Aici, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă indicaţii cum trebuie să se desfăşoare strângerile laolaltă, pentru ca Duhul Sfânt să aibă libertatea să lucreze cum vrea El. Cu siguranţă, toţi vor fi de acord că El trebuie să aibă această libertate, dar este o deosebire mare în a fi de acord cu un adevăr şi a-l pune în practică. Atunci se ridică întrebarea: Cum se poate deosebi călăuzirea prin Duhul Sfânt de călăuzirea prin propria voie?

În primul rând trebuie să ne încredem în Domnul! Trebuie să acţionăm cumpătat şi calculat, cu încrederea deplină că, dacă Îl aşteptăm în dependenţă, El ne va conduce. Învăţăm aceasta din practică. Călăuzirea prin Duhul Sfânt poate fi descrisă în felul următor: Ca urmare a ceea ce El a exprimat prin alţii, lucrează în inimile noastre simţăminte de mulţumire, laudă şi adorare, pe care le putem exprima în rugăciune ca şi gură a Adunării; sau ne aminteşte de o cântare sau de un fragment din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu succesiunea de idei care a fost deja prezentată, încât avem libertatea să propunem acea cântare sau să citim cu glas tare acele versete. Desigur, El ne poate folosi deplin numai dacă cunoaştem într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu şi cântările din cartea de cântări.

Există pericolul ca fratele, care propune prima cântare sau rosteşte prima rugăciune, să continue să citească un cuvânt, pentru că ar putea considera propriile sale gânduri ca fiind călăuzirea Duhului Sfânt, sau să armonizeze conştient cântarea, rugăciunea şi textul din Biblie, încât să formeze o unitate, dar aceasta este unitatea sa proprie, şi nu unitatea produsă de Duhul Sfânt.

Din cauza eşecului omenesc, prima cântare sau rugăciunea nu dă întotdeauna linia gândurilor pe care o avea prevăzută Duhul Sfânt pentru acea strângere laolaltă specială. Pe de altă parte, un frate care aduce cu totul alte gânduri, trebuie să fie foarte sigur că Duhul Sfânt vrea aşa.

Dacă ne-am pune cu toţii sub călăuzirea Duhului Sfânt, câtă mulţumire şi laudă s-ar ridica din inimile tuturor celor prezenţi! Atunci am aştepta cu teamă ceea ce El doreşte să propună. Dacă se realizează ceea ce doreşte El, Numele lui Dumnezeu este proslăvit, iar noi suntem binecuvântaţi.

H. L. Heijkoop(din revista „Cercetaţi Scripturile”)

Grupările creştinătăţii de acum s-ar putea împărţi în trei categorii.

Cele două dintâi cuprind tot ce se denumeşte în mod oficial „biserici“. Ele sunt societăţi organizate, cu legi şi regulamente, fiecare cu clerul ei, separate de simplii credincioşi. Acestea sunt de fapt de două feluri.

1. Biserici cu pretenţii majoritare

Biserica romană pretinde că este Biserica, singura, şi ea monopolizează titlul de catolică, adică universală. Dar în grade diferite, aceeaşi pretenţie o au marile biserici orientale care nu-l recunosc pe papa. În afara lor, toţi ar fi eretici. Aceste biserici socotesc că nu există mântuire a sufletului decât numai în cadrul lor. Ele afirmă într-adevăr, şi acest lucru este capital, că este necesar fiecărui individ să recurgă la ele pentru a căpăta mântuirea; administrarea tainelor lor ar da har divin şi pentru aceasta trebuie un cler investit cu o putere supranaturală, putere care ar fi transmisă de la apostoli din generaţie în generaţie, prin hirotonire sau ordinare. Nu este cazul de a expune aici doctrinele lor, dar ne vom mărgini să arătăm că unitatea atât de mult susţinută de ele este în realitate numai la suprafaţă şi acoperă o mulţime extremă de interpretări şi de forme. Dar, mai presus de orice, subliniem că învăţătura Scripturii nu socoteşte deloc Biserica ca un organism care asigură mântuirea, ci ca un organism format din oameni mântuiţi, ceea ce este cu desăvârşire altceva.

2. Biserici independente

Celelalte biserici sunt organizaţii religioase care s-au despărţit de cele dinainte mai ales începând de la Reformă, pentru a constitui biserici independente, în mod evident separate una de alta, distincte în sânul creştinătăţii. Fie că sunt naţionale sau nu, aceasta nu schimbă cu nimic principiul lor.

Ele recunosc, cele mai multe dintre ele, ceea ce se numeşte „Biserica nevăzută“ zidită de Hristos şi ale căror mădulare sunt cunoscute numai de Dumnezeu. Dar ele se consideră ca nişte societăţi necesare, stabilite cât mai bine după epoca şi ţara în care se află, pentru a grupa pe adepţi într-un număr cât mai mare posibil, pentru a-i învăţa şi a-I face să participe la slujbele religioase. Temeiul lor de stingere laolaltă este cutare sau cutare mărturisire de credinţă specială. Se poate spune că aceste biserici socotesc ca bună divizarea. Fiecare biserică trăieşte separat, deşi recunoscând şi pe adevăraţii credincioşi din afara lor. Oricare ar fi mersul individual al preoţilor lor, al pastorilor sau credincioşilor lor, mers adesea integru, principiul eclesiastic este cel de „sistem“, care tăgăduieşte de fapt unitatea tuturor creştinilor.

Cele două categorii pe care le-am amintit, una pretinzând unitatea, cealaltă destrămând unitatea, amestecă în rândurile lor creştini adevăraţi şi creştini de nume. Botezul are valoarea de introducere în creştinătate şi „prima comuniune“ introduce de fapt pe cineva într-o biserică determinată.

3. În afara taberei

Cea de a treia categorie este formată din strângeri laolaltă mult mai puţin numeroase, ale unor creştini ieşiţi din primele două grupe, pentru a se aduna potrivit învăţămintelor Cuvântului, fără cler sau reglementări deosebite, ci pentru Numele Domnului Isus. Este posibil ca aceste adunări să fi fost în toate timpurile; dar atunci când Duhul lui Dumnezeu a suflat ca să trezească Biserica, cu mai mult de un veac în urmă, la sentimentul venirii apropiate a Mirelui, multe suflete au fost aduse să-şi pună întrebarea: Unde se află Biserica, în confuzia de acum? Şi ele au fost conduse să iasă afară din orice tabără eclesiastică şi să vină la Hristos.

Din nenorocire, şi aici vrăjmaşul a fost activ şi a reuşit să semene atâtea neînţelegeri şi să aducă atâtea diviziuni încât, după cinci generaţii, suntem nevoiţi să plecăm capul, cu inima apăsată. Multe suflete sincere se întreabă: Ce este de făcut? Unde este cărarea cea bună?

Şi totuşi, să fim siguri de asta, este totdeauna o cărare, aceea pe care ochiul n-a văzut-o şi care nu s-a suit la inima omului, dar pe care Dumnezeu o pregăteşte pentru cei care-L iubesc.

O himeră: reîntoarcerea creştinătăţii la starea din timpul apostolilor

Ce este de făcut? Nu se poate pune problema reclădirii Bisericii de la începutul Faptelor Apostolilor. Acest lucru este cu neputinţă. Este un fir general în întreaga Scriptură, că Dumnezeu nu restabileşte integral ce a ruinat omul. El dă totdeauna ceva mai bun ca să înlocuiască starea de lucruri care este înlăturată, după ce a fost suportată cu îndelungă răbdare.

Dumnezeu încă îngăduie creştinătatea, iar noi trebuie să înaintăm cu resursele şi îndrumările pe care El le dă, nu să visăm o restabilire care ar contrazice chiar învăţătura apostolilor, cum a fost amintit mai sus. De altfel, ne-ar lipsi elementele de căpetenie de atunci: apostolii şi semnele care însoţeau lucrarea lor. Apostolii au pus temelia, ei şi-au îndeplinit misiunea, ei n-au fost înlocuiţi şi niciodată n-a fost vorba de aşa ceva. Bisericii i se cere să fie credincioasă. Sunt astfel lucruri care nu vor mai reveni. Când spunem că ne-am aduna ca cei dintâi creştini, aceasta nu poate fi în întregime adevărat.

Ceea ce rămâne

Dar ce au de făcut credincioşii de astăzi, ca şi cei dintâi creştini, este să asculte de Cuvânt, chiar acel cuvânt pe care apostolii, care nu mai sunt de mult timp, l-au lăsat, după ce l-au transmis cu credincioşie, potrivit inspiraţiei pe care o primiseră. Temelia pe care ei au pus-o este de neschimbat, şi trebuie ca noi să ne situăm pe această temelie, adică Hristos Însuşi, Hristosul evangheliilor şi al epistolelor, şi nu pe temelia gândurilor omeneşti, a doctrinelor teologice sau a sistemelor filozofice. „Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea care a fost pusă, adică Isus Hristos“.

Dumnezeu n-a încetat să lucreze, Hristos continuă să zidească şi casa duhovnicească de la 1. Petru 2:5 continuă să se înalţe în mod desăvârşit. Şi în acelaşi timp, casa vizibilă pe pământ este încredinţată răspunderii omului (1. Corinteni 3:12 ).

Fie că vrem sau nu, noi creştinii „clădim deasupra“. Să luăm seama „cum clădim“. Cu ce materiale, sub ce îndrumări, cu ce forţe? Ce anume din lucrarea noastră va suporta încercarea focului?

Ne descurajăm în faţa lucrării care se cere de la noi? Să ne amintim că avem totdeauna la dispoziţia noastră cele trei mari resurse permanente:

– Persoana Domnului Isus, centrul strângerii laolaltă,

– Cuvântul lui Dumnezeu,

– Duhul Sfânt, Duh de dragoste, de putere şi de chibzuinţă (2. Timotei 1:7 ).

Deseori s-a amintit că Hagai a venit să încurajeze pe credincioşi ca să clădească din nou casa Domnului (nu ceva în totul la fel cu cea a lui Solomon, dar cu altarul în acelaşi loc), spunându-le: „Întăriţi-vă… căci Eu sunt cu voi… Cuvântul… şi Duhul Meu vor fi în mijlocul vostru“ (Hagai 2:4,5 ). Cu cât mai mult vor fi cu creştinii care vor să asculte! Aceste prezenţe divine sunt acum ca şi în cea dintâi zi, şi nu vor lipsi atâta timp cât Biserica va fi pe pământ. „Întăriţi-vă şi lucraţi“.

Caracteristicile permanente ale unei Adunări a lui Dumnezeu

Suntem îndemnaţi să nu părăsim strângerea noastră laolaltă „şi aceasta cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie“ (Evrei 10:25 ).

N-am putea pretinde să refacem Biserica, sau că am fi Biserica. Dar partea noastră este să fim convinşi de faptul că Domnul în toate timpurile a cerut Bisericii să cunoască îndatoririle despre care a fost vorba mai înainte şi privilegiile pe care El le dă. Deşi ea nu şi-a îndeplinit cu credincioşie misiunea care i-a fost încredinţată, ea n-a fost înlăturată de la această misiune: de a slăvi pe Hristos, de a mărturisi despre unitatea pe care Hristos a făcut-o, de a aştepta pe Domnul lsus.

Pentru ca o strângere laolaltă a doi sau trei pentru Numele Domnului să poarte trăsăturile Adunării lui Dumnezeu, trebuie ca fiecare din aceşti doi sau trei să fie pătruns individual de ceea ce cere Domnul pentru această realizare. Dacă ea nu are aceste trăsături, de ce să se adune? Dar dacă le poartă, atunci această Adunare a lui Dumnezeu care a devenit nevăzută în totalitatea ei prin greşeala oamenilor, va fi făcută vizibilă acolo unde aceşti doi sau trei sunt adunaţi. Această strângere laolaltă este o adunare a lui Dumnezeu. Important nu este numărul de oameni adunaţi, ci caracterul strângerii lor laolaltă. Nu este o problemă de cantitate, ci de duh.

Ce trăsături trebuie să aibă o adunare pentru a fi recunoscută ca adunare a lui Dumnezeu?

Se pare că s-ar putea rezuma astfel acele trăsături care nu trebuie să lipsească:

1. această strângere laolaltă este alcătuită din credincioşi (2. Corinteni 6:14-18 );

2. se adună pentru Numele Domnului Isus (Matei 18 );

3. recunoaşte numai autoritatea Domnului (Apocalipsa 1 );

4. nu recunoaşte altă îndrumare decât cea a Duhului Sfânt (1. Corinteni 12:14 );

5. este supusă învăţăturii Cuvântului, primit pe deplin;

6. nu îngăduie cu bună ştiinţă ca Numele Domnului să fie asociat cu răul (1. Corinteni 5:5-9 ; 2. Timotei 2 ).

Astfel de însuşiri nu vor fi menţinute decât dacă inimile sunt pline de această „dragoste care vine dintr-o inimă curată, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă neprefăcută“ (1. Timotei 1:5 ). Ele n-ar trebui să fie numai în afară.

Luarea de poziţie, pe care aceste trăsături o implică

Ele cer o luare de poziţie care poate fi rău înţeleasă şi rău judecată de alţi creştini. Ea nu are valoare decât dacă este dictată de ascultare, în smerenie şi într-o dragoste adâncă pentru Biserica întreagă.

Această poziţie se găseşte în mod necesar dincolo de cele două categorii eclesiastice despre care am vorbit, deoarece una pretinde pe nedrept să monopolizeze Biserica şi cealaltă o fracţionează cu bună ştiinţă. Şi este vorba de a exprima unitatea întregii Biserici, şi totodată de a te despărţi de acele cete care practic tăgăduiesc această unitate şi au totuşi în ele mădulare ale trupului lui Hristos.

Principiul unei astfel de strângeri laolaltă fiind cel al unităţii trupului, singurul care este cel al Cuvântului, exprimarea acestei unităţi este masa Domnului, potrivit locului de la 1. Corinteni 10:16,17 . Toţi iau parte dintr-o singură pâine, deoarece toţi credincioşii sunt un singur trup. Dacă toţi sunt prezenţi în mod efectiv sau nu, aceasta nu schimbă cu nimic din privilegiul celor care sunt acolo de a se gândi la toţi. Masa Domnului nu aparţine numai celor care sunt efectiv în jurul ei, ci ea este întinsă pentru toţi, pe cât de adevărat este că Domnul a întins-o. Altfel, devenită masa unei secte sau a unei confesiuni oarecare, ea ar fi negarea unităţii trupului. Toţi ar trebui să fie acolo, iar cei care se găsesc prezenţi ar trebui să simtă cu durere golul locurilor acelora care nu se află acolo. Când vorbim despre un om care s-a întors la Dumnezeu că „îşi cere locul“, expresia este foarte corectă; dar nu este tot aşa atunci când spunem că facem parte din cutare sau cutare adunare, înţelegând prin aceasta un grup independent de alte adunări locale. Nu punem la îndoială faptul că mulţi creştini se bucură de Cină, luată ca amintire a morţii Domnului în orice confesiune ar fi ea luată; dar „Masa Domnului“ nu poate fi dată decât pe baza unităţii trupului lui Hristos, ale cărui mădulare sunt toţi copiii lui Dumnezeu.

Rezultă de aici de asemenea că strângerile laolaltă din locuri diferite unde Masa este pusă pe acest principiu sunt solidare, fiind în aceeaşi „părtăşie“ a trupului şi a sângelui lui Hristos. Fiecare din ele este expresia Adunării locale, ea însăşi inclusă în unitatea cea mare a Adunării lui Dumnezeu. Apostolul se adresa către Adunarea din Corint, din Efes, vorbind ca de Adunarea lui Dumnezeu în întregime.

Adunarea trebuie să ferească Masa Domnului de orice necurăţie. Ea are pentru aceasta autoritatea Domnului. Ea o foloseşte, pentru că El este acolo. Şi dacă El n-ar fi acolo, ea n-ar fi Adunare.

Atunci, va spune cineva, pretindeţi că sunteţi o adunare de oameni perfecţi în practică? Nicidecum, desigur! Dar potrivit învăţăturii de la 1. Corinteni 11:28-34 , cei care se aproprie de Masa Domnului trebuie să se judece pe ei înşişi, iar Adunarea are răspunderea de „a scoate afară aluatul cel vechi“, atunci când cineva, neglijând această judecată personală, o stare de păcat este dovedită şi se continuă, cu toate înştiinţările şi disciplina frăţească. Nu este vorba de a pune în practică vreun drept oarecare de a judeca (ce trist ar fi acesta!), ci de a da Domnului ceea ce I se cuvine, fiind atenţi să dăm cinste Numelui Său şi să urmărim binele Adunării Sale.

Pe de altă parte, acelaşi principiu al unităţii trupului, care cere ca ce face Adunarea într-o localitate să fie valabil peste tot, împiedică recunoaşterea strângerilor laolaltă în care această disciplină nu este ţinută în seamă şi în care un rău moral sau doctrinar este tolerat în mod evident. Aici este rădăcina „diviziunilor“ care s-au produs printre cei care erau la început strânşi în afara sistemelor religioase. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala“. Fără îndoială, noi repede ne arătăm lipsiţi de răbdare şi nu putem îndura ceva, riscăm mereu să punem vederile noastre în locul gândului Domnului şi să lăsăm să lucreze propria noastră voinţă; dar El n-ar suporta ca Numele Său să se asocieze cu răul, la Masa Sa.

Pentru a rezuma:

1. Dacă nu vrem să fim o sectă, trebuie să nu pierdem din vedere niciodată unitatea trupului lui Hristos, arătată la Masa Domnului şi, deşi simţind durerea adâncă pentru starea de acum a creştinătăţii (de care noi aparţinem, să nu uităm), noi avem să privim cu recunoştinţă privilegiile care rămân până la sfârşit legate de Biserică, aşa cum o vede Dumnezeu.

2. Dacă vrem să nu fim „vinovaţi de trupul şi sângele Domnului“, trebuie să veghem, în judecata personală şi colectivă, ca părtăşia cu El şi între noi să fie menţinută cu adevărat. Aceasta înseamnă „a păstra unitatea Duhului“.

Cum se poate ajunge la aceste lucruri? Secretul constă în a avea devotate intereselor Domnului, iubind pe cei care sunt ai Lui; secretul este un duh smerit şi credincioşie în toate privinţele.

Mărturia pe care Domnul o ridicase pentru zilele din urmă este în declin, ca orice altceva. Numai El este Martorul credincios şi adevărat. Dar, fără să pretindem că suntem Filadelfia, ştim că făgăduinţele făcute Filadelfiei rămân. Să cerem şi noi şi ni se va da starea de spirit şi de inimă a aceluia căruia Domnul îi poate spune: „Tu ai puţină putere, ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu“.

Afecţiune, intimitate şi unire

Sub această figură a  soţiei, găsim Biserica prezentată ca obiect al afecţiunilor celor mai tandre şi celor mai intime ale lui Hristos, obiect al dragostei şi purtărilor Lui de grijă, la fel cum un soţ demn de acest nume îşi iubeşte soţia şi are grijă de ea, deşi aici, mai degrabă ce este ceresc este un model pentru ce este de pe pământ. Această figură pune înaintea noastră şi relaţia cea mai intimă existând între Hristos şi Adunare, cea care este caracterizată de cea mai mare apropiere posibilă, legăturile dulci şi intime care îi unesc pe soţ şi pe soţie. Această unire strânsă a lui Hristos şi a Adunării Sale în ceasul care va veni al domniei şi gloriei Sale, este de asemenea prezentată de Eva unită cu Adam în poziţia lui de stăpânitor peste toată creaţia. Vom vedea aceasta mai departe, plecând de la alte pasaje.

Adunarea Dumnezeului celui viu este deci soţia lui Hristos, care a iubit-o cu o dragoste nesfârşită şi pe care a câştigat-o pentru El Însuşi cu preţul propriului Său sânge, vărsat pentru o răscumpărare din păcat şi din pierzare. Este ceea ce a făcut El pentru ea în trecut, pentru ca să o aibă pentru El Însuşi pentru totdeauna ca obicet al afecţiunilor Lui profunde şi pentru a împărţi cu ea gloria şi stăpânirea Sa în ziua care va veni.

În prezent, în dragostea Lui neschimbătoare, are grijă de ea neîncetat, hrănind-o, iubind-o mult, sfinţind-o şi curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt – aplicarea puterii curăţitoare a Cuvântului lui Dumnezeu prin Duhul – pentru ca ea să fie făcută potrivită din punct de vedere moral pentru această poziţie intimă de unire cu El în gloria şi stăpânirea Sa. În viitor, dragostea Lui pentru Adunare va fi arătată când îşi va prezenta soţia glorioasă, fără pată, nici zbârcitură. Ea va fi pentru totdeauna cu El, Soţul ei preaiubit. Cum a exprimat un altul: „El este Cel care Îşi poate prezenta El Însuşi, pentru că este autorul existenţei ei, a frumuseţei ei, a acestei perfecţiuni în care ea trebuie să apară în cer pentru a fi demnă de un asemenea soţ şi de gloria care domneşte acolo”.

Aceasta este partea binecuvântată a Bisericii ca soţie a lui Hristos, şi aşa este dragostea pe care ar trebui să o guste acum fiecare dintre cei care o alcătuiesc, pentru că dragostea de care ne vom bucura în pura splendoare a eternităţii este aceeaşi ca cea cu care El ne iubeşte acum în noaptea întunecoasă a acestei lumi. O, de s-ar odihni inimile noastre în această dragoste fără sfârşit!

Afecţiune şi fidelitate

La fel cum ne găsim bucuria în dragostea pe care El o are pentru noi, soţia Lui, la fel afecţiunile inimilor noastre ar trebui să se îndrepte – şi se vor îndrepta – într-o dorinţă arzătoare pentru El, Soţul nostru, şi aceasta în timpul absenţei Lui şi pe scena respingerii Lui, într-o consacrare fidelă Persoanei Lui. Să ne amintim cuvintele lui Pavel către corinteni şi să înţelegem să că ele se aplică fiecărui credincios: „V-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos” (2. Corinteni 11:2 ).

Ca şi creşini, suntem logodiţi cu Isus Hristos şi trebuie să-I fim credincioşi, păstrându-ne pentru El ca o fecioară curată, fără a fi întinaţi  de lumea care L-a răstignit, nedându-ne dragostea şi afecţiunile veacului prezent, duşman al preaiubitului nostru, ci păstrând pentru El toată dragostea şi toată iubirea noastră, slujindu-L cu credincioşie, trăind pentru El în aşteptarea fericită a venirii Sale pentru a ne căuta şi a acestei zile de nuntă. Aceasta este o responsabilitate care decurge din această relaţie atât de intimă cu Hristos.

Supunere

Mai mult, pasajul nostru din Efeseni 5 ne aminteşte că această relaţie binecuvântată implică noţiunile de autoritate şi de supunere, ca în relaţiile conjugale: „Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate” (v. 23-24).

După ce am vorbit deja despre Hristos ca fiind Capul Adunării, vom atinge numai în treacăt subiectul supunerii Bisericii, soţia lui Hristos, faţă de Capul ei.

Această supunere faţă de Hristos este o altă responsabilitate foarte importantă decurgând din acest privilegiu binecuvântat de a fi soţia lui Hristos. Aceasta înseamnă că trebuie aici jos să ascultăm de Cuvântul Lui, să nu facem propria noastră voie sau să urmăm propriile noastre dorinţe, ci mai degrabă îndrumările pe care ni le-a dat în Biblie. Nu trebuie să facem ceea ce ni se pare cel mai convenabil sau cel mai bine, pentru noi înşine sau pentru Biserică în mod colectiv, ci trebuie să căutăm în Scripturi gândul lui Hristos şi să conformăm umblarea noastră cu el în supunere faţă de El, Capul nostru. Urmează că Biserica nu trebuie niciodată să înveţe sau să decreteze reguli, doctrine etc. Locul său este să fie supusă învăţăturilor date de Hristos în Cuvântul Său. Domnul învaţă şi zideşte prin intermediul darurilor pe care le-a făcut Adunării, sub călăuzirea şi cu puterea Duhului prezentând Cuvântul.

