Aproximativ 11 milioane de documente au fost făcute publice, dezvăluind cum unii dintre cei mai bogaţi oameni de pe plantetă, printre care şi români, se folosesc de diverse scheme pentru a-şi ascunde averile, informează BBC. Potrivit informaţiilor oferite de BBC, documentele ar aparţine uneia dintre cele mai bine ascunse companii din lume, firma de avocaţi Mossack Fonseca din Panama. Aceştia arată cum Mossack Fonseca a ajutat diverşi clineţi în spălarea de bani, evitarea de sancţiuni ori a taxelor.

Documentele arată legături către 72 de actuali sau foşti şefi de state, inclusiv dictatori acuzaţi de jafuri în propriile ţări. Se pare că milioanele de documente au fost trimise către ziarul german Suddeutsche Zeitung cu ajutorul Consorţiului Internaţional de Investigaţii Jurnalistice, iar BBC Panorama este printre cele 107 organizaţii media din 78 de ţări ce au analizat documentele, identitatea sursei iniţiale rămânând însă un mister.

Pe lista clienţilor se află, potrivit Le soir, apropiaţi ai preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin, care ar fi rulat 2 miliarde de dolari, preşedintele ucrainean Petro Poroşenko şi fostul premier, Pavlo Lazarenko, premierul islandez, Sigmundur David Gunnlaugsson, regele Salman al Arabiei Saudite, copiii preşedintelui Azerbaidjanului, preşedintele argentinian Mauricio Macri, fostul premier irakian Ayad Allawi, premierul pakistanez Nawaz Sharif, tatăl premierului britanic David Cameron, Michel Platini şi Lionel Messi.

P.S. Haideţi să vă spun gândurile mele iniţiale legate de acest scandal:

1) Eu nu cred în investigaţii oneste, mai ales în mass-media oficială. Probabil că este vorba de o reglare de conturi între diferite bande (fracţiuni) din Oculta Mondială. Pentru că, da, dacă vă vine să credeţi sau nu, nu există unitate în Oculta Mondială. Astfel, se explică certurile (aparent inexplicabile) între unele corporaţii, puteri ale lumii, oameni de afaceri, politicieni etc. Deşi Oculta Mondială are aceleaşi idealuri, acum, prin acest scandal, se încearcă reglarea unor conturi. Sunt absolut sigur că documentele sunt reale, însă, la fel de sigur sunt că se încearcă izbucnirea unor scandaluri politice artificiale. Totodată, sunt la fel de sigur că din listă lipsesc nume prea importante pentru a fi date publicităţii.
La fel şi cu traficul de droguri. Unde veţi vedea arestări şi condamnări ale unor mari traficanţi de droguri, să ştiţi că acolo e vorba de o reglare de conturi între bande rivale care îşi împart aceleaşi teritoriu şi au “spart” înţelegerile iniţiale. Probabil că şi în Oculta Mondială se întâmplă acelaşi lucru.

2) Mi se pare suspect că pe lista “mafioţilor” din Panama Papers, se află şi numele premierului islandez Sigmundur David Gunnlaugsson, el fiind prim-ministrul unei ţări care a rupt legăturile cu FMI şi cu marii bancheri internaţionali. Credeţi că e întâmplător?

3) Mi se pare la fel de ciudat că pe această listă nu-i găsesc pe Soroş, pe Warren Buffett, pe Bill Gates, pe vreun Rothschild sau Rockefeller (membri marcanţi ai Ocultei Mondiale) şi pe alţi miliardari celebri ai planetei. O fi ei atât de curaţi sau se află în tabăra “care trebuie” a Ocultei?

4) De asemenea, nu-l văd în această listă pe preşedintele Turciei, Erdogan, despre care se cunoaşte că a făcut afaceri cu organizaţia teroristă ISIS. Apropo, această anchetă jurnalistică impresionantă nu a găsit nimic de ISIS, organizaţia teroristă care produce atâtea tragedii în Europa? ISIS nu-şi procură banii tot prin intermediul unor afaceri ilegale? De ce nu aflăm de ea nimic!

====================================================================================================================================

Acad. Eugen Mihăescu: Vânătorii de români

Am aflat că Alexandru Florian, directorul Institutului pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, a adăugat pe “lista sa neagră” un nume: academicianul Ion Petrovici. Poate a aflat că acesta a locuit în Strada Vasile Conta, în “blocul eminenţelor”, construit de Casa Corpului Didactic în 1940. Florian tot dă târcoale pe acolo încercând să sperie preşedintele Asociaţiei proprietarilor ca să-l determine să dea jos placa în memoria lui Nichifor Crainic şi să prevină poate instalarea uneia în amintirea profesorului Ion Petrovici, născut în 1882, studentul lui Titu Maiorescu şi al lui Nicolae Iorga, ministru al educaţiei şi al culturii trimis de comunişti la puşcărie pentru 15 ani…

Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel” nu a adus în faţa justiţiei sau a opiniei publice nici una dintre persoanele care au conceput, au semnat sau au pus în practică legile anti-evreieşti din perioada 1940-1942. Unele sunt încă în viaţă! Legile acestea au permis discriminarea sau chiar deportarea evreilor din România în lagăre de exterminare. Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, instituţie guvernamentală plătită din bani publici, se încăpăţânează să hăituiască intelectualii judecaţi şi trimişi în puşcării de Tribunalele Poporului în anii ’45-46.
În anul 2007, regimul comunist a fost condamnat în plenul Parlamentului României ca fiind ilegitim şi criminal. Tribunalele Poporului şi sentinţele lor nu sunt şi ele ilegitime şi criminale? Câţi nevinovaţi au fost trimişi în lagărele morţii de comunişti? Câte dosare s-au inventat persoanelor care s-au opus făţiş instaurării regimului comunist în România? Avem încă un institut: Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, care cercetează pe banii noştri tocmai asta. Se pare că nu are la dispoziţie o legislaţie la fel de eficientă pentru a-i putea condamna pe cei găsiţi vinovaţi. Şi se pare că nimeni nu s-a gândit să-i urmărească şi să-i pedepsească pe intelectualii care au sprijinit, au predat în şcoli şi facultăţi o ideologie criminală. Acuzatoarea publică din dosarul ziariştilor judecaţi de Tribunalul Poporului în perioada mai-iunie 1945, Alexandra Sidorovici — soţia lui Silviu Brucan —, spunea despre Nichifor Crainic că “este vinovat pentru că a dus o campanie de otrăvire a sufletelor, mai cu seamă a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putinţa influenţei asupra tineretului!”. Conform legii din 2007, Radu Florian şi fiul său Alexandru, profesori de socialism ştiinţific la Universitatea din Bucureşti — primul timp de 50 de ani! —, se fac vinovaţi de “otrăvirea sufletelor tinere”. Cum de nu se regăsesc pe lista lui Tismăneanu din raportul pe care Băsescu l-a citit în Parlamentul României?
Dar nu numai memoria academicianului Ion Petrovici tulbură liniştea directorului de la Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”. Alexandru Florian a pornit o acţiune de desfiinţare a memoriei singurului scriitor român căruia i s-a decernat de către francezi premiul pentru literatură Goncourt, Vintilă Horia, al cărui centenar s-a sărbătorit în decembrie anul trecut. Bazându-se pe un dosar falsificat de Securitate în 1960, Florian a îndrăznit să pretindă retragerea titlului de cetăţean de onoare acordat post-mortem scriitorului cu acest prilej de Primăria oraşului Segarcea. “Vânătorul de legionari” invoca tot o sentinţă a Tribunalului Poporului din 21 februarie 1946 deşi se ştie că persoana condamnată atunci era vărul scriitorului care şi-a ispăşit pedeapsa murind în puşcăriile româneşti. Vintila Horia însă trebuie pedepsit să dispară din memoria românilor şi sentinţa trebuie să fie rostită de un “urmaş” al Alexandrei Sidorovici pentru că a spus: “Eu sunt un anticomunist!” sau “Nu simt nici un fel de nevoie de a-mi justifica non-legionarismul. Ruşine e să fi fost român şi comunist!” sau “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului!”. Alexandru Florian citează un articol scris de Vintilă Horia în revista “Sfarmă piatră” în care acesta pomeneşte de faptul că, în timpul retragerii armatei din Basarabia, după dictatul impus în 1940, comuniştii evrei au ucis ofiţeri români. Un fapt înscris în istorie. Şi tot istoric este faptul că trupele române au ocupat oraşul Budapesta pe 8 august 1919, atunci când soldaţii români şi-au atârnat opincile în vârful parlamentului maghiar. Oare câţi români ştiu astăzi că, în acel moment, ţara vecină se numea Republica Sovietică Ungaria? În acel moment, românii au reuşit stăvilirea răspândirii bolşevismului în Europa. Oare asta nu vor să uite Alexandru Florian şi toţi ai săi? Pentru asta trebuie ca românii să rămână fără istorie, să nu mai ştie importantul rol pe care l-au îndeplinit timp de secole în acest loc de pe harta lumii? Pentru asta ne sunt scoşi din morminte şi scuipaţi strămoşii?
Celor care se grăbesc să spurce totul aruncând anatema antisemitismului le voi cita, în încheiere, din interviul acordat de filozoful italian Giorgio Agamben revistei franceze “Nouvel Observateur” în septembrie 2015. Autorul italian se referea la caietele filozofului Heidegger spunând: “Este important să lămurim utilizarea şi semnificaţia cuvântului ‘antisemit’. Din motive istorice pe care le cunoaştem cu toţii, acest cuvânt desemnează ceva ce are a face cu persecuţia şi exterminarea evreilor. Nu ar trebui însă folosit acelaşi cuvânt pentru opiniile asupra evreilor — oricât de eronate sau debile —, dar care nu au nici o legătură cu acele fenomene. Or, tocmai asta se întâmplă neîncetat. Şi nu numai în legătură cu Heidegger. Dacă orice cuvânt critic sau negativ despre iudaism, chiar conţinut în note private, este condamnat ca antisemit, aceasta ar scoate iudaismul în afara limbajului”.
Autor: Acad. Eugen Mihaescu
Sursa: Cotidianul

Cum au fost îngropate marile uzine ale Epocii de Aur, la care erau abonate marile state ale lumii. “Eram brici până în 89”

Industria românească din anii comunismului a fost îngropată de vie, fără nicio justificare. Cel puțin asta cred și astăzi, foștii maiștrii, ingineri sau sindicaliști ai “Epocii de Aur”. Aproape toți vorbesc despre devalizare și subminarea intenționată a economiei și poporului român.

“Au fost fabrici foarte importante. Poate cea mai importantă fabrică de zahăr din țară a fost la Bucecea. Apoi era fabrica de sticlă și porțelanuri de la Dorohoi, renumită în Europa în aceea perioadă, dar și textilele de la Darabani. Erau fabrici ce dădeau mii de locuri de muncă. La textile exportam 80% din producție în țările asiatice, URSS, America Latină și chiar în Africa”, spune Vasile Chiru, astăzi sindicalist, fost om al muncii în industria textilă de la Botoșani.

“Aveam comenzi prin toate țările, prin America, Germania nici nu mai zic. Toți luau comenzi de la noi, în cantități enorme”, spune Ion Derscariu, fost maistru la Stipo S.A. După 1990, totul s-a schimbat. Nici vorbă de retehnologizări, fabrica a mers din inerție, mai mult pe baza comenzilor luate din timpul lui Ceaușescu. “Au început restructurările, în timp, s-au redus, tot s-au redus, comenzi mai puține. Până la urmă s-a închis”, adaugă Derscariu. În 1999, fabrica și-a închis porțile.

“Erau și lichidatori pentru care falimentarea era o industrie profitabilă. Luau comision de 9%. Pe deasupra mai erau și foști securiști dintre ei. Și pe lângă ei și foști activiști care s-au implicat în distrugerea sistematică a fostei industrii. Nu are rost să dau nume”, spune, amărât, Vasile Chiru.

Citate  care să te inspire în fiecare zi

 

1. “Răspândește lumina, iar întunericul se va risipi de la sine” –Erasmus
2. “Adevărul nu este proprietatea unei singure persoane, ci comoara întregii omeniri.” – Ralph Waldo Emerson
3. “Cuvintele sunt precum frunzele. Acolo unde ele abundă, arareori mai găsești și roade împrejur.” – Alexander Pope
4. “Dragostea înseamnă să iubește ce este greu de iubit. Altfe, nu poate fi numită o virtute.” – Gilbert Keith Chesterton
5. “O faptă bună este precum un clopot care cheamă oamenii la închinare.” – proverb danez
6. “A fura idei de la cineva, este plagiat. A le fura de la mai mulți, este cercetare.” – Legea lui Murphy
7. “Câinilor le vine ușor să-și arate afecțiunea. Ei nu se îmbufnează și nu stau supărați. Nu fug niciodată de acasă când sunt tratați nedrept. Nu se plâng niciodată de mâncarea ce li se dă. Nu se plâng de cum arată casa. Sunt cavaleri și curajoși. Gata să-și protejeze stăpâna cu prețul vieții lor. Le plac copiii, indiferent de cât de gălăgioși și supărători ei sunt. Câinilor pur și simplu le place să fie în compania lor. De fapt, câinii fac concurență soților (bărbaților) și dacă aceștia ar copia mai mult din virtuțile lor, viața în familiile noastre ar fi mult mai plăcută.” – Billy Graham
8. “Căsnicia nu ne face nici mai buni, nici mai răi, ci doar intensifică  la bine și la rău ceea ce deja se găsește în noi. ” – Sydney J. Harris
9. “Nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi.” – Goethe
10. “Nu poți trăi o zi perfectă fără să faci ceva pentru cineva care nu te va putea răsplăti niciodată.” – John Wooden
11. “Fă trei preziceri corecte, consecutiv și vei fi considerat un expert.” –Legea lui Murphy
12. “Viitorul. Perioada aceea în care afacerile noastre prosperă, prietenii ne sunt prieteni adevărați și fericirea ne este asigurată.” – Ambrose Bierce
13. “Întoarce-ți fața către soare și umbrele vor rămâne în urma ta.” –proverb din Noua Zeelandă
14. “Pot rezuma în două cuvinte tot ce am învățat despre viață: merge înainte.” – Robert Frost
15. “Viața este ceva ce faci când nu te poți duce la culcare.” – Fran Lebowitz
16. “Dacă fericirea ta depinde de ceva ce face altcineva, atunci chiar ai o problemă.” – Richard Bach
17. “Imposibilul poate fi împărțit oricând în posibilități.” – Autor necunoscut
18. “Cei doi mari inamici ai fericirii sunt durerea și plictiseala.” –Arthur Schopenhauer
19. “Dacă nu-ți convine ceva, schimbă acel lucru. Dacă nu-l poți schimba, schimbă modul în care te gândești la lucrul respectiv.” – Mary Engelbreit
20. “Tot ce e bun: ori e imoral, ori este ilegal, ori îngrașă.” – Legea lui Murphy
21. “Nu-mi place de acel om. Trebuie să-l cunosc mai bine.” – Abraham Lincoln
22. “Procrastinarea este arta de a ține pasul cu ziua de ieri.” – Don Marquis
23. “Continuă să-ți spui că lucrurile vor merge rău și ai șanse mari să devii un profet.” – Isaac Singer
24. “Nu putem direcționa vântul, dar putem ajusta pânzele.” – Autor necunoscut
25. “Televizorul este gumă de mestecat pentru ochi.” – Frank Lloyd Wright
26. “A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.” – Nichita Stănescu
27. “Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii.” – Aristotel
28. “Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Și cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.” –Antoine de Saint Exupery
29. “Vor exista mereu oameni care te vor răni, așa că trebuie să-ți păstrezi încrederea și doar să ai mai multă grijă în cine ai încredere și a doua oară.” – Gabriel Garcia Marquez
30. “Ceea ce dau paragrafele scrise cu litere mari este anulat de paragrafele scrise cu litere mici.” – Legea lui Murphy
31. “Prietenia e lucrul cel mai greu de explicat. Nu este ceva ce se poate învăța la școală. Dar dacă nu ai învățat ce înseamnă prietenia înseamnă că nu ai învățat nimic.” – Muhammad Ali
32. “Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viața.” – Horațiu Mălăele
33. “Fericirea este ca o minge: alergăm duăa ea și cum am prins-o îi dăm cu piciorul.” – Duisseux
34. “Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți menține echilibrul trebuie să continui să mergi inainte.” – Albert Einstein
35. “Nu te poți îndrăgosti de cineva cu care nu ai râs niciodată.” – Autor Necunoscut
36. “Cărțile mele sunt ca apa. Cărțile marilor genii sunt ca vinul. Din fericire toată lumea bea apă.” – Mark Twain
37. “Când puterea de iubire va depăși iubirea de putere, în lume va fi pace.” – Jimi Hendrix
38. “Sunt doar două feluri de oameni pe lume: cei care încearcă să-și umple goliciunea interioară și acele persoane foarte rare și deosebite care încearcă să-și vadă această goliciune.” – Osho
39. “Valorezi atât cât te apreciezi.” – F. Rabelais
40. “Glumind putem spune orice, chiar și adevărul.” – Sigmund Freud
41. “Gândiți critic și nu memorați doar ceea ce vor alții să gândiți.” –N.D. Walsch
42. “Ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată.” – Octavian Paler
43. “Mai bine o dragoste pierdută, decât una neavută.” – Mircea Eliade
44. “Cea mai mare glorie nu o dobândești atunci când nu ește doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.” – Confucius
45. “Lenea este mama a nouă invenții din zece.” – Legea lui Murphy
46. “Viața este o tragedie când este privită în prim-plan și o comedie când o privești în plan larg.” – Charlie Chaplin
47. “Poți să trăiești o sută de ani, dacă renunți la toate acele lucruri care te fac să îți dorești să trăiești atât.” – Woody Allen
48. “Nu permite ca opiniile celorlalți să devină realitatea ta.” – Les Brown
49. “Adevărata ignoranță nu este absența cunoașterii, ci refuzul de a o dobândi” – Karl Popper
50. “Trebuie să-ți dorești să fii puternic. Altfel, nu vei ajunge niciodată așa.” – Friedrich Nietzsche
51. “Pe cer nu există nicio diferență între Est și Vest. Fiecare om își creează propriile diferențe și apoi le crede adevărate.” – Buddha
52. “Atașează-te de cei care te pot face mai bun și primește-i pe cei care, la rândul tău, îi poți face mai buni.” – Seneca
53. “Copiii găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot.” –Giacomo Leopardi
54. “Cei mai mulți oameni nu se maturizează, ci doar cresc.” – Leo Rosten
55. “Secretul geniului este transferul spiritului copilăriei în maturitate.” –Thomas Henry Huxley
56. “Nimic nu este mai inutil decât să faci în mod eficient ceea ce nu ar trebui făcut deloc.” – Anonim
57. “Zâmbetul: cea mai ieftină și eficientă cremă antiriduri.” – Anonim
58. “Nimic nu este mai eficient și nimic nu costă mai ieftin ca prevenția.” – Nicolae Opopol
59. “Atâta timp cât nu-ți pasă unde ești, nu te poți rătăci.” – Legile lui Murphy
60. “Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de comunicare cel mai puțin eficient. Ele sunt cele mai expuse la intrepretări greșite și cel mai adesea prost înțelese.” Neale Donald Walsch
61. “Oamenii eficienți sunt cei mai mari leneși, dar sunt niște leneși inteligenți.” – David Dunham
62. “Convingerea este de multe ori mai eficientă decât forța.” – Esop
63. “E cam greu să fii eficient, fără să fi un pic nepoliticos.” – Elbert Hubbard
64. “De fiecare dată când e de făcut ceva greu, îl deleg celui mai leneș om, pentru că întotdeauna găsește o metodă rapidă de a face acel lucru.” – Walter Chrysler
65. “Eficiența este atunci când faci lucrurile bine, eficacitatea este atunci când faci lucrurile care sunt bune.” – Peter Drucker
66. “Progresul nu este provocat de către cei care se trezesc primii, el este provocat de către oamenii leneși care caută mereu un mod mai ușor de a face un lucru.” – Robert A. Heinlein
67. “În viață nu primești niciodată ceea ce meriți, ci ceea ce negociezi.” –Thomas Edison
68. “Toată lumea știe că anumite lucruri sunt irealizabile, până când vine cineva care nu știe acest lucru și le realizează.” – Albert Einstein
69. “Mulți dintre cei care eșuează o fac pentru că nu și-au dat seama cât de aproape au fost de succes înainte de a renunța.” – Thomas Edison
70. “Inițial a fost o lume a bărbaților. Apoi, a apărut Eva.” – Richard Armour
71. “Dacă iubirea este răspunsul, puteți să repetați întrebarea?” – Lily Tomlin
72. “Să pari slab atunci când ești puternic și puternic atunci când ești slab.” – Sun Tzu
73. “Oamenii deștepți vorbesc pentru că au ceva de spus; proștii, pentru că trebuie să spună ceva.” – Platon
74. “Pierdem trei sferturi din noi înșine în încercarea de a fi ca alți oameni.” – Arthur Schopenhauer
75. “Nu poți opri valurile, însă poți învăța să navighezi.” – Jon Kabat Zinn
76. “În momentul în care te mulțumești cu mai puțin decât meriți, vei primi chiar mai puțin decât atât.” – Maureen Dowd
77. “Caută ridicolul în toate lucrurile și îl vei găsi.” – Jules Renard
78. “Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizației.” – Sigmund Freud
79. “Mulți indivizi din societatea modernă sunt ca barcagii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor.” – Henry Coandă
80. “Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.” – J. F. Kennedy
81. “Experiența e cel mai dur profesor, pentru că mai întâi îți dă testul și apoi îți spune care este lecția.” – Legea lui Vernon
82. “Atunci când faci un lucru bine din prima încercare, necazul este că nimeni nu apreciază cât de dificil a fost.” – Legea lui Murphy
83. “Chiar dacă un milion de oameni cred într-o prostie, tot o prostie rămâne.” – Legea lui Murphy
84. “Spune-mi și voi uita, arată-mi și poate îmi voi aduce aminte, implică-mă și voi înțelege!” – Confucius
85. “Sunt recunoscător tuturor celor care mi-au spus NU. Din cauza lor m-am descurcat singur.” – Albert Einstein
86. “Mereu ni se pare că suntem iubiți pentru că suntem buni și nu realizăm că suntem iubiți pentru că sunt buni cei care ne iubesc.” –Lev Tolstoi
87. “Omul are nevoie de un singur vis pentru a suporta realitatea.” –Sigmund Freud
88. “Mă bucur când plouă, pentru că și dacă nu m-aș bucura, tot plouă.”  – Anonim
89. “Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea.”  – Ludwig van Beethoven
90. “Toate comorile pământului nu pot cumpăra o șansă pierdută.” –Amanda Scott
91. “Limpede nu vezi decât cu inima, ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor.” –Antoine de Saint Exupery
92. “Nimeni nu te poate face să suferi fără permisiunea ta!” – Eleanor Roosevelt
93. “Faima existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești.” – Leonardo Da Vinci
94. “Eu nu sunt ceea ce mi se întâmplă, eu sunt ceea ce aleg să devin.” –Carl Jung
95. “Un popor fără cultură, este un popor ușor de manipulat.” –Immanuel Kant
96. “Există doar trei lucruri pe care poți să le faci pentru o femeie: poți să o iubești, să suferi pentru ea sau să o transformi în literatură.” –Henry Miller
97. “Sensul vieții este să îi dai sens.” – Mircea Eliade
98. “Indiferent ce faci în viață, va fi nesemnificativ. Dar e foarte important să o faci.” – Mahatma Gandhi
99. “Uneori ai succes…iar alteori înveți.” – Robert Kiyosaki
100. “Când vezi că ai aceeași părere cu majoritatea, este bine să mai reflectezi o dată.” – Mark Twain
101. propune tu un citat pentru această listă

 

Articole recomandate:

• Cum să te ferești de manipulare, online și offline
• 100 de cărți pe care le-am citit și ce am învățat din fiecare
• 8 Cărți de dezvoltare personală pe care ar trebui să le citești
• De ce NU mai îmi plac cărțile și articolele motivaționale
• 18 Cărți Care te vor învăța cum funcționează creierul tău, lumea din jurul tău și lumea afacerilor
• 5 lucruri pe care le-ai învățat la școală și pe care ar trebui să le uiți

Maestre, de ce privesc totul, inclusiv pe mine, intr-un mod atat de serios?

– Egoul nu poate exista decat prin seriozitate. Nimic nu ucide mai rapid egoul decat rasul, joaca, bucuria. Cand incepi sa privesti viata ca pe un simplu joc, egoul nu mai poate exista. Egoul este o boala; el are nevoie de atmosfera tristetii pentru a exista. Si seriozitatea creeaza in tine aceasta tristete. Tristetea este solul in care se dezvolta egoul. Tocmai de aceea asa-zisii sfinti venerati de lume sunt atat de seriosi si gravi, pentru ca ei sunt cei mai egoisti oameni de pe pamant. Poate ca unii incearca sa arate ca sunt umili, insa sunt foarte mandri de piosenia lor. Pana si pe aceasta o considera ca fiind ceva foarte serios. Un sfant adevarat nu poate fi serios. O persoana religioasa celebreaza viata.

Nu mai privi viata prea serios; ea este o joaca, o gluma – da, o gluma cosmica. Permite-i rasului sa patrunda in tine. Rasul este mult mai semnificativ decat rugaciunea. Rugaciunea nu iti poate distruge egoul; dimpotriva, ea il poate face sa devina foarte pios si aparent sfant. Dar cand razi cu toata fiinta ta, ai observat? Egoul dispare pentru o clipa. Atunci redevii copil si uiti complet de seriozitate. Priveste-te cand razi: unde-ti este egoul? Cine mai esti tu? Deodata, devii fluid, nu mai esti solid, ci curgator. Nu te mai vezi ca fiind o persoana in varsta, cu multe experiente si amintiri, cu o multime de informatii si invataturi.

Tocmai de aceea iubesc atat de mult glumele – ele sunt o otrava pentruego!

Emotiile & Sanatatea

Emoţiile nu pot fi permanente. De aceea se numesc emoţii – cuvântul „emoţie“ provine dinlatinescul “emotus”, care înseamnă „mişcat“. Ele se schimbă, de aceea sunt „emoţii“. De la una la altaşi voi vă schimbaţi continuu. Acum sunteţi trişti, peste puţin timp sunteţi fericiţi; acum sunteţifurioşi, peste puţin timp sunteţi compătimitori. Acum sunteţi plini de iubire, în alt moment sunteţiplini de ură; dimineaţa a fost frumoasă, seara este urâtă.Şi aşa mai departe.Aceasta nu poate fi natura voastră, pentru că este nevoie de ceva în spatele tuturor acestorschimbări, ca o sfoară care le ţine pe toate la un loc.Aşa cum, în cazul unui buchet, vedeţi florile, nu vedeţi sfoara, dar sfoara este cea care ţine la un loc toate florile, în acelaşi fel aceste emoţii sunt toate asemenea unor flori.Uneori înfloreşte mânia, uneori înfloreşte tristeţea, uneori fericirea, uneori durerea, neoridisperarea. Dar acestea sunt toate ca nişte flori, şi viaţa voastră întreagă este buchetul.
Trebuie să existe o sfoară; altminteri, v-aţi fi „destrămat“ de multă vreme. Continuaţi să fiţi o
entitate – aşadar, care este sfoara, principiul călăuzitor? Ce este permanent în voi?Extras din OSHO – Emotiile &Sanatatea

Cartea Secretelor

Fiecare om are propriul său centru, dar nu trăieşte în el – trăieşte în afara lui. Ceea ce duce la tensiune interioară, la frământare continuă, la angoasă. Nu vă afl aţi unde ar trebui să fiţi; vălipseşte echilibrul. Iar dezechilibrul stă la baza tuturor tensiunilor mintale. Dacă depăşeşte nişte limite, înnebuneşti. Nebun este acela care şi – a ieşit cu totul din fire. Iluminatul este opusul unui nebun. El este centrat în el însuşi. Voi vă aflaţi undeva la mijloc, între cele două situaţii. Încă nu aţiieşit total din voi înşivă, dar nici nu sunteţi în centrul vostru. Vă mişcaţi undeva la mijloc.Uneori, vă îndepărtaţi foarte, foarte mult, deci aveţi momente când sunteţi temporar nebun. În mânie, în sex, întoate direcţiile în care v-aţi dus prea departe de voi înşivă, sunteţi, temporar, nebuni. În acelemomente, nu este nici o deosebire între voi şi un alienat mintal. Diferenţa constă numai în faptul că nebunia lui este definitivă, în timp ce a voastră este temporară. Voi vă reveniţi. Când sunteţi furioşi,ajungeţi în starea de nebunie, dar nu este o stare permanentă. Din punct de vedere calitativ, nuexistă nici o diferenţă, diferenţa este numai cantitativă. Calitatea este aceeaşi, deci, uneori, atingeţinebunia; alteori, când sunteţi relaxaţi, total în largul vostru, vă atingeţi şi centrul. Acelea sunt momente fericite. Se petrec şi ele. Atunci sunteţi întocmai ca şi Buddha, ca şi Krishna, dar numai
pentru o clipă. Nu rămâneţi acolo. Căci, în momentul în care vă daţi seama că sunteţi fericiţi, deja v-aţi mişcat de acolo. Durează atât de puţin, încât până când aţi recunoscut fericirea, ea a şi trecut.

Libertatea – Curajul de a fi tu insuti

Colectivul este o idee foarte periculoasa. In numele colectivului, individul, realul, a fost mereusacrificat. Sunt in totalitate impotriva acestui lucru.Natiunile au sacrificat indivizii in numele tarii si “natiune” este doar un cuvant. Liniile pe care le aidesenat pe harta nu sunt nicaieri pe pamant. Fac parte doar din jocul tau. Dar lupta pentru acestelinii pe care le ai desenat pe harta a avut drept consecinta multi morti, oameni adevarati ce au murit pentru linii imaginare. Si tu ii faci eroi, eroi nationali! Ideea colectivului trebuie distrusa complet; altfel, intr un fel sau altul, se va continua sacrificareaindividului.

10 scurtături pentru o viaţă mai bună

Ai simţit vreodată că îţi pierzi energia? Ai simţit vreodată că problemele te copleşesc şi că nu mai aiputerea să mergi mai departe cu viaţa? Ai vrut vreodată să renunţi la un proiect din cauză că nu iti mai aduce satisfacţie deşi proiectul respectiv este unul din visele tale? Ai fost vreodată în criză de timp şi nu ştiai cu ce să începi? Ai auzit vreodată cum oamenii te vorbeau de rău şi nu ştiai cum sa reactionezi? Ai amânat lucrurile deşi ştiai că poţi să începi să le faci chiar acum?Dacă ai răspuns cu ”Da” la oricare din aceste întrebări vreau să-ţi spun că nu eşti singur. Sunt o multime de oameni care sunt în fiecare zi copleşiţi de probleme, care au termene limita, care se cearta cu şeful sau oameni care sunt daţi afară de la locul de muncă. Sunt la fel de mulţi oameni care află că sunt bolnavi sau care află că au pierdut pe cineva drag. Şi totuşi viaţa continuă! Nu vreau sa fiu dramatic dar vreau să-ţi ofer în acest articol zece sfaturi care te vor ajuta să fii mai eficient şi mai bun.

Maturitatea – Responsabilitatea de a fi tu insuti

In Occident, religia nu mai face parte din viata. In jurul varstei de patruzeci si doi de ani, fiecare occidental se confrunta cu probleme psihice. Apar mii de tipuri de nevroze si ulcere. Ulcerele sunt amprentele ambitiei. Omul ambitios face ulcer la stomac; ambitia musca, roade. Ambitiosul e foarte incordat, si cand mintea e incordata e incordat si stomacul, si atunci se roade. Daca ai ulcer, asta arata ca esti un om de succes. Daca n-ai ulcer, esti un amarat, viata ta e un esec, esti un ratat. Daca ai primul atac de cord in preajma varstei de patruzeci si doi de ani, esti un om de mare succes.

BUCURIA ESTE FERICIREA CARE VINE DIN INTERIOR

”Venim cu mâinile goale, și vom pleca tot cu mâinile goale, așa că ce rost are să avem pretenție la atât de multe între timp? Însă noi asta știm, asta ne spune lumea: Posedă, domină, dispune de mai mult decât au alții. Poate fi vorba de bani, sau poate fi vorba de merite, nu contează. Important e să fii foarte deștept, altfel vei fi exploatat. Exploatează și nu te lăsa exploatat – acesta este mesajul subtil pe care îl primești odată cu laptele mamei. Și fiecare formă de învățământ (școală, colegiu, universitate) este înrădăcinată în ideea de competiție.

OSHO – Fiul

Toți părinții își fac speranțe și prin aceste speranțe își distrug copiii. Trebuie să te eliberezi de părinți. Așa cum într-o zi ieși din pântecul mamei… După 9 luni, copilul își părăsește mama. Oricât de golită s-ar simți, copilul trebuie să părăsească trupul ei. Vine și o altă zi în viață, când copilul va părăsi așteptările părinților. De-abia atunci, pentru prima oară, va deveni o ființă cu propriile drepturi, pe propriile picioare. Atunci va deveni cu adevărat liber. Dacă părinții sunt atenți și înțelegători, își vor ajuta copilul să devină liber cât mai repede. Nu-l vor condiționa pentru a-l folosi, ci îl vor ajuta să trăiască în iubire. Așa se va naște o lume nouă, în care oamenii vor munci din iubire. Tâmplarul va munci pentru că iubește lemnul. Profesorul va preda pentru că iubește învățătura. Cizmarul va face pantofi pentru că-i place meseria. Dar acum se întâmplă ceva foarte neclar. Cizmarul a devenit chirurg, iar chirurgul a devenit cizmar. Amândoi sunt furioși. Tâmplarul este politician, politicianul este tâmplar. Și ei sunt furioși. Toată existența pare să fie furioasă. Uitați-vă în jur, la fețele oamenilor: unul e mai furios decât altul. Fiecare pare a nu fi acolo unde trebuie. Niciunul nu se simte împlinit, nu-și simte utilitatea, și acest lucru îl obsedează.

OSHO – Farmacie pentru suflet

Noi trăim unii cu alții, dar nu știm ce înseamnă să trăiești în cuplu. Putem trăi ani de zile împreună fără să aflăm acest lucru. Priviți pretutindeni în lume: oamenii trăiesc împreună, nimeni nu trăiește singur: soții cu soțiile, soțiile cu soții, părinții cu copiii, copiii cu prietenii. Toți trăiesc alături de alți oameni. Viața nu există decât în asociere, dar știți voi ce înseamnă asocierea? Trăiești alături de o soție timp de 40 de ani și poate că nu ai trăit împreună cu ea nici măcar o clipă. Chiar și când faci dragoste cu ea te gândești la alte lucruri. Nu ești prezent, iar dragostea devine un act mecanic.Mulla Nasruddin s-a dus la film cu soția. Erau căsătoriți de 20 de ani. Filmul la care s-au dus era de dragoste. La plecare, soția i-a spus lui Mulla: „Nasruddin, tu nu faci niciodată dragoste cu mine așa cum au făcut actorii ăia. De ce?” Nasruddin i-a răspuns: „Ești nebună? Știi cu cât au fost plătiți actorii ăia să facă asemenea lucruri?”Oamenii trăiesc alături unii de alții, dar nu se iubesc. Nu iubiți decât atunci când puteți obține anumite beneficii de pe urma iubirii voastre. Cum poți iubi pe cineva dacă aștepți să obții ceva de pe urma lui? Iubirea devine o marfă. Ea nu mai este o relație, o tovărășie, o celebrare. Nu sunteți fericiți atunci când sunteți alături de celalalt; cel mult vă tolerați.

Citate de la Osho

Osho (1931 – 1990), pe numele lui real Chandra Mohan Jain, a fost un guru și învățător spiritual indian. În anii ’60 a călătorit prin India în calitate de vorbitor și profesor de filosofie.

Un aspect interesant este faptul că de-a lungul vieții sale a fost cunoscut sub diferite nume:

• Acharya Rajneesh – începând cu anii ’60
• Bhagwan Shree Rajneesh – în anii ’70
• Osho – doar din 1989

Având o atitudine deschisă față de sexualitate, a fost numit și sex guru în presa indiană și internațională.

În anul 1991 un ziar popular din India l-a numit pe Osho împreună cu Buddha și Gandhi ca fiind una dintre personalitățile care au schimbat cel mai mult destinul Indiei.

Îți prezint în continuare 10 dintre cele mai interesante citate ale lui Osho:

1. Tăcerea este spațiul în care omul se trezește.
2. Omul devine cu adevărat om atunci când își asumă întreaga răspundere pentru ceea ce este. Ăsta e primul curaj, cel mai mare curaj.
3. Adevărata savoare a vieții se găsește înlăuntrul vostru.
4. În momentele de iubire profundă, oamenii respiră la unison. Atunci când se urăsc, respirațiile lor sunt cât se poate de diferite.
5. Faptul că-i judeci pe alții face ca egoul tău să crească. De aceea oamenilor le place să vorbească despre greșelile altora – le dă sentimentul că ei sunt corecți.
6. Când dragostea și ura lipsesc deopotrivă totul devine clar și nedeghizat.
7. Renunță la comparații și poți să te bucuri de viață la maxim.
8. Nu la lumea materială este necesar să renunțăm, ci la trecut și la condiționările acestuia, la sistemul de convingeri greșite care ne înlănțuie și pe care fiecare generație îl impune celor următoare.
9. Omul moare pe la 30 de ani, și este îngropat la 70.
10. Cunoașterea înseamnă împlinire; a cunoaște este a fi.

Te rog spune-ne care ți se pare cel mai bun citat al lui Osho sau și mai bine, propune unul nou.

 

DE CE SUNT EVREII URATI PRETUTINDENI IN LUME? 

Pentru ca sunt destepti, inteligenti. Nimanui nu-i plac oamenii destepti, inteligenti. Omul se simte inferior, de aici, ura. Adolf Hitler trebuie sa se fi simtit foarte mult inferior evreilor. El era aproape idiot, imbecil. Dar trebuie sa o fi simtit extraordinar de mult – aceasta inferioritate. Iar evreii au o anumita inteligenta si datorita acestei inteligente ei devin repede bogati. Pune-i intr-o situatie si mai devreme sau mai tarziu ei vor fi in varf. Cum poti sa eviti sa-i urasti? Ei pur si simplu ajung direct in varf, nu asteapta.

Si mai ales legat de bani, ei sunt oamenii cei mai inteligenti din lume. Dintr-un anumit motiv: deoarece dupa crucificarea lui Iisus ei si-au pierdut toata puterea – toata puterea politica; crestinismul a devenit puternic din punct de vedere politic. Nu mai era nici un mod in care evreii sa fie puternici din punct de vedere politic, astfel incat mintea lor s-a intors in intregime catre cea de-a doua putere – banii. S-au focalizat asupra banilor. Acestea sunt singurele puteri lumesti: fie politica, fie banii. Pentru ca nu erau majoritari, ei nu puteau fi puternici diun punct de vedere politic, asa ca, normal, intreaga lor inteligenta a fost canalizata catre bani. Aceasta a fost singura cale pentru ei de a deveni puternici. Si odata cu banii, multe lucruri vin. Cu banii vine mai multa educatie, cu banii vine mai multa literatura, mai multa muzica, mai multa drama, mai multa arta. Cu banii vine mai multa inteligenta. Deci, de-a lungul secolelor ei au adunat bani, iar banii creeaza ei insisi mai multe posibilitati de a fi inteligenti, de a fi destepti. Si cand esti mai inteligent castigi mai multi bani si asa mai departe. Iar oamenii care au bani sunt urati pentru ca 99% dintre oameni nu au bani deloc; sunt invidiosi. Oamenii saraci ii urasc pe cei bogati si, daca ar avea posibilitatea, i-ar ucide pe cei bogati. Si oricand au posibilitatea, ei ucid – vor gasi orice scuza.

Evreii sunt urati pentru ca au o putere imensa asupra banilor, iar banii le dau puterea asupra altor lucruri – chiar puterea supra politicienilor. Banul este o putere atat de ciudata… Si continua sa creeze mai multa putere, astfel incat sunt urati. Ei au transformat intreaga lume intr-o piata: reduc totul la confort, reduc totul la o anumita valoare de piata. Aceasta de asemenea creeaza ceva ura, deoarece daca totul este redus la bani, daca totul se reduce la piata si totul devine confort, se creeaza o lume urata. Atunci nu exista valoare mai inalta. Atunci nimic nu este mai important decat banul. Atunci totul este redus la bani. Aceasta, deasemenea, creeaza ura.

Deci oamenii saraci ii urasc, iar oamenii bogati ii urasc de asemenea. Deoarece banii sunt o valoare foarte joasa – puternica, imens de puternica! – dar o valoare inferioara. Iar evreii nu se gandesc ca exista ceva mai valoros. Si au invatat prin experienta ca daca au bani, numai atunci ei pot supravietui.

Deci oriunde se afla, ei sunt urati. Dar sunt urati pentru ca sunt inteligenti. Desigur, inteligenta lor s-a orientat intr-o directie gresita, a devenit orientata spre bani. Si intreaga traditie iudaica a cazut incet, incet – a devenit foarte lumeasca. Si-a pierdut dimenisunea spirituala. Astfel incat chiar cuvantul “evreu” are conotatii negative.

Evreii pot sa se elibereze de aceasta ura a lumii numai daca incep sa caute valori mai inalte decat banii.

-va urma-

Cine este frumos si cine este urat?

“Intrebare: “Tot am sentimentul ca sunt foarte urat. Cumva, se pare ca ii hipnotizez pe prietenii mei, pentru ca altfel este foarte neplacut sa te uiti la mine.”
Mintea creeaza probleme inutile. Insa asta este functia mintii – sa creeze probleme fara baza. Si odata create, te prinzi in ele si incerci sa le rezolvi. Nu incerca sa le rezolvi. Pur si simplu vezi inconsistenta lor. Irelevanta trebuie vazuta, asta e tot. Daca incerci sa faci ceva, inseamna ca ai acceptat problema. Pur si simplu observa-i irelevanta.
Orice chip este frumos. Fiecare chip este frumos intr-un mod diferit. Fiecare chip este un chip distinct si fiecare chip este unic. De fapt nu exista niciun termen de comparatie si nicio posibilitate de a face vreo comparatie. Daca eccepti asta vei deveni frumos. Prin acceptare se iveste frumusetea. Daca tu insuti negi si respingi, atunci vei deveni schilod si urat. Este vorba de un cerc vicios.
Prima data respingi, nu accepti, apoi devii urat. Curand altii vor incepe sa simta uratenia si vei spune: In regula, este adevarat, deci am avut dreptate.Drept pentru care te respingi si mai mult. Devine astfel o autoprofetie implinita.
Nu exista niciun criteriu de frumusete. De fapt, timp de aproape 5000 de ani filosofii au incercat sa defineasca frumusetea. Si nu au reusit pentru ca nu exista niciun criteriu. O persoana este frumoasa pentru cineva, dar nu si pentru altcineva. Chiar si cea mai frumoasa femeie ii poate parea urata cuiva. Este o alegere absolut personala. Prin urmare, nu exista niciun criteriu stabil, el se schimba precum moda vestimentara.
Nu exista un criteriu pentru cine este frumos si cine nu, este o parere personala; de fapt, o toana. Insa daca nu te accepti pe tine insuti de la bun inceptul creezi o situatie in care nimeni nu te mai poate accepta, deoarece daca nu te accepti, nu vei permite nimanui sa te accepte.
Daca esti femeie si un barbat se indragosteste de tine, vei distruge aceasta dragoste deoarece vei spune” cum poti sa indragostesti de o vrajtoare urata”. Daca nu te iubesti pe tine, atunci nimeni altcineva nu va putea sa te iubeasca. Daca te iubesti pe tine insuti, daca esti multumit de tine insuti, vei atrage multi oameni. O femeie care se iubeste pe ea insasi trebuie sa fie frumoasa, este obligata sa fie frumoasa. Creeaza frumusete din dragostea fata de sine. Devine o gratie, o divinitate. “ Osho, Echilibrul corp-minte.

