Nu cred să existe vreun observator atent al scenei religioase care să creadă aşa ceva. Cu siguranţă Satana lucrează mai greu în interiorul bisericii decât în afara ei, şi planul său este să producă cea mai deşteaptă contrafacere a adevărului care a existat vreodată. Creind un sistem de eroare doctrinală diabolic de asemănător chiar în biserică, a condus deja milioane într-o închinare falsă. Nefastul complot a fost recunoscut şi expus de către Spiritul Sfânt la scurt timp după ce marele înşelător a început să implementeze elementele majore ale planului său în biserica post-apostolică.

Dar înainte de a ne întoarce la relatarea inspirată a istoriei sordide din cartea Apocalipsei să citim o altă descriere profetică a stării spirituale din această perioadă turbulentă. Pavel avertizează:”Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârâ între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma.” Faptele Apostolilor 20:29 Şi scrie din nou: “Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului); fiul pierzării, potrivnicul;care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 2:3, 4.

Cuvintele lui Pavel nu descoperă natura apostaziei nici identitatea “omului păcatului” care îşi va asuma prerogativele lui Dumnezeu, dar e clar că aceasta a început încă din timpul bisericii timpurii. La puţin timp după avertizarea criptică despre o mişcare anicristică în interiorul bisericii, Ioan, ucenicul iubit, începe să înregistreze misterioasele sale viziuni apocaliptice de pe insula Patmos. Pe măsură ce simbolurile acestor descoperiri au fost explicate mai clar prin studiul comparativ al profeţiilor, este uşor de văzut că Ioan pur şi simplu descria pe larg referinţele indirecte făcute mai înainte de Pavel privind dezvoltarea unei dihotomii între bine şi rău în biserica post-apostolică.

Fără a înţelege semnificaţia istorică a propriului său limbaj enigmatic, Ioan descrie cu credincioşie lupta cosmică dintre Hristos şi Satana încă de la început. Conflictul de veacuri se va concentra în final asupra unui Hristos contrafăcut manipulat de însuşi Satana, care va căuta să distrugă legea lui Dumnezeu, guvernarea Sa şi poporul Său. Într-un conflict ajuns la apogeu, numit bătălia de la Armaghedon, marele adversar va uni puterile pământului atât cele religioase cât şi cele seculare împotriva unui grup minoritar de credincioşi loiali care vor refuza să calce poruncile lui Dumnezeu. Sistemul anitcristic, sub controlul Satanei, va fi forţa majoritară de suprimare a adevărului căutând pedeapsa cu moartea pentru cei care refuză să coopereze cu confederaţia răului.

În epistolele sale, preaiubitul Ioan declarase: “şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. ” 1 Ioan4:3. Pentru că recunoscuse că “spiritul” acestui anticrist profetizat opera încă din zilele sale, Ioan a colaborat din plin cu Duhul Sfânt îmbrăcând prezentarea sa puternică într-un limbaj simbolic, ce nu putea fi recunoscut de duşmanii care ar fi căutat să distrugă cu totul mesajul inspirat.

Cele două părţi în conflict

Ioan a folosit o varietate de tipuri şi simboluri viu colorate pentru a portretiza elementele implicate în lupta finală dintre Hristos şi Satana: de exemplu un balaur, un miel şi două animale sălbatice foarte crude. Dar cea mai proeminentă reprezentare ale celor două părţi este centrată pe două femei demne de luat în seamă, descrise în capitolele 12 şi 17. Nu putem găsi cuvinte pentru a identifica mai viu natura forţelor aflate în aceasă luptă. Pe de o parte este femeia pură din Apocalipsa 12, îmbrăcată în slava soarelui, purtând o coroană de stele şi stând în picioare pe lună. Aici este reprezentată adevărata biserică, mireasa lui Hristos: Profetul scrisese:”Pe frumoasa şi subţirica fiică a Sionului, o nimicesc!” Ieremia 6:2. “şi să zic Sionului: ,Tu eşti poporul Meu!'” Isaia 51:16

Mai târziu, Pavel foloseşte acelaşi simbolism pentru biserică scriind: “pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. ” 2 Corinteni 11:2

Pe de altă parte, Ioan scrie în Apocalipsa 17 despre activităţile unei prostituate, beată, îmbrăcată în haine stacojii, şezând pe multe ape şi ţinând în mână o cupă aurită plină cu spurcăciuni. Aici este antiteza femeii pure din capitolul 12. Femeia aceasta simbolizeză o biserică, dar una care a comis adulter spiritual. Cupa ei este plină cu necurăţiile desfrânării ei. După cum spune Biblia, aceasta reprezintă o îndepărtare de la Hristos şi necredincioşie faţă de Cuvântul Său. “Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? “Iacov 4:4 Deşi căsătorită cu Hristos această biserică nu a ascultat de Cuvântul Său, ci de învăţăturile lumii, vrăjmaşul Său şi astfel a devenit prostituată spiritual. Spurcăciunile din cupa ei reprezintă învăţăturile şi doctrinele false care sunt contrare lui Hristos, adevăratul ei soţ.

Aşa după cum clasifică Apocalipsa toţi locuitorii lumii vor fi în cele din urmă urmaşi ai lui Hristos sau ai balaurului, ascultând de adevăr sau de eroare, primind semnul fiarei sau al lui Dumnezeu, aşa încât prezintă pe fiecare individ la sfârşitul vremii de partea prostituatei simbolice sau a fecioarei pure. Ce solemn este gândul că toţi cei ce citesc aceste cuvinte acum vor aparţine unei din cele două categorii. Nu va fi cale de mijloc. Va fi un grup al celor mântuiţi şi unul al celor pierduţi. Profetul a privit la una din părţi şi a văzut mânia lui Dumnezeu căzând peste cei având semnul fiarei (Apocalipsa 14:10,11). Apoi a privit în partea celaltă şi a declarat “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. O experienţă a credinţei – experienţa lui Isus – care produce ascultare de poruncile Sale, este cea care produce diferenţa între urmaşii lui Hristos şi urmaşii fiarei.

Sistemul prostituatei

Cum cea mai mare parte a studiului nostru este concentrată asupra sistemului religiei false care a evoluat gradual de la apostazia bisericii timpurii, ar trebui să citim întreaga descriere a “curvei celei mari” aşa cum ne este prezentată de Ioan. “Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: “Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: “BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.” Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.” Apocalipsa 17:1-6.

Nu e nici o exagerare să observăm că mântuirea noastră veşnică ar putea depinde foarte bine de o identificare corectă a acestui sistem bisericesc corupt. Autorul Apocalipsei declară că “tot pământul se mira după fiară.” Apocalipsa 13:3. Nu avem timp în acest studiu să punem împreună o listă convingătoare a caracteristicilor puterii fiarei în Biblie, dar Amazing Facts a tratat complet această problemă într-o carte intitulată Fiara, balaurul şi femeia. Aici vom lua în consideraţie evidenţa din contextul capitolului 17 din Apocalipsa, pentru a identifica femeia decăzută şi fiicele care sunt desemnate prin numele “Babilon.”

Vom încerca să avem o perspectivă clară şi logică pe măsură ce privim la faptele descoperite. Mai întâi, am văzut că femeia reprezintă un sistem religios, deşi unul fals. În al doilea rând, ea este sprijinită de o fiară asemănătoare balaurului, având şapte capete şi zece coarne. Cine este fiara care susţine femeia? Din nou, nu vom avea timp să epuizăm subiectul, dar versetul 9 ne dă un reper puternic: “Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă femeia.”

Aceste cuvinte ating o coardă foarte familiară. Care cetate e clădită pe şapte dealuri? Vechiul imperiu păgân roman, îşi avea capitala în cetatea Romei, care se întindea pe şapte coline, pe râul Tibru. Chiar dacă misterioasa fiară implică mult mai mult decât Roma păgână, avem suficientă evidenţă că Roma a fost cu siguranţă o parte a a puterii care a sprijinit sistemul bisericii decăzute. Aceasta ne conduce la întrebarea, ce biserică a primit suprijin din partea imperiului păgân roman? Una singură, desigur, şi aceasta a fost biserica catolică, al cărei cap papal şi-a asumat şi titlul de Pontifex Maximus, ca direct succesor al cezarilor romani.

Următoarea evidenţă care ne îndreaptă către papalitate este găsită în versetul 6. “Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.” Istoria ne descoperă o singură biserică care a purtat un război frenetic împotriva creştinilor credincioşi. Peste 50 de milioane de martiri au căzut victimă închiziţiilor teribile ale Bisericii din Roma potrivit estimărilor celor mai conservatoare. A fost într-adevăr o biserică care persecută. Evidenţe multiple, incluzând ceea ce biserica însăşi admite, pot fi prezentate pentru a suporta acest semn de identificare.

Un alt punct de reper interesant este găsit în versetul 4: “Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu.” Oricine a vizitat Vaticanul poate confirma că acestea sunt culorile predominante în piaţa Sfântul Petru. Cardinali cu robe purpurii sunt printre vizitatorii cei mai frcvenţi ai scaunului papal.

Ioan observă mai departe că femeia “era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare.” Ce contrast între simplitatea femeii pure din Apocalipsa 12 care nu are niciun fel de podoabă artificială – doar slava veşmintelor de lumină. În toată Biblia, bijuteriile şi articolele de podoabă sunt folosite simbolic ca indicatori ai apostaziei şi necredincioşiei. (Cu astfel de conotaţii negative, creştinul adevărat ar trebui să evite deşertăciunile unei astfel de etalări lumeşti pline de mândrie.)

În trecere, ar trebui să notăm şi faptul că fiara pe care şade prostituata are zece coarne. Îngerul le-a explicat astfel:” Cele zece coarne… sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui… Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc.” Apocalipsa 17:12-16.

Acest scenariu profetic este deosebit de interesant. Pentru că numărul zece desemnează desăvârşire omenească, aşa după cum numărul şapte indică desăvârşire divină, putem recunoaşte în această profeţie o confederaţie universală a guvernelor pământeşti dând sprijin fiarei pentru o anumită perioadă de timp. Aşa după cum Roma păgână a fost una din puterile politice care au predat puterea sistemului papal acum, la sfârşitul timpului, vedem o unire a tuturor împăraţilor pământului în a sprijimi scopurile catolicismului. Ioan declara că “tot pământul se mira după fiară.” Apocalipsa 13:3.

Chiar înainte de judecarea prostituatei celei mari urma să aibă loc o schimbare. Se pare că regatele pământului vor realiza că au fost înşelate de sistemul babilonic şi îşi vor retrage susţinerea. Limbajul profetic ne face să credem că la sfârşitul vremii ei se vor întoarce violent împotriva femeii şi “o vor pustii, ….şi o vor arde cu foc.”

Aceasta ne ajută să înţelegem o altă relatare simbolică a experienţei femeii. Deşi e aşezată pe “multe ape,” aceste ape urmau să “se usuce.” Apocalipsa 16:12. Îngerul a explicat: “Apele, pe care le-ai văzut, pe care stă curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.” Apocalipsa 17:15.

Când aceste ape de noroade şi naţiuni îşi vor retrage suportul, va fi cu adevărat o uscare a apelor care ţineau Femeia în această poziţie. Este imposibil de descris în detaliu cum se va desfăşura acest lucru, dar imaginea de ansamblu stă clară în faţa noastră în limbaj profetic.

Cupa aurită a prostituatei

Să privim puţin mai atent conţinutul cupei aurite din mâna prostituatei. Am stabilit deja natura spirituală a acestor adultere oribile. O biserică poate să fie necredincioasă îndepărtându-se de legea soţului ei, care e Hristos. Fără discuţie, cupa e plină cu vârf cu doctrine şi practici nescripturistice. Multe dintre ele se pot identifica cu uşurinţă pentru că au fost absorbite de religiile care au apărut ulterior. Vom vorbi despre acestea puţin mai târziu.

În cupă vom găsi botezul prin stropire în locul botezului prin scufundare. Acesta e un obicei care n-a fost niciodată practicat sau aprobat de Domnul. Când Isus a vorbit despre botez a folosit un cuvânt special care are posibilă o singură definiţie. Nu poate însemna stropire sau o folosire parţială a apei. Traducerea literară înseamnă scufundare totală.

Tot în cupă vom găsi şi învăţătura privind ţinerea duminicii în loc de păzirea Sabatului. Nu găsim nicăieri în Biblie că legea cea mare a celor Zece Porunci scrise de degetul lui Dumnezeu a fost abrogată sau schimbată. Isus a ţinut Sabatul zilei a şaptea, “după obiceiul Său”, şi nu ştia absolut nimic despre observarea primei zile a săptămânii. Luca 4:16. “Ziua soarelui” o sărbătoare păgână, a fost adoptată mult după vremea apostolilor pentru a împăca influxul masiv de închinători la soarele Mithraic şi împăratul lor, păgânul declarat “convertit” Constantin.

Un element major al cupei aurite ar fi fără îndoială conceptul greco-păgân că sufletul nemuritor al omului zboară la moartea acestuia către răsplata sau pedeapsa veşnică. Adevărul este că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre suflete nemuritoare. Isus numeşte moartea somn. După doctrina predicată de El, există un somn al morţii în mormânt, inconştient şi fără vise, din care toţi vor fi treziţi în ziua judecăţii pentru a primi viaţa veşnică sau moartea pentru veşnicie. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Ioan 5:28, 29.

Isus a contrazis o altă eroare populară păstrată în cupa aurie a ororilor. Doctrina chinurilor veşnice într-un iad arzând necontenit este responsabilă de îndepărtarea multora de la harul unui Mântuitor plin de iubire. Din nou cuvintele lui Isus sunt clare şi lipsite de orice ambiguitate: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Matei 10:28.

Fără discuţie textul stabileşte cu autoritate că sufletul este supus morţii. Doar cei neprihăniţi primesc darul vieţii veşnice. “Fiindcă plata păcatului este moartea.” Romani 6:23. “Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4 “Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor… Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre.” Maleahi 4:1,3.

Mărturia consistentă a Scripturii indică o execuţie finală a judecăţii celor răi în iazul cu foc. Va fi o moarte veşnică în care nu există nici supravieţuire nici înviere. Deoarece sufletul nu este nemuritor prin sine însuşi, toţi cei răi vor suferi soarta descrisă atât de viu de Isus “distruge şi sufletul şi trupul în gheenă.”

Numele prostituatei

Acestea şi numeroase alte “învăţături” şi alte pervertiri ale doctrinei adevărate pot fi identificate în potirul misterios al prostituatei. Fiecare dintre ele înseamnă lipsă de loialitate şi infidelitate faţă de relaţia spirituală pe care ar trebui s-o aibă fiecare creştin sincer cu Hristos. De aceea numele scris pe fruntea ei este: “Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” Ce titlu! Cuvântul “Babilon” înseamnă confuzie. Îşi are originea la turnul Babel. Acolo Dumnezeu le-a încurcat limbile ca să nu se poată înţelege unul pe altul. Vorbim o amestecătură de limbi. Dumnezeu numeşte această femeie Babilon pentru amestecul nesfânt de adevăr şi minciună care face pe “locuitorii pământului” să “se îmbete de vinul curviei ei.” Cu alte cuvinte, întreaga lume va fi contaminată şi încurcată de învăţăturile ei.

Să aruncăm acum o privire mai atentă la acest nume împodobit. Notaţi că este vorba evident de un nume de familie, pentru că are fiice; şi ele sunt prezentate ca fiind prostituate întocmai ca mama lor. Cum am stabilit deja că în aceste scrieri profetice femeile reprezintă bisericile, vom căuta acum să identificăm aceste fiice. Cum şi ele se fac vinovate de infidelitate, putem trage concluzia că împărtăşesc aceeaşi doctrină falsă care constituie adulter spiritual. Cu alte cuvinte, vor bea din acelaşi potir aurit, poţiunea nescripturistică a învăţăturilor pseudo-creştine. Ce biserici ar putea fi reprezentate prin aceste fiice? Deoarece am identificat biserica catolică ca fiind mama, trebuie să ne uităm după alte corpuri religioase ieşite din aceeaşi biserică mamă, biserica din Roma, şi au dus cu ele câteva din aceleaşi doctrine confuze ale acestei biserici.

Nimeni nu poate evita să ajungă la concluzia că aceste fiice sunt bisericile protestante care au moştenit multe dintre tradiţiile goale ale strămoşilor catolici. Fie că ne place sau nu, trebuie să admitem că multe din cele mai populare doctrine ale bisericilor protestante recunoscute îşi au rădăcina în acea perioadă de amurg a aşa-zisului creştinism în care biserica post-apostolică a fost copleşită de influenţe păgâne.

Dacă privim la un singur exemplu al legii morale vedem cât de serios au fost afectate învăţăturile bisericii de această infiltrare şi atunci dar şi acum. Deşi aveau în faţă cele mai clare învăţături ale celor zece porunci, “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea,” conducătorii bisericii timpurii s-au supus protestelor politice şi au acceptat în biserică milioane de foşti închinători ai soarelui care nu erau dispuşi să renunţe la obiceiul lor de a se închina în prima zi a săptămânii – o zi pe care ei au numit-o şi ţinut-o în cinstea venerabilului zeu-soare.

Ierarhia bisericii catolice a schimbat pur şi simplu ziua de închinare din ziua a şaptea în ziua întâia, pretinzând că Dumnezeu i-a dat o astfel de putere. Milioane de protestanţi continuă această practică alterată, chiar dacă se bazează doar pe acţiunile nelegitime ale sistemului catolic apostat. Niciunui conducător omenesc al bisericii, fie el cardinal, preot sau papă nu i s-a dat autoritatea de a schimba marea lege morală a universului, cele zece porunci.

Nu e interesant că fiicele au urmat orbeşte practica majoritară a bisericii catolice compromise, deşi au identificat-o corect ca fiind puterea anticristică descrisă în profeţie? Cum se poate acest lucru? De ce este atât de uşor să acceptăm ceva ce este în contradicţie flagrantă cu porunca clară a lui Dumnezeu? Poate că răspunsul la această întrebare va fi mai clar urmărind cum noi înşine suntem confruntaţi cu o poruncă la fel de concisă şi specifică. Să ne întoarcem la punctul cel mai important al acestei profeţii extraordinare şi să punem următoarea întrebare: Ce crede Dumnezeu despre această femeie şi fiicele ei?

Chemarea de a ieşi din Babilon

Găsim răspunsul în primele versete din Apocalipsa 18. Vom găsi aici porunca lui Dumnezeu pe care puţini sunt doritori s-o asculte în zilele noastre. “După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: “A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.” Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. ” Apocalipsa 18:1-5.

O examinare atentă a acestor versete ne descoperă că o solie specială este vestită, solie care va afecta profund orice colţ al planetei. Sub simbolul celui de-al patrulea înger puternic o avertizare puternică se vesteşte împotriva evangheliei contrafăcute reprezentată prin femeie şi fiicele ei. Nu doar că a căzut din punct de vedere spiritual din graţia lui Dumnezeu, dar vinul doctrinelor ei înşelătoare au aşezat-o într-o alianţă nesfântă cu regii pământului. Toate naţiunile sunt reprezentate comiţând adulter cu ea prin aceea că sprijină învăţăturile ei false. Ei folosesc această relaţie ilicită pentru propriul avantaj politic şi “s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”

Deodată însă chemarea îngerului al patrulea e oprită de o voce şi mai urgentă care strigă din ceruri. De data aceasta nu e nici o îndoială privind persoana al cărei mesaj merge de la un capăt al cerurilor la celălalt. Dumnezeu e cel care vorbeşte! El însuşi se adresează “poporului Meu.”

Şi se adresează folosind aceste cuvinte: “Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” Apocalipsa 18:4. Acum imaginea devine mai distinctă. În aceste biserici, reprezentate prin curva mamă şi fiicele ei sunt oameni sinceri. Pentru că ei au fost credincioşi întregii lumini a adevărului care le-a fost descoperit, Dumnezeu le trimite o invitaţie finală plină de har. Ce solie! Este fără îndoială cea mai şocantă şi mai revoluţionară chemare pe care au auzit-o vreodată urechile omeneşti.

Ce înseamnă aceasta? Este un singur răspuns. Aceste corpuri religioase reprezentate prin sistemul Babilonului căzut s-au îndepărtat atât de tare de temelia adevărului biblic încât Dumnezeu nu le mai poate recunoaşte ca fiind ale Sale. Preferând să aleagă tradiiţile omeneşti, decât poruncile lui Dumnezeu, ei s-au descalificat din poziţia de păstori de încredere ai turmei lui Dumnezeu. În timpul evenghelizărilor, vin la mine membri din multe biserici întrebându-mă ce ar putea face pentru biserica şi pastorul lor. În loc să fie sfătuiţi cu dragoste şi în loc de răspunsuri din Biblie, sunt învăţaţi să calce legea lui Dumnezeu. “Cele zece porunci au fost pironite pe cruce. Nu mai trebuie să ţinem Sabatul astăzi. Putem alege oricare altă zi pentru odihnă şi închinare,” li se spune.

Apostazia şi trădarea îşi ating limitele atunci când conducătorii încearcă să liniştească oamenii făcându-i să fie mulţumiţi deşi păcătuiesc. Dumnezeu spune, “Până aici, poporul Meu. Nu puteţi să mai staţi într-o biserică care e atât de decăzută spiritual încât vă învaţă să călcaţi legea. Ieşiţi din această confuzie.” Ce poruncă plină de teamă şi emoţie vor auzi mulţi oameni pentru prima dată şi ce uşor e să scoţi în evidenţă sentimentele lor confuze. Ei îşi iubesc biserica. Cele mai scumpe amintiri sunt legate de ea- botezul, căsătoria şi consacrarea. Şi deşi recunosc apostazia şi necesitatea de a se separa, ascultarea de această poruncă e unul din cele mai dificile lucruri.

Ce ciudat că limbajul cel mai puternic şi mai acuzator esre folosit împotriva oamenilor religioşi. Isus a pronunţat o judecată teribilă împotriva fariseilor care se prefăceau a fi foarte religioşi în timp ce călcau toate principiile adevărului. În mod similar, Dumnezeu vorbeşte din ceruri împotriva celor ce pretind a-L reprezenta în timp ce Îi calcă poruncile. Neplăcerea Sa maximă se descoperă deopotrivă împotriva celor două grupuri religioase – ipocrite, morminte văruite, pui de năpârci, cei stpâniţi de duhuri rele, locuri ale demonilor, locuinţa oricărei păsări necurate -acestea sunt doar câteva din acuzaţiile aduse. Sunt ele îndreptăţite? De ce o reacţie atât de severă împotriva celor ce sunt atât de religioşi?

Răspunsul la această întrebare este important, Acele biserici -fiecare dintre ele – au permis ca tradiţiile populare, omeneşti să copleşească adevărurile tăgăduitoare de sine ale Cuvântului Său şi a legii Sale. Respingând Sabatul Domnului în favoarea unui substitut pagân, ei se făcuseră vinovaţi pentru că preferau păcatul în locul neprihănirii. Isus zice: “Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” Matei 15:9.

Cine este Babilonul şi cine sunt copii săi? Orice biserică contemporană ale cărei învăţături sunt contrare învăţăturilor lui Isus. Erorile şi “ismurile” pot fi multiplicate, dar măsura abominaţiei a fost atinsă atunci când în mod deliberat a fost încurajată călcarea marii legi morale a lui Dumnezeu. Învăţând oamenii să calce Sabatul, semnul şi sigiliul mântuirii noastre – odihna în Hristos, bisericile au devenit jefuitorii poporului lui Dumnezeu. Foarte curând aceleaşi biserici vor fi aşa de amarnic pornite împotriva celor ascultătoare încât îşi vor împrumuta influenţa pentru a forţa ascultarea prin legi cu caracter religios. Niciun adevărat copil al lui Dumnezeu nu poate susţine o astfel de organizaţie. Ar fi echivalent cu a subscrie la crezurile şi acţiunile eronate ale acestor grupuri de biserici.

Nu e de mirare deci că Dumnezeu dă semnalul pentru invitaţia radicală: “ieşiţi din ea, poporul meu. Trebuie să părăsiţi acele biserici care au repins legea Mea.” Dar unde ar trebui să meargă atunci când ies din bisericile căzute? Vrea Dumnezeu să fie desrădăcinaţi, fără biserică, fără pastor şi părtăşie? Fără îndoială că nu. Pe cât e de adevărat că femeia curvă din profeţie reprezintă religia contrafăcută, tot aşa femeia pură reprezintă adevărata biserică a lui Isus Hristos.

Femeia în alb

Avem timp doar pentru o scurtă privire în Apocalipsa 12 unde este înregistrată pasionanta istorie a bisericii adevărate. Un studiu complet şi profund se găseşte în cărţulia editată de Amazing Facts şi intitulată În căutarea bisericii adevărate.

Ioan începe povestirea femeii în alb cu această descriere: “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască.” Apocalipsa 12:1,2. Restul capitolului urmăreşte ce se întâmplă cu această gravidă frumoasă şi cu urmaşii ei. Stând în lumina plină de slavă a timpului Noului Testament, cu simbolurile celor 12 apostoli pe cap, e pe punctul de a da naştere unui prunc. Un balaur roşu groaznic stă lângă ea pentru a-i distruge copilul care se va naşte, dar copilul scapă de balaur. Mai târziu îl găsim pe tronul lui Dumnezeu. Cine e copilul? Ioan declară că el urma să stăpânească asupra tuturor naţiunilor pământului; de aceea trebuie să tragem concluzia că e Isus. El este singurul care ajunge pe tronul lui Dumnezeu.

Apoi femeia, biserica adevărată, fuge în pustie în locuri ascunse pentru 1260 de zile. Cum o zi profetică este echivalentul unui an literar, femeia a trebuit sa se ascundă exact 1260 de ani. (Ezechiel 4:6). Istoria ne confirmă că perioada totală a stăpânirii papale, în timpul căreia sfinţii au fost persecutaţi a fost de la anul 538 DC până la 1798 DC. In timpul Evului Mediu intunecat Biblia a fost reprimată şi biserica adevărată nu putea exista.

Cu toate acestea, la sfârşitul celor 1260 de ani, adică puţin după 1798, adevărul urma să iasă din ascunzătoare. Ioan ne prezintă o descriere dramatică a femeii aşa cum va apare ea la sfârşitul timpului, şi cum Satana va continua să încerce să aducă la tăcere mărturia adevărului către lume. “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Apocalipsa 12:17.

Acest verset conţine una din cele mai pasionante descoperiri ale Bibliei. Ne descoperă că rămăşiţa, sau ultima parte a adevăratei biserici se va caracteriza prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Femeia în stacojiu din Apocalipsa 17 s-a îndepărtat de la legea lui Dumnezeu, a respins Sabatul şi a comis adulter spiritual înlocuind doctrinele cu tradiţiile oamenilor. Acum rana este vindecată şi adevărurile spirituale sunt restaurate de către ultima parte a sămânţei femeii curate, biserica rămăşiţei.

În cele din urmă, profeţia lui Isaia va fi împlinită:”Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit ,Dregător de spărturi’, ,Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit.’ Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” Isaia 58:12-14.

Astfel a fost descoperit întregul cerc al apostaziei. De la sămânţa femeii din Geneza 3:15 până la sămânţa femeii din Apocalipsa 12:17, biserica adevărată a dus un război implacabil împotriva erorilor de doctrină. În lupta finală femeia în stacojiu părea să triumfe, având suport majoritar, dar mica rămăşiţă credincioasă a femeii în alb care “păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” biruieşte în cele din urmă. Şi din toate fiarele puternice prezentate în cartea Apocalipsei, Mielul înjunghiat e cel care biruieşte în cele din urmă. Fie ca, prin sângele Mielului să ne adunăm toţi la Muntele Sionului, locul de odihnă şi ocrotire veşnică

Fiara Balaurul şi Femeia

By Joe Crews

Fiara Balaurul şi Femeia

I. DE UNDE A APĂRUT FIARA

O avertizare solemnă

Avertizarea cea mai solemnă de pedeapsă aflată undeva în Biblie se cuprinde în Apocalipsa 14:9, 10: “Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: ‘Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.'”

Descrierea aceasta este atât de alrmantă şi atât de nepotrivită cu toate celelalte versete care se ocupă cu caracterul lui Dumnezeu încât aproape că tresărim de spaimă. Dar ea arată clar un timp când harul lui Dumnezeu se va îndepărta de la aceia care au respins cu încăpăţânare autoritatea cerului. Va fi o lucrare fără precedent din partea lui Dumnezeu în legătura Lui cu familia omenească. Timp de aproape 6000 de ani, judecăţile Lui asupra celor mai răi oameni au fost amestecate cu har. Dar acum, măsura răzvrătirii ajunge punctul care face necesar ca Dumnezeu să intervină şi să expună cât de teribil de departe a ajuns omul în a trăda guvernarea lui Dumnezeu.

În acest moment, suntem curioşi să aflăm mai multe despre păcatul care a produs această lucrare ciudată de pedepsire aspră făcută de Dumnezeu. Observaţi că ultima controversă implică o credincioşie falsă faţă de puterea fiarei, la care se face referire atât de des în profeţia biblică. În cele din urmă, lumea va sta divizată în două mari tabere: cei care se închină adevăratului Dumnezeu şi cei care se închină fiarei din Apocalipsa 13. Dar care este problema controversată care duce la această împărţire masivă a oamenilor din lume? După ce descrie soarta falşilor închinători din Apocalipsa 14:9-11, Ioan chiar în următoarul verset spune acest lucru: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Vedem aici un contrast izbitor între cei care urmează fiara şi cei care Îl urmează pe Miel.

Urmăriţi vă rog că problema se învârte în jurul păstrării poruncilor lui Dumnezeu. Aceia care nu au semnul fiarei sunt descrişi ca ascultând de acele porunci, iar restul suferă mânia lui Dumnezeu. Afirmaţia aceasta se potriveşte perfect cu declaraţia ap.Pavel din Romani 6:16, “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”

Credincioşia cea mai mare se acordă prin ascultare. În cele din urmă, majoritatea locuitorilor pământului vor accepta autoritatea puterii unui antihrist imitat, neascultând de marea lege celor 10 porunci ale lui Dumnezeu. Fiecare om se va afla de o parte sau de cealaltă. Biblia arată foarte clar că viaţa sau moartea se învârte în jurul deciziei finale cu privire la fiara din Apocalipsa 13.

Destul de ciudat, dar teologii moderni pur şi simplu au ignorat solia de avertizare din Apocalipsa 14, cu privire la semnul fiarei. Interesul mulţimilor a fost distrus de influenţa pastorilor care n-au vrut să ia în serios cuvintele solemne din profeţia lui Ioan. Deseori, este omisă ca o epistolă confuză, nesemnificativă, care se aplică doar unei probleme locale din prima biserică. Dintr-un anume motiv, cartea numită Apocalipsa (Descoperirea) este socotită o carte sigilată, în locul adevărului evident descoperit, pe care-l implică numele ei. Dar urmăriţi. vă rog, făgăduinţa făcută acelora care cercetează adevărul acestei cărţi minunate, “Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele aceste proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” Apocalipsa 1:3.

Înainte ca să săpăm în relatarea vie făcută de Ioan acestei ultime încleştări dintre Hristos şi Satana, să ne luăm timp să vedem cine se luptă în acest conflict. Când şi cum a început şi cum se va sfârşi?

Doi adversari puternici

Deşi punctul culminant al acestei lupte are loc chiar la sfârşitul istoriei pământului când toată lumea se va aşeza în două tabere opuse, timp de aproape 6000 de ani are loc controversa dintre Domnul Hristos şi Satana. Ea a început în cer prin răzvrătirea lui Lucifer împotriva guvernării universului de către Dumnezeu. Istorisirea despre acel înger frumos care a poftit poziţia lui Însuşi Dumnezeu este descrisă în mai multe scrieri profetice din Vechiul Testament. Isaia scrie în legătură cu această fiinţă luminoasă: “Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.'” Isaia 14:12-14.

Seminţele acelei răzvrătiri egoiste ale acelui înger conducător s-au împrăştiat repede şi au afectat lealitatea altor îngeri. Curând, o treime din oastea cerească se alăturase nemulţumirii lui Lucifer şi avea loc marea controversă–o controversă, care urma să ţină timp de peste 6000 de ani şi care urma să ceară în final decizia fiecărei fiinţe din ceruri şi de pe pământ.

Urmarea imediată a discordiei a fost războiul din cer, care a culminat cu alungarea totală a lui Lucifer din prezenţa lui Dumnezeu şi din prezenţa îngerilor credincioşi. Ioan descrie astfel această luptă: “Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apocalipsa 12:7-9.

Îngerul cel căzut urma să nu mai fie cunoscut sub numele de Lucifer, nume ce însemna ‘luceafărul dimineţii’, ci Satana care înseamnă ‘împotrivitorul’. Conflictul se transferase acum din cer jos pe pământ. Aici va continua până ce va ajunge la un punct conflictual disperant, în a diviza mulţimea de oameni de pe pământ fie pentru, fie împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aşa cum răzvrătirea a început printr-o lipsă de credincioşie faţă de autoritatea lui Dumnezeu, tot aşa se va încheia printr-o sfidare a autorităţii Sale, aşa cum este înveşmântată în legea cârmuirii Lui.

Satana s-a aflat aici cu îngerii lui răi de când a fost alungat de pe tărâmul luminii. Cu o şiretenie diavolească, s-a folosit de forme diferite de război împotriva lui Dumnezeu şi a planului Său cu această lume. Prin abordări felurit de perfide, şi-a continuat eforturile de răsturnare a autorităţii lui Dumnezeu. Scopul acestei cărţi este să expună asalturile teribile care au avut loc şi care au loc, din partea lui Satana, împotriva temeliei adevărului.

Fiecare generaţie a fost martora unei noi manifestări a acelei puteri rele în războiul lui neobosit împotriva planului cerului de a salva omenirea. Ultima formă de împotrivire a vrăjmaşului va fi cea a fiarei din Apocalipsa 13. Această falsă putere se va interpune într-un conflict de moarte cu poruncile lui Dumnezeu. Întreaga lume va trebui să se decidă de a cui parte se află. Confederaţia răului se va întări într-o luptă disperată pentru a primi credincioşia locuitorilor pământului. Problema în discuţie va fi expusă clar, astfel ca nimeni să nu poată rămâne neutru. Omului nu-i va rămâne nici o altă alternativă decât să asculte, fie de Dumnezeu, fie de Satana.

O problemă de viaţă sau de moarte

Acum, având în minte succinta prezentare a adversarilor, să privim mai atent contextul biblic al ultimei mari controverse decisive. Vă rog să reţineţi că fiara din Apocalipsa 13 simbolizează o putere uriaşă antihristică, care va încerca să-I ia total locul lui Dumnezeu. Iată descrierea acelei puteri în limbajul din Apocalipsa 13:1-7: “Şi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei, zicând: ‘Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?’ I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.”

Nu putem să nu remarcăm aici un grad de împotrivire fără precedent faţă de Dumnezeu şi faţă de aceia care-L urmează. În acest capitol, vom citi mai târziu că această fiară îşi va exercita o influenţă atât de mare asupra pământului încât îi va face pe oameni să primească un semn pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13:16). În cele din urmă, cei care vor avea semnul vor suporta mânia teribilă a lui Dumnezeu aşa cum este descrisă în Apocalipsa 14:9, 10. Mânia lui Dumnezeu este în continuare definită în Apocalipsa 15:1 cu aceste cuvinte: “Şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.”

Natura teribilă a acestor plăgi şi suferinţele groaznice pe care le vor aduce asupra acelora care primesc semnul fiarei se descoperă pe deplin în capitolul al şaisprezecelea din Apocalipsa. La acest punct, nu ne vom ocupa cu ele, dar haideţi să ne reamintim că această problemă va implica viaţă sau moarte veşnică pentru toţi. Cât de sincer ar trebui să căutăm să înţelegem pe cine reprezintă fiara şi cum am putea să evităm acel semn! Nu trebuie să existe nici o speculaţie sau nici o considerare teoretică asupra acestui subiect vital. Trebuie să ştim exact unde se află pericolul şi cum să-l evităm.

Creştinul obişnuit de-abia dacă a auzit de importanţa acestui subiect. El nu are nici cea mai mică idee despre fiară sau semnul ei, deşi destinul lui atârnă de acest lucru. O mulţime de predicatori îşi liniştesc enoriaşii în ignoranţa lor cu privire la acest subiect. Ei le spun: “Nu vă faceţi griji cu privire la fiară. E prea complicat ca să înţelegem. Atâta timp cât Îl iubiţi pe Domnul, totul e bine. Nu se poate şti exact cine e fiara.” Ascultaţi, oare Dumnezeu ne va avertiza cu privire la pericolul teribil pe care-l reprezintă fiara–un pericol de moarte, deoarece va însemna viaţă sau moarte–iar apoi să ne spună că e cu neputinţă să aflăm cine este? Oare ne va spune El, “Vei fi aruncat în foc dacă vei avea semnul, dar n-am să-ţi spun care este el–doar este destul de grav dacă îl ai”? Nu, evident că Dumnezeu nu procedează astfel. El ne avertizează despre un pericol care se poate evita. Ştim să ne ferim de fiară, doar dacă ştim cine este fiara. Ştim să scăpăm de semn doar dacă ştim care este semnul.

Un animal simbolic

Este oare cu putinţă să înţelegem semnul fiarei? Fără îndoială că putem şti şi trebuie să ştim. Dar mai întâi trebuie să înţelegem însăşi identitatea fiarei profetice. Să stabilim de la început că acest animal ciudat, alcătuit din mai multe trăsături nu trebuie luat literal. Nimeni n-a văzut vreo făptură cu trup de leopard, gură de leu şi cu picioare de urs. Cărţile profetice ale Bibliei de obicei se ocupă cu simboluri. Această fiară reprezintă ceva. Dar ce simbolizează? Bănuim că nu trebuie să ghicim. Biblia nu lasă nici un loc pentru îndoială. Ea slujeşte ca propriul său comentariu divin şi oferă cheia pentru înţelegerea profeţiilor.

Toate elementele din descrierea fiarei din Biblie sunt simbolice. Să luăm de exemplu apa, din care se ridică animalul. Ce reprezintă ea? Citiţi răspunsul în Apocalipsa 17:15: “Apoi mi-a zis: ‘Apele, pe care le-ai văzut, pe care şade desfrânata, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.'” Nu încape nici o îndoială cu privire la acest punct. Dumnezeu a explicat clar semnificaţia apei în profeţie. Odată ce se interpretează simbolul în orice profeţie, regula se va aplica în toate celelalte profeţii. Apa va însemna întotdeauna oameni în imagistica profeţiilor biblice.

Ce-am putea spune despre celelalte părţi ale acestei fiare ciudate, apocaliptice? Ca să înţelegem fiara trebuie să ne întoarcem la cartea lui Daniel din Vechiul Testament şi să comparăm text cu text. Cărţile lui Daniel şi Apocalipsa se explică una pe cealaltă. Se potrivesc perfect ca mănuşa în mână. Vă rog să observaţi că Daniel a avut o viziune foarte asemănătoare cu cea a lui Ioan. Este descrisă în Daniel 7:2, 3: “Daniel a început şi a zis: ‘În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.'” El a văzut apa profetică aşa cum a văzut-o şi Ioan, dar Daniel a văzut patru fiare ridicându-se în loc de doar una.

Am descoperit deja că apa simbolizează popoare sau mulţimi, dar ce reprezintă fiarele? Răspunsul se găseşte în versetul 17, “Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ.” Iată deci. Atât de clar că nimeni n-ar putea să se îndoiască! Dumnezeu declară că fiarele din profeţie reprezintă naţiuni. Aşa cum în vocabularul nostru modern politic vorbim despre vulturul american şi ursul rusesc, Dumnezeu S-a folosit de animale cu mult, mult timp mai înainte ca să reprezinte ţări. Apoi, ca să fie şi mai explicit, Dumnezeu a adăugat următoarele în versetul 23: “Fiara a patra este o a patra împărăţie, care va fi pe pământ.” Dacă cea de-a patra fiară reprezenta cea de-a patra împărăţie din istorie, atunci primele trei urmau să reprezinte primele trei imperii.

Această explicaţie devine mai clară şi mai simplă când ne amintim că au existat doar patru imperii mondiale pe pământ din zilele lui Daniel. Deseori se face referire la aceste imperii în profeţia biblică şi se amintesc pe nume în unele profeţii legate de Daniel. Citiţi Daniel 8:20, 21 şi Daniel 11:2 spre exemplu. În capitolul doi din Daniel aceleaşi patru imperii mondiale sunt simbolizate de patru metale în visul lui Nebucadneţar cu privire la chipul cel înalt. Aceste patru imperii sunt Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma.

Patru imperii din istorie

N-aţi dori să ne uităm mai atent la aceste animale, la unul după altul, aşa cum s-au ridicat în viziunea profetului? Primul “semăna cu un leu şi avea aripi de vultur.” Daniel 7:4. Ni se descrie aici acel mare imperiu al Babilonului, atât de bine simbolizat de către regele animalelor. A reprezentat una din naţiunile cele mai bogat şi puternice care au existat vreodată pe pământ. Remarcaţi că acest animal are aripi. În terminologia biblică, aripile reprezintă viteză. Şi desigur că Babilonul s-a ridicat foarte repede pentru a-şi lua locul de conducător al întregii lumi.

Din anul 606 în.Hr. până în 538 în.Hr. Babilonul a continuat să-şi exercite autoritatea lui excesivă. Dar urma să aibă loc o schimbare. Daniel a văzut următoarea fiară “ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coastre între dinţi.” Daniel 7:5. După Babilon a urmat împărăţia Medo-Persiei în anul 538 în.Hr., cel de-al doilea imperiu mondial. Ursul stă într-o rână, reprezentând astfel faptul că Persia era mai puternică decât Media. Aceste două puteri erau aliate în dominarea pământului. Cele trei coaste probabil că simbolizează cele trei provincii din acel imperiu — Babilonul, Lidia şi Egiptul.

Apoi în 331 în.Hr., Medo-Persia a decăzut şi în locul ei s-a ridicat cel de-al treilea imperiu mondial. În cuvintele profeţiei “i s-a dat stăpânire” versetul 6. Era ca “un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete.” Versetul 6. Orice şcolar conştiincios, care studiază istoria antică, va şti să spună că Grecia s-a ridicat ca fiind următorul conducător al lumii. Alexandru cel Mare a venit mărşăluind din apus şi aşezându-şi lumea la picioare într-un timp relativ scurt.

Cele patru aripi ale pardosului (leopardului) denotă viteza extraordinar de mare cu care Alexandru a supus naţiunile. În mai puţin de opt ani, subjugase definitiv lumea şi se puse pe plâns pentru că nu mai avea alte lumi de cucerit. Dar n-a fost în stare să se cucerească pe sine; a murit tânăr la treizeci şi trei de ani, în floarea vârstei. La moartea lui, imperiul s-a împărţit între cei patru generali ai săi: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolomeu. Cele patru capete ale fiarei reprezintă aceste patru împărţiri ale imperiului său. Asta ne aduce la anul 168 în.Hr. şi la căderea imperiului grecesc chiar din acel an. Până acum, fiecare detaliu din profeţie s-a împlinit exact.

Groaznica fiară a patra

Acum să urmărim ridicarea celei de a patra fiare, care este “o a patra împărăţie, care va fi pe pământ.” versetul 23. Deşi Daniel văzuse fiare sălbatice vii asemănătoare celor zugrăvite în primele trei simboluri profetice, nu mai văzuse niciodată ceva care să se asemene cu groaznica fiară a patra. Iată cum o descrie Biblia: “După aceea, m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea … şi avea zece coarne.” versetul 7.

După cum am aflat deja, această fiară simbolizează cel de-al patrulea imperiu mondial, care reprezenta monarhia de fier a Romei. Cât de crudă a fost dominaţia ei asupra pământului este descris cu lux de amănunte în paginile istoriei antice. Dar şi această naţiune puternică urma să se dividă, aşa cum ne arată versetul douăzeci şi patru: “Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.” Vă rog să observaţi că Dumnezeu este Cel care interpretează cine reprezintă cele zece coarne ale acestui animal. Roma urma să se dividă în zece regiuni distincte.

Urmărind mersul istoriei, descoperim că împlinirea exactă a avut loc în anul 476 d.Hr. Triburi feroce au venit şi au măturat din nordul ţinutului, potopind teritoriul Europei de vest şi împărţind-o în cele din urmă în zece părţi. Desigur că acele părţi corespund celor zece degete de la picioarele măreţului chip al lui Daniel din capitolul 2.

Toţi cei ce au studiat istoria sunt bine familiarizaţi cu numele acelor triburi cuceritoare a Europei de vest din anul 476 d.Hr. Ei erau anglo-saxonii, alemanii, herulii, vanfalii, ostrogoţii, vizigoţii, suevii, lombarzii, brugunzii şi francii. Şapte din aceste triburi mai există chiar până în zilele noastre, transformându-se în naţiuni moderne. Ele au supravieţuit pe harta Europei ca puteri importante ale celui de-al douăzecelea secol. Trei din ele au dispărut de pe scena istoriei, după cum vom afla peste o clipă.

Cornul cel mic

Acum suntem gata să citim versetul următor al profeţiei şi să descoperim înţelesul cornului celui mic din viziunea lui Daniel. “M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură, care vorbea cu trufie.” versetul 8. Într-adevăr, trebuie să fim foarte, foarte atenţi. Nu trebuie să facem greşeala de a identifica greşit puterea cornului celui mic, deoarece se va dovedi a fi puterea uriaşă a antihristului din istorie.

Pentru a evita orice greşeli de identificare, ar fi mai bine ca mai întâi să urmărim cele nouă semne caracteristice descrise chiar în profeţie. Aceste semne de identificare ne vor ajuta să fim absolut siguri de interpretare. Nu îndrăznim să ghicim sau să speculăm cu privire la identitatea istorică a “cornului celui mic” din profeţie.

Mai întâi de toate, cornul cel mic a ieşit din cele zece. Acest amănunt îl plasează geografic în Europa Occidentală. În al doilea rând, a apărut după ce s-au ridicat cele zece, deoarece a ieşit “din mijlocul lor.” Întrucât cele zece s-au ridicat în anul 476 d.Hr., trebuia ca acel corn mic să înceapă să domnească la puţin timp după acea dată. În al treilea rând, urma să smulgă trei din cele zece triburi atunci când a venit la putere. Versetul opt declară că dinaintea acestui corn “au fost smulse trei din cele dintâi coarne.”

În al patrulea rând, cornul cel mic urma să aibă “ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.” versetul 8. Lucrul acesta ne indică faptul că un om se va afla în vârful puterii reprezentate de cornul cel mic. În al cincilea rând, “se va deosebi de înaintaşii lui (de coarnele dinaintea lui – KJV). versetul 24. Aceasta înseamnă că acest corn mic va fi o alt fel de putere decât regatele pur politice care l-au precedat. Cea de a şasea caracteristică ni se descoperă în prima parte a versetului 25, “El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt.” Un alt verset spune, “rostea vorbe mari şi hule.” Apocalipsa 13:5.

La acest punct, haideţi să definim din Biblie ce înseamnă hulă. În Ioan 10:30-33, Domnul Isus urma să fie omorât cu pietre deoarece pretindea că este una cu Tatăl. Evreii care urmau să-L omoare au declarat, “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu care eşti om, Te faci Dumnezeu.” Conform cu acest text, reprezintă o hulă ca unui om să i se acorde locul lui Dumnezeu.

Acum haideţi să citim o altă definiţie a hulei. Domnul Isus îi iertase păcatele unui om, iar cărturarii au declarat, “Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Marcu 2:7. Este limpede că Domnul Isus nu hulea, deoarece El era Dumnezeu şi deci putea să ierte păcatele. Dar ca un om să pretindă aşa ceva nu este altceva decât o blasfemie, conform propriei definiţii din Biblie.

Acum ajungem la cel de-al şaptelea punct de identificare, ce se află tot în versetul 25 “va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt.” Această afirmaţie ne spune despre cornul cel mic că este o putere persecutoare. El va face război cu poporul lui Dumnezeu şi îi va da la moarte. Cel de-al optulea semn ne este oferit tot în versetul 25, “se va încumeta să schimbe vremile şi legea.” S-ar părea că în împotrivirea lui aspră faţă de Dumnezeul cerului, în rostirea de cuvinte tari împotriva Lui, această putere va mai căuta şi să schimbe măreaţa lege a lui Dumnezeu. Această încumetare a cornului celui mic n-ar putea fi altceva decât o încercare de a realiza o schimbare. Evident, omul nu va reuşi niciodată să schimbe legea morală a lui Dumnezeu.

O Domnie de 1260 de ani

Cel de-al nouălea semn de identificare şi totodată ultimul din versetul 25, ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea pe pământ acest corn mic, “şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.” Ne lovim aici de o expresie ciudată. De fapt, este un termen profetic pe care chiar Biblia şi-l explică. În Apocalipsa 12:14, citim următoarele cuvinte cu privire la aceeaşi perioadă de timp, “Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.” Citiţi acum versetul 6, care descrie acelaşi eveniment. În loc de a spune “o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi”, declară “o mie două sute şase zeci de zile.” Astfel, putem vedea că cele două perioade de timp sunt exact aceeaşi. Comparând aceste texte, înţelegem că o vreme este un an în profeţia Bibliei, vremi reprezintă doi ani, iar jumătatea unei vremi este jumătatea unui an. Calculul acesta ne duce la un total de 3 vremi şi jumătate sau 3 ani şi jumătate deoarece 3 ani şi jumătate sunt exact egali cu 1260 de zile. Desigur că folosim anul biblic de 360 de zile.

Acum suntem gata să aplicăm un alt mare principiu de interpretare a profeţiei. Reţineţi vă rugăm că întotdeauna atunci când măsoară timpul profetic, Dumnezeu foloseşte o zi ca să reprezinte un an. În Ezechiel 4:6 citim de fapt adevărata regulă: “Îţi pun câte o zi pentru fiecare an.” Alte dovezi în sprijinul acestei afirmaţii se găsesc în Numeri 14:34. Trebuie să se aplice întotdeauna această metodă de socotire a timpului în studiul profeţiei biblice. Aşa că, asta înseamnă că puterea cornului celui mic va domni timp de 1260 de ani, în loc de doar 1260 de zile.

O împlinire exactă

Se află în faţa noastră acum o listă de nouă caracteristici anume, care au fost scoase din capitolul al şaptelea din Daniel ca descriere a puterii corului celui mic. Există o singură putere în toată istoria căreia i se potriveşte descrierea făcută aici. Cu alte cuvinte, Dumnezeu închide orice altă interpretare şi ne constrânge spre a accespta singura concluzie posibilă: doar Biserica Catolică împlineşte toate punctele de identitate stabilite în Daniel 7.

Să privim repede şi să observăm cât de clar se împlineşte asta. Mai întâi de toate, papalitatea chiar a apărut în Europa Occidentală, în chiar inima teritoriului Imperiului Roman păgân — în însăşi Roma. În al doilea rând, chiar a apărut după anul 476 d.Hr. În anul 538 d.Hr. a intrat în vigoare un decret al împăratului Iustinian care îi acorda proeminenţă absolută Bisericii din Roma. Acestea sunt adevăruri istorice, care se pot verifica prin autoritatea oricărei surse istorice.

În al treilea rând, când s-a ridicat papalitatea, s-a confruntat cu împotrivirea celor trei triburi care preluaseră conducerea Imperiului Roman în decădere. Vandalii, ostrogoţii şi herulii erau puteri ariene, care s-au împotrivit teribil înălţării Bisericii Catolice. Armatele Romei au plecat în luptă pentru a nimici aceste trei triburi şi le-au distrus complet. Ultimul din cele trei a fost distrus chiar în anul 538 d.Hr., când a intrat în vigoare decretul lui Iustinian.

În al patrulea rând, Biserica Catolică a avut într-adevăr un om la conducerea sistemului ei. În al cincilea rând, papalitatea a fost o altfel de putere, deosebindu-se de celelalte regate politice dinaintea ei. A fost un sistem politico-religios destul de deosebit de tot ceea ce se mai văzuse în lume până la acel timp.

