Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 3.16-20

2 Împăraţi 3.16-20: Şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: »Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« Căci aşa vorbeşte Domnul: »Nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie, dar totuşi valea aceasta se va umple de apă, şi veţi bea, voi, turmele voastre şi vitele voastre. Dar aceasta este puţin lucru înaintea Domnului. El va da pe Moab în mâinile voastre; veţi sfărâma toate cetăţile întărite şi toate cetăţile alese, veţi tăia toţi copacii cei buni, veţi astupa toate izvoarele de apă, şi veţi strica cu pietre toate ogoarele cele mai bune.«

»Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« – Cum se obţin binecuvântările lui Dumnezeu, de către cei care le doresc

Acea oştire mare din pustia Edom se afla într-un pericol îngrozitor. »N-au avut apă«, şi duşmanii, moabiţii, s-au strâns pentru atac. „Fără apă” însemna nenorocire, înfrângere, nimicire. Fără apă nu puteau să obţină victoria. Desigur, au căutat apă, dar în zadar. Numai Dumnezeu putea să înlăture această lipsă. Nu era nicio speranţă pentru ei, numai să se încreadă în El. Dar ei erau un popor răzvrătit. Îi va primi Dumnezeu? – Cu siguranţă, El S-a îndurat de ei, şi aşa cum deseori a intervenit pentru eliberarea lor, tot aşa a făcut-o acum prin profetul Său, care a vorbit în locul Lui. El le-a dat ce le trebuia aşa de mult, şi aşa s-au întors victorioşi acasă din luptă şi încărcaţi cu pradă.

Această oştire fără apă este un tablou viu al numărului nespus de mare al acelora de astăzi, care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu – un tablou al creştinătăţii, care în realitate nu are apă. Dar fără apă, fără apa vie, în acest caz, sunt un popor doborât la pământ, căci un creştin fără apă nu poate birui pe moabiţi, care sunt un tablou remarcabil în Vechiului Testament despre firea pământească rea, cu trufia şi poftele ei nelegiuite.

Este foarte clar, că această stare lipsită de apă şi putere se întâlneşte astăzi pretutindeni şi această nenorocire este de zece ori mai rea, deoarece se pare că sunt foarte puţini aceia care o simt. Ritualismul, formalismul bisericesc, este fără apă, şi cu toate acestea mulţimi mari se îndreaptă într-acolo, în speranţa că vor găsi satisfacţie pentru sufletele lor; dar în zadar. Acolo pot lua naştere simţăminte de bucurie, dar conştiinţele rămân neatinse, căci inima este umplută cu forme şi obiceiuri, şi nu cu Dumnezeu. Modernismul, noua teologie, este drumul spre pustie, unde nu sunt izvoare. El este, dacă ar fi posibil, mai rău decât ritualurile. El umflă cu mândrie neroditoare duhul omului şi îi răpeşte simţul pentru ce are el nevoie, îl ispiteşte să dispreţuiască evanghelia harului lui Dumnezeu. El este calea largă, care duce la pierzare, şi mulţi sunt care merg pe ea. Dar sunt unii care se îndepărtează de frazele generale ale religiei zilelor noastre, ortodocşii, care au cei drept adevărata credinţă, dar le lipseşte prospeţimea, sau puterea spirituală în viaţă. Ei se aseamănă cu Iosafat, care se temea de Dumnezeu, şi care a fost atras în pustia Edom. Ei sunt răzvrătiţi, şi ei ştiu şi simt că sunt aşa.

Mai sunt unii, care nu sunt răzvrătiţi, dar nu sunt nici fericiţi! Credinţa lor în Hristos nu i-a adus la libertatea, la victoria, la bucuria despre care vorbeşte Biblia. Realitatea este, că ei nu au ajuns la plinătatea binecuvântării care este în Hristos Isus. Acestor creştini lipsiţi de bucurie mă adresez, şi ce vreau să le spun, le va ajuta, dacă vor asculta. Nu contează care sunt cauzele care au dus la înfrângerea lor, sau la viaţa lor nemulţumitoare.

Elisei a promis oştirii aceleia că pentru cei însetaţi apa din belşug era aproape, şi Isus, Domnul nostru, vă oferă plinătate de apă vie curgătoare. Sunt lucruri relatate de cei care L-au cunoscut, care sunt deosebit de minunate. Adu-ţi aminte de cuvintele ucenicului preaiubit din primul capitol al evangheliei sale: »Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. … Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har«. Gândeşte-te la marea uriaşă, unde val după val se aruncă spre ţărm, ca să umple fiecare golf, fiecare deschizătură şi orice adâncitură. Nu se aseamănă harul lui Isus cu aceste valuri? Este aşa, căci aşa descrie acest om inspirat de Duhul Sfânt, ceea ce el însuşi a trăit. Dar ascultă cuvintele Domnului Însuşi: »Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică« (Ioan 4). Şi într-un alt loc, Domnul Isus spune: »Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura« (Ioan 7). Nu sunt aceste cuvinte unele dintre cele mai captivante şi mai minunate cuvinte care au ieşit din gura Sa? Aici nu este vorba de iertarea păcatelor, oricât de importantă ar fi această problemă, şi nici de prezenţa noastră în cer, atunci când ne vom sfârşi aici alergarea, pentru care Îl preamărim cu mulţumire, ci de viaţa din belşug, a cărei expresie se găseşte în adorarea fericită crescândă şi în revărsarea bunătăţii permanente. Este posibil aceasta? Trebuie să fie aşa, căci acestea sunt cuvintele lui Isus, pe care El le-a primit de la Dumnezeu, care nu poate să mintă.

Este plinătatea, care curge val după val în viaţă şi care apoi se revarsă în râuri. Ea curge înăuntru pentru a da binecuvântarea permanentă, şi se revarsă în afară în viaţa de biruinţă şi în lucrare. Ea curge într-un ţinut, care până acum a fost neroditor, şi se revarsă într-o lume obosită, întinată, încărcată de păcate şi subjugată de diavolul, ca să vindece, să mângâie şi să fertilizeze pretutindeni unde ajunge. Ştiu că inima ta doreşte aceasta; s-ar putea să-ţi dai seama că ai nevoie de aşa ceva. Fie ca acest simţământ să se adâncească tot mai mult, căci cu cât dorinţa ta este mai aprinsă, cu atât mai mare va fi satisfacţia ta. Dar cum poate avea loc aceasta?

Să ne reîntoarcem la istorisirea noastră. Omul lui Dumnezeu spune: »Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« Este clar, că aceasta trebuie să se facă cu scopul de a aduna apa. Nu este greu să ne imaginăm hărnicia care a cuprins pe cei înarmaţi la porunca profetului. Niciun om nu a vrut să stea inactiv. Orice sapă şi orice săpătoare a fost folosită, şi tot ce putea să împiedice curgerea mult doritei ape a fost înlăturat, în aceasta constă secretul. Mai întâi gândeşte-te la cuvintele Domnului şi Stăpânului tău. Nu te lăsa influenţat de faptul că până acum nu ai cunoscut adevărul. Falimentul tău din trecut, şi al altora, nu schimbă cu nimic adevărul. El stă în toată simplitatea lui uimitoare şi descrie ce avem noi în El şi ce se naşte din atingerea noastră de El. »Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.« Acum El este proslăvit, Lui I-a fost dat cel mai înalt loc din cer, Lui, Cel care a murit pentru noi şi a înviat. De aceea nu mai există niciun obstacol, care să împiedice această apă să nu curgă din coasta Lui. Obstacolul este din partea noastră. În Numele Domnului nostru şi prin harul pe care El îl dă, scoală-te şi sapă! Fă groapă lângă groapă în vale! Crează posibilitatea pentru binecuvântare; nu, dă posibilitate Duhului Sfânt să lucreze. Dacă ai crezut evanghelia mântuirii tale, vestea bună despre El, care a murit pentru păcatele tale, care a fost îngropat şi a înviat, atunci nu ai nevoie să te rogi pentru a primi Duhul, căci Acesta te-a pecetluit deja, aşa cum confirmă Scripturile (Efeseni 1.13-14). Dar tu trebuie să-I oferi posibilitatea ca să lucreze în viaţa ta, precum şi pentru binecuvântările care le aduce.

Era într-o vale, unde trebuiau făcute gropi. Abia după ce omul coboară de pe muntele îngâmfării lui, se smereşte înaintea lui Dumnezeu şi îşi recunoaşte imperfecţiunea, devine capabil pentru a săpa. Ţi-ai dorit binecuvântare. Este această dorinţă suficientă pentru a săpa gropile şi să dea la o parte tot ce împiedică curgerea apei? Ştii care sunt obstacolele, şi dacă nu şti, Dumnezeu vrea să ţi le arate. Du-te la El, având pe buze rugăciunea lui David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!« (Psalmul 139).

Dar nu este groapa ta, cea care dă apa. Tot ce poţi face tu, este să faci loc la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru tine în Hristos şi care nu poate fi despărţit de El. Dumnezeu a legat binecuvântările pentru toţi oamenii, care sunt în legătură cu mântuirea, de Fiul Său preaiubit, şi niciun om, fie el un sfânt sau un păcătos, nu poate fi binecuvântat decât prin El. Să observăm că »dimineaţa, în clipa când se aducea jertfa (de mâncare), iată că a venit apa de pe drumul Edomului, şi s-a umplut ţara de apă.« Această jertfă de dimineaţă era o umbră a valorii mari a lui Hristos pentru Dumnezeu. Dacă a fost adusă prin credinţă, atunci exista o mărturie că cel care aducea jertfa preţuia ce urma să vină. Dacă lăsăm modelul la o parte şi legăm aplicaţia lui la prezent, atunci preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul nostru, devine realitate pentru noi. Atunci ne vom găsi toată plăcerea în El, în care şi Dumnezeu Şi-o are.

Numai într-o astfel de stare a inimii suntem gata să săpăm gropi. Epistola către Filipeni capitolul 2 ne prezintă într-un mod binecuvântat pe Domnul nostru ca replică a jertfei de mâncare de dimineaţă, şi apostolul Pavel spune în capitolul 3: »Lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.« Cât de nimerit a făcut el gropi şi cât de mare a fost răsplata lui.

Omul, care într-o oarecare măsură face ce a făcut Pavel, în al cărui suflet au curs apele, va birui cu siguranţă pe moabiţi, căci firea pământească nu are nicio putere asupra celui care aparţine lui Hristos şi asupra celui mântuit umplut de Duhul Sfânt. Un astfel de om umblă în Duhul şi nu împlineşte poftele firii pământeşti. „Nu eu, ci Hristos”, este deviza lui. El este mai mult decât biruitor prin Acela, care l-a iubit, şi el va deveni un canal de binecuvântare deschis pentru mulţi.

Viaţa unui astfel de sfânt nu se va mai asemăna cu drumul prin pustia Edom, ci, oriunde s-ar afla, vor curge apele; în casa lui, la birou, în atelierul lui, în lucrarea lui pentru Domnul, fie ea acasă sau afară, în viaţă şi în mărturie, zi de zi, ceas de ceas, »râuri de apă vie!«

Numai în felul acesta putem să fim învioraţi, atât în ceea ce priveşte creştinismul nostru personal, cât şi în Adunare. Dumnezeu nu reţine binecuvântările, obstacolele vin din partea noastră. Noi suntem leneşi, ca să le facem loc, ţinem prea mult la părerile noastre, căile noastre şi prestigiul nostru, la eul nostru şi la interesele noastre. Acestea sunt obstacolele. Să facem groapă lângă groapă în vale. În Numele Domnului, scoală-te şi sapă!

 Partea anterioarăPartea următoare 

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 3.9-15

2 Împăraţi 3, 9-15: Împăratul lui Israel, împăratul lui Iuda şi împăratul Edomului, au plecat; şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire şi pentru vitele care veneau după ea. Atunci împăratul lui Israel a zis: „Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!” Dar Iosafat a zis: „Nu este aici niciun proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?” Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns: „Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă pe mâinile lui Ilie.” Şi Iosafat a zis: „Cuvântul Domnului este cu el.” Împăratul lui Israel, Iosafat, şi împăratul Edomului, s-au pogorât la el. Elisei a zis împăratului lui Israel: „Ce am eu a face cu tine? Du-te la prorocii tatălui tău şi la prorocii mamei tale.” Şi împăratul lui Israel i-a zis: „Nu! Căci Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!” Elisei a zis: „Viu este Domnul oştirilor, al Cărui slujitor sunt, că, dacă n-aş avea în vedere pe Iosafat, împăratul lui Iuda, pe tine nu te-aş băga deloc în seamă, şi nici nu m-aş uita la tine. Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa.” Şi pe când cânta cântăreţul din arfă, mâna Domnului a fost peste Elisei.

Harul eliberator – „Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa.” Cum sunt aduşi la unison oamenii care nu sunt una

Trei împăraţi – edomitul păgân, Ioram cel încăpăţânat şi Iosafat cel temător de Dumnezeu – au alcătuit o alianţă deosebită, o alianţă care a plăcut diavolului, dar care a întristat inima Dumnezeului lui Avraam. Nu este de mirare că nenorocirea a venit repede şi sigur. Cum ar putea să aibă reuşită, ceva la care un copil al lui Dumnezeu ia parte, hotărăşte şi înfăptuieşte fără să se adreseze Domnului şi în tovărăşia acelora care urăsc pe Domnul?

Aşa au ieşit aceşti împăraţi, »şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire«. Se părea că temerile împăratului lui Israel se vor împlini: »Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!«

Atunci gândurile lui Iosafat se îndreaptă spre Domnul şi el doreşte să ştie – pentru prima dată în această aventură sortită nenorocirii – ce zice Domnul în privinţa aceasta. Şi, o! tu îndurare minunată, când a întrebat de existenţa unui profet, Elisei, omul lui Dumnezeu, stătea înaintea lui.

Să luăm seama la acest fapt, căci ne va fi de ajutor în continuare la studiul temei noastre. Învăţăm din aceasta, ca şi din multe alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, că gândurile celor sfinţi nu se îndreaptă în zadar spre El, şi nu contează împrejurările în care ei se găsesc, şi nici din ce cauză au ajuns în aceste împrejurări. El este gata să răspundă, în timp cei ei încă mai strigă. »Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a scăpat din necazurile lor.« Cât de mare este compasiunea Dumnezeului nostru!

Disonanţa acestei legături nelegiuite a lovit dureros pe profet; duhul lui, care era în unison cu Dumnezeu, s-a neliniştit şi el nu ar fi rostit niciun cuvânt, dacă înaintea lui nu ar fi stat un sfânt aflat în necaz. Dar înainte ca să poată rosti cuvântul Domnului, a trebuit să vină un cântăreţ la un instrument  cu coarde. Armonia trebuia să ia locul disonanţei.

Vrem să trecem acum de la imagine la învăţătură. Sunt mii de creştini care se plâng de lipsă de binecuvântare şi cu toată aparenta căutare stăruitoare nu găsesc apele înviorării spirituale. Viaţa lor spirituală se aseamănă unei pustii, »pustia Edom«. Slujba lor şi rânduielile lor religioase au devenit o chestiune de obişnuinţă, uneori chiar o povară – şi se minunează, de ce este aşa!

În cele mai multe cazuri motivul nu trebuie căutat departe. Este tovărăşia cu lumea, precum şi năzuinţa după lucrurile care satisfac dorinţele nelegiuite. În fiecare caz are loc aceasta, deoarece viaţa nu este în armonie cu Dumnezeu.

Este nevoie de un cântăreţ la un instrument cu coarde, care să scoată viaţa din această stare şi să-i armonizeze acordurile, în aşa fel ca dezacordurile actuale ale melodiei să facă loc unei vieţi supuse lui Dumnezeu. Cântăreţul la instrumentul cu coarde a venit în acest scop din cer, dar cât de uşor şi de repede uită creştinii, că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu locuieşte în ei şi cât de uşor şi de repede lucrurile deşarte ale acestei lumi atrag inima şi gândurile omului. Atunci Cântăreţul ceresc se întristează, viaţa nu mai este în armonie cu Dumnezeu şi apele nu mai curg nici ca cântări de laudă, care să se înalţe spre Dumnezeu, şi nici ca binecuvântare spre oameni.

Hristos este tonul predominant, după care fiecare notă a vieţii noastre trebuie să se acordeze, şi Duhul Sfânt este cu noi, ca să ne înveţe: unde este Hristos şi de ce este El acolo. El şade pe Tronul lui Dumnezeu, cununi ale ovaţionării divine strălucesc pe capul Său minunat, şi noi recunoaştem aceasta cu recunoştinţă şi bucurie. Dar ne dăm noi seama, de ce este El acolo? De la sine înţeles, El este acolo, deoarece este bucuria Tatălui să-L onoreze; de la sine înţeles, El este acolo pentru că El este mai mult decât oricine demn să ocupe acest loc al slavei privilegiate; de la sine înţeles, El este acolo, pentru că în tot universul nu există un loc mai potrivit pentru El, decât locul la dreapta Maiestăţii în înălţime, pentru El, Cel care a împlinit desăvârşit voia lui Dumnezeu, făcând curăţirea păcatelor. Dar este acolo, şi  pentru că lumea L-a lepădat, pentru că ea L-a alungat din mijlocul ei, atârnându-L pe lemnul blestemat. Înălţarea Sa la cer, este răspunsul minunat al lui Dumnezeu la ocara pe care lumea în ura ei a aruncat-o asupra Lui.

Să privim adevărul mare şi serios, s-o facem în prezenţa lui Dumnezeu şi să dăm loc în sufletele noastre însemnătăţii lui – însemnătăţii crucii lui Hristos. În apostolul Pavel vedem un om, a cărui viaţă a stat sub deplina impresie creată de cruce. »În ce mă priveşte, departe de mine gândul«, a zis el, »să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume« (Galateni 6.14). El nu a vrut să devină trădătorul Domnului său, primind onoare din partea lumii, care a răstignit pe Domnul. Umblarea lui pe pământ a avut un singur scop mare, să câştige inimile oamenilor pentru Acela care a umplut inima lui cu bucurie şi adorare; ca ei să devină ca el: »nu din această lume«, aşa cum nici Hristos n-a fost din această lume. Să mergem pe acelaşi drum şi să-I spunem Aceluia care ne-a iubit aşa de mult, că S-a dat pe Sine pentru noi: „Îmi leg ocara Ta pe fruntea mea, ca să rămân păzit de lume şi de toţi cei care merg împreună cu ea.”

Mărturisirea este drumul spre reabilitare. »Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire« (1 Ioan 1.9).

Dar şi alte lucruri, în afară de lucrurile lumeşti, strică muzica şi întristează pe Duhul Sfânt: trăirea pentru sine însuşi, gânduri aspre şi cuvinte tăioase despre semenii noştri, un duh care nu se lasă înduplecat, indiferenţa faţă de cerinţele lui Hristos. Fiecare dintre noi ştie unde a greşit, şi acolo unde este greşeală, este nevoie şi de repararea greşelii. Ce mângâietor este să şti, că Domnul în dragostea Sa nemărginită este foarte aproape de noi .

Dar El vrea ca sinceritatea să fie în inima noastră. Acolo trebuie să înceapă mărturisirea şi renunţarea la tot ce nu este de la Dumnezeu.

Dar acolo unde are loc o astfel de mărturisire, acolo are loc şi refacerea părtăşiei cu Dumnezeu, şi Duhul Sfânt ne va aduce iarăşi în armonie cu Dumnezeu, făcând ca Hristos să fie pentru noi totul şi în toate. Dacă Îi facem loc, El ne va duce în armonie deplină cu Hristos în slavă, precum şi într-o relaţie corectă cu lumea. Atunci El va face ca fiecare ton al existenţei noastre să răsune spre slava lui Dumnezeu.

Atunci fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu va fi preţios pentru noi şi apele de înviorare vor curge din izvorul viu în viaţa noastră spre binele tuturor şi va face viaţa noastră să aducă rod pentru Dumnezeu şi binecuvântare pentru oameni.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.18-22

 2 Împăraţi 2.18-22: Când s-au întors la Elisei, care era la Ierihon, el le-a zis: „Nu v-am spus să nu vă duceţi?” Oamenii din cetate au zis lui Elisei: „Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede Domnul meu; dar apele sunt rele, şi ţara este stearpă.“ El a zis: „Aduceţi-mi un vas nou şi puneţi sare în el.” Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor, şi a aruncat sare în el, şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: »Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici lipsă de roade.«“ Şi apele au fost vindecate până în ziua aceea, după cuvântul pe care-l rostise Domnul.

 Sare într-un vas nou – cum vor fi eliberaţi aceia care au învăţat că nimic bun nu locuieşte în ei şi care întreabă „Cine mă va mântui?“

A fost un timp nou şi fericit pentru Ierihon, atunci când Elisei a intrat în el şi a rămas acolo. Mai înainte a fost o cetate a dezamăgirilor, căci cu toate că avea o aşezare bună, după mărturia locuitorilor ei, apa era rea şi ţara era neroditoare. Din ziua când cetatea a fost reconstruită pe ruinele înaintaşilor ei, blestemul era asupra ei. Apele ei erau stricate la izvor şi câmpia din jurul ei nu aducea niciun rod, cu toată osteneala locuitorilor ei. Dar nu totdeauna a fost aşa, odinioară a fost numită „Cetatea palmierilor“. Dar aceasta a fost cu mult timp în urmă. Cunoaşterea acestui trecut a întărit speranţa că o îmbunătăţire a situaţiei era posibilă, căci aşezarea cetăţii era bună. Dar toate ostenelile au fost zadarnice. Este mai mult decât probabil, că dezamăgirile se apropiau de deznădejde, atunci când Elisei, omul lui Dumnezeu, a făcut acea vizită memorabilă. Cu siguranţă nu sunt departe de adevăr, dacă spun că el a rămas în Ierihon, deoarece avea pe inimă să binecuvânteze cetatea. Şi în felul acesta a locuit printre ei, până când ei s-au smerit şi au devenit suficient de sinceri, ca să-i descrie starea lor.

Unii din cititorii mei au locuit mult timp în Ierihon. În experienţele lor au avut parte de speranţe şi dezamăgiri. Cu câtă dorinţă au sperat la o îmbunătăţire a situaţiei, s-au gândit serios la ea şi cu câtă dorinţă au privit spre o viaţă mai puţin istovitoare, mai uşor de suportat, decât aceea pe care o aveau. Dar nu au obţinut-o. Simţeau însă, că nu trebuia să fie aşa. Nu a fost omul destinat să preamărească pe Dumnezeu şi totdeauna să-I facă bucurie, precum şi să trăiască deosebit de bucuros şi să fie o binecuvântare pentru alţii? Dar de ce apa vieţii lor a fost aşa de amară şi ţara lor neroditoare? Să vedem dacă putem descoperi motivul şi care este mijlocul de vindecare!

Când omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – vă rog să nu vă daţi înapoi de la puţină învăţătură, căci fără ea nu putem înţelege situaţia – el a fost „o cetate de palmieri”, proaspăt, frumos şi plin de putere nestricăcioasă. El a fost capabil să aducă rod pentru Dumnezeu şi să fie un canal de binecuvântare pentru toţi. Dar el a căzut. Aşa cum Ierihonul s-a împotrivit voii lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam s-a îndepărtat cu premeditare şi încăpăţânare de voia lui Dumnezeu şi greşeala în care el a căzut în ziua aceea este cu siguranţă greşeala Ierihonului.

