Ne-a eliberat de popismele (care ne batjocoresc de mii de ani), doar într-o clipeală- un simplu virus, creat ca să uşureze planeta, dar ne-a uşurat pe noi de atâtea pomeni, lumânări, idolatrii, taxe, foto-picturi mute, surde (Ps.115,135) dar aurite, iconate, făcătoare de boli şi de bani! Înaintea următoarelor urgii-Minunea aceasta este pentru a ne pocăi, chiar dacă preoţii încă prigonesc pocăinţa, poreclindu-i pe Creştinii Adevăraţi– sectanţi… „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.” (Ap.9/20,21) Şi…

5Cât de “profesionişti” şi corupţi erau “anticorupţii” lui Adrian Năstase…PSD-ul – umbrela lui Omar Hayssam…Urmaşii foştilor criminali din 1989 s-au reîntors la Timişoara (locul faptei)…Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti…Cum a furat famiglia nasului Mircea Geoana banii romanilor; Suntem iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât55Manipularea maselor, contrafacerea adevarului  si idolatria mascata…Icoanele sunt idoli și închinarea la ele este idolatrie, iar “minunile” lor sunt din iad!ÎNCHINAREA LA IDOLI…Ce spune Biblia despre închinarea la idoli și despre idolatrie ( 19 )Ce spune Biblia despre închinarea la icoane ; Pastor John Piper-Cea mai mare dintre acestea este dragostea “Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” (Partea a doua)- (Matei 5:43-48) Iertarea;Din prigonitor, ucenic- Pocainta sau religie ?66Apel la pocăinţă-unitate…. Un  om în Hristos, J. N. Darby; Scrisoarea I- W. Trotter; Adunarea ca Trup al lui Hristos… Adunarea ca Mireasă a lui Hristos- Christian Brie; Soţia lui Hristos- R. K. Campbell; Ce este de făcut în situaţia actuala- André Gibert; Cele şapte dispensaţii-  C. I. Scofield;Israel şi Biserica- F. B. Hole; Mădularele Trupului- H. L. Heijkoop; Răpirea- Hamilton Smith; „În public şi din casă în casă”- C. H. Mackintosh; Zidirea prin lucrarea de slujire- Walter Gschwind; În care Adunare (Biserică) să merg? (2) Incursiune de recunoaştere în Noul Testament- SoundWordsfd

În secolele 8 și 9, în Imperiul și în Biserica Bizantină au avut loc vreme de peste o sută de ani, lupte sângeroase între cei care au susținut introducerea icoanelor în biserici și cei care erau împotriva icoanelor.

Este cunoscut faptul că în primele cinci secole ale erei creștine nu existau deloc icoane în Bisericile creștine, deoarece creștinii din acele timpuri considerau că a face asemenea obiecte ar fi reprezentat o încălcare flagrantă a primelor două porunci din Decalog. (Ieșirea 20:1-5).

Catacombele și Bisericile creștine care s-au păstrat din această perioadă ne arată că aceste locașuri de închinare erau cel mai adesea neîmpodobite iar atunci când erau totuși decorate, se foloseau numai motive florale îmbinate cu imagini de plante, păsări și animale și anume din cele care sunt menționate în Sfintele Scripturi (de exemplu: grâul, vița de vie, floarea de crin, palmierul, smochinul, măslinul, apoi mielul, peștele, porumbelul etc.).

​Toate aceste reprezentări aveau un rol pur decorativ. Totuși spre sfârșitul secolului trei, pe alocurea apar și reprezentări de chipuri umane, de exemplu reprezentarea Bunului Păstor, ducând pe umeri oaia cea pierdută și acum regăsită.

Însă decorarea caselor de rugăciune cu chipuri umane a fost interzisă de către Sinodul de la Elvira, ținut în anul 306 (articolul 39).

Chiar și în următoarele două secole nu existau icoane în Biserici.

Un exemplu în acest sens este ceea ce spune scriitorul latin Lactanțiu, în cartea sa „De mortibus persecutorum” („Despre morțile persecutorilor”) spune că în ziua de 23 februarie

303 când, din ordinul împăratului Dioclețian și a ginerelui său Galeriu, s-a dat semnalul de declanșare a unei progoane contra creștinilor, prefectul orașului Nicomidia împreună cu o puternică gardă militară, au venit la Biserica Creștină din oraș. ​​Au spart porțile clădirii bisericii și intrând acolo, au căutat reprezentări (statui, icoane) ale Dumnezeului creștinilor, deoarece romanii nu-și puteau imagina un cult fără reprezentări ale Divinității. Dar nu au găsit nimic din toate acestea, decât numai niște Scripturi, cărora le-au dat foc imediat, după care au devastat și jefuit Biserica, iar în cele din urmă, au și demolat-o.

 

​​​​​Au pictat primii creștini icoane?

Poate ați auzit de părerea pe care o au astăzi unii creștini care spun că doctorul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ar fi fost și pictor și ar fi pictat icoane cu chipul Maicii Domnului. Există astăzi Biserici și mănăstiri care chiar pretind că posedă astfel de icoane pictate de însăși mâna Evanghelistului Luca.

De asemenea, o altă legendă spune că atunci când Domnul Iisus mergea cu crucea în spate pe străzile Ierusalimului, fiind dus la răstignire, o femeie miloasă, numită Veronica, I-a șters fața obosită și chinuită, cu o maramă curată, iar pe maramă în mod miraculos, s-a imprimat chipul Domnului.

Se susține că ulterior, de pe această maramă, chipul Domnului a fost copiat pe icoane.

Dar primii creștini erau evreii care cunoșteau foarte bine poruncile care interzicea facerea de chip cipolit (statui) și de înfățișări (icoane) ale lui Dumnezeu (Ieșirea 20:4; Deuteronom 5:8; Avacum 2:18).

 

Sunt oare adevărate aceste relatări? 

În Sfânta Scriptură nu găsim nimic care să le confirme. De asemenea, din datele istorice prezentate mai sus, se vede că în primele secole, creștinii nu aveau și nu se închinau la icoane, deci aceste povești sunt pure fantezii ale unora!

​Adevărul este că asemenea relatări nu sunt decât niște legende basme și mituri, inventate cu sute de ani mai târziu de către închinătorii la icoane. Ei au dorit ca prin asemenea povestiri care au mare priză în popor, să dea un răspuns celor care, pe bună dreptate, se întrebau: de unde au știut pictorii de icoane cum arăta Domnul Iisus la față?

Însă, pe măsura trecerii timpului, sub pretextul că ar fi picturi cu caracter didactic, icoanele au pătruns treptat în locașurile de cult, din secolele următoare, susținându-se că asemenea reprezentări pot fi foarte grăitoare și explicative, mai ales pentru neștiutorii de carte.

Așa se face că în secolul 7, Sinodul numit „cvintisext” (adică al 5-lea și al 6-lea împreună), ținut în anii 691-692, a permis zugrăvirea și chiar cinstirea icoanelor în Biserici. Această hotărâre a deschis drumul pentru multe exagerări din partea credincioșilor, mai ales a femeilor, care erau foarte atașate de icoane. Așa se face că unele icoane au început să fie considerate ca „făcătoare de minuni”. Au mai apărut și așa-numitele icoane „acheropoete”, despre care se spunea că nu sunt pictate de mână omenească, ci de către… îngeri. Aceasta ducea în mod clar la idolatrie, întrucât oamenii își dirijau închinarea lor către obiectul material, deci către icoana propriu-zisă.

După mai multe lupte, în așa zisul Sinod iconodul din anul 787 la Niceea, ținut între 24 septembrie – 13 octombrie 787, s-a hotărât că închinarea la cruce, la Evanghelie, la icoane și la moaștele sfinților este bună.

Să vedem ce învață Biblia care este Cuvântul adevărului (Ioan 17:17; 2Timotei 3:16-17).

 

Care este diferența dintre „latreia” şi „proskyneo”?

Cultul ortodox susţine că ei nu se închină la icoane, doar le cinstesc. Ei aduc ca argument, cuvintele din limba greacă, și anume: „latreia”, închinarea rezervată doar lui Dumnezeu, tradus în Biblia ortodoxă, tradus cu slujire sau închinare, şi cuvântul: „proskyneo”, referindu-se la cinstirea lui Dumnezeu, dar în Vechiul Testament şi a regilor, profeţilor, oamenilor proeminenţi („proskyneo”).

Noi cunoaștem din Scripturi că „latreia”: serviciu, sacru, este un serviciu ce trebuie adus doar lui Dumnezeu (vezi: Luca 2:37; Fapte 7:7 Fapte 24:14; Fapte 27:23; Romani 1:9,Romani 1:25; Filipeni 3:3; 2Timotei 1:3; Apocalipsa 7:15; 22:3).

Tot din Biblie știm, că termenul ebraic: şa-ha şi corespondentul lui din greacă: proskyneo, este folosit pentru Creator, pentru a-L cinsti pe El în calitatea Lui de Dumnezeu, iar când se aplică la oameni, el are sensul de cinstire sau onoare pentru poziția respectivă a omului.

Să dăm câteva exemple din Scripturi cu cuvântul ebraic şi cuvântul grec din Septuaginta:

 „Lot…s-a plecat până la pământ  [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] înaintea a doi din cei doi îngeri – Geneza 19:1.

„Avraam s-a plecat până la pământ  [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] înaintea poporului din Canaan – Geneza 23:7,Geneza 23:12.

Isaac a binecuvântat pe Iacob spunând: „Neamuri să se închine [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] înaintea ta! … şi fiii mamei tale să se plece înaintea ta [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] – Geneza 27:29.

„David s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] înaintea regelui Saul – 1Samuel 24:8.

Abigail „s-a închinat [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] până la pământ” înaintea lui David şi apoi înaintea reprezentanţilor lui David – 1Samuel 25:23,1Samuel 25:41.

Însă cercetând toate versetele din Noul Testament, unde apare acest termen în toate formele lui gramaticale, în nici un verset care vorbește de închinarea creștină, nu se referă la o închinare la alte persoane în afară de Tatăl și Fiul!

Vezi: Matei 2:2,Matei 2:8,Matei 2:11; Matei 4:9-10; Matei 8:2; Matei 9:18; Matei 14:33; Matei 15:25; Matei 18:26; Matei 20:20; Matei 28:9,Matei 28:17; Marcu 5:6; Marcu 15:19; Luca 4:7-8; Luca 24:52; Ioan 4:20,Ioan 4:21,Ioan 4:22,Ioan 4:23,Ioan 4:24; Ioan 9:38; Ioan 12:20; Fapte 7:43; Fapte 8:27; Fapte 10:25; Fapte 24:11; 1Corinteni 14:25; 1Corinteni 11:21; Evrei 1:6; Apocalipsa 3:9[1]Apocalipsa 4:10; Apocalipsa 5:14; Apocalipsa 7:11; Apocalipsa 9:20; Apocalipsa 11:1,Apocalipsa 11:16; Apocalipsa 13:4,Apocalipsa 13:8,Apocalipsa 13:12,Apocalipsa 13:15; Apocalipsa 14:7,Apocalipsa 14:9,Apocalipsa 14:11; Apocalipsa 15:4; Apocalipsa 16:2; Apocalipsa 19:4,Apocalipsa 19:10,Apocalipsa 19:20; Apocalipsa 20:4; Apocalipsa 22:8-9.

Astfel, din păcate clerul ortodox nu și-a făcut bine lecțiile nici la această problemă, chiar dacă în Vechiul Testament, „proskyneo” era folosit pentru cinstirea oamenilor de vază, el nu mai este folosit în Noul Testament!

Prin urmare, cultele care îl folosesc pentru alte ființe decât Dumnezeu și Fiul Său, acest termen: sunt idolatre și nu sunt creștine! Și sunt împotriva învățăturii Domnului, care a spus atunci când a fost ispitit de Diavolul, că atât închinarea („proskyneo”), precum şi slujirea sau serviciul sacru („latreia”) îi aparţine strict lui Dumnezeu!

Domnul a învăţat: „Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini („proskyneo”şi Lui singur să-I slujeşti („latreia”)» – Matei 4:10 BO, vezi şi Luca 4:8.

De fapt, chiar închinarea adusă Fiului, El o dă mai departe Tatălui (comp. cu Ioan 16:26), căci de la El a primit autoritatea și ungerea (Matei 28:18; Fapte 5:31; Evrei 1:9) de aceea, rămâne pentru creștini:

„«Domnului Dumnezeului tău să te închini („proskyneo”şi Lui singur să-I slujeşti („latreia”)»!

În Noul Testament apare închinarea la icoane, dar în sensul negativ de închinare la icoana fiarei și i se va aduce „proskyneo”, de către cei apostați (Apocalipsa 13:15; Apocalipsa 14:9), dar ei vor fi pedepsiți etern (Apocalipsa 16:2; Apocalipsa 14:11; Apocalipsa 19:20).

Apostolul Ioan dorește să-i de-a „proskyneo”, la îngerul care i s-a arătat, dar îngerul nu acceptă închinarea și îi spune lui Ioan: Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin [proskynéolui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te [proskynéo], căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei” (Apocalipsa 19:10, BO, vezi și: Apocalipsa 22:9)

Prin urmare orice cinstire dată altcuiva decât Tatălui și Fiului, încalcă învăţătura Domnului și Mântuitorului nostru!

 

De ce icoanele sunt idoli și închinarea la ele este: idolatrie?

Să vedem în primul rând: ce este idolatria?

Idolatrie însemnă conform cu Orthodox Wiki: Închinarea la idoli reprezintă un caz particular al închinării la dumnezei străini”. – Închinarea la dumnezei străini

Ce însemnă cuvântul închinare?

Închinare însemnă conform cu Orthodox Wiki: Închinarea (gr. proskynesis) este termenul general în teologia și limba bisericească pentru actul general de venerare sau de cinstire… închinarea se exprimă în acte de prosternare (v. metanie) specifice și distincte, rugăciuni, în gesturi de pietate și reverență”.

Ținând cont de aceste definiri de teremeni așa cum îi definește Enciclopedia creştinismului ortodox online, atunci din start faptul că ortodocși și catolici și alții, se închină la o icoană, adică o sărută (comp. cu 1Regi 19:18), se prostearnă în fața ei (îngenunchiază), este: IDOLATRIE! Dacă nu consideră acea icoană Dumnezeul lor, Mântuitorul lor, atunci de ce se închină în fața ei și o sărută?

Dacă Dumnezeul lor este în cer (Matei 6:9), atunci s-ar închina la Cel din cer, ar privi în sus și inima lor ar fi la El, dar faptul că se închină la un obiect, și face rugăciuni și gesturi de reverență, ca sărutul, plecăciunea, adorarea, față d eobiect nu este altceva decât IDOLATRIE!

Faptul că majoritatea icaonelor zugrăvesc creaturi ca „Maica Domnului”, diferiți „sfinți”, „îngeri”, aceasta indică că închinătorii la icoane au mai mulți dumnezei pe care îi adoră și în fața cărora se plecaă! Și atunci toate aceste ființe create, care devin idoli prin închinarea la ei, devin o idolatrie, adică o închinare la Dumnezei străini diferiți de Dumnezeul Creator, care a spus în Exod 20:2-3, Biblia Ortodoxă 1988 (sigla BO): «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” Noul Testament susține acest principiu în 1Corinteni 8:5-6; 2Corinteni 6:14-18; 1Ioan 5:21.

În Biblie plecăciunea în faţa unui obiect şi sărutul lui prin care îl adori, însemna: idolatrie!

Când profetul Ilie se plânge la Iahve, că a rămas singur dintre închinătorii adevăraţi, Dumnezeu îi spune în 1Regi 19:18 (BO): „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!”

Noul Testament susţine acelaşi lucru. În Romani 1:22-25 (Biblia Ortodoxă), se spune: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor…Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” Nu se poate nega că icoana și crucea indiferent din ce material e făcută, lemn, aur, argint, piatră, fier, aramă, etc. este un obiect creat de mâna omului, chiar crucea pe care a fost răstignit Iisus a fost un obiect creat de mâna omului.

Apostolul Pavel avertizează că nu cinstim făptura, sau creatura, în locul Creatorului sau Făcătorului, adică în locul lui Dumnezeu!

Faptul că trebuie să ne închinăm doar lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său în toate rugăciunile este scris în Coloseni 3:17 și în Efeseni 5:20, BO, unde se spune: “Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl”. Vedem că Biblia este exclusivă TOTDEAUNA să-i mulțumim lui Dumnezeu și pentru TOATE! Nu există loc în porunca divină de rugăciune la altcineva!

Astfel rugăciunile la altcineva este: idolatrie, închinare la un dumnezeu străin și contrar poruncilor divine!

 

Cum este închinarea la o imagine care chipurile l-ar reprezenta pe Dumnezeu?

Conform Bibliei îdolatrie este și închinarea la Dumnezeu prin imagini, chipuri cipoplite sau simboluri!

Vă voi da mai multe exemple din Biblie, că idol înseamnă să mă închin la Dumnezeu (Exod 34:6; Ioan 17:3), printr-un chip cioplit.

Toţi care au citit Biblia, ştiu că viţelul de aur făcut de Aron, din Exodul 32, era un idol, dar mulţi nu realizează ca el a fost făcut cu intenţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu, pe Iahve Dumnezeul lui Israel care l-a scos pe Israel din Egipt. Exod 32:4-5 (BO), spune„Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului! Văzând aceasta, Aaron a zidit înaintea lui un jertfelnic; şi a strigat Aaron şi a zis: „Mâine este sărbătoarea Domnului!”.  A călcat Aron şi poporul Israel, porunca lui Dumnezeu de a nu face chipuri cioplite şi de a nu se închina decât Lui? Păi potrivit teoriei tradiţionale cu privire la icoane-cruce, nu a călcat, căci doareau să-L cinstească pe Iahve, prin viţel, ei nu au dorit să cinstească un Zeu străin! Doar să-şi aducă aminte de Iahve Dumnezeu prin viţel şi să-L sărbătorească pe Dumnezeu. Observaţi sărbătoarea nu este în cinstea viţelului, ci în cinstea Domnului, în original în cinstea lui Iahve. Care a fost reacţia lui Dumnezeu?

În Exod 32:7-10, se descrie reacţia lui Iahve: „Atunci a zis Domnul către Moise: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit. Curând s-au abătut de la calea pe care le-am poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el, aducându-i jertfe şi zicând: “Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!” Şi a mai zis Domnul către Moise: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice; Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!”

Curios Dumnezeu nu susţine teoria cultelor tradiţionale. Dumnezeu nu-i spune lui Moise: ‚ce bine că au făcut ceva să-şi aducă aminte de Mine şi să mă sărbătorească, şi aşa le-am dat cam puţine sărbători’. Nu, El a descrie fapta lor ca act de idolatrie, ca o răzvrătire, o abatere de la calea Lui, şi în consecinţă Dumnezeu doreşte să-i distrugă.

În lucrarea: ,,Dicţionar al Noului Testament” făcut de Editura Institutului Biblic şi de misiune Al bisericii ortodoxe române p. 216, se spune despre această relatare cu viţelul de aur: „israeliţii n-aveau intenţia să adore un zeu egiptean; dar totuşi influenţaţi din perioada când au asistat la o asemenea adorare, au reprezentat şi ei, sub forma unui viţel, pe Iahve care-i eliberase din Egipt”. Iată că acest dicţionar ortodox, recunoaşte că viţelul nu a fost un alt Zeu; ci o reprezentare a lui Iahve. Oare câte biserici ortotoxe nu au reprezentări ale lui Iahve pictate în interiorul lor? Iahve potrivit teologiei ortodoxe, este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, câţi oameni, nu îngenunchiază, sărută, se roagă în faţa unei astfel de interpretări, care este diferenţa dintre ei şi Israel apostat care nu a ascultat de Dumnezeu?

În 1Regi 12:28 (BO), Ieroboam regele a 10 triburi din Israel, temându-se ca multimea se va întoarce spre regele Roboam a lui Iuda şi Beniamin (două triburi), deoarece acolo la Ierusalim era templul lui Iahve, a conceput un plan: „Şi sfătuindu-se, regele a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: “Nu trebuie să vă mai duceţi la Ierusalim; iată Israele dumnezeii tăi, care te-au scos din pământul Egiptului!”

În limba ebraică pentru traducerea: „dumnezeii”, este Elohim, aceiaşi expreie care este folosită şi în cazul lui Iahve în Geneza 1:1 şi urm. Aceşti viţei reprezentau pe Dumnezeul care a scos pe Israel din Egipt.

În DICŢIONARUL BIBLIC ILUSTRAT, se spune: „Principalele forme de idolatrie în care a căzut Israel foloseau *chipuri cioplite şi turnate, stâlpi, *aşera şi *terafimi. masseka, sau chipul turnat, era confecţionat prin turnarea metalului într-un tipar şi apoi modelarea lui cu unelte (Exod 32:4,Exod 32:24). Nu se ştie dacă acest chip, ca şi viţeii făcuţi mai târziu de Ieroboam, au fost destinaţi să-L reprezinte pe Iahve, sau dacă au fost consideraţi piedestalul pe care era întronat Iahve. Analogia cu heruvimii (cf. 2Samuel 6:2) sugerează a doua idee, care este sprijinită şi de dovezile arheologice (cf. G. E. Wright, Biblical Archaeology, p. 148, o ilustraţie a zeului Hadad călare pe un taur). Heruvimii, însă, erau ascunşi vederii şi aveau o înfăţişare „nepământeană”. Ei nu pot indica nici o afiliere inacceptabilă a Dumnezeului întronat, cu paralele pământeşti. Viţeii, pe de altă parte, nu erau ascunşi vederii (din câte sugerează naraţiunea) şi nu puteau decât să indice participarea lui Iahve la religia şi teologia fertilităţii”.

Relatarea continuă cu cuvintele:

1Regi 12:29-33 (BO): „Şi a pus unul în Betel, iar pe celălalt în Dan. Însă fapta aceasta a dus la păcat, căci poporul a început să meargă pentru a se închina unuia din ei, până la Dan, şi a părăsit templul Domnului. Şi a zidit el şi capişti pe înălţimi şi a făcut preoţi, luaţi din popor, care nu erau fii ai lui Levi. Şi a aşezat Ieroboam şi o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, asemenea cu sărbătoarea care era în Iuda, şi a adus jertfe pe jertfelnic. Tot aşa a făcut el şi la Betel, ca să aducă jertfe viţeilor pe care-i făcuse. Şi a aşezat la Betel preoţi pentru înălţimile făcute de el. Şi a adus jertfe pe jertfelnicul pe care l-a făcut la Betel în ziua a cincisprezecea din luna a opta, lună pe care şi-o alesese el după placul lui pentru sărbătorire. Şi a făcut sărbătoare pentru fiii lui Israel şi s-a apropiat de jertfelnic, ca să săvârşească tămâiere”.

În această închinare la viţei, Ieroboam a încercat să copieze adevărata închinare, a rânduit preoţi ca la Ierusalim (dar nu din tribul lui Iuda), a făcut o sărbătoare la data care se ţinea şi în Ierusalim, a făcut şi altare de închinare.

La care se mai adaugă invenţii proprii, cum şi Ieroboam, a inventat o sărbătoare. Câte sărbători nu sunt inventate de oamenii faţă de cele din Biblie?

Închinarea la Dumnezeul care i-a scos din Egipt prin statui era: păcat, după cum spune textul: „fapta aceasta a dus la păcat”.

Chiar dacă cineva dorește să facă o imagine care chipurile l-ar reprezenta pe Dumnezeu ea în ochii lui Dumnezeu este idolatrie!

Să vedem în continuare:

 

Poate fi Dumnezeu reprodus într-o icoană?

Cuvântul lui Dumnezeu condamnă fabricarea de icoane religioase și a te închina lor, căci Dumnezeu spune în Deuteronom 4:12-24, BC: „Şi Domnul v-a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, DAR N-AŢI VĂZUT NICI UN CHIP, ci aţi auzit doar un glas. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi, şi să vă faceţi un chip cioplit sau o înfăţişare a vreunui idol sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei…şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecare… Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”.

Deci observăm, căci Dumnezeu interzice confecţionarea de chipuri cioplite (statui) dar și de înfățișarea sau chipul (icoane) a vreunui bărbat care ar semăna chipurile cu divinitatea, și prin care să ne închinăm, căci Dumnezeu Cel Adevărat este nevăzut, nu l-a văzut nimeni (Ioan 1:18), deci El nu poate fi reprezentat printr-o imagine fizică, căci El este duh, ceva nevăzut, de aceea noi trebuie să ne închinăm în duh (Ioan 4:23-24).

Iar în Deuteronom 5:8, Biblia Ortodoxă 1988, la fel se spune: “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ”. Deci porunca lui Dumnezeu interzicea atât confecționarea de statui (chipuri cipolite) cât și de icoane (înfățișări), ale lucrurilor “ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ”.

Iar reprezentarea Dumnezeului nevăzut într-o icoană este o necinstire a Lui şi o nebunie după cum spune Romani 1:22-25, BC, unde se precizează:

„S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor… căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” Da este o nebunie, să-l pictezi sau să-l sculptezi pe Dumnezeu în formă de chip de om material, este o necinstire a Sfântului şi Nevăzutului Dumnezeu.

 

Atunci de unde vin așa zisele minuni ale icoanelor?

Având în vedere că icoanele sunt idoli și închinarea le ele este idolatrie, iar în spatele icoanelor (idolilor) stau demonii după cum se arată în Deuteronom 32:17; Osea 12:12; 1Corinteni 10:20!

Iar demonii sau dracii din fiecare icoană doresc să dirijeze închinarea omului, spre Satan, Diavolul, tatăl minciunii, care a dorit să fie asemenea cu Cel Preaînalt” (Isaia 14:14 BO), care susținea: “Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu” (Iezechiel 28:2, BO).

Și atunci nu ne mirăm de așa zise minuni care apar pe icoane sau prin intermediul acestor icoane (idoli), icoane care plâng, așa zise vindecări, etc.

Chiar dacă unele sunt mistificări făcute de oamenii, unele sunt lucrări demonice ale demonilor care sălășuiesc în acești idoli!

De pildă, “Maica Domnului cu pruncul”, zugrăviți în multe icoane, de fapt nu este Maria o evreică monoteistă care se închina doar la Dumnezeul lui Israel și care nu acceptă închinarea la ea, și nici pruncul Iisus, căci Fiul lui Dumnezeu a fost uns ca Rege, Domn, Mântuitor, doar de la botez, al 30 de ani (Matei 3:16-17; Fapte 5:31; Fapte 10:38), și doar după botez, El a făcut minuni de la Dumnezeu (Ioan 2:1-11).

Ci această femeie este demonul: înțelepciunii firești, drăcești (Iacob 3:15-16), la care se închinau păgânii și chiar evreii când s-au apoztaziat au numit-o: “împărăteasa cerului” (Ieremia 7:18;  Ieremia 44:17-19,Ieremia 44:25). În Biblia ortodoxă ca să falsifice adevărul biblic: „zeița cerului” în loc de “împărăteasa cerului”, în Biblia catolică: „regina cerului”, așa cum este și în textul ebraic și în Septuagina, vezi Ieremia 44:19, așa cum o numesc ortodocși pe Maria, dar de fapt nu este Maria din Biblie; ci, duhul demonic al înțelepciunii firești, drăcești care conduce activitățile religioase false!

Iar pruncul din icoane nu este altul decât: anticrist, care lucrează în cei care nu rămân în învățătura lui Christos (2Ioan 1:7-11).

Antihrist prin duhul lui uitați ce minuni poate face: Iar venirea aceluia [aticristului] va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase,
Şi de amăgiri nelegiuite
, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,
Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea
 (2Tesaloniceni 2:8-12 BO).

Iubite cititor, întreabă-te în mod sincer: iubești tu adevărul? Citești, crezi și urmezi Cuvântul lui Dumnezeu? Faci lucruri religioase învățat de Cuvântul Adevărului sau de oameni?

Observați ce se întâmplă cu cei ce se închină la icoana fiarei adică a lui anticrist din necazul cel mare, cele din prezent sunt doar o avam premieră a lucrării anticriste de atunci: Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei” (Apocalipsa 14:9-11 BO).

Și în Apocalipsa 21:8, BO, se precizează: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

 


[1] În Apocalipsa 3:9, vorbește de „proskyneo”, față de îngerul bisericii din Filadelfia, dar această plecăciune a evreilor în fața lui, nu este una literală; ci, este una figurată, în sensul că îi va supune lui, adică că și aceștia vor recunoaște autoritatea lui dată de Domnul și învățătura creștină la care ei se împotriveau până atunci!

Inchinatori la idoli

Autor: Anonim 
Text: 1 Ioan 5:21

Introducere:
Exista pasaje in Biblie care ni se par demodate. Acesta este unul dintre ele. El ne vorbeste despre pericolul “inchinarii la idoli”, ori astazi, vom zice noi, nu mai este la moda sa ne inchinam la idoli. Aceasta practica a ramas in negura vremurilor de mult apuse.

Asa sa fie oare? Ceea ce uitam adesea este ca fiinta umana a ramas esentialmente aceiasi si ca Solomon ne-a avertizat ca Nu este nimic nou sub soare: ce a mai fost va mai fi si ce este a mai fost cu siguranta”.

Ce vreau sa spun? Vreau sa spun ca nu inchinarea la idoli a disparut, ci felul in care o percepem noi. In spatele idolilor la care s-au inchinat oamenii de-a lungul istoriei au existat intotdeauna emotii si trairi umane specifice. Actele exterioare n-au facut altceva decit sa exprime prin simbol, trairi foarte aprinse ale simtirii. Iata un text din Noul Testament care ne explica aceasta “metamorfozare” a trairilor sub forma idolatriei: “De aceea, omoriti madularele voastre care sunt pe pamint: curvia, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este o inchinare la idoli” (Col. 3:5). S-ar putea ca astazi noi sa fi renuntat la expresiile simbolice exterioare, la stilpii de lemn si la altarele de piatra, la turtele rotunde si la chipurile turnate, la cerceii de la urechi si la lunisoarele de la git, dar fiecare dintre noi este inca pindit de pericolul pingaririi prin explozia poftelor interioare, care sunt si astazi gata “sa dea lastari de amaraciune”.

Adevarul este ca oricine nu I se inchina lui Dumnezeu si nu s-a reasezat sub autoritatea Lui echilibranta si vindecatoare, traieste o viata tumultoasa, in care poftele si patimile dicteaza. Intreaga omenire sufera si acum subjugata sub clocotitoarele eruptii ale pornirilor necontrolate (sau “controlate” din umbra de Diavol!). Iata in continuare citeva descrieri ale idolilor din trecut si corespondentii lor in trairile contemporane:

I. MARTE – “zeul razboiului”.
Oamenii l-au folosit pentru a-si justifica si explica pornirile violente, cotropirile, uciderile. A diparut astazi razboiul? Cu siguramnta ca nu. La acest altar vor mai cadea inca jertfe pina la sfirsitul lumii! Chiar “armaghedonul” va fi marele macel inchinat acestui zeu al razboiului. Prin contrast cu “razboiul justificabil”, copii lui Dumnezeu trebuiesc sa fie “fii ai pacii”, “facatori de pace” . La nasterea Domnului Isus, ingerii vestitori au cintat: “Pace pe pamint intre oamenii placuti Lui”.

“Copilasilor, feriti-va de idoli!”

II. BACHUS – zeul “petrecerilor”
Bachus a fost zeul bucuriei debordante abandonata in bratele placerilor carnale, zeul exuberantei. In cinstea lui, grecii ridicau cupa cu vin. Chipul sau era invesmintat in coarde de vita plina de rodul strugurilor.

A disparut goana dupa placerile petrecerilor? Chiar si fara pomenirea lui Bachus, traim intr-o societate care cheltuieste miliarde de dolari ca sa se “imbete” in placeri, ca sa iasa din “terna existenta mecanica a zilelor” si sa se abandoneze in aiurarile visatoare ale unei fantezii bolnave si inrobita de pofte.

Prin contrast cu “petrecaretii”, copiii lui Dumnezeu, prefera realitatea in locul iluziei, nu fug intr-o inconstienta dezumanizare, refuza robia poftelor animalice si traiesc frumos “ca in timpul zilei” (caci petrecerrile se tineau noaptea, iar imoralitatea astepta deobicei perdeaua intunerecului): “Ajunge, in adevar, ca in trecut ati facut voia Neamurilor si ati trait in desfrinari, in pofte, in betii, in ospete, in chefuri si in slujiri idolesti neingaduite. De aceea se mira ei ca nu alergati impreuna cu ei la acelasi potop de desfriu si va batjocoresc” (1 Petru 4:3-4).

“Copilasilor, feriti-va de idoli!”

III. MAMON – ZEUL POSESIUNILOR MATERIALE
Mamon – era de mult zeul posesiunilor materiale, al averii, al banilor. Nu cred ca trebuie sa insist ca sa va conving ca acest idol, fara reprezentarile lui simbolice din trecut, traieste si astazi si este o amenintare teribila. Uitati-va in jur la goana dupa avere, la permanenta competitie care agita piata economica. “ntreaga economie mondiala este bazata pe “libera competitie”. Competitie pentru ce? Care este scopul ei final?

Traim intr-o societate imatura, copilaroasa, pacalita prea lesne de Cel rau cu “jucariile” comfortului contemporan. Fiecare vrem sa adunam mai mult si mai mare. Ne uitam in curtea vecinului si vrem sa avem mai mult ca el. Cineva a rezumat obsedanta goana a celor stapiniti de Mamon intr-o “redefinire” a scopului vietii: “Who dies with the most toys, wins!” (Cine moare avind cele mai multe jucarii, cistiga!”). Intr-o lume inebunita de “cleptomania” celor obsedati cu acumularea bunurilor materiale, Domnul Isus a venit cu o corectie de sanatate si bun simt: “Vedeti si paziti-va de orice fel de lacomie de bani; caci viata cuiva nu sta in belsugul avutiei lui.” si le-a dat apoi pilda bogatului caruia i-a rodit tarina (Luca 12:15).

Inclinarea spre avaritie ne dezechilibreaza launtric si ne face incapabili pentru slujirea lui Dumnezeu: “Nimeni nu poate sluji la doi stapini, caci sau va uri pe unul si va iubi pe celalalt; sau va tinea la unul si va nesocoti pe celalalt: Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona” (Mat. 6:24).

