Cine este Isus pentru tine?

Autor: John Piper 

Ioan 14:9 | Coloseni 1:15

    Cine este Acela care stă la dreapta Tatălui? Cine este Acela care a fost pe cruce? Cine este Acela care a fost îngropat și a înviat? Cine este Acela care susține toate lucrurile prin puterea Cuvântului Său? Cine este Isus Hristos? El este exact oglindirea naturii divine sau a naturii lui Dumnezeu. Ce înseamnă acest lucru mai exact? Isus a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Pavel a spus: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni 1:15). Dar știi ceva? Poți spune această propoziție – El este chiar oglindirea naturii lui Dumnezeu – și să te gândești la acest lucru într-un mod absolut greșit. De exemplu, ai putea spune: „Isus este oglindirea lui Dumnezeu Tatăl în felul în care o pictură este oglindirea unei persoane”. Și ai spune greșit. Ai putea spune că: „Isus reprezintă natura lui Dumnezeu în modul în care o scrisoare autorizată de un rege reprezintă acel rege”. Și ai spune greșit. Sau ai putea spune: „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este reprezentarea exactă a lui Dumnezeu Tatăl, la fel cum o matriță are o urmă care reprezintă perfect un inel”. Și ai spune greșit. Și motivul pentru care am ști că ar fi total inadecvat să vorbim în acest fel se datorează primei fraze care ne spune în ce mod este Isus o oglindire și nu este niciuna dintre cele enumerate mai sus.

El este exact reprezentarea Dumnezeului Tată prin faptul că El este oglindirea slavei Lui. El repezintă chiar slava lui Dumnezeu în același mod în care strălucirea reprezintă slava. Acest lucru e foarte diferit de felul în care o pictură reprezintă o persoană, o scrisoare reprezintă un rege, iar o matriță reprezintă un inel. Strălucirea care provine dintr-o revărsare de lumină a soarelui, nu este altceva decât soarele însuși. Nu este o esență diferită de cea a soarelui. Strălucirea slavei este slava strălucind. Acesta este lucrul profund asupra căruia trebuie să ne ațintim privirile în acest moment. Hristos nu este altceva decât Dumnezeul care Se reprezintă pe El Însuși. El este Dumnezeu reprezentându-L pe Dumnezeu. El este Tatăl care se revarsă în slavă, care stă pe mai departe într-o altă Persoană a cărei esență este aceeași esență divină. Vorbim misterios aici, realizez acest lucru. Și nu vom reuși să epuizăm acest subiect sau să-l terminăm, dar putem vedea puțin în ce constă acest lucru. Fereastra poate să fie fisurată suficent de mult încât să putem să ne închinăm corect și să nu facem declarații eretice despre Fiul, spunând că El ar fi o creatură sau un simplu Profet. Permite-mi să-ți spun în încheiere patru moduri în care Fiul revarsă sau oglindește slava Tatălui.

În primul rând, haideți să-L comparăm cu soarele – acesta își revarsă razele. Nu există niciun moment în care soarele să nu-și reverse razele. Ele sunt părți componente, încât atunci când soarele există, există și razele acestuia. Când există Dumnezeu Tatăl, există și Dumnezeu Fiul. Ei sunt coeterni. Tatăl nu a existat mai înainte spunând apoi: „Cred că ar trebui să creez un Fiu”. Nu în acest mod s-au întâmplat lucrurile. El este născut din eternitate, El se revarsă veșnic. Acolo unde este lumină, există și raze. Acolo unde există Dumnezeu, există și Fiul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, această strălucire e chiar slava strălucind. Nu are o esență diferită. Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu. El nu este din origini o altă persoană.

În al treilea rând, El nu este creat sau făcut. Comparați acest lucru cu un calculator solar. Mă gândesc la acesta deoarece am folosit unul noaptea trecută, când îmi calculam taxele. Și l-am întrebat pe Barnaba: „Unde este butonul de stingere al acestui calculator?” El mi-a spus că este un calculator solar, iar eu i-am spus: „Atunci pune-l înapoi în cutie pentru că se va stinge singur”. Lucrul acesta înseamnă că atunci când soarele sau lumina din sufrageria mea va străluci prin acel geam mic, un număr mic și negru va apărea pe ecranul calculatorului. Acum, ar fi corect să spunem că lumina a creat, a făcut acel număr sau că l-a produs într-un fel. Și că numărul nu este lumina. Deci, să nu te gândești niciodată la Fiul lui Dumnezeu în modul în care te gândești la numerele de pe ecranul calculatorului solar – că Dumnezeu L-ar fi făcut pe Fiu, sau că L-ar fi făcut o ființă. Fiul este lumina care strălucește în lume și care creează lumea. El este născut, nu făcut – vechile crezuri spun așa. Ideea este că soarele dă naștere luminii. Oamenii dau naștere altor oameni. Câinii dau naștere cățelușilor. Pisicile dau naștere pisicuțelor, iar Dumnezeu dă naștere lui Dumnezeu.

În al patrulea rând, noi vedem lumina prin intermediul razelor. La primul serviciu al bisericii, soarele a apărut și un fascicul mare de lumină a aterizat pe circa 40 de persoane. A fost incredibil! A fost minunat! Acum, vrei să-ți spun ceva? Dacă ai încerca să te uiți prin acea fereastră la soare, în primul rând, acesta te va orbi. Să nu faci acest lucru. Și această lumină e doar o mică reflectare a lui Dumnezeu. Asemenea te-ar orbi și Dumnezeu. Trebuie să existe un mijloc prin intermediul căruia să-L vezi pe Dumnezeu. Trebuie să ai un mediator. Acest mediator este Fiul lui Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu este oglindirea slavei lui Dumnezeu. Și m-am gândit – știi ceva? Lumina care îți acoperă fața acum a ajuns aici 8 minute după ce a părăsit soarele. Cam acum 8 minute, în timp ce eu predicam, raza a părăsit soarele. Aceste fascicule au ieșit și au aterizat chiar pe fețele noastre. Acum, dacă privești la toate aceste raze, chiar vei vedea – dacă îți iei ochelarii care trebuie – vei vedea o minge, sau te poți uita la răsărit sau apus când e mai sigur și vei vedea o minge. Vezi soarele? Da. Poți vedea soarele, dar de fapt îl vezi cu 8 minute întârziere, ceea ce razele soarelui îți permit să vezi, corect? Suntem toți împreună. În secolul 20. Ceea ce vedem este o minge care este cu 8 minute în urmă și care a ajuns la noi prin intermediul luminii care se revarsă 93 de milioane de mile de la soare. Dar noi totuși vedem soarele, oameni buni. Acela este soarele. Și când privești la Isus Hristos, Îl vezi, de fapt, pe Dumnezeu.

Cine este Isus Cristos ?

 

Detalii

În această lume, există multe concepţii despre persoana lui Isus Cristos, unele mai populare, altele mai puţin populare, unii susţin că El este Însuşi Dumnezeu, alţii că a fost doar un om, un fiu de Dumnezeu, în sensul în care şi oamenii sunt fii de Dumnezeu. Alţii care susţin că Isus a fost doar o manifestare a lui Dumnezeu fără a fi o persoană distinctă de Dumnezeu, etc.

 

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că viaţa veşnică depinde de a-L cunoaşte pe Isus Cristos (Ioan 17:3). A avea o concepţie greşită despre Isus, înseamnă a pierde viaţa veşnică, înseamnă a avea în viaţa noastră un Isus fals (2Corinteni 11:4)! Deci, se ridică în mod serios unele întrebări: Care este adevărul? Cine este Isus? Cum a venit El în existenţă? Biblia care este adevărul (Ioan 17:17), ne descoperă realitatea despre persoana Domnului Isus, şi ea descrie viaţa Lui şi adevărul despre El.

 

Biblia Îl numeşte: „Fiul Tatălui” (2Ioan 1:3), sau „născut din Tatăl” (Ioan 1:14), sau „Cel născut din Dumnezeu” (1Ioan 5:18). Biblia foloseşte şi termenul născut în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, deoarece Isus nu a fost creat din nimic; ci, provine din Tatăl, fiind născut din Dumnezeu. El a fost numit şi: „Fiul Cel singur născut” (Ioan 3:16 SCC). Astfel doar Isus este Fiul singur-născut, în limba greacă: „monogenes” (Ioan 1:14,Ioan 1:18; 3:16,18). Aceasta face ca Isus să fie unic în raport cu restul creaţiei, prin faptul că provine direct din Tatăl şi fiind primul din creaţie.

 

Această naştere din Tatăl a avut loc la început, în începutul primei zile de creaţie (Proverbe 8:22-25; Coloseni 1:15-18; 1Ioan 1:1; 2:13,14; Apocalipsa 3:14).

 

Domnul Isus nu este Însuşi Dumnezeu, nici nu este fără început, din veşnicie, Biblia vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu, în Coloseni 1:13-15, şi ca fiind „întâi-născut al întregii creaţii” (SCC), deci El are un început, El nu este din totdeauna ca Dumnezeu (Psalm 90:2). Fiul este primul creat, după cum reiese şi din Apocalipsa 3:14 (GBV), unde este numit: ,,Începutul creaţiei lui Dumnezeu”, astfel Biblia în Coloseni 1:15; Apocalipsa 3:14, Îl plasează pe Fiul ca fiind parte din creaţia lui Dumnezeu.

 

Prin urmare, Isus este Fiul lui Dumnezeu deoarece El s-a născut din Dumnezeu, nu pentru că şi-a luat rolul de Fiu, aşa cum susţin unii.

 

Doar Satan a pus la îndoială că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4:3), şi liderii religioşi falşi (Matei 26:63-65). În contrast cu aceştia, Cuvântul lui Dumnezeu, ne învaţă clar în 1Ioan 4:9-14: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre…Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie mântuitorul lumii.”Observaţi ca Ioan sub inspiraţie divină, spune că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu. El nu a devenit Fiu prin întrupare; ci, El a venit ca Fiu (vezi şi Ioan 8:49-56; 12:49-50). El era Fiu înainte de întrupare, datorită naşterii Sale din Tatăl (Ioan 1:14,Ioan 1:18; 1Ioan 5:18).

 

Un scriitor al Bibliei, sub inspiraţie vorbeşte de Numele Fiului Creatorului cu sute de ani înainte de naşterea Lui din Maria (Proverbe 30:4).

 

Pentru cei ce neagă aceste adevăruri, Scriptura avertizează în 1Ioan 2:22-23: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl.”

 

Poate vei spune iubite cititor, că tu nu aşa crezi, însă dacă eşti într-o religie care are aceste învăţături (trinitatea sau modalismul), tu fie nu eşti cinstit cu religia ta? (crezând personal altceva) Fie crezi învăţătura trinitară sau modalistă şi atunci tu eşti în vrăşmăşie cu Biblia şi cu Dumnezeu!

 

Căci Biblia arată foarte clar că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi că El este o persoană distinctă de Dumnezeu, iar Scriptura care nu poate fi desfiinţată (Ioan 10:35), ne avertizează clar în 2Ioan 1:9: „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul.”

Ce se poate spune despre tine, iubite cititor? Îl ai tu pe Dumnezeu? Numai dacă tu personal crezi învăţătura Scripturii, că Dumnezeu este Tatăl (Ioan 17:3; 1Corinteni 8:6), şi că Isus este Fiul Său născut din El (Ioan 1:14,Ioan 1:18; 3:16-18; 1Ioan 5:18), Îl ai pe Tatăl şi pe Fiul! Însă dacă crezi altceva, dacă ai o învăţătură bazată pe filozofie, pe păreri omeneşti, pe ceea ce au stabilit conciliile, şi nu pe adevărul Scripturii, atunci tu nu-L ai pe Dumnezeu!

Cine este Isus Hristos conform Scripturilor ?

ISUS HRISTOS este DUMNEZEU intrupat in om, 100% om si 100% DUMNEZEU…

Este Isus Hristos Dumnezeul Creator?

  Russell Grigg

Biblia afirma in mai multe locuri ca Isus Hristos este Dumnezeul Creator. Spre exemplu, ‘Toate lucrurile au fost facute prin El [Cuvantul, in Greaca (logos) = Isus Hristos]’ (Ioan 1:3), si ‘Pentru ca prin El [Isus Hristos] au fost facute toate lucrurile’ (Coloseni 1:16).

Daca acest lucru este adevarat, trebuie sa ne asteptam sa gasim anumite asemanari intre ceea ce s-a intamplat la crearea lumii si lucrarile lui Isus in timpul in care a stat pe pamant. Ce gasim?

In primul rand trebuie sa ne gandim ce fel de dovezi cautam.

Cateva din elementele esentiale si distinctive ale creatiei, asa cum le gasim in Geneza capitolul 1, si in multe alte locuri din Biblie sunt:

1. Creatia presupune ca Dumnezeu a adus la existenta imediat si instantaneu materie care nu exista, fara a se folosi de materiale preexistente sau cauze secundare, spre exemplu, in crearea cerului si a pamantului, asa cum gasim in Geneza 1:1.
2. Creatia presupune de asemenea modelarea, combinarea sau transformarea materialelor existente, ca si atunci cand Dumnezeu l-a creat pe Adam din tarana (Geneza 2:7) si pe Eva din coasta lui Adam (Geneza 2:21–22).
3. Creatia presupune conferirea de viata materiilor lipsite de viata.
4. Mecanismul creatiei sau mijloacele prin care lucrurile de mai sus au fost realizate a fost prin Cuvantul Domnului, ceea ce inseamna ca Dumnezeu a spus (= Dumnezeu si-a dorit sa se intample¹) … . si s-a intamplat.
5. Scopul sau motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea a fost pentru a-si arata Slava,² ca sa-si faca cunoscuta puterea, intelepciunea, voia si Numele Lui Sfant³ si astfel sa poata primi lauda din partea fiintelor create.⁴

Nota: Nu trebuie sa ne asteptam sa gasim paralele exacte intre minunile facute de Isus si ceea ce s-a intamplat la Creatie, pentru ca Isus nu a venit sa recreeze universul ci ‘sa caute si sa salveze pe cei pierduti’,⁵ ‘ca sa-si dea viata ca pret de rascumparare pentru multi.’⁶ Cu aceste lucruri in minte haideti sa comparam aceste patru aspecte ale Creatiei cu lucrarile lui Isus.

1. Creatia din nimic si/sau din materie deja existenta.

Cateva din minunile lui Isus au implicat crearea de materie noua. Daca au fost create din nimic sau din materie deja existenta nu ne este specificat de scriitorii Evangheliilor, deoarece ei au pus accent pe minunea in fapt si pe efectele produse de aceasta (Apostolul Ioan subliniaza invataturiile pe care Isus le-a dat prin aceste minuni), mai degraba decat orice analiza a modus operandi (modul de operare).

Prima minune a lui Isus a presupus crearea vinului. Fiind invitat la o nunta, Isus i-a instruit pe cei care serveau, sa umple sase vase de piatra cu apa si apoi sa duca din ele celui ce conducea ceremonia nuntii. Cand ei au sosit apa fusese preschimbata in vin,⁷ aceasta inseamna ca au fost creati instantaneu atomi de carbon si molecule chimice care au facut sucul de strugure, dioxid de carbon, substante colorante etc.

Alte exemple sunt cele doua evenimente in care Isus multimile: prima data a hranit mai mult de 5000 de oameni din cinci paini si doi pesti,⁸ iar a doua oara a hranit mai mult de 4000 de oameni din sapte paini si cativa pesti mici.⁹

In amandoua situatiile painea si pestii existau. Isus fie a facut ca acestia sa fie multiplicati, ori a impartit mai intai mancarea existenta si apoi a creat paini si pesti noi pana cand toti au fost hraniti.

Indiferent de cum s-a intamplat, Isus a creat suficienta paine si peste, nu numai pentru a hrani mii de oameni, dar firimiturile ramase au umplut 12 cosuri pline cu prima ocazie si 7 cosuri in cea de-a doua situatie. Aceasta a implicat nu numai crearea de carbohidrati, proteine si alte molecule apropiate structurii painilor si pestilor, dar si alinierea lor imediata in forma si structura necesara pentru a fi facuta painea si pestele.

Cateva din minunile lui Isus, spre exemplu cea de vindecare a leprosilor,¹⁰ orbilor,¹¹ paraliticilor,¹² a implicat repararea imediata a tesuturilor, nervilor muschiilor, etc., si cresterea instantanee sau regenerarea celulelor sanatoase. Rezultatul final a fost crearea de parti sanatoase si functionale ale corpului care sa le inlocuiasca pe cele moarte, nefunctionale sau atrofiate.

2. Invierea

Isus a inviat oameni care erau morti in trei situatii diferite: pe fiul unei vaduve,¹³ pe fiica lui Iair¹⁴ si pe prietenul Sau Lazar.¹⁵

In cazul lui Lazar, trupul se gasea in mormant de 4 zile, si cuvintele Martei, sora lui, ne confirma aceasta: “ … miroase greu, caci este mort de patru zile”¹⁶

Aceasta ne arata ca procesul de descompunere a trupului mort, care pana la final ajunge tarana, deja incepuse. Astfel ca aici gasim o paralela intre ceea ce s-a intamplat in a sasea zi a creatiei, cand Dumnezeu l-a creat pe Adam din tarana pamantului si i-a suflat in nari suflarea de viata si Adam a devenit o fiinta vie.¹⁷ Isus l-a chemat pe Lazar la viata si moleculele trupului sau, aflate in proces de descompunere, au redevenit o fiinta vie.

In cazul fiului vaduvei si a fiicei lui Iair, moartea fusese mult mai recenta, probabil in aceeasi zi in care Isus i-a inviat. Acelasi principiu se aplica si aici.

3. Metodele folosite de Isus

Isus a folosit o varietate de metode prin care a facut minuni. Acestea au implicat atingerea leprosilor, orbilor, mortilor; folosirea salivei pentru a vindeca un surdo-mut¹⁸ si a unui orb;¹⁹ folosirea tinei (cu instructiuni de spalare) pentru a vindeca un orb;^20,21 si puterea Cuvantului pentru a vindeca, pentru a invia din morti si pentru a scoate demoni.

Totusi, ceea ce s-a intamplat in aceste situatii si in toate cazurile in care Isus a facut minuni a fost ca Isus si-a dorit sa se intample si s-a intamplat. Acest lucru este cel mai bine ilustrat in cazul vindecarii fiului unui slujbas. Isus era in Cana din Galilea si un anume slujbas imparatesc L-a rugat sa calatoreasca pana la Capernaum ca sa ii vindece fiul care era pe moarte. Apostolul Ioan ne descrie ce s-a intamplat, dupa cum urmeaza:

‘Isus S-a intors deci in Cana din Galilea, unde prefacuse apa in vin. In Capernaum era un slujbas imparatesc, al carui fiu era bolnav.’

‘Slujbasul acesta a aflat ca Isus venise din Iudeea in Galilea, s-a dus la El, si L-a rugat sa vina si sa tamaduiasca pe fiul lui, care era pe moarte.’

‘Isus i-a zis, “Daca nu vedeti semne si minuni, cu nici un chip nu credeti!”’

‘Slujbasul imparatesc I-a zis, “Doamne, vino pana nu moare micutul meu.”’

‘ “Du-te”, i-a zis Isus, “fiul tau traieste.” Si omul acela a crezut cuvintele, pe care i le spusese Isus, si a pornit la drum.’

‘Pe cand se pogora el, l-au intampinat robii lui, si i-au adus vestea ca fiul lui traieste. El i-a intrebat de ceasul in care a inceput sa ii fie mai bine. Si ei i-au zis: “Ieri in ceasul al saptelea, l-au lasat frigurile.” ’

‘Tatal a cunoscut ca tocmai in ceasul acela ii zisese Isus : “Fiul tau traieste.” Si a crezut el si toata casa lui.’ (Evanghelia lui Ioan 4: 46–53).

Capernaum era la o distanta de 27 km fata de Cana in linie dreapta, ceea ce inseamna nu era nici o posibilitate ca fiul bolnav sau oricine din Capernaum, sa il auda pe Isus sau sa fie influentat de prezenta lui fizica in Cana.

Isus si-a dorit / a voit ca baiatul bolnav sa fie vindecat, chiar si la o distanta de 27 de km, si astfel acesta a fost vindecat. In acelasi mod, Isus si-a dorit/a voit ca apa sa devina vin, asa cum s-a intamplat la nunta din Cana, si aceasta a fost preschimbata in vin. A voit ca painea si pestii sa fie inmultiti si asa s-a intamplat; si-a dorit ca cei 10 leprosi sa fie vindecati in drumul lor catre preoti si ei au fost vindecati.²²

Este interesant ca un sutas roman a recunoscut aceasta autoritate a lui Isus. Sutasul a trimis slujitori sa ii ceara lui Isus sa vina sa vindece pe robul lui, asa cum ne scrie apostolul Luca:

‘Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casa, cand sutasul a trimis la El pe niste prieteni sa ii spuna: “Doamne nu te mai osteni atata, pentru ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu.

De aceea nici nu m-am socotit vrednic sa vin eu insumi la Tine. Ci zi o vorba, si robul meu va fi tamaduit.

Caci si eu, care sunt supt stapanirea altuia, am supt mine ostasi. Si zic unuia: “Du-te!” si se duce; altuia: “Vino!” si vine; si robului meu, “Fa cutare lucru!” si-l face.”

Cand a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutas, S-a intors spre norodul, care mergea dupa El, si a zis: “Va spun ca nici chiar in Israel n-am gasit o credinta atat de mare.”

Cand s-au intors acasa, trimisii au gasit sanatos pe robul care fusese bolnav.” (Evanghelia lui Luca 7: 6–10)

Sutasul a recunoscut ca vocea lui Isus nu putea sa fie auzita de robul bolnav, dar rezultatul, adus prin exercitarea puterii lui Isus, nu avea sa fie mai putin eficient din aceasta cauza.

4. Gloria lui Isus vazuta prin minuni

Dupa ce este descrisa prima minune a lui Isus—transformarea apei in vin-apostolul Ioan ne spune ca El si-a “manifestat Slava, si ucenicii Lui au crezut in El”.²³ Cand Isus a aflat ca Lazar este bolnav a spus: “Boala aceasta nu este este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu sa fie proslavit prin ea.” Si apoi, dupa ce Lazar a murit si inainte ca Isus sa il invie, El a spus Martei: “Nu Ti-am spus ca daca vei crede, vei vedea Slava lui Dumnezeu?”²⁴

Apostolul Ioan numeste minunile lui Isus “semne”²⁵ si in evanghelia lui, Ioan arata spre ce conduc aceste semne:²⁶ “Dar lucrurile acestea au fost scrise, penru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si crezand sa aveti viata in Numele Lui.”²⁷

Concluzii

Isus Hristos este Dumnezeul Creator. Nu numai ca Scripturile afirma acest lucru,²⁸ dar in timpul in care a stat pe pamant, El a facut aceleasi lucrari pe care ne-am astepta sa le faca si Dumnezeul Creator. Isus a facut aceste lucruri exact asa cum ne-am astepta sa le faca si Dumnezeul Creator—prin Cuvantul Sau, plin de autoritate, si prin exercitarea voii Sale. Si prin aceste lucruri si-a aratat Slava Sa.

Acesta este un motiv de lauda si inspiratie pentru cei ce cred Cuvantul lui Dumnezeu, si in acelasi timp este o reconfirmare a doctrinei evolutiei teiste. Gandul ca Isus ar fi folosit procese aleatoare evolutioniste pentru a vindeca bolnavii sau pentru a invia mortii este la fel de absurd ca ideea ca El a a folosit astfel de procese pentru a crea ‘viata la inceput’.

Referinte si note

1. Vezi R.M. Grigg, Creatia—cum a facut-o Dumnezeu? Creation 13(2):36–38. Înapoi la text.
2. Psalm 19:1. Înapoi la text.
3. Exod 9:16; Romani 9:17,22–24; Efeseni 1:5–10; 3:9–11. Înapoi la text.
4. 1 Cronici 16:29; Psalm 29:1, Apocalipsa 4:11. Înapoi la text.
5. Luca 19:10. Înapoi la text.
6. Matei 20:28. Înapoi la text.
7. Ioan 2:1–11. Noteaza vs 9. Înapoi la text.
8. Este interesant ca acesta este singurul miracol descris in toate cele patru Evanghelii: Matei 14:15–21; Marcu 6:35–44; Luca 9:12–17; Ioan 6:5–14. Înapoi la text.
9. Matei 15:32–38; Marcu 8:1–9. Înapoi la text.
10. Luca 5:12–13; Luca 17:11–19. Înapoi la text.
11. Matei 9:27–30; Marcu 8:22–25; Ioan 9:1 41. Înapoi la text.
12. Luca 5:17–26; Luca 6:6–10. Înapoi la text.
13. Luca 7:11–16. Înapoi la text.
14. Luca 8:41–42 si 49–55. Înapoi la text.
15. Ioan 11:1–44. Înapoi la text.
16. Ioan 11:39. Înapoi la text.
17. Geneza 2:7. Înapoi la text.
18. Marcu 7:31–35. Înapoi la text.
19. Marcu 8:22–25. Înapoi la text.
20. Ioan 9:1–41. Înapoi la text.
21. Posibil pentru a creste asteptarile din partea celor care ar fi reactionat intr-un mod particular la atingere – orbul, surzii si leprosii. Înapoi la text.
22. Luca 17:11–19. Înapoi la text.
23. Ioan 2:11. Vezi si Luca 17:15,18; Ioan 11:4,40. Înapoi la text.
24. Ioan 11:4,40. Înapoi la text.
25. Miracolele nu sunt neaparat o dovada a zeitatii; mai degraba sunt o manifestare a puterilor supranaturale. Altii in Biblie, de la magicienii lui Faraon (Exod 7:22) la profetul mincinos (Apocalipsa 19:20), au facut minuni. Înapoi la text.
26. Ioan face asta prin prezentarea situatiei, invatatura pe care Isus a extras-o ( de exemplu, “Eu sunt Painea vietii” dupa hranirea celor 5000; “Eu sunt Invierea si Viata” dupa invierea lui Lazar), cresterea in credinta a celor care erau dispusi sa accepte adevarul si avansarea in orbire spirituala a celor care au respins afirmatiile Domnului Isus. Înapoi la text.
27. Ioan 20:31. Înapoi la text.
28. Ioan 1:3; 1 Corinteni 8:6; Efeseni 3:9; Coloseni 1:16; Evrei 1:2. Înapoi la text.

		Cine Este Isus? https://www.allaboutgod.com/romanian/who-is-jesus–rum-2fad.htm Cine este Isus Cristos?: De la inceputurile Sale smerite in Nazaret, continuand cu lucrarea Sa plina de minuni in Israel si pana la impactul Sau imens in intreaga lume. Evanghelia dupa Ioan: O relatare a unui martor ocular despre viata lui Isus. Rezumatul, structura si semnificatia Evangheliei. Temele spirituale pentru acum si vesnicie. Originea Craciunului: Originea, traditiile si controversele legate de aceasta sarbatoare crestina. Istoria Biblica. Semnificatia si importanta nasterii lui Cristos. Invierea lui Isus: O prezentare concisa a Invierii, bazata pe normele standard de testare a adevarului. Descopera marturia consecventa a numerosilor martori oculari credibili. Evanghelia după Luca: A treia Evanghelia lui Isus din punct de vedere precis istoric.Studiază Învaţaturile lui Isus şi îndeplinirea profeciile Vechiului Testament. Rastignirea lui Isus Cristos: Rastignirea lui Isus Cristos: Studiaza evenimentele mortii, ingroparii si invierii lui Isus. Afla ce au aceste evenimente de-a face cu tine. Originea Pastelui: Comemorarea crestina a Zilei Invierii. O sarbatoare cu radacini pagane in antichitate. Adevarul despre rastignirea si invierea lui Cristos. Minunile lui Isus: Fiecare minune trebuie să fie privita ca orice eveniment istoric, bazat pe normele standard de proba şi evidenţa martorului. Vindecari Miraculoase: Care-i treaba cu toate acestea? In loc sa privim la mass-media, haideti sa ne uitam in Biblie. Minunile lui Cristos trec testul! A doua venire a lui Isus: Semnele vremurilor. Nimeni nu cunoaste ziua sau ora, dar suntem sfatuiti sa veghem cu atentie. Cine este Isus?: Biblia afirma faptul ca Isus a fost 100% om si 100% Dumnezeu si El este singura cale spre Cer. Pledoarie pentru Cristos: Sedinta tribunalului, Procurorul, Constatarile. Dovezi in favoarea lui Isus si pretentia Lui de a fi Mesia. Analizeaza dovezile astazi! Invierea: Citeste versetele despre inviere si importanta ei pentru credinciosi astazi. Studiaza Romani 6. Isus cel istoric: Un curent de gandire gresit care reintrepreteaza documentele Noului Testament. Marturiile recente dovedesc mult mai mare credibilitate biblica decat oricand inainte. Rugaciunea lui Isus: Ce putem invata din rugaciunile lui Isus inaltate catre Tatal Sau? Descopera aici aplicatia la vietile noastre. Evanghelia după Matei: Scurta dar completa informatie despre Cartea lui Matei inclusiv istoria biblica, schiţa, structura, semnificaţia, si Marea Trimitere. Pildele lui Isus: Biblia este plina de relatari numite pilde, care inseamna adevaruri spirituale. Afla cum poti sa le descoperi! Orinea lui Isus: Naşterea prorocită. Planul revelat.Mesia tuturor. Te uiţi pentru cadoul perfect în aceast sezon de vacanţa Invierea lui Cristos: A murit cu adevarat Cristos pe cruce? A fost de fapt mormantul gol? A aparut El in realitate dupa moartea Lui? Aici vei gasi dovezile! Răstignirea lui Isus: Rapoarterele Noului Testament sînt o acurată descriere a britala forma agresiv capitalistă a Romei. Isus este Domnul: El Isi arata domnia prin smerenie si har. El permite omenirii sa-L rastigneasca si sa-L numeasca oricum, insa este Domnul. Originea Paştelor: Eveniment care se întămpla o singură dată în istoria.Învierea lui Isus. Mesia prorocit În Noul Testament. Melul Paştelor. Invierea lui Isus: Partea esentiala a credintei crestine. Dovezi spectaculoase in favoarea veridicitatii ei istorice: documente extra-biblice, marturii, martiraje si persecutii. Evanghelia dupa Marcu: Informatie concisa, dar completa despre cartea lui Marcu, inclusiv istoria biblica, rezumatul, structura, semnificatia ei si invierea. Isus este Dumnezeu: Studiaza dovada biblica despre divinitatea lui Isus. Este El Dumnezeu? De ce acest concept este atat de important astazi? Minunile lui Isus: Marturiile martorilor oculari despre minunile lui Cristos. El a actionat dincolo de legile naturii. Ce lectii putem invata noi astazi de la ele? Totul Despre Isus Cristos: Studiaza nasterea, lucrarea, moartea si invierea Lui. Descopera importanta vietii Sale pe pamant si ceea ce viata Lui are de facut cu tine! Isus Cristos: Descopera Adevarul. Analizeaza dovezile stiintifice in favoarea lui Isus Cristos. Afla daca El era ceea ce a spus ca este. Evanghelia dupa Toma: Cine a scris-o si ce ne spune ea? Carte pierduta a Bibliei sau o scriere gnostica ignorata? Rastignirea lui Isus: Originea, istoria si scopul rastignirii. Descopera detaliile acestei metode de executie. Invata mai multe despre rastignirea lui Isus Cristos. Numele lui Isus: De ce Cristos are atatea titluri si care este semnificatia lor? Ce inseamna aceste nume pentru tine personal? Este Isus Dumnezeu?: Exista de fapt doar trei alternative legitime legate de identitatea lui Isus Cristos. El este fie mincinos, fie nebun, fie Dumnezeu. Evangelia după Juda: Învata istoria acestei cărti si studiază valabilitătii sale. Ar trebui sa se considere inspirată de la Dumnezeul? Istoria naşterii lui Isus: Ce putem să învatam despre filmul şi referinţele biblice a naşterii lui Isus. Care este istoria naşterii lui Isus?