Ajutati-va copiii sa fie liberi

Am primit urmatoarele randuri pe mail, si a trebuit sa le impartasesc aici, pentru ca explica foarte frumos relatia dintre parinte si copil, din mai multe puncte de vedere. Osho are intotdeauna o privire ampla asupra multor lucruri, si iata si acum parerea sa despre relatia parinte-copii. Daca aveti indoieli sau vinovatii in privinta indepartarii de parinti, Osho vine acum in ajutor, intarind ideea ca este menirea copiilor sa se distanteze de parinti. Cumva aici el descrie cam ceea ce se intampla in lumea animalelor. Parintii isi cresc puii apoi ii alunga in salbaticie pentru a putea sa se descurce singuri pe baza celor invatate de la parinti. Intr-o zi am vazut pe balconul meu un porumbel mare care isi invata puiul sa zboare. Se tot plimba pe pervazul balconului cu el, iar puiul se vedea ca era tare speriat, la un moment dat, porumbelul mare l-a impins pe cel mic de pe pervaz iar acesta a zburat, chiar bine, pot spune, pana pe urmatorul pervaz. Cam asta e si menirea noastra, sa ne luam zborul, si Osho chiar o spune bine:“Toți părinții își fac speranțe și prin aceste speranțe își distrug copiii. Trebuie să te eliberezi de părinți. Așa cum într-o zi ieși din pântecul mamei… După 9 luni, copilul își părăsește mama. Oricât de golită s-ar simți ea, copilul trebuie să părăsească trupul ei. Vine și o altă zi în viață, când copilul va părăsi așteptările părinților. De-abia atunci, pentru prima oară, va deveni o ființă cu propriile drepturi, pe propriile picioare. Atunci va deveni cu adevărat liber. Dacă părinții sunt atenți și înțelegători, își vor ajuta copilul să devină liber cât mai repede. Nu-l vor condiționa pentru a-l folosi, ci îl vor ajuta să trăiască în iubire. Așa se va naște o lume nouă, în care oamenii vor munci din iubire. Tâmplarul va munci pentru că iubește lemnul. Profesorul va preda pentru că iubește învățătura. Cizmarul va face pantofi pentru că-și iubește meseria. Dar acum se întâmplă ceva foarte neclar. Cizmarul a devenit chirurg, iar chirurgul a devenit cizmar. Amândoi sunt furioși. Tâmplarul este politician, politicianul este tâmplar. Și ei sunt furioși. Toată existența pare să fie furioasă. Uitați-vă în jur, la fețele oamenilor: unul e mai furios decât altul. Fiecare pare să nu fie acolo unde trebuie. Niciunul nu se simte împlinit, nu-și simte utilitatea, și acest lucru îl obsedează.Am auzit odată o poveste frumoasă:
Doamna Ginsberg, ajunsă în Rai, îl întreabă pe îngerul de la registratură:
– Spune-mi, aș putea să mă întâlnesc cu cineva care este aici, în Rai?
– Desigur, răspunde îngerul, dacă persoana pe care o căutați se află aici…
– Cum să nu, sunt sigură că e aici. Este vorba de Fecioara Maria.
Îngerul își drese vocea:
– Mda, dumneaei se află în alt sector, dar dacă insistați, pot înainta cererea. Este o doamnă plină de bunătate și poate că va dori să revadă aceste locuri.
Cererea fu înaintă cu încetineala funcționărească obișnuită, iar Fecioara se dovedi, într-adevăr, plină de bunătate. Nu peste multă vreme, doamnei Ginsberg i se făcu onoarea și bucuria de a se afla în prezența Fecioarei. Doamna Ginsberg privi îndelung chipul radiind de lumină care-i stătea înainte, apoi spuse:
– Iertați-mi curiozitatea, dar mi-am dorit mereu să pot pune această întrebare. Cum ați făcut să aveți un fiu atât de minunat, pe care milioane de oameni îl venerează ca pe un dumnezeu?
Fecioara răspunse:
– Doamnă Ginsberg, noi am sperat că va fi doctor…Părinții întotdeauna speră, iar speranțele lor devin otrăvitoare. Eu vă spun: iubiți-vă copiii și dați-le sentimentul că au fost doriți așa cum sunt. Ei n-au venit pe lume ca să vă îndeplinească vouă dorințele. Dacă vor face un lucru sau altul, nu trebuie să vă zdruncine dragostea pe care le-o purtați. Aceasta este necondiționată. Atunci va apărea o lume complet nouă. Oamenii se vor îndrepta automat spre lucrurile care le plac, își vor găsi calea spre a se împlini.
Doar dacă ești împlinit, dacă ceea ce faci nu este numai o profesie, ci vocația ta, chemarea ta, doar atunci vei putea avea față de părinți sentimente pozitive. În caz contrar, ei sunt cauza existenței tale mizerabile. Nu le poți fi recunoscător și nici nu ai pentru ce. Numai împlinit vei fi recunoscător. Iar împlinirea e posibilă numai dacă nu vei deveni un obiect. Trebuie să devii o persoană. Trebuie să devii o valoare în sine. Destinul tău este să devii un om împlinit.Tatăl insistă: „Trebuie să mă iubești, sunt tatăl tău”, iar copilul trebuie să se prefacă. De fapt, nu-i obligatoriu să-și iubească nici mama. Este un lucru natural ca mama să aibă un sentiment instinctiv de iubire pentru copilul ei, dar invers nu este neapărat la fel de valabil. Copilul nu-și iubește mama din instinct. Că are nevoie de mamă este altceva, că se folosește de mamă este, iarăși, cu totul altceva. Dar nicio lege a naturii nu spune că trebuie să o iubească. O place pentru că îl ajută, pentru că fără ea nu se poate descurca. Așa că îi este recunoscător și-i poartă respect, ceea ce e normal. Dar iubirea este cu totul altceva.Iubirea curge în jos, de la mamă la copil, și nu invers. Lucrurile sunt simple: iubirea copilului este pentru el însuși, iar atunci când va crește, va fi pentru copilul lui, nu invers. Gangele curge spre ocean, nu invers, spre izvoare. Mama este izvorul, iar iubirea curge către generația nouă. A o întoarce înapoi este un act forțat, nenatural, nebiologic.
Dar copilul trebuie să se prefacă, pentru că mama spune: „Sunt mama ta, trebuie să mă iubești”. Și atunci ce face copilul? Se preface, și astfel devine politician. Fiecare copil devine un politician încă din leagăn. Când intră mama în cameră, zâmbește ca un veritabil președinte american. Trebuie să zâmbească chiar dacă nu simte bucurie. Deschide gura, își mișcă buzele. Acest lucru îl ajută, e o metodă de supraviețuire. Iubirea e falsă. Și când ai găsit cea mai ieftină și mai mecanică formă de iubire, e greu s-o mai descoperi pe cea ideală, originală, autentică.
Apoi trebuie să-ți iubești surorile, frații, neamurile… fără un motiv anume. De fapt, câți își iubesc sora și pentru ce? Acestea sunt doar idei făcute să țină familia unită.Tot acest proces de falsificare te aduce la un moment dat în punctul de a te îndrăgosti tot printr-o falsă iubire. Ai uitat ce e iubirea. Te îndrăgostești de culoarea părului cuiva. Ce are asta cu iubirea? După două zile, nici n-o mai vezi. Te îndrăgostești de o formă a ochilor sau a nasului. Dar după luna de miere, toate astea te vor plictisi. Și atunci va trebui să te descurci cumva. Cum? Mințind, înșelând. Spontaneitatea ta e otrăvită, altfel n-ai putea să te îndrăgostești pe bucăți. Iar tu nu vezi decât părțile. Dacă te întreabă cineva de ce iubești o anumită femeie sau un anumit bărbat, vei răspunde: „ Pentru că e atât de frumoasă!” ori „Îmi plac ochii lui, părul, proporțiile corpului” sau mai știu eu ce… Toate astea sunt prostii. Această iubire nu este profundă și nu are valoare. Nu va deveni intimitate deplină. Nu va dura o viață, se va usca foarte repede, pentru că este superficială. Această iubire nu este izvorâtă din inimă, ci doar un fenomen al minții. Poate că arată ca o actriță și de aceea îți place de ea, dar a plăcea nu e totuna cu a iubi. Iubirea este un fenomen diferit, nedefinit, misterios.

Omul este programat sa-si doreasca a fi dorit

Iubirea ca terapie– Osho: Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc.In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”Te invit sa citesti raspunsul sau, mai jos.
Lectura placuta!Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.
Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.
Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.
Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.
Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.
Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.
Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare.
Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient.
IUBIREA se spune ca ar creste fata in fata.
Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul care face dragoste faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz).

Cand inseli mai iubesti? Cand iubesti poti insela?

Iubirea, asa cum o impacheteaza, decoreaza si propune societatea, este adesea o mascarada. Iubirea astazi imi pare nefericita si distructiva, deoarece nu este lasata sa se exprime liber, este cenzurata ascunsa, disimulata, se imbraca in haine grotesti sau stranii.
Eu cred ca unui barbat, daca poate iubi doua femei, ar trebui sa i se permita acest lucru. El ar trebui, nu acuzat si respins, ci sarbatorit. Daca o femeie poate iubi trei barbati, ar trebui sa i se dea voie. Ea ar merita admiratie. Daca poate iubi nu trei, ci treizeci, ar trebui sa i se ridice o statuie.
Desigur, nu ii va iubi la fel, pentru ca nici ei nu sunt la fel. Iubirea se poate nuanta la infinit, asemenea culorilor.
Cu toate acestea, daca o femeie iubeste mai multi barbati (repet, altfel pe fiecare), ei nu-i sunt recunoscute disponibilitatile si rafinamentul emotional. Dimpotriva, este considerata superficiala, imatura, frivola, curva. Daca un barbat iubeste mai multe femei (altfel, da?), este egocentric, desfranat, vicios, narcisist. Nimeni nu vede ca inima lui s-a extins, sentimentele s-au imbogatit, ca ceva a inflorit in sufletul lui sau in aura lui (pentru clarvazatori).
Iubirea este ceva atat de bun, atat de hranitor, atat de frumos incat ar trebui incurajata sa se desfasoare, sa se raspandeasca. Am trai intr-o lume, cum altfel, mai iubitoare, ceea ce nu mi se pare deloc un pericol.
Insa lucrurile stau exact pe dos. Partenerii de cuplu se pot iubi intre ei, insa nu mai mult, un parinte isi poate iubi copiii, insa nu si pe ai altora. Este ca si cum nu ai avea voie sa respiri decat daca sotia este de fata si ar fi interzis sa mananci daca partenerul lipseste.
Aceste imagini sunt evident absurde. Totusi nu simti ca ele se refera la tine?
Tocmai pentru ca aceste experiente nu-mi sunt straine pot sa vorbesc despre ele. Se intampla peste tot unde exista barbati si femei laolalta cu reguli si norme elaborate cu mult timp in urma si mentinute inconstient in zilele noastre.
In inima acestor experiente sta culpabilitatea, sentimentul ca faci ceva rau daca iti dai voie sa iubesti, daca vibrezi pe aceeasi lungime de unda cu mai multi oameni, daca esti atras de mai multe persoane pe care societatea nu a inscriptionat “sotul meu/sotia mea”. Insa ce poate fi rau sa privesti cu dragoste pe cineva, oricine ar fi el sau ea, sa-i atingi cu tandrete mana sau buzele, sa-i oferi timpul si resursele tale intr-un fel care ii permite sa se dezvolte, sa inteleaga mai mult.
Cine are de suferit daca iubirea devine mai larga, mai prezenta. Daca iubita, prietena sau sotia atinge cu dragoste pe altcineva cine este cel care sufera?
Asa este. TU suferi. Tu te simti inselat, abandonat, nerespectat, ti se pare ca nu mai contezi, ca nu mai esti important. Cat de ciudat este totul! Ea se bucura cu altcineva si tu suferi. Nu e ceva extraordinar? Cum poate bucuria pe care doi oameni o traiesc sa raneasca pe al treilea?
Nu, acest lucru nu este posibil. Tu esti ranit nu de bucuria lor, ci de propriile tale dorinte. Iar pentru aceste dorinte nu ei sunt responsabili, ci tu! Tu esti cel care doreste sa posede, sa controleze, sa aiba exclusivitate, sa traiasca fuzional, sa evite singuratatea, tu ai nevoie de cineva din exterior sa-ti confere valoare, sa aiba grija de tine, sa se conformeze.
Toate aceste dorinte le camuflezi in spatele lui “Dar o iubesc”. Stimabile, pe cine incerci sa pacalesti? Tu nu o iubesti, ci o doresti. Daca studentii mei isi vor mai aminti de mine, sper sa o faca asa: “Aha, profu ala care ne tot spunea ca TE IUBESC nu este totuna cu TE DORESC”.
Iubirea nu reclama, nu revendica, nu solicita libertate. Iubirea ofera, stimuleaza, creste libertatea. Tu iubesti si celalalt se cunoaste mai bine pe sine, devine mai constient de resurse si capacitati, isi depaseste limitele.

Este viata o lupta?

“Oamenii sunt tensionati. Tensiunea apare atunci cand urmaresti ceva; relaxarea apare atunci cand lasi calea libera.

Oamenii alearga, alearga din greu, incercand sa obtina ceva de la viata, sa stoarca viata. Nu iese nimic din asta, pentru ca nu aceasta este calea. Nu poti stoarce viata, trebuie sa te predai in fata ei. Nu poti cuceri viata. Trebuie sa fii curajos si sa fii cucerit de viata. Aici, cucerirea este o victorie si efortul de a fi victorios se va dovedi a nu fi altceva decat esecul tau final, total.Viata nu poate fi cucerita, deoarece partea nu poate cuceri intregul. Este ca si cum o mica picatura de apa ar incerca sa cucereasca oceanul. Da. Picatura poate sa cada in ocean si sa devina ocean, dar nu poate sa cucereasca oceanul. De fapt, caderea in ocean, stramutarea in ocean este mijlocul de cucerire.
Oamenii incearca sa gaseasca fericirea, de unde si interesul exagerat fata de corp. Este aproape o obsesie. A trecut dincolo de limitele preocuparii, ajungand la obsesia corpului. Oamenii fac efortul de a avea un contact cu fericirea prin intermediul corpului si acest lucru nu este posibil.A doua problema este ca mintea este competitiva. Este posibil ca, de fapt, sa nu-ti iubesti corpul cu adevarat, ci doar sa ii concurezi pe altii. Pentru ca altii fac anumite lucruri, trebuie sa le faci si tu. Iar mintea americana este cea mai superficiala, cea mai ambitioasa minte care a existat vreodata. Este o minte foarte lumeasca. Acesta este motivul pentru care omul de afaceri a devenit realitatea de prim ordin in America. In rest, totul a ajuns fundal; omul de afaceri, omul care controleaza banii, aceasta este realitatea.
Omul constient traieste in corp, isi iubeste corpul, il sarbatoreste, insa nu este corpul. Stie ca exista ceva in el, ceva care va supravietui tuturor mortilor. Stie ca exista ceva in el care este etern si nu poate fi distrus de timp. A ajuns sa simta asta in adancul fiintei sale. Nu se teme. Nu se teme de moarte pentru ca stie ce este viata. Si nu alearga dupa fericire pentru ca stie ca Dumnezeu ii trimite milioane de oportunitati; nu trebuie decat sa lasi calea libera.Nu vezi ca toti copacii au radacinile in pamant? Nu se pot duce nicaieri si totusi sunt fericiti. Nu pot sa alerge dupa fericire, desigur; nu se pot misca, insa nu vezi fericirea? Nu le vezi bucuria cand ploua, multumirea cand sunt rascoliti de vant? Au radacini si nu se duc nicaieri si totusi viata vine la ei.Totul vine – tu nu trebuie decat sa creezi conditiile; totul vine – doar sa lasi calea libera. Viata este pregatita sa ti se intample si tie. Tu creezi atatea bariere, si cea mai mare bariera pe care o poti crea este fuga. Din cauza fugii si goanei tale, de cate ori viata vine si iti bate la usa, nu te gaseste niciodata. Alergi permanent dupa viata si viata alearga dupa tine, iar intalnirea nu se produce niciodata.”

Ajutor! Osho! Imbatranesc!

“Un sentiment foarte bun referitor la propriul corp ajuta impresionant de mult viata. Te face mai sanatos, mai complet. Multi oameni si-au dat corpurile uitarii; au uitat si cred ca trupul este ceva ce trebuie ascuns sub haine, ceva care trebuie sa fie in permanenta acoperit si nepermis vederii; ceva obscen, impur. Idei absurde, idei nevrotice.Corpul este frumos. Corpul ca atare este frumos; tanar sau batran, nu conteaza.Corpul tanar este mai plin de viata. Corpul batran este mai intelept. Fiecare varsta isi are frumusetea ei; nu are niciun rost sa le compari.Si, mai ales in occident, corpul batran a devenit un concept cat se poate de infricosator, deoarece viata este considerata, pe undeva, sinonima cu tineretea, ceea ce este o prostie. Este mai bine in Orient. Acolo, viata este considerata sinonima cu batranetea, deoarece un om batran a trait mai mult, a trecut prin multe, a iubit mai mult; a cunoscut mai multe anotimpuri ale vietii, suisuri si coborasuri. Tineretea mai are de trait pana la batranete.
Corpul batran poarta cu el toate experientele, cicatricile, gratia care vin prin experientele de maturizare.

Iar din momentul in care incepi sa te bucuri de corpul tau si sa-l iubesti, in orice stadiu s-ar afla, simti brusc ca este din nou frumos si ca elibereaza multe lucruri din interior”.

De dragoste…zice si Osho

Orice legatura cu semnificatia zilei de astazi este…pur intamplatoare.
Dragostea este singura religie, singurul Dumnezeu, singurul mister care trebuie trait, inteles. Cand ai inteles dragostea, i-ai inteles pe toti inteleptii si pe toti misticii din lume. Nu este deloc dificil. Este la fel de simplu ca bataile inimii sau ca respiratia. Vine la tine, nu iti este data de societate. Si asta este aspectul pe care vreau sa il accentuez: dragostea vine odata cu nasterea – dar bineinteles ca este nedezvoltata, asa cum nu este nimic dezvoltat. Copilul trebuie sa creasca.Societatea profita de acest gol. Este nevoie pentru ca dragostea copilului sa creasca; intre timp, societatea continua sa conditioneze mintea copilului cu idei despre dragostecare sunt false. Cand ajungi insa la varsta la care poti sa explorezi lumea dragostei, esti deja plin de atatea prostii despre dragoste, incat aproape ca nu poti deosebi ce e autentic de ce este fals.De exemplu: oricarui copil, oriunde, i se spune ca dragostea este eterna: din momentul in ca iubesti un om, il iubesti petnru totdeauna. Daca iubesti un om si mai tarziu simti ca nu il mai iubesti, nu inseamna decat ca nu l-ai iubit niciodata, de la bun inceput. Asta e o idee foarte periculoasa si gresita a unei iubiri care este pentru totdeauna si in viata nimic nu este pentru totdeauna, singura constanta este schimbarea. Viata este un flux permanent, totul se schimba.Ti-a fost inoculata ideea iubirii eterne, idee care distruge vieti. Te vei astepta la o iubire eterna din partea femeii, iar ea se va astepta la dragoste eterna din partea ta. Astfel, iubirea devine secundara, durata devine principala.O dragoste adevarata se va schimba de asemenea. Pana la iluminare, dragostea ta va fi ca celelalte lucruri: se va schimba.

Daca intelegi ca se va schimba, ca din cand in cand partenerul tau este posibil sa fie interesat de o alta persoana si ca trebuie sa fii intelegator, iubitor, ca trebuie sa-ti pese si sa-i dai voie sa faca asa cum simte fiinta lui…este o ocazie sa-i dovedesti partenerului ca il iubesti.Este atat de simplu de inteles. Cand ati inceput sa va iubiti erati prea tineri, lipsiti de experienta; cum ar putea dragostea sa ramana la fel cand ati devenit mai maturi?
Si dragostea trebuie sa atinga maturitatea. 

Osho despre post si vegetarianism

De cate ori tii post, corpul nu mai trebuie sa munceasca sa digere. In aceasta perioada, corpul poate sa munceasca pentru a elimina celulele moarte, toxinele. Cand corpul nu are nimic de digerat, cand nu ai mancat nimic, corpul incepe sa se autocurete.
Observa-ti corpul atunci cand tii post. Daca postul ajuta corpul, te vei simti mai energic, te vei simti mai viu, te vei simti intinerit si vitalizat.Daca nu te-ai hranit gresit, nu este nevoie sa postesti. Postul este necesar numai atunci cand ai abuzat deja de corp prin obiceiurile tale alimentare – si am facut cu totii asta.
Omul a ratacit calea. Niciun animal nu se hraneste ca omul; fiecare animal are o hrana preferata. Daca iti aduci bivolii in curte, ei nu vor manca decat o anumita iarba. Nu vor incepe sa mance totul si orice. Omul este complet pierdut, nu are nicio atitudine fata de hrana sa. Manaca orice si totul.In mod natural omul ar trebui sa fie vegetarian., deoarece intregul sau corp este facut pentru legume. Omul este descendentul maimutelor, ele sunt complet vegetariene si daca teoria lui Darwin este corecta, atunci omul ar trebui sa fie vegetarian. Regula de verificare: lungimea intestinelor- animalele non-vegetariene au intestinele scurte (leii, tigrii au intestinul scurt deoarece corpul lor a digerat deja hrana inainte de a ajunge in intestin, nu si oamenii).
Daca omul este vegetarian si continua sa manance carne, corpul lui este impovarat.
Ce se intampla cand ucizi un animal? Agonie, frica, moarte,angoasa, anxietate, furie, violenta, triste, – toate acestea i se intampla animalului. Toate acestea se transfera in corpul tau, ca amprente de energie.
In corpul animalului exista un gen de costientizare. Tu te afli pe un plan superior fata de constientizarea animalului si corpul tau, odata cu ingerarea carnii, coboara pe cel mai de jos plan al animalului.
Ar tebui sa mannaci lucruri naturale – naturale precum esti tu. Fructe, legume, seminte, iar frumusetea este ca din acest gen de hrana nu poti sa manaci mai mult decat ai nevoie.

Maturitatea – Osho

Ca in toate cartile sale, si in “Maturitatea. Responsabilitatea de a fi tu insuti”, Osho ne indruma cum sa traim cu folos viata si nu sa o transformam intr-o moarte lenta, treptata.
“Viata nu inseamna numai sa imbatranesti, inseamna si maturizare, sa patrunzi adanc in tine, acolo unde iti sunt radacinile.”
Si aceasta se face prin meditatie, adica “sa intri in nemurirea ta, sa intri in vesnicia ta, sa intri in Dumnezeirea ta.”Cand eram mai tineri aveam inocenta, puteam sa ne bucuram de tot ce era frumos in natura, nu eram stapaniti de ambitii, dorinte. Dar viata, educatia, societatea ne-a schimbat, ne-a facut destepti, vicleni, puternici. Abia cand incepem sa imbatranim, intelegem desertaciunea vietii pe care o ducem si realizam bucuria unei vieti linistite, capatate prin meditatie. Prin meditatie, ne apropiem de natura, de suferintele aproapelui, ne vedem greselile, putem sa ne bucuram in orice zi a anului nu numai in cele de sarbatoare.

“Pe masura ce linistea ta creste, cresc si iubirea si bunatatea ta fata de lume; viata ta este clipa de clipa un dans, o bucurie, o sarbatoare.”Sa redescoperim bucuria unei intalniri, frumusetea artei, splendoarea naturii, sa observam lucrurile simple, de care sa ne minunam, sa fie viata noastra o continua sarbatoare.

“Sa faci totul in mod creator, sa transformi raul in bine, asta numesc eu arta de a trai.”Cel ce va duce o viata plina de bucurii, de iubire, de frumuseti, va beneficia si de o moarte frumoasa, o moarte acceptata si nu ca pe o tragedie. Viata o traim atat cu rele cat si cu bune; trebuie doar sa ignoram raul si sa deschidem ochii mari catre tot ce este frumos si bun.“Viata este foarte simpla, e un dans plin de veselie… este o rasplata, si este oferita numai celor care au castigat-o, numai celor care o merita.”Osho ne spune ca nu putem sa ajungem la maturizare daca nu ne recastigam inocenta copilariei. Maturizarea este o renastere spirituala, o recuperare a acelei stari de curatenie a sufletului avuta in copilarie. Multi isi pierd inocenta dar foarte putini o recastiga.

“Omul matur nu moare niciodata. De fapt, izbindu-se de stanca maturitatii, moartea e cea care moare.”Toare religiile lumii ne spun ca sufletul este nemuritor si doar trupul imbatraneste si moare. Maturizarea este constientizarea si acceptarea starii de bucurie si suferinta, de nastere si moarte, de prezent si trecut, sau un viitor probabil.

“Orice ar veni, ramai linistit intr-o stare de acceptare deplina.”Deci sa acceptam schimbarea, aceasta miscare continua de la bine la rau si invers, sa acceptam imbatranirea trupului, dar sa ne bucuram de evolutia, maturizarea sufletului. Totul merge inainte, daca stim sa alegem calea iubirii, cunoasterii de sine,a meditatiei. Doar la omul matur apare adevarata iubire, el o ofera in mod neconditionat, caci la el iubirea nu e o nevoie ci un prea-plin, o revarsare.

Osho- 10 porunci-2

Despre acest subiect am mai vorbit, dar pentru ca a avut succes, si pentru ca niciodata aceste “porunci” nu sunt in plus, revenim cu ele updatate, traduse si interpretate din punctul altcuiva de vedere.O idee recurenta in opera lui Osho este libertatea. Libertatea fata de reguli, aproape nesupunerea, indepartarea de regulile sociale inutile si restrictive, imbratisarea vietii si aspectelor ei senzuale, eliberarea de ego, de restrictile religiei in forma ei dogmatica. Pe fondul acesta, el respinge tot ceea ce este impus, regulile si limitarile trasate impotriva naturii umane.Totusi, doar de amuzament, daca ar numi 10 porunci, iata care ar fi:1. Nu asculta porunca nimanui, decat daca este in acord cu ceea ce gandesti tu insuti.
2. Nu exista un Dumnezeu, altul decat Viata insasi.
3. Adevarul este in tine, nu-l cauta in alta parte.
4. Dragostea este rugaciunea adevarata.
5. Sa devii neant (fara ego) este calea spre adevar. Neantul este mijlocul, scopul si desavarsirea.
6. Viata este acum si aici.
7. Trezeste-te pentru a trai.
8. Nu inota, pluteste.
9. Mori in fiecare moment pentru a fi nou in fiecare moment.
10. Nu cauta. Ceea ce este, este. Opreste-te ca sa vezi.

Osho: Echilibrul corp-minte

Subtitlul cartii lui Osho este “Folosirea mintii pentru vindecarea corpului”, asta in conditiile in care “corpul este sufletul vizibil si sufletul este corpul invizibil”. Din nefericire, religiile au fost intotdeauna impotriva corpului, considerandul nedemn de maretia sufletului. Chiar si viata pe care o traim aici, pe Pamant, este ceva trecator fata de eternitatea de dupa moarte. Si este posibil sa fie asa, insa de ce nu am alege sa ne bucuram de ea, sa ne bucuram simturile si sa o traim cat mai bine si mai frumos posibil?“Omul are nevoie de un corp mai bun, de un corp mai sanatos.
Omul are nevoie de o fiinta mai constienta, mai alerta.
Omul are nevoie de tot conforul si luxul pe care viata este gata sa le ofere.
Existenta este pregatita sa-ti ofere paradisul aici si acum, insa tu tot amani – totdeauna pana dupa moarte”.

Medicii si oamenii de stiinta au ajuns sa recunoasca ceea ce bunul simt ne-a spus dintotdeauna – ca exista o puternica legatura intre minte si corp. “Totul se petrece doar in mintea ta”, insa scoala medicala occidentala are cateodata un punct de vedere mecanicist in privinta omului: el este o masinarie si tratamentul se aplica doar pentru tratarea simptomelor, insa adevarul este ca omul este un intreg, corp, minte, suflet si tratamentul ar trebui sa fie holistic, sa trateze la toate nivelurile.“Asculta-ti corpul, urmeaza-l, nu incerca in niciun fel sa-l domini. Corpul spune “opreste-te! Nu mai manca”. Tu continui sa mananci; iti asculti mintea. Mintea spune: “Este foarte gustos, delicios. Inca putin”. Stomacul spune :”Stop! Ajunge!”, mintea insa “Uite ce gust. Inca putin…”. Daca asculti corpul, 99% dintre probleme vor disparea si procentul care mai ramne va fi reprezentat doar de accidente, nu de probleme reale.
Corpul ne slujeste din prima clipa a vietii si este adevarat ca nu suntem tot una cu corpul nostru, ca avem nivele mai inalte, insa de ce ai dispretui si nu ai ingriji si trata frumos acest sistem care te ajuta si pe care te bazezi non-stop? Ai nevoie de acest vehicul, indiferent cat de inalt este scopul tau sau cu atat mai mult.“Astfel majoritatea problemelor au doua aspecte: pot sa fie abordate pe calea mintii si pe calea corpului. Si pana acum, aceasta a fost practica in lume: cativa oameni cred ca toate problemele sunt ale corpului – fiziologii, pavlovienii, comportamentalistii… Ei trateaza corpul si, desigur, in 50 % din cazuri, au succes. Si spera ca pe masura dezvoltarii stiintei, vor avea un succes mai mare, insa niciodata nu vor avea succes de peste 50%; nu are nicio legatura cu dezvoltarea stiintei…. Intr-o luma mai buna, fiecare persoana a carei meserie este tratarea corpului va sti ca suntem un intreg si niciun nivel al nostru nu trebuie neglijat”.

Osho- constientizarea

La fel ca in toate conferintele sale, Osho ne invata si in aceasta carte sa ne bucuram de viata, de iubire, de meditatie, de frumusetile lumii. E nevoie sa invatam sa tacem, astfel omul se trezeste, incepe sa constientizeze starea sa sufleteasca, pe cand atunci cand mintea clocoteste de ganduri, omul va fi adormit, adica orb la adevaratele valori, la frumusetea vietii. Nici atunci cand nu dormim, nu suntem treji, atata timp cat ochii launtrici nu se deschid, atata timp cat nu avem sufletul plin de lumina, atata timp cat nu constientizam cine suntem.Toti budhistii au spus: Trezeste-te; elaborand metodele necesare constientizarii. Dar pentru a ne trezi e nevoie de un efort mare, chiar de un soc, care sa ne transfere in starea de liniste, meditatie, izolare de clocotul vietii. “Tacerea este spatiul in care omul se trezeste, iar mintea zgomotoasa este spatiul in care omul ramane adormit.”
Osho ne indeamna sa selectam dintre placerile vietii, pe cele inalte precum: iubirea, meditatia, frumosul, extazul. Sa alegem valoarea si nu nonvaloarea, sa constientizam diferenta dintre ele, sa nu confundam pietrele cu diamantele, sa acceptam si sa ne bucuram de ziua de azi, nu sa sa traim in viitor. De noi depinde sa fim fericiti, impacati cu viata, e nevoie doar sa constientizam frumusetea ei.“Adevaratele comori se afla aici si acum.” Ne-am invatat sa traim mecanic: invatam, muncim,ne distram, dar nu mai suntem atenti, vigilenti, treji la ce se intampla in natura, la ce il doare pe cel de langa noi, la viata noastra. Dar putem sa invatam de la natura: copacii dintr-o padure simt cu ce intentie ai intrat in padure; animalele simt apropierea vanatorului. Daca am elibera creierul de gandurile inutile am putea sa ne intoarcem la starea de constienta, de trezie, in care se aflau Adam si Eva in Paradis. Sa traim clipa, sa acceptam ca in viata nu se intampla numai cum vrem noi, sa nu mai dramatizam si atunci creierul nostru va fi liber sa vada natura, frumusetea unui gest, sa elimine sentimentele negative, sa-si poata controla emotile. Meditatia este cea care ne va conduce pe drumul bun, ea “e singura metoda de a fi constient de trupul tau, de ce faci cu el, de gandurile tale.” Asa se va trezi constienta suprema si vom putea evita caderea, confuzia, visarea, stagnarea, pacatul, vom putea sa ne trezim spiritual.

Reprimarea sentimentelor

Pornind de la definitia din dictionar, ce inseamna a reprima: a curma, a inabusi, a impiedica prim mijloace drastice…
Ce inseamna sa-ti reprimi sentimentele? O facem cu totii si adesea, fara sa ne punem intrebarea. Daca tot va aflati acum, aici si discutam despre acest subiect, hai sa analizam putin cam ce reprimam, de ce si mai ales cu ce pret, care sunt consecintele? Mediul social ne-o cere, dar tot noi suportam efectul.Am intrebat “inteleptii”. Iata ce spun ei:Ce este reprimarea? Discreditarea aruncata asupra sentimentelor voastre spontane, interdictia de a le exprima liber, obligatia de a arbora un chip care nu este al vostru si de a etala trasaturi de caracter pe care nu le aveti. Unde se duc sentimentele reprimate? Au disparut oare? In nici un caz. Ele isi urmeaza drumul in voi pe planuri mai secrete, mai subterane, mai oculte. Sentimentele urmează cai aflate departe de „constiinta morala” si continus sa se prolifereze si sa se intinda. Un razboi fara mila se angajeaza intre profunzimile inconstientului vostru si spiritul vostru rational. Aceasta conflagratie obscura va macina, va epuizeaza energia si are drept rezultat boala psihica. (Osho)Un razboinic are controlul.
Nu asupra altor oameni, ci asupra propriilor sale emotii.
El nu le reprima, ci le exprima.
Fara frica, insa doar la momentul potrivit. (Don Miguel Ruiz, Shaman) Citeste mai mult
Tags: blog, Neale Donald Walsh, Osho, psihologie, reprimare

EU, cel perfect…

29nov2011

“Iata misterul vietii. Niciodata sa nu te simti perfect, niciodata sa nu pretinzi că ai dreptate – sa nu te lasi prins niciodata in capcana asta. Si niciodata sa nu gandesti despre cineva ca greseste, pentru ca aceste doua lucruri merg mana-n mana – daca te simti corect, ii vei condamna intotdeauna pe altii si te vei gandi ca altcineva greseste. Accepta oamenii asa cum sunt. Ei sunt asa cum sunt, cine esti tu sa decizi daca au dreptate sau daca gresesc?”-OshoFiecare suntem un model de perfectiune…pentru noi insine! De aici izvoraste multa suferinta cand ceilalti pur si simplu nu vor sa ne recunoasca valoarea si valorile. Nu detinem noi oare adevarul suprem in ceea ce priveste gusturile, deciziile, alegerile si stilul de viata? Cine nu e ca noi, e impotriva noastra.
La nivelul nostru de constiinta, nimeni nu detine adevarul suprem. Premiza aceasta ne scuteste de multe indoieli si dezamagiri. Cine nu este ca mine, adica toti ceilalti oameni, are tot atat drept sa fie asa cum este, ca si mine.
Plecand de la premisa aceasta, se pot schimba vieti. Inchipuie-ti cum ar fi sa accepti ca si ceilalti au tot atata nevoie sa circule cu masina ca si tine, deci nu te mai superi din cauza traficului, cineva are 10.000 de afaturi cu care te bombardeaza – probabil functioneaza dupa modelul “eu detin adevarul, ceilalti trebuie sa ma asculte!”- poti sa asculti sau nu, in functie de cat de folositor ti se pare, alfel persoana respectiva este libera sa vorbeasca. Sunt multe alte exemple in care sistemele de valori ale oamenilor se ciocnesc, pentru ca oameni suntem, si totusi atat de diferiti.

Osho: spiritualitate fara pret

In meditatie… ca in iubire

Fiinţa umană bajbaie în întuneric. Ea este asemenea unei case in care nu mai straluceste nici cea mai mica flacara, asemenea unei case pierdute in ceata. Ceva s-a stins din interiorul ei. Cu toate acestea, focul se poate aprinde din nou din cenusa.

Ca o corabie aflata in deriva, omul si-a uitat destinatia, nu mai stie ce sa faca. Totusi, cunoasterea – acum moarta – poate fi reinviata din nou in sufletul sau. Nu trebuie sa ne lasam coplesiti de disperare. Cu cat noaptea este mai profunda, cu atat zorii sunt mai aproape.

Iata de ce va adresez o chemare. Treziţi-va, va rog. De ce nu indrazniti sa recunoasteti ca viata voastra este sumbra, obscura plictisitoare? Ea nu are nici o savoare, si ea nu poate fi altfel. Orice bucurie este interzisa unei inimi tulburate, nelinistite.

In primul rand: traiti in prezent. Rezistaţi obiceiului de a va gandi la trecut sau la viitor. In cazul in care cedaţi, unica traire care este importanta se va risipi si va trece fara sa va fi adus nimic. Trecutul nu exista, el este doar un efect al memoriei voastre. Viitorul este la fel de inconsistent, el este doar imaginatie. Numai prezentul este real, viu. Adevarul nu poate fi cunoscut decât în clipa. Ca urmare, in timpul zilelor care vor urma, nu vă complaceti nici in amintiri, nici în proiectii. Admiteti odata pentru totdeauna ca trecutul si viitorul sunt simple iluzii. Nimic nu este adevarat in afara de clipa pe care sunteti pe cale sa o cunoasteti. Traiti-o in mod complet, fara nici o retinere.

In al doilea rand: fiti naturali. Sub efectul conditionărilor familiale si sociale, comportamentul vostru a devenit o panoplie de masti. In toate circumstantele va imbracati cu o mantie de ipocrizie, fiinta voastra reala v-a devenit incetul cu incetul, straina. Eliberati-va de toate definitiile sociale care v-au fost lipite pe spate si care v-au rigidizat. Voi sunteti ceea ce sunteti, pur si simplu. O fiinta umana obisnuita, fara nume, fara familie, fara prerogative, fara maretie sau josnicie deosebita. Invatati sa traiti ca un barbat sau ca o femeie oarecare, caci in realitate sunteti aşa cum sunteţi. Nu renuntati la viata sociala, job si familie, realizati doar ca sunteti deasupra lor.

In al treilea rand: meditati. Intindeti-va pe podea. Inchideti ochii si lasati-va cuprinsi de relaxare. Spuneti-va timp de doua minute ca respiratia voastra devine lenta si regulata. Ea se va supune. Apoi spuneti-va ca miscarea gandurilor voastre devine mai lenta, ca se opreste. Aceasta autosugestie va provoca o relaxare totala a organismului vostru. Cand mintea voastra va fi perfect calma, deveniti martorul atent al fiintei voastre launtrice, observati totul cu o constiinta vigilenta. Aceasta „privire” neutra si tacuta va va revela pe voi, voua insiva.
Observati deci cu claritate in ce măsura gandirea si meditatia sunt opuse. Una se indreapta spre ceea ce este exterior si strain celui ce gandeste. Cealalta se indreapta spre interior. Ratiunea este o unealta buna pentru a percepe tot ceea ce este „altceva” decat voi insiva. Meditatia este calea cunoasterii de sine. Confuzia dintre aceste doua notiuni este frecventa.
Tin sa va atrag atentia, deoarece este o eroare foarte grava. Meditatia este starea de ne-faptuire, starea de „a fi” si nu starea de „a face”, repausul luminos in echilibru inalterabil care constituie inima fiintei voastre. Cu toate ca termenul „meditatie” sugereaza un fel de initiativa, meditatia nu are nimic in comun cu actiunea. Ar fi gresit sa spun ca am „practicat” meditatia; corect ar fi sa spun ca am fost „in” meditatie. Este la fel ca iubirea (in love).

Cartea „Trădarea Securității”, scrisă de profesorul Corvin Lupu, a stârnit dispute

 

Drept la replică: răspuns unor afirmații ale generalului Iulian Vlad

 

În numărul 25/2016 al revistei „Vitralii-lumini și umbre” a fost publicat un interviu luat din redacție d-lui general Iulian Vlad, fostul șef al Departamentului Securității Statului, în care a făcut referire la unele rezultate ale cercetărilor mele publicate în cartea Trădarea Securității în decembrie 1989. Conducerea revistei (director Filip Teodorescu și redactor șef Paul Carpen) a refuzat să publice textul pe care l-am trimis redacției cu titlu de drept la replică.

Este pentru prima oară când fostul șef al D.S.S. se adresează direct cititorilor acestei reviste, apărându-și calm dar cu multă determinare „cauza”, respectiv ideea că și-ar fi făcut datoria și nu ar fi trădat. Această „ieșire la rampă” a generalului Vlad, ca și cea de la Universitatea din Târgu Jiu, din toamna anului 2015, s-a produs după apariția cărții mele Trădarea Securității în decembrie 1989, București, Editura Elion, 2015.

Sunt multe de spus și multe de scris despre afirmațiile făcute de generalul Vlad în conferința de la Târgu-Jiu, cât și în interviul publicat de revista „Vitralii-lumini și umbre”. Eu am să mă rezum la aspecte concrete, care privesc direct afirmațiile defăimătoare la adresa cărții mele, menționată mai sus.

Generalul Vlad a fost un militar în slujba României, dar nu militar în slujba României (a poporului) generic, sau după mintea/părerea/opțiunile domniei sale. A fost în slujba țării în virtutea unor legi, regulamente și alte acte normative (ordine). La elaborarea unora dintre ele, a participat personal, pe parcursul întregii perioade 1977-1989, cât s-a aflat la vârful Securității, ca adjunct sau ca șef al D.S.S. De exemplu, Ordinul 2600/1988, unul din cele importante pe linia restabilirii și menținerii ordinii publice, l-a propus personal, în cea mai mare parte. Aceste legi erau ale României, nu erau ale Ceaușeștilor. Dacă ar fi avut probleme de conștință privitor la obligațiile sale de a apăra ordinea constituțională, țara și pe conducătorul țării și avea „sensibilități” (pe care eu știu că nu le avea), putea să demisioneze.

În decembrie 1989, generalul Vlad a dat ordine pentru ca Securitatea să nu-și îndeplinească atribuțiile de prevenire, de restabilire și de menținere a ordinii publice, de apărare a sediului puterii și a șefului statului, de a nu pune în executare planul de acțiune pentru situațiile de stare de necesitate, de a nu interveni în conformitate cu legile, regulamentele și ordinele în vigoare. Toate acestea sunt acte de trădare, unele dintre ele săvârșite începând cu mult timp înainte de evenimente, ceea ce demonstrează premeditarea și caracterul de formă continuată a infracțiunii de trădare. Cartea menționată mai sus le explică pas cu pas.

La Târgu-Jiu, dl. gl. Vlad a afirmat că în 17 decembrie, la Timișoara, a ordonat Trupelor de Securitate să iasă în stradă fără muniție (neregulamentar) și apoi să se retragă în cazarmă, a mai spus că în 21 decembrie, la București, la baricada din zona Sala Ion Dales-„Intercontinental”, a dat ordin ca Trupele de Securitate să nu acționeze, că în dimineața de 22 decembrie, la C.C. al P.C.R., a dat ordin forțelor din M.I. care apărau sediul puterii (C.C. al P.C.R.) să se retragă în cazărmi… „Dar n-am trădat!”, a încheiat gl. Vlad. Ce-i asta? Ofensă adusă minimei noastre inteligențe!!! Adresându-se fostului președinte al României, conspiratorul Ion Ilici Marcel Iliescu, printr-un memoriu, gl Vlad nu și-a permis această ofensă și a recunoscut că a trădat, implorându-l pe președinte să-l judece politic și nu juridic, menționând că o judecată juridică l-ar fi condus la condamnarea le moarte, atunci încă în vigoare (Vezi Cristian Troncotă,Duplicitarii, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Elion, 2014, pp. 366 și 368).

Am cercetat cu atenție evenimentele. Am avut acces la surse pe care generalul Vlad doar le bănuiește. Tot ceea ce afirmă despre „cazul Milea” este fals și dorește să ascundă complicitatea unor cadre din Securitate la asasinarea lui Vasile Milea, ultima barieră în calea realizării loviturii de stat și a acaparării României de către conspiratorii pe care i-a ocrotit Securitatea și de către agenții statelor străine care au transformat România într-o umilă colonie a lor. Să nu uităm că nici un cadru de securitate, nici complicele la crimă cpt. Vătămănescu (ofițer al Securității) nu acționau fără ordin. În sediul C.C., toată Securitatea, în acele momente, nu mișca un deget fără ordinul sau aprobarea generalului Vlad. Despre complicitatea unor cadre din Securitate la asasinarea generalilor Nuță și Mihalea Velicu, nu ne spune nimic dl. general, iar despre asasinarea lui Trosca, dl. general ne spune doar că a fost chemat din ordinul gl. Militaru, dar nu ne spune că cel care l-a chemat era col. de securitate Gheorghe Ardeleanu (Moise Bula), comandantul U.S.L.A. Acțiunile ordonate de generalul Iulian Vlad s-au racordat perfect cu acțiunile trădătorilor din Armată (în principal, Stănculescu, Dinu, Eftimescu, Hortopan, Pârcălăbescu) și cu acțiunile serviciilor secrete străine care acționau în România nederanjate de Securitate. Cu mulți ani în urmă, la Mediaș, unde îl invitasem pe generalul Vlad într-o plimbare, în compania a doi martori, a declarat că a purtat discuții telefonice și la Moscova și la Washington, de unde i s-a spus ce are de făcut. Martorii trăiesc și sunt sănătoși. I-am revăzut recent. Și asta este tot trădare.

Scriind fraze grele (de exemplu: „O mizerie mai mare decât această carte n-am întâlnit. E de la un capăt la altul minciună, dezinformare și ofense…”), dl. Vlad se compromite odată în plus și cu totul. Cartea se bazează pe sute de documente de arhivă, cărți, investigații jurnalistice, memorialistica unor actori ai evenimentelor, mulți dintre ei ofițeri de securitate. Toate documentele sunt false? Toate cărțile din bibliografie sunt „mizerii”? Toți memorialiștii mint, afară de dl. Vlad? Cartea aduce sute de argumente. Toate sunt false? Răspund eu la aceste întrebări: dl. general Vlad, pe care îl cunosc bine, apără o cauză pierdută, cu prețul de a se compromite și mai tare, de fapt, cu orice preț. Acești securiști din aripa trădătoare a Securității sunt capabili să nege adevărul și dacă ar fi picați cu ceară.

După 26 de ani de manipulare, unii dintre trădători au crezut că adevărurile lor vor rămâne cunoscute doar de cei care au interesul să le ascundă în continuare. S-au înșelat. Adevărul iese mereu la lumină, chiar dacă multe dintre detaliile lui se îngroapă împreună cu unii dintre autorii evenimentelor, când aceștia coboară în mormânt. Coloana vertebrală a adevărului suportă detaliile lipsă ale evenimentelor.

Mă opresc aici. Pentru cine dorește adevăr, este suficient. Cine nu-l acceptă, va contrazice și va minți în continuare. Revista „Vitralii-lumini și umbre” se compromite în continuare, cenzurând, modificând conținutul articolelor, sau refuzând dreptul la replică. Cât despre proiectul inițial de a publica nu numailuminile, ci și umbrele istoriei Securității, nici vorbă! Cu un redactor șef minoritar etnic și admirator al fostului său șef, Mihai Pacepa, nu avem nimic în plus de așteptat. Revista încearcă doar o prezentare idilică a fostei instituții, ceea ce nu este proiectul ei inițial.

Doresc să îmi exprim din nou, ca și în carte, respectul pentru miile de lucrători de securitate care nu au fost implicați cu bună-știință în actele de trădare, care au muncit cu devotament, fără să știe că undeva, acolo sus, cineva pregătește marea trădare a României, fără să se gândească la urmări. Pe mulți asemenea ofițeri i-am cunoscut și eu. Unii dintre ei s-au supărat foarte tare, au căzut la pat, iar unii dintre aceștia au murit! Așa a fost cazul fostului șef de la Serviciul „F”-Sibiu, col. Vecerdea.