“Copilasilor, paziti-va de idoli!”

IV. Cupidon – zeul dragostei si-al pasiunii
Cupidon – era pe vremuri “zeul dragostei irezistibile” . Este interesant ca simbolul lui cu chip de copilas purtator de aripioare si de arc si sageata mai staruieste inca, angelic si nevinovat prin parcuri si pe ilustrate postale. El era tovarasul de viata si activitate al lui Venus, zeita iubirii.

Am citit intr-o publicatie aparuta in limba engleza, ca acest Cupidon este zeul lui “convinient love”, al carei simbol este “condom”-ul, spre deosebire de “covenant love” al carei simbol este verigheta. Nimic mai adevarat!

Dragostea este o traire minunata, dar sa faci din ea o abandonare sub robia glandelor, a feromonilor si a instinctelor primare este o decadenta echivalenta cu inchinare la idoli. Cititi cu atentie capitolul 7 din cartea Proverbelor si veti descoperi ceva uitat de predicatorii de astazi: dragostea carnala era practicata in vechime sub mantia inchinaciunii: “Eram datoare cu o jertfa de multumire, azi mi-am implinit juruintele” (7:14). Patul este descris metaforic drept un altar: “Mi-am impodobit patul cu invelitori, cu asternuturi de pinzeturi din Egipt; mi-am stropit asternutul cu smirna, aloe si scortisoara. Vino sa ne imbatam de dragoste pina dimineata, sa ne desfatam cu dezmierdari!” (7:16-18). Sfatul dat in finalul capitolului este valabil si astazi: “Sa nu ti se abata inima spre calea unei astfel de femei, nu te rataci pe cararile ei. Caci ea a facut sa cada multe jertfe (jocul de cuvinte este evident) si multi sunt cei pe care i-a ucis ea. Casa ei este drumul spre locuinta mortilor, drumul care coboara spre locasurile mortii” (7:25-27).

Copilawilor, paziti-va de idoli!

V. MINERVA – zeita intelepciunii
Minerva – era in cetatile grecesti “zeita intelepciunii”. Ea domina “academiile” intelectualitatii la care petrecea “cultura”. Daca Minerva patroneaza idolatria intelectuala, este evident ca ea are si astazi temple si altare in mai toate orasele mai rasarite ale lumii. Publicatii universitare vorbesc chiar “metaforic” (sic!) despre “altarul stiintei si cunostintei”, numind cladirile care adapostesc scoli si facultati “temple” ale cunoasterii. Daca a cunoaste inseamna a lua legatura cu realitatea si a o intelege, atunci numai cunoasterea de Dumnezeu si prin Dumnezeu este calea prin care se poate ajunge la ea. stiinta de astazi s-a proclamat insa “atee” . Oamenii de stiinta si cultura, ne spune apostolul Pavel, s-au falit ca sunt intelepti si “au inebunit” (Rom. 1:22).

Definitia unei stari de nebunie este “o stare de confuzie generala, in care omul pierde legatura cu realitatea, traind intr-o lume a fantasmelor”. Ne putem baza pe “datele stiintifice”? Pina si cei mai inversunati “preoti ai laboratoarelor stiintifice” trebuie sa recunoasca faptul ca “adevarurile” stiintifice se schimba la fiecare zece ani (uneori chiar mai repede). Cine ar mai preda astazi dintr-un curs universitar folosit in 1940? Lumea intelectuala numeste aceasta ne’ncetata inlocuire a “adevarurilor stiintifice”: “progres”. N-ar fi mai cinstit sa se spuna ca ceea ce trebuie inlocuit, daca n-au fost “adevaruri”, au fost de fapt niste … minciuni! Din acest punct de vedere, stiinta isi schimba “minciunile” la fiecare zece ani!

Realitatea este insa alta: Minerva este o zeita cu cirje, care schioapata si se muta fara incetare cind pe un picior cind pe celalalt. Oamenii fara Dumnezeu sunt sortiti sa “b’jb’ie” pipaind prin intunerec o realitate din care au alungat “lumina” prezentei lui Dumnezeu: “El (Dumnezeu) a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamintului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa se sileasca sa-L gaseasca bijbiind, macar ca nu este departe de fiecare din noi. Caci in El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: “Suntem din neamul lui …” (Fapte 17:26-27).

Copilasilor, feriti-va de idoli!”

Imi veti zice desigur: “Frate, toti acesti idoli sunt un pericol pentru cei din afara Bisericii! Noi n-avem treaba cu ei!” Va voi raspunde ca n-aveti dreptate. Suntem la fel de in pericol ca si cei din societatea din afara Bisericii. Idolii nu se sfiesc sa intre in “curtea Templului.” Degeaba i-a asezat Solomon afara din oras, “pe muntele din fata Ierusalimului” (1 Regi 11:7). Idolii s-au strecurat in cetate si au patruns in inimile celor din poporul Domnului. Si daca cei de mai sus sunt un pericol evident, de care mai stim si mai vrem sa ne pazim, iata citiva idoli prefacuti, care au furisat printre noi purtind mastile religioase onorabile.

VI. MARIA SA “Eul”
In limba engleza, acesta este singurul pronume care se scrie cu litera mare, indiferent de locul in care se afla in propozitie. Bisericile crestine sunt pline de Diotrefi moderni, care in loc sa-L slujeasca pe Dumnezeu sau sa se puna la dispozitia fratilor, se slujesc pe ei, transformind amvoanele in altare ale afirmarii de sine. Este o realitate trista. Cine ar putea sa o nege?
Fratele Simion Cure imi spunea ca sunt doua feluri de predicatori: “priveghetori” si “privighetori”. Unii asculta necazurile altora, altii sunt acolo doar ca sa-si auda propriul glas si propria melodie. Muritori de rind se aseaza pe tronul papal si-si dau ideile proprii drept “edicte divine”.

Copilasilor, feriti-va de idoli!”

VII. “LEGALISMUL”
Bisericile au inlocuit Legea lui Moise (care macar ne-a fost data de Dumnezeu) cu legile traditiilor omenesti. Cine stie sa priveasca, va observa repede ca exista o “traditie baptista”, o “traditie ortodoxa”, o “traditie catolica”, o trdaitie “pentecostala”, o “traditie lutherana”, etc. Daca aceasta s-ar limita doar la manifestarile exterioare de cult, inca n-ar fi chiar asa de rau (orice manifestare de grup trebuie sa aiba o oarecare forma in desfasurare si anumite rinduieli care sa dea stabilitate in desfasurare; viata insasi este “cea mai organizata forma de existenta a materiei”). Legalismul si-a pus insa gheara ucigasa si pe trairile sufletesti, pe bucuriile si elanul nostru duhovnicesc.
Cercetatorii istoriei Bisericii au observat ca fiecare trezire religioasa urmeaza inevitabil un anumit ciclu: mai intii este entuziasmul care atrage si incalzeste masele de oameni, apoi urmeaza treapta “organizarii”. Ea duce la formarea unor structuri absolut necesare pentru momentul acela istoric. Cu timpul insa, structurile devin mai importante ca oamenii, entuziasmul este inlantuit de proceduri si comitete. Rezultatul este ca organizatia devine mai importanta decit oamenii, iar functionarii iau locul lucratorilor duhovnicesti.

“Copilasilor, feriti-va de idoli!”

VIII. DENOMINATIONALISMUL
“Pasarile cu pene la fel zboara impreuna”, spune proverbul popular. Peisajul contemporan al crestinismului ne prezinta o sumedenie de “grupari religioase”, “culte crestine”, “biserici surori”, etc. Ce sunt aceste denominatii si cum au aparut ele?
Cea mai buna descriere am gasit-o intr-o carte aparuta tot in limba engleza. Exprimarea era inlesnita de un joc de cuvinte: “Man, movement, monument”. Altfel spus: denominatiile au inceput cu activitatea scrisa sau oratorica a unui om (man) spiritual care a “redescoperit” adevarul Scripturii si l-a trimbitat celor din jur. La glasul lui, o parte din multime s-a incolonat dupa el si s-a format o “miscare” (movement). Dupa moartea liderului, miscarea a “inghetat” in tiparele si limitele lui, uneori pastrind ca eticheta chiar numele intemeietorului. S-a nascut astfel un monument (monument) sau o “denominatie”.

Inevitabile si imposibil de inlaturat din viata Bisericii contemporane, denominatiile trebuiesc tratate insa cu o anumita norma decenta de rezerva. Iata ce le scria apostolul Pavel, necoptilor crestini din Corint: “Cind unul zice: “Eu sunt al lui Pavel!” si altul: “Eu sunt al lui Apolo”, nu sunteti voi oameni de lume? Cine este Pavel? si ce este Apolo? Niste slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ati crezut; si fiecare dupa puterea data lui de Domnul. Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca; asa ca nici cel ce sadeste, nici cel ce uda nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face sa creasca”, “Christos a fost impartit? Pavel a fost rastignit pentru voi? sau in numele lui Pavel ati fost voi botezati?” (1 Cor. 2:4-7; 1:13).

“Copilasilor, feriti-va de idoli!”

IX. RELIGIOZITATEA
Exista “o forma de evlavie” fara putere de care trebuie sa ne ferim. Religiozitatea este definita ca “ritual fara o relatie personala cu Dumnezeu”. Cum se poate ca intr-o tara in care un procent coplesitor al populatiei se declara crestini sa existe atitea delicte, atita imoralitate, atita coruptie si atita pornografie?
Pe vremea marilor treziri spirituale din America, inchisorile ramineau goale, personalul tribunalelor trebuia redus, iar medicii constatau cu bucurie scaderea drastica a numarului celor infectati cu boli venerice. Pentru unii, religiozitatea functioneaza ca un veritabil “vaccin”: ei stiu suficient despre crestinism ca sa nu se mai imbolnaveasca cu el!

Adevaratul crestnism este o febra a dragostei (“Preaiubitul meu este cel mai frumos dintre oameni” “Eu sunt a preaiubitului meu si el este al meu”, “Ce am impotriva ta este ca ti-ai parasit dragostea dintii”, etc.)

Bisericile contemporane sunt asa de reci ca daca ar intra in ele cineva cu adevarat “in clocot” pentru Dumnezeu am zice ca “are febra” sau ca este fanatic! In loc sa ne adunam ca sa ne intilnim “cu Christos”, ne multumim sa venim la “adunare” ca sa auzim “despre Christos”. S-a ajuns astazi ne concentram asupra “anumitor atribute” ale lui Dumnezeu, fara sa-L luam in seama pe Dumnezeu insusi. Sunt Biserici care accentueaza “credinta”, facind-o un fel de pirghie arhimedica prin care am putea misca universul. Altii accentueaza “dragostea”, ca pe un riu iesit navalnic din matca si inundind pina la distrugere orice institutie de disciplina a sfinteniei si dreptatii. Exista inca si altii care au ajuns sclavii “bucuriei sfinte”, un fel de transa pagina, care transforma adunarile in iarmaroace pline de saltimbanci si giumbuslucuri. Astfel de oameni uita ca “bucuria Domnului” nu vine niciodata fara decenta si sfintenia prezentei Lui.

Daca religia ta nu te schimba , schimb-o tu pe ea! Nu te multumi cu “religiozitate”, ci cauta evlavia printr-o relatie personala cu Christos.

“Copilasilor, paziti-va de idoli !”

Incheiere:
“Nici un cuvint iesit de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” Biblia este o carte care refuza sa se invecheasca. Scurtul indemn din finalul epistolei lui Ioan ne este adresat si noua. Dumnezeu este mereu “contemporanul” nostru, Tatal etern coplesit de grija pentru “ai Sai”: “Copilasilor, feriti-va de idoli!

Manipularea maselor, contrafacerea adevarului  si idolatria mascata

Simbolistica pagana de inchinare idolatra la Zeul Soare Baal, prezent si astazi in sistemele religioase si heraldica statelor

 

 Zeul soare babilonian Shamash, corespondentul zeului Ra (egiptean)

Zeul soare babilonian Shamash: shemesh, sheh’mesh inseamna : a fi stralucitor;soarele; raza dinspre est.

Poate va intrebati de ce bisericile ortodoxe si nu numai au toate altarele spre EST?Astfel incit cei care vin sa se inchine sa o faca cu fata spre EST ,spre locul de unde rasare zeul soare Baal,numit si  Shamash, Zero-ashta, Osiris sau Ra in traditia egipteana!

Este oare Dumnezeu batjocorit de cei care se inchina in biserica ,cu fata spre EST, zeului soare Baal? Desigur, confirmarea o gasim in Ezechiel 8:16: Si m-a dus in curtea dinauntru a Casei Domnului. Si iata ca la usa Templului Domnului, intre pridvor si altar, erau aproape douazeci si cinci de oameni, cu dosul intors spre Templul Domnului si cu fata spre rasarit; si se inchinau inaintea soarelui spre rasarit.

Observati in basorelieful antic de sus  simbolul crucii solare a zeului soare Shamash,precum si crucea ANKH din mana regelui babilonian. Pe altarul din fata regelui se afla discul  cu crucea solara,la care se inchina cu mainile impreunate personajele din stanga, intr-un ritual religios.

Dar ce cauta crucea ankh la babilonieni ,cand ea este foarte prezenta in idolatria egipteana?? Este acelasi simbol al venerarii soarelui folosit si de babilonieni si de egipteni,care mai tarziu va primi un miner-suport de care sa fie tinuta, reprezentarea bine cunoscuta a crucii solare ankh:

Originar reprezenta un cerc deasupra unei linii: Soarele la orizont .Acolo, la orizont,unde zeul Soare murea (la vest) si renastea (la est) zilnic, acolo se credea ca este Poarta lumii de dincolo, a umbrelor si a mortii.

Crucea solara a zeului  Baal,numit si  Shamash, Zero-ashta, Osiris sau Ra , este prezenta intr-o uriasa proportie astazi ,o continuare a paganismului vechi in ”crestinismul” formal de astazi.

SUNT 2 MARI LINII DE IDOLATRIE PAGANA : 1) A VENERARII ASTRELOR: SOARE,LUNA, STELE, PLANETE,   2) A VENERARII SI SACRALIZARII ANIMALELOR.ACESTE 2 IZVOARE PAGANE PROVIN DIN BABILON SI EGIPT,SI SE INTREPATRUND .

 Nimrud: oras antic asirian , la 30 km sud-est de Mosul(Irak)ce si-a primit numele dupa ”viteazul” cunoscut si sub numele de Nimrod, Nimrod,detalii pe wikipedia  .

Despre Nimrod gasim referiri in Geneza 10:11-12, Mica 5:6, 1Cronici 1:10

Basorelief , palat din orasul antic Nimrud: Crucea solara incadrata de aripi

cruce solara a solstitiilor iarna/vara si crucea solara celtica(dreapta)

Crucea solara celtica este un simbol pagan al venerarii zeului ODIN. Acest zeu pagan apartine culturii proto-germane.

Vine direct din stravechiul cult Canaanit al lui Baal, este prezenta in aproape TOATE culturile lumii. Despre Odin cititi mai multe aici

Hazor- Baal ,pe teritoriul fostului  Canaan:  descoperire in sit arheologic: stalp idolesc la care se inchinau canaanitii, observati crucea solara.

Paganismul antic este astfel prezent prin intermediul crucii celtice/ODIN inclusiv in troitele romanesti, biserici, manastiri, nu exista loc”religios” fara aceasta simbolistica pagan preluata de ”crestinism” si adoptata ca o mare ”binecuvantare” si sursa de idolatrie.

altar de inchinare in Hazor-Baal, stele de piatra reprezentand idolatria solara practicata de canaaniti. Sit arheologic.Mai mult despre cultul pagan Baal aici in Wikipedia

-Troite maramuresene, troite taranesti..acelasi cult Baal, aceeasi cruce pagana solara la care se inchinau canaanitii , adoptata in ”crestinismul”idolatru .

 

Ce cauta aceasta simbolistica pagana in crestinism? De ce Biserica a imprumutat si acceptat idolatria antica in practicile ei ? De ce este nevoie de astfel de paganisme care nu au NIMIC de a face cu HRISTOS , DUMNEZEU intrupat?  ”Sfanta traditie ” a tainelor mistic-pagane continua peste milenii idolatria pagana veche de peste 5000 de ani…

 

Ce cauta simbolistica ”rastignirii lui Isus Hristos” asociata cu crucea solara Baal? Simplu, denota puterea,batjocura  si aroganta vechilor practici pagane,care il crucifica pe Sfantul lui Dumnezeu, Fiul Preaiubit , pe simbolul idolatriei pagane.

Din fericire , este doar o simbolistica falsa ce nu are nici o legatura cu adevaratul  Isus Hristos , care este Viu in vecii vecilor, si sta la dreapta Tatalui in ceruri, si mijloceste pentru cei ce ramin in Cuvantul Lui.

Crucea solara omniprezenta si in catolicism.

Scuza papalităţii, căreia îi dă glas cardinalul Newman, este că deşi se recunoaşte că aceste lucruri sunt chiar «instrumentele şi anexele însoţitoare ale adorării demonilor», acestea au fost, totuşi, «sfinţite prin adopţie în biserică» ?!?!? (Newman, Development, p. 359, 360).

Papa, intr-o procesiune inchinata zeului Soare.

Piata St.Peter din Vatican: vedere din aer, se poate observa designul dedicat crucii solare pagane.

ShamashBaal

Stela antica , simbol al zeitatii Shamash=Baal ,zeul Soare,dupa care a fost copiata arhitectura pietei Sf Petru din Vatican, precum si curtea noului proiect ortodox Catedrala Mantuirii Neamului

Piata St.Peter din Vatican, vedere apropiata: Obeliscul, simbol al arogantei pagane egiptene, o ofensa adusa adevaratului Dumnezeu,ca o sulita spre cer(unii experti il considera un simbol sexual, falic,al zeului baphomet) in centrul crucii solare: 25 m inaltime,adus din Egipt in anul 37 d.H.

Catedrala Mantuirii Neamului: curtea interioara a proiectului megalomaniei ortodoxe este aceeasi cruce solara pagana, aproape identica cu cea a  Bisericii Catolice in Piata Sf.Petru din Vatican. Desi Marea Schisma le-a separat in trecut, cele doua mega-biserici Catolica si Ortodoxa impart frateste aceeasi simbolistica pagana antica a zeitatii Baal-Shamash, inchinata zeului Soare. Mai lipseste Obeliscul egiptean .

Obelisc,simbol al venerarii zeitatilor pagane,  in Luxor, Egipt. Astazi se mai gasesc citeva obeliscuri in urmatoarele locatii din Egipt:

Pharaoh Ramses II, Luxor Temple,Pharaoh Tuthmosis I, Karnak Temple, Luxor Pharaoh Hatshepsut, Karnak Temple, Luxor Pharaoh Senusret I, Al-Masalla area of Al-Matariyyah district in Heliopolis, Cairo(”Heliopolis= orasul soarelui” ) Pharaoh Ramses III, Luxor Museum Pharaoh Ramses II, Gezira Island, Cairo, 20.4 m[14] Pharaoh Ramses II, Cairo International Airport, 16.97 m Pharaoh Seti II, Karnak Temple, Luxor, 7 m Pharaoh Senusret I, Faiyum (ancient site of Crocodilopolis), 12.9 m

< Intrebare: ce cauta obeliscul pagan egiptean in fata Vaticanului, in centrul crucii solare? Ce cauta simbolistica solara si elementele de idolatrie pagana in biserica catolica si ortodoxa ?

APOLLO, zeul -Soare,zeul luminii in mitologia greaca, cunoscut si sub numele de” Sol Invictus ” (Soarele neinvins)-mozaic in El Djem , Tunisia, secolul 2 . Discul solar si razele soarelui formeaza binecunoscutul halou din spatele capului zeului Apollo.

De retinut ca este un mozaic dedicat zeului Apollo, nicidecum vreunui”sfant” , primele reprezentari cu discul solar si crucea solara in spatele unor personaje biblice(Isus Hristos, apostolii etc) au aparut  la 450-500 de ani dupa ce Isus Hristos s-a Inaltat la Cer!

Tainele nelegiuirii a vechilor practici pagane incepusera, dupa 500 de ani de la Inaltarea Lui Isus , sa isi insinueze simbolistica idolatra pagana a vechilor zeitati adorate(zeul soare) in combinatie cu simbolistica ”crestina” …pentru a controla mai usor masele de oameni,care nu puteau renunta dintr-o data la vechile credinte pagane

Pictura bisericeasca, crucea solara Shamash in spatele capului…omniprezenta oriunde in biserici ortodoxe…

Vitraliu religios, crucea solara si raze iesind din spatele capului personajului.

‘Regina cerului’‘Isis (Semiramis) si pruncul(Horus) in diferite culturi religioase..Soarele si crucea solara, mereu prezente, printr-un disc in spatele capului.

Icoane ortodoxe,cu soarele si crucea solara in decor.Desigur, sunt mii de imagini similare,incepand de la zugravelile de pe peretii bisericilor,pina la icoane sculptate, medalioane …idolatria nu are limite,exact ca si in trecut.

Ce parere are Dumnezeu, Creeatorul universului despre indoctrinarea falsei stiinte a ‘’ostirilor ceresti’’ ,sori,planete,constelatii,ce erau venerate ca ‘’dumnezei creatori’’ acum mii de ani ,dar si in ziua de astazi?

Deuteronom 17:2-3’’ ..se va găsi poate în mijlocul tău, într-una din cetăţile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n-am poruncit.

Ce spune Dumnezeu despre ”imparateasa cerurilor” caruia ii aduceau tamaie si ofrande de mincare oamenii , in traditia lor pagana?

IeremiA 17:18 ” Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala ca să pregătească turte împărătesei cerului şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei ca să Mă mânie

Ieremia 44:17 ” Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre în cetăţile lui Iuda şi în uliţele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiţi şi nu treceam prin nicio nenorocire!”

Ieremia 44: 18 ”Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate şi am fost nimiciţi de sabie şi de foamete…”

Ieremia 44:19 ” De altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului şi-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul şi-i aducem jertfe de băutură?”

Ieremia 44:25 ” Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: „Voi şi nevestele voastre aţi mărturisit cu gurile voastre şi aţi împlinit cu mâinile voastre ce spuneţi: „Vrem să împlinim juruinţele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură!”

.

Imparateasa cerului” si pruncul ,a purtat diverse nume in idolatria pagana: Hator(sotia lui Ra,Aton), Isis(Astarteea) (sotia lui Osiris), Semiramis, etc,  intr-o multitudine de sculpturi si reprezentari antice si moderne din India,Egipt, Mesopotamia,Africa, Europa, cultura mayasa, incasa, sumeriana,azteca, budhista,etc… Nici o legatura cu adevaratul Isus Hristos, nascut din Fecioara Maria (sau Miriam, in limba ivrit)

Fecioara Maria , cea binecuvantata intre femei dupa cum scrie in Cuvant, a avut in timpul vietii pamantesti o tinuta morala, o modestie, un caracter nepatat, intr-o totala ascultare de Dumnezeu .  Nu si-a arogat NICIODATA vreun titlu sau functie de ”imparateasa  a cerurilor” , nu a predicat, nu a facut minuni, nu a vindecat , nu si-a construit altare, nu si-a publicat imagini idolatre de inchinare catre propria-i persoana , pur si simplu a facut EXACT ce a dorit Dumnezeu: a dat nastere, fecioara fiind, Cuvantului intrupat= Dumnezeu intrupat= Isus Hristos.

Si aceasta nu prin vointa ei sau a vreunui om, ci prin Duhul Sfant.

Sistemele religioase folosesc numele ei si imaginea biblica a descrierii ei ca sa mascheze vechea idolatrie antica a ”imparatesei cerurilor” , atribuindu-i puterile acelui personaj mistic pagan, functia de ”regina” sau ‘imparateasa” a cerurilor, intr-un fel de ”sotie/consoarta” a Dumnezeirii (!) , de ” preoteasa mijlocitoare ” intre oameni si Isus Hristos, Dumnezeu intrupat.

Si ca sa desfiinteze dinainte orice incercare viitoare de prostire a maselor cu idolatrizarea ”reginei cerurilor” cea”facatoare de minuni” , insusi Isus Hristos , pune lucrurile la punct intr-o ocazie oarecare, cand predica multimii si a fost intrerupt de venirea mamei sale si a fratilor sai:

Matei 12: 46.” Pe când vorbea încă Isus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El. 47. Atunci cineva I-a zis: “Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.” 48. Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: “Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” 49. Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: “Iată mama Mea şi fraţii Mei! 50. Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.

Astfel, Isus Hristos arata clar care este ”rolul si functia” mamei Lui binecuvantate, rol care se OPRESTE la nasterea Lui si cresterea Lui. Pentru Isus Hristos , omul care asculta si indeplineste vointa Lui Dumnezeu este mai presus de grade de rudenie sau ”functii” omenesti.

SINGURUL mijlocitor intre noi si Dumnezeu este Isus Hristos, Marele nostru preot, ” o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut “Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.”.(Evrei 6,20)

Cum stim ca Isus Hristos este intr-adevar singurul mijlocitor intre noi si Dumnezeu?

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” 1Timotei 2: 5

Toate aceste reprezentari,picturi,simboluri  NU AU NICI O LEGATURA cu Isus Hristos si cu invatatura biblica, toate se refera la acelasi cult pagan babiloniano-egiptean ,cult al soarelui Shamas, Ra, Horus, Osiris, Semiramis, Isis SI ALTE ZEITATI FALSE. Doar ca acum li se atribuie ,in mod aberant, ideea de ”crestinism” , ca si cum in imagini ar fi Isus Hristos Insusi.

Intrebare:  L-a fotografiat  cineva pe Isus Hristos in timpul vietii pamantene? Exista poze cu El? L-a pictat cineva pe Hristos cit a trait pe pamant?L-a desenat macar, i-a facut vreun portret? NIMENI NICIODATA.  

Asadar, toate aceste reprezentari mincionase sunt de fapt elemente de idolatrie pagana, ce vin de acum 4000 de ani, din cultele religioase inchinate zeitatilor soarelui,lunii,si altor corpuri ceresti. Dumnezeu Se declara scarbit de aceasta forma de idolatrie :

Deuteronom 4 ,15-16:”.. vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi, şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei ‘’ ..

Sa revenim la Zeul Soare Shamash ,asezat pe altarul de inchinare in Babilonul antic.

Ce gasim  in  altarele ortodoxe si catolice, in imaginile alaturate?

Pe altarul babilonian de inchinare al Zeului Soare Shamash: discul si crucea solara. Inchinatorii cu palmele impreunate se rugau la zeu, in dreptul crucii solare.

Altar Ortodox: inchinatorii vin si ingenunchiaza, cu fata spre soare rasare(EST) in fata altarului unde gasim.. SOARELE ,deasupra usilor batante !

Altar Ortodox, deasupra lui gasim crucea solara a zeului Shamash, puternic iluminata (doar este simbol al soarelui) si discul solar  in spatele chipurilor zugravite.

Altar Catolic, simbolul zeului soare pe podea in fata altarului pe podea, si in spatele chipurilor   cioplite din centru..

Care este ziua de inchinare a paganilor din Imperiul Roman ?Desigur,ziua Soarelui – SUN-Day, Duminica!

Romanii , ca si alte popoare pagane, se inchinau la SOL INVICTUS (zeul-soare) , adica Cel Neinvins ,  in prima zi a saptamanii .

Evreii, si desigur Isus Hristos, care era evreu , se inchinau lui Dumnezeu in adevarata zi de odihna ,cea a Sabatului, in ziua a 7-a a saptaminii (Simbata).

Isus Hristos a murit pe cruce vinerea, ” in ziua pregatirii ” pentru Sabat : Luca, capitol 23, verset 53-54 : ”L-a dat jos de pe cruce, L-a infasurat intr-o pinza de in, si L-a pus intr-un mormint nou, sapat in piatra, in care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua Pregatirii, si incepea ziua Sabatului ” Trupul Lui Isus Hristos s-a odihnit in mormint simbata, in perioada Sabatului, tocmai pentru a intari Legea scrisa de Dumnezeu pe tablele de piatra date lui Moise, Lege care era de la inceputurile zidirii, inca din Geneza capitol 2, dar pe care oamenii in decaderea lor o uitasera…

Ce se spune mai departe in Biblie? Invierea Lui Isus a avut loc in Prima zi a saptaminii, duminica ! Marcu cap 16: ” Dupa ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salome, au cumparat miresme, ca sa se duca sa unga trupul lui Isus.In ziua DINTAI a saptaminii (duminica) s-a dus la mormint….” si verset 9 : ”Isus , dupa ce a inviat , in DIMINEATA ZILEI DINTAI a saptaminii, S-a aratat mai intai Mariei …”

Cine a schimbat ziua a 7-a de inchinare cu ziua 1 a saptaminii, dedicata zeului Soare Sol Invictus?

In anul 323 dupa Hristos, imperatorul roman Constantin a decretat :
 In intreaga imparatie, ziua Duminicii sa fie zi de odihna si de sarbatoare, zi de rugaciune
Este foarte clar cine a schimbat adevarata zi de inchinare din simbata(sabat ) in prima zi a saptaminii, duminica.

Un imparat roman care a crezut ca poate prin ”crestinare ” de stat sa controleze, sa manipuleze  imperiul roman si sa unifice diversitatea de credinte si zeitati pagane in care credea populatia imperiului sub o singura autoritate; iar duminica, fiind ziua de inchinare pagana la Solis Invictus (ziua de inchinare la Soare) a fost transformata in ”ziua de inchinare” la Dumnezeu, desfiintind sabatul adevarat pe care Dumnezeu l-a lasat omenirii.
In ”Istoria Bisericii” Dr. Boroianu spune: ” A fost oare Constantin crestin cind a dat decretul sau pentru serbarea duminicii ca zi de sarbatoare in Biserica crestina la anul 323 ? Nu! Citez din Autorii ”Istoriei Bisericesti ” : ”Imperatorul trecu la crestinism in anul 64 al vietii sale (adica in anul 337, la 14 ani dupa darea decretului ), oprit pina acum a face aceasta trecere din motive de inalta intelepciune…O boala insa, care ii prevesteste moartea, il facu pe imperator sa primeasca botezul, in palatul sau din Nicodimia, de la episcoul Eusebiu (anul 337 ) Dupa moarte, senatul roman l-a pus intre zei . ”
Motivul care a determinat conducerea Bisericii crestine, dupa unirea ei cu Statul roman , sa adopte ziua soarelui (Dies Solis , sau Sun day in engleza, Sonntag in germana …) in locul Sabatului, este lamurit si in cartea ”Sarbatorile Romane si Romine :
” Sarbatorile stabilite, acelea cu zi anumita, cad toate in zilele de sarbatori ale paganilor, care s-au crestinat. De ce ? Fiindca era greu sa faci pe paganii crestinati sa se lase deodata si cu de-a sila de obiceiurile lor din stramosi, sa-si lepede sarbatorile, sa-si uite idolii si zeii lor. Ei trebuiau deprinsi cu incetul. Astfel, s-au lasat neatinse zilele lor de sarbatoare, dar in loc de zeii lor , cu incetul s-au rinduit sfintii crestini intr-aceste zile, ca sa fie sarbatoriti. Toti zeii pagani au fost inlocuiti cu sfinti crestini ”(Poboran, pagina 4) 

Intelegem dar ca toata aceasta simbolistica pagane a zeului Soare in biserici nu tine doar de o reprezentare vizuala a unei idolatrii practicate de milenii, ci loveste adanc in Legea lui Dumnezeu, care a stabilit o cu totul alta zi de inchinare (ziua a 7-a) , pe cand ziua de inchinare idolatra la Soarele Sol Invictus este ziua dintai a saptamanii( SUN-day , Sontag..) Nu este nici o confuzie in ordinea numararii zilelor, pina si Microsoft in calendarul windows (click pe ceassul din dreapta jos a desktop-ului dvs) incepe ordinea zilelor saptaminii in ordinea corecta ,biblica : Sun-day(prima zi), Monday(a doua zi) etc…si  Saturnday(Simbata) ziua a 7-a! Doar incepand cu windows7 si unele versiuni de Vista , exista posibilitatea modificarii zilei I a saptamanii DUMINICA , datorita ofuscarii unor activisti religiosi care cer schimbarea calendarului windows dupa propriile lor crezuri.

Este oare Bill Gates adventist de ziua a 7-a ? Este Microsoft un cult religios ”simbatar”? Nicidecum, aceasta ordine corecta a zilelor nu are nimic de a face cu anumite culte religioase  actuale, ci cu succesiunea  adevarata si corecta a zilelor saptaminii care incepe cu ziua 1 Duminica(Sun-day) si se termina cu ziua a 7-a Saturnday(Simbata).

Miliarde de oameni se inchina Soarelui, cu fata spre Est(soare-rasare) , in fata unor altare cu reprezentari ale soarelui si a crucii solare Shamash , in fata unor chipuri si figuri de lemn,piatra sau picturi ce au in spate discul solar , raze ale soarelui , si in ZIUA de inchinare a Zeului-Soare : SUNDAY, SONTAG, Duminica, ziua zeului soare pagan SOL-INVICTUS.

Elementele de idolatrie BABILONIANA si EGIPTEANA continua sa fie prezente intr-o mare masura in siglele si logo-urile institutiilor guvernamentale si prezidentiale din toata lumea, in sisteme religioase, in iconografia bisericeasca,in culte si organizatii mistice,pe bancnote si logo-uri de firme, companii,toate aratand de fapt CUI APARTIN la nivelul cel mai inalt toate imparatiile pamantene,conducerile,sistemele financiare,militare,economice si religioase .

Adorarea simbolisticii pagane nu este prezenta doar in sistemele religioase, ci si in simbolistica institutiilor de stat, fie ele romanesti sau straine.

Cultul solar babilonian, cultul taurului sacru Hapi egiptean (reincarnarea zeului soare Osiris, nascut din sotia lui Isis(!) , Horus zeul soim/acvila (acelasi Ra renascut din Isis sau Aton/Akenaton nascut din sotia lui Hator(!) , simbolistica babiloniana a regelui-zeu Nimrod , cel inaripat  in mijlocul discului solar , prezente pe steaguri, embleme nationale, logourile institutiilor de stat.