Acum ne vom uita la cea de-a şasea caracteristică — rostirea de vorbe mari şi de hule împotriva Celui Prea Înalt. Oare împlineşte papalitatea această descriere? Ar ajunge doar să ni se amintească de faptul că Biserica Catolică şi-a atribuit întotdeauna puterea de a ierta păcate. Cât despre vorbele mari, daţi-mi voie să citez dintr-un articol de F. Lucii Ferraris, ce se află în cartea Prompta Bibliotheca Canonica Juridica Moralis Theologica. Această carte s-a tipărit la Roma şi este aprobată de enciclopedia catolică. Ascultaţi următoarele pretenţii: “Papa este de o demnitate atât de mare şi este atât de înălţat, ca şi când ar fi Dumnezeu şi Vicarul lui Dumnezeu. Papa este, ca şi când ar fi, Dumnezeu pe pământ, rege al regilor, având plinătatea puterii.” Volumul VI, p. 2529. Iată numai câteva dintre cuvintele pe care Biblia le defineşte drept hulă. Astfel, papalitatea împlineşte semnele de identitate ca fiind puterea cornului celui mic.

Ajungând la cel de-al şaptelea punct de identitate, descoperim că istoria se află în sprijinul profeţiei cu privire la persecuţia papală. Oricine care are cât de cât ceva cunoştinţe despre Evul Mediu, este familiarizat cu adevărul că milioane de oameni au fost torturaţi şi omorâţi de către inchiziţia catolică. Citim dintr-o carte scrisă de un cardinal catolic, care este de asemenea aprobată de biserică: “Biserica catolică … are oroare de sânge. Cu toate acestea atunci când este confruntată cu erezia … recurge la forţă, la pedeapsă corporală, la tortură. Ea creează tribunale asemenea inchiziţiei. Cheamă în ajutorul ei legile statului. … Cu precăderea ea a acţionat astfel în secolul al XVI-lea cu privire la protestanţi. În Franţa, sub Francisc I şi Henric al II-lea, în Anglia sub Maria Tudor, ea i-a torturat pe eretici.” The Catholic Church, The Renaissance and Protestantism, p. 182-184.

Am putea găsi nespus de multe declaraţii de acest fel de la istorici, atât catolici cât şi protestanţi, care descriu groaznicele torturi înfăptuite de autorităţile papale asupra protestanţilor. Astfel putem vedea împlinirea desăvârşită a descrierii acestui corn mic.

Cel de-al optulea semn, aşa cum ne este dat în versetul 25, priveşte încercarea de a schimba legea lui Dumnezeu. Oare i se aplică ea papalităţii? Reţineţi următoarele: Biserica catolică a scos cea de-a doua poruncă din catehismul şi din cărţile ei doctrinale, deoarece ea condamnă închinarea la chipuri. Aşa că, cea de a zecea poruncă a fost împărţită ca să iasă tot zece porunci, dar două sunt împotriva poftei şi nu există nici una împotriva idolatriei. Astfel, papalitatea s-a gândit să schimbe legea, dar n-a reuşit. Legea lui Dumnezeu nu se poate schimba.

În cele din urmă, ajungem la cel de-al nouălea semn de identificare, care ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea această putere papală pe pământ. Am descoperit că va fi o perioadă de 1260 de ani. Este această afirmaţie conform raportului istoric? Reţineţi că am arătat cum şi-a început domnia papalitatea, prin ordinul lui Iustinian în anul 538 d.Hr. Socotind 1260 de ani de la această dată, ajungem la anul 1798. Chiar în acel an, generalul Berthier a intrat cu oştile în Roma şi l-a dat jos de pe tron pe Papa. A fost dus în exil, iar toate averile bisericii au fost confiscate.

Guvernul Directoratului francez a decretat că nu va mai fi vreun alt papă la Roma. Atât cât privea lumea şi după toate aparenţele exterioare, Biserica Catolică murise. După exact 1260 de ani, ca împlinire a profeţiei, biserica a pierdut stăpânirea asupra lumii. Astfel, ultimul punct se împlineşte clar cu papalitatea şi doar cu ea.

Fiara şi cornul cel mic sunt identice

S-ar putea să vă întrebaţi ce au de a face toate acestea cu fiara din Apocalipsa 13. Acum suntem gata să identificăm acest animal ciudat şi complex descris în cartea Apocalipsei. Haideţi să citim încă o dată descrierea acestei fiare, care are trupul de leopard, picioarele de urs şi gura de leu. “I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. ” Versetul 5. Observaţi, vă rog, că această fiară face exact acelaşi lucru ca şi cornul cel mic din Daniel. Versetul 5 continuă “Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.” Cât reprezintă patruzeci şi două de luni? Exact 1260 de zile profetice sau ani profetici — acelaşi lucru ca şi trei vremi şi jumătate din profeţia lui Daniel.

Cu privire la fiară, citim mai departe, “I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască.” versetul 7. Această fiară reprezintă o putere persecutoare. Cu alte cuvinte, fiara din Apocalipsa 13 este chiar aceeaşi putere ca şi cornul cel mic. Amândouă simbolizează papalitatea. Aceasta este ilustraţia grafică descrisă de Dumnezeu a puterii papale, aşa cum a ajuns să-şi exercite autoritatea arbitrară asupra pământului timp de 1260 de ani.

O altă asemănare se găseşte în Apocalipsa 13,3: “Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” După cum am văzut deja, rana de moarte a fost provocată în anul 1798 când armatele franceze l-au luat prizonier pe papă. Dar rana aceasta urma să se vindece şi în cele din urmă, întreaga lume i se va închina din nou papalităţii. Această profeţie s-a împlinit foarte, foarte clar chiar sub ochii noştri.

În anul 1929 Mussolini a pus în aplicare Concordatul din 1929 cu Papa, retrocedând proprietăţile care îi fuseseră luate bisericii. Atunci, Papa a fost încoronat din nou, iar Cetatea Vaticanului a devenit o putere poltică suverană. Din acea zi şi până acum, puterea papalităţii a înaintat extraordinar.

În prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi au reprezentanţi politici la Cetatea Vaticanului. Influenţa incredibilă a papalităţii în afacerile lumii este dovedită de titlurile ziarelor din fiecare zi. Aproape orice cuvânt al Papei se publică până la capătul pământului şi milioane şi milioane de oameni consideră puterea papală ca fiind influenţa cea mai mare din politica de astăzi. Desigur, rana s-a vindecat, iar lumea continuă să se mire după fiară.”

II. BALAURUL ŞI FEMEIA

La acest punct, suntem pregătiţi să punem o altă întrebare cu privire la însuşirea puterii din partea fiarei. De unde şi-a primit ea autoritatea de a domni peste lume timp de 1260 de ani şi de a persecuta atât de multe milioane de oameni pentru credinţa lor? Răspunsul se află în Apocalipsa 13:2, “Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.” Observaţi că puterea vine de la balaur. Dar cine este balaurul? Apocalipsa 12:7-9: “Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”

Balaurul, desigur, este însuşi Satana. Dar când a înşelat Satana întreaga lume? Când a fost aruncat din ceruri, existau doar doi oameni pe pământ, iar ei reprezentau întreaga lume. Înşelându-i pe Adam şi pe Eva în Grădina Edenului, Satana a dus în eroare întreaga lume şi a ajuns să fie stăpânul acestui pământ pentru o vreme. Marea controversă dintre bine şi rău, care a pornit în ceruri, s-a transferat acum pe această planetă.

Vrăjmăşia a fost prezisă

După căderea omului, Dumnezeu a rostit un blestem asupra fiecărui participant la acea primă fărădelege. În Geneza 3:15, citim blestemul care a fost rostit asupra lui Satana sau a balaurului. “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată aici o profeţie despre lupta veche de veacuri care urma să existe între balaur şi femeie, între sămânţa balaurului şi sămânţa femeii.

Dar cine este femeia la care se face referire în această profeţie? O femeie, în profeţia biblică, reprezintă întotdeauna biserica. În Ieremia 6:2 citim “O asemen pe fiica Sionului cu o tânără frumoasă şi subţirică!” (Versiunea King James). Dar cine este Sionul? Isaia 51:16 “Şi să zic Sionului: ‘Tu eşti poporul Meu!’ Aşa că marea luptă s-a dat de la Eden. De atunci până acum, au existat două părţi. Balaurul şi urmaşii lui au acuzat pe Dumnezeu şi pe urmaşii Lui. Adevărul în balanţă cu minciuna şi Satana împotriva bisericii.

Două Tabere

Satana şi cu Dumnezeu se luptă pentru a-l stăpâni pe fiecare om. Chiar şi în copiii lui Adam cele două părţi au fost reprezentate. Cain s-a aflat de partea balaurului şi a dorit să facă cum vrea el în loc de a proceda cum îi poruncise Dumnezeu. Abel a fost de partea lui Dumnezeu şi a fost atât de neprihănit încât în cele din urmă Cain l-a omorât. Vă amintiţi cum Dumnezeu îi spusese fiecăruia dintre ei să aducă un miel, dar Cain a înlocuit prin fructe şi legume ceea ce Dumnezeu poruncise să aducă drept jertfă? Veţi descoperi că întotdeauna acesta va fi semnul balaurului. El încearcă să înlocuiască, să aducă o copie a adevărului exact al lui Dumnezeu.

Prin urmaşii lui Cain, pământul s-a stricat atât de mult că Dumnezeu a fost nevoit în cele din urmă să-l distrugă prin potop. Dar după potop, au apărut din nou cele două tabere. Urmaşii balaurului s-au strâns în turnul Babel şi L-au sfidat pe Dumnezeu ridicând un turn înalt care ar fi trebuit să ajungă până la cer. Desigur că planul nu a reuşit şi acea parte a turnului Babel a ajuns mai târziu Babilonul, care în anul 606 în.Hr. a început să conducă lumea ca primul imperiu mondial.

În timpul acelor primi ani de neînţelegere, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din Babilon şi l-a trimis în Canaan. Avraam crescuse chiar acolo în Mesopotamia, lângă locul unde se încercase să se zidească măreţul turn Babel şi unde apăruse primul imperiu mondial, cel al Babilonului. Planul lui Dumnezeu a implicat întotdeauna o chemare de despărţire de confuzia falsităţii.

Balaurul şi închinarea la soare

Pe scurt, haideţi să studiem istoria taberei balaurului. Cetatea Babilonului a fost prima capitală a balaurului de pe acest pământ. Aici s-a dezvoltat un sistem de religie păgână sub forma închinării la soare. Era o idolatrie vădită, plină de imoralitate, ceremonii desfrânate şi ritualuri degradante. Dar curând urmaşii balaurului s-au certat între ei şi a ajuns la putere Medo-Persia. Dar reprezenta încă sediul balaurului. Închinarea la Baal a continuat să predomine aşa cum o făcuse şi în împărăţia anterioară. Apoi a preluat conducerea Grecia şi ea la rândul ei a continuat aceeaşi închinare păgână la soare. În cele din urmă, a început să conducă lumea Roma. Nu a fost nicio schimbare în religie. Mitraismul sau închinarea la soare a reprezentat religia universală a imperiului roman păgân. De la Babilon la Roma, balaurul a deţinut stăpânirea prin închinarea păgână la soare.

Dar în timpul conducerii romane, a avut loc ceva extraordinar! Venise timpul ca să se arate sămânţa femeii. Vă mai aduceţi aminte că profeţia vorbea despre vrăjmăşia dintre sămânţa femeii şi sămânţa balaurului? Sămânţa femeii a apărut în zilele imperiului roman. Să citim despre asta în Apocalipsa 12:1, “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.” Nu uitaţi că o femeie curată în profeţie reprezintă biserica adevărată, iar o femeie decăzută simbolizează un sistem religios fals.

Sămânţa femeii

Această femeie în alb, descrisă în Apocalipsa 12, reprezintă adevărata biserică, biserica apostolică, cu învăţătura ei curată. Cele douăsprezece stele de pe capul ei sunt cei doisprezece apostoli. “Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne … Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 12:2-5. Ei bine, cine era acest Copil? A existat un singur Copil, de parte bărbătească ce urma să cârmuiască toate neamurile şi care în cele din urmă a fosr răpit la scaunul de domnie a lui Dumnezeu. Nu este nimeni altcineva decât Domnul Isus Hristos. Dar cine a încercat să-L omoare pe Isus deîndată ce S-a născut? Veţi răspunde, “Irod, regele roman.” Şi aşa a şi fost. Irod a încercat să omoare toţi copiii de parte bărbătească din Iudeea în încercarea de a-L distruge pe Hristos.

Deci, Imperiul Roman este simbolizat în profeţia biblică prin acelaşi balaur roşu ca însuşi Satana. Întrucât Satana a lucrat atât de în deaproape prin această naţiune ca să-L nimicească pe Isus, Roma păgână este reprezentată prin acelaşi simbol în profeţie ca şi Satana. Dar Irod n-a reuşit în încercarea lui de a nimici Copilul de parte bărbătească. Maria şi Iosif au fugit în Egipt şi au scăpat de acest teribil decret de moarte. Lovitura de maestru a lui Satana de a-L nimici pe Isus la cruce a fost dejucată în acea dimineaţă de duminică când Cel Răstignit a zdrobit legăturile morţii înviind. Patruzeci de zile mai târziu, S-a înălţat la cer ca o împlinire perfectă a cuvintelor profeţiei.

Când balaurul a văzut că n-a reuşit să-L nimicească pe Hristos, şi-a îndreptat mânia împotriva primei biserici. După textul din Apocalipsa 12:13, “Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească.” La această dată, exista doar un număr mic de creştini în toată lumea şi Satana credea că prin persecuţii ar putea să-i şteargă complet de pe faţa pământului. Mii şi mii de creştini au fost martirizaţi în timpul teribilelor persecuţii ale cruzilor împăraţi romani, dar evanghelia a continuat să crească şi să se răspândească. Se părea că sângele martirilor era ca o sămânţă a evengheliei. Când murea unul, o sută îi luau locul. Ap.Pavel ajunse să predice evanghelia chiar la porţile Romei. Vechiul balaur ajunse îngrijorat. Venise timpul ca să apară sămânţa balaurului.

Sămânţa balaurului

Timp de secole, Satana încercase să nimicească poporul lui Dumnezeu prin împotrivirea violentă a Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Prin violenţă şi persecuţie, nu reuşise să şteargă de pe pământ adevărul. Aşa că, ceea ce nu a reuşit prin forţă, acum balaurul încerca prin strategie şi înşelătorie. Urma să-şi organizeze propriul sistem religios imitat. Urma să aducă învăţături păgâne şi filosofii din vechile imperii ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei şi să şe unească cu învăţătura creştină. Astfel, prin înşelăciune, a încercat să distrugă milioane de oameni.

Sub ce formă a apărut sămânţa balaurului? A apărut ca fiara din Apocalipsa 13. Este foarte semnificativ faptul că fiara este practic alcătuită din părţi ale leului, leopardului, ursului şi a animalului de nedescris din Daniel 7. Descrierea papalităţii aşa cum o face Dumnezeu ne descoperă că ea a apărut din părţi din toate aceste vechi regate păgâne şi mai ales şi-a tras tăria din Roma păgână. După textul din Apocalipsa 13:2, balaurul i-a dat fiarei puterea lui, scaunul lui şi multă autoritate. Am aflat că balaurul practic simbolizează Imperiul Roman păgân ca şi pe însuşi Satana.

Oare Imperiul Roman păgân i-a acordat vreo autoritate papalităţii? Adevărul este că în anul 330 d.Hr., Constantin, împăratul roman, a predat întreaga cetate a Romei papei ca sediul al autorităţii lui. Istoria foloseşte aproape cuvintele profeţiei în a o descrie. Voi cita dintr-o sursă catolică şi dintr-o carte de istorie cu privire la asta: “Când Imperiul Roman a devenit creştin şi s-a garantat pace bisericii, împăratul i-a predat Roma papei ca sediul al autorităţii Vicarului lui Hristos, care să domnească acolo independent de orice autoritate omenească până la încheierea vremii.” Papal Rights and Privileges (Drepturi şi privilegii papale), pag. 13, 14.

“Mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în anul 330 d.Hr., a lăsat practic biserica occidentală fără să fie supusă puterii imperiale, ca să-şi dezvolte propria formă de organizare. Episcopul de Roma, pe scaunul Cezarilor, era acum cel mai mare om din Occident şi curând a fost silit să devină capul politic şi spiritual.” The Rise of the Medieval Church (Ridicarea Bisericii Medievale), p.168. Cât de clar ne arată aceste declaraţii că papalitatea şi-a primit scaunul şi puterea de la Roma păgână! Dar Roma de unde a primit-o? De la Grecia. Iar Grecia de unde şi-a luat puterea? De la Medo-Persia. Şi de unde şi-a luat Medo-Persia puterea? De la Babilon. Şi de unde şi-a căpătat Babilonul puterea? De la balaur. Aşa că începem să înţelegem de ce Dumnezeu a dat nişte avertizmente atât de teribile împotriva puterii fiarei. Balaurul se află în spatele tuturor acestora.

Imitaţii în veşminte păgâne

Să urmărim pentru o clipă cum au reuşit să-şi găsească un loc învăţăturile păgâne în acest sistem religios contrafăcut pe care l-a introdus Satana. Deoarece un semn al puterii balaurului este să contrafacă şi să înlocuiască, vom putea să vedem în acest sistem politico-religios lucrarea lui Satana la maximum răutăţii lui. Aşa cum a fost cazul cu Cain, s-au folosit falsuri pentru a răspunde poruncilor lui Dumnezeu. Multor relicve ale închinării la soare li s-a acordat practic statut creştin. Multe învăţături contrafăcute s-au adăugat pentru ca papalitatea să poată să câştige prestigiu în faţa popoarelor păgâne din acel veac. Idolii păgâni au fost lăsaţi la uşă, dar idolii cu Petru, Maria şi sfinţii le-au luat locul.

Ca un exemplu al modului de cum au intrat învăţăturile păgâne în biserică, să luăm de pildă Crăciunul. Ştiţi de unde se trage păstrarea Crăciunului? Crăciunul ca sărbătoare a existat cu mult înainte ca să Se nască Domnul Isus în această lume. Data de 25 decembrie a fost sărbătorită cu sute de ani înainte ca să Se nască Hristos. Păgânii se închinau la soare şi au observat că în decembrie, zilele se scurtau, iar soarele de îndepărta din ce în ce mai mult de ei. Temându-se că soarele îi va părăsi de tot, se rugau la soare şi îi aduceau jertfe. Apoi, pe data de 25 decembrie, pentru prima dată, puteau să spună că soarele revenea mai aproape; zilele începeau din nou să se lungească. Aşa că aceşti oameni spuneau, “Soarele a reînviat pentru noi”. Au numit data de 25 decembrie – ziua de naştere a soarelui sau a zeului soare. A ajuns o mare sărbătoare religioasă la ei.

Doar păgânii sărbătoreau ziua până ce a apărut şi sistemul papal contrafăcut. Pe atunci, ziua a fost adoptată de papalitate şi s-a numit naşterea FIULUI, în loc de naşterea SOARELUI. Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., LL.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford, a scris următoarele: “Mitraismul a întâmpinat atât de multă acceptare că a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică în locul Sabatului; şi ziua de naştere a Soarelui lui, data de 25 decembrie, ca ziua de naştere a lui Isus.” History of Christianity in the Light of Modern Knowledge – Istoria creştinismului în lumina Cunoştinţelor Moderne, capitolul III; citat în Religion and Philosophy, pag.73, 74. New York: 1929.

Practic, nu cunoaştem data naşterii Domnului Hristos. După cum aţi putut vedea, adoptarea datei de 25 decembrie s-a bazat întru totul pe păstrarea de către păgâni a sărbătorii închinării la soare. Reţineţi vă rog cât de repede se poate strecura o învăţătură păgână în bisericile creştine şi cum poate fi chiar transmisă protestantismului.

Ce putem spune despre Paşte? Se păstrează în toate bisericile creştine. Şi cu toate acestea, şi păgânii îl sărbătoreau cu mult înainte de învierea lui Hristos. Toate grupurile de creştini recunosc că duminica Paştelui ades este la cinci săptămâni diferenţă de la an la an. Puţini ştiu că totul este coordonat de corpurile cereşti. Paştele cade întotdeauna în prima duminică după prima lună plină de la echinocţiu.

Păgânii din antichitate au observat că aparent primăvara toate prindeau viaţă de îndată ce soarele trecea de echinocţiu. Aşa că au ales o zi în cinstea zeiţei fertilităţii. Acea zi i-a fost închinată lui Iştar, zeiţa fertilităţii, din pricina înverzirii naturii. Chiar cuvântul Paşte “Easter” în engleză a fost transliterat de la numele zeiţei Iştar, a cărei închinare a fost serbată prin adoptarea Paştelui.

De multe ori creştinii se întreabă ce au de a face iepuraşul şi ouăle de Paşte cu învierea lui Hristos. Desigur că n-au nicio legătură. Păgânii au ales iepurele ca simbol al zilei lui Iştar deoarece se reproduce cel mai prolific. Oul a fost ales ca alt simbol al fertilităţii. La păgâni, ziua era însoţită de obiceiurile cele mai destrăbălate.

Când papalitatea s-a dezvoltat, ziua lui Iştar a fost adoptată de către Biserică şi s-a numit Paşte. Chiar simbolurile, iepuraşul şi ouăle, s-au păstrat ca aducere aminte a originii lui păgâne. Am prezentat aceste exemple doar ca să arătăm cât de uşor a reuşit diavolul să-şi impună ideile păgâne asupra bisericii. Pe când s-a dezvoltat papalitatea, ea s-a arătat deschisă faţă de obiceiurile nebiblice care o dovedeau pe faţă ca adevărata putere contrafăcută descrisă de Dumnezeu în Apocalipsa 13.

La acest punct, ne revine în minte întrebarea: Chiar urmăm cu adevărat Biblia în toate învăţăturile noastre? Dacă tradiţia şi obiceiurile păgâne s-au furişat atât de uşor în biserică, ce-am putea spune despre alte învăţături? Lucrurile amintite până acum nu s-au opus direct poruncilor lui Dumnezeu. N-avem nicio poruncă cu privire la păstrarea învierii lui Hristos sau naşterii Sale. Ne putem gândi la învierea şi la naşterea Lui oricând şi în oricare zi din an. Totuşi, în capitolul următor, vom descoperi că s-au introdus alte învăţături păgâne care lovesc chiar inima adevăratei religii a Bibliei. Nu ne interesează atât de mult decât acele lucruri care contravin poruncii clare a lui Dumnezeu.

Puterea crescândă a papalităţii şi-a continuat planul imitând unele din adevărurile cele mai de bază din Cuvântul lui Dumnezeu. Fie ca ochii noştri să fie deschişi, să recunoască aceste falsuri şi să rămână credincioşi exact adevărului din forma originală.

III. NUMĂRUL ŞI SEMNUL FIAREI

Două din cele mai importante aspecte ale puterii fiarei sunt scoase la lumină în Apocalipsa 13: “Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.” Apocalipsa 13:16-18. Până acum în studiul nostru, am descris nouă semne de identificare ale puterii fiarei şi aplicarea lor la papalitate. Chiar acum, vom adăuga al zecelea punct la lista noastră explicând numărul numelui ei.

Conform textului din Apocalipsa 13:17, numărul numelui său va fi şi numărul unui om. Fără îndoială că se referă la cel care conduce puterea fiarei. Vechea metodă de a afla numărul unui nume este să aduni valoarea numerică a tuturor literelor şi să afli suma. Dacă dorim să aplicăm acest test papalităţii, trebuie să aflăm numele oficial al papei, care este de fapt conducătorul bisericii sale. Dacă este numărul unui om, cu siguranţă că trebuie să fie omul care este capul organizaţiei.

Este interesant de remarcat că există un titlu latin oficial pentru papă, un titlu acordat de însăşi biserică. Acest titlu se regăseşte de repetate ori în publicaţiile Romei, dar în săptămânalul catolic Our Sunday Visitor din aprilie 1915, avem o declaraţie interesantă cum că literele titlului oficial sunt înscrise pe mitra papală. Iată citatul: “Literele înscrise pe mitra papei sunt acestea, Vicarius Filii Dei, care în latină înseamnă ‘Vicarul Fiului lui Dumnezeu.’ Catolicii susţin că biserica, care reprezintă o societate vizibilă trebuie să aibă un conducător vizibil; Hristos, înainte de înălţarea Sa la cer l-a numit pe Sf. Petru să acţioneze ca reprezentant al Său. De aceea, Episcopului Romei, ca şi unui conducător al bisericii, i s-a dat titlul ‘Vicarul lui Hristos.'” În prezent, mitra papală nu mai conţine titlul latin, dar cuvintele se folosesc în ceremoniile de încoronare a oricărui nouă papă.

Deci având la îndemână acest nume oficial al papei, putem trece să aplicăm testul Scripturii. De unde scoatem numărul numelui său? Din valoarea numerică a numeralelor romane a titlului Vicarius Filii Dei, ajungem la numărul 666. Urmăriţi mai jos cum fiecărei litere i se dă o valoare numerică:

V - 5 F - 0 D - 500
I - 1 I - 1 E - 0
C - 100 L - 50 I - 1
A - 0 I - 1
R - 0 I - 1
I - 1
U OR V - 5
S - 0
_____ _____ _____
112 + 53 + 501
= 666

Cineva ar putea argumenta că s-ar putea să fie o coincidenţă. Considerăm că s-ar putea ca aşa ceva să fie o pură întâmplare, dacă ne-am baza doar pe acest singur semn de identitate, dar adevărul este că acesta este al zecelea dintr-o listă lungă de semne caracteristice pe care le foloseşte Biblia ca să identifice puterea fiarei. Acest semn nu face altceva decât să adauge greutate la ceea ce s-a spus deja ca aplicare la puterea papală. Reprezintă de fapt dovada capitală împreună cu toate celelalte semne ce se găsesc atât de clar în Scriptură.

Semnul — O imitaţie de maestru

Acum suntem pregătiţi să tratăm culmea contrafacerilor cât priveşte puterea fiarei. Am aflat deja că această putere urma să contrafacă multe din marile adevăruri ale lui Dumnezeu. Era o îmbinare de idei păgâne cu învăţături creştine care alcătuiau un conglomerat de confuzie, bine desemnat drept “Babilon” în Scriptură.

Câteva din contrafaceri ar putea fi enumerate după cum urmează: în locul Cuvântului lui Dumnezeu, tradiţia; în locul Duhului Sfânt, papa; în locul botezului, stropirea; în locul Cinei Sfinte, transubstanţierea; în locul Legii celei veşnice a lui Dumnezeu, legea schimbată; în locul zecimii, taxe şi indulgenţe; în locul morţii, purgatoriul; în locul sigiliului lui Dumnezeu, semnul fiarei.

Aici ne ocupăm mai ales de semnul fiarei. În Apocalipsa 14:9, 10, citim, “Dacă se închină cineva fiarei … şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.” Este o problemă de viaţă şi de moarte. Trebuie să ştim exact ce este acest semn şi cum putem să-l evităm.

Mai întâi de toate observăm în Biblie că semnul este întotdeauna împotriva sigiliului lui Dumnezeu. În Apocalipsa 7:2, 3, aflăm că sigiliul lui Dumnezeu se aşază pe frunte, tot aşa cum semnul fiaei se aşază pe frunte. Cele două lucruri practic sunt foarte evidente şi diferite unul de altul. Amândouă se primesc pe frunte. Acum ne întrebăm, “Ce este sigiliul?” Dacă putem stabili acest punct, ne va ajuta să identificăm semnul..

Sigiliul lui Dumnezeu

Un sigiliu este ceva care are de a face cu afaceri legale. Documentele oficiale sunt permenent ştampilate cu sigiliul unui corp de conducere. Fiecare guvern are un sigiliu care se pune pe documentele lui legale. Scopul lui este să arate că în spatele documentului există autoritate. Aceasta se aplică mai ales legilor ţării. Fiecare nouă lege are un sigiliu ca să arate că există putere şi autoritate în spatele legii..

Observaţi că fiecare sigiliu are trei lucruri în el. Trebuie să conţină numele autorităţii, slujba sau titlul autorităţii şi teritoriul asupra căruia are putere. Sigiliul preşedintelui Americii conţine următoarele cuvinte: Bill Clinton, Preşedinte, Statele Unite ale Americii. Când acest sigiliu se aplică pe o lege sau pe un document oficial, arată că autoritatea preşedintelui sprijineşte acea declaraţie..

Oare sigiliul lui Dumnezeu are de a face şi cu Legea Lui? Dacă da, cum şi unde se pune? Să citim Isaia 8:16, “Înveleşte această mărturie, pecetluieşte această Lege, între ucenicii Mei.” (Traducerea King James). Aceasta ne arată că sigiliul este legat de Lege. De fapt, Legea Lui este pecetluită sau sigilată între ucenicii lui Dumnezeu. Dar unde se aşază legea asupra acelora care sunt credincioşi? Răspunsul se găseşte în Evrei 10:16, “Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor.”

Iată deci cum se aşază sigiliul lui Dumnezeu asupra ucenicilor. Se scrie în mintea lor sau simbolic pe frunţile lor. Proverbele 7:2, 3 o spune şi mai clar: “Ţine poruncile mele, şi vei trăi; păzeşte Legea mea ca lumina ochilor. Leagă-le la degete, scrie-le pe tăbliţa inimii tale.” (Traducerea King James). Observaţi deci că Legea se păstrează atât prin mână cât şi prin minte; de aceea, se vorbeşte de ea ca aplicându-se atât mâinii cât şi frunţii.

Semnul Autorităţii lui Dumnezeu

Am dori să cercetăm în legea lui Dumnezeu să vedem care parte constituie de fapt sigiliul. Dar mai întâi, să descoperim ce constituie puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Preşedintele îşi exercită autoritatea în virtutea serviciului său de Preşedinte. Dumnezeu pretinde puterea întemeindu-Se pe calitatea Sa de Creator al universului. Urmăriţi cuvintele ce se găsesc în Ieremia 10:10-12: “Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic. …Aşa să le vorbiţi: ‘Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui.” Iarăşi în Psalmii 96:5, “Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile.” Adăugaţi acestor texte încă unul care se găseşte în Isaia 40:25, 26: “Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.”

Suntem îndemnaţi să vedem că ceea ce Îl deosebeşte pe adevăratul Dumnezeu este puterea Lui creatoare. El Îşi întemeiază pretenţiile de autoritate de Dumnezeu adevărat şi unic pe puterea Sa de a crea. Dar care este semnul sau amintirea creaţiunii Sale? Geneza 2:2, 3 ne dă răspunsul: “În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” Sabatul este un semn de aducere aminte a puterii creatoare care Îl deosebeşte pe Dumnezeu de zeii falşi.

Sigiliul din Lege

Acum suntem pregătiţi să cercetăm Legea lui Dumnezeu ca să aflăm care este de fapt sigiliul autorităţii Lui. Reţineţi că un sigiliu trebuie să conţină numele, slujba şi teritoriul autorităţii. Trecem una câte una prin cele zece porunci ale Decalogului. Rămâne doar una. Cele trei prerogative ale unui sigiliu se vor găsi doar ăn acea poruncă ce include numele, titlul şi teritoriul lui Dumnezeu.

Chiar în inima legii este o aducere aminte a puterii Sale creatoare şi iată că în porunca a patra găsim cele trei componente ale sigiliului. “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău (numele) … Căci în şase zile a făcut Domnul (slujba — Creator) cerurile, pământul şi marea (teritoriul), şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit.” Exodul 20: 8-11. Cu alte cuvinte, Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu–semnul singurului care poate să creeze şi care este autorizat să conducă pământul. Şi ca să acorde autoritate Legii Lui, a aşezat sigiliul în ea, arătând că El Se află în spatele fiecărei porunci din acea lege.

Poate că vă întrebaţi, “chiar este Sabatul sigiliul lui Dumnezeu?” Să ne uităm la Ezechiel 20:12, “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc”. Aici Sabatul este numit “semnul” lui Dumnezeu. Este oare acelaşi lucru cu un sigiliu? Romani 4:11 descoperă că “sigiliu” şi “semn” sunt chiar acelaşi lucru, folosindu-se unul pentru altul în Scriptură. “Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur.”

Sigiliul şi Semnul în competiţie

Să vedem care este legătura dintre sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei. Cele două se iau la întrecere una cu alta. În Apocalipsa 14:9, 10, solia celui de-al treilea înger îi zugrăveşte pe cei care au semnul: “Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: “Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.”

În versetul 12, identificăm un alt grup prin aceste cuvinte, “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Cu alte cuvinte, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu nu au semnul fiarei, iar cei care au semnul fiarei nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu. Cele Zece Porunci, care cuprind sigiliul lui Dumnezeu, se află la întrecere cu semnul fiarei. Sigiliul este sabatul. Prin urmare, sabatul este opus semnului. Atunci care este semnul?

O încercare de schimbare

Ca să răspundem la această întrebare, ne întoarcem înapoi la Daniel 7:25 unde papalitatea este descrisă ca o putere care “se va încumeta să schimbe vremurile şi legea”. Am aflat deja cum a fost îndepărtată porunca a doua şi cea de-a zecea a fost împărţită în catehismele papalităţii. Dar ce putem spune despre “vremurile” amintite în text? Unde se mai aminteşte timpul în Lege? În porunca a patra. S-a gândit papalitatea să schimbe sabatul, singurul timp desemnat de Lege? Da, s-a gândit şi lucrul acesta a avut loc într-un mod cât se poate de interesant.

Păgânii aveau un sistem religios bazat pe închinarea la soare. Ziua lor sfântă era prima zi a săptămânii, pe care au numit-o Sun-day (duminica – în limba engleză) în cinstea zeului soare. Duminica era păstrată de păgâni în contrast cu Sabatul care era păstrat de creştini. Dar pe vremea împăratului roman Constantin, a avut loc un lucru semnificativ. Constantin a mărturisit că s-a convertit la creştinism şi a deschis uşile bisericii tuturor urmaşilor săi păgâni.

Ca să câştige putere, prestigiu şi un număr mai mare de adepţi la biserică, el a acceptat de la păgâni multe din obiceiurile închinării la soare. Multe dintre aceste compromisuri, cum ar fi Crăciunul şi Paştele, le-am descris deja. Un alt obicei a fost păstrarea duminicii. Părea mai convenient să le îngădui păgânilor să-şi păstreze propria zi de închinare duminica şi să le ceri creştinilor să o păstreze şi ei. Aşa că Constantin a dat practic prima lege de păzire a duminicii în locul sabatului. Conciliile bisericeşti papale au întărit acea lege până ce a ajuns bine fixată în creştinism şi în lume.

Mărturia istoriei

Întorcându-ne acum la mărturia istoricilor seculari, puteţi citi singuri câteva dovezi. Fiecare declaraţie este definită clar în rapoartele istoricilor. Din Encyclopedia Britannica, la termenul “duminică” citim: “Constantin a fost cel care a dat primul o lege pentru păstrarea corectă a duminicii şi care … a fixat ca ea să fie sărbătorită regulat în tot Imperiul Roman.” Urmează cuvintele lui Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., L.L.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford: “Acum, întrucât Mithra era ‘Soarele, Necuceritul’ iar Soarele era ‘Steaua regală’, religia căuta un rege căruia să-i slujească drept reprezentant al lui Mithra de pe pământ. … Se părea că împăratul roman era singurul indicat ca adevăratul Rege. Într-un contrast izbitor cu creştinismul, mithraismul îl recunoştea pe Cezar ca purtătorul harului divin şi adepţii lui au numărat legiuni în serviciul civil. … A fost atât de mult acceptat încât a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică (Sunday – ziua soarelui) în locul Sabatului, ziua de naştere a soarelui, 25 decembrie ca ziua de naştere a lui Isus.” History of Christianity in the Light of Modern Knowledge – Istoria creştinismului în lumina cunoştinţelor moderne.

Dr. William Frederick declară acelaşi adevăr istoric: “Neamurile erau un popor idolatru care se închinau la soare, iar duminica era ziua lor cea mai sfântă. Ei bine, ca să atragă oamenii în acest nou domeniu, se pare cât se poate de firesc, ca şi necesar, să faci din duminică ziua de odihnă a bisericii. La acest timp, era nevoie ca biserica fie să adopte ziua neamurilor sau ca să determini neamurile să-şi schimbe ziua. Să schimbi ziua neamurilor ar fi însemnat o jignire sau o piatră de poticnire pentru ei. Biserica putea să ajungă la ei mai uşor păstrându-le ziua.” Sunday and Christian Sabbath — Duminica şi Sabatul creştin, pp. 169, 170.

The North British Review oferă următoarele motive pentru care creştinii au adoptat duminica păgână: “Acea zi era chiar duminica vecinilor lor păgâni şi respectivi conaţionali, iar patriotismul s-a unit bucuros cu graba în a o face imediat ziua Domnului şi sabatul lor … Acea biserică primitivă, de fapt, a fost închisă adoptării duminicii, — până ce ea a devenit fixată şi supremă, când a fost prea târziu să se mai facă vreo schimbare.” Volumul XVIII, p. 409.

Acordul catolic

Întrucât profeţia lui Daniel prezicea că papalitatea “se va încumeta să schimbe vremurile şi legea,” să o întrebăm dacă are ceva de a face cu această schimbare a Sabatului. Vrem să fim corecţi cu toţi şi să căpătăm mărturii autentice de la toţi. Următoarele citate sunt luate de la bine-cunoscute autorităţi catolice, care exprimă clar pretenţiile papalităţii cu privire la încercarea de schimbare. Cităm din Catholic Encyclopedia, Volumul IV, p. 153: “Biserica … după ce a schimbat ziua de odihnă din Sabatul evreu sau ziua a şaptea a săptămânii, în prima, a făcut ca porunca a treia să se refere la duminică drept ziua care trebuie ţinută sfântă ca ziua Domnului.”

Salvation History and the Commandments — Istoria mântuirii şi Poruncile, p. 294, ediţia 1963, de Rev. Leo. J. Trese şi John J. Castlelot, S.S. o descrie în aceste cuvinte: “Nimic nu se spune în Biblie despre schimbarea zilei Domnului din sâmbătă în duminică. Ştim despre schimbare doar din tradiţia bisericii–un adevăr transmis nouă din timpurile vechi prin glasul viu al bisericii. Iată de ce găsim atât de ilogică atitudinea multor necatolici, care zic că nu vor crede nimic dacă nu pot să găsească în Biblie şi cu toate acestea continuă să păzească duminica drept ziua Domnului că aşa spune biserica catolică.”

Un alt bine cunoscut scriitor catolic a dat următoarea explicaţie cu privire la schimbare: “Biserica Catolică a transferat păstrarea de la ziua a şaptea la ziua întâi a săptămânii. … Bisericii Catolice i s-a părut mai potrivit să fixeze această zi, decât sâmbăta, ziua de sărbătoare a creştinilor.”This Is Catholicism – Iată catolicismul, ediţia din 1959, John Walsh, S. J., p. 325.

Un catehism din 1958 scris de către Killgallen şi Weber intitulat Life in Christ—Instructions in the Catholic Faith — Viaţa în Hristos — Instruire în credinţa catolică explica astfel: “De ce a schimbat Biserica ziua Domnului din Sabat în duminică? Biserica, folosindu-se de puterea ei de a lega şi deslega, pe care Hristos i-a dat-o papei, a schimbat ziua Domnului în duminică.” Pagina 243.

A Doctrinal Catechism — Un catehism doctrinal al reverendului Stephen Keenan are de zis următoarele: “Întrebare–Mai aveţi vreo altă dovadă că Biserica are putere să înfiinţeze sărbători de învăţături? Răspuns–Dacă n-ar avea o astfel de putere, n-ar fi putut face ceea ce toţi oamenii moderni ai religiei sunt de acord cu ea; n-ar fi putut înlocui păstrarea duminicii, prima zi a săptămânii, în locul păstrării sâmbetei, ziua a şaptea, o schimbare pentru care nu există nicio autoritate în Scriptură”. Remarcaţi vă rog cuvântul “înlocui,” un termen pe care l-am folosit de nenumărate ori ca să descriem activităţile acestei puteri.

Cardinalul Gibbons, în cartea sa The Question – Întrebarea Box, p. 179, face următoarea declaraţie uimitoare: “Dacă Biblia este singurul ghid al creştinilor, atunci adventiştii de ziua a şaptea au dreptate că sărbătoresc sâmbăta împreună cu evreii. … Nu este oare ciudat ca acei care fac din Biblie singurul lor învăţător să urmeze inconsecvent în această problemă tradiţia Bisericii Catolice?”

Rev. John A. O’Brien în cartea sa Understanding the Catholic Faith — Înţelegând credinţa catolică , p. 13, ediţia 1955, declară: “Biblia nu conţine toate învăţăturile religiei catolice şi nici nu formulează toate îndatoririle membrilor ei. Să luăm, de exemplu, problema serbării duminicii, prezenţa la serviciul divin şi abţinerea de la o muncă inutilă de slujitor în acea zi. Aceasta este o problemă asupra căreia prietenii noştri protestanţi de mulţi ani au pus un mare accent; cu toate acestea nicăieri în Biblie nu este desemnată duminica drept ziua Domnului; ziua amintită este Sabatul, ultima zi a săptămânii. Prima biserică, conştientă de autoritatea ei de a învăţa în numele lui Hristos, deliberat a schimbat ziua în duminică.”

Una din acuzaţiile cele mai mari ce i s-au adus vreodată protestantismului se cuprinde într-o declaraţie a Părintelui Enright, Preşedinte al Colegiului Redemptorist din America: “Sfânta Biserică Catolică a schimbat ziua de odihnă din sâmbăta în duminica, prima zi a săptămânii. Şi nu numai că i-a constrâns pe toţi să ţină duminica, dar i-a şi îndemnat pe toţi să muncească în ziua a şaptea sub ameninţarea anatemei. Protestanţii … mărturisesc un mare respect pentru Biblie şi totuşi, prin actul solemn că ţin duminica, recunosc puterea Bisericii Catolice. Biblia spune, ‘Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.’ Dar Biserica Catolică spune, ‘Nu, păzeşte prima zi a săptămânii’ şi iată că întreaga lume civilizată se închină cu respect şi ascultare faţă de porunca sfintei Biserici Catolice.”

Trebuie să răspundeţi la această provocare! De cine veţi asculta? Ascultaţi următoarele cuvinte spuse de C. F. Thomas, cancelar al Cardinalului Gibbons, ca răspuns la o scrisoare cu privire la schimbarea Sabatului: “Desigur că Biserica Catolică pretinde că schimbarea a făcut-o ea. Iar schimbarea reprezintă un semn al puterii ei eclesiastice şi al autorităţii în probleme religioase.” Astfel, problemele devin clare—Dumnezeu declară că El este adevăratul Dumnezeu. El a dat Sabatul ca un sigiliu al autorităţii Sale de Creator a toate. Păstrând Sabatul, Îi recunoaştem autoritatea de adevărat Dumnezeu. Dar Biserica catolică se înfăţişează şi zice într-adevăr, “Nu, nu ţineţi Sabatul; ţineţi prima zi a săptămânii. Noi am schimbat-o şi această schimbare este un semn al puterii noastre de a trece peste Legea şi autoritatea lui Dumnezeu.”

Deci, semnul fiarei reprezintă duminica contrafăcută prin care puterea fiarei încearcă să fie recunoscută ca o autoritate mai mare decât Însuşi Creatorul. Semnul sau sigiliul autorităţii lui Dumnezeu (Sabatul) este înlocuit de instituţia papală a semnului substituit (duminica) pe care o pretinde ca o autoritate. O, dacă lumea ar putea să vadă problema extraordinară care ne stă în faţă azi! Cui îi vom acorda ascultare–lui Dumnezeu sau fiarei? Când vom înţelege problema, va trebui să luăm o decizie mare fie să păzim Sabatul adevărat şi să recunoaştem autoritatea lui Dumnezeu sau să ţinem falsul sabat şi să recunoaştem pretenţiile Bisericii catolice. În cele din urmă, va trebui să primim sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Există doar două grupe–Dumnezeu şi balaurul, adevărul şi minciuna, Biblia şi tradiţia..

O carte publicată în 1956 intitulată The Faith of Millions — Credinţa unor milioane care se găseşte de obicei în librăriile catolice ca un manual de religie catolică conţine următoarea declaraţie interesantă la pagina 473: “Dar întrucât sâmbăta, nu duminca, este amintită în Biblie, nu este curios că ne-catolicii care mărturisesc că îşi trag religia direct din Biblie şi nu din biserică, păzesc duminica în loc de sâmbăta? Da, desigur, este o inconsecvenţă, dar această schimbare s-a făcut cu cincisprezece secole înainte ca să se nască protestantismul şi pe atunci, se păstra universal acest obicei. Au continuat obiceiul, deşi se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe vreun text anume din Biblie. Această păstrare rămâne ca o aducere aminte a bisericii ‘mame’ din care s-au rupt sectele ne-catolice—asemenea unui băieţel care fuge de acasă, dar în buzunar mai are poza mamei sau o buclă din părul ei.”

Cu mult timp în urmă cardinalul Gibbons a rezumat problema cu care va fi confruntat fiecare om cu privire la problema Sabatului: “Raţiunea şi bunul simţ cer acceptarea uneia sau celeilalte din aceste alternative: fie protestantismul şi sfinţirea sâmbetei sau catolicismul şi sfinţirea duminicii. Compromisul este imposibil.” Catholic Mirror, 23 Decembrie, 1893.

Protestanţii sunt de acord

Poate că vă întrebaţi ce cred bisericile protestante de aceste lucruri pe care le tratăm acum. Vor declara singure. Iată câteva recunoaşteri sincere ale acestor biserici cu privire la problema Sabatului. Toate declaraţiile sunt luate de la purtătorii de cuvânt cu cea mai mare autoritate. Iată un citat de la Dr. Edward T. Hiscox, autorul Manualului baptist: “A existat şi există o poruncă de a sfinţi ziua de Sabat, dar acea zi de Sabat nu era duminica. Trebuie totuşi să spunem cu ceva pretenţii de triumf că Sabatul a fost transferat din ziua a şaptea la prima zi a săptămânii. … Unde am putea găsi raportată o astfel de trecere? Nu în Noul Testament—absolut nu! … Desigur, ştiu destul de bine că duminica a ajuns să fie folosită la începutul istoriei creştine ca o zi religioasă, aşa cum aflăm de la părinţii creştini şi din alte surse. Dar ce păcat că vine cu semnul păgânismului, şi botezată după numele zeului soare (Sunday — duminica), când a fost adoptată şi autorizată de apostazia papală şi dată ca moştenire sfântă protestantismului!” (Dintr-o lucrare citită înaintea conferinţei slujbaşilor din New York ţinută pe 13 nov. 1893). Acest mare conducător baptist condensează în câteva propoziţii tot ceea ce s-a spus în paginile acestei cărţi.

Revista presbiteriană Christian at Work a declarat următoarele: “Unii au încercat să clădească păstrarea duminicii pe porunca apostolică, în timp ce apostolii n-au nicio poruncă de acest fel. … Adevărul este, de îndată ce apelăm la litera scripta (scrierea literală) a Bibliei, sabaterienii au cele mai bune argumente.” Ediţia 19 aprilie, 1883. Compendiumul teologic metodist declară: “Este adevărat că nu există nicio poruncă expresă pentru botezarea copiilor mici … şi nici pentru sfinţirea primei zile a săptămânii.”

Dr. W. R. Dale (congregaţionalist) în The Ten Commandments, pp. 106, 107, declară: “Este destul de clar că oricât de rigid sau devotat am petrece duminica, nu păzim Sabatul. Sabatul s-a întemeiat pe o anume poruncă divină. Nu putem da o astfel de poruncă pentru păstrarea duminicii. … Nu există nici măcar un rând în Noul Testament care să sugereze că am avea vreo vină dacă am călca presupuse sfinţenie a duminicii.”

Poziţia luterană, aşa cum este descoperită în Augsburg Confession of Faith — Declaraţia de credinţă de la Augsburg, declară: “Păstrarea zilei Domnului (duminica) nu se întemeiază pe nicio poruncă de la Dumnezeu, ci pe autoritatea bisericii.” Purtătorul de cuvânt al Bisericii Episcopaliene Neander scrie în History of the Christian Religion and Church — Istoria Religiei şi Bisericii creştine, p. 186: “Sărbătoarea duminicii, asemenea tuturor celorlalte sărbători, a fost întotdeauna o poruncă omenească şi a fost departe de intenţia apostolilor ca să stabilească vreo poruncă divină în această privinţă, departe de ei şi de prima biserică apostolică de a transfera legile Sabatului la duminică.”

În Ten Rules For Living — Zece Reguli de vieţuire , de Clovis G. Chappell, citim: “Ar trebui să ne aducem aminte că Sabatul este darul lui Dumnezeu pentru om. Desigur că ne dăm seama că Sabatul nostru nu este acelaşi cu cel păstrat de evrei. Al lor era ziua a şaptea a săptămânii, în timp ce al nostru este prima. Motivul pentru care păstrăm prima zi în locul celei de a şaptea nu se întemeiază pe nicio poruncă decisivă. În zadar puteţi cerceta Scripturile ca să găsiţi autoritatea care a schimbat ziua a şaptea în prima. Primii creştini au început să se închine în prima zi a săptămânii deoarece Isus a înviat din morţi în acea zi. Treptat, această zi de închinare a fost făcută şi o zi de odihnă, o sărbătoare legală. Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 321. Prin urmare, Sabatul nostru creştin nu este un subiect de poruncă expresă.” Pagina 61.

Semnul întărit

Am putea oferi zeci de declaraţii din alte surse denominaţionale, dar spaţiul nu ne permite. Care este răspunsul dvs. la aceste lucruri? Este limpede că am văzut cum Dumnezeu a prezis ridicarea unei puteri care va încerca să schimbe Sabatul; istoria raportează că puterea a încercat schimbarea; puterea însăşi recunoaşte că a încercat să-l schimbe, iar protestanţii mărturisesc că schimbarea s-a făcut. Câţi vor lua poziţie de partea adevărului Bibliei?

Lumea se apropie cu rapiditate de timpul când Sabatul lui Dumnezeu va deveni marele test al ascultării. Pretenţiile lui vor fi aşezate în faţa tuturor locuitorilor pământului. Atunci, când criza se va descoperi, oamenii vor primi fie sigiliul lui Dumnezeu, fie semnul fiarei. Cartea Apocalipsei descrie ultimul decret al guvernelor acestui pământ care vor căuta să instaureze semnul asupra întregii lumi. “Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte.” Apocalipsa 13:16.

Evident că nimeni nu are semnul până ce nu va fi dat prin acest act legislativ dat de guvernele pământeşti. Atunci, adevăratul Sabat şi cel contrafăcut (duminica) se vor descoperi astfel că nimeni nu va putea să se eschiveze de la a lua o decizie–o decizie să ţină Sabatul adevărat cu mintea şi mâna sau să se supună sabatului contrafăcut al papalităţii. În capitolul următor, veţi afla identitatea naţiunii care va influenţa lumea să primească sabatul contrafăcut şi care va căuta să impună semnul credincioşiei faţă de papalitate.

IV. STATELE UNITE ÎN PROFEŢIE

Oricine ar trebui să fie mândru că este american. Desigur că nu e niciun loc pe pământ unde să te bucuri atât de deplin de libertate ca în Statele Unite. V-aţi întrebat vreodată de ce este aşa? Există un motiv pentru care democraţia s-a ridicat în această emisferă. Nu e o pură întâmplare că America reprezintă capitala libertăţii lumii. De fapt, puterea fiarei din Apocalipsa 13 a fost mult implicată în ridicarea Americii.

Poate că vă întrebaţi, “Cum s-ar putea ca puterea papală să aibă vreo răspundere în Statele Unite ale Americii?” Din pricina persecuţiilor puterii fiarei în Europa, au ajuns să ia fiinţă Statele Unite. Părinţii peregrini, ca să scape de persecuţia papalităţii, au fugit în Lumea Nouă a Americii unde şi-au putut urma conştiinţa şi s-au închinat cum au vrut.

Haideţi să urmărim acum tabloul de pe paginile profeţiei Cuvântului lui Dumnezeu. Primele zece versete din Apocalipsa 13 descriu papalitatea în ridicarea ei la putere. Am studiat deja această profeţie în amănunt. Versetul 10 se încheie cu descrierea luării captiv al Papei în 1798: “Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Apoi imediat Ioan a văzut o a doua fiară în vedenie, pe care a descris-o în următorul verset. “Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.” Apocalipsa 13:11. Să fim foarte atenţi în identificarea acestei celei de-a doua fiare. Există câteva puncte care vor descoperi identitatea acestei puteri.