Dacă Biserica nu ar fi uitat aceasta şi nu ar fi pierdut din vedere chemarea ei cerească de soţie a lui Hristos, cât de diferit ar fi totul astăzi; nu ar fi toate aceste secte şi aceste grupări creştine antagoniste, cu regulile şi diversele lor doctrine, etc. Dacă toţi ar fi într-adevăr supuşi lui Hristos, ar găsi în Cuvântul Lui unitatea de gândire (gândul Lui) şi calea Lui pentru Adunarea Sa. Duhul ne-ar învăţa pe fiecare dintre noi acelaşi lucru şi fiecare credincios dependent astfel ar umbla în ascultare pe singura cale a voii Sale. Atunci toşi ar fi împreună în unitatea binecuvântată a Duhului, ca soţia supusă a lui Hristos.

Cât de frumos ar fi şi ce mărturie ar aduce atunci Biserica despre Hristos în lume! Aşa era la începutul istoriei Bisericii şi aşa ar fi şi acum  dacă toţi ar fi supuşi lui Hristos, Capul, şi L-ar cunoaşte cu adevărat ca Soţ. Astfel motivul diviziunilor şi confuziei din mijlocul poporului lui Dumnezeu de astăzi este că Biserica nu a fost şi nu este complet supusă lui Hristos. Voia omului a fost la lucru şi ruina a venit.

Dar deşi Bisericii i-a lipsit supunerea, nu se cuvine mai puţin ca fiecare credincios să fie supus voii lui Hristos şi Cuvântului Său. În mesajele Domnului către cele şapte adunări din Asia, care ne vorbesc profetic despre istoria Adunării şi ne spun cât s-a depărtat de Cuvântul Său, îndemnul care termină fiecare scrisoare se adresează fiecăruia: „Cine (fiecare individual) are urechi, să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 2:7,11,17,29 ; Apocalipsa 3:6,13,22 ). De ar putea fiecare cititor să asculte, să se supună şi să umble în despărţire de tot ce nu este după Cuvântul Său şi în supunere faţă de Hristos!

Speranţă şi chemare

Am examinat ceea ce este partea Adunării, soţia lui Hristos, alcătuită din credincioşi născuţi din nou: iubită de Domnul, introdusă în intimitatea Sa, asociată cu El, chemată să fie credincioasă Soţului ei; am putea acum să dezvoltăm puţin speranţa şi chemarea ei. Chiar natura relaţiei soţ-soţie face să se înţeleagă uşor că ceea ce speră Biserica şi ce va împlini făgăduinţa Lui este să fie unită cu El şi să fie pentru totdeauna lângă El. A fi unită cu Hristos şi a lua parte la gloria Lui este singura speranţă potrivită şi singura chemare potrivită pentru Biserică.

Totul este aici implicat de versetele din Efeseni 5 pe care le-am examinat mai sus, unde ni se spune că Hristos Îşi va prezenta Adunarea Lui Însuşi fără pată, nici zbârcitură. Aceasta se va împlini în ziua nunţii, în ziua unirii nupţiale care ar trebui să fie aşteptarea şi dorinţa arzătoare a Bisericii logodite cu Hristos.

Atunci ea Îl va vedea aşa cum este şi va fi asemenea Lui, fără cusur şi curată (1. Ioan 3:2-3 ). Nimic altceva nu poate satisface adevăratele sentimente ale soţiei, care ar trebui să fie găsite în Adunare.

Această speranţă binecuvântată a Bisericii i-a fost dată de Isus Însuşi în versetele binecunoscute şi scumpe inimilor noastre din Ioan 14:2-3 . El versteşte credincioşilor că le va pregăti un loc în casa Tatălui Său, că Se va întoarce şi îi va lua la El, ca acolo unde este El, să fie şi ei. Acolo avem promisiunea făcută de Soţ soţiei Sale şi asigurarea că dorinţa inimii Sale, este ca acolo unde este El, să fie şi ea.

Dorinţa arzătoare a lui Hristos de a-Şi avea soţia este de asemenea exprimată în mod mişcător în rugăciunea preoţească adresată Tatălui, aşa cum ne este raportată în Ioan 17:24 : „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu”. Este ceea ce Şi-a propus El pentru Adunarea Sa, ceea ce vrea pentru ea: să o introducă lângă El în glorie. Şi aşa ar trebui să fie întotdeauna dorinţa arzătoare, speranţa soţiei Lui.

Biserica este cerească în originea ei, şi unită cu Hristos, Capul ei, în glorie. Ea ar trebui să fie cerească în caracterul ei aici jos pentru că viaţa ei „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi chemarea ei este să fie unită cu Hristos în ceruri şi să ia parte etern la gloria Li. Toate promisiunile făcute Bisericii sunt cereşti în timp ce toate cele făcute lui Israel sunt pământeşti; de aceea nu trebuie niciodată să le confundăm.

Am văzut astfel, plecând de la Scriptură, că atât chemarea, cât şi speranţa proprii Biserici ca soţie a lui Hristos sunt să fie unită şi asociată cu El în gloria cerească, să fie asemenea imaginii Lui. De aceea este evident că este fără bază scripturală să gândim, cum se aude adesea, că misiunea Bisericii este să amelioreze lumea şi să o convertească la Hristos. Este sigur că o asemenea aşteptare este zadarnică.

Misiunea Bisericii este desigur să-L reprezinte şi să-L arate pe Hristos în această lume, în timp ce Evanghelia este vestită celor care sunt pierduţi; dar speranţa de a ameliora lumea întreagă şi de a o converti la Hristos nu îi este dată niciodată în Scriptură. Dimpotrivă, Cuvântul arată clar că „oamenii răi şi înşelători vor înainta spre mai rău” (2. Timotei 3: 13 ) şi Dumnezeu va trebui să intervină în judecată pentru a pune capăt oricărei răutăţi a omului. Speranţa şi chemarea Bisericii, este deci de a fi luată în cer cu El, cum arată 1. Tesaloniceni 4:13-18 , nu de a ameliora sau de a converti lumea.

Să ajungem acum la câteva pasaje din Apocalipsa care ne precizează chemarea viitoarei Biserici în unirea şi asocierea ei cu Hristos. Fără nici o îndoială, Apocalipsa 4:1 descrie momentul când este luată la cer; ea face parte din această adunare de răscumpăraţi care se închină în capitolele 4 şi 5 şi care sunt reprezentaţi de cei douăzeci şi patru de bătrâni. De-a lungul timpului în care judecăţile vor fi vărsate asupra creştinătăţii apostate şi asupra acestei lumi nelegiuite, aşa cum este descris profetic în capitolele 6-19 din această carte, Adunarea adevăraţilor credincioşi este la adăpost în glorie cu Mântuitorul ei preaiubit.

Apoi, în capitolul 19, găsim ceea ce priveşte nunta Mielului: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dar să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor” (v. 7-8). După ce falsa biserică, biserica apostată, a fost judecată în capitolul 17, şi cea adevărată s-a pregătit, poate avea loc evenimentul glorios al nunţii lui Hristos şi a Bisericii câştigate prin sângele Său. Apoi El vine cu Biserica Sa pentru a executa judecata asupra celor vii şi a domni cu ea pe pământul întreg ( 19:11 – 20:6 ). În Apocalipsa 21:9-27 , mireasa, soţia Mielului, este descrisă cu precizie în toată gloria ei ca „cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu” (v .10). (Cititorul va vrea într-adevăr să citească toate aceste versete). Atunci ea va fi cetatea cerească a Împărăţiei lui Isus Hristos pe pământ şi va domni cu El o mie de ani.

Apocalipsa 21:1-8 descrie scena eternă şi starea eternă după cei o mie de ani ai domniei lui Hristos care au luat sfârşit şi după ce cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut. Vor fi atunci ceruri noi şi un pământ nou. Acolo citim: „Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas puternic, spunând: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său”, etc.” (v. 2-3).

Acesta este destinul etern al Bisericii, soţia lui Hristos. Ea este totodată cetatea sfântă a mileniului, soţia împodobită pentru soţul ei, şi acum cortul sfânt, locuinţa eternă a lui Dumnezeu. Ce destin glorios este cel al „Adunării Dumnezeului celui Viu”! De ar fi inimile noastre mai strâmte şi de ar decurge din aceasta o afecţiune tot mai arzătoare pentru Soţul nostru ceresc care a câştigat pentru noi toate aceste binecuvântări prin darul vieţii Sale pe Calvar.

Rezumat

Terminând acest prim capitol despre ce este Adunarea Dumnezeului celui Viu, dorim să amintim câteva dintre gândurile principale care au fost înaintea noastră ca răspuns la întrebarea pusă la începutul capitolului nostru. Am văzut în Cuvântul lui Dumnezeu că Adunarea nu a început înainte de Rusalii şi că este constituită din credincioşi născuţi din nou, botezaţi cu Duhul Sfânt pentru a alcătui trupul lui Hristos, şi adăugaţi de El la Adunarea Sa, al cărei Cap este în cer. Ei sunt chemaţi, separaţi de lume şi întotdeauna văzuţi de Dumnezeu ca un singur trup în lumea întreagă, în ciuda tuturor diviziunilor care pot exista în mijlocul lor.

Adunarea ne este descrisă sub trei forme, Trupul lui Hristos, casa lui Dumnezeu şi soţia lui Hristos. Ca trup, este alcătuită din diverse mădulare având responsabilitatea de a lucra pentru El în locul lor pregătit şi desemnat, sub controlul lui Hristos, Capul. Ca şi casă a lui Dumnezeu, Adunarea este locuinţa Lui pe pământ şi este responsabilă de a păstra acolo ordinea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Ca soţie a lui Hristos, partea ei, speranţa ei, chemarea ei este să Îl iubească, să se bucure de intimitatea Lui, să Îi fie credincioasă şi supusă, şi să fie pentru totdeauna cu El, asociată cu El în gloria Sa.

După această vedere generală a Bisericii sau Adunării în ansamblul său, vom înţelege mai uşor ce învaţă Scriptura despre ce este o adunare locală şi despre ordinea care domneşte acolo. Acesta va fi subiectul capitolului 3.

Mireasa pământească

Adunarea ca Mireasă a lui Hristos nu este amintită în Vechiul Testament. Numai în Noul Testament este dezvăluit acest adevăr preţios, că Adunarea este Mireasa lui Hristos, soţia Mielului. Faptul că şi în Vechiul Testament se vorbeşte în unele locuri despre o mireasă, nu trebuie să ne conducă la concluzia falsă, că acolo ar fi vorba despre Adunare. Lucrurile se aseamănă cu „sfeşnicul“ şi cu „casa lui Dumnezeu“.

În vremurile Vechiului Testament, Israel era purtătorul responsabil al luminii lui Dumnezeu înaintea lumii, dar astăzi este Adunarea. Acest lucru nu înseamnă însă că Israel ar fi Adunarea sau că Adunarea ar fi Israel. Dumnezeu S-a revelat în Vechiul Testament doar în mod fragmentar, parţial, dar acum în creştinism, S-a făcut cunoscut pe deplin în Domnul Isus, când El „ne-a vorbit în Fiul“ (Evrei 1:2 ). Un astfel de glas nu s-a auzit niciodată în Vechiul Testament!

În Israel exista şi un templu vizibil, care era casa lui Dumnezeu în acea vreme. Casa lui Dumnezeu astăzi, Adunarea Dumnezeului Celui viu, include o asemenea apropiere faţă de Dumnezeu, o asemenea intimitate cu El, cum nu era posibil în vremurile dinainte. Şi faptul că cei dintre naţiuni nu mai sunt acum „străini şi fără drept de cetăţenie“, ci „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:19 ), este o taină, care nu le-a fost descoperită fiilor oamenilor din generaţiile trecute. În ceea ce priveşte „mireasa“, Domnul Isus va avea o mireasă pământească şi una cerească. Relaţiile şi binecuvântările cereşti se află cu mult deasupra celor ale miresei pământeşti.

Despre mireasa pământească proroceşte printre alţii şi Isaia, când spune: „Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine“ (capitolul 62:5). Şi în primul verset al aceluiaşi capitol spune clar despre cine vorbeşte: despre Sion, despre Ierusalim. Ierusalimul va fi mireasa pământească a lui Hristos. Din cauza necredinţei ei, El a trebuit să o dea la o parte pentru o vreme. „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mari îndurări. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o bunătate veşnică“, zice Domnul, Răscumpărătorul tău“ (Isaia 54:7-8 ).

Atunci se va sfârşi vremea văduviei ei, „căci Creatorul tău este soţul tău: Domnul oştirilor este Numele Lui“ (versetul 5).

Dacă fiii lui Core, în „Cântarea despre dragoste“, cântă frumuseţea împărătesei „împodobită cu aur de Ofir“ (Psalmul 45 ), atunci ei vorbesc de asemenea de rămăşiţa din Israel care va fi reabilitată în zilele viitoare. Şi cu ce cuvinte mişcătoare descrie Solomon în Cântarea Cântărilor preţuirea mirelui pentru mireasa sa şi durerosul proces de reabilitare morală a acestei rămăşiţe! Înainte ca Ierusalimul să poată ocupa locul de onoare la dreapta Împăratului, a Domnului, rămăşiţa poporului trebuie să treacă prin încercări serioase: „Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele“; „Păzitorii care dau ocol cetăţii m-au întâlnit, m-au bătut, m-au rănit“ ( 1:6 ; 5:7 ).

Dar nu numai „împărăteasa“, care nu se referă la naţiune, ci la Ierusalim, va fi restabilită, ci şi întreaga naţiune va fi pusă în legătură cu Domnul, „Soţul“ ei. Despre aceasta vorbeşte profetul Osea: „În ziua aceea“, zice Domnul, „Îmi vei zice: „Soţul meu!“ Te voi logodi cu Mine în credincioşie“ (capitolul 2:16-20). Fericită perspectivă pentru această naţiune vinovată!

Nu, Dumnezeu nu a lepădat Israelul pentru totdeauna. Acum o parte din Israel este împietrit, până va fi intrat numărul deplin al neamurilor; dar odată „tot Israelul va fi mântuit“ (Romani 11:25-26 ). Atunci vor intra şi ei sub graţiere şi toate acestea pe baza lucrării împlinite a lui Hristos, Domnul nostru. Lăudat fie minunatul Său Nume pentru aceasta!

Atragem încă o dată atenţia asupra faptului că niciunul din locurile amintite sau în nici una din cărţile Vechiului Testament nu este vorba de Adunare şi nici în Cântarea Cântărilor. Putem însă să socotim aplicaţii preţioase pentru relaţia noastră faţă de Domnul; căci dacă deja relaţiile Domnului faţă de mireasa Sa pământească sunt atât de intime şi preţioase, cum trebuie să fie atunci cele faţă de mireasa Sa cerească! Locurile însă vorbesc despre Israel şi nu despre Adunare. Pentru a afla partea Adunării, trebuie să ne îndreptăm exclusiv spre Noul Testament, şi acest lucru vrem să-l facem acum.

Un mărgăritar de mare preţ

În Matei 13 ne sunt prezentate şapte pilde ale Domnului. Prima pildă, cea a semănătorului, nu este numită o pildă despre împărăţia cerurilor. Într-adevăr, ea ne arată mai mult caracterul lucrării lui Hristos după lepădarea Sa de către poporul Său pământesc, decât dezvoltarea împărăţiei cerurilor. El nu caută în continuare rod în via lui Israel (Isaia 5:1 ), nici în smochin, acea rămăşiţă care după cei şaptezeci de ani de robie s-a întors în ţară – a fost „sădit în via sa“ (Luca 13:6-9 ).

Nici Israel, nici rămăşiţa nu au adus rod pentru Dumnezeu. Astfel Domnul Isus, în harul Său nemărginit, a luat un nou caracter şi a devenit semănătorul. „Iată, semănătorul a ieşit să semene“ – o lucrare nouă într-o sferă nouă. Principiul de bază al acestei pilde este deci că Domnul a adus şi aduce cu Sine ceea ce dă rod. El nu-l caută în ogor. Minunat har! Că învăţătura morală a acestei pilde este valabilă şi astăzi şi că se mai întâmplă aşa şi în vremea de astăzi, nici nu se pune în discuţie, dar în mod direct ea ne arată lucrarea Domnului pe pământ.

În următoarele şase pilde însă, Domnul Isus vorbeşte despre împărăţia cerurilor. În primele trei arată dezvoltarea exterioară a acesteia aici, pe pământ – o dezvoltare care în mod clar este orientată în jos. Neghina a invadat întregul ogor, grăuntele de muştar a devenit un copac mare şi aluatul a dospit toată plămădeala. Apoi Domnul a dat drumul mulţimilor, cărora le-a dat învăţătură în felul acesta, şi „a intrat în casă“. Singur cu ucenicii Săi, nu numai că le-a explicat pilda neghinei din ogor, ci a mai adăugat alte trei pilde: cea cu comoara în ogor, cea cu mărgăritarul de preţ şi cea cu năvodul aruncat în mare.

Când privim dezvoltarea exterioară a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, când recunoaştem că creştinismul a devenit un lucru amestecat, un sistem care domină lumea şi este pătruns de o învăţătură rea, atunci am fi tentaţi să credem că intenţiile lui Dumnezeu au fost zădărnicite de către Cel Rău şi că împărăţia Sa reprezintă o evoluţie greşită. Într-adevăr, privit din exterior, aşa pare.

Acolo însă, în „casă“ Domnul Isus le-a descoperit alor Săi gândurile Sale tainice, motivele Sale lăuntrice care L-au determinat să nu acţioneze împotriva dezvoltării în afară, nesănătoase în împărăţia Sa. Numai celor din casă le-a fost permis să afle ce comoară vor fi pentru El credincioşii din vremea de acum, ce lucru preţios este Adunarea în ochii Săi şi cât de minunat va îngriji El de poporul Său, lăsându-L să strângă peştii buni în vasele lor. Nu înseamnă că ucenicii ar fi înţeles atunci aceste lucruri, dar Domnul Isus le-a vorbit despre ele.

Acolo, în acea casă şi cu acea ocazie, a fost dezvăluit pentru prima dată – chiar sub forma unei pilde – că Hristos a căutat un obiect de o frumuseţe deosebit de mare, pentru care să-Şi dea viaţa. El Se prezintă pe Sine Însuşi ca pe un negustor „care caută mărgăritare frumoase“. El are sensibilitate pentru frumuseţea mărgăritarelor. El ştie ce este frumuseţea morală pentru Dumnezeu, El ştie să le aprecieze. „Şi când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără“ (versetul 46). El vede un mărgăritar de mare preţ.

El nu caută mai departe, El nu mai doreşte nimic altceva. El a ieşit ca să caute mărgăritare şi pentru că a găsit acel mărgăritar, dorinţa inimii Sale s-a potolit. Întregul Său ţel este acum de a poseda mărgăritarul. Şi El este gata să renunţe la tot ce are – la slava Sa mesianică, la întreaga Sa viaţă – pentru a-l poseda. Minunat har! Poate cuprinde cineva valoarea şi frumuseţea pe care le are Adunarea pentru inima lui Hristos? Această pildă ne lasă să întrezărim aceasta.

Alte locuri din Sfânta Scriptură ne vorbesc despre caracterul ispăşitor al morţii lui Hristos – o latură foarte importantă a sacrificiului Său. În această pildă aflăm însă o latură cu totul alta a morţii Sale: El a vrut să obţină acea comoară din ogor, a vrut să posede acel mărgăritar de mare preţ. Cât de valoros trebuie să fie pentru El acel singur mărgăritar, încât, pentru a-l obţine, dă tot ce are!

Sfânta Scriptură face, de regulă, în ce priveşte limbajul ei, economie de atribute. Aici însă, la descrierea „mărgăritarului“, Domnul atribuie cuvântului „mărgăritar“ un adjectiv foarte important: polytimon – „de mare preţ“.

Niciun om n-ar fi îndrăznit vreodată să caracterizeze astfel Adunarea. Mulţi credincioşi au cântat şi au lăudat ceea ce Domnul Isus este pentru ei. Aici însă Domnul spune ce este Adunarea pentru inima Sa. Mărgăritarul este simbolul unei frumuseţi fără cusur. În ochii Săi, este o creaţie de o frumuseţe desăvârşită. Ah, de am vedea-o şi noi mai mult în acest fel! În epistola către Efeseni aflăm că Hristos Îşi va înfăţişa odată Adunarea în chip slăvit, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect“ (capitolul 5:27). Şi nu este departe clipa în care frumuseţea fără pată a Adunării va fi arătată înaintea întregii lumi, pentru slăvirea Aceluia care a murit pentru ea şi i-a dat această slavă.

Relaţii de miri

Dacă în pilda mărgăritarului ne-a fost arătată frumuseţea şi atracţia Adunării pentru inima lui Hristos, în Efeseni 5 învăţăm ce fel de relaţii de miri există între Adunare şi Hristos. În primul rând ne-a fost prezentată dragostea lui Hristos faţă de Adunarea Sa, aşa cum a dovedit-o El, aşa cum se manifestă ea astăzi şi aşa cum se va dezvălui ea mai târziu.

„Soţilor iubiţi-vă sotiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect. Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească sotiile, ca pe trupurile lor. Cine-şi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui. »De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup.« Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică “ (Efeseni 5:25-32 ).

În general nu predomină gândul „miresei“ în învăţătura apostolului Pavel, aşa cum i-a încredinţat-o Dumnezeu. Când vorbeşte despre relaţii, atunci El prezintă „trupul“. Dar deja corintenilor le-a scris despre raportul de miri în care au fost aduşi faţă de Hristos: „Pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată“ (2. Corinteni 11:2 ).

Dacă apostolul vorbeşte despre o fecioară curată, atunci aceasta este un indiciu asupra faptului că nunta încă nu a avut loc, un indiciu de altfel, care nu poate fi aplicat la expresia mireasă pentru a o deosebi de soţie; pentru că şi după nunta Mielului, chiar după cei o mie de ani ai împărăţiei păcii lui Hristos pe pământ, Ioan vede cetatea sfântă (Adunarea slăvită) coborându-se din cer de la Dumnezeu, „gătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei“ (Apocalipsa 21:2 ). În acelaşi capitol la versetul 9, îngerul desemnează mireasa drept soţia Mielului.

După amintirea relaţiei de feciorie a Adunării faţă de Hristos în întâia epistolă către Corinteni, apostolul insistă în epistola către Efeseni mai mult asupra acestui obiect binecuvântat. Deşi nu vorbeşte în mod direct despre „mireasă“ sau despre „soţia Mielului“, totuşi la baza întregii sale învăţături stă analogia bărbat femeie, mire – mireasă. Este de remarcat modul cum se contopesc aici imaginile despre „trup“ şi „soţie“.

Acest lucru mi se pare deosebit de preţios, deoarece imaginea „trupului“ nu mai este suficientă. Astfel el vorbeşte despre noi ca despre mădulare ale Trupului Său şi totuşi se referă îndată iarăşi la relaţia de miri, respectiv la relaţia de căsătorie a primei perechi de oameni, care este o imagine atât de potrivită pentru relaţiile dintre Hristos şi Adunare.

În ce priveşte iubirea de neasemuit a lui Hristos, din felul în care este prezentată aici, ea apare într-o nuanţă deosebită: este o iubire întemeiată pe relaţii stabilite de Dumnezeu. Nu este iubirea generală a lui Dumnezeu faţă de lume, ca în Ioan 3:16 , „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“, ci aici Duhul Sfânt ne pune în faţa inimilor iubirea deosebită a lui Hristos faţă de Mireasa Sa, faţă de Adunare. Este o iubire statornică prin relaţii durabile, este tocmai iubirea Mirelui faţă de Mireasă, de aceea nu citim niciodată: „Hristos a iubit lumea“. Oh, cât de nespus de fericiţi avem dreptul să ne considerăm că am ajuns într-o asemenea relaţie faţă de El, că Domnul Isus este Mirele nostru ceresc şi că ne iubeşte ca Mireasă a Sa şi ca Soţie a Sa!