    

  C

Idolatria

Autor: Iosif Anca   Lecţia 5

ÎNCHINAREA LA IDOLI

INTRODUCERE

1. Apare în listele faptelor firii imediat după păcatele trupului, fiind legată direct de aceasta (Psalmul 95:5)

2. Închinarea la idoli – eidolatreia (lb. greacă) – idolatrie, închinare la zeităţi, include şi lăcomia de avere  (Efeseni 5:5; Coloseni 3:5), precum şi alte forme de manifestare

 

I. prezentare

A. Evoluţia istorică

1. În lumea veche: idoli (reprezentare a zeilor) ciopliţi, turnaţi, de la aur la lemn, uneori hidoşi (Osea 9:10) şi capricioşi, pretinzând jertfe, chiar de copii (Ieremia 32:35)

2. Etape de formare a idolilor (exemple): zeiţa Romei – recunoştinţă faţă de spiritul de dreptate al Romei, atribuită apoi împăratului (iniţial au existat opoziţii), transferându-i-se apoi total statuii;

3. Funcţiile idolului:

a) localizarea zeului (templu, copac, munte etc.)

b) vizualizarea lui (asemănător cu atributele lui: zeul peşte, zeiţa dragostei)

4. În lumea modernă: idoli vechi în haine noi (aceleaşi duhuri demonice): icoane, televiziune, teatru, sport, cărţi, tradiţii, sărbători, plăceri (ajungând iarăşi la ucideri de copii), filosofie, magie, lăcomie după avere, lux, dezvoltarea economică forţată, muncă fără odihnă.

B. Pacatul idolatriei

1. Obiectul închinării a fost schimbat, Dumnezeu a fost înlocuit cu universul material şi uman-spiritual – ideea Diavolului (Romani 1:19-23; Matei 4:8-9; Apocalipsa 13:4)

2. Uzurpă locul lui Dumnezeu din inimă, minte (devotare, închinare, ascultare) luptând să-l ocupe cu altceva (Matei 6:21-24; II Împăraţi 17:16); închinarea este urmată de slujire ( Exodul 20:4‑5)

3. Închinarea adevărată – în duh şi adevăr  (Ioan 4:23) este înlocuită cu o închinare în stare de păcat, în special păcate trupeşti  (Osea 4:12‑14,17)

4. Închinarea la idoli este o lipsa de cunoaştere. Sursa binecuvântărilor se crede a nu fi Dumnezeu, ci fortele supranaturale, alti oameni, noi înşine (Osea 2:5,8-10). Este o răzvratire şi o ignoranţă (Ioan 4:22; Faptele Apostolilor 17:23)

 

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

1. Turnul Babel, Nimrod, Semiramis, Tamuz – lucrări fără Dumnezeu şi împotriva Lui (Genesa 11:1-9)

2. Rahela – idolii furaţi din lăcomie sau plăcere (Genesa 31:19,32-35); efectul ( Genesa 35:2-4)

3. Israel şi Aaron – viţelul de aur; idoli cu sărbători speciale (Exodul 32:1-6)

4. Ghedeon şi efodul din Ofra – distrugerea unei idolatrii şi înfiinţarea alteia (Judecătorii 6:25‑32; 8:24-27)

5. Mica – diferite păcate tolerate de cler favorizează idolatria (Judecători 17:1-10)

6. Solomon – slăbiciune şi pedeapsă (I Împăraţi 11:1-10)

7. Ieroboam  – un împărat „creator” de idoli (I Împăraţi 12:26-33)

 8. Ahab şi Izabela – o familie iubitoare de idoli  (I Împăraţi 16:32-33)

 9. Iehu – o eliminare parţială  cu perpetuarea idolatriei tradiţionale (II Împăraţi 10:26-31)

B. Exemple pozitive

1. Iacov – Israel – un popor monoteist (Genesa 35:2-7)

2. Moise – omul care l-a „văzut” pe Dumnezeu nu a acceptat idoli (Exodul 32:20-35)

3. Cei trei tineri din Babilon – cei ce rezistă presiunii idolatre (Daniel 3:16-30)

Mardoheu – omul ce se închină numai lui Dumnezeu (Estera 3:2-5)

4. Biserica – o istorie a alegerilor spirituale (II Corinteni 10:14-22; Apocalipsa 13:8‑15; 17:13; 16:1; 22:15)

ÎNCHEIERE

1. Examenul final „închinarea la idoli”: scris, oral, probă practică (Ieremia 10:1-16)

2. Eliminarea prin lichidare (I Petru 4:3; Isaia 2:20)

3. Ferirea (păzirea) de idoli (I Ioan 5:21; Exodul 20:23)

ÎNCHINAREA LA IDOLI

În secolul VIII îCr. Iehova l-a inspirat pe profetul Isaia să scrie cuvinte de mare importanţă atât pentru contemporanii săi cât şi pentru generaţiile viitoare: „Eu sunt Iehova, acesta este numele Meu şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor” – Isaia 42:8.Motivul pentru care Iehova a rostit aceste cuvinte a fost acela de a accentua o cerinţă esenţială pentru cei care se consideră a fi poporul Său, şi anume: necesitatea practicării închinării exclusive la El, o închinare care nu poate fi împărţită cu nimeni. Iehova – încă de când a încheiat aşa-numitul legământ al legii prin Moise, cu urmaşii lui Avraam, Isac şi Iacov pentru a fi Dumnezeul lor, iar ei poporul său – a dezvăluit pretenţiile sale referitoare la închinarea pretinsă după cum urmează: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti”- Exod. 20:35. Iehova avea tot dreptul să pretindă devotament şi închinare exclusivă întrucât este Creatorul tuturor lucrurilor şi Supremul care există din veşnicie în veşnicie, astfel nu poate tolera nimănui să stea la nivel de egalitate cu El, iar supremaţia Lui nu a dat-o şi nici nu o va da niciodată nimănui.

Poporul lui Israel fiind înconjurat de naţiuni care se închinau fie la nenumăraţi dumnezei falşi, fie la corpuri cereşti, animale sau obiecte, exista un real pericol ca închinarea naţiunii să fie afectată şi de aici se naşte necesitatea avertizărilor repetate cuprinse în primul rând în Legea lui Moise. Aşadar, Iehova căuta prin aceste articole ale Legii să ofere protecţie împotriva închinării false, arătând în acelaşi timp consecinţele dezastruoase care vor rezulta din neascultarea acestor legi: „Să nu vă faceţi idoli, să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneţi în ţara voastră nici o piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinaţi înaintea ei; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Dacă, cu toate acestea, nu mă veţi asculta şi dacă vă veţi împotrivi Mie, Mă voi împotrivi şi Eu vouă cu mânie şi vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Vă voi nimici înălţimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinaţi soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile idolilor voştri şi sufletul Meu vă va urî” – Leviticul 26:1,28,30.

Deşi aveau acea declaraţie clară înaintea lor, totuşi practica izraeliţilor s-a legănat asemenea unei pendule uriaşe, de la dreapta la stânga, când îndepărtând complet toate formele de închinare la chipuri, când violând direct legea lui Dumnezeu prin închinare deschisă la chipuri de animale, stele şi oameni şi la dumnezeii naţiunilor păgâne din jurul lor. (Jud. 2:11-17Ezechiel 16:17Amos 5:26).

Mai târziu această practică a devenit tot mai des întâlnită şi a ajuns atât de generalizată încât a constituit unul din principalele motive pentru care naţiunea a fost lepădată şi a încetat să mai existe ca naţiune aleasă. (Deuteronom 4:23-28Ieremia 22:8,9).

Câteva sute de ani mai târziu, Isus Cristos, când a venit pe pământ, ştia că Tatăl său pretinde şi din partea lui închinare exclusivă, de aceea a dat dovadă de integritate faţă de El şi cu fermitate a respins ispitele Diavolului, una din ele vizând chiar împărţirea închinării din partea lui Isus între Tatăl său şi El: „Drept răspuns, Isus i-a zis: Înapoia mea Satano! Este scris: Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai lui să-i slujeşti.” – Luca 4:8.

Discipolii au fost învăţaţi de Învăţătorul Isus Cristos că: „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea la unul, şi va nesocoti pe celălalt.” – Matei 6:24. Învăţaţi astfel, primii discipoli au ţinut strict la închinarea exclusivă dată „stăpânului” Iehova şi îi sfătuiau şi pe alţii să evite închinarea la doli, după cum citim:

„Copilaşilor, păziţi-vă de idoli”; „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli”- 1Ioan 5:211Corinteni 10:14. Este demn de remarcat că datorită poziţiei ferme faţă de împotrivirea închinării la idoli ei au fost consideraţi la început chiar o ramură sau o sectă a iudaismului. Oroarea faţă de o asemenea întrebuinţare idolatră a fost un lucru care a separat pe creştini într-un timp şi în ţări în care existau nenumăraţi dumnezei şi zeităţi reprezentaţi prin chipuri de lemn şi de piatră. Enciclopedia lui McClintock & Strong spune în volumul IV, pagina 503: „Chipurile erau necunoscute în închinarea primilor creştini; acest fapt a fost, într-adevăr, motivul acuzaţiei de ateism din partea păgânilor împotriva creştinilor”.

Regretabil este însă că această atitudine fermă a existat doar până la moartea apostolilor, deoarece după aceea au început să apară conform avertizărilor făcute „lupi răpitori care nu vor cruţa turma” şi „vor învăţa lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici de partea lor” (Faptele 20:29,30). Astfel, era previzibilă o mare „lepădare de credinţă”, iar una din manifestările acestei lepădări era tocmai introducerea de chipuri, statui, icoane şi simboluri în închinarea la Dumnezeu. Cardinalul Newman, în cartea sa „Un eseu despre dezvoltarea doctrinei creştine” pagina 373, pe lângă o listă lungă de alte lucruri, a admis acest lucru: „…icoane sau statui de o dată mai târzie … toate sunt de origine păgână şi sfinţite prin adoptarea lor în Biserică [romano catolică]”.

Astfel, în aşa-zisa „biserică a lui Cristos”, a apărut închinarea la cruce, închinarea la statui şi diverse obiecte şi la o multitudine de sfinţi, motivul invocat fiind acela că de fapt închinarea este adusă nu obiectelor, ci la ceea ce reprezintă acestea. Acest lucru este dovedit de Enciclopedia catolică volumul 12, pagina 742, care citează poziţia oficială catolică: „Religia creştină a permis folosirea statuilor şi a picturilor pentru a reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, sfinţi şi îngeri, iar aceste chipuri sunt un ajutor legitim pentru devotament, deoarece cinstea care le este dată este numai relativă, fiind dirijată prin ele spre fiinţele pe care le reprezintă”.

O asemenea poziţie nu ţine seama însă de faptul că Dumnezeul Cel Viu şi adevărat cu numele de Iehova nu acceptă o închinare relativă ci pretinde o închinare exclusivă. Cinstea relativă adusă lui Dumnezeu printr-un înger, a fost condamnată prin aceste cuvinte: „Ai grijă! Nu face asta! … Închină-te lui Dumnezeu” – Apocalipsa 19:10. La Cezareea şi Listra, apostolul Pavel şi Petru au mustrat de asemenea plecăciunea înaintea lor a unora, ca o închinare relativă lui Dumnezeu. (Faptele 10:24-26Faptele 14:11-18). Orice astfel de închinare relativă prin icoane sau statui, ca ajutoare vizuale pentru închinător, este contrară principiului creştin declarat la 2Corinteni 5:7: „Noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. David întăreşte cugetul de mai sus atunci când spune: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea. Idolii lor sunt argint şi aur, făcuţi de mâini omeneşti. Au gură dar nu vorbesc, au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud, au nas dar nu miroase […] ca ei sunt cei ce-i fac, toţi cei ce se încred în ei”. (Psalm 115:3-8, vezi şi Habacuc 2:18,19).

Astfel, Dumnezeu detestă categoric închinarea la simboluri, chipuri, icoane dar şi la organizaţii sau instituţii, şi atât idolii cât şi cei care făuresc asemenea idoli sunt sortiţi nimicirii. Iată câteva dovezi biblice incontestabile în acest sens:

  • „voi nimici cu desăvârşire idolii tăi şi stâlpii tăi idoleşti din mijlocul tău şi nu te vei mai închina la lucrarea mâinilor tale” – Mica 5:13;
  • „ […] au făcut idoli din argintul şi aurul lor, de aceea vor fi nimiciţi” – Osea 8:4;
  • „Toţi idolii vor pieri […] În ziua aceea oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur pe cari şi-i făcuseră, ca să se închine la ei, îi vor arunca la şobolani şi la lilieci […]” – Isaia 2:18-20;
  • „ În ziua aceea […] voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte de ei” – Zaharia 13:2
  • „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: […] închinarea la idoli, […] Vă spun mai dinainte că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dummnezeu” – Galateni 5:19,20.

Dacă dorim să avem parte de binecuvântările Împărăţiei, bine facem dacă punem la inimă îndemnurile Sfintelor Scripturi şi ne străduim să evităm orice formă de idolatrie, căci „ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” – Apocalipsa 1:3.

Cele şapte dispensaţii

 C. I. Scofield

Scriptura împarte timpul (prin care se înţelege întreaga perioadă de la crearea lui Adam până la “pământul nou şi cerul nou” din Apocalipsa 21:1 ) în şapte perioade inegale numite, în general, dispensaţii (Efeseni 3:2 ), deşi mai sunt numite şi veacuri (Efeseni 2:7 ) şi zile ca în “ziua Domnului“.

Aceste perioade sunt delimitate în Scriptură de unele schimbări în ce priveşte modul de lucru al lui Dumnezeu cu oamenii, ori cu o parte din oameni, din privinţa următoarelor două probleme: a păcatului şi a responsabilităţii omului. Fiecare dispensaţie poate fi privită ca un nou test al omului firesc şi fiecare sfarşeşte în judecată, marcând eşecul total al fiecărei dispensaţii. Cinci dintre aceste dispensaţii sau perioade de timp au fost împlinite deja; noi trăim astăzi în a şasea perioadă, probabil spre sfârşitul ei, şi o avem înainte pe a şaptea şi ultima: mileniul.

1. Inocenţa omului

Această dispensaţie se întinde de la crearea lui Adam în Geneza 2:7 şi până la izgonirea din Eden. Adam, creat inocent şi necunoscător al binelui şi răului, a fost aşezat în grădina Eden împreună cu soţia sa, Eva, şi pus sub responsabilitatea de a se abţine de la a mânca fruct din pomul binelui şi răului. Dispensaţia inocenţei a sfârşit prin primul eşec al omului şi cel mai dezastruos, din punct de vedere al efectelor pe termen lung. S-a încheiat în judecată: “De aceea, Domnul Dumnezeu l-a scos din grădina Edenului” (Vezi Geneza 1:26 Geneza 2:16,17 Geneza 3:6 Geneza 3:22-24 ).

2. Omul în perioada conştiinţei

Prin cădere Adam şi Eva au dobândit şi au transmis descendenţilor cunoştinţa binelui şi răului. Aceasta a dat conştiinţei un fundament pentru judecata morală dreaptă, iar de aici descendenţii intrau sub această măsură a responsabilităţii – să facă binele şi să evite răul. Rezultatul dispensaţiei conştiinţei, de la Eden până la potop (în tot acest timp nu a existat nicio instituţie de guvernare şi lege) a fost că “orice făptură îşi stricase calea pe pământ“, că “răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua.“; Dumnezeu a încheiat a doua încercare a omului natural cu judecată: potopul. (Vezi Geneza 3:7, 22 Geneza 6:5,11-12 Geneza 7:11-12, 23 ).

3. Omul în guvernarea asupra pământului

Din judecata îngrozitoare a potopului Dumnezeu a salvat opt persoane, cărora, după ce apele s-au retras, le-a dăruit pământul curăţit şi puterea deplină de a-l conduce. Aceasta erau responsabili, Noe şi urmaşii săi, să facă. Dispensaţia guvernării omului a avut ca rezultat, în câmpia Şinear, încercarea nelegiuită de a deveni independenţi faţă de Dumnezeu şi a sfârşit în judecată: încurcarea limbilor. (Vezi Geneza 9:1, 2 Geneza 11: 1-4 Geneza 11:5-8 ).

4. Omul în perioada promisiunii

Dintre descendenţii risipiţi de la Babel, Dumnezeu a chemat un om, Avram, alături de care a intrat în legământ. Unele promisiuni făcute lui Avram şi urmaşilor săi erau doar har şi necondiţionate. Acestea au fost sau vor fi încă literalmente împlinite. Alte promisiuni au fost condiţionate de credincioşia şi ascultarea israeliţilor. Toate aceste condiţii au fost încălcate şi dispensaţia promisiunii a rezultat prin eşecul lui Israel şi a sfârşit prin judecata robiei din Egipt.

Cartea Geneza, care începe cu sublimele cuvinte “La început Dumnezeu a creat” sfârşeşte cu “într-un sicriu în Egipt“. (Vezi Geneza 12:1-3 Geneza 13:14-17 Geneza 15:5 Geneza 26:3 Geneza 28:12-13 Exod 1:13-14 )

5. Omul în perioada legii

Din nou, harul lui Dumnezeu vine să-l ajute pe omul fără ajutor şi răscumpără poporul ales din mâna asupritorului. În pustia Sinai, El le pune înainte legământul legii. În locul unei pledoarii umile pentru o relaţie continuă a harului, ei răspund plini de încredere (în ei înşişi): “Tot ce a zis Domnul vom face“. Istoria lui Israel în pustie şi în ţară este un lung şir de încălcări flagrante şi persistente a legii şi, în final, după multe avertismente, Dumnezeu încheie în judecată încercarea omului prin lege: primul Israel, iar apoi Iuda, a fost scos din ţară şi dus în împrăştiere, fapt ce continuă încă şi astăzi. O rămăşiţă infimă s-a intors sub Ezra şi Neemia, din care, la timpul potrivit, a venit Hristos: “născut din femeie – în condiţiile legii“. Atât iudeii, cât şi naţiunile au conspirat pentru a-L crucifica. (Vezi Exod 19:1-8 2. Împăraţi 17:1-18 2. Împăraţi 25:1 -11 Fapte 2:22-23 Fapte 7:51,52 Romani 3:19-20 Romani 10:5 Galateni 3:10 )

6. Omul în perioada Harului

Sacrificiul morţii lui Hristos a introdus dispensaţia harului absolut, ceea ce înseamnă favoare nemeritată sau Dumnezeu dăruind dreptate, în locul unui Dumnezeu care cerea dreptate, aşa cum era sub lege. Salvarea, desăvârşită şi eternă, este oferită acum iudeilor şi naţiunilor în urma recunoaşterii păcatului sau pocăinţei, prin credinţa în Hristos.

Isus le-a răspuns şi le-a zis: ‘Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe care L-a trimis El’.” (Ioan 6:29 ) “Adevărat, adevărat vă spun: Cine crede în Mine are viaţă eternă” (Ioan 6:47 ) “Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24 ) “Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Şi Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:27,28 ) “Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9 )

Rezultatul previzibil al acestei încercări a omului din perioada harului este judecata care va veni peste lumea necredincioasă şi peste biserica apostată. (Vezi Luca 17:26-30 Luca 18:8 2. Tesaloniceni 2:7-12 Apocalipsa 3:15-16 )

Primul eveniment al finalului acestei dispensaţii va fi coborârea Domnului din cer, când sfinţii adormiţi vor fi înviaţi şi, împreună cu credincioşii care vor fi in viaţă atunci, vor fi răpiţi “pentru a-L întâmpina pe Domnul in văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16-17 ). Apoi urmează perioada scurtă numită “necazul cel mare“. (Vezi Ieremia 30:5-7 Daniel 12:1 ; Ţefania 1:15-18; Matei 24:21-22 )

După aceasta, va avea loc întoarcerea Domnului pe pământ în mare putere şi glorie şi judecăţi, care vor introduce a şaptea şi ultima dispensaţie. (Vezi Matei 25:31-46 şi Matei 24:29- 30 )

7. Omul sub domnia personală a lui Hristos

După judecăţile de curăţire care vor însoţi întoarcerea personală a Domnului pe pământ, El va domni peste Israelul restaurat şi peste întreg pământul pentru o mie de ani. Această perioadă este numită, în mod obişnuit, mileniu. Locul puterii Sale va fi Ierusalimul, şi sfinţii, incluzându-i pe cei din perioada harului, adică Biserica, vom fi uniţi cu El in gloria Sa. (Vezi Isaia 2:1-4 Isaia 11 Fapte 15:14-17 Apocalipsa 19:11-21 Apocalipsa 20:1-6 )

Dar când Satan este “dezlegat pentru puţină vreme” el găseşte inima firească, ce dintotdeauna tinde să facă răul, şi strânge, cu uşurinţă, naţiunile(n.tr. cei care se vor naşte în timpul Împărăţiei de o mie de ani) pentru a lupta împotriva Domnului şi a sfinţilor Săi şi această ultimă dispensaţie se încheie, ca şi celelalte, în judecată. Tronul Mare şi Alb este aşezat şi păcătoşii vor fi înviaţi şi în final judecaţi, iar apoi vine “un cer nou şi un pământ nou“. Eternitatea începe. (Vezi Apocalipsa 20:3,7-15 Apocalipsa 21 şi 22)

 

În care Adunare (Biserică) să merg? (4)
Răspuns la întrebări speciale

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 18.02.2019, Actualizat: 18.02.2019

Toţi sunt înrudiţi şi sunt foarte puţini fraţi şi foarte puţine surori

Probabil cineva va spune: ei bine, singura biserică, pe care am găsit-o, are puţine persoane şi toţi sunt înrudiţi unii cu alţii. Îmi vine foarte greu să merg acolo.

Probabil această situaţie este din cauză că timp de decenii au fost total neglijate evanghelizările şi sunt pe deplin mulţumiţi cu ei înşişi. În acest caz acolo este cu siguranţă nevoie de o trezire. Însă noi cunoaştem şi cazuri în care cu toate eforturile sârguitoare de evanghelizare situaţia nu s-a schimbat.

Plasează-te cu câteva mii de ani în urmă. Noe intră cu rudele lui în corabie. Sunt numai opt persoane. Ai fi rămas tu afară? În corabie erau de asemenea toţi înrudiţi unul cu altul! Dacă ne gândim că este Adunarea Domnului, şi nu a noastră, atunci nu ne va mai deranja că sunt puţini şi noi dimpotrivă ne vom bucura să vedem că dorinţa Domnului este să ai alături întreaga părtăşie a casei, şi nu numai persoane individuale.

Desigur, în mod deosebit pentru tineri nu este uşor să meargă într-o astfel de biserică, deoarece contacte mai strânse cu fraţii şi surorile de credinţă le pot găsi în multe cazuri numai prin biserică. Dacă apoi se merge într-o biserică unde sunt puţine şanse pentru contacte sociale (deoarece ceilalţi prin relaţiile lor de rudenie sunt orientaţi spre ei înşişi) sau dacă în grupa lor de vârstă nu sunt fraţi şi surori, deseori devine o încercare mare să te aduni cu astfel de fraţi şi de surori, în mod deosebit când suplimentar este vorba şi de găsirea unui partener de căsnicie. Am întâlnit pe unii care sau adunat un timp cu anumiţi fraţi şi anumite surori; când însă a devenit clar că acolo nu se putea găsi un partener de căsnicie, s-au mutat. Pe cât de înţeles este aceasta pe de o parte, pe atât de fals este să renunţi din astfel de motive pământeşti la drumul prevăzut de Scriptură.

Cântatul lasă de dorit

Alţii au un simţământ muzical deosebit. Însă în biserică toţi cântă foarte rău, şi pe lângă aceasta sunt cântări străvechi. Aceasta poate însemna desigur pentru urechile tale un deranj permanent. Dar dacă ne gândim, că este Biserica Lui, atunci ne putem totuşi bucura că şi în cazul vocilor rele Domnul Se bucură de ceea ce se înalţă din inimă către El. Şi în cazul cântărilor nu întrebăm în primul rând de vechimea lor sau de felul interpretării lor, ci de conţinut.

Pe de altă parte, şi în acest caz te poţi întreba de ce cântatul este aşa de rău. Sunt într-adevăr vocile aşa de rele sau de fapt nu se acordă importanţă cântărilor care se cântă, şi de aceea cântatul este lipsit de putere? Şi dacă nu se cântă cântări noi, se pune la fel întrebarea: Sunt respinse cântările noi cu argumente biblice, sau este numai obositor să se exerseze o cântare nouă?{{}Se poate constata repede dacă este numai slăbiciune sau este indiferenţă şi lipsă de putere, dacă se ia seama la reacţia la propunerea să se rămână regulat zece minute după ora de adunare, ca să se exerseze unele cântări. Dacă au loc numai comentarii însoţite de văicăreli, pare mai degrabă să fie vorba de o biserică adormită. O biserică trezită s-ar bucura să ridice cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu pe un nivel normal.}

Principii false ale bisericii

S-ar putea spune: grupa de fraţi şi de surori, pe care am găsit-o acum, îndeplineşte într-adevăr premisele minime numite de voi, însă principiile lor referitoare la biserică nu corespund criteriilor găsite de voi mai sus în epistolele. Cum să mă comport?

Da, sunt desigur biserici care se ţin departe de răul fundamental, dar care tolerează totuşi nedreptatea (lucruri care contrazic adevărul revelat) în practica bisericii lor, prin aceea că ei de exemplu au un păstor pus pe funcţie, îşi aleg bătrânii lor pe baza buletinelor de vot sau tolerează slujba femeilor în strângerile laolaltă ale bisericii. Desigur în acest caz trebuie mai întâi să se aştepte până se constată dacă această comportare este din cauza lipsei de cunoaştere, respectiv a lipsei de înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, care poate fi întâmpinată cu învăţătură plină de dragoste, sau dacă este vorba de un pragmatism conştient, care stă în legătură cu indiferenţa faţă de textele biblice. În primul caz se poate desigur tolera un timp această comportare. În ultimul caz te-ai face părtaş cu indiferenţa, dacă ai merge împreună cu aceşti fraţi şi cu aceste surori pe drumul biserici.

Comportare sectantă

Probabil că cineva ar spune acum: Toate acestea sunt bune şi frumoase, şi eu am mers până acum într-o astfel de biserică, unde s-a căutat să se corespundă criteriilor prezentate. Însă acum m-am mutat şi nu găsesc nici o biserică care are aceleaşi convingeri. Am găsit într-adevăr o biserică în care nu este nici o legătură cu răul, şi nu pot descoperi practici false mari, dar mi s-a spus că posedă o scrisoare despre biserica la care am mers unde locuiam odinioară, în care se spune că nu se poate avea părtăşie cu ea la frângerea pâini. Când am întrebat, ce rău ar putea fi acolo, mi s-a putut spune numai că sunt alte scrisori de la alte biserici, care nu recunosc biserica aceea. Deci eu ar trebui să rup legăturile cu această biserică, înainte de a putea lua parte cu ei la Cină. Acum nu ştiu, ce trebuie să fac. Să „reneg” biserica mea de odinioară împotriva conştiinţei mele, sau să merg la noua biserică fără să iau parte la masa Domnului? Sau să caut altceva? Sau trebuie să renunţ la o biserică, dacă nu găsesc alta?

Aceasta este o întrebare grea. Noi înşine am urmărit astfel de cazuri şi cu regret nu rareori se întâmplă că se găsesc astfel de biserici, care nu au numai cele patru criterii numite mai înainte. Ele mai au şi un al cincilea criteriu nenumit deschis: şi anume, că trebuie recunoscute şi un teanc de scrisori, pe care ele le au într-un dosar. Astfel de biserici vor deseori să fie deosebit de prudente cu privire la părtăşia cu răul. Aceasta este într-adevăr un fel de gândire demn de remarcat, şi cu toate acestea prin aceasta ele promovează tocmai ceea ce ele vor să evite. Ele resping părtăşia cu fraţii şi cu surorile, care la fel ca ele resping legătura cu răul. Urmarea acestui fapt este că ele determină pe aceşti fraţi şi pe aceste surori să caute un alt domiciliu spiritual la aceia care nu sunt aşa de severi în această privinţă. La întrebarea, ce este de făcut în acest caz, desigur nu este uşor de răspuns. Şi noi vrem să ne reţinem să facem prescrieri în această privinţă. Aici este o problemă de conştiinţă, cât de pregnant se evaluează comportarea sectantă şi cum stau lucrurile cu conştiinţa. În afară de aceasta mai este valabil, că trebuie să se ţină seama de cuvântul Scripturii: „Orice nu este din credinţă este păcat”. Un lucru însă trebuie exclus: că se merge într-o biserică unde cerinţele minime prezentate mai sus nu sunt respectate, cu toate că şi în acest caz pot fi situaţii unde domină multă necunoaştere şi prin discuţii făcute cu răbdare se poate îndruma spre schimbarea modului de gândire.

Cuvânt de încheiere

Când Pavel vorbeşte despre ultimele zile ale creştinătăţii, atunci spune, că vor fi „timpuri grele” (compară cu 2 Timotei 3.1). Cu toate că noi astăzi nu trecem prin timpuri cu prigoane mari, rândurile acestui articol arată că şi timpurile noastre sunt cu adevărat grele. Dublu greu devine în mod deosebit pentru fraţii tineri şi pentru surorile tinere, deoarece aceste întrebări vin deseori într-un timp în care ei au de luptat cu întrebări grele referitoare la alegerea profesiei, la căutarea locului de muncă, la alegerea partenerului de căsnicie şi la căutarea locuinţei. Însă înainte ca Pavel să vorbească despre „timpurile grele”, el încurajează pe tânărul împreună-lucrător cu el, şi cu aceste cuvinte dorim să încheiem acum: „Tu deci, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus” (2 Timotei 2.1).

În care Adunare (Biserică) să merg? (1)
Gânduri introductive

SoundWords

© SounsWords, Online începând de la: 16.02.2019, Actualizat: 16.02.2019

Eu nu am nevoie de nici o Adunare (Biserică)

S-ar putea să fie cititori care la întrebarea din titlu spun: Această întrebare nu este pentru mine. Eu vin dintr-o Adunare (Biserică) foarte bună. – Realmente se pot constata următoarele: dacă acum treizeci până la patruzeci de ani în urmă era de la sine înţeles ca şi creştin să mergi la o Adunare sau Biserică[1], mulţi gândesc în zilele noastre că pot trăi foarte bine ca şi creştin fără o Adunare (Biserică). Deseori aceasta are a face cu dezamăgirile de care au avut parte într-o biserică. Desigur este în legătură şi cu duhul timpului, care este marcat tot mai mult de izolarea individuală. Aceasta se remarcă în viaţa socială normală de exemplu prin multele gospodării individuale. Sunt mulţi care nu ştiu cum se numesc vecinii lor.

De aceea mai întâi trebuie să răspundem la întrebarea: De ce un creştin credincios ar trebui din principiu să meargă la o biserică creştină?

Apelul adresat ascultării noastre

Vrem să citim un pasaj din epistola către Evrei:

Evrei 10.23-27: 23. Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite (deoarece credincios este Cel care a promis); 24. şi să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, 25. nepărăsind strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii, ci încurajându-ne, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua. 26. Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, 27. ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori.

Este evident, că erau unii, care aveau obiceiul să nu mai meargă la strângerile laolaltă. Fenomenul acesta apare în zilele noastre tot mai mult pe prim plan. Însă deja acum două mii de ani era obiceiul la unii să nu (mai) meargă la strângerile laolaltă. Creştinii credincioşi evrei erau în pericol să se reîntoarcă la iudaism. Presiunea venită din partea lumii politice şi religioase era imensă. Unora li s-au răpit toate bunurile (compară cu Evrei 10.34). Nu toţi au rezistat presiunii. Omeneşte privind era foarte uşor de înţeles că ei au rămas mai bine acasă şi voiau să practice viaţa de credinţă în ascuns. Scriitorul epistolei către Evrei pune toată severitatea pe conştiinţele credincioşilor, atunci când scrie, că evreii au renunţat la „mărturisirea speranţei”, atunci când nu au mai mers la strângerile laolaltă.

Ce este deci „mărturisirea speranţei”? O speranţă se referă întotdeauna la ceva care este în viitor. Ce aşteptăm noi ca şi creştini pentru viitor? Noi aşteptăm pe Domnul Isus „din cer” (compară cu Filipeni 3.201 Tesaloniceni 1.10). Domnul Isus va veni din cer şi noi vom merge în întâmpinarea Lui, pentru ca să fim pentru totdeauna la El (compară cu 1 Tesaloniceni 4.17; 5.10). Evreii au dat această mărturisire, adică, ei au crezut în ea, şi acum ei erau încurajaţi să ţină realmente cu tărie această mărturisire şi să nu renunţe la ea.

Însă această părtăşie cu Domnul era posibilă pentru evrei (şi pentru noi) nu abia atunci când ei (noi) vor fi în cer la El. Şi aici pe pământ ei puteau (putem noi) să aibă părtăşie cu Domnul şi să trăiască în mod deosebit prezenţa Sa, şi anume acolo unde credincioşii se adună: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu{textual: „pentru Numele Meu”}, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20). Deci nu se potrivea „mărturisirii speranţei” lor, dacă evreii neglijau strângerile laolaltă. Într-adevăr ei voiau să fie în viitor la Domnul Isus, şi de asemenea mărturiseau că ei Îl aşteaptă şi au ieşit în întâmpinarea Lui, dar pe pământ nu voiau să meargă la locul unde Domnul Isus va fi prezent.

Deci dacă am mărturisit că noi aşteptăm pe Hristos din cer şi mergem în întâmpinarea Lui, ca să fim la El, dar nu arătăm nici un interes să ne strângem pe pământ „în Numele Lui”, atunci ceva nu este în ordine. Atenţionarea ca noi „să nu părăsim strângerea noastră laolaltă” stă chiar în legătură directă cu pericolul căderii de la credinţă. Sfârşitul va fi atunci numai „o înfricoşătoare aşteptare a judecăţii şi văpaia de foc”. Deci dacă deja atunci aceşti credincioşi evrei aveau nevoie de o astfel de atenţionare, cu cât mai mult noi: să ne încurajăm „şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropriindu-se ziua [Domnului].” Vrem noi să luăm această atenţionare din nou la inimă?