Mai întâi, se vede “ridicându-se” pe când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Întrucât prima fiară (papalitatea) şi-a primit rana în 1798 când generalul Berthier l-a luat prizonier pe Papă, ar trebui s-o căutăm pe cea de-a doua fiară cum se ridică pe la acel timp. Asta înseamnă că în jurul anului 1798 se va ridica în lume această putere. În al doilea rând, această a doua fiară se va ridica “din pământ”. Este o deosebire între ea şi prima, care s-a ridicat din apă. Descoperim în Apocalipsa 17:15 că apa simbolizează popoare sau naţiuni. Cea de-a doua fiară, care iese din pământ, trebuie să descrie o naţiune care se ridică într-o anume parte a lumii unde nu au fost mai înainte civilizaţii sau mulţimi de oameni. Lipsa apei reprezintă o lipsă de oameni.

În al treilea rând, această naţiune avea două coarne ca un miel şi nu avea nicio coroană pe ele, cum avea prima fiară. A apărut paşnic, asemenea unui miel, iar lipsa coroanelor descoperă că nu o conduceau niciun fel de regi. Nu era o monarhie şi nici o dictatură. Totul în legătură cu această fiară ne indică o democraţie paşnică.

Cea de-a doua fiară identificată

Acum suntem gata să identificăm această a doua fiară. Nu încape nicio îndoială cu privire la identitatea ei. Există o singură naţiune în istorie care corespunde descrierii. Statele Unite ale Americii sunt singura naţiune care “s-a ridicat” la putere în 1798, când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Constituţia s-a votat în 1787, iar Carta Drepturilor Omului s-a adoptat în 1791. De asemenea, în 1798 America a fost recunoscută prima dată ca o putere mondială. Istoricii raportează că a fost ceva minunat şi providenţial cu privire la ridicarea acestei ţări.

Ca o împlinire exactă a profeţiei, această naţiune s-a ridicat în Lumea Nouă, unde nu mai existaseră alte civilizaţii. S-a ridicat paşnic, democratic şi s-a întemeiat pe cele două mari principii ale protestantismului şi republicanismului. Biserica şi statul trebuia să rămână separate. Strămoşii noştri văzuseră destule rele făcute de o guvernare biserică/stat.

Să citim o declaraţie făcută de John Wesley, un cercetător extraordinar al Bibliei şi întemeietorul Bisericii Metodiste. Scriind în 1754 în cartea sa New Testament with Explanatory Notes — Noul Testament cu note explicative după ce a aplicat prima fiară din Apocalipsa 13 la papalitate, el a declarat, “O altă … fiară … Dar nu s-a ridicat încă, deşi nu poate fi departe, căci se va arăta la sfârşitul celor patruzeci şi două de luni ai primei fiare.” pagina 427. Remarcaţi vă rog că Wesley căuta o naţiune care să se ridice în foarte scurt timp şi care să corespundă descrierii profeţiei. Doar Statele Unite puteau să-i împlinească aşteptările.

Ar fi bine dacă ne-am putea opri aici în studiul nostru, dar n-am fi fideli Scripturii dacă n-am citi restul profeţiei. Versetele 11 şi 12 continuă: “o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.” Cu alte cuvinte, va veni timpul când Statele Unite îşi vor schimba tonul paşnic şi democrat. Sub influenţa cuiva, va începe să silească lumea să se închine, “a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13:14-17.

O naţiune vorbeşte prin legile ei. S-ar putea să ne pară incredibil când citim aceste lucruri astăzi că Statele Unite vor ajunge vreodată să dea legi religioase şi să încerce să-i silească pe oameni să se închine într-un anume fel, dar profeţia n-a greşit niciodată. Ele vor face un chip papalităţii sau vor dezvolta un sistem care să se asemene acelei puteri. Biserica şi statul se vor uni într-atât încât să emită legi religioase şi astfel se vor asemăna mult sistemului papal.
Conform profeţiei, America va întări în cele din urmă semnul fiarei. Ce vrea să zică asta? Ce reprezintă semnul? Întemeiaţi pe Cuvântul lui Dumnezeu, am arătat că el este sabatul contrafăcut înfiinţat de puterea fiarei. Păzirea duminicii în locul Sabatului Bibliei este considerată ca un semn de credincioşie faţă de Biserica Catolică de către proprii ei preoţi şi conducători. Atunci, vor căuta Statele Unite să impună păzirea duminicii? Aşa este prezis şi este exact ceea ce se conturează chiar acum în politica americană.

Indiferent de cât de mult am prefera să credem altfel, ţara noastră iubită (St. Unite) îşi va folosi influenţa pentru a constrânge păzirea duminicii. S-au pus deja temeliile. Chiar acum, majoritatea statelor au astfel de legi duminicale în registre. În unele locuri, aceste legi religioase le-au creat greutăţi economice celor ce ţin sâmbăta. Câteva oraşe mari au fost îndemnate să-i boicoteze pe aceia care refuză să ţină duminica. Profeţia din Apocalipsa 13:17 ne arată că se vor aplica sancţiuni economice “şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta.”

Legea duminicală la nivel naţional este aproape

Curtea Supremă Statelor Unite a decis că legile duminicale nu sunt neconstituţionale sau discriminatorii. Asta deschide calea tuturor legilor statale prezente, contradictorii şi confuze să fie înlocuite de o lege naţională care să impună duminica în toată America. Având în vedere paşii mari care se fac către un control federal al libertăţilor, acest pas de a fixa ziua de închinare nu va părea atât de drastic când va avea loc.

Reţineţi bine asta: Aceste evenimente sunt deja la orizont. Cei care refuză să accepte falsa zi de închinare vor fi confruntaţi cu amenzi, boicotare, închisoare şi în cele din urmă ameninţarea cu moartea. Când chestiunea Sabatului va ajunge astfel o problemă naţională, oamenii vor fi siliţi să accepte o tabără sau alta. Fiecare om va fi confruntat cu o decizie. Semnul fiarei va fi aşezat atunci pe toţi cei care aleg să nu asculte de porunca lui Dumnezeu de a ţine ziua sfântă a Sabatului. Acceptând semnul de credincioşie faţă de papă (duminica), ei resping semnul pe care Dumnezeu îl consideră semnul autorităţii Sale — Sabatul zilei a şaptea.

Decizia

Pe bună dreptate s-ar putea să vă puneţi întrebarea, “Ce legătură au toate astea cu mine?” Este o întrebare foarte bună, iar răspunsul este şi mai important. Soarta dvs. veşnică atârnă de decizia dvs. de acum. Nu puteţi să evitaţi implicaţiile acestei descoperiri cu privire la ascultarea de porunca Sabatului. Nu se mai pune problema dacă te deranjează sau nu. Avem de a face cu Legea Celor Zece Porunci care a fost scrisă de Însuşi Dumnezeu. Să calci una din aceste porunci înseamnă să comiţi păcat şi niciun păcătos cu voia nu va fi mântuit. Păstrarea Sabatului zilei a şaptea devine testul de credincioşie şi iubire faţă de Dumnezeu. “Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Iacov 4:17.

Cu rapiditate, lumea se uneşte sub două stindarde. Timpul se scurge cu repeziciune. Marea controversă intră în ultimul stadiu. În timp ce ecumenismul atrage de partea lui o grupă mare de denominaţiuni într-o tabără liberală, bazată în mare măsură pe neascultarea de Sabatul zilei celei sfinte a lui Dumnezeu, alt grup se remarcă drept cei care “păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. Pe când testul devine mai drastic, fiecare om trebuie să aleagă să asculte de Dumnezeu sau de oameni, să urmeze poruncile lui Dumnezeu sau tradiţia, să primească sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Acum este timpul să te decizi. “Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” Apocalipsa 22:14.

Harul lui Dumnezeu şterge sau înlătură oare Legea?

By Joe Crews

Harul lui Dumnezeu şterge sau înlătură oare Legea?By Joe Crews

Autoritatea Legii lui Dumnezeu

Prin păcat, diavolul a adus lumea noastră la un naufragiu aproape complet. Trăim într-un veac de revoltă împotriva tuturor restricţiilor şi a legilor. Naţiunea noastră asistă înspăimântată la sfidarea cu care bandele din marile oraşe tratează ordinea socială şi dreptul la proprietate, inclusiv dreptul la viaţă. Crima, tâlhăria şi atacurile violente au devenit emblema vieţii urbane şi suburbane a secolului al XX-lea.

În fiecare zi când citim ziarul, calitatea vieţii se pare că s-a redus ceva mai mult. Din când în când suntem ispitiţi să credem că lucrurile nu se pot înrăutăţi mai mult de atât şi că starea de lucruri a ajuns la limita decăderii. Totuşi, în ziua următoare, chiar şi mai violent, crime bizare sunt repetate şi dăm pur şi simplu din cap neîncrezători. Este foarte greu de înţeles cum o naţiune ca America, cu o atât de bogată moştenire creştină, să se poată îndepărta atât de mult de principiile care au stat la întemeierea ei. Chiar şi ţările necreştine nu sunt năpăstuite cu atât de multă crimă şi violenţă generală precum aşa numita naţiune creştină (America). În curs de 24 de ore, în Washington, D.C. se raportează mai multe crime decât au loc în cursul unui an întreg. Fără îndoală că metodele de determinare folosite nu sunt aceleaşi, dar comparaţia de mai sus rămâne însă o imagine alarmantă.

Problema devine însă şi mai gravă atunci când ne dăm seama că fărădelegea pătrunde chiar şi pe teritoriul religiei şi afectează astfel milioane de oameni care nu s-ar gândi niciodată la crimă sau viol. Este foarte probabil ca marea majoritate a membrilor bisericii din America de astăzi poartă cu ei cel puţin câteva condamnări pentru călcarea a cel puţin una dintre Cele Zece Porunci. S-a dezvoltat o doctrină deosebit de insidioasă, atât în teologia catolică cât şi în cea protestantă, care tinde să minimalizeze autoritatea măreţei Legi morale a lui Dumnezeu. Această doctrină i-a condus pe mulţi să privească cu uşurătate fărădelegea şi a făcut ca păcatul să nu mai pară ceva demn de respins. De fapt, pentru mulţi oameni păcatul şi-a pierdut caracterul său îngrozitor şi a devenit în schimb un mod de viaţă acceptabil, atât pentru tineri cât şi pentru adulţi. Martore în acest sens sunt şi tendinţele curente ale stilului de viaţă, care susţin această opinie.

Cât de mulţi tineri şi tinere convieţuiesc fără binecuvântarea căsătoriei! Şi nu cred totuşi că un asemenea mod de viaţă ar trebui considerat ca fiind păcat. Pe de altă parte, mulţi dintre hoţii de magazine mărturisesc că sunt creştini, iar mulţi dintre cei care aparţin bisericilor cred că nu este nici un păcat în căcarea Sabatului zilei a şaptea din porunca a patra.

Cum am putea oare să explicăm această situaţie paradoxală tocmai printre cei care pretind că au un atât de mare respect faţă de Biblie şi o asemenea dragoste pentru Hristos? Această întrebare devine şi mai semnificativă atunci când luăm în considerare poziţia istorică a creştinătăţii faţă de Legea Celor Zece Porunci. Aproape toate denominaţiunile mari s-au plasat oficial de partea celor ce susţin autoritatea Legii. Totuşi, în biserica modernă s-au strecurat erori foarte subtile de interpretare, care au condus la starea actuală de loialitate confuză faţă de Cele Zece Porunci. Cât de serios ar trebui să privim la această Lege şi să studiem relaţia ei cu harul lui Dumnezeu şi cu mântuirea în sine. Este atât de uşor să acceptăm clişeele populare cu privire la Lege şi har fără să mai căutăm adevărurile biblice după care vom fi judecaţi. Trebuie să găsim răspunsuri cu autoritate biblică la întrebări ca acestea: În ce sens sunt oare creştinii eliberaţi de Lege? Ce înseamnă să fii sub Lege? Harul lui Dumnezeu anulează oare Cele Zece Porunci? Este oare îndreptăţit creştinul să calce vreuna din Cele Zece Porunci doar pentru că se află sub har? Acestea sunt întrebările pe care va trebui să ni le punem în cursul acestui studiu important.

Condamnat să moară

Haideţi acum să dăm la o parte gunoiul confuziei care a ascuns adevărul despre cum pot fi mântuiţi oamenii. Mulţimi de oameni au auzit discursuri emoţionante despre păcat şi mântuire, dar încă nu înţeleg logica şi motivul care cer un sacrificiu de sânge.

Îţi poţi imagina oare groaza de a sta înaintea unui judecător şi de a auzi sentinţa de de moarte pronunţată împotriva ta? Probabil că nu. Dar ai simţit cu siguranţă vinovăţia grozavă şi teama atunci când Cuvântul lui Dumnezeu te-a străpuns cu afirmaţia: “Plata păcatului este moartea.” (Romani 6,23). De ce oare teamă şi vinovăţie? Pentru că “toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3,23).

Astea sunt cuvintele şi semnificaţia lor nu poate fi pusă la îndoială. Cuvântul “toţi” ar putea foarte bine să fie înlocuit cu John Smith sau Mary Jones sau cu oricare ar fi numele tău. Adevărul şocant este că te afli sub condamnarea sentinţei de moarte! Ai fost găsit vinovat faţă de Lege şi nu există nicio Curte de Apel în lume care să-ţi poată schimba sentinţa şi să te pronunţe nevinovat. Adevărul este că eşti vinovat, tot atât de vinovat ca şi păcatul. După 1 Ioan 3,4 “păcatul este fărădelege” şi trebuie să te recunoşti ca fiind vinovat de călcarea Legii. Dar a cui Lege ai călcat-o? Pavel ne răspunde imediat: “Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu pofteşti!'”(Romani 7,7). Iată deci! Legea care a fost călcată este măreaţa Lege a Celor Zece Porunci şi ea cere moartea pentru cel care a călcat-o. Păcătosul caută atunci cu disperare o cale prin care să poată fi îndreptăţit în faţa acelei legi călcate. Cum ar putea oare să fie înlăturată sentinţa de moarte? Poate omul să-şi ispăşească singur păcatele ascultând de poruncile lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii? Răspunsul însă se întoarce la noi într-un limbaj pe care nimeni nu îl poate interpreta greşit: “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii.” (Romani 3:20).

Ascultă! Există un motiv pentru care faptele nu pot îndreptăţi un suflet. Dacă un om este găsit vinovat de furt şi este condamnat la 10 ani de închisoare, el s-ar putea într-adevăr îndreptăţi prin fapte. Slujind în perioada lui de condamnare, omul s-ar putea să ajungă să satisfacă pretenţiile legii. Este considerat pe deplin îndreptăţit şi nevinovat pentru că şi-a asigurat eliberarea prin satisfacerea sentinţei. La fel, un criminal poate fi îndreptăţit prin fapte daca slujeşte şi împlineşte cei 50 de ani ai sentinţei sale. Dar, să presupunem că sentinţa ar fi moartea în locul celor 50 de ani! Mai poate atunci prizonierul să se îndreptăţească prin fapte? Niciodată! Nici chiar dacă ar lucra timp de 100 de ani de muncă grea, legea tot i-ar cere moartea. Adevărul este că fără vărsare de sânge, nu este iertare … tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora…” (Evrei 9:22-28).

Iată de ce faptele nu îl pot mântui niciodată pe păcătos. Pedeapsa pentru păcat nu este 10 ani de închisoare sau 50 de ani de muncă grea. Sentinţa este moartea, iar Legea nu poate fi satisfăcută decât cu vărsare de sânge. Legea cea de neschimbat, cu sentinţa ei de moarte de neînlăturat, nu poate fi dată la o parte tot aşa cum nu poate fi răsturnat scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Vinovăţia trecutului nu poate fi ştearsă printr-o bună purtare în viitor. În cele din urmă, păcătosul va fi constrâns să mărturisească faptul că datorează ceva ce nu poate plăti. Legea cere moartea şi nu poate fi satisfăcută fără garanţia pierderii propriei vieţi pentru veşnicie.

Legea încă valabilă

Acum ajungem în faţa unei întrebări care a creat confuzie în mintea multor creştini: Dacă faptele Legii nu pot mântui pe cineva, atunci de ce mai este nevoie să păzim Legea? Se pare că a fost o chestiune arzătoare şi în biserica de la început, deoarece Pavel a pus aceeaşi întrebare în Romani 6:1. “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?” Cu alte cuvinte, ne dă oare harul permisiunea de a trăi în neascultare de Legea lui Dumnezeu? Răspunsul lui este: “Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (versetul 2).

Cât de interesant este că creştinii din acest veac de relativism pot inventa propriile definiţii, care să scuze călcarea Legii. Biblia spune că păcatul calcă Cele Zece Porunci – Legea care a fost descrisă de mulţi teologi moderni ca fiind irelevantă şi demodată. Nu vă lăsaţi înşelaţi. Fiecare dintre aceste măreţe precepte morale este tot atât de actual şi de necesar astăzi, precum a fost şi atunci când Dumnezeu le-a scris pe nepieritoarele table de piatră. Şi nu s-a întâmplat nimic care să le facă mai puţin obligatorii decât erau atunci cand le-a dat Dumnezeu. De fapt, vom descoperi că Isus a venit ca să mărească Legea şi să deschidă înaintea oamenilor aplicaţia ei spirituală, făcând-o astfel mult mai cuprinzătoare decât şi-au imaginat vreodată fariseii legalişti. Sub influenţa purificatoare a vieţii de perfectă ascultare a lui Hristos, putem vedea detaliile spirituale ale păzirii Legii, care, sunt fie nerecunoscute, fie cu neputinţă de a fi împlinite fără El.

Legea lui Dumnezeu – O oglindă

Acum trebuie să fim foarte atenţi ca să definim corect şi ceea ce nu poate face Legea. Chiar dacă ne arată păcatul, ea nu are totuşi puterea să ne salveze din păcat. În ea nu se găseşte niciun har curăţitor care să ne îndreptăţească. Toate faptele Legii nu vor fi în stare ca să salveze nici măcar un suflet. De ce? Pentru simplul motiv că suntem salvaţi prin har şi prin credinţă, ca un dar gratuit. “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” (Romani 3:20).

Nu trebuie să vă poticniţi în acest punct crucial. Nu ne putem câştiga iertarea străduindu-ne din greu ca să ascultăm. Niciun păcătos nu poate câştiga favoarea şi acceptarea lui Dumnezeu pentru faptul că ţine Legea. Ea nu a fost făcută cu scopul de a mântui sau îndreptăţi, ci a fost făcută pentru a ne arăta nevoia de a fi curăţiţi şi pentru a ne îndrepta spre Isus Hristos, Domnul nostru şi marele nostru Izvor de curăţire. Biblia vorbeşte despre Lege ca fiind o oglindă care ne arată ce fel de oameni suntem în realitate. “Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în Legea desăvârşită, care este Legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” (Iacov 1,23-25).

Este evident pentru toţi faptul că o oglindă nu poate îndepărta o pată de pe faţă. Dacă am privi toată ziua într-o oglindă şi chiar dacă am freca-o de faţă, tot nu ne-ar aduce nici o curăţire. Lucrarea ei este doar să descopere pata şi să-l îndrepte pe cel murdar spre sursa de adevărată curăţire. În acelaşi mod, Legea nu poate decât să-l condamne pe păcătos, dându-i cunoştinţa despre starea lui şi îndreptându-l apoi spre cruce pentru adevărata curăţire. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2,8. 9). Pavel subliniază mai departe acest lucru în Galateni 2,16: “Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos… pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”

Chiar acum trebuie să luăm în considerare una dintre cele mai eronate presupuneri în legătură cu Legea. Nenumaraţi creştini sinceri au acceptat ideea că Vechiul Testament cuprinde dispensaţiunea faptelor şi că Noul Testament aduce dispensaţiunea harului. Conform acestei înţelegeri deformate, oamenii au fost mântuiţi prin fapte în Vechiul Testament şi prin har în Noul Testament. Dar lucrul acesta este pur şi simplu neadevărat. Biblia susţine un singur plan minunat şi desăvârşit pentru mântuirea oricui, şi acesta este prin har, prin credinţă. Cerul nu va fi împărţit între cei ce au ajuns acolo prin fapte şi cei care au ajuns acolo prin credinţă. Fiecare suflet în parte dintre cei răscumpăraţi va fi un păcătos mântuit prin har.

Cei care au fost mântuiţi în Vechiul Testament au fost cei care s-au încrezut în meritele sângelui lui Isus Hristos şi şi-au demonstrat credinţa aducând un miel şi înjunghiindu-l. Ei au aşteptat cu nerăbdare prin credinţă moartea ispăşitoare a lui Isus. Noi privim înapoi prin credinţă la aceeasi moarte şi suntem mântuiţi exact în acelaşi fel. Să fii sigur că întreaga ceată a celor răscumpăraţi va cânta în veşnicie acelaşi cântec al eliberării, înălţându-L pe Mielul care a fost junghiat încă de la întemeierea lumii.

Pretinsa Nouă Lege a lui Hristos

Unii încearcă să se descotorosească de Cele Zece Porunci pe baza poruncilor “noi” ale dragostei pe care le-a adus Hristos. Este cu siguranţă adevărat faptul că Isus a stabilit două legi măreţe de dragoste ca împlinire a întregii Legi, dar a lăsat El oare să se înţeleagă ideea că acestea erau ceva cu totul nou? Adevărul este că El a citat direct din Vechiul Testament atunci când a dat aceste noi porunci. “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” (Deuteronomul 6:5). “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Leviticul 19:18). Cu siguranţă că aceste principii spirituale pătrunzătoare fuseseră uitate de legaliştii din zilele lui Hristos şi li se păreau acum noi în legatură cu viaţa şi practica lor. Dar Isus nu a intenţionat niciodată să spună că ele iau locul Celor Zece Porunci.

Atunci când tânărul bogat L-a întrebat pe Isus care era cea mai mare poruncă din Lege, a primit ca răspuns: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este – Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” (Matei 22:37-40).

Remarcaţi faptul că aceste două porunci de dragoste pur şi simplu rezumă “toată Legea şi Proorocii”. Toate decurg din aceste două principii de dragoste. Domnul Hristos a spus că dragostea este împlinirea Legii tot aşa după cum Pavel a repetat mai târziu în Romani 13:10. Dacă cineva Îl iubeşte pe Domnul Hristos mai presus de orice, cu inima, sufletul şi mintea, atunci va asculta şi de cele patru porunci care au de-a face cu datoria noastră faţă de Dumnezeu. Nu va lua Numele lui Dumnezeu în deşert, nu se va închina la alţi dumnezei, etc. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele ca pe el însuşi, va asculta şi de cele şase porunci despre datoria noastră faţă de semeni. Nu va fi în stare să-şi fure semenul, să-l mintă, etc. Dragostea îl va conduce la ascultare sau împlinirea Legii.

Nu mai suntem sub Lege

Deseori auzim acest argument în efortul de a minimaliza Legea lui Dumnezeu: “Ei bine, de vreme ce nu mai suntem sub Lege ci sub har, nu mai trebuie să păzim Cele Zece Porunci.” Este oare acesta un lucru real? Biblia spune cu siguranţă că nu mai suntem sub Lege, dar implică oare lucrul acesta că nu mai trebuie să ascultăm de ea? Textul se găseşte în Romani 6,14.15. “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.”

Cât de uşor ne-am putea feri de confuzie dacă am accepta exact ceea ce spune Biblia. Pavel ne dă propria explicaţie a acestei afirmaţii. După ce spune că nu mai suntem sub Lege, ci sub har, el întreabă “Ce urmează de aici?”. Aceasta înseamnă pur şi simplu “Cum ar trebui să înţelegem acest lucru?”. Reţineţi acum răspunsul lui. Anticipând că cineva s-ar putea să-i folosească cuvintele ca să susţină că putem călca Legea din cauză că suntem sub har, el spune “să păcătuim (călcând Legea) pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.” Folosind limbajul cel mai puternic cu putinţă, Pavel declara că a fi sub har nu ne dă permisiunea de a călca Legea. Şi totuşi, exact acest lucru îl cred milioane de oameni astăzi, ignorând cu totul avertizarea specială a lui Pavel.

Dacă a fi sub har nu ne scuteşte de păzirea Legii, atunci ce vrea oare să spună ap. Pavel prin faptul că creştinii nu mai sunt sub Lege? El însuşi ne dă răspunsul în Romani 3:19 “Ştiu însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Aici Pavel pune semnul egal între a fi sub Lege şi a fi “vinovat înaintea lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, cei ce sunt sub Lege sunt vinovaţi de călcarea ei şi se află sub condamnarea ei. De aceea creştinii nu se află sub Lege. Ei nu o calcă – şi deci nu sunt vinovaţi şi nici condamnaţi de ea. De aceea, ei nu se găsesc sub ea, ci sub puterea harului. Mai târziu în argumentarea lui, Pavel arată că puterea harului este mai mare decât puterea păcatului. De aceea afirmă el atât de puternic apoi “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Harul stăpâneşte autoritatea păcatului, dându-ne puterea să ascultăm de Legea lui Dumnezeu. Acesta este practic motivul pentru care nu ne aflăm sub vinovăţia şi condamnarea Legii, cât şi motivul pentru care Pavel afirmă că nu vom mai continua să păcătuim.

Să presupunem că un criminal a primit sentinţa de moarte pe scaunul electric. Aşteptând execuţia, omul se va afla cu adevărat sub lege în toate sensurile cuvântului – sub vinovăţie, sub condamnare, sub sentinţa de moarte, etc. Chiar înainte însă de data execuţiei, guvernatorul revede cazul condamnatului şi hotărăşte să-l ierte. În lumina circumstanţelor atenuante, guvernatorul îşi exercită prerogativele şi-i trimite prizonierului vestea unei iertări depline. Acum el nu se mai află sub lege, ci sub har. Legea nu îl mai condamnă. Este considerat cu totul îndreptăţit atât cât privesc acuzaţiile Legii. Este liber să iasă din închisoare şi niciun poliţist nu poate să pună mâna pe el. Dar acum când se află sub har şi nu se mai află sub lege, am putea oare spune că este liber să calce legea? Desigur că nu. De fapt, acel om iertat va fi dublu obligat să asculte de lege pentru că a primit har de la guvernator. Cu recunoştinţă şi dragoste, va fi foarte atent să onoreze legea acelui stat care i-a acordat har. Aşa spune oare şi Biblia despre păcătoşii iertaţi? “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Romani 3:31). Iată aici cel mai explicit răspuns la întreaga problemă. Pavel întreabă dacă Legea este anulată oare pentru noi deoarece avem credinţă în harul mântuitor al lui Hristos. Şi răspunsul lui este că Legea este restabilită şi întărită în viaţa creştinului mântuit prin har.

Acest adevăr este atât de simplu şi de evident încât nu ar trebui să mai fie repetat, dar raţionamentul încâlcit al celor ce încearcă să evite ascultarea, face necesară accentuarea acestui punct ceva mai mult. Aţi fost vreodată oprit de vreun poliţist pentru depăşirea limitei de viteză? Este o experienţă stânjenitoare, mai ales când ştii că eşti vinovat. Dar să presupunem că într-adevăr te grăbeai pentru rezolvarea unei urgenţe şi începi să-ţi reverşi explicaţia convingătoare în faţa poliţistului, în timp ce îţi completează chitanţa pentru amendă. Începe atunci încetişor să împăturească chitanţa şi o rupe. Apoi îţi spune “În regulă, te iert de data asta, dar…” Acum ce crezi că vrea să-ţi spună prin acel “dar”? Cu siguranţă că vrea să zică “dar nu vreau să te mai prind vreodată că mergi cu viteză.” Această iertare (har) îţi deschide oare calea să nu asculţi de lege? Din contră, ea te constrânge cu un simţământ de urgenţă să te hotărăşti să nu mai fii niciodată neascultător de lege. De ce oare atunci, orice creştin adevărat ar încerca să-şi găsească o portiţă ca să nu ascultare de Legea lui Dumnezeu? “Dacă Mă iubiţi” spune Isus “veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15).

Ascultarea – Testul dragostei

Cineva ar putea aduce obiecţia că, după ce legea şi-a îndeplinit scopul de a-l îndrepta pe păcătos la Hristos pentru a fi curăţit, nu va mai fi nevoie de ea în experienţa credinciosului. Este însă adevărat lucrul acesta? Nu, într-adevăr. Creştinul va avea mereu nevoie de paza Legii, care să-i descopere orice deviere de la adevărata cale şi să-l îndrepte înapoi spre crucea lui Isus care îl curăţeşte. Pe parcursul experienţei de creştere progresivă a creştinului, nu va exista niciodată vreun timp când să nu mai fie nevoie de acea oglindă de corijare.

Legea şi harul nu lucrează în competiţie unul cu altul, ci într-o perfectă colaborare. Legea arată păcatul, iar harul mântuieşte din păcat. Legea este exprimarea voinţei lui Dumnezeu, iar harul este puterea de a face voinţa lui Dumnezeu. Nu ascultăm de Lege cu scopulde a fi mântuiţi ci pentru că suntem mântuiţi. Apocalipsa 14:12 este un text minunat, care le combină pe cele două în adevărata lor relaţie una faţă de alta: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Ce descriere perfectă a credinţei şi a faptelor! Şi această combinaţie se găseşte în cei care sunt “sfinţi”.

Faptele de ascultare sunt adevăratul test al dragostei. Acesta este motivul pentru care sunt atât de necesare în experienţa unui adevărat credincios. “Credinţa fără fapte este moartă.” (Iacov 2:20). Niciun bărbat nu i-a cucerit vreodată inima vreunei fecioare frumoase doar cu cuvinte. Dacă nu ar fi fost flori, nici fapte de devotament şi nici daruri din dragoste, atunci majoritatea bărbaţilor s-ar mai afla încă în căutarea unei tovaraşe de viaţă. Isus spune “Nu orişicine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.”(Matei 7:21).

Cuvintele şi mărturisirea nu sunt îndeajuns. Adevărata dovada este ascultarea. Autocolantele lipite pe barele de protecţie ale maşinilor din zilele noastre reflectă un concept despre dragoste cu totul lipsit de profunzime. Ele spun “Zâmbeşte, dacă Îl iubeşti pe Isus” “Claxonează, dacă Îl iubeşti pe Isus”; dar ce a spus Însuşi Învăţătorul? El a spus: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15). Şi acest lucru este exact ceea ce majoritatea oamenilor nu vor să facă. Dacă dragostea nu cere nimic mai mult decât un zâmbet sau o fluturare de mână, atunci este binevenită; dar dacă stilul de viaţă trebuie să fie deranjat, atunci majoritatea o va respinge. Din nefericire, cei mai mulţi oameni din zilele noastre nu caută adevărul. Ei caută o religie accesibilă, uşoară şi confortabilă, care le va îngădui să trăiască după cum le place şi să le dea totuşi asigurarea mântuirii. Şi într-adevăr nu există nicio religie adevărată care să poată face asta pentru ei.

Unul dintre cele mai puternice texte din Biblie despre acest subiect se găseşte în 1 Ioan 2:4. “Cine zice: ‘Îl cunosc’ şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el.” Ioan putea să scrie acest lucru cu o asemenea siguranţă, deoarece este unul dintre adevărurile cele mai profund întemeiate din Biblie. Isus a vorbit despre cei care ziceau “Doamne, Doamne” dar care nu faceau totuşi voia Tatălui. Apoi i-a descris pe mulţi care vor căuta să intre în Împărăţia cerurilor, pretinzând că au făcut minuni în Numele lui Hristos. Dar El va trebui să le spună cu durere: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7:21-23). Vedeţi deci că să-L cunoaşti pe Hristos înseamnă să-L iubeşti şi să-L iubeşti înseamnă să asculţi de El. Presupunerea corectă a scriitorilor Bibliei este deci foarte clară şi simplă: Dacă cineva nu Îl ascultă pe Hristos, atunci înseamnă că nu Îl iubeşte pe Hristos. Şi dacă nu Îl iubeşte pe Învăţător, atunci nici nu-L cunoaşte. Ioan ne-a dat asigurarea “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Astfel, putem vedea cum să-L cunoşti, să-L iubeşti şi să-L asculţi sunt toate strâns legate una de alta şi sunt absolut inseparabile în viaţa oamenilor credincioşi ai lui Dumnezeu. Preaiubitul Ioan a rezumat acest adevăr prin următoarele cuvinte: “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 Ioan 5:3).

Este oare cu putinţă să ascultăm de Lege?

Nenumăraţi creştini au fost învăţaţi că, de vreme ce Legea este spirituală şi noi suntem trupeşti, niciun om nu va reuşi vreodată în această viaţă să împlinească cerinţele acestei Legi desăvârşite. Oare să fie adevărat lucrul acesta? Să ne fi fost oare dată Legea de către Dumnezeu doar ca o măreaţă ţintă idealistă şi imposibilă, spre care sufletele convertite să se lupte fără să se aşteptă însă vreodată să o atingă? Există oare unele lucruri ascunse sau înţelesuri tăinuite prin multele porunci de a asculta de cele zece reguli măreţe pe care Dumnezeu le-a scris pe piatră? A vrut Dumnezeu să spună cu adevărat ceea ce a spus şi a spus El oare ceea ce într-adevăr voia să spună?

Mulţi cred că doar Hristos a putut să asculte de această Lege şi asta doar pentru că El avea puteri deosebite, care nouă nu ne sunt puse la îndemână. Cu siguranţă, este adevărat că Isus este Singurul care a trăit vreodată fără să comită nici măcar o faptă de neascultare. Motivul Lui de a trăi o viaţă atât de desăvârşită şi de biruitoare este descris în Romani 8:3,4: “Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământescă o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”

Să nu uitaţi că Isus a venit ca să condamne păcatul prin viaţa Sa desăvârşită trăită în trup, pentru ca “neprihănirea Legii” să poată fi împlinită în noi. Dar ce este această neprihănire? Aici se foloseşte cuvântul grecesc dikaima care înseamnă literal, “cerinţa dreaptă” a Legii. Asta nu poate însemna altceva decât că Hristos Şi-a câştigat biruinţa desăvârşită pentru a pune aceeaşi biruinţă şi la dispoziţia noastră. După ce l-a biruit pe diavol şi ne-a arătat că Legea se poate păzi în trup, Hristos Se oferă acum să intre în inimile noastre şi să obţină victoria împreună cu noi. Cerinţele Legii se pot împlini doar prin tăria Lui şi prin puterea Sa lăuntrică. Pavel spune: “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:13).

Nimeni nu poate păzi niciuna măcar din Cele Zece Porunci doar prin puterea omenească, însă toate poruncile se pot păstra prin tăria lui Isus care ne face în stare. El Îşi atribuie neprihănirea pentru curăţire şi Îşi împărtăşeşte neprihănirea pentru o viaţă biruitoare. Hristos a venit într-un trup ca şi al nostru şi a depins în totul de Tatăl Său pentru a trăi o viaţă prin care să demonstreze felul de biruinţă care este cu putinţă fiecărui suflet care va depinde şi el, în acelaşi fel, de harul Tatălui.

Judecaţi de Lege

Şi acum, urmează o întrebare finală despre subiectul Legii : Cât de multe dintre Cele Zece Porunci trebuie să calce cineva pentru a se face vinovat de păcat ? Iacov spune: “Căci, oricine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: ‘Să nu preacurveşti!’, a zis şi: ‘Să nu ucizi.’ Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.” (Iacov 2:10-12).

Fiecare persoană va fi judecată în final de către măreţul cod moral al Legii lui Dumnezeu. Să calci una dintre porunci înseamnă să te faci vinovat de păcat. Biblia spune că Cele Zece Porunci sunt ca un lanţ cu zece verigi. Când o singură verigă se rupe, atunci se rupe tot lanţul. Aşa este şi cu Legea. Cei care se vor înfăţişa la judecată vor trebui să se confrunte cu testul exigent al Celor Zece Porunci. Dacă un hoţ care mai fură încă ar căuta să intre în Împărăţia cerurilor, ar fi respins. De aceea spune Pavel că hoţii nu vor moşteni cetatea cerească. Mai mult chiar, Bibla declară clar că mincinoşii, cei ce comit adulter, idolatrii şi hrăpăreţii nu vor intra în Împărăţia cerurilor. De ce? Pentru că Cele Zece Porunci interzic aceste lucruri, iar oamenii vor fi judecaţi în cele din urmă chiar de această Lege. În ceruri nu va fi admisă nici măcar o singură persoană care în mod voit calcă vreuna dintre Cele Zece Porunci, pentru că să calci o singură poruncă înseamnă să le calci pe toate.

Cineva ar putea obiecta spunând că asta ar însemna să facem din fapte fundamentul sau temelia intrării în împărăţie. Nicidecum. Ci înseamnă chiar să facem din dragoste – factorul de calificare. Isus a declarat că cea mai mare poruncă dintre toate este să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice. El a mai zis şi: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15). Toţi cei care practică vreun păcat cunoscut, mărturisesc de fapt că nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor, cu tot cugetul şi cu toată mintea. Ceea ce îi înlătură este deci lipsa de dragoste – şi nu actul neascultării care descoperă acea lipsă. Doar atunci când este motivată de iubire, ascultarea poate fi primită de Dumnezeu. Orice altă faptă este doar o încercare zadarnică a omului de a-şi câştiga mântuirea şi de a tăgădui eficacitatea jertfei ispăşitoare a lui Hristos.

Rostul răscumpărării

O ilustraţie interesantă a doctrinei lege-har se poate vedea în istoria licitaţiilor de sclavi din vechiul New Orleans, acum mult timp în urmă. Doi proprietari de plantaţii licitau pentru un bătrân sclav negru care nu mai contenea să îşi strige în gura mare revolta, din mijlocul celor ce erau licitaţi. În cele din urmă, unul dintre proprietari a câştigat licitaţia şi l-a luat pe sclav în căruţa lui înapoi spre fermă. Pe tot parcursul drumului, negrul cel sfidător declara că nu va munci deloc pentru noul proprietar. Când au sosit pe plantaţie, proprieterul a aruncat lanţurile care îl încătuşau pe sclavul cumpărat de curând şi i-a spus: “Eşti liber să pleci. Nu mai eşti sclav. Te-am cumpărat ca să-ţi dau libertatea.”

După cum ne spune povestirea, bâtrânul a căzut la picioarele proprietarului şi i-a spus: “Stăpâne, te voi sluji pentru totdeauna.” În acelaşi fel, noi toţi eram ţinuţi în robia păcatului, condamnării şi morţii. Apoi Domnul Hristos a plătit preţul pentru a ne asigura libertatea din acea sclavie deznădăjduită. El ne declară cu iubire că motivul pntru care S-a jertfit a fost să ne elibereze. Care ar trebui sa fie reacţia noastră? Fiecare copil răscumpărat al lui Dumnezeu ar trebui să cadă la picioarele Lui şi să-I spună: “Stăpâne, Te iubesc atât de mult pentru ceea ce ai făcut pentru mine. Te voi sluji tot restul vieţii mele.”

Gândiţi-vă o clipă. Isus a trebuit să moară pentru că Legea a fost călcată. Păcatul cerea moartea. Dacă Legea ar fi putut fi abrogată, atunci şi pedeapsa păcatului ar fi fost înlăturată. “Unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.” (Romani 4:15). Atât de puternică era autoritatea acelei Legi de neschimbat încât Dumnezeu Însuşi nu a putut să o desfiinţeze – nici măcar pentru a-Şi salva propriul Fiu de la moarte.

Străvechea povestire a celor doi fraţi este o ilustrare aproape perfectă atât a Legii cât şi a harului în acţiune. Fratele mai mare era judecător. Fratele lui mai mic a fost adus înaintea lui ca cel care a încălcat legea. Din toate dovezile aduse era clar pentru oricine că era vinovat. Juriul era în tensiune. Urma oare judecătorul să satisfacă dreptatea în această situaţie? Judecătoul şi-a privit fratele şi, cu hotărâre, l-a declarat vinovat . Apoi a uimit curtea, stabilind suma maximă pentru cauţiune. Dar imediat a ieşit din locul în care prezida, şi-a îmbrăţişat fratele şi i-a spus: “A trebuit să o fac pentru că eşti vinovat. Ştiu că nu poţi sî plăteşti cauţiunea, dar o voi plăti eu pentru tine.”

Punctul culminant al povestirii este dramatic în impactul lui. Fratele a fost iertat, dar vina nu. Trebuia plătită. Şi plătind cauţiunea maximă, judecătorul nu numai că nu a abolit legea, ci i-a şi mărit cu mult mai mult importanţa. El a demonstrat că pretenţiile obligatorii ale legii nu puteau fi evitate cu niciun chip. În acelaşi fel, Dumnezeu nu a vrut şi nici nu ar fi putut să anuleze Legea pentru a-L salva pe Fiul Lui Preaiubit. A costat mult ca Legea să fie înălţată şi să se plătească cauţiunea maximă. Nimeni nu va putea cunoaşte vreodată cât de mult L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu. Dar cât de mulţumitori ar trebui să fim pentru faptul că dragostea Lui a fost tot atât de desăvârşită pe cât a fost şi dreptatea Sa. În Însuşi trupul Său El a purtat pedeapsa, a satisfăcut cerinţele Legii şi l-a îndreptăţit şi pe cel care calcă Legea.

Vă daţi seama deci că nu se putea face o demonstraţie mai puternică pentru a dovedi permanenţa Celor Zece Porunci? În întreg universul Dumnezeu nu ar fi putut desfăşura un argument mai convingător şi mai de neînlăturat în favoarea Legii Sale. Şi totuşi, în faţa acestei extraordinare demonstraţii, milioane de oameni sărmani şi slabi micşorează importanţa guvernării lui Dumnezeu, micşorând importanţa Legii Sale. S-ar părea că ei n-au înţeles faptul că Legea este doar o reflectare a sfinţeniei şi a neprihănirii lui Dumnezeu. Să vorbeşti de abolirea Legii este similar cu trădare faţă de guvernarea divină a cerurilor.

Priviţi chiar acum în această Lege sfântă pentru a putea primi o descoperire divină despre ceea ce vrea Dumnezeu să fie viaţa dumneavoastră. Mărturisiţi că nu aveţi tăria de a trăi după acest standard desăvârşit. Apoi întoarceţi-vă privirea spre Singurul care a ţinut Legea în mod desăvârşit şi care doreşte chiar în această clipă să pătrundă în viaţa dumneavoastră, aducându-vă puterea care să vă facă în stare să ţineţi Legea. El va împlini neprihănirea Legii – cerinţele drepte ale Legii – în dumneavoastră, aşa încât să puteţi spune împreună cu Pavel “Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Galateni 2,20).

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (4)
O vale plină cu gropi

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 3.16-20

2 Împăraţi 3.16-20: Şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: »Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« Căci aşa vorbeşte Domnul: »Nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie, dar totuşi valea aceasta se va umple de apă, şi veţi bea, voi, turmele voastre şi vitele voastre. Dar aceasta este puţin lucru înaintea Domnului. El va da pe Moab în mâinile voastre; veţi sfărâma toate cetăţile întărite şi toate cetăţile alese, veţi tăia toţi copacii cei buni, veţi astupa toate izvoarele de apă, şi veţi strica cu pietre toate ogoarele cele mai bune.«

»Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« – Cum se obţin binecuvântările lui Dumnezeu, de către cei care le doresc

Acea oştire mare din pustia Edom se afla într-un pericol îngrozitor. »N-au avut apă«, şi duşmanii, moabiţii, s-au strâns pentru atac. „Fără apă” însemna nenorocire, înfrângere, nimicire. Fără apă nu puteau să obţină victoria. Desigur, au căutat apă, dar în zadar. Numai Dumnezeu putea să înlăture această lipsă. Nu era nicio speranţă pentru ei, numai să se încreadă în El. Dar ei erau un popor răzvrătit. Îi va primi Dumnezeu? – Cu siguranţă, El S-a îndurat de ei, şi aşa cum deseori a intervenit pentru eliberarea lor, tot aşa a făcut-o acum prin profetul Său, care a vorbit în locul Lui. El le-a dat ce le trebuia aşa de mult, şi aşa s-au întors victorioşi acasă din luptă şi încărcaţi cu pradă.

Această oştire fără apă este un tablou viu al numărului nespus de mare al acelora de astăzi, care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu – un tablou al creştinătăţii, care în realitate nu are apă. Dar fără apă, fără apa vie, în acest caz, sunt un popor doborât la pământ, căci un creştin fără apă nu poate birui pe moabiţi, care sunt un tablou remarcabil în Vechiului Testament despre firea pământească rea, cu trufia şi poftele ei nelegiuite.

Este foarte clar, că această stare lipsită de apă şi putere se întâlneşte astăzi pretutindeni şi această nenorocire este de zece ori mai rea, deoarece se pare că sunt foarte puţini aceia care o simt. Ritualismul, formalismul bisericesc, este fără apă, şi cu toate acestea mulţimi mari se îndreaptă într-acolo, în speranţa că vor găsi satisfacţie pentru sufletele lor; dar în zadar. Acolo pot lua naştere simţăminte de bucurie, dar conştiinţele rămân neatinse, căci inima este umplută cu forme şi obiceiuri, şi nu cu Dumnezeu. Modernismul, noua teologie, este drumul spre pustie, unde nu sunt izvoare. El este, dacă ar fi posibil, mai rău decât ritualurile. El umflă cu mândrie neroditoare duhul omului şi îi răpeşte simţul pentru ce are el nevoie, îl ispiteşte să dispreţuiască evanghelia harului lui Dumnezeu. El este calea largă, care duce la pierzare, şi mulţi sunt care merg pe ea. Dar sunt unii care se îndepărtează de frazele generale ale religiei zilelor noastre, ortodocşii, care au cei drept adevărata credinţă, dar le lipseşte prospeţimea, sau puterea spirituală în viaţă. Ei se aseamănă cu Iosafat, care se temea de Dumnezeu, şi care a fost atras în pustia Edom. Ei sunt răzvrătiţi, şi ei ştiu şi simt că sunt aşa.

Mai sunt unii, care nu sunt răzvrătiţi, dar nu sunt nici fericiţi! Credinţa lor în Hristos nu i-a adus la libertatea, la victoria, la bucuria despre care vorbeşte Biblia. Realitatea este, că ei nu au ajuns la plinătatea binecuvântării care este în Hristos Isus. Acestor creştini lipsiţi de bucurie mă adresez, şi ce vreau să le spun, le va ajuta, dacă vor asculta. Nu contează care sunt cauzele care au dus la înfrângerea lor, sau la viaţa lor nemulţumitoare.

Elisei a promis oştirii aceleia că pentru cei însetaţi apa din belşug era aproape, şi Isus, Domnul nostru, vă oferă plinătate de apă vie curgătoare. Sunt lucruri relatate de cei care L-au cunoscut, care sunt deosebit de minunate. Adu-ţi aminte de cuvintele ucenicului preaiubit din primul capitol al evangheliei sale: »Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. … Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har«. Gândeşte-te la marea uriaşă, unde val după val se aruncă spre ţărm, ca să umple fiecare golf, fiecare deschizătură şi orice adâncitură. Nu se aseamănă harul lui Isus cu aceste valuri? Este aşa, căci aşa descrie acest om inspirat de Duhul Sfânt, ceea ce el însuşi a trăit. Dar ascultă cuvintele Domnului Însuşi: »Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică« (Ioan 4). Şi într-un alt loc, Domnul Isus spune: »Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura« (Ioan 7). Nu sunt aceste cuvinte unele dintre cele mai captivante şi mai minunate cuvinte care au ieşit din gura Sa? Aici nu este vorba de iertarea păcatelor, oricât de importantă ar fi această problemă, şi nici de prezenţa noastră în cer, atunci când ne vom sfârşi aici alergarea, pentru care Îl preamărim cu mulţumire, ci de viaţa din belşug, a cărei expresie se găseşte în adorarea fericită crescândă şi în revărsarea bunătăţii permanente. Este posibil aceasta? Trebuie să fie aşa, căci acestea sunt cuvintele lui Isus, pe care El le-a primit de la Dumnezeu, care nu poate să mintă.

Este plinătatea, care curge val după val în viaţă şi care apoi se revarsă în râuri. Ea curge înăuntru pentru a da binecuvântarea permanentă, şi se revarsă în afară în viaţa de biruinţă şi în lucrare. Ea curge într-un ţinut, care până acum a fost neroditor, şi se revarsă într-o lume obosită, întinată, încărcată de păcate şi subjugată de diavolul, ca să vindece, să mângâie şi să fertilizeze pretutindeni unde ajunge. Ştiu că inima ta doreşte aceasta; s-ar putea să-ţi dai seama că ai nevoie de aşa ceva. Fie ca acest simţământ să se adâncească tot mai mult, căci cu cât dorinţa ta este mai aprinsă, cu atât mai mare va fi satisfacţia ta. Dar cum poate avea loc aceasta?

Să ne reîntoarcem la istorisirea noastră. Omul lui Dumnezeu spune: »Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« Este clar, că aceasta trebuie să se facă cu scopul de a aduna apa. Nu este greu să ne imaginăm hărnicia care a cuprins pe cei înarmaţi la porunca profetului. Niciun om nu a vrut să stea inactiv. Orice sapă şi orice săpătoare a fost folosită, şi tot ce putea să împiedice curgerea mult doritei ape a fost înlăturat, în aceasta constă secretul. Mai întâi gândeşte-te la cuvintele Domnului şi Stăpânului tău. Nu te lăsa influenţat de faptul că până acum nu ai cunoscut adevărul. Falimentul tău din trecut, şi al altora, nu schimbă cu nimic adevărul. El stă în toată simplitatea lui uimitoare şi descrie ce avem noi în El şi ce se naşte din atingerea noastră de El. »Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.« Acum El este proslăvit, Lui I-a fost dat cel mai înalt loc din cer, Lui, Cel care a murit pentru noi şi a înviat. De aceea nu mai există niciun obstacol, care să împiedice această apă să nu curgă din coasta Lui. Obstacolul este din partea noastră. În Numele Domnului nostru şi prin harul pe care El îl dă, scoală-te şi sapă! Fă groapă lângă groapă în vale! Crează posibilitatea pentru binecuvântare; nu, dă posibilitate Duhului Sfânt să lucreze. Dacă ai crezut evanghelia mântuirii tale, vestea bună despre El, care a murit pentru păcatele tale, care a fost îngropat şi a înviat, atunci nu ai nevoie să te rogi pentru a primi Duhul, căci Acesta te-a pecetluit deja, aşa cum confirmă Scripturile (Efeseni 1.13-14). Dar tu trebuie să-I oferi posibilitatea ca să lucreze în viaţa ta, precum şi pentru binecuvântările care le aduce.

Era într-o vale, unde trebuiau făcute gropi. Abia după ce omul coboară de pe muntele îngâmfării lui, se smereşte înaintea lui Dumnezeu şi îşi recunoaşte imperfecţiunea, devine capabil pentru a săpa. Ţi-ai dorit binecuvântare. Este această dorinţă suficientă pentru a săpa gropile şi să dea la o parte tot ce împiedică curgerea apei? Ştii care sunt obstacolele, şi dacă nu şti, Dumnezeu vrea să ţi le arate. Du-te la El, având pe buze rugăciunea lui David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!« (Psalmul 139).

Dar nu este groapa ta, cea care dă apa. Tot ce poţi face tu, este să faci loc la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru tine în Hristos şi care nu poate fi despărţit de El. Dumnezeu a legat binecuvântările pentru toţi oamenii, care sunt în legătură cu mântuirea, de Fiul Său preaiubit, şi niciun om, fie el un sfânt sau un păcătos, nu poate fi binecuvântat decât prin El. Să observăm că »dimineaţa, în clipa când se aducea jertfa (de mâncare), iată că a venit apa de pe drumul Edomului, şi s-a umplut ţara de apă.« Această jertfă de dimineaţă era o umbră a valorii mari a lui Hristos pentru Dumnezeu. Dacă a fost adusă prin credinţă, atunci exista o mărturie că cel care aducea jertfa preţuia ce urma să vină. Dacă lăsăm modelul la o parte şi legăm aplicaţia lui la prezent, atunci preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul nostru, devine realitate pentru noi. Atunci ne vom găsi toată plăcerea în El, în care şi Dumnezeu Şi-o are.

Numai într-o astfel de stare a inimii suntem gata să săpăm gropi. Epistola către Filipeni capitolul 2 ne prezintă într-un mod binecuvântat pe Domnul nostru ca replică a jertfei de mâncare de dimineaţă, şi apostolul Pavel spune în capitolul 3: »Lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.« Cât de nimerit a făcut el gropi şi cât de mare a fost răsplata lui.