Era normal ca urmaşii lui Adam să depună toate eforturile să recâştige puterea şi poziţia pierdută. Dar ei au făcut aceasta fără Dumnezeu, şi în felul acesta efortul lor a fost zadarnic. Sentinţa morţii este asupra neamului întreg, aşa cum a fost asupra lui Hiel din Betel, care a rezidit Ierihonul  cu preţul întâiului lui născut, atunci când i-a pus temeliile, şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui, când i-a pus porţile. Toată familia lui stătea sub pedeapsa morţii, căci »printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit.«

În scrisoarea apostolului Pavel adresată creştinilor din Roma este prezentată această învăţătură în capitolul 5. Dar când ajungem la capitolul 7 vedem cum se realizează aceasta practic în viaţa aceluia, care, recunoscând ce este bine, s-a trezit şi doreşte să fie înaintea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui să fie. Ce istorie este aceasta! Cât de amară este experienţa! Aproape că auzim respiraţia grea şi suspinul omului care a învăţat lecţia amară, că »apa este rea şi ţara neroditoare«, până când în cele din urmă ajunge să recunoască că toate eforturile lui sunt fără succes şi încrâncenarea lui nu foloseşte la nimic, şi strigă: »O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?« Mulţi dintre cititorii mei au trăit mult timp cu astfel de experienţe în sufletele lor şi cu un astfel de strigăt pe buzele lor.

Acum un cuvânt cu privire la Elisei, care pe drept este numit omul lui Dumnezeu. El era în opoziţie cu Ilie, care apăra Legea şi sfătuia cu insistenţă poporul cu privire la poruncile lui Dumnezeu. Ilie a venit să le spună, că Domnul este Dumnezeu şi să prezinte drepturile Lui, să le spună cum trebuie să fie ei şi ce trebuie să facă. Şi pentru că ei nu au acordat lui Dumnezeu drepturile care I se cuvin şi nu au fost ce trebuiau să fie, lucrarea lui a fost însoţită mereu de condamnare şi judecată. Apoi a venit Elisei, nu ca să ceară, ci ca să dea. El a arătat poporului nefericit bunătatea lui Dumnezeu. El a oferit har şi îndurare şi toate straturile sociale din popor au fost binecuvântate prin el. Niciodată nu a respins pe cineva, care a venit la el şi i-a prezentat nevoile.

În lucrarea lui Ilie nu era nicio speranţă pentru Israel, şi în Lege nu este nicio speranţă pentru noi, deoarece firea pământească este fără putere. Apostolul Pavel, care ne explică aceasta, a învăţat din propria experienţă. Legea nu poate să facă din noi ceea ce ar trebui să fim. Ea nu poate să facă roditoare ţara neroditoare, şi nici să îndulcească apa amară; ea poate numai să descopere şi să arate nerodirea şi amărăciunea, şi să ne condamne. Şi ea a făcut deja aceasta. Noi stăm sub sentinţa ei, dacă dorim ajutorul ei. Dacă am atins acest punct în experienţele sufletului nostru, atunci suntem pregătiţi pentru Elisei şi pentru sarea din vasul nou, suntem potriviţi pentru Domnul nostru Isus Hristos în poziţia Lui actuală de Mijlocitor al harului lui Dumnezeu. El este marele Eliberator, a cărui compasiune este pentru oamenii aflaţi în suferinţă.

Mie îmi place omul care a vorbit pentru delegaţia care aştepta pe profet. Vorbirea lui este sinceră şi scurtă. El nu scuză starea tristă, şi nici nu o ascunde. El o descrie cu câteva cuvinte simple şi aşteaptă. El nu spune nici că ei ar vedea cu plăcere, dacă profetul ar face ceva. El avea sentimentul că este suficient să-i prezinte nevoia, şi în privinţa aceasta nu s-a înşelat. Încrederea lui în Elisei a fost urmată imediat de răspuns în har şi binecuvântare. Să observăm că a fost Ierihonul care a primit binecuvântarea, cetatea ţării aflată sub blestem. Şi Ilie a fost în această cetate, dar el a părăsit-o, lăsând-o aşa cum a găsit-o. Se pare că locuitorii cetăţii nu i s-au adresat. Dar deoarece Elisei a trăit printre ei, se pare că ei au fost încurajaţi prin cuvintele şi comportarea lui, să se apropie de el. Cu siguranţă el a fost omul la care ei puteau să vină. El era foarte accesibil, plin de înţelegere, atrăgător.

Nu sunt cuvinte mai binecuvântate în Biblie, ca cele din evanghelia după Ioan 1.14-17: »Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. … Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.« Ambele sunt prezente în El. Isus a fost Iehova, Domnul lui Elisei, şi tot harul care era în Elisei lucea asemenea luminii Lunii, captată de la Soarele care răsare şi este reflectată. Isus era adevărata lumină. El era Soarele.

Cât de minunată este dragostea care L-a făcut să vină la noi, şi să locuiască la noi în lumea în care noi ducem o viaţă neroditoare; nu ca să ceară ceva de la noi, sau să impună cerinţele Legii, sau să ne condamne din cauza necurăţiilor şi păcatelor noastre, ci ca să ne salveze. »Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.« El a venit în har; El a fost plin de har. El a venit ca să dea. Noi nu avem nevoie să ascultăm de cuvintele cuiva, ca să aflăm aceasta, căci El Însuşi a spus: »Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!” tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie« (Ioan 4.10). »Isus a stătut în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”« (Ioan 7.37-38). El a venit cu vasul cel nou; acesta era har. Adevărul din vasul vechi, acesta era Legea, venită prin Moise, nu putea decât să ne condamne, căci binecuvântările, despre care ea vorbea, puteau fi obţinute şi primite numai prin ascultarea deplină şi permanentă de poruncile ei. Dimpotrivă, blestemul este asupra tuturor, care nu rămâneau în tot ce este scris în ea, ca să le împlinească. Adevărul din vasul cel nou nu a adus nimic altceva decât binecuvântare, căci el era explicaţia faptului că Dumnezeu este dragoste şi că această dragoste binecuvântează pe oameni.

Nicio descriere, nici măcar cele date de Dumnezeu, nu poate fi ca cea a adevărului. Chiar şi aceste istorisiri din Vechiul Testament sunt  numai umbre ale întregii bunătăţi care urma să vină, şi nu chipul ei. Dar acum ea  a venit. Corpul a apărut, şi acesta este Hristos. El a înfăptuit pentru noi, ceea ce Elisei niciodată nu putea să înfăptuiască pentru acei oameni din Ierihon, căci »Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.”« Cât de mare este dragostea care L-a determinat să facă aceasta! Şi dacă ne gândim la o astfel de constatare cu privire la adevăr, nu ne simţim noi constrânşi să spunem: »Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.« Şi în afară de aceasta: »Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului«, şi aceasta aduce cu sine, că nu mai există »nici moarte, nici lipsă de roade«, ci porunca Legii este împlinită în noi, »care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului« (Romani 8).

Da, Adevărul (care în realitate este sare) cu privire la ceea ce suntem noi şi ce este Dumnezeu ne-a fost adus în harul extraordinar. Este »harul lui Dumnezeu care aduce mântuire« şi în măsura în care pătrunde în sufletele noastre simţim lipsa noastră de roadă şi înţelegem cât de lipsit de speranţă este să încerci să îmbunătăţeşti firea noastră pământească, căci în ea nu locuieşte nimic bun. Atunci ne vom îndepărta de acest drum şi ne vom îndrepta cu totul spre Hristos.

Atunci adevărul despre care am citit aşa de des în Cuvânt, dar pe care niciodată nu l-am primit în sufletele noastre, va deveni pentru noi viu, şi va fi viu în noi. Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus ne va elibera de legea păcatului şi a morţii (Romani 8). Eliberarea de nerodire şi moarte nu va mai depinde de lucrarea firii pământeşti, ci de mărturisirea sinceră, că în ea nu este nimic bun şi în întoarcerea spre Hristos, care a purtat sentinţa asupra firii pământeşti, atunci când a fost făcut jertfă pentru păcat. Noi ştim că El a înviat dintre cei morţi, căci aceasta este o parte a Evangheliei pe care am crezut-o, şi aceasta înseamnă pentru noi îndreptăţire cu privire la toate fărădelegile noastre (Romani 4.25). Este harul care ne îndreptăţeşte de vina trecutului nostru, făcând-o însă pe o bază absolut sigură şi dreaptă, aşa că problema vinei noastre niciodată nu va mai fi pusă. Şi acelaşi har ne duce din viaţa omului vechi, aflat sub judecată şi condamnare, şi care nu aduce nicio roadă, la Hristos, Mântuitorul nostru înviat. În felul acesta ne devine clar, că »unde păcatul s-a înmulţit, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult« (Romani 5, 20), şi »odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică« (Romani 6.22).

Dar aceasta nici pe departe nu este totul, căci citim: »Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi« (Romani 8.34). El a murit pentru ca noi să putem fi socotiţi neprihăniţi; El trăieşte şi mijloceşte pentru noi, ca noi să trăim ca popor neprihănit. Însă toate acestea sunt în El – adevărul este în Isus. El a venit la noi cu har deplin, şi prin aceasta totul s-a schimbat. Noi am fost aduşi în situaţia, să închidem capitolul deciziilor serioase şi al dezamăgirilor amare şi să deschidem un alt capitol al odihnei desăvârşite în Domnul nostru Isus Hristos şi al roadei pentru Dumnezeu Tatăl, precum şi al binecuvântării pentru toţi oamenii.

Ierihonul a devenit iarăşi »cetatea palmierilor (sau, finicilor)« (2 Cronici 28.15) şi acolo au fost îmbrăcaţi cei goi, cei înfometaţi au primit hrană, celor slabi li s-a dat ajutor, fraţi, care au trăit mult timp despărţiţi, au fost iarăşi uniţi, şi poporul lui Dumnezeu a devenit ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa va fi cu fiecare din noi, care se îndreaptă pe deplin spre Domnul şi cu inima hotărâtă Îl urmează. Harul, care a început cu mântuirea noastră, nu ne va lipsi niciodată. El este suficient pentru toată viaţa noastră, în toate privinţele. Şi în timp ce el ne învaţă să trăim în această lume rea cu cumpătare, dreptate şi evlavie, ne convinge de viaţa nouă a libertăţii, rodirii şi binecuvântării. O astfel de viaţă trebuie să fie fericită, căci este o viaţă nouă.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.13-15

2 Împăraţi 2.13-15: Şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors, şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, şi a lovit apele cu ea, şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit apele, care s-au despicat într-o parte şi în alta, şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Iordanului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ înaintea lui.

„Şi Elisei a trecut” – Cum a ajuns Domnul la Tronul harului

Aproximativ cincizeci de tineri stăteau împreună într-o aşteptare captivantă şi priveau la un om singuratic care cobora pe malul abrupt al râului. Aveau un simţământ adânc, care le spunea că ei aveau nevoie de un conducător, de o călăuză, şi probabil omul acesta putea să fie acela  de care aveau ei nevoie. Nu sunt siguri de aceasta, dar drumul pe care el merge prin râul tumultuos îi face să se decidă. Este un timp serios şi de o deosebită importanţă, pentru el şi pentru ei. Drumul lui prin râu este foarte simplu. El loveşte apele cu mantaua lui şi strigă pe Dumnezeu, şi iată, apele se despart într-o parte şi în alta. El trece ca pe un drum bătătorit, şi această mulţime se pleacă înaintea lui până la pământ ca un om şi îl recunosc ca conducător şi căpetenie a lor.

Omul, pe care ei îl cunoşteau foarte bine, era Elisei, profetul lui Israel chemat de Dumnezeu. Numele lui înseamnă „Dumnezeu este Salvatorul”, şi el înfăţişează pe Dumnezeu-Mântuitorul, care era plin de har pentru poporul necăjit şi apăsat. Dintre toţi bărbaţii, care au slujit lui Dumnezeu în acele zile din timpul Vechiului Testament, el apare ca profet al harului, şi în privinţa aceasta a fost o umbră a Domnului Isus Hristos, care acum, stând pe Tronul harului lui Dumnezeu, este Apărătorul oamenilor; dar Elisei este numai o umbră, să reţinem aceasta, şi nu realitatea. Şi deoarece umbra nu este nimic, ci corpul este totul, tot aşa şi Elisei nu este nimic. Dar cât de frumos istoria lui impresionantă ne prezintă simbolic harul arhisuficient al Domnului Isus Hristos! Şi aceasta este ceva care merită toată consideraţia noastră, căci cine poate exista fără  Mântuitorul şi harul Său? Nici eu, şi nici tu, cititorul şi prietenul meu. Un popor nevoiaş trece pe lângă Elisei cu toate poverile lui, cu toate bolile, greutăţile şi necazurile lui. Vrem să luăm seama la venirea şi la plecarea lui şi să vedem oglindite în el toate nevoile noastre spirituale. Dar aşa cum Elisei a fost omul pentru ei, tot aşa este marele său Model Omul pentru noi. Despre El scriu, şi o fac cu bucurie şi mulţumire, şi cu toată convingerea, căci eu însumi am gustat, că El este îndurător.

Istoria lui Elisei este asemenea unei grădini a lui Dumnezeu într-o ţară neroditoare, asemenea unei oaze în pustie. Ea luminează duhul şi înviorează inima. Dumnezeu a fost cu Elisei, care pe drept a fost numit „omul lui Dumnezeu”. El nu s-a făcut niciodată de ruşine. El a rămas stăpân pe orice situaţie şi matur pentru orice împrejurare. La el au venit tot felul de oameni: împăraţi, căpetenii, leproşi, femei cu renume şi văduve întristate, şi toţi au primit binecuvântare prin el. El a întâmpinat prieteni şi duşmani, oameni buni şi oameni răi, israeliţi şi păgâni, şi cu dărnicie le-a făcut bine, căci harul lui Dumnezeu nu se poate limita la un popor sau la o anumită clasă de oameni. Viaţa lui a fost plină de bucurie şi îmbelşugată, căci a da şi a ierta, a înviora şi a binecuvânta este bucuria lui Dumnezeu, şi vasul Lui ales a luat parte la toate acestea. Aproape orice fel de nevoi ale omului a fost un prilej pentru Elisei ca să slujească. Desigur, au fost şi îngrădiri pentru el, căci şi el a fost un om expus greşelilor, un vas slab şi numai o umbră a Mântuitorului desăvârşit, minunat şi arhisuficient care urma să vină. Numai Isus a putut să spună: »Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă«. El a spus aceasta, şi lucrarea Lui nu a fost mai puţin binecuvântată decât Cuvântul Său.

Am văzut că Elisei şi-a obţinut raza de acţiune a lucrării sale pe drumul său prin Iordan. Dumnezeu a fost cu el, atunci când a trecut prin acest râu, şi apele i-au fost supuse. Nici măcar o picătură nu a udat picioarele lui încălţate cu sandale. Cât de cu totul altfel a fost la Isus, atunci când a privit moartea în faţă, despre care Iordanul este numai un tablou. A fost necesar ca El să-Şi ofere fruntea morţii, să sufere moartea şi să treacă prin ea, pentru ca să fie înălţat pe Tronul harului şi acolo să fie Conducătorul şi Mântuitorul. El a întâmpinat moartea în toată puterea ei şi în noaptea aceea îngrozitoare nu a avut loc nicio minune în favoarea Lui, niciun drum nu a fost netezit pentru El. Iordanul a trecut peste toate malurile lui, atunci când El a intrat în El, şi niciunul care putea să ajute nu a putut trece împreună cu El. Atunci când a gustat mai dinainte această oră, a rostit suferinţa adâncă a sufletului Său cu cuvintele de neuitat pentru noi: »Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? … Tată, scapă-Mă din ceasul acesta? … Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!«  Şi atunci când a coborât de pe mal în apa râului, înainte ca picioarele lui să atingă apele învolburate, S-a rugat: »Dacă este posibil să treacă paharul acesta de la Mine«. Dar nu a fost posibil, şi de aceea a trebuit să strige: »Apele Mi-au pătruns până la suflet. Am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul Meu« (Psalmul 69). »Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine« (Psalmul 42). Moartea Lui a fost o necesitate. Numai în felul acesta putea fi nimicit »acela care are puterea morţii, adică pe diavolul«, altfel noi nu puteam niciodată să fim eliberaţi de această putere. Dragostea lui Dumnezeu nu ne-ar fi fost niciodată cunoscută, căci pe nicio altă cale ea nu putea fi descoperită pe deplin şi în neprihănire. »Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.« Păcatele noastre nu ar fi putut fi iertate fără moartea Sa, noi nu puteam fi mântuiţi şi binecuvântaţi fără ea. Nu ar exista nicio mântuire şi niciun har pentru păcătoşi, căci cu toate că Domnul nostru ar şedea pe un Tron mai presus de toate, căci El este Dumnezeu, acesta nu putea să fie şi să devină un tron al harului.

Aceasta este Evanghelia care ne-a fost vestită: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi El a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Dar istoria minunată a dragostei mântuitoare merge mult mai departe decât aceasta. »Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.« »S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.«

Este bine pentru noi să privim pe Isus, Domnul nostru, cum a coborât pentru noi în apele morţii, asemenea acelor fii ai preoţilor, care s-au uitat la Elisei, când a păşit pe malurile râului Iordan. Şi este bine pentru noi să privim, cum El a ieşit din moarte, prin învierea dintre cei morţi, căci adevărul cu privire la un Mântuitor mort nu ar avea nicio valoare pentru noi. Da, El nici nu ar fi Mântuitor, dacă nu S-ar fi reîntors din moarte, căci »dacă Hristos n-a înviat, voi sunteţi încă în păcatele voastre.« Dacă moartea L-ar fi biruit şi L-ar fi nimicit, atunci ne-am fi putut mira de dragostea care L-a făcut să moară pentru noi, şi ar fi trebuit să fim pentru totdeauna întristaţi cu privire la El şi nicio speranţă, nicio bucurie, nicio cântare nu ar fi alungat necazul şi întristarea noastră. Dumnezeu ar fi pierdut pe Fiul Său, iar noi nu am fi avut niciun Mântuitor, niciun Domn, niciun Conducător, n-am fi avut pe nimeni la care să venim cu grijile noastre şi căruia să-i putem încredinţa nevoile noastre, pe nimeni care să ne poată îmbogăţi cu harul său.

»Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi«, El a triumfat, şi nu moartea. El S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: »Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, căci Eu sunt.« Această apariţie ne este confirmată de Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, pentru ca noi să-i pricepem însemnătatea prin credinţă şi să cădem la picioarele lui Isus înviat dintre cei morţi şi să spunem împreună cu Toma: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!«

Acei tineri, care s-au plecat până la pământ înaintea lui Elisei şi i s-au supus lui ca conducător al lor, au făcut-o pe drept. A fost voia lui Dumnezeu ca ei să recunoască în felul acesta pe profetul Său ales şi uns, şi ei au fost înţelepţi, să facă voia lui Dumnezeu. El vrea ca orice limbă să mărturisească, că Isus Hristos este Domnul. »Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit« (Romani 10.9). Însă aceia care leapădă pe Domnul, care i-a răscumpărat, îşi aduc repede pieirea lor. Dar cei care se pleacă înaintea Lui şi cu toată inima se leagă de El vor fi îmbogăţiţi prin harul pe care El Îl administrează. Titlul şi locul ca Domn, care Îi aparţine deja acum, nu înseamnă numai că El are autoritate peste toate lucrurile, ci şi că El este administratorul oricărui har al lui Dumnezeu pentru oameni. Şi El, Cel care stă la dreapta lui Dumnezeu, mijloceşte pentru noi, ca noi să fim mai mult decât biruitori.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 6.13-17

2 Împăraţi 6.13-17: 13. Şi el a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este şi voi trimite să-l prindă“. Şi i s-a spus, zicând: „Iată, este în Dotan“. 14. Şi a trimis acolo cai şi care şi oştire mare şi au venit noaptea şi au înconjurat cetatea. 15. Şi slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit şi, iată, o oştire înconjurase cetatea cu cai şi cu care. Şi slujitorul său i-a zis: „Vai, domnul meu, ce vom face?“ 16. Şi el a zis: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei“. 17. Şi Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i, Te rog, ochii, ca să vadă“. Şi Domnul a deschis ochii tânărului şi el a văzut şi, iată, muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.

Cum putem să fim fără frică înaintea duşmanilor noştri

Dacă diavolul nu te poate încurca cu şiretlicurile lui, atunci el schimbă armele de atac, încetează să înşele şi începe să lupte împotriva ta. Ţi se prezintă ca un adversar de neînduplecat, aşa cum îi este numele, satana = împotrivitorul. John Bunyan, care a cunoscut felul lui, cum nici un alt om nu l-a cunoscut vreodată, ne povesteşte cu cuvinte impresionante despre eforturile diavolului ca să sperie pe călător în hotărârea lui de a ajunge la cetatea cerească. El scrie: „Satana blochează toată lăţimea drumului şi zice creştinului: jur pe fundul iadului meu, că nu vei merge mai departe; aici voi vărsa sângele tău.”

Acesta este felul lui. Se foloseşte brutal de cele mai rele lucruri, ca să te înfricoşeze, că o viaţă de credinţă este înconjurată de pericole şi greutăţi de nedepăşit. Face aceasta aşteptându-se să zguduie credinţa ta în Dumnezeu. Aceasta se vede foarte clar din istoria noastră.

Cetatea în care se afla Elisei a fost încercuită în timpul nopţii de armata siriană, şi când slujitorul omului lui Dumnezeu s-a trezit, a fost cuprins de frică. Duşmanul s-a aşezat la fiecare poartă a cetăţii, aşa că nu mai era nici un drum de refugiu. Şi aşa s-a furişat la el sentimentul, că se afla de partea celor care pierd, cu toată încrederea lui în Elisei. Dar a fost suficient de înţelept, să se ducă imediat la domnul său; dar strigătul lui »Ah! Domnul meu, cum vom face?« arată clar ce frică l-a cuprins la vederea puterii duşmane.

Ai simţit tu ceva asemănător? S-ar putea ca unii din cititorii mei îşi dau seama acum că mărturisirea apartenenţei lor la Hristos le-a adus probleme, pe care niciodată nu le-ar fi considerat posibile şi măsurându-se cu ele se consideră total incapabili. Ţi se pare aceasta ceva străin? »În lume veţi avea necazuri«, şi dacă aşa este, te vei gândi dacă din pricina lui Hristos vei putea să te împotriveşti puterii duşmanului, dar Isus continuă: »îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!« Drumul de scăpare nu constă în minimalizarea mărimii pericolului şi să devii conciliant cu duşmanul, să fi mai puţin creştin în speranţa că prin aceasta ai parte de uşurare, ci să te îndrepţi din nou spre Domnul, chiar dacă o faci cu strigătul de deznădejde al slujitorului lui Elisei. El este Cel care biruieşte totul! El a murit, dar a înviat şi trăieşte pentru totdeauna, ca să se folosească pentru noi. În aceasta constă pentru noi drumul încrederii şi victoriei. Să privim la El.