După ce am văzut apelul adresat ascultării noastre, vrem să vedem şi apelul adresat inimii noastre.

Apelul adresat inimilor noastre

1 Corinteni 11.23-26: 23. Pentru că eu [Pavel] am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine 24. şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. 25. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“. 26. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.

Apelul adresat inimilor noastre spune: este o ultimă dorinţă a Domnului nostru. Nu numai noi oamenii ne bucurăm când cineva se gândeşte la noi şi simţim profund, când cineva ne uită, ci şi Domnul Isus. Când Iosif era în închisoare, el a interpretat visul paharnicului. Când acesta a fost eliberat din închisoare, aşa cum Iosif a tălmăcit, Iosif i-a spus: „Dar adu-ţi aminte de mine când îţi va fi bine şi arată bunătate faţă de mine, te rog, şi aminteşte de Mine la faraon” (Geneza 40.14). Fiind eliberat, se spune apoi despre paharnic: „Dar mai-marele paharnicilor nu şi-a adus aminte de Iosif şi l-a uitat” (Geneza 40.23). Vedem în Iosif o imagine foarte frumoasă a Domnului Isus. Întrebarea adresată inimilor noastre este: Ne gândim noi la Domnul? Ne amintim noi regulat despre ce a făcut El pentru noi? Vestim noi moartea Sa? Ultima dorinţă a Domnului nostru nu ar trebui să ne lase reci. El a rostit-o în acea noapte în care ura omului s-a arătat cel mai clar şi L-au prins, ca să-L omoare.

Dacă cercetăm mai exact 1 Corinteni 10.16,17, vom constata că Masa Domnului este o masă de părtăşie. O astfel de masă o putem sărbători numai într-o strângere laolaltă ca Biserică (Adunare). Dragostea pentru Domnul ne va determina să împlinim ultima Lui dorinţă şi să nu-L ignorăm. Poate apelul acesta să atingă inima ta?

Sunt mult mai multe motive, care arată clar cât de important este să mergi într-o biserică creştină, însă în cadrul acestui articol vrem să ne limităm la cele spuse.

De ce merg eu în biserica (adunarea) aceasta sau aceea?

Până acum ne-am ocupat cu grupa acelora care sunt de părere că ei nu au nevoie de biserică. Mai sunt alte trei grupe:

  1. Cineva aparţine deja din copilărie unei biserici, unde părinţii lui l-au luat cu ei. În această grupă socotim şi pe toţi aceia care au mers la biserica în care ei au venit la credinţă.
  2. Cineva şi-a căutat intenţionat biserica la care merge.
  3. Cineva caută încă o biserică potrivită.

Toate cele trei grupe stau înaintea aceleiaşi probleme: sunt foarte multe diferite biserici (libere), comunităţi şi părtăşii creştine, că ei primesc impresia, că trebuie să facă o alegere.

Creştinii din prima grupă ar putea gândi, că ei nu stau sub această constrângere de a alege. În realitate ei au ales numai o cale simplă şi lasă alegerea pe seama altora, în care ei se încred. Cu toate acestea şi ei trebuie să se întrebe: este biserica, în care eu merg, o biserică bazată pe principii conform Scripturii? Pot eu realmente să las decizia pe seama altora sau nu am eu o răspundere personală înaintea Domnului? – Probabil niciodată nu ţi-ai pus această întrebare sau niciodată nu ai căutat un răspuns la ea. Însă cândva vei sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi probabil va trebui să constaţi ruşinat că tu niciodată nu te-ai întrebat ce înseamnă să fi adunat „în Numele Său”.

Ne gândim în mod deosebit la copiii părinţilor credincioşi. Atâta timp cât ei sunt încă mici, este corect ca ei să meargă la biserică împreună cu părinţii lor. Dar când ajung majori, fiecare din ei trebuie să caute din nou locul unde Domnul doreşte să adune pe ai Săi (compară cu Matei 18.20Deuteronomul 12).

Este important să te preocupi serios cu această întrebare, în care biserică mergi. Aceasta va avea o influenţă majoră asupra vieţii tale creştine de viitor. Aproape nimic altceva nu ne marchează aşa de mult ca strângerile laolaltă în care mergem.

Dar probabil tu spui: da, cu biserica este ca şi cu un buchet de flori mare cu tot felul de flori, acolo este câte ceva pe gustul fiecăruia. Unul iubeşte trandafirii, altul garoafele, al treilea lalelele. Fiecare poate să-şi aleagă ceva, ce îi place. – Tu aparţii probabil grupei a doua şi ai luat o hotărâre conştientă, însă după gustul tău. Unul acordă valoare mare muzicii bune, respectiv cântatului şi de aceea merge în biserica A. Acolo sunt activităţi corale bune şi în „serviciul divin” cântă o bandă. Alţii acordă valoare mare unei lucrări bune cu copiii şi cu tinerii şi de aceea merg în biserica B, deoarece copiii lor sunt acolo „bine trataţi”. Alţii acordă valoare unei predici bune şi merg în biserica C, unde ei pot auzi pe predicatorul dotat X. Şirul ar putea fi continuat. Te recunoşti tu pe tine? Ţi-ai pus vreodată întrebarea dacă criteriile tale de alegere sunt corecte? Deseori aceste întrebări se pun (abia) atunci când cineva trebuie să meargă în altă localitate din cauza schimbării locului de muncă sau al studiului şi acolo trebuie să caute o nouă biserică.

Noi nu citim niciodată în Noul Testament despre diferite „forme de biserici”, aşa cum noi în timpul nostru cunoaştem diferite biserici libere sau părtăşii creştine. Dimpotrivă: întotdeauna citim numai despre o singură Biserică, de exemplu despre „biserica tesalonicenilor” (1 Tesaloniceni 1.1) sau despre „Adunarea lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Corinteni 1.2). Dacă ne gândim la imaginile din Noul Testament care ilustrează Biserica, atunci citim despre „o perlă” (Matei 13.46), despre „un singur trup” (Efeseni 4.41 Corinteni 10.17), despre „o singură turmă” (Ioan 10.16), despre „casa lui Dumnezeu” (Evrei 10.211 Petru 4.17), despre „mireasa” (Apocalipsa 21.2,9) şi aşa mai departe. Sciziunile şi fărâmiţările, pe care le găsim astăzi în creştinătate (sub forma multor biserici şi părtăşii diferite), în nici un caz nu sunt în sensul Sfintei Scripturi. În aceasta constă desigur şi întreaga problematică a zilelor noastre. Chiar şi din acest motiv trebuie să ne gândim bine astăzi, cu care creştini ne strângem laolaltă, şi să ştim care biserică doreşte să se orienteze cu hotărâre după principiile Noului Testament. Probabil tu eşti de acord cu toate şi spui: da, dar astăzi trebuie în cele din urmă să faci o alegere.

Trebuie noi să facem o alegere?

Vrem mai întâi să vedem dacă într-adevăr noi putem alege.

Deci, Dumnezeu nu ne-a dat o listă, pe care stau „cele şapte puncte” ale noastre, pe care le putem bifa repede. Noi trebuie astăzi să căutăm locul la fel ca israeliţii atunci când Dumnezeu le-a poruncit: „Să căutaţi locuinţa Sa la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru dintre toate seminţiile voastre, ca să-Şi pună Numele acolo, şi să vii acolo” (Deuteronomul 12.5). În locul acesta din Vechiul Testament se foloseşte cuvântul ebraic pentru „a căuta” (darasch), tradus prin „a căuta”. Înseamnă efectiv „a căuta”. Aşa este tradus în aceeaşi carte şi în Deuteronomul 4.29, şi este interesant că imediat după aceea citim încurajarea minunată, că cei care „caută” vor „găsi”. Deci pentru a găsi locul, pe care Domnul l-a ales, unde El doreşte să fie în mijlocul alor Săi (compară cu Matei 18.20), noi trebuie să studiem Biblia şi să găsim în ea locul; aceasta înseamnă, noi trebuie să ştim cum este caracterizat locul acesta. Este important că în privinţa aceasta noi nu acţionăm după cum gândim noi că este bine şi căutăm o biserică „după gustul nostru”. Aceasta devine clar şi prin cuvintele, pe care Dumnezeu le-a adăugat în cartea Deuteronomul: „Ia aminte să nu aduci arderile tale de tot în orice loc pe care-l vei vedea!” (Deuteronomul 12.13).

Probabil vei spune: voi autorilor sunteţi marcaţi prin mişcarea fraţilor şi vedeţi totul prin aceşti ochelari. Priviţi la sciziunile din cadrul acestei mişcări, şi atunci veţi vedea ce se întâmplă dacă se urmează învăţătura acestei mişcări. – Este într-adevăr ruşinos, trebuie recunoscut aceasta, câte despărţiri au avut loc tocmai în cadrul acestei mişcări. Însă cu toate acestea nu înseamnă neapărat că toate învăţăturile (sau numai o parte din ele) sunt false. Întotdeauna este pericolul să practici cu mijloace false un anumit principiu corect. Etalonul poate fi întotdeauna numai Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea vrem acum să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne vorbească. Pentru aceasta vrem în partea a doua a seriei de articole să parcurgem scrierile Noului Testament, ca să învăţăm cum este caracterizată Biserica în evanghelii şi în epistole. Nu vrem să „bifăm” unul după altul un pasaj biblic, ci pentru noi este importantă impresia de ansamblu, pe care o câştigăm dacă cercetăm Noul Testament cu privire la această temă. (Ar fi foarte de recomandat, să se studieze personal această temă pe baza Bibliei.) Acest parcurs prin Noul Testament ne va arăta clar, că noi nu trebuie să căutăm o biserică după criterii carnale sau nespirituale sau după presupuse criterii spirituale. Motivele carnale şi nespirituale pentru alegerea unei biserici pot fi de exemplu: preferinţele mele muzicale trebuie satisfăcute; un presupus argument spiritual este de exemplu: biserica este plină de râvnă în lucrarea de evanghelizare, lucrul cu copiii, lucrul cu emigranţii, etc.

Probabil vei spune: aceasta este o chestiune anevoioasă. – Israeliţii au gândit evident la fel. Scurt înainte de intrarea lor în ţara făgăduită Dumnezeu a lăsat să li se spună prin Moise, că ei ar trebui să caute locul unde ei ar trebui să se închine lui Dumnezeu. Cu toate acestea au trecut aproape patru sute de ani, până când un om a plecat să caute locul acesta. Citim despre David: „Doamne, aminteşte-Ţi de David, de toate necazurile lui! … ‚ nu voi intra în cortul casei mele, nu mă voi sui pe aşternutul patului meu, nu voi îngădui ochilor mei să doarmă, pleoapelor mele să dormiteze, până nu voi găsi un loc pentru Domnul, locaşuri pentru Puternicul lui Iacov’” (Psalmul 132.1-5). Ce valoare are pentru tine această căutare? Sau pentru tine această căutare este „osteneală” mare? Ai început tu deja această căutare? Cu plăcere dorim să te ajutăm în această privinţă.

Am întrebat mai înainte: Trebuie noi să facem o alegere? Dorim acum să întrebăm: Avem voie de fapt să vorbim despre o alegere? În cartea Deuteronomul Dumnezeu foloseşte un capitol întreg ca să facă pe poporul Său să înţeleagă că este numai un singur loc, unde Dumnezeu doreşte să aibă pe poporul Său adunat la Sine: Ierusalim. Căci locul acesta va fi locul pe care El l-a ales şi unde El voia să lase Numele Său să locuiască. Deci israeliţii nu erau liberi să caute după bunul lor plac un loc pe o colină frumoasă sau sub un copac verde impunător. Ei trebuiau mai degrabă să caute locul pe care Domnul l-a ales. Şi astăzi aceasta nu este altfel. Nu noi avem voie să alegem o biserică, ci Dumnezeu a ales.

Desigur astăzi nu mai este nici un loc geografic ca atunci în Ierusalim. Cu toate acestea Dumnezeu a arătat clar în Cuvântul Său, ce premise trebuie îndeplinite, pentru ca noi să găsim locul spiritual, pe care El l-a ales pentru Sine. Dacă Dumnezeu a ales un loc spiritual, atunci este treaba noastră să căutăm locul acesta. Atunci nimeni nu s-a interesat de locul acesta, multe secole, până a venit David. Nu numai din cauza aceasta el a fost numit „omul după inima lui Dumnezeu”.

În partea următoare dorim cu plăcere, cum am spus, să facem o incursiune de recunoaştere în Noul Testament şi să discutăm unele aspecte importante, care ar trebui să caracterizeze o biserică nou-testamentală.

Partea următoare 

 

Adnotare

[1]În articolul acesta nu ne vom ocupa cum ar trebui tradus cuvântul grecesc ecclesia din textul original al Noului Testament, atâta timp cât prin aceasta se înţelege ce ne arată Cuvântul lui Dumnezeu prin aceasta. Noul Testament înţelege prin această exprimare totalitatea creştinilor născuţi din nou, care au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, atât pe plan mondial cât şi dintr-un anumit loc. Din motive de simplificare vom folosi în continuare numai expresia Biserică, chiar dacă personal considerăm că expresia Adunare este mai potrivită.

În care Adunare (Biserică) să merg? (3)
Cum găsesc eu o biserică potrivită?

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 18.02.2019, Actualizat: 18.02.2019

Este deosebit de important să-ţi fie clar, că nu tu poţi alege biserica. Dumnezeu a ales locul spiritual. Şi tu nu găseşti locul acesta mergând de la o biserică la alta, ci prin aceea că mai întâi tu cauţi în Sfânta Scriptură biserica adevărată. Abia după aceea poate avea loc cealaltă căutare.

Este foarte important să-ţi fie clar, că într-adevăr în timpul nostru pare aşa, ca şi cum într-localitate ar fi mai multe biserici, însă noi nu găsim aceasta în Cuvântul lui Dumnezeu. În Biblie găseşti întotdeauna numai gândul că într-o localitate a fost numai o singură biserică. Probabil în Ierusalim s-au strâns în case diferite, însă era numai o singură biserică în Ierusalim. Această biserică consta din toţi creştinii din localitatea respectivă născuţi din nou şi pecetluiţi cu Duhul Sfânt.

Desigur este important că o biserică are principii bune şi sănătoase, dar punctul cel mai important este, ca noi să înţelegem: în ochii Domnului este numai o singură Biserică, şi noi ne putem aştepta la prezenţa Lui numai acolo unde această unitate este realizată şi practic, adică, unde toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt primiţi cordial şi nu se pun bariere sectante conform mottoului: „Tu poţi deveni membru la noi, dacă …” Primirea în părtăşia copiilor lui Dumnezeu se face numai pe baza apartenenţei ca mădular al trupului lui Hristos şi a curăţiei în umblare, învăţătură şi legături. Dacă ai pus gândul acesta adânc în inima ta, atunci poţi începe căutarea după această strângere laolaltă.

În privinţa aceasta vrem să ne amintim mereu că năzuinţa după un drum comun cu alţii are ca premisă că noi nu numai personal ne depărtăm de orice necurăţie, ci şi de aceia pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi numeşte „vase spre dezonoare”. Înainte să se spună: „urmăreşte … cu cei …”, mai întâi se spune: „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea [vasele spre dezonoare] …” (compară cu 2 Timotei 2.21,22).

Premisele minime, pentru a alege o strângere laolaltă de credincioşi, sunt deci, că acolo nu este nimeni tolerat care,

  • nu este cu adevărat născut din nou,
  • trăieşte în rău moral,
  • ţine cu tărie la o învăţătură greşită de bază (de exemplu, tăgăduirea Dumnezeirii Domnului, tăgăduirea naşterii din fecioară, negarea inspiraţiei, şi aşa mai departe),
  • stă în legătură cu aceia care aduc învăţături greşite fundamentale sau tolerează răul moral.

Desigur aceasta nu înseamnă că şi necredincioşii nu ar fi invitaţi cordial la orele de vestire a Cuvântului sau la studiul săptămânal al Cuvântului. Dar trebuie spus cu certitudine, că la Cină iau parte numai copiii lui Dumnezeu, care nu se exclud pe ei înşişi printr-un stil de viaţă morală rău, învăţătură fundamentală falsă sau indiferenţă faţă de aceste lucruri, respectiv au fost deja excluşi de o altă biserică locală.

În afară de aceasta mai este un alt punct important: este gata o biserică să se supună ordinii cuvenite Bisericii, aşa cum ea ne este prezentată înainte de toate în epistolele Noului Testament (vezi partea a 2-a: Incursiune de recunoaştere în Noul Testament)?

În multe domenii sunt desigur diferite diferenţe de cunoaştere. Probabil o biserică are o altă înţelegere a Scripturii în anumite domenii ale ordinii în casa lui Dumnezeu. În privinţa aceasta se pune întrebarea, în ce măsură în acest caz este vorba de o lipsă de cunoaştere a Scripturii sau este vorba de o înţelegere greşită a Scripturii sau este vorba de neascultare conştientă şi marcată de pragmatism faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, cu care noi nu putem avea părtăşie, căci este vorba de rău moral.

Probabil spui după incursiunea noastră de recunoaştere în Noul Testament şi la multele puncte care se găsesc acolo: Unde găsesc eu o astfel de biserică? Nu descrieţi voi un ideal? – Mai întâi trebuie spus, că noi am descris aici efectiv o stare ideală. Însă noi nu avem voie să ne dăm mulţumiţi cu mai puţin, chiar dacă probabil niciodată noi nu vom corespunde acestui etalon. Ar trebui să ne rugăm serios, ca să năzuim sincer după acest etalon înalt.

Cu toate acestea nici o strângere laolaltă din timpul nostru nu va corespunde în toate acestui ideal înalt. Domnul Isus voia să clădească Biserica Sa, şi acesta este un proces. Noi suntem încă pe drum, şi mereu trebuie corectate anumite lucruri, atât în viaţa personală cât şi în viaţa de biserică. Trebuie să ne aşteptăm ca în Adunarea lui Dumnezeu să fie şi multă slăbiciune şi eşec. Biserica din Corint era caracterizată de multă slăbiciune şi mult eşec. În prima epistolă aproape că nu este nici un capitol în care să nu se exprime acest eşec al credincioşilor din Corint, şi cu toate acestea apostolul Pavel a denumit biserica din Corint ca „Adunarea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.2). Această biserică nu era într-o stare bună şi cu toate acestea apostolul o numeşte Adunarea lui Dumnezeu. Cu toate că credincioşii din Efes au pierdut dragostea lor dintâi, Domnul le-a oferit ocazia de pocăinţă şi nu a luat imediat sfeşnicul.

O biserică locală ar trebui să fie conştientă înaintea Domnului de slăbiciunea ei şi să lupte pentru o cale potrivit Sfintei Scripturi. Dacă se merge într-o biserică şi se observă cum sunt tratate diverse probleme, se primeşte repede o impresie dacă se stă indiferent faţă de probleme sau se caută stăruitor o rezolvare a lor. Se este cu adevărat pregătit să înveţe şi să se transpună în faptă cele învăţate? Cerinţele minime numite mai înainte nu trebuie desigur în nici un caz minimalizate.

Probabil gândeşti şi că noi am putea numi anumite grupări creştine, unde se poate merge fără a sta la îndoială. Dar chiar şi faptul în sine că ar fi „unii”, deci diferite grupări, contrazice gândul Sfintei Scripturi că Biserica este una singură şi este deschisă pentru toţi creştinii, care nu trebuie respinşi pe baza premiselor minime numite mai înainte. Este o mare dilemă a zilelor noastre, că noi suntem aşa de familiarizaţi cu gândul că într-o localitate sunt multe biserici, aşa că noi nici nu mai pătrundem la adevărul, aşa cum el ne este descris în Noul Testament.

Pentru propria înţelegere este mult mai important să se recunoască cât de mult noi ca creştini ne-am îndepărtat de Sfânta Scriptură, şi această decădere s-o simţim adânc în inima noastră. Domnul Isus a murit ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (compară cu Ioan 11.52), şi aproape două mii de ani mai târziu Biserica este total împrăştiată şi despărţită, aşa că nu se mai vede nimic din acest plan al Său – cel puţin privit din punct de vedere practic.

Dar dacă odată am înţeles aceasta, nu ne va fi greu să vorbim despre decăderea Biserici, căci în timpul nostru este imposibil să se corecteze această decădere, chiar nici printr-o mişcare a alianţei sau ecumenism.[1] Cu privire la această decădere ar trebui să ne pocăim mereu, personal şi în comun, chiar dacă tu eşti încă tânăr şi nu eşti răspunzător în primul rând de această decădere. Daniel la timpul lui şi-a plecat genunchii şi a mărturisit păcatele poporului şi ale părinţilor, cu toate că el probabil a contribuit cel mai puţin la această stare de nevoie (citeşte Daniel 9). Dacă ne-am făcut una cu această decădere şi ruinare, atunci ne putem gândi cum se aplică şi astăzi principiile din timpul de la început.

Când Domnul Isus a lăsat să se pregătească paştele, El nu a spus ucenicilor că ei trebuie să meargă pe strada fraţilor 85 sau pe strada lui Petru 9, ci că ei vor întâlni pe drum un om care are pe cap un urcior de apă; în casa în care el va intra, acolo ar trebui ei să pregătească paştele. Un lucru este în orice caz clar: Domnul Isus nu a uşurat pe ucenici. Conform cu Efeseni 5.26 apa este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci – dacă vrem să aplicăm la noi cuvintele Domnului – omul cu urciorul de apă trebuie să fie în ultimă instanţă o imagine a Duhului Sfânt. Desigur Duhul Sfânt poate să ne facă lucrurile clare conform Cuvântului Său şi printr-un frate sau printr-o soră. Noi trebuie să citim personal Cuvântul lui Dumnezeu şi să aşteptăm călăuzirea Duhului Său la locul corect.

Desigur sunt multe întrebări în acest context, care sunt foarte individuale. Dezbinările poporului lui Dumnezeu, în mod deosebit şi între aceia care vor cu adevărat să meargă pe un drum fidel Bibliei, aduc cu sine unele nevoi şi exerciţii. Într-adevăr este uşor să găseşti o biserică în registrul de adrese al oraşului, dar nu este uşor să găseşti o biserică care încearcă să transpună în practică cel puţin premisele minime de mai sus.

Noi trăim în timpul din urmă şi trebuie să gândim din nou, că Domnul Isus a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu …”. Ai găsit tu alţi fraţi şi alte surori care au aceeaşi problemă ca tine? „Doi sau trei” este mesajul aici. Oare a lăsat Domnul acest cel mai mic număr al unei grupe să fie scris pentru timpuri ca ale noastre? El nu aşteaptă, aşa cum facem noi uneori cu regret, douăzeci sau treizeci de persoane. Uneori poate fi aşa, că Domnul doreşte simplu ca noi să începem cu doi sau trei şi să ne adunăm simplu în Numele Său, şi întotdeauna să avem înaintea privirii întreaga Biserică a lui Dumnezeu de pe pământ. Desigur aceasta poate fi aşa numai atunci când nu sunt alte grupe în locul acela care se adună cu adevărat conform principiilor nou-testamentale.[2] Probabil este adecvat ca mai întâi să se înceapă cu o strângere în casă, în care se discută despre întrebările referitoare la strângere, sau poate chiar fi necesar ca mai întâi să fie vestită Evanghelia în localitatea respectivă. Astfel de activităţi depind desigur şi de darurile pe care le-a primit cineva. Aceasta nu va fi o rezolvare pentru fiecare.

Uneori drumul corect poate fi să te muţi într-o altă localitate, unde nu sunt aceste probleme în biserică.

Cu regret trebuie tot mai mult să ne consolăm că trăim în timpul din urmă, în care urmările decăderii Biserici sunt tot mai mult simţite şi noi ajungem într-o situaţie în care cu toate eforturile nu ne mai putem aduna. Atunci putem face aşa cum au făcut fiii lui Core în Psalmul 42, să ne gândim cu durere sufletească la un timp trecut, când era altfel: „Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine: cum mergeam înconjurat de mulţime, cum înaintam împreună cu ea spre casa lui Dumnezeu, cu strigăte de bucurie şi de laudă ale unei mulţimi în sărbătoare” (Psalmul 42.4). Însă chiar şi în acest caz nu trebuie să deznădăjduim, oricât de dureros este aceasta; părtăşia personală cu Domnul nostru nu ne-o poate răpi decăderea, oricât de mare ar fi ea: „Pentru ce te mâhneşti, suflete al meu, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda: Faţa Lui este mântuirea. … de aceea de Tine îmi amintesc … Ziua, Domnul va porunci îndurarea Sa, iar noaptea cântarea Lui va fi cu mine, o rugăciune Dumnezeului vieţii mele” (Psalmul 42.5-8).

Este de asemenea interesant, că credincioşilor din Laodiceea, care aud bătaia Domnului şi deschid, nu li se făgăduieşte un alt drum al părtăşiei, ci „numai” – aceasta nu este spus minimalizând (deoarece făgăduinţa în sine este minunată), ci numai restrictiv – părtăşia personală cu Domnul singur. Acolo în părtăşia Lui ei simt interesul Lui pentru problemele lor, prin aceea că inima Lui Se preocupă cu ei – El nu numai mănâncă cina cu ei, ci şi ei cu El.

Desigur se poate face şi mai simplu, şi multe par aici să fie naive pentru aceia care încă nu s-au preocupat aşa mult cu afirmaţiile Sfintei Scripturi despre principiile Bisericii creştine. Ei merg simplu când aici când acolo, liberi, după mottoul: important este că eu primesc undeva ceva pentru viaţa mea. În cele din urmă sunt multe „biserici” în care se predică un cuvânt bun. – Noi nu contestăm aceasta. Însă prin acest articol trebuie să fi devenit clar, că acesta nu poate fi singurul criteriu, dacă citim atenţi Sfânta Scriptură.

Ar trebui însă să ne fie spre mângâiere, că Sfânta Scriptură are pentru fiecare situaţie o încurajare, numai de am vedea-o. Nici apostolul Pavel nu a permis să i se răpească bucuria în Domnul prin aceea că el era în închisoare (şi prin aceasta desigur nu putea merge la orele de adunare) şi chiar a trebuit să spună: „Toţi care sunt în Asia, s-au întors de la mine” (2 Timotei 1.5).

Dorim din toată inima cititorului un drum, pe care Domnul l-a trasat – un drum, pe care împreună cu alţii poate aspira după dreptate, credinţă, dragoste şi pace, „cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Timotei 2.22).

Într-o ultimă parte dorim să răspundem la unele întrebări speciale, care probabil nu sunt interesante pentru toţi.

În care Adunare (Biserică) să merg? (2)
Incursiune de recunoaştere în Noul Testament

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 16.02.2019, Actualizat: 16.02.2019

Evangheliile

Întâlnim Biserica pentru prima dată în capitolul 16 al evangheliei după Matei: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.18), şi acolo ne sunt făcute cunoscut imediat cele mai importante patru elemente ale Bisericii:

  1. Baza Bisericii este Fiul Dumnezeului celui viu – nu Petru, nu un învăţător al Bibliei, nu o mărturisire de credinţă („pe această stâncă”).
  2. Este o singură Biserică; deci această Biserică este mondială („Adunarea” [singular], nu „adunările” [plural]).
  3. Este Adunarea Lui, nu a noastră; de aceea El hotărăşte, nu noi („Adunarea Mea”).
  4. Adunarea era atunci încă ceva de viitor, deci nu exista, atunci când Domnul Isus era pe pământ, aceasta înseamnă, ea este ceva cu totul nou („voi zidi …”).

Două capitole mai departe Domnul Isus promite ucenicilor Săi: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20). Deci El va fi prezent personal („acolo Eu sunt”), dacă credincioşii se adună în Numele Lui. Aici găsim un indiciu serios, cu privire la ceea ce trebuie să caracterizeze biserica: totul trebuie să aibă loc în Numele Lui; cu alte cuvinte, El trebuie să aibă acolo toate drepturile. În afară de aceasta El trebuie să fie centrul şi mijlocul strângerii laolaltă. Totul trebuie să se desfăşoare în jurul Lui. Noi nu ne strângem laolaltă pentru predica unui predicator dotat. Hristos trebuie să fie singurul punct central, singurul punct de atracţie, independent de darurile pe care Domnul le-a dăruit. Se caută o biserică, cum am spus, nu pentru că acolo sunt mulţi tineri sau multe familii cu copii mici sau pentru că acolo unuia îi place cel mai mult închinarea muzicală. Întrebarea cea mai importantă, pe care trebuie să şi-o pună cineva, este: Stă acolo Domnul Isus cu adevărat în centru? Decide El totul acolo sau oamenii au stabilit deja dinainte totul?

În afară de aceasta în Matei 18 găsim un răspuns la întrebarea, cui aparţine autoritatea deplină, atunci când este vorba de tratarea răului: ea este a bisericii, deoarece Domnul leagă prezenţa Sa cu biserica. Biserica nu are autoritate în sine însăşi, ci ea îşi derivă autoritatea de la Domnul prezent în mijlocul ei.

Deja înainte de ora de naştere a Bisericii Domnul a arătat deci spre aceste lucruri fundamentale. După aceea El a mers pe drumul greu spre Golgota, unde S-a lăsat răstignit pentru noi. Da, noi putem spune împreună cu apostolul Pavel: „El m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2.20b). Aceasta este cu totul personal! Dar există şi partea colectivă: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5.25b). Deci Domnul Isus a murit nu numai pentru fiecare credincios în parte, ca să-l posede, ci şi pentru Biserică, ca s-o dobândească pentru Sine.

Moartea Domnului Isus a fost necesară, pentru ca El să poată să-Şi dobândească Biserica. El a plătit un preţ foarte mare pentru aceasta (compară cu 1 Petru 1.18,19). Despre acest preţ se vorbeşte în două parabole. El descrie această Biserică ca fiind o comoară şi o perlă foarte preţioasă (Matei 13.44-46). Valoarea Bisericii arată apoi totodată ce înseamnă ea pentru El şi cât de importantă este ea pentru El. Lucrul pentru care eu sunt dispus să plătesc cel mai mult este evident lucrul cel mai preţios pentru mine. La fel este şi la Domnul Isus: nu este nimic pe pământ care să fie mai de preţ pentru El decât Biserica Sa.

Vrem să înţelegem aspectul acesta adânc în inima noastră; aceasta ne va păzi să nu gândim dispreţuitor despre Biserică şi să avem părerea că noi ne-am descurca şi fără o biserică locală. Dimpotrivă, ne vom ridica şi vom întreba ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre tema Biserică. Biserica este interesul principal al Domnului pe pământ. Când El priveşte spre pământ, ce vede El atunci? El vede o mulţime de oameni, care nu întreabă de El, care Îl resping şi care şi astăzi s-ar uni în cuvintele: „Răstigneşte-L!” Apoi El vede o mulţime de indiferenţi, care nu sunt impresionaţi despre ceea ce s-a petrecut cu aproape două mii de ani în urmă pe crucea de pe Golgota. Însă El vede şi din aceia care Îl iubesc, care Îl caută, care îşi amintesc cu plăcere de El şi care au numai o singură dorinţă: ca El să vină în mijlocul lor. Sunt aceia care cu plăcere vor să aibă parte împreună cu El de lepădarea Lui. Ei sunt ca Abigail, care a devenit mireasa împăratului David într-un timp când David nu era recunoscut ca împărat. Ea a văzut în împăratul lepădat David pe adevăratul împărat al lui Israel. Toată atenţia Lui este îndreptată astăzi spre această societate, pe care Domnul o numeşte „Biserica Sa” (Matei 16.18). El este acolo ca Fiu peste „casa Sa” (Evrei 3.6), şi cine vine acolo la El, acela se supune cu plăcere drepturilor Lui.

Faptele apostolilor

Domnul Isus a făgăduit că El va clădi Biserica Sa. Prin moartea Sa El a pus temelia pentru această construcţie. Moartea Sa pe cruce nu era încă ora naşterii Bisericii. Mai întâi trebuia să vină Duhul Sfânt pe pământ şi să locuiască în credincioşi (compară cu 1 Corinteni 3.16). Prin acest botez cu Duhul Sfânt credincioşii din Israel şi cei dintre naţiuni au fost adunaţi la un loc într-un trup. Aceasta a avut loc la Rusalii, ora naşterii Bisericii. Înainte ei erau credincioşi individuali, însă acum ei aparţineau unui organism viu: trupului lui Isus Hristos. Adevărul acesta ne este făcut cunoscut de prima epistolă către Corinteni: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13). Faptul că noi „am fost botezaţi într-un singur trup” nu are nimic a face cu botezul în apă. Aşa cum credincioşii au fost botezaţi cu apă, la fel ei au fost botezaţi cu Duhul prin coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. Duhul a venit – ca şi apa la botez – peste credincios, dar Duhul a venit şi în el – el a fost pecetluit cu Duhul Sfânt. De aceea se spune aici suplimentar, că nouă „ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh”.

Rezumăm pe scurt: Domnul Isus a vorbit despre faptul că El va clădi Biserica Sa. El Însuşi va fi prezent, atunci când ei se adună în Numele Lui. După aceea Domnul Isus a pus pe Golgota temelia pentru această construcţie unică în felul ei a Biserici, şi prin coborârea Duhului Sfânt la Rusalii a început această construcţie.

Credincioşii au înţeles imediat că ei ar trebui să se adune, ca să-şi împărtăşească reciproc credinţa lor. Cu toate că atunci ei nu ştiau că Biserica, care tocmai se formase, era trupul lui Hristos (aceasta a devenit cunoscut mai târziu prin apostolul Pavel), ei au înţeles instinctiv că ei erau un organism viu. Ei au simţit profund, că ei aparţineau împreună şi că ei trebuiau de asemenea să exprime aceasta. Faptul că ei se adunau era urmarea directă a acestor simţăminte. Citim despre primii creştini, care nu primiseră nici un exemplar al învăţăturii creştine, căci epistolele nou-testamentale nu erau încă scrise: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele apostolilor 2.42). Alături de criteriile numite mai înainte (punctele 1-3 de la titlul „Evangheliile”), o biserică creştină este caracterizată de aceste patru elemente:

  • învăţătura biblică a apostolilor, pe care o găsim în epistolele lor
  • părtăşia credincioşilor
  • frângerea pâinii
  • timpuri de rugăciune împreună

Deci o biserică nu are neapărat nevoie de o grupă de tineri, o şcoală duminicală, o întâlnire a bărbaţilor sau a femeilor şi un dejun al seniorilor. Desigur toate acestea nu sunt greşite, însă aceste lucruri trebuie să joace un rol secundar la alegerea unei bisericii. Aceste întâlniri şi ore pot chiar avea efectul, că biserica se împarte în grupuleţe şi prin aceasta unitatea practică şi unanimitatea fraţilor şi surorilor au de suferit. De aceea este bine dacă în aceste grupe se caută întotdeauna ceea ce leagă cu biserica întreagă. Astfel, de exemplu, copiii în ora copiilor ar putea exersa ceva care este spre bucuria fraţilor şi surorilor în vârstă.