Dincolo de credinţa oarbă

Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă…

De Paul E. Little

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler – capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?

De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine… există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.

A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!

Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).

Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).

Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”

Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”

„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea” (Evanghelia după Marcu 14:61-64).

Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.

(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu – aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.

(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru – care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.

(3) Cea de-a treia posibilitate – Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.

Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut… fără să se fi bazat pe nimic real.

Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Cristos

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic – precum Dumnezeu.

Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.

Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.

Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că… trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.

La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?” Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.

El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El” (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.

Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.

Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu…

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă… atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora… au fost nişte sărmani naivi.

Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.

Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă.” Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins – deşi nu dorea acest lucru – de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.

Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea – de neînţeles şi enervantă – că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.

În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.

Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase… dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală… şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.

Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare… pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.

Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:

Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea… că este Prinţul vieţii.

În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.

Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos

Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.

Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte.”

Dacă ai nevoie de mai multe informaţii sau dacă încă ai dubii legate de persoana lui Hristos, te rugăm să ne trimiţi un e-mail.

►	Tocmai L-am chemat pe Iisus în viaţa mea (urmează câteva informaţii utile)…
►	Poate vreau să-L chem pe Iisus în viaţa mea; vă rog, spuneţi-mi mai multe despre acest lucru…
►	Am o întrebare…

Cine este Isus Hristos?

Textul de memorat: „«Dar voi», i-a întrebat El, «cine ziceţi că sunt?» «Hristosul lui Dumnezeu!» I-a răspuns Petru.” (Luca 9:20)

Cine este Isus Hristos? Nu este o întrebare-capcană şi nu trebuie să fii filosof sau sociolog ca să poţi răspunde. Ea pătrunde până în adâncul fiinţei noastre, arătându-ne cine suntem şi, mai important, ce ne rezervă Veşnicia.

Oamenii pot admira lucrările Mântuitorului, pot preamări cuvintele Sale, pot elogia răbdarea Sa, pot apăra nonviolenţa Sa, pot aclama tăria Sa de caracter, pot lăuda altruismul Său şi pot rămâne muţi în faţa morţii crude pe care a suferit-o. Mulţi chiar se pot arăta gata să admită că El a fost un om bun care a încercat să îndrepte lucrurile – să facă dreptate acolo unde era nedreptate, să aducă Vindecare acolo unde era boală şi încurajare, acolo unde nu era decât nefericire.

Da, Isus ar putea foarte bine să câştige titlul de cel mai bun profesor, de revoluţionar, de lider prin excelenţă şi de psiholog capabil să sondeze sufletul omului în profunzime. El a fost toate acestea şi totuşi a fost cu mult mai mult decât atât.

Niciuna dintre afirmaţiile acestea nu poate fi considerată un răspuns satisfăcător la întrebarea crucială pe care a ridicat-o chiar El: „Dar Voi… cine ziceţi că sunt?” (Luca 9:20).

Este o întrebare care aşteaptă un răspuns, iar de răspunsul dat depinde destinul fiecăruia.

Reacţiile oamenilor faţă de Isus

În evanghelii şi în Noul Testament, sunt foarte multe declaraţii uimitoare despre ce a făcut Domnul Isus şi despre cine este El. Desigur că faptele Sale dau mărturie despre identitatea Sa. Declaraţiile că El este Dumnezeu, că este Răscumpărătorul nostru şi este singura cale spre viaţa veşnică se impun atenţiei, deoarece implicaţiile lor au consecinţe Veşnice pentru fiecare fiinţă umană.

1. Cum au reacţionat oamenii din Nazaret faţă de Isus? Dece? Luca 4:16-30, vezi şi Ioan 3:19.

Oamenii din Nazaret au fost la început entuziasmaţi să-L vadă pe Isus, care, după ce făcuse multe minuni şi semne, Se întorsese acasă, şi „se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:2 2). Însă modul în care au reacţionat la mustrarea Sa arată ce spirit îi însufleţea de fapt.

2. Care a fost întrebarea lui Ioan despre Isus şi ce I-a determinat să o pună? Luca 7:17-22.

Până şi Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Isus şi acela care a anunţat că Isus era „Mielul lui Dumnezeu”, a avut îndoieli. El a dorit să ştie: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Luca 7:19).

Însă Domnul Isus nu i-a răspuns direct, ci a arătat spre faptele Sale care dădeau mărturie despre cine era El: „orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (vers. 22). Se poate afirma că Isus nu avea nevoie să răspundă la întrebarea lui în mod direct, pentru că faptele şi lucrările Lui erau tot atâtea dovezi despre identitatea Sa.

Poate că răspunsul Iui Isus l-a făcut pe Ioan să-şi pună o altă întrebare: „Dacă are puterea de a face aceste lucruri extraordinare, de ce îngăduie să zac în temniţă?” In definitiv, când trecem prin tragedii, cine dintre noi nu se întreabă: „Dacă Dumnezeu este atât de puternic, de ce îngăduie să mi se întâmple aşa ceva?” Cum răspunde evenimentul răstignirii lui Isus la această întrebare?

Fiul lui Dumnezeu

„Fiul omului” şi „Fiul lui Dumnezeu” sunt două nume folosite în Evanghelii pentru Isus. Primul nume se referă la natura umană pe care a luat-o asupra Sa la întrupare, iar al doilea, la divinitatea Sa, ca a doua Persoană a Dumnezeirii. O Fiinţă atât divină, cât şi umană este un concept greu de înţeles, dar lucrul acesta nu îi ştirbeşte nicidecum marele adevăr, nici marea speranţă pe care ne-o oferă.

3. Cine este Domnul Isus? Luca 1:31,32,35; 2:11.

În Luca 1:31,32, îngerul asociază numele „Isus” cu cel de „Fiul Celui Preaînalt” căruia „Domnul Dumnezeu îi va da” tronul lui David. Isus este Fiul lui Dumnezeu. El este totodată Hristos, Mesia, care va restabili tronul lui David, dar nu ca un eliberator pământesc, ci în sensul escatologic – va respinge definitiv încercarea lui Satana de a uzurpa tronului lui Dumnezeu Însuşi. În Luca 2 :11, îngerul le spune păstorilor că pruncul din iesle este „un Mântuitor, este Hristos, Domnul”.

Titlul „Fiul lui Dumnezeu”, pe lângă faptul că Îi afirmă poziţia în cadrul Dumnezeirii, dezvăluie şi relaţia apropiată pe care a păstrat-o El cu Tatăl cât a fost aici, pe pământ. Totuşi relaţia Fiului cu Tatăl nu este la fel ca relaţia pe care o avem noi cu Dumnezeu. Noi beneficiem de această relaţie de pe poziţia de fiinţe create şi răscumpărate, datorită lucrării lui Hristos, pe când El este partenerul Său egal, din veşnicie. Prin intermediul naturii Sale divine, Isus a menţinut legătura Sa cu Tatăl cât mai strânsă posibil.

„Isus spune «Tatăl Meu care este în ceruri», pentru a le aminti ucenicilor că, deşi prin natura Sa omenească este legat de ei, este părtaş la încercările lor şi înţelege suferinţele lor, prin natura Sa dumnezeiască este unit cu tronul Celui Infinit.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 442

Ce înseamnă pentru noi faptul că Isus este Dumnezeu, în sensul deplin al cuvântului? El, deşi era Dumnezeu, S-a smerit luând asupra Sa natura umană şi oferindu-Se ca jertfă pentru noi. Ce speranţă ne insuflă acest adevăr, prin imaginea pe care ne-o oferă despre caracterul lui Dumnezeu?

Fiul omului

Deşi ştia foarte bine că era atât Fiul omului, cât şi Fiul lui Dumnezeu (Luca 22:67-70), Mântuitorul nostru a preferat numele „Fiul omului”. Nimeni altcineva nu I s-a adresat astfel. Titlul acesta nu mai apare decât în cuvântarea lui ştefan (Faptele 7:56) şi în Apocalipsa 1:13 şi 14:14. În evanghelii apare de peste optzeci de ori, iar în Evanghelia după Luca, de douăzecişicinci de ori.

„Natura umană a Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care ne prinde sufletele de Hristos şi, prin Hristos, de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos a fost om adevărat; El a dat dovadă de umilinţă când S-a făcut om. Cu toate acestea, El era Dumnezeu întrupat.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, p. 244

Utilizarea titlului „Fiul omului” în Evanghelia după Luca ne oferă mai multe perspective asupra naturii, misiunii şi destinului Domnului nostru întrupat.

4. Ce aflăm din următoarele pasaje despre natura umană a Domnului Isus, despre misiunea Sa şi preţul îndeplinirii ei?

a. Luca 7:34 şi 9:58

b. Luca 9:56; 19:10; 9:22

5. Identificaţi în următoarele pasaje elemente ale imaginii lui Mesia suferind:

a. Luca 18:31-33

b. Luca 9:44

c. Luca 22:22

d. Luca 24:27; compară cu Luca 11:30

e. Luca 12:8.

6. Ce aspecte ale lucrării lui Isus legate de zilele din urmă ale istoriei pământului găsim în Evanghelia lui Luca? Luca 9:26; 17:24,26,30; 21:36; 22:69.

Pe scurt, titlul „Fiul omului” înglobează multiplele aspecte ale personalităţii şi ale activităţii Domnului Hristos, indicând cine este El, dar şi ce a făcut şi va face pentru mântuirea noastră.

Ce înseamnă pentru tine faptul că Domnul Isus Hristos este Fiul omului?

Cine este Isus pentru tine?

7. Citeşte Luca 9:18-27. De ce a pus Domnul Isus această întrebare, dacă ştia deja răspunsul? Ce încerca să-i înveţe pe ucenici despre EI şi despre ce înseamnă să ll urmăm?

„Cine ziceţi că sunt?” (Luca 9:20). Întrebarea aceasta a fost pusă în urmă cu peste două mii de ani, dar şi-a păstrat relevanţa până astăzi. Oamenii dau diferite răspunsuri: Un mare învăţător, un mare etician, întruchiparea adevărului, un monument de sacrificiu, un profet neînfricat, un reformator social, un om-model. Însă niciun răspuns nu este satisfăcător dacă nu include mărturisirea făcută de Petru atunci când întrebarea aceasta a fost pusă pentru prima oară.

După ce le-a arătat ucenicilor autoritatea Sa asupra naturii (Luca 8:22-2 5), puterea Sa asupra demonilor (vers. 26-35) şi asupra bolilor (Luca 5:12-15; 8:43-48), capacitatea Sa de a hrăni cinci mii de oameni din mai nimic (Luca 9:13-17) şi puterea Sa asupra morţii însăşi (Luca 8:51-56), Domnul Isus îi întreabă ce cred alţii despre El şi apoi, ce cred ei despre El. Prin aceasta, nu a urmărit să afle ceva ce nu ştia, ci să îi ajute să înţeleagă că descoperirea identităţii Sale impunea practic din partea lor un devotament care avea să-i coste totul.

„Cunoaşterea noastră despre Isus nu trebuie să fie niciodată la mâna a doua. Putem cunoaşte fiecare verdict rostit în dreptul lui Isus; putem cunoaşte oricâtă hristologie. (…); putem fi în stare să prezentăm un rezumat competent al învăţăturii despre Isus date de fiecare mare gânditor şi teolog, şi totuşi să nu fim creştini. Creştinismul nu înseamnă niciodată a cunoaşte despre Isus, ci a-L cunoaşte pe Isus. Isus Hristos cere un verdict personal. El nu l-a întrebat doar pe Petru, ci ne întreabă pe fiecare dintre noi: «Tu cine zici să sunt?»” – William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. 2, p. 161

Răspunsul nostru la această întrebare nu poate fi cu nimic mai prejos decât cel al lui Petru: Isus este „Hristosul lui Dumnezeu” (Luca 9:2 0). Hristos înseamnă „Cel Uns”, „Mesia”, iar misiunea Sa nu este cea de eliberator politic, ci de Mântuitor care va scoate omenirea din strânsoarea lui Satana şi a păcatului şi va instaura Împărăţia neprihănirii.

Dacă spui că Îl cunoşti pe Isus, ce afirmi de fapt: că ştii despre El sau că Îl cunoşti personal? Explică-ţi răspunsul!

Schimbarea la faţă

8. Citeşte relatările despre Schimbarea la Faţă din Luca 9:27-36; Matei 17:1-9; Marcu 9:2-8 şi în 2 Petru 1:16-18 relatarea lui Petru, ca martor ocular. Ce informaţii suplimentare ne oferă Luca şi de ce sunt ele importante?

Luca îşi începe expunerea cu un detaliu pe care Matei şi Marcu nu îl amintesc: Isus i-a luat cu El pe Petru, Ioan şi Iacov şi S-a suit pe munte ca să Se roage. Isus Îşi îndreptase ochii şi gândul spre Ierusalim şi prezisese suferinţa pe care avea să o îndure. El a dorit să fie sigur că aceea era voinţa lui Dumnezeu pentru El. În astfel de momente, rugăciunea este singurul mod de a căpăta certitudine şi asigurare. Procesul rugăciunii a revărsat instantaneu slava divină asupra persoanei lui Isus: „I s-a schimbat înfăţişarea feţei şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă, strălucitoare” (Luca 9:29).

Cu această ocazie, Domnul Isus a stat de vorbă cu Moise şi Ilie „despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (vers. 31). Cuvântul „sfârşit” poate avea două înţelesuri: moartea pe care avea să o sufere curând la Ierusalim (deşi cuvântul grecesc utilizat aici, exodus, nu este întrebuinţat frecvent cu acest sens) sau eliberarea din păcat, marea răscumpărare pe care Isus avea să-o aducă la îndeplinire în Ierusalim.

Discuţia celor trei s-a încheiat cu un cuvânt de aprobare din cer: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi” (vers. 35). Schimbarea la Faţă este ocazia în care Isus este îmbrăcat cu slavă, în care identitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu este reconfirmată şi în care este anunţat faptul că răscumpărarea avea să-L coste viaţa. De aici şi porunca cerească dată ucenicilor: „de El să ascultaţi”. Fără ascultare şi loialitate exclusivă faţă de El, nu există ucenicie.

Ellen G. White scrie că Moise şi Ilie, care fuseseră „aleşi mai presus de orice înger din jurul tronului, veniseră să discute cu Isus despre scenele suferinţei Sale şi să-L mângâie. Acu asigurarea simpatiei Cerului.” – Viaţa lui Iisus, p. 425 Aşadar; sus Însuşi, Cel care a oferit mângâiere atâtor oameni, a căutat consolare şi mângâiere. Dacă ştii pe cineva care ar avea o asemenea nevoie, ce poţi face pentru acea persoană?

Studiu suplimentar

„Lucrarea mântuirii constituie un subiect pe care îngerii doresc să îl înţeleagă în profunzime; el va fi ştiinţa şi cântecul celor mântuiţi de-a lungul veacurilor nesfârşite. Oare nu este şi acum subiectul acesta demn de consideraţie şi de un studiu atent? Iubirea Domnului Isus, mila Sa infinită şi sacrificiul pe care l-a făcut El în favoarea noastră solicită cea mai serioasă şi mai solemnă reflecţie. Ar trebui să ne gândim mai mult la caracterul scumpului nostru Mântuitor şi Mijlocitor. Ar trebui să medităm la misiunea Aceluia care a venit să-l mântuiască pe poporul Lui de păcatele sale. Astfel, prin contemplarea marilor teme ale cerului, credinţa şi iubirea noastră vor deveni mai puternice, iar rugăciunile noastre vor n tot mai mult ascultate de Dumnezeu, pentru că ele vor n tot mai pline de credinţă şi de iubire. Ele vor fi logice şi fierbinţi. Se vor manifesta o încredere mai statornică în Domnul Hristos şi o experienţă zilnică şi vie a puterii Sale de a-i mântui în mod desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El.” – Calea către Hristos, p. 88

Întrebări pentru discuţie

1. Potrivit relatărilor din evanghelii, care au fost diferitele reacţii ale oamenilor faţă de Isus? Cum se raportează oamenii la El astăzi? Cine este El pentru tine?

2. De ce sunt greşite afirmaţiile că Isus a fost doar un mare om, un mare profet sau un mare conducător spiritual? Argumentează!

3. Ce înseamnă titlul „Fiul lui Dumnezeu” în dreptul lui Isus? Ce semnificaţie are pentru tine personal?

4. De ce S-a numit Isus „Fiul omului” şi ce înseamnă lucrul acesta pentru noi?

5. Care a fost motivul pentru care Isus a avut nevoie să se roage pe Muntele Schimbării la Faţă? Ce a însemnat lucrul acesta pentru El? Dar pentru ucenici? Ce mesaj poartă acest eveniment pentru noi?

6. Ce ar trebui să facem, ca urmaşi ai Săi, pentru a nu adormi, asemenea celor trei ucenici, înaintea unui eveniment glorios?

Cine este Iisus Hristos?

Răspuns: Cine este Iisus Hristos? Spre deosebire de întrebarea “Există Dumnezeu?“, foarte puţine persoane au pus întrebarea dacă Iisus Hristos a existat cu adevărat. În general este acceptată ideea că Iisus a fost un om care a trăit în Israel în urmă cu aproape 2000 de ani. Discuţia începe însă când vine vorba despre a analiza identitatea lui Iisus. Aproape fiecare religie importantă arată că Iisus a fost un profet, sau un învăţător bun sau un om foarte credincios. Problema este că Biblia ne învaţă că Iisus a fost infinit mai mult decât un profet, un învăţător bun sau un om foarte credincios.

În cartea sa “Mere Christianity” (Creştinismul redus la esenţă), C.S. Lewis a scris: “Încerc prin aceasta să previn pe oricine ar putea să spună lucrul acesta absolut ridicol pe care oamenii îl spun adesea despre El [Iisus Hristos]: “Sunt gata să accept că Iisus a fost un mare învăţător moral, dar nu accept faptul că El a pretins a fi Dumnezeu.” Acesta este un lucru pe care nici nu trebuie să îl spunem. Un simplu om şi numai atât care ar fi spus ceea ce a spus Iisus nu ar putea sa fie un învăţător moral indiferent cât de mare. Dacă ar fi numai om, atunci nu ar putea fi decât fie un lunatic – pe acelaşi nivel cu un om aiurit – fie Satan în persoană. Trebuie să faci alegerea ta în acest caz. Fie acest om a fost – şi chiar este – Fiul lui Dumnezeu, fie a fost un nebun sau chiar mai rău de-atât …. Tu ai putea să nu îl asculţi considerând că este un nebun, ai putea să îl scuipi şi să îl omori ca pe un demonizat; altfel, nu ai putea decât să cazi la picioarele Sale şi să Îi spui ca îţi este Domn şi Dumnezeu. Dar haideţi să nu mai venim cu nici un fel de nonsensuri cum că ar fi fost un mare învăţător, dar numai om. El nu ne-a lăsat această opţiune deschisă. El nu a intenţionat asta.”

Deci, cine a pretins Iisus că este? Cine ne spune Biblia că a fost El? În primul rând, haideţi să aruncăm o privire la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 10:30: “Eu şi Tatăl una suntem.” La prima vedere, această declaraţie nu pare o revendicare de a fi Dumnezeu. Totuşi, examinaţi care a fost reacţia evreilor la cuvintele lui Iisus: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru că eşti o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Evreii înţeleseseră faptul că Iisus declarase că El este Dumnezeu. În versetele următoare, Iisus nu şi-a retras niciodată vorbele prin a le spune evreilor că El nu ar fi Dumnezeu. Aceasta indică faptul că Iisus a spus adevărul cu privire la aceea că El era Dumnezeu, declarând “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Ioan 8:58 este un al exemplu în acest sens. Iisus a spus: “Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. Din nou, ca răspuns, evreii au ridicat pietrele pentru a-L omori cu ele (Ioan 8:59). Anunţul lui Iisus cu privire la identitatea Sa prin expresia “Eu sunt” reprezintă o aplicaţie directă a Numelui lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Exod 3:14). De ce ar fi vrut evreii să Îl omoare cu pietre pe Iisus dacă El nu ar fi spus ceva despre care ei să fi crezut că este blasfemiator, în cazul acesta, să pretindă că este Dumnezeu?

Ioan 1:1 spune: “Cuvântul era Dumnezeu”. Ioan 1:14 spune: “Cuvântul S-a făcut trup.” Aceasta indică foarte clar aceea că Iisus este Dumnezeu întrupat. Toma, ucenicul lui Iisus, I S-a adresat astfel: “Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28), iar Iisus nu l-a corectat pe Toma în nici un fel. Apostolul Pavel Îl descrie ca “…Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos” (Tit 2:13). În 2 Petru 1:1, apostolul Pavel repetă expresia “…Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos”. Însuşi Dumnezeu Tatăl mărturiseşte despre identitatea completă a lui Iisus: “pe când Fiului I-a zis: “Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate”. Profeţiile cu privire la Hristos din Vechiului Testament au anunţat de asemenea dumnezeirea Lui: “Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al Păcii.”

Astfel, după cum a argumentat şi C.S. Lewis, a crede în Iisus doar ca într-un învăţător bun nu este o opţiune de luat în considerare. Iisus a pretins în mod clar şi fără echivoc că este Dumnezeu. Dacă El nu este Dumnezeu, atunci ar fi un mincinos, şi în felul acesta nu ar mai putea fi considerat nici un profet, nici un bun învăţător şi nici un om credincios. În dorinţa lor de a oferi explicaţii suplimentare cu privire la cuvintele pe care Iisus le-a spus, “savanţii” moderni au pretins că “adevăratul Iisus din istorie” nu a spus multe dintre lucrurile pe care Biblia I le atribuie. Cine suntem noi să discutăm Cuvântul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte cuvintele pe care Iisus le-a spus ori nu? Cum ar putea un “savant”, la 2000 de ani după Iisus să ştie mai bine ceea ce a spus ori nu Iisus decât cei care au trăit în preajma Lui, care L-au slujit şi care au fost învăţaţi chiar de Iisus Însuşi (Ioan 14:26)?

De ce este atât de importantă întrebarea cu privire la adevărata identitate a lui Iisus? De ce contează atât de mult dacă Iisus a fost sau nu Dumnezeu? Cel mai important motiv pentru care Iisus trebuie să fie Dumnezeu este că dacă nu ar fi Dumnezeu, atunci moartea Sa nu ar fi fost suficientă pentru plata păcatelor întregii lumi (1 Ioan 2:2). Numai Dumnezeu putea plăti o astfel de pedeapsă infinită (Romani 5:8; 2 Corinteni 5:21). Iisus a trebuit să fie Dumnezeu pentru a putea plăti pentru pedeapsa noastră. Iisus a trebuit însă să fie şi om pentru a putea muri pentru noi. Mântuirea este posibilă numai prin credinţa în Iisus Hristos! Dumnezeirea lui Iisus este motivul pentru care El este singura cale de mântuire. Dumnezeirea lui Iisus este motivul pentru care El a proclamat: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viata. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

 

Crucea câştigă inima noastră
Psalmul 22.1

Charles Henry Mackintosh

Verset călăuzitor: Psalmul 22.1

Psalmul 22.1: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?

Cine poate descrie suferinţele Fiului lui Dumnezeu, pe care El le-a suportat atunci când Şi-a vărsat sufletul în moarte, când din inima Lui a ieşit acest strigăt chinuitor: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”

Ca Om El putea spune întotdeauna Domnului Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul Meu.” El era identic Dumnezeu. El, singurul Fiu născut, era întotdeauna una cu Tatăl. Şi cu toate acestea a luat chip de rob, şi ca Slujitor desăvârşit Şi-a găsit mâncarea în a face voia Aceluia care L-a trimis, şi să împlinească lucrarea Lui (Ioan 4.34). În viaţa Lui a rămas în mod absolut în părtăşie cu Tatăl, aşa că El putea spune: „Tată … ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11.42). Însă aflat în suferinţele crucii El a strigat: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”

Fiul a fost întotdeauna la sânul Tatălui, deja înainte de a fi lumea. Când a venit împlinirea vremii, El a fost trimis pe pământ, născut dintr-o femeie. Din pricina suferinţelor morţii El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii …, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot” (Evrei 2.9).

Moartea Domnului pe cruce este în chip desăvârşit unică. Ea niciodată nu poate fi repetată, şi nici nu trebuie repetată, deoarece ea rămâne veşnic eficace şi valabilă. Nici o creatură nu poate descrie suferinţele Domnului, pe care El le-a îndurat pe Golgota, atunci când El a purtat păcatele multora (Isaia 53.12). În orele acelea îngrozitoare sufletul Lui era sătul de suferinţe (Psalmul 88.3), puterea Lui era uscată ca un ciob de lut. Limba I se lipea de cerul gurii. Oasele I s-au desfăcut şi inima Lui a devenit ca ceara, era topită înlăuntrul Lui (Psalmul 22.14,15).

Ce suferinţă mare, ce chin de nedescris era când Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său în asemănarea cu carnea păcatului şi pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3), aşa că Martirul suferind a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Dumnezeul Meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă” (Psalmul 22.1,2). Când ocara I-a frânt inima şi Cel sfânt a fost bătut şi biciuit, mâinile şi picioarele Lui au fost străpunse; când nici un înger nu s-a mai coborât, ca să-L întărească, nici un prieten nu mai era, ca să-L mângâie; când soarele nu a mai avut voie să-şi arunce lumina pe scenă şi Domnului Dumnezeu I-a plăcut să-L zdrobească (Isaia 53.10); când El a fost părăsit de Dumnezeu – tocmai atunci El L-a îndreptăţit cu cuvintele: „Totuşi Tu eşti Cel sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.3).

Numai El, care în Sine Însuşi este nesfârşit, a putut goli paharul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Numai Sfântul lui Dumnezeu a putut fi făcut pentru noi păcat şi blestem. Nimeni altcineva decât Păstorul Cel bun a putut să-Şi dea viaţa pentru oile Sale. Nimeni altcineva, decât Isus, Fiul lui Dumnezeu, a putut şi a vrut să ne mântuiască. Şi ce jertfă a adus El! Ce binecuvântare nespus de mare, veşnică trebuie să curgă din lucrarea terminată a Fiului lui Dumnezeu, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru” (Galateni 1.4).

Ce minunat, că Fiul, prin care au fost făcute lumile, a trebuit să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemn pe cruce; că Iniţiatorul vieţii a fost omorât, că Cel drept a trebuit să fie pus în rândul celor nedrepţi; că Fiul Celui Preaînalt a trebuit să meargă în părţile cele mai de jos ale pământului; că singurul Fiu, care este la sânul Tatălui, a fost pironit pe cruce prin mâna celor păcătoşi şi a trebuit să moară; că Domnul gloriei a trebuit să aibă parte pe pământ de moartea pe cruce; că Robul drept al Domnului, Alesul Său, în care sufletul Său şi-a găsit plăcerea, a trebuit să fie părăsit, să se renunţe la El, aşa că în chinurile extrem de mari ale sufletului Său a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” (compară cu Isaia 53.12; Luca 1.32; Efeseni 4.9; Ioan 1.18; Faptele apostolilor 2.23). Ce desăvârşiri nespus de mari se întâlnesc aici laolaltă! Ce învăţături de nepătruns despre har, sfinţenie, dreptate, adevăr şi pace ne sunt date aici!