După aceea însă ne sunt spuse trei lucruri despre această dragoste a lui Hristos pentru Adunare, lucruri care se referă întâi la trecut, apoi la prezent şi în al treilea rând la viitor.

În ce priveşte trecutul, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea“. El a murit pentru a poseda Adunarea, şi aceasta pentru că o iubeşte. El S-a făcut pe Sine Însuşi răspunzător, dacă pot să mă exprim astfel, pentru toate lucrurile de care a fost vinovată Mireasa Sa. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea! Dacă pilda ne-a arătat frumuseţea pe care Domnul a văzut-o în Adunare, pentru care a renunţat la tot ce avut, atunci aici găsim motivul cel mai adânc – El a iubit-o.

Cine ar putea vreodată să măsoare această iubire – cine să o înţeleagă? Dar ea ne face nespus de fericiţi, de acum şi în toţi vecii!

Dragostea Sa faţă de Mireasa Sa nu a fost activă doar în trecut, ci ea este şi în prezent neobosit de activă, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt“. El nu a curăţit-o întâi şi apoi a iubit-o. Nu, întâi a iubit-o şi acum tot El o curăţeşte, o face potrivită pentru Sine. Ce înseamnă aceasta? Ea a fost un mărgăritar în ochii Săi, dar în starea ei practică ea nu a corespuns gândurilor Sale. Şi astfel, Domnul este preocupat să lase frumuseţea ei să iasă la iveală. Cum face aceasta? El ne aplică Cuvântul lui Dumnezeu în puterea sa curăţitoare, ca despărţiţi de lumea rea, să ne sfinţim şi înclinaţiile şi motivaţiile noastre, gândurile şi drumurile noastre să-I corespundă Lui tot mai mult. Cuvântul lui Dumnezeu este descoperirea a tot ceea ce este Dumnezeu; şi acestea le aplică Domnul inimilor noastre, ca noi să fim „sfinţiţi prin adevăr“ (citeşte în Ioan 17:19 ). Slujbă plină de har a Domnului Isus! De ne-am deschide mai mult pentru El!

Dar încă un lucru îl face dragostea Sa astăzi pentru noi. Acest lucru ne este arătat în Efeseni 5:29 . După cum un om nu-şi urăşte propria carne, propriul trup, ci îl hrăneşte, tot aşa Hristos ne consideră ca o parte din Sine Însuşi şi Se străduieşte să ne dea tot ce avem nevoie în această lume. El nu ne lasă să ducem lipsă de hrană pentru trup şi în dragostea Sa, Se gândeşte la slăbiciunea noastră şi ne oferă orice sprijin. El, care odinioară S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, nu numai viaţa Sa, este acum totul pentru noi. Ne putem bizui în toate pe El!

Ţelul final al dragostei lui Hristos faţă de Adunarea Sa nu este mai prejos ca acesta: El vrea să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slăvită, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect“. Eu cred că acest verset 27 este o aluzie la Adam şi Eva din Geneza 2:22 . După cum odinioară Dumnezeu a făcut pentru Adam, în timp ce adormise, o soţie, pe care, după ce s-a trezit, i-a prezentat-o şi care i-a corespuns întru totul, tot astfel Dumnezeu zideşte astăzi, după ce Hristos a murit şi este ascuns faţă de lume, ascuns în Dumnezeu (Coloseni 3:3 ), Adunarea. Când este desăvârşită, atunci Hristos o va înfăţişa înaintea Sa. „Sie Însuşi“ – deoarece El Însuşi este Dumnezeu: prin aceasta realitatea deviază de la model. Atunci El nu va găsi nici o greşeală la ea, deoarece ea Îi va corespunde pe deplin, în toate lucrurile, şi va fi chiar în starea ei „sfântă şi fără defect“. Har nemărginit, care poate izvorî doar din inima lui Dumnezeu! Dragoste de necuprins, ale cărei obiecte suntem noi! Un ţel nemăsurat de preţios: slăvirea lui Dumnezeu de către Adunare!

Relaţiile de miri în care am ajuns mai cuprind şi o altă latură, pe care nu o putem lăsa neamintită: supunerea miresei faţă de mirele ei, a soţiei faţă de bărbat. În fragmentul din Efeseni 5 este vorba de fapt de îndemnuri care sunt date femeii şi bărbatului pentru purtarea lor unul faţă de celălalt. Şi după cum unirea dintre Adam şi Eva este o imagine preţioasă a lui Hristos şi a Adunării, tot astfel relaţia dintre Hristos şi Adunare este modelul pentru purtarea bărbatului şi a femeii în căsnicie. În îndemnul dat soţiei în versetul 24 găsim o remarcă atât de importantă pentru subiectul nostru: „Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos”, iar cu puţin înainte se spune că „Hristos este Capul Bisericii“. Deci deşi Adunarea este Mireasa lui Hristos, poziţia ei faţă de El se caracterizează prin supunere. Acest lucru este deosebit de important. Adunarea nu poate (în vreo problemă personală sau bisericească), cu de la sine putere, să stabilească lucruri aşa cum şi le imaginează, ci în toate ea trebuie să urmeze indicaţiile Capului, care sunt cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este treaba ei de a stabili reguli şi principii. Ea nu trebuie să dea învăţătură şi să ordoneze, ci ea trebuie să fie supusă Capului din cer.

Ah, cum a greşit Biserica în această privinţă! Ea nu I-a acordat lui Hristos locul şi autoritatea Capului, ci, în loc să fie supusă Lui, a preluat ea locul de frunte. Rezultatul îl constituie, printre altele, nenumăratele denumiri şi grupări pe teren creştin, care rivalizează unele cu altele, şi numeroasele învăţături greşite,  care domină astăzi creştinătatea. „Neţinându-se strâns de Cap“ – aceasta defineşte cauza pentru tot răul (citeşte în Coloseni 2:19 ). Dacă şi Biserica în ansamblu a greşit în acest sens, totuşi fiecare mădular al Trupului lui Hristos în parte poate adopta poziţia de supunere faţă de Hristos şi poate afla binecuvântarea care decurge din aceasta. Acest lucru îl vom mai vedea pe parcurs. Din învăţăturile Duhului Sfânt date prin Pavel am putut urmări lucrarea Domnului Hristos în clipa în care Işi va înfăţişa înaintea Lui Adunarea slăvită. Pentru a afla însă ceva despre nunta Mielului şi despre slava şi sentimentul Miresei, trebuie să ne folosim de slujba unui alt slujitor al lui Dumnezeu, apostolul Ioan.

Nunta Mielului

Văzătorul Ioan, care, începând cu capitolul al patrulea al cărţii Apocalipsei ne relatează ceea ce se întâmplă „după aceste lucruri“, deci, în viitor, descrie la începutul capitolului 19 cum a auzit în cer un glas puternic al unei unei mari mulţimi de oameni, care zicea: „Aleluia! Mântuirea, slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte: pentru că a judecat pe prostituata cea mare, care a stricat pământul cu desfrâul ei şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei “ (versetele 1 şi 2).

Înainte de a afla ceva despre nunta Mielului, ne este arătată judecata asupra „Babilonului“, a desfrânatei, a miresei false. Înainte ca Hristos să-Şi prezinte Mireasa, Soţia, falsa biserică trebuie să fie îndepărtată. El aşteaptă cu răbdare această clipă. Până atunci adevărata Mireasă rămâne ascunsă în cer. Este imposibil ca mireasa falsă şi cea adevărată să fie văzute alături! Cei douăzeci şi patru de bătrâni, caracterizaţi prin înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu şi cele patru făpturi vii înţeleg acest lucru. După un nou „Aleluia“ al cerului, ei cad la pământ şi se închină Aceluia care stă pe tron. Întregul cer este în mişcare şi plin de laudă, deoarece acum drumul este liber pentru prezentarea adevăratei Mirese şi pentru unirea ei cu Mirele ceresc.

„Şi am auzit ca un glas de mare mulţime, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, zicând: »Aleluial Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit! Şi I s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. « Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Apoi mi-a zis: »Scrie: »Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!« Şi mi-a zis: »Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu « “ (versetele 6 – 9).

Acum a sosit clipa pe care Domnul Isus a aşteptat-o cu răbdare. El, cu mult înainte, a văzut Mireasa ca un mărgăritar de mare preţ şi a renunţat la tot ce a avut pentru a o poseda. El a găsit-o şi a cumpărat-o, oricât de mari au fost cheltuielile pentru El; în pildă nu ni s-a spus ce s-a întâmplat cu ea mai departe. Până în această clipă, frumuseţea ei a fost ascunsă oamenilor, ascunsă în Dumnezeu. Acum însă, cu puţin înainte ca Domnul nostru, Dumnezeul nostru, cel Atotputernic, să preia stăpânirea, a sosit vremea pentru nunta Mielului şi El Şi-a pregătit Soţia. Acum este atins ţelul propriu-zis al hotărârii lui Dumnezeu, şi anume ca Hristos să nu fie singur, ci să aibă o Soţie, care să împartă cu El slava Sa în veşnicie. Aceasta este taina la care Dumnezeu a făcut aluzie deja atunci când a creat prima pereche de oameni: „Nu este bine ca omul să fie singur“.

Acum pare necesară o scurtă meditaţie asupra desfăşurării temporare a întâmplărilor până la acel eveniment final, nunta Mielului. Deja cu ani în urmă, Domnul Şi-a luat Mireasa acasă prin răpire (1. Tesaloniceni 4 ) şi a dus-o în casa Tatălui Său (Ioan 14:2-3 ). Răpirea, ca atare, ne este prezentată în Apocalipsa, deoarece ea nu este un eveniment al profeţiei; profeţia are de-a face cu pământul. Trebuie să ne-o imaginăm între sfârşitul capitolului al treilea şi începutul capitolului al patrulea.

Începând cu acest punct, Ioan scrie despre „lucrurile care au să fie după ele“, redate prin cuvintele „după aceste lucruri“, aflate la începutul capitolului al patrulea. Din acest moment nu mai este folosită expresia „adunare“, ci găsim, în locul ei, pe cei „douăzeci şi patru de bătrâni“, reprezentanţii credincioşilor Vechiului şi Noului Testament, în numărul lor deplin.

Nu este plin de importanţă şi nu ne mişcă adânc inimile faptul că în timpul tuturor evenimentelor serioase, care vor cutremura lumea şi care ne sunt prezentate în capitolele 6-18, noi vom fi deja în cer şi ne vom bucura de binecuvântările din casa Tatălui? Şi cu toate acestea, până atunci nu va fi avut loc nunta Mielului! Pentru aceasta, în afara judecăţii „prostituatei“, mai trebuie să se petreacă ceva important: Soţia Sa trebuie să se fi „pregătit“ (versetul 7). Versetul 8 spune clar ce înseamnă aceasta: „»Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.« Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“.

Nu vedem aici Mireasa îmbrăcată cu haina îndreptăţirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, cum avem voie s-o purtăm noi astăzi (compară 2. Corinteni 5:21 ). Cu mult mai mult, este vorba despre faptele lor drepte, pe care le-au săvârşit în puterea Duhului lui Dumnezeu, când erau încă pe pământ. Ce gând impresionant, că noi, astăzi, în timp ce traversăm acest pământ, lucrăm la haina pe care o vom purta odată, cu acel prilej măreţ!

În mod evident, înainte de nunta Mielului toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2. Corinteni 5:10 ), „pentru ca fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut“. Ce am fost noi pe pământ pentru Hristos va străluci în chip minunat în acea zi, în schimb tot ce nu a fost Hristos în viaţa noastră va fi pierdere. A fost numai har, numai puterea Duhului, în care s-au îndeplinit aceste fapte drepte, acelaşi har va fi recunoscut şi în ziua aceea! Ce va fi atunci când vom recunoaşte întreaga plinătate a harului, care, în ciuda slăbiciunii şi a eşecului nostru, nu numai că ne-a purtat, ci ne-a şi folosit în slujba Sa şi care ne va răsplăti pentru aceasta! Acesta va fi un alt izvor al adorării cereşti.

Putem înţelege bine cât este de potrivit ca realizarea unei armonii perfecte între Domnul şi Mireasa Sa sub aspect moral să aibă loc înainte de nuntă. Aceasta însă marchează şi momentul pentru nunta însăşi. Ea va avea loc la câtva timp după răpire, dar imediat înainte de arătarea Domnului în putere şi slavă, când va ieşi pe un cal alb cu oştirile Sale din cerul deschis şi va călca cu picioarele „teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic“ (capitolul 19:11 şi următoarele).

Să fim însă atenţi la limbajul Duhului Sfânt în acest loc. Pe de o parte, vorbeşte de soţia Sa, pe de altă parte de sfinţi. Deşi i-a fost dat soţiei Sale să se îmbrace în in subţire, în explicaţie se vorbeşte despre faptele drepte ale sfinţilor. În soţia Sa avem aspectul colectiv, iar în cei sfinţi aspectul individual. Ce liniştitor şi în acelaşi timp ce serios este faptul că se păstrează latura personală! Credincioşia poate fi dovedită numai individual, acest lucru trebuie să-l avem întotdeauna în vedere. De aceea se vorbeşte aici de inul subţire al soţiei Sale ca despre faptele cele drepte ale sfinţilor.

Ce contradicţie există însă între inul subţire, strălucitor, în care este îmbrăcată soţia Mielului şi între hainele prostituatei celei mari! „Femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu perle. Ţinea în mână un potir de aur, plin cu urâciuni şi cu necurăţiile desfrâului ei“ (citeşte în capitolul 17:4).

Prostituata cea mare poartă ceea ce atrage ochiul firesc. Mireasa însă poartă ceea ce este plăcut în ochii Mielului ei – faptele cele drepte ale sfinţilor. Prostituata se bucură de strălucirea înşelătoare a lumii.

Mireasa se bucură de ceea ce i-a dat harul. Şi dacă Mireasa seamănă, în ochii lui Hristos, cu un mărgăritar de mare preţ, se cade atunci să se împodobească în exterior cu perle? Nu i-ar întuneca aceasta frumuseţea propriu-zisă?

Vrem să ne ocupăm puţin cu persoanele participante la nuntă. Locul central îl ocupă Domnul Isus, Mielul. Nu ne aminteşte acest nume al Domnului de drumul plin de suferinţă, pe care Şi-a câştigat Mireasa? Când în Apocalipsa se vorbeşte despre El ca „miel“, atunci Duhul Sfânt foloseşte diminutivul cuvântului grecesc corespunzător, care de fapt înseamnă „mieluşel“. Dar să nu tragem acum concluzii false din acest lucru, deoarece această formă şi-a pierdut efectul de diminuare în limbajul Noului Testament. Se pare că prin folosirea acestui cuvânt, arnion, Duhul Sfânt vrea să se refere la caracterul voluntar al jertfei Sale, ca bază a mântuirii şi la slava şi onoarea Sa pe care le-a dobândit. Dar cât de mult ne sensibilizează gândul la El, Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii, şi ce dor ne este să-L privim în slavă pe El, „Mielul dus la măcelărie“!

O cântare spune: „Acolo, în mijlocul sfinţilor, văd Mielul, şi urmându-L vestesc cu glas tare ce a făcut EI pentru mine“. Mireasa cerească, Soţia Mielului, se compune din toţi cei mântuiţi din vremea de acum a harului, adică din toţi credincioşii din ziua Cincizecimii până la răpire.

În acest context este foarte semnificativ faptul că cei douăzeci şi patru de bătrâni nu mai sunt amintiţi în cartea Apocalipsei din momentul în care apare Mireasa. De ce nu? Deoarece cei douăzeci şi patru de bătrâni (de două ori doisprezece) simbolizează suma credincioşilor din Vechiul şi din Noul Testament în cer. În această expresie, Mireasa nu este privită separat. Toţi sfinţii, de la Adam începând, care sunt ai lui Hristos la venirea Lui (1. Corinteni 15:23 ) şi care au parte de prima înviere (cu excepţia sfinţilor apocaliptici *) sunt văzuţi în cei douăzeci şi patru de bătrâni. În momentul în care Mireasa, Adunarea slăvită, este numită deosebit şi este diferenţiată de credincioşii altor epoci, acest „nume colectiv“ nu mai poate fi folosit, pentru că şi ceilalţi credincioşi trebuie desemnaţi mai îndeaproape. Aceasta se şi realizează, şi anume cu expresia „cei invitaţi“. Mireasa nu este invitată la nuntă, alţi oaspeţi însă sunt invitaţi. În cei invitaţi la ospăţul de nuntă sunt cuprinşi toţi credincioşii Vechiului Testament, care au statutul de „prieteni ai mirelui“, aşa cum foloseşte, de exemplu, Ioan Botezătorul această expresie (citeşte în Ioan 3:28-29 ). Şi ei vor avea un loc de binecuvântare desăvârşită, deoarece aici ei sunt numiţi fericiţi: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ Ei se vor bucura mult de glasul Mirelui, dar ei înşişi nu vor fi în acea relaţie intimă cu El, cum va fi Mireasa. Credincioşii care vor muri după răpire, ca martiri, nu fac parte, aşa mi se pare, dintre cei invitaţi, deoarece ei vor avea parte mai târziu, ca ultim grup, de înviere (Apocalipsa 20:4-6 ).

* După răpirea celor credincioşi vor exista din nou sfinţi pe pământ. Îi întâlnim în Apocalipsa începând cu capitolul 6 până la 20. În cazul lor nu este vorba de creştini, ci de sfinţi dintre iudei şi dintre naţiuni. Mulţi dintre ei vor suferi moartea de martir şi vor avea parte de ultima fază a primei învieri (Apocalipsa 20:4-6 ). Cei rămaşi vor intra vii în împărăţia de o mie de ani.

Despre fericirea celor invitaţi vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, dar păstrează tăcere deplină asupra fericirii Miresei: aceasta este de nedescris! Nici nu descrie nunta în sine. Ca şi interiorul casei Tatălui, aceasta este o scenă care nu poate fi descoperită înaintea ochilor oamenilor muritori, chiar dacă sunt mântuiţi. Noi auzim despre nunta Mielului. Vedem soţia Mielului după nuntă, cum i se descoperă, dar ce va fi când El Însuşi Se va prezenta slăvit! Acest lucru este ascuns cu grijă de ochii noştri. Ne este de ajuns să ştim că cerul va triumfa şi că noi vom fi prezenţi, că vom fi la El, Mireasa Sa. Har infinit! Cine poate cuprinde această fericire?

Noul Ierusalim

Aş mai atrage atenţia asupra unui aspect, deoarece asupra lui există neclarităţi: Adunarea lui Dumnezeu în slavă este prezentată la sfârşitul Apocalipsei printr-o dublă pildă. Pe de o parte este văzută ca mireasă, soţia Mielului (Apocalipsa 21:9 ; vezi şi versetul 2), pe de altă parte o vedem ca cetate sfântă, ca noul Ierusalim coborât din cer de la Dumnezeu (Apocalipsa 21:2, 10 ).

Ambele imagini stau una lângă cealaltă: ele se referă la acelaşi lucru, şi anume la Adunarea slăvită. Este semnificativ că şi prostituata, biserica lumească în ultimul stadiu al dezvoltării ei rele pe pământ, este prezentată într-o imagine dublă: ca femeie şi ca mare cetate (Apocalipsa 17:1-6, 18 ).

Prin imaginea unei „cetăţi“ Dumnezeu vrea să ne înfăţişeze gândul unui sistem bine organizat de interese comune şi de convieţuire a oamenilor. Un astfel de sistem îşi poate avea obârşia în El Însuşi, ca Noul Ierusalim, cetatea Sa (Apocalipsa 3:12 ), sau în Satan, cum este opusul ei ruşinos, cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului (Apocalipsa 17:18 ).

Ceea ce am spus la începutul acestui capitol despre mireasa pământească şi cea cerească îşi găseşte deplină aplicare şi la Ierusalim, deoarece Apocalipsa ne prezintă un Ierusalim pământesc şi un Ierusalim ceresc. Ierusalimul pământesc, un oraş real pe pământ, este amintit de două ori în Apocalipsa. O dată se referă la Ierusalimul din perioada necazului celui mare, dinaintea ridicării împărăţiei: cetatea sfântă va fi călcată în picioare de către neamuri timp de patruzeci şi două de luni (trei ani şi jumătate; Apocalipsa 11:2 ). A doua oară se referă la Ierusalimul de la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani, când Satan va fi eliberat încă o dată din închisoarea sa şi va conduce neamurile pământului la ultimul război împotriva cetăţii preaiubite (Apocalipsa 20:9 ). Ierusalimul va fi într-adevăr în timpul împărăţiei de o mie de ani cetatea marelui Împărat (Matei 5:35 ) şi centrul stăpânirii lui Hristos pe pământ (Ieremia 3:17 ).

Dar această cetate a marelui Împărat îşi va găsi opusul, în timpul împărăţiei de pace a lui Hristos în cer, în Ierusalimul ceresc. Adevărata metropolă a împărăţiei va fi Adunarea slăvită sus, după cum arată descrierea cetăţii sfinte, Ierusalim, în relaţia ei cu pământul, în fragmentul din Apocalipsa 21:9 – 22:5. Această cetate sfântă (în contradicţie cu cetatea pământească cu acelaşi nume din Apocalipsa 11:2 ) se coboară „din cer de la Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:2, 10 ), adică ea este de obârşie dumnezeiască şi are un caracter ceresc, după cum îşi are şi locuinţa în cer.

Acest lucru este adevărat despre această cetate sfântă, fie că este vorba despre relaţia ei cu pământul în împărăţia de o mie de ani (versetul 10 şi următoarele) sau despre relaţia ei cu noul pământ în starea veşnică (versetul 2 şi următoarele). Ştim că primele opt versete din capitolul 21 descriu starea veşnică, pe când începând cu versetul 9 până la capitolul 22:5 se prezintă o retrospectivă asupra Adunării în relaţiile ei cu pământul, în timpul împărăţiei de o mie de ani. Întrebuinţarea repetată a cifrei douăsprezece în structura sfintei cetăţi indică de asemenea această relaţie temporară, deoarece cifra douăsprezece vorbeşte în Biblie pretutindeni despre o administrare desăvârşită a lucrurilor lui Dumnezeu referitoare la pământ.

Expresia „Noul Ierusalim“ indică deosebirea faţă de vechiul Ierusalim, de acel oraş real care a avut şi va avea un rol important în istoria lumii. Noul Ierusalim va mai exista şi atunci când un cer nou şi un pământ nou vor fi luat locul celor vechi, când Ierusalimul pământesc va aparţine trecutului şi pe noul pământ vor mai exista doar oameni, şi nu iudei şi neamuri (Apocalipsa 21:1-3 ).

Noul Ierusalim, Adunarea slăvită în starea veşnică, va fi cortul lui Dumnezeu, în care Dumnezeu va locui cu oamenii pe noul pământ. Astfel, în caracterul şi în înălţimea binecuvântării ei, ea se va deosebi pentru veşnicie de toţi ceilalţi oameni salvaţi. Cine ar putea aprecia această măsură de binecuvântare, care în veşnicie va fi partea Adunării?

Duhul şi Mireasa

După ce la începutul capitolului 21 Adunarea ne este prezentată şi arătată în starea veşnică, vedem că şi după cei o mie de ani va fi „ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei“; după ce (începând cu versetul 9) „mireasa, soţia Mielului“, „cetatea sfântă“, este arătată încă o dată în legătură cu împărăţia de o mie de ani şi se spune că ea „are slava lui Dumnezeu“, Mireasa ne mai este prezentată o dată înainte de sfârşitul cărţii. Este singura prezentare a Adunării ca Mireasă în acest timp. Întâi Domnul Isus Se înfăţişează în mod direct privirilor, apoi auzim răspunsul spontan al Miresei. „»Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.« Şi Duhul şi Mireasa zic: »Vino!« Şi cine aude să zică: Vino!« Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ (capitolul 22:16-17).