Omul, care într-o oarecare măsură face ce a făcut Pavel, în al cărui suflet au curs apele, va birui cu siguranţă pe moabiţi, căci firea pământească nu are nicio putere asupra celui care aparţine lui Hristos şi asupra celui mântuit umplut de Duhul Sfânt. Un astfel de om umblă în Duhul şi nu împlineşte poftele firii pământeşti. „Nu eu, ci Hristos”, este deviza lui. El este mai mult decât biruitor prin Acela, care l-a iubit, şi el va deveni un canal de binecuvântare deschis pentru mulţi.

Viaţa unui astfel de sfânt nu se va mai asemăna cu drumul prin pustia Edom, ci, oriunde s-ar afla, vor curge apele; în casa lui, la birou, în atelierul lui, în lucrarea lui pentru Domnul, fie ea acasă sau afară, în viaţă şi în mărturie, zi de zi, ceas de ceas, »râuri de apă vie!«

Numai în felul acesta putem să fim învioraţi, atât în ceea ce priveşte creştinismul nostru personal, cât şi în Adunare. Dumnezeu nu reţine binecuvântările, obstacolele vin din partea noastră. Noi suntem leneşi, ca să le facem loc, ţinem prea mult la părerile noastre, căile noastre şi prestigiul nostru, la eul nostru şi la interesele noastre. Acestea sunt obstacolele. Să facem groapă lângă groapă în vale. În Numele Domnului, scoală-te şi sapă!

 Partea anterioarăPartea următoare 

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (3)
Cei trei împăraţi care au venit la Elisei

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 3.9-15

2 Împăraţi 3, 9-15: Împăratul lui Israel, împăratul lui Iuda şi împăratul Edomului, au plecat; şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire şi pentru vitele care veneau după ea. Atunci împăratul lui Israel a zis: „Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!” Dar Iosafat a zis: „Nu este aici niciun proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?” Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns: „Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă pe mâinile lui Ilie.” Şi Iosafat a zis: „Cuvântul Domnului este cu el.” Împăratul lui Israel, Iosafat, şi împăratul Edomului, s-au pogorât la el. Elisei a zis împăratului lui Israel: „Ce am eu a face cu tine? Du-te la prorocii tatălui tău şi la prorocii mamei tale.” Şi împăratul lui Israel i-a zis: „Nu! Căci Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!” Elisei a zis: „Viu este Domnul oştirilor, al Cărui slujitor sunt, că, dacă n-aş avea în vedere pe Iosafat, împăratul lui Iuda, pe tine nu te-aş băga deloc în seamă, şi nici nu m-aş uita la tine. Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa.” Şi pe când cânta cântăreţul din arfă, mâna Domnului a fost peste Elisei.

Harul eliberator – „Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa.” Cum sunt aduşi la unison oamenii care nu sunt una

Trei împăraţi – edomitul păgân, Ioram cel încăpăţânat şi Iosafat cel temător de Dumnezeu – au alcătuit o alianţă deosebită, o alianţă care a plăcut diavolului, dar care a întristat inima Dumnezeului lui Avraam. Nu este de mirare că nenorocirea a venit repede şi sigur. Cum ar putea să aibă reuşită, ceva la care un copil al lui Dumnezeu ia parte, hotărăşte şi înfăptuieşte fără să se adreseze Domnului şi în tovărăşia acelora care urăsc pe Domnul?

Aşa au ieşit aceşti împăraţi, »şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire«. Se părea că temerile împăratului lui Israel se vor împlini: »Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!«

Atunci gândurile lui Iosafat se îndreaptă spre Domnul şi el doreşte să ştie – pentru prima dată în această aventură sortită nenorocirii – ce zice Domnul în privinţa aceasta. Şi, o! tu îndurare minunată, când a întrebat de existenţa unui profet, Elisei, omul lui Dumnezeu, stătea înaintea lui.

Să luăm seama la acest fapt, căci ne va fi de ajutor în continuare la studiul temei noastre. Învăţăm din aceasta, ca şi din multe alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, că gândurile celor sfinţi nu se îndreaptă în zadar spre El, şi nu contează împrejurările în care ei se găsesc, şi nici din ce cauză au ajuns în aceste împrejurări. El este gata să răspundă, în timp cei ei încă mai strigă. »Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a scăpat din necazurile lor.« Cât de mare este compasiunea Dumnezeului nostru!

Disonanţa acestei legături nelegiuite a lovit dureros pe profet; duhul lui, care era în unison cu Dumnezeu, s-a neliniştit şi el nu ar fi rostit niciun cuvânt, dacă înaintea lui nu ar fi stat un sfânt aflat în necaz. Dar înainte ca să poată rosti cuvântul Domnului, a trebuit să vină un cântăreţ la un instrument  cu coarde. Armonia trebuia să ia locul disonanţei.

Vrem să trecem acum de la imagine la învăţătură. Sunt mii de creştini care se plâng de lipsă de binecuvântare şi cu toată aparenta căutare stăruitoare nu găsesc apele înviorării spirituale. Viaţa lor spirituală se aseamănă unei pustii, »pustia Edom«. Slujba lor şi rânduielile lor religioase au devenit o chestiune de obişnuinţă, uneori chiar o povară – şi se minunează, de ce este aşa!

În cele mai multe cazuri motivul nu trebuie căutat departe. Este tovărăşia cu lumea, precum şi năzuinţa după lucrurile care satisfac dorinţele nelegiuite. În fiecare caz are loc aceasta, deoarece viaţa nu este în armonie cu Dumnezeu.

Este nevoie de un cântăreţ la un instrument cu coarde, care să scoată viaţa din această stare şi să-i armonizeze acordurile, în aşa fel ca dezacordurile actuale ale melodiei să facă loc unei vieţi supuse lui Dumnezeu. Cântăreţul la instrumentul cu coarde a venit în acest scop din cer, dar cât de uşor şi de repede uită creştinii, că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu locuieşte în ei şi cât de uşor şi de repede lucrurile deşarte ale acestei lumi atrag inima şi gândurile omului. Atunci Cântăreţul ceresc se întristează, viaţa nu mai este în armonie cu Dumnezeu şi apele nu mai curg nici ca cântări de laudă, care să se înalţe spre Dumnezeu, şi nici ca binecuvântare spre oameni.

Hristos este tonul predominant, după care fiecare notă a vieţii noastre trebuie să se acordeze, şi Duhul Sfânt este cu noi, ca să ne înveţe: unde este Hristos şi de ce este El acolo. El şade pe Tronul lui Dumnezeu, cununi ale ovaţionării divine strălucesc pe capul Său minunat, şi noi recunoaştem aceasta cu recunoştinţă şi bucurie. Dar ne dăm noi seama, de ce este El acolo? De la sine înţeles, El este acolo, deoarece este bucuria Tatălui să-L onoreze; de la sine înţeles, El este acolo pentru că El este mai mult decât oricine demn să ocupe acest loc al slavei privilegiate; de la sine înţeles, El este acolo, pentru că în tot universul nu există un loc mai potrivit pentru El, decât locul la dreapta Maiestăţii în înălţime, pentru El, Cel care a împlinit desăvârşit voia lui Dumnezeu, făcând curăţirea păcatelor. Dar este acolo, şi  pentru că lumea L-a lepădat, pentru că ea L-a alungat din mijlocul ei, atârnându-L pe lemnul blestemat. Înălţarea Sa la cer, este răspunsul minunat al lui Dumnezeu la ocara pe care lumea în ura ei a aruncat-o asupra Lui.

Să privim adevărul mare şi serios, s-o facem în prezenţa lui Dumnezeu şi să dăm loc în sufletele noastre însemnătăţii lui – însemnătăţii crucii lui Hristos. În apostolul Pavel vedem un om, a cărui viaţă a stat sub deplina impresie creată de cruce. »În ce mă priveşte, departe de mine gândul«, a zis el, »să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume« (Galateni 6.14). El nu a vrut să devină trădătorul Domnului său, primind onoare din partea lumii, care a răstignit pe Domnul. Umblarea lui pe pământ a avut un singur scop mare, să câştige inimile oamenilor pentru Acela care a umplut inima lui cu bucurie şi adorare; ca ei să devină ca el: »nu din această lume«, aşa cum nici Hristos n-a fost din această lume. Să mergem pe acelaşi drum şi să-I spunem Aceluia care ne-a iubit aşa de mult, că S-a dat pe Sine pentru noi: „Îmi leg ocara Ta pe fruntea mea, ca să rămân păzit de lume şi de toţi cei care merg împreună cu ea.”

Mărturisirea este drumul spre reabilitare. »Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire« (1 Ioan 1.9).

Dar şi alte lucruri, în afară de lucrurile lumeşti, strică muzica şi întristează pe Duhul Sfânt: trăirea pentru sine însuşi, gânduri aspre şi cuvinte tăioase despre semenii noştri, un duh care nu se lasă înduplecat, indiferenţa faţă de cerinţele lui Hristos. Fiecare dintre noi ştie unde a greşit, şi acolo unde este greşeală, este nevoie şi de repararea greşelii. Ce mângâietor este să şti, că Domnul în dragostea Sa nemărginită este foarte aproape de noi .

Dar El vrea ca sinceritatea să fie în inima noastră. Acolo trebuie să înceapă mărturisirea şi renunţarea la tot ce nu este de la Dumnezeu.

Dar acolo unde are loc o astfel de mărturisire, acolo are loc şi refacerea părtăşiei cu Dumnezeu, şi Duhul Sfânt ne va aduce iarăşi în armonie cu Dumnezeu, făcând ca Hristos să fie pentru noi totul şi în toate. Dacă Îi facem loc, El ne va duce în armonie deplină cu Hristos în slavă, precum şi într-o relaţie corectă cu lumea. Atunci El va face ca fiecare ton al existenţei noastre să răsune spre slava lui Dumnezeu.

Atunci fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu va fi preţios pentru noi şi apele de înviorare vor curge din izvorul viu în viaţa noastră spre binele tuturor şi va face viaţa noastră să aducă rod pentru Dumnezeu şi binecuvântare pentru oameni.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (2)
Sarea în izvor

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.18-22

 2 Împăraţi 2.18-22: Când s-au întors la Elisei, care era la Ierihon, el le-a zis: „Nu v-am spus să nu vă duceţi?” Oamenii din cetate au zis lui Elisei: „Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede Domnul meu; dar apele sunt rele, şi ţara este stearpă.“ El a zis: „Aduceţi-mi un vas nou şi puneţi sare în el.” Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor, şi a aruncat sare în el, şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: »Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici lipsă de roade.«“ Şi apele au fost vindecate până în ziua aceea, după cuvântul pe care-l rostise Domnul.

 Sare într-un vas nou – cum vor fi eliberaţi aceia care au învăţat că nimic bun nu locuieşte în ei şi care întreabă „Cine mă va mântui?“

A fost un timp nou şi fericit pentru Ierihon, atunci când Elisei a intrat în el şi a rămas acolo. Mai înainte a fost o cetate a dezamăgirilor, căci cu toate că avea o aşezare bună, după mărturia locuitorilor ei, apa era rea şi ţara era neroditoare. Din ziua când cetatea a fost reconstruită pe ruinele înaintaşilor ei, blestemul era asupra ei. Apele ei erau stricate la izvor şi câmpia din jurul ei nu aducea niciun rod, cu toată osteneala locuitorilor ei. Dar nu totdeauna a fost aşa, odinioară a fost numită „Cetatea palmierilor“. Dar aceasta a fost cu mult timp în urmă. Cunoaşterea acestui trecut a întărit speranţa că o îmbunătăţire a situaţiei era posibilă, căci aşezarea cetăţii era bună. Dar toate ostenelile au fost zadarnice. Este mai mult decât probabil, că dezamăgirile se apropiau de deznădejde, atunci când Elisei, omul lui Dumnezeu, a făcut acea vizită memorabilă. Cu siguranţă nu sunt departe de adevăr, dacă spun că el a rămas în Ierihon, deoarece avea pe inimă să binecuvânteze cetatea. Şi în felul acesta a locuit printre ei, până când ei s-au smerit şi au devenit suficient de sinceri, ca să-i descrie starea lor.

Unii din cititorii mei au locuit mult timp în Ierihon. În experienţele lor au avut parte de speranţe şi dezamăgiri. Cu câtă dorinţă au sperat la o îmbunătăţire a situaţiei, s-au gândit serios la ea şi cu câtă dorinţă au privit spre o viaţă mai puţin istovitoare, mai uşor de suportat, decât aceea pe care o aveau. Dar nu au obţinut-o. Simţeau însă, că nu trebuia să fie aşa. Nu a fost omul destinat să preamărească pe Dumnezeu şi totdeauna să-I facă bucurie, precum şi să trăiască deosebit de bucuros şi să fie o binecuvântare pentru alţii? Dar de ce apa vieţii lor a fost aşa de amară şi ţara lor neroditoare? Să vedem dacă putem descoperi motivul şi care este mijlocul de vindecare!

Când omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – vă rog să nu vă daţi înapoi de la puţină învăţătură, căci fără ea nu putem înţelege situaţia – el a fost „o cetate de palmieri”, proaspăt, frumos şi plin de putere nestricăcioasă. El a fost capabil să aducă rod pentru Dumnezeu şi să fie un canal de binecuvântare pentru toţi. Dar el a căzut. Aşa cum Ierihonul s-a împotrivit voii lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam s-a îndepărtat cu premeditare şi încăpăţânare de voia lui Dumnezeu şi greşeala în care el a căzut în ziua aceea este cu siguranţă greşeala Ierihonului.

Era normal ca urmaşii lui Adam să depună toate eforturile să recâştige puterea şi poziţia pierdută. Dar ei au făcut aceasta fără Dumnezeu, şi în felul acesta efortul lor a fost zadarnic. Sentinţa morţii este asupra neamului întreg, aşa cum a fost asupra lui Hiel din Betel, care a rezidit Ierihonul  cu preţul întâiului lui născut, atunci când i-a pus temeliile, şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui, când i-a pus porţile. Toată familia lui stătea sub pedeapsa morţii, căci »printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit.«

În scrisoarea apostolului Pavel adresată creştinilor din Roma este prezentată această învăţătură în capitolul 5. Dar când ajungem la capitolul 7 vedem cum se realizează aceasta practic în viaţa aceluia, care, recunoscând ce este bine, s-a trezit şi doreşte să fie înaintea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui să fie. Ce istorie este aceasta! Cât de amară este experienţa! Aproape că auzim respiraţia grea şi suspinul omului care a învăţat lecţia amară, că »apa este rea şi ţara neroditoare«, până când în cele din urmă ajunge să recunoască că toate eforturile lui sunt fără succes şi încrâncenarea lui nu foloseşte la nimic, şi strigă: »O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?« Mulţi dintre cititorii mei au trăit mult timp cu astfel de experienţe în sufletele lor şi cu un astfel de strigăt pe buzele lor.

Acum un cuvânt cu privire la Elisei, care pe drept este numit omul lui Dumnezeu. El era în opoziţie cu Ilie, care apăra Legea şi sfătuia cu insistenţă poporul cu privire la poruncile lui Dumnezeu. Ilie a venit să le spună, că Domnul este Dumnezeu şi să prezinte drepturile Lui, să le spună cum trebuie să fie ei şi ce trebuie să facă. Şi pentru că ei nu au acordat lui Dumnezeu drepturile care I se cuvin şi nu au fost ce trebuiau să fie, lucrarea lui a fost însoţită mereu de condamnare şi judecată. Apoi a venit Elisei, nu ca să ceară, ci ca să dea. El a arătat poporului nefericit bunătatea lui Dumnezeu. El a oferit har şi îndurare şi toate straturile sociale din popor au fost binecuvântate prin el. Niciodată nu a respins pe cineva, care a venit la el şi i-a prezentat nevoile.

În lucrarea lui Ilie nu era nicio speranţă pentru Israel, şi în Lege nu este nicio speranţă pentru noi, deoarece firea pământească este fără putere. Apostolul Pavel, care ne explică aceasta, a învăţat din propria experienţă. Legea nu poate să facă din noi ceea ce ar trebui să fim. Ea nu poate să facă roditoare ţara neroditoare, şi nici să îndulcească apa amară; ea poate numai să descopere şi să arate nerodirea şi amărăciunea, şi să ne condamne. Şi ea a făcut deja aceasta. Noi stăm sub sentinţa ei, dacă dorim ajutorul ei. Dacă am atins acest punct în experienţele sufletului nostru, atunci suntem pregătiţi pentru Elisei şi pentru sarea din vasul nou, suntem potriviţi pentru Domnul nostru Isus Hristos în poziţia Lui actuală de Mijlocitor al harului lui Dumnezeu. El este marele Eliberator, a cărui compasiune este pentru oamenii aflaţi în suferinţă.

Mie îmi place omul care a vorbit pentru delegaţia care aştepta pe profet. Vorbirea lui este sinceră şi scurtă. El nu scuză starea tristă, şi nici nu o ascunde. El o descrie cu câteva cuvinte simple şi aşteaptă. El nu spune nici că ei ar vedea cu plăcere, dacă profetul ar face ceva. El avea sentimentul că este suficient să-i prezinte nevoia, şi în privinţa aceasta nu s-a înşelat. Încrederea lui în Elisei a fost urmată imediat de răspuns în har şi binecuvântare. Să observăm că a fost Ierihonul care a primit binecuvântarea, cetatea ţării aflată sub blestem. Şi Ilie a fost în această cetate, dar el a părăsit-o, lăsând-o aşa cum a găsit-o. Se pare că locuitorii cetăţii nu i s-au adresat. Dar deoarece Elisei a trăit printre ei, se pare că ei au fost încurajaţi prin cuvintele şi comportarea lui, să se apropie de el. Cu siguranţă el a fost omul la care ei puteau să vină. El era foarte accesibil, plin de înţelegere, atrăgător.

Nu sunt cuvinte mai binecuvântate în Biblie, ca cele din evanghelia după Ioan 1.14-17: »Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. … Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.« Ambele sunt prezente în El. Isus a fost Iehova, Domnul lui Elisei, şi tot harul care era în Elisei lucea asemenea luminii Lunii, captată de la Soarele care răsare şi este reflectată. Isus era adevărata lumină. El era Soarele.

Cât de minunată este dragostea care L-a făcut să vină la noi, şi să locuiască la noi în lumea în care noi ducem o viaţă neroditoare; nu ca să ceară ceva de la noi, sau să impună cerinţele Legii, sau să ne condamne din cauza necurăţiilor şi păcatelor noastre, ci ca să ne salveze. »Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.« El a venit în har; El a fost plin de har. El a venit ca să dea. Noi nu avem nevoie să ascultăm de cuvintele cuiva, ca să aflăm aceasta, căci El Însuşi a spus: »Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!” tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie« (Ioan 4.10). »Isus a stătut în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”« (Ioan 7.37-38). El a venit cu vasul cel nou; acesta era har. Adevărul din vasul vechi, acesta era Legea, venită prin Moise, nu putea decât să ne condamne, căci binecuvântările, despre care ea vorbea, puteau fi obţinute şi primite numai prin ascultarea deplină şi permanentă de poruncile ei. Dimpotrivă, blestemul este asupra tuturor, care nu rămâneau în tot ce este scris în ea, ca să le împlinească. Adevărul din vasul cel nou nu a adus nimic altceva decât binecuvântare, căci el era explicaţia faptului că Dumnezeu este dragoste şi că această dragoste binecuvântează pe oameni.

Nicio descriere, nici măcar cele date de Dumnezeu, nu poate fi ca cea a adevărului. Chiar şi aceste istorisiri din Vechiul Testament sunt  numai umbre ale întregii bunătăţi care urma să vină, şi nu chipul ei. Dar acum ea  a venit. Corpul a apărut, şi acesta este Hristos. El a înfăptuit pentru noi, ceea ce Elisei niciodată nu putea să înfăptuiască pentru acei oameni din Ierihon, căci »Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.”« Cât de mare este dragostea care L-a determinat să facă aceasta! Şi dacă ne gândim la o astfel de constatare cu privire la adevăr, nu ne simţim noi constrânşi să spunem: »Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.« Şi în afară de aceasta: »Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului«, şi aceasta aduce cu sine, că nu mai există »nici moarte, nici lipsă de roade«, ci porunca Legii este împlinită în noi, »care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului« (Romani 8).

Da, Adevărul (care în realitate este sare) cu privire la ceea ce suntem noi şi ce este Dumnezeu ne-a fost adus în harul extraordinar. Este »harul lui Dumnezeu care aduce mântuire« şi în măsura în care pătrunde în sufletele noastre simţim lipsa noastră de roadă şi înţelegem cât de lipsit de speranţă este să încerci să îmbunătăţeşti firea noastră pământească, căci în ea nu locuieşte nimic bun. Atunci ne vom îndepărta de acest drum şi ne vom îndrepta cu totul spre Hristos.

Atunci adevărul despre care am citit aşa de des în Cuvânt, dar pe care niciodată nu l-am primit în sufletele noastre, va deveni pentru noi viu, şi va fi viu în noi. Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus ne va elibera de legea păcatului şi a morţii (Romani 8). Eliberarea de nerodire şi moarte nu va mai depinde de lucrarea firii pământeşti, ci de mărturisirea sinceră, că în ea nu este nimic bun şi în întoarcerea spre Hristos, care a purtat sentinţa asupra firii pământeşti, atunci când a fost făcut jertfă pentru păcat. Noi ştim că El a înviat dintre cei morţi, căci aceasta este o parte a Evangheliei pe care am crezut-o, şi aceasta înseamnă pentru noi îndreptăţire cu privire la toate fărădelegile noastre (Romani 4.25). Este harul care ne îndreptăţeşte de vina trecutului nostru, făcând-o însă pe o bază absolut sigură şi dreaptă, aşa că problema vinei noastre niciodată nu va mai fi pusă. Şi acelaşi har ne duce din viaţa omului vechi, aflat sub judecată şi condamnare, şi care nu aduce nicio roadă, la Hristos, Mântuitorul nostru înviat. În felul acesta ne devine clar, că »unde păcatul s-a înmulţit, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult« (Romani 5, 20), şi »odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică« (Romani 6.22).

Dar aceasta nici pe departe nu este totul, căci citim: »Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi« (Romani 8.34). El a murit pentru ca noi să putem fi socotiţi neprihăniţi; El trăieşte şi mijloceşte pentru noi, ca noi să trăim ca popor neprihănit. Însă toate acestea sunt în El – adevărul este în Isus. El a venit la noi cu har deplin, şi prin aceasta totul s-a schimbat. Noi am fost aduşi în situaţia, să închidem capitolul deciziilor serioase şi al dezamăgirilor amare şi să deschidem un alt capitol al odihnei desăvârşite în Domnul nostru Isus Hristos şi al roadei pentru Dumnezeu Tatăl, precum şi al binecuvântării pentru toţi oamenii.

Ierihonul a devenit iarăşi »cetatea palmierilor (sau, finicilor)« (2 Cronici 28.15) şi acolo au fost îmbrăcaţi cei goi, cei înfometaţi au primit hrană, celor slabi li s-a dat ajutor, fraţi, care au trăit mult timp despărţiţi, au fost iarăşi uniţi, şi poporul lui Dumnezeu a devenit ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa va fi cu fiecare din noi, care se îndreaptă pe deplin spre Domnul şi cu inima hotărâtă Îl urmează. Harul, care a început cu mântuirea noastră, nu ne va lipsi niciodată. El este suficient pentru toată viaţa noastră, în toate privinţele. Şi în timp ce el ne învaţă să trăim în această lume rea cu cumpătare, dreptate şi evlavie, ne convinge de viaţa nouă a libertăţii, rodirii şi binecuvântării. O astfel de viaţă trebuie să fie fericită, căci este o viaţă nouă.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (1)
Mantaua lui Ilie

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.13-15

2 Împăraţi 2.13-15: Şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors, şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, şi a lovit apele cu ea, şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit apele, care s-au despicat într-o parte şi în alta, şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Iordanului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ înaintea lui.

„Şi Elisei a trecut” – Cum a ajuns Domnul la Tronul harului

Aproximativ cincizeci de tineri stăteau împreună într-o aşteptare captivantă şi priveau la un om singuratic care cobora pe malul abrupt al râului. Aveau un simţământ adânc, care le spunea că ei aveau nevoie de un conducător, de o călăuză, şi probabil omul acesta putea să fie acela  de care aveau ei nevoie. Nu sunt siguri de aceasta, dar drumul pe care el merge prin râul tumultuos îi face să se decidă. Este un timp serios şi de o deosebită importanţă, pentru el şi pentru ei. Drumul lui prin râu este foarte simplu. El loveşte apele cu mantaua lui şi strigă pe Dumnezeu, şi iată, apele se despart într-o parte şi în alta. El trece ca pe un drum bătătorit, şi această mulţime se pleacă înaintea lui până la pământ ca un om şi îl recunosc ca conducător şi căpetenie a lor.

Omul, pe care ei îl cunoşteau foarte bine, era Elisei, profetul lui Israel chemat de Dumnezeu. Numele lui înseamnă „Dumnezeu este Salvatorul”, şi el înfăţişează pe Dumnezeu-Mântuitorul, care era plin de har pentru poporul necăjit şi apăsat. Dintre toţi bărbaţii, care au slujit lui Dumnezeu în acele zile din timpul Vechiului Testament, el apare ca profet al harului, şi în privinţa aceasta a fost o umbră a Domnului Isus Hristos, care acum, stând pe Tronul harului lui Dumnezeu, este Apărătorul oamenilor; dar Elisei este numai o umbră, să reţinem aceasta, şi nu realitatea. Şi deoarece umbra nu este nimic, ci corpul este totul, tot aşa şi Elisei nu este nimic. Dar cât de frumos istoria lui impresionantă ne prezintă simbolic harul arhisuficient al Domnului Isus Hristos! Şi aceasta este ceva care merită toată consideraţia noastră, căci cine poate exista fără  Mântuitorul şi harul Său? Nici eu, şi nici tu, cititorul şi prietenul meu. Un popor nevoiaş trece pe lângă Elisei cu toate poverile lui, cu toate bolile, greutăţile şi necazurile lui. Vrem să luăm seama la venirea şi la plecarea lui şi să vedem oglindite în el toate nevoile noastre spirituale. Dar aşa cum Elisei a fost omul pentru ei, tot aşa este marele său Model Omul pentru noi. Despre El scriu, şi o fac cu bucurie şi mulţumire, şi cu toată convingerea, căci eu însumi am gustat, că El este îndurător.

Istoria lui Elisei este asemenea unei grădini a lui Dumnezeu într-o ţară neroditoare, asemenea unei oaze în pustie. Ea luminează duhul şi înviorează inima. Dumnezeu a fost cu Elisei, care pe drept a fost numit „omul lui Dumnezeu”. El nu s-a făcut niciodată de ruşine. El a rămas stăpân pe orice situaţie şi matur pentru orice împrejurare. La el au venit tot felul de oameni: împăraţi, căpetenii, leproşi, femei cu renume şi văduve întristate, şi toţi au primit binecuvântare prin el. El a întâmpinat prieteni şi duşmani, oameni buni şi oameni răi, israeliţi şi păgâni, şi cu dărnicie le-a făcut bine, căci harul lui Dumnezeu nu se poate limita la un popor sau la o anumită clasă de oameni. Viaţa lui a fost plină de bucurie şi îmbelşugată, căci a da şi a ierta, a înviora şi a binecuvânta este bucuria lui Dumnezeu, şi vasul Lui ales a luat parte la toate acestea. Aproape orice fel de nevoi ale omului a fost un prilej pentru Elisei ca să slujească. Desigur, au fost şi îngrădiri pentru el, căci şi el a fost un om expus greşelilor, un vas slab şi numai o umbră a Mântuitorului desăvârşit, minunat şi arhisuficient care urma să vină. Numai Isus a putut să spună: »Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă«. El a spus aceasta, şi lucrarea Lui nu a fost mai puţin binecuvântată decât Cuvântul Său.

Am văzut că Elisei şi-a obţinut raza de acţiune a lucrării sale pe drumul său prin Iordan. Dumnezeu a fost cu el, atunci când a trecut prin acest râu, şi apele i-au fost supuse. Nici măcar o picătură nu a udat picioarele lui încălţate cu sandale. Cât de cu totul altfel a fost la Isus, atunci când a privit moartea în faţă, despre care Iordanul este numai un tablou. A fost necesar ca El să-Şi ofere fruntea morţii, să sufere moartea şi să treacă prin ea, pentru ca să fie înălţat pe Tronul harului şi acolo să fie Conducătorul şi Mântuitorul. El a întâmpinat moartea în toată puterea ei şi în noaptea aceea îngrozitoare nu a avut loc nicio minune în favoarea Lui, niciun drum nu a fost netezit pentru El. Iordanul a trecut peste toate malurile lui, atunci când El a intrat în El, şi niciunul care putea să ajute nu a putut trece împreună cu El. Atunci când a gustat mai dinainte această oră, a rostit suferinţa adâncă a sufletului Său cu cuvintele de neuitat pentru noi: »Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? … Tată, scapă-Mă din ceasul acesta? … Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!«  Şi atunci când a coborât de pe mal în apa râului, înainte ca picioarele lui să atingă apele învolburate, S-a rugat: »Dacă este posibil să treacă paharul acesta de la Mine«. Dar nu a fost posibil, şi de aceea a trebuit să strige: »Apele Mi-au pătruns până la suflet. Am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul Meu« (Psalmul 69). »Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine« (Psalmul 42). Moartea Lui a fost o necesitate. Numai în felul acesta putea fi nimicit »acela care are puterea morţii, adică pe diavolul«, altfel noi nu puteam niciodată să fim eliberaţi de această putere. Dragostea lui Dumnezeu nu ne-ar fi fost niciodată cunoscută, căci pe nicio altă cale ea nu putea fi descoperită pe deplin şi în neprihănire. »Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.« Păcatele noastre nu ar fi putut fi iertate fără moartea Sa, noi nu puteam fi mântuiţi şi binecuvântaţi fără ea. Nu ar exista nicio mântuire şi niciun har pentru păcătoşi, căci cu toate că Domnul nostru ar şedea pe un Tron mai presus de toate, căci El este Dumnezeu, acesta nu putea să fie şi să devină un tron al harului.

Aceasta este Evanghelia care ne-a fost vestită: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi El a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Dar istoria minunată a dragostei mântuitoare merge mult mai departe decât aceasta. »Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.« »S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.«

Este bine pentru noi să privim pe Isus, Domnul nostru, cum a coborât pentru noi în apele morţii, asemenea acelor fii ai preoţilor, care s-au uitat la Elisei, când a păşit pe malurile râului Iordan. Şi este bine pentru noi să privim, cum El a ieşit din moarte, prin învierea dintre cei morţi, căci adevărul cu privire la un Mântuitor mort nu ar avea nicio valoare pentru noi. Da, El nici nu ar fi Mântuitor, dacă nu S-ar fi reîntors din moarte, căci »dacă Hristos n-a înviat, voi sunteţi încă în păcatele voastre.« Dacă moartea L-ar fi biruit şi L-ar fi nimicit, atunci ne-am fi putut mira de dragostea care L-a făcut să moară pentru noi, şi ar fi trebuit să fim pentru totdeauna întristaţi cu privire la El şi nicio speranţă, nicio bucurie, nicio cântare nu ar fi alungat necazul şi întristarea noastră. Dumnezeu ar fi pierdut pe Fiul Său, iar noi nu am fi avut niciun Mântuitor, niciun Domn, niciun Conducător, n-am fi avut pe nimeni la care să venim cu grijile noastre şi căruia să-i putem încredinţa nevoile noastre, pe nimeni care să ne poată îmbogăţi cu harul său.

»Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi«, El a triumfat, şi nu moartea. El S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: »Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, căci Eu sunt.« Această apariţie ne este confirmată de Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, pentru ca noi să-i pricepem însemnătatea prin credinţă şi să cădem la picioarele lui Isus înviat dintre cei morţi şi să spunem împreună cu Toma: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!«

Acei tineri, care s-au plecat până la pământ înaintea lui Elisei şi i s-au supus lui ca conducător al lor, au făcut-o pe drept. A fost voia lui Dumnezeu ca ei să recunoască în felul acesta pe profetul Său ales şi uns, şi ei au fost înţelepţi, să facă voia lui Dumnezeu. El vrea ca orice limbă să mărturisească, că Isus Hristos este Domnul. »Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit« (Romani 10.9). Însă aceia care leapădă pe Domnul, care i-a răscumpărat, îşi aduc repede pieirea lor. Dar cei care se pleacă înaintea Lui şi cu toată inima se leagă de El vor fi îmbogăţiţi prin harul pe care El Îl administrează. Titlul şi locul ca Domn, care Îi aparţine deja acum, nu înseamnă numai că El are autoritate peste toate lucrurile, ci şi că El este administratorul oricărui har al lui Dumnezeu pentru oameni. Şi El, Cel care stă la dreapta lui Dumnezeu, mijloceşte pentru noi, ca noi să fim mai mult decât biruitori.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (15)
Cai şi care de foc

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 6.13-17

2 Împăraţi 6.13-17: 13. Şi el a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este şi voi trimite să-l prindă“. Şi i s-a spus, zicând: „Iată, este în Dotan“. 14. Şi a trimis acolo cai şi care şi oştire mare şi au venit noaptea şi au înconjurat cetatea. 15. Şi slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit şi, iată, o oştire înconjurase cetatea cu cai şi cu care. Şi slujitorul său i-a zis: „Vai, domnul meu, ce vom face?“ 16. Şi el a zis: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei“. 17. Şi Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i, Te rog, ochii, ca să vadă“. Şi Domnul a deschis ochii tânărului şi el a văzut şi, iată, muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.

Cum putem să fim fără frică înaintea duşmanilor noştri

Dacă diavolul nu te poate încurca cu şiretlicurile lui, atunci el schimbă armele de atac, încetează să înşele şi începe să lupte împotriva ta. Ţi se prezintă ca un adversar de neînduplecat, aşa cum îi este numele, satana = împotrivitorul. John Bunyan, care a cunoscut felul lui, cum nici un alt om nu l-a cunoscut vreodată, ne povesteşte cu cuvinte impresionante despre eforturile diavolului ca să sperie pe călător în hotărârea lui de a ajunge la cetatea cerească. El scrie: „Satana blochează toată lăţimea drumului şi zice creştinului: jur pe fundul iadului meu, că nu vei merge mai departe; aici voi vărsa sângele tău.”

Acesta este felul lui. Se foloseşte brutal de cele mai rele lucruri, ca să te înfricoşeze, că o viaţă de credinţă este înconjurată de pericole şi greutăţi de nedepăşit. Face aceasta aşteptându-se să zguduie credinţa ta în Dumnezeu. Aceasta se vede foarte clar din istoria noastră.

Cetatea în care se afla Elisei a fost încercuită în timpul nopţii de armata siriană, şi când slujitorul omului lui Dumnezeu s-a trezit, a fost cuprins de frică. Duşmanul s-a aşezat la fiecare poartă a cetăţii, aşa că nu mai era nici un drum de refugiu. Şi aşa s-a furişat la el sentimentul, că se afla de partea celor care pierd, cu toată încrederea lui în Elisei. Dar a fost suficient de înţelept, să se ducă imediat la domnul său; dar strigătul lui »Ah! Domnul meu, cum vom face?« arată clar ce frică l-a cuprins la vederea puterii duşmane.

Ai simţit tu ceva asemănător? S-ar putea ca unii din cititorii mei îşi dau seama acum că mărturisirea apartenenţei lor la Hristos le-a adus probleme, pe care niciodată nu le-ar fi considerat posibile şi măsurându-se cu ele se consideră total incapabili. Ţi se pare aceasta ceva străin? »În lume veţi avea necazuri«, şi dacă aşa este, te vei gândi dacă din pricina lui Hristos vei putea să te împotriveşti puterii duşmanului, dar Isus continuă: »îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!« Drumul de scăpare nu constă în minimalizarea mărimii pericolului şi să devii conciliant cu duşmanul, să fi mai puţin creştin în speranţa că prin aceasta ai parte de uşurare, ci să te îndrepţi din nou spre Domnul, chiar dacă o faci cu strigătul de deznădejde al slujitorului lui Elisei. El este Cel care biruieşte totul! El a murit, dar a înviat şi trăieşte pentru totdeauna, ca să se folosească pentru noi. În aceasta constă pentru noi drumul încrederii şi victoriei. Să privim la El.

Să observăm, că Elisei se roagă mai întâi pentru slujitorul lui îngrozit. Prin această rugăciune sunt alungate temerile lui. Marele tău Apărător se roagă şi pentru tine, şi diavolul nu-L poate înşela. El poate făuri planuri şi urla, cât vrea, Domnul tău stă deasupra lui; El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru tine. Aceasta este o temă cu care s-ar putea umple multe cărţi, care ar fi suficient de valoroase, ca să fie legate în aur, şi totuşi, cât de puţin este înţeleasă. Dacă încă nu te-ai gândit la aceasta, fă-o acum. Eliberarea de orice frică faţă de duşman depinde în totul de harul şi de îndurarea pe care o primeşti prin mijlocirea Domnului Isus Hristos. El este Marele nostru Preot, Fiul lui Dumnezeu. Nu se umple inima ta de o bucurie sfântă când te gândeşti la mărimea Lui? Slujba căreia El Se dedică în acest caracter, este aceea de a mijloci la Dumnezeu pentru pelerinii Lui care se luptă. El simte slăbiciunile noastre, ce gând minunat!

S-ar putea să nu fi în stare să înţelegi aceasta, şi nici nu ţi se cere să înţelegi. Este prea mare pentru tine, dar tu trebuie să crezi că este aşa. Dacă nu o faci, vei întrista inima Lui, care Îşi doreşte mai presus de orice ca să-I acorzi încredere. El doreşte foarte mult, ca tu să fi convins, că El îţi slujeşte în orice moment, pentru că te iubeşte, şi anume cu aceeaşi dragoste care L-a trimis la Golgota pentru tine. Durerile naşterii nu epuizează dragostea mamei pentru copil, ea este gata să-şi dea viaţa; dar chiar dacă mama şi-ar uita copilul, El nu te va uita.

Cum ar putea El să înceteze să ne iubească? El este Isus, şi ce înseamnă acest Nume pentru noi? El ne vorbeşte despre o dragoste, care, pentru a ne salva, L-a condus să Se dezbrace de Sine Însuşi şi slava dumnezeirii Lui s-o schimbe cu ieslea din Betleem. El vorbeşte despre o viaţă de slujire însoţită de suferinţă, care după necaz şi ruşine a fost jertfită pe crucea de pe Golgota; el ne spune cum s-a arătat acolo dragostea Lui. Valurile morţii şi-au ridicat capetele îngrozitoare şi s-au aruncat asupra Lui, ca să-L tragă în adânc. Valurile rostogolinde ale lui satana urlau împotriva Lui, ca să-L facă să dea înapoi. Din pricina noastră a îndurat apele mari ale mâniei divine, ele nu au putut să stingă dragostea Lui. Ea ardea cu flacără mare în mijlocul grozăviilor morţii şi a revărsat lumina ei minunată în întunericul acelei ore unice în felul ei, şi a triumfat. Domnul a înviat şi trăieşte ca Marele nostru Preot la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Dragostea Lui nu s-a schimbat cu nimic. Ea este astăzi tot aşa de interesată de bunăstarea ta, cum a fost la cruce, unde a purtat păcatele tale. Dacă ar fi altfel, Isus nu ar mai purta Numele acela aşa de preţios pentru noi, şi El nu ar fi nici Salvator, nici Preot şi nici Apărător.

Dar Isus este Fiul lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce numele „Isus” include gândul smeririi Sale, numele „Fiul lui Dumnezeu” ne îndreaptă privirea spre slava Sa, spre măreţia Sa şi spre originea Sa divină. Numele „Isus” ne vorbeşte despre valoarea Sa mare pentru noi, numele „Fiul lui Dumnezeu” vorbeşte de valoarea Sa mare pentru Dumnezeu. Numele „Isus” ne spune, că de când El ne-a iubit aşa de mult, nu există nimic bun pentru noi, pentru care El să nu se roage lui Dumnezeu pentru noi, şi numele „Fiul lui Dumnezeu” ne spune că Tatăl Îl va asculta totdeauna, aşa că faptul, că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Marele nostru Preot, înseamnă că noi suntem în legătură cu harul veşnic şi inepuizabil şi cu puterea lui Dumnezeu, şi că dragostea nesfârşită va lăsa să curgă aceste izvoare. Căci Dumnezeu iubeşte pe Fiul Său, şi Isus ne iubeşte, şi El este Fiul lui Dumnezeu. Cine poate să se mai teamă de diavolul , dacă cunoaşte această stare de binecuvântare?

Spaţiul care ne stă la dispoziţie nu ne permite să detaliem această temă preţioasă, dorim însă să rugăm fierbinte pe cititor, şi  în mod deosebit pe aceia care trec prin necazuri şi teamă, care sunt prigoniţi şi au probleme din cauza credinţei lor, ca să nu se teamă, ci să privească la Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus. El este Cel care mijloceşte pentru tine, care te sprijineşte. El a trecut prin ceruri, de la locul cel mai de jos al suferinţelor şi ruşinii S-a ridicat la locul cel mai înalt de slavă. Nu era nimeni care să-L poată opri; orice uşă a fost larg deschisă înaintea Lui, ca să-I ofere o intrare triumfătoare. El este Înainte-mergătorul nostru în slavă, şi totodată Preotul nostru. Nu există nici o greutate şi nici o putere duşmană, pe care El să nu le fi întâlnit pe calea pe care noi înaintăm acum, dacă Îl urmăm. El a fost ispitit în toate privinţele, cu excepţia păcatului. El trăieşte acum în slavă, ca de acolo să ne sprijinească cu ajutorul Lui.

Dar Elisei nu s-a rugat numai pentru slujitorul lui, el i-a şi vorbit. Şi ce cuvinte de liniştire au fost! »Nu te teme!«, i-a zis, »căci mai mulţi sunt cei cu noi, decât cei cu ei.« Cuvintele lui Elisei i-au deschis ochii, şi el »a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei«. Cât de sigur s-a simţit el acum în tovărăşia domnului său! Cu ochii deschişi a putut să strige în triumf: »Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?« Acesta este locul pe care putem să-l ocupăm prin har. Dumnezeu este împrejurul nostru, de cine să ne temem?

Fie ca asigurările Domnului nostru: »Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit«, »să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte«, să-şi reverse permanent liniştea în inimile noastre.

Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe un om care stă înaintea Lui. »În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau şi-i izbăveai.« Tinerii iudei din cuptorul de foc, Daniel în groapa cu lei, Elisei şi slujitorul lui în Dotan fac cunoscut faptul, că Dumnezeu este cu aceia care Îi sunt credincioşi. El ne-a zis: »N-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi«, aşa că putem spune plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?« (Evrei 13.5,6). Diavolul este lipsit de putere împotriva noastră, tot aşa ca şi omul, dacă Domnul este pentru noi.

Este o zi mare în istoria noastră duhovnicească, în care învăţăm că Dumnezeu ne-a legat cu interesele şi cu soarta Fiului Său iubit, şi că El nu este împotriva noastră, ci este pentru noi. Dacă Dumnezeu ar fi împotriva noastră, atunci ar trebui să cădem în deznădejde. Dar El este pentru noi, şi cine poate atunci să fie împotriva noastră? Acesta este un strigăt de triumf. »Eu sunt scutul tău«, a zis El lui Avraam; şi El este şi al nostru. El stă între noi şi duşmanul nostru, ca să oprească orice atac şi să alunge orice teamă din pieptul nostru. După ce El a dat la moarte pe Fiul Său, ne va reţine El vreun bine? Şi dacă El permite ca noi să suferim, ca să fim omorâţi toată ziua din pricina lui Hristos, noi suntem în toate aceste lucruri mai mult decât biruitori, prin El, Cel care ne-a iubit. Duşmanul poate răpi posesiunea unui creştin, să-i ia viaţa, dacă Dumnezeu permite, dar el nu poate să-i distrugă dragostea şi nici să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Cunoscând că Dumnezeu este pentru noi, vom fi eliberaţi de orice teamă pe cărarea credinţei, şi această cunoaştere va fi pentru noi totdeauna o realitate, dacă ne păstrăm în părtăşia Domnului nostru Isus Hristos.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (12)
Du-te în pace!

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.15-19

2 Împăraţi 5.15-19: 15. Şi s-a întors la omul lui Dumnezeu, el şi toată suita lui, şi a venit şi a stat înaintea lui şi a spus: „Iată, acum cunosc că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel; şi acum primeşte, te rog, un dar de la robul tău“. 16. Şi el a zis: „Viu este Domnul înaintea căruia stau, că nu voi primi!“ Şi a stăruit de el să-l ia, dar el a refuzat. 17. Şi Naaman a zis: „Dacă nu, te rog, să se dea robului tău din pământul acesta cât pot duce doi catâri; pentru că robul tău nu va mai aduce de acum ardere-de-tot şi jertfă altor dumnezei, ci Domnului. 18. În lucrul acesta să ierte Domnul pe robul tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon, ca să se închine acolo, şi se sprijină de mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon: Domnul să ierte pe robul tău, te rog, în lucrul acesta, când mă închin eu însumi în casa lui Rimon“. 19. Şi el i-a zis: „Mergi în pace“. Şi a plecat de la el o bucată de drum.

Cum obţine siguranţă cel vindecat

Leprosul a fost curăţit şi s-a întors ca un om smerit şi recunoscător înapoi la prorocul lui Dumnezeu. Nu există nimic, care să smerească aşa de mult pe om, ca harul, căci, în puţine cuvinte, acesta este ce a devenit Dumnezeu pentru noi în Hristos, şi nu ce suntem noi pentru El. Harul arată ce poate face El pentru noi, şi nu ce putem face noi pentru El, şi această lecţie trebuia s-o înveţe acum acest sirian recunoscător. După ce a renunţat la gândurile lui greşite, el vorbeşte ca un om din al cărui duh a dispărut orice nesiguranţă. »Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel.« Cuvântul »cunosc« este un cuvânt mare şi triumfător în dicţionarul creştinului, şi el are dreptul să-l folosească, căci Dumnezeu Însuşi i-l pune pe buze. Când lumina Evangheliei pătrunde în inima unui om, orice îndoială şi orice nesiguranţă este alungată din inimă, şi deplina certitudine ia locul, care se arată în încredere nezguduită în Dumnezeu şi în Cuvântul harului Său. În timp ce priveşte în trecut, el poate spune: »Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd«, şi dacă se gândeşte la prezent, citeşte cu bucurie: »V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică« (1 Ioan 5.13), şi dacă în inima lui vin gânduri cu privire la acele păcate, care i-au pătat sufletul, poate să scoată asigurarea din aceleaşi cuvinte, care nu greşesc: »Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat« (1 Ioan 3.5). Şi mai departe: »Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui« (1 Ioan 2.12). Ce siguranţă triumfătoare cu privire la viitor se cuprinde în cuvintele: »Ştim, în adevăr, că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică« (2 Corinteni 5.1). Şi chiar mai minunat decât aceasta este: »Ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este« (1 Ioan 3.2).

Cât de cu totul altfel este vorbirea creştinului, decât plângerile agnosticului, care umblă în întuneric, până la mormânt, şi care întreabă: „Urmează după noaptea liniştită o zi nouă? Este moartea uşa spre lumina nouă? Cine poate spune? Soarta omului este închisă tainic şi fără cuvinte; ne este ascunsă. Nu ştim nimic! Putem numai să sperăm şi să aşteptăm.”

Încrederea copiilor lui Dumnezeu nu este o simplă presupunere, este mai mult. Ca la Naaman. Dacă creştinul a probat în experienţa proprie fericită ce poate să facă Dumnezeul lui Israel pentru un lepros lipsit de speranţă, care ascultă de El, şi oricine a crezut Evanghelia mântuirii noastre, vestea bună, cu privire la Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru, cunoaşte puterea eliberatoare şi aducătoare de pace a lui Dumnezeu şi poate să vorbească cu certitudine despre ea. Dar această certitudine nu se întemeiază pe experienţa lui, oricât de preţioasă ar fi fost aceasta, ci pe cuvintele Dumnezeului cel viu, care nu poate să mintă. Noi trebuie să mulţumim permanent lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi, pentru Cuvântul Său încercat şi neschimbabil. Creştinul găseşte în el o autoritate sigură, pe care poate să-şi întemeieze încrederea. Şi toate binecuvântările, care îl fac să se bucure, precum şi pacea adevăratei cunoaşteri creştine, se bazează pe marile realităţi, pe care ni le descoperă celelalte constatări ale Cuvântului. »Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit« (1 Ioan 5.20). »Noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste« (1 Ioan 4.16). Binecuvântarea pe care a primit-o Naaman prin Elisei, i-a descoperit pe Dumnezeul adevărat; binecuvântarea pe care noi o primim prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a descoperit că Dumnezeu este dragoste. »Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre« (1 Ioan 4.10).

Era normal ca Naaman să aibe dorinţa să răsplătească pe binefăcătorul lui, căci având în vedere cine era el, el nu putea înţelege, să primească o binecuvântare aşa de mare fără să plătească pentru aceasta un preţ ca contraserviciu. El s-a simţit în stare s-o facă, şi voia s-o facă într-o formă simplă. Aici avea de învăţat, că Dumnezeu nu voia ca binecuvântarea Lui să fie plătită. El era convins cu privire la puterea lui Dumnezeu, dar acum avea de învăţat ce era harul Său. Cât de accentuate erau cuvintele lui Elisei: »Viu este Domnul, al cărui slujitor sunt, că nu voi primi.« Aceasta era o lecţie aspră pentru un om cu prestigiu. »Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!« (Marcu 10.23); această bogăţie poate consta din bani, vază sau neprihănire proprie. Nu au nici o valoare lucrurile acestea?, întreabă cei ce le posedă. Naaman poseda din belşug acest fel de bogăţii, dar ele nu puteau să-l vindece de lepra lui; şi este sigur că ele nu vor putea ispăşi păcatele unui păcătos, că ele nu pot să-i mântuiască sufletul. Sunt sigur, că Naaman a înţeles acest mare adevăr, atunci când a stat înaintea lui Elisei, că Dumnezeu nu vinde binecuvântările Lui. Din două motive nu poate să le vândă: cu toată bogăţia lui, Naaman era prea sărac, şi Dumnezeu era prea bogat, ca să primească preţul lui. Totul era harul şi dărnicia lui Dumnezeu faţă de un om, care nu putea să merite darul Său. Nu este nici un alt adevăr, pe care trebuie să-l învăţăm, ca acesta.

Dar să nu gândim, că acest har, care iartă pe păcătos şi îl îndreptăţeşte, înseamnă că păcatul este ceva neînsemnat şi că Dumnezeu ar putea să-l treacă uşor cu vederea. O, nu! El nu poate, şi aici doresc să citez cuvintele foarte valoroase ale unui alt comentator: „Harul are ca premiză, că păcatul este aşa de îngrozitor, că Dumnezeu nu poate să-l tolereze. Dacă ar sta în puterea omului, după ce el a recunoscut că face ce nu este bine şi că el este rău, să-şi îmbunătăţească căile şi să se restabilească în aşa fel, că ar putea sta înaintea lui Dumnezeu, atunci nu ar mai fi nevoie de har. Faptul pentru care Domnul întâmpină pe oameni în har arată că păcatul este un lucru rău, că numai harul liber poate să salveze pe omul a cărui stare a fost definitiv stricată, că numai acest har este în stare să-l salveze din necazul lui. În momentul în care înţeleg că sunt un om păcătos, şi că Domnul a venit la mine, cu toate că El a cunoscut toată mărimea păcatului meu şi a simţit toată grozăvia lui, înţeleg ce este harul. Credinţa mă face să văd, că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi că păcatul meu nu poate fi mai mare decât Dumnezeu.” Harul este intervenţia lui Dumnezeu în dragoste faţă de aceia care nu au nici o putere să se salveze singuri şi care erau duşmanii Lui.