Moartea lui Hristos pe cruce este absolut unică nu numai în eficacitatea ei veşnică, ci ea este incomparabilă şi în faptul că în ea se întâlnesc necazul şi dragostea. Nici un mângâietor nu a stat alături ca să ajute, nici o mână nu s-a întins, ca să aline necazul Său, nici o inimă nu era gata şi nu era capabilă să simtă cu El. Totul era aşa cum El a spus: „Nu este nimeni să ajute” (Psalmul 22.11). Nici un strop de îndurare nu s-a amestecat în paharul judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Minunată dragoste, însă durere de nespus de mare!

Şi pentru ce toate aceste suferinţe? Pentru că Isus era Purtătorul păcatelor. Sfinţenia lui Dumnezeu cerea ca păcatele noastre să fie judecate. Da, Dumnezeu trebuie să judece păcatul, şi astfel El a pus asupra Lui „toate nelegiuirile noastre”. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53.5). Acesta este motivul pentru care Mântuitorul desăvârşit, iubitor, a fost părăsit de Dumnezeu, şi acesta este motivul pentru care El a murit. Nu încălzeşte inimile noastre contemplarea acestor suferinţe de neimaginat? Şi dacă ne gândim la dragostea, la necazul, la chinul, la ocara, la părăsirea de către Dumnezeu, nu devine trează în noi dorinţa să-I închinăm inima noastră, viaţa noastră, tot ce suntem?

---

Tradus de la: Das Kreuz gewinnt unser Herz

Titlul original: „Das Kreuz gewinnt unser Herz“
din Ermunterung und Ermahnung, 1991, pag. 226–229.

Din Betania spre Ghetsimani

Fritz von Kietzell

Între toate câte Sfânta Scriptură pune pe inima noastră, nimic nu poate fi mai sublim ca suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Nimic nu putem pune alături de acestea. Simţim că este un teren sfânt şi ne scoatem încălţămintea de pe picioare; dar în nici un alt domeniu nu lipseşte deseori aşa multă înţelegere, ca în acest domeniu.

Ne putem mira, că acelora care L-au urmat în timpul acela le-a mers la fel? „Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri şi cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse” (Luca 18.34; Marcu 9.32). Aşa se spune într-o anumită ocazie, când Domnul a vestit ucenicilor Săi, că „tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului se va împlini” (Luca 18.31).

Şi totuşi, cât de exact le-a spus El aceasta! „Fiul Omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor condamna la moarte şi-L vor da în mâinile păgânilor, Îl vor batjocori, Îl vor biciui, Îl vor scuipa şi-L vor omorî” (Marcu 10.33,34). Cât de clar, cât de detaliat era aceasta! De trei ori El a vestit celor doisprezece „plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim” (Luca 9.31).

Cu Matei 25, Marcu 13 şi Luca 21 se încheie slujirea publică a Domnului, şi în capitolele care urmează după acestea, Duhul Sfânt se dedică istoriei suferinţei Sale, ultima perioadă, cea mai grea, a vieţii Sale pe pământ.

În evanghelia după Ioan avem un element intermediar: învierea lui Lazăr şi evenimentele legate de aceasta. Slujirea publică a Domnului s-a încheiat acolo deja în capitolul zece. În timp ce în consfătuirile secrete ale marilor preoţi şi bătrânilor a fost luată hotărârea definitivă „să-L prindă şi să-L omoare”, El vesteşte, după ce El „a terminat toate cuvântările acestea”, ucenicilor Săi pentru ultima dată, ce urma să aibă loc în curând: „Ştiţi că după două zile vor avea loc Paştele şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26.1-5,14-16; Marcu 14.1-2,10-11; Luca 22.1-6; Ioan 11-45-57).

L-au înţeles ei acum? Au priceput ei în totalitate ce va veni acum asupra lor sau mai degrabă asupra Domnului lor preaiubit? După tot ce auzim sau vedem, noi trebuie să răspundem negativ la această întrebare. A fost rezervat unei femei să exprime cum se cuvine sentimentele de drept faţă de Domnul. Ca să ne arate aceasta, Duhul Sfânt ne conduce câteva zile înapoi, la acel ospăţ în casa lui Simon leprosul, unde cei trei fraţi şi surori din Betania erau adunaţi încă o dată în jurul Domnului lor. (Matei 26.6-13; Marcu 14.3-9; Ioan 12.1-8). Vedem aici pe Maria, care de fiecare dată, când ea este amintită, o găsim la picioarele lui Isus (Luca 10.39; Ioan 11.32; 12.3), pentru a treia oară şi ultima dată, exprimând dăruirea deplină a inimii: ea unge pe Domnul cu „un parfum foarte scump” (Matei 26.7) şi şterge picioarele Sale, stând în praf, cu podoaba femeii, cu părul ei. „Şi casa s-a umplut de mirosul parfumului.” Ce acţiune unică a avut loc acolo, plină de înţelegere! Ea era expresia compasiunii şi înţelegerii plină de dragoste, chiar dacă alţii vorbesc despre „risipă” (Matei 26.8).

Maria a ales atunci „partea cea bună”, prin aceea că ea „a ascultat cuvintele Sale”; şi astfel ea a fost acum cea mai capabilă – presimţind mai dinainte – să se aşeze în situaţia Domnului ei. Ea a simţit cel mai clar, mai mult decât toţi ceilalţi, cum norii întunecaţi ai urii şi vrăjmăşiei se strângeau tot mai ameninţători deasupra capului Lui, şi de aceea dorinţa ei era să-I dovedească compasiunea şi simpatia ei. Dar ce putea face ea, femeia slabă şi probabil săracă? Ea ia ce are mai bun, sparge vasul preţios, şi varsă conţinutul mult mai preţios pe capul şi picioarele Domnului. (Marcu 14.3)[1] Prin aceasta ea Îl onorează aşa cum se cuvenea Împăratului lui Israel, Robului lui Dumnezeu şi „unicului Fiu din partea Tatălui” (Ioan 1.14), care era pe cale „prin Duhul cel veşnic să Se aducă pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9.14). „Dacă a turnat acest parfum pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea îngropării Mele.”[2]

Această interpretare o dă Domnul Însuşi, prin aceea că Se aşează ca intermediar între Maria şi ucenicii lipsiţi de înţelegere. Această acţiune corespundea inimii ei. Domnul confirmă solemn, că ea nu va ajunge să fie uitată. Ce valoarea a avut această lucrare pentru inima Lui! Aşa cum lui Ionatan, care în urmărirea fără odihnă a duşmanului de moarte a gustat în trecere din miere, „i s-au luminat ochii” (1 Samuel 14.27), tot aşa Domnul a găsit aici o înviorare, aşa cum El în zilele suferinţei Sale nu va mai avea parte încă o dată printr-un om.

Ziua sărbătorii, „ziua dintâi a sărbătorii Azimilor”, vine, şi noi Îl vedem pe Domnul împreună cu cei doisprezece apostoli la sărbătoarea Paştelui: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de a suferi.” (Matei 26.17-20; Marcu 14.12-17; Luca 22.7-18) Înainte ca „Fiul Omului” şi Moştenitorul tuturor lucrurilor să fie definitiv lepădat, înainte ca valurile duşmăniei să lovească din plin asupra capului Celui curat şi nevinovat, dorinţa inimii Sale era să mai fie încă o dată împreună cu rămăşiţa slabă din poporul Său pe terenul rânduielii divine model – înainte ca El, ca adevăratul Miel de Paști să-Şi dea viaţa şi sângele.

Dar chiar şi peste această scenă plăcută cad umbre sumbre. Nu numai că trădătorul tocmit de marii preoţi este făcut cunoscut şi, plin de planul lui îngrozitor, iese afară în noaptea întunecoasă – ci noi auzim şi despre ceartă între ucenici, „cine dintre ei ar fi cel mai mare”, şi Simon Petru, mult departe de a fi „gata să meargă chiar şi în închisoare şi la moarte” împreună cu El, tăgăduieşte de trei ori pe Domnul Său. (Matei 26.21-35; Marcu 14.18-31; Luca 22.21-38; Ioan 13.18-38).

Însă Domnul, care a simţit toate acestea cu mult mai mult decât putem noi simţi, nu S-a dat speriat înapoi: „fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1-17). El le-a arătat înainte de masă în acţiunea simbolică de spălare a picioarelor, că El va fi gata să vină în ajutorul alor Săi cu puterea curăţitoare a Cuvântului Său. După masă El le încredinţează o moştenire preţioasă. El ştia cât de uituci suntem noi şi cum scena cea mai impresionantă, pe care lumea a văzut-o vreodată, aceea a suferinţei şi morţii Sale, deseori produce numai impresii mici în inimile alor Săi. De aceea El le-a dat Masa Sa: pâine şi vin, trup şi sânge despărţite, trupul dat la moarte pentru noi şi sângele vărsat pentru noi, reprezintă pe Hristos mort pentru noi, care a glorificat în chip desăvârşit pe Tatăl şi a satisfăcut pentru veşnicie pe Dumnezeul sfânt. „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!” (Luca 22.19) – Să nu producă această dorinţă a Domnului, pe care El a lăsat-o mai târziu să se repete din cer pentru ai Săi (1 Corinteni 11.23-25), un ecou călduros în inimile noastre?

O cântare de laudă răsună (Matei 26.30), după aceea ei ies afară în noapte: El „S-a dus, ca de obicei, spre Muntele Măslinilor” (Luca 22.39). Însă cuvintele, pe care El le rosteşte de data aceasta pentru ei, sunt cuvinte de despărţire: „Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14.1,27). El ar fi avut motiv să Se preocupe cu Sine Însuşi, dar El mângâie, încurajează şi învaţă pe ucenicii Săi. Înăuntru în casă „în odaia mare de sus” putea să fie ocazia pentru El să vorbească despre „multele locuinţe din casa Tatălui” şi despre drumul într-acolo. (Ioan 14.2) Acum sunt viile de pe panta văii Chedron, care Îl determină să vorbească despre relaţia intimă şi gingaşă a mlădiţelor cu El, adevărata Viţă. (Ioan 15.1-8). Însă ei coboară tot mai mult; înapoia lor rămâne cetatea sfântă. Crenelul Templului, care altădată strălucea şi sclipea în lumina soarelui, dispare în întunericul nopţii: acum El le vorbeşte despre faptul că ce este vechi a trecut pentru ei şi acum va veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, ca să-i „călăuzească în tot adevărul” şi într-o relaţie nouă, unică în felul ei, cu Tatăl (Ioan 16.7-14).

După aceea El Îşi îndreaptă privirea spre cer într-o rugăciune impresionantă. El dă „înapoi” pe aceia pe care Tatăl I i-a dat Lui din lume, pentru ca El, Tatăl, să-i păzească până la ţel într-o lume rea (Ioan 17); şi El încheie – într-o vorbire pe care numai El, Fiul, avea dreptul faţă de Tatăl s-o facă – cu cuvintele preţioase, sublime: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea …” (Ioan 17.24).

După ce Isus a spus acestea, El a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care El a intrat (Matei 26.36-46; Marcu 14.32-42; Luca 22.39-46), El şi ucenicii Lui. S-au ridicat probabil în El amintiri, cum cu mii de ani mai înainte un altul a trecut prin această vale adâncă şi „a urcat Muntele Măslinilor” (2 Samuel 15.30), lepădat de poporul său ca şi El, şi plângând după ce a lăsat în urmă? Însă împăratul David a mers pe drumul acesta ca urmare a propriei lui vină grea; însă Fiul lui David, Domnul nostru, a mers pe el deoarece pentru El aici trebuia să înceapă drumul pe care El trebuia să meargă din cauza vinei şi păcatelor străine. Căci aici, în întunericul nopţii, „în care El a fost vândut”, în „locul cu numele Ghetsimani” i-a fost permis lui satan, care „a plecat de la El pentru un timp” (Luca 4.13), să se apropie a doua oară de El. Aici cădea umbra crucii pe drumul Său, aici Tatăl I-a dat paharul, pentru care venise aici pe pământ să-l bea – paharul amar al mâniei lui Dumnezeu în judecata dreaptă asupra păcatului. Acolo la cruce, în cele trei ore de întuneric, El trebuia să poarte „păcatele noastre în trupul Său” (1 Petru 2.24), El, „Cel care n-a cunoscut păcat” trebuia să fie „făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5.21). Putea să fie altfel, decât că sufletul Lui sfânt S-a îngrozit, atunci când satan I-a pus înaintea ochilor „plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim”, în toată grozăvia ei?

Este Omul Isus Hristos, Cel care stă aici înaintea noastră, cu toate simţămintele divine desăvârşite ale dependenţei şi ascultării. Cu cât Se apropia mai mult de drumul care acum trebuia să ducă la împlinirea planurilor lui Dumnezeu, cu atât mai mult simţea ce Îl aştepta, cu atât mai mult „tulburarea şi întristarea” (Marcu 14.33) mare umpleau inima Lui. El a zis ucenicilor: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26.38): El ducea dorul de „compătimire” şi „mângâiere” (Psalm 69.20) din partea lor, El avea dreptul la aceasta şi totuşi ştia, că ei nu Îi vor da. Izvorul puterii Lui era exclusiv acolo sus, la Tatăl Său.

El pătrunde încet, ca şi ezitând, în adâncimea grădinii; la început ia cu Sine trei din ucenicii Lui cei mai apropiaţi, pentru ca apoi să se despartă şi de ei. „Apoi S-a depărat de ei ca la o aruncătură de piatră” (Luca 22.41), şi acolo, în despărţire totală, „a îngenuncheat”, „S-a aruncat la pământ” (Marcu 14.35), da, „a căzut cu faţa la pământ” (Matei 26.39). Acolo El a adus „rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Şi aşa cum pe tot drumul Lui – cu excepţia celor trei ore de întuneric de pe cruce – cerul era deschis deasupra Lui şi „îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau peste Fiul Omului” (Ioan 1.51), tot aşa şi aici: „s-a arătat un înger din cer, întărindu-L” (Luca 22.43). Acolo El era „în luptă grea”, în rugăciune care devenea tot „mai fierbinte”; „Şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22.44).

Şi mai impresionante sunt puţinele cuvinte ale rugăciunii, care ne-au fost transmise de Duhul Sfânt. – Nu era o altă cale? „Se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela” (Marcu 14.35). Nu Îi era Lui, Tatălui, totul posibil? „Ava, Tată” – este singura dată că noi auzim din gura Domnului această cea mai intimă adresare – „Ava, Tată, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta!” (Marcu 14.36) „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26.39) Dar nimeni nu ştia aşa de bine ca El, că tocmai aceasta nu Îi era posibil Tatălui, dacă El voia că creeze o cale pentru mântuirea păcătosului şi să împlinească planul Său veşnic. De aceea El a adăugat cuvântul celei mai profunde dependenţe şi supuneri: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” – „Tatăl Meu, dacă  nu se poate să treacă paharul acesta fără să-l beau, facă-Se voia Ta!” (Matei 26.42) Şi aici, singura dată când voinţa Sa stătea faţă în faţă cu voinţa Tatălui, El S-a supus şi a fost „ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5.7). El a ieşit biruitor din lupta înverşunată. În timp ce ucenicii Lui erau „adormiţi de întristare” (Luca 22.45), El S-a sculat de la rugăciune şi cu linişte desăvârşită a mers pe drum, pentru ca acum să golească complet paharul, pe care îl luase din mâna Tatălui, până la sfârşitul tragic.

 

Adnotare

---

Tradus de la: Von Bethanien nach Gethsemane

Titlul original: „Von Bethanien nach Gethsemane“
din Ermunterung und Ermahnung, 1992, pag. 225–233

El a înviat cu adevărat

Werner Mücher

Versete călăuzitoare: Matei 24; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20

Învierea Domnului Isus este unul din fundamentele tari ale credinţei creştine. Numai credinţa într-un Domn mort şi înviat deschide omului calea spre mântuire şi glorie veşnică. Învierea în sine a Domnului Isus nu o găsim descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu – cum ar putea fi posibil aceasta -, însă faptele şi împrejurările însoţitoare sunt desigur făcute cunoscut. Se merită osteneala să citim încă odată ce au scris evangheliştii despre evenimentele în legătură cu învierea Domnului.

La o comparare a relatărilor individuale pare la prima vedere să fie contradicţii. De aceea în acest articol vrem să încercăm să tratăm fiecare eveniment în ordinea lui succesivă.

Maria Magdalena şi cealaltă Marie merg sâmbătă seara la mormânt

Relatarea despre evenimentele în legătură cu învierea începe în evanghelia după Matei cu cuvintele: „Iar târziu, în sabat, pe când se însera spre ziua întâi a săptămânii, Maria din Magdala şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul” (Matei 28.1). Unii gândesc că această relatare se referă la duminica dimineaţa, dimineaţa învierii, însă o comparaţie cu Marcu 16.1 nu permite nici o îndoială că Maria Magdalena şi cealaltă Marie au mers încă o dată la mormânt sâmbătă seara. „Cealaltă Marie” era mama lui Iose (Marcu 15.47). Despre amândouă femeile citim în Marcu 15.47 că ele au fost de faţă când trupul lui Isus a fost pus în mormânt. Maria Magdalena iese în evidenţă de la început prin participarea intensă la evenimente. Probabil ea a stat cel mai mult timp lângă cruce, pe când Domnul atârna pe cruce (Ioan 19.25).

În Marcu 16.1 este vorba de faptul că Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov, şi Salome de asemenea sâmbătă seara au cumpărat miresmele cu care ele voiau să ungă pe Domnul. Ele puteau să facă aceasta abia acum, căci sabatul se terminase. Intenţia lor era să facă îmbălsămarea în dimineaţa următoare (compară cu Marcu 16.2-8).

Maria Magdalena vine foarte devreme în dimineaţa următoare la mormânt

Maria Magdalena a avut multe evenimente de prelucrat lăuntric în zilele trecute şi în mod deosebit în ultima zi. Oare o fi dormit ea mult în noaptea aceasta? Ea a participat intens la tot ce s-a petrecut. Ştim că mai demult Maria a fost posedată de şapte demoni, înainte ca ea să întâlnească pe Domnul Isus şi ca El să alunge demonii din ea (Luca 8.2; Marcu 16.9). Cu siguranţă ea a preţuit şi a iubit în mod deosebit pe Domnul. Cât de mult i-a schimbat El viaţa! Ea se scoală foarte devreme în această dimineaţă nouă. Ea încă nu ştie ce a avut loc scurt înainte. Ea pleacă din casă şi se îndreaptă din nou spre mormânt. Este încă întuneric. Dar ce este aceasta? Cu cât se apropie mai mult de mormânt vede că piatra mare era dată la o parte de la intrarea în mormânt. Ce înseamnă aceasta? Desigur ea trebuie să relateze ucenicilor despre aceasta.

Celelalte femei vin la mormânt

Între timp soarele a răsărit. Maria, mama lui Iacov, şi Salome au pornit la drum, ca să ungă trupul Domnului. Maria Magdalena este deja la mormânt. Femeile discutau pe drum şi se întrebau cum vor putea da piatra la o parte. Este totul aşa de neînţeles pentru ele, că Domnul a fost executat cu două zile în urmă. Deodată privesc în sus. Ce este? Piatra a fost deja rostogolită la o parte.

Mergând aşa mai departe şi intrând în mormânt văd acolo un tânăr şezând.[1] Femeile sunt cuprinse de spaimă. Însă îngerul li se adresează cu cuvintele: „Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit. El a înviat! Nu este aici. Iată locul unde fusese pus. Dar duceţi-vă, spuneţi ucenicilor Săi şi lui Petru că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16.2-7). El a înviat? Cuprinse de spaimă şi tremur ele fug de la mormânt. Pentru un moment ele nu pot relata nimic despre cele trăite.

Petru şi Ioan aleargă la mormânt

Nu putem spune cu certitudine dacă Maria Magdalena a auzit ce a spus îngerul femeilor. În orice caz ea a plecat de la mormânt după un timp şi a alergat la Petru şi la Ioan, ca să le povestească cele trăite: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20.1-3). Ea spune: „Noi nu ştim”, în mod evident ea include şi pe celelalte femei, care veniseră între timp. Deci ea trebuie să le fi întâlnit pe acestea la mormânt, înainte ca acestea să fugă pline de spaimă.

După ce Maria a relatat lui Petru şi lui Ioan cele petrecute, cei doi pornesc neîntârziat spre mormânt. Ioan nu mai poate aştepta. El fuge mai repede decât Petru. Asupra lui Petru apasă o povară grea. Au trecut puţin mai mult de 48 de ore, de când el a tăgăduit pe Domnul. Ioan este primul care ajunge la mormânt şi se pleacă să privească în mormânt, rămânând afară. Ce vede el? Mormântul este gol! Priveşte atent făşiile de pânză de in.

Între timp a ajuns şi Petru. El nu rămâne afară. El intră în mormânt. Şi el vede făşiile de pânză de in – acolo este şi ştergarul, cu care era acoperit capul Domnului. Însă acesta nu este împreună cu făşiile de pânză de in, ci este înfăşurat şi pus într-un alt loc. Ce înseamnă toate acestea?

Acum şi Ioan intră în mormânt. Pentru el este clar, că Domnul a înviat. El a văzut şi a crezut. Ce a simţit Petru în momentele acestea şi ce a gândit el, nu ştim.

Amândoi pleacă acasă. Comportare de neexplicat! Maria Magdalena a revenit, rămâne afară lângă mormânt şi plânge. Trupul Domnului ei nu mai este acolo.

Maria Magdalena rămâne singură lângă mormânt

Maria Magdalena este încă în apropierea mormântului. Ea plânge. Acum ea se pleacă spre mormânt şi vede doi îngeri în haine albe şezând în mormânt; unul acolo unde a fost capul lui Isus, celălalt la picioare Lui. Cei doi îngeri se adresează Mariei cu cuvintele: „Femeie, de ce plângi?”, la care Maria răspunde: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.”

După aceea ea se întoarce şi vede pe Domnul, fără să-L recunoască. Ea gândea că este grădinarul. Ea are numai o singură dorinţă: să ajungă în posesia trupului lui Isus. Gândul, că oamenii ar putea maltrata acest trup, îi părea de nesuportat. Ce preţuire a lui Isus se exprimă prin acţiunea şi vorbirea ei. Femeile fugiseră. Ioan şi Petru plecaseră din nou acasă. Maria Magdalena a rămas acolo. Comportarea acestei femei vorbeşte mult inimilor noastre.

Cu siguranţă Maria Magdalena a avut cu mult mai puţină înţelegere cu privire la Persoana lui Isus decât Maria din Betania, care în presimţământul ei corect – fără ca ea însăşi să fi ştiut – a îmbălsămat trupul Domnului cu o săptămână înainte. Dragostea Mariei Magdalena faţă de Domnul nu o lasă să părăsească mormântul. Ea este stăpânită de un singur gând, să găsească trupul Domnului. Este atunci de mirare că Domnul Isus Se arată ei după înviere, ea fiind primul om care are parte de aceasta? „Iar după ce a înviat dis-de-dimineaţă, în întâia zi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei din Magdala, din care scosese şapte demoni” (Marcu 16.9).

Domnul Isus îi rosteşte numele: „Maria!” Şi în acelaşi moment ea se întoarce şi Îi zice: „Rabuni!” El sta acolo, Cel pe care ea Îl credea încă mort, viu înaintea ei. Odată El a întâmpinat-o când El a eliberat-o de sub domnia demonilor. Atunci ea L-a cunoscut ca Salvatorul ei. Acum ea Îl întâmpină ca Cel înviat. Ea este aceea care după aceea va trebui să vestească vestea bună ucenicilor, pe care Domnul îi numeşte aici „fraţii Mei”, că El Se va sui la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Aceasta este o veste a cărei profunzime şi fericire noi nu le vom putea epuiza în veşnicie.

Femeile relatează acum ucenicilor

Maria Magdalena a căutat deja odată pe ucenicii Petru şi Ioan, ca să le relateze despre mormântul gol. Acum ea porneşte la drum pentru a doua oară, ca să ducă mesajul Domnului Isus, aşa cum El i-a spus. Este foarte posibil ca pe acest drum să se fi întâlnit cu celelalte femei, care fugiseră de la mormânt (Marcu 16.8). Luca relatează aceeaşi întâmplare, şi el este de asemenea unul din cei care scrie că Maria Magdalena şi Ioana şi Maria, mama lui Iacov, au fost împreună şi au informat pe apostoli despre tot ce ele au trăit (Luca 24.10).

Domnul Se arată acestor femei

Însă înainte ca aceste femei multe să ajungă la ucenici, Domnul li se arată pe drum: „Şi, plecând de la mormânt, …, ele au alergat să dea de veste ucenicilor Săi. Şi iată, Isus le-a întâmpinat, spunând: «Bucuraţi-vă!»” Ele cad înaintea Lui şi Îi cuprind picioarele. Acum El le dă misiunea să meargă şi să relateze fraţilor Lui, că El va merge în Galileea şi că ei Îl vor vedea acolo (Matei 28.9,10). Luca relatează că femeile au vestit ucenicilor tot ce ele au văzut şi au auzit (Luca 24.10). Luca relatează mai departe că toată această vorbire părea un basm pentru apostoli şi ei nu au crezut.

Domnul Se arată lui Petru

Relatează Luca în capitolul 24,12 (Luca 24.12) despre acelaşi eveniment pe care Ioan îl descrie în capitolul 20.2-10 (Ioan 20.2-10)?[2] Sau Petru a mers a doua oară la mormânt, probabil cu dorinţa să întâlnească acolo pe Domnul înviat? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm deschis. Din 1 Corinteni 15.5 ştim însă că în această zi Domnul Isus S-a arătat lui Petru personal. Noi presupunem că cu această ocazie s-au discutat lucrurile care au luat naştere între Petru şi Domnul ca urmare a tăgăduirii de trei ori de către Petru. Scena de la Marea Tiberiadei, unde Domnul a „reabilitat” oficial pe Petru, a avut loc în orice caz mai târziu.

Domnul Se arată ucenicilor care mergeau spre Emaus

Luca relatează în continuare, cum în această zi a învierii doi ucenici mergeau de la Ierusalim spre Emaus (Luca 24.13-35). Ei erau descurajaţi. Nici ei nu L-au recunoscut pe Domnul de la început. Abia după ce El le-a înflăcărat inimile, prin aceea că El le-a explicat pe baza Scripturilor necesitatea morţii Sale şi S-a făcut că vrea să meargă mai departe, El a acceptat rugămintea lor stăruitoare şi a mers cu ei şi li S-a făcut cunoscut la frângerea pâinii. Cu inima fericită au plecat imediat să relateze ucenicilor din Ierusalim cele trăite. Acolo erau adunaţi cei zece ucenici, Toma nu era cu ei.[3] Şi de îndată cei doi ucenici ajung, ca să relateze despre experienţele lor, ei aud că Domnul S-a arătat lui Petru. Acum şi aceşti doi ucenici din Emaus relatează cele trăite de ei.

Domnul păşeşte în mijlocul ucenicilor adunaţi

Ei nu au terminat de relatat, că Domnul stă deodată în mijlocul ucenicilor adunaţi cu cuvintele „Pace vouă!” (Luca 24.36-49; Ioan 20.19-23). Ce moment, să aibă iarăşi pe Domnul în mijloc!

Ucenicii se înspăimântă, sunt umpluţi de frică şi cred că văd un duh. Toate acestea sunt de neînţeles. Poate fi aşa ceva? Domnul cunoaşte gândurile lor. El le arată mâinile şi picioarele străpunse. De bucurie ei nici nu pot încă crede. Este totul aşa de ireal. Toate acestea sunt în afara domeniului lor de experienţă. Domnul le vine în ajutor. El îi roagă pentru ceva mâncare. Ei Îi dau peşte prăjit şi dintr-un fagure de miere. El mănâncă înaintea ochilor lor. Niciodată ucenicii nu vor uita aceste impresii şi cuvintele pe care Domnul li le-a spus.

Ce zi deosebită în istoria omenirii: ziua învierii Domnului nostru. „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20.29).

 

Adnotare

---

Tradus de la: Er ist wahrhaftig Auferstanden

Titlul original: „Er ist wahrhaftig auferstanden“
din Folge mir nach, 1995/2, pag. 25–28

Ghetsimani

Frederick Charles Jennings

Versete călăuzitoare: Matei 26.36-46; Marcu 14.32-42; Luca 22.39-46; Ioan 18.1-11; Psalmul 102

Introducere

Soarele a refuzat să pună în lumină acele suferinţe, şi în timpul ultimelor trei ore de la ora doisprezece până la ora trei după masa nu auzim nici măcar o şuşoteală a vreunui om, a unui animal sau a unei păsări, până la acel strigăt extraordinar de amar „Eli, Eli, lama sabactani?”, care a străbătut prin acea noapte tainică. Întunericul şi liniştea sunt într-o armonie îngrozitoare cu ceea ce se petrecea pe crucea din mijloc.

Ce trezeşte interesul nostru deosebit pentru Ghetsimani? Domnul Isus merge acolo ca printr-o umbră. Natura acestei chestiuni a fost dusă în acel întuneric de pe Golgota, şi astfel noi primim un simţământ slab a ceea ce este natura chestiunii de pe Golgota, în timp ce vedem efectul pe care îl avea umbra din Ghetsimani. Dacă simpla umbră a pricinuit astfel de suferinţe pentru El, ce era atunci cu Acela, despre care vedem numai o umbră? Duhul Sfânt vrea să ne călăuzească, ca noi în duhul să mergem pe acest drum împreună cu Domnul şi cu ucenicii Lui şi cu inimi care Îi dau onoarea care I se cuvine. Nu vrem să ne grăbim, ci să înaintăm cu paşi mici.