Să observăm, că Elisei se roagă mai întâi pentru slujitorul lui îngrozit. Prin această rugăciune sunt alungate temerile lui. Marele tău Apărător se roagă şi pentru tine, şi diavolul nu-L poate înşela. El poate făuri planuri şi urla, cât vrea, Domnul tău stă deasupra lui; El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru tine. Aceasta este o temă cu care s-ar putea umple multe cărţi, care ar fi suficient de valoroase, ca să fie legate în aur, şi totuşi, cât de puţin este înţeleasă. Dacă încă nu te-ai gândit la aceasta, fă-o acum. Eliberarea de orice frică faţă de duşman depinde în totul de harul şi de îndurarea pe care o primeşti prin mijlocirea Domnului Isus Hristos. El este Marele nostru Preot, Fiul lui Dumnezeu. Nu se umple inima ta de o bucurie sfântă când te gândeşti la mărimea Lui? Slujba căreia El Se dedică în acest caracter, este aceea de a mijloci la Dumnezeu pentru pelerinii Lui care se luptă. El simte slăbiciunile noastre, ce gând minunat!

S-ar putea să nu fi în stare să înţelegi aceasta, şi nici nu ţi se cere să înţelegi. Este prea mare pentru tine, dar tu trebuie să crezi că este aşa. Dacă nu o faci, vei întrista inima Lui, care Îşi doreşte mai presus de orice ca să-I acorzi încredere. El doreşte foarte mult, ca tu să fi convins, că El îţi slujeşte în orice moment, pentru că te iubeşte, şi anume cu aceeaşi dragoste care L-a trimis la Golgota pentru tine. Durerile naşterii nu epuizează dragostea mamei pentru copil, ea este gata să-şi dea viaţa; dar chiar dacă mama şi-ar uita copilul, El nu te va uita.

Cum ar putea El să înceteze să ne iubească? El este Isus, şi ce înseamnă acest Nume pentru noi? El ne vorbeşte despre o dragoste, care, pentru a ne salva, L-a condus să Se dezbrace de Sine Însuşi şi slava dumnezeirii Lui s-o schimbe cu ieslea din Betleem. El vorbeşte despre o viaţă de slujire însoţită de suferinţă, care după necaz şi ruşine a fost jertfită pe crucea de pe Golgota; el ne spune cum s-a arătat acolo dragostea Lui. Valurile morţii şi-au ridicat capetele îngrozitoare şi s-au aruncat asupra Lui, ca să-L tragă în adânc. Valurile rostogolinde ale lui satana urlau împotriva Lui, ca să-L facă să dea înapoi. Din pricina noastră a îndurat apele mari ale mâniei divine, ele nu au putut să stingă dragostea Lui. Ea ardea cu flacără mare în mijlocul grozăviilor morţii şi a revărsat lumina ei minunată în întunericul acelei ore unice în felul ei, şi a triumfat. Domnul a înviat şi trăieşte ca Marele nostru Preot la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Dragostea Lui nu s-a schimbat cu nimic. Ea este astăzi tot aşa de interesată de bunăstarea ta, cum a fost la cruce, unde a purtat păcatele tale. Dacă ar fi altfel, Isus nu ar mai purta Numele acela aşa de preţios pentru noi, şi El nu ar fi nici Salvator, nici Preot şi nici Apărător.

Dar Isus este Fiul lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce numele „Isus” include gândul smeririi Sale, numele „Fiul lui Dumnezeu” ne îndreaptă privirea spre slava Sa, spre măreţia Sa şi spre originea Sa divină. Numele „Isus” ne vorbeşte despre valoarea Sa mare pentru noi, numele „Fiul lui Dumnezeu” vorbeşte de valoarea Sa mare pentru Dumnezeu. Numele „Isus” ne spune, că de când El ne-a iubit aşa de mult, nu există nimic bun pentru noi, pentru care El să nu se roage lui Dumnezeu pentru noi, şi numele „Fiul lui Dumnezeu” ne spune că Tatăl Îl va asculta totdeauna, aşa că faptul, că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Marele nostru Preot, înseamnă că noi suntem în legătură cu harul veşnic şi inepuizabil şi cu puterea lui Dumnezeu, şi că dragostea nesfârşită va lăsa să curgă aceste izvoare. Căci Dumnezeu iubeşte pe Fiul Său, şi Isus ne iubeşte, şi El este Fiul lui Dumnezeu. Cine poate să se mai teamă de diavolul , dacă cunoaşte această stare de binecuvântare?

Spaţiul care ne stă la dispoziţie nu ne permite să detaliem această temă preţioasă, dorim însă să rugăm fierbinte pe cititor, şi  în mod deosebit pe aceia care trec prin necazuri şi teamă, care sunt prigoniţi şi au probleme din cauza credinţei lor, ca să nu se teamă, ci să privească la Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus. El este Cel care mijloceşte pentru tine, care te sprijineşte. El a trecut prin ceruri, de la locul cel mai de jos al suferinţelor şi ruşinii S-a ridicat la locul cel mai înalt de slavă. Nu era nimeni care să-L poată opri; orice uşă a fost larg deschisă înaintea Lui, ca să-I ofere o intrare triumfătoare. El este Înainte-mergătorul nostru în slavă, şi totodată Preotul nostru. Nu există nici o greutate şi nici o putere duşmană, pe care El să nu le fi întâlnit pe calea pe care noi înaintăm acum, dacă Îl urmăm. El a fost ispitit în toate privinţele, cu excepţia păcatului. El trăieşte acum în slavă, ca de acolo să ne sprijinească cu ajutorul Lui.

Dar Elisei nu s-a rugat numai pentru slujitorul lui, el i-a şi vorbit. Şi ce cuvinte de liniştire au fost! »Nu te teme!«, i-a zis, »căci mai mulţi sunt cei cu noi, decât cei cu ei.« Cuvintele lui Elisei i-au deschis ochii, şi el »a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei«. Cât de sigur s-a simţit el acum în tovărăşia domnului său! Cu ochii deschişi a putut să strige în triumf: »Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?« Acesta este locul pe care putem să-l ocupăm prin har. Dumnezeu este împrejurul nostru, de cine să ne temem?

Fie ca asigurările Domnului nostru: »Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit«, »să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte«, să-şi reverse permanent liniştea în inimile noastre.

Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe un om care stă înaintea Lui. »În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau şi-i izbăveai.« Tinerii iudei din cuptorul de foc, Daniel în groapa cu lei, Elisei şi slujitorul lui în Dotan fac cunoscut faptul, că Dumnezeu este cu aceia care Îi sunt credincioşi. El ne-a zis: »N-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi«, aşa că putem spune plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?« (Evrei 13.5,6). Diavolul este lipsit de putere împotriva noastră, tot aşa ca şi omul, dacă Domnul este pentru noi.

Este o zi mare în istoria noastră duhovnicească, în care învăţăm că Dumnezeu ne-a legat cu interesele şi cu soarta Fiului Său iubit, şi că El nu este împotriva noastră, ci este pentru noi. Dacă Dumnezeu ar fi împotriva noastră, atunci ar trebui să cădem în deznădejde. Dar El este pentru noi, şi cine poate atunci să fie împotriva noastră? Acesta este un strigăt de triumf. »Eu sunt scutul tău«, a zis El lui Avraam; şi El este şi al nostru. El stă între noi şi duşmanul nostru, ca să oprească orice atac şi să alunge orice teamă din pieptul nostru. După ce El a dat la moarte pe Fiul Său, ne va reţine El vreun bine? Şi dacă El permite ca noi să suferim, ca să fim omorâţi toată ziua din pricina lui Hristos, noi suntem în toate aceste lucruri mai mult decât biruitori, prin El, Cel care ne-a iubit. Duşmanul poate răpi posesiunea unui creştin, să-i ia viaţa, dacă Dumnezeu permite, dar el nu poate să-i distrugă dragostea şi nici să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Cunoscând că Dumnezeu este pentru noi, vom fi eliberaţi de orice teamă pe cărarea credinţei, şi această cunoaştere va fi pentru noi totdeauna o realitate, dacă ne păstrăm în părtăşia Domnului nostru Isus Hristos.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.15-19

2 Împăraţi 5.15-19: 15. Şi s-a întors la omul lui Dumnezeu, el şi toată suita lui, şi a venit şi a stat înaintea lui şi a spus: „Iată, acum cunosc că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel; şi acum primeşte, te rog, un dar de la robul tău“. 16. Şi el a zis: „Viu este Domnul înaintea căruia stau, că nu voi primi!“ Şi a stăruit de el să-l ia, dar el a refuzat. 17. Şi Naaman a zis: „Dacă nu, te rog, să se dea robului tău din pământul acesta cât pot duce doi catâri; pentru că robul tău nu va mai aduce de acum ardere-de-tot şi jertfă altor dumnezei, ci Domnului. 18. În lucrul acesta să ierte Domnul pe robul tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon, ca să se închine acolo, şi se sprijină de mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon: Domnul să ierte pe robul tău, te rog, în lucrul acesta, când mă închin eu însumi în casa lui Rimon“. 19. Şi el i-a zis: „Mergi în pace“. Şi a plecat de la el o bucată de drum.

Cum obţine siguranţă cel vindecat

Leprosul a fost curăţit şi s-a întors ca un om smerit şi recunoscător înapoi la prorocul lui Dumnezeu. Nu există nimic, care să smerească aşa de mult pe om, ca harul, căci, în puţine cuvinte, acesta este ce a devenit Dumnezeu pentru noi în Hristos, şi nu ce suntem noi pentru El. Harul arată ce poate face El pentru noi, şi nu ce putem face noi pentru El, şi această lecţie trebuia s-o înveţe acum acest sirian recunoscător. După ce a renunţat la gândurile lui greşite, el vorbeşte ca un om din al cărui duh a dispărut orice nesiguranţă. »Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel.« Cuvântul »cunosc« este un cuvânt mare şi triumfător în dicţionarul creştinului, şi el are dreptul să-l folosească, căci Dumnezeu Însuşi i-l pune pe buze. Când lumina Evangheliei pătrunde în inima unui om, orice îndoială şi orice nesiguranţă este alungată din inimă, şi deplina certitudine ia locul, care se arată în încredere nezguduită în Dumnezeu şi în Cuvântul harului Său. În timp ce priveşte în trecut, el poate spune: »Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd«, şi dacă se gândeşte la prezent, citeşte cu bucurie: »V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică« (1 Ioan 5.13), şi dacă în inima lui vin gânduri cu privire la acele păcate, care i-au pătat sufletul, poate să scoată asigurarea din aceleaşi cuvinte, care nu greşesc: »Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat« (1 Ioan 3.5). Şi mai departe: »Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui« (1 Ioan 2.12). Ce siguranţă triumfătoare cu privire la viitor se cuprinde în cuvintele: »Ştim, în adevăr, că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică« (2 Corinteni 5.1). Şi chiar mai minunat decât aceasta este: »Ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este« (1 Ioan 3.2).

Cât de cu totul altfel este vorbirea creştinului, decât plângerile agnosticului, care umblă în întuneric, până la mormânt, şi care întreabă: „Urmează după noaptea liniştită o zi nouă? Este moartea uşa spre lumina nouă? Cine poate spune? Soarta omului este închisă tainic şi fără cuvinte; ne este ascunsă. Nu ştim nimic! Putem numai să sperăm şi să aşteptăm.”

Încrederea copiilor lui Dumnezeu nu este o simplă presupunere, este mai mult. Ca la Naaman. Dacă creştinul a probat în experienţa proprie fericită ce poate să facă Dumnezeul lui Israel pentru un lepros lipsit de speranţă, care ascultă de El, şi oricine a crezut Evanghelia mântuirii noastre, vestea bună, cu privire la Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru, cunoaşte puterea eliberatoare şi aducătoare de pace a lui Dumnezeu şi poate să vorbească cu certitudine despre ea. Dar această certitudine nu se întemeiază pe experienţa lui, oricât de preţioasă ar fi fost aceasta, ci pe cuvintele Dumnezeului cel viu, care nu poate să mintă. Noi trebuie să mulţumim permanent lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi, pentru Cuvântul Său încercat şi neschimbabil. Creştinul găseşte în el o autoritate sigură, pe care poate să-şi întemeieze încrederea. Şi toate binecuvântările, care îl fac să se bucure, precum şi pacea adevăratei cunoaşteri creştine, se bazează pe marile realităţi, pe care ni le descoperă celelalte constatări ale Cuvântului. »Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit« (1 Ioan 5.20). »Noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste« (1 Ioan 4.16). Binecuvântarea pe care a primit-o Naaman prin Elisei, i-a descoperit pe Dumnezeul adevărat; binecuvântarea pe care noi o primim prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a descoperit că Dumnezeu este dragoste. »Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre« (1 Ioan 4.10).

Era normal ca Naaman să aibe dorinţa să răsplătească pe binefăcătorul lui, căci având în vedere cine era el, el nu putea înţelege, să primească o binecuvântare aşa de mare fără să plătească pentru aceasta un preţ ca contraserviciu. El s-a simţit în stare s-o facă, şi voia s-o facă într-o formă simplă. Aici avea de învăţat, că Dumnezeu nu voia ca binecuvântarea Lui să fie plătită. El era convins cu privire la puterea lui Dumnezeu, dar acum avea de învăţat ce era harul Său. Cât de accentuate erau cuvintele lui Elisei: »Viu este Domnul, al cărui slujitor sunt, că nu voi primi.« Aceasta era o lecţie aspră pentru un om cu prestigiu. »Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!« (Marcu 10.23); această bogăţie poate consta din bani, vază sau neprihănire proprie. Nu au nici o valoare lucrurile acestea?, întreabă cei ce le posedă. Naaman poseda din belşug acest fel de bogăţii, dar ele nu puteau să-l vindece de lepra lui; şi este sigur că ele nu vor putea ispăşi păcatele unui păcătos, că ele nu pot să-i mântuiască sufletul. Sunt sigur, că Naaman a înţeles acest mare adevăr, atunci când a stat înaintea lui Elisei, că Dumnezeu nu vinde binecuvântările Lui. Din două motive nu poate să le vândă: cu toată bogăţia lui, Naaman era prea sărac, şi Dumnezeu era prea bogat, ca să primească preţul lui. Totul era harul şi dărnicia lui Dumnezeu faţă de un om, care nu putea să merite darul Său. Nu este nici un alt adevăr, pe care trebuie să-l învăţăm, ca acesta.

Dar să nu gândim, că acest har, care iartă pe păcătos şi îl îndreptăţeşte, înseamnă că păcatul este ceva neînsemnat şi că Dumnezeu ar putea să-l treacă uşor cu vederea. O, nu! El nu poate, şi aici doresc să citez cuvintele foarte valoroase ale unui alt comentator: „Harul are ca premiză, că păcatul este aşa de îngrozitor, că Dumnezeu nu poate să-l tolereze. Dacă ar sta în puterea omului, după ce el a recunoscut că face ce nu este bine şi că el este rău, să-şi îmbunătăţească căile şi să se restabilească în aşa fel, că ar putea sta înaintea lui Dumnezeu, atunci nu ar mai fi nevoie de har. Faptul pentru care Domnul întâmpină pe oameni în har arată că păcatul este un lucru rău, că numai harul liber poate să salveze pe omul a cărui stare a fost definitiv stricată, că numai acest har este în stare să-l salveze din necazul lui. În momentul în care înţeleg că sunt un om păcătos, şi că Domnul a venit la mine, cu toate că El a cunoscut toată mărimea păcatului meu şi a simţit toată grozăvia lui, înţeleg ce este harul. Credinţa mă face să văd, că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi că păcatul meu nu poate fi mai mare decât Dumnezeu.” Harul este intervenţia lui Dumnezeu în dragoste faţă de aceia care nu au nici o putere să se salveze singuri şi care erau duşmanii Lui.

Nu mă îndoiesc că acel glorios comandant suprem al armatei, a cărui carne leproasă a devenit ca şi carnea unui copilaş, s-a plecat înaintea omului lui Dumnezeu într-un duh de copil, dânduşi seama că fapta bună de care a avut parte era mai presus de orice valoare. El spune: »Fiindcă nu vrei să primeşti tu, îngăduie să se dea robului tău pământ cât pot duce doi catâri, căci robul tău nu mai vrea să mai aducă altor dumnezei nici ardere de tot, nici jertfă, ci va aduce numai Domnului.« El a vrut să construiască un altar pentru Dumnezeu, să mărturisească Numele Lui şi numai Lui să I se închine. Nimic altceva decât aceasta putea să fie corect şi promisiunea solemnă a lui Naaman arată în ce constă privilegiul şi adevărata viaţă a creştinului. El aduce jertfă nu pentru a obţine mântuirea, căci el a fost făcut desăvârşit pentru totdeauna prin jertfa unică a trupului lui Isus Hristos, aşa cum se spune în capitolul 10 din epistola către Evrei. El face aceasta, deoarece pe baza acelei jertfe desăvârşite nu se va mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lui, deoarece el este mântuit şi el aparţine Salvatorului lui. Clare şi binecuvântate sunt cuvintele din epistola către Romani 12: »Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească«, şi acela, care a fost mântuit prin har şi ştie aceasta, va împlini cu inima plină de bucurie această solicitare.

Dar un gând cu privire la viitor îl îngrijorează pe Naaman. Se aştepta de la el, ca să participe la obiceiurile idoleşti ale împăratului său şi ale ţării sale. »Să ierte Domnul pe robul tău«, s-a rugat el. Răspunsul prorocului a fost foarte scurt: »Du-te în pace!« Aceasta era tot ce el îi putea spune la toate temerile lui. Înseamnă aceasta, că un mărturisitor al Dumnezeului adevărat ar putea face compromise cu slujbele idoleşti şi are voie să se facă una cu lumea? Desigur nu! Înseamnă: lasă aceasta pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu, care te-a vindecat, te poate şi păzi. Lasă viitorul tău în mâna Lui, du-te în pace. »Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.« (1 Corinteni 10.13). S-ar putea să fie aşa, că printre cititorii mei să fie vreunul care tremură la gândul trecerii peste pragul adevăratei vieţi creştine, deoarece el simte, că o viaţă dăruită din toată inima este singurul răspuns corect la harul care l-a eliberat şi l-a făcut aşa de bogat, dar care se teme de urmările care se par a fi prea grele pentru el, de cele mai multe ori propria lui slăbiciune în împrejurările vieţii. Aici este un adevărat cuvânt de mângâiere pentru el: »Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus« (Filipeni 4.6-7). Cu astfel de cuvinte în inimă poate sufletul mântuit, fericit şi plin de încredere să meargă »în pace«.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.1-14

2 Împăraţi 5.1-14: 1. Şi Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, era un om mare înaintea stăpânului său şi mult onorat, pentru că prin el dăduse Domnul eliberare Siriei; şi el era un bărbat puternic şi viteaz, un lepros. 2. Şi sirienii ieşiseră în cete şi luaseră captivă o copilă mică din ţara lui Israel; şi ea era înaintea soţiei lui Naaman. 3. Şi ea a zis stăpânei sale: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea profetului din Samaria, atunci el l-ar vindeca de lepra sa!“ 4. Şi cineva a mers şi a spus stăpânului său, zicând: „Aşa şi aşa a zis copila care este din ţara lui Israel“. 5. Şi împăratul Siriei a zis: „Du-te şi eu voi trimite o scrisoare împăratului lui Israel“. Şi el a plecat şi a luat în mâna lui zece talanţi de argint şi şase mii de bucăţi de aur şi zece schimburi de haine. 6. Şi a dus scrisoarea împăratului lui Israel, zicând: „Şi acum, îndată ce va ajunge această scrisoare la tine, iată, am trimis pe slujitorul meu Naaman la tine, să-l vindeci de lepra lui“. 7. Şi a fost aşa: cum a citit împăratul lui Israel scrisoarea, şi-a sfâşiat hainele şi a zis: „Sunt eu Dumnezeu, ca să omor sau să înviez, de trimite acesta la mine să vindec un om de lepra lui? Luaţi seama deci, vă rog, şi vedeţi cum caută pricină împotriva mea“. 8. Şi a fost aşa: când a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că împăratul lui Israel şi-a sfâşiat hainele, a trimis la împărat, zicând: „Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele? Să vină el acum la mine şi va cunoaşte că este un profet în Israel“. 9. Şi Naaman a venit cu caii săi şi cu carul său şi a stat la uşa casei lui Elisei. 10. Şi Elisei a trimis la el un sol, zicând: „Mergi şi spală-te de şapte ori în Iordan, şi carnea ta îşi va reveni şi vei fi curat“. 11. Şi Naaman s-a mâniat şi a plecat şi a spus: „Iată, eu ziceam: Va ieşi negreşit la mine şi va sta în picioare şi va chema Numele Domnului Dumnezeului său şi îşi va legăna mâna asupra locului şi va vindeca pe cel lepros. 12. Nu sunt Abana şi Parpar, râurile Damascului, mai bune decât toate apele lui Israel? Nu aş putea să mă spăl în ele şi să fiu curat?“ Şi s-a întors şi a plecat cu mânie. 13. Şi slujitorii săi s-au apropiat şi i-au vorbit şi au zis: „Părinte, dacă ţi-ar fi zis profetul să faci vreun lucru mare, nu l-ai fi făcut? Cu cât mai mult când îţi spune: «Spală-te şi fii curat»?“ 14. Şi a coborât şi s-a scufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu. Şi carnea lui s-a făcut din nou cum este carnea unui copil mic, şi el a fost curat.

Cum poate omul biruit de păcat să primească vindecare şi pace.

Un lepros este un om pe care nu-l întâmpini cu plăcere. El provoacă repulsie atât pentru ochi cât şi pentru nas, şi Naaman era un lepros. Într-o oarecare privinţă el era un om mare. Era un soldat cu renume şi un administrator înţelept, şi sub conducerea lui Siria a ocupat un loc de renume între Naţiuni. Era apreciat şi onorat de împărat, şi iubit de popor; dar el era lepros. Probabil că a făcut tot posibilul, ca să ascundă această realitate tragică de ochii mulţimii, dar împăratul ştia de soarta lui; chiar şi cei din casa lui ştiau. Slujitorii lui au vorbit despre aceasta, şi ceea ce ştie slujitorul va afla şi omul de pe stradă, şi în felul acesta a devenit cunoscut. Ce bucurie putea el să mai aibă de ordinele şi decoraţiile lui, de onoarea şi renumele lui, de bogăţia sa, sau de admiraţia şi de invidia altora, dacă această boală greu mirositoare îi submina sănătatea şi îl ducea la o moarte îngrozitoare.

Dumnezeu foloseşte în Cuvântul Său această boală îngrozitoare ca simbol al păcatului. El vrea, ca noi toţi să înţelegem cât de groaznic este păcatul pentru El, şi cât de distrugător şi ameninţător este el pentru noi şi semenii noştri. Şi El vrea să ne înveţe prin această boală dezgustătoare şi nevindecabilă. Noi spunem că bărbatul acesta sau femeia aceea sunt leproşi din punct de vedere moral; prin aceasta înţelegem că viaţa lor este necuviincioasă şi indecentă şi că ei sunt oameni care trebuie evitaţi. Însă orice păcătos care nu s-a căit, nu s-a scăldat, este un lepros din punct de vedere moral, chiar dacă ascunde sau fără ruşine dă pe faţă starea lui. Orice viaţă, care nu are pe Dumnezeu ca punct central şi preocupare a ei, este o viaţă păcătoasă, este stricată în izvorul ei, şi aceia care cunosc cel mai bine aceasta sunt cel mai frecvent gata să recunoască starea lor.