Comandanții celor pe care poporul român i-a plătit și i-a răsplătit pentru a apăra țara, au ales să pactizeze cu inamicii externi și interni și să înfeudeze România. Repet ce am scris și în carte: în decembrie 1989, nu a fost trădat doar Nicolae Ceaușescu, ci a fost trădată România!

                                                                                                 Prof. univ. dr. Corvin Lupu

 

Drept la replică refuzat de revista „Vitralii – lumini și umbre” a veteranilor din Serviciile Române de Informații

 

Stimate Domnule Marius Albin Marinescu, Director al publicațiilor „Justițiarul” și „Justițiarul sibian”, Ca urmare a faptului că redacția revistei „Vitralii – lumini și umbre” mi-a refuzat publicarea unui drept la replică, vă trimit următorul text-drept la replică, cu respectuoasa rugăminte să îl publicați.Cu deosebit respect,                                                                                                  Prof. univ. dr. Corvin Lupu  

Drept la replică

                Scrisoare adresată domnului col. (r) Filip Teodorescu

                                                                                          Motto: „Adevărul supără pe om”

 

                        Domnule Președinte ACMRR-SRI, Col. (r) Filip Teodorescu,

Am citit textul pe care l-ați publicat în nr. 25/2015 al revistei „Vitralii” și solicit un drept la replică, pe care deontologia vă obligă să mi-l acordați.

Din capul locului, apreciez faptul că aceste „clarificări” ale dumneavoastră sunt mici detalii, în nici un caz „greșeli impardonabile”, cum le credeți dumneavoastră. Coloana vertebrală a lucrării, fondul ei, este neatins de „clarificările” dumneavoastră. Mă bucur pentru dumneavoastră, în calitatea mea de colaborator al revistei „Vitralii” și al A.C.M.R.R.-S.R.I., că nu ați contrazis ideile de fond ale cărții: comandanții Securității au încălcat grav legislația care le preciza atribuțiile; Securitatea a fost racordată la acțiunea de declanșare a revoltei populare și Securitatea a fost, alături de trădătorii din Armată, factorul principal al arestării președintelui României și dării lui pe mâna asasinilor săi, printre care s-au găsit și doi reprezentanți ai fostei Securități, Virgil Măgureanu și Gelu Voican-Voiculescu, cel care vorbea demonstranților de pe o mașină a Securității. Mă bucur că nu ați contrazis tentativele unor reprezentanți de vârf ai Securității de a-l înlătura pe Nicolae Ceaușescu, încă din anul 1972, că nu ați contrazis faptul că unii dintre denigratorii lui Ceaușescu de la Radio „Europa Liberă” erau agenți ai Securității etc. etc. Mă bucur, de asemenea, că nu ați mai contrazis existența unui conflict de lungă durată între Nicolae Ceaușescu și Securitate, așa cum ați făcut-o în 2014, când ați oprit de la publicare un articol dedicat acestui conflict important. Dacă ați fi contestat aceste realități, v-ați fi compromis tare.

În al doilea rând, oricâtă îngăduință aș avea, nu pot să accept tonul peiorativ al textului dumneavostră, privitor la calitatea mea de cercetător științific și îl consider jignitor. Eu chiar sunt cercetător științific, în cadrul unui Centru de Cercetări Științifice al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, Departamentul de Relații Internaționale, Științe Politice și Studii de Securitate, unde sunt titular de zeci de ani și profesor plin de mulți ani. Sunt cercetător științific de Istorie, nu sunt jurist făcut prin diferențe la FF, ca dl. Rogojan, subinginer, ca dl. Stoenescu, sau fantomă, ca dumneavoastră. Ați folosit de 7 (șapte) ori aluzia peiorativă la calitatea mea de cercetător științific, ceea ce nu vă onorează. Dacă în circuitul militar închis în care ați lucrat dumneavoastră se acceptau și asemenea atitudini, în viața intelectuală publică de astăzi, ele nu se admit.

Privitor la detaliile la care vă referiți dumneavoastră, doresc să fac și eu câteva mențiuni. Rămân convins că A.C.M.R.R.-S.R.I. este o creație a S.R.I., nu a fostei Securități și fiind o creație a S.R.I., nu se putea înființa fără aprobarea S.R.I. Cred că acest lucru vi l-a spus personal dl. director George Cristian Maior, fost colaborator al cadrelor didactice ale colectivului condus de mine. Sper și eu ca ofițerii de informații să fieloiali „țării și poporului”, nu generic, cum spuneți dumneavoastră, politizând, ci loiali pe baza legislației în vigoare, pe care să o respecte și acum și în viitor, cu sfințenie și, în nici un caz ca în decembrie 1989.

Privitor la afirmațiile mele despre lt. col. Gabriel Anastasiu, lucrurile sunt limpezi. Ca istoric mă ocup și cu morții, nu numai cu cei vii. În deontolgia jurnalistică, într-adevăr, sunt situații în care nu se pot aborda persoane care nu sunt de față, care nu pot să dea replici, iar în doctrina creștină, despre morți numai de bine. La istorie este altfel: sunt analizați și morții și cei vii. Istoria cuprinde mult mai mulți morți decât oameni vii. Dar este cert că Gabriel Anastasiu a mințit când a afirmat că nu au fost străini implicați în evenimentele din decembrie 1989, la Timișoara, sau oriunde altundeva în România. Șeful lui direct, dl. col. Gh. Rațiu, scrie într-o carte cum i-au identificat, pe unii i-au anchetat etc. și că a lăsat în fișetul său dosarele cu toate datele culese despre provocatori străini care au acționat în România. Apoi, există foarte numeroase declarații ale altor actori implicați, inclusiv interviuri date de dumneavoastră personal, în care se arată rolul foarte mare, chiar decisiv, al agenților străini în evenimente, iar răposatul Gabriel Anastasiu declara, sub jurământ mincinos, că nu a fost implicat nici un străin. Apărați cauze moarte, domnule președinte! Cât despre avansarea lui Anastasiu la gradul de colonel, în timpul detenției, când era acuzat de genocid, o recunoașteți și dumneavoastră, doar că o motivați în alt fel decât mine, ceea ce este nerelevant. Istoria nu insultă pe nimeni. Dacă vreți să mă contraziceți științific, vă rog să prezentați alte documente decât cele pe care le-am citat eu, în care Anastasiu recunoaște adevărul. Așa se contrazice în știință. Până atunci, rămâne cum am stabilit: Anastasiu a mințit în fața anchetatorilor și a instanței și a fost avansat la gradul de colonel în penitenciar, nu altundeva. Deci, este „clar”, ca să vă citez pe dumneavoastră.

Privitor la rapoartele dumneavoastră adresate d-lui gl. Iulian Vlad, prin intermediul gl. Emil Macri, spuneți că nu aveați atribuții privitor la agenții străini din statele socialiste și mă acuzați că nu am înțeles nimic, vă răspund cu o întrebare: despre care din agenții altor servicii secrete străine, alții decât cei din statele socialiste, ați făcut vorbire în fața anchetatorilor, a instanței militare sau a Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”? Vă răspund tot eu: despre nici unul și erați sub jurământ… Este cert că ați făcut toate declarațiile în conformitate cu dorințele conspiratorilor și ale puciștilor care au luat puterea în România și care, ulterior, în compensație, v-au numit în funcția de prim-adjunct al directorului S.R.I. Eu merg mai departe și, chiar dacă dumneavoastră spuneți că nu am „înțeles nimic”, afirm cu tărie: după 22 decembrie 1989, în toată perioada în care a continuat să existe Uniunea Sovietică, decidenții din sistemul de Siguranță Națională, adică președintele Ion Ilici Iliescu, consilierul prezidențial pentru Securitate Națională, gl. Vasile Ionel, ministrul Apărării, Nicolae Militaru (Lepădat) și directorul S.R.I., Virgil Măgureanu (Imre Asztalos), toți fiind agenți sovietici dovediți, au numit în toate funcțiile importantenumai oameni de mare încredere ai Moscovei, membrii ai agenturii ei din România. Nu mai citez toți investigatorii care au ajuns la această concluzie.

Contrazicându-mă privitor la ofițerul Ilie Nicolae, nu ați observat nota de subsol care menționa că informația a fost preluată de mine din cartea fostului maior de securitate Radu Tinu. Deci, certați-vă cu Radu Tinu. Oricum, Ilie Nicolae a fost o vreme C.I.-st al Penitenciarului „Popa Șapcă”, ceea ce recunoașteți și a și aruncat petarde asupra demonstranților, ceea ce afirmă Radu Tinu. Am scris corect. Dumneavoastră ați completat doar că înainte de a fi C.I.-st, a fost ofițer M.Ap.N., ceea ce au fost și alți numeroși ofițeri de securitate și de miliție. Nu știu până acum și nici nu am scris, ce vroia de fapt Ilie Nicolae: să-i întărâte pe revoltați, sau să-i reprime? Oricum, este tot numai un mic detaliu.

Privitor la asasinarea lui Petre Moraru, pe care dumneavoastră o contestați, fără să fi fost în celulă cu el, afirmați că aș fi scris că a fost asasinat pe 31 decembrie 1989. Nu! A fost asasinat pe 31 ianuarie 1990. Pe 31 decembrie 1989, lt. col. Atudoroaie nu era încă revenit în acea celulă. Acesta din urmă a fost arestat în 22 decembrie 1989, eliberat în 23 decembrie 1989 și folosit în diverse misiuni, după care a fost retrimis în celulă cu Petre Moraru, iar ulterior, după asasinarea acestuia, a fost din nou eliberat și recuperat de Virgil Măgureanu, care l-a numit în funcții foarte mari, așa cum am arătat în lucrare. Un fel de „joacă de-anchisoarea”… Despre detaliile pe care nu le-am prezentat în carte, ale morții colonelului Petre Moraru, rămas devotat legislației, jurământului și ordinelor comandanților săi, până la moarte, am să scriu altădată. Dar determinarea cu care dumneavoastră, ca și dl. gl. Iulian Vlad, ca și alți actori implicați în evenimente, combateți asasinarea lui Milea, a lui Moraru și a altor militari care nu s-au raliat loviturii de stat și au respectat legislația, trezește nedumeriri și întărește concluziile privitoare la posibile implicări ale Securității în moartea acestora. De altfel, privitor la asasinarea lui Milea, a lui Nuță, a lui Mihalea și a lui Trosca, am dovedit în carte, fără putință de tăgadă, că au fost implicați decisiv și reprezentați ai Securității.

După cum am arătat, dumneavoastră ați fost numit prim-adjunct al directorului S.R.I. și nu ați fost o excepție de la regula de a se numi numai oameni de mare încredere ai conspiratorilor. Încrederea v-ați cucerit-o prin ascunderea adevărului în fața anchetatorilor și a instanței. În afara complicilor conspiratorilor, nimeni nu a avut nici un fel de acces în sferele înalte ale puterii. Acest lucru a fost recunoscut și în paginile revistei „Vitralii”, pe care o conduceți și în care prezentați doar luminile Securității, nu și umbrele, care au rămas doar un proiect inițial neîndeplinit. Dau ca exemplu un articol memorialistic al d-lui Mihai Montanu. Ca urmare, afirmația dumneavoastră: „scenarita înţeleg că este boală grea”, care se dorește să minimalizeze afirmațiile mele, va primi următorul răspuns: da, domnule președinte, toate evenimentele din decembrie 1989 și din perioada care a urmat au cuprins scenarii, din păcate, multe și urâte, făcute cu rea intenție, pentru acapararea României de către grupul pro-sovietic din care ați făcut și dumneavoastră parte. Ar fi fost totul bine și scenariile acceptabile de către istoria României profunde, dacă acest grup de putere și de interese nu ar fi lichidat economia și finanțele României și nu ar fi închinat țara străinilor, cu toate bogățiile ei.

La punctul al șaptelea al contestării unor detalii mărunte din cartea mea, dați un citat referitor la o declarație a dumneavoastră, în care afirmați că nu  veți vorbi despre secretele Timișoarei și veți merge în mormânt cu acele secrete. Degeaba vă supărați pe adevăr, domnule președinte, în 24 octombrie 2011 ați declarat explicit în „Evenimentul zilei” că nu vreți să spuneți adevărul despre ce s-a întâmplat la Timișoara. Toată lumea interesată vă poate citi interviul, pe care încercați acum să-l nuanțați. În acest caz, în care nu doriți să spuneți adevărul, eu vă recomand să nu mai vorbiți deloc și să nu mai scrieți nimic despre acele evenimente. Dacă știți adevărul și nu vreți să-l spuneți, nu-și mai au rostul nici alte afirmații. Nu se poate ca să ne citiți pe noi, pe istorici și să ne spuneți că nu avem dreptate și că dumneavoastră, marele deținător al adevărului, nu aveți voie să vorbiți, iar noi trebuie să vă credem pe cuvânt de onoare, fără să ne puteți oferi nici o probă dintre cele acceptate de cutumele cercetării științifice, nici măcar ale investigațiilor jurnalistice, și ele foarte importante. Lăsați-vă de publicistică! Sunteți pe drumul greșit! Faceți deservicii și nici nu aveți pregătirea și nivelul necesar să vă pronunțați privitor la cercetările unor profesioniști ai Istoriei. Nu știu cum nu vă jenați să încercați să-l combateți și pe cercetătorul Cristian Troncotă.

Pe de altă parte, după părerea mea, așa cum au făcut și alții, aveți voie să vă simțiți dezlegat de jurământul față de fosta Securitate, domnule președinte, pentru că Securitatea s-a desființat de peste un sfert de secol și sunteți dezlegat de jurământul de pe timpul comuniștilor, pe care oricum nu l-ați respectat. L-ați dat degeaba.

S.R.I. și S.I.E. nu se revendică a fi urmașele fostei Securități și nu acceptă această etichetă. Ca urmare, nici teoria dumneavoastră că în istoria României a existat un singur Serviciu Național de Informații, unul și același, nu este recunoscută oficial de S.R.I. Eu cred însă că sunt alte motive care îi fac pe principalii actori din fosta Securitate să nu ne spună adevărul despre ceea ce știu, până astăzi. Eu cred că acestea sunt legate tot de conținutul cărții mele și al titlului ei. Faptul că ați continuat să lucrați pentru S.R.I., ca și colegul dumneavoastră Mihai Caraman, agent sovietic dovedit, nu onorează instituția, fiind un gest de îngăduință față de generația dumneavoastră și de recompensă a conspiratorilor ajunși la putere pentru sprijinul decisiv pe care li l-ați dat, în dauna României.

Faceți afirmația că până acum un an și câteva luni am fost băiat bun”, sugerând că acum nu mai sunt. Cartea mea Trădarea Securității… nu infirmă nimic din ceea ce am scris în cartea România în 1989. De la revolta populară la lovitura de stat, apărută în anul 2010. Nu am schimbat nici un sens, ci doar am completat informația, coborând în adâncurile murdare ale evenimentelor. Eu am afirmat totdeauna că Securitatea nu a reprimat revolta populară și, deci, până în 22 decembrie 1989, nu a generat morți și răniți, din rațiuni de reprimare. Până aici, toate bune și ați fost de acord cu mine. Păi cum să fi reprimat Securitatea, dacă ea acționa în direcția încurajării revoltei și a înlăturării lui Nicolae Ceaușescu? Dacă n-ar fi trădat, ar fi făcut munca obligatorie de prevenire, ar fi neutralizat provocatorii străini, vâsautniki și toți agenții care s-au plimbat în voie în lungul și în latul României, de la Iași la Timișoara, de la Timișoara la București, de la Oradea, la Cluj, Sibiu și Turnu Severin etc. Ar fi neutralizat toate provocările, așa cum a procedat Miliția+Armata la Iași, în 14 decembrie, iar Trupele de Securitate ar fi menținut ordinea publică fără nici un fel de problemă. În timpul acestor evenimente, noi, stupid people (l-am citat pe conspiratorul protejat de Securitate, Saul Brukner, deghizat în român sub numele de Silviu Brucan), credeam că avem o Securitate care neutralizează agenții străini și ne apără bogățiile și uriașele acumulări făcute din munca poporului român. Ne-am înșelat. Securitatea s-a raliat acțiunii revoltaților manipulați, agenturilor străine și trădătorilor din Armată, a încălcat legile și l-a arestat pe președintele țării, pe care era obligată să-l apere, nu să-l dea pe mâna criminalilor. Cred că sunteți de acord, domnule colonel (r) Filip Teodorescu, că la Târgoviște nu a fost un proces, ci un asasinat, premeditat și executat de conspiratori și de puciști, inclusiv de grupul de conducere al Securității, din care și dumneavoastră ați făcut parte.

Problema trădării comandanților Securității și a urmărilor ei, cea mai delicată problematică a evenimentelor, am amânat-o mereu de la publicare din dorința de a o pătrunde cât mai bine și cât mai corect. De aceea am ieșit mai târziu cu aceste aspecte, moment în care ați început să mă cenzurați, sau să nu-mi mai publicați articolele, cu toate că eu îmi asumam răspunderea pentru orice eventuale erori, cum se întâmplă la toate publicațiile serioase. Apoi, fără să mă anunțați, m-ați eliminat și din Colegiul științific al revistei, din care am fost rugat să fac parte. De altfel, după ce l-ați eliminat și pe redactorul șef, dl. prof. univ. dr. Cristian Troncotă, am înțeles că în redacție nu mai doriți istorici care să scrie adevărul, respectiv să abordeze atât luminile, cât și umbrele istoriei Securității.

Ultimul punct al textului dumneavoastră, al optulea, cel privitor la faptul că soția gl. Atudoroaie ar fi fiica gl. Pleșiță este, într-adevăr, o eroare a unui memorialist, eroare preluată de mine. Această eroare pe care mi-o asum a fost semnalată cu „tam-tam” și de fostul secretar al comandantului D.S.S., într-un articol pe care l-a răspândit prin toată lumea. Am mai greșit și două prenume, pe care în cartea din 2010 le-am scris corect și, de neînțeles, la corectură, ne-a scăpat și mie și editurii o virgulă, pusă chiar între un subiect și un predicat, de care s-a făcut foarte mare caz. Semnalarea acestor mici erori, accentuez: erori foarte mici, în comparație cu semnificația uriașă a conținutului cărții, respectiv a trădării comandanților Securității din decembrie 1989, mi-a fost utilă și le-am îndreptat deja, astfel că ultimele mii de exemplare tipărite nu mai cuprind aceste erori. Desigur nici în edițiile viitoare ale cărții, nu vor mai apărea.

Din toate disputele verbale pe tema apariției cărții mele, este tot mai evident că adevărul provoacă dureri și supără pe om. Dar cea mai gravă urmare a evenimentelor din decembrie 1989 este traseul României către actualul ei statut internațional de colonie, în cadrul căreia tot ce nu s-a distrus și nu s-a furat nu ne mai aparține nouă, românilor, aceasta petrecându-se pe fondul manipulării poporului de către făptașii din decembrie 1989.

În rest, domnule președinte, vă doresc succes în activitatea de comandă a structurii în fruntea căreia vă găsiți.

 

                                                                               Prof. univ. dr. Corvin Lupu, Cercetător științific

1. JAF DE 35 DE MILIOANE DE EURO. La Sistemul național de irigații s-a furat dublu, cu pază privată

   Paradox sau jaf cu bună știință. Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare a angajat paznici profesioniști, cu milioane de euro, pentru a proteja sistemul de irigații și pe cel de desecare. După ce i-a angajat, valoarea furturilor s-a dublat, creându-se un prejudiciu uriaș.

   Construit în perioada comunistă, singurul sistem care i-ar fi putut ajuta pe proprietari să-și ude culturile, dar să le şi protejeze de viituri, este acum falimentar, după ce a fost devalizat, ani de-a rândul. Indolența șefilor de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF) poate fi considerată atac la siguranța națională, având în vedere că sistemul de irigații și cel de desecare în caz de inundații sunt considerate de importanță națională.

   Până în 2012, 80% din sistemul de irigații și stațiile de desecare erau păzite de angajații Agenţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare. Atunci, pentru că s-a constatat că numărul furturilor ajunsese la o medie de 404 anual, în perioada 2004-2011, șefii Agenţiei Naţionale au luat decizia să angajeze paznici privați.

   Zis şi făcut – în 2011, au fost contractați paznici privați, dar socoteala din ANIF nu s-a potrivit cu aceea de pe teren. În loc să scadă furturile, pagubele au crescut mai ceva ca la jafurile din Vestul Sălbatic, reiese dintrun raport finalizat de Curtea de Conturi a României în iunie 2014.

   Cu „profesioniștii”, furturile s-au dublat

   Inspectorii Curţii de Conturi s-au îngrozit de-a dreptul după ce au socotit, pe hârtie, cât de eficient şi de inteligent a fost gestionat serviciul de pază, timp de doi ani, după angajarea de pază privată. În raportul de control, ei au stabilit că valoarea medie a furturilor din primul trimestru al anului 2014 a fost aproape dublă (1,9 ori) față de media din perioada 2004 – 2011, de la 3,5 milioane de lei la 6,6 milioane de lei. Chiar şi atunci când s-au raportat la moneda euro, rezultatul calculelor privind furturile din patrimoniul ANIF au rămas la fel de îngrijorătoare – cu pază privată paguba a fost de 1,5 milioane de euro pe trimestrul I 2014, faţă de numai un milion de euro, cât era media furturilor din perioada în care ANIF îşi asigura paza din mijloace proprii.

   24 milioane de euro pentru paza păguboasă

   Cifrele sunt cu atât mai halucinante atunci când aflăm că paza privată a costat chiar şi de o sută de ori mai mult decât cea făcută cu proprii angajaţi. „Faptul că numărul furturilor/ distrugerilor nu a înregistrat diminuări semnificative după anul 2011 (așa cum ar fi fost normal), în condițiile în care valoarea alocațiilor bugetare/ cheltuielilor destinate asigurării pazei cu operatori a crescut de 71 de ori în anul 2012 și de 104 ori în 2013 față de 2010/2011, ridică serioase semne de întrebare atât asupra eficacității acestei metode, cât și asupra calității și performanței manageriale de la nivelul centralei ANIF și de la nivelul sucursalelor, cu privire la modul în care a fost contractată, monitorizată și verificată asigurarea pazei prin acești operatori”, se arată în documentul citat.

   Potrivit calculelor inspectorilor, valoarea cheltuielilor destinate asigurării pazei cu operatori economici specializați a fost de 44,7 milioane de lei (echivalent 9,9 milioane de euro) în anul 2012 și de 65,6 milioane de lei (echivalent 14,6 milioane de euro) în 2013. Adunând cele două sume, rezultă că s-au cheltuit din bani de la buget mai mult de 24 milioane de euro pentru a plăti o pază păguboasă. Adăugat la suma furturilor din 2004 încoace, prejudiciul depăşeşte 35 de milioane de euro.

   Furturi de 11,2 milioane de euro în 2004 – 2014

   ANIF a fost, practic, devalizată. Curtea de Conturi a constatat că valoarea pagubelor, numai din furturi, este de aproximativ 42,8 milioane de lei, adică mai mult de 11,2 milioane de euro. „Valoarea pagubelor a însumat aproximativ un milion de euro pe an, în perioada 2004-2011, și respectiv 1,5 milioane de euro în perioada 2012-2013”, se arată în raportul întocmit de inspectori după ce au verificat starea sistemului de irigații și a stațiilor de pompare.

   ANIF: „Ne-am făcut treaba bine”

   Deși jaful este evident, iar concluziile controlului sunt dezastruoase, șefii ANIF suțin că ei și-au făcut treaba cum trebuie și că nu au ce să-și reproșeze.

   Milioane de euro plătiți pe concedieri făcute aiurea și pe încadrări nelegale

   

   În notele scrise de şefii ANIF au apărut explicaţii care probează batjocura faţă de cheltuirea banului public. Conform acestora, s-a ocolit legea în ceea ce privește angajările pentru a merge bine instituția. „Au apărut subiectivismul și abuzuri, ca urmare a inexistenței procedurilor interne de selecție și angajarea pe baza criterilor formalizate, precum pătrunderea în sistem a unor persoane fără pregătirea și experiența profesională necesare”, au constatat inspectorii Curții de Conturi. Mai mult, se arată în raport, cei aduși de la firme private au primit salarii și mai mari decât angajații ANIF, deși unii nu aveau pregătirea necesară.

   Atac la siguranța națională

   Considerat, conform legii, bun al statului de importanță națională, Sistemul național de irigații și desecare a fost distrus sistematic. Indolența actualei conduceri de la ANIF, dar și a celorlalți șefi care s-au perindat de-a lungul anilor, poate costa foarte mult România: creșterea vulnerabilității privind asigurarea și prezervarea securității alimentare naționale, și chiar distrugerea singurului sistem care poate ajuta în caz de secetă sau inundații ca să nu se distrugă culturile agricole. „Dacă tot vorbim, de 20 de ani, de infrastructura României ar trebui să acordăm prioritate infrastructurii agricole. Pentru refacerea sistemului de irigații e nevoie, mai ales, de voință politică”, susțin specialiștii în domeniu

 

Ce ar trebui să ştie românii care pleacă la muncă în Italia. Salariul în agricultură este de aproximativ 52 de euro pe zi

Federația Națională a Sindicatelor din Agricultură atrage atenţia românilor care vor să lucreze în agricultură, în Italia,  că salariul mediu acolo este de 52 de euro pe zi şi că durata zilei de muncă este de 6 ore și 30 de minute. Federaţia oferă asistenţă gratuită celor care vor să plece sau să se reîntoarcă din Italia…Federația Națională a Sindicatelor din Agricultură, Alimentație, Tutun, Domenii și Servicii Conexe, AGROSTAR, atrage atenţia românilor care lucrează sau vor să lucreze în Italia, în agricultură, că au o multitudine de drepturi pe perioada şederii lor în statul european. Potrivir informaţiilor Federaţiei, în Italia, plata pentru o zi de muncă în agricultură este de circa 52 de euro, iar contractul italian prevede o durată a zilei de muncă de 6 ore și 30 de minute.

De asemenea, cine lucrează în agricultură în Italia are drept la șomaj agricol, cei care suferă un accident de muncă au dreptul la o indemnizație,  cei care au copii în țară au dreptul la alocație pentru nucleul familial, iar cei care au cheltuieli medicale în Italia pot beneficia de rambursarea banilor. “”Este bine știut faptul că mulți români care pleacă în Italia să muncească în agricultură ajung sclavi, nu beneficiază de nici un drept, deși legile italiene le prevăd, sunt prost plătiți și asta se întâmplă pentru că nu sunt informați. Acum au posibilitatea să se informeze, ceea ce va însemnă pentru ei un câștig mai mare și anumite drepturi care le fac viața mai ușoară. Federația AGROSTAR consideră că românii care merg să lucreze în Italia au dreptul să beneficieze de toate prevederile legislației italiene”, declară secretarul general al AGROSTAR, Horațiu Raicu.

Agrostar acordă asistență gratuită românilor care vor să muncească în agricultură, în Italia, care muncesc deja în Italia, dar și celor care au muncit în Italia, în agricultură, și vor să se întoarcă în țară. Acest lucru este posibil în urma încheierii, recent, a unui protocol între Federaţie și Federația Muncitorilor din sectoarele agricol și industrie alimentară FLAI-CGIL și Institutul Național Confederal de Asistență INCA-CGIL din Italia.

O viaţă distrusă: în Gulag la 16 ani

MARTA VASILIU

Am primit la redacţie o scrisoare care conţine mărturia unei supravieţuitoare românce a Gulagului, Marta Vasiliu, care a fost arestată în adolescenţă şi condamnată la 10 ani de muncă în Siberia. Povestea sa este una extraordinară prin prisma calvarului pe care l-a trăit nu doar în lagăr, ci şi în perioada de dinaintea revoluţiei din 1989.

 

În anul 1927, părinții mei, originari din Basarabia, județul Bălți, au plecat cu gân­dul de a se stabili definitiv la Constanța, unde tatăl meu s-a angajat ca navigator. Aici m-am născut eu, în 1929, fiind sin­gurul copil la părinți.

 

În 1935, tata a murit într-un accident pe vas. După câțiva ani de văduvie, mama s-a recăsătorit cu un om care avea doi băieți din prima căsătorie (soția lui decedase de mulți ani). În 1940, eu aveam 11 ani, iar băieții tatălui vitreg 18-19 ani. A început războiul, iar amândoi băieții au fost în­ro­lați în armată și trimiși pe Frontul de Ră­sărit, unde au murit, cum se spunea în în­științare, „la datorie“. În urma veştii, ta­tăl vitreg, fiind și bolnav, nu a re­zistat și a murit. Am rămas numai eu cu ma­ma.

Pentru o vreme, în 1941, Ba­sa­ra­bia a fost din nou a noastră. Mă duceam cu mama la bunici, în judeţul Bălți, în fiecare an de sărbătorile Crăciunului, pentru a fi cu toții împreună. În decembrie 1943, am ajuns la bunici. Eram cu toții fericiți, situația era însă critică, pentru că frontul s-a întors, apropriindu-se de Basarabia. În această situație, bunicii i-au spus ma­mei: „Ce rost mai are ca voi, care sunteți singure, să rămâneți în Constanța? Tre­buie să veniți aici, acasă. Aici vă este ros­tul de acum, să fim împreună, mai ales că orașul Constanța este port la Ma­rea Neagră, poate fi oricând bombardat, fiind un punct strategic, pe când aici veți fi mult mai ferite“. Mama a stat pe gân­duri, dar până la urmă a fost de acord. Cum bunica nu prea avea încredere că ma­ma se va întoarce cu mine, m-a oprit „ză­log“, spunând că nu ar avea niciun rost să mă ia la Constanţa. După ce am făcut săr­bătorile împreună, mama a plecat singură la Constanța, ca să-și mai ia ceva din lu­crurile importante și niște acte, urmând să revină în Basarabia în cel mai scurt timp. În 1944 însă, frontul s-a întors cu ra­pi­ditate, a intrat în Basarabia și s-a închis fron­tiera. Eu am rămas la bunici, iar mama în România, la Constanța. Nu ştiam că n-o s-o mai văd niciodată.

 

Deţinuţi obligaţi să muncească în condiţii grele la tăiatul lemnelor în Gulag

 

Chiar înainte de a ajunge armata rusă în Bălți, oamenii erau foarte speriați, iar ti­neretul îngrozit țipa în gura mare că iar vin bolșevicii și or să ne trimită și pe noi în Siberia, ca în 1940, când au fost trimiși în Gulag foarte mulți oameni şi niciunul nu s-a mai întors. Când rușii au ajuns la Bălți, și-au pus oamenii lor pe posturi şi s-au făcut arestări la grămadă. Aveam 14 ani și jumătate, dar, fiind româncă, am fost acuzată că am făcut agitație contra bol­șevicilor şi arestată. M-au ținut în pe­nitenciar cam 30 de zile, după care mi-au dat drumul, dar, când am împlinit vârsta de 15 ani și jumătate, au venit și m-au ares­tat din nou de acasă, pe data de 9 mai 1945, exact când se terminase războiul și lumea zburda de fericire. M-au ținut într-un interogatoriu sălbatic, în care bătăile până la sânge erau la ordinea zilei. Jude­ca­rea procesului a fost în limba rusă, pe ca­re eu nu o cunoșteam deloc, dar am avut translator și, când am împlinit 16 ani (ma­joratul după legea rusă), conform ar­ti­colului 54 din Codul URSS, m-au con­dam­nat la 10 ani de muncă silnică în lagărele din Siberia.

Din Bălți, ne-au trimis la în­chi­soarea principală din Chișinău. Acolo am stat o perioadă, până s-au strâns un număr suficient de deținuți pentru a umple 14 vagoane pentru Siberia. Într-o noapte, când toți deținuții dormeau, deodată, un gardian, țipând, a dat ordin: „Scularea, îmbrăcarea și repede afară, încolonarea în fața porții!“. Înainte de a se deschide poarta închisorii, ne-au spus că, până vom ajunge la destinație, pe drum să nu se audă nicio șoaptă. Toată lumea amuțise. Ajunși în toiul nopții la gara centrală din Chișinău, ne-au cazat în vagoanele de vite care ne așteptau pe linie. Am pornit la drum către vestitul Gulag siberian, care în­grozise lumea. Călătoria a fost lungă și grea, părea că nu mai avea sfârșit. Trecând dincolo de Moscova, gerul era din ce în ce mai aprig. Vagoanele se deschideau o sin­gură dată pe zi, când ne aduceau o căldare cu apă și ceva mâncare, deseori pește să­rat și o bucată de pâine. Niciodată nu ne ajungeau, iar după peștele sărat nu aveam apă suficientă de băut. Plângeam și ce­ream apă la gardieni, iar ei ne spuneau că nu din dușmănie nu ne mai aduc încă o căldare, ci fiindcă nu au personal suficient pentru a face față și trenul staționează foarte puțin.

Când am ajuns la destinație, după două săptămâni, eram înghețaţi, flămânzi și bolnavi. Ne-au dat jos din vagoane și am mers foar­te mult pe jos până am ajuns în­tr-un lagăr, înconjurat cu sârmă ghimpată și cu sentinele care supravegheau dintr-o gheretă, la înălțime. Ne-au ținut o vreme în carantină, apoi ne-au repartizat în bri­găzi și am început munca. Între timp, am aflat cam pe unde ne aflăm: în munții Urali, în partea europeană, în mijlocul pă­durilor nesfârșite siberiene.

 

La ora 6 luam „masa“ de dimineață, un fel de budincă căreia i se spunea cașă. Pâ­nă la locul de muncă, pe jos, prin viscol, ajungeam deja obosiți. De dimineață și până pe înserat, sub cerul liber, gerul de peste -40 de grade nu ne cruța, viscolul ne intra în ochi, eram întotdeauna flă­mânzi şi slabi. Pentru fiecare brigadă se dădeau un număr de metri cubi – copaci cu dimensiunea destul de mare, pe care două femei trebuiau să-i doboare într-o direcție anume cu un joagăr. Copacii înalți de 30 de metri trebuiau apoi curățați de crengi, tăiați din 6 în 6 metri și stivuiți într-un loc liber, după care erau cărați pe umerii mai multor persoane până la un rău, dându-le apoi drumul în apa care curgea la vale. Altă brigadă avea sarcina să-i disloce când se încurcau, pentru a-și urma drumul pe cursul apei. Chiar și pen­tru bărbați era peste puterile de rezistență ale unui om sănătos. Multe femei nu rezistau și unele dintre noi au murit. Eu mă încurajam spunând că sunt tânără, iar cei care au murit erau bătrâni și bolnavi. Așa îi priveam eu, la cei 16 ani, pe cei care mureau și aveau vârste între 35-40 de ani.

 

În astfel de condiții, era greu să reziști. Munceam până la epuizare, neputându-ne opri pentru puțină odihnă, deoarece gerul și viscolul care biciuiau fără încetare ne înghețau dacă ne așezam pe jos. Trebuia să facem și norma, altfel nu primeam por­ția de mâncare. Faptul că în lagăre se mu­rea pe capete nu prea le păsa ruşilor, pen­tru că deţinuţiii politici trebuiau să moară. În fiecare zi, când ieșeam pe poarta la­gă­rului, la 6 dimineața, căruțe cu morții din acea noapte erau duse la groapa comună. Îți spuneai: „Mâine sau poimâine voi fi și eu acolo“.

 

După ce s-au scurs cei 10 ani de pedeapsă cruntă, nu mi-au dat drumul nici în Basarabia, da­rămite în România: m-au de­portat într-un sătuc uitat de Dum­nezeu, la 80 km de Odessa. Oricum, scăpasem de Siberia, unde frigul era de ne­suportat.

 

Când am ajuns la Odessa, m-am dus la Securitate, prezentând actul dat din lagăr pentru deportare în acea localitate. Mi-au dat o gazdă și a doua zi cineva m-a dus la colhoz, spunându-i președintelui să mă ia în primire.

 

Doream să ajung din nou acasă, în Ro­mânia. Mi-a fost însă frică să trec ilegal frontiera (erau unii care se ocupau cu așa ceva). Teama să nu mă prindă și să intru din nou la pușcărie mă făcea să stau cu­minte, trăind în continuare într-o stare de resemnare totală. Până într-o zi, după aproape doi ani, când am spus că trebuie să risc.

 

Gazda pe care mi-a dat-o Securitatea era omul lor. În fiecare săptămână ea trebuia să dea raportul despre cum mă comport: dacă plâng, dacă râd și ce povestesc de obicei. Într-o zi, de dimineață, după ce am mâncat, m-am îmbrăcat și i-am spus gazdei „la revedere“ şi că plec la muncă. Însă, în loc să mă prezint la locul de mun­că, am făcut stânga-mprejur și am fugit, du­cându-mă la gară, unde, cunoscând per­­fect limba rusă după 12 ani, mi-am cum­­părat un bilet de tren clasa a II-a, pen­tru Moscova.

 

Ştiind strada și numărul de sector al Am­basadei României, speram să mă descurc. Am ajuns la Moscova în toiul nopții şi a trebuit să rămân în incinta gării, deoarece la hotel nu mă puteam duce, neavând ni­ciun act asupra mea. Era iarnă și foarte frig. Mi-a fost frică să întreb de Ambasada României, aşa că a doua zi m-am trezit și am întrebat la biroul de informații cu ce și cum pot ajunge în sectorul cutare, pe strada cutare.

 

Am ajuns la Ambasada României, i-am spus gardianului că aș vrea o audiență. Mi-a întins un formular pe care a trebuit să-l completez și la motivul pentru care cer audiență am scris cu litere de tipar: REPATRIERE. Aveam la mine un memoriu, pe care l-am atașat la formular. Gardianul mi-a spus să vin peste două zile ca să aflu pentru când mi se aprobă audiența. Am plecat gândindu-mă ce pot face până poi­mâine. Noaptea dormeam prin gară. Ziua, ca să nu fiu luată la ochi, ieșeam pe stra­dă. Între gară și Ambasadă am întâlnit Mu­zeul Tretiakov. Afară era foarte frig și atunci am intrat în muzeu, unde era cald și unde mi-am petrecut mult timp cu mai multe rânduri de vizitatori. Noaptea am dormit în altă gară.

M-am întors la Ambasadă în ziua stabilită, așteptând cu sufletul la gură să văd dacă voi fi primită. M-au introdus în incinta Ambasadei, unde deja se cunoștea despre ce este vorba. Erau destul de amabili şi i-am rugat să mă repatrieze: sunt singurul copil al mamei, care e singură în România, timp de 12 ani n-a știut și încă nu știe dacă mai trăiesc (din lagăre nu am avut dreptul să port corespondență). La un moment dat, am avut o criză de nervi şi, aproape țipând, le-am spus: „Sunt cetățean român, năs­cută şi crescută în Constanța. Cine și cu ce drept mă reține forțat pe teritoriul URSS, după ispășirea pedepsei? La ie­șirea din lagăr nu mi-au dat nici măcar dreptul să ajung în Basarabia! De aceea am venit la dumneavoastră, ca să mă aju­tați pentru a putea fi repatriată“.

Marta Vasiliu alături de soţul său, cu puţin timp înainte de decesul acestuia

 

Ambasadorul și cei doi secretari care asis­tau mi-au spus să stau liniștită, că se vor ocupa de repatrierea mea cât mai curând: „Vă dăm de aici o adeverință ca să nu păţiţi nimic, dar trebuie să vă întoarceți înapoi de unde ați plecat, așteptând pa­șaportul de la noi“. Mi-au dat și un bilet de tren pentru Odessa.

 

M-am întors la Odessa şi m-am prezentat la Securitate. Când m-au văzut, au în­ce­put să ţipe la mine, întrebându-mă unde am fost și de ce nu am cerut voie. Atunci, am scos adeverința Ambasadei și, când au văzut-o, m-au lăsat în pace. După trei luni am fost chemată la Securitate, unde mi s-a spus că mi-a sosit pașaportul. Unul dintre ei îl ținea în mână, iar eu am crezut că mi-l dă. El însă mi-a spus: „Încă nu vi-l putem da, trebuie să așteptăm până vom primi și viza de ieșire din URSS“. A trebuit să mai aștept încă 6 luni până când că mi-a sosit și viza. M-am dus la Se­curitate, mi-au spus să iau loc: „Înainte de a vă da pașaportul, trebuie să ne dați o declarație“. Mi-au întins o foaie de hâr­tie și un pix. „Începeți să scrieți ceea ce vă vom dicta noi“ și am început să scriu. Suna cam așa:„Subsemnata… declar că în clipa când voi trece frontiera Ro­mâ­niei, niciodată, nicăieri, nici în bio­gra­fii­le ce vor urma, nu voi pomeni despre în­chisorile și lagărele prin care am tre­cut“. M-au avertizat că ar fi păcat, fiind încă tânără, să intru din nou de unde am plecat. Iscălitura pe care am dat-o a fost biletul meu spre libertate.

 

În sfârșit, am primit și pașaportul mult așteptat și, înainte de a pleca, prin cineva, i-am scris mamei la Constanța că în cu­rând voi sosi acasă. Când am trecut fron­tiera, în tren, în același compartiment mai erau două persoane, soţ și soție, care veneau și ei de la Odessa până la Iași, de unde erau. Am ieșit pe culoar, unde am început să plâng la geam. Eram stresată și emoțiile erau foarte puternice. Doamna din compartiment, crezând că-mi e rău, a venit să mă ajute. Aducându-mi aminte de declarația dată, am improvizat, spu­nând că am stat cu bunica mea la spital în Odessa, că am îngrijit-o mult timp, dar în final a murit şi că acum mă întorc acasă la Constanța, unde este mama. M-a întrebat dacă mama știe că mă întorc. I-am spus că nu și că nu am lei, ci doar ruble pentru a-i trimite o telegramă. Mi-a cerut adresa mamei și, când s-au dat jos la Iași, au trimis o telegramă în care o anunţau pe ma­­ma că sosesc în Constanța, spunând da­ta și ora.

 

Telegrama a fost primită, dar nu de mama, ci de o familie foarte apropiată care mă cunoștea încă din copilărie. Ei m-au în­tâmpinat la gară în Constanța. Nu m-au recunoscut. I-am strigat pe nu­me. S-au apropiat de mine, m-au luat în brațe, m-au sărutat, iar eu i-am întrebat: „Ma­ma un­de-i?“. Mi-au spus că este bol­navă și că este în spital. De fapt, primind scrisoarea mea de la Odessa, pentru că a fost prima veste că încă mai trăiesc și că nu am murit, așa cum credea, mama a făcut atac de cord și nu a mai putut fi salvată. La Constanța i-am găsit mor­mân­tul proas­păt.

 

În România nu aveam niciun fel de rude. Membrii acelei familii fiind foarte apro­piați, am hotărât să le spun doar lor ade­vărul, adăugând să nu spună nimănui, fi­indcă pot fi arestată din nou. Mi-au jurat că nici fiicei lor nu îi vor spune, dar mi-au zis că nu pot rămâne la ei (mama stătea cu chirie). S-au speriat foarte tare, fiindcă armata rusă era încă în țară.

 

M-am trezit în mijlocul străzii, străină printre străini. M-am dus într-un păr­culeț, pe-o bancă, gândindu-mă ce pot face. Singura soluție care mi-a trecut prin minte la acea oră a fost să mă duc la Par­tid, să mă ajute cumva. Cu teamă în su­flet, când am ajuns sediu, le-am pus pe ma­să pașaportul și biletul de tren, Odes­sa-București-Constanța, spunându-le că vin din Rusia și că mama, pentru care am venit, murise aici fără ca eu să ştiu. „Dacă aș fi știut nu mai veneam, că îmi era foarte bine și în Rusia.“ Această ins­pi­rație de moment a fost salvarea mea. Mi-au dat și serviciu, și casă.

 

Ulterior, l-am cunoscut pe Neculae C. Va­siliu, medic în Constanța, și ne-am că­sătorit. El nu știa povestea mea. Înainte de a ne căsători, am vrut să-i spun tra­ge­dia vieții mele, dar nu a vrut să audă ni­mic. Mi-a pus mâna la gură și mi-a spus: „Nu mă interesează absolut nimic din tre­cutul tău, orice ar fi fost. Să nu mai vorbim despre asta niciodată. Eu te iu­besc și vreau să ne căsătorim“. Nu știa ce povară port în sufletul meu. Așa am trăit zeci de ani lângă un om care nu a știut drama prin care trecusem.

 

Între timp, soțul meu a fost transferat cu serviciul din Constanța la București, unde am locuit peste 20 de ani. Când am îm­plinit vechimea pentru pensionare, mi-am depus demisia din serviciu.

Cu 8 luni înainte de revoluție, la ușa apartamentului meu din Bu­curești a sunat cineva. Când am deschis, doi bărbați s-au le­gi­ti­mat că sunt de la Securitate și că vor să vorbească cu Vasiliu Marta. Au intrat în casă, s-au așezat pe scaune în sufragerie, invitându-mă și pe mine să iau loc. Au început, foarte încruntați, să-mi spu­nă:„Faci parte din grupul lui Fi­li­pescu și vrem să ne spui cine mai face parte, din acest bloc, din grupul lui, dacă vrei să te salvezi, că Filipescu nu ar fi pu­tut sigur să umple toate cutiile de scri­sori din București cu manifeste îm­po­triva tov. Ceaușescu“.

 

Le-am răspuns că am auzit de unul numit Filipescu, dar niciodată nu l-am văzut, nu l-am cunoscut și nici nu fac parte din gru­pul lui. „Desigur că niciodată nu veți re­cunoaște dezordinea pe care ați pro­vo­cat-o“, au spus ei. Așa au ținut-o cam do­uă ore. La un moment dat, gândind că mă vor aresta, începusem să temur, și le-am cerut permisiunea să mă duc în bucătărie, să beau puțină apă. Ajunsă în bucătărie, i-am scris un bilețel soțului meu, în care îi spu­neam: „Au venit de la Securitate să mă aresteze și nu știu când voi reuși să iau legătura cu tine“. Revenind în sufragerie, i-am găsit în picioare și mi-au spus: „Ple­căm, dar vom reveni“. După ce au ple­cat, mi-am făcut o bocceluță cu cele ne­cesare, pentru a fi pregătită atunci când vor veni, probabil, cu mandat de arestare. Am rupt biletul pe care-l lăsasem în bu­cătărie, ne­spunându-i soțului nimic din cele în­tâm­plate. Nu știu dacă cineva își poate da sea­ma ce a însemnat pentru mi­ne perioada de după plecarea lor. De fie­care dată când suna soneria, îmi stătea ini­ma. Așa am trăit 8 luni, până a venit re­voluția.