Pârâul Chedron

Ioan 18.1-11: După ce a spus aceste lucruri, Isus a ieşit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. Şi Iuda, care Îl vindea, ştia şi el locul, pentru că Isus fusese deseori acolo împreună cu ucenicii Săi. Iuda deci, după ce a luat ceata ostaşilor şi slujitori de la preoţii de seamă şi de la farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme. Isus deci, ştiind toate cele care urmau să vină asupra Lui, a ieşit înainte şi le-a spus: „Pe cine căutaţi?” Ei I-au răspuns: „Pe Isus din Nazaret”. Isus·le-a spus: „Eu sunt!” Şi Iuda, care-L vindea, stătea şi el cu ei. Deci, când le-a spus: „Eu sunt!”, s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Din nou deci i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?” Şi ei au spus: „Pe Isus din Nazaret”. Isus a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă”, pentru ca să se împlinească cuvântul pe care-l spusese: „N-am pierdut pe nici unul din cei pe care Mi i-ai dat Tu”. Simon Petru deci, având sabie, a scos-o şi l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă; şi numele robului era Malhus. Isus i-a spus deci lui Petru: „Pune sabia în teacă. Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?”

Fiecare evanghelie oferă în descrierea celor petrecute în Ghetsimani un element pe care celelalte evanghelii nu-l au, şi numai dacă le punem pe toate laolaltă primim o imagine de ansamblu despre această scenă unică. Ne vom ocupa prima dată cu evanghelia după Ioan 18. Acolo vedem pe cei unsprezece ucenici însoţind pe Domnul lor, mergând pe deal în jos spre pârâul Chedron, pe care apoi l-au străbătut. Aici vrem să facem o pauză şi să ne amintim că cu o mie de ani înainte un antemergător al Domnului Isus a mers pe acelaşi drum şi a traversat acelaşi pârâu, şi aceasta de asemenea într-un timp de mare strâmtorare – era David, căci fiul lui preaiubit Absalom s-a revoltat şi a constrâns pe tatăl său să se refugieze (2 Samuel 15.23). Oriunde în Scriptură este amintit pârâul Chedron, este o scenă a morţii şi judecăţii, ca de exemplu şi în 2 Cronici 15.16, unde Asa a îndepărtat pe mama lui, ca să nu fie împărăteasă, şi în valea Chedronului a sfărâmat şi a ars idolul ei. De aceea cu siguranţă şi numele Chedron are o importanţă deosebită.

Cuvântul Chedron înseamnă „negru”. Pârâul Chedron a mai fost numit şi „pârâul negru”. Însă în limba ebraică sunt şi alte cuvinte care au înţelesul de „negru”, însă fiecare din ele cu un înţeles puţin schimbat.

1. Astfel cuvântul işon (Proverbe 7.9) ca diminutiv de la iş – acesta înseamnă „om mic” – este folosit ca expresie ca să descrie cercul negru din ochi, pe care noi îl numim pupilă. Gesenius spune în privinţa aceasta: „Este ca într-o oglindă, vedem aici o imagine mică a unui om.”
2. Chahshach înseamnă de asemenea „negru” în sensul de „întuneric” în contrast cu „lumina”, ca în Iov 18.6.
3. Chamar înseamnă de asemenea „negru”, dar vine de la „a arde”, acesta ne redă numele Cham sau Ham. Acesta este unul, care este negru, deoarece el a fost expus căldurii mari.
4. Şachorn are un sens bun, căci descinde dintr-o rădăcină a unui cuvânt care vorbeşte despre întuneric, care trece, aşa cum este în amurg. Cuvântul însuşi este aplicat la părul negru, care vorbeşte despre faptul că sănătatea leprosului a fost refăcută.
5. În sfârşit cadar, de la care vine cuvântul Chedron, vorbeşte totdeauna despre întunecimea întristării. Ele este o emblemă a întristării şi printre noi, şi în Psalmi este de trei ori tradus aşa, ca de exemplu în Psalmul 42.9: „Pentru ce umblu în jale din cauza apăsării vrăjmaşului?”

Numele Ghetsimani

Deci Chedron este pârâul jalei. De aceea numele acesta este tocmai aici aşa de semnificativ, dacă privim drumul în continuare al Mântuitorului nostru în această grădină. Răsunetul cântării, cu care s-a încheiat cina, a amuţit şi cuvintele care urmează ale acestui Neprihănit şi Curat sunt cuvinte de jale. Le-aţi remarcat? Numai cei unsprezece sunt cu El. Este unul care nu poate merge nici măcar un pas cu El pe această cărare a suferinţelor. Iuda este în altă parte şi este preocupat cu altceva. Suferinţele şi întristarea sunt totdeauna dovezi pentru credinţă şi veridicitatea mărturisirii. Este ca şi cu stelele, care devin vizibile abia după ce a venit întunericul. Însă cei unsprezece traversează împreună cu El pârâul şi intră în grădina Ghetsimani.

Iarăşi trebuie să facem o pauză, de data aceasta la poarta grădinii, şi să aflăm înţelesul cuvântului „Ghetsimani”. Sau vrem să pierdem lumina, care ne va fi dată prin aceasta? Cuvântul Ghetsimani înseamnă „presă (sau teasc) de untdelemn” [geth-şemen]. Cuvântul ebraic geth înseamnă „presă (teasc)” şi cuvântul şemen (semane) înseamnă „ulei”. Deci, uleiul (untdelemnul) era singura posibilitate din zilele acelea pentru a face lumină. Gazul şi electricitatea nu erau cunoscute, şi desigur Scripturile nu vorbesc despre ele. Este aşa cum este în cazul primei amintiri a acestui cuvânt: „untdelemn pentru luminător” (Exod 25.6), şi el este lumina care face ca totul să fie arătat (Efeseni 5.13). Vedem în Ghetsimani „presarea” (gheth) şi rezultatul presării: „arătarea” (untdelemnul), desăvârşirea Aceluia, care a fost apăsat aşa de greu. Acesta este primul adevăr mare, pe care îl întâlnim, atunci când intrăm în această grădină şi auzim numele ei. Întristarea şi strâmtorarea Îl vor apăsa pe pământ, dar tocmai apăsarea acestor suferinţe – să ne gândim la aceasta – va da la iveală numai untdelemn, care după aceea va da lumină sfântă asupra desăvârşirii dăruirii Sale, ceea ce la rândul ei îndreptăţeşte pe Dumnezeu, prin faptul că El Îl ascultă şi Îl eliberează din suferinţele morţii. Dar despre toate acestea vom aminti mai târziu.

Trei ucenici însoţesc pe Domnul

Să revenim la grădină. Când am părăsit grădina am văzut opt ucenici stând acolo, căci El din menajament plin de înţelegere – care caracterizează toate căile Lui cu poporul Său – i-a rugat să aştepte până când El va merge să Se roage. Nu într-un loc neprecis, aşa cum ar putea să pară că face aluzie cuvântul „acolo”, ci El arată spre un loc precis, „locul acela de acolo”, aşa am putea probabil să spunem noi. Vom vedea îndată valoarea acestei expresii precise.

Numai trei ucenici Îl însoţesc pe Domnul pe acea cărare a întristării; şi de ce au fost aleşi aceşti trei în felul acesta? Cu siguranţă pentru că ei au fost cei trei care au mers împreună cu El pe muntele sfânt şi acolo au fost martori ai scenei triumfului şi gloriei. Şi după aceea era o fetiţă care era în ceea ce noi numim „moarte”, dar pe care El a numit „somn”; şi toţi au trebuit să părăsească încăperea morţii, în afară de Petru, Iacov şi Ioan şi părinţii ei. Ei, şi numai ei dintre toţi ceilalţi ucenici au parte de triumful acelui ceas al biruinţei asupra morţii. Aşa trebuiau ei, şi numai ei, să-L însoţească în continuare pe cărarea întristării, mult mai departe decât ceilalţi ucenici. Cât de lipsit de importanţă sunt toate acestea pentru necredinţă; cât de simplu, de clar şi ce mare importanţă şi adevăr divin sunt ele pentru credinţă. Căci aşa a fost întotdeauna şi este până în ziua de azi. Aceia, care merg cel mai departe pe cărarea privilegiului, a bucuriei şi binecuvântării, sunt cei care pot merge singuri şi trebuie să meargă pe cărarea întristării. Cei care au primit cea mai multă mângâiere divină trebuie s-o aştepte cel mai mult, şi din această întristare va veni o mare binecuvântare, deoarece atunci noi suntem mult mai bine capabili să avem compasiune cu alţii şi să le fim de ajutor. Nu pare aşa, ca şi cum învăţătura tainică a predestinării are legătură nu numai cu adevărul de bază al mântuirii? Toţi cei unsprezece au fost aleşi, însă aceeaşi suveranitate a ales trei dintre ei. Totdeauna este o alegere (predestinare) cu privire la privilegiul şi slujba celor aleşi. Aşa cum a scris unul din poeţii noştri: „Dacă Isus ar străluci pe toţi la fel, atunci toţi ar iubi în acelaşi fel.”

Însă aici nu avem voie să uităm echilibrul, dând la o parte responsabilitatea voinţei omului, şi astfel să afirmăm că păcătosul care nu vrea să se pocăiască este predestinat la nepocăinţă. La fel, refuzăm să acceptăm gândul, că Dumnezeu a ales pe unii – nu numai în suveranitatea Sa, ci conştient fără vreun motiv –, ca ei să fie total nefolositori sau ca ei să nu slujească. Aceasta niciodată nu este adevărat. Desigur El cunoaşte aptitudinile naturale şi spirituale ale fiecăruia dintre noi, şi El alege ce este corespunzător aptitudinilor noastre şi are în vedere ca noi niciodată să nu fim împovăraţi peste măsura posibilităţilor noastre. În privinţa aceasta nu lipsesc şi unele compensări, căci vom vedea, că cei opt ucenici, care au rămas la intrarea în grădină, nu au fost mustraţi aşa de sever, cum au fost aceia care L-au însoţit şi au fost mai privilegiaţi. Unul din poeţii noştri a exprimat cam aşa aceste compensări:

Ah, cine vrea să îndrăznească,
alegerea „tot sau nimic” să cunoască.
Pe deoparte frumosul fior al bucuriei,
sau ţipătul durerii ananghiei.
Niciodată marele chin,
Şi niciodată bucuria pe deplin.
Căci inima, care de una nu are parte cu-adevărat,
Niciodată pe cealaltă n-o poate preţui cu-adevărat.

Însă acum cei trei nu pot merge mai departe, şi sunt rugaţi să rămână acolo, căci, vorbind figurativ, s-a ajuns la limita aptitudinii lor. Însă Domnul merge mai departe fără ucenicii Săi; El este singur, când merge la acel loc. Cu ce precizie uimitoare scena aceasta aruncă umbrele realităţii a ceea ce în mai puţin de douăzeci şi patru de ore după aceea urma să aibă loc. Dacă Isus trebuia să facă lucrarea de ispăşire, El trebuia să fie singur. Nimeni din cer, de pe pământ sau de sub pământ participă cu El în aceasta. Tot aşa era şi în ziua ispăşirii, care este un model al celor trei ore de întuneric pe Golgota. Nici un om nu trebuia să fie în cortul întâlnirii, atunci când intra marele preot, ca să facă ispăşire (Levitic 16.17). Pentru ca el să fie un model real, trebuia şi el să fie singur. Dar este schiţată aici împăcarea? Vorbeşte „acolo” despre ultimele trei ore de pe Golgota? Fără îndoială, căci observă: El S-a retras cam la o aruncătură de piatră, şi exact pe locul, pe care ar cădea piatra, El a căzut cu faţa la pământ.

La o aruncătură de piatră depărtare

Dar pentru ce ne este relatat aceasta de către Luca (Luca 22.41)? Din ce alt motiv ar putea fi, decât acela, că „aruncarea cu pietre” era felul divin al judecăţii, care era practicată în Israel? Noi facem toate execuţiile cât se poate de mecanic şi automat. Călăii noştri trag scaunul de sub picioare sau trag o pârghie şi trimit 2000 de volţi curent electric prin criminal, dar în acele zile vechi, în care Dumnezeu guverna direct şi personal în Israel, felul divin rânduit pentru exercitarea judecăţii, când era vorba de moarte, era omorârea cu pietre, şi aceia, care au depus mărturie împotriva păcătosului, trebuiau să fie primii care exercitau această sentinţă, aşa cum este scris: „Mâna martorilor să fie cea dintâi asupra lui ca să-l omoare şi după aceea mâna întregului popor” (Deuteronom 17.7).

Aruncă acum această lumină asupra acestei „aruncături de piatră”. Se poate trece cu vederea frumuseţea? Nu ne umple de admiraţie această aruncătură de piatră? Acesta era tocmai locul la care El S-a referit, atunci când a mers în grădină. Drumul Lui s-a terminat acolo unde a avut loc judecata. Aşa era cu umbra în Ghetsimani, şi aşa a fost cu realitatea pe Golgota. Nu s-a terminat şi acel drum în judecată?

Dar cât de departe este o aruncătură de piatră? Desigur aceasta este o expresie aproximativ nedeterminată. Unii aruncă o piatră aproximativ 150 yard [aproximativ 137 metri], însă acelaşi aruncător probabil nu reuşeşte să arunce o altă piatră mai departe decât câţiva paşi. Totul depinde de greutatea pietrei. Dar nu avem noi nicidecum o posibilitate să calculăm depărtarea? Chiar dacă nu avem greutatea exactă, nu ştim noi cel puţin dacă era o piatră mare sau mică, grea sau uşoară? Cu siguranţă avem un indiciu! Să ne îndreptăm pentru aceasta spre Matei 26.39. Acolo se spune: „Şi, mergând puţin mai înainte”, observă: numai „puţin”. Dacă acest „puţin” era depărtarea „aruncăturii de piatră”, atunci ştim că trebuie să fi fost o piatră foarte grea. Vai, nu ştim noi, cât de adevărat este aceasta? Cine poate cântări greutatea judecăţii, pe care El a purtat-o, atunci când El a făcut ispăşire pentru păcatele noastre şi pentru păcatul lumii întregi?

Dacă este posibil

Matei 26.36-46: Atunci Isus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani şi le-a spus ucenicilor: „Şedeţi aici până voi merge să Mă rog acolo”. Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Atunci El·le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine”. Şi, mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi spunând: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi·i-a spus lui Petru: „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere”. Mergând din nou, a doua oară, Se ruga, spunând: „Tatăl Meu, dacă nu se poate să treacă acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta”. Şi, venind, i-a găsit din nou dormind, pentru că ochii le erau îngreuiaţi. Şi, lăsându-i, a mers din nou şi S-a rugat a treia oară, spunând acelaşi cuvânt. Atunci a venit la ucenici şi le-a spus: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă; iată, s-a apropiat ceasul, şi Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Ridicaţi-vă, să mergem! Iată, s-a apropiat cel care Mă vinde”.

 Ne aflăm încă în grădină cu Petru, Iacov şi Ioan, în timp ce la o mică depărtare de noi stă cu faţa la pământ Acela pe care am învăţat să-L iubim şi să-L preţuim ca Domn şi Stăpân al nostru. El este aşa de aproape de noi că putem să auzim rugăciunile Sale şi implorările Sale cu strigăt puternic şi lacrimi (Evrei 5.7), şi El strigă aşa: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.” (Matei 26.39) Credinţa noastră trebuie să urmeze strigătul spre Acela, căruia i-a fost adresat, şi cu teamă sfântă să observe efectul pe care l-a avut asupra Aceluia, la al cărui sân El a fost totdeauna. Ce înseamnă să priveşti legăturile dragostei, care leagă pe Tatăl şi Fiul în taina Dumnezeirii? Înainte să existe vreo creaţie, nu era nimic care să lipsească acestei bucurii reciproce. Acolo era o aşa desăvârşire a satisfacţiei, că nu era nevoie de nici o adăugare din partea vreunei creaturi, ca s-o întregească. Tatăl avea suficient în Fiul, Fiul avea suficient în Tatăl. De aceea citim: „Domnul Mă avea la începutul căii Sale, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezat din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. … atunci Eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui” (Proverbe 8.22,23,30). Aşa strigă înţelepciunea personificată, şi unde poate fi găsită această înţelepciune decât numai în Hristos, în care sunt ascunse toate comorile ei? Dar dacă cineva încă se mai îndoieşte de această aplicare, se pot totuşi cita multe alte locuri din Scriptură, ca să împrăştie această îndoială. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui”, spune antemergătorul Ioan Botezătorul (Ioan 3.35). Şi Domnul Însuşi a spus, că Tatăl Său L-a iubit înainte de întemeierea lumii (Ioan 17.24), aşa cum a arătat deja versetul din Proverbe 8.30. S-ar mai putea adăuga multe alte locuri din Biblie, dacă ar fi nevoie.

Astfel, nu a existat nimic care să poată deschide cerul, înainte ca El să vină pe pământul acesta. Cerul a rămas închis ermetic, căci El era în cer. Dar de îndată ce El era aici pe pământ, nici un lucru, nici măcar în cer, nu putea să apară ca concurent în preţuirea Tatălui faţă de acest pământ sărman. Şi nu este aşa, că şi noi înşine ne bucurăm în zilele noastre, când ne gândim cum cerul s-a deschis la Iordan şi pe muntele sfânt sub greutatea bucuriei Tatălui pentru Fiul? Niciodată aptitudinile noastre slabe nu pot să înţeleagă pe deplin dragostea nemărginită a lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul Săi.

Şi acum este aşa, că tocmai acest Fiu al dragostei Sale este cel care strigă: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. Şi răspunsul este de la sine înţeles: „Vino, Fiul Meu, vino, Fiul Meu, înapoi la sânul Meu, care este patria Ta adevărată, pe care Tu niciodată nu ai pierdut-o.” Nu! Rugăciunea Sa era: „Dacă este posibil” – şi, nu este posibil! Dar de ce să nu fie posibil? Există ceva imposibil pentru Dumnezeu? Ce este în stare să-L împiedice pe El? Chiar dacă toţi oamenii universului s-ar uni ca să se împotrivească Lui, atunci această putere unită nu ar putea nici măcar cât un fir de pânză de păianjen să se împotrivească voii Sale. Şi cu toate acestea era imposibil. O necesitate puternică împiedica.

Dacă vrei

Luca 22.39-46: Şi, ieşind, a mers, după obiceiul Său, la Muntele Măslinilor, şi L-au urmat şi ucenicii Săi. Şi, când a ajuns la locul acela, le-a spus: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Şi El S-a depărtat de ei cam la o aruncătură de piatră şi a îngenuncheat şi Se ruga, spunând: „Tată, dacă vrei, depărtează paharul acesta de la Mine! Însă nu voia Mea, ci a Ta să se facă”. Şi I s-a arătat un înger din cer, întărindu-L. Şi, fiind în luptă grea, Se ruga mai stăruitor. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături mari de sânge, căzând pe pământ. Şi, ridicându-Se de la rugăciunea Sa, a venit la ucenicii Săi şi i-a găsit dormind de întristare. Şi le-a spus: „Pentru ce dormiţi? Ridicaţi-vă şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”.

 Vrem să ne ocupăm acum cu relatarea aceleiaşi scene prezentată în Luca 22. Acolo vom găsi că cuvântul „posibil” este înlocuit prin „vrei” [nota redacţiei: în comparaţie cu locul de mai sus din Matei 26.39]. „Dacă vrei, depărtează paharul acesta de la Mine!” Spune-mi, nu era aceasta o rugăminte mult mai irezistibilă pentru un Tată, să audă aşa ceva de la Fiul Său preaiubit? Poţi să-ţi imaginezi ceva, care ar fi putut avea o importanţă mai mare, care să fi mişcat inima Sa? Şi nu au tocmai aceste diferenţe din evanghelii frumuseţea lor? Desigur alţi văd în aceasta numai pete şi greşeli; noi nu vedem în ele nimic altceva, decât numai frumuseţi. Căci în evanghelia după Matei El ne este prezentat ca jertfa pentru vină, şi astfel este judecata divină asupra păcatului, care trebuia purtată. Nu este posibil ca să fie altfel. În evanghelia după Luca Îl vedem ca jertfa de pace, şi gândul predominant este dragostea, care era voitoare să dea jertfa care trebuia să poarte judecata. Exact aşa cum în discuţia Domnului cu Nicodim auzim mai întâi: „Şi, cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului” [Ioan 3.14]. Aşa trebuia să fie. Nu este posibil să fi putut fi altfel. Însă fraza aceasta continuă: „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu” [Ioan 3.16], şi aici găsim supunerea dragostei, predominând în dar. Vedem cum aceasta merge paralel cu cele două relatări despre Ghetsimani din evanghelia după Matei şi după Luca.

Dar noi trebuie să ne oprim puţin aici şi să lăsăm lumina cunoscută să cadă peste o altă scenă model. Doi bărbaţi escaladează un munte şi cel mai tânăr spune: „Tată! Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” Gândeşti tu că o împunsătură plină de chin nu a străbătut inima tatălui, atunci când el a răspuns: „Fiul meu, Dumnezeu Însuşi va îngriji de mielul pentru arderea-de-tot”, şi curând mielul a fost găsit în fiul supus, care stătea pe altar (Geneza 22.7-12). Şi mâna tatălui înarmată cu un cuţit este ridicată, ca să înjunghie. Apoi … Dumnezeu a cruţat pe fiul lui Avraam … dar pe propriul Lui Fiu nu L-a cruţat. Aceasta nu era posibil, dacă tu şi eu trebuia să fim veşnic împreună cu El, şi El nu a vrut ca să nu fie aşa.

Însă acum vrem să ne ocupăm cu frumuseţea versetului bine cunoscut, dar inepuizabil, prin care unii dintre noi deseori au fost conduşi la adorare. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau” (Ioan 10.17). Gândeşte-te la aceasta! Cu toate că Tatăl iubea pe Fiul înainte de crearea lumii, cu toate că orice gând, orice cuvânt, orice faptă, pe care Isus le-a rostit şi făcut – orice am zice noi –, au trezit o nouă bucurie pentru Dumnezeu, aparent dispar toate prin acest cuvânt „pentru aceasta”. De ce? El ne spune ceva, care este un motiv aşa de covârşitor pentru dragoste, că toate celelalte motive pălesc alături de acesta. Şi care era acesta? El, Păstorul cel bun, Şi-a dat viaţa, pentru ca El s-o ia din nou. Dar este aceasta totul? Să-ţi dai simplu viaţa, şi apoi s-o iei iarăşi înapoi? Ce zadarnic ar fi fost aceasta. Dar, vai, este din cauza oilor, că El Şi-a dat viaţa, şi este din cauza aceloraşi oi, că El o ia iarăşi din nou, pentru ca prin aceasta El să le poată da acea viaţă de înviere, care niciodată nu mai poate fi legată cu vreo condamnare – şi acesta este motivul pentru care Tatăl iubea pe Fiul! Se poate, ca acum să mai lipsească adorarea?

Nici un moment din toată istoria pământului, de la Adam şi până astăzi, nu poate fi comparat vreodată cu ceea ce se cuprinde între cele două cuvinte „vrei” şi „însă” din Luca 22.42. Veţi observa că eu am făcut o pauză mică între acestea. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că despărţirea nu este justificată textual. Imediat, fără vreun interval, a urmat „însă” după „vrei”, şi o altă rugăciune se înalţă de la acea Persoană răbdătoare, şi anume, ca voia Tatălui Său să se facă, oricât de mult ar costa („Însă nu voia Mea, ci a Ta să se facă!”); chiar dacă aceasta ar însemna, că El va trebui să bea acel pahar amar. Ce adevăr, prea preţios, ca să treci în grabă pe lângă el. Desigur am putea să ne întrebăm, ce era această voie? Să lăsăm gândurile noastre să se îndrepte înapoi spre zilele acelor altare iudaice. Să ne gândim la un viţel, care şi-a pierdut viaţa şi al cărui sânge a fost vărsat la picioarele altarului. Tatăl priveşte la jertfă, Fiul priveşte la faţa Tatălui, şi în timp ce El priveşte, El spune: Tu nu ai nici o bucurie de acestea, Tatăl Meu! Şi răspunsul este: cu adevărat, Fiul Meu, această jertfă nu a făcut nimic voii Mele, ea nu a îndepărtat bariera care Mă desparte încă de creatura Mea iubită, omul. Perdeaua nu este încă sfâşiată – Eu nu sunt îndreptăţit să ies afară şi omul nu este îndreptăţit să intre – păcatul încă desparte. Nu, Eu nu am nici o bucurie de ea. Voia Mea încă nu a fost împlinită.

Încă urmează jertfă după jertfă; boi şi capre şi miei sunt sacrificate, dar toate nu sunt o bună plăcere pentru Tatăl. Apoi Fiul vorbeşte din nou: În sulul cărţii este scris despre Mine şi toate aceste jertfe inutile arată spre Mine. Iată, Eu vin, căci bucuria Mea este să fac voia Ta, Dumnezeul Meu. – Şi El este acum aici! Prefigurat, stând cu faţa la pământ în această grădină, El împlineşte această voie, în timp ce El în sfinţenia Lui este îngrozit totodată. Ce este aceasta altceva, decât desăvârşire divină? Cât de total nepotrivită ar fi vreo superficialitate din partea Lui. Desăvârşirea Lui este evaluată tocmai prin frica (teama) Lui.

El era foarte întristat

Dar ce era, care producea o spaimă aşa de îngrozitoare acestui Sfânt? Vrem să ne gândim mai întâi, ce nu era. Cu siguranţă nu erau suferinţele fizice, legate de această moarte îngrozitoare prin răstignire, oricât de extreme ar fi fost ele la acel organism deosebit de sensibil, corpul Său omenesc desăvârşit. Lăsaţi-i pe iudei să scuipe faţa Lui, lăsaţi naţiunile să-i urmeze pe iudei, prin aceea că au adus ocară mare asupra Lui, lăsaţi spinii cununii dispreţuitoare să-I străpungă fruntea, lăsaţi bicele romane să brăzdeze adânc spatele Lui, lăsaţi cuiele să străpungă nervii, carnea şi oasele Lui – El nu scoate nici măcar un singur cuvânt, nici un singur suspin nu ne este relatat. Toate acestea sunt desigur incluse în acea ruşine, despre care este scris, că El nu a luat-o în seamă (Evrei 12.2). Nu, nu erau aceste suferinţe sau această ocară, care L-au făcut să se teamă.

Sunt însă din aceia, care învaţă (şi sunt oameni buni), că îngrijorarea Lui era, că satan Îl va lovi şi în felul acesta Îl va putea împiedica să ajungă la cruce. Prin aceasta satan ar putea împiedica ca El să facă ispăşirea pentru păcat şi păcate, ceea ce ar închide pentru totdeauna gura acuzatoare a lui satan. Şi aceasta este fals, căci nici o creatură, nici diavolul şi nici omul, nu are vreo autoritate să-I ia viaţa. El a dat-o de bună voie. Tot planul mântuirii ar fi ruinat, dacă El nu ar fi ales moartea de bună voie. Nu, realmente, El nu avea nici o teamă că cineva ar fi putut să-I ia viaţa.

Rămâne un singur motiv. Vrem să ne oprim un moment. Acesta este motivul adevărat: El avea teamă să fie făcut ceea ce suntem noi, tu şi eu. Să medităm puţin la aceasta. Şi putem noi face aceasta fără să fim mişcaţi? Numai umbra groazei acesteia, şi anume, să fie făcut păcat, L-a făcut ca în lupta suferinţelor Sale sudoarea Lui să se facă ca picături mari de sânge, căzând pe pământ. Gândeşte-te, dacă acesta era efectul numai al umbrei, ce suferinţă trebuie să fi adus realitatea acelei umbre! Ce se cuvine unei astfel de scene, la care tu şi eu avem o contribuţie mare, decât numai admiraţie în linişte şi pocăinţă şi – probabil nu fără lacrimi – adorare. Dacă noi privim în felul acesta aici la El, atunci ne vin în amintire cuvintele lui Iov – şi nu ar trebui să ni le însuşim? –: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42.5,6).

Dar tocmai această teamă este untdelemnul care iese din această presare şi dovedeşte dăruirea Lui. Şi tocmai pe baza acestei temeri El a fost ascultat (Evrei 5.7) şi a fost salvat – nu de la a muri, ci din moarte. Răspunsul la acel strigăt este dat în înviere.

Nu ne învaţă toate acestea înţelesul adânc, care se cuprinde în numele Ghetsimani? Adu pe cineva într-un loc, în care el este înconjurat numai de batjocuri şi orice formă de răutate. Nu se va revela adevărata lui stare prin felul în care el acţionează într-o astfel de situaţie? Dacă el este un credincios, nu va suferi el? Dacă el este un credincios carnal, lumesc, atunci s-ar putea ca el să nu fie aşa de mult mişcat. Dacă el este spiritual, cu siguranţă va fi mişcat. El va suferi în proporţie directă cu măsura sfinţeniei sale. Măsoară apoi sfinţenia Domnului nostru Isus prin strigătul, lacrimile în necaz şi sudoarea ca picăturile de sânge! La El găsim desăvârşirea sfinţeniei.