Unui scriitor american renumit i s-au oferit 5.000 de dolari pentru autobiografia lui. El a răspuns cu următoarele cuvinte: „Un om nu poate să spună tot adevărul despre sine, chiar dacă este conştient că ceea ce scrie este corect, totuşi ceilalţi nu vor fi convinşi. Personal m-am convins de aceasta, şi mi-au confirmat şi alţii că aşa este. Nu poţi să dezvălui propriul suflet şi să-l priveşti, te vei ruşina foarte mult de el şi te va cuprinde dezgustul. Din acest motiv mă limitez să descriu numai istoria altora.”

Ai simţit tu acelaşi lucru cu privire la tine însuţi? – S-ar putea să fie aşa şi tu ai încercat să-ţi îmbunătăţeşti stilul de viaţă, sincer şi cu toată hotărârea; dar a fost în zadar. Apa rău mirositoare a curs din izvorul stricat, care este în tine, atunci când ţi-ai dorit-o şi te-ai aşteptat cel mai puţin la aşa ceva, şi viaţa ta este un lanţ de hotărâri distruse şi speranţe nimicite. Ce vrei să faci acum? Este nu mai lipsit de sens, ci este mult mai rău să-ţi ascunzi adevărul faţă de tine însuţi. Aceasta ar fi autoînşelare, şi pe alţii nu poţi să-i induci în eroare, căci ei te cunosc prin ceea ce ei ştiu despre ei înşişi, sau cel puţin dau impresia că ştiu. Şi cel mai puţin poţi să-L înşeli pe Dumnezeu. Nu rămâne liniştit înaintea Lui în această privinţă, varsă-ţi necazul înaintea Lui, deschide-ţi sufletul înaintea Lui, chiar dacă gândul cu privire la marea lui stricăciune te umple de repulsie. David, marele împărat, a zis: »Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.« Dar el a recunoscut ce nebunie era aceasta, şi a făcut ce este bine, adăugând la cele spuse mai înainte: »Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi mi-am ascuns fărădelegea.« Fericitul David!

Da, Naaman era lepros. Îndreaptă-ţi privirea spre el, căci în privinţa aceasta este un model al tău, aşa cum apari acum înaintea lui Dumnezeu, şi s-ar putea ca în istoria lui să înveţi calea curăţirii şi sfinţirii tale.

În casa lui Naaman era o fetiţă din ţara lui Israel, pe care sirienii o aduseseră roabă. Ea lumina ca o lumină în mediul acela străin şi păgân. Nu sare, ci compasiune simţea sufletul ei tânăr, şi pe lângă aceasta ea era cu judecată. Ea ştia despre puterea omului lui Dumnezeu, a prorocului din Israel. Ea era aşa de familiarizată cu aceasta, că a depus mărturie cu toată inima. Ea cunoştea şi nevoia mare, care a devenit vizibilă în viaţa stăpânului ei, şi ea şi-a dorit să pună în legătură pe unul cu celălalt: pe proroc cu harul şi puterea lui şi pe lepros cu suferinţa şi stricăciunea lui. Ascultă cuvintele ei: »Oh, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar tămădui de lepra lui!« Ea era un mare evanghelist, căci pentru a fi un evanghelist mare este nevoie în realitate de două lucruri, şi ea le avea: ea cunoştea nevoia oamenilor şi ea cunoştea pe omul care putea împlini această nevoie.

Cu aproximativ o sută de ani în urmă a trăit un nobil irlandez cu numele Gideon Ouselen, care a fost folosit de Dumnezeu în mare măsură să fie spre binecuvântarea multor concetăţeni ai săi, şi acesta era echipamentul lui pentru această lucrare: într-un vis a auzit pe Domnul spunându-i: „Gideon, doresc ca tu să predici Evanghelia”, la care el a răspuns: „Doamne, eu nu pot predica.” Însă Domnul i S-a opus: „Tu şti ce nu este bine la oameni.” – „da, Doamne, ştiu”, a eăspuns el, „ei sunt păcătoşi, aşa cum am fost eu.” – „Şi tu şti mijlocul de vindecare, nu-i aşa?” – „O, da”, a răspuns el, „preamărit fie Numele Tău, eu cunosc mijlocul de vindecare; Tu Însuţi eşti, în sângele Tău.” Apoi Domnul i-a spus: „Tu cunoşti boala şi cunoşti medicamentul pentru vindecare, du-te şi spune-le oamenilor despre amândouă!”

Această roabă mică cu siguranţă trebuie să fi fost la fel, plină de compasiune şi încredere, căci cuvintele ei au fost crezute şi ceea ce a spus ea a ajuns chiar la urechile împăratului, care asemenea slujitorului lui mare era un om al faptelor. Naaman trebuia să pornească imediat la drum şi anume cu tot fastul care se cuvenea poziţiei şi onoarei lui, şi cu un onorariu destul de mare, ca să poată răsplăti pe medicul cel mai pretenţios, Naaman era un om mare şi Siria era un imperiu mare, şi acum sosise timpul să facă cunoscut aceasta vecinului lui israelit sărac şi dispreţuit.

Când Naaman a părăsit Damascul însoţit de suita lui onorabilă, probabil cei mai mulţi – orbiţi de strălucire – au uitat lucrul cel mai important dintre toate, şi anume, că Naaman era un lepros; şi aceasta era şi dorinţa lui. Cum mână mândria pe oameni să plaseze pe planul secund starea de păcătoşenie, şi dimpotrivă să pună în spectacol bogăţia lor, faptele lor, bunătatea lor şi dragostea lor de oameni, atitudinea lor prietenoasă, fiinţa lor demnă de iubit şi religia lor, locul înalt, pe care ei îl ocupă în preţuirea făcută de oameni, sau unul mai înalt, pe care ei îl au după părerea lor. Însă niciuna din acestea nu au vreo valoare în faţa celei mai importante întrebări, faţă de realitatea deosebit de gravă, că orice om nenăscut din nou este un păcătos, aşa cum Naaman era un lepros. O înfăţişare strălucitoare nu poate schimba această realitate. Şi aceasta este realitatea cea mai gravă, de nezdruncinat şi mai puţin contestabilă: tu eşti un păcătos!

Trecem peste nebunia împăratului care a trimis pe lepros la omul fals. Prin aceasta el a făcut, ceea ce mulţi fac în zilele noastre. Nebunia lui rezulta din neatenţia şi neştiinţa lui şi probabil şi din mândria lui. El nu a acordat suficientă atenţie cuvintelor roabei. Aceasta era într-adevăr nescuzabil într-o situaţie aşa de importantă, însă aceasta este greşeala generală. Noi predicăm pe Hristos, şi pe El răstignit, ca fiind singura speranţă pentru păcătos. Spunem aceasta în mod simplu, şi Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea noastră, că în nimeni altul nu este mântuire, că nu a fost dat nici un alt nume sub soare, în care oamenii trebuie să fie mântuiţi, şi pare că ei sunt de acord cu noi şi cu toate acestea ,erg pe alte căi şi caută binecuvântările, de care au nevoie, în alt nume. Prorocul era puţin cunoscut şi probabil era puţin luat în seamă în zilele acelea, şi Numele lui Isus nu este cinstit în zilele noastre, El este încă dispreţuit şi lepădat de oameni. Ei gândesc că pot trăi şi fără El şi pot găsi calea spre mântuire prin alte mijloace. Aşa este din păcate, în general! Drumul care se pare omului a fi bun, se va dovedi în cele din urmă că este un drum care duce la moarte.

Greşeala împăratului a slujit la punerea în lumină a singurei speranţe pentru leproşi. »Oare sunt eu Dumnezeu, ca să omor şi să înviez?«, a strigat împăratul din Israel, când a citit scrisoarea împăratului Siriei. Dar el ar fi trebuit să cunoască drumul, el ar fi trebuit să fie în stare să înveţe pe soldaţii păgâni calea adevărului. Era ruşinos pentru împăratul ţării, că ştia mai puţin decât fetiţa roabă. »Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele?, a zis Elisei; »Lasă-l să vină la mine, şi va şti că este un proroc în Israel.« Era un duşman al ţării şi al poporului lui Dumnezeu, şi pe lângă aceasta mai era şi păgân, dar Elisei a lăsat să vină la el pe leprosul sărman, bolnav de moarte, şi el va şti. Cât de mult ni se aduce aminte de cuvintele Domnului nostru: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.«

Naaman a venit cu caii şi carele lui şi a stat la uşa casei lui Elisei. Ce agitaţie trebuie să fi avut loc în vecinătate, dar Elisei nu a devenit mândru din cauza aceasta. Probabil că aceia s-au gândit că prorocul se va simţi foarte onorat să vadă înaintea uşii lui oaspeţi aşa de înalţi, şi cu siguranţă le va fi pregătit o primire festivă. Dar Naaman a trebuit să înveţe, că această gândire era greşită şi că Elisei vedea în El numai un lepros. El nu va vorbi cu el ca cu un soldat cu renume, onoarea lui nu are nici o valoare în ochii lui Elisei, dar dacă el se va aşeza înaintea lui, dezbrăcat de poziţia lui, ca lepros, care este cu totul dependent de harul şi îndurarea lui Dumnezeu, el îl va vindeca şi îl va binecuvânta. Era o lecţie aspră, pe care trebuia s-o înveţe acest om mândru, aproape prea aspră pentru Naaman. El a primit cu mânie mesajul lui Elisei: »Du-te, şi scaldă-te de şapte ori în Iordan.« După părerea lui, în ţara sa erau ape mult mai bune decât în toată ţara Israel. Dacă el trebuia să se scalde, ca să se cureţe, atunci putea s-o facă acolo. S-a mâniat. – Până în ziua aceea a fost tratat totdeauna ca om mare şi niciodată ca lepros. Aceasta era de nesuportat. Această înjosire trebuia răzbunată! Cuprins de această stare, s-a întors să plece în ţara lui; cu mândria lui, cu aurul şi argintul, cu hainele lui şi cu lepra lui.

Dar se pare că Dumnezeu oferă omului mânios încă o ocazie, să fie salvat. Aşa a fost în cazul lui Cain şi aşa a fost la fratele mai mare al fiului risipitor. Aici vorbesc slujitorii lui Naaman, care cu siguranţă iubeau pe domnul lor, cu deosebit tact şi îl conving. Naaman, un om smerit şi devenit înţelept, a ascultat de cuvintele prorocului şi s-a scăldat de şapte ori în Iordan, şi carnea lui s-a făcut cum este carnea unui copilaşi. El s-a curăţit şi s-a vindecat.

Acum o întrebare serioasă: „Care este situaţia cu tine?”, Mă adresez acelora care au sperat cu toată încrederea că „faptele=neprihănirea” lor vor acoperi lepra lor, care au crezut, că boala sufletelor lor se poate vindeca prin eforturi religioase, sau că ea nu va deveni aşa vizibilă ca la ceilalţi, faţă de care se consideră un model. Care este situaţia ta acum? Tu nu negi, că eşti un păcătos, dar te deranjează cuvintele: »Du-te şi scaldă-te«? Fii sigur: nu există o altă cale. Dacă Dumnezeu ţi-ar fi poruncit să faci ceva mare, ai fi făcut, dar nimic din ceea ce poţi face tu nu poate vindeca sufletul tău, sau să cureţe păcatele tale. Dumnezeu nu poate face o excepţie cu tine, căci în ochii Lui nu este nici o deosebire: toţi au păcătuit. – Dar unde se poate scălda un păcătos, ca să devină curat? Iordanul, aşa cum am învăţat deja, este un simbol al morţii, şi omul poate numai prin moarte – prin moartea lui Hristos – să obţină mântuirea şi curăţirea. Nu ai citit încă marile cuvinte: »Prin rănile lui suntem tămăduiţi« (Isaia 53.5) şi celelalte din Noul Testament: »Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat« (1 Ioan 1.7)?

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.39-41

2 Împăraţi 4.39-41: Unul din ei a ieşit pe câmp să culeagă verdeţuri; a găsit viţă sălbatică şi a cules din ea curcubeţe sălbatice, până şi-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăţi în oala cu ciorbă, căci nu le cunoştea. Au dat oamenilor acelora să mănânce. Dar, cum au mâncat din ciorba aceea, au strigat: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!” Şi n-au putut să mănânce. Elisei a zis: „Luaţi făină.” A aruncat făină în oală, şi a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.” Şi nu mai era nimic vătămător în oală.

 Cum sunt respinse lucrările firii pământeşti, şi cum viaţa ia locul morţii.

Este aşa de comod pentru noi să gândim, că putem să facem numai ce ne place şi că suntem îndreptăţiţi să luăm decizii fără să ţinem seama de alţii. Este firea pământească rea din noi, care acţionează după acest principiu deosebit de stricat şi în felul acesta slujeşte legii păcatului. Căci aceasta nu este numai indiferentă faţă de bunăstarea altora, ci ea nici nu se supune lui Dumnezeu. Este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, »nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună« (Romani 8.7). Aşa cum am văzut deja, firea pământească se aseamănă cu o viţă sălbatică, din care un fiu neştiutor al prorocilor a cules curcubeţe sălbatice şi şi-a umplut poala hainei cu ele. Dacă tolerăm aceasta, sau căutăm chiar să o îmbunătăţim, poalele hainelor noastre se vor umple de asemenea cu necazuri şi ruşine cu privire la fructele lor ucigătoare; şi cât de îngrozitoare sunt aceste fructe! Unele sunt enumerate în Galateni 5.19-21: »curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.« Aceste lucruri s-ar putea să nu ne apară imediat ca fiind demne de urât, dar toate sunt lucrări ale firii pământeşti. Da, cearta, altercaţia şi invidia sunt la fel ca şi curvia, certurile de partide şi uciderile. Stricăciunea şi moartea merg totdeauna pe urmele lor şi ajung nu numai pe cei ce fac una din ele, şi care trebuie să culeagă ce au semănat, pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci şi pe mulţi din aceia care sunt în legătură cu aceste lucruri, cu toate că ei aparţin trupului lui Hristos. De aceea suntem atenţionaţi: »Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea.« (Evrei 12.14-15)

Dacă aceşti fiii ai prorocilor ar fi fost cu toţii înţelepţi, ar fi acţionat corect, spre binele tuturor, dar prin neştiinţa unuia şi prin nebunia tuturor, mâncarea, care trebuia să-i hrănească pe toţi, ameninţa să producă pagube incalculabile pentru fiecare din ei. Au pus otravă în mâncare şi au stricat-o, şi ei nu aveau nici un antidot pentru ceea ce au făcut. Dar în acest punct le-a venit înţelepciunea înapoi. Au strigat la Elisei, omul lui Dumnezeu, şi prin faptul că au făcut aceasta, au adus nevoia lor în prezenţa puterii lui Dumnezeu, care a lucrat prin el în favoarea lor.

Aici ne este prezentat clar drumul înţelepciunii în timpuri cu probleme şi necazuri. Domnul este locul nostru de scăpare din orice strâmtorare. Dacă ne gândim, că copiii lui Dumnezeu sunt responsabili pentru respectarea adevărului şi fiecare contribuie la zidirea spirituală a celuilalt, cu toate acestea zilele noastre nu sunt mai bune decât cele dinaintea noastră. De la început şi pe parcursul secolelor, senzualitatea şi greşeala au caracterizat drumul bisericii. Dacă istoria bisericii ar fi scrisă de degetul lui Dumnezeu pentru noi, ce lectură deprimantă ar fi aceasta pentru noi. Au fost timpuri, când firea pământească a trecut în mod deosebit pe prim plan, aşa că a zguduit chiar şi conştiinţa naturală. Dar atunci când şi unde a apărut aceasta, era numai o apariţie bolnăvicioasă, care arăta starea generală, un fruct al viţei sălbatice, căreia i s-a permis să crească în grădina lui Dumnezeu spre ruşinea tuturor. Istoria se repetă în zilele noastre, şi greşeala noastră este mai puţin scuzabilă decât orice greşeală de odinioară.

Dar Domnul nu S-a schimbat, şi El nu poate greşi. El a fost totdeauna locul de refugiu pentru sfinţii Săi, când au avut parte de zile rele; şi El este şi astăzi tot aşa. Dar greşeala trebuie recunoscută şi problema trebuie făcută cunoscut, şi aceasta înseamnă să renunţăm la mândria noastră. Deseori am gândit, când am simţit, că moartea era în oală, că prin aplicarea aşa numitor principii, cu care ne lăudam, va schimba direcţia problemei spre viaţă, că printr-o acţiune bisericească am putea să îndreptăm lucrurile şi să îmbunătăţim ce era greşit şi rău. Deseori însă era numai o încercare de a îmbunătăţi firea pământească cu ajutorul firii pământeşti, căci nu era felul de fire pământească pe care noi o favorizam. Prin aceasta rătăcirea a devenit şi mai mare, iar răul s-a mărit foarte mult. În felul acesta am evitat o cercetare mai amănunţită a noastră şi ne-am păstrat mândria şi aroganţa. Nu am atins ţinta, nu am mers la rădăcina lucrurilor ca să o smulgem, să mărturisim răul şi să-l înlăturăm. Să ne dea Domnul har, să simţim aceasta şi s-o condamnăm, ca să fim curăţiţi de orice necurăţie, să ne păzim de indiferenţa crescândă faţă de starea lucrurilor, aşa cum ea domneşte astăzi printre copiii lui Dumnezeu, şi să nu cădem niciodată în credinţa în soarta neschimbabilă, care zice: „Ce este, aşa trebuie să fie, Domnul a permis să fie aşa; pentru cazul acesta nu există remediu.” Să fim destul de sinceri, să nu facem nici o încercare de a ascunde problema noastră de ochii Domnului, ci dimpotrivă, cu lacrimi să-I spunem totul, cât de mult simţim că »moartea este în oală!«

Remediul lui Elisei nu trebuie căutat departe. El spune: »Luaţi făină!« Şi el a aruncat-o în oală şi a zis: »Dă oamenilor acestora să mănânce.« Cu siguranţă nu trebuie să ne gândim mult, ca să aplicăm această întâmplare la situaţia noastră, ea ne arată într-un mod foarte simplu, că Elisei a cerut făină şi el a aruncat-o ca mijloc de vindecare în oală; nu sare, ca la apele de la Ierihon. Aceasta ne conduce gândurile înapoi la jertfele levitice, una dintre ele fiind jertfa de mâncare (Leviticul 2). Aceasta consta din floare de făină, care era o imagine a vieţii lui Isus pe pământ.

Tot harul divin strălucea în chip desăvârşit din viaţa Sa omenească, căci în toate lucrurile El era ceea ce îşi dorea inima lui Dumnezeu, ca El să fie. Sunt două aspecte, asupra cărora Duhul Sfânt ne îndreaptă atenţia în mod deosebit, ca să ne ajute: smerenia Lui şi ascultarea Lui. Ele ne sunt prezentate minunat în epistola către Filipeni 2.5-8. »Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.«

Acesta este Hristos ca jertfă de mâncare şi El ne este prezentat cu aceste semne caracteristice, ca să-L admirăm, să-L adorăm şi să-L imităm. Cu toate că în Persoana Sa era Dumnezeul cel veşnic, nu a dispreţuit trupul fecioarei şi acea naştere umilă în staulul de la Betleem. El S-a dezbrăcat pe Sine. Cu toate că ştia, că Tatăl »I-a dat toate lucrurile în mâini«, a suportat fără ură ascunsă dispreţul din partea poporului. În timp ce ucenicii lui se certau, cine dintre ei să fie cel mai mare, Domnul şi Stăpânul lor S-a aplecat să le spele picioarele. El nu a căutat onoare, nici un Nume pentru Sine. Bucuria Lui era să facă voia Tatălui Său şi să slujească celor mai slabi şi celor repudiaţi. De aceea drumul Lui L-a condus numai spre cruce, cu toate înjosirile ei şi batjocura inegalabilă. El a ştiut de la început, că acesta va fi sfârşitul, dar nu a murmurat. Ascultarea L-a dus pe acest drum, dar smerenia Lui a fost tot aşa de desăvârşită, ca şi ascultarea, aşa că nici un gând, ca să-Şi facă un Nume, sau vreo întrebare cu privire la corectitudinea drumului Lui, nu I-au cuprins gândurile. Era voia lui Dumnezeu, şi El se desfăta în ea.

În Filipi au început viţele sălbatice ale firii pământeşti să dea la iveală roadele amare ale mândriei şi la despărţiri. Mândria nu ieşise aşa de mult în evidenţă, ca în alte Adunări cărora le-a scris apostolul Pavel, dar moartea lucra, şi ochiul lui ager a descoperit aceasta. Ca să oprească dezvoltarea acestei apariţii de boală ucigătoare, şi să se opună acţiunii ei distrugătoare, le-a prezentat pe Hristos în felul acesta. Făina a fost aruncată în oală.

Acesta este cel mai mare mijloc de vindecare. Prin aceasta se aduce la lumină răutatea oricărei lucrări a firii pământeşti. Orice mândrie va fi respinsă în prezenţa acelei vieţi smerite, care a fost trăită aşa de blând, şi dacă în noi este gândul, care era şi în Hristos Isus, atunci vom umbla în har unii faţă de alţii şi în ascultare de Dumnezeu. În starea de smerenie vom privi pe ceilalţi mai presus de noi înşine, şi în smerenie şi ascultare ne vom duce până la capăt mântuirea noastră. Mai poate fi ceartă şi invidie între copiii lui Dumnezeu, dacă în ei este acest fel de gândire? Dar aceasta este numai atunci posibil, când în oală a fost aruncată făina; numai când vom mânca această mâncare care întreţine viaţa.

Răul, oriunde s-ar arăta el, nu trebuie trecut cu vederea, şi lucrările firii pământeşti nu trebuie să rămână nejudecate. Dar nu se poate exercita judecata adevărată, decât numai în prezenţa desăvârşirii lui Hristos şi a crucii Lui. Acolo răul nu apare mai puţin rău, dar vom vedea nu numai cum ne strică bunul nostru spiritual, ci şi cum apare el înaintea lui Dumnezeu. Cât de mare este atunci înviorarea de a te îndepărta de rău şi venirea la Hristos.

Duhul Sfânt este totdeauna gata să umple gândurile noastre cu Hristos, şi de când El este adevărata hrană pentru fiecare sfânt, găsim unitatea şi părtăşia practică, prin aceea că ne hrănim cu El. Nu numai părtăşie unii cu alţii, ci şi părtăşie cu Dumnezeu, căci El este pâinea lui Dumnezeu. »Şi nu mai era nimic vătămător în oală.«

Dar să observăm zala următoare a lanţului: »A venit un om din Baal-Şalişa. A adus pâine din cele dintâi roade omului lui Dumnezeu, şi anume douăzeci de pâini de orz, şi spice noi în sac. Elisei a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.”« Este foarte interesant, că această întâmplare urmează după îndepărtarea otravei şi a morţii din marea oală. Ea este tot aşa plină de învăţătură, pe cât este de interesantă. Cele dintâi roade erau partea lui Dumnezeu, dar Israelul decăzut a uitat drepturile lui Dumnezeu şi a nesocotit Legea Lui (Leviticul 23). Aceasta a fost cauza principală a foametei din ţară. Dar omul din Baal-Şalişa nu a uitat, după cum o dovedeşte darul adus omului lui Dumnezeu. Această jertfă a celor dintâi roade, care erau pentru Dumnezeu, vorbeşte simbolic despre valoarea deosebită pe care o are înaintea Lui jertfa de laudă, aceasta este «rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui« (Evrei 13.15). Însă această jertfă spirituală va lipsi cu siguranţă acolo unde viaţa este otrăvită prin lucrurile rele ale firii pământeşti, prin curcubeţele sălbatice, despre care am vorbit. Dacă un copil al lui Dumnezeu, sau o comunitate a copiilor lui Dumnezeu, doreşte să aducă lui Dumnezeu aceste jertfe spirituale preţioase, atunci firea pământească trebuie să facă loc blândeţei şi smereniei lui Hristos. Numai dacă am îndepărtat »orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate« şi în locul lor avem »o inimă plină de îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduinţă şi iertare«, Domnul poate să aibe locul Lui şi partea Lui. Atunci suntem liberi să-L privim, şi Duhul Sfânt poate să ne umple cu adorare pentru El. Şi fiind plini de Duhul Sfânt putem să vorbim între noi cu Psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, să cântăm şi să aducem din toată inima laudă Domnului (Efeseni 5.18-20).