Soțul meu a aflat întâmplător, du­pă revoluție, ceea ce eu am pur­tat în suflet în tot acest timp. Se înființaseAsociația Foștilor De­ți­nuți Politici. Făcând un me­moriu, m-am dus la d-l Ticu Dumitrescu. După ce l-a parcurs, acesta mi-a răspuns: „Nu-i suficient. Lipsește dovada“. Tot dân­sul m-a îndrumat ce trebuie să fac ca să primesc această dovadă: să scriu o cerere către Ambasada Rusă prin care să solicit o copie după hotărărea ju­de­că­to­rească de la procesul din 1945, de la Bălţi. D-l Ticu Dumitrescu mi-a sugerat să cer același lucru și la Ministerul Afacerilor Externe din București. După aproape un an, am fost chemată la Ministerul Afa­ce­rilor Externe din București, unde am pri­mit, în limba rusă, mult așteptata dovadă. M-am dus la un translator, pentru a o traduce în limba română. Am format trei dosare: primul cu originalul și încă două pentru a le avea când mi se vor cere pe un­de trebuie. Unul fusese depus la Asociație, celelalte două erau în casă. Întâmplător, soțul meu a dat peste ele.

 

Eu eram în oraș ca să-mi rezolv niște pro­bleme. Când m-am întors acasă, soțul meu era în picioare în sufragerie cu un do­sar în mână. Rămăsesem lângă ușă ca o statuie. El a făcut primul pas, venind spre mine. M-a luat în brațe, strângându-mă la piept, fără să spună nimic. Când ne-am revenit, m-a întrebat: „Despre asta ai vrut să-mi spui înainte de a ne că­să­to­ri?“. Răspunsul meu a fost scurt: „Da“.

 

În 2008, soțul meu s-a stins din viață, la vârsta de 84 de ani. De atunci, am rămas singură. Stau într-un bloc cu 10 etaje. Nici măcar o persoană din bloc nu cunoaște situația mea.

 

Revoluția mi-a adus libertatea sufletului înc­histat ca într-o carapace aproape o via­ță întreagă. După revoluție, m-am născut a doua oară.

 

 

„Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spaima în burgheji“. O analiză a lozincilor din perioada Dej

ALEXANDRA TOADER

Regimul comunist din România, la fel ca în restul statelor est-europene comunizate, a fost obsedat de modul în care se prezenta propagandistic în fața populației. Nu degeaba statul comunist a fost numit stat-propagandă. Cultul personalității, de care comunismul era irepresibil atras, trebuia, de asemenea, disimulat „dialectic“.

 

Obișnuim să spunem că sistemul comunist instalat în România după război a copiat mo­delul sovietic. Așa și este, în linii mari. Nu tot ce fusese încercat în Uniunea So­vie­tică se aplica și în România. Existau rea­li­tăți locale care trebuiau gestionate. Și apoi, la o privire atentă, canonul sovietic nu era chiar un monolit lipsit de ambiguități. Ve­ci­nii României, care luaseră, la rându-le, lu­mină de la Răsărit, făcuseră diferite adap­tări la specificul locului. Acestea îi aju­tau să salveze aparențele în fața pro­priilor cetățeni, pentru a nu părea simple co­lonii ideologice.

 

Cultul personalității a evoluat, în perioada Dej, ca și în epoca Ceaușescu, de la elo­gierea unui grup de conducători la ido­la­trizarea liderului suprem. La început, ova­țiile erau pentru Gheorghiu-Dej, Ana Pau­ker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş, dar, mai târziu, odată cu epu­rările succesive și concentrarea puterii în mâna lui Dej, acesta din urmă a devenit prin­cipalul beneficiar al cultului.

Sărbătorirea zilei de 7 noiembrie la Târgovişte (1948)

 

 

Totul a început cu: „Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spaima în burgheji“, „Gheorghiu-Dej / Luptător / Pentru pace şi popor“ sau „La ar­mată Bodnăraş / Are grijă de ostaşi“. Așa strigau manifestanții în timpul mi­tin­gurilor organizate de puterea comunistă. Teo­retic, manifestațiile erau elogii ale co­lectivului, ale „poporului muncitor“, dar nici măcar în comunism nu era posibilă istoria anonimă, cea făcută de mase, de actori fără chip. Meritele liderilor trebuiau subliniate și astfel cantitatea de gra­ti­tu­dine populară creștea spre vârful pi­ra­mi­dei. Comunismul era pentru toți, dar unii erau considerați mai inițiați decât ceilalți, iar această logică a „avangardei“ a făcut po­sibil cultul personalității.

 

O dilemă: cum să evite comuniștii asemănările cu legionarii

 

Preocuparea pentru coregrafierea adu­nă­rilor publice transpare din discuțiile din cadrul şedinţelor Biroului Politic al CC al PMR despre sloganurile ce urmau a fi scan­date. Strigarea lozincilor era o acţiune or­ganizată, foarte bine planificată, de cele mai multe ori intrând în sarcina unor agi­tatori instruiţi special pentru aceasta.

 

Interesant este că, în 1948, a fost avansată propunerea excluderii anumitor lozinci ce includeau nume de persoane. Cultul li­de­rilor arăta prost pentru că era identificat cu excesele propagandistice ale fascis^­mu­lui. În plus, comuniștii români nu doreau să lase impresia că intră în concurență pen­tru o imagine mai bună cu patronii so­vietici. În şedinţa Biroului Politic din 13 iu­lie 1948, s-a insistat pe politica de po^­pu­larizare a membrilor de partid, Vasile Lu­ca fiind de părere că „nu putem fi puşi ală^­turi de tovarăşul Stalin (…) Nu se poa­te lega numele nostru, oricare ar fi, să fie şi al secretarului general, cu numele tovarăşului Stalin. Nu se pot striga lo­zinci ca «Stalin, Groza, Gheorghiu-Dej», aşa cum se strigă în Iugoslavia «Jive Ti­to, Stalin» [corect ar fi fost „Život“ adică„Trăiască Tito, Stalin“ n.a.]. Acestea sunt lozinci străine de noi“.

 

Miron Constantinescu, pe de altă parte, ca­lifica scandarea lozincilor drept o re­mi­niscenţă din timpul Italiei lui Mussolini, când se obişnuia să se strige „Duce, Du­ce…“. Iar Vasile Luca vedea în vehicularea con­ţinutului unor astfel de texte o „me­todă legionară“ de idolatrizare.

 

Totuși, în ciuda discuțiilor aprinse din Bi­roul Politic pe această temă, nu a fost fixată o direcție clară de acțiune. Vocația totalitară a comunismului a făcut ca elo­gierea liderilor să nu poată fi evitată.

 

Simularea spontaneității populare

 

Cele mai multe informaţii despre lozincile comuniste ne parvin fie din presa scrisă, fie din documentele de arhivă. O primă lozincă în care este cuprins doar numele lui Gheorghiu-Dej apare publicată în Scân­teia din 28 martie 1948, în contextul mi­tingului de la Giuleşti. E vorba de „Gheor­ghiu-Dej / Luptător / Pentru pace şi po­por!“, care a devenit cunoscută şi în for­ma uşor modificată „Gheorghiu-Dej a lup­tat / Pacea ne-a asigurat!“. Punând exis­tenţa acestei lozinci pe seama faptului că „românul e poet“, însuşi Gheorghiu-Dej a avut obiecţii în privinţa conţinutului. E ade­vărat, le-a formulat târziu, după cel de-al XXII-lea Congres al PCUS, din oc­tombrie 1961, când spunea că „un singur om nu poate asigura pacea“, efortul de­pus fiind unul comun, ţinând de existenţa unei conduceri colective.

 

De multe ori s-a atras atenţia că anumite lozinci sunt „străine“, adică nu erau al­că­tuite şi aprobate de Comitetul Central. Sau, apelând la formularea categorică a lui Vasile Luca, „nu sunt ale noastre“. Se cri­tica tendinţa de a acorda merite doar anu­mitor persoane, ceea ce se constituia într-o deformare a idealului unei societăţi pre­tins egalitare.

 

Revenind la remarca lui Vasile Luca, se ri­dică întrebarea legitimă: cine alcătuia lo­zincile „străine“? Uneori, acestea erau pro­dusul entuziasmului populaţiei, ne­mai­tre­când prin filtrul Comitetului Central. În al­te situații, erau inspirate de diferite ini­ția­tive venite din aparatul de partid. La şe­dinţa Biroului Politic din aprilie 1956, Ni­colae Ceauşescu îşi amintea că, uneori, în timpul demonstraţiilor, se înmânau agi­ta­torilor bileţele cu numele pe care trebuiau să le scandeze şi chiar ordinea lor. Acelaşi lucru l-a mărturisit şi Gheorghiu-Dej, la cea de-a 60-a aniversare a sa, în no­iem­brie 1961, la întâlnirea cu ambasadorii ţă­rilor socialiste din Bucureşti. Liderul PMR a amintit că Ana Pauker „punea în mod conştient să se strige despre cutare sau cutare“, accentuând, încă o dată, natura fabricată a cultului şi rolul lozincilor în amplificarea fenomenului.

 

O altă problemă era ierarhia în care nu­me­le să apară în lozinci. În 1961 s-au reluat criticile la adresa grupului Pauker-Luca-Georgescu, Gheorghiu-Dej afirmând că în anii ‘40, o privire atentă asupra con­ţi­nu­tu­lui lozincilor demonstra că nu el re­pre­zenta „prima vioară“ în cadrul marii or­ches­tre a conducerii. Era adus exemplul lo­zincilor„Luca cu banul, / Dej cu pla­nul“ şi „Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spai­ma în burgheji“, care, prin ordinea enu­merării, ilustrau autoritatea reală a gru­pului moscovit, respectiv, locul secund al prim-secretarului în adoptarea deciziilor. În privinţa ultimei lozinci, la şedinţa Bi­roului Politic din aprilie 1956, Alexandru Moghioroş recunoştea că, la un moment dat, Ana Pauker propusese lărgirea listei de personaje popularizate. A fost salutată, astfel, apariţia unei alte personalităţi de ba­ză, Teohari Georgescu: „Ana, Luca, Teo, Dej / Bagă spaima în burgheji“ suna va­rianta prelungită. Lucrurile s-au schimbat din nou după Plenara CC al PMR din 26-27 mai 1952 care a condus la epurarea ce­lor acuzați de „deviere de dreapta“. Is­to­ria a fost retuşată, fiind scoase din uz atât biografiile oficiale ale epuraților, cât şi tablourile ce îi reprezentau.

 

Ordinea puterii în discursul comunist

 

Fiind făcută legătura dintre textul pro­pa­gandistic și relațiile de putere din partid, plasarea numelui membrilor partidului în textele de epocă devine o mărturie a po­zi­ţiei acestora în ierarhia regimului. Contrar aşteptărilor, la nivelul anilor 1944-1947, Gheorghiu-Dej nu era menţionat primul în articolele din ziare, recurgându-se fie la ordinea alfabetică, fie la prezentarea Anei Pauker ca prima dintr-o anumită lis­tă, ea fiind secondată de Gheorghiu-Dej. Situaţia s-a schimbat într-un timp relativ scurt, astfel că, până la sfârşitul anului 1947, numele secretarului general va fi pre­zentat primul dintre cei enumeraţi, fiind urmat, de regulă, de Ana Pauker şi Va­sile Luca. Atunci când erau menționați și alții, se apela la ordine alfabetică.

 

Din 1956, după denunțarea cultului per­sonalității de către Hrușciov, s-a renunţat, pentru o scurtă perioadă, la prezentarea liderilor în ordinea importanţei. Această de­cizie a stat pe ordinea de zi a şedinţei Biroului Politic din data de 27 martie, când se preciza că, în privinţa publicării în presă a informaţiilor privind par­ti­ci­pa­rea membrilor Biroului Politic şi ai Secre­tariatului CC al PMR la diferite ma­ni­festări, publicaţiile trebuiau să recurgă la prezentarea acestora în ordine alfabetică. În consecinţă, într-o primă fază, toţi mem­brii Biroului Politic au fost citaţi conform deciziei, dar, spre sfârşitul anilor ’50, se va apela la o altă tactică: numele lui Gheor­ghiu-Dej va fi plasat primul, păstrându-se ordinea alfabetică doar pentru ceilalţi re­prezentanţi ai Biroului Politic.

 

La începutul anilor ’60, Partidul redes­co­peră, de formă, ideea conducerii colective. Astfel, la Congresul al III-lea al PMR, din luna iunie a anului 1960, se va adopta în cele din urmă decizia de a nu se mai striga lozinci care să îi aibă în centru pe re­pre­zentanţii PMR, hotărâre care s-a respectat în mare măsură. Cu toate acestea, în 1961, strigarea lozincilor ce îl aveau în centru pe Gheorghiu-Dej nu mai era considerată o formă de manifestare a cultului. Leontin Sălăjan considera că textele respective, dimpotrivă, dezvăluiau o „manifestare a dragostei faţă de Gheorghiu-Dej“.

 

În timpul lui Ceaușescu, precauțiile față de cultul personalității au fost abandonate, după câțiva ani în care a fost simulată conducerea colectivă. Concentrarea pu­te­rii a mers mână în mână cu trecerea de la cultul conducerii colective la cultul per­sonalității lui Ceaușescu.

O cauză controversată: victimele revoluţiei de la Timişoara

Daniel Dragomirescu

Istoricul Ioan Scurtu vorbeşte, în articolul Minciuni mass-media, publicat în decembrie 2011 (o dată aniversară) pe blogul său, despre problema victimelor revoluţiei de la Timişoara, în decembrie 1989. Articolul este susţinut cu argumente, dar el nu pare nici mai credibil, nici mai convingător decât pledoaria unui avocat strălucit într-o cauză controversată.

Este bine cunoscută tendinţa tuturor re­gi­murilor autoritare şi totalitare de a mi­ni­ma­liza proporţiile acţiunilor represive la ca­re se pretează prin însăşi natura lor – atunci când, desigur, propriile crime nu pot fi pur şi simplu decontate pe seama ad­versarilor eliminaţi şi reduşi la tăcere. Cazul masacrării militarilor polonezi la Ka­tyń, pus de URSS pe seama Germaniei hitleriste după finalul războiului, este de notorietate mondială şi nu poate fi negat.

În documentul de acuzare de la procesul înscenat lui Ceauşescu, se avansa cifra de peste 60.000 de morţi. Mult exagerată, s-a afirmat ulterior. Peste 60.000 de victime a provocat regimul Ceauşescu pe toată du­rata existenţei sale, s-a spus în perioada ur­mătoare, iar mai târziu nici această ver­siune nu a mai circulat. În acelaşi timp, când evenimentele din decembrie 1989 erau în plină desfăşurare, mass-media din țări învecinate, ca Ungaria şi Iugoslavia (Duna TV, Radio Belgrad etc.), comunicau la rândul lor – pe baza informaţiilor ob­ţinute de la martori sau din alte surse, pre­cum un raport al Securităţii înaintat Ele­nei Ceauşescu în acele zile – cifre con­si­derabile privind victimele represiunii co­mandate de regim la Timişoara şi în alte oraşe din ţară. La fel au procedat Europa Liberă şi mass-media occidentale. Or, do­cumentele oficiale de azi consemnează mo­dic 1.104 morţi (în toată ţara, dintre care 71 la Timişoara şi 543 la Bucureşti). Di­ferenţa între cele două cifre este atât de fra­pantă, încât se naşte un semn de în­trebare: am fost induşi în eroare atunci sau suntem induşi în eroare acum?

Cifrele oficiale conţin adevărul în ochii unui om de bună credinţă, pentru că acestea sunt con­tro­labile / atestate documentar. Nu­mai că sunt situaţii când una este realitatea şi altul este modul ei de reflectare în documentele oficiale.

Putem face, însă, un mic exerciţiu de ima­ginaţie. Dacă revolta de la Timişoara ar fi fost înăbuşită, cu siguranţă că informaţiile difuzate de mass-media străine ar fi fost ne­­gate în totalitate şi nici măcar câteva vic­­time ale represiunii sângeroase nu ar fi ajuns să fie recunoscute în vreo statistică oficială. La şcoală, elevii ar fi continuat să înveţe despre răscoala ţărănească din 1907 sau despre greva de la Lupeni din 1928, dar nimic despre greva minerilor din Va­lea Jiului din 1977 sau despre revolta ti­mi­şorenilor din 1989. Aceste evenimente is­torice nu ar fi existat pur şi simplu, pre­cum în romanul 1984, de George Orwell, un­de istoria este scrisă şi rescrisă per­ma­nent. Iar atunci când nu poate nega în to­talitate, un regim totalitar minimalizează, relativizează, ocultează, pentru a induce în eroare.

Cine poate afirma cu probe câte victime a făcut în rândul protestatarilor din Piaţa Tian­anmen regimul comunist chinez? Mis­ter chinezesc. Dincolo de zid, e greu de pătruns. Se vorbeşte de mii de morţi, dar nu există niciun fel de documente care s-o confirme. Dar faptul că în loc de 200 de morţi într-o acţiune represivă a statului contra propriilor cetăţeni s-a plusat, din eroare sau dinadins, la 500, la 1.000, la zeci de mii de morţi etc. nu anulează rea­litatea celor 200 de morţi reali. În acest con­text intervine minimalizarea şi se poate oficial pretinde – când nu se poate total nega – că nu au fost 200 de victime, ci doar câteva, în mod cu totul izolat şi ac­cidental, desigur. Mai trist este că ase­menea practici au fost socotite utile şi în continuare. Exemple sunt destule.

 

 

Timişoara, decembrie 1989

Mineriada din 13-15 iunie 1990 a produs şase victime, potrivit datelor oficiale, deşi Asociaţia „21 Decembrie“ şi alte surse vor­besc despre un număr semnificativ mai mare de victime (peste 100). Prin iu­lie 1990, în România liberă, Sorin Roşca Stă­nescu semnala apariţia, îndată după eve­nimente, a unor morminte suspecte cu decedaţi neidentificaţi la o margine a ora­şului, în Cimitirul Străuleşti II. Mu­şa­ma­lizarea faptelor urmăreşte, în general, păs­trarea credibilităţii – de faţadă – a struc­tu­rilor politice de conducere ale unui regim politic pentru care noţiuni precum „li­ber­tate“, „democraţie“ sau „demnitate uma­nă“ nu înseamnă nimic în practică. Uitate sunt actele de violenţă şi barbarie pe­tre­cute trei zile şi trei nopţi, în văzul întregii lumi, pe străzile Bucureştilor în zilele re­presiunii din iunie 1990.

Dar revenind la tema iniţială: de ce ar putea fi puse la îndoială cifre mai mari ale victimelor în revolta de la Timişoara decât cele oficiale? Aşa cum o atestă înre­gis­tra­rea teleconferinţei din 17 decembrie 1989, Ceauşescu însuşi plănuia o represiune cu mult mai amplă şi mai dură decât cea la care se dedase, în vara aceluiaşi an, re­gi­mul comunist din China contra protes­ta­tarilor din Piaţa Tiananmen, despre care era perfect informat. Din mărturiile celor implicaţi în protestele anticomuniste din Timişoara, rezultă aproape invariabil că au fost mult mai multe victime (morţi şi ră­niţi) decât s-a consfinţit după aceea în mod oficial (cf. Lucia Hossu-Longin, Me­mo­­rialul durerii, Editura Humanitas, 2013). Dacă Ceauşescu se menţinea la putere, fa­za a doua a represiunii de la Timişoara (de­numită codificat Tunetul şi fulgerul) ar fi putut duce la arestări masive şi la masacre care ar fi putut urca uşor numărul vic­ti­melor la mii şi zeci de mii de morţi. Unii au susţinut chiar că întreg oraşul de pe Be­ga ar fi urmat să fie ras de pe faţa pă­mântului. Nu în mod întâmplător, agenţii forţelor represive (Securitatea) umblau prin spitalele din Timişoara în perioada 16-21 decembrie şi confiscau registrele de evidenţă a răniţilor şi decedaţilor aduşi din zonele fierbinţi ale oraşului, pentru ca apoi să le facă dispărute fără urmă.

Mărturiile participanţilor la proteste în legătură cu un număr mult mai mare de victime decât cel convenit ulterior în mod oficial pot fi taxate drept subiective şi trecute cu ve­de­rea, deşi sunt numeroase; dar înre­gis­trările din documentele spitalelor ar fi fost greu să mai fie negate şi minimalizate, cum s-a întâmplat ulterior. De ce ar fi fost interesată Securitatea să ia registrele spi­talelor, dacă nu tocmai pentru a şterge ur­mele represiunii, care tindea să ia pro­por­ţii de genocid? Ciudăţenia aducerii celor câtorva zeci de cadavre de la Timişoara la Bucureşti, pentru a fi incinerate la cre­ma­toriu şi azvârlite la Glina, într-o gură de canal, când ar fi putut foarte bine să fie fă­cute dispărute într-un loc mult mai apro­piat de Timişoara, pare să aibă un tâlc al ei, aşa cum şi afacerea cu teroriştii are tâl­cul ei, mereu răstălmăcit, pentru ca opi­nia publică să nu poată afla niciodată cu exactitate adevărul. Din mărturiile celor im­plicaţi în revolta timişoreană, rezultă că în zilele represiunii de la Timişoara cadavrele protestatarilor erau adunate de forţele represive şi îngropate în gropi co­mune din afara oraşului. Despre care nu se mai ştiu prea multe de atunci încoace. În schimb, s-a vorbit până la saţietate de ca­davrele timişorenilor incineraţi la Bu­cu­reşti, ceea ce induce ideea că dracul nu a fost atât de negru şi că numărul celor ucişi la Timişoara nu poate fi cu mult mai mare, iar cifrele de câteva mii de morţi avansate atunci, la cald, pe diverse canale, ar fi fost pur şi simplu exagerări ori fa­bu­laţii. Or, faptele cunoscute din numeroase mărturii şi documente parţial dezvăluite arată o cu totul altă faţă a adevărului.

În fiecare oraş din ţară se alcătuiseră liste negre cu persoane/personalităţi care ar fi urmat să fie arestate şi executate. O con­fir­mă grupul de revoluţionari ieşeni care a în­cercat fără succes în 14 decembrie 1989 să declanşeze revoluţia în estul ţării, în ciuda precedentului istoric nefericit cu înăbuşirea în faşă a mişcării revoluţionare de la 1848. O mărturie în acest sens a fost dată de scriitorul Cassian Maria Spiridon, arestat, întemniţat şi maltratat de Se­cu­ritate, împreună cu alţi iniţiatori ai pro­testelor: „Dacă regimul lui Ceauşescu nu cădea, noi am fi fost executaţi“, a afirmat el într-unul din interviurile date (cf. Lucia Hossu Longin, Op. cit., capitolul La Bra­şov şi la Iaşi s-a dat semnalul, pp. 372 – 385). Execuţie sumară, fără proces, ca în tim­puri de holeră şi de război. Războiul lui Ceau­şescu şi al susţinătorilor săi cu pro­priul popor, sub pretextul apărării patriei comuniste de invadatorii străini.

Nu este nici un fel de dubiu că aşa s-ar fi întâmplat dacă Ceauşescu ar fi revenit ori s-ar fi menţinut la putere. Stau mărturie reprimarea dură a minerilor grevişti din Valea Jiului în 1977 sau a muncitorilor gre­vişti braşoveni din 1987. Cine poate sus­ţine că un şef de stat este animat de pa­triotism, atunci când dă ordin să fie ucişi cetăţenii ţării pe care o conduce? Cât de patriot putea fi Ceauşescu când demola bi­serici şi monumente istorice din Bucu­reşti? Cât de mult simţea el în jurul lui cu adevărat solidaritatea şi dragostea po­po­ru­lui pe care-l conducea, când vara, vila lui de la staţiunea Neptun semăna cu o for­tă­reaţă medievală, păzită de agenţi postaţi din sută în sută de metri de jur îm­prejur?…

Toate structurile militarizate ale re­­gimului erau deopotrivă im­pli­cate în acţiunea represivă. Drept motivaţie pentru aceste ac­ţiuni îndreptate împotriva populaţiei, au­to­rităţile invocau – aşa cum şi astăzi in­vocă diverşii nostalgici – imixtiunea „agen­­­turilor străine“, dar cei ucişi la Re­voluţie au fost în majoritate absolută ce­tăţeni români, oameni care se săturaseră de regimul lui Ceauşescu, şi nu agenţi stră­ini,„terorişti“ sau „turişti“ veniţi aici de peste hotare, ca să ne strice viaţa noastră mi­nunată din patria comunistă. La Ti­mi­şoara, la Cluj şi în alte oraşe, populaţia ca­re protesta contra regimului a fost re­pri­mată violent, pentru că Ceauşescu era de­cis să înece întreaga ţară în sânge, dacă ar fi fost cazul, pentru a se menţine la pu­te­re. A sugera, în acest context, ideea „pa­trio­tismului“ care l-ar fi animat pe Ceau­şescu personal şi regimul său totalitar este un adevăr cel mult parţial. În realitate, Ceau­­şescu dorea să fie independent de URSS pentru a putea conduce în mod dis­creţionar, după metode staliniste, Ro­mâ­nia, fără să dea nimănui socoteală, în be­neficiul lui şi al susţinătorilor săi. Că în epo­ca invaziei Cehoslovaciei de către tru­pele Pactului de la Varşovia interesele naţionale şi cele ale regimului au coincis a fost doar o excepţie fericită care a con­fir­mat regula. Conducătorii regimurilor tota­litare, indiferent de culoare, nu se re­pre­zintă decât pe ei înşişi şi nu se pot elibera (de servituţile condiţiei umane) decât pe ei înşişi, cum afirmă personajul lui Cha­plin în finalul filmului Dictatorul. Mai mult decât atât ei nu pot face, dar pro­paganda lasă să se creadă contrariul.

Nu putem contesta că mijloacele de co­mu­nicare în masă pot exagera, din greşeală sau chiar cu intenţie. Dar, pe de altă par­te, nu putem acredita ideea că re­gi­mul Ceau­şescu era inocent şi patriotic şi că a fost în mod nemeritat abandonat şi arun­cat la lada de gunoi a istoriei doar datorită vreunei conspiraţii oculte ori a „min­ciu­nilor mass-media“.

 

 

50 de ani de la eliberarea deţinuţilor politici anticomunişti

 

Alexandru Mihalcea si

Punerea în libertate a deţinuţilor politici anticomunişti în 1963-1964 a fost un act politic important, consecinţă a ieşirii treptate, prudente şi dificile de sub tutela URSS şi a apropierii, moderate, de Occident.

Se împlineşte o jumătate de secol de la un eveniment de o importanţă politică deo­sebită: punerea în libertate a deţinuţilor condamnaţi pentru motive de ordin po­li­tic, oameni pe care justiţia comunistă îi con­siderase vinovaţi de „infracţiuni îm­potriva securităţii statului“. (Acestora li s-a adăugat un număr relativ restrâns de ce­tăţeni condamnaţi în 1941, ca membri ai Gărzii de Fier, în timpul dictaturii an­to­nesciene.)

Trei acte normative emise „în serie“ au re­glementat eliberarea substanţială a imen­sei mase de „politici“: Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, am­bele din 1964. Este interesant faptul că un alt Decret, nr. 5/3 ianuarie 1963, emis deci la începutul anului, excludea, revenind to­tuşi în chiar cuprinsul actului asupra ex­cluderii totale, de la graţiere persoanele „ca­re au încercat sau săvârşit infrac­ţi­uni care periclitează securitatea sta­tu­lui“ – (cf. Ion Bălan, Regimul concen­tra­ţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000).

Nefiind publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele Decretului nr. 767/1963, 176 şi 411/1964 au rămas necunoscute. Nu există o explicaţie raţională a deciziei celor de la vârful partidului de a le fi pus sub pecetea secretului. Sau poate că decidenţii au con­siderat că lucrul despre care nu se vor­beş­te nu există.

Câţi deţinuţi politici au fost eli­beraţi prin aplicarea Decretului 767/1963 şi a celorlalte două ac­te normative speciale din 1964? Au fost avansate diferite cifre. „Reorientarea politicii externe a coincis, după 1960, cu semnificative mutaţii în po­litica internă, în primul rând cu re­la­xarea regimului poliţienesc. Închisorile po­litice au început să se deschidă în 1962, când au fost eliberaţi, după cifre oficiale, 1.304 detinuţi, urmaţi în 1963 de alţi 2.892 şi în primele 4 luni ale lui 1964 de ultimii 464, mulţi închişi după 1944, alţii – legionarii – şi mai de mult, din 1941“, consideră istoricul Vlad Georgescu (Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a,Editura Hu­manitas, 1992, p. 270). Aşadar, 3.356, da­că ne raportăm strict la efectele celor trei decrete amintite. Numărul ne pare ne­ve­rosimil, ştiind ce însemnau, în comunism, „cifrele oficiale“. Reputatul istoric Dennis Deletant propune alte cifre: „Numărul per­soanelor condamnate la închisoare pen­tru infracţiuni «împotriva securității sta­tului» (adică împotriva statului cu par­tid unic) era în ianuarie 1960 de 17.613. Prima scădere vizibilă s-a produs între ianuarie și decembrie 1963, când nu­mă­rul s-a micşorat de la 16.327 la 13.017, mulţi legionari fiind eliberaţi. În ur­mă­toarele 12 luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 și 767), numărul a scăzut la 9.333, iar în 1964 (nr. 176 din aprilie și nr. 411 din iulie) mulţi dintre cei rămaşi au fost puşi în libertate“ (cf. Teroarea comunistă în Ro­mânia. Gheorghiu-Dej şi statul po­li­ţie­nesc, 1948-1965, traducere de Lucian Le­uş­tean, Editura Polirom, 2001).

Decretele au fost de graţiere, nu de am­nistie, comuniştii nu au amnistiat vreo­dată pe cineva, necum grupuri masive de „duşmani ai poporului“ care, în ochii regimului comunist, în special ai Se­cu­rităţii, au rămas tot „duşmani“ şi după eli­berare.

Trebuie amendată şi afirmaţia lui Vlad Georgescu privind „re­la­xarea regimului poliţienesc“ du­pă 1960. Eşecului conferinţei ce­lor patru mari puteri de la Paris (întreruptă în urma doborârii avionului-spion american U-2, pilotat de lt. Edgar Po­wers, intrat în spaţiul aerian sovietic) i-a urmat continuarea relelor tratamente – în primul rând bătaia şi înfometarea. La Gherla, în 1963, studentul Emanoil Mihăi­lescu, viitor arhitect, aflat în preajma eli­berării, a fost dezbrăcat în pielea goală şi bătut până la sânge cu cravaşa de către lt. major Domokoş, ofiţerul de contra­infor­maţii al închisorii, fiindcă i se găsise o hâr­tie şi a refuzat să-l divulge pe cel care i-o dă­duse. La Periprava, în 1960 (comandant, celebrul Ficior), Mirel Stănescu a fost bă­tut şi obligat să smulgă cu dinţii un fir de stuf pe care nu-l tăiase la recoltat, umi­linţă pe care nu o poate uita. Şi, fapt sem­nificativ, dacă graţierea din vara anului 1964 a marcat „sfârşitul unei epoci de teroare politică, însemnând un preţ de zeci de mii de vieţi omeneşti pentru ro­mâni, în principal din rândurile elitei po­litice, economice şi culturale din pe­rioada precomunistă, instrumentul ace­lei terori, Securitatea, a rămas intact, ne­re­format și omniprezent. Securitatea, cu puternicul şi ambiţiosul ei şef, ministrul de Interne Alexandru Drăghici, numit pen­tru prima oară în acest post în 1952, a rămas o permanentă amintire a tre­cu­tu­lui şi o ameninţare pentru viitor“ (D. Deletant, op. cit., p. 218).

O întrebare esenţială: câţi oameni au cu­noscut ororile lagărelor de exterminare şi ale puşcăriilor politice? Invocând numărul avansat în lucrarea Cu unanimitate de vo­turi, sentinţe adnotate și comentate (au­tori Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheor­ghe Onişoru – FAC, 1997, p. 20-22) în te­me­iul materialelor din arhiva filialei AFDPR Iaşi, ca și cel comunicat de Constantin Ticu Dumitrescu, pe atunci preşedintele AFDPR, Romulus Rusan conchide: cifra de circa 600.000 de condamnări politice pa­re cea mai plauzibilă pentru actualul sta­diu al cer­cetărilor, iar cifra internărilor ad­mi­nis­trative (estimate la o treime din nu­mărul condamnărilor juridice) se ridică la 200.000 (Cronologia și geografia re­pre­siu­nii co­mu­niste în România. Recen­să­mân­tul po­pu­laţiei concentraţionare – 1945-1989, FAC, 2007, p. 62). Aceasta – în afara țăranilor ares­tați pentru refuzul de a se înscrie în „co­lectivă“ (circa 80.000, du­pă însuși Gheor­ghiu-Dej) ori pentru ne­da­rea cotelor. Cu foarte mari dificultăţi, cer­cetătorii Cen­tru­lui Internaţional de Studii asupra Co­mu­nismului din cadrul Me­mo­rialului Sighet au reuşit să descopere 93.000 de fişe pe­nale ale unor foşti de­ţinuţi politici, în con­diţiile în care nici pâ­nă astăzi nu sunt accesibile toate fondurile de arhivă.

Nici astăzi nu se ştie câţi oameni şi-au gă­sit sfârşitul în cele nouă lagăre de ex­ter­mi­nare de pe traseul Canalului Dunăre – Ma­rea Neagră, unde, pe lângă condamnaţi, au muncit şi „administrativi“, reţinuţi ab­solut arbitrar pe o perioadă între 12-60 de luni, fără proces, în urma deciziei unei „troici“ a Securităţii. Ce-l va fi determinat pe Gheorghiu-Dej, ajuns la apogeul puterii sale dictatoriale, să decidă eliberarea „politicilor“? Potrivit pastorului Richard Wurmbrand, punerea în libertate a deţinuţilor s-a datorat „unui alt așa-zis «dezgheţ» între Est și Vest“ şi – ceea ce ignoram atunci – „unei ve­ritabile schimbări de mentalitate din par­tea primului nostru ministru, Gheorghiu-Dej. După ce aderase ani la rând la dog­ma comunistă, el revine la credinţa co­pilăriei sale căreia mama sa îi rămăsese mereu fidelă. Dej fusese convertit de una dintre slujnicele sale și de unchiul aces­teia, un bătrân cumsecade care îi vorbea adesea despre Biblie“ (Mes prisons avec Dieu, Ed. Casterman, Paris, 1969, trad. Al. Mihalcea). Este o opinie de-a dreptul na­ivă, nu foarte îndepărtată de părerea lui Gheorghe Apostol, înduioşat de cum­se­cădenia lui Dej.

Nu sentimentele lui Gheorghiu-Dej – care, în 1956, după re­voluţia budapestană, autorizase chiar folosirea armelor de foc împotriva eventualilor ma­ni­festanţi împotriva regimului său – au dus la eliberarea inamicilor politici.

Acesta a fost un act politic important, con­secinţă a ieşirii treptate, prudente şi di­fi­cile de sub tutela „Marelui Frate“ şi a apro­pierii, moderate, de Occident. Un mo­ment deosebit în relaţiile româno-so­vie­tice, şi aşa tensionate, este publicarea De­claraţiei cu privire la poziţia PMR în pro­blemele mişcării comuniste și munc­i­to­reşti internaţionale, faimoasa Declaraţie din aprilie 1964 care a iritat enorm Krem­linul. Spre a explica poziţia României faţă de URSS şi aliaţii acesteia, la Washington a fost trimis Gheorghe Gaston Marin, iar la Paris Ion Gheorghe Maurer. Economia ro­mânească avea nevoie de tehnologia Vestului, iar golirea puşcăriilor era un gest menit să întărească convingerea can­ce­la­riilor occidentale că România este alt­ceva decât un stat bântuit de moştenirea sta­li­nismului. Era de fapt o iluzie. Îndepărtarea de Moscova nu însemna şi despărţirea de comunism. Adevăratele elite ale României, de la mari intelectuali la cei mai harnici din­tre ţărani, fuseseră distruse. Partidul unic devenise stăpânul necontestat, ab­so­lut al statului. Securitatea îşi va diversifica și rafina metodele, iar cei eliberaţi se vor convinge curând că schimbaseră puşcăria cu o închisoare generalizată la dimen­siu­nile ţării.

 

ALEXANDRU MIHALCEA şi MIREL STĂNESCU, foşti deţinuţi politici

 

(Si linsuri academice !)…Chipurile răului – Lacrimi, ipocrizie și frică la moartea lui Stalin (I)

Adrian Cioflanca &

DE ACELASI AUTOR

■ Chipurile răului – Românii la moartea lui Stalin (II)

■ Eroi contrafăcuţi

Acest text face parte dintr-un studiu care va fi publicat în volumul Istoria recentă altfel. Perspective culturale, editat de Andi Mihalache și Adrian Cioflâncă, Editura Universității „Al. I. Cuza“, Iași, 2013.

La Arhivele Naționale s-au păstrat ra­poar­tele interne ale Partidului Muncitoresc Ro­mân privind modul în care moartea lui Sta­lin a fost trăită în România. Din aces­tea, aflăm un lucru surprinzător: în toată ța­ra, în intervalul 6-9 martie, s-au des­fă­șurat adunări, mitinguri și alte manifestări de doliu – unele spontane, cele mai multe organizate – care au adunat aproape 7 mi­lioane de oameni. Adică 40% din po­pu­lația de atunci a țării. Or, aceasta ar în­semna că atunci s-a înregistrat cea mai ma­re mobilizare populară din istoria Ro­mâ­niei (cu excepția momentelor electorale și plebiscitare). Iată un lucru neștiut, pe care cu greu ni-l putem imagina pomenit în manualele de istorie. Cum s-a ajuns la această mobilizare record? Au trecut 60 de ani de la moartea lui Stalin, între timp a apărut raportul lui N. Hrușciov, co­mu­nismul s-a prăbușit, iar despre dictatorul sovietic s-a scris un munte de cărți care dez­bracă totul de iluzii. Tentația ar fi să pu­nem totul pe seama aparatului de re­pre­siune și mobilizare al unui stat totalitar. Este o abordare corectă până la un punct: regimul comunist a fabricat într-un timp record mecanisme foarte eficiente de a pro­duce mulțimi organizate. Dar nu toți cei strânși în adunări publice au ajuns aco­lo prin mobilizare mecanică și coerciție. A existat și participare spontană, voluntară, sinceră. Și, în general, istoria co­mu­nis­mu­lui nu este doar istoria represiunii brute. Fără a lua în calcul participarea/mo­bi­li­za­rea, controlul social și cooptarea, nu vom înțelege decât o parte din poveste.

 

Confuzia emoţională

Dacă luăm de bună cifra de 7 milioane de participanți, este evident că istoria acestui moment nu se lasă ușor scrisă. Cum am pu­tea să rezumăm ce s-a întâmplat atunci, pe ce să punem accentul, care a fost sta­rea dominantă? Tristețea? Da, multă lume a fost realmente tristă, unii, deloc puțini, au plâns. Stau mărturie și documentele, și memoriile. Dar nu toate plânsetele sunt la fel. A fost plânsă dispariția „con­du­că­to­rului popoarelor”, a unei figuri paternale care le oferea unora iluzia protecției. Alții au plâns empatic doar dispariția unui om, impresionați de misterul etern al morții. Au fost plânsete discrete și plânsete tea­trale, expuse în piața publică, menite a fi vă­zute. Bocetul ritualic, tradițional s-a gă­sit alături de deznădejdea ideologică, se­cularizată. Au fost vărsate multe lacrimi prin efect de contagiune, pe fondul de con­fuzie emoțională și etică a unei dic­ta­turi. Să nu uităm, vorbim de o țară ieșită nu demult dintr-un război devastator, do­minat de adversitate ideologică și fan­tas­me­le distrugerii totale, intrată apoi, vrând-nevrând, în Războiul Rece; de o țară rănită, sărăcită, înfometată; de o so­cie­tate destructurată prin ofensiva revo­lu­ționară comunistă, atomizată, suspicioasă, bulversată de propagandă, înspăimântată de teroarea stocastică, tentată de liniștea compromițătoare promisă de comuniști. În acest vârtej, cine putea fi sigur de ceea ce simțea „sincer” atunci?

În fine, s-a plâns și de fericire. Nici ei pu­țini, bucuroșii au jubilat, au spus pe as­cuns bancuri compuse ad-hoc sau au băut de fericire. Mulți au fost indiferenți, par­ti­cipând spășit la încă un ritual public co­re­grafiat prin mobilizare mecanică de au­to­ritățile comuniste.

 

Ambivalența lui Dej

Dar să vedem evenimentele. Un moment atât de important nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Regimul comunist exersase de­ja îndelung mecanismele mobilizării și tehnicile de controlare a mulțimilor. Gheor­ghe Gheorghiu-Dej și cei din jurul său au trăit ambivalent momentul. Pe de o parte, știau din istorie că de multe ori dictaturile au durată viageră și că moartea lui Stalin, într-un context internațional complicat, pu­tea pune în cauză stabilitatea „demo­cra­țiilor populare“ din Europa de Est. După cum formulează Pavel Câmpeanu, „[p]en­tru Gheorghiu-Dej, odată cu Stalin dis­pare însuși temeiul supremației pe care de-abia o dobândise – aprobarea lui Sta­lin îi îngăduise atât spectaculoasa eli­mi­nare a celor trei secretari [Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca], cât și des­fășurarea anchetei contra lui Pă­trăș­canu“. Din acest motiv, liderii PMR au decis o mobilizare „exemplară“ la moartea lui Stalin, pentru a da un semnal de sta­bi­litate și forță. Pe de altă parte, putem în­țelege că Dej a primit vestea morții lide­rului sovietic cu o anumită ușurare pentru că, după cum afirma Alexandru Bâr­lă­dea­nu, „cât a trăit Stalin, Dej s-a simțit și el amenințat“. Epurările și represiunile era­tice decise de la Moscova țineau pe toată lu­mea în șah.

Dej își asigurase, prin loialitatea fără rest ară­tată Moscovei, sprijinul lui Stalin. De exemplu, măsurile luate în 1952 (sta­bi­li­za­rea monetară, reprimarea „devierii de dreap­ta“, urmată de un val de epurări și măsuri represive) fie au fost inspirate de Stalin, fie au avut girul acestuia. Dej de­prinsese o tehnică de utilizare a autorității dictatorului suprem numită de Ian Kershaw, în cazul lui Hitler, „working to­wards the Führer“ (a veni în întâm­pi­narea voinței Conducătorului). Deși mai atent la micro-management și birocrația decizională decât Hitler, Stalin avea totuși abilitatea de a lăsa marje de interpretare executanților din blocul sovietic, fixând direcții de acțiune și sugerând măsuri, dar lăsând ca detaliile să fie anticipate și asu­mate de liderii comuniști locali. Dej a în­vățat să se miște în această marjă, fiind, pe de o parte, foarte atent la semnalele date de Moscova și, pe de alta, supr­a­in­terpretându-le pentru a-și consolida pu­terea. După îndepărtarea rivalilor din par­tid, Dej a căpătat o autoritate fără pre­cedent, profilându-se un regim de putere mult mai personalizat și cultul per­so­na­li­tății în folos propriu.

Paradoxal, mai tristă de moartea lui Stalin a fost Ana Pauker. „La auzul veștii, ea a în­ceput să plângă, dar[Alexandru] Mo­ghio­roș a potolit-o spunându-i: «Ană, Ană, dacă el nu murea, noi n-am sta de vorbă acum»“, povestește Gheorghe Bră­tescu, ginerele Anei Pauker.

 

 

Tristețea

Așa cum se știe, vestea deteriorării stării de sănătate a lui Stalin a fost dată târziu. În atmosfera paranoidă de la Moscova, ac­centuată de povestea cu „conspirația me­dicilor“ evrei, și intervenția medicală a fost tardivă. Atacul cerebral din 2 martie fu­sese oricum sever și nu se știe dacă se mai putea face ceva. Știrea despre „grava boală a tovarășului I.V. Stalin“ s-a răs­pândit abia pe 4 martie. Știrea a ajuns în Scînteia joi, 5 martie, în chiar ziua dece­sului.

Scînteia din 6 martie a publicat Co­mu­ni­catul Comitetului Central al Partidului Co­munist al Uniunii Sovietice care anunța că „la 5 martie, ora 9,50 seara, a încetat din viață după o boală grea Iosif Vissa­rionovici Stalin“.

Un articol pomenea deja de adunări spon­tane provocate de vestea îmbolnăvirii lui Stalin. Găsim informația și într-un raport intern de partid, care relatează că „[l]a transmiterea Comunicatelor, cetățenii
s-au strâns în grupuri mari în jurul me­gafoanelor din orașe și sate. În mai mul­te orașe, pe o serie de străzi s-a între­rupt circulația, căminele culturale din multe regiuni erau arhipline cu țărani muncitori care veneau să asculte Co­mu­nicatele. Mulți cetățeni nu vroiau să crea­dă această veste tristă“. Mii de oa­meni au purtat doliu din 6 martie sau au pus drapele și portrete îndoliate la feres­trele caselor, fără să fi primit indicații de la partid. Unii au spus că și-ar fi dat viața în locul lui Stalin. Minerii de la Petrila au făcut de gardă la portretul lui Stalin cu lămpile aprinse.