Aceste cuvinte ne readuc la prezent. Domnul Isus însă este Acelaşi şi Mireasa Îl cunoaşte deja. Cât ne bucură aceasta! După ce Domnul a transmis lui Ioan mesajele foarte bogate ale acestei cărţi prin intermediul îngerului Său (compară şi Apocalipsa 1:1 ), în mod surprinzător se introduce pe Sine Însuşi la sfârşitul cărţii, cu cuvintele: „Eu, Isus“. „Eu“ este accentuat. El spune de asemenea: „Eu sunt Cel care am fost cunoscut pe pământ ca Isus din Nazaret – Eu, Isus, am trimis pe îngerul meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici“. Apoi arată că El a venit ca om din sămânţa lui David, că este nu numai „Fiul lui David“, ci şi „Stăpânul lui David“ şi ca atare Rădăcina lui David şi cu aceasta garant pentru înfăptuirea tuturor făgăduinţelor date lui David.

Apoi El mai adaugă o trăsătură a caracterului Său, care ne este deosebit de preţioasă, El este Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Pentru Israel va răsări ca „Soarele dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui“ (Maleahi 4:2 ) – cu această perspectivă se încheie Vechiul Testament. Nu este semnificativ faptul că Noul Testament se încheie cu Domnul Isus ca „Luceafărul strălucitor de dimineaţă“? Unul include o judecată serioasă, celălalt har curat. Ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, Domnul Isus va veni pentru toţi cei care Îl aşteaptă în noaptea lepădării Sale. Noi nu aşteptăm zorii zilei, ai zilei Domnului. Cu puţin înainte de începerea dimineţii, Luceafărul de dimineaţă Se arată privirilor celor care veghează, în timp ce oamenii ceilalţi dorm. Această imagine ne aminteşte de minunata realitate, că, înainte ca El să apară în putere şi în slavă ca „Soare al dreptăţii“ pentru Israel, El Se va coborî cu o chemare imperativă, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu din cer „şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1. Tesaloniceni 4:16-17 ).

Ne mirăm că prezentarea Domnului Isus ca „Luceafăr de dimineaţă“ trezeşte simpatia Miresei şi se revarsă prin lucrarea Duhului în chemarea „vino!“?

Pentru creştinul care Îl iubeşte pe Domnul şi Mântuitorul său şi trăieşte în conştiinţa relaţiei sale cu El, aceasta este reacţia „normală“. Fie ca aceste rânduri să ne conducă pe toţi ca să-L aşteptăm tot mai mult pe Acela care ne-a asigurat clar: „Da, Eu vin curând“ (Apocalipsa 22:20 )!

Am observat însă diferenţa dintre cuvintele Domnului şi cele ale Miresei? El făgăduieşte: „Da, Eu vin curând“. Duhul şi Mireasa însă spun doar: „Vino!“ Din aceasta înţelegem că Mireasa, învăţată de Duhul Sfânt, lasă în seama Lui clipa venirii Sale. Desigur, de îndată ce Adunarea aude despre El ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, dorinţa ei puternică este: „Vino!“ Ea ştie însă că dacă El totuşi întârzie puţin, atunci aşteptarea Sa înseamnă mântuire pentru aceia care încă sunt afară. De aceea aşteaptă şi ea.

Aceasta ne conduce la un alt punct – la constatarea că odată cu chemarea „Vino!“ nu se încheie încă sfera înclinaţiei Miresei pentru Mirele ei. În sentimentele ei, Mirele ocupă primul loc, dar aceasta nu este totul. De aceea adaugă: „Şi cine aude, să zică: Vino!“. Pe cine are în vedere acest „Cine aude“? Bineînţeles, tot pe creştinii credincioşi, deoarece numai ei pot fi îndemnaţi să spună „Vino!“ Dar în afară de cei care se bucură conştient de relaţia de Mireasă faţă de Mirele ceresc, pot exista unii credincioşi – şi poate că unul dintre stimaţii mei cititori se găseşte printre ei – care încă nu cunosc astfel această relaţie, care încă nu au fost învăţaţi despre venirea Domnului pentru răpirea alor Săi şi de aceea sunt nesiguri. Şi ei trebuie să zică „Vino!“. Chiar dacă ei încă nu au conştiinţa preţioasei relaţii în care au fost conduşi, nu vor fi mult mai fericiţi când Îl vor vedea aşa cum este? Nu va schimba trupul stării lor smerite şi îl va face asemenea cu trupul slavei Sale? Ei nu vor pierde nimic când vine El, ci doar vor câştiga.

De aceea, „Cine aude, să zică: Vino!“ În harul Său, Dumnezeu poartă grijă ca fiecare credincios să fie ajutat în slăbiciunea sa şi să se alăture chemării Miresei.

Simpatia Miresei se manifestă întâi faţă de Domnul şi apoi faţă de cei credincioşi în parte. Dar nici aceasta nu este încă totul. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă să se gândească, în dragoste, şi la cei care s-ar putea să înseteze după mântuirea sufletelor lor, dar care încă nu au venit la Mântuitorul păcătoşilor. De aceea se mai adaugă: „Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ Aici, ca într-un joc de cuvinte, se inversează sensul venirii. În primele două cazuri Domnul Isus a fost rugat să vină la ai Săi. Acum însă este îndemnat păcătosul însetat să vină la Domnul Isus.

Aceasta este dorinţa Adunării. Desigur, ea nu evanghelizează de la sine, după cum nici nu dă învăţătura de la sine. Ultimul fapt l-am văzut deja. Domnul slăvit a dat daruri Adunării Sale, care efectuează aceste slujbe pentru „zidirea Trupului lui Hristos“ (Efeseni 4:7-12 ).

Cu toate acestea, simpatia Miresei îi cuprinde şi pe păcătoşii însetaţi. Bineînţeles că ea nu poate să spună: „acela să vină la mine“. Acest lucru îl poate spune doar Mântuitorul Însuşi, care cheamă încă şi astăzi pe păcătoşi: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11:28 ). Şi în alt loc spune: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată“ (citeşte în Ioan 6:35 ). Şi în Ioan 7 , Domnul îl cheamă pe cel însetat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (versetul 37).

Prin „însetaţi“ se au în vedere cei în care, prin acţiunea Duhului, au fost trezite necesităţi şi care sunt îngrijoraţi pentru mântuirea lor şi doresc satisfacere pentru sufletul lor nemuritor. Mireasa, care ea însăşi a găsit în Domnul Isus cea mai adâncă satisfacţie, se apropie de cel însetat cu îndemnul Domnului de a veni la El, deoarece ea ştie că El va corespunde tuturor necesităţilor, cu condiţia să vină la El, la Domnul Isus. Domeniul simpatiei Miresei se lărgeşte şi mai mult şi îi cuprinde pe toţi cei care doar manifestă dorinţa de a veni: „cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ „Cine vrea“ – cuvânt deosebit de serios! Domnul încă oferă nemăsurata binecuvântare a vieţii fără bani. Dacă totuşi cineva este pierdut, atunci va fi aşa nu pentru că a vrut Dumnezeu, ci pentru că el însuşi nu a vrut.

Să dea Domnul ca noi să ieşim cu sentimente de mireasă, ca odinioară Rebeca faţă de Isaac, în întâmpinarea Domnului Isus, care „vine înaintea noastră pe câmp“ (Geneza 24:65 )! Facă El ca în sentimentele noastre să-i cuprindem pe toţi ai Săi şi la atât de scurt timp înaintea venirii Sale să nu-i uităm nici pe aceia care n-au băut încă din apa vieţii!

Aş dori să închei această primă parte a cărţii despre Adunarea Dumnezeului Celui viu cu ultima propoziţie a sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu: „Harul Domnul Isus Hristos să fie cu toţi sfinţii!“

Dacă Dumnezeu foloseşte imagini pentru a ne prezenta clar gândurile Sale, atunci aceste imagini sunt, faţă de comparatiile noastre, foarte precise şi nimerite, pline de înţelepciune dumnezeiască şi care nu „şchiopătează“. Noi însă ar trebui să nu amestecăm diferitele imagini pe care Dumnezeu le dă despre acelaşi lucru pentru a ne da învăţături diferite, cum din nefericire facem deseori! Un trup nu este o casă, o lumină nu este o mireasă! Este aceeaşi Adunare, dar prezentată de fiecare dată sub alt aspect. Astfel Scriptura nu vorbeşte de mădulare ale unei biserici sau ale Bisericii, ci de mădulare ale Trupului lui Hristos. Să luăm încă un exemplu pentru a face mai clară această problemă, deoarece unii cred că, dacă Adunarea este Trupul lui Hristos, nu poate fi în acelaşi timp şi Mireasa lui Hristos. Cel credincios este desemnat în Sfânta Scriptură prin diferite nume: el este un copil al lui Dumnezeu, un fiu al lui Dumnezeu, un Sfânt, un ucenic al Domnului etc. Dar copil nu este acelaşi lucru cu fiu, un sfânt nu este acelaşi lucru cu un ucenic. Poate fi vorba de aceeaşi persoană, dar caracterul ei este de fiecare dată altul. Pentru a recunoaşte privilegiile şi responsabilităţile acestei persoane, este necesar a înţelege poziţia în care o vede Dumnezeu. Tot aşa este şi cu Adunarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a adus-o în diverse relaţii cu Sine şi cu Fiul Său, iar pentru a ne face să înţelegem aceste relaţii duhovniceşti, El foloseşte diferite simboluri sau denumiri metaforice.

Într-o mulţime de locuri din epistolele nou-testamentale, Adunarea ne este prezentată ca Trup al lui Hristos. Cu ajutorul imaginii corpului uman, Duhul Sfânt doreşte să trezească în noi ideea unei unităţi şi a unei legături strânse. Ce este trupul nostru în domeniul firesc? În general înţelegem prin acesta fiecare  arte care nu este capul nostru; nu ne putem imagina un corp fără cap, după cum nu ne putem imagina nici un cap fără corp. În imaginea Trupului lui Hristos ne este prezentată Adunarea în legătura ei dumnezeiască, în minunata ei unitate cu Hristos, Capul din cer. Acest lucru l-am văzut atunci când ne-am oprit la Efeseni 2 .

Prin ce nu este format Trupul

Prin ce s-a format Trupul lui Hristos? Uneori, pentru a explica un lucru, este foarte util a lămuri ce nu este acel lucru, de aceea să ne gândim prin ce nu se obţine această unitate, fapt care ne-ar aduce lumină în problema pe care o tratăm!

1) Nu prin credinţa personală a omului. Desigur, credinţa este o condiţie indispensabilă pentru a avea parte de această binecuvântare, dar credinţa este conform caracterului său, un lucru personal şi nu uneşte. Credinţa a existat, după cum am văzut, şi în epoci anterioare, dar Trupul lui Hristos nu a existat.

2) Nu prin primirea vieţii noi. Viaţă dumnezeiască au avut şi credincioşii din Vechiul Testament, de asemenea ucenicii Domnului, înaintea morţii şi a învierii Sale. Şi totuşi în acea vreme încă nu exista Adunarea lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos.

3) Nu prin întruparea lui Hristos (ca om). Este o idee cu totul greşită că Domnul Isus, prin întruparea Sa, S-a făcut una, s-a legat cu omenirea căzută în păcat. Ca Om pe acest pământ a fost, cum se arată în Ioan 12:24 , adevăratul bob de grâu, şi ca atare singur: El nu S-a făcut una cu noi în starea noastră decăzută.

Condiţii dumnezeieşti pentru formarea Trupului

Înainte ca Adunarea să poată exista, Domnul Isus trebuia să guste moartea, bobul de grâu trebuia să cadă pe pământ şi să moară. Prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, Dumnezeu confirmă că a fost satisfăcut pe deplin prin lucrarea Fiului Său. În timpul următoarelor patruzeci de zile, în care Domnul S-a prezentat alor Săi prin multe semne sigure că este viu, fiind văzut de ei şi vorbind despre lucruri privitoare la împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1:3 ),  Duhul Sfânt încă nu era pe pământ; citim în Ioan 7:39 : „căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit“. Abia când Domnul Isus a fost primit în cer şi a fost încununat cu cinste şi cu slavă, s-a împlinit făgăduinţa Tatălui, Duhul Sfânt a fost trimis peste ai Săi. După cum am văzut, aceasta s-a petrecut în ziua Cincizecimii. A fost ora de naştere a Adunării: prin coborârea Duhului Sfânt s-a constituit Trupul lui Hristos, această minunată unitate, despre care citim la 1. Corinteni 12:13 .

Dacă vorbim despre condiţiile necesare pentru formarea Trupului şi constatăm, înainte de toate, că numai prin întruparea lui Hristos, oricât de neînţeles ar fi aceasta, nu s-a putut forma Trupul, atunci mai adăugăm că întruparea Domnului nostru a fost, bineînţeles, una dintre condiţiile esenţiale: dacă ar fi rămas în slava Sa ca Dumnezeu, niciodată nu ar fi putut exista o unire cu El. Botezul cu Duhul Sfânt a fost cel care (potrivit învăţăturii din 1. Corinteni 12 ) i-a unit pe cei credincioşi într-un Trup. Să recapitulăm pe scurt cele amintite până acum:

1) Nu putea să existe un Trup înainte ca Hristos, Capul, să fie în cer.

2) Adunarea nu putea să aibă un început înainte de a avea loc botezul cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.

Menţionarea în patru epistole În Faptele Apostolilor, în relatarea inspirată despre Biserica de la început, nu găsim încă învăţătura despre Trupul lui Hristos, însă întâlnim faptul în sine. În capitolul 9 însă, când Isus se arată lui Saul, remarcăm o preţioasă aluzie la acest minunat adevăr: în cuvintele „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“ (El nu spune: „De ce Îmi prigoneşti ucenicii?“ – compară cu Faptele Apostolilor 9:4 ), Domnul Se face în chip minunat una cu ai Săi. Prigonind pe poporul Său, Saul Îl prigonea pe Domnul Însuşi. Prin forma întrebării Sale, El face aluzie la adevărul că cei credincioşi ai Săi de pe pământ sunt o parte din El Însuşi.

Învăţătura despre Adunare ca Trup al lui Hristos ne este dată în patru epistole ale lui Pavel din Noul Testament: în Epistola către Romani, în întâia epistolă către Corinteni şi în epistolele către Efeseni şi Coloseni. Pe când în epistola către Efeseni vedem Adunarea în rostul ei veşnic, după hotărârea lui Dumnezeu şi cu aceasta, poziţia ei slăvită în Hristos, în epistola către Coloseni este prezentată mai mult slava Capului în cer. Este voia lui Dumnezeu ca splendorile morale ale Capului să fie prezentate în Trup aici pe pământ, în timpul de faţă. De aceea apostolul descrie slava acestei „taine“ cu remarcabila expresie care este totodată cuvântul cheie pentru întreaga epistolă: „Hristos în voi, nădejdea slavei“ (Coloseni 1:27 ). Prima menţionare a Trupului lui Hristos se află la Romani 12:4-5 , menţiune către care vrem să ne întoarcem puţin: „Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi lucrare, tot aşa şi noi, fiind mulţi, suntem un singur Trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora.“ O imagine uşor de înţeles! După cum noi avem în corpul nostru omenesc mai multe mădulare care formează împreună un trup, tot aşa noi, ca oameni credincioşi, suntem mădulare unii altora, dar formăm împreună acel singur Trup în Hristos. Noi – aceasta îi are în vedere pe toţi creştinii adevăraţi. Şi după cum mădularele trupului nostru firesc îndeplinesc diverse lucrări şi funcţii, tot astfel şi mădularele Trupului lui Hristos au de îndeplinit diferite lucrări. La acest punct important ne vom referi într-un capitol viitor, când ne vom ocupa de darurile pe care le-a dat Domnul „oamenilor“, Adunării Sale (Efeseni 4:8 ).

Legătura credincioşilor între ei este ideea dominantă a acestui loc din Epistola către Romani: eu nu pot să mă descurc fără tine şi nici tu fără mine. Ceea ce ne uneşte nu este o învăţătură sau o oarecare mărturie de credinţă, ci Duhul Sfânt, după cum vom vedea îndată.

Botezaţi ca să alcătuim un singur Trup

În 1. Corinteni 12:12-13 , întâlnim pentru a doua oară în această epistolă adevărul despre acest singur Trup, după ce în capitolul 10 este amintită pe scurt în legătură cu Masa Domnului: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.“

Pentru a prezenta unitatea credincioşilor, cu toată diversitatea şi varietatea lor personală, apostolul Pavel foloseşte aici din nou imaginea corpului uman. După cum trupul firesc, în ciuda faptului că este format din mădulare multe şi variate, formează un organism legat, tot astfel şi Adunarea este un întreg armonios, o unitate organică şi înnobilată cu diverse daruri, pe care Duhul le împarte după cum voieşte. Asupra acestor daruri vom zăbovi într-un capitol viitor. Atât de strânsă este legătura dintre Cap şi Trup, încât Hristos şi Adunarea poartă un singur nume: „Hristos“ („tot aşa este şi Hristos“). Noi nu am fi îndrăznit să exprimăm astfel acest lucru, ci am fi spus, cu siguranţă: „tot aşa este şi Adunarea “. Minunat har al lui Dumnezeu! Dumnezeu priveşte pe Hristos şi Adunarea ca pe un om tainic, care, deşi are multe mădulare, este în mod desăvârşit una.

Adunarea este făcută una cu El şi aceasta pentru că „printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“. În acest Trup au luat sfârşit toate deosebirile religioase şi sociale; Hristos este „totul şi în toţi“ (Coloseni 3:11 ). A fi botezat într-un Duh (sau în puterea unui Duh) nu înseamnă a primi viaţă dumnezeiască. Acest botez nu este dăruit, după cum am văzut deja, unor necredincioşi morţi, ci acelora care sunt deja înviaţi. Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a trimis pe pământ în ziua Cincizecimii, ca răspuns la lucrarea împlinită a Fiului Său, i-a unit pe credincioşii adevăraţi cu Hristos în slavă şi pe credincioşi între ei. Ce i-a făcut deci pe credincioşi mădulare în Trupul lui Hristos? Botezul cu Duhul Sfânt! Nicidecum botezul în apă; acesta este un lucru pur personal („fiecare din voi să fie botezat“: Faptele Apostolilor 2:38 ), el este o îngropare ce are loc în moartea lui Hristos (Romani 6:2-3 ).

Există vreo diferenţă între „am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur Trup“ şi „am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“? Ce înseamnă aceste expresii? Îndrăznesc să dau următoarea explicaţie referitor la ce înseamnă aceste expresii. „De un singur Duh“ arată clar influenţa dumnezeiască, puterea aflată în acţiune în lucrarea tainică, care este „botezul cu Duh Sfânt“ (deşi Duhul Sfânt este, bineînţeles, în mod absolut Dumnezeu, o Persoană a Dumnezeirii). „Ca să alcătuim un singur Trup“ arată în schimb rezultatul care trebuia obţinut şi care s-a obţinut. „Am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ mi se pare că arată calea (felul şi modalitatea) prin care a fost obţinut acest rezultat. Cuvântul grecesc potizo înseamnă a adăpa, a da de băut. Propoziţia „Şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ spune deci: noi toţi am fost conduşi ca să bem acel singur Duh, Duhul Sfânt. Cred că nu este vorba doar de o însufleţire, de una şi aceeaşi convingere, ci presupun că este vorba de primirea personală a Duhului Sfânt.

Poate fi o aluzie la Ioan 7:37-39 , versete de care ne-am ocupat deja. Acolo rezultatul era că râuri de apă vie va curge din trupul fiecăruia. Aici rezultatul este că fiecare credincios în parte, prin primirea personală a Duhului Sfânt, va fi adăugat acelui singur Trup, Trupul lui Hristos. Versetul 13 din 1. Corinteni 12 este o afirmaţie absolută făcută la timpul trecut şi desemnează un proces încheiat în trecut: „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.“ Aceasta mă conduce la observaţia că nu în fiecare zi există din nou un botez cu Duh. Trupul nu este alcătuit întotdeauna din nou. Domnul Isus a vorbit despre aceasta în Faptele Apostolilor 1:5 , iar faptul în sine s-a petrecut în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2 ). La început doar credincioşii dintre iudei au format Adunarea. În Faptele Apostolilor 8 şi 10 sunt introduşi apoi credincioşii dintre samariteni şi dintre naţiuni. Trupul lui Hristos şi-a obţinut forma intenţionată şi deplină abia atunci când şi credincioşii dintre naţiuni au fost introduşi în acest întreg. De aceea spune apostolul: „fie iudei, fie greci“. Dar această adăugare de mai târziu niciodată nu este numită în Sfântă Scriptură „botezul cu Duhul Sfânt“, ci pecetluire şi ungere (citeşte în 2. Corinteni 1:21-22 ; Efeseni 1:13-14 ; 4 .30; 1. Ioan 2:20 ). Credinciosul care se bazează astăzi, în vremea harului, prin credinţă, pe lucrarea lui Hristos, primeşte în mod personal Duhul Sfânt, fiind pecetluit sau uns cu El. Este acelaşi Duh Sfânt; şi prin faptul că Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte acum în trupul celui credincios ca într-un templu (1. Corinteni 6:19 ), acesta devine un mădular al Trupului lui Hristos. Privilegiu nemăsurat!

Faptul că Scriptura evită folosirea expresiei botezul cu Duhul Sfânt pentru adăugarea şi a altora, personal, după ziua Cincizecimii, se poate vedea în câteva exemple din cartea Faptele Apostolilor: „»Pocăiţi-vă«, le-a zis Petru, »şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; şi veţi primi darul Sfântului Duh«“ (Faptele Apostolilor 2:38 ). „Aceştia s-au coborât şi s-au rugat pentru ei ca să primească Duh Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci fuseseră numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus“ (Fapte 8:15-16 ). „În timp ce Petru spunea cuvintele acestea, Duhul Sfânt S-a coborât peste toţi cei ce ascultau Cuvântul“ (Fapte 10:44 ). „Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: »Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?« când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei“ (Fapte 19:1, 2, 6 ). Am încercat să arăt că botezul cu Duhul Sfânt a fost un eveniment unic, prin care a fost constituit Trupul lui Hristos pe pământ, şi că toţi credincioşii, din toate timpurile următoare, au parte de această binecuvântare, prin primirea personală a Duhului Sfânt.

Poate este necesară, pentru continuarea explicaţiei, adăugarea unei imagini pe care a folosit-o în acest scop un slujitor al lui Dumnezeu, care nu de mult a plecat acasă. Să ne imaginăm o frumoasă zi de vară, fără vânt şi un lac liniştit. Pe malul lacului creşte trestie, destul de deasă, astfel că unele fire pătrund până la mijlocul lacului. Să aruncăm acum o pietricică în mijlocul lacului. Aceasta se scufundă, iar pe suprafaţa apei ia naştere un val care se întinde în mod concentric. Aruncarea acestei pietre poate să corespundă zilei Cincizecimii, iar valul, la început mic, simbolizează mica ceată din odaia de sus, pe cei o sută douăzeci. Să ne întoarcem la imagine: cercul însă se lărgeşte repede şi ajunge la trestie, pe care o cuprinde. Şi în timp ce valurile concentrice se întind tot mai mult şi ajung la mal, cuprind tot mai multe plante şi în final pe toate. Tot astfel, fiecare suflet salvat prin credinţa în Hristos şi pecetluit cu Duhul Sfânt este introdus în botezul Duhului Sfânt. Nu este de fiecare dată un botez nou, dar toţi cei pecetluiţi au parte de această binecuvântare, fac parte din aceeaşi unitate minunată.