Dar mai este o zală în acest lanţ, care ne arată inima Domnului. Şi Elisei a zis: »”Dă oamenilor acestora să mănânce.” Slujitorul său a răspuns: „Cum pot să dau din ele la o sută de inşi?” Dar Elisei a zis: „Dă oamenilor să mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul; „Vor mânca, şi va mai rămânea.” Atunci le-a pus pâinile înainte; şi au mâncat şi le-a mai rămas, după Cuvântul Domnului.« Tot ce aducem Domnului în adorare şi în cântarea de laudă, El ne dă înapoi ca o mare binecuvântare, care pentru mulţi este din belşug. Dacă Îi dăm ce Îi suntem datori, belşugul unei inimi vesele şi adoratoare, cu siguranţă sufletele noastre vor fi hrănite şi zidite duhovniceşte. Adevărata cântare de laudă adusă Lui va sluji totdeauna la zidirea noastră spirituală. Va trebui să fie aşa, ca la oamenii care stăteau înaintea lui Elisei şi au mâncat cele dintâi roade, care i-au fost aduse lui. Slujitorul nu a preţuit destul aceste cele dintâi roade; în ochii lui erau numai o masă săracă pentru o mulţime aşa de mare de oameni flămânzi. Din păcate este o stare generală, să minimalizăm ceea ce Îi datorăm Domnului. Se gândeşte, că trebuie să îngrijeşti de tine însuţi, să atragi poporul prin distracţii, muzică, discursuri, precum şi prin îmbrăcarea de haine festive, şi există părerea, că a lăuda pe Domnul are mică importanţă. Creştinătatea organizată este preocupată în mod deosebit să placă poporului, în loc să se preocupe să respecte Cuvântul Domnului şi să nu dispreţuiască Numele Lui. Duhul Sfânt este întristat, sau stins, şi Casa lui Dumnezeu nu este prevăzută cu mâncarea adevărată.

Dar acolo unde drepturile lui Hristos sunt respectate, şi unde El este iubit, onorat şi adorat, şi El este subiectul preocupării inimilor celor ce sunt ai Lui şi al laudelor lor, foamea sufletului va fi potolită. Acesta va fi cazul, cu toate că oamenii fireşti şi lumeşti vor dispreţui aceste lucruri, care sunt aşa de preţioase pentru Hristos. El multiplică grija Lui faţă de ei. Poporul Lui mănâncă şi mai rămâne. Sufletele lor se satură şi din plinătatea inimii pot să dea spre binele altora, aşa cum au făcut acei ucenici fericiţi de odinioară, care s-au dus să predice Evanghelia.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.39,40

2 Împăraţi 4.39,40: Unul din ei a ieşit pe câmp să culeagă verdeţuri; a găsit viţă sălbatică şi a cules din ea curcubeţe sălbatice, până şi-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăţi în oala cu ciorbă, căci nu le cunoştea. Au dat oamenilor acelora să mănânce. Dar, cum au mâncat din ciorba aceea, au strigat: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!” Şi n-au putut să mănânce.

 Cum pot creştinii să fie plăcuţi unul altuia, şi ce este de făcut când mulţi suferă

Dacă ne întoarcem la început, vom constata că lucrul cel mai de preţ pentru creştinătate a fost să recunoască pe Hristos ca Domn şi Cap, şi apoi, că credincioşii, în care locuia Duhul Sfânt şi care constituiau trupul lui Hristos, ştiau că au nevoie unul de altul, că erau dependenţi unul de altul, şi că fiecare contribuia sau la succesul, sau la nereuşita întregului. Acest adevăr ne este prezentat accentuat în 1 Corinteni 12.12-27. Ajutorul, pe care fiecare este dator să-l dea celuilalt, ne este prezentat într-un mod atrăgător în epistola către Efeseni 4.15-16, în acel capitol, în care este constatată supremaţia Domnului peste toate lucrurile. Citim acolo: »ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.«

Paguba, pe care unul o poate provoca altuia, ne-o arată istorisirea noastră. Unul din fiii prorocilor s-a dus să culeagă verdeţuri pentru pregătirea mâncării, aşa cum poruncise Elisei. El a găsit o viţă sălbatică şi a strâns de pe ea curcubeţe sălbatice şi şi-a umplut poala hainei, pe care acasă i-a tăiat în bucăţi şi i-a pus în oala de fiert. Neştiinţa şi nebunia lui, pe care le-au urmat toţi fiii prorocilor, a dus la otrăvirea lor. Moartea era în oală.

Aceste curcubeţe erau dintr-o viţă sălbatică, dintr-o plantă care nu a fost sub influenţa grădinarului, un tablou potrivit al firii pământeşti rele. Despre această fire citim: »gândirea (sau: înclinaţia, tendinţa) cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună« (Romani 8.7). Este ceea ce nu a venit sub influenţa lui Dumnezeu, dar nici nu vrea să vină, şi aceasta provoacă totdeauna moartea şi stricăciunea. »Căci umblarea după lucrurile firii pământeşti (sau: cărnii) este moarte« (Romani 8.6), şi »Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea« (Galateni 6.8).

Orice copil al lui Dumnezeu umblă sau în Duhul, sau în firea pământească; năzuieşte sau după lucrurile Duhului, sau după lucrurile firii pământeşti, şi, fie că vrem sau nu vrem, ce suntem, şi cum trăim, şi după ce năzuim, şi de ce este plină inima noastră, aceasta va influenţa tot cu ce noi suntem în legătură.

Sunt de exemplu în inima noastră simţăminte de invidie, sau un duh aspru, care nu vrea să ierte pe unii din fraţii noştri, sau privim chiorâş la unul din semenii noştri, care probabil este mult mai cinstit decât noi, atunci acestea sunt rădăcinile amare din care i-au naştere »vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările« – Lucrări ale firii pământeşti, care sunt ucigătoare în acţiunea lor, pretutindeni unde se arată. Cât de des am trăit, că părtăşii creştine fericite au devenit nefericite, sau au fost distruse, deoarece s-a dat loc amărăciunilor, mâniilor, furiilor, strigătelor şi vorbirilor de rău, sau pentru că unul sau altul, care ar fi trebuit să slujească în dragoste, a vrut să stăpânească peste moştenirea Domnului. Legăturile noastre cu copiii lui Dumnezeu au origine divină, şi noi nu putem şi nu avem voie să le trecem cu vederea. Propăşirea spirituală a unui copil al lui Dumnezeu este un ajutor pentru toţi ceilalţi, şi lucrările firii pământeşti, oricum s-ar arăta ele, dăunează tuturor. Viaţa noastră nu ne influenţează numai pe noi, ci şi pe toţi ceilalţi, »căci dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el.«

A fost o împrejurare foarte fericită pentru acei fii ai prorocilor, că Elisei a fost în mijlocul lor şi ei au fost destul de înţelepţi, ca să-i prezinte situaţia lor. Cât de binecuvântat şi de mângâietor este să şti, că noi putem striga la Domnul, chiar şi atunci când situaţia este foarte rea. El este locul nostru de scăpare, atunci când în oală se află moartea în loc de viaţă. Cât de cu totul altfel ar fi lucrurile în Biserică, dacă copiii lui Dumnezeu ar avea suficientă înţelepciune să facă aceasta, în loc să încerce să îndrepte lucrurile, după ce ele s-au derulat greşit. Câtă nenorocire s-ar evita, dacă în locul amestecării înfigăreţe, strigătul izvorât dintr-o inimă zdrobită ar fi fost îndreptat spre Domnul, dacă în simplitatea inimii am aduce înaintea Domnului lucrurile care trebuie puse în ordine, şi care sunt mai presus de aptitudinile şi îndemânarea noastră, dacă am fi spus Domnului, aşa cum au spus fiii prorocilor lui Elisei: »Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!«

În această privinţă s-a greşit foarte mult; dar El nu greşeşte niciodată, şi ca unii care suntem ai Lui ne putem baza pe interesele Lui adânci şi gingaşe. Şi dacă facem aceasta, atunci nu vom fi niciodată dezamăgiţi. Mai mult chiar! El cunoaşte mijloacele prin care necazul se transformă în bucurie, şi bunăstarea spirituală se reface în aceia care sunt bolnavi de acestea.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.38

2 Împăraţi 4.38: Elisei s-a întors la Ghilgal, şi în ţară bântuia o foamete. Pe când fiii prorocilor şedeau înaintea lui, a zis slujitorului său: „Pune oala cea mare, şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!”

O foamete în ţară: Cum descoperă cei întristaţi cauza şi remediul întristării

»O foamete în ţară.« Aşa cum îi place diavolului. Căci nu vor batjocori popoarele păgâne, care urau pe Israel, zicând: „Aceasta este tot ce poate să facă Domnul vostru, cu care vă lăudaţi, pentru voi? Când aţi venit în această ţară, curgea lapte şi miere, iar acum se aseamănă cu o pustie arsă de soare, sau cu o pustie fără apă. Şi voi, poporul ales, preaiubiţii Domnului, aproape că muriţi de foame.”  Dar numai Israel era de vină. Toate acestea au venit, pentru că ei au nesocotit poruncile Lui. Diavolul se bucura de aceste suferinţe, dar inima compătimitoare a lui Dumnezeu era întristată, şi Numele Lui era batjocorit printre popoare.

»O foamete în ţară.« De câte ori nu auzim din gura copiilor lui Dumnezeu plângerea tristă, că adevărul a făcut loc rătăcirii, că sufletele lor nu mai sunt hrănite ca în timpul de odinioară, că, atunci când se roagă pentru pâine, primesc piatră, căci nimic altceva nu sunt învăţăturile înşelătoare ale oamenilor, pe care nici o putere nu le poate transforma în pâine, decât numai o imitaţie a diavolului, invenţiile lui, ca să batjocorească dorinţa sufletului. Ei citesc despre zilele când Hristos era vestit în puterea Duhului Sfânt şi Adunările erau zidite sufleteşte, când creştinii mărturiseau cu inima înflăcărată pe Hristos şi aşteptau plini de dorinţă revenirea Lui. Ei îşi pot aminti de zilele când inima lor era plină de fericire în urma lucrării de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, care în zilele noastre, în general, nu este iubit şi este făcut ineficient prin aceia care se lasă pradă plăcerilor carnale şi iubesc desfătările.

Există astăzi părerea, că trebuie să se ofere poporului ceva interesant, ceva atrăgător; distracţiile şi plăcerile trebuiesc promovate. Se spune, că aceasta ar fi misiunea bisericii. Copiii lui Dumnezeu suferă din cauza aceasta, iar inima Domnului este întristată. Numele lui este batjocorit de aceia care nu-L iubesc, care spun: „Nu v-a uitat Domnul vostru? Nu este creştinismul vostru depăşit? Vă mai satisface? Veniţi la noi şi lăsaţi-ne pe noi să îngrijim de voi; mâncaţi pâinea noastră, este mai bună decât a voastră.” Nu ocupă lumea, firea pământească şi diavolul locul dintâi la sărbătorile lor? Dragostea faţă de Hristos s-a răcit, starea duhovnicească slăbeşte, viaţa creştină este bolnavă şi este ameninţată să moară, şi lumea, care susţine toate acestea şi râde, aproape că nu poate să-şi ascundă dispreţul faţă de biserica dusă în rătăcire şi necredincioasă.

Ar fi foarte uşor să se scrie volume cu expunerea acestei stări triste a lucrurilor, dar toţi aceia, pentru care scriem, nu au nevoie de ele, căci le cunosc şi le simt adânc. Unii dintre ei părăsesc lucrarea primită duminica şi îşi varsă plângând în rugăciune necazul lor înaintea Domnului. Care sunt cauzele acestei foamete din ţară? Şi de ce nu primeşte poporul lui Dumnezeu hrana adevărată? Nu există nici un medicament? La această întrebare vreau să răspund.

O astfel de situaţie tristă rezultă fără îndoială din faptul că aceia, care mărturisesc pe Domnul, şi-au părăsit dragostea dintâi, au devenit indiferenţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi fără grijă cu privire la Numele Domnului. Asemenea lui Israel în vechime, nesocotesc voia Sa. Şi-au îndreptat urechea spre aceia care în primul rând pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, şi apoi îl tăgăduiesc, până nu se mai ştie ce a spus Dumnezeu. Da, se ajunge până acolo, că nu mai eşti sigur. Aceştia nu au nici candelă pentru picioarele lor şi nici lumină pentru cărarea lor. Ei se aseamănă cu corabia care pluteşte fără busolă şi fără hartă şi mânată fiind de un vânt greşit va ajunge cu siguranţă să eşueze. Dar aceasta nu este totul. S-au sfărâmat şi barierele, care despărţeau de lumea, care a răstignit pe Hristos. Aşa cum odinioară Israel s-a amestecat cu popoarele, tot aşa buruiana dăunătoare, din care ei se trag, a stricat prin sămânţa ei grădina curată a Domnului, unde a crescut din abundenţă. Indiferenţa faţă de Cuvânt şi tovărăşia cu lumea sunt urmarea faptului, că s-a pierdut dragostea dintâi pentru Domnul. Ambele sunt cei mai mari pustiitori şi cu siguranţă cauza foametei foarte răspândită.

Elisei a venit la Ghilgal, unde fiii prorocilor sufereau din cauza foametei. Ghilgal ar trebui să fie ultimul loc în care te-ai aştepta la foamete. Era situat în apropierea Cetăţii palmierilor, pe malurile dătătoare de viaţă ale Iordanului. Acolo a sărbătorit Israel, după intrarea lui în ţară, pentru prima dată Paştele şi a mâncat din roadele ţării. De acest loc erau legate amintiri fericite, şi fiii prorocilor cunoşteau istoria lui. De aceea s-au gândit plini de tristeţe la acele zile de mult trecute.

Dar ce schimbare le-a adus prezenţa lui Elisei. Din milă pentru ei, Dumnezeu le-a trimis pe Elisei, şi el a adus cu sine har suficient, ca să le împlinească toate nevoile. Ce model frumos al Domnului nostru Isus Hristos a fost Elisei! Ce bine este, că ne putem adresa Lui, care este plin de har şi de adevăr şi în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei. Nici o misiune, nici o greutate, nici o împrejurare sau nevoie, fie cu privire la persoana ta, sau la Adunare, nu sunt prea mari pentru El. El poate să ajute în orice ispită; harul Lui este suficient pentru toate. »În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii.« Minunat Mântuitor, lăudat şi totdeauna vrednic de adorare! El este aproape de toţi aceia care se îndreaptă pe deplin spre El, ca să le ajute şi în cea mai mare nevoie a lor.

Există un drum, şi numai unul, pe care harul, puterea şi înţelepciunea Sa devin ale noastre. El îţi stă la dispoziţie, la dispoziţia fiecărui copil al lui Dumnezeu, da, la dispoziţia oricărei Adunări de pe întinsul pământului. Dar noi trebuie să ne adresăm Lui, şi în timp ce facem aceasta, să-L recunoaştem ca Domn al nostru. El trebuie să poată domni peste toate. Cu siguranţă, în Biserica Sa are dreptul la aceasta, căci El a iubit-o şi S-a dat la moarte pentru ea, pentru ca »să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.« Cine îndrăzneşte să pună la îndoială acest drept al Lui? Şi totuşi, aşa cum Israel L-a alungat odinioară din via Lui, tot aşa El este astăzi alungat de o mare parte din Biserica Lui mărturisitoare. El stă înaintea unei uşi închise, ca şi la Adunarea din Laodiceea. Cuvântul Lui nu este păzit şi Numele Lui este tăgăduit. Aceasta este cauza mare a foametei.

Singurul remediu de vindecare este în primul rând, întoarcerea la ce a fost la început. »Ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi.« Trebuie să aibă loc o întoarcere la starea de la început, când Hristos era totul în toţi. Atunci numai voia Lui era decisivă în toate; numai El era onorat, iubit, adorat.

Fie ca copiii lui Dumnezeu, care sufere de foame, să acorde Domnului locul care I se cuvine în mijlocul lor, şi dacă unii sunt în legături religioase, unde nu este posibil să I se acorde Domnului acest loc, atunci ei trebuie imediat şi pentru totdeauna să se despartă de ele. Fă-o din pricina slavei Numelui Său, pentru ca sufletul tău să prospere. Nimeni să nu se dea mulţumit cu ceva mai puţin, decât cu certitudinea deplină, că El are locul de cinste în mijlocul Adunării, că El, şi nu omul, este Cel care domneşte. Atunci vom fi puşi în situaţia de a ne bizui pe acele izvoare de ajutor, care sunt în El, şi El ne va păstra în prospeţimea şi energia adevăratei vieţi creştine.

Nu trebuie să ne aşteptăm la lucruri aşa de mari, ca în primele zile ale creştinismului, dar nu este nici un motiv, pentru care ele să nu fie aşa de strălucitoare ca acelea. Şi ele nu vor fi mai puţin însemnate, căci nici un har, cu care Domnul ne dotează, şi nici o binecuvântare, pe care ne-o oferă prezenţa Sa, nu pot fi neînsemnate. »Pune oala cea mare, şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!«, a zis Elisei. Ei au nevoie de mâncare. Tot aşa Domnul poate să hrănească pe ai Săi, cum a avut loc odinioară în Israel, când Domnul a făcut să plouă pâine din cer. Nu privi la oamenii învăţaţi, nu te baza pe slujitorii Domnului, nu-ţi pune speranţa în conferinţe, sinoade sau pe şcoli biblice; nu! îndreaptă-te exclusiv şi fără rezerve spre El, spre Domnul viu, care hrăneşte şi îngrijeşte Biserica. Recunoaşte-I domnia absolută şi cu simplitate şi inima hotărâtă fă voia Lui, şi cu deplină încredere lasă în seama Lui orice problemă şi urmările ei!

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.18-23,32-37

2 Împăraţi 4.18-23: Copilul s-a făcut mare. Şi într-o zi când se dusese pe la tatăl său la secerători, a zis tatălui său: „Capul meu! Capul meu!” Tatăl a zis slujitorului său: „De-l la mama lui!” Slujitorul l-a luat şi l-a dus la mama lui. Şi copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază, şi apoi a murit. Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a închis uşa după ea, şi a ieşit. A chemat pe bărbatul ei, şi a zis: „Trimite-mi, te rog, un slujitor, şi o măgăriţă; vreau să mă duc în grabă la omul lui Dumnezeu, şi apoi mă voi întoarce.” Şi el a zis: „Pentru ce vrei să te duci astăzi la el? Doar nu este nici lună nouă, nici Sabat.” Ea a răspuns: „Fii pe pace!”

2 Împăraţi 4.32-37: Când a ajuns Elisei în casă, iată că murise copilul, culcat în patul lui. Elisei a intrat şi a închis uşa după ei amândoi, şi s-a rugat Domnului. S-a suit, şi s-a culcat pe copil; şi-a pus gura pe gura lui, ochii lui, mâinile lui pe mâinile lui, şi s-a întins peste el. Şi trupul copilului s-a încălzit. Elisei a plecat, a mers încoace şi încolo prin casă, apoi s-a suit iarăşi şi s-a întins peste copil. Şi copilul a strănutat de şapte ori, şi a deschis ochii. Elisei a chemat pe Ghehazi, şi a zis: „Cheamă pe Sunamita.” Ghehazi a chemat-o, şi ea a venit la Elisei, care a zis: „Ia-ţi fiul!” Ea s-a dus şi s-a aruncat la picioarele lui, şi s-a închinat până la pământ. Şi şi-a luat fiul, şi a ieşit afară.

„Îţi merge bine?” – Cum inimile zdrobite prin necaz găsesc mângâiere şi binecuvântare

Dealuri însorite şi văi umbrite alternează pe pământ, tot aşa cum câmpiile roditoare alternează cu pustiurile arse de soare. Dumnezeu a făcut aşa, căci El este un Dumnezeu al diversităţii, aşa cum arată toate lucrările Lui, şi viaţa noastră se aseamănă cu aceasta. Ea este bogată în schimbări. Drumul nostru ne duce pe înălţimi şi prin adâncimi, noi cunoaştem zile când râdem şi când plângem, înălţimile munţilor ne oferă privelişti minunate, în timp ce văile ne împiedică privirea, da, parţial parcurgem prăpăstii întunecoase, din care se pare că nu vom mai ieşi.

Ce păreri greşite şi limitate au unii oameni despre viaţă. Pe de o parte doresc să limiteze râsul şi pe de altă parte să-şi reţină lacrimile. Dar este o legalitate, să faci pe una, şi este mândrie, să încerci să faci pe cealaltă. Legalitatea vine din firea pământească, iar mândria vine de la diavolul. Sunt unii care gândesc că în viaţa creştină nu există nici-o bucurie, şi sunt alţii care se miră că în viaţa creştină sunt necazuri. Credinţa celor dintâi nu a înţeles că Dumnezeu oferă totul din belşug pentru a fi savurate, şi ceilalţi nu înţeleg că ochiul lui neobosit de Tată veghează asupra noastră şi El deseori vede că este necesară pedeapsa şi disciplinarea pentru a nu ne îmbuiba în lucrurile materiale şi să uităm sau să dispreţuim lucrurile scumpe şi veşnice şi să ne îndepărtăm de El, Dătătorul tuturor bunătăţilor.

Priveşte cum aceste două aspecte sunt prezentate în experienţele Sunamitei. Ea era o femeie bogată şi posesoarea unei moşii mari, dar ea era mare şi din punct de vedere moral, aceasta a devenit vizibil când a putut cere ceva pentru ea, sau pentru soţul ei. »Eu locuiesc liniştită în mijlocul poporului meu«, a zis ea. Ea a fost o femeie mulţumită, şi ce ar fi putut face împăratul, sau mai marele oştirii pentru ea? Un om mulţumit este mare din punct de vedere moral, şi aşa trebuie să fie toţi copiii lui Dumnezeu. În general există părerea, că acela este mare, care posedă mult, dar viaţa omului nu constă în aceea, că el are multe bunuri, ci »evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig.« Omul evlavios este acela care umblă cu teamă faţă de Domnul şi savurează prezenţa Domnului, aşa cum a savurat această femeie, la care locuia Elisei. Numai un astfel de om este în stare să învingă privilegiile şi avantajele lumii, care atrag pe mulţi fără să-i poată satisface.