La Ambasada URSS din București și la con­sulatele din teritoriu s-au format cozi cu cei care doreau să semneze în registrele de condoleanțe. Numai la Cluj au semnat 22.000 de oameni. S-au înregistrat nenu­mărate promisiuni de depășire a planului. Și, mai relatează raportul, „[l]a adunările și meetingurile de doliu foarte mulți mun­citori au plâns“. Țăranii au participat și ei la durerea colectivă, organizând gărzi în săli amenajate cu portretele lui Stalin sau participând la seri de lectură. Pentru a proba „democratizarea“ durerii, ra­por­tul continuă cu exemple din suferința fe­meilor. Multe femei s-au îmbrăcat în ne­gru, cu basmale negre. În orașul Stalin (Bra­șov), femeile au depus flori la statuia liderului sovietic sau au făcut de gardă pentru că Stalin „a luptat pentru eli­be­ra­rea femeilor“.

Din interviuri de istorie orală aflăm cum se petreceau adunările în Universitatea Bu­curești. Coralia Fotino, pe atunci stu­dentă la Facultatea de Istorie, povestește: „Eram absolut toți în amfiteatru (…); toată lumea în picioare, cu o anumită fi­gură foarte îndurerată, dacă era posibil să fie cât de cât plânsă, cu atât mai bi­ne“. Solomon Marcus, asistent în acea vre­me la Facultatea de Matematică, rela­tea­ză, la rându-i: „Eram la facultate, s-au pus imediat niște difuzoare în toate fa­cultățile, unde se transmitea permanent (…) Aveai impresia că s-a produs cea mai mare catastrofă care se putea ima­gina! O catastrofă a întregii omeniri! Ore în șir, zile în șir, la microfon au­zeam numai văicăreli, că «Ce ne facem?! Ne-a dispărut părintele…». Și trebuie să vă mărturisesc că nu erau puțini cei ca­re lăcrimau!“.

Dincolo de scenele colective de durere sinceră sau simulată, la nivel individual suferința era trăită agonic de cei care cre­deau pătimaș în stalinism. După cum își amintește Lilly Marcou, atrasă de sta­li­nism din adolescență, tatăl ei a procedat cu tact: „În dimineața aceea, mai mult de­cât de obicei se arătă deosebit de prevenitor. «Fetița mea, fii tare și cu­ra­joasă. Am o veste proastă, proastă pen­tru tine… îmi zise el, Stalin a murit!» Am căzut în brațele lui pentru a plânge, pentru a-mi țipa durerea. Pământul îmi fu­gea de sub picioare. (…) La școală, în grade diferite, toți eram tulburați. Nu păs­trez deloc amintirea de a fi zărit la colegele mele vreun semn de indiferență și mai puțin de satisfacție. Trișam toți? Nu cred“.

Nu toți părinții au fost la fel de în­țe­le­gă­tori. Politologul Michael Shafir, pe atunci elev și el, s-a întors acasă plâns, im­pre­sionat de ceremonia de la școală. Întrebat de tatăl contrariat ce s-a întâmplat, a răbufnit: „Cum, nu știi? A murit tătucul nostru!“. În replică, a primit o palmă: „Acum eşti sigur că tac-tu trăieşte!“.

 

Elogiile

Cine nu participa la atmosfera de morgă solemnă risca să fie sancționat. T. Brateș, pe atunci reporter la radio, și-a sărbătorit ziua de naștere la AthénéePalace. A fost reclamat că într-o zi tristă a fost „să che­fuiască“ și a avut ceva neplăceri. Norocul lui a fost că a scris mai multe reportaje des­pre moartea lui Stalin și „cheful“ i-a fost trecut cu vederea mai ușor. Vigilența exacerbată a autorităților se vedea și din faptul că greșelile de tipar deveneau „acte de sabotaj“. La România liberă, un tipo­graf a cules „Oamenii muncii din țara noas­tră sub conducerea PMR își strâng și mai mult rândurile în jugul steagului nebiruit al lui Lenin și Stalin“, în loc de „în jurul steagului“; altul a făcut să se tipărească „succesele înregistrate pe dru­mul atragerii țăranilor în gospodării mici și mijlocii pe făgașul socialismului, prin ruinarea lor“, în loc de „reunirea lor“. În Contemporanul, Malencov a de­ve­nit „Melancov“. La Radio, un ziarist a fost dat afară pentru că a făcut o com­pa­rație între Hitler și Stalin.

În Scînteia, au început să curgă elogiile sub semnături cu rezonanță. Mihail Sa­do­veanu scrie despre „Marele geniu al ome­nirii progresiste“. Iosif Vissarionovici, ca­re doar a trecut în adormire, îi pare o ex­presie a bunătății și blândeții. George Că­linescu scria despre „O figură gigantică a istoriei“. Eugen Frunză a compus o po­ezie, Așa ne-nvață Stalin. O strofă sună așa: „Oricât ar fi de tare / Al morții braț cumplit, / Mai tare este Stalin! / Nu, Sta­lin n-a murit!“. Alți academicieni și scri­i­tori și-au adus prinosul.

La Moscova a mers o delegație oficială a Ro­mâniei, condusă de Dej. „Personal – nu văd de ce aș ascunde – eram foarte im­presionat“, mărturisea un membru al de­legației, Sorin Toma. Delegația a fost ca­zată aproape de Casa Coloanelor, unde era depus sicriul, și s-a putut deplasa pe jos până acolo, împreună cu mari fluxuri de oameni. Mulți, mai ales femei, lăcrimau. Calea de acces era flancată de camioane mi­litare așezate unul lângă altul. La câteva dintre punctele de acces s-au creat bus­culade, iar poliția călare a intervenit cu brutalitate. Au murit mulți călcați în pi­cio­are. Delegației României i s-a acordat pri­vilegiul de a face de două ori de gardă lângă catafalc. Funeraliile au fost im­pre­sio­nante, dar oficiale și reci. Au vorbit Ma­len­kov, Beria și Molotov. Doar în vocea lui Molotov s-a simțit un pic de emoție. Mai târziu, primii doi aveau să fie înlăturați de Hrușciov, iar Molotov păstrat doar ca personaj decorativ.

 

Ritualul

Și în România, ceremoniile funerare au avut dimensiuni grandioase. Pe 8 martie 1953, CC al PMR împreună cu Consiliul de Miniștri al RPR au emis o hotărâre care merită reprodusă pentru că a fost aplicată întocmai la nivel național:

„1. În ziua de luni 9 Martie a.c., în mo­mentul începerii funeraliilor tovarășului Iosif Vissarionovici Stalin, la ora 11 a.m. se va întrerupe lucrul pe timp de 3 minute la toate întreprinderile și ins­ti­tuțiile din întreaga țară (…). La aceeași oră se va întrerupe în întreaga țară, pe timp de 3 minute, circulația trenurilor, tramvaelor, automobilelor și altor ve­hi­cole, precum și a pietonilor din orașe.

2. La ora 11 precis se vor trage în semn de salut în orașul București, capitala Re­publicii Populare Române și în Orașul Sta­lin, câte 24 de salve de artilerie.

3. De la ora 11 până la ora 11 și 3 minute vor suna în semn de ultim salut sirenele tuturor întreprinderilor, locomotivelor, va­selor maritime și fluviale. (…)“.

Pe lângă această decizie făcută publică, au fost luate și alte măsuri, care au fost trans­mise pe canalele partidului. Astfel, „pen­tru asigurarea bunei desfășurări și a unei participări masive din partea ce­tățenilor la meetinguri și adunările de doliu“, Partidul a instruit și trimis peste tot în țară, în orașe și sate, un mare nu­măr de activiști. În total, au fost pe teren peste 11.000 de activiști de partid și ai or­ganizațiilor de masă, 7.000 de elevi și stu­denți ai școlilor de partid, alături de zeci de mii de agitatori și propagandiști și 26.000 de „tovarăși“ convocați pentru men­ținerea ordinii.

Din rapoartele PMR aflăm cifre privind participarea. Pe 9 martie, în ziua în­mor­mântării, la mitingul din Piața Stalin din București (actuala Charles de Gaulle), au fost prezente 350.000 de persoane. La mi­tingul de la Cluj au fost 95.000 de suflete, la Timișoara – 90.000, la Reșița – 35.000, în raionul Deta – 17.000 etc. Alt raport fa­ce suma participanților: „În toată țara, în zilele de 6-7-8 și 9 Martie s-au ținut 22.800 adunări și 300 de meetinguri de doliu, cu o participare totală de aproape 7.000.000 cetățeni“. Concluzia: „o ase­me­nea impresionantă participare și dis­ci­plină muncitorească n-a mai fost cu­nos­cută până acum“.

 

 

Ce-și amintește Annie Bentoiu

Cea mai bună descriere neoficială a mi­tin­gurilor din București ne-a lăsat-o Annie Bentoiu, în cartea sa de memorii, una dintre cele mai bune despre anii ’40-’50 scrisă la noi. Cea care a scris Timpul ce ni s-a dat se găsea convocată la mitingul din Piața Victoriei în timp ce soțul era într-un batalion disciplinar, tatăl se găsea internat administrativ într-o colonie de muncă, iar socrul era în închisoare. Iată relatarea ei:

„Mitingul de doliu a avut loc în Bu­cu­reşti, luni 9 martie 1953. A fost, pentru cei care au participat la el, una din cele mai ciudate şi impresionante experienţe. Toate ţările din sistem au coordonat par­ticiparea lor la funeralii cu ora Mosco­vei. Simultaneitatea realizată, într-o vre­me când nu exista procedeul unificator al televiziunii, era ceva cu totul nou. La noi, centrul ceremoniei a fost în piaţa Stalin, unde se aflau cele două tribune oficiale, una pentru demnitarii români, alta pentru ambasadori, iar coroanele şi florile se adunau pe un postament cen­tral. Dar şi Piaţa Victoriei, şi cea a Dorobanţilor erau, cum spune Scînteia, o mare de oameni. În Piața Victoriei m-am nimerit și eu. (…) Eu eram fascinată în primul rând de întinderea geografică asu­pra căreia purta acea manifestație: nicio­dată, în istorie, nu avusese loc ceva com­parabil. (…) [N]imeni, niciodată în isto­rie, nu fusese adulat de un număr atât de mare de oameni. (…) Tăcerea extremă care domnea în piaţă, în ciuda atâtor zeci de mii de prezenţe umane, răs­pun­dea unui cer cenuşiu, aproape compact. Nu ne uitam unii la alţii, ştiind că ară­tam la fel: cenuşii, săraci, docili. Unii, fără îndoială, plângeau: misterul morţii era mai prezent ca niciodată şi ne aş­tepta pe toţi, pe cei mai umili ca şi, iată, pe cei mai puternici. Difuzoarele trans­miteau muzică funebră; drapele şi câte­va rare portrete cu însemne de doliu punc­tau prezenţa tăcută a uriaşei mase de oameni. La un moment dat a început o transmisie în limba rusă – vorbea to­varăşul Malencov -, apoi i-au urmat, pe româneşte, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, acad. Traian Săvulescu şi ale diferitor stahanovişti. Partea asta a «slujbei» semăna cu manifestaţiile obişnuite ­şi ne-am fi desconcentrat, da­că nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora 12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cu­tremurând văzduhul, urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise aşa ceva? (…) Cât timp au urlat sirenele (câ­teva minute foarte lungi), circulaţia vehi­culelor s-a oprit, conform instruc­ţiu­ni­lor, în toate oraşele ţării, şoferii şi vat­ma­nii au coborât, descoperindu-se. Chiar şi trenurile au stat în drum. Di­fuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS şi în final,Internaţionala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa şi semnificativa ei putere. Şi în sfârşit, în tăcere, lumea s-a risipit“.

Soțul lui Annie Bentoiu, Pascal Bentoiu, aflat în batalion disciplinar la Doaga, a aș­ternut și el pe hârtie amintirea acelui mo­ment: „Cea mai plăcută amintire de la Doaga (unde insecte diverse, alternând cu viermi intestinali, apăreau când și când – baia era tocmai la Mărășești – și unde adesea beam la fântâni din aceleași găleți cu caii de corvoadă, dar caii erau animale minunat de curate), cea mai fer­mecătoare amintire – zic – a fost cea de la moartea lui Stalin, anunțată cu su­ghițuri de plâns fățarnic de un nenorocit de subofițer care era – temporar – co­man­dantul nostru. (…) Iar noi am jucat trei zile table și am băut tot ce aveam, închinând cu «trăiască mortul!»“.

 

(Va urma)

În căutarea unor gropi comune. Cercetări de istorie orală și arheologie contemporană în județul Suceava

Adrian Cioflanca

Vorbim prea rar despre o realitate tristă: statul român, cu precădere în anii ’40-’50, și-a ucis propriii cetățeni în numele unor fantasme ideologice.

DE ACELASI AUTOR

■ Pogromul de la București. O evocare la 75 de ani

■ Mântuire prin violență teroristă

■ Instrumentele statului totalitar: unităţile şi coloniile de muncă

■ Informații noi despre masacrele antisemite din 1940

Vorbim prea rar despre o realitate tristă: statul român, cu precădere în anii ’40-’50, și-a ucis propriii cetățeni în numele unor fantasme ideologice. A făcut-o legal sau extralegal, direct sau indirect, cu glontele, cu pumnul sau făcând viața imposibilă în închisori și lagăre. Prea puțin din această poveste se găsește în arhive, acolo unde, adesea, suferința este minimalizată, iar violența, justificată. Istoria orală și arheologia contemporană ne pot ajuta, în compensație. Peste tot în România se găsesc morminte nemarcate sau gropi comune ale unor oameni considerați dușmani, pe care autoritățile nu doar că i-au anihilat fizic, dar au încercat să îi șteargă cu totul din memoria celorlalți. Tentația ar fi să spunem că nu au reușit. Dar oare așa stau lucrurile?

Fosta conducere a Institutului de In­ves­tigare a Crimelor Comunismului și Me­moria Exilului Românesc (IICCMER), în frunte cu Vladimir Tismăneanu și Ioan Sta­nomir și din care am făcut parte până în martie 2012, când m-am mutat la CNSAS, a continuat programul de arheologie con­temporană al instituției.

În urma unor cercetări preliminare de is­torie orală pe care le-am făcut în pri­mă­vara anului 2011, am aflat informații des­pre amplasarea posibilă a două gropi co­mune în județul Suceava. Este vorba des­pre o groapă comună aflată în cimitirul din localitatea Șcheia, cu deținuți din co­lonia de muncă de la Ițcani (1952-1953), și o alta cu țărani împușcați de Securitate în timpul revoltelor împotriva cotelor, în sa­tele din nordul Moldovei (1949). Am mers pe această direcție, pentru că proiectele de arheologie contemporană din ultimii ani privind istoria comunismului au scos la iveală cu precădere morminte in­di­vi­duale nemarcate, nu și gropi comune de mari dimensiuni. IICCMER a lucrat în par­teneriat cu o echipă de arheologi condusă de dr. Neculai Bolohan de laUniversitatea „Al.I. Cuza“, împreună cu care am des­co­perit în toamna anului 2010, într-un pro­iect INSHR-EW, o groapă comună în pă­durea Vulturi (com. Popricani, jud. Iași), cu 36 de evrei împușcați, conform cer­ce­tărilor proprii, de armata română în vara anului 1941 (crimă investigată de Par­che­tul Militar cu încadrarea de genocid). Cer­cetările arheologice, și la Șcheia, și la Ră­dăuți, au fost demarate după notificarea Par­chetului de pe Lângă Curtea de Apel Suceava, a primăriilor celor două lo­ca­li­tăți și a administratorilor cimitirelor.

 

Cazul Iţcani

În cazul Ițcani, Institutul a fost sesizat de preotul Laurențiu Milici (n. 1924), din co­muna Șcheia. Acesta a evocat posibilitatea existenței unei gropi comune în raza lo­calităţii, cu deținuți politici din colonia de muncă de la Ițcani, decedați din cauza con­dițiilor de detenție și muncă im­pro­prii. Pentru a completa informațiile, au fost contactați alți martori pentru in­ter­viuri de istorie orală, printre care: Berariu Gheorghe (n. 1927), Berari Constantin (n. 1930), Moldovan Elena (n. 1936), Onciu Ioan (n. 1932), Păcuraru Oltița (n. 1935), Păcurari Silvia (n. 1940), Marcian Eugenia (n. 1927) din comuna Șcheia și Saghin Cons­tantin (n. 1924) și Aglaia Mihoc (n. 1920) din orașul Suceava.

La Ițcani – zonă cuprinsă astăzi în mu­nicipiul Suceava, la granița cu comuna Șcheia – a funcționat o colonie de muncă, Unitatea 0720, în perioada 28 octombrie 1952 – septembrie 1953, după care s-a mu­tat la Lucășești (1953-1954). Conform do­cumentelor identificate la CNSAS, colonia avea o capacitate de 1.500-2.000 de lo­curi. Un document din martie 1953 spune că, la acel moment, erau internați 950 de deținuți păziți de 172 de milițieni. Co­mandantul unității era lt. maj. Ioan Pavel, ajutat de slt. Dumitru Gordin și lt. Gheor­ghe Ciobotaru, locțiitorul politic. Pavel, un tâmplar ajuns decident în sistemul pe­nitenciar comunist, a venit la Ițcani de la conducereaColoniei Salcia, unde a pa­tro­nat crime și abuzuri incredibile (torturi, bătăi, lipsirea de tratament medical, mun­că în frig și umezeală până la extenuare, execuții sumare, deținuți îngropați de vii, profanarea cadavrelor etc.). Aceste me­to­de vor fi practicate și la Ițcani. Pavel a fost arestat pentru aceste abuzuri chiar pe când era în post la Ițcani, judecat în 1955, condamnat la muncă silnică pe viață, dar eliberat în 1957 și reîncadrat.

 

Coloniile de muncă – mod de utilizare

Coloniile de muncă au fost un important ins­trument represiv folosit de regimul co­munist. Internarea în colonii se făcea ori prin hotărâri ale justiției comuniste, ori prin decizii administrative ale unei comisii a Ministerului Afacerilor Interne, pe baza propunerilor Securității și Miliției. Erau vizați cei care ascultau posturile de radio străine, făceau afirmații sau răspândeau informații defavorabile regimului co­mu­nist, cei care aveau relații cu reprezentanți ai Occidentului sau frecventau biblioteci străine, instigatorii la manifestări rasiale și șovine, cei care incitau împotriva co­lectivizării sau boicotau producția, pro­zeliții diferitelor culte, activiști ai for­ma­țiunilor democratice și fasciste, membri ai SSI, Marelui Stat Major, Siguranței, Po­li­ției, „frontieriști“, „chiaburi“, „sa­bo­tori“, „speculanți“, condamnați care nu prezentau încredere la ieșirea din în­chi­soare, rudele celor considerați dușmani, recidiviști de drept comun. Durata pe­dep­selor în cazul deciziilor administrative va­ria între 6 luni și 5 ani, dar au fost nu­me­roase situații când a fost depășită perioada maximă. Rata mortalității în coloniile de muncă era ridicată din cauza condițiilor mi­zere de detenție și a abuzurilor gar­di­enilor.

La Ițcani, internații locuiau în bărăci de lemn în condiții foarte aspre. Deținuții – în parte, deținuți politici – au fost folosiți la construcția terasamentului căii ferate din­tre municipiul Suceava și comuna Șche­ia (ruta Ițcani – Vatra Dornei). Conform martorilor, rata mortalității în colonie a fost extrem de ridicată, din cauza con­di­țiilor precare de detenție. Deținuții au mu­rit în special din cauza frigului, a ali­men­tației necorespunzătoare, a bolilor ne­tra­tate, a mizeriei și muncii istovitoare. Mar­torii vorbesc de zeci sau sute de victime.

Martorii intervievați au relatat că morții din colonie erau aduși, de obicei seara, cu căruța sau sania, și aruncați peste gardul cimitirului din Șcheia, unde erau îngropați în gropi comune într-o margine a ci­mi­tirului (în stânga față de intrare). Locul nu este marcat și nu sunt cunoscute nu­mele persoanelor îngropate acolo.

 

„Sunteți niște câini, îngropați oameni vii!“

Iată ce povestește unul dintre martorii im­portanți, Păcurari Silvia (n. 1940, interviu din 11.08.2012, Șcheia): „Eu am stat aproape de cimitir când eram dom­ni­șoa­ră. Aveam în chirie un gardian de la co­lonie, că eram obligați să ținem în chi­rie, pe unul Vasile Mezei (milițian din cor­pul de pază, conform documentelor de la CNSAS,n.n.), care era din Brăila. Ma­jo­ritatea deținuților de la Ițcani erau po­li­tici. Căruța cu cadavre trecea pe la noi pe la poartă. Iarna mai veneau cu sania. Morții erau înveliți în rogojini, mulți nici nu mai erau îmbrăcați. Odată, când a venit Mezei cu sania cu cadavre, a intrat în casă pentru că avea ceva de vorbit cu nevasta. Iar noi copiii am alergat la poar­tă. Atunci avea vreo 7 cadavre, dar din ace­ia vreo doi mișcau. Și eu am plâns, că «De ce duceți oameni vii?». Și mil­iți­anul mi-a spus: «Taci, că aiasta nu se dis­cută!». Și eu le-am zis că «Sunteți niș­te câini, îngropați oameni vii!…». Şi atunci a scos pistolul și a tras pe lângă mine. Apoi și-a cerut scuze, că nu știa că are cartuș pe țeavă, și a trebuit să dea declarații. Puteam să fiu moartă. Așa era atunci. Cu morții veneau de obi­cei seara, 2 deținuți săpau groapa. Fă­ceau niște gropi mari, adânci și de 2 me­tri, și aduceau mai mulți deodată. Morții erau îngropați în stânga față de intrare, cam la 20 de metri pe lângă gard“.

 

Cercetările arheologice de la Șcheia

Ne-am deplasat la Șcheia în august 2011, cu echipa arheologului Neculai Bolohan. Simplificând, arheologii au săpat în 4 sec­ți­uni în locurile indicate de martori la mar­ginea cimitirului din Șcheia și care nu erau ocupate de morminte recente. În pri­ma secţiune, cea mai extinsă, în partea de nord-est a cimitirului, arheologii au găsit 3 morminte nesemnalate, cel mai vechi da­tând din deceniile 2-3 ale secolului XX (datare făcută după monezile aruncate în groapă ca parte a practicilor funerare tra­diționale). Într-unul din cazuri, scheletul nu era orientat în mod tradițional est-vest, iar oasele erau răvășite, ceea ce ne-a dat speranțe că avem indiciile gropii comune, însă până la urmă s-a dovedit că resturile osteologice au fost adunate într-un pachet pentru a folosi groapa din nou.

Preotul bisericii în raza căreia se află ci­mi­tirul, Cezar Onesim, ne-a spus că, multă vreme, în deceniile din urmă, înhumările s-au făcut haotic, fără respectarea unor reguli și a mormintelor anterioare, același loc fiind folosit pentru înhumări suc­ce­sive. Marginea cimitirului a fost utilizată în special de populația săracă din lo­ca­li­tate și de cea de etnie romă. În cazul în care, la o nouă săpătură, erau găsite oase nu era formalizată practica de a anunța acest lucru administratorilor cimitirului. Cu timpul, crucile au dispărut și locurile au rămas nemarcate. Abia în ultimele de­cenii, și mai ales după ce loturile au fost atribuite / vândute, a fost pusă ordine cât de cât.

Am mutat șantierul în alte trei locuri din zona de margine a cimitirului și în fiecare caz am dat prin săpături de morminte re­cente nesemnalate. În mod evident, nu am putut continua cercetările în adâncime pentru că asta ar fi însemnat să afectăm morminte existente. Într-unul din locurile indicate de martori, în care s-ar fi aflat marginea veche a cimitirului, nu am pu­tut săpa deloc, din cauza densității mari de morminte marcate.

 

Cazul Rădăuţi

Suferință în numele utopiei

La sfârșitul anilor ‘40, în mai multe zone din țară au izbucnit revolte țărănești îm­potriva politicii nou instalatului regim co­munist în domeniul agriculturii. Subiectul este destul de bine cunoscut, existând mai multe studii și volume de documente pu­blicate pe această temă.

Ca urmare a Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, care a decis „transformarea socialistă a agriculturii“, au fost luate mai multe măsuri cu efect opresiv asupra satelor din România. Decizia Partidului Co­munist a deschis calea unui șir de legi și măsuri care vor avea efecte brutale asupra satelor din România. Prin Decretul nr. 112 din 28 iunie 1948 a fost înființată Comisia de Stat pentru Colectarea Cerealelor, iar prin Decizia nr. 389/5 iulie 1948 au fost prevăzute cantitățile de cereale pe care proprietarii erau obligați să le predea sta­tului. Prin Decretul nr. 306/21 iulie 1949, proprietarii erau obligați să predea la pre­țul fixat de stat o parte din excedentul de recoltă. Problema era că prețurile oficiale nu reflectau valoarea reală a grâului, iar co­tele erau fixate administrativ pe baza unor calcule nerealiste, devenind îm­po­vărătoare pentru țărani.

Măsurile luate de regimul comunist au ne­mulțumit populația rurală, iar rezistența a mers de la refuzul de a preda cotele până la mișcări de protest colectiv. Astfel de evenimente s-au produs în mai multe zo­ne din vestul și nordul României.

 

Protestele de la Calafindești

În acest caz, ne interesează revoltele din localitățile Calafindești și Frătăuții Noi din fostul județ Rădăuți, actualmente în ju­dețul Suceava. În Calafindești, pe 6 august 1949, țăranii au protestat față de arestarea unui consătean care încălcase regulile pri­vind predarea grânelor la arie și au scan­dat împotriva regimului de la București și a Uniunii Sovietice. Au fost anunțate auto­ritățile de la Rădăuți, care au intervenit în forță cu forțe de miliție și Securitate, uci­gând prin împușcare 4 persoane – Vasile Ca­ciur (tatăl a 3 copii), Filon Alexei (tânăr căsătorit), Dumitru Irimescu (25 de ani) și Amfilofie Diaconescu (tatăl a 6 copii) – și rănind alte 4 (Gh. Diaconescu, Floarea Ma­xim, Ileana Havriș, Silvan Lauric).

Rudele celor împușcați au fost deportate în Dobrogea, iar cadavrele au fost în­gro­pate pe ascuns în cimitirul din Rădăuți. Fiica lui Amfilofie Diaconescu, Zamfira La­uric, povestește că tătăl ei a fost împușcat, deși nici măcar nu participase la protest – Securitatea a tras la întâmplare pentru a răs­pândi teroarea în sat. Și povestește în continuare: „Pe tatăl meu îl aduseseră de pe drum 4 femei, într-un țol, așa cum era plin de sânge și îl puseseră jos în tindă. Noi, mama și 6 copii mici ai lui, îl priveam. (…) Nu apucase mama a-l schim­ba pe tata cu haine curate, pentru a-l pune pe masă, era încă cald și mur­dar cu sânge, când au venit militarii și ni l-au luat așa de la noi. Ne-au arestat mortul“.

 

Protestele de la Frătăuții Noi

La Frătăuții Noi, tulburările au început pe 7 august 1949, după ce o întrunire con­vo­cată de partid a degenerat în certuri pe tema impunerii cotelor. A venit un ca­mi­on cu milițieni și securiști care au deschis focul imediat înspre cele câteva sute de să­teni convocați la întrunire.

Iată ce povestește un martor, Bilan Vasile, într-un interviu acordat lui Cornel Ni­coa­ră: „Văd că lumea, din instinct, se aplea­că așa, ca un lan de grâu, când îl bate vân­tul. Se ferea de gloanțe. Sosește și ca­mionul. Milițienii coboară și încep a croi în dreapta și stânga cu bastoane. Lumea s-a retras. (…) Au tras o rafală la pi­cio­are, în pământ și o alta pe deasupra ca­petelor. Un om din mulțime, mai de de­parte, la prima rafală a trecut drumul să vadă ce este și unde s-a tras și s-a urcat pe o movilă de piatră de pe marginea dru­mului. Așa era cu un cap și jumătate mai sus decât ceilalți, iar când au tras rafala a doua, l-au lovit în tâmplă. Era Cuciurean Ilarion“.

Au fost uciși 4 tineri: Ilarion Cuciurean (27 de ani), Ion Andrișan (17 ani), Ion Da­vi­deanu (17 ani), Vasile Isopescu (18 ani). Au fost răniți alți câțiva țărani, dar aceștia nu au mers la spital în zonă pentru a nu fi arestați – și de aceea nu se cunoaște nu­mărul lor exact. Mai multe persoane au fost arestate (se cunosc numele a 9 dintre ele), anchetate brutal de Securitatea din Rădăuți, duse la Iași, judecate și con­dam­nate, în 1950, la diferite pedepse cu în­chisoarea. Familiile a 3 dintre cei uciși au fost deportate la Canal.

 

Soarta morților

Și morții din Frătăuții Noi au fost ridicați, odată cu efectuarea arestărilor în sat, și duși în sediul Securității din Rădăuți, îm­preună cu cadavrele de la Calafindești. În momentul în care au intrat în putrefacție, peste trupuri au fost aruncate diferite subs­tanțe (DTT, var nestins, motorină, clor) și în cele din urmă au fost îngropate într-o groapă comună la marginea cimitirului din Rădăuți, într-o zonă aproape de gar­dul din spate. Poziția exactă a gropii co­mune nu este cunoscută. În zonă, în con­formitate cu informații privind locația gro­pii comune disponibile în acel moment, a fost ridicată în 1992 o troiță în memoria ce­lor 8 victime (amplasamentul 1).

Ulterior, rude și martori (printre care fos­tul gropar al cimitirului) au indicat alte două posibile locații ale gropii comune: vis-à-vis de troiță, la distanță de câțiva metri (amplasamentul 2), sau exact lângă gardul actual din spatele cimitirului din Rădăuți (amplasamentul 3).

Informațiile despre groapa comună cu cei 8 țărani mi-au fost date la fața locului de către Ion Prelipcean și Emil Ianuș, autorii unei monografii despre răscoalele ță­ră­nești din nordul Moldovei din 1949 (Anul 1949 în județul Suceava. Arestări, asa­si­nate, deportări, Suceava 2010). Aceștia au realizat mai multe interviuri de istorie ora­lă cu rude și martori ai tragediei din 1949, publicate în lucrarea menționată, alături de alte interviuri realizate în 1990 de un jurist ieșean, Cornel Nicoară.

Trebuie menționat că pe numele per­soa­nelor împușcate în județul Rădăuți nu au fost emise certificate de deces până astăzi.

 

Rudele care plâng morții altora

Ne-am deplasat în zonă cu echipa de ar­heologi a profesorului Neculai Bolohan di­rect de la Șcheia. Locurile vizate se găseau într-o zonă re­la­tiv centrală a cimitirului din Rădăuți, de­limitată cu un gard de be­ton, dar care imediat după război cons­tituia marginea cimitirului. Și în acest caz, zona din mar­gine a fost rezervată per­soa­nelor sărace.

Săpăturile din cimitirul Rădăuți au început în amplasamentul 2, spre care duceau cele mai multe dintre informații. Pe acea mică parcelă nu era semnalat niciun mormânt. Totuși, pe măsură ce săpăturile au îna­in­tat, au fost relevate în secțiunea cercetată două morminte civile de dată relativ re­centă ale căror cruci au fost distruse. Am fost, și de data aceasta, în situația de a ne opri pentru că altfel ar fi trebuit să ob­ținem aprobări speciale pentru dislocarea sicrielor aflate mai spre suprafață.

În a doua fază, am curățat vegetația abun­dentă din amplasamentul 3, lângă gardul cimitirului, și am început săpăturile în am­plasamentul 1, în perimetrul gardului de lemn care împrejmuiește troița. Defrișarea arboretului a scos la iveală zeci de mor­minte recente (din ultimii 50 de ani) cu cruci și monumente funerare deteriorate, cu o distribuție densă și dezordonată. Ob­servația în teren după defrișare ne-a dus la concluzia că este imposibil de săpat pentru a face cercetare arheologică în acest perimetru. A mai rămas zona din fața troiței. După o săpătură profundă, și aici au fost găsite urmele a două morminte normale, nesemnalate, datând dinainte de revoluția din 1989. Așadar, descoperirea cea mai tulburătoare a acestui proiect este că rudele care se adună an de an pentru a face slujbă la troița din cimitirul Rădăuți plâng, cel mai probabil, la mormintele al­tora.

Pentru că perioada alocată cercetărilor ex­pira, la fel și bugetul, și întrucât după de­frișare nu am identificat alte zone libere în care să putem săpa, am oprit ex­plo­ră­rile. Așadar, acțiunea Securității de a șter­ge urmele fizice și mnemotice ale vic­ti­melor comunismului s-a dovedit foarte efi­cace. Un martor, Zamfira Lauric, rezuma foarte potrivit situația: „Familii îm­puș­cate, împrăștiate, distruse, nimicite. Ni se pierde și numele“.

 

Trei concluzii

– Istoria orală și arheologia contemporană sunt esențiale pentru completarea in­for­mației istorice, cu atât mai mult cu cât do­cumentele reflectă deseori distorsionat și minimalizant suferințele din trecut. În ca­zul de față, au fost relevate informații des­pre regimul de detenție, victimele din co­lonia de muncă de la Ițcani și gropile co­mune din cimitirele din Șcheia și Ră­dăuți care nu erau disponibile isto­rio­gra­fic.

– Cercetarea de arheologie forensică într-un cimitir este îngreunată de haosul funerar din România, mai precis a practicii de a uti­liza același loc pentru înhumări suc­ce­sive, fără respectarea unor reguli și fără sem­nalarea mormintelor anterioare. Cu aceas­tă problemă s-a confruntat și Marius Oprea, de exemplu la săpăturile din Ci­mitirul Săracilor din Sighet, care nu s-au soldat cu rezultate concrete, în ciuda ști­rilor de presă de la un moment dat.

– În al treilea rând, dificultatea cu care identificăm locuri ale unor execuții sau gropi comune arată și mai clar pre­ocu­parea autorităților comuniste de a șterge urmele crimelor și memoria celor care au pierit. Se vede acest lucru la Șcheia, la Si­ghet sau la Rădăuți. Oamenii au fost în­gropați la grămadă, fără vreun ceremonial, fără marcarea locului, fără a înscrie nu­mele celor îngropați pe o cruce, pe un mo­nument funerar sau măcar într-un do­cu­ment. Din acest motiv, ca semn de re­pa­rație morală, am prevăzut între proiectele din acest an ca IICCMER să instaleze o placă memorială la marginea cimitirului din Șcheia.

 

Chipurile Răului(3)

Adrian Cioflanca &

DE ACELASI AUTOR

Vorbim prea rar despre acest adevăr inconfortabil: statul român are o lungătradiție în a face rău propriilor cetățeni. Prin violență brută, prin supliciu ideologic, prin abuz, corupție, înfometare și atitudine autoritară. Secolul XX, cu regimurile sale dictatoriale și furtunile ideologice, cu războaiele și stările de necesitate, deține desigur recordul în această privință. Istoria aceasta nu a fost scrisă pe de-a-ntregul. Arhivele ascund încă secrete urâte. Iar dincolo de ce oferă documentele, rămâne efortul nostru de a înțelege, pentru că răul nu este ușor de decriptat. Răul poate părea rațional și necesar, banal sau seducător. Răul este, adesea, anonim, anonimizat, ca și cum ar provoca suferința precum o calamitate naturală. Or, noi știm că în spatele răului despre care vorbim stau oamenii. Stau Marii Responsabili, dar nu numai ei. În cazul României, vorbim despre Antonescu, Sima, Dej sau Ceaușescu, dar nu ar trebui să-i uităm pe cei din spatele lor, fără de care crima nu ar fi fost posibilă. Îi știm cine sunt? Numele lor nu ne mai spun aproape nimic astăzi. Oameni extrem de puternici altădată– comandanți de unități militare care au masacrat evrei, șefi de lagăre care i-au lăsat să moară de foame, ofițeri de Securitate care au schingiuit „dușmani“ politici, tartori ideologici care au făcut din minciună noua credință,șefi de colonii de muncă
și penitenciare care și-au făcut datoria cu zel – sunt necunoscuți în afara cercului mic al specialiștilor. Pentru a da chip celor care au făcut rău României și cetățenilor ei în ultimul secol, inițiem începând cu acest număr al revistei o secțiune care va trece în revistă Chipuri ale răului. Rostul este de a schița profiluri ale unor personaje importante, dar nu neapărat cunoscute, care au făcut parte din angrenajul dictatorial al crimelor comise în numele unei politici sau ideologii. Secțiunea este realizată în colaborare cu CNSAS și se bazează
în principal pe contribuțiile cercetătorilor acestei instituții (fără ca punctele de vedere exprimate de autori să fie asumate neapărat de CNSAS).
Rubrica, planificată a fi bilunară, rămâne deschisă și altor contribuții ale specialiștilor în istorie recentă din România și străinătate,
adresa electronică pentru corespondență fiind chipurileraului@gmail.com. (ADRIAN CIOFLÂNCĂ)

 

Torţionarul – cetăţean al secolului XX

Dacă Ute Frevert şi H.G. Haupt, coor­do­na­torii volumului Omul secolului XX, ar fi tră­it într-un regim totalitar, probabil ar fi in­clus între figurile emblematice ale se­co­lului trecut, alături de star, turist, con­su­mator, funcţionar,soldat, cel puţin încă una: torţionarul. Odată cu intrarea ome­ni­rii în „secolul lagărelor“ sau „epoca to­ta­litarismelor“, torţionarul a devenit un ele­ment indispensabil al Puterii. Prin creş­te­rea importanţei politice a „muncii“ sale, tor­ţionarul se transformă dintr-un mar­gi­nal într-o persoană privilegiată, care in­s­piră groază amestecată cu respect, care se ştie indispensabilă şi este conştientă de im­punitatea sa.

Aducerea în faţa opiniei publice a cum­pli­telor atrocităţi săvârşite în lagărele naziste şi comuniste a ridicat o întrebare esen­ţi­ală: ce îi putea face pe aceşti oameni să să­vârşească astfel de atrocităţi împotriva se­menilor lor? Cum se face că oameni care beneficiau de toate cuceririle civilizaţiei şi, adesea, aveau reputaţia unor vecini ama­bili şi părinţi grijulii erau, totuşi, ca­pabili de o bestialitate incredibilă? În­tre­ba­rea este cu atât mai importantă cu cât, ade­sea, torţionarul şi schingiuitul făceau parte din aceeaşi naţiune, aveau aceeaşi credinţă, vorbeau aceeaşi limbă. Să fie vor­ba doar de cazuri patologice?

Conform literaturii de specialitate, un nu­măr foarte mic de torţionari, între 5 şi 10%, pot fi consideraţi sadici. Aşadar, psi­hiatria și psihologia nu explică mare lucru.

 

Trei tipuri de torționari

Profesorul Ronald Crelinsten, de la Uni­versity of Ottawa, propune o tipologie a torționarilor, distingând întrezeloți, ca­rierişti şi sadici.

Zeloții ar fi indivizii „detaşaţi emoţional de ceea ce fac (…), cruzi şi cu un control complet al emoţiilor“. Aceştia provin din rândul oamenilor simpli, care pur şi sim­plu cred fanatic în ceea ce fac şi în sco­purile ideologice ale regimului, fapt ce-i con­duce la o puternică diferenţiere între „noi“ şi „ei“.

Carieriştii sunt persoane interesate în dez­voltarea carierei şi care văd tortura ca o slujbă ce trebuie făcută în mod eficient pentru a obţine promovarea profesională și socială. Aceştia sunt adesea inteligenţi, educaţi şi chiar dezaprobă excesele din timpul torturii.

Sadicii sunt, în ciuda percepţiei comune, foarte rari. Totuşi, sunt mărturii care ates­tă plăcerea resimţită de unii torţionari în timp ce-şi chinuiau victimele.

Când utilizăm aceste clasificări, nu trebuie să uităm ce spune Tzvetan Todorov: „ex­plicaţia nu trebuie căutată în caracterul individului, ci în acela al societăţii (…). Explicaţia va fi politică şi socială, nu psi­hologică sau individuală“.

În societăţile totalitare, după cum punc­tează un erou dostoievskian, „totul este per­mis!“. Fiinţa umană este considerată ca un mijloc, fără a mai fi o adevărată per­soa­nă. Depersonalizarea este radicală, mai ales cu cei care se opun proiectului to­ta­litar.

 

Tradiția românească a torturii

Regimul comunist din România a făcut apel pe scară largă la torţionari. Acest lu­cru s-a întâmplat mai ales în primele sale decenii de existenţă, dar anchetarea bru­tală a muncitorilor revoltaţi la Braşov în noiembrie 1987 sau a persoanelor arestate în timpul evenimentelor din decembrie 1989 a dovedit că tortura a rămas in­dis­pensabilă pentru supravieţuirea unui re­gim politic ilegitim.

În primii ani de funcţionare, comuniştii ro­mâni au făcut apel la „specialiştii“ deja cre­aţi de regimurile autoritare anterioare. Pe lângă mărturiile documentare privind tor­turile aplicate în arestul Poliţiei, Si­gu­ran­ţei sau SSI-ului, pot fi invocate şi amin­tiri precum cele depănate de generalul Ni­co­lae Pleşiţă, care afirma că a învăţat „me­se­rie“de la un comisar de Siguranţă, Io­nes­cu Nicolae, supranumit, elocvent, „To­cană“.

Situaţia personalului Direcţiei Anchete a DGSP, în anul 1951, se prezenta, în re­la­ta­rea directorului adjunct Tudor Dincă, ast­fel: „Dintre toţi lucrătorii anchetatori nu erau decât vreo 6-7 muncitori de fa­bri­că, restul erau funcţionari, chelneri, fri­zeri, vânzători de prăvălie, fotografi etc. Muncitorii proveniţi din fabrică se pre­zentau destul de slab, atât în munca pro­fesională, cât şi în munca politică“.

La rându-i, generalul locotenent Evghenie Tănase relata această situaţie în următorii termeni: „N-am să spun nici un lucru nou când voi afirma că această unitate (Direcţia Anchete – n. F.B.) – ca de altfel toate unităţile Securităţii Statului, de la cea mai mare până la cea mai mică func­ţie – la înfiinţarea ei a fost încadrată cu oameni ai muncii care avea[u] un grad de pregătire şi cunoştinţe generale destul de reduse“. Aşadar, cu puţine excepţii, cei angrenaţi în munca de anchetă aveau o singură competență: bătaia.

 

Zeloții și sadicii Securității

Dacă ar fi să apelăm la clasificarea lui Cre­linsten, am regăsi în rândurile torţio­na­rilor Securităţii figuri reprezentative pen­tru fiecare categorie. Astfel, în rândul ze­loţilor îl putem include pe Frantz Ţa­n­dă­ră, torţionar recrutat din rândul de­ţi­nuţilor de drept comun. Acesta, cu o edu­caţie precară, puternic îndoctrinat în tim­pul detenţiei (după propria expresie, „As­ta era îndoctrinarea. Ura. Să bage ură“), era folosit în timpul unor anchete „spe­ciale“: „Un creion lung neascuţit, cu ca­re loveam peste testicule“.

În folosirea acestei metode, Ţandără a fost iniţiat de către o femeie, probabil Vida Nedici – temută anchetatoare a Securităţii din Timişoara, de origine sârbă. Prin ac­tivitatea Videi Nedici este ilustrată cate­goria sadicilor, acei torţionari care re­sim­țeau satisfacţie în faţa suferinţei umane. Existenţa unei alte femei sadice, care apl­i­ca acelaşi supliciu, este menţionată de Ion Cârja, în volumul de memorii Canalul morţii: „Margareta Hegeduş era ofiţer de Securitate. Era o femeie înaltă de aproa­pe 1,90 m., cu nişte braţe lungi şi o faţă lunguiaţă, de animal rozător. (…)Aceas­tă femeie pervertită îşi făcuse o dexte­ritate în chinuirea bărbaţilor, împotriva cărora aplica un supliciu barbar şi ex­trem de dureros, bătaia la testicule, pâ­nă când omul cădea în nesimţire“.

Evident, mai dese sunt mărturiile care atestă sadismul unor ofiţeri bărbaţi. O ast­fel de persoană era maiorul cunoscut ca „Ionescu 22“, anchetator al Direcţiei Re­gionale de Securitate Craiova în 1948, fost funcţionar al Poştei. Victimele îl prezintă ca pe un „mare schingiuitor. Bătea cu plă­cere. Îi citeai voluptatea pe faţă“.

 

Armata carieriștilor

Totuşi, cei mai numeroşi au fost ca­rie­riş­tii. Aceştia, proveniţi din pături de­fa­vo­rizate ale populaţiei, odată ce au îm­brăcat „haina statului“, erau dispuşi să fa­că orice pentru păstrarea poziţiei do­bân­dite.

Relevantă este situaţia maiorului Gheor­ghe I. Enoiu. Acesta, fost zeţar într-o ti­pografie, s-a angajat în Securitate în mar­tie 1949, la doar 22 de ani, parcurgând apoi un veritabil cursus honorum, de la gradul de plutonier major la cel de maior, în 1963. Într-una dintre fişele sale de cadre se menţionează: „Personal par­ti­ci­pă la anchetarea şi demascarea activi­tăţii duşmănoase a elementelor fanatice şi, datorită metodelor folosite, reuşeşte să-i determine să-şi recunoască faptele comise. În cei peste 13 ani de când lu­crează în munca de anchetă, ofiţerul a fost folosit în lucrările cele mai grele ale unităţii, contribuind în mod efectiv la demascarea şi trimiterea în justiţie a mai multor organizaţii contra­revo­lu­ţio­nare şi bande care unelteau contra orân­duirii de stat a RPR“.

Aşadar, torţionarul este, cel mai adesea, un om obişnuit. După cum se exprima o fostă victimă, „torţionarii merg printre noi“. Ceea ce l-a făcut diferit a fost o chi­mie infernală, care a combinat date per­sonale și preferințe ideologice cu cultura po­litică și instituțională totalitară.