Trupul lui Hristos sub aspectul său temporar

Acum este timpul să arătăm că adevărul despre Trupul lui Hristos ne este prezentat în Scriptură sub trei aspecte: unul temporar, unul local şi unul veşnic. Din cercetarea capitolului 12 din 1 Corinteni am învăţat deja că toţi credincioşii împreună formează Trupul lui Hristos; dar acum fac o completare importantă: toţi credincioşii care trăiesc pe pământ într-un anumit timp, între ziua Cincizecimii şi răpire. După felul de exprimare al apostolului din 1. Corinteni 12 , nu reiese gândul că o parte a Trupului este în cer şi alta pe pământ. Că el se gândeşte numai la credincioşii în viaţă şi nu la cei plecaţi acasă, în Paradis, o dovedeşte clar expresia din versetul 26: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el …“, deoarece în cer nu mai suferă nici un mădular. Cei adormiţi nu fac parte din Trupul lui Hristos pe pământ, tot astfel cum recruţii concediaţi sau rezerviştii nu fac parte din trupa activă. Trupul care, după cum ne amintim, a fost Templul Duhului Sfânt, este acum în mormânt şi cade pradă putrezirii. Prin locuirea Duhului Sfânt în trupul celui credincios, acesta a devenit un mădular al Trupului lui Hristos, dar acum acest cort este „desfăcut“ (2. Corinteni 5:1 ) *. Bineînţeles că toţi cei adormiţi din vremea harului, care astăzi de asemenea sunt „în rezervă“, vor fi cu toţii prezenţi în ziua „mobilizării generale“, când Domnul Isus va reveni pentru răpirea Miresei, atunci toţi vor face parte din Trupul lui Hristos sub aspectul său veşnic. Dar când este prezentat Trupul lui Hristos pe pământ, atunci cei adormiţi nu fac parte din el.

* În nici un moment al existenţei sale pe pământ, Trupului lui Hristos nu-i lipseşte nici un mădular. Un trup incomplet, adică mutilat, nu face parte din învăţătura Scripturii despre Adunarea lui Dumnezeu. De aceea să nu ne rugăm ca Domnul să mai „adauge mădulare“. Pentru a evita înţelegem gresite, trebuie adăugat că cei credincioşi, când adorm, nu pierd Duhul Sfânt, ca şi cum nu ar mai avea nici o legătură cu El. Cuvintele Domnului Isus din Ioan 14 , versetele 16 şi 17 ne arată lămurit contrariul, că El rămâne cu ei pe vecie. Trupului Său. Trupul este, în ce priveşte mădularele sale, după gândul lui Dumnezeu, intact şi complet. Că el însă creşte cu creşterea pe care i-o dă Dumnezeu şi la anumite prilejuri acţionează, este în mod evident învăţătura Scripturii. Aceste două lucruri însă nu le-ar putea face dacă i-ar lipsi unele mădulare. De aceea nu este lipsit de importanţă faptul că Scriptura vorbeşte numai atunci de mădularele Trupului, de încheieturi şi legături, când Trupul este prezentat ca întreg, existând pe pământ: „să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot Trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste“ (Efeseni 4:15-16 ). „Neţinându-se strâns de Capul, din care tot Trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu“ (Coloseni 2:19 ).

Acest mod de a privi Trupul l-am putea numi deci aspectul său temporar. El ne arată ce este Trupul lui Hristos şi cum trebuie să-l reprezinte credincioşii în aceste vremuri. Acest aspect este important nu numai în ceea ce priveşte plinătatea Trupului lui Hristos în fiecare moment al existenţei sale pe pământ, ci şi într-o perspectivă care atinge puternic şi viaţa de legătură frăţească: Scriptura nu cunoaşte adunări locale independente unele de altele. Că există adunări locale, de acest fapt ne vom ocupa îndată; ele însă nu sunt independente unele de altele, deoarece toate formează împreună acel unic Trup al lui Hristos pe pământ. Indiferent unde pe pământ Trupul îşi găseşte o expresie vizibilă (acesta este un alt aspect), el creşte cu creşterea lui Dumnezeu. Toţi credincioşii în viaţă aparţin acestui Trup al lui Hristos. Acest Trup creşte prin aceea că fiecare credincios în parte în calitate de legătură şi încheietură împlineşte funcţiile care îi sunt transmise de Cap. Aici niciun mădular nu poate spune despre celălalt: „N-am trebuinţă de tine“. Eu nu mă pot descurca fără tine şi tu nu te poţi descurca fără mine. Şi chiar dacă tu ai locui la Polul Nord şi eu la Polul Sud, aceasta nu schimbă cu nimic acest principiu – atât de mult suntem un Trup în Hristos. Aceasta a fost şi învăţătura din 1. Corinteni 12 . Şi dacă un mădular nu poate spune despre celălalt: „N-am trebuinţă de tine“ (vezi 1. Corinteni 12:21 ), cu cât mai puţin poate spune atunci o adunare locală despre alta, că nu are trebuinţă de ea! Independenţa nu este niciodată un principiu dumnezeiesc. În calitate de mădulare, Dumnezeu ne-a făcut dependenţi de Hristos, Capul Trupului şi ne-a făcut dependenţi şi unul de celălalt. Nici în rânduiala creaţiei lui Dumnezeu nu stăpâneşte niciodată principiul independenţei, din moment ce El ne-a dat tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile (Faptele Apostolilor 17:25 ).

A pretinde independenţă în lucrurile duhovniceşti, în ultimă instanţă nu este altceva decât liberalism şi încăpăţînare. Că o „adunare locală“ ar putea acţiona conform altor principii decât altă adunare este un fapt care nu se potriveşte deloc cu gândurile şi cu duhul Sfintei Scripturi. Dacă apostolul Pavel a fost folosit de Dumnezeu pentru a arăta rânduiala în Adunare (şi acesta este cazul în prima epistolă către Corinteni), atunci el nu scrie numai către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, ci şi tuturor care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru (citeşte în 1. Corinteni 1:2 ). Ce le-a scris credincioşilor din Corint este valabil în aceeaşi măsură pentru fiecare dintre aceia care Îl recunosc pe Hristos ca Domn, indiferent de adunarea locală de care aparţin. Când apostolul l-a trimis pe Timotei, copilul său preaiubit, la corinteni, ca să le aducă aminte de căile sale în Hristos, atunci el adaugă: „cum învăţ eu pretutindeni, în toate bisericile“ (1. Corinteni 4:17 ). Când el le vorbeşte în capitolul 7 despre relaţia dintre bărbat şi femeie, îşi încheie învăţăturile legate de acest subiect cu cuvintele: „Încolo, fiecare să umble aşa cum l-a aşezat Domnul, aşa cum l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile“ (versetul 17). Şi ce le-a poruncit apostolul privitor la strângerea de ajutoare tuturor bisericilor Galatiei, era tot atât de valabil pentru corinteni şi este şi astăzi pentru noi (1. Corinteni 16:1 ).

Toate acestea ne arată că nu a existat şi nu poate să existe independenţă între credincioşii din diverse locuri. Nu ar fi altceva decât o negare totală a adevărului despre Trupul unic al lui Hristos pe pământ. Când vom ajunge la „legarea şi dezlegarea“ făcută de Biserică, vom vedea că hotărârile adunărilor locale erau angajamente pentru întregul Trup pe pământ. Dacă ele sunt recunoscute în cer (Matei 18:18 ), nu ar trebui atunci să fie recunoscute şi să aibă valabilitate, cu  atât mai mult, în fiecare loc de pe pământ, unde credincioşii se adună în unitatea Duhului? Se referă expresia „dinăuntru“, din 1. Corinteni 5:12 , numai la adunarea locală? Nu, cu mult mai mult, la întreaga Adunare, după cum „afară“ se referă la toţi cei care sunt în afara ei, în această lume? Şi darurile din Efeseni 4 : apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători – nu le-a dat Hristos întregului Trup? Nu, Scriptura nu cunoaşte ideea unei confederaţii de adunări locale, dintre care fiecare este pe deplin autonomă. Să reţinem ce ni se spune în Efeseni 4:4 : „Este un singur Trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.“ Dumnezeu doreşte să ne străduim să păstrăm unirea Duhului prin legătura păcii (versetul 3), subiect care ne va preocupa spre sfârşitul cărţii. Dar să reţinem încă o dată, cu toată insistenţa: tăgăduirea Trupului lui Hristos sub aspectul său temporar conduce în mod inevitabil la principii şi practici nebiblice, care necinstesc în cea mai mare măsură Capul Trupului, pe Hristos, în cer, şi aduc mari pagube copiilor lui Dumnezeu.

Trupul lui Hristos într-un anumit loc

Am folosit de mai multe ori expresia adunare locală. Asupra acestui aspect al Trupului lui Hristos dorim să insistăm acum. Un verset important pentru subiectul nostru se află în 1. Corinteni 12:27 : „Voi sunteţi Trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele Lui“. Apostolul a vorbit într-un mod general, care cuprinde pe toţi credincioşii de pe pământ, despre Trup, despre mădularele sale şi despre funcţiile lor multiple, pe care le exercită în folosul întregului (versetele 14-26). Acum însă spune în mod surprinzător: „Voi sunteţi Trupul lui Hristos“. La cine se referă acel „voi“? Evident, la credincioşii din Corint, după cum ne arată formulele de adresare în cele două epistole către sfinţii din Corint (1. Corinteni 1:2 ; 2. Corinteni 1:1 ). Ei nu sunt priviţi doar ca nişte credincioşi în acel loc, ci ei alcătuiau adunarea locală a lui Dumnezeu din Corint şi aceasta la rândul ei, era expresia adevărului mai mare, singurul Trup.

Aici avem deci Trupul lui Hristos în aspectul său local, ceea ce constituie o latură deosebit de importantă, dacă este vorba de respectarea acelui singur Trup şi de strângerea noastră ca mădulare ale Trupului Său. Dumnezeu vrea ca Trupul lui Hristos să devină vizibil într-un loc sau altul de pe pământ. În acest sens, credincioşii din Corint au fost Trupul lui Hristos din Corint. Ei nu au fost Trupul universal al lui Hristos în Corint, astfel încât alţi credincioşi din alte locuri să fie excluşi (este semnificativ faptul că, în greacă, lipseşte articolul înainte de „trup“); ei purtau însă, ca adunare locală, caracteristicile Trupului lui Hristos şi pe acestea trebuia să le manifeste în locul în care se găseau.

Acestea sunt şi astăzi gândurile lui Dumnezeu pentru fiecare adunare locală. Chiar dacă copiii lui Dumnezeu înţeleg sau nu, Dumnezeu îi consideră pe toţi credincioşii, dintr-un anumit loc ca Trup al lui Hristos, în locul acela, deci ca expresie a Trupului lui Hristos în acel loc. Ei au privilegiul şi răspunderea de a lucra pentru Hristos şi conform unităţii Trupului Său în care se află. Există doar un singur Trup, după cum există doar un singur Cap – Hristos. Orice independenţă este exclusă; şi fiecare credincios sincer va putea recunoaşte chiar de acum că aceste principii sunt de o importanţă extremă pentru strângerea locală a celor credincioşi.

Desigur, Biserica se atlă astăzi într-o stare de ruină şi nici un grup de credincioşi dintr-un loc nu poate afirma că este Trupul lui Hristos acolo. Dumnezeu însă nu ne dă, pentru zilele decăderii, alte principii conform cărora să acţionăm. Noi suntem chemaţi, atunci ca şi acum, să reprezentăm acest caracter al unităţii singurului Trup şi să respingem tot ce contrazice marele adevăr despre singurul Trup. Să ne dea Dumnezeu har pentru aceasta şi să binecuvânteze această carte!

Taina voii Sale

La finele capitolului întâi al epistolei către Efeseni, Trupul lui Hristos ne este prezentat sub aspectul veşnic sau putem spune, de asemenea, Trupul lui Hristos aşa cum există el în hotărârea lui Dumnezeu. Înainte de a ne ocupa mai îndeaproape cu acest deosebit de preţios aspect al Adunării, este desigur bine să fim lămuriţi asupra a ceea ce Dumnezeu Şi-a propus în El Însuşi să aducă „pentru administrarea plinătăţii timpurilor“, adică pentru timpul împărăţiei de o mie de ani. Această hotărâre a lui Dumnezeu în privinţa lui Hristos şi a Bisericii în acea ultimă epocă este numită în versetul 9 „taina voii Sale“, al cărei apogeu este de „a uni în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ“ (versetul 10); este voia lui Dumnezeu ca Hristos, în calitate de Om slăvit, să stăpânească peste întregul univers. Aceasta este o primă şi covârşitoare parte a acestei taine. Cea de a doua parte, subordonată primeia, este descrisă în versetele 11-14: credincioşii din vremea harului au obţinut prin El o parte de moştenire care constă în aceea că vor domni împreună cu El. În împărăţia de o mie de ani, Hristos va avea şi va exercita supremaţia absolută asupra cerului şi a pământului, care atunci nu vor mai fi despărţite, ci vor forma un tot unitar sub împărăţia Lui, de pace. El va stăpâni peste tot, nu însă peste Adunarea Sa: ea va stăpâni cu El. Adunarea posedă încă de pe acum marele privilegiu şi binecuvântarea nemăsurată de a fi unită cu Hristos, de a aparţine lui Hristos şi de a fi în Hristos. Cât de mari sunt binecuvântările de care se poate bucura Adunarea! Desigur, şi ea a eşuat în mărturia responsabilă a lui Hristos pe pământ, după cum şi omul a eşuat în fiecare dispensaţie anterioară. Am văzut acest lucru în capitolul 1, când am privit cele şapte dispensaţiuni.

Dar la plinătatea timpurilor, în cea de-a şaptea dispensaţiune, Hristos va împărăţi ca Om şi va împlini toate gândurile lui Dumnezeu, tocmai în acel loc în care până atunci Dumnezeu a fost necinstit de către om. În cei o mie de ani ai domniei lui Hristos, toată creaţia va beneficia de binecuvântările împărăţirii Sale, binecuvântări care izvorăsc numai din harul lui Dumnezeu Faptul că în Apocalipsa 20:4 se spune şi despre martirii necazului celui mare că vor domni împreună cu Hristos, dovedeşte clar că aici, în partea a doua a tainei, nu este vorba de latura cea mai înaltă a privilegiilor Adunării. Totuşi poziţia deosebită a Adunării şi relaţia ei cu Hristos rămân în picioare pentru veşnicie şi care au la bază lucrarea îndeplinită de Hristos la Golgota. Tristeţea şi durerea, creaţia supusă deşertăciunii (Romani 8:20 etc.), perioada orbirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu din timpuri străvechi (Israel) şi perioada domniilor nebuneşti ale naţiunilor îşi vor găsi atunci sfârşitul. Nici slăbiciunea Adunării, cu separările ei şi nici puterea lui Satan pentru ispitirea oamenilor nu vor mai fi.

Întreaga creaţie încă suspină, deoarece toate aceste lucruri sunt încă la noi. Ca urmare a păcatului, această creaţia a fost supusă la tot felul de suferinţe şi boli, chiar şi la moarte. Dar Dumnezeu le va pune capăt tuturor acestora, când va veni Hristos pentru a împărăţi peste această creaţie suferindă. În vremea aceea Satan va fi legat, iar oamenii vor fi eliberaţi de sub robia şi ispita sa. Atunci Dumnezeu Îşi va binecuvânta poporul pământesc sub conducerea şi regalitatea lui Mesia. El va binecuvânta şi orice naţiune care-L va fi sfinţit în mijlocul ei. Nici pământul nu va continua să rămână în starea actuală de sărăcie şi mizerie, ci blestemul va fi înlăturat, iar pustiul se va bucura şi va înflori. Întreaga scenă prezentă va fi schimbată când Hristos va fi izvorul şi centrul fiecărei binecuvântări. Hristos, ca „cel mai tare“, îl va lega pe cel tare, deoarece „sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui“. El este Domnul cerului şi al pământului, care va domni ca Mesia peste poporul Său pământesc şi ca Fiu al Omului peste toate naţiunile pământului. Această lume agitată va fi vindecată pe deplin atunci când Domnul Isus va veni şi orice ochi Îl va vedea în slava Sa. Atunci va fi slăvit şi în sfinţii Săi, care vor apărea cu El în slavă, va fi privit cu uimire de toţi cei care au crezut (citeşte în 2. Tesaloniceni 1:10 ). Aceasta este pe scurt hotărârea lui Dumnezeu, taina voii Sale. Preamărit fie Numele Său minunat pentru aceasta!

Plinătatea Sa

După ce în versetele 10 şi 11 din Efeseni 1 ne este prezentată hotărârea lui Dumnezeu pentru vremea împărăţiei de o mie de ani, apostolul vorbeşte în ultimele două versete ale capitolului, despre Trupul lui Hristos sub raportul său absolut, dincolo de timp, şi spune: „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi“ (versetele 22 şi 23). Domnul Isus va stăpâni odată peste tot; aceasta am văzut, dar deja astăzi Îi sunt supuse toate lucrurile de către Dumnezeu. Deja astăzi Hristos, ca Fiu al Omului, este Căpetenie peste toate lucrurile, peste întregul univers, chiar dacă nu vedem că toate Îi sunt supuse (Evrei 2:8 ). Ce contradicţie ne este pusă aici în faţa inimilor: scumpul nostru Domn, ca Om odinioară în mormânt – acum ca Om (nu ca Dumnezeu) înălţat foarte sus! El a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu în natura noastră omenească, pentru ca noi, fii ai oamenilor, să putem avea parte de înălţarea Sa. Şi această Persoană binecuvântată a fost dată Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii. Minunat har! Aici nu este vorba de Hristos în calitate de Cap al Adunării, deşi, bineînţeles, El este aceasta (citeşte în Coloseni 1:18 ), ci în calitate de Căpetenie peste toate. În felul acesta L-a dăruit Dumnezeu Adunării. Să ne oprim o clipă asupra acestui lucru. În Ioan 17 găsim cuvintele „Mi i-ai dat“. Ce valoare trebuie să avem noi în ochii Tatălui, încât să ne dea cadou Fiului Său iubit! Aceasta este de fapt har nemărginit.

Dar aici în epistola către Efeseni, se spune: „dat Bisericii“. Să ne dea Dumnezeu inimi deschise pentru a pricepe şi a ne bucura de gândurile harului Său! Ce trebuie să fie Adunarea pentru inima lui Dumnezeu, încât i-a dăruit această Persoană, acest obiect al dragostei şi al plăcerii Sale! Ce revelaţie a dragostei lui Dumnezeu! Mai mult nu ne-a putut da Dumnezeu decât pe El, care Odinioară Îl mulţumea în toate şi pe care, drept răsplată, L-a înălţat pentru a fi Căpetenie peste toate lucrurile. Creştinul este acum un mădular al Trupului Său şi a ajuns, prin Duhul Sfânt, în cea mai intimă legătură cu El; nu numai că a găsit viaţă în El, ci se bucură şi de a fi una cu El, care este Căpetenia înălţată peste toate.

Dacă Dumnezeu i-a dat de fapt lui Adam stăpânirea peste tot ce i-a fost supus, totuşi şi Eva a împărţit-o cu el, după voia lui Dumnezeu, prin legătura ei cu Adam. Tot astfel şi Adunarea, prin unirea ei cu ultimul Adam (1. Corinteni 15:45 ), Omul din cer, care acum este în cer, devine părtaşă la toată slava care I s-a dat, la locul stăpânirii Sale peste toate ca Trup al Său, adică ea este cu El într-o legătură care nu se poate desface. Adunarea este Trupul Său, noi facem parte din El. Cât de mult ar trebui acest fapt să înalţe sufletele noastre deasupra scenei actuale! Constatarea binecuvântată că Dumnezeu L-a dat pe Hristos Căpetenie peste toate lucrurile Adunării face necesară o descriere mai îndeaproape a Adunării. Aceasta se face în versetul 23: „care este Trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi“. Să observăm faptul că acum, pentru prima dată, atenţia noastră este îndreptată asupra Adunării, ca aspect deosebit al hotărârii lui Dumnezeu. Ceea ce este Hristos pentru Adunare am văzut deja pe scurt. Adunarea se găseşte însă şi într-o relaţie definitivă cu Hristos. Deci, dacă aici se spune că ea este „Trupul Lui“, atunci această expresie include în chip minunat unirea şi legătura de nedesfăcut care există între Cel întâi născut şi fraţii cei mulţi. Adunarea este astfel 1) Trupul şi 2) plinătatea lui Hristos.

Ambele adevăruri sunt de neconceput pentru mintea noastră şi totuşi avem nevoie să le pricepem prin credinţă şi să ne bucurăm de realitatea şi de preţul lor. cât de fericiţi putem să ne considerăm, pentru că, în calitate de credincioşi. avem de-a face cu Adevărul, cu Cuvântul lui Dumnezeu! Unitatea trainică dintre Hristos şi mădularele Sale vii este un adevăr care, dacă îl primim prin credinţă ca un fapt prezent, poate deveni unul dintre cele mai importante izvoare pentru bucuria credincioşilor. Pe de o parte este adevărat că Hristos este plinătatea noastră ca Domn al vieţii şi al harului. El este totul şi în toţi. Acest gând este dezvoltat mai pe larg în epistola către Coloseni. Pe de altă parte Adunarea este numită plinătatea Sa. Deci Adunarea este – o spunem cu deosebit respect – completarea Domnului înviat. El este atât Dumnezeu cât şi Om. Ca Fiu al lui Dumnezeu, nu are nevoie de nimeni pentru a-Şi arăta slava, ca om însă are nevoie. Deşi El umple universul cu slava Sa dumnezeiască, nu va fi singur la vremea arătării Sale.

Trupul fără cap este incomplet: Hristos fără Adunare ar fi tot atât de incomplet în slava învierii Sale, aşa cum ar fi fost Adam fără Eva. Această relaţie a Adunării cu El, Capul, este veşnică: ea va fi păstrată totdeauna. Împărăţia de o mie de ani şi părtăşia noastră la domnia lui Hristos se vor sfârşi, această relaţie, acest binecuvântat „a fi una“ cu Hristos va rămâne veşnic. Har nemăsurat al lui Dumnezeu! Hotărâre a lui Dumnezeu care depăşeşte marginile priceperii noastre!

Acesta este deci aspectul veşnic al Trupului lui Hristos: Domnul Isus vrea să împartă cu ai Săi slava Sa în veci. Acesta a fost gândul lui Dumnezeu din vesnicie, că Fiul Său, ca Om binecuvântat, slăvit, va împărţi, spre propria Sa slăvire, toată slava pe care o are ca Om înviat cu aceia care prin firea lor, nu au fost altceva decât nişte păcătoşi sărmani şi pierduţi, dar care acum sunt atât de strâns uniţi cu Hristos, în cer. Ce mângâiere pentru inimile noastre să ştie că El nu vrea să fie fără noi în slava care I s-a dat, că El nu vrea să-Şi ia în primire fără noi moştenirea şi nu o face! Atunci rugăciunea Domnului din Evanghelia după Ioan 17:24 va fi ascultată pe deplin: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.“ Încă nu am ajuns în slavă, iubiţilor, dar am gustat ceea ce este mai bun decât slava – iubirea divină care ne va duce acolo.

Un cuvânt la început, pentru a recunoaşte îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi, ca unii care suntem adunaţi pentru Numele lui Isus. Nu pot decât să-mi plec capul şi să-L ador, amintindu-mi clipele numeroase de înviorare reală şi de bucurie sinceră pe care El ni le-a dat să le avem împreună în prezenţa Sa. Amintirea clipelor acestora, în timp ce ne umple inimile de adorare înaintea lui Dumnezeu, cei împreună cu care ne-am bucurat de astfel de binecuvântări ne devin nespus de scumpi. Legătura Duhului este o legătură reală. Şi, în încrederea pe care El mi-o dă în dragostea pentru fraţii mei, aş vrea, ca frate şi slujitor al vostru din dragoste pentru Hristos, să vă spun fără rezervă ceea ce mi se pare să fie de o mare importanţă pentru continuarea fericirii noastre şi folosul nostru comun: ca şi, pentru ceea ce este şi mai preţios, pentru slava Aceluia în Numele căruia suntem adunaţi.

Când, în iulie anul trecut, am fost călăuziţi de Domnul, cum nu mă îndoiesc, să înlocuim cu adunări libere, duminica seara, predicarea evangheliei care avea loc până atunci, prevedeam tot ce se va întâmpla. Aş putea spune că rezultatul nu m-a surprins deloc. Sunt lecţii în legătură cu călăuzirea practică a Duhului Sfânt care nu pot fi învăţate decât prin experienţă. Şi multe lucruri care pot acum, datorită binecuvântării Domnului, să fie apreciate de priceperea voastră spirituală şi de cugetul vostru, ar fi fost cu totul de neînţeles dacă n-aţi fi învăţat să cunoaşteţi felul de adunări cărora li se aplică aceste adevăruri.