Nu mă îndoiesc că acel glorios comandant suprem al armatei, a cărui carne leproasă a devenit ca şi carnea unui copilaş, s-a plecat înaintea omului lui Dumnezeu într-un duh de copil, dânduşi seama că fapta bună de care a avut parte era mai presus de orice valoare. El spune: »Fiindcă nu vrei să primeşti tu, îngăduie să se dea robului tău pământ cât pot duce doi catâri, căci robul tău nu mai vrea să mai aducă altor dumnezei nici ardere de tot, nici jertfă, ci va aduce numai Domnului.« El a vrut să construiască un altar pentru Dumnezeu, să mărturisească Numele Lui şi numai Lui să I se închine. Nimic altceva decât aceasta putea să fie corect şi promisiunea solemnă a lui Naaman arată în ce constă privilegiul şi adevărata viaţă a creştinului. El aduce jertfă nu pentru a obţine mântuirea, căci el a fost făcut desăvârşit pentru totdeauna prin jertfa unică a trupului lui Isus Hristos, aşa cum se spune în capitolul 10 din epistola către Evrei. El face aceasta, deoarece pe baza acelei jertfe desăvârşite nu se va mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lui, deoarece el este mântuit şi el aparţine Salvatorului lui. Clare şi binecuvântate sunt cuvintele din epistola către Romani 12: »Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească«, şi acela, care a fost mântuit prin har şi ştie aceasta, va împlini cu inima plină de bucurie această solicitare.

Dar un gând cu privire la viitor îl îngrijorează pe Naaman. Se aştepta de la el, ca să participe la obiceiurile idoleşti ale împăratului său şi ale ţării sale. »Să ierte Domnul pe robul tău«, s-a rugat el. Răspunsul prorocului a fost foarte scurt: »Du-te în pace!« Aceasta era tot ce el îi putea spune la toate temerile lui. Înseamnă aceasta, că un mărturisitor al Dumnezeului adevărat ar putea face compromise cu slujbele idoleşti şi are voie să se facă una cu lumea? Desigur nu! Înseamnă: lasă aceasta pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu, care te-a vindecat, te poate şi păzi. Lasă viitorul tău în mâna Lui, du-te în pace. »Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.« (1 Corinteni 10.13). S-ar putea să fie aşa, că printre cititorii mei să fie vreunul care tremură la gândul trecerii peste pragul adevăratei vieţi creştine, deoarece el simte, că o viaţă dăruită din toată inima este singurul răspuns corect la harul care l-a eliberat şi l-a făcut aşa de bogat, dar care se teme de urmările care se par a fi prea grele pentru el, de cele mai multe ori propria lui slăbiciune în împrejurările vieţii. Aici este un adevărat cuvânt de mângâiere pentru el: »Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus« (Filipeni 4.6-7). Cu astfel de cuvinte în inimă poate sufletul mântuit, fericit şi plin de încredere să meargă »în pace«.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (11)
Du-te şi scaldă-te!

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.1-14

2 Împăraţi 5.1-14: 1. Şi Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, era un om mare înaintea stăpânului său şi mult onorat, pentru că prin el dăduse Domnul eliberare Siriei; şi el era un bărbat puternic şi viteaz, un lepros. 2. Şi sirienii ieşiseră în cete şi luaseră captivă o copilă mică din ţara lui Israel; şi ea era înaintea soţiei lui Naaman. 3. Şi ea a zis stăpânei sale: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea profetului din Samaria, atunci el l-ar vindeca de lepra sa!“ 4. Şi cineva a mers şi a spus stăpânului său, zicând: „Aşa şi aşa a zis copila care este din ţara lui Israel“. 5. Şi împăratul Siriei a zis: „Du-te şi eu voi trimite o scrisoare împăratului lui Israel“. Şi el a plecat şi a luat în mâna lui zece talanţi de argint şi şase mii de bucăţi de aur şi zece schimburi de haine. 6. Şi a dus scrisoarea împăratului lui Israel, zicând: „Şi acum, îndată ce va ajunge această scrisoare la tine, iată, am trimis pe slujitorul meu Naaman la tine, să-l vindeci de lepra lui“. 7. Şi a fost aşa: cum a citit împăratul lui Israel scrisoarea, şi-a sfâşiat hainele şi a zis: „Sunt eu Dumnezeu, ca să omor sau să înviez, de trimite acesta la mine să vindec un om de lepra lui? Luaţi seama deci, vă rog, şi vedeţi cum caută pricină împotriva mea“. 8. Şi a fost aşa: când a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că împăratul lui Israel şi-a sfâşiat hainele, a trimis la împărat, zicând: „Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele? Să vină el acum la mine şi va cunoaşte că este un profet în Israel“. 9. Şi Naaman a venit cu caii săi şi cu carul său şi a stat la uşa casei lui Elisei. 10. Şi Elisei a trimis la el un sol, zicând: „Mergi şi spală-te de şapte ori în Iordan, şi carnea ta îşi va reveni şi vei fi curat“. 11. Şi Naaman s-a mâniat şi a plecat şi a spus: „Iată, eu ziceam: Va ieşi negreşit la mine şi va sta în picioare şi va chema Numele Domnului Dumnezeului său şi îşi va legăna mâna asupra locului şi va vindeca pe cel lepros. 12. Nu sunt Abana şi Parpar, râurile Damascului, mai bune decât toate apele lui Israel? Nu aş putea să mă spăl în ele şi să fiu curat?“ Şi s-a întors şi a plecat cu mânie. 13. Şi slujitorii săi s-au apropiat şi i-au vorbit şi au zis: „Părinte, dacă ţi-ar fi zis profetul să faci vreun lucru mare, nu l-ai fi făcut? Cu cât mai mult când îţi spune: «Spală-te şi fii curat»?“ 14. Şi a coborât şi s-a scufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu. Şi carnea lui s-a făcut din nou cum este carnea unui copil mic, şi el a fost curat.

Cum poate omul biruit de păcat să primească vindecare şi pace.

Un lepros este un om pe care nu-l întâmpini cu plăcere. El provoacă repulsie atât pentru ochi cât şi pentru nas, şi Naaman era un lepros. Într-o oarecare privinţă el era un om mare. Era un soldat cu renume şi un administrator înţelept, şi sub conducerea lui Siria a ocupat un loc de renume între Naţiuni. Era apreciat şi onorat de împărat, şi iubit de popor; dar el era lepros. Probabil că a făcut tot posibilul, ca să ascundă această realitate tragică de ochii mulţimii, dar împăratul ştia de soarta lui; chiar şi cei din casa lui ştiau. Slujitorii lui au vorbit despre aceasta, şi ceea ce ştie slujitorul va afla şi omul de pe stradă, şi în felul acesta a devenit cunoscut. Ce bucurie putea el să mai aibă de ordinele şi decoraţiile lui, de onoarea şi renumele lui, de bogăţia sa, sau de admiraţia şi de invidia altora, dacă această boală greu mirositoare îi submina sănătatea şi îl ducea la o moarte îngrozitoare.

Dumnezeu foloseşte în Cuvântul Său această boală îngrozitoare ca simbol al păcatului. El vrea, ca noi toţi să înţelegem cât de groaznic este păcatul pentru El, şi cât de distrugător şi ameninţător este el pentru noi şi semenii noştri. Şi El vrea să ne înveţe prin această boală dezgustătoare şi nevindecabilă. Noi spunem că bărbatul acesta sau femeia aceea sunt leproşi din punct de vedere moral; prin aceasta înţelegem că viaţa lor este necuviincioasă şi indecentă şi că ei sunt oameni care trebuie evitaţi. Însă orice păcătos care nu s-a căit, nu s-a scăldat, este un lepros din punct de vedere moral, chiar dacă ascunde sau fără ruşine dă pe faţă starea lui. Orice viaţă, care nu are pe Dumnezeu ca punct central şi preocupare a ei, este o viaţă păcătoasă, este stricată în izvorul ei, şi aceia care cunosc cel mai bine aceasta sunt cel mai frecvent gata să recunoască starea lor.

Unui scriitor american renumit i s-au oferit 5.000 de dolari pentru autobiografia lui. El a răspuns cu următoarele cuvinte: „Un om nu poate să spună tot adevărul despre sine, chiar dacă este conştient că ceea ce scrie este corect, totuşi ceilalţi nu vor fi convinşi. Personal m-am convins de aceasta, şi mi-au confirmat şi alţii că aşa este. Nu poţi să dezvălui propriul suflet şi să-l priveşti, te vei ruşina foarte mult de el şi te va cuprinde dezgustul. Din acest motiv mă limitez să descriu numai istoria altora.”

Ai simţit tu acelaşi lucru cu privire la tine însuţi? – S-ar putea să fie aşa şi tu ai încercat să-ţi îmbunătăţeşti stilul de viaţă, sincer şi cu toată hotărârea; dar a fost în zadar. Apa rău mirositoare a curs din izvorul stricat, care este în tine, atunci când ţi-ai dorit-o şi te-ai aşteptat cel mai puţin la aşa ceva, şi viaţa ta este un lanţ de hotărâri distruse şi speranţe nimicite. Ce vrei să faci acum? Este nu mai lipsit de sens, ci este mult mai rău să-ţi ascunzi adevărul faţă de tine însuţi. Aceasta ar fi autoînşelare, şi pe alţii nu poţi să-i induci în eroare, căci ei te cunosc prin ceea ce ei ştiu despre ei înşişi, sau cel puţin dau impresia că ştiu. Şi cel mai puţin poţi să-L înşeli pe Dumnezeu. Nu rămâne liniştit înaintea Lui în această privinţă, varsă-ţi necazul înaintea Lui, deschide-ţi sufletul înaintea Lui, chiar dacă gândul cu privire la marea lui stricăciune te umple de repulsie. David, marele împărat, a zis: »Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.« Dar el a recunoscut ce nebunie era aceasta, şi a făcut ce este bine, adăugând la cele spuse mai înainte: »Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi mi-am ascuns fărădelegea.« Fericitul David!

Da, Naaman era lepros. Îndreaptă-ţi privirea spre el, căci în privinţa aceasta este un model al tău, aşa cum apari acum înaintea lui Dumnezeu, şi s-ar putea ca în istoria lui să înveţi calea curăţirii şi sfinţirii tale.

În casa lui Naaman era o fetiţă din ţara lui Israel, pe care sirienii o aduseseră roabă. Ea lumina ca o lumină în mediul acela străin şi păgân. Nu sare, ci compasiune simţea sufletul ei tânăr, şi pe lângă aceasta ea era cu judecată. Ea ştia despre puterea omului lui Dumnezeu, a prorocului din Israel. Ea era aşa de familiarizată cu aceasta, că a depus mărturie cu toată inima. Ea cunoştea şi nevoia mare, care a devenit vizibilă în viaţa stăpânului ei, şi ea şi-a dorit să pună în legătură pe unul cu celălalt: pe proroc cu harul şi puterea lui şi pe lepros cu suferinţa şi stricăciunea lui. Ascultă cuvintele ei: »Oh, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar tămădui de lepra lui!« Ea era un mare evanghelist, căci pentru a fi un evanghelist mare este nevoie în realitate de două lucruri, şi ea le avea: ea cunoştea nevoia oamenilor şi ea cunoştea pe omul care putea împlini această nevoie.

Cu aproximativ o sută de ani în urmă a trăit un nobil irlandez cu numele Gideon Ouselen, care a fost folosit de Dumnezeu în mare măsură să fie spre binecuvântarea multor concetăţeni ai săi, şi acesta era echipamentul lui pentru această lucrare: într-un vis a auzit pe Domnul spunându-i: „Gideon, doresc ca tu să predici Evanghelia”, la care el a răspuns: „Doamne, eu nu pot predica.” Însă Domnul i S-a opus: „Tu şti ce nu este bine la oameni.” – „da, Doamne, ştiu”, a eăspuns el, „ei sunt păcătoşi, aşa cum am fost eu.” – „Şi tu şti mijlocul de vindecare, nu-i aşa?” – „O, da”, a răspuns el, „preamărit fie Numele Tău, eu cunosc mijlocul de vindecare; Tu Însuţi eşti, în sângele Tău.” Apoi Domnul i-a spus: „Tu cunoşti boala şi cunoşti medicamentul pentru vindecare, du-te şi spune-le oamenilor despre amândouă!”

Această roabă mică cu siguranţă trebuie să fi fost la fel, plină de compasiune şi încredere, căci cuvintele ei au fost crezute şi ceea ce a spus ea a ajuns chiar la urechile împăratului, care asemenea slujitorului lui mare era un om al faptelor. Naaman trebuia să pornească imediat la drum şi anume cu tot fastul care se cuvenea poziţiei şi onoarei lui, şi cu un onorariu destul de mare, ca să poată răsplăti pe medicul cel mai pretenţios, Naaman era un om mare şi Siria era un imperiu mare, şi acum sosise timpul să facă cunoscut aceasta vecinului lui israelit sărac şi dispreţuit.

Când Naaman a părăsit Damascul însoţit de suita lui onorabilă, probabil cei mai mulţi – orbiţi de strălucire – au uitat lucrul cel mai important dintre toate, şi anume, că Naaman era un lepros; şi aceasta era şi dorinţa lui. Cum mână mândria pe oameni să plaseze pe planul secund starea de păcătoşenie, şi dimpotrivă să pună în spectacol bogăţia lor, faptele lor, bunătatea lor şi dragostea lor de oameni, atitudinea lor prietenoasă, fiinţa lor demnă de iubit şi religia lor, locul înalt, pe care ei îl ocupă în preţuirea făcută de oameni, sau unul mai înalt, pe care ei îl au după părerea lor. Însă niciuna din acestea nu au vreo valoare în faţa celei mai importante întrebări, faţă de realitatea deosebit de gravă, că orice om nenăscut din nou este un păcătos, aşa cum Naaman era un lepros. O înfăţişare strălucitoare nu poate schimba această realitate. Şi aceasta este realitatea cea mai gravă, de nezdruncinat şi mai puţin contestabilă: tu eşti un păcătos!

Trecem peste nebunia împăratului care a trimis pe lepros la omul fals. Prin aceasta el a făcut, ceea ce mulţi fac în zilele noastre. Nebunia lui rezulta din neatenţia şi neştiinţa lui şi probabil şi din mândria lui. El nu a acordat suficientă atenţie cuvintelor roabei. Aceasta era într-adevăr nescuzabil într-o situaţie aşa de importantă, însă aceasta este greşeala generală. Noi predicăm pe Hristos, şi pe El răstignit, ca fiind singura speranţă pentru păcătos. Spunem aceasta în mod simplu, şi Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea noastră, că în nimeni altul nu este mântuire, că nu a fost dat nici un alt nume sub soare, în care oamenii trebuie să fie mântuiţi, şi pare că ei sunt de acord cu noi şi cu toate acestea ,erg pe alte căi şi caută binecuvântările, de care au nevoie, în alt nume. Prorocul era puţin cunoscut şi probabil era puţin luat în seamă în zilele acelea, şi Numele lui Isus nu este cinstit în zilele noastre, El este încă dispreţuit şi lepădat de oameni. Ei gândesc că pot trăi şi fără El şi pot găsi calea spre mântuire prin alte mijloace. Aşa este din păcate, în general! Drumul care se pare omului a fi bun, se va dovedi în cele din urmă că este un drum care duce la moarte.

Greşeala împăratului a slujit la punerea în lumină a singurei speranţe pentru leproşi. »Oare sunt eu Dumnezeu, ca să omor şi să înviez?«, a strigat împăratul din Israel, când a citit scrisoarea împăratului Siriei. Dar el ar fi trebuit să cunoască drumul, el ar fi trebuit să fie în stare să înveţe pe soldaţii păgâni calea adevărului. Era ruşinos pentru împăratul ţării, că ştia mai puţin decât fetiţa roabă. »Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele?, a zis Elisei; »Lasă-l să vină la mine, şi va şti că este un proroc în Israel.« Era un duşman al ţării şi al poporului lui Dumnezeu, şi pe lângă aceasta mai era şi păgân, dar Elisei a lăsat să vină la el pe leprosul sărman, bolnav de moarte, şi el va şti. Cât de mult ni se aduce aminte de cuvintele Domnului nostru: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.«

Naaman a venit cu caii şi carele lui şi a stat la uşa casei lui Elisei. Ce agitaţie trebuie să fi avut loc în vecinătate, dar Elisei nu a devenit mândru din cauza aceasta. Probabil că aceia s-au gândit că prorocul se va simţi foarte onorat să vadă înaintea uşii lui oaspeţi aşa de înalţi, şi cu siguranţă le va fi pregătit o primire festivă. Dar Naaman a trebuit să înveţe, că această gândire era greşită şi că Elisei vedea în El numai un lepros. El nu va vorbi cu el ca cu un soldat cu renume, onoarea lui nu are nici o valoare în ochii lui Elisei, dar dacă el se va aşeza înaintea lui, dezbrăcat de poziţia lui, ca lepros, care este cu totul dependent de harul şi îndurarea lui Dumnezeu, el îl va vindeca şi îl va binecuvânta. Era o lecţie aspră, pe care trebuia s-o înveţe acest om mândru, aproape prea aspră pentru Naaman. El a primit cu mânie mesajul lui Elisei: »Du-te, şi scaldă-te de şapte ori în Iordan.« După părerea lui, în ţara sa erau ape mult mai bune decât în toată ţara Israel. Dacă el trebuia să se scalde, ca să se cureţe, atunci putea s-o facă acolo. S-a mâniat. – Până în ziua aceea a fost tratat totdeauna ca om mare şi niciodată ca lepros. Aceasta era de nesuportat. Această înjosire trebuia răzbunată! Cuprins de această stare, s-a întors să plece în ţara lui; cu mândria lui, cu aurul şi argintul, cu hainele lui şi cu lepra lui.

Dar se pare că Dumnezeu oferă omului mânios încă o ocazie, să fie salvat. Aşa a fost în cazul lui Cain şi aşa a fost la fratele mai mare al fiului risipitor. Aici vorbesc slujitorii lui Naaman, care cu siguranţă iubeau pe domnul lor, cu deosebit tact şi îl conving. Naaman, un om smerit şi devenit înţelept, a ascultat de cuvintele prorocului şi s-a scăldat de şapte ori în Iordan, şi carnea lui s-a făcut cum este carnea unui copilaşi. El s-a curăţit şi s-a vindecat.

Acum o întrebare serioasă: „Care este situaţia cu tine?”, Mă adresez acelora care au sperat cu toată încrederea că „faptele=neprihănirea” lor vor acoperi lepra lor, care au crezut, că boala sufletelor lor se poate vindeca prin eforturi religioase, sau că ea nu va deveni aşa vizibilă ca la ceilalţi, faţă de care se consideră un model. Care este situaţia ta acum? Tu nu negi, că eşti un păcătos, dar te deranjează cuvintele: »Du-te şi scaldă-te«? Fii sigur: nu există o altă cale. Dacă Dumnezeu ţi-ar fi poruncit să faci ceva mare, ai fi făcut, dar nimic din ceea ce poţi face tu nu poate vindeca sufletul tău, sau să cureţe păcatele tale. Dumnezeu nu poate face o excepţie cu tine, căci în ochii Lui nu este nici o deosebire: toţi au păcătuit. – Dar unde se poate scălda un păcătos, ca să devină curat? Iordanul, aşa cum am învăţat deja, este un simbol al morţii, şi omul poate numai prin moarte – prin moartea lui Hristos – să obţină mântuirea şi curăţirea. Nu ai citit încă marile cuvinte: »Prin rănile lui suntem tămăduiţi« (Isaia 53.5) şi celelalte din Noul Testament: »Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat« (1 Ioan 1.7)?

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (10)
Luaţi făină!

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.39-41

2 Împăraţi 4.39-41: Unul din ei a ieşit pe câmp să culeagă verdeţuri; a găsit viţă sălbatică şi a cules din ea curcubeţe sălbatice, până şi-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăţi în oala cu ciorbă, căci nu le cunoştea. Au dat oamenilor acelora să mănânce. Dar, cum au mâncat din ciorba aceea, au strigat: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!” Şi n-au putut să mănânce. Elisei a zis: „Luaţi făină.” A aruncat făină în oală, şi a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.” Şi nu mai era nimic vătămător în oală.

 Cum sunt respinse lucrările firii pământeşti, şi cum viaţa ia locul morţii.

Este aşa de comod pentru noi să gândim, că putem să facem numai ce ne place şi că suntem îndreptăţiţi să luăm decizii fără să ţinem seama de alţii. Este firea pământească rea din noi, care acţionează după acest principiu deosebit de stricat şi în felul acesta slujeşte legii păcatului. Căci aceasta nu este numai indiferentă faţă de bunăstarea altora, ci ea nici nu se supune lui Dumnezeu. Este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, »nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună« (Romani 8.7). Aşa cum am văzut deja, firea pământească se aseamănă cu o viţă sălbatică, din care un fiu neştiutor al prorocilor a cules curcubeţe sălbatice şi şi-a umplut poala hainei cu ele. Dacă tolerăm aceasta, sau căutăm chiar să o îmbunătăţim, poalele hainelor noastre se vor umple de asemenea cu necazuri şi ruşine cu privire la fructele lor ucigătoare; şi cât de îngrozitoare sunt aceste fructe! Unele sunt enumerate în Galateni 5.19-21: »curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.« Aceste lucruri s-ar putea să nu ne apară imediat ca fiind demne de urât, dar toate sunt lucrări ale firii pământeşti. Da, cearta, altercaţia şi invidia sunt la fel ca şi curvia, certurile de partide şi uciderile. Stricăciunea şi moartea merg totdeauna pe urmele lor şi ajung nu numai pe cei ce fac una din ele, şi care trebuie să culeagă ce au semănat, pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci şi pe mulţi din aceia care sunt în legătură cu aceste lucruri, cu toate că ei aparţin trupului lui Hristos. De aceea suntem atenţionaţi: »Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea.« (Evrei 12.14-15)

Dacă aceşti fiii ai prorocilor ar fi fost cu toţii înţelepţi, ar fi acţionat corect, spre binele tuturor, dar prin neştiinţa unuia şi prin nebunia tuturor, mâncarea, care trebuia să-i hrănească pe toţi, ameninţa să producă pagube incalculabile pentru fiecare din ei. Au pus otravă în mâncare şi au stricat-o, şi ei nu aveau nici un antidot pentru ceea ce au făcut. Dar în acest punct le-a venit înţelepciunea înapoi. Au strigat la Elisei, omul lui Dumnezeu, şi prin faptul că au făcut aceasta, au adus nevoia lor în prezenţa puterii lui Dumnezeu, care a lucrat prin el în favoarea lor.

Aici ne este prezentat clar drumul înţelepciunii în timpuri cu probleme şi necazuri. Domnul este locul nostru de scăpare din orice strâmtorare. Dacă ne gândim, că copiii lui Dumnezeu sunt responsabili pentru respectarea adevărului şi fiecare contribuie la zidirea spirituală a celuilalt, cu toate acestea zilele noastre nu sunt mai bune decât cele dinaintea noastră. De la început şi pe parcursul secolelor, senzualitatea şi greşeala au caracterizat drumul bisericii. Dacă istoria bisericii ar fi scrisă de degetul lui Dumnezeu pentru noi, ce lectură deprimantă ar fi aceasta pentru noi. Au fost timpuri, când firea pământească a trecut în mod deosebit pe prim plan, aşa că a zguduit chiar şi conştiinţa naturală. Dar atunci când şi unde a apărut aceasta, era numai o apariţie bolnăvicioasă, care arăta starea generală, un fruct al viţei sălbatice, căreia i s-a permis să crească în grădina lui Dumnezeu spre ruşinea tuturor. Istoria se repetă în zilele noastre, şi greşeala noastră este mai puţin scuzabilă decât orice greşeală de odinioară.

Dar Domnul nu S-a schimbat, şi El nu poate greşi. El a fost totdeauna locul de refugiu pentru sfinţii Săi, când au avut parte de zile rele; şi El este şi astăzi tot aşa. Dar greşeala trebuie recunoscută şi problema trebuie făcută cunoscut, şi aceasta înseamnă să renunţăm la mândria noastră. Deseori am gândit, când am simţit, că moartea era în oală, că prin aplicarea aşa numitor principii, cu care ne lăudam, va schimba direcţia problemei spre viaţă, că printr-o acţiune bisericească am putea să îndreptăm lucrurile şi să îmbunătăţim ce era greşit şi rău. Deseori însă era numai o încercare de a îmbunătăţi firea pământească cu ajutorul firii pământeşti, căci nu era felul de fire pământească pe care noi o favorizam. Prin aceasta rătăcirea a devenit şi mai mare, iar răul s-a mărit foarte mult. În felul acesta am evitat o cercetare mai amănunţită a noastră şi ne-am păstrat mândria şi aroganţa. Nu am atins ţinta, nu am mers la rădăcina lucrurilor ca să o smulgem, să mărturisim răul şi să-l înlăturăm. Să ne dea Domnul har, să simţim aceasta şi s-o condamnăm, ca să fim curăţiţi de orice necurăţie, să ne păzim de indiferenţa crescândă faţă de starea lucrurilor, aşa cum ea domneşte astăzi printre copiii lui Dumnezeu, şi să nu cădem niciodată în credinţa în soarta neschimbabilă, care zice: „Ce este, aşa trebuie să fie, Domnul a permis să fie aşa; pentru cazul acesta nu există remediu.” Să fim destul de sinceri, să nu facem nici o încercare de a ascunde problema noastră de ochii Domnului, ci dimpotrivă, cu lacrimi să-I spunem totul, cât de mult simţim că »moartea este în oală!«

Remediul lui Elisei nu trebuie căutat departe. El spune: »Luaţi făină!« Şi el a aruncat-o în oală şi a zis: »Dă oamenilor acestora să mănânce.« Cu siguranţă nu trebuie să ne gândim mult, ca să aplicăm această întâmplare la situaţia noastră, ea ne arată într-un mod foarte simplu, că Elisei a cerut făină şi el a aruncat-o ca mijloc de vindecare în oală; nu sare, ca la apele de la Ierihon. Aceasta ne conduce gândurile înapoi la jertfele levitice, una dintre ele fiind jertfa de mâncare (Leviticul 2). Aceasta consta din floare de făină, care era o imagine a vieţii lui Isus pe pământ.

Tot harul divin strălucea în chip desăvârşit din viaţa Sa omenească, căci în toate lucrurile El era ceea ce îşi dorea inima lui Dumnezeu, ca El să fie. Sunt două aspecte, asupra cărora Duhul Sfânt ne îndreaptă atenţia în mod deosebit, ca să ne ajute: smerenia Lui şi ascultarea Lui. Ele ne sunt prezentate minunat în epistola către Filipeni 2.5-8. »Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.«

Acesta este Hristos ca jertfă de mâncare şi El ne este prezentat cu aceste semne caracteristice, ca să-L admirăm, să-L adorăm şi să-L imităm. Cu toate că în Persoana Sa era Dumnezeul cel veşnic, nu a dispreţuit trupul fecioarei şi acea naştere umilă în staulul de la Betleem. El S-a dezbrăcat pe Sine. Cu toate că ştia, că Tatăl »I-a dat toate lucrurile în mâini«, a suportat fără ură ascunsă dispreţul din partea poporului. În timp ce ucenicii lui se certau, cine dintre ei să fie cel mai mare, Domnul şi Stăpânul lor S-a aplecat să le spele picioarele. El nu a căutat onoare, nici un Nume pentru Sine. Bucuria Lui era să facă voia Tatălui Său şi să slujească celor mai slabi şi celor repudiaţi. De aceea drumul Lui L-a condus numai spre cruce, cu toate înjosirile ei şi batjocura inegalabilă. El a ştiut de la început, că acesta va fi sfârşitul, dar nu a murmurat. Ascultarea L-a dus pe acest drum, dar smerenia Lui a fost tot aşa de desăvârşită, ca şi ascultarea, aşa că nici un gând, ca să-Şi facă un Nume, sau vreo întrebare cu privire la corectitudinea drumului Lui, nu I-au cuprins gândurile. Era voia lui Dumnezeu, şi El se desfăta în ea.

În Filipi au început viţele sălbatice ale firii pământeşti să dea la iveală roadele amare ale mândriei şi la despărţiri. Mândria nu ieşise aşa de mult în evidenţă, ca în alte Adunări cărora le-a scris apostolul Pavel, dar moartea lucra, şi ochiul lui ager a descoperit aceasta. Ca să oprească dezvoltarea acestei apariţii de boală ucigătoare, şi să se opună acţiunii ei distrugătoare, le-a prezentat pe Hristos în felul acesta. Făina a fost aruncată în oală.

Acesta este cel mai mare mijloc de vindecare. Prin aceasta se aduce la lumină răutatea oricărei lucrări a firii pământeşti. Orice mândrie va fi respinsă în prezenţa acelei vieţi smerite, care a fost trăită aşa de blând, şi dacă în noi este gândul, care era şi în Hristos Isus, atunci vom umbla în har unii faţă de alţii şi în ascultare de Dumnezeu. În starea de smerenie vom privi pe ceilalţi mai presus de noi înşine, şi în smerenie şi ascultare ne vom duce până la capăt mântuirea noastră. Mai poate fi ceartă şi invidie între copiii lui Dumnezeu, dacă în ei este acest fel de gândire? Dar aceasta este numai atunci posibil, când în oală a fost aruncată făina; numai când vom mânca această mâncare care întreţine viaţa.

Răul, oriunde s-ar arăta el, nu trebuie trecut cu vederea, şi lucrările firii pământeşti nu trebuie să rămână nejudecate. Dar nu se poate exercita judecata adevărată, decât numai în prezenţa desăvârşirii lui Hristos şi a crucii Lui. Acolo răul nu apare mai puţin rău, dar vom vedea nu numai cum ne strică bunul nostru spiritual, ci şi cum apare el înaintea lui Dumnezeu. Cât de mare este atunci înviorarea de a te îndepărta de rău şi venirea la Hristos.

Duhul Sfânt este totdeauna gata să umple gândurile noastre cu Hristos, şi de când El este adevărata hrană pentru fiecare sfânt, găsim unitatea şi părtăşia practică, prin aceea că ne hrănim cu El. Nu numai părtăşie unii cu alţii, ci şi părtăşie cu Dumnezeu, căci El este pâinea lui Dumnezeu. »Şi nu mai era nimic vătămător în oală.«

Dar să observăm zala următoare a lanţului: »A venit un om din Baal-Şalişa. A adus pâine din cele dintâi roade omului lui Dumnezeu, şi anume douăzeci de pâini de orz, şi spice noi în sac. Elisei a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.”« Este foarte interesant, că această întâmplare urmează după îndepărtarea otravei şi a morţii din marea oală. Ea este tot aşa plină de învăţătură, pe cât este de interesantă. Cele dintâi roade erau partea lui Dumnezeu, dar Israelul decăzut a uitat drepturile lui Dumnezeu şi a nesocotit Legea Lui (Leviticul 23). Aceasta a fost cauza principală a foametei din ţară. Dar omul din Baal-Şalişa nu a uitat, după cum o dovedeşte darul adus omului lui Dumnezeu. Această jertfă a celor dintâi roade, care erau pentru Dumnezeu, vorbeşte simbolic despre valoarea deosebită pe care o are înaintea Lui jertfa de laudă, aceasta este «rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui« (Evrei 13.15). Însă această jertfă spirituală va lipsi cu siguranţă acolo unde viaţa este otrăvită prin lucrurile rele ale firii pământeşti, prin curcubeţele sălbatice, despre care am vorbit. Dacă un copil al lui Dumnezeu, sau o comunitate a copiilor lui Dumnezeu, doreşte să aducă lui Dumnezeu aceste jertfe spirituale preţioase, atunci firea pământească trebuie să facă loc blândeţei şi smereniei lui Hristos. Numai dacă am îndepărtat »orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate« şi în locul lor avem »o inimă plină de îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduinţă şi iertare«, Domnul poate să aibe locul Lui şi partea Lui. Atunci suntem liberi să-L privim, şi Duhul Sfânt poate să ne umple cu adorare pentru El. Şi fiind plini de Duhul Sfânt putem să vorbim între noi cu Psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, să cântăm şi să aducem din toată inima laudă Domnului (Efeseni 5.18-20).

Dar mai este o zală în acest lanţ, care ne arată inima Domnului. Şi Elisei a zis: »”Dă oamenilor acestora să mănânce.” Slujitorul său a răspuns: „Cum pot să dau din ele la o sută de inşi?” Dar Elisei a zis: „Dă oamenilor să mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul; „Vor mânca, şi va mai rămânea.” Atunci le-a pus pâinile înainte; şi au mâncat şi le-a mai rămas, după Cuvântul Domnului.« Tot ce aducem Domnului în adorare şi în cântarea de laudă, El ne dă înapoi ca o mare binecuvântare, care pentru mulţi este din belşug. Dacă Îi dăm ce Îi suntem datori, belşugul unei inimi vesele şi adoratoare, cu siguranţă sufletele noastre vor fi hrănite şi zidite duhovniceşte. Adevărata cântare de laudă adusă Lui va sluji totdeauna la zidirea noastră spirituală. Va trebui să fie aşa, ca la oamenii care stăteau înaintea lui Elisei şi au mâncat cele dintâi roade, care i-au fost aduse lui. Slujitorul nu a preţuit destul aceste cele dintâi roade; în ochii lui erau numai o masă săracă pentru o mulţime aşa de mare de oameni flămânzi. Din păcate este o stare generală, să minimalizăm ceea ce Îi datorăm Domnului. Se gândeşte, că trebuie să îngrijeşti de tine însuţi, să atragi poporul prin distracţii, muzică, discursuri, precum şi prin îmbrăcarea de haine festive, şi există părerea, că a lăuda pe Domnul are mică importanţă. Creştinătatea organizată este preocupată în mod deosebit să placă poporului, în loc să se preocupe să respecte Cuvântul Domnului şi să nu dispreţuiască Numele Lui. Duhul Sfânt este întristat, sau stins, şi Casa lui Dumnezeu nu este prevăzută cu mâncarea adevărată.

Dar acolo unde drepturile lui Hristos sunt respectate, şi unde El este iubit, onorat şi adorat, şi El este subiectul preocupării inimilor celor ce sunt ai Lui şi al laudelor lor, foamea sufletului va fi potolită. Acesta va fi cazul, cu toate că oamenii fireşti şi lumeşti vor dispreţui aceste lucruri, care sunt aşa de preţioase pentru Hristos. El multiplică grija Lui faţă de ei. Poporul Lui mănâncă şi mai rămâne. Sufletele lor se satură şi din plinătatea inimii pot să dea spre binele altora, aşa cum au făcut acei ucenici fericiţi de odinioară, care s-au dus să predice Evanghelia.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (9)
Moartea este în oală

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.39,40

2 Împăraţi 4.39,40: Unul din ei a ieşit pe câmp să culeagă verdeţuri; a găsit viţă sălbatică şi a cules din ea curcubeţe sălbatice, până şi-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăţi în oala cu ciorbă, căci nu le cunoştea. Au dat oamenilor acelora să mănânce. Dar, cum au mâncat din ciorba aceea, au strigat: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!” Şi n-au putut să mănânce.

 Cum pot creştinii să fie plăcuţi unul altuia, şi ce este de făcut când mulţi suferă

Dacă ne întoarcem la început, vom constata că lucrul cel mai de preţ pentru creştinătate a fost să recunoască pe Hristos ca Domn şi Cap, şi apoi, că credincioşii, în care locuia Duhul Sfânt şi care constituiau trupul lui Hristos, ştiau că au nevoie unul de altul, că erau dependenţi unul de altul, şi că fiecare contribuia sau la succesul, sau la nereuşita întregului. Acest adevăr ne este prezentat accentuat în 1 Corinteni 12.12-27. Ajutorul, pe care fiecare este dator să-l dea celuilalt, ne este prezentat într-un mod atrăgător în epistola către Efeseni 4.15-16, în acel capitol, în care este constatată supremaţia Domnului peste toate lucrurile. Citim acolo: »ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.«

Paguba, pe care unul o poate provoca altuia, ne-o arată istorisirea noastră. Unul din fiii prorocilor s-a dus să culeagă verdeţuri pentru pregătirea mâncării, aşa cum poruncise Elisei. El a găsit o viţă sălbatică şi a strâns de pe ea curcubeţe sălbatice şi şi-a umplut poala hainei, pe care acasă i-a tăiat în bucăţi şi i-a pus în oala de fiert. Neştiinţa şi nebunia lui, pe care le-au urmat toţi fiii prorocilor, a dus la otrăvirea lor. Moartea era în oală.

Aceste curcubeţe erau dintr-o viţă sălbatică, dintr-o plantă care nu a fost sub influenţa grădinarului, un tablou potrivit al firii pământeşti rele. Despre această fire citim: »gândirea (sau: înclinaţia, tendinţa) cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună« (Romani 8.7). Este ceea ce nu a venit sub influenţa lui Dumnezeu, dar nici nu vrea să vină, şi aceasta provoacă totdeauna moartea şi stricăciunea. »Căci umblarea după lucrurile firii pământeşti (sau: cărnii) este moarte« (Romani 8.6), şi »Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea« (Galateni 6.8).

Orice copil al lui Dumnezeu umblă sau în Duhul, sau în firea pământească; năzuieşte sau după lucrurile Duhului, sau după lucrurile firii pământeşti, şi, fie că vrem sau nu vrem, ce suntem, şi cum trăim, şi după ce năzuim, şi de ce este plină inima noastră, aceasta va influenţa tot cu ce noi suntem în legătură.

Sunt de exemplu în inima noastră simţăminte de invidie, sau un duh aspru, care nu vrea să ierte pe unii din fraţii noştri, sau privim chiorâş la unul din semenii noştri, care probabil este mult mai cinstit decât noi, atunci acestea sunt rădăcinile amare din care i-au naştere »vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările« – Lucrări ale firii pământeşti, care sunt ucigătoare în acţiunea lor, pretutindeni unde se arată. Cât de des am trăit, că părtăşii creştine fericite au devenit nefericite, sau au fost distruse, deoarece s-a dat loc amărăciunilor, mâniilor, furiilor, strigătelor şi vorbirilor de rău, sau pentru că unul sau altul, care ar fi trebuit să slujească în dragoste, a vrut să stăpânească peste moştenirea Domnului. Legăturile noastre cu copiii lui Dumnezeu au origine divină, şi noi nu putem şi nu avem voie să le trecem cu vederea. Propăşirea spirituală a unui copil al lui Dumnezeu este un ajutor pentru toţi ceilalţi, şi lucrările firii pământeşti, oricum s-ar arăta ele, dăunează tuturor. Viaţa noastră nu ne influenţează numai pe noi, ci şi pe toţi ceilalţi, »căci dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el.«

A fost o împrejurare foarte fericită pentru acei fii ai prorocilor, că Elisei a fost în mijlocul lor şi ei au fost destul de înţelepţi, ca să-i prezinte situaţia lor. Cât de binecuvântat şi de mângâietor este să şti, că noi putem striga la Domnul, chiar şi atunci când situaţia este foarte rea. El este locul nostru de scăpare, atunci când în oală se află moartea în loc de viaţă. Cât de cu totul altfel ar fi lucrurile în Biserică, dacă copiii lui Dumnezeu ar avea suficientă înţelepciune să facă aceasta, în loc să încerce să îndrepte lucrurile, după ce ele s-au derulat greşit. Câtă nenorocire s-ar evita, dacă în locul amestecării înfigăreţe, strigătul izvorât dintr-o inimă zdrobită ar fi fost îndreptat spre Domnul, dacă în simplitatea inimii am aduce înaintea Domnului lucrurile care trebuie puse în ordine, şi care sunt mai presus de aptitudinile şi îndemânarea noastră, dacă am fi spus Domnului, aşa cum au spus fiii prorocilor lui Elisei: »Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!«

În această privinţă s-a greşit foarte mult; dar El nu greşeşte niciodată, şi ca unii care suntem ai Lui ne putem baza pe interesele Lui adânci şi gingaşe. Şi dacă facem aceasta, atunci nu vom fi niciodată dezamăgiţi. Mai mult chiar! El cunoaşte mijloacele prin care necazul se transformă în bucurie, şi bunăstarea spirituală se reface în aceia care sunt bolnavi de acestea.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (8)
Foamete în Adunare/Biserică?!

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.38

2 Împăraţi 4.38: Elisei s-a întors la Ghilgal, şi în ţară bântuia o foamete. Pe când fiii prorocilor şedeau înaintea lui, a zis slujitorului său: „Pune oala cea mare, şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!”

O foamete în ţară: Cum descoperă cei întristaţi cauza şi remediul întristării

»O foamete în ţară.« Aşa cum îi place diavolului. Căci nu vor batjocori popoarele păgâne, care urau pe Israel, zicând: „Aceasta este tot ce poate să facă Domnul vostru, cu care vă lăudaţi, pentru voi? Când aţi venit în această ţară, curgea lapte şi miere, iar acum se aseamănă cu o pustie arsă de soare, sau cu o pustie fără apă. Şi voi, poporul ales, preaiubiţii Domnului, aproape că muriţi de foame.”  Dar numai Israel era de vină. Toate acestea au venit, pentru că ei au nesocotit poruncile Lui. Diavolul se bucura de aceste suferinţe, dar inima compătimitoare a lui Dumnezeu era întristată, şi Numele Lui era batjocorit printre popoare.

»O foamete în ţară.« De câte ori nu auzim din gura copiilor lui Dumnezeu plângerea tristă, că adevărul a făcut loc rătăcirii, că sufletele lor nu mai sunt hrănite ca în timpul de odinioară, că, atunci când se roagă pentru pâine, primesc piatră, căci nimic altceva nu sunt învăţăturile înşelătoare ale oamenilor, pe care nici o putere nu le poate transforma în pâine, decât numai o imitaţie a diavolului, invenţiile lui, ca să batjocorească dorinţa sufletului. Ei citesc despre zilele când Hristos era vestit în puterea Duhului Sfânt şi Adunările erau zidite sufleteşte, când creştinii mărturiseau cu inima înflăcărată pe Hristos şi aşteptau plini de dorinţă revenirea Lui. Ei îşi pot aminti de zilele când inima lor era plină de fericire în urma lucrării de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, care în zilele noastre, în general, nu este iubit şi este făcut ineficient prin aceia care se lasă pradă plăcerilor carnale şi iubesc desfătările.

Există astăzi părerea, că trebuie să se ofere poporului ceva interesant, ceva atrăgător; distracţiile şi plăcerile trebuiesc promovate. Se spune, că aceasta ar fi misiunea bisericii. Copiii lui Dumnezeu suferă din cauza aceasta, iar inima Domnului este întristată. Numele lui este batjocorit de aceia care nu-L iubesc, care spun: „Nu v-a uitat Domnul vostru? Nu este creştinismul vostru depăşit? Vă mai satisface? Veniţi la noi şi lăsaţi-ne pe noi să îngrijim de voi; mâncaţi pâinea noastră, este mai bună decât a voastră.” Nu ocupă lumea, firea pământească şi diavolul locul dintâi la sărbătorile lor? Dragostea faţă de Hristos s-a răcit, starea duhovnicească slăbeşte, viaţa creştină este bolnavă şi este ameninţată să moară, şi lumea, care susţine toate acestea şi râde, aproape că nu poate să-şi ascundă dispreţul faţă de biserica dusă în rătăcire şi necredincioasă.

Ar fi foarte uşor să se scrie volume cu expunerea acestei stări triste a lucrurilor, dar toţi aceia, pentru care scriem, nu au nevoie de ele, căci le cunosc şi le simt adânc. Unii dintre ei părăsesc lucrarea primită duminica şi îşi varsă plângând în rugăciune necazul lor înaintea Domnului. Care sunt cauzele acestei foamete din ţară? Şi de ce nu primeşte poporul lui Dumnezeu hrana adevărată? Nu există nici un medicament? La această întrebare vreau să răspund.

O astfel de situaţie tristă rezultă fără îndoială din faptul că aceia, care mărturisesc pe Domnul, şi-au părăsit dragostea dintâi, au devenit indiferenţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi fără grijă cu privire la Numele Domnului. Asemenea lui Israel în vechime, nesocotesc voia Sa. Şi-au îndreptat urechea spre aceia care în primul rând pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, şi apoi îl tăgăduiesc, până nu se mai ştie ce a spus Dumnezeu. Da, se ajunge până acolo, că nu mai eşti sigur. Aceştia nu au nici candelă pentru picioarele lor şi nici lumină pentru cărarea lor. Ei se aseamănă cu corabia care pluteşte fără busolă şi fără hartă şi mânată fiind de un vânt greşit va ajunge cu siguranţă să eşueze. Dar aceasta nu este totul. S-au sfărâmat şi barierele, care despărţeau de lumea, care a răstignit pe Hristos. Aşa cum odinioară Israel s-a amestecat cu popoarele, tot aşa buruiana dăunătoare, din care ei se trag, a stricat prin sămânţa ei grădina curată a Domnului, unde a crescut din abundenţă. Indiferenţa faţă de Cuvânt şi tovărăşia cu lumea sunt urmarea faptului, că s-a pierdut dragostea dintâi pentru Domnul. Ambele sunt cei mai mari pustiitori şi cu siguranţă cauza foametei foarte răspândită.

Elisei a venit la Ghilgal, unde fiii prorocilor sufereau din cauza foametei. Ghilgal ar trebui să fie ultimul loc în care te-ai aştepta la foamete. Era situat în apropierea Cetăţii palmierilor, pe malurile dătătoare de viaţă ale Iordanului. Acolo a sărbătorit Israel, după intrarea lui în ţară, pentru prima dată Paştele şi a mâncat din roadele ţării. De acest loc erau legate amintiri fericite, şi fiii prorocilor cunoşteau istoria lui. De aceea s-au gândit plini de tristeţe la acele zile de mult trecute.

Dar ce schimbare le-a adus prezenţa lui Elisei. Din milă pentru ei, Dumnezeu le-a trimis pe Elisei, şi el a adus cu sine har suficient, ca să le împlinească toate nevoile. Ce model frumos al Domnului nostru Isus Hristos a fost Elisei! Ce bine este, că ne putem adresa Lui, care este plin de har şi de adevăr şi în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei. Nici o misiune, nici o greutate, nici o împrejurare sau nevoie, fie cu privire la persoana ta, sau la Adunare, nu sunt prea mari pentru El. El poate să ajute în orice ispită; harul Lui este suficient pentru toate. »În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii.« Minunat Mântuitor, lăudat şi totdeauna vrednic de adorare! El este aproape de toţi aceia care se îndreaptă pe deplin spre El, ca să le ajute şi în cea mai mare nevoie a lor.

Există un drum, şi numai unul, pe care harul, puterea şi înţelepciunea Sa devin ale noastre. El îţi stă la dispoziţie, la dispoziţia fiecărui copil al lui Dumnezeu, da, la dispoziţia oricărei Adunări de pe întinsul pământului. Dar noi trebuie să ne adresăm Lui, şi în timp ce facem aceasta, să-L recunoaştem ca Domn al nostru. El trebuie să poată domni peste toate. Cu siguranţă, în Biserica Sa are dreptul la aceasta, căci El a iubit-o şi S-a dat la moarte pentru ea, pentru ca »să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.« Cine îndrăzneşte să pună la îndoială acest drept al Lui? Şi totuşi, aşa cum Israel L-a alungat odinioară din via Lui, tot aşa El este astăzi alungat de o mare parte din Biserica Lui mărturisitoare. El stă înaintea unei uşi închise, ca şi la Adunarea din Laodiceea. Cuvântul Lui nu este păzit şi Numele Lui este tăgăduit. Aceasta este cauza mare a foametei.

Singurul remediu de vindecare este în primul rând, întoarcerea la ce a fost la început. »Ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi.« Trebuie să aibă loc o întoarcere la starea de la început, când Hristos era totul în toţi. Atunci numai voia Lui era decisivă în toate; numai El era onorat, iubit, adorat.

Fie ca copiii lui Dumnezeu, care sufere de foame, să acorde Domnului locul care I se cuvine în mijlocul lor, şi dacă unii sunt în legături religioase, unde nu este posibil să I se acorde Domnului acest loc, atunci ei trebuie imediat şi pentru totdeauna să se despartă de ele. Fă-o din pricina slavei Numelui Său, pentru ca sufletul tău să prospere. Nimeni să nu se dea mulţumit cu ceva mai puţin, decât cu certitudinea deplină, că El are locul de cinste în mijlocul Adunării, că El, şi nu omul, este Cel care domneşte. Atunci vom fi puşi în situaţia de a ne bizui pe acele izvoare de ajutor, care sunt în El, şi El ne va păstra în prospeţimea şi energia adevăratei vieţi creştine.

Nu trebuie să ne aşteptăm la lucruri aşa de mari, ca în primele zile ale creştinismului, dar nu este nici un motiv, pentru care ele să nu fie aşa de strălucitoare ca acelea. Şi ele nu vor fi mai puţin însemnate, căci nici un har, cu care Domnul ne dotează, şi nici o binecuvântare, pe care ne-o oferă prezenţa Sa, nu pot fi neînsemnate. »Pune oala cea mare, şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!«, a zis Elisei. Ei au nevoie de mâncare. Tot aşa Domnul poate să hrănească pe ai Săi, cum a avut loc odinioară în Israel, când Domnul a făcut să plouă pâine din cer. Nu privi la oamenii învăţaţi, nu te baza pe slujitorii Domnului, nu-ţi pune speranţa în conferinţe, sinoade sau pe şcoli biblice; nu! îndreaptă-te exclusiv şi fără rezerve spre El, spre Domnul viu, care hrăneşte şi îngrijeşte Biserica. Recunoaşte-I domnia absolută şi cu simplitate şi inima hotărâtă fă voia Lui, şi cu deplină încredere lasă în seama Lui orice problemă şi urmările ei!

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (7)
Fiul sunamitei

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.18-23,32-37

2 Împăraţi 4.18-23: Copilul s-a făcut mare. Şi într-o zi când se dusese pe la tatăl său la secerători, a zis tatălui său: „Capul meu! Capul meu!” Tatăl a zis slujitorului său: „De-l la mama lui!” Slujitorul l-a luat şi l-a dus la mama lui. Şi copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază, şi apoi a murit. Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a închis uşa după ea, şi a ieşit. A chemat pe bărbatul ei, şi a zis: „Trimite-mi, te rog, un slujitor, şi o măgăriţă; vreau să mă duc în grabă la omul lui Dumnezeu, şi apoi mă voi întoarce.” Şi el a zis: „Pentru ce vrei să te duci astăzi la el? Doar nu este nici lună nouă, nici Sabat.” Ea a răspuns: „Fii pe pace!”

2 Împăraţi 4.32-37: Când a ajuns Elisei în casă, iată că murise copilul, culcat în patul lui. Elisei a intrat şi a închis uşa după ei amândoi, şi s-a rugat Domnului. S-a suit, şi s-a culcat pe copil; şi-a pus gura pe gura lui, ochii lui, mâinile lui pe mâinile lui, şi s-a întins peste el. Şi trupul copilului s-a încălzit. Elisei a plecat, a mers încoace şi încolo prin casă, apoi s-a suit iarăşi şi s-a întins peste copil. Şi copilul a strănutat de şapte ori, şi a deschis ochii. Elisei a chemat pe Ghehazi, şi a zis: „Cheamă pe Sunamita.” Ghehazi a chemat-o, şi ea a venit la Elisei, care a zis: „Ia-ţi fiul!” Ea s-a dus şi s-a aruncat la picioarele lui, şi s-a închinat până la pământ. Şi şi-a luat fiul, şi a ieşit afară.

„Îţi merge bine?” – Cum inimile zdrobite prin necaz găsesc mângâiere şi binecuvântare

Dealuri însorite şi văi umbrite alternează pe pământ, tot aşa cum câmpiile roditoare alternează cu pustiurile arse de soare. Dumnezeu a făcut aşa, căci El este un Dumnezeu al diversităţii, aşa cum arată toate lucrările Lui, şi viaţa noastră se aseamănă cu aceasta. Ea este bogată în schimbări. Drumul nostru ne duce pe înălţimi şi prin adâncimi, noi cunoaştem zile când râdem şi când plângem, înălţimile munţilor ne oferă privelişti minunate, în timp ce văile ne împiedică privirea, da, parţial parcurgem prăpăstii întunecoase, din care se pare că nu vom mai ieşi.

Ce păreri greşite şi limitate au unii oameni despre viaţă. Pe de o parte doresc să limiteze râsul şi pe de altă parte să-şi reţină lacrimile. Dar este o legalitate, să faci pe una, şi este mândrie, să încerci să faci pe cealaltă. Legalitatea vine din firea pământească, iar mândria vine de la diavolul. Sunt unii care gândesc că în viaţa creştină nu există nici-o bucurie, şi sunt alţii care se miră că în viaţa creştină sunt necazuri. Credinţa celor dintâi nu a înţeles că Dumnezeu oferă totul din belşug pentru a fi savurate, şi ceilalţi nu înţeleg că ochiul lui neobosit de Tată veghează asupra noastră şi El deseori vede că este necesară pedeapsa şi disciplinarea pentru a nu ne îmbuiba în lucrurile materiale şi să uităm sau să dispreţuim lucrurile scumpe şi veşnice şi să ne îndepărtăm de El, Dătătorul tuturor bunătăţilor.