Făcut păcat

Înainte de a părăsi această temă serioasă, mă văd obligat să te rog să priveşti împreună cu mine unul din tablourile îngrozitoare ale păcatului, pe care în mod normal noi nu-l rostim. Dar deoarece contribuie la scoaterea în evidenţă a acestei temeri sfinte, nu avem voie să-l ignorăm. Vrem să revenim la jertfele din cartea Levitic, şi trecem pe lângă jertfa arderii de tot, jertfa de mâncare şi jertfa de pace, fără să găsim acest cuvânt rău. Dar de îndată ce ajungem la jertfa pentru păcat, citim: „Şi pielea viţelului şi toată carnea lui, cu capul lui şi cu picioarele lui, şi măruntaiele lui şi balega lui” – da, tot viţelul. Observi tu cuvântul acela, de care ne este teamă să-l repetăm? Prin aceasta este simbolizat păcatul, şi aşa este întotdeauna. Oriunde se întâlneşte acest cuvânt, la o jertfă oarecare, ne temem, deoarece acolo este păcat. Priveşte acea creatură plăcută, viţeaua roşie din cartea Numeri 19; la ea sau în ea nu poţi descoperi nici măcar o singură pată sau vreun cusur. Dar ea este făcută „păcat” şi ca atare este sacrificată în afara taberei. Apoi viţeaua trebuia arsă înaintea feţei preotului, „să-i ardă pielea şi carnea şi sângele, cu balega”. Te mai uimeşti tu de aceste suferinţe, de strigătele puternice şi de lacrimile din Ghetsimani, când pe sufletului Lui stătea faptul că El trebuia să fie făcut păcat înaintea feţei lui Dumnezeu? În Duhul vrem să ne împreunăm mâinile şi să cântăm împreună cu un componist binecunoscut:

In His spotless soul’s distress I have learned my sinfulness. O how vile my low estate, Since my ransom was so great.

În necazul sufletului Său curat Păcătoşenia mea am învăţat. Ah, ce stricată este starea mea! Căci mare a fost jertfa Sa.

Un înger L-a întărit

Însă o rază de lumină străbate prin întunericul acestei scene. Şi I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească (Luca 22.43). Aici trebuie să fim în mod deosebit atenţi, să fim aici cu picioarele desculţe ale omagierii şi în toate cercetările noastre în aceste taine sfinte să rămânem foarte aproape la ceea ce este scris. Cum ar putea o creatură, chiar dacă era un înger, să întărească pe Acela căruia Îi datora toată existenţa sa? După câte ştiu, nici un comentator omenesc nu ne va putea ajuta să găsim un răspuns la întrebarea aceasta. Dar am încredere, că nu voi merge prea departe, dacă cred, că Scriptura ne dă totuşi lumină divină în privinţa aceasta. Şi că ea este divină, se arată prin aceea că aici este păstrată demnitatea Sa divină – chiar şi în întărirea care Îi este adusă Lui aici. Gândeşte încă o dată la greutatea, cum trebuie adusă în concordanţă aparenta contradicţie – să întăreşti pe Acela care are putere nelimitată. Dacă explicaţia face aceasta şi totodată păstrează atât dumnezeirea Sa cât şi întăreşte, nu trebuie ea atunci să fie adevărată?

Priveşte apoi, ce L-a întărit întotdeauna pe tot drumul Său aici. O sărmană femeie păcătoasă recunoaşte gloria Sa, chiar şi atunci când El ca pelerin obosit stă la fântână. Prin faptul că ea recunoaşte pe Dumnezeu în El, inima ei tristă găseşte odihnă, şi numai Lui a putut să-I spună toată starea ei tristă, păcătoasă. El era gata să-i dea apa vieţii. Şi aşa Îl auzim spunând: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi” (Ioan 4.32). El a fost întărit prin aceea, că această păcătoasă sărmană a recunoscut gloria Sa şi a primit ceea ce dragostea Lui îi va da. La fel şi atunci când centurionul a recunoscut aceeaşi glorie divină şi a exprimat aceasta prin cuvintele: „Rosteşte numai un cuvânt, şi slujitorul meu se va vindeca” [Matei 8.8]. Nu a arătat aici comentariul Său: „Nici măcar în Israel n-am găsit credinţă aşa mare”, cât de mult a fost El înviorat? Nu a întărit şi femeia siro-feniciană pe Hristos, atunci când ea a ocupat locul căţeilor şi a primit mult mai mult decât fărâmiturile de la masa Sa? Este o ureche surdă, aceea care nu aude bucuria în cuvintele: „O, femeie, mare este credinţa ta!” [Matei 15.21-28].

Ah, şi chiar la cruce, cunoaşterea acelui tâlhar sărman, recunoaşterea gloriei Sale, nu L-a întărit, atunci când el L-a rugat: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta” [Luca 23.42]? Cu siguranţă toate acestea I-au înviorat duhul şi L-au întărit. Atunci haideţi să vedem dacă găsim în Scriptură o umbră anticipată a acestei scene din grădină, care ne arată, cum îngerul L-a întărit. Să privim titlul Psalmului 102: „O rugăciune a celui întristat, când este copleşit şi îşi varsă plângerea înaintea Domnului.” Cine nu remarcă, că aici este vorba de Acelaşi care în zilele întrupării Sale a adus cereri şi rugăciuni stăruitoare cu strigăt puternic şi lacrimi (Evrei 5.7) Unde avem noi în toate evangheliile vreo relatare de felul acesta, în afară de Ghetsimani? Deci Psalmul are în vedere această scenă, şi intenţia Duhului Sfânt este să ne prezinte pe Hristos ca Cel sărac, în acest Psalm, în epistola către Evrei şi în evanghelii; toate se referă la scena pe care noi o studiem.

Vrem să păstrăm aceasta cu grijă în amintire şi apoi să ne îndreptăm spre primul capitol al aceleiaşi epistole către Evrei, unde noi găsim pe Domnul însoţit de îngeri. Dar El este mult mai presus decât ei, prin rânduială divină, aşa cum este Fiul divin peste orice creatură. Şi pe baza întâietăţii nespus de mare toţi îngerii lui Dumnezeu Îi aduc adorare, aşa cum scrie. Apoi, puţin mai departe, în acelaşi capitol, auzim un citat din Psalmul 102, care se referă la Ghetsimani. Acest citat Îi atribuie glorie divină: „Şi: La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrări ale mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate se vor învechi ca o haină şi le vei face sul ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Psalmul 102.15-27; Evrei 1.10-12). Nu vorbeşte Psalmul destul de clar despre suferinţele Domnului în Ghetsimani? Nu este citată o parte din acest Psalm tocmai în acele pasaje din Scriptură care ne vorbesc despre maiestatea Sa nespus de mare mai presus de îngeri? Nu sunt rugaţi îngerii să Îi aducă închinare? Nu L-a întărit întotdeauna recunoaşterea gloriei Sale divine? Deci dacă în Ghetsimani găsim un înger, care Îl întăreşte: nu este atunci deducţia necesară, potrivit cu Scriptura şi divină, că acest înger din Luca 22.43 rosteşte cuvintele demne de admiraţie ale închinării, pe care le oferă Psalmul 102, şi prin aceasta Îi aminteşte de gloria Sa neschimbătoare, de puterea şi dumnezeirea Sa, prin care Persoana Sa era veşnică şi nici o moarte nu putea să-L ţină? Nu L-a întărit el prin aceasta? Gândul acesta este absolut necesar, după cum consider eu.

Vrăjmaşii Lui erau foarte ocupaţi în timpul acestor ceasuri de întuneric. Prietenii Lui erau adânciţi în somn, dar întreg cerul era treaz, şi unul din locuitorii lui s-a grăbit să I se închine. Cu siguranţă Dumnezeu Însuşi ne-a dat explicaţia acestui fenomen, că o creatură a întărit pe Hristos. Ea nu putea să aibă loc într-un alt fel.

Dar noi vrem să confirmăm aceasta în continuare, prin aceea că studiem opusul de la „a întări”, şi anume „a slăbi” sau „a obosi”. Era un Om obosit, care şedea acolo la fântâna din Sihar; era un Om întărit, care puţin mai târziu şedea acolo. Respingerea dragostei Lui în Iudeea L-a obosit, primirea în Samaria L-a întărit. La fel a fost şi în zilele lui Ahaz, când el cu o evlavie prefăcută a refuzat să ceară semnul oferit. Isaia spune acolo: „Puţin lucru este pentru voi să-i obosiţi pe oameni, de-L obosiţi şi pe Dumnezeul meu?” (Isaia 7.13). Necredinţa oboseşte, credinţa întăreşte şi înviorează, şi „dar Tu rămâi”, demn de încredere, întăreşte pe Hristos, „chiar dacă acele ceruri, care sunt lucrările mâinilor Tale, vor trece şi pământul va fi îndepărtat de pe temelia lui, totuşi Tu rămâi”. Aceasta era, ceea ce L-a întărit pe Hristos în Ghetsimani.

Dar nici un înger al luminii nu a străpuns întunericul în ultimele trei ceasuri pe cruce. În timpul acelor ceasuri nu era nici o întărire. Vedem în aceasta cât de mult au întrecut suferinţele în realitate umbra. Noi încă nu putem părăsi această scenă incomparabil de impresionantă, căci dacă lumina lunii de Paști nu ajunge, totuşi un glas ne revelează ce se petrecea în umbra măslinilor, unde „sudoarea Lui s-a făcut ca picături mari de sânge, căzând pe pământ” [Luca 22.44]. Cât de potrivit este, că scriitorul Luca ne relatează aceasta, căci el este cel care ne prezintă pe Domnul cu faţa ca de Om (Apocalipsa 4.7); aceasta înseamnă, în această evanghelie vedem faţa de Om şi vedem în El toate sentimentele desăvârşite ale dragostei şi ale mâniei, ale bucuriei şi întristării şi suferinţei, care vine peste El. Curând vom vedea această faţă în glorie strălucitoare. Să nu o privim noi aici în suferinţa cea mai adâncă – şi aceasta era numai umbra suferinţei nemărginit de adâncă?!

Sudoarea ca picături mari de sânge

Cuvântul „sudoare” îl găsim de trei ori în toată Scriptura, şi între cele trei locuri există o legătură foarte remarcabilă.

Pentru prima dată găsim acest cuvânt într-o grădină întunecată prin păcat. Citim acolo: „blestemat este pământul din cauza ta; cu trudă vei mânca din el în toate zilele vieţii tale; şi îţi va da spini şi mărăcini; şi vei mânca iarba câmpului. În sudoarea feţei tale vei mânca pâine” (Geneza 3.17-19). Vedem aici moartea şi blestemul strâns legate cu sudoarea. Legăturile, care leagă omul cu pământul acesta, sunt aşa de strânse, că păcatul omului nu aduce pedeapsă divină numai asupra lui însuşi, ci şi asupra pământului şi că sudoarea frunţii lui însoţeşte osteneala, care vorbeşte despre blestemul asupra ambilor. Au trecut secole, şi în final găsim o altă grădină, şi un alt Om, peste care blestemul niciodată nu putea fi, căci Lui nu I se putea reproşa nici un păcat, care cerea blestemul. Şi cu toate acestea se observă deodată că El produce „sudoare”! Aceasta vorbeşte aici nu numai despre osteneala pur fizică, căci acolo nu era nici o oboseală fizică, dar vorbeşte despre suferinţa morţii şi despre blestemul, care îşi aruncau umbrele aici.

Noi trebuie să fim cu mare atenţie la cuvintele „ca picături mari de sânge”. Acest cuvânt „ca” nu este introdus aici fără o intenţie divină. El ne asigură că în acesta, sub suprafaţa lui, se ascunde un înţeles adânc. Ne amintim că Duhul a coborât asupra Lui ca un porumbel, şi este acelaşi cuvânt „ca”, folosit şi aici. Nu este un porumbel în adevăratul sens al cuvântului, ci „ca” un porumbel. Porumbelul trebuie văzut ca vizitator divin pe pământ – acesta este Duhul Sfânt. Şi aici noi nu trebuie să rămânem la suprafaţa acestor picături de sânge – ele erau ca sângele –, şi noi trebuie să ţinem seama de însemnătatea lor îngrozitoare. Ele vorbesc despre blestemul, care a fost purtat prin osteneala mare a sufletului Său şi totuşi prezentat aici numai ca o umbră. Sângele însuşi, care aduce împăcarea, va trebui să curgă mai târziu. Aici este numai umbra, şi de aceea aici se spune „ca”. Este numai umbra muncii sufletului Său, şi cu toate acestea ea se exprimă aşa pe fruntea Lui suferindă. Dacă umbra putea avea un astfel de efect, ce era atunci realitatea? La ce ar trebui noi să ne aşteptăm după aceasta, despre care vorbeşte al treilea loc, în care se întâlneşte cuvântul „sudoare”? De nimic altceva decât de rezultatul, că acest blestem a fost purtat; şi aşa este şi în Ezechiel 44.18. Preoţii nu aveau voie să se încingă cu ceva care să-i facă să transpire. Este ziua Împărăţiei de o mie de ani, şi Ierusalimul este deja o creaţie nouă (Isaia 65.17). Astfel, robii lui Dumnezeu, care exprimă caracterul slujbei Sale, niciodată nu au voie să poarte ceva care aminteşte de blestemul, care a fost îndepărtat într-un mod aşa de desăvârşit. Moartea şi blestemul au fost îndepărtate pentru totdeauna, şi nici măcar un strop de sudoare nu are voie să fie pe fruntea aceluia care Îi slujeşte. Aceasta ar nimici mărturia eficacităţii ispăşirii, pe care trebuie s-o dea chiar şi trupurile celor mântuiţi.

Paradox: dormiţi de acum, ridicaţi-vă!

Însă scena sfântă se apropie de sfârşit cu acel paradox, în care nu este nici o contradicţie. Când El Se adresează pentru ultima dată ucenicilor Săi, El spune: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă; iată, s-a apropiat ceasul, şi Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Ridicaţi-vă să mergem! Iată, s-a apropiat cel care Mă vinde.” – „Dormiţi de acum … ridicaţi-vă.” Cum le poţi face pe amândouă în acelaşi timp? Haideţi să medităm cel puţin un moment scurt la această ciudăţenie. Dormiţi de acum, căci singura posibilitate de a veghea împreună cu Mine a trecut pentru totdeauna. De aceea dormiţi mai departe. Ce cuvânt trist pentru ei toţi. Însă El arăta, că El cunoaşte fiinţa noastră şi Îşi aminteşte că suntem ţărână. Căci El cunoştea voinţa duhului şi slăbiciunea cărnii (Matei 26.41). Era noapte, şi această noapte favoriza somnul. Exerciţiile, prin care ei au trecut în timpul zilei, trebuie să fi fost adânci. Aceasta a favorizat şi somnul lor. Pe lângă aceasta ei erau plini de întristare, şi chiar şi aceasta favorizează refugiul în somn. Şi cu toate acestea acea ocazie unică trecuse, şi astfel ei puteau acum să doarmă liniştiţi mai departe. Petru trebuia folosit ca nimeni altul în ziua de Rusalii, însă niciodată El nu va mai veghea cu Hristos în Ghetsimani. Iacov va pecetlui mărturia lui cu sângele lui, dar niciodată nu va mai veghea în ceasul acela. Ioan va suferi pe insula Patmos din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus, dar niciodată nu va mai veghea în Ghetsimani, căci ocazia aceasta a trecut; lăsaţi-i astfel să doarmă mai departe.

Este încă noapte, şi încă ne mai apasă puterile întunericului, pe noi, urmaşii Lui sărmani şi slabi – aceleaşi puteri, care au apăsat asupra Domnului nostru în Ghetsimani. Din cauza acesta sunt încă aceleaşi ocazii repede trecătoare, pe care le oferă viaţa aceasta scurtă, că noi avem parte de părtăşia suferinţelor Lui în lepădarea din partea unei lumi religioase, dar în realitate necreştină. Cât de valoroasă este totuşi această viaţă, din cauza ocaziilor pe care ea ni le dă, ca pe o scenă a păcatului şi întristării să mărturisim despre mijlocul de mântuire al lui Dumnezeu. Pentru ambele El are numai un singur mijloc de mântuire, o Persoană – şi anume Persoana Domnului nostru Isus Hristos. Ce ar da aceia, care acum sunt duhuri dezbrăcate, să aibă un astfel de ceas, o astfel de ocazie, aşa cum ni se oferă nouă astăzi, dar care probabil mâine nu va mai fi! Căci probabil este chiar astăzi, ca noi să auzim acest cuvânt: „dormi mai departe”, şi noi urmăm „majoritatea mare”, şi o ocazie de această natură a trecut pentru totdeauna.

Însă sunt două posibilităţi, prin care acest timp al vegherii şi mărturiei este dus la sfârşit, şi aceste căi diferite sunt prezentate probabil (nu doresc să dogmatizez în privinţa aceasta) în cuvintele paradox ale Domnului „dormiţi de acum” şi „ridicaţi-vă”. La cât de mulţi au fost adresate cuvintele „dormiţi de acum”, începând din momentul în care primul martor iubit a fost distrus sub pietrele ucigaşilor. Dar cu siguranţă există o alternativă la aceasta: „noi nu vom adormi toţi”, şi va veni un ceas în care strigătul Domnului va trezi pe toţi aceia care au adormit în El, şi atunci va răsuna celălalt cuvânt: „ridicaţi-vă” sau „suiţi-vă”, căci noi vom fi luaţi, ca să-L întâmpinăm în văzduh, ca să fim pentru totdeauna la El. Şi atunci nu va mai fi nici o despărţire între aceia care Îl iubesc. Nici un somn nu va diminua atunci slujba lor.

Însă acum trebuie să ne despărţim de această scenă sfântă, care – prin faptul că ea ne-a adus umbra înaintea ochilor noştri şi la urechile noastre – ne-a relatat ceva despre realitatea îngrozitoare, care depăşeşte orice descriere. Putem spune cu siguranţă, că din cauza infinităţii ei, care este mai presus de toate puterile noastre, ne-a rămas ascunsă prin întunericul de la miezul zilei. Să ne dăruiască Dumnezeu în harul Său, ca noi niciodată să nu uităm Ghetsimani, până când vom vedea faţa Lui, pe care erau picăturile mari ca de sânge. Acest studiu ar trebui să ne conducă la o umblare mai sfântă, mai strânsă cu Dumnezeu, până vom fi la El.

Însă cu siguranţă atunci noi niciodată nu vom uita Ghetsimani, căci veşnicia nu va relata numai despre dragostea Fiului, care a luat paharul amar, ci şi despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl, care din pricina noastră nu a cruţat pe Fiul Său, ci a pus acel pahar în mâna Lui ascultătoare şi totuşi îngrozită şi care a băut acest pahar. Probabil acolo vom cânta cântarea cunoscută – însă cu inimi mult mai mişcate, decât au fost aici, şi niciodată fără simţăminte adânci:

Measured by that cross, that darkness o how deep God’s love must be: Deep as were Christ’s depths of anguish Is the Father’s love to me.

Măsurat după acea cruce, acel întuneric, O, cât de adâncă trebuie să fie dragostea lui Dumnezeu! Cât de adânci sunt suferinţele lui Hristos, Aşa de adâncă este dragostea Tatălui pentru mine.

---

Tradus de la: Gethsemane

A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?

Aspecte ale ispăşirii

Roy A. Huebner

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14,15

Hristos a murit pentru toţi, sângele Lui a fost vărsat pentru mulţi

Hristos a murit pentru toţi

Că Hristos a murit pentru toţi, aceasta ne-o spune Scriptura:

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

Totalitatea conţine o submulţime

Înainte să ne preocupăm mai îndeaproape cu pasajul acesta, vrem să ţinem seama de un anumit aspect, care este de foarte mare ajutor şi despre care găsim un exemplu în acest pasaj.

Hristos a murit pentru toţi, deci noi spunem: El a murit pentru noi. „Noi” este o parte dintr-o grupă mai mare, care în pasajul acesta este numită „toţi”. „Noi” este o submulţime din „toţi”. Dacă eu spun: Hristos a murit pentru mine, aceasta însă nu înseamnă neapărat că El nu a murit pentru toţi. În cazul acesta Scriptura învaţă categoric, că El a murit pentru toţi. Moartea lui pentru (din cauza sau în favoarea) toţi stă în legătură cu aspectul ispăşirii făcute pentru lume:

1 Ioan 2.2: Şi El este ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Însă de îndată ce este introdusă noţiunea păcat, trebuie să aibă loc o diferenţiere. În 1 Corinteni 15.3 citim:

1 Corinteni 15.3: Hristos a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] păcatele noastre.

Însă prin aceasta nu vrea să se spună că Hristos a murit pentru păcatele lumii. Scriptura nu învaţă niciunde, că Hristos ar fi murit pentru păcatele fiecărui om sau că El ar fi purtat pe  trupul Său pe cruce păcatele fiecărui Om. Moartea pentru toţi nu este acelaşi lucru cu moartea pentru păcatele tuturor. Moartea lui Hristos pentru păcatele noastre  nu include, că Hristos ar fi murit pentru păcatele tuturor. Multe rătăciri iau naştere când se priveşte ceva ca parte a unui întreg mai mare şi acest întreg nici nu există în realitate. O comparaţie a textului din 1 Corinteni 15.3 cu 1 Ioan 2.2 este falsă, căci într-un loc (1 Corinteni 15.3) se vorbeşte despre o submulţime (cantitate parţială), în celălalt loc se vorbeşte de grupa mai mare (1 Ioan 2.2). Aceasta înseamnă, în Scriptură sunt locuri pentru ambele cazuri şi nu numai pentru unul din ambele cazuri [pentru submulţime (= păcatele noastre) şi pentru grupa mai mare generală (= lumea)].

Hristos a purtat exclusiv păcatele credincioşilor, despre sângele Lui se spune numai că el a fost vărsat pentru mulţi.

 

Lumea

Numai credincioşii

Ispăşirea

„Ispăşire … pentru toată lumea” (1 Ioan 2.2) Aceasta este general valabil, aşa că Dumnezeu poate spune: „Vino!” Nu se spune că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele lor.

Ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2.2; 4.10; Evrei 2.17) Ispăşire cu privire la Dumnezeu – Hristos a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre; aceasta este caracteristic. Suplinirea se referă la om; Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre.

Răscumpărarea[1]

CUMPĂRAREA „… cumpără ogorul acela” (Matei 13.44) „… tăgăduiesc pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Petru 2.1) Nu se spune că Hristos i-a răscumpărat prin sângele Său.

SUPLINIREA „Adunarea lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28)

Preţul răscumpărării

CUMPĂRAREA „Preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (1 Timotei 2.6)

SUPLINIREA „Ca răscumpărare pentru [άντί = „în loc de”][2] mulţi” (Matei 20.28; Marcu 10.45)

Dreptatea lui Dumnezeu

„pentru toţi” (Romani 3.22) Nu se spune că ea este peste toţi.

„… peste toţi cei care cred” (Romani 3.22)

Moartea lui Hristos

CUMPĂRAREA „El a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (2 Corinteni 5.15). Nu se spune că El a murit pentru păcatul tuturor.

SUPLINIREA „… a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”]  păcatele noastre” (1 Corinteni 15.3)

Purtarea păcatelor

Nu se spune că El a purtat păcatele tuturor. Nu se spune că El a purtat păcatul tuturor.

SUPLINIREA „… care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24) „… a purtat păcatul multora” (Isaia 53.12)

Sângele lui Hristos

Nu se spune că El Şi-a vărsat sângele pentru toţi. Nu se spune că El i-a spălat pe toţi în sângele Său.

SUPLINIREA „… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [πєρί = „cu privire la, din cauză”] mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28). „… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [ύπέρ = „în favoarea”] mulţi” (Marcu 14.24). „… ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apocalipsa 1.5).

Răscumpărarea

Nu se spune că toţi au fost răscumpăraţi prin sânge (sau într-un alt fel)

SUPLINIREA „în El avem [noi] răscumpărarea prin sângele Lui” (Efeseni 1.7).

 

Dacă studiem cum vorbeşte Scriptura despre aceste lucruri, constatăm următoarele:

1. Niciunde nu se spune că Hristos a murit pentru păcatele tuturor. Deoarece Scriptura tace în privinţa aceasta, vrem să învăţăm din aceasta că Hristos nu a purtat păcatele tuturor pe cruce.
2. Din îngrădirea pe care o face Scriptura putem deduce următoarele: Pasajele care vorbesc despre faptul că Hristos a purtat păcatele, vorbesc numai despre păcatele multora, şi nu despre păcatele tuturor.
3. Chiar şi Isaia 53, unde este vorba despre iudei, este valabilă această îngrădire. Hristos nu a purtat păcatele tuturor iudeilor.
4. Din delimitarea făcută de Scriptură putem deduce că pasajele care vorbesc de faptul că Hristos Şi-a vărsat sângele, vorbesc numai despre mulţi şi nu despre toţi.
5. Foarte remarcabil este şi faptul că Adunarea lui Dumnezeu a fost răscumpărată cu „sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28).
6. Există apoi diferenţa remarcabilă în ceea ce priveşte „preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Această diferenţă confirmă faptul că noi putem vedea realmente suplinirea în noţiunea „în locul [άντί] multora” (Matei 20.28; Marcu 10.45), ceea ce nu este în cazul „preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”; 1 Timotei 2.6] toţi”.
7. Prin faptul că Hristos a murit pentru toţi, El a murit pentru noi; însă numai despre credincioşi se spune că Hristos a murit pentru păcatele noastre.
8. Chiar şi cu privire la ispăşire se găseşte această completare: este ispăşire pentru lume şi este ispăşire pentru păcatele noastre.
9. Dreptatea lui Dumnezeu este „pentru toţi”, deoarece ispăşirea este pentru lume şi Hristos a murit pentru toţi; însă dreptatea lui Dumnezeu este „peste toţi cei care cred” – aceştia sunt numai aceia ale căror păcate Hristos le-a purtat ca Suplinitor, cei mulţi, pentru care a fost vărsat sângele Său (Romani 3.22).

Dacă ar exista un loc în Scriptură care ar spune că Hristos ar fi purtat păcatele tuturor, atunci acesta ar fi fost demult arătat. În Scriptură lipseşte o astfel de afirmaţie. Aceasta înseamnă: în locuri ca cel „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi „El a murit pentru toţi” trebuie citit gândul că Hristos a purtat păcatele fiecărui om. Însă gândul acesta a fost numai fals interpretat în aceste texte; însă pentru acest gând fals nu este nici un loc din Scriptură.[3] Deoarece se doreşte citarea de locuri din Scriptură pentru acest gând, aceste pasaje din Scriptură sunt folosite abuziv, făcându-le să afirme ceva, care de fapt nu îl spun.

Romani 5.6,8 vorbeşte despre Hristos, care a murit pentru noi cei fără Dumnezeu (versetul 6), pe când noi eram încă păcătoşi. Desigur toţi oamenii sunt fără Dumnezeu şi păcătoşi; însă în aceste versete este vorba de o parte din oameni: despre noi credincioşii.

Noi trebuie să privim pe fratele nostru ca pe unul pentru care Hristos a murit (Romani 14.15). În 1 Corinteni 8.11 fratele nostru este privit ca unul „pentru care [sau: din pricina căruia] a murit Hristos”.

Alte locuri din Scriptură găsim în:

• 1 Tesaloniceni 5.10: „care a murit pentru noi”
• Tit 2.14: „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”
• Galateni 2.20: „care … S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”
• Galateni 3.13: „făcându-Se blestem pentru noi”

Niciunul din aceste locuri nu arată că Hristos ar fi purtat pe trupul Său pe cruce păcatele fiecărui om. În timp ce credinciosul admiră şi preţuieşte tot mai mult faptul că Hristos a murit pentru el, cel necredincios respinge această realitate. Însă cel credincios ştie că Hristos a purtat păcatele lui pe trupul Său pe lemn (1 Petru 2.24), da, chiar că El a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5.21), ceea ce are a face cu păcatul în carne.

2 Corinteni 5.14,15 nu vorbeşte despre suplinire pentru toţi

2 Corinteni 5.14,15: … dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

N. Darby s-a preocupat cu unele din aceste păreri false:

Ceea ce noi nu găsim în Scriptură este suplinirea pentru toţi. În marea zi a ispăşirii în jertfa pentru păcat a poporului erau două aspecte: sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor. Sorţul pentru Domnul era sacrificat, deoarece acesta corespundea Fiinţei desăvârşite a lui Dumnezeu; Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în Hristos şi Evanghelia este vestită în toată lumea. Sorţul pentru popor, ţapul pentru păcat, a purtat apoi pe capul său păcatele poporului. În acest ţap eu văd pe Hristos ca Suplinitor pentru poporul Său, şi în celălalt ţap [animalul sacrificat] văd ispăşire faţă de Dumnezeu. Desigur aceasta era valabil pentru aceia ale căror păcate au fost mărturisite. În Romani 3 citim despre dreptatea lui Dumnezeu „pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.22). Ea merge spre toţi şi este peste toţi cei care cred. Unii ar putea spune, că Hristos a purtat păcatele lumii, dar dacă este aşa, cum poate atunci Dumnezeu să învinuiască de acestea [păcatele oamenilor]? Nici El nu ar putea aceasta şi nici Scriptura nu spune niciodată aşa ceva. Calvinistul acceptă numai sângele pe scaunul harului, în realitate el tăgăduieşte ispăşirea. Găsim aici satisfacerea cu privire la glorificarea lui Dumnezeu, şi după aceea Evanghelia este vestită şi spune: „Vă rugăm, pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Dar dacă apoi vine cineva, îi pot eu spune, că am ceva să-i comunic, şi anume că Hristos a purtat toate păcatele sale? Un evanghelist nu poate spune simplu: „Hristos a purtat toate păcatele tale.” Desigur Dumnezeu cunoaşte pe cei aleşi ai Lui, însă noi îi putem cunoaşte numai pe baza lucrărilor lor (Collected Writings 26:337).