Se zice că experienţa este cel mai bun învăţător. Lucrul acesta ar putea fi pus la îndoială şi pe bună dreptate, dar nu poate fi îndoială că experienţa ne face să simţim nevoi pe care numai învăţătura dumnezeiască le poate satisface. Mă veţi înţelege că nu este o bucurie pentru mine să văd pe fraţii mei nemulţumiţi de partea pe care o iau unii şi alţii, în strângerile laolaltă. Dar, dacă starea aceasta de lucruri va contribui, cum sunt încredinţat că se va întâmpla, să deschidă inimile noastre la lecţiile Cuvântului lui Dumnezeu, pe care altminteri nu le-am fi învăţat atât de bine, acest rezultat va fi cel puţin o pricină de recunoştinţă şi de bucurie.

Învăţătura locuirii Duhului Sfânt “în trup, în biserică” şi prin urmare a PREZENŢEI şi CONDUCERII Lui în adunările sfinţilor îmi apare de câţiva ani, dacă nu ca adevărul cel mai mare al dispensaţiunii actuale, cel puţin ca unul din cele mai însemnate adevăruri care disting perioada aceasta. Tăgăduirea practică şi obişnuită a acestui adevăr constituie una din trăsăturile cele mai serioase ale apostaziei care şi-a făcut loc. Sentimentul acesta nu mi se micşorează, ci mai degrabă mi se adânceşte în suflet, pe măsură ce timpul se scurge.

Vă mărturisesc deschis că, deşi recunoscând din plin că sunt copii ai lui Dumnezeu în toate denominaţiunile care ne înconjoară şi, dorind să-mi ţin inima deschisă faţă de toţi dintre ei, nu mi-ar fi cu putinţă să fiu în părtăşie cu vreun grup oarecare de creştini care înlocuiesc călăuzirea suverană a Duhului Sfânt cu unele forme ale clerului, – tot aşa cum, dacă aş fi fost israelit, n-aş fi putut avea părtăşie cu ridicarea unui viţel de aur în locul Dumnezeului Celui viu. Faptul că lucrul acesta a avut loc în toată creştinătatea şi că judecata stă să cadă peste ea din cauza păcatului acestuia şi atâtor altor păcate, nu face decât să recunoaştem cu durere partea noastră; şi ne umilim înaintea lui Dumnezeu, ca unii care toţi am participat la acest păcat şi ca fiind toţi un singur trup în Hristos, împreună cu acel mare număr de creştini care şi azi încă rămân în starea aceasta de lucruri şi se slăvesc cu ea.

Dar greutăţile care însoţesc despărţirea de răul acesta, greutăţi pe care începem să le simţim (aşa cum le-am putut prevedea), nu au deloc puterea să-mi slăbească în vreun fel convingerea cu privire la răul acesta, de care Dumnezeu în harul Său ne-a făcut să ne despărţim. Şi greutăţile acestea nu trezesc nicidecum în mine vreo dorinţă de a mă întoarce la felul acesta de poziţie şi autoritate omenească şi oficială. De poziţia şi autoritatea aceasta se face caz de către o anumită clasă de persoane, ele fiind caracteristice bisericii de nume şi contribuind la grăbirea judecăţii care va cădea în curând peste ea.

Dar, prea iubiţii mei fraţi, în cazul în care convingerea noastră cu privire la adevărul şi însemnătatea învăţăturii prezenţei Duhului Sfânt n-ar fi prea profundă, daţi-mi voie să vă amintesc că prezenţa aceasta a Duhului Sfânt în adunările sfinţilor este un fapt. Şi tocmai de o credinţă în acest fapt avem nevoie. Suntem înclinaţi să-l uităm. Şi uitarea sau necunoaşterea faptului acestuia este cauza principală a faptului că ne adunăm fără a avea vreun folos pentru sufletele noastre. Dacă ne-am aduna nu pentru altceva decât ca să fim în prezenţa lui Dumnezeu; dacă nu am crede altceva decât că atunci când suntem strânşi laolaltă El este în adevăr prezent, ce efect va avea convingerea aceasta asupra sufletelor noastre!

Fapt este că atât de real cum Hristos era prezent cu ucenicii Săi pe pământ, tot atât de real Duhul Sfânt este prezent acum în adunările sfinţilor. Dacă prezenţa aceasta ar putea în vreun fel să fie arătată simţurilor noastre – dacă am putea vedea aşa cum ucenicii Îl vedeau pe Domnul Isus – ce sentiment solemn am încerca şi cum ar fi inimile noastre stăpânite de el! Ce linişte profundă, ce atenţie respectuoasă, ce încredere în El ar rezulta! Ar fi cu neputinţă să aibă loc vreo grabă, vreun sentiment de rivalitate, de nelinişte, dacă prezenţa Domnului ar fi astfel descoperită vederii şi simţurilor noastre. Şi prezenţa Lui să aibă mai puţină influenţă pentru că este vorba de o problemă a credinţei şi nu a vederii? Este El oare mai puţin prezent cu adevărat pentru că este nevăzut? Lumea sărmană nu primeşte deloc lucrul acesta, pentru că ea nu-L vede. Şi noi să luăm aceeaşi poziţie ca a lumii şi s-o părăsim pe a noastră? “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte. Dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că El rămâne cu voi şi va fi în voi” (Ioan 14:16-17 ).

“Dar voi Îl cunoaşteţi“. Aşa să fie, prea iubiţilor! Sunt tot mai mult convins că cea mai mare lipsă a noastră este credinţa în prezenţa personală a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt. N-au fost vremuri în care prezenţa Lui era realizată în mijlocul nostru, ca un fapt? Şi cât de binecuvântate erau astfel de clipe! Puteau să fie şi erau intervale de tăcere; dar cum erau folosite? Aşteptând cu toată seriozitatea toate de la Dumnezeu. Nu într-o îngrijorare fără încetare de a şti cine se va ruga sau cine va vorbi; nu întorcând foile Bibliei sau ale cărţilor de cântări pentru a găsi ceva care ne-ar părea potrivit. Nu; nici gânduri îngrijorate cu privire la ce vor zice cei ce erau acolo ca vizitatori. Dumnezeu era acolo! Fiecare inimă era preocupată cu El. Şi dacă cineva ar fi deschis gura numai pentru a întrerupe tăcerea, s-ar fi simţit că era în adevăr o întrerupere.

Când tăcerea era întreruptă, era printr-o rugăciune care întrupa dorinţele şi exprima năzuinţele tuturor celor prezenţi; sau printr-o cântare la care fiecare se putea uni cu tot sufletul: sau printr-un cuvânt care se adresa cu putere inimilor noastre. Şi cu toate că multe persoane puteau fi folosite pentru a indica o cântare sau alta, pentru a rosti rugăciunile sau cuvintele acelea, era atât de evident că un singur Duh îi călăuzea şi rânduia toate, ca şi cum un program ar fi fost mai dinainte făcut şi fiecare îşi va fi avut partea lui hotărâtă. Nici o înţelepciune omenească n-ar fi putut face un plan de felul acesta. Armonia era divină. Duhul Sfânt era Cel ce lucra prin mai multe mădulare, în locurile lor diferite, pentru a exprima adorarea şi pentru a răspunde nevoilor tuturor celor ce erau prezenţi.

Şi de ce n-ar fi totdeauna aşa? Repet, fraţii mei prea iubiţi, prezenţa Duhului Sfânt este un fapt şi nu o doctrină. Şi desigur, dacă El este prezent în realitate când suntem adunaţi laolaltă, nici un alt fapt nu poate fi asemănat cu el. Acesta este desigur marele fapt care umbreşte orice alte fapte şi care ar trebui să caracterizeze totul în adunare. Aici este vorba nu numai de o negaţie. Prezenţa Duhului Sfânt nu înseamnă numai că adunarea n-ar trebui să fie condusă după o rânduială omenească şi fixată mai dinainte; ea înseamnă mai mult decât atât: dacă Duhul Sfânt este prezent, El trebuie să dirijeze adunarea. Prezenţa Lui nu înseamnă deloc că fiecare ar avea libertatea de a lua parte la ce se face în adunare; dimpotrivă, ea înseamnă tocmai contrariul lucrului acestuia. Este adevărat, nu trebuie să existe vreo restricţie omeneasca; dar dacă Duhul Sfânt este prezent, nimeni nu trebuie să ia vreo parte oarecare în adunare, în afară de acela pe care Duhul îl pune la lucru şi pe care îl califică. Libertatea slujirii este libertatea Duhului Sfânt de a da fiecăruia în parte aşa cum voieşte El (1. Corinteni 12:11 ). Dar noi nu suntem Duhul Sfânt! Şi dacă uzurparea locului Lui de către o singură persoană este un lucru de netolerat, ce să spui de uzurparea locului Său de către un număr de persoane care ar lucra pentru că ar fi libertate de a lucra şi nu pentru că ar şti că tocmai acela este gândul pe care Duhul Sfânt îl are pentru clipa aceea, ca să fie făcut?

O credinţă reală în prezenţa personală a Domnului ar pune în ordine toate lucrurile acestea. Nu înseamnă că ar trebui dorită tăcerea pentru ea însăşi sau că cineva ar trebui să se reţină să lucreze numai din cauza prezenţei cutărui sau cutărui frate. Mai bine tot felul de neorânduieli, pentru ca starea adevărată de lucruri să se arate, decât să fii înăbuşit de prezenţa unui anumit frate. Ce este de dorit este ca prezenţa Domnului să fie realizată în aşa fel încât nimeni să nu rupă tăcerea decât sub călăuzirea Sa. Şi sentimentul prezenţei Sale să ne păzească astfel de tot ce este nedemn de El şi de numele Domnului Isus, pentru care suntem adunaţi.

Sub o altă dispensaţie citim îndemnul următor: “Păzeşte-ţi piciorul când intri în casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai degrabă să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căc i ei nu ştiu că fac rău. Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în ceruri şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” ( 5:1-2 ). Desigur, dacă harul în care suntem noi acum ne-a dat o libertate mai mare să mergem la Dumnezeu, nu trebuie să folosim o astfel de libertate ca o scuză pentru lipsa de respect şi pentru pripeală. Prezenţa reală a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt în mijlocul nostru ar trebui desigur să fie tot aşa un motiv pentru un respect sfânt şi o teamă evlavioasă, cum este şi faptul că Dumnezeu este în cer şi noi pe pământ. „De aceea, pentru că am primit o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu respect şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” (Evrei 12:28,29 ).

Nădăjduind să reiau subiectul acesta, rămân, iubiţi fraţi, un slujitor al vostru în Hristos.

Adaos la cea dintâi scrisoare

Oricât de însemnată este învăţătura prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în adunare, nu trebuie confundată cu cea a prezenţei personale a Domnului Isus în adunarea celor doi sau trei strânşi laolaltă pentru Numele Său.

Unii gândesc că Domnul Isus ar fi prezent în adunare prin Duhul Sfânt, nefăcând deosebire între prezenţa personală a Domnului şi cea a Duhului. Duhul Sfânt administrează şi călăuzeşte, El nu este suveran; Domnul Isus este suveran.

Domnul Isus spune despre Mângâietorul, Duhul adevărului: „EI nu va vorbi de la Sine… El Mă va slăvi… EI va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”; Dar Domnul făgăduieşte să fie El Însuşi acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său. El este în mijlocul celor pentru care S-a dat pe Sine Însuşi, în timp ce Duhul Sfânt nu S-a dat pe Sine Insuşi.

Este de toată însemnătatea să reţinem adevărul prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în adunare. Faptul acesta a fost pierdut din vedere de biserică şi pierderea aceasta a ruinat biserica. Ea a pus clerul în locul prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt.

N-ar trebui totuşi ca, păstrând adevărul acesta, să nu ţinem seama şi de prezenţa personală a Domnului în adunare. În Matei 18:20 , Domnul nu spune: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, Duhul este prezent în mijlocul lor” (oricât de adevărat şi binecuvântat este lucrul acesta), ci „Eu sunt în mijlocul lor”.

Este o pierdere mare pentru suflet şi pentru adunare dacă prezenţa personală a Domnului, ca Domn, este înlocuită cu cea a Duhului, care nu este Domn, ci Mângâietor, care administrează şi conduce.

În 1. Corinteni 12:4-6 găsim trei nume: Duhul, Domnul şi Dumnezeu. Este diversitate de daruri dar este acelaşi Duh. Şi dacă este diversitate de daruri, este prin urmare diversitate de slujbe, însă acelaşi Domn. Slujitorii au primit de la Duhul darurile lor (vers. 11) şi ei îşi împlinesc slujba sub călăuzirea Duhului. Dar, ca slujitori, ei sunt sub autoritatea Domnului lor, care nu este Duhul, ci este Domnul Isus. Duhul distribuie şi călăuzeşte slujbele, dar slujitorii sunt slujitorii Domnului.

Tot aşa, dacă este vorba de cină, ea este cina Domnului. Moartea Domnului este vestită şi este vorba de paharul Domnului, masa Domnului (în contrast cu cea a demonilor). Deci El are autoritate aici, ca să hotărască cine sunt cei ce trebuie să ia parte (1. Corinteni 11 ).

Remarcaţi totuşi că numai prin Duhul Sfânt poate spune cineva: „Isus este Domnul” ( 12:3 ).
Dar fără să vrei, se poate nesocoti autoritatea Dornnului în adunare şi se poate înlocui cu cea a Duhului Sfânt, care nu este Domn, ci cârmuieşte din partea Celui ce este Domn. Biserica din evul mediu a căzut într-o extremă cu totul diferită, punând călăuzirea omului în locul călăuzirii Duhului Sfânt.

Este bine de observat că în Matei 18:18-20 , Domnul Isus nu vorbeşte despre Duhul, ci de autoritatea Sa ca Domn, de Numele Său şi de prezenţa Sa personală. Fără îndoială că acestea sunt realizate sub călăuzirea Duhului Sfânt, dar nu ne adunăm pentru numele Duhului Sfânt şi nici în jurul Lui. Dacă nu te gândeşti decât la prezenţa Duhului Sfânt, pierzi din vedere adevărul prezenţei personale a Domnului în adunare şi atunci faci Domn din Duhul Sfânt. Şi tocmai dimpotrivă, nu poţi avea adevărul prezenţei personale a Domnului ca suveran, fără a avea adevărul prezenţei şi lucrării Duhului, ca Cel ce cârmuieşte din partea Domnului, şi atunci ai tot ce trebuie.
O altă observaţie care face să arate ce deosebeşte prezenţa Duhului Sfânt de prezenţa personală a Domnului în adunarea celor doi sau trei strânşi laolaltă pentru Numele Său este că Duhul Sfânt poate să fie întristat, din nefericire – acolo unde Domnul nu poate să fie. Într-o adunare sectară, sfinţii care o compun au totuşi pe Duhul Sfânt în ei şi cu ei. Ei pot să nu-şi dea seama de prezenţa Lui, să nu gândească decât la influenţa Lui şi să-L întristeze, dar El nu-i lasă, nu pleacă de la ei. “El rămâne cu voi şi va fi în voi”. Dar Domnul Isus Însuşi, El nu poate fi găsit într-o adunare sectară. În Matei 18:20 nu este vorba de atotprezenţa Lui, căci în sensul acesta El este peste tot, fără deosebire. Dar dacă este vorba de strângeri laolaltă religioase, Domnul n-a făgăduit să fie în toate, ci numai şi numai acolo unde Numele Său este centrul şi baza strângerii laolaltă. „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, Eu sunt în mijlocul Lor!”. Şi dacă El este acolo, El este Cel ce are autoritatea, iar Duhul Sfânt cârmuirea.

Dacă am avea sentimentul lăuntric că Domnul este acolo ca Domn, că noi suntem acolo unde El este, ce influenţă solemnă ar avea asupra inimilor noastre şi în acelaşi timp ce siguranţă, şi ce odihnă! Cum ar fi atunci liber Duhul Sfânt să ne dea binecuvântările lui Hristos, luând din ce este al Domnului ca să ne descopere.

Ce privilegiu imens este să fii adunat pentru Numele slăvit al Celui ce a murit, a înviat şi a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu, al Celui ce ne-a trimis Mângâietorul, al celui ce vine de acolo la noi! Da, Numele acesta slăvit este temelia strângerii laolaltă pentru care El spune: “Eu voi fi în mijlocul lor“. Domnul nostru, trupeşte absent, Se află duhovniceşte prezent într-un mod real (şi nu numai prin Duhul Sfânt) în mijlocul celor pe care Numele Său i-a unit. El este acolo şi nu în altă parte când este vorba de strângeri laolaltă, şi ce siguranţă aduce faptul că acolo El este Domn!

Importanţa anumitor capitole în Scriptură

Există, în Scriptură, capitole care conţin o prezentare atât de completă şi de binecuvântată a unui mare adevăr al lui Dumnezeu, încât dobândesc şi păstrează un loc cu totul deosebit în mintea credinciosului. Deşi toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi are aceeaşi autoritate, această impresie excepţională a anumitor pasaje nu poate cu toate acestea să fie blamată, pentru că întotdeauna vom găsi că este produsă de o parte care conţine o descoperire specială a lui Dumnezeu şi a căilor Sale, sau a dragostei lui Hristos faţă de noi. De-abia se poate spune că acest capitol despre care doresc să vorbesc, are acest caracter; totuşi gândesc că anumite dezvoltări practice ale acestei părţi din Scriptură vor putea fi utile. Există în ea o desfăşurare foarte remarcabilă şi completă a măririlor minunate la care se pot ridica sfinţii, şi a deplorabilelor adâncimi în care pot coborî; găsim în ea principiile puternice, fie ale binelui, fie ale răului, principii care sunt la lucru în credincioşii care participă la cele două naturi ale binelui şi răului, în care îi vedem asociaţi, pe de o parte, cu ce este mai înalt şi mai  minunat; pe de altă parte, cu cea mai josnică degradare; în acest capitol vedem şi felul în care harul divin lucrează pentru a face să triumfe binele în noi; el ne dă o vedere clară a întregii lucrări a acestui har pentru a produce rezultatul perfect, în bine şi în binecuvântare, a luptei spirituale în care suntem prin cunoaşterea binelui şi a răului pe care căderea ne-a făcut să o dobândim.

Subiectele din 2. Corinteni 12 : Ridicarea în al treila cer – degradarea cărnii – puterea umblării creştinului

Este foarte frapant de văzut, în ce fel, în acest singur capitol, găsim starea cea mai glorioasă în care un creştin poate fi ridicat, stare excepţională fără îndoială ca experienţă, şi condiţia cea mai mizerabilă în care poate cădea, ca şi toate principiile practice, după care lucrarea divină lucrează în aceste două extreme. La începutul capitolului, vedem un sfânt în al treilea cer, în paradis, unde carnea nu poate înţelege, nici primi nimic. Pavel nu ştia dacă era acolo în trup sau în afara trupului. Nu mai exista pentru el nicio conştienţă a existenţei omeneşti în carne; de aceea nu a putut exprima ce auzise, când a avut din nou conştienţa existenţei în carne. Astfel este sfântul la începutul acestui capitol. La sfârşit, găsim unul, poate mai mulţi care, căzuţi în curvie, necurăţie şi desfrâu, erau fără pocăinţă cu privire la aceste păcate. Ce contrast între această ridicare în al treilea cer şi această josnică degradare carnală! Şi creştinul este în stare de amândouă! Ce lecţie! Ce avertizare pentru fiecare sfânt, chiar dacă nu va fi nici la una, nici la cealaltă din aceste extreme! Cât de potrivit este aceasta pentru a da conştienţa celor două naturi care sunt la lucru şi a elementelor care se luptă în viaţa spirituală a credinciosului aici jos! O altă parte a acestui capitol ne va arăta unde se găseşte singura putere capabilă să facă un sfânt să meargă de-a lungul umblării lui, în mod consecvent cu binele ceresc la care este chemat.

Rolul legii

a) Legea pentru o creatură pe pământ

Când Pavel vorbeşte de răpirea lui în al treilea cer, foloseşte o expresie remarcabilă cu privire la el însuşi: „Ştiu un om în Hristos” (v. 1), spune el. Câteva gânduri preliminare, cu privire la lege, vor uşura înţelegerea acestei expresii. Legea dădea unui om o regulă divină şi desăvârşită pentru purtarea lui pe pământ; dar ea nu l-a introdus niciodată în cer. Fiinţele cereşti, ca îngerii, de exemplu, acţionează după perfecţiunea abstractă a acestei reguli divine, cea pe care a dat-o Domnul Însuşi: Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Aceasta este perfecţiunea creaturii; dar este natura lor în care i-a păstrat Dumnezeu. A prescrie sentimente şi o purtare prin intermediul unei legi, este cu totul altceva; iată ce uită creştinii atât de des. Tot ce cuprinde lege este desăvârşit la locul său şi în scopul său; ea ne spune care este starea bună a unei creaturi, interzice răul la care este împinsă carnea. Dar de ce să prescrie aceasta? Fără îndoială, ascultarea este o parte a desăvârşirii creaturii. Pentru o fiinţă supusă lui Dumnezeu, a face numai binele nu ajunge ca să umble cu dreptate, pentru că Dumnezeu are o autoritate absolută asupra sa. Astfel poate Dumnezeu prescrie şi prescrie îngerilor anumite acte particulare de slujire, şi ei se supun.

b) Legea prescrisă din cauza răului care este în natura omului

Dar când este prescrisă o stare de suflet, de ce este prescrisă? Pentru că este necesar, din cauza stării persoanei căreia îi este adresată porunca. Ea are dispoziţii care o îndeamnă să facă tocmai contrariul a ceea ce este prescris. A porunci cuiva să facă un lucru, înseamnă a presupune că nu îl face şi că nu îşi propune să îl facă fără o poruncă. Dacă adăugăm că nouă porunci din zece, interzic păcate pozitive şi dispoziţii rele, pentru că oamenii sunt înclinaţi să comită aceste păcate şi au aceste dispoziţii rele (pentru că altminteri nu ar fi fost nevoie să li se interzică), vom găsi că natura însăşi şi existenţa unei legi care, prin autoritatea lui Dumnezeu, prescrie binele, presupune răul în natura omului, care este opusă binelui. Examinaţi cazul sub toate faţetele lui, veţi vedea că este acolo un adevăr deplorabil. Nu puteţi porunci dragostea, adică să o produceţi poruncind-o; şi nici nu puteţi îndepărta poftele interzicându-le unei naturi din care fac parte.