Priveşte cum aceste două aspecte sunt prezentate în experienţele Sunamitei. Ea era o femeie bogată şi posesoarea unei moşii mari, dar ea era mare şi din punct de vedere moral, aceasta a devenit vizibil când a putut cere ceva pentru ea, sau pentru soţul ei. »Eu locuiesc liniştită în mijlocul poporului meu«, a zis ea. Ea a fost o femeie mulţumită, şi ce ar fi putut face împăratul, sau mai marele oştirii pentru ea? Un om mulţumit este mare din punct de vedere moral, şi aşa trebuie să fie toţi copiii lui Dumnezeu. În general există părerea, că acela este mare, care posedă mult, dar viaţa omului nu constă în aceea, că el are multe bunuri, ci »evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig.« Omul evlavios este acela care umblă cu teamă faţă de Domnul şi savurează prezenţa Domnului, aşa cum a savurat această femeie, la care locuia Elisei. Numai un astfel de om este în stare să învingă privilegiile şi avantajele lumii, care atrag pe mulţi fără să-i poată satisface.

Elisei a prezentat pe Dumnezeul mare şi viu, care v-a răsplăti pe cel ce dă chiar numai un pahar cu apă rece. Această femeie sunamită a avut grijă în mod deosebit de bunăstarea profetului, de aceea nu a lipsit răsplătirea. Bucuria pământească, care îi lipsea, i-a fost dată. La un moment dat, această femeie fără copiii a strâns la piept un fiu. Acesta era darul lui Dumnezeu pentru ea. A intenţionat El să-i facă bucurie prin acest dar? Cu siguranţă! Ce ciudat este, că sunt oameni care gândesc că Dumnezeu nu vrea ca ei să fie fericiţi cu privire la darurile Lui! Ce redusă este cunoaşterea lor cu privire la El! Am fost cu creştini laolaltă, care gândeau că este voia lui Dumnezeu să fie trataţi ca robi şi să fi împotriva lor, să le iei toate bunurile, ca să nu se poată bucura prea mult de ele. Ei se temeau să încredinţeze averea lor şi pe ei înşişi lui Dumnezeu. Cum pot astfel de credincioşi să fie creştini fericiţi şi martori ai lui Dumnezeu?

Cât de cu totul altfel, decât această părere greşită, se vorbeşte în Biblie despre Dumnezeu. Citim deseori că El face bine şi Îşi revarsă binecuvântările peste ai Săi, ca să le umple inimile cu hrană şi bucurie (Faptele apostolilor 14.17). Fără îndoială, este voia Lui, ca copiii Lui să savureze aceste lucruri, care corespund voii Sale, primindu-le cu mulţumire şi fiind sfinţite prin Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune (1 Timotei 4).

Suntem siguri, că locuinţa acestei Sunamite era fericită. Să se bucure pe deplin ani la rând de ea şi să nu ia în seamă binele omului lui Dumnezeu? Ar fi greşit să presupunem aşa ceva. Dar în timpul acestor ani, în care a vegheat asupra creşterii fiului ei, nu ni se relatează despre nicio vizită a omului lui Dumnezeu în casa ei, cu toate că el îşi avea camera şi patul lui acolo. Un lucru este sigur: ea mai avea de învăţat şi alte lecţii, şi acestea sunt scrise spre atenţionarea noastră. Ea a învăţat, că omul lui Dumnezeu era mai bun decât posesiunile ei şi că acesta putea să aducă binecuvântări mai mari în viaţa ei şi în căminul ei, decât acelea pe care ea le-a cunoscut vreodată; ea a învăţat, că dacă Domnul este desfătarea ei, El îi va da tot ce-i doreşte inima (Psalmul 37). Dar acum trebuia să înveţe, că locţiitorul lui Dumnezeu era singurul ei izvor în necazul ei, prin care harul şi puterea lui Dumnezeu sunt mai mari decât moartea. Ea putea să umble în umbră, tot aşa cum a umblat în strălucirea soarelui, ca să vadă că omul lui Dumnezeu era acelaşi în ambele împrejurări. Inima care a învăţat aceasta cu privire la Hristos, va fi îmbogăţită cu o cunoaştere mai mare decât orice bucurie pământească, aşa că va putea spune împreună cu apostolul Pavel: »M-am deprins să fiu mulţumit … să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte« (Filipeni 4.11-13).

Avem aici o mulţime de dovezi despre vremelnicia chiar şi a celor mai bune lucruri ale acestei vieţi. Copilul crescuse, şi într-o zi a murit la amiază pe genunchii mamei sale. Dacă vestea acestei vieţi tinere a făcut-o aşa de fericită, în punctul culminant al anilor, când pământul şi-a dat rodul sub acţiunea seceri, la zenitul zilei a venit lovitura, pe care nici braţul şi nici dragostea mamei nu a putut s-o oprească. Moartea l-a luat, şi ea a rupt inima ei.

Distrugerea speranţei acestei femei bogate şi gândul la felul cum ea sta acolo singură cu copilul ei mort în braţe, ne pune înaintea ochilor realitatea vie, că niciun loc sub soare nu este sigur înaintea necazurilor, sau inaccesibil morţii. Dacă nu am învăţat această lecţie şi ce înseamnă ea – fie în experienţele triste, sau în părtăşia cu Dumnezeu -, atunci nu am ajuns departe în cunoştinţele noastre creştine, şi nici nu am înţeles mărimea Mântuitorului nostru şi gingăşia inimii Lui. Moartea este prezentă. Ştim cui să ne adresăm, atunci când devenim conştienţi de prezenţa ei? »Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor.« Ştim noi unde se găseşte viaţa? Nimic din ceea ce noi posedăm în domeniul vieţii naturale, nu putem să păstrăm. Sunt simpatiile noastre îndreptate spre lucrurile de dincolo, unde Hristos şade şi unde moartea nu poate pătrunde?

Este o lecţie grea, dar noi trebuie s-o învăţăm: moartea este aici. Ea trebuie învăţată, fie în părtăşia cu Dumnezeu, sau dintr-o astfel de experienţă, de care a avut parte şi această femeie. Pentru fiecare dintre noi este valabil »Omul de afară trece«, şi lucrul cel mai scump inimii omeneşti îi poate fi răpit deodată. Omul poate să încerce să se apere şi să se împotrivească duşmanului care se apropie, dar moartea nu ţine seama de aceasta. El va încerca probabil să-şi strângă toate comorile şi, ca să alunge moartea, le va dărui pe toate, da, s-ar putea ca el însuşi să se ofere ca jertfă, dar fără folos, nu ajută la nimic. Moartea nu poate fi învinsă şi nici mituită, şi nici nu este gata să primească un înlocuitor. Dragostea omenească este neputincioasă, ea se va face de ruşine, va trebui să părăsească terenul, atunci când moartea solicită ceea ce îi este rânduit. Şi urechile care nu aud, urechile închise, ochii care nu văd, inima care nu mai bate, împietrită prin moarte, toate acestea mărturisesc despre ruptura deplină. Ce am face noi, dacă am avea parte de o astfel de experienţă?

Să privim drumul acestei femei, căci ea a fost aşa de mare în necazul ei, ca în zilele rodirii şi bucuriei. Mai întâi, ea a pus pe fiul ei pe patul profetului. Ce povară a dus ea în acea cameră, în care a trăit şi s-a odihnit profetul! O vedem intrând cu capul plecat şi cu lacrimi în ochi, zdrobită, istovită şi zăpăcită, şi cum se pleacă smerită în rugăciune. Presupun că a făcut aşa, căci ea a ieşit afară supusă voii lui Dumnezeu şi cu linişte în inimă. Un cuvânt umplea inima şi buzele ei: »Bine«. Cu acest cuvânt a răspuns la toate întrebările (versetul 26).

Ştia că nimeni nu-i poate înţelege necazul, aşa ca omul lui Dumnezeu, căruia îi datora bucuria, pe care acum o pierduse. Şi dacă acum l-ar putea aduce înapoi în acea cameră, care era a lui, atunci el va găsi acolo necazul ei. Ah, sunt multe inimi, care odinioară au fost pline de bucurie în prezenţa Domnului, şi în care acum este mult necaz. Necazul îşi poate avea cauzele în îndepărtarea de Domnul, sau într-o pierdere asemănătoare, aşa cum a simţit-o mama lipsită de fiul ei. Într-un fel sau altul este moartea, fie ea morală, spirituală sau reală, şi din adâncul inimii se înalţă dorinţa: »Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale.«

Necazul ei nu i-a răpit hotărârea caracterului ei, şi în acest caz nu era timp de pierdut. Aşa este în toate cazurile, când s-a pierdut bucuria şi binecuvântarea; necazul poate să te facă insensibil sau indiferent. Cu siguranţă te face insensibil, când prezenţa şi compasiunea Domnului nu este cunoscută. Atunci duhul, luat complet în stăpânire de necaz, devine deosebit de întristat, insensibil şi egoist. »Mă voi ridica acum şi voi cutreiera cetatea, pe străzi şi pe drumuri mari; voi căuta pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu«, spune mireasa în Cântarea Cântărilor, care a devenit indiferentă de cel care o iubea şi care a pierdut bucuria părtăşiei cu el. »Vreau să mă duc în grabă la omul lui Dumnezeu, şi apoi mă voi întoarce«, a fost hotărârea acestei femei, şi a zis slujitorului ei: »Mână, şi pleacă, să nu te opreşti pe drum decât când ţi-oi spune.«

Să nu crezi că vreau să pun pe aceeaşi treaptă două lucruri, care sunt diferite, că amestec necazul unei inimii, pricinuit de moarte, cu necazul unei inimii care a pierdut bucuria prezenţei Domnului. Nu fac aceasta. Dacă omul lui Dumnezeu nu locuieşte în camera pregătită lui, dacă Hristos nu este în inimă, diferenţa este mică între paşii următori. Foarte important este însă: să-L cauţi pe El, fără pierdere de timp să-L aduci înapoi. Şi aceasta este, ce a făcut această femeie. Se pare că soţului ei i-au lipsit anumite simţăminte duhovniceşti, sau înţelegere spirituală. Nu putea înţelege, ce foloase puteau să aibă, dacă omul lui Dumnezeu era la ei în altă zi, decât ziua de sabat, sau ziua de lună nouă. Asemenea multora, a căror religie este o chestiune cu însemnătate ceremonială, un lucru, pentru care o zi din săptămână este suficientă, şi care nu au nicio înţelegere, că unii dintre noi simt nevoia să aibă în fiecare zi părtăşie cu Domnul. În orice caz, femeia din Sunem nu a avut nici dorinţa şi nici timpul să dea explicaţii în acest punct. Relaţiile ei cu omul lui Dumnezeu nu erau relaţii formale. Ea simţea, că nimeni altul în afară de el nu putea să înţeleagă necazul ei. şi ea a trebuit să-l verse în aceiaşi zi înaintea lui. Dar graba ei nu era rezultatul unei panici îngrozitoare, aşa cum dovedeşte răspunsul ei nobil dat soţului ei. Ce încredere avea ea în Dumnezeu şi în profetul Lui, când a zis: »Bine«!

Omul lui Dumnezeu a văzut-o de departe, şi noi putem fi siguri, că şi Domnul nostru cunoaşte primele mişcări, pe care noi le facem spre El în astfel de situaţii, oricât de departe am fi noi de El. Lui Elisei îi era ascunsă cauza venirii ei, dar nimic nu este ascuns pentru Domnul nostru. Slăvit să-I fie Numele! Aşa cum ea a evitat o discuţie cu soţul ei nepăsător despre necazul ei, tot aşa a evitat discuţia şi cu Ghehazi. Răspunsul ei dat acestora este: »Bine«. El arată, cât de convinsă a fost ea, că nu slujitorul, ci numai Domnul poate s-o ajute în necazul ei. Şi ea se pleacă la picioarele lui şi acolo îşi varsă inima plină de necaz. Şi ea nu se lasă alungată de la el, şi nici atunci când se părea că el a împuternicit pe Ghehazi să învieze copilul. Ea vrea să aibe pe omul lui Dumnezeu. »Viu este Domnul! şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi«, zice ea. Prezenţa lui a devenit necesitatea vieţii ei.

Acesta este drumul inimii, prezentat simplu, fie al unei inimi zdrobite, sau al unei inimi care s-a abătut. Numai un slujitor nu este suficient. Numai atingerea personală cu Hristos şi tovărăşia Lui poate să rezolve problemele. El trebuie să ocupe din nou locul pe care L-a avut odinioară în inimă. El trebuie să acţioneze în cazurile de necaz şi păcat. El este mai mare decât acestea două. În puterea Domnului Elisei a readus la viaţă copilul mort şi l-a dat mamei lui. Şi aceasta s-a plecat din nou înaintea lui, dar nu în necaz, ci în adorarea lui Dumnezeu, căruia el Îi slujea.

Nu este felul Domnului, de a învia morţii în zilele noastre. Cei care mor în Domnul, sunt ai Lui, şi este cu mult mai bine. Dar El poate, şi pentru noi lasă să vină viaţa în moarte. El poate, şi El schimbă necazurile noastre cele mai mari în cele mai minunate binecuvântări; dar El face aceasta prin aducerea noastră în apropierea Sa şi umplând inimile noastre goale.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (6)
O odaie de sus pentru proroc

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.8-11

2 Împăraţi 4.8-11: Într-o zi Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Şi a zis bărbatului ei: „Iată ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi, este un sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi.

O odaie de sus pentru omul lui Dumnezeu – Cum se obţine prezenţa permanentă a Domnului

Un nou tablou ne este prezentat. Văduva îndatorată, care a obţinut iertarea şi a devenit pe deplin liberă, face loc unei femei bogate. Acest tablou ne prezintă un adevăr mare. Noi credincioşii, care odinioară am fost păcătoşi îndatoraţi, prin harul lui Dumnezeu am devenit un popor bogat. Prin credinţa în Isus Hristos am devenit copii ai lui Dumnezeu. Sper să nu fim mari în ochii noştri, şi sper, să nu ne dorim să fim mari în ochii lumii, dar noi suntem mari în ochii cerului. Stă scris: »Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.« (Romani 8.16-17) Niciun înger nu are un loc aşa de înalt ca acesta şi niciunul nu poate să aibă pretenţii la o menire aşa de mare.

Am văzut ieri o mare mulţime de oameni pe stradă, care aştepta pe fiul împăratului, şi când acesta a venit, i-au adus omagii cordiale pline de respect. Se cuvenea să facă aşa. »Cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.« El este o persoană mare a ţării, şi poporul o recunoaşte. – Dacă tu sau eu apărem pe stradă, nu-l va interesa pe nimeni. Noi nu avem nici o onoare în această lume, căci noi suntem foarte neînsemnaţi, sau nu suntem nimic în ochii lor. Însă va veni ziua, când vom intra în posesiunea moştenirii noastre, când ni se vor desface uşile de aur ale Casei Tatălui. Atunci îngerii se vor plasa îndelungul drumului strălucitor şi ne vor spune bun venit în casa noastră; nouă, copiilor lui Dumnezeu, care am fost răscumpăraţi prin sângele scump, şi care vom fi duşi în slavă. Aşa este demnitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Fie ca drumul nostru pe pământ să fie în unison cu această demnitate. Să trăim aşa cum se cuvine să trăiască copiii lui Dumnezeu, care au astfel de izvoare bogate de ajutor, şi care au parte de un destin aşa de minunat.

Toate acestea le datorăm Domnului nostru, şi se cuvine să fim atenţi cu El şi să luăm seama la dorinţele Lui. Ce doreşte El de la noi? Mai mult decât orice, El doreşte să aibă părtăşie cu noi. Dragostea Lui, aşa de gingaşă şi credincioasă faţă de noi, nu poate fi satisfăcută de nimic altceva.

Să observăm în textul nostru, că omul lui Dumnezeu a trecut mereu pe lângă casa femeii bogate. Aşa face şi Domnul. El caută loc în inima şi viaţa noastră. Şi Duhul Sfânt a venit să ia din lucrurile lui Hristos şi să ni le arate. În felul acesta trece mereu pe lângă noi, ca să câştige un loc pentru Sine în inima noastră. Vedem aceasta şi în Apocalipsa 3: »Iată, Eu stau la uşă şi bat«. Domnul Isus spune în legătură cu aceasta: »Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu el, şi el cu Mine.« Omul lui Dumnezeu nu a cerut de la această femeie să-l primească, dar când ea a stăruit de el, el a intrat şi a mâncat cu ea. S-a spus, şi pe drept, că mărimea părtăşiei noastre cu Domnul depinde de mărimea dorinţei noastre după ea. Dacă stăruim de El, El nu ne va refuza. Inima Lui doreşte după ea, şi este o bucurie pentru El, atunci când şi inima noastră doreşte să-L aibă.

Presupun că aceste vizite ocazionale ale lui Elisei în casa Sunamitei au fost timpuri binecuvântate; şi într-o măsură aşa de mare, că ea s-a hotărât să nu-l aibă numai ca oaspete, ci ca pe unul care aparţine casei, ca oaspete permanent. Şi noi, nu am cunoscut noi timpuri de bucurie, atunci când I-am permis Domnului să intre în inimile noastre? L-am căutat în zilele de necaz, şi El ne-a înviorat cu mângâierea Sa; atunci când am fost întristaţi, ne-a îmbărbătat şi a transformat plânsul nostru în cântare. A atins inima noastră cu dragostea Sa, şi noi ne-am ruşinat, că L-am neglijat aşa de mult; dar ne-am bucurat de harul Său, care a rămas neschimbat. Astfel de momente au fost scurte probabil, dar am fost fericiţi atunci când le-am savurat. El ni le-a dăruit, pentru ca noi să le dorim mai mult şi să facem ce a făcut această femeie bogată pentru Elisei.

Ea a zis soţului ei: »Iată, ştiu că omul acesta, care trece totdeauna pe la noi, este un om sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni.« Constatarea ei a fost bună. Era o femeie cu pricepere. O, dacă noi toţi am fi asemenea ei cu privire la relaţia noastră cu Hristos! Asemenea ei, care a pregătit o locuinţă pentru Elisei. Să facem loc lui Hristos în inimile noastre! Acolo vrea El să locuiască. Inima este locuinţa. Probabil ea nu este mare, dar ea poate fi o cameră de oaspeţi pentru Domnul slavei. Dar cum poate inima să fie pregătită pentru El? Să facem ce ne învaţă istoria acestei femei înţelepte.

Ea era o femeie practică şi hotărâtă, şi nu mă îndoiesc că ea a folosit mătura şi a îndepărtat pânzele de păianjen, care s-au ţesut repede în noua locuinţă. Ea a îndepărtat tot ce nu se potrivea oaspetelui dorit. Verifică-te în privinţa aceasta, creştin drag! »Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.« Dar dacă ne-am părăsit dragostea dintâi, atunci se vor furişa în curând lucruri în inimă, care sunt în totală opoziţie cu natura nouă, pe care am primit-o. Acestea trebuie măturate, căci tot ce nu corespunde noii creaţii, împiedică pe Domnul să locuiască în inima ta. Şi dacă L-ai fi văzut trecând pe lângă tine şi ai fi primit o rază a slavei Sale, atunci ai fi înţeles că lucrurile pe care le ai sunt numai gunoaie şi mizerie, şi atunci ţi-ai fi dorit să scapi de ele. Probabil că ai încercat deseori să renunţi la obiceiurile rele, la lucrurile despre care şti că nu sunt bune, dar nu ţi-a fost posibil până când această stare te-a adus la deznădejde.

Şi eu cunosc astfel de experienţe şi ştiu ce ai tu nevoie: să priveşti la cruce, unde Isus S-a dat pe Sine Însuşi, ca să te elibereze de tine însuţi. Tu ai nevoie de această privire înapoi la cruce, şi apoi de una înainte, spre slava în care El a intrat. Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, te poate ajuta în ambele cazuri, şi El îţi va da şi puterea, ca să devii asemenea lui Hristos. Sub impresia creată de crucea Domnului nostru Isus Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt devenim capabili să condamnăm şi să dăm la o parte din viaţa noastră tot ce este împotriva lui Hristos, şi cel mai bun şi necesar dintre toate este că noi învăţăm să dăm la moarte eul păcătos.

Domnul Însuşi vrea să ne ajute, dacă ne predăm fără rezerve în mâinile Lui şi ne însuşim cuvintele lui David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima. Vezi dacă sunt pe o cale rea.« – Doamne, ia-Ţi lumina Ta şi mergi prin toate încăperile vieţii mele, de la cele mai de sus din turn şi până la cele mai de jos, din beci. Luminează cele mai ascunse colţuri şi arată-mi lucrurile aşa cum le vezi Tu!

Ajungem acum la mobilarea locuinţei. În acea cameră, pe care femeia înţeleaptă a pregătit-o pentru Elisei, ea a pus un pat, o masă, un scaun şi o lampă. Patul este locul de odihnă. Aceasta ne aminteşte de cuvintele: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.« Jugul Domnului înseamnă supunere sub voinţa Sa sfântă, care este bună, desăvârşită şi plăcută. El nu este împotriva noastră, ci pentru noi, şi dacă ne predăm Lui, atunci împotrivirea lăuntrică şi lipsa de odihnă face loc adevăratei odihne şi adevăratei păci. Şi în măsura în care noi învăţăm de la El, să fim blânzi şi smeriţi cu inima, în aceiaşi măsură nu ne va mai nelinişti invidia, suspiciunea şi ambiţia pe care oameni le stârnesc şi care îi fac nefericiţi. Noi trebuie să ne predăm, pe noi şi interesele noastre, în mâinile lui Dumnezeu. În încrederea în El găsim odihnă. Aceasta este cel mai important. Fără aceasta nu există o locuinţă potrivită pentru Domnul. Dar într-o inimă, în care locuieşte liniştea, El Îşi găseşte plăcerea.

După aceea urmează masa. Aceasta vorbeşte despre părtăşie. Domnul spune: »Voi cina cu el.« El doreşte să ia parte la împrejurările noastre din viaţă, atât la bucuriile noastre, cât şi la necazurile noastre, căci El ne iubeşte şi îngrijeşte de noi, fiind Prietenul nostru cel mai bun şi cel mai credincios. El vrea să ne dea mângâiere şi har în toate împrejurările noastre, dar El doreşte totodată să ne facă parte de ceea ce-I aparţine. Vrea să mâncăm cu El, vrea ca noi, ca prieteni ai Lui, să avem părtăşie cu El în lucrurile Lui. O inimă care are linişte cu sine însuşi este liberă să aibă părtăşie cu El şi să se desfăteze în El.

Urmează scaunul, pe care să nu-l trecem cu vederea. Maria şi-a înţeles rostul, căci ea a stat deseori la picioarele lui Isus şi asculta cuvintele Lui. Şi noi putem să rămânem în părtăşie cu El, dacă stăm mereu la picioarele Lui şi învăţăm de la El. Vechea lipsă de linişte va apare din nou, dacă neglijăm aceasta. Dacă stăm deseori la picioarele Lui şi rămânem în El, şi cuvintele Lui rămân în noi, atunci vom întreba ce voieşte El; căci ascultarea de Cuvântul Său şi vorbirea cu El prin rugăciune merg împreună. Stând la picioarele Lui învăţăm de la El, şi cu cât mai des are loc aceasta, cu atât mai mult Îl vom iubi, şi El a zis: »Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el.« Locuinţa nu va rămâne nelocuită, dacă ne arătăm dragostea pentru Domnul prin ascultarea şi păzirea Cuvântului Său.

Acolo va mai fi şi un sfeşnic. Trupurile noastre vor fi pline de lumină şi nu vom mai avea nicio parte întunecată. Sinceritatea şi adevărul ne vor caracteriza şi noi vom lumina pentru El, Cel care locuieşte în inimile noastre. Lumina, care a putut să lumineze înăuntrul nostru, va lumina din noi spre în afară.

În această casă curată şi mobilată a venit omul lui Dumnezeu şi a dormit acolo, iar sunamita a fost o femeie fericită şi onorată. Fie ca înţelesul spiritual al acestui tablou din Vechiul Testament să devină realitate în viaţa fiecăruia din noi.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (5)
Vase pline cu untdelemn

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.1-7

2 Împăraţi 4.1-7: O femeie dintre nevestele fiilor prorocilor a strigat lui Elisei: „Robul tău, bărbatul meu, a murit şi şti că robul tău se temea de Domnul; şi cel ce l-a împrumutat a venit să ia cei doi copii ai mei şi să-i facă robi.« Elisei i-a zis: „Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi, ce ai în casă?” Ea a răspuns: „Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn. Şi el i-a zis: „Du-te de cere vase de afară de la toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine. Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi; toarnă din untdelemn în toate aceste vase, şi pune deoparte pe cele pline.” Atunci ea a plecat de la el. A închis uşa după ea şi după copiii ei; ei îi apropiau vasele, şi ea turna din untdelemn în ele. Când s-au umplut vasele, ea a zis fiului său: „Mai dă-mi un vas.” Dar el i-a răspuns: „Nu mai este niciun vas.” Şi n-a mai curs untdelemn. Ea s-a dus de a spus omului lui Dumnezeu lucrul acesta. Şi el a zis: „Du-te de vinde untdelemnul, şi plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămâne, vei trăi tu şi fiii tăi.”

»Ce ai în casă?« – Cum pot obţine pace cu Dumnezeu cei care sunt neliniştiţi de păcatele lor

Este o istorisire impresionantă, care ne este relatată despre această văduvă, a cărei nevoie este rezolvată în chip minunat de Elisei. În primul rând ne este prezentată nevoia ei şi apoi harul, care ajută în nevoi. Această întâmplare se aseamănă unei picturi, al cărei plan secund întunecat – nevoia păcătosului – reflectă în raze strălucitoare ajutorul harului lui Hristos. O văduvă este în Scriptură tabloul lipsei totale de ajutor precum şi subiectul îndurării, şi pe lângă aceasta văduva aceasta mai avea şi datorii. Soarta ei era fără îndoială tristă. Dar aşa este cu orice păcătos, care nu a recunoscut pe Hristos şi nu L-a primit. Te rog să priveşti acest tablou, oricine ai fi tu, care nu cunoşti pe Mântuitorul în harul Său, ca să te vezi pe tine. Tu eşti un păcătos îndatorat, şi nu eşti în stare să te achiţi de datoriile tale. În tine nu este nicio putere. Domnul Isus Hristos, care totdeauna a depus mărturie despre adevăr, a prezentat o pildă în casa unui fariseu, vorbind despre un oarecare creditor, care avea doi datornici, care nu puteau să-i dea înapoi niciun cent din datoria lor. S-ar putea ca tu să nu fi acela care datora cel mai mult, dar eşti un datornic, şi nu ai nimic, ca să poţi plăti.

Primeşte cu toată inima îndurarea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este bogat în îndurare şi El o oferă tuturor, dar nu după moarte. »După moarte«, spune Dumnezeu, »urmează judecata.« Atunci datornicul va trebui să dea socoteală de datoria lui, şi fiecare din noi va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. Atunci tu, care nu ai vrut să te supui lui Dumnezeu şi să accepţi adevărul cu privire la persoana ta, vei constata că nu poţi plăti, că nu poţi să-ţi achiţi obligaţiile şi o dreaptă judecată – fără milă – va veni peste tine!

Văduva aceea s-a îndreptat în nevoia ei spre omul lui Dumnezeu. Era acolo un om în ţară, la care se putea duce, şi la care s-a dus, şi a constatat că el era gata să o asculte. El a fost aşa de compătimitor, că pot să înţeleg foarte bine, cum ea a putut să-i spună toată situaţia ei, fără rezerve. El a încurajat-o, să nu-i ascundă nimic, să-i facă cunoscut toată datoria ei şi de când este datoare, şi care a fost înţelegerea. Când ea a terminat de relatat, i-a zis – şi era har în cuvintele lui, şi în felul cum a vorbit -: »Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai în casă?«

Inimile noastre se umplu de simpatie faţă de acest om, când citim această întâmplare, dar cum să vă descriu harul lui Isus? Eu pot să spun cum m-a tratat pe mine. Am venit la el, ca păcătos sărman, şi El m-a făcut să simt, că se bucură, pentru că mă vede; mi-am dat seama că era Prietenul meu – »Prietenul păcătoşilor« – şi că aveam voie să-I spun, ce nu puteam spune altcuiva. Aşa cum m-a tratat pe mine, te va trata şi pe tine. Dacă îţi simţi necazul, du-te la Isus, şi vei vedea că El este Omul binecuvântat al lui Dumnezeu, Elisei fiind numai o umbră foarte slabă a Lui. Vei vedea că El este gata să-ţi rezolve problema, şi poate s-o rezolve.

Când Elisei a spus femeii: »Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai în casă?«, ea i-a răspuns: »Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn«. Probabil că a fost un timp când era mândră de averea ei, dar ea a dispărut puţin câte puţin, până când a rămas numai cu un vas cu untdelemn, care era puţin pentru ea, sau probabil nu avea nicio valoare. Dar acest neînsemnat vas cu ulei era tot ce era necesar ca să i se poată ajuta. Şi tot aşa este şi cu tine. În apropierea ta este ceva, care de mult ţi-ar fi ajutat în necazul tău, dacă te-ai fi adresat Mântuitorului. Este harul aducător de mântuire al lui Dumnezeu, despre care vorbeşte vasul în sens simbolic.

Era uleiul de măsline, care era aşa de aproape de mâna femeii, căci în ţara aceea erau mulţi măslini. Cu privire la Domnul Isus, citim în Psalmi: »Dar Eu sunt în Casa lui Dumnezeu ca un măslin verde«. Pentru a scoate ulei din măslin, trebuie ca fructele lui să fie presate şi expuse la temperatură mare. Deci înainte ca untdelemnul preţios al harului lui Dumnezeu să poată curge spre noi, acea Persoană slăvită, care era Măslinul cel verde crescut într-o ţară secetoasă şi neroditoare, a trebuit să fie expus acelei inegalabile groaze a morţii şi să îndure focul mâniei sfinte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Ca Locţiitor al păcătosului a suferit loviturile dreptăţii lui Dumnezeu, căci dreptatea lui Dumnezeu trebuia satisfăcută. Numai la crucea lui Hristos vedem păstrată şi satisfăcută dreptatea lui Dumnezeu. Acolo El a fost făcut păcat pentru noi, acolo El a fost dat la moarte pentru fărădelegile noastre, acolo El a murit pentru cei nelegiuiţi. El a plătit preţul mare, atunci când S-a jertfit pentru noi, şi ca rezultat al acestui fapt harul lui Dumnezeu se oferă gratuit celui păcătos.

După aceea profetul zice: »Du-te de cere vase de afară de la toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine. Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi; toarnă din untdelemn în toate aceste vase.« Văduva a crezut cuvântul prorocului, s-a dus de la el şi a adus vase goale în casa ei. Şi când casa s-a umplut de vase goale şi uşa era încuiată, a luat vasul cu untdelemn şi a turnat în vasele goale. Spre uimirea ei, untdelemnul curgea neîntrerupt, până s-au umplut toate vasele. Cu siguranţă acele vase erau de mărimi, forme şi structuri diferite. Unele erau mari, altele erau mici, unele aveau o formă frumoasă, altele nu aveau nimic artistic, o înfăţişare brută; unele erau din materiale de valoare, iar altele din materiale ieftine, dar într-o privinţă erau la fel: toate erau goale. Ce este un vas gol? Un vas gol este un vas din care nu poţi lua nimic, dar în care poţi pune ce îţi place. Şi în astfel de vase a fost turnat untdelemnul. Eşti tu pregătit să mergi la Domnul şi să-I spui că eşti un vas gol, că nu ai nimic să-I dai, că eşti un păcătos distrus, care nu este în stare să plătească? Vrei să faci aceasta?

Nu se găsesc doi păcătoşi, care în înfăţişarea lor exterioară, în caracterul lor şi în mediul lor de viaţă să fie la fel. Unii sunt bogaţi, alţii săraci; unii sunt învăţaţi, alţii neştiutori; unii sunt religioşi, alţii sunt lumeşti. Dar nu aceasta contează. Important este, că ei sunt vase goale. Acesta este esenţialul, pentru a fi binecuvântat. Vreau să-ţi spun mai clar. Tu trebuie să ridici mâini goale spre Dumnezeu, dacă vrei să primeşti binecuvântarea Sa. Tu nu poţi plăti şi nu poţi face nimic, pentru a obţine harul Său. Nu poţi invoca nimic, decât numai harul bogat al lui Dumnezeu şi nevoia ta deosebită.

Văduva şi-a dat seama de situaţia ei, când a venit creditorul să-şi ceară drepturile. Mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, că El nu-Şi revendică astăzi drepturile Sale. În loc să facă aceasta, El oferă ajutor păcătosului în datoria lui. El vesteşte tuturor iertarea: »Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.« Oamenii în mândria lor neagă că sunt păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, nu renunţă cu plăcere la părerile lor şi nu mărturisesc adevărul. Se înşală singuri cu gândul, că în ei este ceva, pe care Dumnezeu poate să-l primească, şi că ei sunt în stare să obţină harul Lui prin faptele lor. Se apropie ziua în care vor fi groaznic dezamăgiţi. Le vor cădea solzii de pe ochi şi vor recunoaşte care este situaţia lor înaintea lui Dumnezeu. Când va fi această zi? Atunci când Creditorul Îşi va revendica drepturile. Mă adresez acelora, ai căror ochi sunt încă închişi. Voi vă apropiaţi rapid de ora îngrozitoare a vieţii voastre. Întrebi: „Ce fel de oră?” Ora morţii! Ceasul timpului bate şi orice mişcare a pendulei te aduce mai aproape de clipa când vei trece în veşnicie. Ce face pe omul care nu cunoaşte pe Dumnezeu să se teamă aşa mult de moarte? Ceea ce urmează după aceea: judecata! Dacă vei pleca din lumea aceasta, vei întâmpina pe Dumnezeu şi judecata Lui cu privire la viaţa ta. Unii zic, că după moarte există îndurare, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu spune aceasta. Untdelemnul a curs până s-au umplut toate vasele, şi acolo nu a fost niciun vas care să rămână gol. Abia după ce ultimul vas s-a umplut, a încetat untdelemnul. Este un lucru foarte serios, dacă refuzi să ocupi înaintea lui Dumnezeu locul unui vas gol. Cu siguranţă vei pierde binecuvântarea lui Dumnezeu, căci se apropie ziua când harul lui Dumnezeu va înceta să mai curgă, sau în care tu nu vei mai fi în raza lui de acţiune. Citim în Noul Testament: »Uşa s-a închis.« Aceia care nu au mai primit s-au dus să cumpere, dar n-au mai găsit. Au venit prea târziu! Harul mântuitor al lui Dumnezeu, untdelemnul, nu a mai curs. Au neglijat această mântuire mare, şi au fost excluşi de la sărbătoarea de nuntă.

Grăbeşte-te, grăbeşte-te, binecuvântarea este pentru tine; paharul dragostei veşnice se mai revarsă încă gratis!

Când toate vasele s-au umplut, văduva s-a dus de a spus omului lui Dumnezeu ce i s-a întâmplat. Câtă bucurie i-a umplut sufletul, când Elisei i-a zis: »Du-te de vinde untdelemnul, şi plăteşte-ţi datoria«! A fost untdelemn suficient, ca să se poată plăti datoria? Cu siguranţă! Şi este har suficient, ca să-ţi îndepărteze vina? Este iertare pentru tine? Da, este şi pentru tine: căci acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult. Harul lui Dumnezeu este suficient ca să-ţi ierte păcatele şi să îndreptăţească pe un păcătos vinovat ca tine. Dumnezeu poate face aceasta gratis, prin harul Său, prin mântuirea care este în Hristos Isus. Atunci vei spune cu privire la trecutul tău întunecat: „Datoria a fost plătită, trecutul a fost complet şters. Dumnezeu Însuşi nu mai are nimic împotriva mea, El m-a îndreptăţit!”

În capitolul 8 al epistolei către Romani citim: »Nu mai este nicio condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus«. Când Dumnezeu îndreptăţeşte pe un om, atunci omul acela este pe deplin îndreptăţit, şi el nu mai poate fi condamnat, căci hotărârile lui Dumnezeu sunt statornice. El are ultimul cuvânt cu privire la fiecare om. Îndreptăţirea nu are loc pe baza a ceea ce eşti tu, sau pe baza a ceea ce ai făcut, ci pe baza a ceea ce este Dumnezeu şi ce a făcut Hristos. Ce este Dumnezeu, ne este arătat în marea mântuire înfăptuită de Fiul Său. El este Dumnezeul oricărui har şi prin »mântuirea care este în Hristos Isus« a creat un fundament legitim pentru oamenii binecuvântaţi în felul acesta. Lucrarea lui Hristos i-a dat dreptul lui Dumnezeu să îndreptăţească pe aceia care cred în Isus, şi dacă tu crezi în Isus, vei fi şi tu îndreptăţit. »Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.« Poţi tu să refuzi să crezi pe un astfel de Dumnezeu – un Dumnezeu, care ne este prezentat pe cruce?

Dar aceasta nu este totul. Omul lui Dumnezeu spune văduvei: »Plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămânea, vei trăi tu şi fii tăi.« Acolo era belşug, era suficient, pentru ca această femeie împreună cu fii ei să aibă cât le trebuieşte pentru restul vieţii lor pe pământ. Tot aşa vei avea şi tu parte de harul lui Dumnezeu. El nu se termină odată cu iertarea păcatelor tale, şi nici cu îndreptăţirea ta. Este suficient har, şi el este la dispoziţia ta până la sfârşit.

Harul care este în Hristos Isus este suficient pentru toate nevoile. Nu există nicio împrejurare, în care poate să ajungă cineva dintre noi, şi pe care voia lui Dumnezeu o permite, în care harul Domnului să nu fie suficient. Nu există nicio greutate, care poate să vină asupra unui creştin din cauza nebuniei lui proprii, din care harul lui Dumnezeu să nu dea naştere la binecuvântare pentru el. Există har şi reabilitare, dacă am căzut, şi există har, să ne păzească de cădere.

Elisei a zis: »Plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămânea, vei trăi tu şi fii tăi.« Dacă omul lui Dumnezeu a zis »vei trăi«, atunci a zis-o în adevăratul sens al cuvântului. A trăi înseamnă să te bucuri de viaţă, şi Dumnezeu doreşte să fie aşa la noi. El doreşte, ca noi să trăim, ca unii care au viaţa veşnică, care trăiesc aşa cum ar trebui să trăiască copiii Lui. El doreşte ca noi să ne încălzim în strălucirea soarelui dragostei Sale. Dumnezeu Însuşi este izvorul şi începutul vieţii noastre, şi Hristos este calea pe care curg apele. Dacă am primit aceasta şi I-am mulţumit, să dovedim atunci recunoştinţa noastră, folosindu-ne tot mai mult de harul Său inepuizabil, trăind în adevăr şi preamărind pe Acela care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

Har şi glorie
Psalmul 84

Hamilton Smith

© SoundWords, Online începând de la: 23.01.2020, Actualizat: 24.01.2020

Introducere

Acest Psalm frumos redă experienţele rămăşiţei temătoare de Dumnezeu a lui Israel din ziua din urmă, când ei, eliberaţi din captivitatea îndelungată, vor reveni la locuinţa lui Dumnezeu în Sion. Duhul harului, care străbate acest Psalm, ne permite aici, spre deosebire de alţi Psalmi, să facem mai uşor o aplicare la creştin, căci şi acesta este pe cărarea pelerinajului spre casa Tatălui în înălţime. Sunt trei teme, care subîmpart psalmul în trei părţi:

  • Frumuseţea casei lui Dumnezeu, spre care merge psalmistul, şi binecuvântarea/fericirea acelora care locuiesc în această casă (Psalmul 84.4,5).
  • Experienţele pe drumul care conduce spre această casă, şi binecuvântarea/fericirea aceluia care merg pe acest drum (Psalmul 84.6-7).
  • Mângâierea rugăciunii şi binecuvântarea/fericirea omului care se încrede în Domnul (Psalmul 85.8-12).

Astfel ne este prezentată aici o binecuvântare întreită:

  • binecuvântarea de a locui acolo unde locuieşte Dumnezeu
  • binecuvântarea de a merge pe drumul care conduce spre locuinţa lui Dumnezeu;
  • binecuvântarea de a te încrede în Dumnezeu în mersul pe acest drum (Psalmul 84.4,5,12).

Locuinţa lui Dumnezeu (Psalmul 84.1-3)

Psalmul 84.1-3: Către mai-marele muzicii. Pe ghitit. Un psalm al fiilor lui Core. 1. Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! 2. Sufletul meu doreşte şi chiar tânjeşte după curţile Domnului; inima mea şi carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu. 3. Chiar vrabia a găsit o casă, şi rândunica un cuib pentru ea, unde şi-a pus puii; altarele Tale, Doamne al oştirilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu! 4. Ferice de cei care locuiesc în casa Ta; ei Te vor lăuda fără încetare! Oprire.

Psalmul începe cu o expresie a bucuriei pentru casa lui Dumnezeu – „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor!” Inima temătoare de Dumnezeu recunoaşte, că ea a fost chemată să locuiască la Dumnezeu, în locuinţa proprie a lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu Însuşi, Dumnezeul cel viu, este acolo face această locuinţă aşa de plăcută pentru inima psalmistului. Tot ce este în curţile din faţă ale acesteia vorbeşte despre gloria lui Dumnezeu. Acolo Dumnezeu este revelat pe deplin, şi deoarece El Se arată deplin, El poate fi cunoscut pe deplin. Sufletul doreşte să ajungă în aceste curţi ale gloriei, căci inima şi carnea nu pot fi satisfăcute dacă ele sunt despărţite de Dumnezeul cel viu.

În acelaşi duh credinciosul priveşte spre casa Tatălui: o casă în care totul vorbeşte despre Dumnezeu Tatăl. Credinciosul se află în împrejurări potrivnice, în care cel care se teme de Dumnezeu suferă, unde răul se înmulţeşte, atât în lume cât şi între aceia care se numesc copii şi popor al lui Dumnezeu; acolo unde voinţa omului se impune şi gloria omului este pusă în scenă; şi acolo unde aparent Dumnezeu nu intervine, ci este liniştit şi retras. Cu toate acestea credinţa ştie că Dumnezeu trăieşte şi ea priveşte spre locuinţa lui Dumnezeu. Acolo se vede că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu, şi totul vesteşte gloria lui Dumnezeu. Casa, spre care noi mergem, este realmente desăvârşită în sfinţenie şi dragoste; dar ce ar fi un loc desăvârşit fără Acela căruia Îi aparţine casa, şi fără Hristos, Acela care ne face cunoscut pe Tatăl.

Sufletul adevăratului israelit cunoaşte că Acela care dă o locuinţă pentru pasăre şi un cuib pentru rândunică (respectiv o casă pentru păsărea fără valoare şi un loc de odihnă păsării neostoite; remarca redacţiei), cu siguranţă are un loc de odihnă şi pentru poporul Său: „Altarele Tale, Doamne al oştirilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu!” (Psalmul 84.3). Credinciosul poate spune, că Dumnezeu a pregătit un loc de odihnă pentru poporul Său în jertfa primită a lui Hristos: „Pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, …, în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus” (Romani 3.25,26).

Însă dacă Dumnezeu a dobândit poporului Său în altarul Său un loc sigur de odihnă, atunci El a făcut aceasta cu scopul de a aduce pe poporul Său la Sine, ca să locuiască cu El în casa Sa. În această locuinţă ei Îl vor „lăuda fără încetare” (Psalmul 84.4). Dacă Hristos devine jertfa mare pe altarul de pe Golgota, aceasta trebuie să dea naştere la un popor care cântă lui Dumnezeu în casa Sa. Acela, care a scos strigătul, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, putea răspunde: „Totuşi, Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.1,3). El a murit ca să satisfacă sfinţenia lui Dumnezeu (respectiv, să împlinească cerinţele ei) şi să dobândească un popor care cântă cântări de laudă. Înaintea ochilor noştri se înalţă frumuseţea locuinţei lui Dumnezeu – unde Dumnezeu va locui în mijlocul unui popor care cântă cântări de laudă.

Acolo dragostea Ta se-odihneşte
Şi fericirea în jur stăpâneşte.
Peste măsură binecuvântaţi în Tine,
Te laudă, Te adoră toţi pe Tine.

Cărările (Psalmul 84.5-7)

Psalmul 84.5-7: 5. Ferice de omul a cărui putere este în Tine: în inima lor sunt croite drumuri! 6. Trecând prin valea plângerii, ei o fac un izvor; şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări. 7. Ei merg din putere în putere, se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion.

Psalmistul începe într-un mod foarte frumos cu binecuvântarea locuinţei lui Dumnezeu. După aceea el ne prezintă drumul care conduce la această locuinţă. Acesta este şi felul de a proceda al Domnului, atunci când în ultima lui vorbire prezintă adevărul ucenicilor Lui. El nu vorbeşte mai întâi despre încercările şi împotrivirile de pe drum, ca apoi, la sfârşitul vorbirii Sale, să le prezinte binecuvântarea casei Tatălui. Domnul alege un drum mai bun: El începe vorbirea în Ioan 14 cu prezentarea frumuseţii casei Tatălui. Înainte ca noi să fim chemaţi să pornim în călătorie, să ne expunem încercărilor şi greutăţilor ei, ne este asigurată gloria casei, spre care conduce această călătorie. Ca şi psalmistul, noi mergem pe drum prin vale, în lumina cetăţii aflate pe munte.

Această călătorie ne este prezentată în versetele 5-7. În versetul 5 noi suntem văzuţi ca aceia care merg pe cărări croite – noi înaintăm. În versetul 6 suntem în valea plângerii – noi trecem. În versetul 7 se vede Sionul – în care noi intrăm. „Drumurile croite”, care conduc în Sion, trec prin ţara vrăjmaşului. Uneori drumul pare să fie lung şi aspru şi înceţoşat, şi sufletul ostenit îşi doreşte să fie la sfârşitul călătoriei. De aceea cea mai mare necesitate pentru călătorie este puterea. Această putere se găseşte numai în Dumnezeu, de aceea psalmistul spune: „Ferice de omul a cărui putere este în Tine.”

Pasajul din Noul Testament, care mai mult decât toate celelalte descrie cărarea călătoriei în zilele rele, începe cu încurajarea: „Întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus” (2. Timotei 2.1). Dacă locuinţa lui Dumnezeu este ţelul preocupării inimii, atunci şi drumul într-acolo va avea un loc în inimă. Dacă pentru inima noastră cărarea pelerinajului este puţin atrăgătoare, nu revelează aceasta atunci o inimă care este puţin captivată simţământul pentru gloria patriei din înălţime, la care am fost chemaţi?

După aceea ne sunt prezentate însuşirile acestui drum. El trece prin „Valea plângerii”. Ea nu este o simplă vale a încercărilor şi împotrivirilor, ci este o vale a plângerii. „Plânsul” nu vorbeşte numai de încercări, ci şi de experienţele în încercări. Privite în ele însele, încercările ar putea să ne împietrească; experienţele, care sunt învăţate în încercări – „plânsul”, care exprimă simţămintele adânci ale sufletului înaintea lui Dumnezeu în timpul încercărilor – devin un izvor al binecuvântării pentru suflet. Acela care îşi ia puterea din Dumnezeu şi Îi aducem îngrijorările sale, va transforma „valea plângerii” într-un „loc de izvor” al binecuvântării spirituale. În duhul psalmistului, apostolul poate spune lui Timotei, că el îşi aminteşte de lacrimile lui (2. Timotei 1.4). El şi-a amintit nu numai de încercările lui Timotei, ci şi de „lacrimile”, care au luat naştere prin aceste încercări.

În afară de aceasta, pe drumul care conduc spre casa lui Dumnezeu, este şi „ploaia timpurie”, care acopere valea cu binecuvântări (Psalmul 84.6). Ploaia vorbeşte despre ceva, care vine de sus – întreaga slujbă a lui Hristos, pe care Duhul lui Dumnezeu o aduce de sus, ca să învioreze şi să bucure inima. Expresia „ploaia timpurie” descrie ploaia liniştită şi plăcută, care înviorează terenul în timpul semănatului (Deut 11.14). „Valea plângerii” pregăteşte sufletul pentru primirea lucrării de har a lui Hristos venită din cer.

Astfel sufletul, înviorat de izvoarele de jos şi de ploaia timpurie de sus, înaintează din putere în putere. Aceste cuvinte nu înseamnă nicidecum o rezervă de putere, la care se adaugă mereu mai multă putere, indiferent cât de mult creşte puterea. Ele prezintă mai degrabă o alimentare proaspătă cu putere de la o zi la alta.

Sfârşitul sigur al călătoriei este, că fiecare călător se va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în Sion (Psalmul 84.7). S-ar putea ca noi să ne prăbuşim pe drum, şi cu regret se întâmplă aşa ceva. S-ar putea să ne oprim pe drum, s-ar putea să devenim dezgustaţi de drum, s-ar putea să devenim slabi în a urma pe Domnul; dar cu tot eşecul şi toată slăbiciunea toţi vor ajunge înaintea lui Dumnezeu în Sion. Dacă Domnul a spus „Oile Mele … nicidecum nu vor pieri niciodată” (Ioan 10.28), atunci putem fi siguri că toate oile Lui vor ajunge în cele din urmă în patrie. Ele merg mai departe pe drumul lor; una după alta dispar privirii noastre, dar fiecare în parte se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion. Şi acolo în final se vor întâlni toate.

Curând vor înceta şi suferinţe şi temeri,
Şi-n patria noastră curând vom intra.
Ierusalimul ceresc se-arată privirii,
Şi ziua glorificării noastre nu va-ntârzia.

Ultimele lacrimi din ochi rapid se usucă.
Priveşte-L pe El în nori revenind.
Cerească şi pură bucurie gusta-vom:
A Tatălui dragoste şi-a Domului Însuşi având.

Rugăciunea (Psalmul 84.8-12)

Psalmul 84.8-12: 8. Doamne, Dumnezeul oştirilor, ascultă rugăciunea mea; pleacă urechea, Dumnezeul lui Iacov! Oprire. 9. Tu, scutul nostru, vezi, Dumnezeule, şi priveşte faţa unsului Tău. 10. Pentru că mai bună este o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte. Aş vrea mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii. 11. Pentru că Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut; Domnul va da har şi glorie; nu va refuza nici un bine celor care umblă în nevinovăţie. 12. Doamne al oştirilor, ferice de omul care se încrede în Tine!

Psalmul se încheie cu rugăciunea sufletului temător de Dumnezeu, care este în călătorie pe drumul care duce spre casa lui Dumnezeu. Într-un fel deosebit de frumos psalmistul se adresează lui Dumnezeu ca „Dumnezeul oştirilor” şi ca „Dumnezeul lui Iacov”. Psalmistul se adresează lui Dumnezeu conştient fiind de maiestatea Sa divină şi de puterea Sa, ca Dumnezeu al oştirilor; şi ca la Acela care are orice har, şi cu care îl leagă o relaţie de legământ: Dumnezeul lui Iacov. Dumnezeu a intrat în legătură cu Iacov pe baza harului suveran, şi Dumnezeu a dovedit lui Iacov, care mereu a eşuat, orice har pe tot parcursul pelerinajului lui. Dumnezeul puterii şi Dumnezeul harului, cu care noi suntem în legătură, este Acela care ne poate duce pe drumul spre glorie.

După aceea psalmistul exprimă în rugăciunea lui motivul încrederii lui, prin aceea că el priveşte la Dumnezeu: „Tu, scutul nostru, vezi, Dumnezeule, şi priveşte faţa unsului Tău!” (Psalmul 84.9). Cine altul, dacă nu Hristos este Unsul lui Dumnezeu? Baza tuturor binecuvântărilor noastre – baza întregii noastre încrederi – constă în aceea, că Hristos este tot ceea ce Dumnezeu doreşte de la El, şi că El a făcut tot ceea ce Dumnezeu voia să aibă făcut, aşa că harul Lui se poate revărsa în binecuvântare pentru păcătosul nedemn. Dumnezeu priveşte la Hristos ca la Acela care a fost uns pentru a face lucrarea mare, şi Dumnezeu este satisfăcut în Hristos şi cu lucrarea făcută de El. De aceea Dumnezeu poate fi un scut pentru credincios. El îl poate apăra de judecată, de moarte şi de toată puterea vrăjmaşului, pe baza a tot ce El a găsit în lucrarea lui Hristos. Sufletul face cu adevărat bine să se bazeze pe satisfacţia pe care Dumnezeu a găsit-o în Hristos, şi să spună: „Priveşte faţa Unsului Tău!”