FLORIAN BANU (CNSAS)

 

Chipurile Răului – Securistul ca victimă a propriilor metode. Un portret al generalului de Securitate Eugen Luchian

DE ACELASI AUTOR

■ Parcul Carol I – 110 ani

■ Tinere talente la Castelul Peleş

■ Trei amintiri din tinereţe

■ Noaptea Institutelor Culturale

Biografia generalului de Securitate Eugen Luchian este o poveste interesantă despre mărire și decădere într-un sistem totalitar.
A pornit de jos, iar Securitatea l-a făcut om. A început ca informator, a urcat treptele ierarhice în Securitate până la gradul de general și a ajuns la poziții de înaltă demnitate publică, ca om de încredere al lui Ion Gheorghe Maurer. Ajunsese să joace rol de „vămuitor“ (gatekeeper), controlând decizii importante, mai ales plecările din țară. Cum România socialistă devenea tot mai coruptă, rolul informal de vămuitor și distribuitor de beneficii era din ce în ce mai important. Căderea lui Maurer și plecarea lui Pacepa i-au adus prăbușirea, fiind trimis în închisoare pe baza unui dosar care exploata tocmai privilegiile și mecanismele corupte de care profitase în Securitate și înscenări de tipul celor folosite de Securitate împotriva adversarilor regimului. Teroarea comunistă își extrăgea puterea din faptul că era stocastică și discreționară. Forța terorii o simțeau victimele directe, în primul rând, dar regulile ei erau cunoscute de toată lumea, inclusiv de securiști. Generalii de Securitate, deși se simțeau atotputernici, știau că pot fi prinși la rându-le de rotativa absurdă a represiunii la a cărei mișcare contribuiseră cu zel. (A. CIOFLÂNCĂ, chipurileraului@gmail.com)

 

Eugen Luchian, cel care avea să fie mâna dreaptă şi „sfătuitor de taină“ al lui Ion Gheorghe Maurer, s-a născut în Basarabia, în 1927, într-o comună din județul Ti­ghina. Originea basarabeană a fost pentru mulți demnitari comuniști un avantaj, la un moment dat, și un dezavantaj mai târ­ziu. Eugen era al doilea copil (mai avea o soră) în familia unui învăţător, mama sa fiind casnică. A început studiile gimnaziale la Chişinău, dar din primăvara anului 1944, din cauza avansării frontului şi revenirii sovieticilor în Basarabia, familia Luchian este nevoită să plece la Lugoj, locul de­semnat pentru evacuare. În octombrie 1948 obţine diploma de bacalaureat şi apoi în­cearcă să se înscrie la facultate, dar aban­donează repede studiile din cauza gre­u­tăților materiale. Ca să se întrețină, în anii 1947-1948 se angajează la o societate co­mercială pentru aprovizionarea Capitalei, ca vânzător.

 

Securitatea, oportunitate de ascensiune socială

La finele lunii octombrie 1948, se înscrie la cursurile Şcolii de ofiţeri activi nr. 2 de la Măgurele. În vara anului 1950, intră în trupele Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi ajunge comandant la un batalion de grăniceri. Aici este recrutat de con­tra­informaţiile militare, ca informator, ac­ti­vitatea sa fiind apreciată în mai multe ca­racterizări făcute de ofiţerul de legătură.

Din februarie 1955, a intrat efectiv în rân­durile Securităţii. În scurt timp este în­ca­drat într-un compartiment nou creat al Serviciului Organizare-Mobilizare din MAI, unde parcurge toate treptele ierarhice. Din 1958 este detaşat de la MAI la Secţia spe­cială din Secretariatul General al Con­si­li­u­lui de Miniştri care se ocupa de Interne şi Armată, pe care ajunge să o conducă. Din 1968 ocupă şi poziţia de secretar al Co­mi­siei pentru probleme de paşapoarte şi vi­ze, poziție ce se va dovedi esențială pen­tru cariera sa. Între timp, în iunie 1967, ob­ţine diploma de licenţă în Drept (cu me­dia 10) a Facultăţii de Drept din Univer­sitatea Bucureşti.

Între anii 1971-1974, pe lângă poziţiile amin­tite mai sus, ocupă şi funcţia de consilier I (cu rang de ministru adjunct) în aparatul preşedintelui Consiliului de Miniştri de atunci – Ion Gheorghe Maurer. În fişa pos­tului avea problemele sectorului de apă­rare din MApN şi MI, ca şi producţia spe­cială de la celelalte ministere economice.

Prestația în post îi asigură încrederea lui Ion Gheorghe Maurer, ajungând să fie con­siderat „om de taină“ al acestuia. Luchian se făcea util în special ca secretar al Co­misiei de vize şi paşapoarte. Era, pe scurt, demnitarul care răspundea de listele cu cei care primeau sau li se refuza dreptul de a pleca din ţară.

Poziţia pe care o deţinea explică relaţiile ex­traordinare pe care le avea Eugen Lu­chi­an în aparatul de partid şi în cel gu­ver­namental. Toţi cei care veneau de la post din străinătate sau plecau în misiune ex­ternă treceau pe la el. Cei mai mulţi erau de la UM 0920 (Departamentul de In­for­maţii Externe), multora făcându-le di­ver­se servicii. Era în relaţii apropiate cu Ni­co­lae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Gheorghe Bolânu, Gheorghe Marcu, toate personaje de frunte ale Securității.

 

„Subalternul să simtă pe grumaz călcâiul şefului“

Despre metodele sale de lucru avem şi câ­teva relatări cuprinse în declaraţii ale foş­tilor săi subordonaţi. Unul dintre ei, co­lonel Constantin Mazilu, acuzat de mal­ver­saţiuni financiare în operaţiunea „Pere­gri­nii“ (acordarea vizelor de emigrare contra unor sume de bani), preciza în declaraţiile sale că Eugen Luchian avea două sloganuri pe care le rostea din când în când la adre­sa celor din subordine: „subalternul tre­buie să simtă pe grumaz călcâiul şefului“ (formulă împrumutată se pare chiar de la fostul ministru Alexandru Drăghici) şi al doilea, creaţie proprie, inspirat din lumea occidentală: „ţine minte că în spatele tău zeci de ofiţeri aşteaptă să-ţi ia locul“.

Alături de activitatea în cadrul Comisiei, Eugen Luchian era pentru preşedintele Con­siliului de Miniştri un emisar, în­de­o­sebi pe relaţii externe speciale, precum cele cu RFG. În ţară sau în RFG, Eugen Lu­chian avea dreptul de reprezentare şi ne­gociere în relaţii cu mari nume ale in­dus­triei sau politicii vest-germane precum Ber­thold Beitz, preşedinte al Consiliului de Administraţie al firmei Krupp, ne­go­ciator oficial în problemele Estului, sau Wer­ner Figgen, ministrul Sănătăţii şi Pro­blemelor Sociale din guvernul landului Rhe­nania de Nord-Westfalia. Pe lângă pro­bleme de ordin economic, Eugen Luchian a negociat cu Werner Figgen emigrarea unor familii de etnici germani din Ro­mânia.

Și, deloc lipsit de importanță, Luchian era nelipsit de la partidele de vânătoare or­ganizate în cinstea celor doi musafiri din RFG, alături de Ion Gheorghe Maurer.

 

Începutul sfârșitului

Poziţia de om de încredere şi de apropiat al celui mai longeviv preşedinte de Con­siliu de Miniştri din istoria recentă a Ro­mâniei explică de ce retragerea din po­litică a lui Ion Gheorghe Maurer, în 1974, a coincis cu începutul declinului ge­ne­ra­lului. În primul rând, pierde poziţia de consilier I în aparatul preşedintelui Con­siliului de Miniştri. Apoi constată cu oare­care surprindere că este supus unor ve­ri­ficări tot mai frecvente, fiind solicitat să completeze mai multe fişe autobiografice. Este solicitat de Direcţia de Cadre din MI să limpezească aspecte „neclare“ din tre­cutul său, legate de tinereţea sa şi de rudele soţiei, unele aflate în Occident. În plus, i se cere să explice şi modul de do­bândire a mai multor bunuri.

Pierderea poziţiei importante pe care o avea la Consiliul de Miniştri conduce, în­tre altele, la răcirea relaţiilor sale cu ge­neralii din conducerea DIE, îndeosebi cu generalul Ion Mihai Pacepa. Acesta din ur­mă, în scrierile sale, susţine că familia Ceau­şescu îl suspecta pe Eugen Luchian ca fi­ind ilegal al KGB în România. Un argu­ment în acest sens este dat de verificările din anul 1977, unele dintre acestea fiind des­tinate să afle identitatea „reală“ a fos­tului general. A fost investigată, de către o comisie din MI, modalitatea de obţinere de către Eugen Luchian a certificatului de naştere în 1950 de la Oficiul Stării Civile a unui raion din Bucureşti. Au fost, con­co­mitent, audiate unele persoane care îi cu­noşteau trecutul şi locurile unde îşi făcuse studiile.

 

„Ce i-a trebuit nemernicului!?“

În 1977 (sau 1978), o comisie a Comitetului Central al PCR porneşte o anchetă con­du­să de generalul Constantin Olteanu, ad­junct al Secţiei militare a CC. Aici se pri­mise o anonimă în care se sesiza că mai mulţi tovarăşi sus-puși (inclusiv Eugen Luchian) primeau la preţuri derizorii te­levizoare, frigidere, aparate video şi alte obi­ec­te casnice procurate din Occident şi aduse în ţară pe căi ilegale. Înştiinţat, Ni­colae Ceauşescu a dat spre verificare. Fi­na­lul anchetei a speriat multă lume din con­ducerea DIE şi din guvern, dar nu şi pe Eu­gen Luchian.

Ceea ce avea să-l sperie era însă un episod mult mai amplu prin consecinţe – de­fec­ţiunea unuia din foştii săi apropiaţii, Ion Mihai Pacepa. „Ce i-a trebuit ne­mer­ni­cu­lui, avea tot ce dorea!“, ar fi spus, la afla­rea veştii, Eugen Luchian soţiei sale.

Evenimentul, după cum se ştie, a stârnit un adevărat cutremur în structurile cen­trale ale statului. DIE, MI,Ministerul de Externe şi Ministerul Comerţului Exterior au fost cele mai afectate, cunoscând se­rioase restructurări de personal. Chiar şi în aceste condiţii, nimeni nu-şi închipuia, şi cu atât mai puţin Eugen Luchian, că el va plăti cel mai scump prietenia cu cel mai important defector din istoria ser­viciilor secrete româneşti.

 

Fețele unei amiciții

La 29 august 1978 (aşadar la o lună de la defecţiunea amintită), este eliberat din func­ţia de secretar al Comisiei de pa­şa­poarte şi de vize, iar la începutul lunii sep­tembrie este arestat şi supus numeroaselor interogatorii ale comisiei de anchetă în cazul Ion Mihai Pacepa. Fusese în relaţii apropiate cu acesta din urmă, încă din 1968, fiind alături la chefuri, excursii, par­tide de vânătoare, deplasări în stră­i­nătate, răsplătindu-se reciproc cu diverse avan­taje şi cadouri.

Fiind şef de secţie la Consiliul de Miniştri, lui Eugen Luchian i se ceruse de către şeful Consiliului Securității Statului, Ion Stă­nescu, să-i sprijine pe şefii DIE în ela­borarea şi definitivarea tuturor decretelor, hotărârilor şi instrucţiunilor care regle­mentau activitatea spionajului românesc. Spionajul românesc nu avea nicio bază le­gală până la acel moment, DIE func­țio­nând până atunci doar pe bază de ordine şi instrucţiuni ale ministrului Afacerilor In­terne. Fără zăbavă, Eugen Luchian a pregătit decretele de organizare şi func­ţionare, instrucţiunile cu privire la orga­nizarea şi funcţionarea Cifrului de Stat, normele de conspirare a unităţilor aco­perite etc. În acest efort l-a avut mereu alături pe Ion Mihai Pacepa.

Părerea lui Eugen Luchian despre Ion Mi­hai Pacepa fusese departe de a fi una po­zitivă. Cel puţin aşa declara în faţa co­misiei de anchetă: „Încă de la începutul con­tactelor pe care le-am avut cu acest individ am putut să-mi fac impresia că este mincinos, meschin şi predispus de a prezenta lucrurile într-o manieră exa­ge­rată doar cu scopul de a-şi crea el un titlu de glorie“. După cum spunea Lu­chian, încă din 1970, ar fi avut o discuţie cu generalul Nicolae Doicaru (pe care-l res­pecta!) în care îi recomanda acestuia: „Fiţi atent la Pacepa, este un meschin şi mincinos, dornic de a parveni prin orice mijloace“. La toate acestea, şeful DIE ar fi răspuns: „Ştiu, îl cunosc ce apucături are, îl mai trosnesc din când în când şi îl pun din nou în banca lui“.

 

Prețul corupției

Comisia de anchetă nu s-a lăsat însă im­pre­sionată nici de aceste caracterizări şi nici de mea culpa pe care şi-a făcut-o Eu­gen Luchian în declaraţiile sale. Cerea să fie iertat în virtutea faptului că, aprecia el, activase aproape 30 de ani în slujba MI fă­ră nicio abatere. Directiva co­man­dan­tului su­prem era, însă, foarte clară: cineva tre­buia să plătească mai scump decât cei­lalţi şi cel vizat era chiar Eugen Luchian. Iar mo­tive existau din plin. I se reproşa spi­ta­li­za­rea din RFG făcută pe banii dem­nitarului vest-german Werner Figgen, ca­re la vre­mea respectivă fusese totuşi apro­bată de con­ducerea Secretariatului CC. În fi­ne, cel mai insistent era amintit faptul că îşi achi­zi­ţio­nase din străinătate numeroase bunuri, su­mele cu care plătise, în valută, fiind ob­ţi­nute prin delapidare. Era apoi posesorul unui automobil Mercedes, care fusese re­parat cu piese cumpărate din RFG, pe va­lută din conturile Consiliului de Miniştri.

Toate acestea erau, de fapt, motivele pen­tru care, în a doua parte a lunii sep­tem­brie, vin loviturile majore pe care i le re­zervase soarta: trimiterea în justiţie, pro­ce­sul şi Decretul prezidenţial nr. 243/ 18.09.1978 prin care i se retrage gradul de general-maior şi este trecut în rezervă cu gradul de soldat. Când se pronunţă sen­tinţa în procesul său află că e condamnat pe motive aproape incredibile pentru el: deţinerea fără autorizaţie a unui pistolet primit de la o unitate desfiinţată în 1955; deţinere (la domiciliu şi la birou) de do­cumente secrete referitoare la perioada 1970-1977, care trebuiau distruse; şi de­ţinere de muniţie de vânătoare peste can­titatea permisă de lege. Condamnarea con­sta în opt ani de închisoare, pierderea unor drepturi civile şi militare, dar şi co­n­fiscarea averii sale (între altele o vilă la Pucioasa, jud. Dâmboviţa, terminată chiar în august 1978).

 

Afacerea „Peregrinii“

Cât priveşte capetele de acuzare, Eugen Lu­chian era convins că sunt o înscenare. Ştia cum se făceau lucrurile atunci când se dorea îndepărtarea sau pedepsirea cui­va. Faptul că toate capetele de acuzare din sentinţă serveau drept paravan pentru al­te fapte reale ne-o confirmă un raport al comisiei de anchetă în cazul Ion Mihai Pa­cepa. Aici, generalul maior Emil Macri şi colonel Vasile Gheorghe menţionau că, din toate faptele ce se reţineau în contul ge­neralului Eugen Luchian, puteau cons­titui temei pentru punere sub anchetă pe­nală doar două: deţinere ilegală de ar­ma­ment, faptă care era pedepsită cu în­chi­soarea de la 2 la 7 ani, şi delapidare (în­suşirea sumei de 7.500 mărci vest-ger­ma­ne), pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi confiscarea parţială a averii.

Însă ultimul cap de acuzare, recunoşteau cei doi ofiţeri superiori, ar fi creat com­plicaţii. Aceasta pentru că ar fi deconspirat întreaga acţiune „Peregrinii“, dar şi restul acţiunilor de obţinere de valută în schim­bul eliberării de paşapoarte, ceea ce ar fi adus prejudicii majore regimului atât pe plan intern, cât şi extern. În plus, cer­ce­tarea acestor acţiuni ar fi însemnat tra­ge­rea la răspundere şi a celorlalţi colegi ai ge­neralului, participanţi la respectivele mi­siuni. Or, toţi aceştia, sau cei mai mulţi dintre ei, erau deja trecuţi în rezervă cu toate drepturile cuvenite.

 

Securistul care a vrut să devină deținut politic

Pentru că nu era oricine, ştia multe, iar comentariile sale puteau fi incomode, în toată perioada detenţiei a fost urmărit de Securitate. A fost încadrat cu 2 in­for­ma­tori la Penitenciarul Bucureşti, iar după mu­tarea sa la Aiud i s-a introdus un alt in­formator în celulă, ambele celule în care era încarcerat având instalate mijloace TO.

La începutul lunii ianuarie 1980, în urma solicitărilor sale insistente, este primit la raport de către Iulian Vlad, şeful Se­cu­ri­tății. Audiența l-a făcut optimist, dar vor trece însă alţi doi ani până când va fi eli­berat din detenţie.

Este eliberat în prima zi de Crăciun a anu­lui 1982. Doi ani mai târziu este pensionat, pe motive medicale. Imediat după Revo­lu­ţia din decembrie 1989, Eugen Luchian so­licită revizuirea sentinţei din 1979, însă, prin Decizia nr. 57/11 iunie 1990, Curtea Supremă îi respinge cererea. Fără a se re­semna, Eugen Luchian începe o adevărată ofensivă pentru recunoaşterea calităţii sa­le de deţinut politic (cu drepturile afe­rente) şi chiar a celei de disident.

A fost, după înfiinţarea Consiliului Na­ţio­nal pentru Studierea Arhivelor Secu­ri­tă­ţii, printre primii care au cerut să-şi vadă propriul dosar. În anul 2003 şi-a consultat dosarul de la Securitate, la sala de studiu de la CNSAS. Dar nu a mai apucat să vadă şi volumele din dosarul anchetei fugii lui Ion Mihai Pacepa (acestea intrând în cus­todiaCNSAS abia în vara anului 2006), un­de se află grosul declaraţiilor sale, dar şi documente referitoare la acţiunile sale în afara legii. S-a stins din viaţă în 2007, fără a reuşi să-şi publice memoriile la care se pare că lucrase în ultimii ani de viaţă.

LIVIU ŢĂRANU (CNSAS)

 

Călăul Mihail Patriciu

Liviu Plesa

DE ACELASI AUTOR

Un profil al comandantului Securității Cluj din anii consolidării comunismului

 Nu sunt multe cazurile în care crimele Securității au fost consemnate în documente. Ca orice poliție secretă a unui stat totalitar, Securitatea a încercat să-și acopere cât mai bine urmele. Excepții au fost cazurile în care excesele au fost atât de mari, încât până și autoritățile comuniste au fost obligate să declanșeze anchete. Astfel, ne-au rămas mărturii de neprețuit despre abuzurile din închisori și colonii de muncă sau despre torturile și execuțiile sumare comise de Securitate. Ca urmare a unei astfel de anchete, știm mai multe și despre Mihail Patriciu, șef al Securității în regiunea Clujului, faimos pentru numeroasele crime în care a fost implicat. Cazul Patriciu este interesant pentru că devoalează metode de acțiune ale Securității și pretextele legale folosite pentru ștergerea urmelor.

 

Încă de tânăr, Mihail Patriciu și-a des­co­perit vocația ideologică. Evreu la origine (născut la 19 ianuarie 1909, în Năsăud, pe numele său real Grünsperger sau, după une­le opinii, Weiss), a lucrat o vreme ca pă­lărier în localitate, dar nu acesta era ti­pul de biografie care îi convenea. A aderat timpuriu la PCR, activând în ilegalitate. În 1937, a făcut parte din grupul de co­mu­nişti români care s-au înscris voluntari în Brigăzile Internaţionale pentru a lupta în Spania. Contactul cu duritatea metodelor promovate de agenţii sovietici pentru men­­ţinerea purităţii ideologice a com­ba­tanţilor îi va marca activitatea viitoare, el fiind con­vins că doar măsurile extreme pot să ducă la înfrângerea adversarilor şi înă­bu­şirea oricăror forme de protest. După vic­toria lui Franco, s-a refugiat, ală­turi de cei­lalţi luptători, în Franţa, unde a fost în­chis în lagărele Gurs şi Argèles-sur-Mer.

În aprilie 1941, a evadat din lagăr îm­pre­ună cu mai mulţi comunişti români, vii­tori lideri ai partidului și ofiţeri superiori de Securitate (Constantin Doncea, Mihail Florescu, Valter Roman, Konrad Adorian, Wilhelm Einhorn ş.a.). Dacă unii dintre aceştia au luat drumul Moscovei, în­tor­cându-se în ţară cu Ana Pauker, Patriciu a ajuns la Paris, de unde a fost încadrat în rezistenţa comunistă franceză (Le Ma­quis). A luptat contra naziştilor până în 1944, când a revenit în România împreună cu Mihail Florescu (Iancu Iacobi), viitorul şef al Direcţiei Propagandă a Armatei şi mi­nistru al Industriei Chimice timp de pes­te 20 de ani.

 

„Bandiţii au fost executaţi“

Apropiat de Teohari Georgescu (ministru de Interne între 1945-1952) şi apreciindu-i-se experienţa de combatant, în aprilie 1945 Pa­triciu a fost numit în fruntea Ins­pec­to­ratului Regional de Poliţie Cluj. În primii ani de activitate, până la consolidarea pu­terii comuniste, Patriciu nu s-a remarcat prin ceva anume, el îndeplinind con­şti­in­cios, dar fără exces de zel, directivele con­du­cerii Ministerului Afacerilor Interne (MAI). De exemplu, în timpul grevei stu­denţilor din Cluj (mai-iunie 1946), a dat do­vadă de moderaţie.

După înfiinţarea Securităţii, în 1948, Pa­triciu şi-a păstrat funcţia de conducător al aparatului represiv din regiunea Cluj. Dar acum contextul intern s-a schimbat, iar regimul a declanşat asaltul asupra tu­turor categoriilor politice, sociale, eco­no­mice şi religioase percepute ca adversare, dorind să-şi supună rapid şi total întreaga societate românească.

Prin urmare, Patriciu a considerat şi el că a trecut vremea metodelor laxe practicate în intervalul 1945-1948. Transpunându-şi intenţiile în practică, a devenit rapid ofi­ţerul de Securitate cu cele mai multe asa­sinate la activ. Ţintele sale predilecte au fost liderii şi membrii grupurilor de re­zis­tenţă armată din Munţii Apuseni, precum şi ţăranii înstăriţi („chiaburii“) care se îm­potriveau colectivizării şi cotelor obli­ga­to­rii. Ordinele sale au fost îndeplinite cu pre­cădere de către cpt. Kovács Mihail, mr. Briceag Nicolae şi cpt. Mihaly Alexandru, şefii Securităţii din judeţele Turda, Someş şi Mureş subordonați direct lui Patriciu.

În toamna anului 1948, Patriciu le-a dat instrucţiuni concrete acestor subordonaţi privind modul de operare împotriva „duș­manilor“ regimului. Patriciu i-a avizat pe subalternii săi şi de faptul că rapoartele ce se întocmeau după acţiunile de ucidere a re­zistenţelor trebuiau falsificate, el afir­mând că „în scriptele noastre nu trebuie să aibă urme faptul că bandiţii au fost executaţi“.

 

„Dai cu el de pământ şi raportezi că a vrut să fugă“

În perioada 1948-1949, în Munţii Apuseni activau numeroase grupuri de rezistenţă armată, ce constituiau o problemă pre­santă pentru Securitate şi regim, astfel încât Patriciu a luat măsuri represive ex­treme pentru a le anihila cât mai rapid, dar mai ales pentru a determina populaţia să nu le mai susţină. În noiembrie 1948, după capturarea grupului Andrei Meşter, din Valea Ponorului, el i-a ordonat cpt. Kovács să-l ia din arest pe liderul grupării şi să-l ucidă: „am primit ordin verbal de la tov. col. Patriciu: «pui în maşină, duci lângă comuna lui natală, dai cu el de pă­mânt şi raportezi că a vrut să fugă şi a sărit asupra organelor noastre când am vrut să mergem cu el să arate că unde este armamentul ascuns»“.

Iar cum conducerea Securităţii s-a de­cla­rat întru totul de acord cu aceste metode, Patriciu a trecut rapid la comiterea de asasinate pe scară largă: în noaptea de 23/24 iunie 1949 au fost executaţi Leonida Bodiu şi alte două persoane, membri ai organizaţiei Garda Albă; la 7 octombrie 1949 a fost ucis Gheorghe Gheorghiu-Mă­răşeşti, împreună cu alte trei persoane, mem­bri ai organizaţiei Cruce şi Spadă; pentru a culmina în zilele de 2 şi 5 aprilie 1950, când au fost luaţi din penitenciar şi asasinaţi într-un loc necunoscut nu mai puţin de 12 membri ai organizaţiei Dabija.

Comiterea unor asasinate de o asemenea anvergură nu avea cum să fie ordonată de către Patriciu fără acordul şefului Se­curităţii, Gheorghe Pintilie, care nici el nu putea să treacă la fapte fără asentimentul conducerii Partidului Muncitoresc Român şi al consilierilor sovietici din Securitate. Uciderea unor lideri ai rezistenţei armate a fost decisă la centru, iar în acea perioadă execuţii sumare au fost comise şi de către Securitatea din Timişoara sau Constanţa, toate fiind în prealabil aprobate nominal de conducerea Securităţii.

 

„Trebuiesc împuşcaţi pe loc“

Spre deosebire însă de ceilalţi şefi de Se­curitate, col. Patriciu a considerat că di­rectivele concrete în cauză nu constituiau altceva decât un model de acţiune, astfel încât a luat iniţiativa şi a dispus de la sine putere asasinarea mai multor opozanți din regiunea Cluj. Cpt. Mihaly preciza că Pa­triciu le-a spus foarte clar faptul că „fu­garii care se găsesc în munţi şi vor fi prinşi cu arme asupra lor trebuiesc îm­puşcaţi pe loc“.

Printre primele victime s-a numărat Cons­tantin Vodă din com. Bistra, supranumit „Regele Munţilor“, cunoscut opozant al re­gimului, dispărut de la domiciliu. După ce a fost prins de către Securitate, întrucât fap­tele acestuia nu garantau obţinerea unei condamnări în instanţă, Patriciu i-a cerut cpt. Kovács să-l ia din arest şi să-l împuşte în munţi, operaţiune înfăptuită în noaptea de 6/7 august 1949, în timpul unei acţiuni contra unui membru al or­ganizaţiei Diamandi. Conform cpt. Ko­vács: „În acea noapte, banditul Marc Victor a fost atras în cursă, împuşcat(…) iar dimineaţă a fost adus la faţa locului banditul din Bistra, Vodă Costică, îm­puş­cat şi am raportat că a murit în acţiune, deci raportul a fost denaturat, conform or­dinului primit din partea tov. colonel Patriciu“.

A trecut apoi la membrii şi gazdele gru­pului Diamandi. La 6 septembrie 1949 au fost ucişi Gheorghe şi Ilie Ilea, tată şi fiu. Cpt. Kovács arăta că a primit următorul ordin de la Patriciu: „la noapte pui pe ei în maşină, duci în marginea comunei şi trânteşti de pământ şi raportezi că du­cându-i acasă să arate unde era ascuns armamentul la un moment dat au sărit amândoi asupra organelor noastre, cău­tând să-i dezarmeze, unde au fost îm­puşcaţi“. Prin acelaşi procedeu au fost ucişi în următoarea lună alţi patru mem­bri ai organizaţiei Diamandi. De ase­menea, Securitatea din Gherla a îndeplinit ordinul de a-i executa pe doi membri ai organizaţiei Partizanii Regelui Mihai.

 

„Să ştie toţi acei care nu predau cotele că vor păţi aşa“

După distrugerea majorităţii grupurilor de rezistenţă din zonă, Patriciu şi-a îndreptat atenţia asupra ţăranilor ce se împotriveau colectivizării şi cotelor obligatorii. El le-a explicat subordonaţilor că în acest caz vic­timele trebuiau alese cu grijă, fiind ex­clu­să uciderea ţăranilor săraci, cei vizaţi fiind chiaburii. Patriciu a dat astfel un sens con­cret luptei de clasă: „Să căutăm pe ade­văratul duşman şi să lovim fără cruţare în acesta (…) să se ia măsurile cele mai drastice contra acelor care caută să sa­boteze măsurile luate de partid şi gu­vern, fiind atenţi ca să lovim în duş­ma­nul principal“.

Cpt. Kovács arăta că în iulie 1949 a fost chemat la Patriciu, „unde am fost instruit în problema chiaburilor, unde şi când tre­buie să dau cu ei de pământ şi să trântim la pământ şi să raportăm că a vrut să fugă sau să dezarmeze organele noastre“. Mr. Briceag declara şi el că Pa­triciu „a dat dispoziţie că dacă un chia­bur va face agitaţie să fie împuşcat acolo pe loc, ca să ştie toţi acei care ar în­drăzni să nu predea cotele că vor păţi aşa“.

Iar Kovács a trecut rapid la fapte, uci­gân­du-l pe Cuc Mihai din com. Cianu Mare, „conform ordinului verbal al tov. col. Patriciu «la noapte pui în maşină, duci la marginea comunei şi trânteşti la pă­mânt şi raportezi că a fugit banditul, aţi tras după el»“.

Dar cum în 1950 rezistenţa faţă de colec­tivizare s-a amplificat, Patriciu a con­si­derat că doar generalizarea operaţiunilor de asasinare putea asigura succesul par­tidului în problema agrară. El a ţinut mai multe şedinţe de prelucrare cu şefii com­partimentelor din subordine, în care – du­pă ce i-a criticat că „lucrează prea moa­le“ – le-a cerut să treacă fără ezitare la împuşcarea a unu-doi chiaburi din fiecare comună unde colectivul întâmpina greu­tăţi. Conform lui Kovács, Patriciu le-a spus că „«în acele comune unde avem astfel de cazuri, unul sau doi putem să trântim la pământ», ceea ce însemna la dânsul să fie împuşcaţi (…) numai de un singur lucru să îngrijim «să fie chiabur şi să aibă gâtul gros», arătând cu mâna di­mensiunea gâtului“. Pentru ca efectul asupra populaţiei să fie maxim, cei ucişi tre­buiau îngropaţi de ceilalţi chiaburi din sat.

Pe baza acestor dispoziţii, un val de crime s-a dezlănţuit asupra satelor din regiunea Cluj: cpt. Mihaly a executat câte un chia­bur în două comune, cpt. Kovács la fel, iar mr. Briceag a ucis şi el mai mulţi ţă­rani.

Şeful Securităţii din Cluj nu s-a declarat mulţumit cu aceste rezultate şi a cerut am­plificarea acţiunilor, solicitându-le celor din subordine să rezolve toate problemele până la aniversarea zilei de 23 august. Cpt. Kovács s-a conformat şi la 17 august 1950 a împuşcat trei ţărani în com. Bistra. Pa­triciu l-a lăudat pe Kovács în faţa ce­lorlalţi şefi de compartimente, dându-l ca exemplu.

 

„Nimeni să nu ştie şi să nu afle“

Dar numărul foarte mare de crime comise într-un timp atât de scurt şi mai ales am­ploarea tot mai mare pe care o luau asa­sinatele (de la una-două persoane se ajun­sese la grupuri de ţărani) au pus pe gân­duri chiar şi conducerea Securităţii. Pro­blema era că atât de multe crime erau şi dificil de muşamalizat, ele căpătând deja aspectul unor execuţii în masă. La Cluj au fost trimişi mai mulţi ofiţeri în control, care au cercetat şi aflat modul real în care au fost ucise toate persoanele amintite. Patriciu însă nu s-a sinchisit prea mult, cerându-le subalternilor doar să dea do­vadă de mai mare atenţie: „în cazuri din astea aşa trebuie să procedăm ca nimeni să nu ştie şi să nu afle că cine a făcut (…) ceea ce s-a făcut s-a făcut bine şi nu regretă nimeni, dar metoda sau pro­ce­dura ca atare, adică să nu se afle că cine a făcut lucrul“.

Cu toate acestea, şefii Securităţii i-au in­ter­zis lui Patriciu să mai ucidă, trans­fe­rându-l apoi la conducerea Direcţiei re­gionale Braşov. Era oricum o perioadă în care foştii luptători din Spania erau priviţi cu circumspecţie, Stalin bănuind că cea mai mare parte dintre ei fuseseră recrutaţi ulterior de serviciile de spionaj capitaliste. În aceeași perioadă, s-au înregistrat și pri­mele măsuri staliniste de marginalizare a evreilor din aparatul de partid și de stat. La nivelul temutei Comisii a Controlului de Partid a fost creat un sector ce analiza bio­grafiile şi activitatea voluntarilor ro­mâni. Unii dintre aceştia, precum Valter Roman, au fost trecuţi în funcţii de o im­portanţă mai redusă. Patriciu a fost totuși menajat, pentru că loialitatea faţă de re­gim nu era pusă la îndoială și, în plus, be­neficia de susţinerea lui Teohari Geor­gescu.

 

O bătrânețe liniștită

Cariera lui Patriciu în Securitate a luat sfâr­şit odată cu îndepărtarea protectorului său, Teohari Georgescu, din conducerea par­tidului şi a MAI. În iulie 1952, a fost destituit şi trecut în rezervă. Noua con­ducere a ministerului nu mai avea în­cre­dere în acei ilegaliştii consideraţi apropiaţi grupului deviatorilor de dreapta (o soartă similară cu cea a lui Patriciu a avut-o şi un alt evreu fost luptător în Spania şi Fran­ţa, col. Adorian Konrad, şeful Direcţiei Pro­pagandă şi Agitaţie din MAI). În plus, implicarea lui Patriciu în acte represive de amploare argumenta faptul că vechea con­ducere a ministerului acoperise sau chiar ordonase aceste abuzuri, fiind vinovată aşadar de deviere de dreapta.

Peste câţiva ani, partidul a apelat însă ia­răşi la el şi, având nevoie de o mână forte la Uzinele Metalurgice Reşiţa, l-a numit di­rector general al întreprinderii. S-a re­marcat şi aici prin stricteţea pe care o im­punea angajaţilor în îndeplinirea sar­ci­ni­lor.

Nu va sta mult în această funcţie, pre­ferând să se retragă la Cluj ca un paşnic pensionar. Nici măcar Plenara din aprilie 1968, când au fost devoalate multe dintre crimele comise de Securitate, nu-l va afec­ta în vreun fel. Majoritatea vorbitorilor şi-au îndreptat tirul acuzaţiilor spre mr. Bri­ceag, omiţându-se faptul că acesta nu fă­cuse altceva decât să execute ordinele pri­mite de la Patriciu. Singurul lucru ce i s-a imputat a fost comportamentul dur pe care-l avusese faţă de propriii subordonaţi (fiind notoriu că nu ezita să aplice corecţii fizice umilitoate acelor angajaţi ce nu-i în­deplineau întocmai dispoziţiile). Numărul foarte mare de asasinate a fost trecut sub tăcere. A decedat liniştit la o vârstă îna­intată, în anul 1996, la Cluj, fără a avea cu absolut nimic de suferit nici după căderea regimului comunist.

 

LIVIU PLEŞA (CNSAS)

 

Stenogramele trecutului

Andi Mihalache

 

DE ACELASI AUTOR

Cred că stenogramele publicate la Editura Polirom nu se vor „zaharisi“ şi nu-şi vor pierde niciodată cota de interes, pretându-se la recontextualizări şi reinterpretări succesive.

Cel de-al doilea volum de documente des­pre istoria comunismului românesc, lan­sat recent de Mihnea Berindei, Armand Go­şu şi Dorin Dobrincu, nu se pretează la povestiri sau parafrazări. Cere o privire pie­zişă, axată pe capcanele subliminale ce răzbat tacit din constantele aparent plic­tisitoare ale limbii de lemn. Pentru că, la o primă răsfoire a stenogramelor, oricine poate fi iritat de redundanţa înşelătoare a exprimărilor, de continua reconstruire a re­alului, de parcă cele spuse de an­te­vor­bitori aveau neapărată nevoie de o dublură de adevăr. Insuccesele în economie nu pu­teau fi decât sabotaje, fuga unor români în străinătate fiind pusă doar pe seama tova­răşilor „necorespunzători“ la capitolul „edu­caţie politico-ideologică“. În disperare de cauză, se recurgea la falsificarea ter­me­nilor de comparat, unor realităţi mar­gi­na­le din Vest opunându-li-se nişte realităţi ideale din Est. Şi ori de câte ori bunul simţ se revolta, răbufnind de sub glazura verbiajului marxistoid, Partidul găsea me­reu greşeli în aplicarea teoriei, niciodată în teoria însăşi. De aceea, studiile despre comunism vor reclama încontinuu nişte „ştiinţe auxiliare“ din aria analizelor de discurs. Graţie lor, vom înţelege că in­sta­bila semantică a limbajului de lemn con­ţine informaţii la fel de multe ca un dosar de cadre ori de Securitate.

Care ar fi, totuşi, preconcluziile unei prime lecturi? Ridicarea lui Ceauşescu la nivel de lider in­fa­i­libil se făcuse, în 1965, din ra­ţiuni partinice profunde, turneul asiatic din 1971 fiind, după mine, mai mult o convenţie cronologică. Şi aş avea pa­tru argumente în acest sens. În primul rând, unui om de mâna a doua i se con­ceda întreaga putere pentru ca neaş­tep­tatul urmaş al lui Dej să treacă drept ex­presia unităţii de voinţă din PCR, dovada unei „obiectivităţi istorice“ ce se revela pro­gresiv prin mijlocirea Partidului şi prin intermediul fiecărui membru al său, oricât de modest ar fi fost el. Or, identificarea celorlalţi lideri cu „Nicu bâlbâitu“ era cu atât mai forţată şi mai insistentă, cu cât se ştia că fuseseră destule îndoieli şi alte va­riante de leadership. Trebuia să se elimine însă impresia de aleatoriu, de aranjament fraudulos sau de lovitură de palat, ima­ginea pe care Partidul o emitea în exterior întemeindu-se pe bine cunoscuta „con­ştiinţă de monolit“. În al doilea rând, di­namica dialogurilor din stenograme ne in­dică o mică regie a acelor şedinţe, în care per­sonaje care, după 1989, se prezentau drept comunişti cu faţă umană, făceau îna­inte de revoluţie figură de intrasigenţi. Pe de o parte, prin dogmatismul lor de pa­ra­dă îi ridicau mingea la fileu noului con­ducător, dându-i ocazii să se arate liberal, îngăduitor, luminat. Brucan chiar amintea în memoriile sale de noile generaţii de activişti care îi cântau în strună se­cre­ta­rului general, persiflând prudenţa exa­ge­rată a lui Dej şi subliniind antiteza dintre stagnarea anilor ’50 şi vremurile de mare avânt, aduse de temerarul Ceauşescu. Pe de altă parte, aceste elogii îl izolau pe con­ducător, prin faptul că exaltarea excesivă a personalităţii sale era, pe invers, o formă de deresponsabilizare totală a viclenilor săi sfetnici. Era tare bine să fie doar un singur decident, pentru că, la necaz, el ar fi fost şi singurul vinovat: eroul salvator putea intra oricând în pielea ţapului is­pă­şitor. În al treilea rând, Ceauşescu venea în fruntea PCR-ului la numai 47 de ani, personificând noua tinereţe a Partidului şi deplina lui autohtonizare. Se impunea, aşa­dar, şi un alt pact social, axat pe dezicerea de predecesorul său, nu pe căutarea unor elemente de continuitate cu el. În al pa­trulea rând, prin aducerea unui outsider la cârma ţării, bătrânii „baroni“ din Biroul Politic (Drăghici, Maurer, Apostol, Bod­nă­raş) se mulţumeau cu un „neutru“ prin ca­re îşi blocau reciproc ascensiunea. Sus­ţinerea lui Ceauşescu pentru cea mai înal­tă demnitate în Partid era, de fapt, un pact de stabilitate între membrii Vechii Gărzi, care urmau dictonul „dacă nu voi fi eu, atunci cu siguranţă că nici voi“.

Oprindu-mă asupra acestui vo­lum, aş spune ceva despre sta­tutul cercetării de resort, prin­să încă între cultura civică an­ticomunistă şi exigenţele me­seriei de istoric, care ne cere mult echi­libru în evaluări, chiar şi atunci când e vorba de un un regim totalitar. Despre sur­sele istoriei recente s-a polemizat destul, neajungerea la vreo concluzie datorându-se confuziei dintre documentele ine­di­te (ab­solut necunoscute), cele needitate (adică ştiute de multă vreme, dar netipărite încă după criterii academice) şi, în sfârşit, do­cumentele editate, care fac cinste edi­to­rilor, dar demonetizează cumva munca ce­lor care le citează ulterior. Cei din urmă sunt criticaţi îndeobşte că nu caută să des­copere ceva pe cont propriu şi valorifică doar izvoarele deja publicate, scriind, cum s-ar spune, cărţi din cărţi. Atunci de ce am munci atât ca să mai scoatem ase­menea tomuri, stricând „virginitatea“ do­cu­mentelor şi răpind celorlalţi plăcerea des­coperirii absolute? Dezbaterea poate trena la nesfârşit, pentru că editările nu îşi pro­pun să strice doza de senzaţional a docu­mentelor, valoarea unui asemenea volum, cum este cel de faţă, stând atât în calitatea notelor de subsol lămuritoare, la care s-a muncit enorm şi extenuant, cât şi în ex­pertiza profesionistă pe care o asigură cei trei editori. Ele fac diferenţa dintre o res­tituire istoriografică de ţinută şi o simplă tehnoredactare a stenogramelor. Iată de ce, personal, voi ţine mereu partea do­cu­mentelor aduse între coperţi de carte şi ofe­rite unui public cât mai larg. Cu un aver­tisment totuşi: să nu îl înălţăm pe Cea­uşescu, oricât de important sau de nebun ar fi fost, la rangul de explicaţie ultimă a celor două decenii şi jumătate de domnie. Bine ar fi ca sursele ce ne devoalează acum culisele şi secretele sistemului totalitar să nu ne îndepărteze de investigarea acelui comunism de uz public, consumat la lu­mina zilei, de milioanele de români. Mo­dul în care se repercutau efectiv cele de­cise la CC nu trebuie neglijat, reacţia oa­menilor de rând fiindu-ne indispensabilă pentru a avea o perspectivă globală asupra perioadei 1948-1989.

Volumul editat de Mihnea Be­rin­dei, Armand Goşu şi Dorin Do­brincu va deveni, sunt sigur, o referinţă inevitabilă, nu pentru că ar fi un mare producător de ştiri, ci pentru că ne pune la dispoziţie personaje şi gesturi exemplare. Prin ur­mare, cartea nu îşi va pierde consistenţa după ce am extras de acolo vreun amă­nunt sau două. Fiecare document selectat ilustrează un aspect al vieţii noastre de atunci şi, cu toate că emitentul este ace­laşi, Partidul, adresabilitatea documentelor este diferită, luându-se în atenţie na­ta­li­tatea, cultura, memoria internă a par­ti­du­lui, epurările, organizarea admnistrativă. Şi cum destinatarul acelor decizii era me­reu altul, documentele în discuţie stau la baza delimitării unor subdomenii de in­teres ce se vor individualiza mai pregnant, sper, stârnind felurite tipuri de curiozitate ştiinţifică faţă de ceea ce a fost cândva.

Este adevărat că apreciem lucrările pline cu informaţii până nu demult inaccesibile, preţuindu-le pentru prospeţimea cu­noaş­terii pe care ne-o procură. Dar elogiem, nu mai puţin, şi acele volume, cum este acesta, care reuşesc să transforme do­cu­mentul de arhivă în text, mai precis în instrument de lucru. Cred că stenogramele publicate la Editura Polirom nu se vor „zaharisi“ şi nu-şi vor pierde niciodată cota de interes, pretându-se la recon­tex­tualizări şi reinterpretări succesive. Altfel, incertitudinile cu care convieţuim se pre­schimbă treptat în spaime, reîntoarcerile nereuşite în trecut, punându-ne într-un permanent război cu prezentul.

Petrache Goiciu, torționarul de la Gherla

FLORIAN BANU (CNSAS)

Petrache Goiciu, una dintre cele mai teribile figuri ale aparatului represiv comunist, a „trudit“ din greu la Galaţi şi la Gherla, mutând maxilarele „duşmanilor poporului“ şi transformând în iad viaţa deţinuţilor.

„Goiciu Petre – colonel de Securitate, co­mandant al închisorii Gherla în 1957. Ori­ginar din Galaţi şi o vreme director al în­chisorii din localitate. Celebru în lumea de­ţinuţilor politici. (…) Una dintre fi­gu­ri­le cele mai temute şi mai detestate în lu­mea închisorilor, căruia i s-a reţinut, lu­cru rar, şi figura: mătăhălos, cu buze mari, roşu la faţă, «un monstru complet lipsit de inteligenţă, incapabil să-şi închipuie că altul poate gândi diferit de el». (…) A ucis cu plăcerea aceea de neînţeles cu ca­re nu ucid decât oamenii. A murit el în­suşi pensionar şi plin de decoraţii.“

Am spicuit din pagina pe care Doina Jela a rezervat-o sinistrului personaj în cu­nos­cutul său lexicon al torționarilor. În rest, în istoriografie nu se pot găsi foarte multe informații biografice despre Goiciu, în ciu­da faptului că a jucat un rol important în sistemul represiv comunist și și-a creat o tristă faimă printre deținuții politici.

Arhiva fostului Comitet Central al PCR, de­pozitată la Arhivele Naționale ale Ro­mâ­ni­ei, ne oferă câteva date importante. Acolo s-a păstrat o scrisoare olografă, adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi datată 12 sep­tembrie 1959, a lui „Goiciu Sandu Pe­tra­che, de profesie muncitor CFR, actu­al­mente pensionar MAI, (…) membru de par­tiddin anul 1945 cu carnet nr. 232.550“. Prin această scrisoare, Goiciu îi cerea lui Gheorghiu-Dej o… decoraţie! Scrisoarea re­flectă cât se poate de bine imaginea de sine pe care şi-au format-o torţionarii în anii petrecuţi în slujba Partidului şi, mai important, oferă date despre cariera sa.