Hristos a mărturisit toate păcatele poporului Său ca fiind ale Sale; El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe cruce (1 Petru 2.24). Sunt doi ţapi, dar este un singur Hristos. Cei doi ţapi reprezintă aspectul dublu al jertfei lui Hristos: aspectul orientat spre Dumnezeu şi aspectul, că Hristos a purtat păcatele noastre. Sângele este martorul că Hristos a înfăptuit totul, şi El nu a intrat fără sânge (Evrei 9.12). El este ispăşire pentru păcatele noastre, însă în acest aspect se adaugă lumea: El este ispăşire pentru lumea întreagă. El a făcut tot ce era necesar. Omul, chiar şi cel mai adânc căzut, îşi poate revendica acest sânge. De aceea Evanghelia vesteşte lumii: „Cine vrea, să vină”. În ceea ce priveşte acest aspect, putem probabil spune, că Hristos a murit pentru toţi şi că El S-a dat ca preţ de răscumpărare pentru toţi. El stă la dispoziţie ca jertfa pentru păcat desăvârşită, şi anume pentru fiecare care vrea să vină la El – El a gustat moartea pentru toţi oamenii (Collected Writings 27:319).

Drept urmare, au fost puse pe Hristos păcatele tuturor oamenilor? Dacă ar fi aşa, atunci toţi ar fi mântuiţi sau lucrarea Sa (că El a purtat mânia[4] lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre) ar fi ineficace şi reversibilă. Întreaga argumentare a cărţii arată interpretarea greşită a Dr. Bonar cu privire la suplinire: transmiterea vinei şi păcatului de pe cel vinovat la o altă persoană; un act de suplinire al unei persoane pentru alta, comparabil cu plata unei datorii (aşa cum Dr. Bonar explică intuitiv); ispăşirea este dimpotrivă orientată spre Dumnezeu (Collected Writings 23:240).

[…] Scriptura dimpotrivă diferenţiază atent între ispăşire şi transmiterea vinei (suplinire), între sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor în marea zi a ispăşirii (Levitic 16). Deoarece păcatul a pătruns, gloria lui Dumnezeu a fost lezată şi de asemenea şi păcatele noastre. Sângele a fost dus ca ispăşire înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi păcatele oamenilor au fost puse prin suplinitorii lor pe capul ţapului pentru păcat. Ambele ţeluri au fost atinse: Dumnezeu a fost glorificat prin ceea ce era El, şi păcatele oamenilor au fost îndepărtate. Astfel S-a arătat Hristos la împlinirea timpului ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Persoanei Sale, însă în afară de aceasta El a fost jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora (Collected Writings 23:265).

De necrezut, câte interpretări absurde ale Scripturi s-au făcut deja – chiar şi aceea, că toţi ar fi murit cu Hristos.[5]

Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mulţi

Am studiat deci numeroase diferenţe, pe care le face Scriptura, ca de exemplu, Hristos a murit pentru toţi. Însă niciunde nu citim, că El ar fi murit pentru păcatele tuturor; dimpotrivă citim, că El a murit pentru păcatele noastre. Deci ne întrebăm: Unde stă scris că sângele Său a fost vărsat pentru toţi? Desigur Scriptura este mai înţeleaptă decât noi în exprimarea ei. Preţul răscumpărării este pentru toţi şi Hristos a murit pentru toţi. Aceasta ne-o spune Cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta stă în legătură cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă cu privire la cumpărarea prin Fiul Omului. Aceasta la rândul ei stă în legătură cu faptul că Hristos este ispăşire pentru lume (1 Ioan 2.2). Salvarea este însă altceva decât cumpărarea. Suntem conştienţi că numai credincioşii sunt salvaţi. Întrebare: Prin ce au fost ei salvaţi?

1 Petru 1.18,19: 18 … ştiind, că … aţi fost răscumpăraţi 19 … cu sângele preţios al lui Hristos.

Efeseni 1.7: … în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţia harului Său.

În acest context trebuie amintite şi versetele următoare:

Apocalipsa 5.9: … ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie.

Apocalipsa 14.3,4: 3 … cei răscumpăraţi de pe pământ. 4 … Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

[Darby adaugă la locul din Apocalipsa 5.9 o adnotare în versiunea engleză a traducerii Bibliei: „sau răscumpărat, ca în capitolul 14.3,4”.]

Sângele se referă la moarte

În Scriptură găsim unele locuri, în care sângele se referă la moartea unui om, ca de exemplu: Matei 23.30,35; 27.6,25; Faptele apostolilor 5.28; 22.20; Apocalipsa 6.10; 18.24; 19.13. Când citim despre sângele lui Hristos, ştim că aceasta include gândul referitor la moartea Lui.

Nu se spune că sângele lui Hristos este pentru toţi

Dacă cercetăm folosirea cuvântului „sânge” în Noul Testament, găsim în mod remarcabil că el nu se foloseşte în acelaşi sens ca şi „a murit pentru toţi”. Niciunde în Biblie nu citim ceva de felul: „El Şi-a vărsat sângele pentru toţi”. Dacă nu se înţelege aceasta, nu este nici o bază să se spună că nu este nici o diferenţă. Cu o astfel de concepţie trecem cu vederea că Dumnezeu ne poate explica aceasta. Noi putem, fără a deveni dogmatici, să spunem cel puţin că I-a plăcut Duhului Sfânt, care ne-a dat Cuvântul lui Dumnezeu, să aplice într-un fel moartea lui Hristos şi în alt fel sângele Lui.

Ştim că lucrarea de ispăşire de la cruce a constat din suferinţele ispăşitoare, din moartea Lui şi din vărsarea sângelui Lui.[6] Sângele, despre care vorbeşte Scriptura, este sângele care a curs împreună cu apa din coasta Domnului (Ioan 19.34; 1 Ioan 5.6). Credinţa vine în urma vestirii, vestirea însă este prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10.17). Credinţa cunoaşte deci numai sângele din coasta Domnului. Acesta este sângele ispăşirii, pe care Scriptura îl prezintă credinţei.

Noul legământ pentru Israel, când tot Israelul va fi mântuit (Romani 11.26), se bazează pe sângele lui Hristos (Matei 26.28). Sângele lui Hristos este folosit în sens simbolic ca sângele pe care îl bea credinciosul (Ioan 6.53-56). Înseamnă aplicarea morţii Sale pe cruce; această moarte are întreaga valoare a suferinţelor ispăşitoare.

În Faptele apostolilor 20.28 găsim o expresie remarcabilă:

Faptele apostolilor 20.28: … Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu.

N. Darby s-a preocupat detaliat cu greutatea traducerii locului acesta corect şi cum se cuvine.

În ceea ce mă priveşte cred – şi totdeauna am crezut aşa –, că, corect trebuie să se spună: „Biserica lui Dumnezeu”. Dacă textul original în limba greacă este aici: dia tou idiou haimatos, atunci singura traducere corectă este: „Biserica lui Dumnezeu, pe care El a dobândit-o cu propriu Său sânge”, şi aşa citesc traducătorii englezi locul acesta.[7] Însă eu mărturisesc, că sunt de acord cu Athanasius: alegerea cuvântului potrivit nu corespunde analogiei şi veridicităţii Scripturii. Aceasta nu este o întrebare referitoare la dumnezeirea Domnului, ci este vorba de felul de exprimare corect, atunci când vorbim despre „sângele lui Dumnezeu”. Eu nu cred că o astfel de exprimare este conform Scripturii, şi în aceeaşi măsură resping titlul „mama lui Dumnezeu”. Eu sunt de părere că acestea sunt contrare gândurilor corecte şi divine şi îndepărtează de la dumnezeirea adevărată şi veşnică a preaslăvitului nostru Domn. El, Cel care era Dumnezeu, a avut o mamă, şi El, Cel care era Dumnezeu, Şi-a vărsat sângele; eu nu cred că Scriptura vorbeşte, că Dumnezeu Şi-a vărsat sângele. Sunt convins că acest gând este fals şi nepotrivit, da, este profan. Ştiu însă bine, ce vrea cineva să spună prin aceasta, şi eu îl suport, deoarece expresia aceasta exprimă Dumnezeirea adevărată, absolută a Domnului nostru. Însă cu toate că eu niciodată nu am citit ceva de la Athanasius, eu am fost de aceeaşi părere ca el, atunci când am studiat locul acesta sub punctul de vedere că astfel de feluri de exprimare sunt contrare analogiei credinţei. În ceea ce priveşte traducerea expresiei dia tou idiou haimatos cu „prin sângele Propriului Său [Fiu]”, eu cred că aceasta este greceşte, şi anume în afara tuturor controverselor şi cu toate îndoielile şi reţinerile. Această expresie este folosită în Ioan 15.19, care se poate găsi în toate dicţionarele: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei” – to idion ephilei. Aceasta este fără îndoială o expresie greacă. Desigur se poate traduce [în Faptele Apostolilor 20.28] şi: „prin propriul Său sânge”. Însă întrebarea este, ce este corect. To idion înseamnă ceva care ne este foarte aproape; corespunde cuvântului „propriu”. De aceea se spune: „… nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu” (Romani 8.32). Dumnezeu a dobândit Biserica cu ceea ce Îi aparţinea Lui, cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat, cel mai iubit, cel mai de preţ. Acesta este un gând cum aici nu putea să fie mai potrivit şi mai frumos. În privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Singularul exprimă acest fapt aici după părerea mea mai mult decât pluralul, pentru care însă nu pot oferi nici o dovadă. În orice caz nu există nici o expresie mai potrivită şi, aşa cum îmi pare mie, nici mai expresivă. Dumnezeu a cumpărat Biserica cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat şi cel mai de preţ. Eu gândesc că puterea de expresie a acestor cuvinte este enormă, în mod deosebit în locul acesta, şi în afară de aceasta ea pare să fie mai puternică decât expresia care ar fi exprimat relaţia Domnului nostru preaslăvit cu Tatăl Său, oricât de importantă ar fi aceasta aici. Puterea frazei constă în cuvântul idion („propriu”), pentru mine o expresie cu conţinut profund (Collected Writing 34:107).

Gândul central este că Adunarea aparţine lui Dumnezeu prin sânge.

În continuare avem credinţa în sângele lui Hristos:

Romani 3.35: Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui.

Însă aceasta nu este totul. În Romani 5.9 citim:

Romani 5.9: … fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui.

Locul acesta leagă sângele cu îndreptăţirea, în care învierea este desigur inclusă (Romani 4.25). Să mai observăm şi felul cum îndreptăţirea şi răscumpărarea sunt legate între ele (Romani 3.24). Noi am fost răscumpăraţi cu sângele Său preţios (1 Petru 1.18,19), noi avem răscumpărarea prin sângele Său (Efeseni 1.7).

În afară de aceasta prin sângele lui Hristos am fost apropiaţi (Efeseni 2.13) şi avem pace prin sângele crucii Sale (Coloseni 1.20). Este sângele lui Hristos, care ne curăţă conştiinţa de faptele moarte, ca să slujim Dumnezeului celui viu (Evrei 9.14). Prin sângele lui Isus avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt (Evrei 10.19,20).

În Apocalipsa 1.5,6 vedem cum binecuvântările pe baza folosirii valorii morţii lui Hristos sunt legate cu sângele. Dacă odată s-a recunoscut această valoare, atunci eşti în posesia suplinirii.

Apocalipsa 1.5,6: A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin.

În final ar trebui să ţinem seama şi de următoarele: când Scriptura vorbeşte despre iertarea păcatelor noastre şi numeşte un aspect al lucrării lui Hristos, atunci aceasta stă întotdeauna în legătură cu sângele şi/sau cu răscumpărarea. Versetul din Efeseni 1.17, pe care l-am citat în paragraful anterior, ar trebui să-l legăm cu Coloseni 1.14. În afară de aceasta stă în Evrei 9.22: „… fără vărsare de sânge nu este iertare.” Însă acolo unde lucrarea lui Hristos nu este luată în posesiune, nici sângele lui Hristos nu este amintit.

Sângele – vărsat pentru mulţi

Când a fost instaurată masa Domnului, Domnul Isus spune în legătură cu paharul:

Matei 26.28: pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.

Marcu 14.24: Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.

Aceste locuri din Scriptură arată că sângele a fost vărsat şi pentru aceia care nu aparţin noului legământ. Se spune însă: „pentru mulţi”, nu „pentru toţi”. Aici găsim o diferenţă faţă de preţul răscumpărării. Domnul foloseşte cuvintele „preţ de răscumpărare pentru mulţi”; însă la timpul respectiv El va mărturisi că El era „preţul de răscumpărare pentru toţi”. Însă în continuarea acestei afirmaţii nu se spune, că sângele Său S-a vărsat pentru toţi.

Cu privire la masa Domnului şi vărsarea sângelui pentru mulţi sunt probabil ajutătoare următoarele remarci ale lui Darby:

După aceea Domnul introduce Cina. Mai întâi El Se așează pe Sine în locul paştelui iudaic şi al vechiului legământ, şi apoi sângele noului legământ şi apoi sângele Lui vărsat pentru mulţi. De asemenea binecuvântările nu mai trebuiau să rămână limitate la poporul iudeu. Acesta este caracterul tipic al Cinei, care corespunde temei acestei Evanghelii (a lui Matei) [vezi şi Collected Writings 24:66,197]. Prezentarea făcută de Marcu corespunde în principal relatării lui Matei. Relatarea lui Luca dimpotrivă este mult mai personală şi ne arată sentimentele (desigur divine, dar şi) umane, pe care Domnul le avea faţă de ucenici. Însă toate evangheliile relatează despre sângele noului legământ sau despre noul legământ în sângele Său. În evanghelia după Matei găsim Masa Domnului în legătură cu gândul referitor la despărţire: că El va părăsi pe oameni şi chiar şi pe ucenicii Săi pe pământ. Începând de atunci El nu va mai bea din rodul viţei; numai Matei şi Marcu amintesc, că El îl va bea nou cu ei. Această masă era mărturia simplă şi frumoasă, că tot ce a fost înainte cu privire la om şi relaţia lui cu Dumnezeu va trebui să primească o bază absolut nouă.

Într-adevăr noul legământ nu era încă instaurat, însă sângele, pe care se bazează noul legământ, a fost deja vărsat şi putea acum să fie vestit. Prin aceasta s-a terminat cu iudaismul, aceasta înseamnă, relaţia omului conform cărnii cu Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Tot ce avea ca bază o dreptate omenească era acum terminat. De asemenea şi orice legătură între Domnul, care a venit în carne, şi om s-a terminat. Trupul Său – însă ca trup mort – a fost dat în loc de aceasta ca şi carne. Aceasta mărturiseşte în două feluri despre faptul că pe de o parte începând de acum nu mai putea fi nici o legătură între omul în carne şi Dumnezeu. [Prin aceasta s-a încheiat termenul de încercare al primului om. După cruce s-a terminat cu faza de încercare a omului.] Pe de altă parte mărturiseşte despre faptul că a avut loc răscumpărarea, adevăratul Miel de paşte a fost jertfit. Mai înainte moartea era pentru om, acum el are viaţă prin moarte, prin moartea lui Hristos. Aici nu este vorba ca în evanghelia după Luca să se facă aceasta spre amintirea Lui, ci aici este scoasă în evidenţă în mod deosebit despărţirea de ucenicii Lui, care urma să aibă loc în curând. Într-adevăr El nu mănâncă şi nu bea împreună cu ei, însă le dă semnul morţii Sale, semnul răscumpărării desăvârşite prin moartea Sa. Moartea Lui, şi nu viaţa Lui, era partea lor cu El. Aceasta însemna o schimbare enormă şi deplină a tuturor  relaţiilor lor cu El. În afară de aceasta aceste relaţii au obţinut un caracter veşnic. Moartea era partea Fiului lui Dumnezeu ca Om pe pământ, şi partea lor cu El şi cu Dumnezeu s-a întemeiat pe această moarte.

Sângele a fost vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor, şi noul legământ este întemeiat pe aceasta. Întreaga epocă s-a schimbat prin aceasta; totul a fost întemeiat pentru veşnicie, şi chiar cu privire şi la om, cu privire la relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Legătura, care exista în momentul acesta, a fost total întreruptă, până când ea va fi înnoită sub o formă nouă în Împărăţia Tatălui Său. Această exprimare este specifică evangheliei după Matei, care vorbeşte despre Împărăţia cerească. Această Împărăţie cerească este partea mai sublimă şi cerească a Împărăţiei. [Viitoarea Împărăţie va consta întrucâtva din două sfere: din sfera pământeană, care este Împărăţia Fiului Omului, şi sfera cerească, care este Împărăţia Tatălui.] Găsim aceasta în evanghelia după Matei 13.41-43 în explicarea parabolei despre neghină şi sămânţa bună: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire … Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Împărăţia Tatălui este locul sublim, unde ei vor fi în aceeaşi glorie ca şi Hristos Însuşi, „rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos” (Efeseni 1.5); deci aici este „Tatăl Meu”, acolo „Tatăl lor”. Atunci Hristos va avea într-un mod nou minunat (vezi Collected Writings 25:21; Synopsys 3:139) iarăşi părtăşie cu ucenicii Săi şi ei cu El. Ce loc binecuvântat şi ce legătură binecuvântată! Domnul a renunţat la părtăşia cu ucenicii Săi, ca să înfăptuiască răscumpărarea lor, şi El doreşte cu ardoare, ca şi noi, să reînnoiască această părtăşie într-un loc mai bun şi mai frumos – o părtăşie aşa de reală şi de intimă, aşa cum ucenicii nu ar putea s-o aibă pe pământ. Nu este nimic mai frumos şi mai copleşitor decât această înştiinţare din partea Domnului, scurt înainte când a trebuit să-i părăsească. El a revelat inima Sa, dragostea Lui pentru noi. După aceia ei au cântat o cântare de laudă şi au pornit spre Muntele Măslinilor, unde El mergea de obicei (Collected Writings 24:197-199).

Este noul legământ în sângele Său, care S-a vărsat pentru mulţi. Prin aceasta este exclusiv sângele vărsat, care ne este prezentat la Cină. Sângele este martorul permanent pentru faptul că (în ceea ce priveşte partea lui Dumnezeu în legământ) baza legământului este sângele Mijlocitorului, care s-a vărsat pentru mulţi. În afară de aceasta sângele este un semn al unităţii trupului [Remarca redacţiei: Noi nu putem vedea în sânge un semn al unităţii. El este mai degrabă baza pentru adevărul: „este un singur trup”. Numai despre pâine se spune, că ea simbolizează trupul], aşa că aceia, care iau parte, sunt un singur trup în Hristos, alcătuit din toţi sfinţii adevăraţi (Collected Writings 29:366).

 

Adnotare

---

Tradus de la: Trug Christus die Sünden aller Menschen?

Tradus: Ion Simionescu

Dumnezeirea Domnului Isus
Fundamentul scripturistic al faptului că Isus Hristos este Dumnezeu

SoundWords

Dacă prezentăm aici unele gânduri referitoare la una din tainele cele mai sfinte ale Dumnezeirii, atunci conştienţi nu vorbim despre o demonstrare, deoarece în cadrul acestei teme suntem în pericol să argumentăm prea mult cu mintea. Dumnezeirea Domnului Isus şi adevărata Sa natură umană sunt una din tainele cele mai mari ale Scripturii. Însă aceasta nu înseamnă că această taină este complet ascunsă sau foarte nebuloasă, ci înseamnă că ea este revelată, însă greu de înţeles de mintea omenească. Este ceva pe care noi trebuie să-l primim prin ascultarea credinţei. Preocuparea cu această temă având un fel de gândire carnal poate aduce cu sine numai judecată. Locuitorii Bet-Şemeş-ului s-au uitat în chip nechibzuit în Chivotul legământului (o imagine a Domnului Isus) şi imediat au fost judecaţi din cauza aceasta. De aceea vrem să ne ocupăm cu această temă într-un duh de reverenţă şi sfinţenie.

În principal vom lăsa Scriptura Însăşi să vorbească şi numai ici şi acolo vom face un comentariu.

Comparaţie Vechiul Testament cu Noul Testament

Isaia 9.6	Luca 2.6,7
Pentru că un Copil nu S-a născut, un Fiu nu S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii.	Şi a fost că, pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască; şi L-a născut pe Fiul ei cel întâi-născut şi L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în iesle.
Conform evangheliei după Matei 1 şi evangheliei după Luca 2 acesta este clar Domnul Isus.

Psalmul 45.6,7	Evrei 1.8,9
Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. …	… iar către Fiul: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului; şi un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale;
Acest verset este aplicat în Noul Testament în Evrei 1.8-9 la Domnul Isus

Ieremia 23.6	1 Corinteni 1.30
În zilele Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va locui în siguranţă. Şi acesta este Numele Lui, cu care Se va numi: „Domnul, Dreptatea noastră”.	Iar din El, voi sunteţi în Hristos Isus, care a devenit pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare,
Domnul Isus este dreptatea noastră. Acesta este un adevăr de bază al întregului Nou Testament. Domnul este Isus Hristos!

Isaia 7.14	Matei 1.23
De aceea, Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel.	Iată, fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel, care tradus este: Dumnezeu cu noi.
Emanuel înseamnă „Dumnezeu cu noi” şi este aplicat în Noul Testament la Domnul Isus.

Isaia 40.3	Marcu 1.3
Glasul unuia care strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi în pustiu un drum pentru Dumnezeul nostru!”	Glas al unuia care strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările!”
Domnul [Iehova] din Vechiul Testament este Domnul Isus. Frumoasă este adăugarea din Isaia „pentru Dumnezeul nostru”.

Zaharia 2.10,11	Matei 25.31-46
„Cântă şi bucură-te, fiică a Sionului, pentru că, iată, Eu vin şi voi locui în mijlocul tău”, zice Domnul. Şi multe naţiuni se vor alipi de Domnul în ziua aceea. „Şi Îmi vor fi popor; şi Eu voi locui în mijlocul tău” şi vei cunoaşte că Domnul oştirilor m-a trimis la tine.	Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul gloriei Sale;
Împlinirea este încă de viitor şi se referă la venirea Domnului Isus (vezi de exemplu în Matei 25.31-46)

Zaharia 12.1	Zaharia 12.10 (Ioan 19.34)
Profeţia cuvântului Domnului despre Israel. Aşa zice Domnul care întinde cerurile şi pune temelia pământului şi întocmeşte duhul omului înăuntrul lui: …	Şi [Eu, Domnul] voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duhul îndurării şi al cererilor; şi vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns; şi vor boci pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut.
Cu toate că vorbeşte Dumnezeul legământului „Iehova”, după aceea se spune în versetul 10: „vor privi spre Mine.” Nimeni nu se îndoieşte că aceasta se referă la Domnul Isus în Noul Testament, atunci când soldatul I-a străpuns coasta.

Zaharia 14.5	1 Tesaloniceni 3.13
Şi voi veţi fugi prin valea munţilor Mei, pentru că valea munţilor se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit dinaintea cutremurului în ziua lui Ozia, împăratul lui Iuda.” Şi Domnul Dumnezeul Meu va veni, şi toţi sfinţii împreună cu El.	… să vă întărească inimile, ca să fie fără vină în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului Isus cu toţi sfinţii Săi.
Aceasta se referă clar la Domnul Isus, când El va veni cu toţi ai Săi „cu putere şi cu glorie mare” (vezi 1 Tesaloniceni 3.13).

Daniel 7.9,13,22	Apocalipsa 1.14
Versetul 9: Am privit până au fost puse nişte tronuri, şi Cel Bătrân de zile S-a aşezat. Veşmântul lui era alb ca zăpada şi perii capului Său ca lâna curată; tronul Lui era flăcări de foc şi roţile lui, foc arzător. Versetul 13: Am privit în viziunile de noapte şi, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; şi S-a apropiat de Cel Bătrân de zile şi L-au adus înaintea Lui. Versetul 22: până a venit Cel Bătrân de zile şi judecata a fost dată sfinţilor Locurilor Preaînalte şi a sosit timpul hotărât şi sfinţii au luat în stăpânire împărăţia.	… capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; şi ochii Lui ca o flacără de foc;
În Daniel este vorba de două „Persoane”, şi anume de „Cel Bătrân de zile” (Dumnezeu) şi de „Fiul Omului”. În Apocalipsa 1 este clar vorba de Isus Hristos. Însă El este descris aici cu însuşirile „Celui Bătrân de zile”. Aceasta este una din dovezile cele mai frumoase, că Isus Hristos este Dumnezeu. Este totodată una din cele mai frumoase taine, pe care noi nu o putem înţelege pe deplin cu mintea noastră.

Isaia 40.11	Evrei 13.20
El [Domnul] Îşi va paşte turma ca un Păstor, va strânge mieii în braţul Său şi-i va purta la sânul Său; El le va călăuzi blând pe cele care alăptează.	Iar Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre morţi prin sângele legământului etern pe Domnul nostru Isus, Păstorul cel mare al oilor, …
Suplimentar se poate cita şi Ioan 10, unde Domnul Isus ne este prezentat ca Păstorul cel bun.

Psalmul 97.9	Ioan 3.31
Pentru că Tu, Doamne [Iehova], Tu eşti Cel Preaînalt peste tot pământul. Tu eşti foarte înălţat, mai presus de toţi dumnezeii.	Cine vine de sus este mai presus de toţi. Cine este de pe pământ, de pe pământ este şi de pe pământ vorbeşte. Cine vine din cer este mai presus de toţi …
Ioan vorbeşte clar despre Domnul Isus.

Ioel 2.32	Faptele apostolilor 2.21
Şi va fi aşa: oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit: pentru că pe muntele Sionului şi în Ierusalim va fi eliberare, după cum a zis Domnul, printre cei rămaşi pe care îi va chema Domnul.	Şi va fi că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.
Concordanţa celor două afirmaţii este clară. Este uimitoare marea linie directoare din Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume că totul este îndreptat spre Domnul Isus.

Psalmul 102.25-27	Evrei 1.8,10,12
Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; şi toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba, dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.	Tronul Tău, Dumnezeule, este din veşnicie în veşnicie şi un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale; Şi: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrări ale mâinilor Tale. le vei face sul ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.
Acolo unde psalmistul vorbeşte despre Dumnezeu, epistola către Evrei aplică acelaşi loc la Domnul Isus Hristos.

Mica 5.2	Luca 2.4-7
Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale cărui origini sunt din vechime, din zilele eternităţii.	… şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, spre Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din familia lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, care era logodită cu el, ea fiind însărcinată. Şi a fost că, pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască; şi L-a născut pe Fiul ei cel întâi-născut şi L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în iesle, pentru că nu era loc pentru ei în han.
Aici este prorocit locul de naştere al Domnului şi totodată este arătat clar că Domnul Isus este din veşnicie. El este Cel veşnic! (Isaia 9.6; Părintele veşniciei)

Eclesiastul 12.14	2 Corinteni 5.10 / 2 Timotei 4.1
Pentru că Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.	2 Corinteni 5.10 Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău. 2 Timotei 4.1 Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi pentru arătarea sa şi pentru Împărăţia Sa: …
Noi nu putem despărţi pe Domnul Isus de Dumnezeu. Este o unitate, pe care noi nu o putem înţelege. Noi constatăm, ne uimim şi adorăm!

Ieremia 10.10	Ioan 14.6 / 1 Timotei 6.13-16
Dar Domnul Dumnezeu este adevăr, El este Dumnezeul cel viu şi Împăratul eternităţii. De furia Lui se cutremură pământul şi naţiunile nu por suporta mânia Lui.	Ioan 14.6: Isus i-a spus: Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa. 1 Timotei 6.13-16: Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel care le păstrează pe toate în viaţă, şi a lui Hristos Isus, care a mărturisit înaintea lui Ponţiu Pilat buna mărturisire, să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos; pe care, la timpul ei, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, El care singur are nemurirea, locuind într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; Lui fie onoare şi putere eternă! Amin.
Domnul Isus este adevărul. Domnul Isus este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, şi cu toate acestea vedem în locurile citate că Domnul Isus nu poate fi despărţit de Dumnezeu, Şi aici unitatea devine vizibilă.

Isaia 6.3-5	Ioan 12.41
Şi unul striga către altul şi zicea: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor; tot pământul este plin de gloria Lui”. … Atunci am zis: „Vai de mine!” pentru că sunt pierdut; pentru că sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate; pentru că ochii mei L-au văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor”!	Isaia a spus aceasta când a văzut gloria Lui şi a vorbit despre El.
Isaia a văzut gloria Domnului. Ioan ne spune: Era gloria Domnului Isus.

Isaia 43.16,25	Marcu 2.7,10 / Coloseni 3.13
Aşa zice Domnul, care face o cale în mare şi o cărare în apele puternice … Eu, Eu sunt Acelaşi, care îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi aminti de păcatele tale.	Marcu 2.7,10 Pentru ce vorbeşte acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, decât Unul singur, Dumnezeu? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele, i-a zis paraliticului: … Coloseni 3.13 … îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat, aşa şi voi.
Întrebarea cărturarilor şi fariseilor era corectă. Numai Dumnezeu putea să ierte păcatele. Dar Dumnezeu era tocmai între ei. Tocmai pentru că Hristos poate rosti iertare (vezi Coloseni 3.13), El Se dovedeşte ca Dumnezeu.

2 Împăraţi 5.7	Marcu 1.40-42
Şi a fost aşa: cum a citit împăratul lui Israel scrisoarea, şi-a sfâşiat hainele şi a zis: „Sunt eu Dumnezeu, ca să omor sau să înviez, de trimite acesta la mine să vindec un om de lepra lui? Luaţi seama deci, vă rog, şi vedeţi cum caută pricină împotriva mea.”	Şi a venit la El un lepros, rugându-L şi îngenunchind înaintea Lui şi spunându-I: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”. Iar Isus, făcându-I-se milă, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, fii curăţit!” Şi, pe când vorbea El, îndată s-a depărtat lepra de el şi a fost curăţit.
În evanghelia după Marcu 1 este vindecat un lepros de Domnul Isus. În Vechiul Testament aceasta o putea face numai Dumnezeu. Dar deoarece Dumnezeu era între ei, Hristos a avut puterea să vindece şi un lepros. La un studiu exact se vede mărimea şi frumuseţea Aceluia care de bună voie a luat locul unui slujitor. Aceste locuri ar trebui să ne conducă la adorare!