În lumina gloriei care va veni, lumea şi tot ce poate oferi ea poate fi lăsată în urmă. Ce pot oferi corturile răutăţii în comparaţie cu curţile Domnului? O zi în curţile Sale este mai bună decât o mie de zile petrecute în împrejurările cele mai favorabile în locuinţele oamenilor. În cel mai bun caz lumea are un cort provizoriu ca locuinţă; Domnul ne duce într-o patrie veşnică.

Cu Dumnezeul puterii şi al harului înaintea sufletului său, binecuvântat şi primit în Preaiubitul, cu spatele lui îndreptat spre lume şi cu faţa îndreptată spre glorie, credinciosul poate înainta pe drumul său având conştienţa binecuvântată, că Dumnezeu este un soare şi un scut. El este lumina, care ne călăuzeşte într-o lume întunecată, şi scutul, care ne apără de o lume rea. Zi după zi El ne dă harul necesar; şi harul, care a început pe pământ, se va sfârşi în glorie în înălţime. Nimic altceva decât gloria este răspunsul potrivit la harul Său. Greutatea veşnică de slavă este singurul răspuns potrivit la bogăţia nespus de mare a harului Său. La începutul călătoriei noastre harul ne-a căutat şi ne-a găsit; la sfârşitul călătoriei ne aşteaptă gloria. Între harul de la început şi gloria de la sfârşit Domnul „nu va refuza nici un bine celor care umblă în nevinovăţie” (Psalmul 84.11).

Asigurat pe deplin de „harul”, „gloria” şi toată „bunătatea” lui Dumnezeu, sufletul poate încheia cu cuvintele: „Ferice de omul care se încrede în Tine!” (Psalmul 84.12). Noi putem cânta:

Grăbeşte-nainte, de la har la glorie,
Tare-n credinţă, prin rugăciune înaripat,
Veşnicia cerească ţelul tău să fie.
Condus, iubit de Dumnezeu, în patrie-ai intrat.

Mefiboşet
(Nici) un răspuns la dragostea nemărginită

Sydney M. Anglin

© SoundWords, Online începând de la: 13.07.2019, Actualizat: 13.07.2019

Versete călăuzitoare: 2 Samuel 9; 19

Harul lui Dumnezeu faţă de păcătos a fost deseori ilustrat – în cuvânt şi în scris – prin istoria „bunătăţii lui Dumnezeu”, pe care David a dovedit-o faţă de Mefiboşet. Şi privită în felul acesta, această prezentare este desigur foarte frumoasă. Dar noi nu trebuie să ne oprim la vreo prezentare, ca şi cum aceasta ar descrie harul lui Dumnezeu în dimensiunea şi plinătatea lui în acelaşi fel cum îl prezintă Evanghelia.

Nu toate modelele sau istorisirile, pe care noi le găsim în Vechiul Testament, pot – luate împreună – exprima aşa cum se cuvine harul, pe care Dumnezeu l-a dovedit omului în Isus Hristos, şi cu atât mai puţin lucrarea binecuvântată, pe care Isus a făcut-o la cruce, şi răscumpărarea, pe care El a înfăptuit-o, pe baza căreia harul poate „domni prin dreptate spre viaţa eternă” (Romani 5.21).

Aceasta trebuie s-o păstrăm bine în minte, când se predică despre modele şi istorisiri – oricât de preţioase ar fi ele. Trebuie numai să ai dorinţa să gândeşti mai mult asupra lor şi să le evaluezi ca istorisiri şi modele, care îndreaptă inimile şi sufletele noastre spre El, spre Acela despre care ele vorbesc, şi spre bogăţia nespus de mare a harului lui Dumnezeu, care acum a fost descoperit şi al cărui subiect ar trebui să ne recunoaştem pe noi înşine.

Însă aceasta dă naştere la o altă întrebare cu importanţă mai mare: Ce efect are această descoperire a harului Dumnezeului nostru asupra inimii şi asupra întregii vieţii şi personalităţi? Doresc deci să studiem această latură a adevărului (o voi numi partea subiectivă), despre care noi găsim o prezentare frumoasă şi preţioasă în Mefiboşet. Şi dacă ne gândim la această latură a adevărului şi prezentarea lui în Mefiboşet, nu ar trebui să recunoaştem că suntem aşa de puţin mişcaţi de dragostea lui Dumnezeu şi a lui Hristos din cauza indolenţei şi răcelii inimii noastre? Harul, care ne-a fost arătat nouă, depăşeşte cu mult în mărime şi strălucirea în glorie şi binecuvântare harul de care a avut parte Mefiboşet. Însă Mefiboşet a reflectat acest har, care a avut influenţă asupra comportării şi personalităţii lui, cu sentimente de inimă faţă de David. Vedem noi în comparaţie cu aceasta cât de puţină este influenţa harului asupra atitudinii noastre – atât în ceea ce priveşte despărţirea de lume cât şi devotamentul nostru faţă de Hristos şi interesele Sale aici pe pământ, unde El a fost şi este încă respins?

Vom face bine să ne reproşăm serios şi corect, de ce este aşa, şi să ne întrebăm inima înaintea lui Dumnezeu şi să nu aşteptăm „o ocazie mai potrivită”. Căci dacă este un motiv pentru aceasta, este bine să ne convingem de el şi să nu ne temem să-l descoperim. Aceasta este un remediu bun; şi în afară de aceasta noi nu putem ascunde nimic, căci vine ziua în care „se vor arăta sfaturile inimii” (1 Corinteni 4.5). Noi avem a face cu adevărat cu Dumnezeul oricărui har, care poate preţui şi recunoaşte orice dorinţă a inimii faţă de Sine şi de Hristos şi la care nu este nici o evaluare greşită sau făcută în grabă, aşa cum găsim mai târziu la David faţă de Mefiboşet.

Pe de altă parte pe El nu-L înşală nici o înfăţişare bună, nici o mărturisire de formă, nici un exterior evlavios. „Toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4.13). Însă o inimă sinceră, care cunoaşte cu adevărat dragostea Lui, nu va vrea să fie altfel. Pentru oamenii aceştia este o mângâiere şi pace mare, că El ştie şi decide totul în chip desăvârşit.

Ne putem imagina ce bucurie ar fi fost pentru Mefiboşet, dacă David ar fi cunoscut dorinţele şi motivaţiile inimii lui şi le-ar fi onorat aşa cum se cuvine, în loc să judece repede şi aspru situaţia lui. Dar noi ştim că această bucurie a venit numai din simpatia fidelă a lui Mefiboşet faţă de David; acolo nu era nici o prefăcătorie a inimii, nici un motiv egoist, nici o adaptare la împrejurări. Nu, acolo era numai simplitatea ochilor şi devotamentul inimii, pe care lumescul şi egoistul Ţiba nu le putea înţelege, care cu o inimă vicleană voia să fie „văzut bine în carne” (Galateni 6.12).

Haideţi să vedem (spre folosul propriu prin aplicarea la noi înşine) ce a fost, care l-a format pe Mefiboşet aşa fel că a rezultat un rod aşa de frumos şi binecuvântat. Mai multe împrejurări lucrează împreună pentru acest rezultat, şi la fel trebuie să fie şi la noi, dacă acest rod trebuie să se găsească şi la noi. David i-a arătat har mare şi nemeritat. Mefiboşet aparţinea familiei aceluia care era un vrăjmaş al lui David şi l-a prigonit – Saul. În afară de aceasta el era sărac şi lipsit de ajutor şi el a primit şi a luat. El era unul din cei „săraci în duh”, care putea fi binecuvântat. El era deplin conştient de poziţia lui şi de starea lui şi prin aceasta avea o înţelegere profundă pentru harul arătat lui de David. Inima lui era mişcată de aceasta şi prin aceasta a fost câştigată. Dar felul în care el a avut parte de har trebuie văzut în contextul acesta.

Deoarece natura şi dimensiunea harului lui Dumnezeu nu sunt înţelese corect, mulţi nu înţeleg astăzi când este vorba de lucrarea reală a harului în comportarea noastră. Mefiboşet a înţeles corect natura harului de care a avut parte şi a ocupat locul pe care harul acesta i l-a dat; prin aceasta el avea contact permanent cu David. Era nu numai o acţiune bună dovedită lui, ci era locul pe care harul acesta i l-a dat, prin care sufletul lui a fost atras spre David. Pe baza acestei poziţii, în care l-a aşezat harul, el putea vedea permanent pe David şi învăţa suficient de la el, ca să crească în sentimente pentru el. Însă totodată el îşi amintea unde a fost odinioară şi ce a fost şi ce mare era favoarea care l-a adus aşa de aproape de David însuși și totodată în societatea lui.

Dacă comparăm aceasta cu harul lui Dumnezeu față de noi, vreau să amintesc încă o dată ca la început, că tot ce a făcut şi putea să facă David exprimă foarte slab ceea ce noi am primit. În unele privinţe este realmente mai degrabă un contrast decât o comparaţie. Ce dragoste a exprimat David vreodată faţă de Mefiboşet? Nici una, pe care noi am fi putut-o remarca. David a arătat această dragoste fiului său ticălos Absalom în mii de feluri mai mult decât lui Mefiboşet. Ei bine, acesta sta la masa lui David, „ca unul din fiii împăratului”, dar nu era nici o relaţie de rudenie conştientă; nici un „duh de adoptare”, pe de o parte, şi nici o fundare a unei dragoste neschimbătoare, pe de altă parte.

Dacă comparăm efectul asupra inimii lui Mefiboşet şi răspunsul dat prin stilul lui de viaţă cu comportarea noastră, trebuie iarăşi să spun că toate acestea ar trebui să dea naştere în noi la o mare ruşinare. Şi de ce noi avem un răspuns aşa de slab la un har aşa de măreţ şi la o dragoste nemărginită? Nu este din cauză că noi nu am realizat suficient în sufletele noastre adevărata depărtare şi adevărata stare morală, în care ne-am aflat? „Cui i s-a iertat puţin, iubeşte puţin.” Şi iarăşi: nu este şi din cauză că nici nu am înţeles şi nici nu am fost captivaţi de natura harului şi a dragostei, şi legat de aceasta locul apropierii, pe care dragostea ni l-a dat? Dacă ea a fost primită, ar trebui să ne regăsim în apropierea conştientă a Aceluia care a suferit şi a murit pentru noi. (David n-a suferit niciodată ceva pentru Mefiboşet!)

Dacă primim această binecuvântare, noi o putem experimenta cu adevărat numai prin aceea că aplicăm moartea lui Hristos la tot ce slujeşte „omului vechi”. Dacă preferăm aici viaţa, noi nu putem fi în bucuria actuală a „vieţii veşnice” – a cercului binecuvântărilor pe care moartea Sa şi învierea Sa ni le-au descoperit deja acum şi în care Duhul Sfânt doreşte să introducă inima noastră, căci în acest scop a fost El trimis de Tatăl.

Nu vreau să urmăresc mai departe în toate detaliile relatarea despre Mefiboşet în relaţia lui cu David în ceasul repudierii lui David şi despărţirea acestuia de împărăţie. Relatarea divină ne povesteşte în cuvinte puţine ce înseamnă pentru David o inimă credincioasă şi devotată, în timp ce el era absent de pe „locul lui de drept” (vezi 2 Samuel 19.25). Ar trebui ca noi să admirăm aceasta şi să năzuim la un răspuns corespunzător în viaţa noastră la faptul că Salvatorul şi Domnul nostru a fost respins şi dezonorat aici.

Cealaltă menţionare scurtă despre Mefiboşet la revenirea lui David şi răspunsul lui la hotărârea rapidă a lui David din cauza moştenirii – aşa cum găsim în 2 Samuel 19.31 – vorbesc iarăşi foarte clar despre dragostea neprefăcută şi dezinteresată faţă de David, care a putut învinge totul, numai pentru ca David să fie înălţat şi onorat şi Mefiboşet să poată savura din nou societatea lui şi să se bucure de ea.

Toate acestea sunt frumoase de studiat şi pline de fericire, să gândeşti la ele; sunt scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca cititorul şi scriitorul acestor rânduri să facă la fel şi să tragă foloase din ele. Ar trebui să provoace în noi exerciţii de inimă, în măsura în care noi am fost formaţi şi schimbaţi prin dragostea care „întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3.19), şi prin prezenţa aducătoare de bucurie şi tovărăşia Domnului şi Salvatorului nostru binecuvântat, Fiul Preaiubit al Tatălui, în care El Şi-a găsit (şi totdeauna Îşi găseşte) plăcerea.

Fie ca inimile noastre să exclame:

Îndreaptă-ne privirea fix spre Tine
Cu totul, şi numai spre Tine,
Ca plini fiind de frumuseţea Ta
Privirea noastră numai în spre Tin’ să stea.

O altă Evanghelie: fapte şi har?
Galateni 1.6-9

Shawn Abigail

© SoundWords, Online începând de la: 06.03.2019, Actualizat: 06.03.2019

Versete călăuzitoare: Galateni 1.6-9

Galateni 1.6-9: Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură şi doresc să strice Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema. Cum am spus mai înainte, spun şi acum din nou: Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema.

Apostolul Pavel spune în epistola către Galateni 1.6: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită.” Ceea ce Pavel denumeşte aici „evanghelie diferită”, era pericolul adăugării faptelor omeneşti (în mod deosebit respectarea legii iudaice) la lucrarea terminată a lui Hristos.

Dacă suntem împreună cu creştini, cărora le lipseşte maturitatea, atitudinea noastră ar trebui să fie aşa cum Pavel o descrie în Filipeni 3.15,16. Acolo el sfătuieşte pe cititor să se comporte conform stadiului lui de cunoaştere, şi Dumnezeu îi va da mai multă lumină. Dacă ne vedem confruntaţi cu conflicte de personalitate, atunci ar trebui să dăm ascultare sfatului din Filipeni 4.2, unde credincioşii sunt îndemnaţi „să aibă acelaşi gând” (faptul că aceste două surori sunt îndemnate să gândească la fel, fără să fie învăţate, ne permite să deducem că aici era un conflict de personalitate şi nu un conflict referitor la învăţătură). Dar ce este atunci când cineva vesteşte o altă evanghelie; una care leagă faptele omeneşti şi lucrarea lui Hristos? Ar trebui să aşteptăm până când oamenii aceştia primesc lumină mai clară? Ar trebui „să îngropăm securea de război” şi să fim în părtăşie fericită cu ei? Scriptura ne dă răspunsul în Galateni 1.8,9; acolo se spune: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema. Cum am spus mai înainte, spun şi acum din nou: Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema.”

De ce nici un compromis?

Acesta este un cuvânt aspru, nu-i aşa? Nu ar trebui noi ca şi creştini credincioşi să fim blânzi, împăciuitori şi îngăduitori şi să ne primim unii pe alţii? Neapărat! Dar în ceea ce priveşte mesajul Evangheliei nu trebuie să fie nici un compromis. Sunt cel puţin trei motive, pentru care noi nu ar trebui să facem compromisuri:

  1. În primul rând, Evanghelia este inima credinţei creştine, şi dacă aceasta este schimbată, această schimbare va influenţa toate celelalte.
  2. Dacă, în al doilea rând, se predică o altă evanghelie, bărbaţii şi femeile nu pot fi mântuite.
  3. În final, şi cel mai important: să vesteşti o altă evanghelie aceasta înseamnă un atac la lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Hristos.

1. Esenţa credinţei creştine este schimbată

De îndată ce natura Evangheliei este schimbată, şi natura creştinismului se schimbă. De îndată ce noi adăugăm la Evanghelie necesitatea faptelor omeneşti, ea nu mai este Evanghelia harului. Ea nu mai este nici un dar gratuit. Un om răscumpărat nu mai este veşnic sigur. Viaţa veşnică nu mai este veşnică, dacă împlinirea Legii este cea care ne ţine siguri. Este o chestiune îngrozitoare să predici o altă evanghelie, deoarece este o chestiune îngrozitoare să ataci nucleul propriu-zis al credinţei creştine.

2. Oamenii nu mai pot fi mântuiţi

Dacă se predică o altă evanghelie, bărbaţii şi femeile nu mai pot fi mântuiţi/mântuite. În principal, în credinţa creştină este vorba de a renunţa la efortul propriu de a te salva şi să primeşti lucrarea terminată a lui Hristos. Dacă vestim o altă evanghelie, una prin care bărbaţii şi femeile, tinerii şi tinerele nu pot fi mântuiţi/mântuite, atunci facem ceva înfiorător şi detestabil. Noi condamnăm oameni la moartea veşnică, deoarece vestim o credinţă falsă, care nu poate mântui. Este îngrozitor să predici o altă evanghelie, deoarece este îngrozitor să încurajezi pe alţii să se încreadă într-un mesaj care nu poate mântui.

3. Un atac la lucrarea Domnului Isus

Da, acestea sunt urmările îngrozitoare, dacă vestim o altă evanghelie. Dar mai este şi o altă urmare, care pun în umbră pe celelalte în importanţa lor. Al treilea motiv, pentru care este îngrozitor să vesteşti o altă evanghelie este: ea este un atac la lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Hristos. Fiorii morţii Mântuitorului nostru ne sunt prezentaţi în Psalmul 22.14-17 cu o simplitate mare şi claritate cruntă: „Sunt vărsat ca apa şi toate oasele mi se desfac. Inima îmi este ca ceara, se topeşte înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii; şi m-ai adus în ţărâna morţii. Pentru că nişte câini m-au înconjurat, o ceată de răufăcători m-a împresurat; mi-au străpuns mâinile şi picioarele.”

Să vesteşti o altă evanghelie, faptele noastre ca necesitate suplimentară pentru mântuire, înseamnă că aceste suferinţe ale Domnului nu erau suficiente. Aceasta este rău. Psalmul 29.2 spune: „Daţi Domnului gloria Numelui Său! Adoraţi-L pe Domnul în sfântă splendoare!” Dacă vestim o altă evanghelie, prin aceasta spunem că sfinţenia şi meritele lui Isus sunt insuficiente ca să lucreze mântuirea noastră.

Nici o altă evanghelie!

Desigur putem vedea, că este o chestiune gravă să vesteşti o altă evanghelie, în mod deosebit o evanghelie care adaugă faptele ca necesitate pentru mântuire. Nu este de mirare, că Pavel spune: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema. Cum am spus mai înainte, spun şi acum din nou: Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema!” (Galateni 1.8,9). Dacă vine cineva la noi şi vesteşte o altă evanghelie, atunci nu este loc pentru o atitudine blândă, împăciuitoare, îngăduitoare şi de acceptare. Pavel nu avea o astfel de atitudine faţă de aceşti oameni, şi la fel şi noi nu ar trebui să avem o astfel de atitudine.

Trebuie să recunosc, că exprimarea în articolul acesta sună mult mai dură decât în toate celelalte, pe care le-am scris până acum, dar am căpătat convingerea din Scriptură, că nu trebuie să fie nici un compromis cu privire la mesajul Evangheliei, pe care noi o credem şi o vestim.


Tradus de la: Ein anderes Evangelium: Werke und Gnade?

Titlul original: „Another Gospel“
Cu aprobarea amabilă de la www.brethrenonline.org

„Călcat în picioare”

Ne stă înainte un nou an, fie ca Dumnezeu să-Și întindă mila Lui peste noi şi în 2016, să realizeze fiecare dintre noi urgenta nevoie de a ne apropia de El şi de  a-I sluji Lui!

Legat de titlul acestei scrisori, doresc să întreb pe cei ce citesc aceste rânduri, ce consideră 2016-PNG-4a fi mai rău: să fii călcat în

 

picioare la propriu sau la figurat? Să fii jos la podea şi cineva să-ţi care pumni şi picioare în figură sau să fii într-un necaz, într-o supărare, într-o situaţie grea în viaţă şi cei de la care te aştepţi mai puţin să se comporte cu tine ca şi cu cel mai mare duşman al lor? Să stai nopţi la rând să te gândeşti unde ai greşit, cu ce i-ai nemulţumit, ce pagubă le-ai făcut, să cauţi să te învinovăţeşti şi să nu ai pentru ce, pentru că după ce te-ai cercetat afli că nu le-ai pricinuit nicio pierdere, că nu le-ai făcut nici un rău şi totuşi sunt unii care te calcă în picioare până acolo încât vor să te vadă praf?

Doresc să scriu despre câteva experienţe personale legate de acest subiect şi pentru că mă aflu în puşcărie aproape zilnic, întâlnesc oameni care, pentru un motiv sau altul, sau fără un motiv anume, sunt călcaţi în picioare, loviţi şi ocărâţi în special de cei în care au avut multă încredere şi pe care i-au ajutat mult atunci când erau liberi. Este dureros grozav să fii în puşcărie, privat de libertate, fără posibilitatea să ieşi pentru mult timp, iar cum toate acestea nu ar fi deajuns, atunci când îţi aştepţi soţia să îţi aducă copilul la vizită, afli de fapt că a lăsat pruncul de trei anişori la un orfelinat de stat şi a plecat în Occident cu un alt bărbat pentru a-şi reface viaţa sau că fiind îngropat în datorii, având totul confiscat şi aruncat după gratii, afli că fratele tău îţi scoate soţia şi copiii în drum pentru că tocmai a câştigat în istanţă dreptul asupra casei tale, care era moştenirea de la părinţi. Exemplele sunt multe, iar unele situaţii sunt mai grave, dar din  anumite considerente am decis să nu scriu despre ele. Întâlnesc astfel de oameni cu inima sfâşiată aproape zilnic, iar unii, cu lacrimi în ochi, ridică din umeri când îi întreb: Dar de ce? Nu au răspuns pentru că unii chiar nu le-au greşit celor care lovesc în ei, şi totuşi suferă pentru că cineva a ales să le cauzeze suferinţă, fie frate, fie soţie, fie un apropiat în care s-au încrezut, fie acel prieten din copilărie pe care l-au ajutat; pentru că unii din ei şi-ar fi dat şi cămaşa de pe ei, apoi rămân şocaţi deoarece cu prima ocazie pe care o au, pentru simplul motiv că le stă în putere „îi calcă în picioare”.

La fel de dureros este când, alergând la cei pe care îi consideri dragi, prieteni, colegi, amici, pentru a primi acea îmbrăţişare, acea mângâiere sau sărutare de care ai nevoie, te izbeşti de ziduri din beton, mai mari ca cele de aici, din puşcărie, numite indiferenţă, nepăsare, sau mai grav, derâdere. Atunci călcatul în picioare la propriu, cu tot tacâmul de lovituri, îl poţi considera un masaj de relaxare, căci lipsa dragostei atunci când ai nevoie mare de ea este mai dureroasă ca orice bătaie şi am experimentat ambele situaţii. Am încasat pumni şi la propriu şi la figurat, diferenţa este că atunci când încasăm pumni la propriu – de regulă în competiţii – adversarul era în faţa mea, îl puteam vedea, însă loviturile la figurat vin, de cele mai multe ori, prin spate, fără să te aştepţi; asta le face atât de dureroase. Pe propria-mi piele am experimentat astfel de situaţii şi nu cred că sunt foarte mulţi care ar putea spune: Eu nu am fost trădat, eu nu am fost umilit, eu nu am fost lovit mişeleşte… Nu sunt mulţi care ar putea spune asta pentru că fiecare din noi ne lovim de aceste lucruri, pentru că fiecare din noi ne punem încrederea în oameni. Măcar o dată în viaţă ne încredem orbeşte în cineva, iar atunci ai mari şanse să regreţi acest lucru, iar şansele sunt cu atât mai mari dacă eşti privat de libertate.

Dumnezeu a lăsat la îndemâna noastră o soluţie la fiecare problemă, prin Cuvântul Său, prin Biblie. Oamenii ar fi scutiţi de suferinţă dacă în momentele de suferinţă ar căuta Biblia şi ar spune înainte de  a deschide: „Doamne, te rog, arată-mi cum să rezolv această problemă care mă doare, care nu-mi dă linişte!” Cu siguranţă ar găsi răspuns din partea lui Dumnezeu acolo în versetele Sfintei Scripturi.

Suntem şapte miliarde şi ceva de oameni, însă nu cred că există unul măcar care să nu-şi găsească rezolvarea suferinţei lui la Dumnezeu.

Fiind lovit, umilit, împroşcat cu noroi, aflându-mă într-o situaţie grea din viaţa mea, am venit înaintea lui Dumnezeu în momentul în care nu am mai putut duce lupta cu necazul de unul singur. Una din întrebările mele către el, către Tata, a fost: „Doamne, de ce oamenii pe care i-am preţuit, cărora nu le-am pricinuit rău, oameni în care am avut mare încredere, pe care i-am ajutat… m-au lovit pe la spate, m-au trădat, m-au umilit?” Răspunsul lui Dumnezeu a venit pe moment când am deschis Biblia la cartea lui  Ieremia capitolul 17 versetul 5: „Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul”.

Când am citit aceste cuvinte mi-am dat seama cât de greşit m-am raporat  eu la cei din jurul meu ani la rând şi că încrederea în oameni poate fi înşelătoare şi dureroasă, însă pe cel ce se încrede în Creatorul lui, în Cel ce i-a dat viaţă, în Cel care le cunoaşte pe toate, Biblia îl numește fericit: „Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul” Ps. 40:4. Prin aceste cuvinte, Dumnezeu mi-a răspuns întrebării de mai sus. Am înţeles că dacă mă voi încrede în El şi doar în Domnul, nu voi fi nevoit să sufăr dezamăgire, umilinţă, trădare  pentru că Dumnezeu niciodată nu mă va dezamăgi, niciodată nu mă va umili şi niciodată nu mă va trăda pentru că dragostea Lui pentru mine, pentru noi oamenii este cea mai curată din câte am văzut vreodată.

Înţelegând aceste lucruri, a apărut o nouă întrebare în mintea mea şi cred că această întrebare o au toţi cei ce trec prin situaţii grele şi anume: „Cum răspundem celor ce ne fac rău, celor ce ne șicanează celor ce ne umilesc, celor ce ne batjocoresc frumosul nume pe 11204429_1098938863465839_3787498482097080081_ncare îl purtăm, celor care, cu sau fără motive, ne calcă în picioare? Suntem justificaţi prin răul pe care îl primim să răspundem cu rău? Ar trebui să plătim cu aceeaşi monedă cât mai urgent pentru a ne simţi răzbunaţi? Acel scurt sentiment de împlinire pe care ţi-l dă răzbunarea este ceva plăcut înaintea lui Dumnezeu?” Dacă nu ne-am numi creştini, nu am avea la ce să ne raportăm, dar pentru că ne numim creştini şi purtăm toţi frumosul Nume al lui Hristos, este nevoie să ne raportăm la cuvintele Lui, la ceea ce ne învaţă El atunci când luăm decizii. Iată ce am descoperit în Biblie pentru că aşa cum anumiţi oameni prin munca lor au nevoie de Constituţie sau de Codul Penal pentru a lua deciziile corecte, cred cu tărie că noi creştinii avem nevoie de Biblie pentru a  lua deciziile corecte pentru viaţa noastră şi a celorlalţi. (Fac o mică paranteză aici, nu vreau ca cineva să gândească că ceea ce scriu acum am gândit dintotdeauna şi totuşi am ajuns într-un penitenciar, nu…. Ce scriu acum sunt gânduri sincere dintr-o inimă nouă schimbată de Iisus Hristos, Domnul meu.)

Aşadar, raportat la Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la atitudinea noastră față de cei ce ne necăjesc, am găsit următoarele cuvinte: „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” Matei 5:44,45.

Foarte interesant, însă, în fiecare dintre noi există un simţ al dreptăţii – la unii mai puternic, la alţii mai slab dezvoltat; depinde de situaţia şi de cui trebuie să se facă dreptate. Dacă persoana în cauză eşti chiar tu, îţi garantez că simţul dreptăţii din tine va fi ridicat la cele mai înalte cote. Atunci m-am întrebat astfel: „De ce când e vorba de alţii sunt mai cumpătat, iar când trebuie să mi se facă mie dreptate doresc să fie făcută pe loc şi în cel mai riguros mod? De ce doresc aceasta doar când sunt în postura de victimă şi nu doresc cu aceeaşi ardoare dreptatea atunci când sunt vinovat…?”

A dori să faci dreptate este un lucru bun, a căuta dreptatea este bine, dar în ce mod şi în ce condiţii ar trebui să facem acest lucru? Dacă căutând dreptatea mea îi rănesc pe alţii, cred din toată inima că acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu şi nici nu voi avea biruinţă în aflarea dreptăţii mele. Personal, am rănit oameni şi la propriu şi la figurat pentru ceea ce credeam eu că este drept, justificat fiind de acest gând „că trebuie să-mi fac dreptate”. Necunoscând Cuvântul lui Dumnezeu, necitind din Biblie, nu aveam la ce mă raporta decât la propriile-mi gânduri. Erau atât de greşite. Însă când relaţia mea cu Dumnezeu nu a mai fost una la distanţă, ci a devenit personală, mi-am dat seama cât de mult am greşit. Dumnezeu care cunoaşte inimile ştie cât de rău îmi pare pentru cei pe care i-am rănit, pentru simplul fapt că nu i-am putut ierta.

Răul din trecut greu mai poate fi reparat, rănile făcute cu greu mai pot fi vindecate, însă o nouă zi poate fi un nou început pentru absolut orice. O nouă zi poate fi momentul în care să schimb felul în care trăiesc, felul cum îi tratez pe cei apropiaţi, felul cum răspund la cei care mă atacă într-un fel sau altul. Zice în Evanghelie Domnul Iisus astfel: „Dacă iubiţi doar pe cei ce vă iubesc, ce lucru neobişnuit faceţi? Şi păgânii fac la fel”. Înţeleg de aici că El, Dumnezeul meu, doreşte ca eu să îi iubesc nu doar pe cei ce mă iubesc, ci şi pe cei ce mă urăsc, ce mă duşmănesc.

Am zice că Dumnezeu ne cere un lucru practic imposibil, însă nu este aşa. A trecut ceva timp de când m-am pus prima oară pe genunchi pentru a mă ruga pentru cineva care îmi făcuse mult rău. Dorinţa mea era sinceră, voiam să îndeplinesc Cuvântul din Matei 5:44. Aşadar, așezat pe genunchi am zis: „Doamne, binecuvântează pe acest bărbat, iartă-l Tată şi ai grijă de el şi familia lui!” M-am oprit brusc. Simţeam cum acele cuvinte veneau doar de pe buze, nu din inimă. Eu doream să fie o rugăciune sinceră, însă rănile cauzate de acea persoană încă nu erau închise. Nu mă lăsau să rog pe Dumnezeu din toată inima. Fiind pe genunchi, am zis din nou Tatălui meu: „Doamne, Tu îmi cunoşti inima, rănile ce mă dor, problemele, suferinţele. Tată, vindecă-mi inima pentru a putea purta în rugăciune acest om ca şi cum m-aş ruga pentru fratele meu, pentru mine însumi”.

Una dintre cele mai înălţătoare rugăciuni pe care le-am făcut vreodată, surprinzător a fost pentru un om care, nu doar că mi-a dorit răul, ci care mi-a făcut mult rău. Încurajat de această experienţă extraordinară, continui să port în rugăciune nu doar pe cei ce mă iubesc, ci şi pe cei ce mă urăsc. Cu siguranţă nu-i cunosc pe toţi, însă Dumnezeu îi ştie.

Nu am pretenţia ca toţi care citesc aceste rânduri să mă creadă. Nu, pentru că dacă mă uit nu mai departe de 5, poate 6 ani în urmă, la mine dacă ar fi venit cineva şi mi-ar fi spus astfel de lucruri, poate că nu l-aş fi crezut nici eu, însă, oameni buni, este extraordinar cum Dumnezeu poate schimba percepţia unui om asupra unui lucru. Am crescut cu această idee întipărită adânc în minte şi în inimă şi anume: „Dacă ţi-a greşit, îl arzi, adică nu îl ierţi. Dacă ţi-a făcut un rău, musai trebuie să-i faci și tu, cel puţin la fel, dacă nu unul mai mare. Ţi-a vorbit urât, te-a umilit, îi scoţi dinţii din gură fără discuţii.”

Aceleaşi principii se aplică şi în puşcărie de către cei mai mulţi dintre deţinuţi. Nu le-au învăţat în puşcărie, aici doar le-au perfecţionat. Acest principiu de „dinte pentru dinte” a fost dobândit în copilărie de către cei mai mulţi dintre noi, fiind promovat prin muzică, prin filmele cu care am crescut, prin ceea ce am văzut în societatea post-decembristă în care am copilărit. Diavolul este cel mai prolific susţinător al acestui principiu pentru că are cel mai mult de câştigat. Câştigă suflete, vieţi. Veţi citi în această scrisoare exemple de oameni care au pierdut tot pentru că nu au putut ierta, nu au putut trece peste faptul că au fost înşelaţi, trădaţi sau umiliţi. Îl rog pe Dumnezeu ca în dragostea Lui să ne ajute să creştem cei trei copii pe care ni i-a dăruit în învăţătura pe care El ne-a lăsat-o în Sfânta Scriptură. Chiar dacă acest lucru este unul periculos, văzând cazul familiei Bodnariu din Norvegia de care suntem sufleteşte alături, însă nimic nu ar trebui să ne descurajeze atunci când vine vorba de mântuirea noastră sau a celor dragi.

Am scris mai sus că nu am pretenţia ca toţi să mă creadă sau să mă considere normal, pentru că am auzit părerile multora despre mine şi faptul că m-am întors la Dumnezeu, unii mă consideră nebun, alţii viclean, alţii au mers până acolo că au zis că joc teatru, joc un rol de băiat bun doar pentru a scăpa de condamnarea care avea să vină. Condamnarea a venit, iar eu o execut, dar inima mea şi dorinţa mea să Îl slujesc pe Dumnezeu nu s-au schimbat, ci doresc în fiecare zi mai mult acest lucru, iar asta nu este decât harul nespus de mare al Domnului Iisus Hristos pentru mine. A fost o vreme când  îmi păsa de ce cred unul sau altul despre mine. Astăzi nu îmi pasă decât de ce crede Dumnezeu despre mine. Asta mă însufleţeşte să caut să-I fiu pe plac zilnic.

De aceea, scriu că dacă cuiva îi este greu să creadă, că Ghiţă Ignat se roagă pentru binele celor ce îl urăsc şi duşmănesc, dacă le este greu să creadă că în 2016 oamenii pot împlini versetul din Matei 5:44, dacă le este greu să creadă că se poate să iubeşti pe cei ce nu te iubesc până acolo încât să te rogi pentru binele lor, nu au decât o singură variantă, aceea de a experimenta singuri aceste lucruri, cerându-i lui Dumnezeu puterea necesară pentru acestea. Citind din Biblie şi căutând cu sinceritate vor reuşi personal să facă aceste lucruri greu de îndeplinit, desigur, dacă se doreşte cu adevărat acest lucru; eu am cerut lui Dumnezeu puterea să fac aceste lucruri din dorinţa de a împlini ce scrie în Cuvânt. Nu ştiu motivaţia fiecăruia, însă pot spune cu mâna pe inimă: iertându-i pe cei ce ţi-au greşit, vei lua un pietroi greu de pe sufletul tău; poate fi soţul, soţia, cumnatul, fratele, prietenul în care te-ai încrezut. Poate fi oricine. Iertând fără a te răzbuna, vei face din tine un biruitor.

Problema se mai pune şi altfel. Poporul Român este un popor de creştini, cel puţin asta reiese din sondaje, cu un procent de peste 90%. Cuvântul „Creştin” vine de la Cristos sau Hristos. Nu vorbim aici de religii, ci de „creştini”- cuvânt care înseamnă urmaș al lui Hristos.

Dacă acest cuvânt „creștin”, „urmaș al lui Hristos”, nu înseamnă nimic pentru noi, suntem „juști frați” prin ignoranța noastră când spunem că nu ne interesează subiectul, astfel nici ce scrie în Biblie, însă dacă ne batem cu pumnul în piept că suntem creștini într-o țară creștină fără să dăm importanță Celui Căruia îi purtăm Numele, și anume Hristos, ne amăgim grozav. Iar într-o zi ignorantul și nepăsătorul vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu. Cum putem da importanță Domnului decât prin ascultarea și împlinirea Cuvântului său, Cuvânt care printre altele ne pune „să ne iubim vrăjmașii, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc și să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc.” Nu putem spune „Doamne eu cred în Tine, cred Cuvântul Tău, Biblia, însă doresc de aici până aici. Acolo în Matei 5 nu pot citi și nu doresc să împlinesc”. Sau nu putem să ne amăgim că suntem creștini doar pentru că mergem Duminica la slujbă. Unii aprindem lumânări, alții rupem genunchii în rugăciuni, facem tot felul de lucruri, fapte bune și altele, poate-poate vom ajunge la inima lui Dumnezeu și-L vom îndupleca înspre a fi cu noi în probleme și necazuri, dar când vine vorba să iertăm pe cel care ne-a nedreptățit spunem răspicat „NU” pentru că mi-a făcut rău, pentru că mi-a luat pământul, calul, vita, casa, mașina, bunul meu pentru care am muncit; „NU” și iară „NU” pentru diferite alte motive. Cred din toată inima pentru că Biblia îmi spune că nu jertfe dorește Dumnezeu de la noi, ci o inimă bună, gata să ierte, gata să accepte umilința, gata să acopere greșeala celui de lângă noi. „Duceți-vă de învățați milă voiesc, iar nu jertfă” Matei 9:13.

Dumnezeu a vorbit inimii mele într-un mod deosebit nu cu foarte mult timp în urmă. Mi-a zis ca unui copilaș: „Ghiță văd străduința ta în a face lucrurile altfel decât până acum, văd dorința ta de a te schimba, dar toate rugăciunile, toate milosteniile, toată închinarea pe care Mi-o aduci nu au valoare fără o inimă bună, fără ca inima ta să iubească nu doar pe cei man_praying_before_the_crossce te iubesc ci și pe cei ce te urăsc, ce te vorbesc de rău, ce împrăștie lucruri neadevărate despre tine, ce ți-au luat ce îți aparținea, ce într-un fel sau altul ți-au făcut rău. Pe ei vreau să-i iubești. Făcând asta voi primi rugăciunea, închinarea și milostenia ta. Făcând astfel te vei putea numi creștin, urmaș al Meu. Făcând astfel vei simți ajutorul Meu și bunătatea Mea din plin”. Nu a fost ușor; nopți nedormite și gânduri cu duiumul însă biruința a venit de la Dumnezeu. Încurajat de faptul că prin bunătatea Domnului Iisus se poate ierta, caut zilnic în fiecare colț al inimii, iar dacă undeva găsesc vreun resentiment, vreo dorință de răzbunare, vreun sentiment de ură, caut să le aduc cât pot de repede înaintea lui Dumnezeu și să-I cer Lui să curețe inima mea; să-I cer Lui care are toată puterea în Cer și pe Pământ să mă ajute să scap de acele lucruri.

Este interesant de aflat și e bine ca toți să știm că o mică doză de frustrare, un mic sentiment de ură sau de răzbunare la început, pot conduce mai apoi la mari nenorociri. Nu vorbesc de pe pereți. Dacă veți avea posibilitatea să vorbiți cu un criminal sau cu un condamnat pentru tentativă de omor vă va spune că la început „a urât un pic” apoi diavolul a avut grijă să dezvolte acea ură până acolo unde nu a mai fost cale de întors. De la cel mai neînsemnat sentiment de ură sau răzbunare până la autodistrugere este un singur pas. Scriu autodistrugere pentru că din discuțiile pe care le-am purtat în penitenciar cu diferiți deținuți am aflat că acțiunile făcute în momente de furie au repercursiuni în primul rând asupra celor care cad pradă acestor sentimente de ură care nu sunt decât „săgeți arzătoare a Celui Rău” cum ne învață Scriptura.

Stând de vorbă cu Mircea, un deținut care execută o pedeapsă de 10 ani pentru că a încercat să ia viața unui cunoscut pe care l-a umilit public în comunitatea în care trăiau, am aflat un lucru care nu îmi era cunoscut; acela că acțiunea lui de răzbunare nu a avut finalul dorit de către el, ci că dorința lui de a face rău victimei s-a întors împotriva lui însuși. Astfel, îmi povestea Mircea, că acel om care l-a înjosit și care în opinia lui merita să fie distrus, după o perioadă de spitalizare a revenit acasă în sânul familiei unde este bine, sănătos, iar viața care a fost practic distrusă este altui care a căzut pradă urii, dorinței de răzbunare. Încă o dată istoria parcă se repetă, iar cel care cade în capcana întinsă de diavolul și nu poate ierta pierde… Ce a pierdut colegul meu, Mircea? A pierdut în primul rând familia, soția părăsindu-l, casa care era ipotecată, afacerea și bineînțeles și libertatea, iar mai nou și sănătatea pentru că s-a îmbolnăvit cronic de inimă. Acum să judece fiecare pentru el singur: se merită să vrei să te răzbuni, nu știu în ce fel și pe cine, însă dacă o vei face așteaptă-te să te coste și pe tine, numaidecât!

Unde duce mânia? Unde duce dorința de răzbunare? – la rău! Este un verset în Biblie – Psalmul 37:8 care ne atrage atenția și zice așa: „Lasă mânia, părăsește iuțimea, nu te supăra căci supărarea duce numai la rău”.

Unii din cei cu care vorbesc aici m-au întrebat pe bună dreptate: „Dacă noi nu facem ceva, dacă nu ne răzbunăm, cei ce ne fac rău vor continua la nesfârșit. Ce e de făcut?” Am stat un moment pe gânduri, timp în care domnul Iisus a zis inimii mele: „De ce îți vine greu un răspuns? Cei ce se încred în Mine, ce se încred în Dumnezeu au fost lăsați vreodată de rușine? Cei ce își vor căuta dreptatea la Mine o vor găsi numaidecât”. Ce alt răspuns ar fi fost mai potrivit unor oameni nenorociți decât acela că Dumnezeu în momentul în care vii la El dintr-o inimă sinceră și Îi ceri cu credință să-ți facă dreptate numaidecât va face asta pentru că ne promite acest lucru tot în Sfânta Scriptură: „Eu sunt Domnul care fac milă, judecată și dreptate pe Pământ” Ieremia 9:24.

Pentru cei pe care i-am rănit sau le-am pricinuit vreun necaz și am putut să le cer iertare personal am făcut-o. Dacă am omis pe cineva, o fac chiar acum prin intermediul acestei scrisori. Când m-am întors la Dumnezeu și am realizat în ce minciună am trăit am cerut Lui să mă ierte și să îmi dea putere să nu mai fac rău niciodată nimănui. Pentru mine a fost momentul când am realizat că în spatele oricărei dorințe de răzbunare, de a face șicane, de a face rău, de a pune umărul la moartea caprei vecinului stă numaidecât diavolul. Pentru cei care continuă să dea ascultare acestui dușman real al sufletului nostru am mari emoții pentru că știu din experiență că numaidecât vor suferi. Te înșeli singur dacă crezi că Dumnezeu Cel în care se încred cei pe care îi osândești va sta nepăsător, când unul mai puternic apasă asupra celui mai slab. Cel care nu se poate apăra în necazul și neputința lui, va striga către Dumnezeu care i-a promis ajutorul; Iov 5:15: „Astfel Dumnezeu ocrotește pe cel slab și-l scapă din mâna celor puternici”. Decât să zâmbești neîncrezător mai bine ai lua în serios Cuvântul lui Dumnezeu și te-ai pocăi. Îți spun ca la cel mai bun prieten al meu. Este pentru binele tău. Fac o paranteză. Nu știu cine va citi aceste rânduri, dar ce am scris aici mai sus am scris din inimă. Parcă pentru mine cel de acum 10 ani, mi-aș fi dorit să fi scris cineva atunci.

Ai suferit bătaie? Ai fost o victimă a unei agresiuni fizice? Ai fost nedreptățit la muncă, acasă, în comunitate? Ai fost umilit? Ai fost în situația în care și cel mai prăpădit să-și bată joc de tine? … Ai fost călcat în picioare? Ești gata să le răsplătești tuturor cu aceeași monedă? Oprește-te un pic și cugetă… Ești creștin? Sau dacă măcar te numești creștin atunci ai obligația prin numele pe care îl porți să te uiți la felul cum a răspuns în situații similare Cel al Cărui frumos Nume îl porți – Iisus Hristos. Din El ne tragem toți numele de creștini. Atunci adevărata dovadă a creștinismului din noi va fi dacă vom încerca măcar să facem ceea ce a făcut Domnul Iisus când a fost trădat, scuipat, umilit, bătut, batjocorit, acuzat pe nedrepet, când I s-a luat cu forța ce era al Lui. Atunci când ar fi putut să îi distrugă pe toți cei ce-I făceau aceste lucruri, El i-a iertat și mai mult decât atât i-a iubit.

Știu că este greu. Te afli într-o pușcărie cu fel și fel de oameni. Ți se fac tot felul de șicane, de răutăți, cei de acasă nu te mai caută, soția te lasă, prietenii la fel, ai suferit nedreptăți, umilință, batjocuri…  Nu știu unde ești. Poți fi în libertate, iar suferința să atingă cele mai înalte culmi, liber sau încărcat în momente de maximă tensiune din viața ta, ia exemplu de la Singurul care a biruit cu adevărat lumea, păcatul, durerea, iadul și pe diavolul… Ia exemplul Maestrului Tău, al Salvatorului tău. Asta va face din tine un om deosebit, o persoană cu totul specială, pentru că El a fost special. Nu răspunde cu ură cum toți o fac. Fii diferit! Fii urmașul Lui. Identifică-te prin acțiunile tale cu El și El negreșit se va identifica cu tine chiar de ești în închisoare, chiar de ești un hoț, un tâlhar „am fost în temniță și ați venit pe la Mine” Matei 25:35. Mai mult, avem încurajare din partea Lui, din partea Fiului lui Dumnezeu: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți Eu am biruit lumea” Matei 16:33. Cui crezi că I-a zis aceste lucruri? Mie și ție pentru a trece mai ușor peste răutăți.

Acum vreo 3 săptămâni am trecut printr-o situație în care pacea și liniștea mi-au fost luate. Un tânăr deținut care are o părere grozavă despre el însuși, cu arte de pugilist, căuta să semene frică printre ceilalți deținuți folosind un vocabular obscen, cât și mușchii de pe el, bine luxați de altfel. M-am uitat pentru un moment la situația de fapt și am intervenit. Trebuie să spun de altfel că sunt mult mai impresionat de un om smerit care umblă cu capul plecat decât de cineva care încearcă să își impună respectul prin forță. Cu toate că acum vreo 10-15 ani în urmă, când eram mai tânăr, împărtășeam din ideile deținutului cu mușchi. Amintindu-mi de acele vremuri, am început să abordez acel tânăr violent, cu mult elan și cu o atitudine inferioară, încercând să explorez situația și să-i pot vorbi, să-i spun despre respect, pentru că cei pe care îi înjura erau mult mai în vârstă decât el; să-i vorbesc despre sport și despre faptul că un sportiv așa cum se pretinde el a fi, are o cu totul altfel de atitudine față de cei din jur.

Planul părea a fi bine pus la punct, dar ce am pățit cu acel tânăr bărbat a întrecut imaginația mea și m-a făcut să nu pot dormi câteva nopți bune, decât de la două-trei dimineața. Am fost umilit în fața câtorva deținuți de acest tânăr încât toată pacea și liniștea din sufletul meu au dispărut. Insistent, în schimb, au apărut brusc un sentiment de mânie și dorința de a-i închide gura cu care mă amenința la propriu. Situația pe care acel tânăr a creat-o mi-a pricinuit multă supărare, iar faptul că nu i-am răspuns într-un mod agresiv, cum se obișnuiește în acest mediu i-a dat mai mult curaj să continue să fie la fel de nepoliticos și obraznic cu ceilalți deținuți. M-am retras în camera mea și m-am rugat. Câteva nopți la rând am adormit greu. Este tare neplăcut să fii umilit și să nu faci nimic mai ales într-un mediu asemănător celui din pușcărie, unde prin agresivitate se câștigă respectul cel mai repede și cel mai de durată. Nici nu putea fi vorba ca eu să răspund în acest mod. Nu, pentru că iubirea Domnului Iisus nu mă lasă; pentru că fiind creștin trebuie să abordez diferit situațiile de criză. Am înțeles că toată acea situație era uneltirea celui rău, dar trebuia să fac ceva și nu știam ce. Am venit într-o rugăciune înaintea lui Dumnezeu: „Doamne, acest tânăr nu încetează. Ajută-mă să pot să îl opresc într-un mod plăcut Ție”. Domnul mi-a răspuns că acel bărbat are nevoie de ajutor, nicidecum de violență, pentru că toată viața lui a fost plină de violență și frustrare. A zis Domnul inimii mele: „Va trebui să îi vorbești 10441058_1078816132144779_453114917946500873_nplin de dragoste și să-ți ceri iertare. M-am gândit: „Cum Doamne? Eu sunt victima și tot eu să îmi cer iertare? Cum aș putea să îmi cer scuze cuiva care mi-a greșit? Însă nu am stat mult pe gânduri și m-am hotărât să pun în practică ceea ce Dumnezeu mi-a vorbit, crezând din toată inima că planul lui Dumnezeu nu dă niciodată greș. Am început să caut un moment propice pentru a-l aborda. Trebuie să vă spun că patru zile la rând am încercat, dar de fiecare dată când mă apropiam de el să-i vorbesc, un gând, bineînțeles nu de la Domnul, îmi zicea: „Nu fă asta. El e doar un puști arogant. Nu merită. Indiferența ta îi va arăta unde îi este locul. Ignoră-l! Va veni momentul când va tânji să scoată o vorbă de la tine”. Am încercat de peste zece ori să-l iau deoparte să-i vorbesc, dar foarte greu pentru că de fiecare dată „eul” meu mă oprea. Mi-am adus aminte de apostolul Pavel „când vreau să fac binele, răul este lipit de mine” Romani 7:21. Într-o seară pe când vorbeam cu soția mea la telefon, fiind pe holul secției unde sunt închis, l-am văzut pe acel tânăr plimbându-se și discutând cu alt deținut. Mi-am zis în inima mea: „acum e momentul să vorbesc cu el.” I-am spus soției să mă ierte. O voi suna în câteva minute. Am închis telefonul și am pornit hotărât să-i vorbesc acestui deținut, însă când m-am apropiat și i-am văzut figura, am trecut pe lângă el. Evitându-l din nou, „eul” meu mândru mi-a spus: „Nu merită!” Mă simțeam copleșit de această situație. Doream să-i vorbesc acestui om pentru că știam că aceasta este voia lui Dumnezeu, dar nu puteam și gata. Supărarea pe care mi-a cauzat-o nu mă lăsa să fac acel pas de a-i spune câteva vorbe. Devenise greu de suportat. Atunci am căutat un refugiu într-un loc unde să pot fi singur. M-am închis într-o toaletă și m-am rugat: „Doamne, Tu mi-ai spus să îi vorbesc acestui om. Vezi neputința mea. Vezi rana pe care a deschis-o în orgoliul meu. Te rog vindecă Tu Tată și dă-mi putere să fac lucrul acesta”. Am ieșit din baia respectivă și m-am îndreptat către acest bărbat. I-am zis: „Haide să ne plimbăm un pic. Vreau să-ți spun ceva.” Privirea lui neîncrezătoare m-a făcut să-mi dau seama că avea oarecare emoții, dar s-a ridicat și a venit. Ne-am plimbat într-un spațiu numit „plimbător” pentru aproximativ 30 de minute. A fost cea mai frumoasă discuție pe care am purtat-o aici în penitenciar nu doar pentru cuvintele pline de dragoste pe care mi le-a pus Domnul pe inimă să i le zic ci și pentru faptul că acel tânăr a răspuns fantastic. A sorbit fiecare cuvânt. Expresia feței lui, limbajul, până și atitudinea i s-a schimbat. În acea după-amiază,  pentru prima dată de când îl cunosc, de aproximativ șase luni, l-am văzut lăsând capul în jos, apoi și-a cerut iertare.