Elisei a prezentat pe Dumnezeul mare şi viu, care v-a răsplăti pe cel ce dă chiar numai un pahar cu apă rece. Această femeie sunamită a avut grijă în mod deosebit de bunăstarea profetului, de aceea nu a lipsit răsplătirea. Bucuria pământească, care îi lipsea, i-a fost dată. La un moment dat, această femeie fără copiii a strâns la piept un fiu. Acesta era darul lui Dumnezeu pentru ea. A intenţionat El să-i facă bucurie prin acest dar? Cu siguranţă! Ce ciudat este, că sunt oameni care gândesc că Dumnezeu nu vrea ca ei să fie fericiţi cu privire la darurile Lui! Ce redusă este cunoaşterea lor cu privire la El! Am fost cu creştini laolaltă, care gândeau că este voia lui Dumnezeu să fie trataţi ca robi şi să fi împotriva lor, să le iei toate bunurile, ca să nu se poată bucura prea mult de ele. Ei se temeau să încredinţeze averea lor şi pe ei înşişi lui Dumnezeu. Cum pot astfel de credincioşi să fie creştini fericiţi şi martori ai lui Dumnezeu?

Cât de cu totul altfel, decât această părere greşită, se vorbeşte în Biblie despre Dumnezeu. Citim deseori că El face bine şi Îşi revarsă binecuvântările peste ai Săi, ca să le umple inimile cu hrană şi bucurie (Faptele apostolilor 14.17). Fără îndoială, este voia Lui, ca copiii Lui să savureze aceste lucruri, care corespund voii Sale, primindu-le cu mulţumire şi fiind sfinţite prin Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune (1 Timotei 4).

Suntem siguri, că locuinţa acestei Sunamite era fericită. Să se bucure pe deplin ani la rând de ea şi să nu ia în seamă binele omului lui Dumnezeu? Ar fi greşit să presupunem aşa ceva. Dar în timpul acestor ani, în care a vegheat asupra creşterii fiului ei, nu ni se relatează despre nicio vizită a omului lui Dumnezeu în casa ei, cu toate că el îşi avea camera şi patul lui acolo. Un lucru este sigur: ea mai avea de învăţat şi alte lecţii, şi acestea sunt scrise spre atenţionarea noastră. Ea a învăţat, că omul lui Dumnezeu era mai bun decât posesiunile ei şi că acesta putea să aducă binecuvântări mai mari în viaţa ei şi în căminul ei, decât acelea pe care ea le-a cunoscut vreodată; ea a învăţat, că dacă Domnul este desfătarea ei, El îi va da tot ce-i doreşte inima (Psalmul 37). Dar acum trebuia să înveţe, că locţiitorul lui Dumnezeu era singurul ei izvor în necazul ei, prin care harul şi puterea lui Dumnezeu sunt mai mari decât moartea. Ea putea să umble în umbră, tot aşa cum a umblat în strălucirea soarelui, ca să vadă că omul lui Dumnezeu era acelaşi în ambele împrejurări. Inima care a învăţat aceasta cu privire la Hristos, va fi îmbogăţită cu o cunoaştere mai mare decât orice bucurie pământească, aşa că va putea spune împreună cu apostolul Pavel: »M-am deprins să fiu mulţumit … să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte« (Filipeni 4.11-13).

Avem aici o mulţime de dovezi despre vremelnicia chiar şi a celor mai bune lucruri ale acestei vieţi. Copilul crescuse, şi într-o zi a murit la amiază pe genunchii mamei sale. Dacă vestea acestei vieţi tinere a făcut-o aşa de fericită, în punctul culminant al anilor, când pământul şi-a dat rodul sub acţiunea seceri, la zenitul zilei a venit lovitura, pe care nici braţul şi nici dragostea mamei nu a putut s-o oprească. Moartea l-a luat, şi ea a rupt inima ei.

Distrugerea speranţei acestei femei bogate şi gândul la felul cum ea sta acolo singură cu copilul ei mort în braţe, ne pune înaintea ochilor realitatea vie, că niciun loc sub soare nu este sigur înaintea necazurilor, sau inaccesibil morţii. Dacă nu am învăţat această lecţie şi ce înseamnă ea – fie în experienţele triste, sau în părtăşia cu Dumnezeu -, atunci nu am ajuns departe în cunoştinţele noastre creştine, şi nici nu am înţeles mărimea Mântuitorului nostru şi gingăşia inimii Lui. Moartea este prezentă. Ştim cui să ne adresăm, atunci când devenim conştienţi de prezenţa ei? »Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor.« Ştim noi unde se găseşte viaţa? Nimic din ceea ce noi posedăm în domeniul vieţii naturale, nu putem să păstrăm. Sunt simpatiile noastre îndreptate spre lucrurile de dincolo, unde Hristos şade şi unde moartea nu poate pătrunde?

Este o lecţie grea, dar noi trebuie s-o învăţăm: moartea este aici. Ea trebuie învăţată, fie în părtăşia cu Dumnezeu, sau dintr-o astfel de experienţă, de care a avut parte şi această femeie. Pentru fiecare dintre noi este valabil »Omul de afară trece«, şi lucrul cel mai scump inimii omeneşti îi poate fi răpit deodată. Omul poate să încerce să se apere şi să se împotrivească duşmanului care se apropie, dar moartea nu ţine seama de aceasta. El va încerca probabil să-şi strângă toate comorile şi, ca să alunge moartea, le va dărui pe toate, da, s-ar putea ca el însuşi să se ofere ca jertfă, dar fără folos, nu ajută la nimic. Moartea nu poate fi învinsă şi nici mituită, şi nici nu este gata să primească un înlocuitor. Dragostea omenească este neputincioasă, ea se va face de ruşine, va trebui să părăsească terenul, atunci când moartea solicită ceea ce îi este rânduit. Şi urechile care nu aud, urechile închise, ochii care nu văd, inima care nu mai bate, împietrită prin moarte, toate acestea mărturisesc despre ruptura deplină. Ce am face noi, dacă am avea parte de o astfel de experienţă?

Să privim drumul acestei femei, căci ea a fost aşa de mare în necazul ei, ca în zilele rodirii şi bucuriei. Mai întâi, ea a pus pe fiul ei pe patul profetului. Ce povară a dus ea în acea cameră, în care a trăit şi s-a odihnit profetul! O vedem intrând cu capul plecat şi cu lacrimi în ochi, zdrobită, istovită şi zăpăcită, şi cum se pleacă smerită în rugăciune. Presupun că a făcut aşa, căci ea a ieşit afară supusă voii lui Dumnezeu şi cu linişte în inimă. Un cuvânt umplea inima şi buzele ei: »Bine«. Cu acest cuvânt a răspuns la toate întrebările (versetul 26).

Ştia că nimeni nu-i poate înţelege necazul, aşa ca omul lui Dumnezeu, căruia îi datora bucuria, pe care acum o pierduse. Şi dacă acum l-ar putea aduce înapoi în acea cameră, care era a lui, atunci el va găsi acolo necazul ei. Ah, sunt multe inimi, care odinioară au fost pline de bucurie în prezenţa Domnului, şi în care acum este mult necaz. Necazul îşi poate avea cauzele în îndepărtarea de Domnul, sau într-o pierdere asemănătoare, aşa cum a simţit-o mama lipsită de fiul ei. Într-un fel sau altul este moartea, fie ea morală, spirituală sau reală, şi din adâncul inimii se înalţă dorinţa: »Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale.«

Necazul ei nu i-a răpit hotărârea caracterului ei, şi în acest caz nu era timp de pierdut. Aşa este în toate cazurile, când s-a pierdut bucuria şi binecuvântarea; necazul poate să te facă insensibil sau indiferent. Cu siguranţă te face insensibil, când prezenţa şi compasiunea Domnului nu este cunoscută. Atunci duhul, luat complet în stăpânire de necaz, devine deosebit de întristat, insensibil şi egoist. »Mă voi ridica acum şi voi cutreiera cetatea, pe străzi şi pe drumuri mari; voi căuta pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu«, spune mireasa în Cântarea Cântărilor, care a devenit indiferentă de cel care o iubea şi care a pierdut bucuria părtăşiei cu el. »Vreau să mă duc în grabă la omul lui Dumnezeu, şi apoi mă voi întoarce«, a fost hotărârea acestei femei, şi a zis slujitorului ei: »Mână, şi pleacă, să nu te opreşti pe drum decât când ţi-oi spune.«

Să nu crezi că vreau să pun pe aceeaşi treaptă două lucruri, care sunt diferite, că amestec necazul unei inimii, pricinuit de moarte, cu necazul unei inimii care a pierdut bucuria prezenţei Domnului. Nu fac aceasta. Dacă omul lui Dumnezeu nu locuieşte în camera pregătită lui, dacă Hristos nu este în inimă, diferenţa este mică între paşii următori. Foarte important este însă: să-L cauţi pe El, fără pierdere de timp să-L aduci înapoi. Şi aceasta este, ce a făcut această femeie. Se pare că soţului ei i-au lipsit anumite simţăminte duhovniceşti, sau înţelegere spirituală. Nu putea înţelege, ce foloase puteau să aibă, dacă omul lui Dumnezeu era la ei în altă zi, decât ziua de sabat, sau ziua de lună nouă. Asemenea multora, a căror religie este o chestiune cu însemnătate ceremonială, un lucru, pentru care o zi din săptămână este suficientă, şi care nu au nicio înţelegere, că unii dintre noi simt nevoia să aibă în fiecare zi părtăşie cu Domnul. În orice caz, femeia din Sunem nu a avut nici dorinţa şi nici timpul să dea explicaţii în acest punct. Relaţiile ei cu omul lui Dumnezeu nu erau relaţii formale. Ea simţea, că nimeni altul în afară de el nu putea să înţeleagă necazul ei. şi ea a trebuit să-l verse în aceiaşi zi înaintea lui. Dar graba ei nu era rezultatul unei panici îngrozitoare, aşa cum dovedeşte răspunsul ei nobil dat soţului ei. Ce încredere avea ea în Dumnezeu şi în profetul Lui, când a zis: »Bine«!

Omul lui Dumnezeu a văzut-o de departe, şi noi putem fi siguri, că şi Domnul nostru cunoaşte primele mişcări, pe care noi le facem spre El în astfel de situaţii, oricât de departe am fi noi de El. Lui Elisei îi era ascunsă cauza venirii ei, dar nimic nu este ascuns pentru Domnul nostru. Slăvit să-I fie Numele! Aşa cum ea a evitat o discuţie cu soţul ei nepăsător despre necazul ei, tot aşa a evitat discuţia şi cu Ghehazi. Răspunsul ei dat acestora este: »Bine«. El arată, cât de convinsă a fost ea, că nu slujitorul, ci numai Domnul poate s-o ajute în necazul ei. Şi ea se pleacă la picioarele lui şi acolo îşi varsă inima plină de necaz. Şi ea nu se lasă alungată de la el, şi nici atunci când se părea că el a împuternicit pe Ghehazi să învieze copilul. Ea vrea să aibe pe omul lui Dumnezeu. »Viu este Domnul! şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi«, zice ea. Prezenţa lui a devenit necesitatea vieţii ei.

Acesta este drumul inimii, prezentat simplu, fie al unei inimi zdrobite, sau al unei inimi care s-a abătut. Numai un slujitor nu este suficient. Numai atingerea personală cu Hristos şi tovărăşia Lui poate să rezolve problemele. El trebuie să ocupe din nou locul pe care L-a avut odinioară în inimă. El trebuie să acţioneze în cazurile de necaz şi păcat. El este mai mare decât acestea două. În puterea Domnului Elisei a readus la viaţă copilul mort şi l-a dat mamei lui. Şi aceasta s-a plecat din nou înaintea lui, dar nu în necaz, ci în adorarea lui Dumnezeu, căruia el Îi slujea.

Nu este felul Domnului, de a învia morţii în zilele noastre. Cei care mor în Domnul, sunt ai Lui, şi este cu mult mai bine. Dar El poate, şi pentru noi lasă să vină viaţa în moarte. El poate, şi El schimbă necazurile noastre cele mai mari în cele mai minunate binecuvântări; dar El face aceasta prin aducerea noastră în apropierea Sa şi umplând inimile noastre goale.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.8-11

2 Împăraţi 4.8-11: Într-o zi Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Şi a zis bărbatului ei: „Iată ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi, este un sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi.

O odaie de sus pentru omul lui Dumnezeu – Cum se obţine prezenţa permanentă a Domnului

Un nou tablou ne este prezentat. Văduva îndatorată, care a obţinut iertarea şi a devenit pe deplin liberă, face loc unei femei bogate. Acest tablou ne prezintă un adevăr mare. Noi credincioşii, care odinioară am fost păcătoşi îndatoraţi, prin harul lui Dumnezeu am devenit un popor bogat. Prin credinţa în Isus Hristos am devenit copii ai lui Dumnezeu. Sper să nu fim mari în ochii noştri, şi sper, să nu ne dorim să fim mari în ochii lumii, dar noi suntem mari în ochii cerului. Stă scris: »Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.« (Romani 8.16-17) Niciun înger nu are un loc aşa de înalt ca acesta şi niciunul nu poate să aibă pretenţii la o menire aşa de mare.

Am văzut ieri o mare mulţime de oameni pe stradă, care aştepta pe fiul împăratului, şi când acesta a venit, i-au adus omagii cordiale pline de respect. Se cuvenea să facă aşa. »Cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.« El este o persoană mare a ţării, şi poporul o recunoaşte. – Dacă tu sau eu apărem pe stradă, nu-l va interesa pe nimeni. Noi nu avem nici o onoare în această lume, căci noi suntem foarte neînsemnaţi, sau nu suntem nimic în ochii lor. Însă va veni ziua, când vom intra în posesiunea moştenirii noastre, când ni se vor desface uşile de aur ale Casei Tatălui. Atunci îngerii se vor plasa îndelungul drumului strălucitor şi ne vor spune bun venit în casa noastră; nouă, copiilor lui Dumnezeu, care am fost răscumpăraţi prin sângele scump, şi care vom fi duşi în slavă. Aşa este demnitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Fie ca drumul nostru pe pământ să fie în unison cu această demnitate. Să trăim aşa cum se cuvine să trăiască copiii lui Dumnezeu, care au astfel de izvoare bogate de ajutor, şi care au parte de un destin aşa de minunat.

Toate acestea le datorăm Domnului nostru, şi se cuvine să fim atenţi cu El şi să luăm seama la dorinţele Lui. Ce doreşte El de la noi? Mai mult decât orice, El doreşte să aibă părtăşie cu noi. Dragostea Lui, aşa de gingaşă şi credincioasă faţă de noi, nu poate fi satisfăcută de nimic altceva.

Să observăm în textul nostru, că omul lui Dumnezeu a trecut mereu pe lângă casa femeii bogate. Aşa face şi Domnul. El caută loc în inima şi viaţa noastră. Şi Duhul Sfânt a venit să ia din lucrurile lui Hristos şi să ni le arate. În felul acesta trece mereu pe lângă noi, ca să câştige un loc pentru Sine în inima noastră. Vedem aceasta şi în Apocalipsa 3: »Iată, Eu stau la uşă şi bat«. Domnul Isus spune în legătură cu aceasta: »Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu el, şi el cu Mine.« Omul lui Dumnezeu nu a cerut de la această femeie să-l primească, dar când ea a stăruit de el, el a intrat şi a mâncat cu ea. S-a spus, şi pe drept, că mărimea părtăşiei noastre cu Domnul depinde de mărimea dorinţei noastre după ea. Dacă stăruim de El, El nu ne va refuza. Inima Lui doreşte după ea, şi este o bucurie pentru El, atunci când şi inima noastră doreşte să-L aibă.

Presupun că aceste vizite ocazionale ale lui Elisei în casa Sunamitei au fost timpuri binecuvântate; şi într-o măsură aşa de mare, că ea s-a hotărât să nu-l aibă numai ca oaspete, ci ca pe unul care aparţine casei, ca oaspete permanent. Şi noi, nu am cunoscut noi timpuri de bucurie, atunci când I-am permis Domnului să intre în inimile noastre? L-am căutat în zilele de necaz, şi El ne-a înviorat cu mângâierea Sa; atunci când am fost întristaţi, ne-a îmbărbătat şi a transformat plânsul nostru în cântare. A atins inima noastră cu dragostea Sa, şi noi ne-am ruşinat, că L-am neglijat aşa de mult; dar ne-am bucurat de harul Său, care a rămas neschimbat. Astfel de momente au fost scurte probabil, dar am fost fericiţi atunci când le-am savurat. El ni le-a dăruit, pentru ca noi să le dorim mai mult şi să facem ce a făcut această femeie bogată pentru Elisei.

Ea a zis soţului ei: »Iată, ştiu că omul acesta, care trece totdeauna pe la noi, este un om sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni.« Constatarea ei a fost bună. Era o femeie cu pricepere. O, dacă noi toţi am fi asemenea ei cu privire la relaţia noastră cu Hristos! Asemenea ei, care a pregătit o locuinţă pentru Elisei. Să facem loc lui Hristos în inimile noastre! Acolo vrea El să locuiască. Inima este locuinţa. Probabil ea nu este mare, dar ea poate fi o cameră de oaspeţi pentru Domnul slavei. Dar cum poate inima să fie pregătită pentru El? Să facem ce ne învaţă istoria acestei femei înţelepte.

Ea era o femeie practică şi hotărâtă, şi nu mă îndoiesc că ea a folosit mătura şi a îndepărtat pânzele de păianjen, care s-au ţesut repede în noua locuinţă. Ea a îndepărtat tot ce nu se potrivea oaspetelui dorit. Verifică-te în privinţa aceasta, creştin drag! »Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.« Dar dacă ne-am părăsit dragostea dintâi, atunci se vor furişa în curând lucruri în inimă, care sunt în totală opoziţie cu natura nouă, pe care am primit-o. Acestea trebuie măturate, căci tot ce nu corespunde noii creaţii, împiedică pe Domnul să locuiască în inima ta. Şi dacă L-ai fi văzut trecând pe lângă tine şi ai fi primit o rază a slavei Sale, atunci ai fi înţeles că lucrurile pe care le ai sunt numai gunoaie şi mizerie, şi atunci ţi-ai fi dorit să scapi de ele. Probabil că ai încercat deseori să renunţi la obiceiurile rele, la lucrurile despre care şti că nu sunt bune, dar nu ţi-a fost posibil până când această stare te-a adus la deznădejde.

Şi eu cunosc astfel de experienţe şi ştiu ce ai tu nevoie: să priveşti la cruce, unde Isus S-a dat pe Sine Însuşi, ca să te elibereze de tine însuţi. Tu ai nevoie de această privire înapoi la cruce, şi apoi de una înainte, spre slava în care El a intrat. Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, te poate ajuta în ambele cazuri, şi El îţi va da şi puterea, ca să devii asemenea lui Hristos. Sub impresia creată de crucea Domnului nostru Isus Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt devenim capabili să condamnăm şi să dăm la o parte din viaţa noastră tot ce este împotriva lui Hristos, şi cel mai bun şi necesar dintre toate este că noi învăţăm să dăm la moarte eul păcătos.

Domnul Însuşi vrea să ne ajute, dacă ne predăm fără rezerve în mâinile Lui şi ne însuşim cuvintele lui David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima. Vezi dacă sunt pe o cale rea.« – Doamne, ia-Ţi lumina Ta şi mergi prin toate încăperile vieţii mele, de la cele mai de sus din turn şi până la cele mai de jos, din beci. Luminează cele mai ascunse colţuri şi arată-mi lucrurile aşa cum le vezi Tu!

Ajungem acum la mobilarea locuinţei. În acea cameră, pe care femeia înţeleaptă a pregătit-o pentru Elisei, ea a pus un pat, o masă, un scaun şi o lampă. Patul este locul de odihnă. Aceasta ne aminteşte de cuvintele: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.« Jugul Domnului înseamnă supunere sub voinţa Sa sfântă, care este bună, desăvârşită şi plăcută. El nu este împotriva noastră, ci pentru noi, şi dacă ne predăm Lui, atunci împotrivirea lăuntrică şi lipsa de odihnă face loc adevăratei odihne şi adevăratei păci. Şi în măsura în care noi învăţăm de la El, să fim blânzi şi smeriţi cu inima, în aceiaşi măsură nu ne va mai nelinişti invidia, suspiciunea şi ambiţia pe care oameni le stârnesc şi care îi fac nefericiţi. Noi trebuie să ne predăm, pe noi şi interesele noastre, în mâinile lui Dumnezeu. În încrederea în El găsim odihnă. Aceasta este cel mai important. Fără aceasta nu există o locuinţă potrivită pentru Domnul. Dar într-o inimă, în care locuieşte liniştea, El Îşi găseşte plăcerea.

După aceea urmează masa. Aceasta vorbeşte despre părtăşie. Domnul spune: »Voi cina cu el.« El doreşte să ia parte la împrejurările noastre din viaţă, atât la bucuriile noastre, cât şi la necazurile noastre, căci El ne iubeşte şi îngrijeşte de noi, fiind Prietenul nostru cel mai bun şi cel mai credincios. El vrea să ne dea mângâiere şi har în toate împrejurările noastre, dar El doreşte totodată să ne facă parte de ceea ce-I aparţine. Vrea să mâncăm cu El, vrea ca noi, ca prieteni ai Lui, să avem părtăşie cu El în lucrurile Lui. O inimă care are linişte cu sine însuşi este liberă să aibă părtăşie cu El şi să se desfăteze în El.

Urmează scaunul, pe care să nu-l trecem cu vederea. Maria şi-a înţeles rostul, căci ea a stat deseori la picioarele lui Isus şi asculta cuvintele Lui. Şi noi putem să rămânem în părtăşie cu El, dacă stăm mereu la picioarele Lui şi învăţăm de la El. Vechea lipsă de linişte va apare din nou, dacă neglijăm aceasta. Dacă stăm deseori la picioarele Lui şi rămânem în El, şi cuvintele Lui rămân în noi, atunci vom întreba ce voieşte El; căci ascultarea de Cuvântul Său şi vorbirea cu El prin rugăciune merg împreună. Stând la picioarele Lui învăţăm de la El, şi cu cât mai des are loc aceasta, cu atât mai mult Îl vom iubi, şi El a zis: »Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el.« Locuinţa nu va rămâne nelocuită, dacă ne arătăm dragostea pentru Domnul prin ascultarea şi păzirea Cuvântului Său.

Acolo va mai fi şi un sfeşnic. Trupurile noastre vor fi pline de lumină şi nu vom mai avea nicio parte întunecată. Sinceritatea şi adevărul ne vor caracteriza şi noi vom lumina pentru El, Cel care locuieşte în inimile noastre. Lumina, care a putut să lumineze înăuntrul nostru, va lumina din noi spre în afară.

În această casă curată şi mobilată a venit omul lui Dumnezeu şi a dormit acolo, iar sunamita a fost o femeie fericită şi onorată. Fie ca înţelesul spiritual al acestui tablou din Vechiul Testament să devină realitate în viaţa fiecăruia din noi.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.1-7

2 Împăraţi 4.1-7: O femeie dintre nevestele fiilor prorocilor a strigat lui Elisei: „Robul tău, bărbatul meu, a murit şi şti că robul tău se temea de Domnul; şi cel ce l-a împrumutat a venit să ia cei doi copii ai mei şi să-i facă robi.« Elisei i-a zis: „Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi, ce ai în casă?” Ea a răspuns: „Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn. Şi el i-a zis: „Du-te de cere vase de afară de la toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine. Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi; toarnă din untdelemn în toate aceste vase, şi pune deoparte pe cele pline.” Atunci ea a plecat de la el. A închis uşa după ea şi după copiii ei; ei îi apropiau vasele, şi ea turna din untdelemn în ele. Când s-au umplut vasele, ea a zis fiului său: „Mai dă-mi un vas.” Dar el i-a răspuns: „Nu mai este niciun vas.” Şi n-a mai curs untdelemn. Ea s-a dus de a spus omului lui Dumnezeu lucrul acesta. Şi el a zis: „Du-te de vinde untdelemnul, şi plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămâne, vei trăi tu şi fiii tăi.”