Deci Biserica de la început venea regulat laolaltă. Faptul că ei au fost botezaţi împreună să alcătuiască un singur trup trebuia acum să se vadă şi practic. Dacă citim Faptele apostolilor, vom constata că una din dorinţele cele mai mari ale apostolului Pavel era să continue construirea Bisericii. Pretutindeni în Asia Mică şi până în Europa au luat fiinţă biserici. În fiecare localitate era numai o singură biserică. Întotdeauna când cineva venea la credinţă şi era pecetluit cu Duhul Sfânt, el aparţinea bisericii din locul respectiv. Aceasta nu este altfel astăzi. Însă întrebarea este astăzi nu numai cărei biserici locale îi aparţine cineva, ci care este locul concret pe care se adună credincioşii. Această strângere laolaltă trebuie să aibă loc fiind conştient că există numai această una singură biserică locală şi că strângerea laolaltă are loc conform îndrumărilor lui Dumnezeu.

Epistolele

Ca să se cunoască aceste îndrumări dorim să continuăm incursiunea noastră de cercetare cu epistolele Noului Testament, ca să adunăm indicaţii care ne arată însuşirile unei biserici nou-testamentale. În privinţa aceasta nu este atât de important să se adune simplu aceste puncte sau chiar să ia naştere o listă cu acestea, care apoi să fie bifate, ci mai degrabă ca aceste puncte să fie realmente însuşite personal. Intenţionat am renunţat să redăm locuri din Biblie. Trebuie neapărat să înţelegi aceste puncte în inima ta – cel mai bine în aşa fel, ca să le poţi explica şi altora. Pentru aceasta este necesar să studiezi personal Biblia şi să ai atitudinea credincioşilor din Bereea, care „au cercetat zilnic Scripturile, să vadă dacă lucrurile erau aşa” (Faptele apostolilor 17.11).

Am văzut mai înainte ceva din ceea ce găsim în evanghelii referitor la tema Biserică şi cum a vorbit Domnul Isus despre Biserică. După aceea am văzut pe scurt în Faptele apostolilor ora naşterii Bisericii şi extinderea ei. Acum dorim să ne ocupăm succesiv cu epistolele nou-testamentale. Multe epistole au fost adresate bisericilor. De regulă ele au servit la descoperirea defectelor şi la înlăturarea lor cu autoritate apostolică.

Epistola către Romani

După Faptele apostolilor mergem acum la epistola către Romani. Biserica din Roma – şi noi împreună cu ei – avea nevoie să fie învăţaţi cu privire la profunzimea Evangheliei. O biserică creştină nu poate trăi şi nu se poate dezvolta sănătos, dacă ea are numai o imagine ştearsă despre dimensiunea Evangheliei. Apostolul Pavel face mai întâi clar credincioşilor din Roma cât de stricat şi pierdut fără speranţă este omul. O biserică care nu recunoaşte stricăciunea totală a omului natural nu a îndeplinit nici măcar premisa de bază să poată fi numită Biserica lui Dumnezeu din localitatea X.

Omul natural nu poate sta înaintea unui Dumnezeu drept. Apostolul arată clar, că dreptatea înaintea lui Dumnezeu niciodată nu poate veni din faptele proprii, ci că noi devenim mântuiţi numai prin credinţa în lucrarea făcută de Domnul. O biserică care nu stă clar în punctul acesta, nu este, cum s-a spus, o biserică în sensul nou-testamental.

În ultimul capitol găsim câteva alte indicaţii practice importante pentru fiecare care merge la o biserică, de exemplu, că nu Biserica trebuie să slujească credinciosului, ci invers, credinciosul trebuie să slujească Bisericii. Mulţi credincioşi caută o biserică care le slujeşte lor şi nevoilor lor sau cel puţin nevoilor copiilor lor. În acest capitol al epistolei către Romani apostolul Pavel aminteşte numai credincioşi care s-au evidenţiat tocmai prin aceea că ei au slujit bisericii.

Epistola întâi către Corinteni

După epistola către Romani găsim cele două epistole către Corinteni. Ele au fost adresate direct bisericii din Corint, nu la persoane individuale. Din aceste epistole putem învăţa foarte multe pentru viaţa noastră de biserică. În primele două versete citim: „Pavel, apostol chemat al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten, către Adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi, împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn şi al lor şi al nostru.” (1 Corinteni 1.1,2). Deci epistola a fost scrisă nu numai pentru corinteni, ci şi pentru noi! Aceasta este foarte interesant, căci în zilele noastre se doreşte ca multe învăţături din această epistolă să fie privite ca fiind valabile pentru timpul acela şi să fie date la o parte ca fiind depăşite.

Corint era un oraş de comerţ cu un port mare. În oraş trăiau oameni din multe ţări sau erau acolo ca oaspeţi. Era multă imoralitate, care era privită ca fiind ceva normal. Apostolul a trebuit să corecteze foarte multe lucruri în această Biserică. Dacă ei voiau să rămână (respectiv să devină din nou) o biserică vie spre onoarea Domnului, atunci anumite lucruri trebuiau aduse în ordine. Din prima epistolă către Corinteni putem deduce următoarele principii pentru o biserică creştină:

  • Sciziunile şi grupările nu ar trebui tolerate, prin aceea că un învăţător biblic este pus mai presus de altul.
  • Înţelepciunii lumii nu trebuie să i se ofere loc.
  • Invidia şi cearta între fraţi şi surori dă pe faţă caracterul lor carnal.
  • Greşelile morale mari trebuie tratate cu disciplinare din partea bisericii.
  • Litigiile între credincioşi nu trebuie duse înaintea tribunalelor lumii.
  • Căsnicia trebuie ţinută cu demnitate, divorţarea credincioşilor nu este permisă.
  • Nu este permis să se ia parte la Masa Domnului şi la masa demonilor (masa idolilor).
  • Participarea la Masa Domnului exprimă părtăşia cu Domnul şi unii cu alţii. De aceea participarea la Cină nu se face ca individ, ci ca parte a unei comuniuni.
  • Învăţăturile referitoare la Masa Domnului arată responsabilitatea comună.
  • La Cină trebuie să se aştepte unul pe altul, şi fiecare trebuie să se verifice înainte de a lua parte.
  • Femeile trebuie să poarte părul lung şi să-şi acopere capul la rugăciune.
  • Bărbaţii nu trebuie să poarte părul lung şi nu trebuie să se acopere la rugăciune.
  • Soţul să fie conştient de poziţia lui ca şi cap al soţiei şi soţia să fie conştientă de poziţia ei subordonată soţului.
  • Credincioşii trebuie să fie conştienţi că biserica este un organism viu şi că mădularele trupului au nevoie unul de altul.
  • Duhul Sfânt doreşte să lucreze în Biserică, aşa cum vrea El; deci El trebuie să aibă toată libertatea să se folosească de acela pe care El îl vrea.
  • Dragostea, fără de care toate în biserică ar fi pierdute, ar trebui să impulsioneze pe toţi fraţii şi pe toate surorile.
  • În lucrarea de slujire trebuie să se năzuiască în mod deosebit după darul profeţirii.
  • Strângerile laolaltă nu trebuie să fie conduse de un păstor sau de un conducător al bisericii, ci Duhul Sfânt vrea să preia conducerea.
  • Femeile trebuie să tacă în biserică.

Această enumerare ne arată multe principii, la care Domnul Isus Se aşteaptă de la o biserică sănătoasă, şi se merită să se mediteze intensiv la fiecare principiu. Într-adevăr credincioşii din Corint nu erau desăvârşiţi, dar ei erau o biserică care voia să înveţe. Vom vedea aceasta în epistola a doua.

A doua epistolă către Corinteni

Să mergem acum la a doua epistolă către Corinteni. Am văzut în prima epistolă către Corinteni că o biserică creştină este caracterizată printre altele şi prin aceea că ea exercită disciplinarea şi, dacă trebuie, exclude pe cineva din părtăşie. În a doua epistolă către Corinteni învăţăm acum că cineva trebuie să fie reprimit, dacă el şi-a mărturisit păcatul. Corintenilor li se cere să practice dragostea. În afară de aceasta ei ar trebui să fie conştienţi de responsabilitatea lor mare, care este legată cu aceea că ei sunt „o scrisoare a lui Hristos”. Deci în ei ar trebui să se citească ca într-o carte deschisă. În general oamenii nu mai citesc în Biblie, dar ce pot citi ei în biserica creştină? În afară de aceasta credincioşii din Corint au trebuit să înveţe că tot ce aveau ei era darul lui Dumnezeu şi că ei de aceea aveau răspunderea să facă parte altora de acest dar, şi astfel să sprijine pe fraţii aflaţi în nevoie şi pe surorile aflate în nevoie. Pentru aceasta este neapărat important să se recunoască că Dumnezeu a creat Biserica din lumea întreagă ca unitate.

Epistola către Galateni

După a doua epistolă către Corinteni urmează epistola către Galateni. Unii credincioşii au considerat Evanghelia despre Isus Hristos ca fiind foarte bună, gândeau însă că Evanghelia mai trebuia ornamentată cu faptele Legii. În privinţa aceasta apostolul Pavel foloseşte un mod de exprimare foarte sever: el blestemă pe aceia care răstălmăcesc Evanghelia în felul acesta. Probabil că aceasta nu este problema multor biserici de astăzi. S-ar putea într-adevăr ca o biserică să aibă anumite tradiţii (bune), dar dacă ele devin dogmă, biserica aceasta pierde însuşirile unei biserici creştine.

Epistola către Efeseni

Urmează acum epistola către Efeseni. Apostolul Pavel revelează în epistola către Efeseni tot planul lui Dumnezeu. O biserică sănătoasă trebuie să ştie să spună ceva despre taina, „care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor” şi care a fost revelată abia de Pavel. Aceasta înseamnă, abia Pavel a făcut cunoscut „taina lui Hristos”, care până atunci era necunoscută. El ne arată în epistola către Efeseni, că noi ca şi credincioşi avem deja astăzi locul nostru în locurile cereşti şi că binecuvântările noastre nu au a face cu pământul acesta, ci în totalitate sunt cereşti. Ni se arată o bogăţie de nepătruns, prin aceea că noi suntem legaţi cu Hristos într-un singur trup şi am venit pe locul unde El Însuşi este. O biserică care  nu cunoaşte poziţia ei cerească şi chemarea ei aproape că nu poate fi numită sănătoasă. Mădularele bisericii au obligaţia şi răspunderea să trăiască această poziţie cerească în relaţiile lor pământeşti ca biserică, familie şi profesie. O biserică creştină, care este conştientă de poziţia ei înaltă şi cerească, nu pluteşte doi centimetri deasupra pământului, ci ea aduce lumina cerească în sarcinile şi împrejurările ei zilnice. Ea ţine de asemenea seama, că este numai o singură Biserică, un singur trup al lui Hristos, aşa cum este numai un singur Duh al lui Dumnezeu. Chiar şi cele mai mari diferenţe – aşa cum erau atunci cele între iudei şi păgâni – nu mai joacă nici un rol în Biserică. Noi suntem legaţi în modul cel mai strâns unii cu alţii şi cu Capul în cer, asemenea unui trup. Dar dacă fundamentele doctrinare sau morale sunt date peste cap, atunci trebuie desigur să fie aplicate învăţăturile primei epistole către Corinteni (referitoare la disciplinarea din partea bisericii) şi cele din epistola către Galateni.

Epistola către Filipeni

Epistola către Filipeni ne ajută să înţelegem cum pot fi înlăturate problemele şi certurile între credincioşi. În Filipi erau evident neînţelegeri, pe care apostolul doreşte să le înlăture, prin aceea că el le cere să aibă acelaşi fel de gândire ca Domnul Isus, şi prin aceea că el le prezintă exemplul unic al smeririi Domnului. O biserică sănătoasă a pornit pe drumul de a face progrese în smerenie, de a nu se mai considera pe sine însuşi aşa de importantă şi să considere pe alţi mai presus de sine însuşi. O biserică sănătoasă exprimă bucuria ei pentru Domnul. Ea nu permite ca împrejurările să se interpună între ea şi Domnul, ci ea pune întotdeauna pe Domnul între ea şi împrejurări. În felul acesta te poţi bucura întotdeauna în Domnul.

Epistola către Coloseni

După epistola către Filipeni urmează epistola către Coloseni. Credincioşii din Colose erau înclinaţi să pună alte lucruri alături de Hristos. Pentru ei Hristos nu era suficient. Hristos era sublim, dar nu era destul. Ei gândeau că ar putea alege ce este mai bun din filozofia lumească. În afară de aceasta considerau că ar trebui să se acorde importanţă mai mare tradiţiilor oamenilor. Nici la experienţe nu ar trebui să se renunţe; astfel, ar trebui să se acorde importanţă mai mare arătărilor de îngeri. Apostolul întâmpină această problemă într-un mod grandios: el ne pictează probabil cel mai frumos tablou din Noul Testament despre gloria lui Hristos: el ni-L descrie, între altele, ca şi Creator, ca şi Cap al Bisericii, ca Răscumpărător, ca Acela în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Dacă El este Capul Bisericii, atunci toate învăţăturile şi orice ajutor vin de la acest Cap. De aceea credincioşilor din Colose li se cere să se ţină strâns de Capul. O biserică, care este ţinută laolaltă prin tehnici de management, a renunţat să se ţină strâns de Cap. La orice problemă în biserică nu mergem la conducătorul bisericii noastre sau studiem dinamica grupului, ci noi mergem la Capul Bisericii şi Îl rugăm pentru ajutor. Dacă întreaga plinătate a Dumnezeirii locuieşte realmente în Hristos, ce căutau atunci credincioşii din Colose la filozofia lumii sau la tradiţiile oamenilor? Mesajul simplu pentru biserica de astăzi este: Hristos este suficient pentru toate.

Prima epistolă către Tesaloniceni

În continuare sunt cele două epistole către Tesaloniceni. În prima epistolă către Tesaloniceni apostolul Pavel scrie unei biserici foarte tinere. Această biserică tânără era caracterizată prin aceea că toţi credincioşii „s-au întors de la idoli la Dumnezeu” şi au exprimat aceasta prin slujirea de bună voie pentru Domnul. Convertirea fermă este astăzi aproape necunoscută şi nu este predicată. Nu este destul, dacă cineva spune, el vrea „să meargă cu Isus” sau că el „simte tot mai mult pe Dumnezeu”. Trebuie să aibă loc o îndepărtare totală de la viaţa de odinioară şi o condamnare a răului şi să fie vizibilă o dedicare clară pentru etaloanele lui Dumnezeu.

Nu numai că credincioşii din Tesalonic slujeau Domnului, ci totodată ei aşteptau revenirea Lui pentru răpirea credincioşilor. Ei puteau şti că înainte de revenirea Domnului nu mai trebuiau să aibă loc evenimente deosebite. O biserică creştină sănătoasă este conştientă de faptul că Domnul Isus poate reveni în orice moment. Această cunoaştere este impulsul pentru o slujire de bună voie şi un stil de viaţă sfânt.

A doua epistolă către Tesaloniceni

În epistola a doua către Tesaloniceni apostolul Pavel a trebuit să combată învăţătura falsă referitoare la timpul din urmă. Prin aceasta învăţăm, că Domnul aşteaptă de la o biserică sănătoasă ca ea să aibă şi o înţelegere cu privire la ultimele lucruri. Preocuparea cu aceste lucruri este interzisă în multe cercuri şi este chiar respinsă. Chiar şi cu profeţia aproape că nu se mai preocupă. Însă prin aceasta se uită că mai mult de jumătate din Biblie poartă caracter profetic. Noi nu trebuie să putem ordona corect în detaliu toate întrebările referitoare la timpul din urmă, însă ar trebui să ne ostenim să avem o imagine sănătoasă cu privire la aşteptările noastre şi la speranţa noastră de viitor.

În afară de aceasta apostolul dă indicaţii practice, cum trebuie să se comporte cu credincioşii care umblă în dezordine. O biserică, care nu este atentă la membrii bisericii, nu este o biserică după modelul nou-testamental. Credincioşii trebuie să fie încurajaţi, atenţionaţi şi mustraţi, şi s-ar putea chiar să fie necesară o mustrare publică sau chiar o însemnare.

Epistola întâi către Timotei

După epistolele adresate bisericilor urmează acum epistole adresate persoanelor individuale. Epistola întâi către Timotei într-adevăr nu este adresată unei biserici, însă ea ne arată foarte clar cum trebuie să se comporte cineva în biserică, care este „casa lui Dumnezeu”.[1]Sunt multe indicaţii practice pentru trăirea creştină în comun: astfel, bărbaţii au răspunderea să îndemne pe credincioşi să se roage în orice loc; femeile să se îmbrace cuviincios şi în afară de aceasta să nu dea învăţătură. O biserică în care femeile păşesc tot mai mult pe prim plan, contrazice învăţăturile Noului Testament. În afară de aceasta apostolul explică premisele pentru slujba de bătrân şi atenţionează cu privire la învăţăturile false între credincioşi, respectiv arată prin ce pot fi ele cunoscute. El se ocupă de asemenea foarte practic cu îngrijirea celor aflaţi în nevoie. O biserică creştină sănătoasă trebuie să se ocupe şi cu aceste teme.

Epistola a doua către Timotei

Din epistola a doua către Timotei învăţăm ceva despre tema punere deoparte (separare) şi despre comportarea noastră în timpuri de decădere, deci într-un timp în care creştinătatea se îndepărtează tot mai mult de credinţa biblică adevărată. Fiecare credincios este obligat să se îndepărteze de nedreptate. În cazul întrebărilor fundamentale aceasta poate merge aşa de departe, că trebuie să te curăţi şi de persoane, care aici sunt numite „vase spre dezonoare”. O biserică în care învăţăturile rele, deci în care sunt tolerate învăţături false fundamentale, nu poate fi privită ca fiind sănătoasă.

Pavel îl atenţionează pe tânărul Timotei, că timpurile vor deveni tot mai grele spre sfârşit. Biserica creştină sănătoasă se aşteaptă ca în zilele din urmă să apară tot mai mulţi învăţători, care vor aduce o învăţătură, care gâdilă urechile. Învăţătura sănătoasă nu va mai putea fi suportată. Dacă o biserică nu mai numeşte clar păcatul cu numele, poţi fi sigur că ea nu va fi recunoscută de Dumnezeul sfânt ca fiind Biserică a Sa. Bisericile aparent cu succes angajează de cele mai multe ori predicatori, care vorbesc glumeţ şi pot întreţine pe oamenii. Aceasta nu este o însuşire a unei biserici sănătoase, ci mai degrabă este un semn că decăderea nu numai a pătruns în creştinătate în general, ci şi în biserici care se consideră fidele Bibliei şi că noi trăim în ultimele zile dinaintea venirii Domnului.

Epistola către Tit

Epistola către Tit arată înainte de toate premisele pentru a sluji Domnului în biserică într-o poziţie de răspundere. Învăţăm aici de asemenea, că bătrânii nu au fost aleşi de biserică, ci că ei au fost hotărâţi de apostoli, respectiv de trimişii acestora, care au primit autoritate de la Dumnezeu pentru aceasta. Epistola conţine şi o încurajare pentru femei şi le îndrumă, unde ele pot să facă lucrarea lor. Este o problemă cunoscută în bisericile creştine, că oamenii dezvoltă învăţături false sau se folosesc de anumite puncte împotriva altora, aşa că prin aceasta sunt provocate despărţiri şi partide. Astfel de persoane sectante trebuie mai întâi să fie mustrate şi, dacă nu ascultă, să fie respinse.

Epistola către Filimon

Şi epistola către Filimon este o epistolă foarte practică. Aici putem învăţa că noi (ca biserică) nu suntem chemaţi să schimbăm legile veacului acesta. Apostolul Pavel a trimis înapoi la Filimon pe sclavul dezertat. Nu că Pavel ar fi susţinut ţinerea de sclavi, dar el a respectat situaţiile culturale şi politice din timpul acela. Biserica creştină nu are misiunea să se amestece în evenimentele politice.

Epistola către Evrei

În epistola către Evrei învăţăm ce înseamnă că Hristos este astăzi în cer pentru noi Marele preot al nostru. În privinţa aceasta ne gândim nu numai că El ne ajută în slăbiciunile noastre, ci şi că El vrea să ne introducă spre lauda Sa în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu ca o oştire de fii de preoţi. Epistola către Evrei se referă foarte des la Vechiul Testament. O biserică creştină trebuie să înveţe să folosească corect modelele Vechiului Testament. Vechiul Testament este ca o carte cu ilustraţii pentru Noul Testament. Jertfele din Vechiul Testament sunt legate cu lucrarea Domnului Isus pe Golgota. În jertfele Vechiului Testament găsim o îndrumare pentru închinarea nou-testamentală în duh şi adevăr. Multe biserici au în strângerile lor laolaltă într-adevăr un „timp de închinare”, în care se cântă muzică preise-&-worship, însă în cântări rareori este vorba de jertfa Domnului Isus. O biserică creştină sănătoasă se va ocupa în închinare în mod deosebit cu moartea ca jertfă a lui Isus.

Epistola lui Iacov

Epistola lui Iacov conţine unele lucruri foarte practice pentru viaţa noastră zilnică de creştini. Ea face însă totodată clar, că păcatele în viaţa unui credincios pot aduce cu sine boli. Dacă boala credinciosului este urmarea păcatelor lui, atunci el să le mărturisească înaintea celor care au responsabilitatea în biserică, pentru ca el prin rugăciunea lor să devină iarăşi sănătos.

Prima epistolă a lui Petru

Din prima epistolă a lui Petru dorim să subliniem dintre toate lucrurile ceea ce noi am văzut deja în epistola către Evrei: noi suntem denumiţi o preoţie sfântă, care trebuie să aducă jertfe spirituale. Aceasta confirmă cele spuse deja: când este vorba de închinarea creştină, atunci „jertfele spirituale” ale noastre, pe care Petru ni le cere să le aducem, se referă la serviciul preoţesc şi de jertfire din Vechiul Testament. Modelele Vechiului Testament conţin multe îndrumări pentru adorarea noastră creştină. În bisericile creştine închinarea adusă lui Dumnezeu Tatăl trebuie să aibă cea mai mare prioritate; de la aceasta se deduc toate celelalte. Mulţi se întreabă de ce Noul Testament aproape că nu conţine nici o îndrumare pentru închinarea creştină. Deci, Noul Testament trimite la Vechiul Testament şi legat de acesta la serviciul preoţesc şi de jertfire. Cine a înţeles aceasta găseşte de exemplu în modelele din Leviticul capitolele 1-7 îndrumări multe pentru închinarea creştină. Fără aceste epistole, cum este întâia epistolă a lui Petru şi epistola către Evrei, nu am putea spune cu siguranţă dacă noi avem voie să aplicăm modelele vechi-testamentale la închinarea creştină.

Epistola a doua a lui Petru

Epistola a doua a lui Petru ne atenţionează că decăderea creştinătăţii se arată în mod deosebit în relaţiile sociale ale bisericii.

Epistola întâia a lui Ioan

În epistola întâia a lui Ioan este vorba de întrebarea, prin ce putem noi cunoaşte un creştin adevărat, născut din nou. Aceste învăţături sunt foarte importante pentru o biserică sănătoasă, căci astăzi mulţi oameni se numesc creştini şi prin aceasta cer primirea în părtăşie, în timp ce ei în realitate nu sunt creştini născuţi din nou.

Epistola a doua a lui Ioan

Epistola a doua a lui Ioan descrie cum ar trebui noi să procedăm cu un învăţător fals. În privinţa aceasta credincioşii ar trebui să fie foarte veghetori şi foarte consecvenţi. Chiar dacă noi numai salutăm pe un învăţător fals, prin aceasta devenim părtaş la lucrări rele. Învăţăm aici, că şi indiferenţa faţă de rău poate avea un efect stricător asupra vieţii noastre, cu toate că noi înşine nicidecum nu credem în această învăţătură rea. De aceea este uimitor, dacă trebuie să se constate că o biserică, care ea însăşi se numeşte fidelă bibliei, nu numai că nu are nici o problemă cu o alianţă cu o biserică evanghelică, ci că ea prezintă această alianţă ca pe o însuşire pozitivă, deosebită.

Epistola a treia a lui Ioan

Epistola a treia a lui Ioan atenţionează cu privire la pericolul, că într-o biserică cineva se consideră conducător de biserică, nu permite nici o critică şi împiedică ca să fie primiţi credincioşi care nu-i convin lui. Abuzul de putere în biserică distruge în timp viaţa comună creştină.

Epistola lui Iuda

Epistola scurtă a lui Iuda exprimă încă o dată o atenţionare. Ea arată că biserica din timpul din urmă ar trebui să fie foarte veghetoare. Decăderea creştinătăţii de la credinţă este un pericol şi pentru creştinii care vor să se orienteze după Biblie.

Apocalipsa

Biblia se încheie cu cartea Apocalipsa. Ea este o altă mărturie pentru faptul că evenimentele din timpul din urmă ar trebui să ocupe loc în învăţătura bisericii. Scrisorile deschise din prima parte a Apocalipsei conţin multe indicii, de care bisericile pot profita şi astăzi. Cum stau lucrurile de exemplu cu dragostea noastră dintâi? Credincioşii din Efes au renunţat la ea şi acum erau în pericol să piardă sfeşnicul ca mărturie pentru Domnul. Smirna dă un exemplu bun pentru faptul, că noi nu ar trebui să privim prigoana ca ceva nenormal. În Pergam nu s-a condamnat învăţătura străină şi stătea în pericol să piardă mărturia ca biserică, prin aceea că se tolerau oameni în biserică, care ademeneau la amestecul cu lumea. În Tiatira s-au dedat idolatriei, şi se învăţa chiar amestecul cu lumea. Biserica din Sardes avea numai numele că trăieşte, dar era moartă. În Laodiceea nu erau nici reci nici în clocot; şi pentru că au devenit o părtăşie aşa de căldicel, care era total indiferentă faţă de Hristos, Domnul putea numai să-i verse din gura Lui. Ei pretindeau că posedă foarte mult, însă nu voiau să onoreze pe Domnul, ci se lăudau pe ei înşişi şi se prezentau ca fiind buni – într-un cuvânt, erau mândri cu aparentele lor realizări spirituale. Însă Hristos stătea afară înaintea uşii. Dacă o biserică este caracterizată de mândrie şi aroganţă, atunci aceasta este un indiciu că Domnul stă înaintea uşii.

Biserica din Filadelfia dimpotrivă nu a fost mustrată. De aceea trebuie să citim exact ce se spune despre ea, căci acestea sunt însuşirile unei biserici de care Domnul Isus Se poate bucura. Despre Filadelfia se spune, că avea puţină puterenu a tăgăduit Numele Domnului şi a păzit Cuvântul Său. Deci o biserică nu se laudă cu numărul membrilor ei, cu activităţile pentru fiecare grupă de vârstă şi tot felul de interese, ci ea este conştientă de slăbiciunea ei şi de dependenţa ei de Domnul. Ea ţine Numele Domnului mai presus de toate şi ţine cu tărie la Cuvântul lui Dumnezeu infailibil şi inspirat. Sunt acestea însuşirile şi ale bisericii tale? Filadelfia era o biserică compusă din credincioşi care aşteptau pe Domnul lor, şi ea considera făgăduinţa Domnului ca fiind personală: „Eu vin curând.”

Şi un alt aspect este foarte interesant: Domnul începe la două biserici (Efes şi Tiatira) să enumere o listă lungă de activităţi (pozitive) („lucrări”, „slujire”, „răbdare”, „osteneală”, „dragoste”, etc.), însă imediat după aceea face clar că toate acestea au numai o valoare foarte redusă, dacă alte lucruri fundamentale din Adunare nu sunt în ordine. Aceasta confirmă încă o dată că o biserică care face multe oferte diferite pentru diferite grupe de interese, nu este neapărat pentru Dumnezeu o biserică sănătoasă conform gândurilor Sale.

Rezultat final

În incursiunea noastră de recunoaştere prin cărţile Noului Testament am învăţat multe despre natura unei biserici sănătoase. Pe baza acestor puncte suntem acum mult mai bine în stare să evaluăm care strângere laolaltă de credincioşi este plăcută lui Dumnezeu şi prin aceasta ar trebui să fie pentru noi locul unde să ne strângem.

În partea următoare ne vom preocupa cu întrebarea: În care strângere laolaltă trebuie eu acum să merg efectiv?

Şi trupul lui Cristos şi biserica falsă cred într-un Dumnezeu, cred într-un Cristos, cred în Biblie.
Şi unii şi alţii se închină, cântă, se roagă, citesc, postesc, se bucură, se botează, etc.
Însă unii o fac prin Duhul Sfânt, iar ceilalţi prin alte duhuri!
Unii cred în Dumnezeul Bibliei, alţii cred într-un Dumnezeu inventat de mintea omului.
Care este soluţia, care este garanţia, care este siguranţa că eu mă închin la Dumnezeul cel adevărat?
Că eu fac parte din trupul lui Cristos şi nu din biserica falsă?
Garanţia este revelaţia!!!
Revelaţia despre Dumnezeu Tatăl, după cum este scris: Toate lucrurile Mi-au fost încredinţate Mie de către Tatăl Meu. Nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul în afară de Tatăl şi nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl în afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să i-L dezvaluie Matei 11:27.
Ai primit tu iubite cititor revelaţia despre Dumnezeu de la Fiul, sau au primit-o alţii pentru tine, oameni care se pretind a fi: „profeţi”, „mesageri”, dar care nu te încurajează ca personal să Îl cunoşti pe Dumnezeu prin descoperire de la Fiul, ci DOAR prin ei!
Descoperirea despre persoana lui Isus, după cum Petru a mărturisit prin descoperire de la Duhul Tatălui, adevărul despre El (Matei 16:16) şi noi trebuie să facem la fel.
Descoperirea Adevăratei Evanghelii ne dă certitudinea că noi suntem adunarea lui Dumnezeu – Galateni 1:6-11. O falsă evanghelie duce la o falsă mântuire şi la o falsă adunare!
Adunarea lui Dumnezeu, are descoperirea despre trupul lui Cristos (Coloseni 1:24-26), ea nu doar se adună, ci ea se adună pentru că Cristos i-a strâns într-un singur trup şi lucrează prin ei după tiparul ceresc. Multe grupuri se adună dar nu după tiparul ceresc, ele niciodată nu au primit revlaţia despre trupul lui Cristos şi nici nu au primit vreo autoritate de la Domnul de a boteza, a da cina, etc. Apostolul Pavel a primit revelaţia trupului (Efeseni 3:5-6), orice întemeitor de adunare dacă nu are revelaţia despre trupul lui Cristos duce pe oameni în rătăcire!
Numai având aceste revelaţii nu prin oameni, prin broşuri, cărţi; ci, prin Duhul Adevărului, comunicând lucruri duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti, avem garanţia că suntem creştini autentici şi adunarea noastră este trupul lui Cristos şi nu neghină!

Zidirea prin lucrarea de slujire

 Walter Gschwind

Firicelul mărunt care răsare din sămânţă, se dezvoltă într-o plantă mare cu frunze şi fructe. Sugarul neajutorat devine cu trecerea anilor un bărbat. Şi Adunarea, Trupul lui Hristos, este un organism viu, care, conform gândurilor Domnului, trebuie „să crească“ (Efeseni 4:11-16 ).

El adaugă mereu Trupului tot mai mulţi oameni mântuiţi ca şi mădulare. Dar Trupul trebuie să se dezvolte şi în interior; el trebuie „să crească“ şi „să fie zidit“.

Când comparăm un copil cu un bărbat, putem constata uşor că dezvoltarea corpului este posibilă numai când toate părţile componente ale corpului se dezvoltă: micuţele mâini şi picioare devin mai mari, pieptul şi umerii se lăţesc – fiecare organ corespunde acum staturii unui om matur. Dacă unul din mădulare rămâne nedezvoltat, împiedică creşterea şi viaţa corpului.

La fel stau lucrurile şi în Trupul lui Hristos. Creşterea sa se realizează prin faptul că toate mădularele au parte de dezvoltare, de la starea de prunc la starea de om matur (versetul 13).

Măsura staturii depline

Când se încheie creşterea Trupului lui Hristos şi a fiecărui credincios în parte? Atunci când ajungem la „unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“. „Să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos.

În primele capitole ale epistolei către Efeseni ni se spune clar că fiecare om salvat prin harul lui Dumnezeu este adus la viaţă şi înviat împreună cu Hristos şi poate şedea împreună cu El în locurile cereşti ca unul care este binecuvântat acolo cu orice binecuvântări spirituale. Aceasta este poziţia minunată şi partea măreaţă a fiecărui om mântuit. În această relaţie nu este vorba de creştere.

Dar capitolul 4 priveşte aceste binecuvântări din punct de vedere practic. Cu cât credinciosul recunoaşte mai bine lucrurile pe care le-a primit în Hristos, înţelege în credinţă plinătatea lui Hristos şi o realizează, va creşte şi practic în toate până la El. Aceasta se realizează cu condiţia că el, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, a dezbrăcat omul cel vechi (Efeseni 4:22 ).

Aici jos, Trupul lui Hristos nu va atinge niciodată ţelul stabilit de Cap – măsura staturii plinătăţii lui Hristos. Să alergăm şi să tindem totuşi, cu toţi cei care aparţin de Trupul Său, spre această ţintă înaltă, binecuvântată! Creşterea normală este ca credincioşii să se dezvolte din „copilaşi“ în „părinţi“ (1. Ioan 2:12-17 ).