„Sunt de foarte muți ani aici. Te rog să mă ierți. Practic am crescut în pușcărie. Toți acești ani plini de ură, de răzbunări, am văzut oameni care s-au omorât între ei pentru o vorbă. Am adoptat această atitudine agresivă și arogantă tocmai pentru a mă putea apăra, a putea supraviețui. Nu am încredere în nimeni.” Atunci am înțeles de ce mi-a zis Domnul că are nevoie de ajutor. Tot ceea ce i-am zis, rezum la o singură frază: „Dumnezeu are un plan minunat cu viața ta și chiar dacă tu nu ai încredere în nimeni, El are încredere în tine. Dacă îl vei chema pe Dumnezeu pentru a fi acel frate, părinte, prieten, pe care nu l-ai avut niciodată, vei avea parte de mari surprize în viața ta. Vei avea o familie și bucurii pe care acum nici nu ți le imaginezi.” După reacția lui mi-am dat seama că nimeni în foarte mulți ani nu-i mai dăduse nici o șansă. Nici eu nu aveam să îi vorbesc acestui om dacă Dumnezeu nu îmi repeta că trebuie să fac acest lucru. Puteam răspunde la atacurile lui cu ușurință cu aceeași monedă însă situația ar fi fost de departe mult mai rea. Am ascultat de Domnul Iisus care mi-a zis că este spre binele meu să nu cad pradă urii, dorinței de răzbunare, ci să răspund cu dragoste celor ce mă atacă, ce mă urăsc, ce îmi doresc răul, ce mă umilesc, ce îmi iau ce e al meu… toate acestea pentru a avea o viață liniștită și pentru a putea fi vrednic să mă chem copilul Lui.

Planurile lui Dumnezeu nu dau niciodată greș. Acest tânăr a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Ceilalți deținuți se miră de schimbările care se întâmplă în viața lui, sunt uimiți și se bucură pentru că nu mai înjură. Acum zâmbește, dăruiește, nu mai este agresiv cu ei. Cel mai frumos moment a fost când de Crăciun mi-a pregătit o surpriză. A făcut o prăjitură. A fost cadoul lui de sărbători, pentru noi, ceilalți deținuți… Ce mai pot spune? Nu-i așa că e minunat Dumnezeu? Nu este minunat să asculți de glasul Lui și de ceea ce îți spune El? Este mai mult decât minunat. Frate drag, de când am o relație personală cu Dumnezeu, prin harul și prin bunătatea Sa mă raportez diferit la multe lucruri și situații din viața mea. Am înțeles că Dumnezeu nu ne vrea răzbunători, ci vrea ca să ne cerem dreptatea din mâna Lui. Astăzi așa procedez. Cu orice problemă vin la El. Nu este ușor pentru că instinctul prim îți spune să iei atitudine de unul singur. Nu îl asculta! E vocea Celui Rău. Cheamă-L pe Dumnezeu în ajutorul tău și garantat vei ieși nu doar bine ci biruitor cu adevărat.

Mulți deținuți ar alege acum dacă ar putea da timpul înapoi să nu se mai răzbune astfel schimbându-și viața de la dezastru. Pentru cei mai mulți este prea târziu, însă pentru tine care încă poți alege nu e prea târziu. Nu știu unde ești și nici cum ești, însă dacă ai gânduri de a face rău sau de a te răzbuna gândește-te că pușcăriile sunt pline de oameni care, amăgiți de alcool, au ales să ducă la bun sfârșit planul lor de răzbunare. Nu îngroșa numărul acestor oameni. Cei mai mulți nu mai au nimic, au pierdut totul.

Dacă ai citit până aici această scrisoare, cu siguranță vei mai avea răbdare să citești mai departe doar câteva rânduri. Este o poveste adevărată pe care am găsit-o într-o carte a fratelui Richard Wurmbrand, o poveste care ne învață să întoarcem bine pentru rău.

„În 1917 a avut loc o luptă care a durat mai mult timp între trupele austriece și cele italiene la râul Isonzo. Era o luptă de poziție. Timp de câteva luni, trupele militare s-au luptat din tranșee care erau la o distanță de numai câțiva metri. La Crăciun, un grup de soldați austrieci a vrut să își bată joc de dușman și au umplut cu murdării o cizmă de soldat. Au ambalat-o drăguț, ca pe un cadou, apoi un bărbat voinic a aruncat-o direct în tranșeele italienilor. Niște creștini dintre soldații italieni s-au gândit să dea un răspuns. După ce au spălat foarte bine cizma, au umplut-o cu portocale și bomboane, au ambalat-o și au aruncat-o înapoi în tranșeele austriecilor. Când soldații au despachetat-o au găsit un bilet: „Fiecare să dea ce are!”

Să ne ajute Dumnezeu ca în acest an toți să avem o atitudine corespunzătoare cu voia lui Dumnezeu. Dacă am supărat, necăjit, să cerem iertare. Dacă am fost nedreptățiți, umiliți, apăsați în vreun fel să iertăm. Fiecare din noi „să aruncăm” doar cu bomboane din inimile noastre.

Fiți binecuvântați de Tatăl Ceresc!

 

 

“Apocalipsa” in “Arca lui Noe” din Australia. Cum a fost afectata cea mai diversa insula a continentului

Insula Cangurilor din sudul Australiei, ce a fost asemanata cu Arca lui Noe datorita ecologiei unice, a trecut printr-o adevarata “apocalipsa” din cauza incendiilor ce au devastat tara, scrie BBC.

Incendiile de pe Insula Cangurilor au socat expertii din cauza vitezei si miscarii extreme, ce au lasat in urma copaci innegriti, unii ce inca ard pe interior, in locul vegetatiei diverse.

Citeste si: Specii intregi ar fi disparut din cauza incendiilor devastatoare din Australia. Ce animale ar putea fi pierdute pentru totdeauna

Dezastrul ecologic de pe insula a fost atat de mare incat armata Australiei a fost chemata in ajutor si multi soldati au fost nevoiti sa adune sute de cadavre ale mamiferelor koala, cangurilor si pasarilor ce si-au pierdut viata.

“Nu e o munca distractiva,” a declarat maiorul Anthony Purdy, ce gestioneaza misiunea. “Nimanui nu-i place sa aiba de-a face cu animale moarte, dar vom fi aici sa sustinem comunitatea si ramanem pentru cat timp mai au nevoie de noi.”

Citeste si: Un caine neinfricat a infruntat flacarile din Australia pentru a salva o turma de oi: VIDEO

Insula Cangurilor era una dintre cele mai importante sanctuare naturale din Australia, renumita pentru biodiversitatea sa. In acest moment, se crede ca jumatate din insula – peste 215.000 de hectare – a fost arsa.

“E apocaliptic,” a declarat Caroline Paterson, o fosta padurara. Zona sud-vestica a insulei gazduia parcul natural, ce a fost decimat de incendii. “Ne straduim sa cautam ramasite de vegetatie intacta in care unele specii s-ar fi putut refugia.”

Citeste si: Expertii estimeaza ca 1 miliard de animale si-au pierdut viata in infernul din Australia

“E un loc foarte special. Insula a fost protejata de multe boli. Tot mediul e foarte important,” a continuat ea.

Unul dintre motivele pentru care pe Insula Cangurilor au ramas atat de multe specii originale e faptul ca aici nu au fost introdusi iepuri si vulpi, ca in alte parti ale continentului. Animalele native s-au putut dezvolta fara pericolul unor specii straine.

Citeste si: A supravietuit cataclismului care a ucis dinozaurii, insa a fost eradicata de oameni. Ce specie a fost declarata disparuta in 2020

Acum, expertii se tem ca multe specii pe cale de disparitie nu mai pot fi salvate. “Probabil ca au murit in flacari si pentru cele ce au supravietuit, habitatele lor nu mai exista,” a declarat Christopher Dickman, profesor de ecologie din cadrul Universitatii din Sydney. “Exista riscul lipsei de hrana, apa si adapost. Prezenta pisicilor salbatice nu ajuta – reprezentau un pericol si inainte de incendii.”

In acest moment, anumite zone din insula continua sa arda. Expertii se tem ca jumatate din populatia de 50.000 de koala – ce nu era contaminata cu chlamydia, precum populatia de pe continent – a pierit.

Citeste si: Bucurie pura: cum au reactionat animalele din Australia cand a inceput sa ploua: VIDEO

O alta problema e si lipsa de turisti. Organizatiile de pe Insula se lupta sa salveze cat mai multe animale, insa fondurile lor sunt strans legate de industria turistica, ce s-a oprit acum. Exista teama ca nu vor exista fonduri pentru tratarea animalelor ce au scapat “apocalipsei”, plus teama ca incendiile vor continua sa decimeze ce a mai ramas din insula.

 

Arca lui Noe

Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri. Dar cu tine fac un legământ: să intri în corabie, tu şi fiii tăi, nevasta ta şi nevestele fiilor tăi împreună cu tine. (Geneza 6:17-18)

 

Pierre Jansen, un bogat negustor olandez care a trăit la începutul secolului al XVII-lea, a pus să se construiască un model în miniatură al corăbiei lui Noe pentru a demonstra că proporțiile ambarcațiunii erau favorabile îndeosebi transportului, ceea ce conferă verosimilitate construirii navei antediluviene. Curios este și faptul că termenul evreiesc tebah, tradus prin arcă, mai apare o a doua și ultima dată în Vechiul Testament pentru a desemna coșulețul de papură (o minusculă barcă, de fapt) în care Moise a fost salvat din apele Nilului. În ambele cazuri, tebah este un mijloc de salvare folosit în mod providențial de Dumnezeu.

Noe a primit porunca să construiască arca înainte cu o sută douăzeci de ani de potop. În tot acest timp, și-a avertizat contemporanii prin vorbă și faptă că pământul va fi distrus prin apă. Cât de lungi trebuie să i se fi părut toți acești ani petrecuți anunțând un potop care nu mai venea, muncind și sperând în timp ce oamenii râdeau pe seama lui și îl batjocoreau, ca să nu mai punem la socoteală dezmințirile științei, care îl etichetau drept șarlatan fanatic! Și cu toate acestea, construirea corăbiei a fost adusă la îndeplinire. Într-o zi, au apărut din păduri, din munți și din cer vieţuitoare care au intrat în arcă, îndemnate de îngeri. „Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultători” (Patriarhi și profeți, p. 82). Noe s-a adresat pentru ultima dată contemporanilor săi. Timpul de har luase sfârșit. El și familia lui au intrat în arcă și Dumnezeu a închis ușa. Șapte zile mai târziu, au venit apele. Și au supraviețuit doar opt persoane.

În același fel în care distrugerea lumii prin potopul universal este un tip al distrugerii pământului prin foc la a doua venire a lui Hristos, i se poate atribui un sens tipologic lui Noe, predicator al dreptății, și corăbiei în care el și familia lui au fost salvați. Cei care anunță revenirea lui Isus invitând lumea să intre în arca Evangheliei sunt antitipul lui Noe. Mii de oameni de pe toate meridianele pământului sunt pe cale să răspundă predicării celor trei solii îngerești și să intre în biserică. Și, când va veni sfârșitul, ei vor fi mântuiți, la fel ca cele opt persoane care au găsit salvare în arca lui Noe. Atunci toți vor recunoaște că există în ceruri un Dumnezeu!

Să proclamăm astăzi acest adevăr, oriunde vom merge!

Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

 

 

Au existat cu adevărat arca lui Noe și potopul? – Ken Ham şi Tim Lovett

Arca lui Noe și marele potop sunt astăzi considerate de majoritatea creștinilor ca fiind o „poveste”. Ken Ham și Tim Lovett justifică relatarea din Scriptură despre judecata lui Dumnezeu asupra lumii de dinaintea potopului.

Relatarea despre Noe și arcă este unul dintre cele mai cunoscute evenimente din istoria omenirii. Din nefericire, de multe ori este privit, ca și alte relatări din Biblie, ca o simplă poveste.

Firește că Biblia este adevărata carte de istorie a universului și în această lumină se poate răspunde cu competență și încredere la întrebările cele mai des puse despre arca și potopul lui Noe.

Cât de mare a fost Arca lui Noe?

„Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coți în lungime, cincizeci de coți în lățime și treizeci de coți în înălțime” (Geneza 6,15).

Altfel decât în desenele caraghioase care descriu corabia ca pe un soi de barcă de locuit, înălțată prea mult (cu girafe care privesc afară pe sus), arca descrisă în Biblie este o corabie uriașă. Până târziu după anul 1800 n-a fost construită nici o corabie care a depășit volumul corăbiei lui Noe.

Dimensiunile corăbiei sunt convingătoare din două motive: proporțiile sunt ca cele ale unui cargobot modern și este aproximativ așa de mare cât poate fi construită o corabie de lemn. Cotul ne dă o informație bună despre dimensiune.[1] După măsura cotului știm că arca trebuie să fi fost lungă de cel puțin 450 de picioare (137 m), lată de 75 de picioare (23 m) și înaltă de 45 de picioare (14 m). În lumea apuseană, velierele de lemn n-au fost niciodată mult mai mari de 330 de picioare (100 m), deși vechii greci construiau acum 2000 de ani corăbii care erau cel puțin așa de mari. China a construit în anii 1400 corăbii uriașe din lemn, care puteau să fi fost așa de mari ca arca. Arca biblică este una dintre cele mai mari corăbii de lemn din toate timpurile – un cargobot mijlociu după standardele de astăzi.

Cum a putut să construiască Noe corabia?

Biblia nu spune că Noe și fiii săi au construit singuri corabia. Noe putea să fi angajat marinari, muncitori calificați sau rude ca Metusala și Lameh, ca să ajute la construcția corăbiei. Dar nimic nu ne arată că ei nu puteau s-o construiască sau n-au construit-o singuri în timpul acordat. Puterile trupești și procesele mentale ale bărbaților din zilele lui Noe au fost cel puțin tot așa de mari (foarte probabil chiar superioare) ca ale noastre.[2] Precis că au avut mijloace efective pentru a aduna și a tăia lemnul, la fel și pentru modelare, transportul și înălțarea uriașelor grinzi și scânduri necesare.

Dacă unul sau doi bărbați pot în ziua de astăzi să ridice o casă în douăsprezece săptămâni, cu cât pot face mai mult trei sau patru bărbați în câțiva ani? Urmașii lui Adam au făcut instrumente muzicale complexe, metal forjat și construiau cetăți – uneltele, utilajele și tehnica lor nu erau primitive. Istoria a arătat că tehnologia poate fi pierdută. În Egipt, China. America de Nord și de Sud, dinastiile de demult au construit clădiri impresionante sau au avut țărmuri mai frumoase sau o știință mai bună. Multe dintre descoperirile moderne s-au dovedit a fi redescoperiri, ca betonul, care a fost folosit deja de romani.

Chiar dacă am explica pierderea posibilă a tehnologiei ca urmare a potopului, multe civilizații timpurii de după potop arată toată competența tehnică ce este necesară pentru un proiect ca arca lui Noe. Că utilajele din timpul lui Nou au tăiat și au găurit lemn cu câteva sute de ani înainte ca egiptenii să taie și să găurească granit, este foarte limpede. Ideea că civilizațiile primitive sunt departe în urmă, în trecut, este un concept evoluționist.

În realitate, Adam a fost desăvârșit când l-a creat Dumnezeu. Astăzi, intelectul omenesc individual este afectat de cei 6000 de ani de păcat și de decădere. Creșterea bruscă a tehnologiei din ultimele secole nu are nimic de-a dace cu sporirea în inteligență; este o combinație rezultată din comunicarea și împărtășirea ideilor și din răspândirea descoperirilor-cheie, care a devenit unealtă pentru cercetare și fabricare. Unul dintre cele mai noi aparate este computerul, care compensează foarte mult în declinul nostru natural în ceea ce privește randamentul intelectual și disciplina, pentru că ne permite să acumulăm și dă stocăm informații cum poate n-a fost niciodată mai înainte.

Cum a putut Noe să adune atâtea animale la un loc?

„Din păsări după specia lor, din vite după specia lor și din toate reptilele de pe pământ după specia lor, să vină la tine înăuntru câte două din fiecare specie, ca să le ții în viață” (Geneza 6,20).

Acest verset ne povestește că Noe n-a trebuit să caute sau să călătorească în locuri prea îndepărtate pentru a aduce animalele la bord. Harta lumii a fost cu totul deosebită înainte de potop și pe baza Genezei 1, poate că a existat un singur continent. Animalele au intrat, pur și simplu, în corabie, ca și când ar fi fost chemate de „aptitudinea de a găsi drumul spre casă” (un comportament care a fost sădit în animale de către Creatorul lor) și au mărșăluit pe rampă în sus ca absolut de la sine.

Cu toate că acesta a fost probabil un eveniment supranatural (unul care nu poate fi explicat cu înțelegerea noastră privind natura), compară-l totuși odată cu impresionantul comportament migrator pe care îl vedem astăzi la unele animale. Încă mai suntem departe de a înțelege toate minunatele moduri de comportare ale animalelor, care se arată în creația lui Dumnezeu: mișcarea migratoare a gâștelor canadiene și alte păsări, zborurile uimitoare ale fluturelui Monarh, călătoriile anuale ale balenelor și ale peștilor, hibernarea insectelor, sensibilitatea la cutremure și alte nenumărate aptitudini fascinante din regnul animal al lui Dumnezeu.

Au fost dinozauri pe arca lui Noe?

Istoria despre creația lui Dumnezeu (povestită în Geneza 1 și 2) ne spune că toate făpturile care trăiesc pe uscat au fost create în ziua a șasea din săptămâna creației – în aceeași zi Dumnezeu i-a făcut pe Adam și pe Eva. De aceea este fără echivoc că dinozaurii (care sunt animale de uscat) au fost creați odată cu omul. Și chiar au mers la bordul corăbiei câte două din fiecare specie dintre animalele care trăiesc pe uscat (din unele șapte perechi). Nimic nu arată că vreo specie oarecare dintre animalele de uscat a pierit deja înainte de potop. În afară de aceasta, descrierea „behemot”-ului din capitolul 40 al cărții Iov (Iov a trăit după potop) seamănă cu un dinozaur Sauropod. Strămoșul lui Behemot trebuie să fi fost la bordul corăbiei.[3]

LEGENDE FOARTE RĂSPÂNDITE DESPRE ÎNTÂLNIRI CU BALAURI DAU ALTE INDICII CĂ CEL PUȚIN CÂȚIVA DINOZAURI AU SUPRAVIEȚUIT POTOPULUI.

Găsim și mulți dinozauri care sunt prinși în depunerile aluvionare și au fost pietrificați. Legende foarte răspândite despre întâlniri cu balauri dau alte indicii că cel puțin câțiva dinozauri au supraviețuit potopului. Singura posibilitate cum s-ar fi putut întâmpla aceasta este că au fost pe corabie.

Animalele tinere, chiar din cele mai mari animale de uscat, nu prezintă nici o problemă; deoarece sunt încă tinere, mai au în față toată viața lor reproductivă. Totuși majoritatea dinozaurilor n-au fost propriu-zis foarte mari – unii au avut mărimea unei găini (deși n-au absolut nici o înrudire cu păsările, cum spun acum unii evoluționiști). Majoritatea oamenilor de știință sunt de acord că mărimea medie a unui dinozaur corespunde practic mărimii unei oi mari sau unui bizon.

De exemplu, Dumnezeu i-a adus lui Noe, cel mai probabil, doi Sauropozi adulți tineri (de exemplu Apatosaurus), mai degrabă decât doi Sauropozi adulți maturi. Același lucru este valabil pentru elefanți, girafe și alte animale care cresc foarte mult. Totuși, exista oricum suficient loc pentru majoritatea animalelor adulte, dezvoltate complet.

În ceea ce privește numărul diferitelor specii de dinozauri, trebuie să înțelegem că deși există sute de nume pentru variații diferite (specii) de dinozauri care au fost descoperiți, probabil că există numai vreo 50 specii reale diferite.

Cum a putut Noe să bage toate animale în corabie?

„Din tot ce trăiește, din orice făptură să iei în corabie câte două din fiecare specie, ca să le ții vii cu tine: să fie câte un exemplar masculin și câte unul feminin” (Geneza 6,19).

În cartea „Noah’s Ark: A Feasibility Study[4], cercetătorul creaționist, John Woodmorappe, susține că au fost necesare doar 16.000 de animale pentru a păstra speciile create, pe care Dumnezeu le-a adus în corabie.

Corabia nu trebuia să transporte orice fel de animal – nici Dumnezeu n-a poruncit aceasta. Ea transporta numai animale care respiră în aer, animale de uscat, animale târâtoare și înaripate, ca păsările. Ființele care trăiau în apă (pești, balene etc.) și multe creaturi amfibii ar fi putut să supraviețuiască în afara corăbiei în număr suficient de mare. Aceasta reduce considerabil numărul total de animale care trebuiau să fie la bord. Un alt factor care reduce foarte mult cerința de spațiu este faptul că varietatea enormă de specii pe care le vedem astăzi, nu existau în zilele lui Noe. Numai „soiurile-mamă” ale acestei specii trebuiau să fie la bord pentru a popula pământul de la început.[5] De exemplu, era nevoie numai de doi câini pentru a da naștere la toate speciile de câini care există astăzi.

Estimările creaționiste pentru numărul total de animale care ar fi fost necesar să vină la bordul corăbiei variază de la câteva mii până la 35.000, dar pot fi și două mii, dacă soiul biblic este aproximativ același cu clasificarea modernă pe familii.

Așa cum a fost explicat mai înainte, Noe n-a luat pe corabie animalele cele mai mari; mai probabil este că a luat animale tinere la bordul corăbiei pentru a repopula pământul după ce va fi trecut potopul. Aceste animale tinere aveau nevoie de mai puțin loc, de mai puțină hrană și mai puțin gunoi.

Dacă suntem reținuți și folosim un cot scurt, de 18 țoli (46 cm) pentru arcă, concluzia lui Woodmorappes este că „less than half of the cumulative area of the Ark’s three decks need to have been occupied by the animals and their enclosures.”[6] (Tradus liber: Mai puțin de jumătate din cuprinsul cumulat al celor trei punți ale corăbiei trebuie să fi fost acoperit cu animale și împrejmuirea lor.) Aceasta înseamnă că a existat suficient loc pentru alimente proaspete, apă și chiar mulți alți oameni.

Cum a putut Noe să aprovizioneze toate aceste animale?

Exact așa cum Dumnezeu a adus animalele la Noe printr-un fel de mijloc supranatural, precis că tot așa a pregătit și acest eveniment uimitor. Oamenii de știință care sunt de partea creației, ne fac să înțelegem că Dumnezeu le-a dat animalelor capacitatea de hibernare, după cum vedem astăzi la multe specii. Majoritatea animalelor reacționează la catastrofele naturale într-un mod care a fost conceput pentru a le ajuta să supraviețuiască. Este foarte probabil că multe animale au hibernat supranatural, poate chiar intensificat de Dumnezeu.

Fie că a fost ceva supranatural sau o simplă reacție normală, faptul că Dumnezeu i-a poruncit lui Noe în Geneza 6,14 să construiască încăperi („qen” – textual în ebraică „cuiburi”), implică faptul că animalele erau îmblânzite sau din cele care își fac cuiburi. Dumnezeu i-a poruncit lui Noe și să i-a hrană cu sine pentru ele (Geneza 6,21), ceea ce ne spune că nu erau în vreo comă de un an.

Dacă am putea să trecem prin arcă, așa cum a fost construită, am fi uimiți, fără îndoială, de sistemul genial de la bord, pentru împărțirea depozitării de apă și hrană. Cum explică Woodmorappe în Noah’s Ark: A Feasibility Study, un grup mic de țărani poate să crească astăzi mii de vite și alte animale într-un spațiu foarte mic. Ne putem imagina ușor tot felul de mecanisme pe corabie, care au făcut capabil ca un număr mic de oameni să hrănească și să îngrijească animalele, de la adăpat până la îndepărtarea gunoiului.

Cum a scos Woodmorappe în evidență, n-au fost necesare pregătiri speciale ca opt oameni să poată îngriji de 16.000 de animale. Dar dacă au existat, cum ar fi fost acționate? Există multe feluri de posibilități. Cum ar fi cu un grup sanitar pentru apă potabilă de gravitație, cu un sistem de aerisire acționat de vânt sau de mișcarea valurilor, sau cu o pâlnie care repartizează cerealele, așa ca animalele să le poată mânca? Nici unul dintre aceste sisteme nu necesită tehnologie mai înaltă decât cea despre care știm că a existat în culturile antice. Și totuși, aceste culturi au fost probabil mult în urma capacităților și a potențialului lui Noe și a lumii dinaintea potopului.

Cum a putut un potop să nimicească orice vietate?

„Și a pierit orice făptură care se mișca pe pământ, atât păsările, cât și vitele și animalele sălbatice, tot ce se mișca pe pământ și toți oamenii. Tot ce avea suflare de duh de viață în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit (Geneza 7,21-22).

Potopul lui Noe a fost mult mai distrugător decât ar fi putut să fie orice furtună cu ploaie de 40 de zile. Scriptura spune că „s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare”. Cu alte cuvinte, cutremure, vulcani și gheizere de lavă topită și apă clocotită au fost stoarse din scoarța pământului într-o înălțare violentă, explozivă. Aceste izvoare nu s-au oprit timp de 150 de zile în inundație – deci pământul a fost textual răscolit sub ape pentru aproximativ cinci luni. Potopul lui Noe a fost cuprinzător, iar Noe și familia lui au fost peste un an la bordul corăbiei.

Inundațiile regionale relativ noi, erupțiile vulcanice și cutremurele – deși, fără îndoială, devastatoare pentru viață și țară – sunt infime în comparație cu catastrofa mondială care a distrus „lumea de atunci” (2 Petru 3,6). Toate animalele de uscat și oamenii care n-au fost la bordul corăbiei, au fost nimiciți în apele puhoiului – miliarde de animale au fost conservate în marile zăcăminte fosile pe care le vedem astăzi.

Cum a putut corabia să supraviețuiască potopului?

Descrierea corăbiei este foarte scurtă – Geneza 6,14-16. Aceste trei versete conțin informații esențiale, inclusiv totalul măsurătorii, dar aproape sigur că lui Noe i-au fost date mai multe amănunte decât acestea. Alte construcții prevăzute în Biblie de Dumnezeu sunt detailate meticulos, ca descrierile cortului întâlnirii al lui Moise sau templul din viziunea lui Ezechiel.

Biblia nu spune că arca a fost o ladă dreptunghiulară. În realitate, Scriptura nu dă nici un indiciu despre forma corăbiei lui Noe, cu excepția proporțiilor – lungime, lățime și înălțime. Corăbiile au fost deja de mult descrise astfel, fără a se fi comunicat vreodată un schelet cu formă de bloc.

Moise a folosit termenul neclar de tebah, un cuvânt care în rest este folosit numai pentru coșuleț, care l-a transportat pe Moise ca bebeluș (Exod 2,3). Un obiect este o corabie uriașă de lemn, iar celălalt este un coș mic din papură. Ambele plutesc, ambele salvează vieți și ambele sunt unse. Dar odată cu acestea se termină asemănările. Putem fi aproape siguri că coșul de bebeluș n-a avut aceeași dimensiune ca arca, iar coșurile egiptene din acea vreme erau, în mod normal, rotunjite. Poate că tebah înseamnă „barcă de salvare”. De mulți ani, creaționiștii biblici au prezentat arca, pur și simplu, ca pe o ladă dreptunghiulară. Această formă a ajutat la lămurirea mărimii ei, în timp ce s-a evitat confuzia prin curbura scheletului. Aceasta a făcut să fie mai ușor și de comparat volumul. Prin folosirea unui cot scurt și al numărului cel mai mare de „specii” de animale, creaționiștii au demonstrat, după cum am văzut, ce ușor a putut corabia să corespundă capacității de încărcare.[7] În acea vreme, problema centrală era locul; ceilalți factori erau secundari.

Totuși, faza următoare a cercetării „Sea-Keeping“  (Starea și confortul pe mare) a studiat rezistența scheletului și stabilitatea. Aceasta a început cu un studiu coreean în 1992, la „World-Class Ship Research Center“ (KRISO).[8] Echipa de nouă cercetători ai KRISO a fost condusă de dr. Hong, care acum este directorul general al centrului de cercetare.

Studiul a stabilit că arca a putut să biruiască valuri înalte de 98 de picioare (30 m.) și că proporțiile corăbiei biblice sunt aproape optime – o mărturisire interesantă a dr. Hong, care crede în idei evoluționiste și susține public că viața a venit din mare („life came from the sea”).[9] Studiul a combinat analize, modele de testare a axului și a standardului de navă, dar conceptul a fost simplu: de a compara corabia biblică cu alte 12 corăbii cu același volum, dar modificate în privința lungimii, a lățimii și a înălțimii. Au fost măsurate trei proprietăți: stabilitatea, rezistența scheletului și confortul.

Proprietățile corăbiei, care au fost determinate în 1992 în studiul coreean

Pe când corabia lui Noe a obținut un rezultat mediu la fiecare proprietate, ea a fost în întregime printre cele mai bune construcții. Cu alte cuvinte, proporțiile arată un echilibru atent, care se poate pierde ușor dacă proporțiile sunt modificate în vreun fel greșit. Nu este nici o surpriză că vasele moderne au proporții asemănătoare – aceste proporții funcționează.

Este interesant de a stabili în fapt, că acest studiu deconspiră ca absurditate afirmația că prima carte a lui Moise (Geneza) ar fi fost scrisă numai câteva sute de ani înainte de Hristos și că s-ar baza pe legendele potopului, ca cel din epopeea lui Ghilgameș. Arca babiloniană are forma unui cub, ceva care este atât de departe de realitate, încât nici măcar cel mai scurt schelet din studiul coreean nu se apropie de ea. Dar trebuie să ne așteptăm la greșeli și de la alte relatări ale potopului, cum este cea a lui Ghilgameș, așa cum și relatarea despre Noe a fost falsificată când a fost transmisă prin alte culturi.

Totuși, rămâne o taină. Studiul coreean n-a ascuns faptul că unele schelete mai scurte au depășit minimal arca biblică a lui Noe. Altă preocupare a lui Tim Lovett, unul dintre autorii acestui capitol și a doi ingineri constructori de vase, Jim King și dr. Allen Magnuson, le-a îndreptat atenția asupra temei „Cedarea” – răsucirea laterală din cauza valurilor.

Cum știm noi cum erau orientate valurile. În caz că n-au existat deloc valuri, stabilitatea, confortul și rezistența n-ar avea importanță, iar proporțiile n-ar juca nici un rol. Un schelet mai scurt ar fi atunci un volum mai eficient, pentru că ar costa mai puțin lemn și mai puțină muncă. Totuși, putem să deducem singuri puncte de reper din proporțiile corăbiei. Studiul coreean a admis că valurile veneau din toate părțile, ceea ce ar oferi un avantaj scheletelor mai scurte. Dar valurile veritabile de ocean au, în mod normal, o direcție dominantă pe baza vântului, ceea ce favorizează și mai mult un schelet scurt, lat.

Un alt fel de valuri – tsunami -, ar fi putut vătăma corabia în timpul potopului. Cutremurele pot da naștere la tsunami, să devasteze coastele. Dar dacă un tsunami se mișcă în apă adâncă, el nu este sesizabil pentru vas. În timpul potopului, apa trebuie să fi fost foarte adâncă – există destulă apă în oceanele de azi, pentru a acoperi pământul până la o adâncime de aproximativ 1,7 mile (2,7 km). Biblia declară: „Apele au crescut și au ridicat corabia și ea s-a înălțat deasupra pământului” (Geneza 7,17). Lansată de pe o ridicătură de pământ prin apele crescânde ale potopului, corabia trebuie să fi ocolit devastarea de început a coastelor și a ținuturilor situate jos și a rămas așa sigură față de tsunami de-a lungul călătoriei.

După mai multe luni pe mare, Dumnezeu a trimis un vânt (Geneza 8,1), ceea ce ar fi putut provoca valuri foarte mari, deoarece aceste valuri pot fi cauzate de un vânt puternic, continuu. Proba în apele deschise dovedește că orice corabie care navighează, se va răsuci în mod normal lateral în valuri. Cu valuri care se apropie de lateralul corăbiei (beam sea – de-a curmezișul pe mare), o corabie lungă ca arca ar fi prinsă într-o situație neplăcută: în condiții de vreme rea ar putea fi primejdios. Dar situația ar putea fi biruită prin aceea, că vasul să prindă vântul la proră (Geneza 8,1) și apa s-o prindă la pupa – așezându-se singur în cale ca o giruetă. Aceste însușiri par să fi inspirat alte construcții vechi de vase. Odată ce corabia intră în valuri, proporțiile lungi, asemănătoare cu ale vaporului, determină o călătorie mai confortabilă, mai țintită. Călătorind agale, cu vântul, ea nu are nevoie de viteză, ci Biblia spune: „Corabia plutea pe deasupra apelor” (Geneza 7,18).

În comparație cu prora și pupa unui vapor, marginile teșite nu sunt așa de tari, au muchii care sunt expuse primejdiei în ceea ce privește pagubele în timpul pornirii și al acostării și oferă o călătorie mai brutală. După ce Biblia ne dă proporții ca ale unui veritabil vapor, are sens că ea va arăta și se va comporta ca un vapor. Construcția de mai jos este o încercare de a concretiza conturul biblic prin întrebuințarea de experimente reale și dovezi arheologice ale corăbiilor vechi.

Într-adevăr, Scriptura nu indică un aparat la proră pentru captarea vântului, dar relatarea scurtată din prima carte a lui Moise (Geneza) nu pomenește nimic nici despre apa potabilă, numărul animalelor sau felul în care au ieșit din corabie.

Nimic din această corabie nou reprezentată grafic nu contrazice Scriptura; ea arată, într-adevăr, cât de impecabilă și de precisă este Scriptura.

  1. Ceva pentru captarea vântului

Valurile mânate de vânt ar face ca o corabie care plutește să se întoarcă primejdios lateral, după furtună. Totuși, asemenea valuri pot fi străbătute sigur prin faptul că determină corabia să se cârmuiască singură, cu o rezistență de captare a vântului la proră. Pentru a fi eficace, această rezistență trebuie să fie suficient de mare pentru a birui efectul de rotație al valurilor. Cu toate că multe construcții pot funcționa, posibilitatea arătată aici reflectă etravele înalte, care au fost un semn de recunoaștere pentru corăbiile vechi.

  1. De un cot, sus de tot

Orice deschizătură în puntea unei corăbii necesită un zid (margine), pentru a evita ca apa să intre, mai cu seamă atunci când corabia are ruliu. În această reprezentare există o fereastră, așa cum este descris în Geneza 6,16: „Să faci corabiei o lumină și la un cot înălțime de la acoperiș să o sfârșești.” Poziția centrală a luminătorului a fost aleasă pentru ideea reflectării „luminii de amiază”. Aceasta înseamnă, de asemenea, că fereastra nu trebuie să aibă exact un cot. Poate că luminătorul avea un acoperiș transparent (încă mai multă „lumină de amiază” sau că acoperișul luminatorului se putea deschide (ceea ce ar putea să corespundă cu „Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse” (Geneza 8,6). Cu toate că sunt posibile variații, o fereastră fără prag nu este o soluție logică.

  1. Găuri dăltuiteși scânduri cu cepuri

Constructorii de corăbii din trecut începeau, în mod normal, cu o carcasă din lemn (scânduri) și construiau apoi un cadru (coastă), care era ajustat în interior. Aceasta este absolut opusul metodei europene bine cunoscute, unde scândurile sunt adăugate ramei. În construcția cu carcasa făcută întâi, scândurile trebuie asamblate cumva. Unii montează scânduri suprapuse, care sunt fixate cu dibluri sau bătute în cuie; alții folosesc funii pentru a ține scândurile împreună. Grecii din vechime foloseau un sistem perfecționat, în care scândurile erau angrenate cu mii de găuri dăltuite și legături de pivoturi. Scheletul rezultat era suficient de tare pentru a lovi în coastă o altă corabie, producându-i avarii, dar destul de ușoară pentru a putea fi trasă de echipaj pe o plajă. Dacă aceasta este ceea ce au putut face grecii sute de ani înainte de Hristos, atunci ce a putut face Noe secole după ce Tubal-Cain a născocit unelte forjate din metal?

  1. Rampele

Rampele ajută la a băga animale sau încărcături grele între punți. Dacă sunt duse peste schelet, se evită de a se forfeca grinzile importante ale punții și acest loc de amplasare este departe de mijlocul scheletului, unde tensiunile de îndoire sunt cele mai mari. (Această plasare folosește mai bine și locul asimetric de la proră și pupă.)

  1. Ceva pentru captarea apei

Pentru a sprijini corabia la așezarea în vânt, pupa trebuie să opună rezistență ca vasul să nu fie împins lateral. Aceasta este același lucru ca o cârmă fixă sau un stabilizator rigid, care oferă un control în indicarea direcției. Există multe feluri în care se poate face aceasta, dar aici arătăm „misterioasele” lărgiri ale pupei, pe care le vedem la corăbiile mari cele mai timpurii ale Mării Mediterane.

De unde a venit toată această apă?

„În anul al șase sutelea al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a șaptesprezecea a lunii, chiar în ziua aceea s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschi stăvilarele cerurilor. Și ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți” (Geneza  7,11-12).

Biblia ne povestește că apa a venit din două surse: de sub pământ și de deasupra pământului. Evident că izvorul pentru apa de sub pământ era în lagune mari, subpământene sau „izvoare” de apă proaspătă, care s-au rupt prin activitate vulcanică și seismică (cutremure).[10]

Unde s-a dus toată această apă?

„Și apele au scăzut de pe fața pământului, scurgându-se și împuținându-se, și după 150 de zile, apele s-au micșorat” (Geneza 8,3).

Spus simplificat, apa potopului este în oceanele și mările pe care le vedem astăzi. Trei sferturi din suprafața pământului este acoperită de apă.

Cum au băgat de seamă chiar geologii laici, se pare că odinioară continentele au fost „împreună” și nu despărțite de oceanele întinse din vremea de acum. Puterile participante la potop au fost sigur suficiente pentru a modifica toate acestea.

Scriptura arată că Dumnezeu a creat bazinele mărilor, când a ridicat pământul din apă, astfel că apele potopului s-au întors într-un loc sigur. (Unii teologi cred că psalmul 104 s-ar putea referi la acest eveniment.) Unii oameni de știință care sunt de partea creației, cred că această rupere a continentelor a fost o parte a mecanismului care a provocat în cele din urmă potopul.[11]

Unii au presupus din cauza versetului din Geneza 10,25, că ruptura continentală a survenit în vremea lui Peleg. Totuși, această despărțire este amintită în legătură cu divizarea lingvistică pe tot pământul, din cauza turnului Babel (Geneza 10-11). Deci ordinea de idei ne arată divizarea limbilor și a grupurilor de oameni, nu desfacerea prin rupere a uscatului.

În caz că a existat o mișcare masivă a continentelor în vremea lui Peleg, ar fi existat un alt potop mondial. Biblia arată că muntele Ararat e existat, așa că arca s-a putut lăsa pe el (Geneza 8,4); deci placa indo-australiană și placa euro-asiatică trebuiau să se fi ciocnit deja, ceea ce înseamnă că continentele s-au deplasat deja înainte de Peleg.

Potopul lui Noe a fost mondial?

„Apele au ajuns din ce în ce mai mari și toți munții înalți care sunt sub cerul întreg au fost acoperiți. Cu cincisprezece coți s-au înălțat apele deasupra munților, care au fost acoperiți” (Geneza 7,19-20).

Astăzi mulți creștini susțin că potopul din timpul lui Noe a fost un potop regional. Acești oameni cred, în general, într-un potop regional, pentru că au admis istoria evoluționistă a pământului, adoptată pe arie largă, au considerat straturile fosile ca istorie a apariției secvențiale a vieții de milioane de ani.[12]

Odinioară, oamenii de știință au înțeles fosilele, sedimentele purtate de apă, care sunt îngropate în mâl și nisip, mai cu seamă ca rezultat al marelui potop. Aceia care admit acumularea fosilelor, pas cu pas de acum milioane de ani, au răstălmăcit, în felul lor de a gândi, dovezile pentru potopul mondial. De aceea sunt multe compromise ale unor creștinii cu privire la un potop regional.

Laicii contestă categoric posibilitatea unui potop mondial. Totuși, dacă ar gândi într-o perspectivă biblică, ar vedea dovezile existente din belșug pentru potopul mondial. Cum a glumit cineva odată: „I wouldn’t have seen it if I hadn’t believed it.” (Tradus liber: „N-aș fi văzut-o, dacă n-aș fi crezut-o.”)

Aceia care acceptă cadrul timpului evolutiv, cu acumularea lui fosilă, răpesc căderii în păcat a lui Adam prima ei consecință gravă. Ei așează fosilele, care mărturisesc despre boală, suferință și moarte înaintea momentului când Adam și Eva au păcătuit și au adus în lume moartea și suferința. Prin aceasta subminează și importanța morții și a învierii lui Hristos. Un astfel de scenariu răpește și orice însemnătate descrierii făcută de Dumnezeu creației Sale încheiate ca „foarte bună”.

În caz că potopul a vătămat numai ținutul Mesopotamiei, cum susțin unii, atunci de ce a trebuit Noe să construiască o corabie? El ar fi putut, pur și simplu, să treacă de partea cealaltă a muntelui și ar fi scăpat cu fuga. Dar punctul cel mai important este: dacă potopul ar fi fost numai regional, oamenii care nu locuiau în apropierea potopului n-ar fi fost prejudiciați de el. Ei ar fi scăpat de judecata lui Dumnezeu asupra păcatului.

Un potop regional?

În plus: Isus credea că potopul a omorât orice om care n-a fost în corabie. Ce altceva putea să creadă \Hristos, dacă a comparat judecata de apoi cu judecata asupra „tuturor” oamenilor din zilele lui Noe (Matei 24,37-39)?

În 2 Petru 3 este comparată judecata viitoare prin foc, cu judecata anterioară prin apă, în potopul lui Noe. O judecată parțială în zilele lui Noe ar însemna, în consecință, o judecată viitoare parțială.

Dacă potopul ar fi fost numai regional, cum au putut atunci apele să crească până la 20 de picioare (6 m) deasupra munților (Geneza 7,20)? Apa își caută propriul nivel; ea n-a putut să crească pentru a acoperi munții regionali și în acelaşi timp să cruţe restul lumii.

Chiar și ceea ce este astăzi Muntele Everest, odinioară a fost acoperit cu apă și după aceea a fost înălțat.[13] Dacă nivelăm bazinele mărilor și aplatizăm munții, există destulă apă pentru a acoperi tot pământul până la o înălțime de 1,7 mile (2,7 km).[14] De asemenea, este important să luăm seama că cu nivelarea oceanelor și a munților, arca n-ar fi călătorit pe vârful de astăzi al Everestului, deci nici n-ar fi fost nevoie de lucruri cum ar fi măștile de oxigen.

Sunt mai multe de spus. Dacă potopul ar fi fost un potop regional, Dumnezeu Și-ar fi călcat repetat promisiunea de a nu mai trimite niciodată un asemenea potop. Dumnezeu a așezat un curcubeu în cer, ca legământ între Dumnezeu și om și animale, că nu va mai repeta niciodată un asemenea eveniment. Recent au existat mari inundații regionale (de exemplu, în Bangladesh); dar n-a mai existat niciodată un alt potop mondial, care să omoare toată viața de pe uscat.

Unde există pe pământ dovezi pentru potopul lui Noe?

 „Căci ei în mod voit uită că odinioară erau ceruri și un pământ scos, prin Cuvântul lui Dumnezeu, din apă și prin apă, și că lumea de atunci a pierit tot prin apă, înecată de potop” (2 Petru 3,5-6).

Dovezi pentru potopul lui Noe pot fi văzute pe tot pământul, de pe fundul mărilor până în vârful munților. Fie că ești pe drum cu mașina, cu trenul sau cu avionul, caracteristicile fizice ale suprafeței pământului arată deslușit spre un trecut catastrofal, de la prăpăstii și cratere, la filoane de cărbuni și peșteri. Unele straturi se întind peste continente și evidențiază astfel efectele unei catastrofe uriașe.

Scoarța pământului are o cantitate enormă de rocă sedimentară în straturi, uneori adâncă de mile (kilometri). Aceste straturi de nisip, sol și materie – de cele mai multe ori depozitate prin apă – au fost cândva moi ca mâlul, dar acum sunt piatră dură. Închise în aceste straturi sedimentare sunt miliarde de chestii moarte (fosile de plante și animale), care au fost îngropate foarte repede. Dovezile de pe tot pământul îl privesc pe oricine fix în față.

Unde este astăzi arca lui Noe?

„În luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe muntele Ararat” (Geneza 8,4).

Corabia s-a oprit pe munte. Vechiul nume pentru acest munte ar putea trimite în diferite ținuturi din Orientul Mijlociu, cum ar fi muntele Ararat din Turcia sau alți munți din țări învecinate.

Muntele Ararat a atras cel mai mult atenția, pentru că are gheață permanentă și unii oameni au relatat că au văzut corabia. Multe expediții au căutat acolo corabia. Nu există o dovadă definitivă pentru locul sau supraviețuirea corăbiei; oricum, arca este așezată pe munte de aproximativ 4500 de ani. Chiar ar fi putut să se deterioreze, să fie distrusă sau să fi fost folosită de Noe și de urmașii lui ca lemn de construcție.

Firește că unii oameni de știință și cunoscătorii Bibliei cred că într-adevăr corabia a putut fi păstrată – poate pentru ca într-o vreme viitoare să fie descoperită prielnic ca amintire de judecata trecută și avertisment pentru judecata viitoare, cu toate că același lucru se poate spune, de exemplu, și pentru chivotul mărturiei sau alte simboluri biblice. Isus a spus: „Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor fi înduplecați nici chiar dacă ar învia cineva dintre cei morți!” (Luca 16,31).

Este improbabil ca arca să fi supraviețuit fără intervenție supranaturală, dar lucrul acesta nu este nici promis de Scriptură, nici de așteptat. Totuși, este o ideea bună de a verifica dacă încă mai există.

De ce a distrus Dumnezeu pământul pe care El l-a creat?

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toată imaginația gândurilor din inima lui era în fiecare zi numai răutate. Dar Noe a căpătat îndurare înaintea Domnului” (Geneza 6,5 și 8).

Aceste versete vorbesc de la sine. Orice ființă omenească de pe fața pământului s-a orientat după răutatea din inima lui, dar Noe a fost cruțat înaintea lui Dumnezeu de judecata lui Dumnezeu pentru onestitatea lui, împreună cu soția lui, cu fiii lor și soțiile acestora. Ca rezultat al răutății omului, Dumnezeu a trimis judecata peste întreaga omenire. Oricât de cruntă a fost distrugerea, totuși, au meritat-o toți.

Dumnezeu a folosit potopul și pentru a-i despărți și a-i curăți pe aceia care credeau în El, de aceia care nu credeau în El. Pe parcursul istoriei și al Bibliei, acest ciclu s-a petrecut permanent: despărțire, curățire, judecată și salvare.

Fără Dumnezeu și fără o veritabilă cunoaștere și o autentică înțelegere a Scripturii, care oferă adevărata istorie a lumii, omul este condamnat să repete iar și iar aceleași greșeli.

Cum este Hristos ca arca?

„Fiindcă Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut” (Matei 18,11).

Ca Fiu al lui Dumnezeu, DOMNUL Isus Hristos este ca arca lui Noe. Isus a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Exact așa cum Noe și familia lui au fost salvați prin corabie de apa potopului, salvați de către Dumnezeu, așa va fi cruțat oricine crede în Isus ca Domn și Salvator, de ultima judecată iminentă asupra omenirii, salvat de către Dumnezeu, de focul care va distruge pământul după ultimele zile (2 Petru 3,7).

Noe și familia lui au trebuit să intre în corabie printr-o ușă, pentru a fi salvați. „Și Domnul a închis ușa după ei.” (Geneza 7,16 – viață nouă). Tot așa trebuie și noi să trecem printr-o „ușă” pentru a fi salvați, ca să nu fim despărțiți de Dumnezeu în veșnicie. Fiul lui Dumnezeu, Isus, a intrat în istorie ca să plătească pedeapsa pentru păcatul și răzvrătirea noastră. Isus a spus: – „Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit, va intra și va ieși și va găsi pășune” (Ioan 10,9)

 

[1] Cotul a fost definit ca lungimea antebrațului de la cot până la vârful degetelor. Coții vechi variază undeva între 17,5 de țoli (45 cm) și 22 de țoli (56 cm), la care mărimile mai lungi domină construcțiile vechi existente. Totuși, chiar și un cot intermediar, de 18 țoli, descrie o corabie destul de mare.

 

[2] Ca dovadă, vezi Dr. Donald Chittick, The Puzzle of Ancient Man, Creation Compass, Newberg, Oregon, 1998. Această carte prezintă dovezi exacte despre inteligența oamenilor din civilizația timpurie de după potop.

 

[3] Pentru dovezi remarcabile că dinozaurii au trăit până într-un timp relativ recent, vezi capitolul 12. „Ce s-a întâmplat cu adevărat cu dinozaurii?” Citește și The Great Dinosaur Mystery Solved, New Leaf Press, Green Forest, Arkansas, 2000. Vizitează şi: www.answersingenesis.org/go/dinosaurs.

 

[4]  J. Woodmorappe, Noah’s Ark: A Feasibility Study, Institute for Creation Research, Santee, California, 2003.

[5]  Iată un exemplu: astăzi există mai bine de 200 de rase diferite de câini, de la pudel pitic până la Saint Bernard – care provin toți dintr-o singură „specie” inițială de câini (ca și lupul, Dingo etc). Multe alte specii de animale – de pisici, de cai, de vaci etc. – s-au înmulțit într-un mod asemănător, natural și selectiv, până au ajuns la minunata varietate de specii pe care o avem astăzi. Dumnezeu a „programat” această varietate în codul genetic al tuturor speciilor de animale – chiar al neamului omenesc. Dumnezeu a făcut imposibil chiar și pentru „soiurile” de bază ale animalelor, să se reproducă împreună și să se diversifice. De exemplu, pisicile și câinii nu se pot reproduce și să facă o specie nouă de creaturi. Aceasta este din proiectul lui Dumnezeu și este o realitate care face evoluția imposibilă.

 

[6]  Woodmorappe, Noah’s Ark: A Feasibility Study, 16.

 

[7] Pentru a citi un studiu temeinic despre această cercetare, vezi Noah’s Ark: A Feasibility Study by John Woodmorappe (vezi nota de subsol 4).

[8] Hong, et al., Safety Investigation of Noah’s Ark in a seaway, TJ 8(1):26–36, April 1994. www.answersingenesis.org/tj/v8/i1/noah.asp

 

[9]  Seok Won Hong, Warm greetings from the Director-General of MOERI (former KRISO), Director-General of MOERI/KORDI, www.moeri.re.kr/eng/about/about.htm.

 

[10] Pentru un studiu mai profund despre aceasta, vezi, te rog, Nozomi Osanai, A Comparison of Scientific Reliability, A comparative study of the flood accounts in the Gilgamesh Epic and Genesis, www.answersingenesis.org/go/gilgamesh.

[11] Pentru mai multe amănunte despre această temă vezi capitolul 14 al dr. Andrew Snelling.

 

[12] Pentru dovezi stringente că pământul nu are o vechime de miliarde de ani, citește The Young Earth de Dr. John Morris şi Thousands . . . not Billions de Dr. Don DeYoung; vezi și www.answersingenesis.org/go/young.

[13] Muntele Everest este mai bine de 5 mile (8 km) înalt. Atunci cum ar fi putut potopul să acopere „toți munții înalți care sunt sub cerul întreg”? Înainte de potop, munții n-au fost așa de înalți. Munții de astăzi au fost formați abia spre sfârșit și după potop, prin coliziunea plăcilor continentale și prin împingerea în sus, legată de ciocnire. Scoțând aceasta la lumină, straturile care formează segmentele cele mai înalte ale Everestului s-au alcătuit singure din straturile acoperite de fosile, în care s-a depozitat apa. Pentru a afla mai multe despre aceasta, vezi capitolul 14 despre mișcările catastrofale ale plăcilor tectonice.

 

[14] A.R. Wallace, Man’s Place in the Universe, McClure, Phillips & Co, New York, 1903, 225–226; www.wku.edu/~smithch/wallace/S728-3.htm.