Este totuşi ceea ce face legea şi ceea ce trebuie să facă ea, dacă Dumnezeu dă una. Ea demonstrează că ceea ce este interzis, este păcat şi că este în om pentru a fi interzis; dar ea nu înlătură niciodată păcatul. Ea prescrie binele în creatură pe pământ; dar cât de departe este aceasta de a înălţa un om în locurile cereşti! Legea nu poate avea o asemenea pretenţie. Omul are acum, prin cădere, cunoştinţa binelui şi a răului, şi legea acţionează după această uimitoare facultate, despre care Dumnezeu a putut spune: „Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul” (Genesa 3:22). Dar cum? Omul este sub stăpânirea răului; dar legea cere de la el binele pe care nu-l are, şi îi arată tot răul care este în el. Îi prezintă cu tărie răul care este în el şi consecinţele răului în judecată; şi, cât priveşte binele pe care îl cere de la el, aceasta nu are alt efect decât să-i dea cunoştinţa că nu îl are în el.

c) Legea, contrar harului, nu prezintă, nici nu produce binele

Legea, pe lângă aceasta, nu arată omului niciun bine, ca obiect impus înaintea sufletului său. O repet, pentru a face lucrul clar: legea cere binele în om, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui, de exemplu; dar nu-i prezintă niciun bine. Legea nu descoperă nicio ţintă potrivită pentru a produce binele în om, sau care să poată fi pentru el binele suprem, în puterea vieţii. Astfel legea produce mânie. Unde nu este lege, nu este călcare de lege. Dar harul lucrează într-un mod cu totul diferit; nu cere binele acolo unde nu este, cu toate că îl poate produce. Nu condamnă vinovaţii, ci iartă şi înlătură păcatul lor; ne prezintă o ţintă, Dumnezeu Însuşi, dar Dumnezeu venit lângă noi în dragoste. El face mai mult; comunică ce este bine. Nu este o lege; nu cere binele unde nu este; îl produce. În lupta pe care trebuie să o susţinem între bine şi rău, harul nu lucrează în noi făcându-ne să simţim răul ca o povară de care este imposibil să ne debarasăm, pentru că suntem robii săi, făcându-ne să simţim că suntem sub puterea acestui „trup al morţii” (Romani 8:24 ), vânduţi păcatului. Nu, legea lucrează astfel; şi dacă suntem născuţi din nou, nu simţim decât şi mai profund că ne este imposibil să satisfacem cerinţele ei, astfel încât să fim drepţi prin ele, chiar atunci când am avea, în cel mai înalt grad, voinţa de a face binele. Într-un cuvânt, în cunoştinţa binelui şi răului, cu care are de-a face, harul nu ne duce în luptă, prin sentimentul puterii răului, de care suntem robiţi, nici prin teroarea consecinţelor sale, ci prin posesia unui bine desăvârşit şi divin, prin intermediul căruia suntem înălţaţi mai presus de rău şi îl judecăm; prin posesia unei ţinte desăvârşit de bune, care este plăcerea, ca şi viaţa noastră; prin posesia lui Hristos Însuşi, în care suntem şi care este în noi. „Ştiu”, spune apostolul, „un om în Hristos”.

Omul în carne şi dovedirea stării sale în toată istoria lui

Această expresie cere câteva explicări amănunţite, pentru că ideea unui om în Hristos este adesea foarte vagă în inima multor creştini. În paradis, fără lege, sub lege, şi când Hristos i-a fost prezentat; în toate aceste poziţii, omul a fost întotdeauna  responsabil de poziţia sa, ca om viu, pentru lucrurile făcute în trup. Era considerat precum un copil al lui Avraam, sau „în carne”; adică se găsea înaintea lui Dumnezeu, în firea în care fusese creat şi, în această fire, responsabil de purtarea lui, responsabil pentru că era în carne. Ori rezultatul a fost că omul a eşuat în fiecare din aceste poziţii diferite; a eşuat în paradis: lăsat fără lege, s-a tăvălit în rău; sub lege, a fost călcător de lege; în sfârşit, ca o culme a răului, când Hristos a venit, omul L-a urât, pe El şi pe Tatăl, şi astfel păcatul omului a fost descoperit în întregime; această ură este ultimul şi principalul subiect al judecăţii: omul era pierdut. Pus la încercare timp de patru mii de ani, pomul s-a arătat rău, cu cât a primit mai multe îngrijiri, cu atât rodul lui a fost mai rău. Orice carne era judecată; pomul nu mai putea aduce pe viitor niciun rod. Nu numai că s-a demonstrat, în toate felurile, că omul este păcătos, dar el a şi respins remediul care îi era oferit în har, pentru că Hristos a venit într-o lume deja plină de păcat şi a fost respins şi dispreţuit de oameni. Nu numai că omul, căzut şi vinovat, a fost alungat din paradis; ci, atât cât depindea de voinţa omului, Hristos, venit în har a fost alungat dintr-o lume aruncată în mizerie de păcat, şi pe care El a vizitat-o din bunătate. Istoria omului era  moralmente închisă. „Acum este judecata lumii acesteia” (Ioan 12:31 ), spune Domnul, când grecii s-au suit pentru a I se închina. De aceea se spune: „Acum la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (Evrei 9:26 ).

Hristos a purtat păcatul: 2. Corinteni 5:21 ; Romani 6:7 ; 8:3 ; 6:10

Dar atunci vine lucrarea lui Dumnezeu pentru păcătos: Cel care nu cunoscuse păcatul a fost făcut păcat pentru noi. Prin har şi de bunăvoie, Hristos a băut paharul care Îi fusese dat să-l bea. Şi-a dat viaţa în care a purtat păcatul, şi totul a luat sfârşit cu ea. Chiar viaţa, în care păcatul nostru era purtat, a fost lăsată pe cruce; sângele lui Hristos a fost vărsat. Prin jertfirea Sa, Hristos a înlăturat păcatul tuturor credincioşilor şi i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna. Cel care a murit este achitat de păcat. Ori Hristos a murit: este deci achitat de păcat *. Dar de păcatul cui? De al nostru, al celor care credem în El. Păcatul este înlăturat pe deplin, este înlăturat cu viaţa de care era legat. Moartea lui Hristos a pus capăt, pentru credinţă, existenţei omului vechi, a cărnii, a primului Adam, viaţă în care eram responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi în care Hristos, în har, S-a aşezat pentru noi. „Ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3 ). „Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu” (Romani 6:10 ).

* Deşi aceasta este adevărat şi se potriveşte cu textul englez, nu cred că se poate deduce din textul grec. În rest aceasta, nu are nimic de-a face cu întrebările ridicate acum de acuzatorii mei. Dédicaiôtai nu înseamnă „este achitat”, ci „este îndreptăţit”. Murind, Hristos terminase cu păcatul pe care îl purta; terminase cu el, desfiinţându-l prin moarte. Se poate spune că El a fost în mod personal îndreptăţit faţă de păcat, pentru că  nu avea păcat; şi moartea L-a îndreptăţit, pentru că ea a dovedit, prin ascultarea lui Hristos până la moarte, că nicio încercare nu era în stare să-L facă să păcătuiască. Hristos a murit faţă de păcat. Dar pasajul care spune: „Cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat” (Romani 6:7 ) înseamnă mai degrabă, după părerea mea, că nu se poate acuza un om mort, de păcat, de voia proprie, de poftă. Aceasta este adevărat despre noi, de când am murit. Moartea lui Hristos a dovedit că, în legătură cu El, aceasta a fost întotdeauna şi în mod absolut adevărat. Vechea obiecţie, care s-a făcut la ceea ce am spus mai departe, este o şicană de cuvinte pe cât de dispreţuit, pe atât de superficială. Cuvintele: „viaţa de care el (păcatul) era legat” semnifică viaţa în care Hristos a fost făcut păcat, sau, cum tocmai am spus, viaţa în care a purtat păcatul. A spune că „Hristos a luat înapoi aceeaşi viaţă pe care a pierdut-o”, este o eroare deplină, pentru că, atât cât priveşte viaţa adevărată, esenţială a lui Hristos, El nu a lăsat-o niciodată; şi putem afirma, cu tot atâta adevăr, despre viaţa sufletului nostru, că nu o vom lăsa niciodată. Hristos a fost întotdeauna viu şi „toţi sunt vii pentru El” (Luca 20:38 ).

Dar cât priveşte viaţa pe care o avea în această lume, pe aceea a pierdut-o şi nu a mai luat-o niciodată; iată ce înseamnă: a-şi pierde viaţa, adică viaţa în care trăim aici jos. De aceea Scriptura vorbeşte de „zilele întrupării Sale” (Evrei 5:7 ). Viaţa noastră, ca viaţă a sufletului, nu încetează niciodată; cea a lui Hristos încetează şi mai puţin. Dar cât priveşte viaţa, starea ei pământească, existenţa de aici jos, nu o vom lua înapoi; nici Hristos nu a luat-o înapoi niciodată. Că Şi-a pierdut cu adevărat viaţa pe care o avea aici jos, cine ar îndrăzni să nege? Dacă Hristos Şi-a pierdut viaţa pentru a o lua înapoi, aceasta înseamnă pur şi simplu că a murit cu adevărat şi că a trăit din nou cu adevărat, trup şi suflet. Cât despre sufletul meu, eu nu mor niciodată; dar mor în ce priveşte viaţa mea, considerată ca existenţă pământească, şi acea viaţă, viaţă a cărnii şi a sângelui, nu o voi lua înapoi niciodată. Iau înapoi viaţa, dar nu cea în care eram aici jos în slăbiciune şi în mizerie. Cât despre viaţa în care Hristos este pentru totdeauna acelaşi, nu a pierdut-o, nici nu a luat-o înapoi niciodată. Nu a luat deloc înapoi viaţa în care a trăit aici jos în carne şi de care afirm iarăşi, pe bună dreptate, că era legat păcatul. Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că Hristos a avut păcat în El Însuşi, ci că a fost făcut păcat şi că l-a purtat; iată ce am spus. Poate că am insistat prea mult asupra unei obiecţii atât de puerile şi de absurde. Această doctrină este de cea mai mare importanţă; fără ea niciun creştin nu-şi cunoaşte adevăratul loc.

Răstignit cu Hristos – Nu putem să-I plăcem lui Dumnezeu în carne

Credinţa anticipează judecata cât priveşte omul vechi, cât priveşte carnea şi toate căile ei. Pe principiul responsabilităţii, suntem complet pierduţi. Putem afla acest trist adevăr, în mod experimental, trecând sub lege şi pierzând astfel orice speranţă de a-I plăcea lui Dumnezeu, ca fiind în carne; sau îl putem afişa văzând împotrivirea noastră faţă de Hristos şi nepăsarea noastră faţă de El. Dar pentru credincios, toate acestea au luat sfârşit de la cruce; el este răstignit cu Hristos; cu toate acestea trăieşte, nu el, ci Hristos trăieşte în el. Dacă această cruce a dovedit că în carne, nu este decât păcat şi ură împotriva lui Dumnezeu, ea a îndepărtat şi păcatul pe care îl dovedeşte. Totul este terminat; viaţa este terminată. Dacă un criminal moare în închisoare, ce poate face legea împotriva lui? La fel, în ce ne priveşte pe noi, viaţa în care păcătuiam, a luat sfârşit, pentru că Hristos a murit; de bunăvoie, fără îndoială, dar pentru că Dumnezeu a avut de-a face, în mod judiciar, cu păcatul pe care Hristos l-a purtat pentru noi. Suntem în viaţă acum pe o poziţie cu totul nouă; suntem în viaţă, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu: lucrurile vechi au trecut, este o creaţie nouă, suntem creaţi din nou în Isus Hristos.

Poziţia omului în Hristos: diversele ei caracteristici

Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu mai este în carne; este în Hristos.  Ca om, Hristos a luat o poziţie complet nouă, care nu are nimic comun cu cea a lui Adam nevinovat, sau a lui Adam păcătos. „Haina cea mai bună” (Luca 15:22 ) a fiului risipitor nu făcea deloc parte din prima lui moştenire; era în stăpânirea tatălui şi era un lucru cu totul nou. Hristos a luat această poziţie, ca urmare a lucrării prin care a înlăturat păcatele noastre, lucrare terminată şi care a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat. El a luat acest lor în dreptate şi în El, omul a dobândit o poziţie nouă în dreptate înaintea lui Dumnezeu. Când este adus la viaţă, este prin viaţa în care trăieşte Hristos, al doilea Adam; şi supunându-se dreptăţii lui Dumnezeu, ştiind că este totalmente pierdut în omul vechi, primul Adam; înclinându-se înaintea acestui adevăr solemn pe care crucea îl învaţă, este pecetluit cu Duhul Sfânt, unit în chip viu cu Domnul, un singur Duh cu el: este „un om în Hristos”.

Nu este în carne sau în primul Adam. Toate acestea au luat sfârşit pentru el la cruce, unde Hristos S-a făcut răspunzător pentru el cu privire la omul vechi; Hristos a murit o dată faţă de păcat, şi credinciosul trăieşte pentru Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El aparţine unei creaţii noi, având ca viaţă, viaţa Celui care este Capul. A învăţat la cruce, că ceea ce era înainte a fost complet judecat, condamnat şi pus deoparte pentru totdeauna. Crucea este, pentru credincios, această Mare Roşie şi acest Iordan peste care nu se poate trece, dar pe care le-a traversat, eliberat astfel pentru totdeauna de Egipt, şi intrat, în Hristos, în ţara Canaan. Apele Iordanului (puterea morţii) s-au revărsat, chivotul legământului le-a traversat pentru el; ea i-a deschis drumul Canaanului. Ceea ce ar fi fost distrugerea sa, dacă ar fi încercat el însuşi să traverseze apele, ca egiptenii, a fost un zid la dreapta şi la stânga sa, şi a nimicit tot ce era împotriva lui.

Altădată în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos – 2. Corinteni 12:1

Altădată un om în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos. Schimbare minunată şi completă a oricărei condiţii şi poziţii în care era, în primul Adam, responsabil de propriile lui păcate; acum el este în Hristos care a purtat, în locul lui, toate consecinţele acestei responsabilităţi şi care, după puterea acestei vieţi, nouă pentru noi, în care a înviat dintre cei morţi, i-a dat un loc în El şi cu El, aşa cum este El acum ca om, înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia la care face aluzie apostolul; cât despre el, i-a fost dat, în timpul vremii călătoriei Lui pe pământ, să Se bucure un moment, în chip extraordinar, de orice rod şi de orice glorie a acestei poziţii. Limbajul lui, cu privire la adevărul despre care vorbim, este perfect clar şi prin urmare foarte puternic: „Când eram în carne”, spune el. Astfel ne exprimăm pentru a descrie o stare de lucruri trecută, în care nu mai suntem. „Când eram în carne” înseamnă deci că nu mai suntem în aceeaşi poziţie. „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8:9 ). Suntem acum vii în Hristos. „Dacă”, spune el în altă parte, „aţi  murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2:20 ). „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:3 – 4).

Importanţa de a înţelege ce înseamnă „a fi în carne”, în opoziţie cu „a fi în Hristos”

Cititorul mă va ierta de a mă fi oprit atât de mult asupra acestei prime expresii din capitolul nostru: am făcut-o din cauza extremei ei importanţe. Este chiar inima doctrinei lui Pavel, singurul drum adevărat care conduce la o libertate deplină şi divină, la puterea sfinţeniei; pentru că mulţi creştini nu au priceput forţa acestui adevăr, nici nu au înţeles expresiile apostolului, consideră moartea lui Hristos ca un remediu pentru omul vechi, sau pentru că nu văd, cel mult, decât iertarea păcatelor trecute, în loc de a învăţa că, prin această moarte, au ieşit din omul vechi în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, şi că sunt acum în omul nou, după puterea vieţii care este în Hristos.

Întrebaţi mai mulţi credincioşi sinceri ce înseamnă: „când eram în carne”, nu vor putea să vă dea un răspuns clar; nu au o idee exactă despre sensul acestor cuvinte. Întrebaţi-i ce înseamnă a fi în Hristos; – răspunsul lor va fi la fel de vag. Un om regenerat poate fi în carne în ceea ce priveşte starea sufletului său, deşi, în ochii lui Dumnezeu, nu este în această poziţie; un asemenea caz este presupus în Romani 7 ; el priveşte la el însuşi ca şi cum ar fi înaintea lui Dumnezeu potrivit cu propria lui responsabilitate, poziţie în care, deşi născut din nou, nu poate niciodată satisface exigenţele lui Dumnezeu, nici să atingă dreptatea Lui. Poate că, după ce a înţeles aceasta, a recurs la sângele lui Hristos pentru a-şi linişti conştiinţa indispusă; va repeta această recurgere la sângele lui Hristos pentru a-şi calma conştiinţa neliniştită, precum un evreu ar fi repetat o jertfă, sau precum un om superstiţios cere din nou iertarea păcatelor; nu are idee că a fost curăţit şi făcut desăvârşit odată pentru totdeauna, că a fost scos în afara poziţiei lui în carne, că a fost spălat şi aşezat, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu.

Dar dacă suntem în Hristos, drepturile şi privilegiile lui Hristos sunt privilegiile noastre şi drepturile noastre. După hotărârile înţelepciunii şi a dragostei lui Dumnezeu, Pavel a fost făcut capabil să se bucure deplin de minunatele roade a toate acestea, într-un mod special şi extraordinar. Carnea, natura moartă nu are nicio parte acolo şi nu poate avea, deşi noi, vii în Hristos, avem parte acolo, chiar în timpul în care suntem în această fire muritoare, oricare ar fi măsura în care înţelegem această participare.

„Viaţa… ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi experienţa lui Pavel în 2. Corinteni 12

Iată ce i-a fost dat lui Pavel să cunoască, în aşa fel, încât bucurându-se în cel mai înalt grad, în omul nou, în viaţa lui în Hristos , „viaţa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ), „nu … eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ), – el nu avea conştienţa celeilalte părţi muritoare care totuşi, chiar prin natura ei (ca şi prin păcat, dacă voinţa este la lucru), atârnă greu asupra omului nou şi ceresc care este în noi. Pavel  nu putea spune dacă era în trup sau în afara trupului, când a fost în al treilea cer; nu avea cunoştinţa despre aceasta; dar întorcându-se în starea lui obişnuită, a avut din nou cunoştinţă că este în trup. Cititorul va remarca şi cu ce grijă apostolul face deosebirea între „un om în Hristos” şi „el însuşi”, aşa cum se cunoştea prin experienţa practică a lui însuşi aici jos; având într-adevăr, viaţa lui Hristos  şi Duhul care îl uneau cu Capul, dar având şi carnea în el, deşi nu era în carne. Pavel nu vroia să se glorifice cu ce era el şi avea conştienţa de a fi aici jos; dar îi fusese dat să se bucure de poziţia lui ca om în Hristos , fără vreo conştienţă că era pe pământ; iată cu ce vroia să se glorifice apostolul.

Înţelegerea poziţiei în Hristos este starea care se potriveşte oricărui creştin

Dar, deşi noi nu am fost niciodată în al treilea cer pentru a înţelege deplin gloria şi privilegiile poziţiei noastre, totuşi şi noi suntem oameni în Hristos, şi cunoaştem – cel mai slab dintre sfinţi care înţelege poziţia lui în Hristos, cunoaşte destul – cât de binecuvântată este această poziţie, ca să ne putem bucura cu o „bucurie de nespus şi glorioasă” (1. Petru 1:8 ). Pavel se laudă în poziţia de om în Hristos, poziţie care este foarte sigur şi deplin a sa şi că poate şi să înţeleagă, într-un fel care să nu pună la încercare în mod vădit lucrarea păcatului în el, deşi el ştie bine că păcatul este tot acolo. Putem fi umpluţi de Duhul, astfel încât Duhul să fie singura sursă prezentă a gândurilor noastre. Într-adevăr, aceasta este starea care ni se potriveşte, ca şi creştini; nu, este adevărat, că activitatea Duhului, procurând o percepţie sensibilă a gloriei şi lucrurilor lui Hristos, şi înălţând sufletul la ce este sus, este întotdeauna aceeaşi; ci în aşa fel, că nu avem cunoştinţa de a avea, în duhul, cel mai mic lucru care este în contradicţie cu această stare (starea descrisă în Epistola către Filipeni – adevărata stare a creştinului). Este adevărat că şi fără o cunoştinţă a răului, poate exista efectul unei minţi puţin luminate, chiar până în punctul de a implica greşeli, neglijenţă, lipsa unei priviri curate şi lenea spirituală, lucruri care ne îndepărtează de calea pe care o privire curată ne conduce şi care produc fireşte nelinişte în suflet, pentru că Duhul care locuieşte în noi este întristat: el poate, cu aceasta, să nu aibă niciun element prezent de nelinişte în conştiinţă. Este important de remarcat că faptul că păcatul este în carne nu face conştiinţa rea. Dar când păcatul devine o sursă de gândire sau de acţiune, atunci conştiinţa este rea şi comuniunea cu Duhul Sfânt este întreruptă.

A fi în al treilea cer nu ne face să ne mândrim, ci faptul de a ne aminti că am fost acolo

A fi în al treilea cer, cum spun oamenii, nu este întotdeauna locul şi partea noastră. Este o eroare a crede că aceasta ne-ar face să ne mândrim. Când o creatură este în prezenţa lui Dumnezeu, când Îl are pe Dumnezeu înaintea gândului său, nu este niciodată mândră. Când privirea s-a întors de la El, când ne amintim de a fi fost în al treilea cer şi când nu mai suntem acolo, începe pericolul. Suntem în pericol să ne mândrim de a fi fost în al treilea cer, când am pierdut sentimentul desăvârşirii cu privire la ce este acolo; dar când desăvârşirea lucrurilor cerului ne umple sufletul, pierdem sentimentul eului. Este ceea ce vedem în cazul lui Pavel. Omul în Hristos Îl are pe Hristos ca titlu; astfel are dreptul la toate lucrurile de care Se bucură Hristos: la bucuriile şi la gloriile pe care mintea omenească nu le poate concepe, pe care limbajul omenesc nu le poate exprima, şi care nu ar şti cum să fie comunicate pe tărâmul capacităţilor omului. Ele aparţin unei alte ordini a lucrurilor.

Chiar fiind „în Hristos”, trebuie să învăţăm să judecăm răul

Dar, oricât de minunată este poziţia în care suntem introduşi în Hristos, importanţa problemei binelui şi a răului, despre care am dobândit cunoştinţă prin cădere, şi de care nu putem să ne debarasăm de atunci (nu ar fi nicidecum dezirabil să căutăm să o facem) este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, în fond prin experienţă. În legătură cu acceptarea, această problemă a binelui şi a răului este rezolvată definitiv şi pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Hristos. Dar trebuie să învăţăm să judecăm răul şi să ne bucurăm în bine. Legea, am văzut, face să fie cunoscut răul anunţând pedeapsa. Dar harul ne aşază mai întâi într-o poziţie de binecuvântare desăvârşită în Hristos, şi atunci judecăm ce este contrar acestei pozişii. Aceasta este diferenţa dintre robie şi libertate. Cu toate acestea trebuie să judecăm răul şi să credem în cunoaşterea binelui. Apostolul, chemat să înveţe constant pe alţii, a învăţat aceasta din plin şi prompt printr-un contrast complet.

Carnea este incorigibilă, chiar şi în al treilea cer – Să învăţăm să o judecăm chiar fără ca ea să fi fost la lucru

Dacă, de fapt, al treilea cer nu a pus carnea deoparte pentru totdeauna, aceasta este destul ca să ne facă să vedem că este nebuneşte de incorigibilă. Ori, aceasta este ceea ce s-a demonstrat. Pavel încape în cer, fără nicio conştienţă a vreunei piedici a trupului; încă mai mult, fără ca această carne să fie la lucru în vreun fel. Dar a trebuit să se întoarcă în starea practică a existenţei în care trebuia să-L slujească pe Hristos, cu conştienţa a ceea ce era el ca Pavel. Aici, singura lucrare a cărnii, singurul fel în care ea ar fi luat cunoştinţă de faptul că Pavel fusese în al treilea cer, singurul folos pe care l-ar fi putut trage de aici, dacă i-ar fi fost îngăduit, ar fi fost să-l facă pe Pavel să se înalţe, din cauza desăvârşirii descoperirilor pe care le primise. Astfel carnea nu era schimbată, nici îndreptată. Pavel a trebuit să înveţe în mod practic, chiar printr-o descoperire în al treilea cer, în loc de a vedea, ca rezultat al acestui privilegiu minunat, carnea pusă deoparte sau desfiinţată.

Nu i-a fost îngăduit cărnii să lucreze, dar Pavel a trebuit să înveţe să o judece cu adevărat în el însuşi. Remarcaţi diferenţa. Nu este necesar, când suntem în Hristos, să lucreze carnea ca să învăţăm să o judecăm în noi înşine. Vai! Cel mai adesea în acest fel învăţăm; dar repet că nu este necesar ca ea să lucreze, nici măcar în gând, ca să învăţăm să o judecăm. prin căile lui Dumnezeu şi prin comuniunea cu El, putem învăţa să judecăm răul din noi, din rădăcină, fără să aducă rod. Dacă nu învăţăm să-l judecăm în comuniune cu Dumnezeu, în care poate exista o deprindere reală în această privinţă şi chiar un mare conflict a vieţii împotriva lui Dumnezeu, când răul a atins o anumită măsură, învăţăm prin roadele lui, cedând ispitirilor lui Satan. Când răul nu este judecat, învăţăm, fără îndoială, să cunoaştem răul, deşi nu încă din rădăcina sa; dar atunci Hristos este dezonorat, Duhul Sfânt este întristat şi dacă harul nu ar interveni, păcatul ar avea asupra noastră o funestă putere de amăgire.