Isaia 44.6	Apocalipsa 1.17
Aşa zice Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: Eu sunt Cel dintâi şi Eu sunt Cel din urmă şi în afară de Mine nu este Dumnezeu.	Şi, când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort: şi El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, spunând: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi, şi Cel din urmă …
Această antiteză ne arată din nou că Isus Hristos este Dumnezeu. În Vechiul Testament se spune: „În afară de Mine nu este Dumnezeu”, şi cu toate acestea Ioan foloseşte tocmai gândul acesta aici în Apocalipsa 1.17, că Hristos este Cel dintâi şi Cel din urmă. Una din dovezile cele mai clare pentru Dumnezeirea Domnului Isus.

Exodul 3.14	Ioan 18.6
Şi Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a zis: „Aşa să spui copiilor lui Israel: »Eu sunt« m-a trimis la voi.”	Când [Isus] le-a spus: „Eu sunt!”, s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.
Evanghelia după Ioan este plină de propoziţii „Eu sunt!”: Eu sunt viaţa; Eu sunt pâinea; Eu sunt lumina; Eu sunt adevărul; Eu sunt calea, şi aşa mai departe.

Referiri în Noul Testament la Dumnezeirea Domnului Isus

Ioan 10.30

Eu şi Tatăl una suntem.

Deseori se spune că Domnul Isus ar fi „un gând” cu Tatăl. Însă cuvântul „unul/una” în nici un loc din Noul Testament nu înseamnă „a fi una” în sensul „a gândi la fel”. Dimpotrivă: în Filipeni 2.2, unde se spune explicit „gândind una”, sunt alte cuvinte în limba greacă. Aici în Ioan 10.30 „una” înseamnă un Dumnezeu, în contrast cu doi dumnezei sau chiar mai mulţi.

Filipeni 2.6-8

… fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. Şi la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce.

El a luat chip de rob, El, Cel care în acelaşi timp a rămas în chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu a căutat zadarnic mii de ani, să vadă dacă este măcar unul care să facă binele, dar El a spus: „Iată, vin; în sulul cărţii este scris despre Mine. Este desfătarea Mea, să fac plăcerea Ta, şi Legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Psalm 40,7-8); Evrei 10.7). El a luat de bună voie chip de rob. Aceasta dovedeşte, că El este Dumnezeu! Dacă El nu ar fi fost Dumnezeu, El nu ar fi putut lua chipul unui rob. Noi oamenii suntem de la natură sclavi, fie că suntem sclavi ai păcatului sau sclavi ai lui Dumnezeu. Şi îngerii sunt slujitori ai lui Dumnezeu; ei au slujit Domnului Isus. Deci nici ei şi nici noi nu puteam să luăm chip de rob, căci noi eram deja sclavi. Ceea ce pentru un om este păcatul, şi anume să părăsească starea sa, era la El o faptă divină de dezbrăcare de Sine. El, Cel care era Dumnezeu, putea fi revelat în carne (1 Timotei 3.16). O Persoană, în chipul lui Dumnezeu şi în chip de rob! Poţi tu înţelege aceasta? „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, în afară de Tatăl” (Matei 11.27). Taina Fiului este de neînţeles pentru un copil al omului. Chip de rob şi chipul lui Dumnezeu – ce contrast! Şi aceasta într-o Persoană!

1 Ioan 5.20

Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere ca să Îl cunoaştem pe Cel adevărat; şi noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa veşnică.

Unul din locurile cele mai clare referitoare la Dumnezeirea Domnului Isus.

Ioan 1.1,14

La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl), plin de har şi de adevăr;

Un loc clar referitor la Dumnezeirea Domnului Isus

1 Timotei 3.16

Şi cu adevărat, mare este taina evlaviei: „Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie.”

Ioan 14.9

Isus i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: „Arată-ni-L pe Tatăl”?

Locul acesta într-adevăr nu este o dovadă pentru Dumnezeirea Domnului, însă locul acesta sprijină toate pasajele biblice anterioare.

Tit 2.13

… aşteptând fericita speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.

Isus Hristos marele nostru Dumnezeu şi Mântuitorul nostru.

Ioan 20.28

Toma a răspuns şi a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Toma mărturiseşte pe Domnul ca Domn şi Dumnezeu.

Iuda 25

… singurului Dumnezeu, Mântuitor al nostru prin Isus Hristos, Domnul nostru, fie glorie, măreţie, putere şi autoritate, mai înainte de orice veac, şi acum şi în toate veacurile! Amin.

Şi aici vedem legătura şi unitatea între Dumnezeu şi Isus Hristos.

Coloseni 2.9

Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.

Evrei 1.3

… fiind strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale şi susţinând toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui, după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte,

Ioan 10.33

Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună Te ucidem cu pietre, ci pentru hulă şi pentru că Tu, Om fiind, Te faci pe Tine Însuţi Dumnezeu”.

Desigur Domnul Isus nu S-a făcut Dumnezeu, ci El era Dumnezeu. Însă iudeii au tras concluzia justă, căci prin faptul că L-au legitimat pe Domnul Isus ca Fiul lui Dumnezeu, El trebuia să fie şi Dumnezeu. Aceasta o ştia orice iudeu care cunoştea Scripturile,

În afară de aceasta Domnul Isus este:

• atotprezent: Matei 18.20; 28.20; Ioan 3.13
• atotputernic: Psalmul 45.4; Filipeni 3.21; Apocalipsa 1.8
• atotştiutor: Ioan 16.30; 21.17

---

Tradus de la: Die Gottheit des Herrn Jesus

Traducere: Ion Simionescu

Cine este Isus?

Cine este Isus? De ce este important sa stiu?
Cine este Isus si de ce este important ca noi sa stim aceasta? Traim intr-o lume a pluralismului religios si a relativismului moral. O filozofie spirituala populara, aparuta in special dupa evenimentele de la 11 Septembrie, afirma ca toate conceptiile religioase sunt egale atata timp cat sunt pe placul inimii si iti aduc satisfactie. Alege una si urmeaz-o sincer, si vei merge in Cer. Aceasta este ceea ce lumea crede; insa Isus ne invata altceva. De aceea, va trebui sa vedem cine este Isus, uitandu-ne la niste intrebari pe care oamenii le pun adesea despre El. Raspunsurile sunt gasite in Biblie, dovada istorica in care oamenii au crezut de mai bine de 2000 de ani.

 

Cine este Isus? El a fost 100% om
Potrivit lui Ioan 1:14, Isus a devenit trup si a locuit printre noi. De ce este umanitatea Lui asa de importanta? Conform lui Evrei 4:15, Isus a fost ispitit in toate felurile, asa cum suntem si noi. Astfel, El poate intelege cel mai bine slabiciunile noastre ca si oameni. Ce putem invata din felul in care Isus a rezistat ispitei? Potrivit lui 1Ioan 3:5, Isus a venit pe pamant ca fiinta umana pentru ca sa poata muri de o moarte fizica si sa ne spele pacatele. Care ar fi fost consecintele pentru noi daca nu aveam posibilitatea de a scapa de pacate? Isus este cheia apartenentei noastre in familia lui Dumnezeu. Cand s-a coborat la nivelul nostru – devenind om, a facut posibila raportarea noastra la El, si relationarea lui Dumnezeu cu noi prin El.

 

Cine este Isus? El a fost 100% Dumnezeu
Cine este Isus si cum a fost posibil ca trupul uman al lui Cristos sa detina intreaga dumnezeire si glorie a lui Dumnezeu? Potrivit lui Ioan 1:1-3, Isus a existat de la inceput. De la inceput, Isus a fost cu Dumnezeu si Isus a fost Dumnezeu. Aici, Biblia clarifica natura inseparabila a lui Isus si Dumnezeul Universului. Urmatoarele versete aduc mai multe dovezi ca Isus este 100% Dumnezeu:

Momente importante din viata lui Isus pe pamant si versetele corespunzatoare:

• Miracole: Luca 7:22

• Martori ai vietii Lui perfecte: Matei 16:13-17

• Implinirea Profetiilor: Matei 13:14, Luca 24:44

• Identificarea Lui Insusi: Ioan 10:30-38, Matei 16:13-17, Marcu 14:61-64

• Declaratii ale urmasilor lui Hristos: Evrei 1:8, Coloseni 1:18, Ioan 12:40 (citand Isaia 6:1-10)

• Invierea Luca 24:39, Marcu 8:31, Fapte 17:32

Isus este cheia apartenentei noastre in familia lui Dumnezeu. Cand El Si-a edificat dumnezeirea prin invierea din morti, a facut posibila pentru noi iertarea de pacate si reinnoirea relatiei cu Dumnezeu.

Cine este Isus? El este Calea catre Cer
Cine este Isus si de ce este El singura cale pentru mantuire?

In Ioan 14:6 Isus afirma:

“Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” 

De ce este important sa stim ca nici un alt lider religios din istorie nu a facut vreodata aceste afirmatii? In Efeseni 2:8-9 ni se spune:

“Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni”.

 Cum se diferentiaza aceasta de alte religii ale lumii care sunt bazate pe “fapte” – in comparatie cu credinta in Isus si inviere? Daca noi nu putem construi o relatie cu Dumnezeu prin facerea de fapte bune sau ritualuri repetate, ce trebuie sa facem? Se arata cu claritate in Fapte 4:12:

“In nimeni altul nu este mantuire: caci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, in care trebuie sa fim mantuiti.”

Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 3

---

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.

Săptămâna trecută ne-am concentrat în mod deosebit asupra versetelor 3-4, mai ales asupra însemnătăţii botezului. Săptămâna aceasta ne vom ocupa de versetul 5. Aceste cuvinte ale lui Pavel sunt incredibil de relevante pentru tot ceea ce faceţi. Puteţi vedea relevanţa lor în mai multe feluri.

RELEVANŢĂ PENTRU ÎNTREAGA VOASTRĂ VIAŢĂ

Uitaţi-vă la finele versetului 4. Însemnătatea botezului, spune Pavel, este aceea că a avut loc o schimbare profundă în noi astfel încât acum „trăim o viaţă nouă”. „O viaţă nouă” – aceasta înseamnă toată viaţa – nu doar o parte a vieţii, ci întreaga viaţă. Acum urmează versetul 5 care începe explicaţia lui Pavel cu privire la modul cum are loc această înnoire a vieţii. Care este baza înnoirii acesteia – originea ei? Acest pasaj se referă la modul cum devenim oameni noi în toate aspectele vieţii.

Sau puteţi vedea lucrul acesta din nou la finele versetului 6: „… ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Acesta este scopul acestor versete. Eliberare de păcat în toate aspectele vieţii. De aceea spun că acest text este incredibil de relevant pentru tot ceea ce faceţi. Nu este vorba doar despre un mic colţ religios al vieţii voastre. Este vorba despre întreaga voastră viaţă. Despre cum sunteţi implicaţi în politică şi cum votaţi. Cum vă uitaţi la televizor şi cum vă petreceţi timpul liber. Cum vă administraţi afacerea şi cum vă împliniţi vocaţia. Cum vă îmbrăcaţi, cum mâncaţi şi cum vă cheltuiţi banii. Cum vă purtaţi cu partenerul de viaţă, cu copiii, cu prietenii, cu vecinii şi cu colegii. Cum vă implicaţi în misiuni.

Ceea ce spune Pavel în aceste versete ne slujeşte în lupta noastră împotriva păcatului. Vrea să ne ajute să nu mai continuăm în păcat. Vă amintiţi versetele 1-2, „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!” Aşadar vrea să ne ajute să nu mai continuăm în păcat. Pavel crede că Dumnezeu va lua cuvintele acestei epistole şi le va face un instrument al victoriei noastre asupra păcatului – sau, dacă privim dintr-o perspectivă pozitivă, un instrument al trăirii unei vieţi noi. Doreşte să fim astfel de oameni.

Pavel a început arătându-ne că înţelesul botezului este acela că ne îndreaptă privirile înspre moartea noastră împreună cu Hristos şi înspre învierea noastră la o viaţă nouă. Este o reconstituire dramatică a îngropării noastre împreună cu Hristos şi a învierii noastre împreună cu El prin lucrarea lui Dumnezeu din vieţile noastre. Vedeţi lucrul acesta în versetul 4: “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”

O VIAŢĂ NOUĂ

Dar acum versetul 5 ne duce un pas mai departe. Acesta explică cum se poate să ne gândim la noi înşine ca la unii care suntem “îngropaţi împreună cu Hristos” şi cum se face că învierea lui Hristos ne garantează trăirea unei vieţi noi. Versetul 5 ne face explicită uniunea noastră cu Hristos care este motivul pentru felul în în care vorbeşte Pavel despre moartea şi învierea noastră cu Hristos. El spune, “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.”

S-ar putea să gândiţi că expresia “moarte asemănătoare cu a Lui” se referă la botez.¹ Scufundarea noastră în apă este “asemănătoare” cu îngroparea Lui. Însă ideea aceasta nu va funcţiona în a doua parte a versetului care se referă la o “învierea asemănătoare cu a Lui.” Aceasta ar trebui să facă referire tot la botez – la ieşirea noastră din apă – dar remarcaţi că aici avem de-a face cu timpul viitor în versetul 5. Acest lucru nu s-a petrecut încă. “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Aceasta este o referinţă la o înviere viitoare care este sigură datorită uniunii noastre cu Hristos. Deci nu se poate referi la botez – la un eveniment care a avut loc în trecut. Deci prima jumătate a versetului probabil nu se referă nici aceasta la botez – “ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.”

Deci ceea ce ne spune Pavel este că moartea noastră împreună cu Hristos şi învierea noastră viitoare cu Hristos nu sunt identice cu moartea lui Hristos şi învierea Lui, dar sunt foarte asemănătoare cu acestea. Hristos a murit pentru noi ca o jertfă fără de păcat; moartea noastră împreună cu El nu este identică cu moartea Sa. Şi Hristos a înviat ca primul rod al unei mari recolte şi care a învins moartea; învierea noastră cu El nu va fi identică cu învierea Sa. Mai degrabă moartea şi învierea noastră sunt asemănătoare cu ale Lui, dar nu sunt identice (comparaţi cu termenul “asemănătoare” din Romani 8:3).

Însă punctul principal al versetului 5 este acela că toată pledoaria lui Pavel din acest capitol cu privire la moartea şi învierea noastră cu Hristos se datorează uniunii noastre cu Hristos. Lucrul acesta este extrem de important. Dacă nu face parte din modul vostru de gândire cu privire la voi înşivă şi la relaţia voastră cu Hristos, atunci adăugaţi-l la spectrul gândirii voastre. Pavel a folosit această mică frază “în Hristos” de şaptezeci şi trei de ori.² A fi unit cu Hristos – a fi “în Hristos” – este o realitate atotcuprinzătoare.

UNIUNEA CU HRISTOS

Uniunea cu Hristos este aşa de importantă încât vreau să-i dedic toată atenţia în dimineaţa aceasta. Îmi doresc să înţelegem şi să ne bucurăm de acest mare adevăr privitor la viaţa noastră şi la relaţia noastră cu Hristos. Dacă putem înţelege ce înseamnă uniunea cu Hristos, vom fi nişte oameni foarte fericiţi şi sfinţi.

Nu pierdeţi din vedere cuvintele de o importanţă crucială din versetul 5: “Ne-am făcut una cu El.” Uniţi cu El! Aici este marea doctrină a uniunii noastre cu Hristos. Sau mai bine zis: marea realitate a uniunii cu Hristos. Haideţi să poposim aici şi să ne umplem minţile cu această realitate, atât cât ne-a mai rămas din timp în dimineaţa aceasta.

Mai sunt şi alte texte în scrierile lui Pavel care arată locul foarte important al uniunii noastre cu Hristos. De exemplu, în 1 Corinteni 1:30 Pavel spune, “Şi voi, prin El [Dumnezeu], sunteţi în Hristos Isus [= uniţi cu Hristos, aveţi uniunea cu Hristos]. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” Dumnezeu creează uniunea: “Prin El, sunteţi în Hristos Isus.” Noi o îmbrăţişăm şi o experimentăm prin credinţă (Galateni 2:20).

IMPORTANŢA ACESTEI UNIUNI

Remarcaţi importanţa acestei uniuni cu Hristos!

Dacă sunteţi în Hristos, prin lucrarea lui Dumnezeu, Hristos devine pentru voi “înţelepciune de la Dumnezeu, şi neprihănire şi sfinţire şi răscumpărare.” Tot ceea ce este Hristos pentru voi, este pentru voi, pentru că voi sunteţi “în El.” Pentru că sunteţi uniţi cu El. Pentru că aveţi uniunea cu El despre care vorbeşte Pavel în Romani 6:5.

• În această uniune Hristos devine înţelepciune pentru voi şi aceasta învinge ignoranţa voastră care orbeşte şi omoară.
• În această uniune Hristos devine neprihănire pentru voi şi aceasta învinge vina şi condamnarea voastră.
• În această uniune Hristos devine sfinţire pentru voi şi aceasta învinge stricăciunea şi întinăciunea voastră.
• În această uniune Hristos devine răscumpărare pentru voi şi aceasta învinge în cele din urmă toată nefericirea, durerea şi inutilitatea care vin din păcat şi vină – ca şi boala şi moartea (comparaţi termenul “răscumpărare” din Romani 8:23).¹

Vreţi să fiţi eliberaţi de efectele ignoranţei spirituale dătătoare de orbire spirituală? Vreţi să aveţi neprihănirea lui Hristos atribuită vouă şi să fiţi acceptaţi, achitaţi şi îndreptăţiţi de Dumnezeu? Vreţi să aveţi în viaţa voastră puterea dătătoare de sfinţenie a lui Hristos care să vă ajute să învingeţi păcatul iertat? Vreţi să fiţi eliberaţi în final de nefericire şi moarte? Dacă vreţi – şi mă rog să vă doriţi lucrul acesta – atunci preţuiţi uniunea voastră cu Hristos. Iubiţi uniunea cu El. Creşteţi în cunoaşterea acestor lucruri. Trăiţi în ele. Savuraţi-le. Purtaţi-le cu voi de-a lungul întregii zile. Meditaţi la ele zi şi noapte. Gândiţi-vă deseori la ce înseamnă să fiţi uniţi cu Hristos. Ce înseamnă că “prin El voi sunteţi în Hristos Isus.”

O cât de multe alte texte laudă această mare uniune cu Hristos! Putem merge la 2 Corinteni 5:21, “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Remarcaţi această frază mică dar atât de importantă de la finele versetului: “în El.” “Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Aceasta înseamnă că în virtutea uniunii noastre cu Hristos – a faptului că suntem “în Hristos” – devenim neprihăniţi în acelaşi fel în care Hristos a devenit păcat. El era fără de păcat şi Dumnezeu a pus păcatele noastre în contul Lui. Noi eram păcătoşi şi Dumnezeu a pus neprihănirea lui Hristos în contul nostru. Şi a făcut aceasta pentru că noi eram “în El.”

Acest verset (2 Corinteni 5:21) subliniază marele adevăr pe care l-am văzut în Romani 3-5 – şi anume că îndreptăţirea noastră, aşezarea noastră iniţială într-o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu, se datorează uniunii noastre cu Hristos prin credinţă. Lui Pavel îi place foarte mult să atribuie uniunii noastre cu Hristos faptul că avem o poziţie neprihănită înaintea lui Dumnezeu. În Galateni 2:17 el spune că noi “căutăm să fim neprihăniţi în Hristos.” În Romani 8:1 el spune, “Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” Îndreptăţiţi în Hristos! Nici o osândire în Hristos! Nimic nu este mai scump decât să-L auzim pe Dumnezeu spunându-ne personal: Nici o osândire. Sau să-L auzim pronunţând deasupra capetelor noastre vinovate verdictul: Îndreptăţit! Dacă preţuiţi acest verdict şi această poziţie înaintea lui Dumnezeu, atunci preţuiţi uniunea voastră cu Hristos. Faceţi-o parte a ceea ce preţuiţi cel mai mult în lume.

CHEIA ÎNŢELEGERII ATÂT A ÎNDREPTĂŢIRII CÂT ŞI A SFINŢIRII

Însă în Romani 6 trecem de la îndreptăţirea în Hristos la sfinţirea în Hristos (cu toate că vom vedea săptămâna viitoare în versetul 7 o legătură foarte profundă dintre cele două). Cu alte cuvinte, uniunea noastră cu Hristos nu este numai cheia înţelegerii îndreptăţirii – stând îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu doar prin credinţă. Uniunea cu Hristos este de asemenea cheia înţelegerii sfinţirii – devenind oameni noi, care nu mai continuă să păcătuiască, care nu mai sunt robiţi de păcat, dar care trăiesc o viaţă nouă.

Săptămâna viitoare vom privi mai în detaliu la modul cum lucreză de fapt uniunea noastră cu Hristos pentru a ne face oameni noi. Astăzi vreau pur şi simplu să vedeţi cât de centrală este această realitate atât în a căpăta o poziţie dreaptă înaintea lui Dumnezeu cât şi în a deveni oameni noi – cât de centrală este ea atât în îndreptăţire cât şi în sfinţire.

Un alt loc în care vedem cât de centrală este uniunea noastră cu Hristos în a deveni oameni noi din punct de vedere moral şi spiritual este în Efeseni 2:10, unde Pavel spune, “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune.” Aceasta nu este îndreptăţire. Este transformare morală. Prin uniunea cu Hristos, Dumnezeu ne-a făcut oameni noi. Acesta este un alt mod de a vorbi despre a muri împreună cu Hristos şi a învia pentru a trăi o viaţă nouă. În Hristos noi suntem făpturi noi, suntem lucrarea lui Dumnezeu. Şi ţelul acestei realităţi în Hristos sunt faptele bune – “zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune.” Adică pentru sfinţire.

Pavel mai spune lucrul acesta în alt fel în 2 Corinteni 5:17, “Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; toate cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Remarcaţi, nu este nici o îndoială cu privire la acest lucru. Dacă eşti în Hristos, EŞTI o făptură nouă. Dumnezeu te-a creat ca pe o făptură nouă în uniunea ta cu Hristos Isus. Dacă eşti credincios în Hristos Isus eşti o fiinţă nouă. Toate cele vechi s-au dus. Şi au venit lucruri noi. Ceea ce este la fel cu a spune în Romani 6:6, “omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, … în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” – ci să trăim o viaţă nouă. “Toate cele vechi s-au dus” = “omul nostru cel vechi a fost răstignit.” “Toate lucrurile s-au făcut noi” = “o viaţă nouă.”

Aceştia suntem noi în Hristos Isus – în uniune cu Hristos. Suntem morţi faţă de păcat. “Ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5). Omul nostru cel vechi a murit. Am înviat spiritual ca să trăim o viaţă nouă, şi într-o zi “vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Cele vechi s-au dus. Toate lucrurile s-au făcut noi. Şi ocupaţia noastră zilnică în toate aspectele vieţii – nu doar o parte a vieţii – este să trăim o viaţă nouă. Să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Să devenim în experienţa de zi cu zi ceea ce suntem în Hristos.

CREDEŢI-L PE DUMNEZEU: CINE ESTE EL ŞI CINE SUNTEŢI VOI ÎN HRISTOS

Ceea ce înseamnă, la modul cel mai simplu: credeţi atunci când Dumnezeu vă spune ce vi s-a întâmplat, cine sunteţi şi cine este El pentru voi în Hristos. Credeţi-L. Încredeţi-vă în El, de exemplu, atunci când spune prin Pavel, “Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Încredeţi-vă în El atunci când spune, “Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).

Pentru a deveni ceea ce suntem în Hristos trebuie să credem aceste lucruri. Credeţi că datorită faptului că sunteţi în Hristos toate nevoile vă vor fi împlinite. Credeţi că datorită faptului că sunteţi în Hristos nu veţi fi niciodată separaţi de dragostea nepieritoare a lui Dumnezeu. A crede aceste lucruri înseamnă a fi mulţumiţi cu tot ceea ce este Dumnezeu pentru voi în Hristos, şi a deveni tot ceea ce sunteţi în El.

Credeţi în El.

---

1 Cred că traducerea NIV (Noua Versiune Internaţională, n.tr.) se îndepărtează de adevăratul înţeles aici când traduce versetul 5: “Dacă am fost uniţi cu El în acest fel în moartea Sa, cu siguranţă că vom fi uniţi cu El în învierea Sa.” Cuvintele, “în acest fel,” par să facă referire în trecut la botez, ceea ce nu este deloc sigur. Iar paralela cu actul viitor al învierii este pierdută complet în traducere. Pentru a fi consecventă traducerea ar trebui să spună, “… cu siguranţă că vom fi uniţi cu El în acest fel şi în învierea Sa.” Dar aceasta ar dezvălui greşeala, din moment ce botezul este în trecut, şi nu în viitor.

2 Nu toate aceste şaptezeci şi trei de întrebuinţări fac referire la uniunea noastră cu Hristos.

3 Am folosit aici câteva din cuvintele lui John Flavel din predica lui din 1 Corinteni 1:30 – John Flavel, The Method of Grace (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1977), p. 14.

John Piper (@JohnPiper) is founder and teacher of desiringGod.org and chancellor of Bethlehem College & Seminary. For 33 years, he served as pastor of Bethlehem Baptist Church, Minneapolis, Minnesota. He is author of more than 50 books, including Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist and most recently Why I Love the Apostle Paul: 30 Reasons.

Faptura noua in Hristos – Samuel Tutac

Samuel Tutac: Sfanta Scriptura vorbeste, atat despre momentul mantuirii, atat despre mantuire ca si un eveniment, care are loc atunci cand o persoana aude cuvantul lui Dumnezeu , pentru ca aici este foarte important sa stabilim lucrul acesta, nimeni nu poate sa fie mantuit, daca nu aude intai Evanghelia, daca nu aude intai Cuvantul lui Dumnezeu, daca nu stie ca este pierdut. O persoana care nu intelege ca este pierdut, nu intelege niciodata de ce are nevoie de salvare. Doar cel care aproape ca se ineaca striga: Ajutor, ma inec! Doar cel care este constient de starea lui de pacat si de starea lui de om pierdut, doar acela cauta cu adevarat mantuirea. Si momentul sau evenimentul mantuirii are loc atunci cand ascultand cuvantul si sub iluminarea Duhului Sfant, pentru ca fara interventia Duhului Sfant, care ne ilumineaza, care ne cerceteaza, care ne descopera faptul ca suntem pacatosi, ca avem nevoie de mantuire si ca avem nevoie de Domnul Isus Hristos, noi singuri nici nu suntem capabili sa intelegem lucrurile acestea pentru ca lucrurile acestea sunt de o importanta capitala si ele trebuiesc, spune ap. Pavel, judecate spiritual sau duhovniceste. Si atunci, Duhul Sfant este Cel care ne lumineaza.

Cand o persoana aude cuvantul lui Dumnezeu, Duhul Sfant ii atinge mintea si inima. Persoana aceea isi recunoaste starea, se vede ca este intr-o stare pacatoasa, ca este o persoana pierduta, vine la Domnul Isus cu credinta. Ca pana la urma, aici e foarte important sa crezi, ca Domnul Isus Hristos este solutia. Cum spune ap. Pavel: cand cineva este in Isus Hristos, este o faptura noua. N-ai cum sa ajungi o faptura noua daca nu crezi in Domnul Isus Hristos.

Si atunci, in momentul acela, cand ti-ai pus credinta in Domnul Isus Hristos si te-ai pocait de pacatele tale, are loc o lucrare, pe care Scriptura o numeste nastere din nou. O lucrare supranaturala, care, de fapt, are de a face cu schimbarea mintii, cu schimbarea gandirii, cu schimbarea mentalitatii, care pe urma va duce la schimbarea vietii. Unele lucruri se schimba radical deodata. Dar, unele lucruri se schimba pe parcurs pentru ca intram intr-un proces al mantuirii de acuma. Noi, adesea, numim acesta si procesul de sfintire, prin care, prin procesul acesta, noi, in fiecare zi, suntem facuti tot mai asemenea cu Domnul Isus Hristos. Nasterea din nou este foarte importanta pentru caeste punctul de pornire. De fapt, Domnul Isus ii spune lui Nicodim, daca nu se naste cineva din nou- „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” – Ioan 3:3

Sigur, Nicodim nu a inteles, desi era un carturar iscusit, un om care cunostea Scripturile, nu a inteles ce vrea Domnul Isus sa spuna si a pus o intrebare, care sigur, cu intelegerea noastra, mult mai avansata decat avea el, ca noi avem intreaga revelatie, intreaga Scriptura, am putea sa spunem: o intrebare stupida. Insa, pentru el n-a fost o intrebare stupida, pentru ca el, pur si simplu, a zis: Bine, bine, dar poate un om batran sa intre in pantecele mamei lui?” Si Domnul Isus ii spune: Stai putin, nu despre o astfel de nastere vorbim, ci vorbim despre o nastere spirituala…

REALITĂŢI ÎN HRISTOS

Pe parcursul epistolelor Noului Testament găsim expresii precum „în Hristos“, „prin Hristos“, „cu Hristos“ şi „în El“. Acestea relevă în mod frecvent anumite beneficii pe care le avem noi ca şi creştini, datorită a ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Când ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu, „în Hristos“, această perspectivă ne ajută să trăim aşa cum Îşi doreşte Dumnezeu să trăim. Ucenicizatorul autentic va dori să îşi înveţe ucenicii care este identitatea lor în Hristos pentru a-i ajuta să crească până la maturitatea spirituală deplină.