»Ce ai în casă?« – Cum pot obţine pace cu Dumnezeu cei care sunt neliniştiţi de păcatele lor

Este o istorisire impresionantă, care ne este relatată despre această văduvă, a cărei nevoie este rezolvată în chip minunat de Elisei. În primul rând ne este prezentată nevoia ei şi apoi harul, care ajută în nevoi. Această întâmplare se aseamănă unei picturi, al cărei plan secund întunecat – nevoia păcătosului – reflectă în raze strălucitoare ajutorul harului lui Hristos. O văduvă este în Scriptură tabloul lipsei totale de ajutor precum şi subiectul îndurării, şi pe lângă aceasta văduva aceasta mai avea şi datorii. Soarta ei era fără îndoială tristă. Dar aşa este cu orice păcătos, care nu a recunoscut pe Hristos şi nu L-a primit. Te rog să priveşti acest tablou, oricine ai fi tu, care nu cunoşti pe Mântuitorul în harul Său, ca să te vezi pe tine. Tu eşti un păcătos îndatorat, şi nu eşti în stare să te achiţi de datoriile tale. În tine nu este nicio putere. Domnul Isus Hristos, care totdeauna a depus mărturie despre adevăr, a prezentat o pildă în casa unui fariseu, vorbind despre un oarecare creditor, care avea doi datornici, care nu puteau să-i dea înapoi niciun cent din datoria lor. S-ar putea ca tu să nu fi acela care datora cel mai mult, dar eşti un datornic, şi nu ai nimic, ca să poţi plăti.

Primeşte cu toată inima îndurarea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este bogat în îndurare şi El o oferă tuturor, dar nu după moarte. »După moarte«, spune Dumnezeu, »urmează judecata.« Atunci datornicul va trebui să dea socoteală de datoria lui, şi fiecare din noi va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. Atunci tu, care nu ai vrut să te supui lui Dumnezeu şi să accepţi adevărul cu privire la persoana ta, vei constata că nu poţi plăti, că nu poţi să-ţi achiţi obligaţiile şi o dreaptă judecată – fără milă – va veni peste tine!

Văduva aceea s-a îndreptat în nevoia ei spre omul lui Dumnezeu. Era acolo un om în ţară, la care se putea duce, şi la care s-a dus, şi a constatat că el era gata să o asculte. El a fost aşa de compătimitor, că pot să înţeleg foarte bine, cum ea a putut să-i spună toată situaţia ei, fără rezerve. El a încurajat-o, să nu-i ascundă nimic, să-i facă cunoscut toată datoria ei şi de când este datoare, şi care a fost înţelegerea. Când ea a terminat de relatat, i-a zis – şi era har în cuvintele lui, şi în felul cum a vorbit -: »Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai în casă?«

Inimile noastre se umplu de simpatie faţă de acest om, când citim această întâmplare, dar cum să vă descriu harul lui Isus? Eu pot să spun cum m-a tratat pe mine. Am venit la el, ca păcătos sărman, şi El m-a făcut să simt, că se bucură, pentru că mă vede; mi-am dat seama că era Prietenul meu – »Prietenul păcătoşilor« – şi că aveam voie să-I spun, ce nu puteam spune altcuiva. Aşa cum m-a tratat pe mine, te va trata şi pe tine. Dacă îţi simţi necazul, du-te la Isus, şi vei vedea că El este Omul binecuvântat al lui Dumnezeu, Elisei fiind numai o umbră foarte slabă a Lui. Vei vedea că El este gata să-ţi rezolve problema, şi poate s-o rezolve.

Când Elisei a spus femeii: »Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai în casă?«, ea i-a răspuns: »Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn«. Probabil că a fost un timp când era mândră de averea ei, dar ea a dispărut puţin câte puţin, până când a rămas numai cu un vas cu untdelemn, care era puţin pentru ea, sau probabil nu avea nicio valoare. Dar acest neînsemnat vas cu ulei era tot ce era necesar ca să i se poată ajuta. Şi tot aşa este şi cu tine. În apropierea ta este ceva, care de mult ţi-ar fi ajutat în necazul tău, dacă te-ai fi adresat Mântuitorului. Este harul aducător de mântuire al lui Dumnezeu, despre care vorbeşte vasul în sens simbolic.

Era uleiul de măsline, care era aşa de aproape de mâna femeii, căci în ţara aceea erau mulţi măslini. Cu privire la Domnul Isus, citim în Psalmi: »Dar Eu sunt în Casa lui Dumnezeu ca un măslin verde«. Pentru a scoate ulei din măslin, trebuie ca fructele lui să fie presate şi expuse la temperatură mare. Deci înainte ca untdelemnul preţios al harului lui Dumnezeu să poată curge spre noi, acea Persoană slăvită, care era Măslinul cel verde crescut într-o ţară secetoasă şi neroditoare, a trebuit să fie expus acelei inegalabile groaze a morţii şi să îndure focul mâniei sfinte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Ca Locţiitor al păcătosului a suferit loviturile dreptăţii lui Dumnezeu, căci dreptatea lui Dumnezeu trebuia satisfăcută. Numai la crucea lui Hristos vedem păstrată şi satisfăcută dreptatea lui Dumnezeu. Acolo El a fost făcut păcat pentru noi, acolo El a fost dat la moarte pentru fărădelegile noastre, acolo El a murit pentru cei nelegiuiţi. El a plătit preţul mare, atunci când S-a jertfit pentru noi, şi ca rezultat al acestui fapt harul lui Dumnezeu se oferă gratuit celui păcătos.

După aceea profetul zice: »Du-te de cere vase de afară de la toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine. Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi; toarnă din untdelemn în toate aceste vase.« Văduva a crezut cuvântul prorocului, s-a dus de la el şi a adus vase goale în casa ei. Şi când casa s-a umplut de vase goale şi uşa era încuiată, a luat vasul cu untdelemn şi a turnat în vasele goale. Spre uimirea ei, untdelemnul curgea neîntrerupt, până s-au umplut toate vasele. Cu siguranţă acele vase erau de mărimi, forme şi structuri diferite. Unele erau mari, altele erau mici, unele aveau o formă frumoasă, altele nu aveau nimic artistic, o înfăţişare brută; unele erau din materiale de valoare, iar altele din materiale ieftine, dar într-o privinţă erau la fel: toate erau goale. Ce este un vas gol? Un vas gol este un vas din care nu poţi lua nimic, dar în care poţi pune ce îţi place. Şi în astfel de vase a fost turnat untdelemnul. Eşti tu pregătit să mergi la Domnul şi să-I spui că eşti un vas gol, că nu ai nimic să-I dai, că eşti un păcătos distrus, care nu este în stare să plătească? Vrei să faci aceasta?

Nu se găsesc doi păcătoşi, care în înfăţişarea lor exterioară, în caracterul lor şi în mediul lor de viaţă să fie la fel. Unii sunt bogaţi, alţii săraci; unii sunt învăţaţi, alţii neştiutori; unii sunt religioşi, alţii sunt lumeşti. Dar nu aceasta contează. Important este, că ei sunt vase goale. Acesta este esenţialul, pentru a fi binecuvântat. Vreau să-ţi spun mai clar. Tu trebuie să ridici mâini goale spre Dumnezeu, dacă vrei să primeşti binecuvântarea Sa. Tu nu poţi plăti şi nu poţi face nimic, pentru a obţine harul Său. Nu poţi invoca nimic, decât numai harul bogat al lui Dumnezeu şi nevoia ta deosebită.

Văduva şi-a dat seama de situaţia ei, când a venit creditorul să-şi ceară drepturile. Mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, că El nu-Şi revendică astăzi drepturile Sale. În loc să facă aceasta, El oferă ajutor păcătosului în datoria lui. El vesteşte tuturor iertarea: »Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.« Oamenii în mândria lor neagă că sunt păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, nu renunţă cu plăcere la părerile lor şi nu mărturisesc adevărul. Se înşală singuri cu gândul, că în ei este ceva, pe care Dumnezeu poate să-l primească, şi că ei sunt în stare să obţină harul Lui prin faptele lor. Se apropie ziua în care vor fi groaznic dezamăgiţi. Le vor cădea solzii de pe ochi şi vor recunoaşte care este situaţia lor înaintea lui Dumnezeu. Când va fi această zi? Atunci când Creditorul Îşi va revendica drepturile. Mă adresez acelora, ai căror ochi sunt încă închişi. Voi vă apropiaţi rapid de ora îngrozitoare a vieţii voastre. Întrebi: „Ce fel de oră?” Ora morţii! Ceasul timpului bate şi orice mişcare a pendulei te aduce mai aproape de clipa când vei trece în veşnicie. Ce face pe omul care nu cunoaşte pe Dumnezeu să se teamă aşa mult de moarte? Ceea ce urmează după aceea: judecata! Dacă vei pleca din lumea aceasta, vei întâmpina pe Dumnezeu şi judecata Lui cu privire la viaţa ta. Unii zic, că după moarte există îndurare, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu spune aceasta. Untdelemnul a curs până s-au umplut toate vasele, şi acolo nu a fost niciun vas care să rămână gol. Abia după ce ultimul vas s-a umplut, a încetat untdelemnul. Este un lucru foarte serios, dacă refuzi să ocupi înaintea lui Dumnezeu locul unui vas gol. Cu siguranţă vei pierde binecuvântarea lui Dumnezeu, căci se apropie ziua când harul lui Dumnezeu va înceta să mai curgă, sau în care tu nu vei mai fi în raza lui de acţiune. Citim în Noul Testament: »Uşa s-a închis.« Aceia care nu au mai primit s-au dus să cumpere, dar n-au mai găsit. Au venit prea târziu! Harul mântuitor al lui Dumnezeu, untdelemnul, nu a mai curs. Au neglijat această mântuire mare, şi au fost excluşi de la sărbătoarea de nuntă.

Grăbeşte-te, grăbeşte-te, binecuvântarea este pentru tine; paharul dragostei veşnice se mai revarsă încă gratis!

Când toate vasele s-au umplut, văduva s-a dus de a spus omului lui Dumnezeu ce i s-a întâmplat. Câtă bucurie i-a umplut sufletul, când Elisei i-a zis: »Du-te de vinde untdelemnul, şi plăteşte-ţi datoria«! A fost untdelemn suficient, ca să se poată plăti datoria? Cu siguranţă! Şi este har suficient, ca să-ţi îndepărteze vina? Este iertare pentru tine? Da, este şi pentru tine: căci acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult. Harul lui Dumnezeu este suficient ca să-ţi ierte păcatele şi să îndreptăţească pe un păcătos vinovat ca tine. Dumnezeu poate face aceasta gratis, prin harul Său, prin mântuirea care este în Hristos Isus. Atunci vei spune cu privire la trecutul tău întunecat: „Datoria a fost plătită, trecutul a fost complet şters. Dumnezeu Însuşi nu mai are nimic împotriva mea, El m-a îndreptăţit!”

În capitolul 8 al epistolei către Romani citim: »Nu mai este nicio condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus«. Când Dumnezeu îndreptăţeşte pe un om, atunci omul acela este pe deplin îndreptăţit, şi el nu mai poate fi condamnat, căci hotărârile lui Dumnezeu sunt statornice. El are ultimul cuvânt cu privire la fiecare om. Îndreptăţirea nu are loc pe baza a ceea ce eşti tu, sau pe baza a ceea ce ai făcut, ci pe baza a ceea ce este Dumnezeu şi ce a făcut Hristos. Ce este Dumnezeu, ne este arătat în marea mântuire înfăptuită de Fiul Său. El este Dumnezeul oricărui har şi prin »mântuirea care este în Hristos Isus« a creat un fundament legitim pentru oamenii binecuvântaţi în felul acesta. Lucrarea lui Hristos i-a dat dreptul lui Dumnezeu să îndreptăţească pe aceia care cred în Isus, şi dacă tu crezi în Isus, vei fi şi tu îndreptăţit. »Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.« Poţi tu să refuzi să crezi pe un astfel de Dumnezeu – un Dumnezeu, care ne este prezentat pe cruce?

Dar aceasta nu este totul. Omul lui Dumnezeu spune văduvei: »Plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămânea, vei trăi tu şi fii tăi.« Acolo era belşug, era suficient, pentru ca această femeie împreună cu fii ei să aibă cât le trebuieşte pentru restul vieţii lor pe pământ. Tot aşa vei avea şi tu parte de harul lui Dumnezeu. El nu se termină odată cu iertarea păcatelor tale, şi nici cu îndreptăţirea ta. Este suficient har, şi el este la dispoziţia ta până la sfârşit.

Harul care este în Hristos Isus este suficient pentru toate nevoile. Nu există nicio împrejurare, în care poate să ajungă cineva dintre noi, şi pe care voia lui Dumnezeu o permite, în care harul Domnului să nu fie suficient. Nu există nicio greutate, care poate să vină asupra unui creştin din cauza nebuniei lui proprii, din care harul lui Dumnezeu să nu dea naştere la binecuvântare pentru el. Există har şi reabilitare, dacă am căzut, şi există har, să ne păzească de cădere.

Elisei a zis: »Plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămânea, vei trăi tu şi fii tăi.« Dacă omul lui Dumnezeu a zis »vei trăi«, atunci a zis-o în adevăratul sens al cuvântului. A trăi înseamnă să te bucuri de viaţă, şi Dumnezeu doreşte să fie aşa la noi. El doreşte, ca noi să trăim, ca unii care au viaţa veşnică, care trăiesc aşa cum ar trebui să trăiască copiii Lui. El doreşte ca noi să ne încălzim în strălucirea soarelui dragostei Sale. Dumnezeu Însuşi este izvorul şi începutul vieţii noastre, şi Hristos este calea pe care curg apele. Dacă am primit aceasta şi I-am mulţumit, să dovedim atunci recunoştinţa noastră, folosindu-ne tot mai mult de harul Său inepuizabil, trăind în adevăr şi preamărind pe Acela care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

Introducere

Acest Psalm frumos redă experienţele rămăşiţei temătoare de Dumnezeu a lui Israel din ziua din urmă, când ei, eliberaţi din captivitatea îndelungată, vor reveni la locuinţa lui Dumnezeu în Sion. Duhul harului, care străbate acest Psalm, ne permite aici, spre deosebire de alţi Psalmi, să facem mai uşor o aplicare la creştin, căci şi acesta este pe cărarea pelerinajului spre casa Tatălui în înălţime. Sunt trei teme, care subîmpart psalmul în trei părţi:

• Frumuseţea casei lui Dumnezeu, spre care merge psalmistul, şi binecuvântarea/fericirea acelora care locuiesc în această casă (Psalmul 84.4,5).
• Experienţele pe drumul care conduce spre această casă, şi binecuvântarea/fericirea aceluia care merg pe acest drum (Psalmul 84.6-7).
• Mângâierea rugăciunii şi binecuvântarea/fericirea omului care se încrede în Domnul (Psalmul 85.8-12).

Astfel ne este prezentată aici o binecuvântare întreită:

• binecuvântarea de a locui acolo unde locuieşte Dumnezeu
• binecuvântarea de a merge pe drumul care conduce spre locuinţa lui Dumnezeu;
• binecuvântarea de a te încrede în Dumnezeu în mersul pe acest drum (Psalmul 84.4,5,12).

Locuinţa lui Dumnezeu (Psalmul 84.1-3)

Psalmul 84.1-3: Către mai-marele muzicii. Pe ghitit. Un psalm al fiilor lui Core. 1. Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! 2. Sufletul meu doreşte şi chiar tânjeşte după curţile Domnului; inima mea şi carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu. 3. Chiar vrabia a găsit o casă, şi rândunica un cuib pentru ea, unde şi-a pus puii; altarele Tale, Doamne al oştirilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu! 4. Ferice de cei care locuiesc în casa Ta; ei Te vor lăuda fără încetare! Oprire.

Psalmul începe cu o expresie a bucuriei pentru casa lui Dumnezeu – „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor!” Inima temătoare de Dumnezeu recunoaşte, că ea a fost chemată să locuiască la Dumnezeu, în locuinţa proprie a lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu Însuşi, Dumnezeul cel viu, este acolo face această locuinţă aşa de plăcută pentru inima psalmistului. Tot ce este în curţile din faţă ale acesteia vorbeşte despre gloria lui Dumnezeu. Acolo Dumnezeu este revelat pe deplin, şi deoarece El Se arată deplin, El poate fi cunoscut pe deplin. Sufletul doreşte să ajungă în aceste curţi ale gloriei, căci inima şi carnea nu pot fi satisfăcute dacă ele sunt despărţite de Dumnezeul cel viu.

În acelaşi duh credinciosul priveşte spre casa Tatălui: o casă în care totul vorbeşte despre Dumnezeu Tatăl. Credinciosul se află în împrejurări potrivnice, în care cel care se teme de Dumnezeu suferă, unde răul se înmulţeşte, atât în lume cât şi între aceia care se numesc copii şi popor al lui Dumnezeu; acolo unde voinţa omului se impune şi gloria omului este pusă în scenă; şi acolo unde aparent Dumnezeu nu intervine, ci este liniştit şi retras. Cu toate acestea credinţa ştie că Dumnezeu trăieşte şi ea priveşte spre locuinţa lui Dumnezeu. Acolo se vede că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu, şi totul vesteşte gloria lui Dumnezeu. Casa, spre care noi mergem, este realmente desăvârşită în sfinţenie şi dragoste; dar ce ar fi un loc desăvârşit fără Acela căruia Îi aparţine casa, şi fără Hristos, Acela care ne face cunoscut pe Tatăl.

Sufletul adevăratului israelit cunoaşte că Acela care dă o locuinţă pentru pasăre şi un cuib pentru rândunică (respectiv o casă pentru păsărea fără valoare şi un loc de odihnă păsării neostoite; remarca redacţiei), cu siguranţă are un loc de odihnă şi pentru poporul Său: „Altarele Tale, Doamne al oştirilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu!” (Psalmul 84.3). Credinciosul poate spune, că Dumnezeu a pregătit un loc de odihnă pentru poporul Său în jertfa primită a lui Hristos: „Pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, …, în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus” (Romani 3.25,26).

Însă dacă Dumnezeu a dobândit poporului Său în altarul Său un loc sigur de odihnă, atunci El a făcut aceasta cu scopul de a aduce pe poporul Său la Sine, ca să locuiască cu El în casa Sa. În această locuinţă ei Îl vor „lăuda fără încetare” (Psalmul 84.4). Dacă Hristos devine jertfa mare pe altarul de pe Golgota, aceasta trebuie să dea naştere la un popor care cântă lui Dumnezeu în casa Sa. Acela, care a scos strigătul, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, putea răspunde: „Totuşi, Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.1,3). El a murit ca să satisfacă sfinţenia lui Dumnezeu (respectiv, să împlinească cerinţele ei) şi să dobândească un popor care cântă cântări de laudă. Înaintea ochilor noştri se înalţă frumuseţea locuinţei lui Dumnezeu – unde Dumnezeu va locui în mijlocul unui popor care cântă cântări de laudă.

Acolo dragostea Ta se-odihneşte
Şi fericirea în jur stăpâneşte.
Peste măsură binecuvântaţi în Tine,
Te laudă, Te adoră toţi pe Tine.

Cărările (Psalmul 84.5-7)

Psalmul 84.5-7: 5. Ferice de omul a cărui putere este în Tine: în inima lor sunt croite drumuri! 6. Trecând prin valea plângerii, ei o fac un izvor; şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări. 7. Ei merg din putere în putere, se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion.

Psalmistul începe într-un mod foarte frumos cu binecuvântarea locuinţei lui Dumnezeu. După aceea el ne prezintă drumul care conduce la această locuinţă. Acesta este şi felul de a proceda al Domnului, atunci când în ultima lui vorbire prezintă adevărul ucenicilor Lui. El nu vorbeşte mai întâi despre încercările şi împotrivirile de pe drum, ca apoi, la sfârşitul vorbirii Sale, să le prezinte binecuvântarea casei Tatălui. Domnul alege un drum mai bun: El începe vorbirea în Ioan 14 cu prezentarea frumuseţii casei Tatălui. Înainte ca noi să fim chemaţi să pornim în călătorie, să ne expunem încercărilor şi greutăţilor ei, ne este asigurată gloria casei, spre care conduce această călătorie. Ca şi psalmistul, noi mergem pe drum prin vale, în lumina cetăţii aflate pe munte.

Această călătorie ne este prezentată în versetele 5-7. În versetul 5 noi suntem văzuţi ca aceia care merg pe cărări croite – noi înaintăm. În versetul 6 suntem în valea plângerii – noi trecem. În versetul 7 se vede Sionul – în care noi intrăm. „Drumurile croite”, care conduc în Sion, trec prin ţara vrăjmaşului. Uneori drumul pare să fie lung şi aspru şi înceţoşat, şi sufletul ostenit îşi doreşte să fie la sfârşitul călătoriei. De aceea cea mai mare necesitate pentru călătorie este puterea. Această putere se găseşte numai în Dumnezeu, de aceea psalmistul spune: „Ferice de omul a cărui putere este în Tine.”

Pasajul din Noul Testament, care mai mult decât toate celelalte descrie cărarea călătoriei în zilele rele, începe cu încurajarea: „Întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus” (2. Timotei 2.1). Dacă locuinţa lui Dumnezeu este ţelul preocupării inimii, atunci şi drumul într-acolo va avea un loc în inimă. Dacă pentru inima noastră cărarea pelerinajului este puţin atrăgătoare, nu revelează aceasta atunci o inimă care este puţin captivată simţământul pentru gloria patriei din înălţime, la care am fost chemaţi?

După aceea ne sunt prezentate însuşirile acestui drum. El trece prin „Valea plângerii”. Ea nu este o simplă vale a încercărilor şi împotrivirilor, ci este o vale a plângerii. „Plânsul” nu vorbeşte numai de încercări, ci şi de experienţele în încercări. Privite în ele însele, încercările ar putea să ne împietrească; experienţele, care sunt învăţate în încercări – „plânsul”, care exprimă simţămintele adânci ale sufletului înaintea lui Dumnezeu în timpul încercărilor – devin un izvor al binecuvântării pentru suflet. Acela care îşi ia puterea din Dumnezeu şi Îi aducem îngrijorările sale, va transforma „valea plângerii” într-un „loc de izvor” al binecuvântării spirituale. În duhul psalmistului, apostolul poate spune lui Timotei, că el îşi aminteşte de lacrimile lui (2. Timotei 1.4). El şi-a amintit nu numai de încercările lui Timotei, ci şi de „lacrimile”, care au luat naştere prin aceste încercări.

În afară de aceasta, pe drumul care conduc spre casa lui Dumnezeu, este şi „ploaia timpurie”, care acopere valea cu binecuvântări (Psalmul 84.6). Ploaia vorbeşte despre ceva, care vine de sus – întreaga slujbă a lui Hristos, pe care Duhul lui Dumnezeu o aduce de sus, ca să învioreze şi să bucure inima. Expresia „ploaia timpurie” descrie ploaia liniştită şi plăcută, care înviorează terenul în timpul semănatului (Deut 11.14). „Valea plângerii” pregăteşte sufletul pentru primirea lucrării de har a lui Hristos venită din cer.