Petrache Goiciu s-a născut la Galaţi, în 1 no­iembrie 1905, tatăl său fiind muncitor în port, iar mama casnică. După ce a ab­solvit patru clase primare, Goiciu a lucrat la Atelierele CFR din Galaţi cu începere de la 1 noiembrie 1922, când împlinea 17 ani. Aici s-a calificat ca lăcătuş mecanic şi a con­tinuat să lucreze până în 1945, când Judeţeana PCR l-a trimis responsabil cu ca­drele la Sectorul de Partid CFR. Din iu­lie 1946 a fost numit administrator la Ofi­ciul de aprovizionare CFR Galaţi, re­mar­cându-se în această perioadă ca un ele­ment de forţă al echipelor electorale ale Blo­cului Partidelor Democrate. În no­iem­brie 1947, prim-secretarul Regionalei de Partid Galaţi îi propune „să treacă în altă muncă de mare răspundere ca ad­mi­nis­trator la Penitenciarul Galaţi“. Goiciu ac­ceptă, iar din 16 noiembrie 1947 şi-a în­ceput activitatea la Penitenciarul Galaţi.

 

Șef al Penitenciarelor Galați și Gherla

Proaspătul administrator se arată imediat ca un carierist fără scrupule. Postul de di­rector general al penitenciarului i se părea mult mai atractiv, astfel că „l-am de­mas­cat atât pe fostul director general, cât şi pe conducerea penitenciarului Galaţi un­de se petrecea o serie întreagă de afa­ceri. Toate acestea le-am raportat Par­tidului unde imediat a fost chemat fostul director general (Băzălan Dumitru – n.a.) la regionala Galaţi“. În urma acestei „che­mări la Partid“, vechiul director a fost des­tituit şi Goiciu a fost numit, cu data de 15 martie 1948, director general al Pe­ni­ten­ci­arului Galaţi.

Din iulie 1952 este transferat pe postul de comandant al Penitenciarului Gherla, un­de a rămas până la 30 noiembrie 1958, când a fost pensionat în grad de maior. Pen­sio­narea s-a făcut, potrivit lui Goiciu, „în ur­ma bolii de care sufer (sic!), ulcer deo­do­nal (sic!) şi nervi“.

După această trecere în revistă a activităţii sale, Goiciu Petrache relatează că a aflat din întâmplare de la foști colegi de la CFR că unii dintre ei au fost decoraţi pentru par­ticiparea la grevele din februarie 1933. Aceas­tă informaţie l-a şi împins la redac­ta­rea scrisorii în finalul căreia arăta: „Cum şi eu am luat parte la greva din 1933, rog a dispune să fiu şi eu decorat ca şi cei­lalţi tovarăşi care au beneficiat de aceas­tă mare distincţie dată de Partid şi gu­vern“.

 

„Nervozitatea“ lui Goiciu

Interesant este că scrisorii i s-a dat curs de către Direcţia Treburilor a CC al PMR. Au fost cerute referinţe de la Comitetele Re­gionale PMR Cluj şi Galaţi, precum şi de la Comitetul Raional Gherla. Răs­pun­su­rile trimise de acestea aduc un plus de in­formaţie în conturarea personalităţii te­mu­tului temnicer. Astfel, în „Apreciere asu­pra muncii desfăşurate de tov. Goiciu Pe­trache“ se menţionează că: „a fost un tov. foarte exigent în ceea ce priveşte res­pec­tarea ordinelor şi regulamentelor mili­ta­re, lucru ce a făcut ca să imprime o înal­tă disciplină şi să-i convingă prin exem­plul său personal şi pe restul tov. de mun­că, pentru respectarea conştientă a în­datoririlor de serviciu, cât şi a res­pec­tării disciplinei de partid. În funcţia de comandant a avut o comportare bună şi a reuşit ca să facă din această for­ma­ţiune unitate «Fruntaşe» (sic!) pe ţară. (…) Datorită muncii depuse, cât şi pe baza rezultatelor obţinute a fost decorat cu «Steaua Republicii“», cl. IV“.

Deși elogioasă, „Aprecierea“ menţiona to­tuşi că tovarăşul „era foarte nervos“, gră­bindu-se să adauge că „aceasta lipsă era şi din cauza bolii de care suferea“.

Cei mai în măsură să ne lămurească ce în­semna „nervozitatea“ comandantului de închisoare erau deţinuţii care i-au trecut prin mână.

Astfel, Vasile Gurău, deţinut politic în Pe­ni­tenciarul Galaţi în perioada în care aces­ta era păstorit de către Goiciu (1948-1952), îşi aminteşte de capacităţile „manageriale“ ale acestuia, în momentul în care a fost
co­n­fruntat cu o grevă a foamei declanşată de deţinuţi:

„După câteva minute de aşteptare, pe hol şi-a făcut apariţia comandantul în­chisorii, căpitanul Petre Goiciu, îmbrăcat şi împopoţonat ca întotdeauna cu uni­forma de gală, corect călcată şi periată. (…) Era un individ de mărime mijlocie (cam 1,75 m înălţime), dar voinic şi în­desat, mergând puţin crăcănat, încălţat cu cizme care luceau ca oglinda. Roşu-vânăt la faţă de furie, a parcurs culoarul de la un capăt la altul prin faţa noastră, parcă ar fi vrut să ne treacă «în re­vis­tă», după care, îndreptându-se spre pri­mul din faţă, i s-a adresat pe un ton su­grumat de mânie:

– Care-i şeful, mă?

Nicuşor Butnaru, care se nimerise să fie primul în rând, a ridicat mirat din umeri, declarând că nu ştie despre ce fel de şef este vorba şi că nu e nimeni cu o astfel de funcţie…

Nu şi-a terminat însă vorba că o palmă zdravănă, ca o lovitură de ciocan sau de lopată, l-a dărâmat într-o secundă la po­dea. Şi Goiciu a trecut la următorul, care se nimerise să fie Grig Popoiu.

– Care-i şeful, mă?

Văzând ce păţise Nicuşor mai înainte, Grig a încercat o cale de conciliere zicând:

– Domnule comandant, noi am protestat contra unui abuz care…

N-a apucat însă nici el să-şi ducă fraza până la sfârşit, că în momentul următor era şi el la pământ, în urma unei lovituri puternice aplicate de ciocănarul Goiciu. Şi tura a continuat, Goiciu ajungând acum în faţa lui Eugen Stănescu (Bimbi), lu­ându-l la rost cu aceeaşi întrebare:

– Care-i şeful, mă?

Şi spre stupoarea noastră şi probabil şi a bătăuşului, Bimbi a răspuns răspicat şi deschis:

– Eu…, pentru mine!

Palma lui Goiciu a reacţionat fulgerător şi în secunda următoare Bimbi se găsea la podea cât era el de înalt. (…)De data aceasta cele două palme aplicate si­mul­tan au răbufnit înfundat şi-am văzut cum faţa lui Bimbi s-a înroşit de sângele ce-i curgea din nas. Goiciu îşi ieşise din minţi! Îl lovea fără încetare şi unde nimerea: peste faţă, peste cap, în nas, peste ochi, când cu o palmă, când cu cealaltă, pro­babil pentru a-i menţine astfel echilibrul şi a nu mai face pauze, aşteptându-l să se scoale de jos. Văzându-se, la un mo­ment dat, stropit de sânge pe mâini şi pe uniforma-i de gală, Goiciu a ordonat unui gardian să-l ridice pe Bimbi de jos şi să-l transporte în altă încăpere. De atunci nu l-am mai văzut pe Stănescu Eugen, zis Bimbi“.

 

„Răzătoarea“ de la Gherla

La Gherla a aplicat metode încă și mai du­re. Aici, cu ocazia revoltei „fron­tie­riş­ti­lor“, din iulie 1958, Goiciu nu a ezitat să ordone deschiderea focului împotriva ce­lulelor revoltate.

Paul Goma oferă, în lucrarea sa Gherla, o serie întreagă de date despre „domnia“ lui Goiciu asupra penitenciarului. Imaginea lui Goiciu este creionată de fostul deţinut în culori vii şi coincide cu aprecierile din do­cumentele de partid: „Petrică Goiciu tră­ia din plin, cu toată fiinţa, misia lui de «re­educator», se dăruia total, ardea cu flacără înaltă pe altarul închisorii Gher­la“. Acelaşi Goma ne oferă şi câteva re­la­tări despre „talentele pugilistice“ ale teri­bilului Goiciu: „…cam pe când era cu to­tul covârşit de tristeţe, îi împuşcă lui Nan­di o palmă… Dar ce palmă! Nu eram un ageamiu, văzusem destule… palme la viaţa mea, pe multe dintre ele eu însumi le încasasem (…) Dar aşa ceva… (…) La dreptul vorbind, nu fusese palmă decât pe jumătate, cealaltă jumătate fiind cro­şeu. De dreapta. Ca palmă, a plescăit; dar, fiind şi croşeu (care, la rândul lui, ceda jumătate upercutului), l-a luat pe Nandi pe sus şi l-a trimis tocmai între pi­cioarele doctorului“.

Cu timpul, Petrache Goiciu și-a rafinat și metodele de tortură. Tot lui Paul Goma îi da­torăm o relatare despre celebra „ră­ză­toare“ a lui Goiciu: „N-ai auzit de cio­co­iul lui Arghezi? Cum aşa, dar până şi Goi­ciu îl ştia, din el ne cita: «Ca-ca-ca hhhh­reanu’, mă, pe-pe-pe ră-ră-ră-ră­ză­toare, mă!». Asta devenea foarte sim­plu, ne apuca de ceafă şi ne freca botul de calorifer – asta însemna a da hrea-hreanu’ pe ră-răzătoa-toa…re!“.

Goiciu rămâne una dintre cele mai teribile figuri ale aparatului represiv comunist. „Me­­ritele“ sale, scoase în evidenţă de do­cu­mentele de partid, nu au fost cu nimic exa­gerate. Petrache Goiciu a „trudit“ din greu, cinci ani la Galaţi şi şase ani la Gherla, mutând maxilarele „duşmanilor po­po­ru­lui“ şi transformând în iad viaţa deţinuţilor.

 

Instalarea comunismului văzută prin ochii unei familii

Adrian Cioflanca

DE ACELASI AUTOR

■ Pogromul de la București. O evocare la 75 de ani

■ Mântuire prin violență teroristă

■ Instrumentele statului totalitar: unităţile şi coloniile de muncă

■ Informații noi despre masacrele antisemite din 1940

Destinul lui Annie Bentoiu și al familiei sale sub dictatură

 Annie Bentoiu ne-a lăsat cele mai bune memorii privind instalarea comunismului în România, așa cum a fost percepută de un om obișnuit. Cele două volume din Timpul ce ni s-a dat au avantajul că îmbină perfect amănuntul autobiografic cu analiza „de jos“, informată și profundă, a efectelor măsurilor dictatoriale.

Cu tată țărănist și socru liberal, ambii tre­cuți prin sistemul concentraționar co­mu­nist, destinul lui Annie Bentoiu şi al fa­miliei sale este semnificativ pentru modul în care membrii clasei de mijloc interbelice au trăit trauma venirii comuniștilor la putere. Annie Bentoiu a resimțit intens frica, acea stare care nu trece, și pri­vațiunile – blocarea stu­dii­lor și a carierei profesionale din cauza „dosarului“ prost, limitarea spațiului locativ, sărăcirea prin „stabilizările monetare“, condiționarea umi­litoare a accesului la mâncare și haine prin sistemul cartelelor acordate cu prețul conformismului politic, urmărirea in­for­ma­tivă etc. Autoarea Memoriilor s-a aflat în poziția de martor privilegiat pentru a ob­serva evenimente cheie din cronologia instaurării comunismului. Dincolo de pre­siunea istoriei, Annie și soțul ei, com­po­zitorul Pascal Bentoiu, și-au construit un destin care merită povestit. Am re­cons­ti­tuit câteva episoade din povestea familiei Ben­toiu, pornind de la memorii și do­sa­rele inedite aflate astăzi în arhiva CNSAS.

 

Annie Bentoiu (cu numele de fată De­cu­lescu) s-a născut în 1927, într-o familie tipică pentru clasa de mijloc interbelică. Şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe pen­dulând între Olteniţa, locul unde fa­mi­lia extinsă îşi avea baza, şi Bucureşti, un­de a locuit cu soţul ei, compozitorul Pas­cal Bentoiu (s-au căsătorit în 1949). Ma­ma, Violette Bujord, elveţiancă la origine, a trăit pe cont propriu comparaţia dintre imaginea livrescă a României şi con­cre­te­ţea brutală a revoluţiilor ideologice prin ca­re a trecut ţara începând cu 1938. Tatăl, Constantin Deculescu (n. 1889), era la ba­ză medic, cu specializare la Paris, şi om po­litic de anvergură locală, respectat în zona Ilfovului. A făcut politică mulţi ani în PNŢ, unde a deţinut funcţii locale, ajun­gând prefect de Ilfov în anii 1928-1929 şi secretar general la Ministerul Sănătăţii, în­tre 1931-1933, sub mandatul lui D.R. Ioa­niţescu. În 1934, a migrat, împreună cu Ioa­niţescu, spre Frontul Românesc al lui Vaida Voevod, unde a avut de asemenea funcţii de partid la nivel local; a candidat în 1937 pentru un post de deputat, dar nu a fost ales. După 1938, a rămas un co­men­tator fervent al actualităţii politice, dar nu a mai făcut politică activă. I-a detestat şi pe legionari, şi pe Ion Antonescu.Tatăl lui Pascal, Aurelian Bentoiu (n. 1892), a avut o carieră politică mai consistentă, la PNL de data aceasta. Până să intre în po­litică, a absolvit şcoala de ofiţeri de in­fan­terie şi a luptat în primul război mondial, fiind şi rănit. După război, a terminat fa­cultăţile de drept şi filosofie (unde a fost coleg cu Tudor Vianu şi Camil Petrescu) şi, la absolvire, s-a înscris în barou, de­ve­nind unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi ai României. A intrat în politică la în­dem­nul lui I.G. Duca, ocupând demnitatea de deputat gu­vernamental, apoi, al­ter­na­tiv, subsecretar de stat laMinisterul de Jus­ti­ţie şi la cel de Interne în timpul gu­vernării Gh. Tătărăscu (1935-1937). În 1939, la cererea lui Tă­tărăscu, s-a înscris în Fron­tul Renaşterii Na­ţio­nale (FRN), a fost ales de­putat, a ocupat poziţia de secretar pentru „Ocupaţiuni in­te­lectuale“, a girat trans­for­marea FRN în Partidul Na­ţiunii şi, pentru şapte săp­tămâni, a fost ministru al Jus­tiţiei în Guvernul Tă­tă­răscu (mai-iulie 1940). După război, a fost din ce în ce mai afectat de apropierea gru­pării Tătărăscu de comunişti. Îi scria, în august 1945, lui Tătărăscu o scrisoare fai­moasă în care spunea: „În guvernarea des­făşurată timp de aproape 6 luni, aţi în­re­gistrat o serie de înfrângeri grave. Vi le-am sem­nalat atrăgându-vă atenţia că bi­lanţul este falimentar pentru Ţară şi uci­gător pentru Partid. Aţi amânat decla­ra­rea în faliment, azi, după ce instituţiile garante de ordine au fost dezagregate cu girul Dvs., când economia ţării a fost dis­trusă cu girul Dvs., printr-o aplicare ne­dreap­tă a convenţiei de armistiţiu. Ţara a fost golită de resurse“. La alegerile din 1946, Bentoiu a candidat, fără succes, din par­tea grupării brătieniste. A urmat, sub ame­ninţarea represiunii comuniste, de­grin­­go­lada partidelor democratice din 1947.

 

 

Martor privilegiat

Cu tată ţărănist şi socru liberal, povestea spusă de Annie Bentoiu cuprinde în mic o bună parte din povestea României la schim­barea de regim. Fără să idealizeze pe­rioada interbelică, cea care ne-a lăsat Tim­pul ce ni s-a dat scrie totuşi istoria per­cepţiei unui contrast. Schimbările ra­pide de după 1944 sunt pentru ea stu­pe­fi­ante şi dureroase, modificând radical sti­lul de viaţă al întregii familii. Ceea ce era sursă de prestigiu social înainte – cariere pro­fesionale spectaculoase, parcursuri po­litice onorabile, afaceri temeinice – s-a trans­format în vinovăţie odată cu răstur­narea re­voluţionară a sistemului de valori.

Schimbările au fost percepute într-o gra­daţie rapidă. Annie a asistat ca spectator mirat şi revoltat la răvăşirea vechii ordini în perioada 1944-1947, după care schim­bările au fost resimţite, tot mai mult, per­sonal.

Martora noastră a asistat de la bal­co­nul apar­tamentului în care locuia la mani­festaţia co­munistă din Piaţa Palatului, din 24 fe­bru­arie 1945: „De la balcon, în acea după-amiază, am putut vedea mani­fes­tanţii, pan­cartele, steagurile roşii, apoi s-au au­zit răpăieli şi oamenii s-au îm­prăştiat în goană, aruncându-şi în­sem­nele pe jos“. Incidentele au dus la căderea Guvernului Nicolae Rădescu.

În toamnă, Annie Bentoiu a luat parte la manifestaţia din 8 noiembrie 1945, cea din urmă adunare publică prodemocratică de anvergură. Annie a asistat la momentul în care două camioane pline cu zeci de muncitori înarmaţi cu bâte, apoi niște mo­tocicliști au ajuns în piaţă pentru a sparge adunarea. Agresorii au fost însă copleşiţi de mulţime. După care, autorităţile – era Guvernul Petru Groza – au început să tra­gă în mulţime, făcând multe victime, şi să opereze arestări.

 

 

Tragedia lui Aurelian Bentoiu

În 1948 a venit prima nenorocire. Aurelian Bentoiu, retras din politică, îşi petrecea timpul traducând din Puşkin şi Gorki – învăţase rusă după război „din spirit de contradicţie faţă de opresorul de atunci şi din dragoste de literatură“. Simţea at­mosfera încărcată şi presimţea că va fi ares­tat. Când lucrurile s-au precipitat, a plecat de acasă şi s-a ascuns. A fost găsit de anchetatori pe 31 octombrie 1948, du­pă ce i-a fost sechestrată şi anchetată fa­milia şi după ce secretarul personal, Ioan Filipescu, a fost bătut cu sălbăticie (acesta va face 11 ani de închisoare).

După arestare, familia nu a avut nicio ves­te de la Aurelian Bentoiu timp de opt ani. În anchetă, şi acesta declara:„Nu mai ştiu nimic nici de soţie, nici de copii din clipa arestării mele“. Dosarele voluminoase de anchetă, păstrate astăzi la CNSAS, arată că Bentoiu a trecut prin interogatorii in­terminabile (acolo se găsesc unele dintre ce­le mai bune pagini despre istoria PNL scri­se vreodată). Documentația de la dosar re­levă că în anturajul avocatului au fost re­crutate mai multe surse, unele furnizoare de informaţii precise, altele cu delaţiuni aberante. Anchetatorul principal a fost lo­cotenentul major de Securitate Nicolae Du­mitrăşconiu – un personaj cheie în an­chetele îndreptate împotriva fostelor elite democratice –, care, după 1989, nu ma­ni­festa nicio urmă de regret pentru ac­ti­vitatea în cadrul Securităţii, după cum se vede din interviurile date presei.

Deşi se afla în închisoare de mulţi ani, un mandat de arestare a fost emis abia în 1955, iar în 1956 s-a organizat un proces. Au­relian Bentoiu era acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare“. Mai exact, i se imputa că, din poziţia de sub­se­cretar de stat la Interne şi Justiţie, ar fi ple­dat pentru prelungirea stării de asediu şi a cenzurii în detrimentul clasei mun­citoare, că ar fi contribuit la dizolvarea unor sindicate şi că ar fi jucat un rol în transformarea Frontului Renaşterii Na­ţio­nale în Partidul Naţiunii, partid totalitar. Sprijinul acordat de avocatul delegat Ovi­diu Rădulescu-Dobrogea i-a permis lui Bentoiu – el însuşi un avocat strălucit – să se apere eficient, arătând că starea de ase­diu şi cenzura erau îndreptate, în timpul mandatelor sale, împotriva extremiştilor de dreapta; că a desfiinţat câteva sindicate în momentul în care au devenit o ame­ninţare la adresa ordinii de stat; şi că în chestiunea FRN–PN nu a avut decât un rol tehnic şi că oricum Partidul Naţiunii nu a funcţionat de facto.

Procurorul a cerut până la urmă achitarea în procesul organizat în 1956 şi Aurelian Bentoiu a fost eliberat din penitenciarul Vă­căreşti pe 13 iulie 1956. A stat în li­ber­tate un an şi cinci luni, alături de Pascal şi Annie, care tocmai născuse o fată (Ioana Bentoiu). În acest timp, i-a dictat febril lui Pascal poeziile compuse în închisoare şi a început să-şi scrie amintirile.

A doua arestare a întrerupt volumul de amintiri exact când începuse să redea pe­rioada interesantă a maturităţii sale pro­fesionale şi politice. Poeziile şi amintirile aşternute pe hârtie aveau să fie publicate după 1989. A doua arestare a venit în con­textul valului de represiune care a urmat revoluţiei din Ungaria, din 1956. A fost re­ţinut pe 10 noiembrie 1957, judecat în iu­lie-august 1958 şi condamnat la 25 de ani temniţă grea într-un lot compus din foşti liberali (alături de Hurmuz Aznavorian, Dan Amadeo Lăzărescu şi alţii). A murit la Ji­lava, pe 27 iunie 1962, în condiţii în­grozitoare, lipsit de tratament medical adec­vat, cu rănile infectate după o ope­raţie de cancer făcută în sinistrul spital Vă­căreşti. N. Steinhardt evocă ultimele clipe ale bătrânului avocat (a murit la 70 de ani), discuţiile în contradictoriu cu Radu Lecca (în care Lecca, susţinut discret de Steinhardt, era pro-Antonescu, iar Ben­to­iu, critic virulent), suferinţa de după ope­raţie şi indolenţa criminală a personalului închisorii, care i-a grăbit sfârşitul.

 

Comunismul ca umilință impusă

Să ne întoarcem la Annie Bentoiu. Uneori s-a simţit copleşită de necazuri, de frică, de durere, alteori era încrezătoare. Şi spu­ne: „Totuşi, eu nu priveam lucrurile cu prea mare amărăciune. Uneori voiam să mă conving că arestarea socrului meu [era în 1949] – şi a atâtor altora – vor fi doar măsuri excepţionale menite să in­ti­mideze şi nu de lungă durată, nu chiar o caracteristică structurală a regimului“.

Dar semnele schimbării în rău se vedeau peste tot. În 1949, întorcându-se să lo­cu­iască în Bucureşti, Annie a fost frapată de aspectul schimbat al Capitalei: un oraş de­venit dintr-o dată mohorât, prost luminat (ca efect al „raţionalizărilor“ la energia elec­trică), pustiu, în care megafoanele plan­tate pe străzi dădeau un aspect orwellian. De la acele megafoane s-a auzit în toată ţa­ra anunţul de proclamare a republicii, pe 30 decembrie 1947, vestea provocând în­cremenirea cetăţenilor pe stradă ca într-un stop-cadru de cinema. Megafoanele vor fi folosite şi cu ocazia morţii lui Stalin.

Pentru Annie au început să apară pro­ble­me cu banii, iar stabilizarea din 1947 a în­ră­utăţit lucrurile. Şi ea, şi soţul şi-au că­utat îndelung loc de muncă, fără succes, fi­ind respinşi de mai multe ori pe motiv de dosar. La un moment dat, când a avut naivitatea să încerce să obţină un post de dactilografă la România liberă, i s-a re­co­mandat să facă un act de dezicere de clasa socială de care aparţinea, „o scrisoare de respingere a clicii lui Rădescu, aşa cum a făcut chiar fiul lui“. Întrebată cum în­drăzneşte să vină, cu problemele ei la do­sar, să ceară un loc de muncă la „al doilea ziar al Partidului“, Annie a răspuns: „Mor de foame“. Răspunsul activistului a venit sec: „Asta şi vrem!“.

După foametea din 1946-1947, dar mai ales după „raţionalizările“ introduse de no­ua putere, aprovizionarea cu alimente era o mare problemă. Accesul la mâncare şi haine era condiţionat printr-un sistem de cartele la care nu aveau acces decât cei in­tegraţi în noul sistem. „Cine nu era «în­cadrat» nu avea nici un drept, nici car­telă, nici lemne, nici chiar locuinţă“. Abia când a reuşit să se angajeze ca ste­no­dac­tilografă la Fabrica de Cauciuc „Zorile“din Jilava a obţinut un tip de cartelă cu drep­turi mai multe. Soţul a primit cartelă când a fost acceptat înSocietatea Com­po­zi­to­ri­lor Români. Apăruseră restricţii şi pe uti­lizarea spaţiului locativ (un om avea drep­tul la doar opt metri pătraţi), găsirea unei locuinţe decente devenind o problemă cro­nică pentru toţi membrii familiei.

Amestecul de „frică, ură, cupiditate şi pof­tă de putere“ la cei care au profitat de co­munism revine adesea ca temă de re­flecţie în Timpul ce ni s-a dat. Câteva lu­cruri o re­voltau îndeobşte pe Annie Ben­toiu: enor­ma cantitate de suferinţă inutilă provocată de aplicarea noului proiect ideo­logic; pre­zenţa cotidiană a distorsiunilor şi absur­dităţilor care separau drastic lu­mea pro­pa­gandistică de lumea reală; ju­de­carea oame­nilor în mari categorii, ceea ce pentru o fire liberală era un afront; în fi­ne, umilirea oamenilor de valoare şi pro­movarea, cu ur­mări incalculabile, a im­posturii.

În 1950, pe 24 septembrie, a fost arestat şi tatăl lui Annie Bentoiu, Constantin De­cu­lescu, ca parte a campaniei de internări administrative îndreptate împotriva foş­ti­lor demnitari şi lideri ai partidelor de­mo­cratice. Securitatea s-a bazat pe mai mul­te denunţuri făcute de surse din Olteniţa, prin intermediul cărora a aflat că De­cu­les­cu răspândea zvonuri privind iminenta ve­nire a americanilor şi prognoza revolte în ţară ca urmare a valurilor de arestări. Con­form unui informator, Deculescu a spus, în iunie 1950, că „dacă ar fi după el i-ar aresta pe toţi comuniştii care au dus ţa­ra de râpă“. Reco­mandarea de internare a fost făcută de locotenentul major de Se­curitate Dumitru Temelie. Deculescu a fost trimis la Canal, apoi la Colonia de muncă nr. 5 de la Bicaz, timp de 12 luni. La Ca­nal, s-a regăsit cu fratele său Ion (n. 1898), care fusese „încadrat“ pe 14 aprilie 1950, tot 12 luni, pentru că „[a]re legături cu elemente reacţionare, lansează zvonuri false cu privire la un nou războiu şi se manifestă duşmănos regimului“. Cons­tan­tin a fost eliberat în toamna anului 1951.

 

 

Anul înfrângerilor

1952 a fost un moment de vârf al ten­si­u­nilor. Anul a debutat cu reforma mo­ne­ta­ră, care a fost decisă pe neaşteptate şi i-a sărăcit pe mulţi. Annie Bentoiu observa că „toţi oamenii care aveau economii şi le-au văzut drastic reduse, iar poeţii de ser­viciu au semnat texte rimate în care-şi ex­primau bucuria de a-i vedea pe chia­buri plângând după banii îndesaţi în saltele“.

Al doilea eveniment care a marcat anul 1952 a fost „devierea de dreapta“. Acest epi­sod al luptei pentru putere de la vârful PMR este de acum bine cunoscut. Important pen­tru discuţia de faţă este de spus că această confruntare nu a rămas în sferele înalte ale puterii, ci a avut efecte capilare importante. Resuscitarea fana­tismului ide­o­logic şi vânătoarea de deviaţionişti în PMR şi UTM au stricat şi mai mult relaţiile din­tre oameni în organizaţii, instituţii şi fa­brici. Annie Bentoiu face şi în acest caz ob­servaţii foarte nimerite: „Lupta împotriva deviaţiei de dreapta crease în rândurile partidului, dar nu numai, o tensiune no­uă. Fiecare, simţindu-se ameninţat, se stră­duia să se arate cât mai zelos şi să-şi demonstreze vigilenţa revoluţionară“. Autoarea Memoriilor lucra atunci pe post de dactilografă şi i s-a cerut să transcrie, într-un maraton de patru zile, şedinţele de demascare şi autocritică puse la cale pen­tru comba­terea devierii de dreapta la Ministerul Industriei Uşoare. „Par­tici­pan­ţii erau toţi adulţi cu experienţă, dar se dovedeau a avea mari dificultăţi în a de­osebi dreapta de stânga, iar frazele lor, pe care le notam, păreau alcătuite din mici elemente fixe, prefabricate, care trebuiau brusc aşezate în altă ordine, şi ei, de frică, o făceau extraordinar de greu, şi pen­tru că vocabularul folosit era atât de limitat. (…) Noul stat mi se prezenta ca o piramidă de funcţii în care fiecare tre­mura, cel mai speriat fiind cel ce ajun­se­se mai sus.“ Vorbind de propria frică, Annie Bentoiu mărturisea „că nu numai că n-am devenit imună, ci dimpo­trivă, că frica a devenit oarecum o prezenţă constantă, rămasă în preajma conştiinţei şi gata oricând să se reactiveze“.

 

Un impact emoţional la fel de mare l-au avut şi procesele „sabotorilor“ de la Ca­nal, din august-septembrie, soldate cu mul­te con­damnări, inclusiv condamnări la moarte.

1952 a fost anul cu cele mai multe arestări. A rămas în memorie mai ales „Noaptea Sfintei Marii“, când s-au produs reţineri masive de ţărănişti, preoţi şi studenţi. Annie Bentoiu, din nou: „Ziua de 15 au­gust 1952 deţine probabil recordul celui mai mare număr de arestări ce au avut loc simultan în România. Ştirea despre ele s-a răspândit după vreo trei, patru zile. Fiecare ştia doar despre câte o ru­dă, câte un necunoscut, câte un prieten, dar nimeni nu comenta întâmplarea în nici un fel“. Pe 15 august, a fost arestat vărul lui Annie, Gheorghe (Dodel) De­cu­lescu. Arbitrarul arestărilor se vede din faptul că la motivul reţinerii era trecut în acte când „membru PNL“, când „membru PNŢ“. Va fi eliberat pe 15 mai 1954, fără nicio explicaţie asupra acuzaţiilor aduse şi motivelor reţinerii.

A urmat o nouă arestare şi internare a lui Constantin Deculescu, la 21 octombrie 1952. Motivul scris în acte: „element dubios“. A fost trimis în coloniile de muncă de la Bicaz şi Borzeşti. Deşi iniţial se stabilise să fie internat până în decembrie 1956, o subcomisie a MAI a decis să fie eliberat mai devreme, pe 13 aprilie 1954, şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu. După eliberare a fost urmărit ani buni de Secu­ritate.

În fine, anul 1952 a mai adus o veste proas­tă pentru Annie Bentoiu. Pascal Ben­toiu în­deplinea serviciul militar în cadrul Di­recţiei Generale a Serviciului Muncii, cre­ată pentru a se folosi de mâna de lucru a militarilor. La un moment s-a făcut o verificare la dosare şi a fost descoperită po­vestea cu tatăl său arestat, motiv pentru care Pascal a fost mutat la batalion dis­ci­plinar, la balastiera Doaga–Vrancea.

Teroarea dezlănţuită, risipirea speranţelor într-o alternativă, oboseala provocată de hăi­tuirea continuă făceau din 1952 anul înfrângerii. Aşa îl resimțea Annie Bentoiu: „În acel an 1952, în care discursul oficial se impunea cu tot mai multă insistenţă, erau tot mai numeroşi cei ce-şi obţineau liniştea interioară lăsându-se convinşi de afirmaţiile pe care erau puşi să le tot repete. (…) Acţiunea de dărâmare, dis­tru­gere şi suprimare a vechii societăţi era aproape sfârşită. Supravieţuitorii, aflaţi în închisori sau într-o cu totul relativă libertate, trebuiau bine struniţi, deşi nu mai reprezentau cine ştie ce pericol. Ma­rea masă gâfâia, mânată cu biciul, aiu­rită de vorbe, şi părea că nu aspiră decât la un ceas de somn în plus, cam aşa cum se întâmpla cu mine“. //

 

 

 

Cum ucidea Securitatea. Cazul ofițerului Mihail Kovács

Liviu Plesa (CNSAS)

Imediat după instalarea comunismului, în regiunea Cluj au acționat doi dintre cei mai duri ofițeri de Securitate: Mihail Patriciu, şeful Securității din regiunea Cluj, și Mihail Kovács, șeful Serviciului Judeţean al Securităţii Poporului Turda. Cei doi au participat la angrenajul criminal comunist, primul din poziția de comandant sadic, iar al doilea în situația de executant zelos. După ce l-am prezentat pe Patriciu într-un articol anterior, acum vă spunem povestea lui Mihail Kovács, cel care a fost implicat direct în uciderea mai multor persoane identificate drept „dușmani“ ai noii ordini comuniste. Kovács avea profilul unui executant conștiincios, capabil de duritate extremă și exces de zel. Faptele sale au rămas nepedepsite și nici măcar nu sunt prea bine cunoscute.

Născut la 28 septembrie 1912 în oraşul Tur­da, într-o familie de ţărani maghiari, Mi­hail Kovács a absolvit liceul din localitate. Avea, așadar, o pregătire destul de avan­sată pentru acea perioadă (anii ’20). Con­diţiile economice precare l-au forţat însă să se angajeze încă de pe băncile şcolii ca zilier la Fabrica de Sticlă din Turda, ul­te­rior calificându-se în meseria de matriţer sticlar. În mediul muncitoresc din Turda şi în condiţiile crizei economice, ce a afec­tat serios nivelul de trai al muncitorimii, tânărul Kovács a luat rapid contact cu miş­carea comunistă, în cadrul căreia a activat sporadic, fără a se înscrie însă în partid. A fost chiar arestat de mai multe ori de Si­guranţă, de fiecare dată fiind însă eliberat la scurt timp din lipsă de probe. S-a im­pus în faţa colegilor săi prin conş­tiin­cio­zitatea cu care muncea în fabrică, fiind apre­ciat drept „unul dintre cei mai ca­pabili muncitori“. Un amănunt care ul­terior se va dovedi important pentru pro­filul ofiţerului.

În activitatea sa procomunistă, Kovács s-a făcut remarcat la momentul oportun, du­pă ce în februarie 1944 a organizat o grevă împotriva colectelor făcute de către au­to­ri­tăţile maghiare pentru susţinerea răz­boiu­lui antisovietic, motiv pentru care a fost tri­mis într-un detaşament de muncă. În­tors la Turda, Kovács va fi numit preşe­din­te al puternicului Sindicat Metalo-Chimic din oraş şi apoi a primit însărcinări în ad­ministraţia de stat, pe linia combaterii eva­ziunii economice. În ambele posturi a pres­tat o activitate ce a fost bine apre­cia­tă, fiind lăudat mai ales pentru că „a lu­crat disciplinat“.

Calităţile sale de executant prompt, efi­ci­ent şi disciplinat au fost remarcate de or­ganele locale de partid, care au considerat că erau exact cele de care era nevoie într-o structură represivă. Prin urmare, în pri­măvara anului 1948 a fost încadrat în Mi­nisterul Afacerilor Interne şi instalat di­rect şef al Serviciului Judeţean de Sigu­ranţă Turda, pentru ca din luna august a aceluiaşi an să primească gradul de că­pi­tan şi funcţia de şef al Serviciului Ju­de­ţean al Securităţii Poporului Turda.

 

Primele crime

La scurt timp după înfiinţarea Securităţii, Kovács a primit de la superiorul său di­rect, col. Mihail Patriciu, şeful Securităţii din regiunea Cluj, ordinul de a comite pri­mele asasinate, operate pentru început con­tra membrilor organizaţiilor de rezis­ten­ţă deja arestaţi, dar împotriva cărora nu existau probe concludente care să ga­ranteze condamnarea lor la moarte în jus­tiţie. Prima sa crimă a fost Andrei Meşter, liderul unui grup de rezistenţă din Valea Ponorului, pe care l-a împuşcat după o anchetă infructuoasă ce a durat trei luni de zile. Kovács a coordonat personal des­fă­şurarea execuţiei.

În vara lui 1949, tot la ordinul lui Patriciu, Kovács l-a luat din arest şi l-a executat pe Constantin Vodă. Anchetatorii au re­cu­nos­cut că, deşi se ascundea de peste doi ani, fiind un cunoscut opozant local, „ma­te­rial concret şi material de importanţă de­osebită nu are asupra lui, ca acuzare“. Și la această operaţiune a participat per­so­nal. Cu un cinism desăvârşit, Kovács a con­vins-o apoi pe soţia lui Vodă să ac­cepte să furnizeze informaţii referitoare la rezistenţii din Apuseni, în schimbul că­ro­ra să obţină „eliberarea“ soţului său, care s-ar afla „închis la Cluj“.

Peste numai o lună, a coordonat execuţiile sumare din rândul membrilor grupului de rezistenţă Diamandi Ionescu, din zona co­m. Muntele Băişorii. Conformându-se în­tru totul dispoziţiilor lui Patriciu, Ko­vács a mis­tificat apoi toate rapoartele aces­tor crime, arătând că rezistenţii ar fi în­cer­cat să fugă de sub escortă în timpul re­constituirilor. Cu acest prilej s-a remarcat în faţa superiorului său, care i-a admirat ingeniozitatea în falsificarea rapoartelor: „când i-am adus eu personal raportul cu aceştia doi [Gheorghe şi Ilie Ilea], după ce a citit, dânsul a spus «faceţi nişte ra­poarte că dacă noi nu am cunoaşte si­tuaţia reală şi noi am crede»“.

Din vara lui 1949, Kovács a îndeplinit cu stricteţe şi ordinele lui Patriciu de asa­si­nare a „chiaburilor“ ce încercau să se opu­nă colectivizării. Prima victimă a fost Mi­hai Cuc din com. Cianu Mare, care a inau­gurat astfel şirul de crime comise de şeful SJSP Turda împotriva reprezentanţilor aces­tei categorii de opozanţi. Peste numai un an, în august 1950, când rezistenţa ţă­ranilor din zonă faţă de colectivizare, sis­temul cotelor obligatorii şi al treierişului la arie a luat proporţii, Kovács a dat din nou do­vada zelului său impecabil şi a loialităţii desăvârşite faţă de regim şi instituţie. Primind ordin de la Patriciu să-i asasineze pe acei chiaburi care „uneltesc împotriva GAC-urilor“, Kovács a îndeplinit dis­po­zi­ţia cu asupra de măsură. Chiar în seara zi­lei în care a primit ordinul, el i-a luat din arestul SJSP Turda pe Viorel Bihoreanu, din com. Papiu Ilarian, şi pe Remus Leluţ, din com. Orosia, şi a participat la exe­cu­ta­rea celor doi la marginile comunelor lor na­tale, populaţiei fiindu-i astfel oferit un exem­plu concludent privind soarta celor ce îndrăzneau să se opună politicii par­ti­du­lui comunist. Iar pentru ca efectul să fie ma­ximizat, rudele celor ucişi şi ceilalţi chia­buri din comună au fost obligaţi să-i în­groape.

Văzând că şi-a găsit un subordonat de în­credere, Patriciu i-a ordonat lui Kovács să-şi amplifice activitatea represivă şi să raporteze rezultate pozitive până la ani­ver­sarea zilei de 23 august 1950. Afectat de faptul că, în pofida promptitudinii sale, şeful său l-a admonestat („mi-a făcut cri­tică că lucrăm prea moale, arătând că lup­ta de clasă trebuie să fie ascuţită, eu am răspuns că acolo unde avem cazuri nu lucrăm moale, dânsul ştie bine şi am arătat cu Bihoreanu şi Leluţ, şi dânsul a răspuns «foarte bine, ai primit vreo ob­servaţie sau ţi-a spus cineva ceva?», eu am răspuns că nu“), Kovács a înţeles că trebuie să privească dispoziţiile acestuia în­tr-un sens mult mai larg şi că i se cere să dea dovadă şi de iniţiativă proprie.

 

 

Colonelul Mihail Patriciu, ale cărui ordine militare erau executate de Mihail Kovacs

 

Fervoarea criminală

Prin urmare, în dimineaţa de 16 august 1950, a condus personal operaţiunea de uci­dere a lui Ioan Andreşel, Traian Pom şi Iosif Trifa, din com. Bistra, atât pentru că se împotriveau colectivizării, cât şi pentru că aveau legături cu rezistenţii din zonă. Declaraţiile ulterioare ale lui Kovács re­fe­ritoare la această operaţiune sunt foarte lim­pezi şi concise, similitudinea lor de­monstrând că ofiţerul prefera să acţioneze direct şi fără nici o ezitare: „am dispus a se forma o echipă din trei persoane şi acest chiabur [Iosif Trifa] să fie trans­portat în Dealul Muntelui şi împuşcat“; „Am dispus de a se forma o echipă de trei persoane, formată numai de organe de Securitate, şi pe numitul Pom Traian să-l transporte în Dealu Muntelui şi îm­puş­cat, iar acea echipă formată din organele Securităţii s-a conformat întocmai ins­trucţiunilor“; „Echipa noastră, formată din organe de Securitate, s-a deplasat la faţa locului pentru a-l prinde pe acest chi­abur [Ioan Andreşel], având informaţii că este cu vitele la munte, iar în caz de prindere să fie imediat împuşcat. Echipa, primind această misiune, s-a deplasat în ziua de 16 august 1950, orele 11, la locul numit «Poarta între căi», unde a reuşit să-l prindă pe acest chiabur, după care l-a executat“.

Zelul lui Kovács l-a pus pe gânduri chiar şi pe Patriciu, care i-a spus „trei cam prea mult, dar dacă este făcut…“. Şeful Securităţii din Cluj l-a privit însă ad­mi­rativ pe Kovács când acesta i-a spus că a participat personal la acţiune, de­ter­mi­nân­du-l astfel să-l ofere drept exemplu po­zi­tiv pentru toţi ceilalţi şefi de Securităţi judeţene din regiune şi indicându-i chiar să le explice şi acestora în amănunţime mo­dul în care a procedat. Kovács re­pre­zenta astfel tipul ideal de subordonat pe care Patriciu îl dorea pentru Securitate: exe­cutant prompt şi fidel al ordinelor şi chiar cu un plus de iniţiativă represivă atunci când era cazul.

Chiar dacă, dată fiind amploarea exe­cu­ţiilor, ce începuseră să ia un caracter de masă, conducerea Securităţii a dispus efec­tuarea unui control pentru a stopa zelul ucigaş al lui Patriciu şi Kovács, şeful SJSP Tur­da a continuat să fie implicat şi în alte crime. Astfel, la 2 septembrie 1950, el l-a împuşcat mortal pe Nicolae Salagea, un cu­noscut rezistent din Apuseni, chiar dacă acesta fusese în prealabil rănit în timpul operaţiunii de capturare şi putea fi arestat în viaţă. De altfel, securistul a susţinut efi­cienţa metodelor folosite chiar şi în faţa ofi­ţerilor veniţi în control şi în ancheta in­ternă ulterioară: „Realitatea este că după împuşcarea lui Bihoreanu şi Leluţ au luat fiinţă cele două gospodării colective şi a început căratul la arii, iar spiritele ca­re înainte erau alarmate s-au calmat(…) Cazul cu cei trei chiaburi s-a dovedit că procedura a fost bună, că prin îm­puş­carea celor trei chiaburi găzduitori şi prin îngroparea lor de către neamurile bandiţilor am reuşit ca tocmai vărul banditului să vie să ne anunţe că unde se află banditul [Nicolae Salagea]“. Ori­cum, şi conducerea Securităţii era departe de a dezavua astfel de practici: în re­fe­ra­tele ulterioare de cadre, Kovács era apre­ciat ca „un tovarăş ataşat“, care în pe­ri­oada 1948-1950 „a participat la acţiunile grele, unde s-a orientat just, având cu­raj şi iniţiativă“.

Împuşcarea lui Salagea a fost însă ultimul asasinat comis de Mihail Kovács, în con­di­ţiile în care contextul intern a început să se schimbe şi astfel de acte represive ex­treme au început să fie tot mai puţin to­lerate. În cariera sa ulterioară, ca şef al unor unităţi regionale de Securitate, Ko­vács nu a mai fost implicat în comiterea niciunei crime, ceea ce, în opinia noastră, demonstrează faptul că nu aparţinea ca­tegoriei ucigaşilor programatici, de tipul lui Mihai Patriciu, ci a celor cir­cum­stan­ţiali. Cu siguranţă, însă, dacă ar fi primit din nou ordinul să ucidă, nu ar fi ezitat să treacă la fapte.

 

Răsplata

Desigur, activitatea represivă a lui Kovács nu a rămas nerecompensată de către re­gimul comunist. În vara lui 1949 a fost avan­sat la gradul de maior la „excep­ţio­nal“, pentru ca peste numai câţiva ani să primească gradele de locotenet-colonel şi apoi de colonel. De asemenea, un exe­cu­tant atât de prompt al dispoziţiilor pri­mi­te nu mai putea fi ţinut la conducerea unui simplu judeţ. La 1 ianuarie 1951, cu ocazia primei raionări, a fost numit şef alDirecţiei Regionale Hunedoara. Kovács nu s-a remarcat prin vreo activitate deo­se­bită la Hunedoara, mai ales că a stat o pe­rioadă scurtă, fiind nevoit să-şi canalizeze eforturile în direcţia rezolvării cu succes a numeroaselor probleme de natură or­ga­ni­zatorică, întrucât unitatea era nou înfiin­ţată. În plan informativ-operativ şi-a adus un aport mai scăzut, cu excepţia luptei împotriva rezistenţilor din Munţii Ha­ţe­gu­lui (organizaţia Lazăr Caragea), domeniu în care a obţinut rezultate apreciabile, do­ve­dind că era un specialist în această pro­blemă.