Mai întâi ce înseamnă a fi „în Hristos“?

Când suntem născuţi din nou, suntem alipiţi la trupul lui Hristos şi devenim una cu El din punct de vedere spiritual. Să analizăm câteva versete din epistolele Noului Testament care afirmă că:

Tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora (Rom. 12:5; subliniere personală).

Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El (1 Cor. 6:17; subliniere personală).

Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui (1 Cor. 12:27; subliniere personală).

Noi, cei care am crezut în Domnul Isus Hristos, ar trebui să ne vedem ca alipiţi de El, membrii ai trupului Său şi un singur duh cu El. El este în noi şi noi în El.

Iată un verset care ne spune despre câteva dintre beneficiile pe care le avem ca urmare a faptului că suntem în Hristos:

Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Cor. 1:30; subliniere personală).

În Hristos am fost făcuţi neprihăniţi (declaraţi „nevinovaţi“ care acum fac ce este drept), sfinţi (puşi de o parte pentru ca Dumnezeu să ne folosească în mod neprihănit), şi răscumpăraţi (din sclavie). Nu aşteptăm să fim făcuţi neprihăniţi, să fim sfinţiţi sau răscumpăraţi în viitor. Din contră, avem toate aceste binecuvântări în prezent, datorită faptului că suntem în Hristos.

În Hristos ni s-au iertat păcatele trecute:

El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor (Col. 1:13-14; subliniere personală).

Observă că acest verset ne spune, de asemenea, că nu mai suntem sub puterea întunericului, împărăţia diavolului, ci am fost trecuţi în Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Isus.

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5:17; subliniere personală).

Laudă-L pe Dumnezeu pentru faptul că, dacă Îl urmezi pe Hristos, eşti o „făptură nouă“, asemenea omizii care se transformă în fluture. Duhului tău i s-a dat o natură nouă. Mai înainte aveai natura egoistă a lui Satan în duhul tău, dar acum tot trecutul tău „s-a dus“.

Mai multe binecuvântări în Hristos

Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus (Gal. 3:26; subliniere personală).

Nu este minunat să ştim că suntem într-adevăr copiii lui Dumnezeu, născuţi din Duhul Său? Când venim înaintea Lui în rugăciune, ne apropiem de El nu doar ca Dumnezeul nostru, ci şi ca Tatăl nostru!

Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efes. 2:10; subliniere personală).

Dumnezeu nu numai că ne-a creat, dar ne-a creat în Hristos. Mai mult, Dumnezeu ne-a predestinat o lucrarea fiecăruia dintre noi, „fapte bune… pregătite mai dinainte“. Fiecare dintre noi avem un destin divin.

Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Cor. 5:21; subliniere personală).

Neprihănirea pe care o avem datorită faptului că suntem în Hristos este de fapt neprihănirea lui Dumnezeu. Şi aceasta deoarece Dumnezeu locuieşte în noi şi ne-a transformat prin Duhul Sfânt. Faptele noastre bune sunt în realitate faptele lui Dumnezeu făcute prin noi.

Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit (Rom. 8:37; subliniere personală).

Care sunt „aceste lucruri“ despre care vorbeşte Pavel? Versetele din Romani care îl preced pe acesta ne spun că sunt problemele şi suferinţele prin care trec credincioşii. Chiar şi prin martiraj suntem victorioşi, deşi lumea ne poate considera victime. Noi suntem mai mult decât biruitori prin Hristos deoarece atunci când murim ajungem în Rai!

Pot totul în Hristos, care mă întăreşte (Fil. 4:13; subliniere personală).

Prin Hristos nimic nu ne este imposibil, deoarece Dumnezeu ne dă abilitate şi putere. Putem îndeplini toate sarcinile pe care ni le dă.

Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos (Fil. 4:19; subliniere personală).

Ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne împlinească nevoile reale atunci când căutăm mai întâi Împărăţia Lui. Domnul este Păstorul nostru şi El are grijă de oile Sale!

Să fim de acord cu ceea ce spune Dumnezeu

Unii dintre noi, din nefericire, nu cred ce spune Cuvântul Domnului despre noi, după cum confirmă afirmaţiile pe care le facem şi care contrazic Biblia. În loc să spunem: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte“, spunem: „Nu cred că pot reuşi.“

Asemenea afirmaţii sunt numite de Biblie „rapoarte rele“ deoarece ele nu sunt de acord cu ceea ce spune Dumnezeu (vezi Numeri 13:32). Totuşi, dacă inima noastră abundă de Cuvântul lui Dumnezeu, vom fi plini de credinţă, crezând şi spunând doar ceea ce spune Scriptura.

Câteva declaraţii biblice

Ar trebui să credem şi să spunem că suntem cine afirmă Dumnezeu că suntem.

Ar trebui să credem şi să spunem că putem face ceea ce Dumnezeu spune că putem face.

Ar trebui să credem şi să spunem că Dumnezeu este cine afirmă că este.

Ar trebui să credem şi să spunem că Dumnezeu va face ceea ce afirmă că va face.

Iată câteva afirmaţii biblice pe care toţi credincioşii le pot susţine cu îndrăzneală. Nu toate sunt obligatoriu realităţi „în Hristos“, dar toate sunt adevărate conform Scripturii.

Sunt răscumpărat, sfinţit şi făcut neprihănit în Hristos (vezi 1 Cor. 1:30).

Am fost luat din împărăţia întunericului şi trecut în Împărăţia Fiului lui Dumnezeu, Împărăţia Luminii (vezi Col. 1:3).

În Hristos mi-au fost iertate toate păcatele (vezi Efes. 1:7).

Sunt o făptură nouă – trecutul meu a fost şters (vezi 2 Cor. 5:17).

Dumnezeu a pregătit mai dinainte faptele bune în care să umblu (vezi Efes. 2:10).

În Hristos am devenit neprihănirea lui Dumnezeu (vezi 2 Cor. 5:21).

În toate lucrurile sunt mai mult decât biruitor prin Hristos care m-a iubit (vezi Rom. 8:37).

Pot totul în Hristos care mă întăreşte (vezi Fil. 4:13).

Dumnezeu îmi împlineşte toate nevoile după bogăţia Sa, în slavă, în Hristos (vezi Fil. 4:19).

Sunt chemat să fiu sfânt (vezi 1 Cor. 1:2).

Sunt copilul lui Dumnezeu (vezi Ioan 1:12; 1 Ioan 3:1-2).

Trupul meu este templul Duhului Sfânt (vezi 1 Cor. 6:19).

Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2:20).

Am fost scos de sub autoritatea lui Satan (vezi Fapte 26:18).

Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima mea prin Duhul Sfânt (vezi Rom. 5:5).

Cel ce este în mine este mai mare decât cel ce este în lume (Satan) (vezi 1 Ioan 4:4).

Sunt binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos (vezi Efes. 1:3).

Sunt pus să stau împreună cu Hristos în locurile cereşti, departe de toate puterile spirituale ale lui Satan (vezi Efes. 2:4-6).

Deoarece Îl iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemat conform planului Său, El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine (vezi Rom. 8:28).

Dacă Dumnezeu este cu mine, cine poate sta împotriva mea? (vezi Rom. 8:31).

Nimic nu mă poate separa de dragostea lui Hristos (vezi Rom. 8:35-39).

Toate lucrurile sunt cu putinţă pentru mine deoarece sunt credincios (vezi Marcu 9:23).

Sunt preotul lui Dumnezeu (vezi Apoc. 1:6).

Deoarece sunt copilul Său, Dumnezeu mă conduce prin Duhul Sfânt (vezi Rom. 8:14).

Deoarece Îl urmez pe Hristos, calea mea este din ce în ce mai luminată (vezi Prov. 4:18).

Dumnezeu mi-a dat daruri speciale pe care să le folosesc în slujba Sa (vezi 1 Pet. 4:10-11).

Pot scoate demoni şi îmi pot pune mâinile peste bolnavi ca ei să se vindece (vezi Marcu 16:17-18).

Dumnezeu ne poartă întotdeauna în carul Lui de biruinţă, în Hristos (2 Cor. 2:14).

Sunt un ambasador al lui Hristos (vezi 2 Cor. 5:20).

Am viaţa veşnică (vezi Ioan 3:16).

Tot ceea ce cer în rugăciune, prin credinţă, primesc (vezi Mat. 21:22).

Prin rănile lui Isus am fost vindecat (vezi 1 Petru 2:24).

Eu sunt sarea pământului şi lumina lumii (vezi Mat. 5:13-14).

Sunt moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos (vezi Rom. 8:17).

Fac parte dintr-o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu l-a câştigat să fie al Lui (vezi 1 Petru 2:9).

Sunt un membru al trupului lui Hristos (vezi 1 Cor. 12:27).

Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic (vezi Ps. 23:1).

Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? (vezi Ps. 27:1).

Dumnezeu mă va sătura cu viaţă lungă (vezi Ps. 91:16).

Hristos mi-a purtat boalele şi durerile mele le-a luat asupra Lui (vezi Isaia 53:4-5; Mat. 8;17).

Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme (vezi Evrei 13:6).

Arunc asupra Domnului toate îngrijorările mele, deoarece El Însuşi îngrijeşte de mine (vezi 1 Petru 5:7).

Mă împotrivesc diavolului şi el pleacă de la mine (vezi Iacov 4:7).

Îmi salvez viaţa pierzând-o de dragul lui Hristos (vezi Mat. 16:25)

Sunt robul lui Hristos (vezi 1 Cor. 7:22).

Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig (vezi Fil. 1:21).

Cetăţenia mea este în ceruri (vezi Fil. 3:20).

Dumnezeu va desăvârşi lucrarea bună începută în mine (vezi Fil. 1:6).

Dumnezeu lucrează în mine după plăcerea Lui (vezi Fil. 2:13).

Această listă reprezintă doar o mică parte din declaraţiile pozitive pe care le putem face pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Ar fi bine să îţi faci un obicei din a spune aceste declaraţii până când adevărurile pe care le implică vor fi adânc înrădăcinate în inima ta. Şi ar mai trebui să fim atenţi la fiecare cuvânt pe care îl rostim, pentru a ne asigura că nu contrazice afirmaţiile făcute de Dumnezeu.

Când acceptăm pe Isus ca Mântuitorul nostru, noi începem o viaţă nouă!

Este scris în Biblie: Efeseni 4:21-24. “Dacă I-aţi auzit cu adevărat vocea şi aţi învăţat de la El adevărurile privitoare la El, atunci lepădaţi-vă odată de vechea voastră fire păcătoasă – de omul cel vechi din voi, care se asocia la căile voastre rele – fiindcă natura aceasta e putredă până în măduva oaselor, plină de pofte şi făţărnicie. Acum atitudinile şi gândurile voastre trebuie să fie într-o permanentă schimbare spre bine. Da, trebuie să fiţi o persoană nouă şi deosebită, sfântă şi bună. Îmbrăcaţi-vă cu această natură nou㔠(NT pe înţelesul tuturor).

2Corinteni 5:17. “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Viaţa nouă este adusă prin învierea lui Isus.

Este scris în Biblie: Romani 6:5. “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.”

Viaţa nouă aduce libertate din robia păcatului.

Este scris în Biblie: Coloseni 2:13-14. “Voi eraţi morţi în păcate şi dorinţele voastre nu fuseseră încă îndepărtate. Apoi El v-a făcut parte din însăşi viaţa lui Cristos, căci v-a iertat păcatele şi a şters învinuirile dovedite împotriva voastră, lista tuturor poruncilor Sale pe care nu le respectaserăţi. El a luat această listă de păcate şi a distrus-o, ţintuind-o pe crucea lui Isus” (NT pe înţelesul tuturor).

2 Corinteni 5:17. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă

 john Fischer

2 Corinteni 5:17. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.

        Am mai spus si cu alta ocazie cate-va ganduri din acest verset. Dar pentruca cineva a adus in atentie cu insistenta botezul, am sa mai adaog cate ceva pentru a ne fi mai clar ceia ce citim in acest verset.Nu am sa ma mai opresc asupra botezului care creiaza confuzie in mintea multora dintre noi.Doresc numai ca cei ce sunt confuzi, sau au o perceptie ne clara pe care  Sciptura ne-o infatiseaza cu privire la acest subiect botezul.Sa adanceasca ei singuri daca sunt interesati sa afle care a fost motivul de Dumnezeu la ridicat pe Ioan Botezatorul cu acest act al botezului. Despre Ioan Botezatorul Cuvantul ne relateaza ca;Matei 3:33. Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, cînd zice:„Iată glasul celui ce strigă în pustie:«Pregătiţi calea Domnului,neteziţi-I cărările.“Intelegem ca Ioan pregatea calea Celui care avea sa vina curand sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut.Si tot odata sa infaptuiasca o noua Indentitate, aparte de cea Iudaica sau cea pagna.Mantuitorul nu avea niciun alt motiv,decat sa caute ce era pierdut.Si sa-i mantuiasca.Apoi, la sfarsitul tuturor lucrurilor sa-i atraga la El sus In slava, in casa Tatalui Sau.

         Domnul Hristos era pregatit de Tatal ca sa infaptuiasca acest act al Mantuiri. Cuvantul, cuprinde in persoana  Domnului Hristos,Mantuirea. Si citim,ca nu este in afara de El o alta sursa de Mantuire;Fapte 4;12.În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este supt cer  un alt Nume dat oamenilor,în care trebuie să fim mîntuiti. Ce inseamna sa fi mantuit? Sa fi gasit fara vina asupra ta. Cu alte cuvinte sa fi apsolvit de judecata si condamnare vesnica.Spuneam atunci in postingul in care am scris ceva mai pe larg,ca;Odata cu venirea Domnului Hristos pe pamant s-a revelat, sau instituit o noua Indentitate,sau o noua era. (Era crestina)Pana la venirea Domnului Hristos, erau doua indentitati umane cu caracter pamantesc.S-au as Indrazni sa spun;”limitate  la ce e de natura pamanteasca”.Iata aceste doua Indentitari de care spun.1) Erau evreii,sau iudei ca popor pamantesc al lui Dumnezeu avand o relatie cu Dumnezeu la nivel pamantesc.Apoi,o alta parte dintre oameni; 2) Erau neamurile care erau pagane.Cu alte cuvinte,lipsiti de cunostinta unui Dumnezeu adevarat.

         Deci, intelegem ca nici unii nici altii nu aveau cunostinta despre Cer. Si cum trebuie sa fie omul ca sa poata sta in prezenta lui Dumnezeu. Printre aceste popoare fie ei evrei sau pagani,se gaseau unii pierduti. Cum defapt, se gasesc si azi, precum In Intreaga Istorie umana.Si pe acestia pierduti, Dumnezeu ii are in vedere sa-i mantuiasca.Asa cum am citit in Fapte 4;12.Era necesar de un Mantuitor care sa poata infaptui acest act al mantuiri.Nu a fost usor pentru Mantuitorul. Il vedem in Gradina Getsimani, in lupta cu fortele Intunericului.Nu era usoara aceasta lucrare a mantuiri.Nu putea fi infaptuita de omul care are o structura pacatoasa si poarta asupra lui o povara de pacate. Mantuirea este un act divin, la care era necesar o fiinta divina. Daca ar fi fost cu contributie omeneasca , Dumnezeu deja il avea pe Ioan Botezatorul pe pamant.Nu mai era necesar ca Dumnezeu Tatal sa se lipseasca de Fiul Sau….Subiectul este mult mai profund.Am scris cu alta ocazie ce l-a determinat pe Scumpul nostru Mantuitor sa vina pe pamant printre oameni.Sa lase Slava pe care o avea la Tatal, sa caute sufletele pe care Tatal le dadea spre a fi aduse la viata.Apoi,sa-i duca la slava.

         Dece sa-i duca la slava?.Acum, ca fiinte vi, faceau parte din familia lui Dumnezeu. Ioan 17:5….. cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. 2 Corinteni 5:17. Căci, dacă este cineva în Hristos,Si acum sa ne Indreptam putin asupra acestui verset de mai sus.Sa vedem ce putem intelege prin armonizarea acestui verset si cu alte locuri din Scriptura.Ap, Pavel se confruntase in calatoriile lui din loc in loc cu fel de fel de oameni, care participau la strangeri  cu cei rascumparati. Acestia  nu pricepeau cum se manifesta aceasta Mantuire data de Dumnezeu in dar, in vietile unora dintre ei. Sau poate erau printre cei ce se strangeau Impreuna, unii care nu  aveau aceasta mantuire.Lor se adreseaza Ap, Pavel cand zice;dacă este cineva în Hristos,Si astazi sunt multi care se amagesc ei isusi ca sunt mantuiti.A fost nevoit Apostolul, sa aduca in atentie acest cuvant; dacă este cineva în Hristos, Erau si pe vremea aceia, ca in toate timpurile biserici corporale, unii asa cum am spus nu puteau distinge ce diferenta poate face Mantuirea in viata unui suflet nascut din nou. Nu este greu de sesizat,ca si in vremurile noastre sunt cei mai multi care se considera ei crestinii, odata cu pasirea uni prag de adunare,de biserica.Dar ne fiind nascuti din nou.

         Este obligat Apostolul, de Duhul Sfant, sa faca lumina in privinta aceasta. Si Pavel o face prin acest cuvant;dacă.Acest cuvant ii puneau la Incercare, testare personala, pe fiecare dintre cei ce se strangeau la un loc..Cum de fapt si azi ne pune pe noi care ne socotim ca suntem ai Domnului Hristos.Pentru noi cei de azi ca si pentru cei din toate timpurile este usor, simplu, sa ne supunem unui test personal. Dece? Sa vedem daca suntem in Domnul Hristos.Cum o putem face? Simplu;Ne uitam daca in viata noastra sunt schimbate atitudinile, felul de a trai, si daca avem dorinta dupa trairea unei vieti in lumina care aduce cu ea Sfintenia.Nu stiu cati inteleg ca; A fi in Hristos este tot una cu a fi Madular al Domnului Hristos. A fi madular, ete neaparat nevoie sa fim sfinti.Negresit, daca esti In Domnul Hristos ai din structura Lui pe care o capeti la nasterea din nou. Cu alte cuvinte, se vede in tine mersul pe calea catre cer a unei vieti noi.Pavel nu ezita sa spuna ca;Cel ce este In Hristos ; este o făptura noua.Cu alte cuvinte, vrea sa ne aduca aminte ca;Cel care este in Hristos are o noua structura sufleteasca.

         Deaceia spune el;Cele vechi s-au dus: Inteleg aceste cuvinte;”s-au dus”ca nu ne mai domina viata noua pe care o avem prin nasterea din nou.Unde s-au dus toate aceste lucruri vechi?Ele nu se gasec vrea sa spuna Pavel in noua zidire pe care Dumnezeu a creiat-o in cel nascut din nou prin Domnul Hristos. Ele sunt acolo in Firea veche, in cea carnala. Dar Pavel aduce in atentie noua zidire,noua viata a celui ce este in Domnul Hristos.iată că toate lucrurile s-au făcut noi.Indraznesc sa spun ca, cuvintele; “s-au facut” Da Impresia ca ele singure s-au omul le-a transformat in unele noi.As zice asa; “Iata ca toate lucrurile sunt facute noi”Cu alte cuvinte, sunt facute de Dumnezeu, care ne-a nascut din nou.Cand vrem sa vedem cum sunt ele noi,le confruntam cu ce sunt vechi in Firea veche.Cel care este in Domnul Hristos realizeaza ca;Nu mai iubeste ce iubea, ca nu mai doreste ce dorea, ca nu mai este Interesat dupa ce alerga.Cateva atitudini din cele vechi.Pe care le putem compara cu cele noi daca le avem.

         Sa nu scapam din vedere ca; Tot Pavel spune in;;1 Corinteni 9: 27. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpînire,Dece? Pentruca cele vechi is au locuinta lor permanenta in Firea veche pana la mormant.Lucrurile nu sunt tocmai atat de simple. Ele pot parea la prima vedere simple. Este o lupta continua in cel ce acum este In Domnul Hristos. Acum, el are doua firi care spuneam cu alta ocazie sunt antagoniste intre ele.Ce as dori sa intelegem cu totii, ca este Important sa stim daca suntem in Domnul Hristos.Atunci suntem si madular al Domnului Hristos.Nu te face niciun act de provenienta omeneasca un Madular al Domnului Hristos.Sau cum des aduc in atentie faptul ca, cei ce sunt In Domnul Hristos sunt Mireasa Mielului care s-a dat pentru Ea.Efeseni 5:25…...S-a dat pe Sine pentru Ea.Cerul nu are nevoie de oameni religiosi.Sau as zice; “nu sunt locuri acolo pentru acesti religiosi”.Mi-as permite sa spun ca, pentru acestia nu se gaseste  loc in cer. Acolo merg numai cei care fac parte din Madularele Domnului Hristos.Lor le-a pregatit un loc, in casa Tatalui.

         Ce este de natura pamantesca va ramanea aici pe pamant.Si ce anume poate fi de natura pamanteasca? Negresit, ceremoniile care pier odata cu Intrebuintarea lor.Apoi, mai sunt si practicile Introduse dealungul vremi de oameni in mijlocul celor ce se strang.Cate-va ganduri pe care doresc sa le impartasesc cu Fratiii si Surorile mele sinceri de pretutideni pentru a ne testa sa vedem daca suntem In Domnul Hristos.Si totodata sa crestem in cunoasterea Mantuitorului ca o dovada ca suntem in El. Apoi, suntem chemati sa lucram Impreuna cu Dumnezeul nostru la sfintirea noastra.Fara aceasta testare, cercetare, a vieti pe care o traim,a felului de a ne manifesta printre Frati si Surori,nu putem sa stim unde ne aflam in relatia cu Domnul Isus.Altminteri, sa nu fim pe langa El, cum multi mergeau dupa Domnul Isus in timpul vieti Lui pamantesti.Si azi nu e cu nimic schimbata aceasta forma de a merge dupa Domnul Isus.Numai ca, azi nu mai este Mantuitorul in trup pe pamant.Sunt forme care au fost introduse de oameni.Sa ne intrebam daca suntem dupa El, sau suntem in El, facand o dovada a trairi unei vieti in sfintenie.

John Balarie

Los Angeles California!

O făptură nouă

A deveni o făptură nouă în Hristos

De David Brandt Berg

         Har plus credință plus nimic. – Aceasta este mântuirea. Tu nu trebuie să fii bun pentru a fi mântuit și nu trebuie să fii bun pentru a rămâne mântuit. Dar asta nu înseamnă că poți să trăiești așa cum vrei odată ce ai fost mântuit. Dacă ești cu adevărat un creștin, vei fi întotdeauna mântuit, dar dacă păcătuiești împotriva Domnului și a altora, păcate nemărturisite și de care nu te-ai pocăit, pe care nu le-ai îndreptat, vei suferi pentru ele într-un fel, ”căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește, și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.”1 Dar chiar dacă uneori ești neascultător și ești pedepsit de către Domnul pentru păcatele tale, tu ești mântuit și vei rămâne pentru totdeauna mântuit.

Când eram un tânăr creștin și am citit Ioan 3:36, acest verset mi-a risipit toate îngrijorările. ”Cine crede în Fiul, are viața veșnică.” Asta a fost tot. Știam că cred în Isus și că îl am în inima mea și de asemenea știam că El nu intră și iese din inima mea. El era acolo tot timpul. El spune, ”Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”2 El de asemenea spune, ”Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.”3 și de asemenea mai spune, ”Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”4.

Așa că-I putem mulțumi Domnului că putem fi mântuiți și să și știm acest lucru. Bine-nțeles, dacă ești într-adevăr mântuit, vei arăta acest lucru. Tu nu vei mai fi ca toți ceilalți din lume; tu vei fi diferit. Tu vei fi ”o nouă făptură în Hristos; cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”5 Va fi o schimbare, o adevărată schimbare.

Avându-L pe Isus intrând în viața ta, nu doar că-ți reînnoiește, îți purifică și îți regenerează spiritul, dar îți reînnoiește și mintea, întrerupând conexiuni și reflexe vechi și contruind treptat un întreg nou calculator cu o privire asupra vieții complet diferită, cu un nou mod de a privi lumea și cu reacții noi la aproape tot ce este în jurul tău.

Este aproape imposibil pentru oameni să se schimbe singuri, dar este posibil ca Dumnezeu să schimbe pe oricine. Iar atunci când Isus vine în inima ta, totul este schimbat. Ești o persoană nouă.

Dacă ești cu adevărat mântuit, născut din nou, o nouă făptură în Isus Hristos, lucrurile vechi s-au dus și toate lucrurile au devenit noi. Iar dacă ”rămâi în El și în cine rămâne El, aduce multă roadă.”6 Dacă ești cu adevărat mântuit și cu adevărat născut din nou, dacă îl ai pe Dumnezeu în inima ta, dacă ai mântuirea, dacă îl ai pe Isus, ești o făptură nouă și vei fi diferit.

Așa că așteaptă-te ca lucrurile să fie diferite. Probabil că nu complet diferite, din moment ce ești tot uman. Dar vei descoperi o schimbare în spiritul tău, în gândurile tale, în inima ta și în direcția pe care o vei urma. Vei fi fericit, iar dragostea se va revărsa din tine. Deoarece, dacă îl ai pe Isus, ai dragoste. Pentru că ”Dumnezeu este dragoste”7

Îl ai tu pe Isus? L-ai primit în inima ta și ai fost născut din nou prin Spiritul Său? Ești cu adevărat schimbat, o persoană nouă, o făptură nouă, una în care cele vechi s-au dus și în care toate s-au făcut noi? Tu nu trebuie să pășești către un altar; nu trebuie să te ridici, să te așezi, să te întorci sau să stai în cap. N-are nimic de-a face cu poziția corpului tău. Are totul de-a face cu poziția inimii tale. Dacă inima ta este smerită în fața lui Dumnezeu, iar tu știi că ești un păcătos care are nevoie de ajutorul Său, singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să-L rogi să intre în inima ta.

Isus a spus, ”Iată Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.”8 Mântuirea este atât de puternică, dar Dumnezeu nu te va forța să o primești. Dragostea Sa este atotputernică, dar El nu te va face să o primești. Isus bate la ușă; El nu forțează ușa. El ar putea să spargă ușa sau să o pulverizeze cu o privire, dar El refuză să-și forțeze intrarea în inima ta.

El vrea să te mântuiască, dar El nu poate s-o facă decât dacă-L lași tu. Tu trebuie să-L rogi să intre. Blândul Isus așteaptă acolo, blajin și duios, așteptând cu răbdare, probabil așteptând de ani de zile la ușa inimii tale – ciocănind din nou și din nou cu Cuvântul Său, cu dragostea Sa, poate vreun incident trist sau despărțirea de o persoană dragă, o moarte, boală sau durerea.

Dar Dumnezeu ți-a lăsat ție alegerea, iar nimeni nu te poate forța vreodată să-L accepți pe Isus Hristos ca Mântuitor al tău. Numai tu poți face acea alegere, dacă și când vei vrea s-o faci. Cu siguranță, El vrea să fie Mântuitorul tău, iar El va intra de-ndată ce-I vei cere acest lucru. Dar tu ești cel ce trebuie să ia decizia. El ți-a lăsat ție această alegere.

Îl ai tu pe Isus în inima ta? Atunci înseamnă că ești mântuit pentru totdeauna, cu destinația Rai și nu vei fi niciodată pierdut. Ești tu mântuit? Dacă nu ești sigur, poți să te asiguri chiar acum și să-L primești personal ca Domn și Mântuitor al tău rugându-te această simplă rugăciune:

”Doamne Isus, te rog iartă-mi toate păcatele. Eu cred că Tu ai murit pentru mine. Eu cred că Tu ești Fiul lui Dumnezeu și te rog să vii în viața mea. Deschid ușa inimii mele și te invit să intri. Isus, te rog să intri și să mă ajuți să-i iubesc pe alții și să le spun și lor despre Tine, pentru ca și ei să te poată găsi. Ajută-mă să citesc Cuvântul Tău și să-l înțeleg cu ajutorul Duhului Sfânt. În Numele Tău mă rog, Amin.”

Dacă te rogi această rugăciune sincer, Isus va veni în inima ta. Isus a promis că dacă vei deschide ușa inimii tale și-L vei ruga să intre, El va intra. Punct.

Adevărata mântuire este bazată pe credința în Cuvântul lui Dumnezeu, nu credința în sentimente. Sentimentele tale se schimbă de la o zi la alta – uneori bune, uneori rele – dar Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Așa că pune-ți credința în Cuvântul Său deoarece ”credința vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu”9 Biblia este definită, așa că nu contează cum te simți, dacă-L rogi pe Isus să intre, El va intra, deoarece a promis că o va face.

Bine-nțeles că a fi născut din nou, primindu-L pe Isus va rezulta în o schimbare în viața ta pe măsură ce-ți arăți credința prin faptele tale.10 Dar nu se manifestă neapărat la început printr-un moment emoțional sau ceva ce să se exteriorizeze – deși uneori se întâmplă. Dar indiferent de sentimentele ce te-ncearcă, Cuvântul lui Dumnezeu este mereu același, iar Isus va intra mereu atunci când este chemat.

”Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta.”11 Dumnezeu să te binecuvânteze cu dragostea și mântuirea Sa – acum și pentru totdeauna.

1 Evrei 12:6.

2 Matei 28:20.

3 Evrei 13:5.

4 Ioan 10:28.

5 2 Corinteni 5:17.

6 Ioan 15:5.

7 1 Ioan 4:8.

8 Apocalipsa 3:20.

9 Romani 10:17.

10 Galateni 5:6.

11 Faptele Apostolilor 16:31.

O făptură nouă