Astfel sufletul, înviorat de izvoarele de jos şi de ploaia timpurie de sus, înaintează din putere în putere. Aceste cuvinte nu înseamnă nicidecum o rezervă de putere, la care se adaugă mereu mai multă putere, indiferent cât de mult creşte puterea. Ele prezintă mai degrabă o alimentare proaspătă cu putere de la o zi la alta.

Sfârşitul sigur al călătoriei este, că fiecare călător se va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în Sion (Psalmul 84.7). S-ar putea ca noi să ne prăbuşim pe drum, şi cu regret se întâmplă aşa ceva. S-ar putea să ne oprim pe drum, s-ar putea să devenim dezgustaţi de drum, s-ar putea să devenim slabi în a urma pe Domnul; dar cu tot eşecul şi toată slăbiciunea toţi vor ajunge înaintea lui Dumnezeu în Sion. Dacă Domnul a spus „Oile Mele … nicidecum nu vor pieri niciodată” (Ioan 10.28), atunci putem fi siguri că toate oile Lui vor ajunge în cele din urmă în patrie. Ele merg mai departe pe drumul lor; una după alta dispar privirii noastre, dar fiecare în parte se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion. Şi acolo în final se vor întâlni toate.

Curând vor înceta şi suferinţe şi temeri,
Şi-n patria noastră curând vom intra.
Ierusalimul ceresc se-arată privirii,
Şi ziua glorificării noastre nu va-ntârzia.

Ultimele lacrimi din ochi rapid se usucă.
Priveşte-L pe El în nori revenind.
Cerească şi pură bucurie gusta-vom:
A Tatălui dragoste şi-a Domului Însuşi având.

Rugăciunea (Psalmul 84.8-12)

Psalmul 84.8-12: 8. Doamne, Dumnezeul oştirilor, ascultă rugăciunea mea; pleacă urechea, Dumnezeul lui Iacov! Oprire. 9. Tu, scutul nostru, vezi, Dumnezeule, şi priveşte faţa unsului Tău. 10. Pentru că mai bună este o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte. Aş vrea mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii. 11. Pentru că Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut; Domnul va da har şi glorie; nu va refuza nici un bine celor care umblă în nevinovăţie. 12. Doamne al oştirilor, ferice de omul care se încrede în Tine!

Psalmul se încheie cu rugăciunea sufletului temător de Dumnezeu, care este în călătorie pe drumul care duce spre casa lui Dumnezeu. Într-un fel deosebit de frumos psalmistul se adresează lui Dumnezeu ca „Dumnezeul oştirilor” şi ca „Dumnezeul lui Iacov”. Psalmistul se adresează lui Dumnezeu conştient fiind de maiestatea Sa divină şi de puterea Sa, ca Dumnezeu al oştirilor; şi ca la Acela care are orice har, şi cu care îl leagă o relaţie de legământ: Dumnezeul lui Iacov. Dumnezeu a intrat în legătură cu Iacov pe baza harului suveran, şi Dumnezeu a dovedit lui Iacov, care mereu a eşuat, orice har pe tot parcursul pelerinajului lui. Dumnezeul puterii şi Dumnezeul harului, cu care noi suntem în legătură, este Acela care ne poate duce pe drumul spre glorie.

După aceea psalmistul exprimă în rugăciunea lui motivul încrederii lui, prin aceea că el priveşte la Dumnezeu: „Tu, scutul nostru, vezi, Dumnezeule, şi priveşte faţa unsului Tău!” (Psalmul 84.9). Cine altul, dacă nu Hristos este Unsul lui Dumnezeu? Baza tuturor binecuvântărilor noastre – baza întregii noastre încrederi – constă în aceea, că Hristos este tot ceea ce Dumnezeu doreşte de la El, şi că El a făcut tot ceea ce Dumnezeu voia să aibă făcut, aşa că harul Lui se poate revărsa în binecuvântare pentru păcătosul nedemn. Dumnezeu priveşte la Hristos ca la Acela care a fost uns pentru a face lucrarea mare, şi Dumnezeu este satisfăcut în Hristos şi cu lucrarea făcută de El. De aceea Dumnezeu poate fi un scut pentru credincios. El îl poate apăra de judecată, de moarte şi de toată puterea vrăjmaşului, pe baza a tot ce El a găsit în lucrarea lui Hristos. Sufletul face cu adevărat bine să se bazeze pe satisfacţia pe care Dumnezeu a găsit-o în Hristos, şi să spună: „Priveşte faţa Unsului Tău!”

În lumina gloriei care va veni, lumea şi tot ce poate oferi ea poate fi lăsată în urmă. Ce pot oferi corturile răutăţii în comparaţie cu curţile Domnului? O zi în curţile Sale este mai bună decât o mie de zile petrecute în împrejurările cele mai favorabile în locuinţele oamenilor. În cel mai bun caz lumea are un cort provizoriu ca locuinţă; Domnul ne duce într-o patrie veşnică.

Cu Dumnezeul puterii şi al harului înaintea sufletului său, binecuvântat şi primit în Preaiubitul, cu spatele lui îndreptat spre lume şi cu faţa îndreptată spre glorie, credinciosul poate înainta pe drumul său având conştienţa binecuvântată, că Dumnezeu este un soare şi un scut. El este lumina, care ne călăuzeşte într-o lume întunecată, şi scutul, care ne apără de o lume rea. Zi după zi El ne dă harul necesar; şi harul, care a început pe pământ, se va sfârşi în glorie în înălţime. Nimic altceva decât gloria este răspunsul potrivit la harul Său. Greutatea veşnică de slavă este singurul răspuns potrivit la bogăţia nespus de mare a harului Său. La începutul călătoriei noastre harul ne-a căutat şi ne-a găsit; la sfârşitul călătoriei ne aşteaptă gloria. Între harul de la început şi gloria de la sfârşit Domnul „nu va refuza nici un bine celor care umblă în nevinovăţie” (Psalmul 84.11).

Asigurat pe deplin de „harul”, „gloria” şi toată „bunătatea” lui Dumnezeu, sufletul poate încheia cu cuvintele: „Ferice de omul care se încrede în Tine!” (Psalmul 84.12). Noi putem cânta:

Grăbeşte-nainte, de la har la glorie,
Tare-n credinţă, prin rugăciune înaripat,
Veşnicia cerească ţelul tău să fie.
Condus, iubit de Dumnezeu, în patrie-ai intrat.

Versete călăuzitoare: 2 Samuel 9; 19

Harul lui Dumnezeu faţă de păcătos a fost deseori ilustrat – în cuvânt şi în scris – prin istoria „bunătăţii lui Dumnezeu”, pe care David a dovedit-o faţă de Mefiboşet. Şi privită în felul acesta, această prezentare este desigur foarte frumoasă. Dar noi nu trebuie să ne oprim la vreo prezentare, ca şi cum aceasta ar descrie harul lui Dumnezeu în dimensiunea şi plinătatea lui în acelaşi fel cum îl prezintă Evanghelia.

Nu toate modelele sau istorisirile, pe care noi le găsim în Vechiul Testament, pot – luate împreună – exprima aşa cum se cuvine harul, pe care Dumnezeu l-a dovedit omului în Isus Hristos, şi cu atât mai puţin lucrarea binecuvântată, pe care Isus a făcut-o la cruce, şi răscumpărarea, pe care El a înfăptuit-o, pe baza căreia harul poate „domni prin dreptate spre viaţa eternă” (Romani 5.21).

Aceasta trebuie s-o păstrăm bine în minte, când se predică despre modele şi istorisiri – oricât de preţioase ar fi ele. Trebuie numai să ai dorinţa să gândeşti mai mult asupra lor şi să le evaluezi ca istorisiri şi modele, care îndreaptă inimile şi sufletele noastre spre El, spre Acela despre care ele vorbesc, şi spre bogăţia nespus de mare a harului lui Dumnezeu, care acum a fost descoperit şi al cărui subiect ar trebui să ne recunoaştem pe noi înşine.

Însă aceasta dă naştere la o altă întrebare cu importanţă mai mare: Ce efect are această descoperire a harului Dumnezeului nostru asupra inimii şi asupra întregii vieţii şi personalităţi? Doresc deci să studiem această latură a adevărului (o voi numi partea subiectivă), despre care noi găsim o prezentare frumoasă şi preţioasă în Mefiboşet. Şi dacă ne gândim la această latură a adevărului şi prezentarea lui în Mefiboşet, nu ar trebui să recunoaştem că suntem aşa de puţin mişcaţi de dragostea lui Dumnezeu şi a lui Hristos din cauza indolenţei şi răcelii inimii noastre? Harul, care ne-a fost arătat nouă, depăşeşte cu mult în mărime şi strălucirea în glorie şi binecuvântare harul de care a avut parte Mefiboşet. Însă Mefiboşet a reflectat acest har, care a avut influenţă asupra comportării şi personalităţii lui, cu sentimente de inimă faţă de David. Vedem noi în comparaţie cu aceasta cât de puţină este influenţa harului asupra atitudinii noastre – atât în ceea ce priveşte despărţirea de lume cât şi devotamentul nostru faţă de Hristos şi interesele Sale aici pe pământ, unde El a fost şi este încă respins?

Vom face bine să ne reproşăm serios şi corect, de ce este aşa, şi să ne întrebăm inima înaintea lui Dumnezeu şi să nu aşteptăm „o ocazie mai potrivită”. Căci dacă este un motiv pentru aceasta, este bine să ne convingem de el şi să nu ne temem să-l descoperim. Aceasta este un remediu bun; şi în afară de aceasta noi nu putem ascunde nimic, căci vine ziua în care „se vor arăta sfaturile inimii” (1 Corinteni 4.5). Noi avem a face cu adevărat cu Dumnezeul oricărui har, care poate preţui şi recunoaşte orice dorinţă a inimii faţă de Sine şi de Hristos şi la care nu este nici o evaluare greşită sau făcută în grabă, aşa cum găsim mai târziu la David faţă de Mefiboşet.

Pe de altă parte pe El nu-L înşală nici o înfăţişare bună, nici o mărturisire de formă, nici un exterior evlavios. „Toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4.13). Însă o inimă sinceră, care cunoaşte cu adevărat dragostea Lui, nu va vrea să fie altfel. Pentru oamenii aceştia este o mângâiere şi pace mare, că El ştie şi decide totul în chip desăvârşit.

Ne putem imagina ce bucurie ar fi fost pentru Mefiboşet, dacă David ar fi cunoscut dorinţele şi motivaţiile inimii lui şi le-ar fi onorat aşa cum se cuvine, în loc să judece repede şi aspru situaţia lui. Dar noi ştim că această bucurie a venit numai din simpatia fidelă a lui Mefiboşet faţă de David; acolo nu era nici o prefăcătorie a inimii, nici un motiv egoist, nici o adaptare la împrejurări. Nu, acolo era numai simplitatea ochilor şi devotamentul inimii, pe care lumescul şi egoistul Ţiba nu le putea înţelege, care cu o inimă vicleană voia să fie „văzut bine în carne” (Galateni 6.12).

Haideţi să vedem (spre folosul propriu prin aplicarea la noi înşine) ce a fost, care l-a format pe Mefiboşet aşa fel că a rezultat un rod aşa de frumos şi binecuvântat. Mai multe împrejurări lucrează împreună pentru acest rezultat, şi la fel trebuie să fie şi la noi, dacă acest rod trebuie să se găsească şi la noi. David i-a arătat har mare şi nemeritat. Mefiboşet aparţinea familiei aceluia care era un vrăjmaş al lui David şi l-a prigonit – Saul. În afară de aceasta el era sărac şi lipsit de ajutor şi el a primit şi a luat. El era unul din cei „săraci în duh”, care putea fi binecuvântat. El era deplin conştient de poziţia lui şi de starea lui şi prin aceasta avea o înţelegere profundă pentru harul arătat lui de David. Inima lui era mişcată de aceasta şi prin aceasta a fost câştigată. Dar felul în care el a avut parte de har trebuie văzut în contextul acesta.

Deoarece natura şi dimensiunea harului lui Dumnezeu nu sunt înţelese corect, mulţi nu înţeleg astăzi când este vorba de lucrarea reală a harului în comportarea noastră. Mefiboşet a înţeles corect natura harului de care a avut parte şi a ocupat locul pe care harul acesta i l-a dat; prin aceasta el avea contact permanent cu David. Era nu numai o acţiune bună dovedită lui, ci era locul pe care harul acesta i l-a dat, prin care sufletul lui a fost atras spre David. Pe baza acestei poziţii, în care l-a aşezat harul, el putea vedea permanent pe David şi învăţa suficient de la el, ca să crească în sentimente pentru el. Însă totodată el îşi amintea unde a fost odinioară şi ce a fost şi ce mare era favoarea care l-a adus aşa de aproape de David însuși și totodată în societatea lui.

Dacă comparăm aceasta cu harul lui Dumnezeu față de noi, vreau să amintesc încă o dată ca la început, că tot ce a făcut şi putea să facă David exprimă foarte slab ceea ce noi am primit. În unele privinţe este realmente mai degrabă un contrast decât o comparaţie. Ce dragoste a exprimat David vreodată faţă de Mefiboşet? Nici una, pe care noi am fi putut-o remarca. David a arătat această dragoste fiului său ticălos Absalom în mii de feluri mai mult decât lui Mefiboşet. Ei bine, acesta sta la masa lui David, „ca unul din fiii împăratului”, dar nu era nici o relaţie de rudenie conştientă; nici un „duh de adoptare”, pe de o parte, şi nici o fundare a unei dragoste neschimbătoare, pe de altă parte.

Dacă comparăm efectul asupra inimii lui Mefiboşet şi răspunsul dat prin stilul lui de viaţă cu comportarea noastră, trebuie iarăşi să spun că toate acestea ar trebui să dea naştere în noi la o mare ruşinare. Şi de ce noi avem un răspuns aşa de slab la un har aşa de măreţ şi la o dragoste nemărginită? Nu este din cauză că noi nu am realizat suficient în sufletele noastre adevărata depărtare şi adevărata stare morală, în care ne-am aflat? „Cui i s-a iertat puţin, iubeşte puţin.” Şi iarăşi: nu este şi din cauză că nici nu am înţeles şi nici nu am fost captivaţi de natura harului şi a dragostei, şi legat de aceasta locul apropierii, pe care dragostea ni l-a dat? Dacă ea a fost primită, ar trebui să ne regăsim în apropierea conştientă a Aceluia care a suferit şi a murit pentru noi. (David n-a suferit niciodată ceva pentru Mefiboşet!)

Dacă primim această binecuvântare, noi o putem experimenta cu adevărat numai prin aceea că aplicăm moartea lui Hristos la tot ce slujeşte „omului vechi”. Dacă preferăm aici viaţa, noi nu putem fi în bucuria actuală a „vieţii veşnice” – a cercului binecuvântărilor pe care moartea Sa şi învierea Sa ni le-au descoperit deja acum şi în care Duhul Sfânt doreşte să introducă inima noastră, căci în acest scop a fost El trimis de Tatăl.

Nu vreau să urmăresc mai departe în toate detaliile relatarea despre Mefiboşet în relaţia lui cu David în ceasul repudierii lui David şi despărţirea acestuia de împărăţie. Relatarea divină ne povesteşte în cuvinte puţine ce înseamnă pentru David o inimă credincioasă şi devotată, în timp ce el era absent de pe „locul lui de drept” (vezi 2 Samuel 19.25). Ar trebui ca noi să admirăm aceasta şi să năzuim la un răspuns corespunzător în viaţa noastră la faptul că Salvatorul şi Domnul nostru a fost respins şi dezonorat aici.

Cealaltă menţionare scurtă despre Mefiboşet la revenirea lui David şi răspunsul lui la hotărârea rapidă a lui David din cauza moştenirii – aşa cum găsim în 2 Samuel 19.31 – vorbesc iarăşi foarte clar despre dragostea neprefăcută şi dezinteresată faţă de David, care a putut învinge totul, numai pentru ca David să fie înălţat şi onorat şi Mefiboşet să poată savura din nou societatea lui şi să se bucure de ea.

Toate acestea sunt frumoase de studiat şi pline de fericire, să gândeşti la ele; sunt scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca cititorul şi scriitorul acestor rânduri să facă la fel şi să tragă foloase din ele. Ar trebui să provoace în noi exerciţii de inimă, în măsura în care noi am fost formaţi şi schimbaţi prin dragostea care „întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3.19), şi prin prezenţa aducătoare de bucurie şi tovărăşia Domnului şi Salvatorului nostru binecuvântat, Fiul Preaiubit al Tatălui, în care El Şi-a găsit (şi totdeauna Îşi găseşte) plăcerea.

Fie ca inimile noastre să exclame:

Îndreaptă-ne privirea fix spre Tine
Cu totul, şi numai spre Tine,
Ca plini fiind de frumuseţea Ta
Privirea noastră numai în spre Tin’ să stea.

Versete călăuzitoare: Galateni 1.6-9

Galateni 1.6-9: Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură şi doresc să strice Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema. Cum am spus mai înainte, spun şi acum din nou: Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema.

Apostolul Pavel spune în epistola către Galateni 1.6: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită.” Ceea ce Pavel denumeşte aici „evanghelie diferită”, era pericolul adăugării faptelor omeneşti (în mod deosebit respectarea legii iudaice) la lucrarea terminată a lui Hristos.

Dacă suntem împreună cu creştini, cărora le lipseşte maturitatea, atitudinea noastră ar trebui să fie aşa cum Pavel o descrie în Filipeni 3.15,16. Acolo el sfătuieşte pe cititor să se comporte conform stadiului lui de cunoaştere, şi Dumnezeu îi va da mai multă lumină. Dacă ne vedem confruntaţi cu conflicte de personalitate, atunci ar trebui să dăm ascultare sfatului din Filipeni 4.2, unde credincioşii sunt îndemnaţi „să aibă acelaşi gând” (faptul că aceste două surori sunt îndemnate să gândească la fel, fără să fie învăţate, ne permite să deducem că aici era un conflict de personalitate şi nu un conflict referitor la învăţătură). Dar ce este atunci când cineva vesteşte o altă evanghelie; una care leagă faptele omeneşti şi lucrarea lui Hristos? Ar trebui să aşteptăm până când oamenii aceştia primesc lumină mai clară? Ar trebui „să îngropăm securea de război” şi să fim în părtăşie fericită cu ei? Scriptura ne dă răspunsul în Galateni 1.8,9; acolo se spune: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema. Cum am spus mai înainte, spun şi acum din nou: Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema.”

De ce nici un compromis?

Acesta este un cuvânt aspru, nu-i aşa? Nu ar trebui noi ca şi creştini credincioşi să fim blânzi, împăciuitori şi îngăduitori şi să ne primim unii pe alţii? Neapărat! Dar în ceea ce priveşte mesajul Evangheliei nu trebuie să fie nici un compromis. Sunt cel puţin trei motive, pentru care noi nu ar trebui să facem compromisuri:

1. În primul rând, Evanghelia este inima credinţei creştine, şi dacă aceasta este schimbată, această schimbare va influenţa toate celelalte.
2. Dacă, în al doilea rând, se predică o altă evanghelie, bărbaţii şi femeile nu pot fi mântuite.
3. În final, şi cel mai important: să vesteşti o altă evanghelie aceasta înseamnă un atac la lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Hristos.

1. Esenţa credinţei creştine este schimbată

De îndată ce natura Evangheliei este schimbată, şi natura creştinismului se schimbă. De îndată ce noi adăugăm la Evanghelie necesitatea faptelor omeneşti, ea nu mai este Evanghelia harului. Ea nu mai este nici un dar gratuit. Un om răscumpărat nu mai este veşnic sigur. Viaţa veşnică nu mai este veşnică, dacă împlinirea Legii este cea care ne ţine siguri. Este o chestiune îngrozitoare să predici o altă evanghelie, deoarece este o chestiune îngrozitoare să ataci nucleul propriu-zis al credinţei creştine.

2. Oamenii nu mai pot fi mântuiţi

Dacă se predică o altă evanghelie, bărbaţii şi femeile nu mai pot fi mântuiţi/mântuite. În principal, în credinţa creştină este vorba de a renunţa la efortul propriu de a te salva şi să primeşti lucrarea terminată a lui Hristos. Dacă vestim o altă evanghelie, una prin care bărbaţii şi femeile, tinerii şi tinerele nu pot fi mântuiţi/mântuite, atunci facem ceva înfiorător şi detestabil. Noi condamnăm oameni la moartea veşnică, deoarece vestim o credinţă falsă, care nu poate mântui. Este îngrozitor să predici o altă evanghelie, deoarece este îngrozitor să încurajezi pe alţii să se încreadă într-un mesaj care nu poate mântui.

3. Un atac la lucrarea Domnului Isus

Da, acestea sunt urmările îngrozitoare, dacă vestim o altă evanghelie. Dar mai este şi o altă urmare, care pun în umbră pe celelalte în importanţa lor. Al treilea motiv, pentru care este îngrozitor să vesteşti o altă evanghelie este: ea este un atac la lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Hristos. Fiorii morţii Mântuitorului nostru ne sunt prezentaţi în Psalmul 22.14-17 cu o simplitate mare şi claritate cruntă: „Sunt vărsat ca apa şi toate oasele mi se desfac. Inima îmi este ca ceara, se topeşte înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii; şi m-ai adus în ţărâna morţii. Pentru că nişte câini m-au înconjurat, o ceată de răufăcători m-a împresurat; mi-au străpuns mâinile şi picioarele.”

Să vesteşti o altă evanghelie, faptele noastre ca necesitate suplimentară pentru mântuire, înseamnă că aceste suferinţe ale Domnului nu erau suficiente. Aceasta este rău. Psalmul 29.2 spune: „Daţi Domnului gloria Numelui Său! Adoraţi-L pe Domnul în sfântă splendoare!” Dacă vestim o altă evanghelie, prin aceasta spunem că sfinţenia şi meritele lui Isus sunt insuficiente ca să lucreze mântuirea noastră.

Nici o altă evanghelie!

Desigur putem vedea, că este o chestiune gravă să vesteşti o altă evanghelie, în mod deosebit o evanghelie care adaugă faptele ca necesitate pentru mântuire. Nu este de mirare, că Pavel spune: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema. Cum am spus mai înainte, spun şi acum din nou: Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema!” (Galateni 1.8,9). Dacă vine cineva la noi şi vesteşte o altă evanghelie, atunci nu este loc pentru o atitudine blândă, împăciuitoare, îngăduitoare şi de acceptare. Pavel nu avea o astfel de atitudine faţă de aceşti oameni, şi la fel şi noi nu ar trebui să avem o astfel de atitudine.

Trebuie să recunosc, că exprimarea în articolul acesta sună mult mai dură decât în toate celelalte, pe care le-am scris până acum, dar am căpătat convingerea din Scriptură, că nu trebuie să fie nici un compromis cu privire la mesajul Evangheliei, pe care noi o credem şi o vestim.

Tradus de la: Ein anderes Evangelium: Werke und Gnade?

Titlul original: „Another Gospel“
Cu aprobarea amabilă de la www.brethrenonline.org