Cum se realizează zidirea Trupului?

Pentru a se dezvolta, corpul omenesc trebuie să primească hrană şi băutură. Imediat, anumite organe intră în acţiune; ele fărâmiţează hrana, o dizolvă în componentele lor şi conduc substanţele adecvate spre multele mădulare pentru reînnoirea şi sinteza celulelor lor. Creşterea corpului omenesc se bazează, conform gândurilor minunate ale Creatorului nostru, Dumnezeu, pe hrana zilnică şi pe contribuţia tuturor organelor.

Zidirea Trupului lui Hristos se realizează în mod asemănător. Dar hrana necesară pentru acesta nu este un produs din „bucătăria înţelepciunii omeneşti“, nici un amestec de adevăr şi filozofie. O astfel de „hrană“ ne îndepărtează de la Hristos şi ne duce la foamete şi descompunere, lucru dovedit de istoria Bisericii. Numai Cuvântul lui Dumnezeu serveşte la zidirea Trupului lui Hristos, iar fiecare slujbă eficientă constă din oferirea şi prezentarea acestui Cuvânt.

Hrana divină trebuie condusă prin acţiunea comună a diferitelor părţi ale corpului spre fiecare mădular în parte în aşa fel, încât să fie primită şi să producă creşterea. „Să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste“ (Efeseni 4:15, 16 ).

Fiecare trebuie să se întrebe: Exercit eu funcţia mea ca încheietură de întărire în Trupul lui Hristos, în familie, printre prietenii mei, acolo unde apare această ocazie? De s-ar descoperi prin noi toţi, în orice loc, parfumul cunoştinţei lui Hristos (2. Corinteni 2:14 )!

Darurile Domnului pentru Trupul Său

Slujba generală, despre care tocmai am vorbit, a fiecărui mădular nu ar fi suficientă. „Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos“, Domnul dă întregii Sale Adunări, deci nu numai unei anumite biserici sau grupe de credincioşi, daruri speciale. Ele fac posibilă slujba propriu-zisă a Cuvântului. Cine a primit de la Domnul şi Capul Trupului un astfel de dar, este împuternicit şi în acelaşi timp răspunzător în faţa Lui să slujească cu fidelitate cu acest dar.

Aceste daruri nu trebuie confundate cu abilităţile naturale, pe care un om le poate poseda deja înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu. În pilda din Matei 25:14-30 , slujitorul a primit talanţii în funcţie de abilităţile sale. De aici putem deduce că Domnul va ţine seama de abilităţile naturale existente, la acordarea darurilor spirituale. Dar un talent natural nu îl face pe un om, un slujitor al Cuvântului, care este recunoscut de „Capul Trupului“.

Domnul este Dătătorul darurilor spirituale, dar ele sunt împărţite prin Duhul Sfânt şi pot fi exercitate cu folos numai sub călăuzirea acestui Duh al adevărului şi al dragostei (1. Corinteni 12:11 ). Darul este o putere spirituală, care se dovedeşte în prezentarea Cuvântului, aşa încât aceasta poate produce binecuvântare în suflete.

Să privim pe scurt la aceste daruri, care prin slujirea Cuvântului servesc la zidirea Trupului. Ele sunt enumerate în ordine în Efeseni 4:11 : „Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători.

Apostoli şi profeţi

Petru, Ioan şi Pavel au fost atât apostoli (Efeseni 2:20 ), cât şi profeţi ai Noului Testament, iar scrierile lor apostolice sunt în acelaşi timp scrieri profetice (Romani 16:26 ).

Apostolia a avut de-a face mai mult cu conducerea în interiorul Adunării şi dădea slujbei şi acţiunii lor, autoritate. Ca profeţi, descopereau gândurile şi voia lui Dumnezeu referitoare la taina mare a Adunării, cât şi lucrurile viitoare. Profeţi au fost de exemplu Marcu şi Luca, care, inspiraţi de Duhul Sfânt, au comunicat gândurile lui Dumnezeu, fără să fie însărcinaţi cu apostolia. Conform textului din Faptele Apostolilor 1:21-26 , apostolul trebuia să fie un martor al slujbei şi învierii Domnului Isus (1. Corinteni 9:1 1. Corinteni 15:5-8 ). Tocmai din acest motiv, nu mai pot exista urmaşi ai apostolilor. În Cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nici un fel de puncte de legătură referitoare la faptul că Dumnezeu ar fi prevăzut urmaşi în apostolie.

Apostolii şi profeţii au avut atunci de îndeplinit lucrările lor. Prin ei, Domnul a pus temelia şi a început zidirea Adunării. Prin ei, El a hrănit tânăra Adunare, a îngrijit-o şi i-a dat „învăţătura apostolilor“ (Faptele Apostolilor 2:42 ).

Prin apostoli, El a întregit Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1:25 ), iar acum noi posedăm întreaga „învăţătură a apostolilor“ în Sfânta Scriptură. Noi ne aflăm acum sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu complet, care a luat locul autorităţii apostolilor.

Evanghelişti

Evanghelistul predică Evanghelia despre salvare, despre harul unei mântuiri depline în Hristos. Astfel eliberează sufletele de sub puterea diavolului şi le conduce la Dumnezeu. Duhul Sfânt însoţeşte Cuvântul cu acţiunea Sa, aşa încât Cuvântul pătrunde cu putere în inima şi în conştiinţa ascultătorilor.

Activitatea evanghelistului nu este legată de un anumit loc. Câmpul său de activitate este lumea (Marcu 16:15 ) şi se află mai puţin în interiorul Adunării lui Dumnezeu. Totuşi, cei mântuiţi sunt adăugaţi Trupului lui Hristos. Dacă evanghelistul nu ţine seama de acest lucru şi nu se îngrijeşte ca aceşti copilaşi în credinţă să păşească pe calea comună a copiilor lui Dumnezeu, conform învăţăturilor Cuvântului, atunci slujba sa nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu într-un astfel de punct important.

Fiecare credincios este „o epistolă a lui Hristos“ şi ca atare trebuie „cunoscută şi citită de toţi oamenii“ (2. Corinteni 3:2, 3 ). Fiecare este îndemnat „să facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii“ pentru a fi „mântuiţi şi pentru a veni la cunoştinţa adevărului“ (1. Timotei 2:1-4 ). Fiecare trebuie să fie umplut de dragoste pentru sufletele pierdute şi să fie gata să îndrepte privirea oameni-lor, pe care îi întâlneşte, spre Hristos. Mărturia personală şi străduinţele fiecăruia în parte – de exemplu în împărţirea scrierilor cu conţinut evanghelistic – sunt de mare importanţă pentru răspândirea veştii bune despre Isus Hristos. Veşnicia va descoperi tot ceea ce s-a făcut în această privinţă.

Chiar dacă Domnul dă Adunării Sale evanghelişti – bărbaţi cu un dar spiritual deosebit pentru vestirea eficientă a Cuvântului lui Dumnezeu în această lume -, nu înseamnă că prin aceasta scuteşte pe fiecare în parte de răspunderea personală.

Păstori şi învăţători

După ce sufletele sunt conduse prin lucrarea Duhului Sfânt în Adunarea lui Dumnezeu, păşesc în savurarea altor slujbe. Ele sunt acum îngrijite, hrănite şi învăţate, pentru a nu rămâne prunci purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor (Efeseni 4:14 ). Aşa cum am văzut, „toţi“ trebuie să ajungem, prin creşterea continuă, „la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“.

În mod deosebit, slujbele păstorilor şi ale învăţătorilor sunt de mult ajutor în acest sens.

Darul de „învăţător“ îl vom observa la un frate care poate să pătrundă în Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod deosebit şi să înţeleagă învăţătura conţinută în el, precum şi legăturile dintre părţile respectivului text. În puterea Duhului Sfânt este în stare să comunice cu claritate şi altora aceste învăţături şi gânduri ale lui Dumnezeu şi să răspândească lumina cunoaşterii Cuvântului. Spun doar ca o paranteză: astăzi putem extrage mult folos din darul de învăţător al fraţilor plecaţi la Domnul prin citirea cărţilor pe care le-au scris.

Păstorul“ are la fel, mai mult sau mai puţin, darul de a învăţa. Dar peste acesta, el posedă darul să recunoască nevoile şi starea fiecărui credincios căruia îi slujeşte şi să le întâmpine cu tact şi înţelepciune. De asemenea, el merge pe urma celor rătăciţi şi încearcă să-i aducă la turmă şi pe calea cea dreaptă.

Evangheliştii, păstorii şi învăţătorii sunt deci slujitori pe care Domnul îi foloseşte pentru strângerea şi zidirea credincioşilor, canale prin care, în puterea Duhului Sfânt, curge binecuvântarea de la Cap spre mădulare. Domnul va purta de grijă ca aceste daruri să existe în Adunarea Sa până la venirea Lui, deoarece aceasta trebuie să crească până în acea clipă.

Ordine divină sau omenească?

Probabil, gândurile expuse aici par ciudate cuiva. De secole există în creştinătate o altă ordine, un aşa-numit „serviciu divin“. Conform acestei ordini omeneşti, un bărbat tânăr se decide el însuşi pentru slujba de „păstor“. Conform apartenenţei la o anumită biserică sau comunitate, el frecventează o facultate teologică sau un seminar pentru predicatori. După trecerea unor examene, este „ordinat“ de superiorii lui ierarhici.  În „biserica sa“ sau în „parohia sa“, este pastorul sau preotul ales şi pus de oameni. Povara întregii slujbe din Cuvânt şi de păstorire se află asupra sa, chiar dacă el nu a primit de la Domnul daruri spirituale. De cele mai multe ori, în „parohia sa“ nu are voie nimeni să slujească din Cuvânt, un credincios fără pregătire în nici un caz, chiar dacă acesta a primit de la Domnul darul unui evanghelist, păstor sau învăţător.

Cred că pentru un credincios nu se mai pune problema care ordine are valabilitate. Cum să ţinem la un sistem omenesc al slujbei, când prin acesta este anulată menţinerea ordinii divine, pe care o găsim prezentată atât de clar în Sfânta Scriptură?

„În public şi din casă în casă”

 C. H. Mackintosh

Cuvintele pe care tocmai le-am scris sunt extrase din cuvântarea de rămas bun a lui Pavel adresată bătrânilor din Efes, așa cum este menționată în Fapte 20 . Este o expresie foarte sugestivă și arată într-un fel foarte pronunțat strânsa legătură dintre lucrarea unui învățător și cea a unui păstor. „Nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos”, spune apostolul, „ca să vă vestesc şi să vă învăţ în public şi prin case”.

Pavel nu era doar un apostol, el îmbina, într-un fel remarcabil, darurile de evanghelist, păstor și învățător. Ultimele două menționate sunt în strânsă legătură, așa cum vedem în Efeseni 4:11 . Este important ca această legătură să fie înțeleasă și păstrată. Învățătorul arată adevărul, păstorul îl aplică. Învățătorul aduce lumină în înțelegere, păstorul privește la starea inimii. Învățătorul furnizează hrana spirituală, păstorul se îngrijește de folosul care reiese din ea. Învățătorul se preocupă el însuși mai mult cu Cuvântul, păstorul se îngrijește de suflet. Lucrarea învățătorului este, în cea mai mare parte, publică; lucrarea păstorului, în cea mai mare parte, în particular. Atunci când sunt combinate într-o singură persoană, darul de învățător conferă o imensă putere morală păstorului, iar elementul pastoral conferă o blândețe plină de dragoste învățătorului.

Cititorul nu trebuie să confunde un păstor cu un bătrân sau un episcop. Cei doi sunt total distincți. Bătrân și episcop sunt frecvent interschimbabili, însă păstorul nu este niciodată confundat cu niciunul dintre ei. Bătrân reprezintă o slujbă cu caracter local, păstorul este un dar. Nu ni se spune nimic despre bătrâni sau episcopi în 1. Corinteni 12 sau 14, sau în Efeseni 4 , deși în aceste locuri din Scriptură avem cea mai amplă descriere a subiectului darurilor. Trebuie să deosebim cu grijă darul de slujba locală. Bătrânii sau episcopii sunt pentru conducere și supraveghere. Învățătorii și păstorii sunt pentru a da hrană și pentru a zidi. Un bătrân poate fi un învățător sau un păstor, însă el trebuie să țină cele două lucruri separat. Ele au temelii cu totul diferite și nu trebuie niciodată confundate.

Totuși, scopul nostru în acest scurt articol nu este de a scrie un tratat despre slujire, sau sa descriem elaborat diferența dintre darurile spirituale și slujba locală, ci doar de a oferi cititorilor noștri câteva cuvinte despre imensa importanță a darului de păstor în Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca ei să fie stârniți la a se ruga cu stăruință marelui Cap al Adunării, ca El să binevoiască să reverse acest dar prețios mai din abundență în mijlocul nostru. La El niciodată nu suntem strâmtorați. Comoara vieții spirituale nu a secat, iar Domnul nostru Isus Își iubește Adunarea, și Își găsește plăcerea în a-Și îngriji și a-Și hrăni trupul Său și a-i împlini orice nevoie din infinita Lui plinătate.

Puțini dintre cei care înțeleg ce înseamnă păstorirea, și care sunt familiarizați cu adevărata stare a Adunării, pot nega faptul că există o nevoie urgentă de grijă de păstor în Adunarea lui Dumnezeu. Cât de rar este adevăratul păstor duhovnicesc! Este ușor să iei numele și să îți asumi slujba dar, de fapt, păstorirea nu reprezintă nici o slujbă și nici un nume, ci o realitate vie – un dar conferit în mod divin – un lucru transmis de Capul Adunării pentru creșterea și binecuvântarea mădularelor Sale. Un adevărat păstor este un om care nu doar că posedă un dar spiritual autentic, ci este de asemenea însuflețit de chiar afecțiunile inimii lui Hristos față de fiecare mielușel și oaie din turma Lui răscumpărată cu sânge.

Da, o repetăm, fiecare mielușel și oaie. Un păstor adevărat este un păstor în întreaga lume. El este unul care are o inimă, un mesaj, o slujbă, pentru fiecare mădular al trupului lui Hristos. Nu astfel stau lucrurile cu un bătrân sau episcop. El are o slujbă locală, restrânsă la localitatea în care o astfel de slujbă i-a fost încredințată. Însă domeniul de lucru al păstorului îl reprezintă întreaga Adunare a lui Dumnezeu, la fel precum domeniul de lucru al evanghelistului este lumea largă. În New York, în Londra sau în Paris, un păstor este un păstor, iar el își desfășoara binecuvântata lui lucrare pretutindeni. A presupune că un păstor trebuie restrâns la o anumită congregație față de care se așteaptă ca el să exercite funcțiile de evanghelist, învățător, bătrân sau episcop, este ceva cu totul străin de învățătura Noului Testament.

Însă cât de puțini păstori se găsesc în mijlocul nostru! Cât de rar este darul de păstor, inima de păstor! Unde să-i găsim pe cei care îmbină potrivit cele două mari și importante elemente din titlul acestei scrieri – în public și prin case? Poate cineva ne poate adresa o scurtă cuvântare în ziua Domnului, sau o prelegere în timpul săptămânii, însă unde este partea cu „prin case”? Unde este grija sinceră, stăruitoare, arzătoare față de suflete individuale zi de zi? Se întâmplă foarte des ca învățătura în public să treacă pur și simplu pe lângă urechi. Învățătura „din casă în casă” este cea care, în mod sigur, își va face locuința în inimă. Cât de frecvent se întâmplă ca ceva rostit în public să fie în întregime înțeles și pus în aplicare în mod greșit, până când vizita pastorală în dragoste în timpul săptămânii să furnizeze adevăratul înțeles și aplicarea corectă.

Aceasta nu este totul. Cât de multe lucruri se află în domeniul de lucru al păstorului, pe care învățătorul în public nu le poate niciodată cuprinde! Fără îndoială că a da învățătură în public este de maximă importanță; ce bine ar fi să avem parte de aceasta mai mult decât avem în prezent. Lucrarea învățătorului este de neprețuit, iar atunci când este îndulcită de afecțiunea blândă și profundă a inimii unui păstor, poate parcurge o lungă cale în a întâmpina feluritele nevoi ale sufletului. Însă păstorul care cu dragoste, seriozitate, credincioșie, și cu rugăciune merge din casă în casă, poate să răzbată la încercările adânci ale sufletului, la suferințele inimii, la întrebările încâlcite ale minții, la greutățile serioase ale conștiinței. El poate pătrunde, cu profunda compasiune a unei inimi afectuoase, în miile de mici împrejurări și suferințe pe cale. El poate îngenunchia cu cel încercat, cel ispitit, cel zdrobit, și cel care suferă înaintea tronului de îndurare, și ei își pot vărsa inimile împreună și pot primi dulce mângâiere de la Dumnezeul oricărui har și Părintele îndurărilor.

Învățătorul în public nu poate face aceasta. Fără îndoială că, așa cum am spus, dacă el are ceva din aptitudinea unui păstor, el poate anticipa în cuvântarea sa publică o mare parte din încercările, suferințele și greutățile ascunse ale sufletului. Însă el nu poate împlini pe deplin nevoia individuală a sufletului. Aceasta este lucrarea sfântă a păstorului. Îmi pare că păstorul este pentru un suflet ceea ce doctorul este pentru trup. El trebuie să înțeleagă boala și leacul. El trebuie să fie în stare să indice cauza. El trebuie să fie în stare să discearnă starea spirituală pentru aplica remediul potrivit. Ah, cât de puțini sunt astfel de păstori! Este un lucru să iei doar titlul și un cu totul alt lucru să faci lucrarea.

Cititor creștin, te rugăm stăruitor să ni te alături în rugăciune arzătoare cu credință către Dumnezeu pentru a ridica adevărați păstori între noi. Suntem într-o mare nevoie. Oile lui Hristos nu sunt hrănite și îngrijite. Suntem atât de mult ocupați cu ale noastre că nu avem timp să îngrijim de scumpa turmă a lui Hristos. Și chiar în astfel de ocazii, când răscumpărații Domnului se adună în public, cât de puțin se găsește pentru sufletele lor prețioase! Ce pauze lungi și seci și tăceri sărăcăcioase! Ce cântări și rugăciuni fără scop auzim! Cât de puțină conducere a turmei prin verzile pășuni ale Sfintei Scripturi și la apele liniștite ale dragostei divine! Iar apoi, în timpul săptămânii, câteva apeluri de păstorire în dragoste, câteva întrebări cu îngrijorare cu privire la trup și suflet. Pare că nu mai există timp. Fiecare clipă este înghițită de activitatea de a îngriji de noi și familiile noastre. Vai! Nu este altceva decât vechea poveste: „toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos”.

Cât de diferit stăteau lucrurile cu binecuvântatul apostol. El a găsit timp să facă corturi și de asemenea să învețe „în public şi prin case”. El nu era doar evanghelistul plin de zel,  cutreierând continente și înființând adunări, dar el era de asemenea și păstorul iubitor, doica blândă, iscusitul medic spiritual. Aici se află întregul secret al acestei chestiuni. Este minunat ce poate să înfăptuiască o inimă iubitoare. Dacă iubesc cu adevărat Adunarea, voi dori binecuvântarea și creșterea ei și voi căuta să contribui la acestea, potrivit cu aptitudinea mea.

Fie ca Domnul să ridice în mijlocul poporului Său păstori și învățători după inima Sa – oameni umpluți cu Duhul Său și mișcați de o dragoste autentică pentru Adunarea Lui – oameni competenți și gata să învețe: „în public şi prin case”.

Răpirea

 Hamilton Smith

Există un simţământ foarte clar printre răscumpăraţii lui Dumnezeu cu privire la faptul că ziua de har este pe sfârşite. Folosind cuvintele profetului am putea spune: „Pentru că ziua s-a plecat, pentru că umbrele serii se lungesc!” În ceea ce-l priveşte pe creştin, folosindu-ne de cuvintele apostolului Pavel, am putea adăuga: „Noaptea este mult înaintată şi ziua se apropie.”

Chiar şi oamenii din lume intuiesc faptul că o criză majoră se apropie. Dar ei nu ştiu ce formă va lua şi cum trebuie întâmpinată. Creştinii, pe de altă parte, având  Biblia în mână, pe Hristos în inimă şi pe Duhul Sfânt să-i călăuzească, nu sunt lăsaţi în întuneric. Ei ştiu că Hristos vine şi că venirea Lui e foarte aproape. Într-o anumită măsură realizăm adânca nevoie a acestei lumi triste şi ştim că orice efort al oamenilor de a împlini această nevoie este zadarnic. Împăraţi şi dictatori, parlamente şi comitete ar putea pentru un timp, într-o oarecare măsură, să rezolve anumite probleme la nivel local, dar nu pot îndepărta nefericirea universală a unei lumi aflate sub povara păcatului şi a morţii. Nici conferinţele sau ligile, nici tratatele sau pacturile nu pot pune capăt necazurilor iudeilor, nici guvernării deficitare a naţiunilor şi nu vor pune capăt nici corupţiei creştinătăţii.

Există doar Unul care se poate ocupa de tot răul şi de toate necazurile acestui pământ, care poate să liniştească suspinul creaţiei, să menţină gloria lui Dumnezeu şi să aducă binecuvântare universală pentru om. Chiar dacă conştientizăm sau nu, marea nevoie a iudeilor, a naţiunilor şi a Bisericii este venirea lui Hristos. Este la fel cum şi cântăm câteodată:

Doamne, frumoasa Ta creaţie suspină,

Aerul, pământul, marea

Gem împreună cu inimile noastre,

Şi Te cheamă cu voce tare.

Starea din aceste zile din urmă a celor care mărturisesc că îi aparţin lui Dumnezeu ne aduce solemnitate în inimă şi ne poate smeri în ţărână. Aceasta este prefigurată de starea care a fost printre oamenii lui Dumnezeu în zilele din urmă ale istoriei Vechiului Testament, pentru că istoria are un mod ciudat de a se repeta. În acea vreme, Israel era complet divizat; mica rămăşiţă care se întorsese din captivitate eşuase în totalitate. Însă în mijlocul întregii corupţii ce domnea, mai erau câteva suflete evlavioase care se temeau de Domnul, care meditau la Numele Domnului şi vorbeau adesea unul cu altul. Un lucru îi caracteriza mai presus de toate:  ei aşteptau venirea lui Hristos. Nu aşteptau îmbunătăţirea acestei lumi; nu aveau de gând să pună lucrurile în ordine în Israel; nu aveau nicio pretenţie să fie ceva în ei înşişi, ci aşteptau să răsară Soarele dreptăţii care aducea vindecarea pe aripile Lui. Singura lor speranţă era venirea lui Hristos. Totul era slăbiciune între ei; totul în urma lor era eşec, în jurul lor totul era corupţie, însă înaintea lor se afla gloria care avea să fie arătată la venirea lui Hristos.

Poziţia lor, din mai multe puncte de vedere, se aseamănă cu cea a răscumpăraţilor lui Dumnezeu de astăzi. Iudeii L-au răstignit pe Mesia al lor şi au fost împrăştiaţi în toată lumea; naţiunile sunt complet falimentare în ceea ce priveşte guvernarea, încât civilizaţia pare pe punctul de a se pierde într-un haos de violenţă şi destrăbălare; Biserica a eşuat complet în ceea ce priveşte responsabilitatea ei ca martor pentru Hristos; iar aceia care, în mijlocul ruinii, au căutat să corespundă gândurilor lui Dumnezeu, sunt doborâţi. Eşecul de partea omului este absolut ireparabil. Dar singura noastră speranţă este că Hristos vine. Şi în ciuda tuturor eşecurilor din urma noastră şi din jurul nostru, gloria ne stă înainte.

Aşadar, dacă venirea lui Hristos este marea speranţă care ne stă înainte în mod deosebit pentru încurajarea şi mângâierea noastră, într-un timp de ruină, am face bine să studiem Scriptura, nu cu ideea deşartă de a încerca să stabilim data venirii lui Hristos, sau de a încuraja curiozitatea firească să cerceteze viitorul, ci cu dorinţa ca sentimentele noastre să fie trezite pentru Cel care vine.

Să începem întâi cu locuri din Scriptură care stabilesc evenimente măreţe, ca venirea Domnului Isus pentru a domni în glorie şi că sfinţii Lui vor veni împreună cu El. Apoi ne vom îndrepta către versete care ne spun cum vor fi aduşi sfinţii la Hristos pentru a veni împreună cu El.

În ultima epistolă a Noului Testament suntem aduşi de către Iuda înapoi la prima carte a Bibliei pentru a vedea că, în mai puţin de 700 de ani după crearea omului, lumea a devenit apostată. În zilele lui Enoh lumea se apropia de marea judecată a potopului. Nu exista nicio speranţă cu privire la vreo remediere a unei lumi apostate. Însă, în vederea judecăţii care va veni, vedem prima mare profeţie privitoare la venirea lui Hristos. Enoh spune, „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi” (Iuda 14 ). Lumea trece prin judecată, dar sfinţii sunt păstraţi pentru a veni cu Hristos în glorie.

Continuăm cu profetul Zaharia care a profeţit în zilele de ruină ale lui Israel, la sfârşitul istoriei Noului Testament; vedem că nici el nu are vreo speranţă de restabilire a poporului, însă, având în vedere o altă mare criză, din nou este adusă înaintea sfinţilor speranţa venirii lui Hristos. Profetul spune: „Şi Domnul meu va veni, şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14 . 5). Din nou, lumea înaintează spre judecată, însă sfinţii sunt păstraţi pentru a veni cu Hristos.

Acum, am putea asculta mărturia apostolului Ioan, aşa cum este prezentată în Apocalipsa 19 . 11-16? Declaraţiile sale profetice încheie mărturia Noului Testament. Ioan vorbeşte cu privire la altă mare criză în istoria lumii: ruina completă a naţiunilor şi a creştinătăţii. Ca în zilele lui Enoh, înainte de sfârşitul Vechii Lumi, şi ca în zilele lui Zaharia, înainte de încheierea perioadei Vechiului Testament, la fel vedem şi în zilele care vor pune capăt lumii prezente că singura speranţă este venirea lui Hristos, şi vedem că atunci când „cerul este deschis”, iar „Împăratul Împăraţilor” vine, armatele cereşti Îl vor urma. Astfel, din nou vedem că lumea prezentă se îndreaptă spre judecată, însă sfinţii sunt păstraţi pentru a veni cu Hristos.

Pentru oricine care se supune Cuvântului lui Dumnezeu, aceste versete, alături de multe altele care ar putea fi citate, demonstrează în mod sigur că Domnul Isus vine pe pământ a doua oară, în putere şi în glorie şi că atunci când El vine, sfinţii Săi vor veni cu El. Totuşi, văzând că de la începutul istoriei, până în zilele noastre, generaţii de sfinţi au adormit, iar trupurile lor au fost puse în mormânt, iar că în prezent, milioane de credincioşi trăiesc pe pământ, în timp ce Hristos este în cer, în mod natural se pune întrebarea: „Cum I se vor alătura sfinţii lui Hristos, pentru a veni cu El?”

Domnul a îngăduit ca această întrebare importantă să fie pusă foarte devreme în istoria Bisericii, astfel încât noi să putem avea un răspuns inspirat, prin apostolul Pavel. Prima sa epistolă către tesaloniceni a fost scrisă pentru a ne da răspunsul. În primul capitol al acestei epistole ni se spune că aceşti sfinţi tesaloniceni  s-au „întors de la idoli la Dumnezeu ca să slujească un Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său…pe Isus care ne scapă de mânia care vine”. Când Hristos vine a doua oară, va fi cu mânie, sau cu judecată, asupra naţiunilor care L-au respins; însă va aduce o eliberare completă celor care au suferit persecuţia pentru Numele Său. Aceşti sfinţi tesaloniceni erau sprijiniţi în mijlocul persecuţiilor prin faptul că aşteptau un răspuns glorios la toate suferinţele lor, la venirea lui Hristos, când aceştia aveau să aibă parte cu El de gloriile Împărăţiei.

Această speranţă nu s-a pierdut; însă pentru că timpul trecea, iar venirea lui Hristos întârzia, câţiva dintre ei „au adormit”. Aceasta i-a tulburat, făcându-i să se gândească că poate sfinţii care au adormit ar pierde toate binecuvântările şi gloriile domniei lui Hristos, care ar fi fost savurate de cei care erau în viaţă pe pământ la venirea lui Hristos. Probabil că nu aveau nicio îndoială cu privire la binecuvântarea lor eternă, sau că vor savura binecuvântările din casa Tatălui, însă ei se temeau că vor pierde gloriile Împărăţiei.. Apostolul răspunde la aceast aspect în capitolul 4 al epistolei. În primul rând el îi linişteşte cu privire la cei care au fost luaţi dintre ei. Apostolul nu a vrut să fim în necunoştinţă „despre cei care au adormit” (versetul 13).

Aceşti sfinţi erau în necunoştinţă, iar rezultatul acestei necunoaşteri era întristarea. Apostolul doreşte să le împrăştie întunericul şi să le şteargă lacrimile. Şi felul în care abordează subiectul este singurul mod eficient de a risipi norii şi de a pune capăt întristării. El Îl prezintă pe Hristos. Acesta ne reaminteşte că Isus a murit şi a înviat, că moartea şi învierea Sa este marele model al celor care au adormit. Învierea lui Hristos a fost secretă; şi aşa va fi şi învierea sfinţilor Săi care au adormit. După cum credem că Domnul Isus a murit şi a înviat, credem şi aceasta. Fără ca lumea să ştie, aceştia vor fi înviaţi pentru ca Dumnezeu să-i aducă împreună cu Isus (1 Tesloniceni 4. 14).

Totuşi, întrebarea rămâne: Cum vor fi aduşi să fie cu Domnul aceşti sfinţi înviaţi şi sfinţii care trăiesc, astfel încât ei să poată veni cu El? Apostolul contină să răspundă acestei întrebări în versetele de la 15 la 18 din capitolul 4. Apostolul accentuează importanţa acestui pasaj prin faptul că ne reaminteşte în mod deosebit că el vorbeşte „prin Cuvântul Domnului”. Ştim că toate epistolele lui au fost insuflate, însă sunt adevăruri de o asemenea importanţă încât el le prezintă reamintind că vorbeşte prin descoperire divină. Adevărul evangheliei, adevărul tainei Adunării, Cina Domnului, iar în acest pasaj, adevărul răpirii sfinţilor sunt toate prezentate în acest fel (Galateni 1:12 1. Corinteni 11:23 Efeseni 3:3 1. Tesaloniceni 4:15 ).

Probabil că acesta este singurul loc din Scriptură care ne spune în mod direct cum vom fi răpiţi pentru a fi cu Domnul. Mai sunt totuşi alte două locuri în Scriptură la care ar fi folositor să ne referim înainte de a studia acest pasaj.

Primul pasaj este 1. Corinteni 15:51-53 . În acest capitol tema centrală este învierea. Venirea lui Hristos nu este de fapt menţionată, însă ştim din 1. Tesaloniceni 4 că evenimentele despre care se vorbeşte în aceste versete vor avea loc la venirea Sa. Apostolul spune: „Iată, vă spun o taină,” iar apoi el le spune secretul că „nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi.” Nu era un secret faptul că vom veni cu Hristos, pentru că, aşa cum am văzut, Enoh şi profeţii vorbiseră depre acest eveniment măreţ. Dar niciun profet nu a menţionat vreodată că un anumit număr de sfinţi nu vor trece prin moarte niciodată. Aceasta într-adevăr era o taină păstrată pentru timpurile Noului Testament. Dar chiar dacă nu toţi vor muri, toţi vor fi schimbaţi. Sfinţii adormiţi vor „învia nesupuşi putrezirii”, iar trupurile muritoare vor fi „îmbrăcate în nemurire”. Totuşi acest pasaj nu merge mai departe. Dacă am avea numai acest loc din Scriptură, nu am şti în ce asemănare vom fi schimbaţi şi nici ce ni se va întâmpla când vom fi schimbaţi. Aşadar, aceasta este prima etapă a acestui măreţ eveniment care ne va conduce spre a fi cu Hristos. „Toţi vom fi schimbaţi”.

În al doilea loc din Scriptură, în Filipeni 3:20-21 citim că noi „Îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale”. Aceste versete aruncă o nouă lumină asupra acestui eveniment important. În epistola către Corinteni am văzut că vom fi schimbaţi. Acest  pasaj ne spune că vom fi transformaţi în asemănare cu Hristos. Nu doar din punct de vedere moral vom fi ca El, ci vom avea şi trupuri de slavă ca al Lui. În lumina acestei descoperiri ne-am putea foarte bine întreba: „De ce acest har măreţ? De ce trupurile de smerenie ale unor bieţi păcătoşi ca noi vor fi  transformate în asemănare cu trupul Său glorios?” Ah! Ştim răspunsul! Vom fi ca El pentru a putea fi mărturia eternă a meritului Persoanei Sale şi a eficacităţii lucrării Sale. Ne gândim la acel biet tâlhar păcătos de pe cruce, la Saul din Tars, fariseul mândru care Îl ura pe Hristos; apoi continuăm să ne gândim la cer şi, în acea zi, privind la aceşti bărbaţi ca sfinţi glorificaţi, nu vom vedea noi măreaţa eficacitate a lucrării lui Hristos care îndepărtează orice urmă de păcat şi face posibil ca aceşti bărbaţi să fie schimbaţi în asemănare cu Hristos? Şi ceea ce este valabil pentru aceşti bărbaţi, este valabil pentru toţi sfinţii din acel loc cuprinzator al gloriei. Când vom fi transformaţi în asemănare cu El, aceasta va fi potrivit cu bogăţiile harului Său, şi spre lauda şi gloria harului Său.