Există o diferenţă între poziţia în Hristos şi starea noastră actuală

În cele precedente, am găsit în 2. Corinteni 12 , trei puncte importante:

1. omul în Hristos

2. răul ordinar al cărnii, dacă mădularele noastre nu sunt omorâte

3. că aceeaşi carne nu este niciodată îndreptată în tendinţele ei, nici chiar de răpirea unui om în al treilea cer, nici de orice altceva.

Pavel a avut nevoie de un sol al lui Satan ca să-l pălmuiască, de teamă să nu se înalţe. Există un alt punct de mai mică însemnătate pe care îl voi face să fie remarcat aici, în trecere, şi anume diferenţa dintre poziţia noastră abstractă ca oameni în Hristos (ori noi avem dreptul de a ne considera astfel; este poziţia noastră adevărată ca şi creştini, conform harului), şi starea noastră actuală, cu conştienţa existenţei cărnii şi a tuturor împrejurărilor şi neputinţelor noastre trupeşti aici jos. Acolo trebuie să îl urmăm acum pe Pavel, în acest capitol, pentru a afla unde se găseşte puterea pentru a umbla drept în această stare.

Întinderea cunoştinţei, chiar dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în sine, puterea spirituală a sufletelor noastre

Mai întâi trebuie remarcat că întinderea cunoştinţei, chiar când este dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în ea însăşi, puterea spirituală a sufletelor noastre. Minunatele descoperiri pe care le primise Pavel în al treilea cer i-au întărit fără îndoială credinţa; l-au făcut să înţeleagă că într-adevăr merită osteneala de a sacrifica viaţa mizerabilă din această lume pentru gloriile viitoare; ele i-au dat conştienţa de ce lupta, şi un sentiment al lucrurilor divine cu care avea de a face, care negreşit trebuie că a exercitat o influenţă imensă asupra vieţii lui în această lume. Dar în starea amestecată în care se găsea când avea de vorbit despre „eu, Pavel”, nu exista puterea imediată pentru luptă. El trebuia, ca şi noi, să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Omul cel mai rău nu ar vrea să păcătuiască, atâta timp cât ar avea, înaintea ochilor, gloria lui Dumnezeu Însuşi; dar aceasta nu ar arăta nicidecum adevărata stare a inimii şi a sentimentelor lui când nu ar mai avea înaintea lui această glorie: ca Balaam, s-ar întoarce la ce a vărsat.

Nevoia unei comunicări constante cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus, chiar dacă nu sunt constante comuncările speciale ale gloriei

Astfel, de fapt, creştinul, deşi întărit şi înviorat uneori pe drumul său, şi prin ceea ce este aproape vedere pentru el şi prin comunicările dragostei divine cu sufletul său, este chemat totuşi să umble prin credinţă, şi nu întotdeauna în aceste percepţii sensibile ale rezultatelor divine în glorie. Nu că trebuie să umble potrivit cărnii sau să piardă comuniunea; dar el nu este întotdeauna sub puterea comunicărilor speciale ale gloriei care este dobândită pentru el şi a dragostei divine pentru sufletul său. Pavel cunoştea un om care, în urmă cu paisprezece ani, fusese răpit, nu  um om care fusese răpit în fiecare zi. El putea întotdeauna să se bucure în Domnul. Unii creştini confundă cele două lucruri: o bucurie specială şi o comuniune permanentă. Ei presupun că prima neexistând întotdeauna, trebuie neapărat să se concluzioneze că cea din urmă se întrerupe. Este o mare eroare. Cazuri de bucurie deosebită pot fi acordate creştinului; dar o comuniune constantă cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus este singura stare bună a credinciosului, singura stare recunoscută în Scriptură. Suntem chemaţi să ne bucurăm întotdeauna în Domnul; dar carnea şi Satan, nu carnea, caută întotdeauna să ne împiedice. Aici găsim, mai întâi, privilegiul de a avea dreptul de a ne socoti morţi. Nu suntem datori cărnii, ea nu are niciun fel de drept asupra noastră. Nu suntem în carne. Putem socoti că suntem morţi şi că trăim pentru Dumnezeu, şi păcatul nu va stăpâni asupra noastră.

Nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, chiar dacă această carne nu este schimbată

Este foarte important să reţinem cu tărie acest adevăr. Carnea nu este schimbată, dar nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, nu mai mult în ceea ce priveşte gândurile noastre decât în ce priveşte purtarea noastră exterioară. Legea Duhului de viaţă care este în Isus Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii; păcatul în carne este condamnat de moartea lui Hristos; puterea pe care o avea asupra noastră, când eram sub lege (dacă nu fără lege), nu o mai are. Când eram în carne, patimile păcatelor, care sunt prin lege, lucrau în mădularele noastre pentru a aduce rod pentru moarte. Dar noi nu suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte totuşi în noi. Suntem eliberaţi de lege, fiind morţi în cele ce eram ţinuţi. Starea noastră întreagă este schimbată. Ce era imposibil pentru lege, pentru că era slabă prin carne, Dumnezeu trimiţând pe propriul Lui Fiu, în asemănare cu carnea păcatului, şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.

Puterea pentru a umbla fără ca această carne să stăpânească

Dar dacă nu este schimbată carnea, cum se realizează aceasta în  practică? Este ceea ce aflăm aici. Mai întâi ne este dată conştienţa slăbiciunii şi a nimicniciei cărnii. Aceasta nu este, fără îndoială, puterea; dar este modul practic de a ajunge la ea. Avem dreptul, cât priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, să ne considerăm morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru; şi conform acestei poziţii, avem şi dreptul, în practică, de a ne socoti ca fiind datori cărnii pentru a trăi potrivit cărnii; păcatul nu va stăpâni peste noi, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har. Dar capitolul nostru merge mai departe: ne face să cunoaştem puterea pentru a umbla astfel. Carnea este atunci practic supusă potrivit măsurii care este prezentată de apostol: „purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru” (2. Corinteni 4:10 ). El nu avea ca ţintă dobândirea vieţii: o avea în Hristos; dar ţinea orice mişcare, orice gând şi orice voinţă a cărnii sub judecata crucii, şi de aceea viaţa lui Isus putea să lucreze liber. Aceasta este calea noastră. Primiţi chiar în prezenţa lui Dumnezeu, în locul preasfânt, prin sângele lui Isus; în comuniune cu El, potrivit harului Său nemărginit, judecăm până la rădăcină, tot ce nu este de la Hristos în noi; şi harul pe care îl întâlnim şi la care suntem făcuţi să luăm parte în această comuniune, ne conduce de-a lungul drumului, în smerenie şi în dragoste.

Tendinţele noastre carnale nu sunt astfel decât un prilej de a primi harul care ne păzeşte de puterea lor. Pot să fiu mai smerit decât oamenii obişnuiţi, dacă am avut de-a face cu Dumnezeu cu privire la mândria mea; şi la fel pentru fiecare pornire rea. Puterea prezentă a lui Hristos îndepărtează răul din gândurile noastre. Dumnezeu a fost primit în viaţa noastră în această privinţă. Aceasta nu este numai absenţa, comparativ vorbind, a unui anumit caracter al răului. Carnea, răul, este judecat potrivit lui Dumnezeu, şi sunt smerit în suh, umblu liniştit şi plin de siguranţă. Când sunt pericole reale, Dumnezeu este acolo pentru a ne ajuta. Nu numai că purtăm întotdeauna moartea Domnului, dar noi care trăim, suntem întotdeauna daţi morţii pentru dragostea lui Isus. Dumnezeu lucrează; vreun sol al lui Satan este trimis; nu păcatul, departe de aceasta, Dumnezeu nu îl poate trimite; dar trimite o încercare umilitoare, care împiedică păcatul şi mândria de a lucra, – neplăcută inimii omeneşti, dar necesară ei. Orice lucrare proprie a cărnii este păcat; trupul este mort din cauza păcatului. Trupul meu nu este socotit ca viu, şi nu trebuie să fie în voia lui. Ceea ce este voia mea şi firea mea, de la mine, ca om viu, ca şi copil al lui Adam în această lume, este desfiinţat sau nu este decât o piedică; aceasta nu are nicio legătură cu Dumnezeu, un om în carne nu poate să placă lui Dumnezeu. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ).

Dumnezeu ajută la nimicirea cărnii

Găsim în Filipeni, încrederea în carne (nu poftele stricate) judecată de apostol: el respingea tot ce-i putea da importanţă faţă de el însuşi sau faţă de alţii. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi avut încrederea în carne. Partea noastră este de a fi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că tot ce este de la eu să fie judecat. Dar Dumnezeu, cum am spus, ne ajută. Belşugul şi importanţa descoperirilor pe care Pavel le primise de la Dumnezeu era un prilej de care carnea putea profita. Dar Dumnezeu în harul Său, îngrijeşte de acest pericol, de care Pavel desigur nu ar fi putut, nici nu ar fi vrut să îngrijească el însuşi cum se cuvine; pentru că Dumnezeu nu întristează cu plăcere. El lasă asupra lui Pavel acest sol al lui Satan, dar pentru a face propria Lui lucrare, ca în cazul lui Iov. Pavel avea o oarecare slăbiciune care tindea să îl facă de dispreţuit când predica. „N-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea” (Galateni 4:14 ), le spune galatenilor. Era o contragreutate naturală la belşugul descoperirilor care îi fuseseră date. Carnea l-ar fi cruţat pe Pavel de ceea ce părea a fi o piedică pentru el. Dar trebuia ca Pavel să fie ţinut în smerenie – adevăr înspăimântător pentru noi! Pentru a fi folosiţi şi binecuvântaţi, trebuie să fim făcuţi slabi în noi înşine. Trebuie deoarece, viermi mizerabili ce suntem, ne expunem pericolului de a ne sprijini pe tăria şi eficacitatea cărnii. Dumnezeu Însuşi este Cel care face lucrările pe pământ, şi mai ales lucrarea spirituală. El dă creşterea.

Dacă într-un anume sens, El pune în pericol bietul vas, dacă în multe cazuri, vasul se pune el însuşi în pericol, Dumnezeu îngrijeşte de pericol lovind chiar la rădăcina  eului pe care îl nimiceşte. El face incapacitatea totală a firii nu numai evidentă, ci evidentă pentru noi înşine, şi aceasta este ceea ce avem nevoie. Este o lucrare cu adevărat divină că simţim că nu suntem nimic şi că eul nu este decât o piedică. Dar mijlocul de care Se foloseşte poate fi mizerabil şi de puţin preţ, cum se cuvine pentru a nimici carnea. Este o ruşine pentru un om care a fost în al treilea cer, să se creadă ceva pentru aceasta: dar carnea este incorigibilă. Dacă moartea este eliberarea noastră de orice păcat, trebuie să o gustăm, pentru eliberarea noastră practică. Când apele sărate ale Mării Roşii ne-au salvat pentru totdeauna din Egipt, trebuie să gustăm apele amare de la Mara. Puneţi în aceste ape lemnul crucii lui Hristos în crucea noastră, şi amărăciunea va fi schimbată în dulceaţă. „A fi răstignit” este un lucru teribil; a fi răstignit cu Hristos, înseamnă bucuria şi eliberarea; ocara este crudă; ocara lui Hristos, este o comoară mai mare decât bogăţiile Egiptului.

Trebuie să simţim neputinţa cărnii, opoziţia pe care o provoacă

Sunt cazuri când este vorba de voinţa cărnii şi de repulsia ei firească faţă de suferinţă; sunt şi cazuri care sunt caracterizate de pericolul unui rău pozitiv, ca mândria şi vanitatea în cazul lui Pavel. În toate aceste cazuri, trebuie să gustăm moartea. Trebuie să simţim nimicnicia şi neputinţa cărnii, acolo unde ar fi dispusă să fie competentă. Când carnea are pretenţii, sau ar vrea să aibă, trebuie ca ele să fie puse deoparte şi oprite; trebuie ca această carne să aibă conştienţa slăbiciunii şi neputinţei sale, acolo unde ar putea spera să fie tare sau capabilă de ceva. Cu privire la toate lucrurile pe care eul ar vrea să se sprijine, trebuie ca el să descopere că această carne nu este decât un obstacol, acolo unde pretinde că este un ajutor. Eul, sau carnea, nu este cu adevărat nimic în lucrarea şi calea lui Dumnezeu; şi când vrea neapărat să fie ceva, trebuie să ajungă să recunoască faptul că nu este decât o opoziţie sau piedică pozitivă. Aceasta nu este ţinta, ci mijlocul.

Carnea trebuie să fie nimicită pentru ca să existe binecuvântare

Când nu suntem smeriţi sau chiar când suntem în pericol să nu fim, trebuie să fim umiliţi; această lucrare se poate face pentru a preveni răul. Dar carnea trebuie să fie nimicită, pentru ca să existe binecuvântare şi pentru ca omul nou, care este mulţumit că Dumnezeu este totul şi care ştie că singura lui tărie este în Hristos, să poată fi liber, fericit şi pentru ca potrivit dorinţei sale, Dumnezeu să fie glorificat. Puterea lui Satan şi puterea morţii conlucrează pentru a ne face folositori în Hristos, fiindcă Satan mânuieşte această putere pentru a omorî practic carnea, şi pentru ca noi să avem o altă viaţă care trăieşte în Hristos şi pentru Hristos. Cum am văzut, această problemă este mai întâi rezolvată în ce priveşte dreptatea. Suntem morţi şi înviaţi; dar ea trebuie să fie rezolvată şi în mod practic, în ce priveşte viaţa şi puterea umblării. De aceea putem spune, în mica noastră măsură: „Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 ).

Puterea pozitivă în dependenţa şi ascultarea de Hristos

Dar faptul că astfel carnea este practic omorâtă nu este, în el însuşi, puterea; trebuie să fim absolut dependenţi de un Altul, şi suntem fericiţi să fim, dacă inima noastră este în slujba lui Hristos şi dacă învăţăm că numai ajutorul Lui ne poate face în stare să-I slujim. A-L avea pe Hristos este o bucurie în orice caz. De aceea se spune apoi: „Mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele”; nu în păcat, ci în ceea ce zdrobeşte voinţa cărnii şi opreşte păcatul, „ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos” (2. Corinteni 12:9 ). Iată puterea pozitivă care ne face în stare de orice, pe calea ascultării; spun: în ascultare, pentru că această putere nu se exercită, nu se comunică în afara acestei căi; ci ne face în stare să împlinim toată tăria dragostei în ascultare. Pentru că umblarea creştină nu este o simplă ascultare legală, supunându-se unei voinţe care o opreşte şi o înfrânează pe a noastră; ci este o ascultare care foloseşte, cu bucurie, în dragoste, ascultarea în care dragostea este în mod activ, în mod pozitiv şi cu energie, făcând binele. Această umblare este hotărâtă de voia Domnului, şi se împlineşte prin puterea Lui; dar această putere nu poate avea niciun ajutor care să ţină de un altul. Trebuie să fie în noi tăria unei firi dependente. În aceasta constă adevărata stare a creaturii: în ascultarea de Cel care numai El are dreptul la laude, şi în dependenţa bucuroasă de Cel care ne iubeşte şi a cărui dragoste ne susţine.

Energia dragostei lui Hristos îndeamnă la slujire

Energia dragostei lui Hristos ne îndeamnă pe calea slujirii, puterea Lui ne sprijină pe ea şi ne face în stare să slujim. Carnea, care nu este decât o piedică pentru această slujire, trebuie să fie supusă şi practic desfiinţată, pentru ca Hristos să poată lucra liber în noi, după binecuvântarea dragostei Lui. De aceea spunem că dragostea lui Hristos ne îndeamnă. Primesc în Hristos tot ce mă întăreşte.

Pentru cei mici şi pentru cei mari, lucrarea lui Dumnezeu este de a smeri carnea zdrobind-o

Aceasta este adevărata stare a creştinului, fie că este copilaş, fie că este părinte în Hristos, numai că, dacă eşti tată sau copil, poţi avea lucruri diferite de făcut, şi de asemenea ispite diferite. În toate cazurile, Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre. Când deci un om este în Hristos, răscumpărat, însufleţit, unit cu Capul şi acceptat în Cel Preaiubit, atunci lucrarea lui Dumnezeu în ce priveşte puterea, este de a smeri carnea şi de a-i da conştienţa nimicniciei ei; nu îndreptând-o, îmbunătăţind-o, folosind-o, ci zdrobind-o, dacă vrea să fie ceva, şi chiar făcând din ea un obstacol sensibil la acţiunea capacităţilor omeneşti. Iată tot ce face Dumnezeu din om, în ce priveşte carnea şi competenţa cărnii. Pe lângă faptul că aceasta este calea puterii ca sursă, există în aceasta o lecţie profundă şi binecuvântată. Suntem debarasaţi de eu; şi Hristos, adică puritatea, dragostea, binecuvântarea, Dumnezeu cunoscut în har, devine totul pentru noi, bucuria simplă şi fără piedică a sufletului nostru; devenim, în practică, asemenea lui Isus.

Diferite feluri de a face slujba lui Hristos – Hristos, tăria noastră

Atunci devenim vădit dependenţi şi Hristos devine tăria noastră, nu spun în mod vădit tăria noastră; pentru că deşi poate exista conştienţa tăriei lui Hristos, slujirea şi lucrarea se facă fără o tărie de care suntem conştienţi. Lucrarea poate fi făcută cu bucurie, în comuniunea cu Hristos, şi astfel suntem fericiţi în slujirea însăşi. Ea poate fi făcută cu teamă şi cutremur, şi prin urmare fără bucurie, deşi cu încredere. Depinde mult până în ce punct avem de-a face cu puterea duşmanului; întotdeauna în slăbiciune în ce ne priveşte, întotdeauna în încredere în ce Îl priveşte pe Hristos, în încredere că este lucrarea Lui, că El este Cel care o face, deşi ne poate folosi ca unelte.

Puterea lui Hristos odihnindu-se asupra omului eliberat de eu

Această lucrare nu este pur şi simplu un efect în noi, deşi există unul, ci este puterea pozitivă a lui Hristos, o acţiune reală a puterii Lui, în vederea căreia smerirea cărnii nu este decât lucrarea pregătitoare, pentru ca să fie cunoscut de toţi că nu este puterea cărnii şi pentru ca în mintea noastră, să nu existe confunzie între puterea lui Hristos şi energia cărnii. Prin acţiunea puterii lui Hristos, carnea slăbeşte. Această putere se odihneşte peste noi, astfel încât este o bucurie pentru sufletul nostru să ştie că El ne foloseştem ne leagă de El Însuşi, ca să zicem aşa, binevoind să facă din noi unelte şi slujitori bucuroşi şi voluntari ai acestei puteri. Este puterea Lui, omul în Hristos, ci Hristos cu omul; puterea Lui odihnindu-se peste el, în timp ce este eliberat de eu.

Calea tăriei este simţirea slăbiciunii

Astfel calea tăriei înseamnă să cunoaştem şi să simţim propria noastră slăbiciune, pentru ca tăria divină să se poată produce, ceea ce nu va fi niciodată un supliment la cea a cărnii, există astfel o dependenţă deplină şi intervenţia pozitivă a puterii lui Hristos, ca să lucreze prin noi. Dacă prezenţa trupească a lui Pavel şi cuvântul lui erau slabe (sau era în el ceva care tindea să-l facă de dispreţuit), prin ce putere atâtea binecuvântări au fost răspândite în toate părţile, în lumea întreagă, de la Ierusalim şi ţinuturile din împrejurimi, până în Iliria?

Diversele înaintări datorate smeririi cărnii – Este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos

Încă una sau două remarci, şi voi termina imperfectele mele cugetări asupra acestui capitol. Remarcaţi mai întâi că smerirea trimisă lui Pavel nu avea ca scop să-l priveze de belşugul descoperirilor, nici să slăbească acea cunoştinţă pe care o avea de a fi un om în Hristos. Era o pierdere pozitivă. El păstra deplin aceste lucruri şi se lăuda cu ele. Felul în care carnea ar fi vrut să se folosească de descoperiri, când Pavel a avut din nou cunoştinţa de a fi aici jos, în trup, a fost contrabalansată de smerirea cărnii înseşi. Remarcaţi apoi că nu numai puterea o dobândim în acest fel; deosebirea binelui şi a răului în caracterele sale cele mai subtile, creşte considerabil; judecata cărnii şi cunoaşterea a ceea ce este ea, devin mai ferme şi mai profunde. Libertatea omului nou cu Dumnezeu, încrederea în El, sentimentul interesului iubitor pe care ni-l poartă, relaţiile bazate pe această intimitate, sunt considerabil dezvoltate. Remarcaţi, pe lângă aceasta, că atunci când avem de-a face cu eul, propria noastră stare spirituală este secretul puterii, şi  nu numărul descoperirilor divine pe care le-am putea comunica, oricât de valabil ar fi acest lucru, la locul său.

Dacă ar fi vorba de putere, Pavel ar avea de-a face cu propriul lui suflet, propriile lui pericole şi propria lui stare, şi atunci puterea lui Hristos s-ar odihni peste el. În sfârşit, este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos. „Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele” (2. Corinteni 12:5 ). Când mă gândesc la poziţia mea în Hristos, „la omul în Hristos”, trebuie să mă laud cu un asemenea om. Aceasta nu este îngâmfare. Nu poate fi altfel, îndată ce ştim că suntem în Hristos. Gândiţi că pot face altceva decât să mă laud că sunt în Hristos, şi ca Hristos în glorie? Mă voi lăuda că sunt un asemenea om! Nicio pretinsă smerire să nu împiedice pe niciun credincios să se laude astfel! Această smerire ar fi legalism cu mine însumi, cu ceea ce am cunoştinţa că sunt ca om trăind aici jos, nu mă pot lăuda, în afară de aceste suferinţe pentru Hristos, în afară de aceste slăbiciuni, oricare ar fi ele, care au ca scop smerirea cărnii, pentru ca puterea lui Hristos să se odihnească peste mine.

Disciplina se poate uni cu suferinţele pentru Hristos şi poate fi schimbată în ele

Voi adăuga că Domnul poate uni disciplina cu suferinţele pentru Hristos, deşi cele două lucruri sunt într-adevăr distincte. Când Pavel era expus dispreţului în predicarea sa, suferea pentru dragostea lui Hristos; totuşi, după cum am văzut, această suferinţă purta caracterul unei discipline, pentru a-l împiedica să se îngâmfe. Putem vedea această doctrină expusă în Evrei 12:2 – 11. În versetele 2 – 4, vedem suferinţele cu Hristos, luptând împotriva păcatului, chiar până la martiriu şi moarte. În versetele 5 – 11, găsim disciplina Domnului, pentru a ne face participanţi la sfinţenia Lui. Ce înţelepte şi pline de har sunt căile Domnului! El converteşte disciplina de care avem nevoie, într-un privilegiu: acela de a suferi pentru dragostea lui Hristos, astfel încât să ne putem lăuda în slăbiciunile noastre. Dar pedeapsa nu are acest caracter; este dată pentru un rău pozitiv deşi, şi acolo, trebuie, fără îndoială, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu.

Poziţia „omului în Hristos” este baza umblării, dar pentru putere, trebuie dependenţă şi carnea practic desfiinţată

În sfârşit, înaintea lui Dumnezeu, avem „omul în Hristos”, poziţia binecuvântată care este desăvârşirea de care avem nevoie; şi cât priveşte poziţia noastră înaintea oamenilor, pe lângă Hristos în noi, ca viaţă, avem puterea lui Hristos care ne este necesară pentru practică, în umblare şi slujire; ea se odihneşte peste noi care nu suntem, prin noi înşine, decât slăbiciune şi imperfecţiune. Omul în Hristos este baza întregii noastre umblări, dar aceasta nu ajunge pentru putere. Aceasta nu se dobândeşte decât umblând într-o dependenţă constantă, smeriţi în noi înşine, pentru ca Hristos să fie glorificat, şi carnea, practic desfiinţată.