Vedem aşadar în Filipeni că aunci când vom fi schimbaţi, aceasta va fi în asemănare cu Hristos, însă acest loc din Scriptură nu menţionează ce se va întâmpla cu noi când vom fi schimbaţi. Pentru acest adevăr suplimentar trebuie să ne reîntoarcem la capitolul 4 al primei epistole către Tesaloniceni. Acolo, în versetul 16 citim că „Domnul Însuşi va coborî din cer”. Aşadar, aici avem binecuvântata precizare că Domnul vine pentru noi. Limbajul este foarte explicit. Nu se spune doar că Domnul va coborî, ci că Domnul Însuşi va coborî. Aceasta este potrivit cu ceea ce le-a spus Domnul ucenicilor Săi: „Vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi.” El nu va fi însoţit de marea oştire a sfinţilor Săi îngeri ca atunci când El vine pe pământ. El va veni singur pentru a-Şi întâmpina sfinţii, la fel ca în imaginea minunată a lui Isaac, care merge singur seara pentru a-şi întâmpina mireasa care vine din călătoria prin pustiu.

Să observăm apoi, că nu are loc o coborâre pe pământ, ca atunci când El vine pentru a domni, când picioarele Sale vor sta din nou pe Muntele Măslinilor. E adevărat că se spune că El va coborî, dar se precizează că e o coborâre din cer, nu o coborâre pe pământ.

Mai mult, ni se spune că în momentul venirii Sale aici va avea loc o triplă chemare: strigătul, glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu. În 1. Corinteni 15 vedem că trâmbiţa lui Dumnezeu înviază sfinţii care au adormit. Glasul arhanghelului nu implică faptul că acesta e prezent sau că arhanghelul vorbeşte, după cum ar putea sugera traducerea noastră. Traducerea corectă este „cu strigăt de chemare, cu glas de arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu.” Cuvintele „arhanghel” şi „trâmbiţă” nu au vreun articol. Aceasta este caracteristic vocii Domnului. În acest mod vorbeşte El, cu glasul arhanghelului, şi se poate ca aceasta să fie vocea care îi schimbă pe sfinţii care sunt vii, la fel cum trâmbiţa lui Dumnezeu îi înviază pe cei morţi. Apoi cu un strigăt El adună laolaltă amândouă categoriile de sfinţi şi îi cheamă la El Însuşi.

Adunându-Şi sfinţii, noi suntem răpiţi împreună cu ei. Ce binecuvântare să ştim că în acest fericit moment care va veni atât de curând, toate lucrurile  care i-au despărţit pe sfinţi şi dezbinările umilitoare care au produs rupturi în Biserica lui Dumnezeu şi i-au împrăştiat pe răscumpăraţii lui Dumnezeu, vor înceta pentru totdeauna. În sfârşit, pentru un scurt moment, chiar în locul unde există eşec absolut, poporul Lui va fi una. Pentru că nu vom fi răpiţi în grupuri mici de sfinţi, aşa cum câţiva învaţă fals astăzi, pentru că Cuvântul spune că „noi…vom fi răpiţi împreună.”

Mai departe, vedem că întâlnirea va avea loc în văzduh. Şi cât de minunat se încheie totul: „şi astfel vom fi totdeauna împreună cu Domnul”. Domnul este Cel care ne va aduna, şi Domnul este Cel care ne va ţine împreună, pentru a nu mai fi niciodată despărţiţi unii de alţii, pentru a nu mai fi niciodată despărţiţi de Domnul. „Astfel”, spune apostolul, „încurajaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

Aşadar, aici vedem taina venirii Sale, taina răpirii sfinţilor prin care ei sunt luaţi de pe pământ pentru a-L întâmpina pe Hristos în văzduh, astfel încât ei să fie cu El când Acesta vine.

Totuşi, acest minuat pasaj nu merge mai departe de întâlnirea din văzduh. Nu spune nimic despre ce se va întâmpla după acea întâlnire minunată. Întorcându-ne la primele trei versete din Ioan 14 , vedem următoarea etapă a călătoriei noastre spre gloria Împărăţiei. Aici Domnul ne spune că El S-a dus să ne pregătească un loc în casa Tatălui, iar când va veni din nou, ne va primi la El Însuşi. Ştim din 1. Tesaloniceni 4 că întâlnirea va avea loc în văzduh. Primindu-ne la El Însuşi, El ne va conduce în casa Tatălui, după cum a spus atât de minunat, ca „unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ne conduce pe această cale a vieţii pe care El Însuşi a călcat şi care duce la belşug de bucurie şi desfătări pentru totdeauna în casa Tatălui.

Ultima etapă a acestei căi a gloriei va fi când Hristos va veni să domnească. La prima Sa venire a venit în smerenie şi în slăbiciune. La a doua Sa venire cerul se va deschide şi El va veni ca Împărat al Împăraţilor şi ca Domn al Domnilor. Îngerii Săi puternici Îl vor însoţi, oştirile cereşti Îl vor urma, iar profeţia lui Enoh va fi împlinită: „Iată, a venit Domnul cu zecile de sfinţi ai Săi.

Acestea sunt etapele în calea noastră spre glorie. Prima dată Îl vom întâmpina pe Domnul în văzduh. Apoi vom intra în bucuria casei Tatălui. La urmă, vom veni cu Hristos pentru a avea parte de Împărăţia Sa şi de tronul Său.

Aşadar, aceasta este binecuvântata speranţă care ne stă înainte: bucuria prezenţei Domnului, belşugul din casa Tatălui şi gloria împărăţiei eterne. Am putea adăuga că în minunata eternitate va fi o stare nouă într-un cer nou şi un nou pământ unde Dumnezeu va fi totul în toţi.

Văzând aşadar că aşteptăm aceste glorii viitoare, am putea foarte bine să spunem: „ce fel de oameni trebuie să fiţi voi, în purtare sfântă şi evlavie, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu.

Mădularele Trupului

 H. L. Heijkoop

Conform textului din Efeseni 1 , Hristos este Capul slăvit al Trupului, izvorul tuturor binecuvântărilor. Tocmai de aceea L-a dat Dumnezeu pe Hristos ca şi Cap al Adunării, pentru a ne putea dărui toate binecuvântările. Dar aceste binecuvântări pot fi savurate numai dacă fiecare ocupă în Trup locul indicat de Domnul. Duhul Sfânt dă apoi fiecărui mădular puterea necesară pentru a exercita slujba sa.

În 1. Corinteni 12:13 vedem ce este Trupul lui Hristos. În Efeseni 1 , Trupul lui Hristos este văzut cum se formează din toţi credincioşii de la Rusalii până la răpirea Adunării. Aceasta este Adunarea după gândurile lui Dumnezeu. Aici însă o găsim în starea ei practică pe pământ şi ea constă din toţi credincioşii care trăiesc astăzi pe pământ. Duhul Sfânt este puterea prin care fiecare mădular îşi poate exercita sluja. Acesta este un adevăr foarte important.

Trupul lui Hristos este comparat aici cu trupul nostru. În versetele 14-26 nu este vorba de Trupul lui Hristos, ci de trupul nostru, dar este folosit ca imagine a Trupului lui Hristos.

Înainte de a ne ocupa de detalii, doresc să exprim gândul de bază. Omul are un suflet, un duh şi un trup, dar sufletul şi duhul său pot să se arate numai prin trupul său; când sufletul şi duhul sunt în afara trupului, atunci trupul este mort. Aceasta ne arată cât de important este ca Duhul Sfânt să locuiască în Adunare şi să acţioneze în ea. Duhul Sfânt este puterea care uneşte mădularele într-un trup. El uneşte în mod personal pe fiecare credincios cu Domnul proslăvit din cer, dar şi pe fiecare credincios în parte cu celelalte mădulare ale Trupului. Duhul Sfânt face aceste mădulare capabile de a-şi exercita slujba la locul lor. Vedem deci că este într-adevăr posibil ca Adunarea să savureze, aici jos, toate binecuvântările, care sunt partea ei, deoarece Duhul Sfânt poate să ne dăruiască capacitatea şi puterea să realizăm practic deja acum toate acestea. Dacă ar fi aşa, atunci Trupul ar funcţiona ireproşabil, iar Domnul, care este Capul, ar putea dărui Trupului Său toate binecuvântările pe care doreşte să le dea. Din partea Lui sunt îndeplinite toate condiţiile. El poate să ne dăruiască toate binecuvântările şi ar dori să facă aceasta, dar se pune întrebarea dacă suntem gata să ne lăsăm folosiţi în acest sens. Pentru a înţelege bine acest lucru, Duhul Sfânt ne prezintă aici imaginea trupului omenesc.

Mulţi credincioşi tineri consideră că doar puţini credincioşi au daruri, şi mă tem că şi mulţi fraţi şi surori mai în vârstă consideră că binecuvântarea în Adunare depinde de câţiva fraţi care vorbesc din Cuvânt sau care se roagă sau propun o cântare. Acest loc din Scriptură ne spune însă că fiecare mădular al Trupului are un loc, o slujbă care aparţine de locul său, şi că binecuvântarea poate fi deplină numai atunci când fiecare îşi ocupă locul indicat şi îşi exercită slujba. Vorbim uşor despre fraţi care au un dar mare. Am auzit adesea fraţi spunând: „Nu am dar“. Dacă un frate are un dar mare ca învăţător, păstor sau evanghelist, considerăm că el este izvorul cel mai important pentru binecuvântări; dar aici citim cu totul altceva. Este numai o imagine, dar o imagine despre realitate; ceea ce găsim la trupul omenesc putem aplica la Trupul lui Hristos. Mai întâi ni se arată că toate mădularele trupului sunt necesare pentru funcţionarea întregului şi că fiecare mădular trebuie să ocupe un loc. Dacă o adunare ar consta numai din învăţători, nu ar fi o expresie adevărată a Trupului şi nu ar putea fi izvorul celor mai mari binecuvântări. Dacă un trup omenesc ar fi numai gură, nu ar fi om. Sunt necesare elemente diferite, mădulare diferite, dar toate formează împreună un trup. O, de s-ar imprima adânc în inimă acest gând!

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte aici despre ochi. Este trist când un om nu poate vedea, dar cu mult mai trist dacă este orb spiritual sau dacă ochii săi ar spune: „Noi dorim mai bine să vorbim!“ La fel este cu toate mădularele trupului. Duhul Sfânt ne arată aici ce valoare are fiecare mădular în parte. Dacă cineva este un bun orator, poate deveni renumit. Nu vorbesc aici special despre Adunare. Dar acest om îşi poate pierde limba şi totuşi să trăiască mai departe, dar un om care nu mai are inimă, nu mai poate trăi. Totuşi, niciodată nu am auzit că un om a devenit renumit, pentru că a avut o inimă care a funcţionat bine.

Aşa stau lucrurile şi cu Trupul lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu spune că mădularele importante nu sunt cele care sunt onorate cel mai mult aici pe pământ. El spune că darurile care nu sunt cele mai importante, primesc onoare. De aici deduc că darul de învăţător şi de păstor nu este cel mai mare dar. Desigur, învăţătorii şi păstorii au lucrările lor, iar dacă nu-şi îndeplinesc slujba în Trup, se produc pagube. Dar există mădulare mai importante în Trup. Inima sau alte organe interioare, pe care nu le vede nimeni din afară, sunt indispensabile pentru viaţă. Dacă inima mea ar înceta pentru o clipă să bată, aş muri. Dacă rinichii mei nu ar funcţiona, aş muri. Duhul Sfânt doreşte să ne arate foarte clar că fiecare mădular are locul şi slujba sa, şi că fraţii cei mai simpli au de îndeplinit o anumită slujbă, chiar şi cei mai tineri fraţi şi tinere surori. Dacă neglijează această slujbă, Trupul suferă. Valoarea acestei slujbe trebuie să o lăsăm în seama lui Dumnezeu să o aprecieze.

Apostolul spune foarte lămurit în versetul 27: „Voi sunteţi Trup al lui Hristos şi mădulare ale Sale fiecare în parte.“ Ştim că el le-a scris corintenilor. Oare vrea să spună că adunarea din Corint este Trupul lui Hristos? Că ar exista deci cinci sute de Trupuri ale lui Hristos? Desigur, nu! Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre un singur Trup al lui Hristos; dar de ce i s-a spus adunării din Corint: „Voi sunteţi Trup al lui Hristos“? În limba greacă (dar şi în limba română) se observă clar la ce se referă. Înainte de expresia „Trup al lui Hristos“ nu este nici un articol. În limba greacă, înţelesul este: se subliniază caracteristica Trupului lui Hristos. Dacă aici ar scrie „voi sunteţi Trupul lui Hristos“, atunci aceasta ar fi însemnat că adunarea din Corint ar fi întregul Trup al lui Hristos. Faptul că lipseşte articolul înseamnă că adunarea din Corint are caracterul Trupului lui Hristos. Trupul lui Hristos este format din toţi credincioşii adevăraţi de pe întreg pământul. Cum putem vedea Trupul lui Hristos? Cum poate fi văzut el aici în Vevey? În toţi credincioşii adevăraţi care trăiesc aici în Vevey. Credincioşii adevăraţi din Vevey sunt expresia vizibilă a Trupului lui Hristos aici în Vevey. Fiecare adunare locală nu este independentă. Ea este numai o parte a Trupului lui Hristos, care este prezent în acest loc. Dar ea este în acelaşi timp unită indisolubil cu toţi credincioşii de pe întreg pământul. Independenţa adunării locale stă în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Adunarea locală este deci expresia unui singur Trup. Aceasta are consecinţe foarte importante. Ea trebuie să descopere caracterul acestui singur Trup. În această adunare trebuie să fie văzut Trupul lui Hristos, dar nu numai în timpul strângerilor laolaltă, ci în întreaga viaţă a adunării. Aceasta înseamnă, că fiecare trebuie să-şi ocupe locul său ca mădular şi că fiecare credincios trebuie să se gândească, că nu este un mădular independent, ci că reprezintă o mică parte din întregul Trup. El nu poate şti prin sine ce are de făcut, ci trebuie să-şi ocupe locul său în Trupul lui Hristos şi să exercite slujba care revine acestui loc. Nu trebuie să uite niciodată că este mădular al Trupului lui Hristos. Întreaga sa viaţă trebuie să fie în concordanţă cu această realitate.

În versetul 28 citim: „Şi Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi.“ Dumnezeu este Acela care a pus pe fiecare în Adunare. În primul rând sunt amintiţi apostolii. În Corint nu erau apostoli. Ei sunt numiţi, pentru că aparţin de întregul Trup. În următoarele versete sunt numite diferite slujbe. Găsim şi proroci, învăţători şi alţii, şi ajutorări, cârmuiri; şi cei care exercită aceste slujbe sunt mădulare ale Trupului lui Hristos.

Ce sunt aceste ajutorări? Acestea sunt tot ceea ce reprezintă un ajutor pentru Adunare. Am vorbit odată cu un frate care aranja întotdeauna scaunele după terminarea adunării, dar care gândea că aceasta nu este o slujbă în Trupul lui Hristos. Totuşi, aceasta era slujba lui. Dacă el considera că lucrarea lui nu avea nimic a face cu binecuvântarea spirituală a Adunării, se înşela foarte mult, deoarece şi lucrarea lui era necesară pentru ca totul să fie şi să se desfăşoare în ordine în Adunare. La fel stau lucrurile cu multe alte lucruri pe care le considerăm neimportante pentru viaţa Adunării.

În Romani 12 găsim un alt gând. În versetul 5 citim: „Noi, cei mulţi, suntem un singur Trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora“. Cred că sfârşitul acestui verset exprimă un alt gând faţă de 1. Corinteni 12 . În 1. Corinteni 12 , gândurile noastre sunt îndreptate spre întregul Trup, spre realitatea că bunul mers al întregii Adunări depinde de fiecare în parte. Întreaga noastră slujbă trebuie să aibă ca scop bunul mers al Adunării. Dacă avem în vedere numai această latură, poate fi un pericol. Atunci vom vorbi ca marele preot din Ioan 11 , când era vorba de omorârea Domnului Isus: „Este de folos pentru noi să moară un singur om pentru popor şi să nu piară toată naţiunea“ (Ioan 11:50 ). În istoria Bisericii s-a întâmplat adesea acest lucru. Credincioşii au fost omorâţi, şi s-a considerat că aceasta a fost spre binele Bisericii. Romani 12 ne învaţă altceva: noi nu suntem nu-mai mădulare ale Trupului lui Hristos, ci fiecare mădular este în legătură cu celelalte şi trebuie să caute binele fiecărui mădular. Aceasta trebuie de asemenea să se petreacă în concordanţă cu locul şi slujba pe care a primit-o fiecare.

Ce minunată este condiţia pentru aceasta, condiţie numită în primele versete! „Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.“ Inimile noastre sunt readuse la ceea ce se spune în primele opt capitole, unde sunt descrise îndurările lui Dumnezeu. Cunoaştem conţinutul acestor capitole. Despre capitolul 1 până la capitolul 3 versetul 21 putem scrie: „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3:23 ), apoi urmează versetul 24 unde ni se spune că suntem îndreptăţiţi fără plată prin harul lui Dumnezeu. Capitolul 4 ne arată că aceasta este posibil numai pe baza credinţei şi că Domnul Isus a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră (4.25). În acest mod suntem îndreptăţiţi şi primim pace cu Dumnezeu (5.1). Apoi versetul 8: „Dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.“ În capitolul 8 auzim ce face Dumnezeu din astfel de oameni păcătoşi. El i-a rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8:29 ). Dumnezeu este pentru noi, El ne-a îndreptăţit, iar Duhul Sfânt intervine pentru noi şi se face una cu toate nevoile noastre, iar Domnul Isus Însuşi mijloceşte pentru noi. În versetul 35 citim: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?“ Ce minunate sunt aceste îndurări pentru oameni care au recunoscut în capitolul 7:18: „Ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun!“ Dacă ne gândim la acestea, nu avem motiv să-i dedicăm lui Dumnezeu trupurile? Cum putem face aceasta? Aici ni se arată o parte din această dăruire. Putem să trăim pentru cei care sunt obiecte ale harului lui Dumnezeu. Putem să fim de folos celor cărora Dumnezeu le-a dovedit dragoste. Pe aceasta se pune o deosebită greutate.

Este imporant ca fiecare să-şi ia locul său special, să-l ocupe şi să fie mulţumit; să nu dorească locul altuia sau un loc mai mare de-cât cel pe care i l-a indicat Dumnezeu. În versetul 3 citim: „Prin harul care mi-a fost dat, spun fiecăruia care este între voi să nu aibă gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească, ci să gândească aşa ca să fie cumpătat, după cum Dumnezeu a împărţit fiecăruia o măsură de credinţă“, iar în versetul 6: „având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat…

Vedem că Domnul a dat fiecărui credincios slujba sa, o slujbă pe care numai el singur o poate efectua bine. Domnul dă tot ce este necesar pentru această slujbă. El doreşte să aibă părtăşie cu noi în această slujbă, dar El nu vrea să depăşim măsura a ceea ce El ne-a acordat. Dacă nu a dat unui frate darul unui evanghelist, atunci Domnul îl poate folosi pe acest frate să mărturisească sub binecuvântarea Sa printre ai Săi despre El şi pentru El, dar acest frate nu trebuie să-şi închipuie că are darul unui evanghelist. El trebuie să ştie ce dar i-a dat Dumnezeu şi ce loc a primit în Trup, iar această slujbă trebuie să o exercite şi să nu caute să facă lucrarea altuia. Să avem întotdeauna pe Domnul înaintea ochilor şi să încercăm să fim folositori pentru alţi credincioşi!

Darul cel mai mare este amintit aici în primul rând: „ …fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă“ (versetul 6). Profeţia este darul cel mai mare. Vorbesc acum despre daruri care sunt amintite şi în Efeseni 4 şi care au de-a face cu vestirea Cuvântului. Efeseni 2 ne arată însemnătatea acestui dar. Împreună cu apostolii, profeţii formează baza Adunării. Din 1. Corinteni 14 putem deduce că profeţia este astăzi, în exercitarea slujbei, cel mai mare dar, pentru că atunci când un frate profeţeşte, primeşte fiecare binecuvântare. Cine profeţeşte, vorbeşte din prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, în 1. Petru 4:11 citim: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu.“ De aceea, un frate trebuie să stea sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu atât de mult, încât să spună numai ceea ce Duhul Sfânt doreşte să spună în acel moment. Duhul Sfânt îi cunoaşte pe toţi cei prezenţi. El le cunoaşte nevoile şi El doreşte să dea fiecăruia ceea ce are nevoie în acel moment. Acesta este scopul profeţiei.

În versetul 7 găsim slujba şi învăţătura. „Fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură.“ Acestea sunt două lucruri normale. Prin slujbă nu se referă la ceva care apare în exterior, ci se referă mai ales la repartizarea banilor şi alte lucrări asemănătoare. Şi în această privinţă, Domnul a dat daruri speciale. Pentru aceasta este nevoie de multă înţelepciune; în primul rând, în felul în care dăm. La fel este cu cel care învaţă. Să nu se întâmple ca el să vorbească numai pentru a arăta cât ştie şi ce dar are el ca învăţător. Nu, el trebuie să se gândească la nevoile credincioşilor, pentru că ştie că a primit un dar pentru a le sluji credincioşilor. Ştim ce spune Domnul despre slujbă: cel căruia i se slujeşte este mai mare decât cel care slujeşte (a se compara Luca 22:27 ). Un slujitor trebuie să ştie foarte bine că este un slujitor al lui Hristos şi nu al Adunării. Dar slujitor al lui Hristos înseamnă de fapt a sluji sfinţilor, aşa cum ne arată Domnul în Ioan 13 : El S-a încins şi a spălat picioarele ucenicilor. Aceasta este desigur o slujbă specială, dar în principiu are valabilitate pentru orice slujbă. Orice slujbă în Adunare trebuie făcută în dependenţă şi ascultare de Domnul, aşa cum vedem în 1. Corinteni 12 , şi în puterea Duhului Sfânt, cu scopul de a sluji credincioşilor, şi nu numai Trupului ca întreg, ci fiecăruia în parte.

Vedem cât de important este să rămânem dependenţi de călăuzirea Duhului Sfânt, dar şi să recunoaştem ce slujbă ne-a încredinţat Domnul! În fiecare caz trebuie să avem siguranţa că Domnul doreşte să ne folosească acum. Slujba este un lucru minunat, şi aşa cum am spus la început, Capul ne poate da tot ce avem nevoie. Conform textului din Efeseni 4 , fiecare mădular poate primi totul de la El. Aşa creşte Trupul. Zidirea sa se face în armonie şi dragoste. Dar pentru aceasta, fiecare mădular trebuie să-şi ocupe locul şi să nu uite niciodată că este un mădular, adică numai o parte din Trupul întreg şi că este unit cu toate mădularele acestui Trup, şi că binecuvântarea fiecărui mădular al Trupului depinde de modul în care îşi face fiecare mădular lucrarea sa şi corespunde responsabilităţii sale.

Dacă toţi am face acestea, cât de mare ar fi savurarea practică a binecuvântărilor noastre şi cât de bine am arăta în exterior expresia Trupului lui Hristos!

Israel şi Biserica

 F. B. Hole

Pentru o citire conştientă a Bibliei, o cunoaştere a „adevărului dispensaţional”, aşa cum este el deseori numit, este indispensabilă. Cu toate acestea, se pare că mulţi creştini au meditat foarte puţin cu privire la el.

Lui Dumnezeu I-a plăcut să aibă de a face cu oamenii în timpuri diferite, în diverse moduri. Noile descoperiri cu privire la Sine şi la voia Sa, au introdus noi modalităţi de a se ocupa de oameni, noi dispensaţii.

„Adevărul dispensaţional” ne învaţă să distingem corect aceste schimbări şi să discernem natura lor, astfel încât particularităţile evidente ale fiecăreia să nu treacă neobservate. Importanţa acestui fapt pentru noi, creştinii, este că prin aceasta învăţăm adevăratul caracter al chemării cu care suntem chemaţi de sus şi al vremii în care este aruncat sorţul nostru.

Până în timpul  lui Hristos, şi-a urmat cursul o dispensaţie în care caracteristica proeminentă a fost Israel, poporul ales din Avraam. Perioada în care noi trăim, de la Cincizecime până la venirea Domnului, este caracterizată de cu totul alte particularităţi. Nu Israel, ci Biserica este astăzi proeminentă în gândurile lui Dumnezeu.

Înainte de a insista asupra diferenţelor importante dintre cele două, haideţi să fim siguri că înţelegem exact despre ceea ce vorbim.

Prin ISRAEL nu înţelegem iudeii, naţiunea împrăştiată aşa cum sunt ei astăzi (articolul a fost scris înainte de întemeierea statului Israel, n.tr.) nici aşa cum erau ei în timpul Domnului nostru, o rămăşiţă ce se ţinea încă strâns de fosta lor capitală, Ierusalim. Nu ne vom referi la ei, aşa cum au existat ei de fapt în orice timp, ci mai degrabă la ceea ce a fost naţiunea lor, conform planului iniţial al lui Dumnezeu pentru ei.

Atunci când spunem BISERICA, nu ne referim la vreo clădire ecleziastică, nici la vreo denominaţiune, nici la oricare număr de creştini strânşi laolaltă în ceea ce este astăzi numită „o biserică”. Folosim acest termen în sensul lui scripturistic. Cuvântul grecesc pentru biserică (ekklesia) înseamnă pur şi simplu „cei chemaţi afară”. Aceia, care sunt chemaţi de către Dumnezeu afară din lume în timpul acestei perioade de respingere a lui Hristos, prin aceste mijloace şi prin locuirea Duhului Sfânt sunt legaţi împreună în Adunarea lui Dumnezeu, Biserica.

Poate să ne fie de ajutor faptul că în Scriptură termenul „biserică” este folosit cu trei sensuri:

  1. Ca indicând numărul întreg al creştinilor dintr-un anumit loc (1. Corinteni 1:2 Coloseni 4:15 etc.)
  2. Ca numărul tuturor creştinilor de pe pământ într-un anumit timp (1. Corinteni 10:32 12:28 Efeseni 1:22 , etc.). În acest aspect Biserica este ca un regiment care rămâne acelaşi, deşi unităţile care o compun se schimbă constant.
  3. Ca totalitatea creştinilor, chemaţi afară şi pecetluiţi cu Duhul, între ziua Cincizecimii şi venirea Domnului (Efeseni 3:21 5:25 ; etc.)

Dintre acestea, sensul în care folosim acest cuvânt în studiul nostru este ultimul; deşi, dacă vorbim despre biserică referitor la felul în care ea există astăzi pe pământ, evident că ne-am referi la cel de-al doilea sens.

Trebuie să ţinem minte totuşi, faptul că ne referim, precum în cazul lui Israel, nu la ceea ce este Biserica de fapt, sau la ceea ce a fost în orice vreme, ci la ceea ce este ea potrivit planului şi gândului iniţial al lui Dumnezeu.

După ce am stabilit aceasta, să remarcăm câteva diferenţe necesare:

  1. Ioan, înainte-mergătorul Domnului, a fot ultimul din seria lungă de profeţi ai dispensaţiei trecute. Cu el s-au sfârşit rânduielile lui Dumnezeu sub vechiul legământ. Cu Hristos, au început noile rânduieli. „Legea şi profeţii au fost până la Ioan; de atunci Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se vesteşte şi fiecare dă năvală să intre în ea.” Luca 16:16

Venirea lui Hristos în lume, a fost descrisă de Zaharia ca ivirea zorilor zilei din înaltul cerului. Arătarea Lui pe pământ vestea răsăritul unei noi zile. Nu faptul că această nouă zi era acolo şi că a fost inaugurată atunci. Domnul Isus a avut o lucrare de împlinit în Israel şi El trebuie să Se prezinte acelei naţiuni ca mult-aşteptatul lor Mesia. Mai mult, acea largă temelie a binecuvântării promise, trebuia să fie aşezată în mijlocul suferinţelor de la Calvar. Însă când toate acestea au trecut, când Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat din nou, când El S-a înălţat în cer şi a trimis jos Duhul Sfânt, atunci a fost inaugurată o dispensaţie care era cu adevărat nouă, cu totul diferită de tot ce s-a petrecut până atunci.

  1. Trăsătura caracteristică a vechii dispensaţii era legea, a celei noi este harul. Darea legii de la Sinai anunţa venirea harului. Dumnezeu a făcut cunoscute cerinţele Sale de la oameni. El trebuia să primească, iar ei trebuiau să dea, ceea ce I se cuvenea lui Dumnezeu. Faptul că eşecul a venit imediat, un eşec atât de mare încât a însemnat un faliment total, nu a eliberat nici în cel mai mic grad pe oameni de noile lor responsabilităţi asumate. Totuşi, Dumnezeu l-a înştiinţat pe Moise că va avea îndurare (Exod 33:19 ) şi că va renunţa la nimicirea ameninţătoare, în vederea venirii lui Hristos. Legea a stăpânit în continuare ca „îndrumător” şi a continuat să facă asta până când a venit Hristos (Galateni 3:24 ).

În Hristos a fost o putere mai mare decât legea. Cazul femeii păcătoase din Ioan 8 ilustrează aceasta într-un mod minunat. Sub influenţa puternică a harului, făţarnicii au fost condamnaţi într-un mod mult mai eficace decât sub lege, iar păcătosul a fost iertat, un lucru pe care legea niciodată nu a pretins că îl va face. Acum Dumnezeu este Cel care dă, iar omul cel care primeşte. Noua dispensaţie este caracterizată de harul care domneşte prin dreptate, spre viaţă eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 5:21 ).

  1. Vechea dispensaţie se concentra asupra lui Israel, noua dispensaţie este în legătură cu Adunarea.

Legea nu a fost dată altcuiva, decât unei naţiuni, Israel. Prin urmare, atenţia lui Dumnezeu a fost concentrată asupra acelei naţiuni. Privilegiile copiilor lui Israel le-au aparţinut mai degrabă ca popor, decât în mod individual. Dumnezeu a avut întotdeauna căile Sale ascunse de a lucra cu sufletele oamenilor, iar aceste căi au ieşit în evidenţă în zilele apostaziei naţionale a lui Israel. Însă la început, Dumnezeu i-a ridicat ca naţiune, fără vreo referinţă la starea spirituală individuală, iar poziţia lor înaintea Lui era pe o bază naţională.

Pe de altă parte, în Biserică nu este nimic naţional. Petru a afirmat, confirmat de Iacov, că planul divin pentru această dispensaţie este cercetarea naţiunilor de către Dumnezeu, ca „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Fapte 15:13,14 ). Acum Dumnezeu alege dintre toate naţiunile, iar cei care sunt astfel chemaţi afară pentru Numele Său, alcătuiesc „Biserica”.

Biserica, prin urmare, nu este naţională şi nici internaţională, ci mai degrabă este extra-naţională, cu totul în afara diferenţelor între popoare şi total independentă de ele. În loc ca ea să fie construită pe o temelie naţională, este descrisă de Scriptură ca fiind „ o turmă” (Ioan 10:16 ), „un trup” (1. Corinteni 12:13 ), ca „o casă spirituală, o preoţie sfântă” (1. Petru 2:5 ), ca o familie compusă din copiii lui Dumnezeu (1. Ioan 2:12 1. Ioan 3:1 etc.)

Mai mult, în legătură cu Biserica, Dumnezeu se ocupă de om în mod individual. Ea este compusă din aceia care au fost aşezaţi în mod personal în relaţii potrivite cu Dumnezeu. Ei devin mădulare ale unui singur Trup şi „pietre vii” în casa spirituală doar fiind iertaţi şi având Duhul Sfânt care locuieşte în ei.

  1. În legătură cu Israel exista o închinare ritualistică, a cărei însemnătate se afla în semnificaţia ei tipică. Privilegiile Bisericii sunt în legătură cu realităţile veşnice înseşi, mai degrabă cu ceea ce este concret decât cu umbre. Închinarea sau adorarea Bisericii nu constă în jertfe, ceremonii simbolice şi în altele asemănătoare, ci „în duh şi adevăr” .

Legea avea „umbra bunurilor viitoare, nu însăşi imaginea lucrurilor” (Evrei 10:1 ). Lucrurile bune au venit şi sunt posedate astăzi de creştini. Hristos le-a întemeiat (Evrei 9:24 10:12 ), Duhul Sfânt le-a descoperit (1. Corinteni 2:9,10 ), iar credinciosul le poate contempla cu privirea credinţei (2. Corinteni 4:18 ).

  1. Binecuvântările şi privilegiile lui Israel erau, în mare, de natură materială şi pământească, cele ale Bisericii sunt cereşti şi spirituale.

În Vechiul Testament au fost date rânduieli cu privire la felul în care copiii lui Israel trebuiau să Îi mulţumească lui Dumnezeu atunci când intrau efectiv în posesia ţării promise. Ei trebuiau să ia din primele lor roade şi să le pună într-un coş înaintea Domnului Dumnezeului lor, având pe buzele lor recunoaşterea bunătăţii Sale (Deut 26:1-11 ).

Trebuie creştinul să vină la fel înaintea lui Dumnezeu? Din contră, atunci când Pavel scrie efesenilor cu privire la moştenirea cerească a creştinilor, departe de a vorbi de lucruri materiale el spune: „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos” Efeseni 1:3 . Cât de mare este contrastul.

  1. În timp ce scopul pentru Israel este ca acesta să fie o cale de binecuvântare către toate naţiunile, în timpul anilor de glorie ai mileniului, scopul Bisericii este unirea cu Hristos în cer. Isaia 60 descrie foarte bine viitorul lui Israel. Apocalipsa 19 şi 20, ne prezintă în diverse imagini viitorul Bisericii ca „soţia Mielului”.

A existat un moment bine definit în timp, când s-au sfârşit planurile lui Dumnezeu cu Israel şi când a început perioada Bisericii?

Am văzut deja că moartea lui Hristos a marcat încheierea planurilor lui Dumnezeu cu Israel ca naţiune; şi faptul că învierea Lui şi coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii au inaugurat dispensaţia prezentă. Comparaţi Fapte 2:41-47 cu 1. Corinteni 12:13 .

Totuşi trebuie făcute două remarci:

Mai întâi, faptul că deşi planurile lui Dumnezeu cu Israel şi-au atins apogeul la cruce, cu toate acestea El a continuat să se ocupe de ei în anumite feluri până la moartea lui Ştefan şi poate chiar până la distrugerea Ierusalimului. Planul complet al lui Dumnezeu cu privire la Biserică nu au fost descoperite în întregime chiar de la începutul perioadei prezente. El a fost revelat treptat prin apostoli, în special prin Pavel, deşi Biserica însăşi şi-a început existenţa ei comună aşa cum am văzut.

În al doilea rând, faptul că planurile lui Dumnezeu cu Israel s-au sfârşit doar pentru un timp. Mai târziu, într-o vreme încă viitoare, ei vor fi restabiliţi, şi vor fi împlinite în mod literal promisiunile glorioase făcute acestei naţiuni privilegiate. Israel a fost pus deoparte, în timp ce Biserica ocupă acum locul privilegiat. După ce Biserica va fi fost răpită în cer, Israel va fi adus din nou în centrul planurilor lui Dumnezeu.

Ştefan vorbeşte în Fapte 7:38 despre „adunarea din pustiu”. Şi trimiterile la multe din capitolele din Vechiul Testament se referă la Biserică. Nu rezultă din aceasta faptul că Biserica exista mai înainte de a veni Hristos?

Fără îndoială că Israel era „adunarea din pustiu”. Există însă ceva în această afirmaţie care ar justifica o identificare a lui Israel cu Biserica Noului Testament? Tot astfel după cum nici folosirea aceluiaşi cuvânt în Fapte 19:41 nu justifică identificarea adunării din acea cetate cu mulţimea desfrânată a adoratorilor Dianei.

Aplicaţia profeţiilor din Vechiul Testament la Biserică se datorează părerilor greşite a oamenilor bine intenţionaţi.

Însă este o greşeală serioasă, deoarece prin amestecarea lui Israel cu Biserica, oamenii au căutat să justifice introducerea elementelor şi principiilor iudaice în creştinism.

Oameni precum Avraam, Moise şi Ilie nu au făcut parte din Biserică? Nu este nepotrivit faţă de aceşti oameni venerabili să nu li se recunoască o astfel de poziţie?

Deloc. Sorţul lor a fost aruncat în dispensaţia care a trecut. Văzuţi din punct de vedere moral, aceşti oameni se înalţă ca nişte giganţi, în timp ce mulţi dintre noi, creştinii, nu suntem altceva decât nişte pigmei. Cu toate acestea, Ioan Botezătorul, faţă de care nimeni nu a fost mai mare, văzut din punct de vedere dispensaţional este mai mic decât cel mai mic din împărăţia cerurilor (Matei 11:11 ). El a aparţinut de perioada robiei, noi aparţinem de perioada înfierii (vezi Galateni 4:1-7 ).

Cuvintele Domnului din Matei 11 , privitoare la Ioan, au fost urmate de cele din Matei 16:13-18 , privitoare la Sine. El nu era doar un simplu profet ca Ilie, Ieremia sau Ioan, ci Fiul Dumnezeului Celui viu şi, pe acea stâncă, a spus El, „voi zidi Adunarea Mea”. Remarcaţi aceste două cuvinte: „voi zidi”. Era o lucrare viitoare despre care a vorbit Domnul, şi una în care aceşti mari oameni din vechime nu au avut parte.

Care a fost scopul lui Dumnezeu atunci când l-a chemat pe Israel şi l-a aşezat în poziţia specială pe care a avut-o?

Israeliţii au fost chemaţi să ia în stăpânire pentru Dumnezeu ţara promisă, ca un fel de mărturie a faptului că întregul pământ Îi aparţinea Lui, în ciuda faptului că Satan a uzurpat domnia asupra lui. Atunci când au pătruns în ţară, au trecut Iordanul ca popor al „Domnului întregului pământ” (Iosua 3:11-13 ).

Ei trebuiau mai departe să păstreze în lume tulpina (Isaia 11:1 ) „din care, după carne, este Hristosul” (Romani 9:5 )

De asemenea, prin acea naţiune exemplară despărţită de stricăciunea popoarelor din jur şi privilegiată deasupra altora, Dumnezeu a pus pentru ultima oară omenirea la încercare.

Mărturiile propriei lor legi, aşa cum sunt citate în Romani 3:9-18 au dovedit eşecul lor iremediabil şi au arătat în acest fel starea deznădăjduit de rea a tuturor. Dacă legea condamnă cu desăvârşire, aşa cum arată Romani 3:19 , naţiunea exemplară a iudeilor, care se afla sub ea, atunci „orice gură este închisă” şi toată lumea este „sub judecată înaintea lui Dumnezeu

Care este planul şi scopul lui Dumnezeu în legătură cu Biserica?

Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1:23 ). Prin urmare, El trebuie să fie manifestat în ea. Tot astfel după cum trupul tău este cel în care tu trăieşti şi te manifeşti.

Îl reprezintă pe El aici, în timpul lepădării Sale, cât timp El este în cer, absent de pe pământ în mod personal. Satan a scăpat de Hristos personal pe pământ, însă El este aici reprezentat prin poporul Său. A te atinge de Biserică sau de oricine îi aparţine, înseamnă a te atinge de El. Nu înseamnă aceasta cuvintele Sale adresate lui Saul: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?“ Fapte 9:4 .

Ea este casa lui Dumnezeu, singura casă pe care El o are pe pământ în timpul prezent. Dumnezeu nu va fi dat afară din propria Lui lume! Prin urmare, El locuieşte astăzi într-o casă pe care nici Nebucadneţar nici Titus nu o pot arde şi pe care nici Nero nici Torquemada nu o pot distruge.

Scopul suprem al lui Dumnezeu este de a avea o Mireasă pentru Hristos (Efeseni 5:25-27 ), un popor care, deşi acum sunt părtaşi ai lepădării Lui ca străini cereşti în această lume, îşi vor avea partea lor eternă ca părtaşi ai gloriei Sale cereşti.

Poţi să-mi enumeri câteva din binecuvântările pe care le avem noi creştinii, pe care chiar şi cei mai buni din Israel nu le-au avut înainte de a veni Hristos?

Cunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată, deplin descoperită în Hristos, este una dintre cele mai mari dintre astfel de binecuvântări. „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Ioan 1:18

O altă binecuvântare este faptul că, în loc de promisiuni, noi avem realitatea răscumpărării îndeplinite. Poliţa care trebuia plătită de noi a fost schimbată cu aurul fin al lucrării complete a lui Hristos.

Mai departe, Duhul Sfânt locuieşte acum în cei credincioşi (vezi Ioan 14:16 Fapte 2:1-4 ). Deşi El întotdeauna Şi-a exercitat influenţa pe pământ, prezenţa Lui de durată aici este un lucru nou.

În cele din urmă, relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt pe o temelie cu totul nouă în Hristos. Nu mai suntem robi, ci fii (Galateni 4:4-6 ).

Ar putea fi adăugate mult mai multe, însă aceste patru aspecte vor sluji pentru a ne arăta belşugul de binecuvântare care îi aparţine creştinului.

Nu trebuie noi să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că sorţul nostru a fost aruncat de partea aceasta a crucii lui Hristos?

 

Urmaşii foştilor criminali din 1989 s-au reîntors la Timişoara (locul faptei)

 

PSD, ciuma rosieCum poţi murdări memoria eroilor Timişoarei, ucişi pentru libertatea noastră de un sistem în care tatăl Prostănacului era ofiţer de Securitate? Răspunsul l-au dat neocomuniştii din PSD pe 1 Decembrie, de ziua naţională a României, atunci când tovarăşii au ales Timişoara pentru întâlnirea cu liberalii roşii.

Deşi au ponegrit vreme de 20 de ani memoria martirilor Timişoarei, deşi nu au acceptat niciodată aplicarea în domeniul public din România a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, neobolşevicii liberali au găsit de cuviinţă să-şi aplice ideile de distrugere a României la Timişoara, oraşul martir al românilor, şi, mai mult, cu ocazia Zilei naţionale a României. Noi ştim că pe Prostănac nu-l prea duce capul, dar nesimţirea şi batjocura camarilei neocomuniste din PSD depăşeşte limita suportabilului.

Nu-i mai consideraţi proşti pe români, tovarăşi pesedişti, deoarece s-ar putea să nu aveţi suficiente camere în vilele proprii (obţinute fentând legile acestei ţări), pentru a vă ascunde de acest popor pe care l-aţi adus la limita răbdării cu democraţia voastră originală, în care fraierii muncesc şi voi furaţi în numele lor şi nu daţi socoteală nimănui pentru faptele voastre.

Citeste si articolele:

 

Luptă anticorupţie, ochii plânşi vor să te vadă

 

Monica MacoveiPe vremuri, înainte de Monica Macovei, nu credeam că vreodată se va întâmpla ceva concret în Justiţie. Totul era un joc al aşa-ziselor acţiuni ale parlamentarilor şi organelor abilitate.

Dacă nu exista monstruoasa înţelegere între PNL şi PSD pentru eliminarea Monicăi Macovei (sigurul ministru pentru susţinerea căruia s-a ieşit în stradă în România), morţii de la Revoluţie, bătuţii de la mineriade, nenumăraţi oameni deposedaţi de pământuri, familiile cu casele neretrocedate pentru că oamenii PSD-ului puseseră ochii pe ele şi miile de oameni care au pierdut licitaţii trucate ar fi fost răzbunaţi.

Cât timp a fost Monica Macovei în postul ei de ministru al Justiţiei, procurorii au început să-şi facă treaba, cazurile poticnindu-se la judecătorii “roşii”, adică cei care au înţeles din “independenţa justiţiei” că pot face orice, pe când “justiţie independentă” înseamnă doar că românii au dreptul la procese fără influenţe politice.

Erau zile în care toată gaşca, CSM-ul, oamenii lor, dormeau prost şi se trezeau cu cearcăne. Dar iată, de vreo trei ani, ei au început să doarmă din ce în ce mai bine. Doar românii care n-au reuşit să ia şpăgi, precum neocomuniştii din PSD, dorm din ce în ce mai prost, din cauza grijilor zilnice.

Citeste si articolele:

Cât de “profesionişti” şi corupţi erau “anticorupţii” lui Adrian Năstase…

 

Gheorghe SuhanVă mai amintiţi de P.N.A. (Parchetul Naţional Anticorupţie)? A fost organismul creat ca o condiţie a aderării României la Uniunea Europeană. Numai că fraierii din UE n-au ştiut sau nu le-a păsat de lupul pus paznic la oi. Ironia supremă a acelei perioade a fost faptul că cel mai corupt prim-ministru era pus în situaţia de a lupta împotriva corupţiei. De faţadă măcar. Iar oamenii aleşi de Năstase Adrian au fost pe măsura regimului corupt şi ticăloşit pe care-l patrona. Iată trecutul unuia din finii “capitalismului de cumetrie”, al cărui naş era, evident, tot Adrian Năstase.

Şuhan: ca in bancurile cu militieni

Cine s-ar astepta ca unul dintre acestia sa fie chiar „anticoruptul” Gheorghe Suhan, procurorul plecat de la Iasi pe postul de adjunct al procurorului general al PNA? „Cotidianul” a scris ca pe vremea cand lucra la Procuratura Vaslui, in aprilie 1971, Suhan ar fi facut o saptamana de arest pentru ca a „pierdut” un infractor la reconstituire. Lui Suhan i s-a imputat ca in timp ce presupusul infractor trebuia sa descrie cum a vrut sa fuga din tara, traversand Prutul inot, acesta s-a aruncat in apa si dus a fost.
Suhan a fost trimis in judecata pentru neglijenta in serviciu, alaturi de un capitan de graniceri, patru subofiteri de Militie si un locotenent colonel de contrainformatii. Condamnat cu suspendare, Suhan a facut recurs, iar in 1972 Curtea Suprema i-a dat dreptate, pe motiv ca escortarea inculpatului era de competenta organelor de militie, si nu a procurorului.

Un coleg peste ani al lui Suhan, procurorul Sebastian Popa de la Parchetul de pe langa Judecatoria Iasi, a fost prins in flagrant delict, in iunie 2001, luand mita 2.000 de dolari. Banii proveneau de la doi arabi care erau cercetati de Popa intr-un dosar de vatamare corporala. Popa a primit patru ani si jumatate de inchisoare, fiind eliberat conditionat anul trecut (2004 – n.m.).

Citeste si articolele:

Suntem iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât

 

PSD, famiglia traditionalaNaţional-comunismul dictatorului Ceuşescu Nicolae nu putea face să dispară imaginea de ţară în care se moare de foame pentru România anilor ’80.

Din păcate, din ţara în care erau demolate satele şi sărăcia era tot mai cumplită, am devenit ţara unde corupţia distruge orice valoare a lumii civilizate.

Ştiţi ce scria, prin 2008, “Frankfurter Allgemaine Zeitung” despre România lui Becali, Vadim Tudor sau Voiculescu (din păcate şi a mea sau a ta)? Păi, scria următoarele adevăruri: “La fel cum se cumpără notele de la Bac, se cumpără şi permise de conducere, autorizaţii generoase de construcţie, scutiri de impozite sau o programare timpurie la operaţie”. Iar astăzi tovarăşii din PSD se dau de ceasul morţii să arate că ei sunt în roşul viitorului. Unde sunt corupţii pe care lumea civilizată îi arată cu degetul? La cei care au adus în această ţară Pauperizarea-Sărăcia-Dezastrul.

Dar nu-i nimic, merg tovarăşii la Antena 3 sau OTV şi ne explică ce frumoasă e România social-democrată. Poate pentru cei care trăiesc din şpăgi, stimaţi tovarăşi.

Citeste si articolele:

Cum a furat famiglia nasului Mircea Geoana banii romanilor

 

Mircea GeoanaCumnatul lui Mircea Geoană a păgubit statul cu 15 milioane de mărci germane

Ionut Costea (secretar de stat in Ministerul Finantelor, la acea data) a fost acuzat ca a pagubit bugetul de stat cu peste 15 milioane de marci germane deoarece imprumutul de 600 milioane marci germane luat de Romania a fost contractat cu o dobanda mai mare decat cea solicitata de creditor in oferta depusa.

„Astfel, desi Deutsche Bank ceruse o dobanda intre 7,035 si 7,235 %, Ionut Costea a oferit 7,75%. “Fara a tine cont de oferta firmei, se spune in raportul Curtii de Conturi, contractul de subscriptie incheiat la data de 13 iunie 1997 a fost semnat de secretarul de stat Mircea Costea pentru o dobanda de 7,75% (exclusiv cheltuielile de tranzactie)”.

De asemenea, se mai afirma in raportul Curţii de Conturi, „oferta a fost modificata unilateral de catre Mircea Ionut Costea, singurul semnatar al contractului de imprumut”. ( www.hotnews.ro – 08.03.2006)

Soacra lui Mircea Geoană a obţinut ilegal un certificat de revoluţionar

Soacra lui Mircea Geoana a mai fost implicata si intr-un alt scandal, Dosarul Revolutia. Preşedintele Asociaţiei Academice de Administraţie Publică “Europa”, Bogdan Drăghici a reclamat calitatea de revolutionar a doamnei Costea, sustinand ca a obţinut ilegal un atestat medical de revolutionar si ca aceasta ar fi suferit doar un accident banal în decembrie 1989, fără nici o legătură cu Revolutia.

„Drăghici solicită Parchetului Militar cercetarea soacrei lui Mircea Geoană, alături de fostul preşedinte, Ion Iliescu, în dosarul “Revoluţiei de la 1989″, instrumentat de procurorul militar Dan Voinea. Drăghici a spus că Margareta Costea are de ales dintre două variante. Sau recunoaşte că a falsificat certificatul de revoluţionar şi atunci trebuie să plătească pentru acest lucru, sau va fi cercetată în dosarul “Revoluţiei de la 1989″.” (Jurnalul de Botosani si Dorohoi – 23.12.2005)

Mai mult in presa se fac anumite dezvaluiri legate de asa –zisa „rana” din timpul Revolutiei a soacrei lui Geoana. In acest scandal apare chiar si numele doctorului PSD –ist , Sorin Oprescu, cel care primise directive se pare, in acordarea unui diagnostic legat de evenimentele din decembrie 1989. Rana in mod miraculos se muta dupa numai 10 ani de la genunchiul „afectat” in Revolutie la celalat genunchi. (www.hotnews.ro – 28.11.2006)

Socrii lui Mircea Geoană fac afaceri suspect de profitabile cu statul

Socrii lui Geoana au cumparat la sfarsitul anului 1996 un teren de la Romsilva, un teren de zece ori mai ieftin. Familia Ion si Margareta Costea a dat Romsilvei un teren de 5.000 metri patrati de la Banesti, care valora 40.000 de dolari, si a primit la schimb un altul la Busteni, in valoare de 440.000 de dolari. Adica un profit de 400.000 de dolari pentru socrii lui Geoana… (România Liberă, 07.02.2006)

De remarcat ca schimbul de terenuri s-a realizat la sfarsitul anului 1996, inainte ca Gheorghe Gavrilescu, membru PSD, si seful Romsilva la aceea vreme, sa fie inlocuit. Legea care a permis astfel de jafuri a fost, ulterior, abrogata. (n.n.)

Soacra lui Mircea Geoană deţine o colecţie de cinci vile

Soacra lui Mircea Geoana s-a imbogatit subit, in ultimii ani, cu patru vile, dintre care doua sunt situate in cartierul Primaverii: una pe strada Herastrau nr. 28, iar cealalta pe strada Jean Monnet nr. 69. Valoarea celor doua imobile se ridica la peste 1,5 milioane de euro, daca socotim doar terenul pe care sunt amplasate.

Vila din Breaza este situata pe strada Stefan cel Mare nr. 15. Conform aceleiasi surse, Margareta Geoana a mai achizitionat in Breaza si un teren de 3.000 mp pe str. 1 Mai. (Se inmultesc vilele soacrei lui Geoana, Romania Libera, 8.08.2005).

A cincea vila aflata sub aripa Margaretei Costea a fost obtinuta in 2001, pentru o perioada de zece ani, pe baza unui protocol incheiat cu Ministerul Educatiei. Aici isi are sediul fundatia “Tinerii Romaniei”, condusa de soacra lui Mircea Geoana.(www.hotnews.ro – 28.11.2006)

Mircea Geoană a profitat ani buni pe seama statului închiriind o vilă de la RAAPPS

Senatorul PD-L Dolj Radu Berceanu l-a acuzat pe preşedintele PSD, Mircea Geoană, că în declaraţia de avere pe care a depus-o la Senat nu a trecut o casă.

Berceanu a declarat că a fost la “un chef” în respectivul imobil şi ştie “şi cui îi e închiriată”. Berceanu a adăugat că ştie şi “cine plăteşte” elicopterul cu care Geoană se deplasează în teritoriu, însă a refuzat să facă mai multe precizări în acest sens.”[1]( Curentul)

Mircea Geoană a avut şi el o „Mătuşă Tamara”

Mircea Geoana intretine relatii de ordin financiar cu un var al sotiei de la care cumpara in 2005 un teren cu o valoare imobiliara de peste 1,6 milioane de euro, dar pentru care sotia liderului PSD plateste doar 48.300 de euro. Acest teren insa este inapoiat lui Octavian-Vasile Barba, de frica scandalului „Matusii Tamara”, izbucnit între timp.

Tranzactia, facuta in familie, nu a fost consemnata in declaratia de avere a lui Mircea Geoana, fapt care ar fi trebuit sa atraga, declansarea automata a procedurilor legale de control al modului de dobandire a averii. (www.hotnews.ro – 08.03.2006)

Mircea Geoană a fost cercetat penal într-un caz care a prejudiciat statul român cu 100 milioane de dolari

In anul 1998 Societatea Nationala de Imbunatatiri Funciare (SNIF) din cadrul Ministerului Agriculturii urma sa beneficieze de Programul Romag ‘98. Acest program presupunea dotarea cu utilaje moderne, scutite de taxe vamale, a SNIF in urma unui contract intre Guvernul roman si firma americana Transchem.

Pentru realizarea acestei afaceri atat Mircea Geoana, ambasadorul Romaniei la Washington in aceea vreme, cat si Ionut Costea (cumnatul lui Mircea Geoană) au facut lobby pe langa Guvernul Ciorbea. Afacerea a adus insa prejudicii statului roman cu o suma de aproximativ 100 de milioane de dolari şi la blocarea conturilor SNIF.

În perioada inundaţiilor din 2006, daca nu se intervenea cu o ordonanta de urgenta, inundatiile ar fi facut victime omenesti de-a lungul Dunarii deoarece nu se puteau folosi banii SNIF destinati unor astfel de calamitati naturale.

Cel care a acuzat cel mai tare autorităţile de incapacitate de gestionare a crizei a fost tocmai presedintele PSD, Mircea Geoana, implicat cu numele sau in scandalul pierderii a 100 de milioane de dolari. (Averea, 16.05.2006)

Familia lui Mircea Geoană face parte din vechea nomenclatură comunistă

Soţia lui Mircea Geoană, Mihaela, este fiica lui Ion si Margareta Costea. Conform unei surse de peste Ocean, familia Costea a fost apropiata de aceea a generalului de securitate Ion Mihai Pacepa.

In urma cu trei ani, saptamanalul “Academia Catavencu” a publicat o fotografie in care, alaturi de generalul Pacepa, aparea ofiterul “de securitate” Ioan Geoana. Fiul acestuia, Mircea Geoana, a negat ca ofiterul din fotografie ar fi tatal lui, cum, la fel, a negat ca acesta ar fi fost ofiter de securitate.

La sfarsitul anului 1989, Geoana senior detinea functia de sef al Comandamentului Apararii Civile si cunostea subteranele Capitalei, locatii importante in diversiunea care a inceput pe 22 decembrie 1989, acestea fiind locurile din care ar fi actionat asa-zisii “teroristi”.

Generalul Geoana a pus la dispozitia echipei lui Ion Iliescu planurile acestor subterane si i-a asigurat, astfel, fiului sau, Mircea, o apropiere de structurile noii puteri. (www.hotnews.ro – 28.11.2006)

Citeste si articolele:

PSD-ul – umbrela lui Omar Hayssam…

 

PSDOmar Hayssam este un personaj controversat de afaceri si de al carui nume sta legata rapirea jurnalistilor romani in Irak in anul 2005, dar si afaceri infloritoare de contrabanda cu tigari, a facut parte din cercul de apropiati ai Regimului si Presedintelui Ion Iliescu.

In perioada 2001-2004, afacerile omului de afaceri sirian, firmele sale, au prosperat nesperat de mult. In ciuda faptului ca Presedintele Iliescu a negat legaturi apropiate cu Omar Hayssam, exista dovezi care arata contrariul.

Seria de dezvaluiri referitoare la relatia celor doi a aparut dupa expirarea mandatului de Presedinte al lui Ion Iliescu.

Numerosi lideri au confirmat. Dan Ioan Popescu marturiseste!

Legatura stransa intre Omar Hayssam si PSD a devenit o certitudine, numerosi lideri ai fostului partid de guvernamant confirmand pe cai oficiale sau neoficiale apropierea dintre controversatul om de afaceri si fostul partid de guvernamant.

Primul care a recunoscut ca Omar Hayssam are relatii stranse cu unii lideri ai PSD a fost Dan Ioan Popescu, presedinte al Organizatiei Bucuresti. El a sustinut ca Omar Hayssam a fost inclus pe listele pentru alegerile preliminare din PSD de liderul Mircea Ursache, dar la cererea lui Adrian Nastase a fost scos de pe acestea. Ursache a respins aceste acuzatii sustinand ca l-a cunoscut pe Hayssam doar in calitate de presedinte al AVAS. In ciuda numeroaselor detalii oferite pe acest subiect de Dan Ioan Popescu, liderul partidului, Ion Iliescu a sustinut ca legatura care se face intre omul de afaceri sirian si PSD este alimentata de actuala putere.

“Omar Hayssam a fost propus, in 2004, pe lista pentru Parlament la alegerile preliminare organizate in interiorul PSD de catre pesedistul Mircea Ursache si a fost scos de pe aceasta la cererea lui Adrian Nastase”, a spus Dan Ioan Popescu. El a precizat ca sirianul este membru de partid si ca in urma eliminarii sale de la alegererile preliminare i s-au returnat si banii “pe care i-a trimis ca si ajutor la nivelul Bucurestilor”.

Liderul PSD a spus ca suma in cauza era “contra legii”, fiind o sponsorizare mult prea mare. La randul sau, Ion Iliescu a sustinut ca sunt nefondate toate incercarile de a asocia numele sau cu acela al lui Omar Hayssam, cu care nu are nici un fel de legaturi personale. “In ultimii doi ani ai mandatului nici nu a mai fost inclus in deplasarile prezidentiale”, a spus fostul sef de stat. In opinia sa, implicarea PSD in tot acest scandal nu este altceva decat o campanie anti-Iliescu si anti-PSD care a fost lansata, “probabil de cei care sunt la putere si de cei care vor sa slujeasca cu zel actuala putere”.

Omar Hayssam a devenit membru PSD inainte de anul 1994, ne-au declarat ieri surse din partid. In ceea ce priveste relatiile personale ale omului de afaceri sirian cu membri controversati ai PSD, sursele citate ne-au precizat ca Omar Hayssam este un apropiat al fostului deputat Ristea Priboi, acestia fiind implicati impreuna in afacerea Manhattan Group. Pe de alta parte, Omar Hayssam este un prieten al omului de afaceri Fahti Taher, ne-au mai spus sursele citate, si prin “alianta”, acesta ar putea fi si un apropiat al liderului PSD Bacau, Viorel Hrebenciuc. Ziua, 01-04-2005

Omar Hayssam merge in 4 delegatii cu Ion Iliescu

Omar Hayssam s-a aflat in patru dintre delegatiile care l-au insotit pe fostul sef al statului Ion Iliescu in vizite in strainatate in perioada 2002-2003, intre care un turneu asiatic in care a fost si Mohamed Munaf, au declarat surse din administratia Iliescu. Potrivit surselor citate, in turneul asiatic din februarie 2002, care a cuprins Emiratele Arabe Unite, Vietnam, Filipine, Japonia, Singapore, in delegatia care l-a insotit pe Ion Iliescu s-au aflat atat Omar Hayssam, cat si Mohamed Munaf.

De asemenea, Omar Hayssam l-a mai insotit pe fostul sef al statului in cateva vizite efectuate in anul 2003, respectiv in Uzbekistan si China, Federatia Rusa (la semnarea Tratatului de baza romano-rus), Kazahstan, au precizat aceleasi surse. (Mediafax) Ziua, 07-04-2005

Omar Hayssam, ramas necontestat lider al lumii interlope arabe

Ceea ce se stie mai putin este ca aceasta protectie nu a inceput in 2001, ci de atunci Omar Hayssam, ramas necontestat lider al lumii interlope arabe in Romania, a prosperat nemaipomenit. … Fratii Mohamad si Hayssam Omar au derulat una dintre cele mai spectaculoase actiuni de contrabanda, cu complicitatea unor functionari din Vama Otopeni Marfa si Administratia financiara – dar nu numai.

Cei doi frati au introdus in tara, incepand din 1990, mai multe transporturi ilegale de tigari la preturi subevaluate, prejudiciind Bugetul de stat cu peste 15 miliarde de lei, calcul facut la rata de schimb a anului 1998. Apoi, prin documente fictive au obtinut restituiri de TVA, actiune pentru care au fost “protejati” de Ion Iconaru, fost director general al Administratiei Financiare a Sectorului 1.

Omar Hayssam era, la finele anului 1996, asociat si administrator la 17 firme bucurestene, dintre care multe firme fantome, fiind angrenat, ca si fratele sau Mohamad, inclusiv in finantarea operatiunii “Tigareta II”.
Pana atunci, specializat in contrabanda cu tigari, operase deja numeroase importuri ilegale, prin intermediul mai multor firme al caror patron sau asociat era. Importurile de tigari au fost sistematic subevaluate (cu pana la 60%), cu concursul vamesilor si al functionarilor corupti, organizati intr-o retea impotriva careia autoritatile nu au miscat un deget.

Apropriat al lui Ion Iliescu

Toate infractiunile lui Omar Hayssam de dinainte de 1996 au fost ulterior bine documentate in dosare de cercetare penala in perioada 1996-2000, dar acestea au fost reingropate dupa alegerile din 2000: vechii sai protectori revenisera la putere. In timpul primelor doua mandate ale lui Ion Iliescu, contrabanda a fost, asa cum reiese din numeroase dezvaluiri publicate la vremea respectiva in presa, o politica de stat. Ziua, 13-04-2005

Fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, il cunoaste indeaproape pe Omar Hayssam. Mai mult, Iliescu a efectuat o vizita electorala in campania pentru alegerile generale din anul 2000 chiar in orasul Nehoiu, mosia lui Omar Hayssam.
Printre obiectivele vizitate de Ion Iliescu, la vremea respectiva, s-au numarat si fabrica de cherestea Foresta Nehoiu si cantina muncitoreasca a acesteia. Localnicii ne-au spus ca Omar Hayssam a pus umarul, alaturi de actualul senator PSD de Buzau, Ion Vasile, la reclama electorala a lui Ion Iliescu. In fotografie sunt imortalizati Omar Hayssam umar la umar cu fostul sau sef de partid, Ion Iliescu.

Cei doi au fost fotografiati la intrarea in cantina muncitoreasca de la Foresta SA. Martorii acestei intalniri sustin ca, atunci, Ion Iliescu i-a cerut lui Omar Hayssam sprijin electoral, sub forma de sponsorizari. Pentru a nu fi facuta chiar pe fata aceasta sponsorizare, Iliescu i-ar fi cerut sirianului, in timp ce infuleca niste sarmale, sa ofere o masa calda nevoiasilor din Nehoiu la cantina muncitoreasca.
In plus, Omar Hayssam a oferit, tot sub forma de sponsorizare, pentru toate comisiile electorale din judet, sucuri si apa minerala de la Bucovina. Gardianul, 11-08-2005

Dovada ajutorului oferit lui Ion Iliescu de catre Omar Hayssam

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea a III-a, Nr. 219/31.03.2005, la Lista Donatiilor in anul 2004 pentru Partidul Social Democrat, publicata in conformitate cu art.5 alin. (8) din Legea nr. 43/2003 privind finantarea activitatii partidelor politice si a campaniilor electorale, la pozitia 121 apare numele lui Omar Hayssam ca donator pentru Organizatia PSD Bucuresti al unei sume de 560 milioane ROL la data de 28-09-2004.

Citeste si articolele:

Urmaşii foştilor criminali din 1989 s-au reîntors la Timişoara (locul faptei)…

 

PSD, ciuma rosieCum poţi murdări memoria eroilor Timişoarei, ucişi pentru libertatea noastră de un sistem în care tatăl Prostănacului era ofiţer de Securitate? Răspunsul l-au dat neocomuniştii din PSD pe 1 Decembrie, de ziua naţională a României, atunci când tovarăşii au ales Timişoara pentru întâlnirea cu liberalii roşii.

Deşi au ponegrit vreme de 20 de ani memoria martirilor Timişoarei, deşi nu au acceptat niciodată aplicarea în domeniul public din România a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, neobolşevicii liberali au găsit de cuviinţă să-şi aplice ideile de distrugere a României la Timişoara, oraşul martir al românilor, şi, mai mult, cu ocazia Zilei naţionale a României. Noi ştim că pe Prostănac nu-l prea duce capul, dar nesimţirea şi batjocura camarilei neocomuniste din PSD depăşeşte limita suportabilului.

Nu-i mai consideraţi proşti pe români, tovarăşi pesedişti, deoarece s-ar putea să nu aveţi suficiente camere în vilele proprii (obţinute fentând legile acestei ţări), pentru a vă ascunde de acest popor pe care l-aţi adus la limita răbdării cu democraţia voastră originală, în care fraierii muncesc şi voi furaţi în numele lor şi nu daţi socoteală nimănui pentru faptele voastre.

Citeste si articolele:

Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti

 

Nicolae VacaroiuVă mai amintiţi de tovarăşul Nicolae Văcăroiu? Omul de paie al lui Ion Iliescu, prim-ministrul din perioada 1992-1996, perioadă în care inflaţia era galopantă, nu s-au făcut reforme, iar la plecarea guvernului Văcăroiu visteria ţării era goală, acesta este Nicolae Văcăroiu. Dacă mai adăugăm şi faptul că în perioada 2000-2008 a fost preşedintele Senatului, adică numărul 2 în stat, plus două săptămâni preşedinte al României, avem imaginea acestui beţivan care, vorba unui Barbu de la zero_TV, a fost un mare politician (poate pentru unguri, cehi sau polonezi care făceau reforme în timp ce tovarăşul Văcaroiu se juca cu Săniuţa). Dar tovarăşul Văcăroiu mai avea şi protejaţi în teritoriu. Despre unul dintre ei povestea “Academia Caţavencu” în nr.37/2008.

Se numea (şi se numeşte) Dan Bălă, protejatul tovarăşului Văcăroiu. Era (şi probabil este) primarul comunei Redea, pe aproape de Caracal. Tovarăşul Bălă a fost ales, în 2008, ca primar al comunei cu 70% dintre voturi, reprezentând PSD=PCR. Vecinătatea cu Caracalul, locul unde s-a răsturnat carul cu proşti, cum spune legenda, i-a determinat, probabil, pe acei votanţi să pună ştampila pe un individ care: 1) cu câţiva ani în urmă a scăpat de o condamnare de zece luni pentru lovirea unui cetăţean cu parul în cap; 2) în iulie 2008, aflat într-un local din Caracal (Karma pe numele lui), împreună cu şeful de post din Redea, Laurenţiu Geapana, ei bine, cei doi, beţi mangă, s-au luat la bătaie cu badigarzii cârciumii. Pentru această faptă măreaţă, respectivul nu a păţit nimic.

Şi acum motivul pentru care şmecherul de PSD=PCR are aşa o “trecere” în faţa organelor. Tovarăşul Bălă este, în timpul liber, omul care are grijă de moşia de 0,92 de hectare moştenită în zonă de soţia lui Văcăroiu. Recoltele raportate de dumnealui proprietarilor de la Bucureşti l-ar face invidios până şi pe Ceauşescu. Singura diferenţă este că, spre deosebire de Ceaşcă, familia Văcăroiu chiar încasează banii pentru recoltele alea fabuloase. Drept răsplată tovarăşul Văcăroiu voia (o fi reuşit?) să-l propună candidat pentru un fotoliu de senator. Stima noastră şi mândria/ PSD-ul şi hoţia.

Citeste si articolele:

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*