În vara lui 1952, cu ocazia celei de-a doua raionări, când a fost înfiinţată şi Regiunea Autonomă Maghiară, liderii Securităţii au considerat că era ofiţerul nimerit pentru a prelua conducerea organelor de Securitate din această regiune, atât pentru că apar­ţi­nea etniei maghiare, cât şi pentru că avea experienţa organizatorică necesară. Prin­tre primele probleme de care s-a ocupat după instalarea la Târgu-Mureş a fost cea a preoţilor greco-catolici nereveniţi şi clan­destini, împotriva cărora a luat mai multe măsuri represive, ce s-au limitat în­să la arestare şi trimitere în justiţie. Ul­terior, a obţinut rezultate cu pre­po­n­de­renţă în represiunea îndreptată contra cultelor ilegale, precum şi în capturarea unor rezistenţi răzleţi. Treptat, activitatea sa a intrat pe o pantă descendentă, cons­tatându-se şi o anumită blazare a ofi­ţe­ru­lui şi o complacere în comoditatea pos­tului obţinut cu preţul atâtor crime. Prea puţin familiarizat cu metodele informativ-operative tot mai complexe ce se cereau puse în practică pentru supravegherea şi controlul populaţiei, care pe deasupra erau şi mult prea anoste pentru un ofiţer cu o asemenea experienţă, controalele ve­nite de la centru evidenţiau existenţa a nu­meroase lipsuri şi erori în activitatea de conducere a lui Kovács.

Cu ocazia revoluţiei din Ungaria, care a avut reverberaţii şi în rândul minorităţii maghiare din România, s-a descoperit că Mihail Kovács nu acorda niciun fel de atenţie atitudinilor naţionalist-iredentiste. Iar când s-a ocupat de acest domeniu, a făcut-o cu prea puţină eficienţă, astfel în­cât, treptat, a intrat în dizgraţia lui Dră­ghici. La începutul deceniului şapte, în con­textul îndepărtării graduale de Mos­co­va, în România lui Gheorghiu-Dej au în­ceput să se facă simţite primele ma­ni­festări ale naţional-comunismului, o com­ponentă ideologică pe care s-a pus un ac­cent din ce în ce mai mare, ea fiind me­nită să atragă o parte a populaţiei de par­tea regimului comunist, pentru ca acesta să-şi asigure o anume legitimitate internă care să-i permită menţinerea la putere şi fără sprijinul sovietic.

În aceste condiţii, prezenţa unui minoritar maghiar în fruntea Securităţii dintr-o zo­nă cu o populaţie predominant maghiară nu mai cadra cu noul context ideologic intern, cu atât mai mult cu cât Kovács ma­nifesta o anumită reticenţă sau in­ca­pa­ci­tate de a obţine rezultatele dorite în com­baterea manifestărilor naţionaliste sau ire­dentiste. A fost trecut în rezervă la sfâr­şi­tul anului 1961, putând astfel să se bucure netulburat de binefacerile statutului de ofiţer superior pensionar. Vreme în­de­lun­ga­tă, chiar până prin anul 2000, crimele comise nu doar că nu i-au fost imputate, dar ele nu au fost nici măcar cunoscute. Elocvent este şi modul cum activitatea sa a fost apreciată în contextul anului 1968, când Nicolae Ceauşescu a trecut la de­za­vuarea publică a unora dintre abuzurile comise de Securitate în timpul lui Gheor­ghiu-Dej. Dacă Nicolae Briceag a fost ata­cat în mod deschis, iar acţiunile criminale ale lui Patriciu au fost trecute sub tăcere, lui Kovács noua conducere a Securităţii i-a solicitat nici mai mult, nici mai puţin decât să-şi scrie memoriile, cu scopul de a le folosi pentru uzul intern, în direcţia instruirii şi educării noilor angajaţi, care urmau astfel să beneficieze de bogata sa experienţă. Kovács ştia însă foarte bine că faptele sale puteau să-i atragă oricând o condamnare penală, astfel încât a refuzat să se conformeze acestei solicitări.

 

În loc de morală

Mihail Kovács a reprezentat acel tip de angajat al Securităţii fără de care ac­ti­vitatea represivă a instituţiei nu ar fi avut o amploare atât de extinsă şi de atroce. Este vorba de executantul docil şi minu­ţi­os, care uneori chiar supralicita din pro­prie iniţiativă, fără a-şi pune niciodată vreun semn de întrebare asupra legalităţii dispoziţiilor primite. Chiar dacă este po­si­bil să nu le fi făcut plăcere să ucidă, nu au manifestat nici cea mai mică ezitare în a duce la îndeplinire ordinele superiorilor, indiferent cât de abuzive au fost acestea. Şi nici nu credem să fi avut ceva re­muş­cări ulterior, poate doar sentimentul de satisfacţie dat de conştiinţa de a-şi fi făcut treaba impecabil. Foarte probabil au con­siderat că „aşa au fost vremurile“. Atunci când li s-a cerut să ucidă au făcut-o fără ezitare, după care şi-au continuat im­per­turbabil cariera, considerând fapta un sim­plu „episod sângeros“ din trecut. Desigur, dacă regimul le-ar fi cerut din nou să su­prime vieţi, ar fi făcut-o iarăşi, cu acelaşi sânge rece.

Activitatea cadrelor de acest gen a fost pro­babil la fel de nocivă ca şi cea a su­pe­riorilor lor care ordonau crimele, iar figurile de tipul Kovács sunt indispensabile oricărui sistem totalitar. În definitiv, fără oamenii lipsiţi de conştiinţă care să comită crimele necesare, nicio dictatură nu se poate menţine la putere. Fără su­bor­donaţi de tipul lui Kovács, Briceag, Mihaly ş.a., Patriciu ar fi fost probabil un anonim şef de Securitate, ale cărui dispoziţii cri­mi­nale nu ar fi putut fi puse în practică. În schimb, existenţa acestor asasini cu epo­leţi a avut efectul de a amplifica repre­si­u­nea, spirala crimelor – cel puţin din re­gi­u­nea Cluj – crescând gradual, pe măsură ce ordinele lui Patriciu erau îndeplinite tot mai fidel şi mai prompt. Astfel se şi ex­plică de ce cuplul Patriciu-Kovács, co­man­dantul scelerat şi executantul zelos, pe­dant şi fără remuşcări, se situează in­con­testabil în fruntea listei de ofiţeri criminali din timpul regimului comunist din Ro­mâ­nia, atât prin numărul de asasinate co­mise, cât şi prin modalităţile de executare. Şi, desigur, nu putem omite nici faptul că îi mai leagă ceva: faptul că niciodată nu au avut cu absolut nimic de suferit de pe urma zecilor de vieţi nevinovate pe care le-au suprimat. Chiar mai mult, astăzi, la aproape un sfert de veac de la revoluţie, nu este cunoscut nici măcar numărul total de crime comise de aceşti asasini şi cu atât mai puţin circumstanţele concrete în care ele au avut loc.

Ȋn greva foamei, pentru aflarea adevărului despre mineriada din iunie ’90

13 iunie 2016. Ȋn Piața Universității din București, reprezentații Asociației Victimelor Mineriadelor 1990 – 1991 sunt în a cincea zi de grevă a foamei. Au ales această formă extremă de protest pentru a denunța complicitatea autoritățile statului care acoperă, în continuare, crimele petrecute acum 26 de ani.

Greviștii acuză „implicarea mafioților PSD în înlăturarea procurorului militar Ion Vasilache – Șef Secția Militară a Parchetului General, din anchetarea dosarului represiunii din iunie 1990 – și blocarea Dosarului Mineriada. Ion Vasilache”, susțin reprezentanții Asociației Victimelor Mineriadelor 1990 – 1991, „este «vinovat» de punerea sub acuzare a vinovaților Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, N.S. Dumitru și Miron Cozma”.

Ȋntr-o scrisoare deschisă, Asociația Victimelor Mineriadelor îi solicită președintelui Klaus Johannis „păstrarea în funcția de procuror general Secția Parchete Militare a generalului Ion Vasilache, ca garant al soluționării dosarului mineriadei”.

Ȋn iunie 1990, peste 1300 de bucureșteni au fost bătuți de minerii chemați de Ion Iliescu. Sute dintre ei au fost reținuți abuziv (între 2 și 60 de zile). Oficial, au existat 756 de răniți, 4 morți și 18 răniți prin împușcare. Tot oficial, nu există niciun vinovat.

Dan Voinea: Nu am înțeles niciodată această predilecție a lui Ion Iliescu pentru crimă… Nu a fost președinte, a fost un fel de stăpân

Fostul șef al Secției Parchetelor Militare din Parchetul ICCJ, Dan Voinea, spune că dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 este finalizat de mult timp, au fost audiate toate părțile și stabilite prejudiciile, fiind doar un pas procedural chemarea inculpaților pentru prezentarea dosarului, unul dintre cei vizați fiind Ion Iliescu, pe care fostul procuror îl acuză de crimă.”Nu am înțeles această predilecție a domnului Iliescu spre crimă și ușurința cu care a dat asemenea comenzi. Toate acestea se găsesc în dosar. Dosarul este terminat. În acest dosar nu poate niciun judecător să nu condamne”, a spus Dan Voinea în cadrul unei dezbateri organizate cu ocazia comemorării a 26 de ani de la cea mai sângeroasă mineriadă.Dan Voinea spune că ar fi doar un pas procedural trimiterea în instanță a dosarului care conține probe importante precum materiale video, înregistrări audio, sute de declarații, dar și un jurnal de luptă întocmit de generalul Nicolae Șchiopu, în care se arată orele exacte la care Ion Iliescu ar fi cerut forțe pentru reprimarea manifestației din Piața Universității.”Despre domnul Iliescu nu pot să vă spun decât că există un jurnal al acțiunilor de luptă în care un general, care a întocmit jurnalul, a avut grijă să picteze pe ore. La ora cutare a sunat domnul președinte să ceară 100 de soldați care să acționeze în zona cutare. La ora cutare, domnul președinte solicită 12 TAB-uri să acționeze în zona Ministerului de Interne. La ora cutare, domnul președinte ne solicită să acționăm cu gaze lacrimogene. “I-am recomandat domnului președinte să nu folosească armata, că nu e cazul. Domnul președinte insistă”. Iată cum s-a comportat. Adică a fost nu președinte, a fost un fel de stăpân”, a mai spus Voinea.Fostul procuror a explicat și care a fost motivul pentru care dosarele instrumentate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt tergiversate.”În ceea ce privește mineriada, în 13 iunie (1990 – n.r.), cel care dă tonul represiunii în Piața Universității este chiar procurorul general. A fost procurorul general care a trimis un mesager la televiziune, procurorul Olteanu, și care, oficial, a cerut intervenția trupelor împotriva manifestanților din Piața Universității. Și atunci, ne mirăm că Parchetul nu a lucrat bine dosarele privind victimele de la Revoluție sau de la Mineriadă?”, mai spune fostul procuror militar, citat de News.ro.Reprimarea violentă a manifestației din Piața Universității de către forțele de ordine sprijinite de mineri, în intervalul 13 – 15 iunie, s-a soldat cu decesul a patru persoane, rănirea prin împușcare a altor trei, precum și cu vătămarea corporală și lipsirea de libertate a peste 1.000 de persoane în zilele de 14 și 15 iunie 1990.

26 de ani de la mineriada din iunie 1990: Civili bătuți cu bestialitate

Imagini din timpul evenimentelor care au avut loc în zilele de 13-15 iunie 1990 în București.

Zilele acestea se împlinesc 26 de ani de la tragicele evenimente din iunie 1990, iar adevărații vinovați nu au dat încă socoteală în fața justiției pentru faptele lor.

Din imaginile aflate în arhiva TVR se observă cum civilii aflați în clădirea televiziunii române erau bătuți crunt de către cei care ar fi trebuit să-i protejeze, Armată și Poliție. Aceștia sunt acuzați fără probe, sunt bătuți și lipsiți de apărare.

Pe străzile din București minerii împărțeau dreptatea cu bastoane, tărnacoape și lanțuri de fier, țintele principale fiind studenții și intelectualii.

După aceste atrocități, Ion Iliescu, președintele în funcție în 1990, le mulțumea minerilor la Pavilionul Romexpo.

 

Mult stimate tovarășe Ion Iliescu

Ultima dvs. cuvântare, cu „ce rost are să dezgropăm” adevărul despre Revoluție și despre mineriada din 1990, mi-a adus aminte de tovarășul Alexandru Vișinescu. Aveți aceeași determinare proletară și aceeași lipsă de empatie față de victime. Tovarășul Vișinescu, spre deosebire de dvs., a ales să tacă, pe ultima sută de metri. Probabil și pentru că presimțea că urma să fie condamnat definitiv, dar și, pentru că, sper eu, a avut decența să nu-și jignească victimele.

Mult stimate tovarășe Ion Iliescu, astăzi ați declarat că „revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum, să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești…” Noi am trăit ultimii 26 de ani într-o „concluzie politică adecvată” pentru dvs. Și-n tot acest timp, care cei și-au pierdut copiii, părinții sau frații în „rebeliunea” din 1989 și-au tot plâns morții. Și au căutat adevărul despre moartea lor. Pentru că au această datorie. Nu e una trasată pe linie de partid, pe care dvs. s-o puteți înțelege, ci e o datorie izvorâtă din dragoste.

Am cunoscut mama unui erou care avea 17 ani când a fost ucis, în Piața Universității, la 21 decembrie 1989. Voia să afle cine i-a ucis fiul, pentru a-i da acestuia șansa de a-și cere iertare. Asta simțea ea că trebuie să facă, pentru a se împăca cu moartea copilului ei. Să-l ierte pe ucigaș. Ȋnsă, vedeți dvs., tovarășe Iliescu, trebuie să ai credință puternică în Dumnezeu ca să înțelegi asta. Trebuie să ai iubire de oameni. Unui „liber cugetător” cred că îi este imposibil să priceapă.

„A fost un moment de istorie cu părți bune și cu părți mai puțin bune, cu stări conflictuale”, spuneți dvs. referindu-vă, de-a valma, la Revoluție și la mineriada din ’90. „Am trecut peste ele, am depășit.Ce rost are să dezgropăm…?”. Noi n-am trecut peste ele. Noi n-am depășit. Iar dvs. chiar nu puteți vorbi în numele poporului român.

Noi am trăit ultimii 26 de ani, văzând cum e îngropat adevărul. Și despre Revoluție, și despre mineriadă. Și nu putem să trecem peste asta, pentru că astfel am deveni complici. Aceasta este „sinergia faptelor”, mult stimate tovarășe Ion Iliescu.

Disprețul dvs. față de adevăr și față de victime mi-a amintit de tovarășul Vișinescu. Ȋn anul 1956, când el era numit comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, dvs. ați fondat Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România. Erați, amândoi, la începutul unui drum. Vișinescu a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare pentru crimele pe care le-a ordonat acum jumătate de secol. Dvs. erați la conducerea țării în timpul „revoltei” din 1989, când soldații trăgeau în civili sau se împușcau între ei. „Ce rost are să dezgropăm”?! Dvs. sunteți cel care a chemat minerii în București, în iunie 1990. De ce n-am dezgropa, mult stimate tovarășe Ion Iliescu?

Ȋn ziua ultimului termen de la Curtea Supremă, l-am întrebat pe Vișinescu de ce îi este atât de greu să-și ceară iertare. Asta aștepta toată lumea de la el, inclusiv rudele celor uciși la Râmnicu Sărat. Ca el să-și recunoască vina și să-și ceară iertare. N-a vrut s-o facă. L-am întrebat de ce, am vrut să știu ce resort ascuns îl împiedică, chiar și-n ultimul ceas, să redevină om. Vișinescu a refuzat să răspundă. Mergea pe stradă, mișcându-și spastic mandibulele, ca și când și-ar fi înghițit vorbele.

Astăzi, auzind cuvântarea dvs., mult stimate tovarășe Ion Iliescu, apreciez tăcerea tovarășului Vișinescu.

Procesul comunismului (I): Ȋntru neuitarea celor ce s-au jertfit și pentru ca generațiile ce vin să nu mai trăiască niciodată acest coșmar 

 

Cei care uită trecutul riscă să-l retrăiască, spunea filosoful George Santayana. Memoria colectivă a poporului român e aproape epuizată. Abia mai știm cine suntem, ca nație. Abia ne mai aducem aminte de Revoluția de la 1989, vag și fără sentimente, ca și când am rememora Răscoala de la 1907. Cuprinși de isteriile trecătoare ale momentului, uităm istoriile veacului. Și ne pierdem abilitatea de a zări, printre petardele de fum ale diversioniștilor, momentele repetabile, capcanele și adevăratele pericole.

Am trecut printr-o jumătate de secol de comunism care ne-a istovit. La capătul lui, neștiind dacă am ucis balaurul sau dacă nu cumva el doar se preface că-i mort, ne-am găsit, în sfârșit, fericirea, în magazinele cu galantare pline de mâncare și în hainele de firmă, în guma de mestecat americană și în televizoarele color cu emisiuni de amorțit conștiințele. Apoi, am evoluat pe scara Nirvana și descoperit smartphoanele și facebook-ul, iar comunismul a devenit doar o perioadă nostalgică a copilăriei cu cravata la gât, șeruită în amintirea gustului de brifcor. Epoca de Aur e o poză de arhivă căreia e must do it să-i dai like.

Ce mai știm noi despre comunism? Ce ne mai interesează să aflăm? Ȋntr-un sfert de secol de libertate, am condamnat comunismul doar la nivel declarativ. Nu toți, nu mereu. Am ridicat statui în memoria victimelor, am înființat comisii și comitete, am rostit declarații cu verb, urmate de lungi tăceri în fapte. Am ținut momente de reculegere și am stat, în loc să facem dreptate. Au trecut 9 ani de la acea sesiune din 18 decembrie 2006, în care președintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist, numindu-l ilegitim și criminal. Iar asta a fost tot.

Am condamnat regimul comunist din vorbe și pe hârtie. Ȋnsă n-am vrut sau n-am putut să-i condamnăm și pe cei vinovați de crime și de abuzuri în fostul regim. N-am făcut dreptate sutelor de mii de victime.

Numai în perioada 1949-1960, în România au avut loc 134.150 de procese politice, în care au fost judecate și condamnate cel puțin 549.400 de persoane. Pedeapsa medie primită de deținuții politici, după excluderea celor condamnați la moarte sau la muncă silnică pe viață a fost de 5,5 ani. Ȋn total, doar în primul deceniu de asuprire comunistă, poporul român a executat, prin cei care au avut curajul să se împotrivească acestui regim, 3.021.700 de ani de închisoare.

Fiecare condamnat făcea parte dintr-o familie. Era fiul sau fiica unor oameni și tatăl sau mama unor copii. Presupunând că acea familie ar fi avut doar trei membri și având în vedere că în fiecare hotărâre judecătorească pronunțată în procesele comuniste se decidea și confiscarea averii, cunoscând că aparținătorii celor condamnați politic erau fie deportați, fie concediați, fie exmatriculați din școli, numărul total al celor care care au avut de suferit consecințele condamnărilor politice se ridică, doar în perioada 1949 – 1960, la 1.648.200 de oameni.

Dacă îi adăugăm și pe cei reținuți administrativ (numărul lor a fost estimat la o treime din numărul condamnărilor juridice), pe țăranii condamnați pentru delicte mascate în „drept comun” (refuzul de a se înscrie în colectiv, nepredarea cotelor, întârzieri în plata impozitelor, întârzieri în efectuarea muncilor agricole), pe prizonierii din perioada 23 august – 13 septembrie 1944, dacă adăugăm și sutele de mii de deportați, strămutați, evacuați, pe deținuții din „domiciliile obligatorii”, pe basarabenii și bucovinenii repatriați cu forță în URSS, dar și pe cei 520.000 tineri forțați să muncească în „armata cenușie”, pe zecile de mii de „frontieriști”, pe femeile decedate din cauza politicii demografice, cifra victimelor directe ale represiunii comuniste crește considerabil. Sunt câteva milioane de români.

Indirect, fiecare dintre cei care au trăit acele vremuri a fost o victimă a regimului comunist. Fiecare român în parte, și întreaga nație, pe parcursul mai multor generații.

Am trecut printr-o jumătate de secol de comunism care ne-a istovit. Astăzi, nu ne mai interesează nimic din acel trecut. Arareori, la televizor, mai apare câte un torționar ieșind din tribunal, gârbovit de vârstă și de păcate. Iar vederea lui provoacă milă și silă, deopotrivă.

Alexandru Vișinescu, comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat în perioada 1956 – 1963, a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanității abia în iunie 2014. După un an, Curtea de Apel București l-a condamnat la 20 ani de închisoare, pentru tratamente neomenoase (infracțiune contra omenirii), în formă continuată. Vișinescu a făcut apel, iar dosarul a ajuns la Ȋnalta Curte de Casație și Justiție, unde procesul a început în septembrie. Sunt termene mensuale. La ultimul dintre ele, judecătorii au admis „cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apelantul inculpat Vișinescu Alexandru” și a fixat un nou termen pentru 25 noiembrie 2015. Alexandru Vișinescu are 90 de ani. Și orice pedeapsă ar primi el, nu se va face dreptate.

Tot în 2014, în august, a fost trimis în judecată și al doilea torționar identificat de justiția din România: Ion Ficior, fostul comandant al coloniei de muncă Periprava. Procesul lui a început abia la sfârșitul lunii aprilie 2015. Din nou, termene mensuale (următorul a fost fixat în 10 decembrie 2015). Ion Ficior are 87 de ani. Până la sentința definitivă, și Ficior, și Vișinescu se bucură de prezumția de nevinovăție. Și de libertate.

Cei mai mulți dintre supraviețuitorii temnițelor comuniste au murit, între timp. La fel, și torționarii lor. Nu mai putem vorbi de dreptate. Momentul dreptății a trecut de mult. Ȋnsă rostirea adevărului despre acele vremuri, despre ce a însemnat comunismul în România și despre cât a pătimit acest popor, rămâne o datorie veșnică. Ȋntru neuitarea celor ce s-au jertfit și pentru ca generațiile ce vin să nu mai trăiască niciodată acest coșmar.

Procesul comunismului, niciodată ținut în vreo sală de tribunal, trebuie să rămână viu în spațiul public. Noi avem nevoie să ne aducem aminte. Iar copiii noștri au nevoie să știe.

Bibliografie: „Biblioteca Sighet – Cu unanimitate de voturi”, Fundația Academia Civică, 1997

 

 

Infectarea criminală intenţionată cu SIDA în România

Mai mult de jumătate din copiii bolnavi de SIDA de pe întreg globul sunt români!

 

Cum este posibil aşa ceva în condiţiile în care rata răspândirii acestei boli în România la adulţi este mult mai redusă?

În ceea ce priveşte situaţia din România există unele dovezi tulburătoare în privinţa infectării premeditate cu virusul HIV a copiilor. Acest lucru a fost realizat în timpul campaniilor de vaccinări împotriva hepatitei de tip B. Este, de altfel profund semnificativ faptul că deşi vaccinul împotriva hepatitei de tip B nu a fost suficient testat şi cu toate că, de fapt, campania de vaccinări costă enorm (motiv pentru care Ministerul Sănătăţii din Franţa a refuzat aceste campanii de vaccinări) totuşi Ministerul Sănătăţii din România cu implicarea directă a fostului ministru Iulian Mincu sponsorizat de Rotary Club (care este un satelit al francmasoneriei mondiale) a impus vaccinarea gratuită şi obligatorie a copiilor din România (repetăm, în condiţiile în care vaccinul nu a fost suficient testat).

În Decretul Guvernamental numărul 41.566 din 22 august 1995 privind vaccinarea copiilor împotriva hepatitei B realizat în cadrul Programului naţional de imunizări se menţionează: “În România infecţia cu HVB este prevalentă începând cu primul an de viaţă. Rata portajului de Ag HBs fiind estimată la 4,9% la copiii în vârstă de 6-11 luni. Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă integrarea vaccinării universale a nou-născuţilor în programele naţionale de vaccinare până în anul 1995 în ţările unde rata portajului de VHB este de cel puţin 8% şi în toate ţările, până în anul 1997 (…) Vaccinarea împotriva hepatitei B este gratuită şi obligatorie pentru toţi copiii născuţi începând cu data de 01-10-1995”.

Constatăm că în România deşi rata portajului de Ag Hbs este de doar 4,9% la copiii în vârstă de 6-11 luni, Ministerul Sănătăţii din România în frunte cu fostul ministru al sănătăţii Iulian Mincu s-a grăbit să realizeze aceste atât de controversate vaccinări. Ne punem firesc întrebarea oare de ce?Ceea ce au plănuit anumiţi lideri francmasoni în “Protocoalele secrete ale maeştrilor francmasoni” se realizează în zilele noastreUn reputat ziarist italian susţine că are dovezi ce probează infectarea intenţionată cu HIV a unor copii români. Ştirea publicată de “Evenimentul Zilei”, potrivit căreia în România mulţi copii au fost infectaţi cu virusul HIV, care provoacă SIDA, a făcut vâlvă în Italia. Ziaristul italian Mino Damato a declarat că are dovezi certe despre cel puţin şase cazuri de copii infectaţi în acest mod cu HIV. Damato, care în Italia are o reputaţie foarte bună ca ziarist de televiziune serios şi independent, a fost de multe ori în România după 1989. El a strâns un milion de dolari pentru copiii bolnavi de SIDA, fond gestionat de fundaţia pe care o conduce, “Bambini in emergenza”.

“Atunci când am vorbit cu fostul ministru al sănătăţii Iulian Mincu, acesta m-a asigurat că toate cazurile au fost provocate prin transmiterea virusului de la mamă la făt”, a declarat Damato agenţiei italiene de presă AGI. “Eu, în schimb, mi-am format o altă convingere. În cel puţin şase cazuri, infecţia a fost rezultatul unui act voluntar şi am constatat acest adevăr vizitând spitalele din România, unde acţionează fundaţia mea”. De menţionat că din banii strânşi de asociaţia italiană s-a construit un nou pavilion pentru copiii bolnavi de SIDA, la spitalul “Victor Babeş“ din Bucureşti. “Sunt informaţii înfiorătoare, dar susţinute de medii ştiinţifice”, a adăugat Damato. Ziaristul a trimis un apel guvernului de la Bucureşti, cerând să se facă lumină asupra acestei tragedii, să fie identificaţi şi pedepsiţi cei responsabili pentru aceste crime. (Paolo Gianfelici, Evenimentul Zilei – 25.02.1997)

O nouă confirmare cutremurătoare că în România contaminarea copiilor cu virusul HIV a fost făcută intenţionat 

Descoperire surprinzătoare a specialiştilor ieşeni: SIDA a fost transmisă intenţionat, în leagănele de copii din România, dintr-o sursă unică. Se confirmă astfel ipoteza infectării orfanilor în scopuri de cercetare.

Specialiştii ieşeni ai Laboratorului de Virusologie de pe lângă Universitatea de Medicină şi Farmacie “Grigore T. Popa”, din Iaşi, în colaborare cu specialiştii Institutului “Pasteur”, din Paris, au reuşit să centralizeze după 5 ani de cercetări, rezultatele privind cazurile de HIV-SIDA înregistrate la copiii din România. Autorul cercetării este dr. Cristian Apetrei, doctorand la Institutul “Pasteur” şi cadru didactic la UMF Iaşi. Rezultatele au confirmat, în premieră, faptul că virusul HIV, cu care au fost infectaţi copiii din leagăne, provine dintr-o sursă unică. Ipoteza infectării voite cu HIV a copiilor români din leagăne pentru a se putea efectua cercetări şi a se căuta antidotul bolii se confirmă prin cercetări ştiinţifice.

Virusul HIV nu provine din infecţii intraspitaliceşti

Lucrarea referitoare la structura ramurii virusului HIV cu care a fost infectată populaţia de copii din leagăne a fost publicată în ultimul număr al Revistei Medico-Chirurgicale a Societăţii de Medici şi Naturişti din Iaşi. Din datele pur tehnice menţionate în articolul doctorului Cristian Apetrei a rezultat o concluzie fără echivoc: “Studiul nostru confirmă responsabilitatea subtipului F în producerea epidemiei de infecţie HIV 1 la copiii din România. Izolarea unui unic subtip din toate provinciile istorice al ţării permite demonstrarea caracterului unitar al epidemiei şi confirmă descrierea grupului de risc al copiilor din unităţile de îngrijire. Similitudinile structurate între diferitele tulpini izolate sugerează posibilitatea evoluţiei epidemiei dintr-o unică sursă”

Sângele infectat a fost distribuit intenţionat în zonele în care s-a produs infecţia

Descoperirea medicilor ieşeni şi francezi este de cea mai mare importanţă. Ea probează faptul că infectarea din aceeaşi sursă nu s-a produs prin transfuzie, deoarece atât donatorii cât şi structurile de alimentare cu sânge ale sistemului sanitar nu sunt şi nu erau centralizate, nici înainte de 1989. “Această sursă continuă să rămână obscură, dacă ţinem seama că sistemul de asistenţă pediatrică este organizat la nivel regional, iar sângele pentru transfuzii nu este distribuit din aceeaşi sursă în întreaga ţară”, mai menţionează articolul semnat de Cristian Apetrei.

Sistemul sanitar românesc este absolvit de vina infectării copiilor din leagăneCercetările mai sunt susţinute şi de datele statistice ale cazurilor de HIV înregistrate în România. În ţara noastră există, potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, peste 50% din copiii infectaţi cu HIV din lume. Totodată, infecţiile cu HIV la copii reprezintă în România 85% din total. În plus, materialul mai subliniază că tipurile de virus întâlnite la maturi, care sunt, fapt vizibil, infectaţi din surse multiple, sunt cu totul altele decât tipurile înregistrate la copiii din leagăne. Studiul sugerează degrevarea sistemului sanitar românesc de vina infecţiilor cu HIV din leagănele de copii, singura responsabilitate virtuală fiind în cazul copiilor din familiile care s-au dovedit a fi seropozitive. În cazul de faţă, în România, infecţia la copiii internaţi în leagăne este cu atât mai “ciudată” cu cât, nici în ţările vecine, care au avut sisteme de îngrijire medicală similare, nici la copiii din familie, nici la maturi, incidenţa epidemiei nu a fost comparabilă numeric.

O ipoteză terifiantă: copiii cobai 

Datele la zi privind infectarea cu HIV în România, în februarie 1997, sunt următoarele: 2975 persoane cu HIV, din care 85% copii şi 4446 persoane bolnave de SIDA, din care 4005 copii. Datele oficiale şi recentele descoperiri confirmă ipoteza susţinută de unele declaraţii ale unor medici, sub rezerva anonimatului. Potrivit acestora, a existat în ţara noastră un program dirijat de infectare cu HIV a copiilor din leagăne, în scopul studierii bolii SIDA şi al găsirii remediului. Acest program ar fi fost lansat în anii 1987-1988 şi ar fi implicat o serie de cercetători în imunologie. (Iulian Chifu, Evenimentul Zilei- 20.02.1997)

Extras din cartea: “SIDA si Francmasoneria. Cum a fost cerut, creat şi răspândit virusul HIV de către liderii francmasoni pentru instaurarea în viitorul apropiat a  Noii Ordini Mondiale” de Viorel Roşu, Camelia Roşu, Editura Ananta, pag. 55-61

Virusul maladiei SIDA a fost fabricat în laboratoarele americane-MEMORIUL DOCTORULUI HOROWITZ

Evoluţie naturală, accidentală sau premeditare? Cum poate fi interpretată apariţia simultană şi atât de subită a infectării cu virusul SIDA, în urma campaniilor de vaccinare a unor populaţii atât de bine identificate, în zone geografice şi culturale atât de diferite ca în SUA (vaccinarea împotriva hepatitei la homosexuali) sau Zair şi Haiti (campania împotriva variolei)?

În revista de circulaţie internaţională Medicines Nouvelle se consemnează: “O carte publicată în SUA de către un înalt demnitar în serviciile de sănătate publică face în ultimă vreme mare vâlvă în mediile ştiinţifice. Lucrarea lui Dr. Horowitz “Viruşi emergenţi” avansează o ipoteză monstruoasă: virusul maladiei SIDA a fost fabricat cu premeditare în laboratoarele americane, plecând de la experimentele asupra virusului cancerului, la sfârşitul anilor ‘60. Maimuţe africane au fost inoculate cu gene provenind de la alte specii animale, pentru a permite punerea la punct a fabricării vaccinurilor.

În aceeaşi perioadă, cercetători ai Institutului Naţional al Cancerului, în strânsă colaborare cu savanţi ai armatei americane, au cercetat şi produs viruşi capabili să provoace cancere. Era vorba de un program ultrasecret de cercetare în domeniul armelor biologice, dotat cu un buget foarte important (Special virus cancer programm). Analizând documentele “clasate” şi contractele semnate de NCI, Dr. Horowitz este convins că epidemia are la origine încercări de vaccinare împotriva poliomelitei şi hepatitei.

O scurtă prezentare a cărtii lui Dr. Horowitz “Viruşi emergenţi”

Această carte pune în culpă cele mai mari instituţii medicale americane şi cei mai mari cercetători care au pus la punct aceşti agenţi biologici capabili să distrugă sistemul imunitar, la cererea Ministerului Apărării şi a CNI, la sfârşitul anilor ‘60.

Două treimi din negrii americani cred că epidemia de SIDA poate fi un genocid. În mod evident, informaţia şi cercetarea în domeniul SIDA au fost împiedicate de frauda stiintifică, de certurile politice şi de prejudecăţi oarbe.

Originea viruşilor mortali cei mai periculoşi şi mai înspăimântători din lume a fost înconjurată de mister. Cartea Dr. Horowitz asupra apariţiei viruşilor este prima explorare profundă despre viruşii HIV şi EBOLA.

Ipotezele, conform cărora aceşti viruşi emergenţi ar fi evoluat în mod natural, trecând de la maimuţă la om, se conturează tot mai clar ca o manipulare grosolană, în lumina informaţiilor şocante reunite în această carte extraordinară. Este studiată aici ipoteza dupa care aceşti germeni stranii sunt creaţii ale laboratoarelor, transmise accidental sau intenţionat în SUA şi Africa prin intermediul vaccinurilor contaminate pretins destinate să combată hepatita sau variola, aşa cum au afirmat numeroase autorităţi.

Această carte trece în revistă numeroasele studii referitoare la vaccinurile de origine virală, studii efectuate simultan la New York şi în Africa Centrală şi de Est, în cadrul unei reţele de virusologi, care lucrează pentru principalii parteneri ai complexului militaro-medical aflat sub auspiciile Institutului Naţional al Cancerului şi al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Este dovedit clar că Dr. Robert Gallo, celebru pentru descoperirea virusului SIDA, face parte din această reţea. Acest text prezintă fapte stranii şi terifiante asupra cursei armelor biologice din anii ‘60 şi începutul anilor ‘70.

În această perioadă, cercetătorii au dezvoltat într-un mod nebunesc viruşi capabili să facă ravagii în sistemul imunitar şi au efectuat experienţe plecând de la o gamă de vaccinuri care erau pretinse remedii pentru prevenirea şi combaterea cancerului. Teoriile maladiilor induse chiar pe cale medicală şi cele ale genocidului prin SIDA sunt meticulos examinate în contextul social şi politic al acestei perioade tulburate de ştiinţa militară americană.

Această carte examinează activităţile CIA şi iniţiativele politicii externe americane în Africa Centrală, reacţii la pretinse ameninţări pe care le constituie populaţiile lumii a treia, naţionalismul negru şi comunismul.

Este luat în considerare şi rolul important jucat de anumiţi lideri politici: Dr. Henry Kissinger, consilier pentru securitatea naţională, Frank Carlucci junior şi Joseph Califano, secretari ai Departamentului Sănătăţii Publice, al Educaţiei şi al Protecţiei Sociale. Nu sunt trecuţi cu vederea nici preşedinţii Richard Nixon şi Gérald Ford şi personalităţile lumii economice: Nelson şi Laurence Rockefeller. Acest text disecă în mod sistematic intenţiile ascunse şi mecanismele administrative care susţin convingerea că viruşii HIV şi EBOLA puteau fi în mod deliberat răspândiţi şi că epidemia de SIDA este pe cale să realizeze pas cu pas un plan prestabilit.

Câteva personalităţi ale lumii medicale depun mărturie

“Trebuie să fim în mod deosebit recunoscători lui Dr. Horowitz pentru prezentarea unei cercetări riguroase asupra unor fapte puţin cunoscute şi extrem de şocante, care trebuiesc depuse ca piese esenţiale în dosarul istoriei, referitor la apariţia noilor viruşi” (Dr. John Martin, fost director al Departamentului Biologic din Food and Drug Administration)

“Fie că suntem simpli cetăţeni sau profesionişti în domeniul sănătăţii, nu putem să nu remarcăm caracterul exploziv al cărtii lui Dr. Horowitz şi al tezei sale majore: nu mai poate fi menţinut secret faptul că programele armelor biologice au fost dezvoltate şi testate în situaţii concrete, plecând de la agenţi virali care distrug sistemul imunitar” (Dr. Garth L. Nicolson, profesor şi conferenţiar la Universitatea din Texas şi la “Centrul Anderson pentru cercetarea cancerului”)

“Horowitz a reuşit miracolul de a rezuma un secol de istorie prezentată drept coerentă, în realitate construită însă din intrigi, fraude şi manipulări. Suntem conduşi în laboratoarele ticăloase în care se produc vaccinuri contaminate, la responsabilii care acţionează în numele traficanţilor de arme biologice … Această carte se citeşte cu sufletul la gură, fiind poate cea mai plină de suspans din ultimul mileniu”. (Dr. Eva Snead, autoarea cărtii “Unii o numesc SIDA, eu o numesc crimă”)

Cine este Dr. Horowitz?

Doctorul Leonard G. Horowitz este un cercetător licenţiat la Harvard şi o autoritate recunoscută pe plan internaţional în domeniul sănătăţii publice şi al informaţiei despre SIDA. El a condus un centru de sănătate pluridisciplinară timp de mai mult de 10 ani şi a dezvoltat programe educative pentru sute de organizaţii şi instituţii. Autor a 10 cărţi şi mai mult de 80 de articole ştiinţifice şi publicaţii pentru marele public, Dr. Horowitz a fost deseori invitatul emisiunilor radio şi televizate din America de Nord.

Cum a ajuns dr. Horowitz să se intereseze de originea SIDA? In 1990, 6 pacienţi ai unui dentist din Florida sunt atinşi de SIDA. La analiză, ei nu fac parte din populaţiile supuse riscului. În schimb, dentistul este cunoscut ca purtător al maladiei. Institutul Naţional pentru Sănătate (NIH) şi Centrul de Epidemiologie (Centre of Disease Control) din Atlanta concluzionează că este “un caz de transmitere misterioasă”.

Dr. Horowitz, care este un specialist al sănătăţii publice şi care reprezintă o autoritate în materie de igiena şi asepsie a personalului medical tocmai pentru măsurile de prevedere anti-SIDA, refuză să admită concluziile autorităţilor oficiale. El reconstituie cu meticulozitate elementele unei anchete, în vederea înţelegerii faptelor legate de această aşa-zisa “contaminare misterioasă”. El descoperă cu această ocazie că Dr. Acer şi-a infectat în deplină cunoştinţă de cauză pacienţii. De ce?

În contradicţie cu tezele NIH şi CDC, Dr. Horowitz demonstrează că Dr. Acer a acţionat pentru a se răzbuna că este o victimă a maladiei SIDA. Printre documentele care au aparţinut acestui dentist, el descoperă o copie a dării de seamă a unei reuniuni ţinute în Senatul american în 1969. La această reuniune, participanţii identificaţi au evaluat preţul punerii la punct a unei arme biologice destinate să mineze sistemul imunitar al indivizilor. Acest document a fost difuzat în mediile homosexuale, pentru ca aceştia să-şi explice originea SIDA, ţinând seama că au fost folosiţi ca o comunitate de “ţapi ispăşitori”.

După ce a regăsit originalul acestui document, având acoperirea dată de “Freedom Information Act”, lege fundamentală a SUA, Dr. Horowitz a cercetat care au fost bugetele militare şi civile ce au servit la finanţarea cercetărilor medicale ale anilor ‘70 şi modul în care aceste bugete, sub pretextul programului naţional de luptă împotriva cancerului, au fost utilizate de laboratoarele farmaceutice pentru cercetările legate de noii viruşi.

Extras din cartea
SIDA şi Francmasoneria,
Cum a fost cerut, creat şi răspândit virusul HIV de către anumiţi lideri masoni internaţionali (planetari) pentru instaurarea în viitorul apropiat a  Noii Ordini Mondiale
autori Viorel Roşu, Camelia Roşu, Editura Ananda

„Economia are nevoie de emigranți, pentru că sunt mai fertili”

Este declarația lui Jeb Bush, un posibil viitor președinte al Statelor Unite, țara cu un asemenea nivel ridicat al democrației, implicit al libertății de a alege și a fi ales, încât președinții se desemnează dintr-un club exclusivist, din rândul unei elite bine determinate, unei adevărate aristocrații, atunci când nu se aleg din anumite familii predestinate. Jeb Bush este fratele fostului președinte republican George W. Bush și fiul altui fost președinte republican, George H. W. Bush.

Oamenii sunt reduși la funcția de producători-consumatori și puși exclusiv în slujba unui sistem economic în care 1% din populație deține 40% din întreaga bogăție, iar 80% dețin doar 7%. Ei nu mai sunt subiectul economiei, ci obiectul. În aceste condiții, devine normal ca acești „indivizi”, „inși”, „persoane”, „forță de muncă”, „unități statistice”, „subiecți” atât de nesemnificativi pentru clasa bogată și conducătoare să ajungă să fie priviți ca animale de prăsilă de care economia are nevoie, precum agricultura primitivă odinioară de animalele de povară și de plug. Mai rămâne să fie căutați la picioare și la dinți. Puțin altfel se întâmplă deja…

Fost guvernator al statului Florida și candidat cu șanse reale al Partidului Republican pentru președenție în 2016, Jeb Bush a declarat că Statele Unite trebuie să facă o reformă în emigrație, pentru că economia țării are nevoie de emigranți tineri, care sunt „mai fertili”, dotați fizic și apți pentru munca grea.

„Emigranții fac mult mai multe afaceri decât americanii nativi. Emigranții sunt mult mai fertili și iubesc familiile, au familii mult mai compacte și aduc o populație mai tânără. Emigranții crează un motor pentru prosperitatea economică”.

Să nu avem îndoieli, nu poate fi vorba despre prosperitatea celor peste 50.000 de oameni care caută zilnic un loc unde să înnopteze pe străzile „celebrului” New York, dintre care peste 20.000 sunt copii, nici despre cele 44 de milioane de americani care au nevoie de asistență alimentară din partea guvernului, în vreme ce cei cu o situație mai bună, „de mijloc”, sunt educați într-un spirit al individualismului și egotismului închistat, într-o indiferență proprie condiției, sunt obișnuiți să nu le pese, cu excepția cazurilor în care fac „muncă socială”, adică (își) dovedesc că sunt „umaniști”, și nu umani, că au virtuți personale și sociale neostoite.

„Dacă nu o vom face, vom intra în declin, pentru că productivitatea în această țară este dependentă de oamenii tineri care sunt dotați pentru a fi apți să muncească din greu („young people that are equipped to be able to work hard”).

Tineri atât de bine dotați fizic încât sunt apți să muncească din greu. De ei are nevoie economia americană, economia celor 1% sau cel mult economia celor 20% care dețin 93% din întreaga bogăție a țării. Restul, așa cum ne spune foarte clar acest reprezentant al elitei economice și politice, sunt doar mijloace pentru atingerea unor obiective economice, producători și consumatori, mașini-unelte, animale de prăsilă, mici unități economice care trebuie să dea randament. Li s-ar mai putea spune totuși și „alegători”, dacă asta ar avea vreo importanță, în condițiile în care aceeași elită le pune la dispoziție candidații săi, potențând financiar, prin donații, și propagandistic, prin mass-media pe care o dețin, pe cel care trebuie să câștige.

Ce este și mai cutremurător: un asemenea punct de vedere, pragmatic și utilitarist până la paroxism și dobitocie, care trece nu numai dincolo de sensibilitate, dar și de rațiune, care reduce la asemenea condiții omul, a ajuns să treacă, să fie privit cu un firesc ciudat, să intre într-o oarecare normalitate, pe când ar trebui cel puțin să șocheze.

Americanii care comentează aceste declarații pe site-urile ziarelor se dovedesc „fertili” în aceleași speculații politice stupide privind câștigătorul alegerilor, aceleași dispute și contre politice dedicate, aceleași mondenități despre familia amintită sau alți politicieni cu care, la fel ca în țara noastră, sunt îndopați și uzați de mass-media ”liberă” din țara lor, și le scapă și ansamblu, și esențialul, așa cum numai aceeași mass-media poate ajuta atât de mult să se întâmple. Dintre toate, unul singur mi-a atras atenția: „Sadly, Jeb’s father was fertile, too” (Din păcate, și tatăl lui Jeb a fost fertil).

Declarația progeniturii de președinte se produce în 2013, an în care averile celor mai bogați 400 de americani, dintre care fac parte și cei din familia amintită, atingeau o valoare record, 2,2 trilioane de dolari, cu 19% mai mult decât în 2012, dar este și anul în care numărul de săraci din SUA ajunge la 46 de milioane de oameni, 15% din populație.

Economia elitei însă este cea care trebuie să meargă înainte, iar oamenii de rând vor trebui să o urmeze, în orice condiții, oricum va fi nevoie, iar dacă aceste mașini-unlte producătoare de profit nu vor funcționa în parametrii optimi, dacă animalele de povară care trebuie să poarte prișpileala bogaților mai departe nu vor da randamentul scontat, nu vor da urmași capabili să poarte povara, vor fi, pur și simplu, înlocuite cu altele, dotate și apte fizic și fertile.

„Immigrants create far more businesses than native-born Americans”.

„Immigrants are more fertile, and they love families, and they have more intact families, and they bring a younger population. Immigrants create an engine of economic prosperity”.

„If we don’t do it, we will be in decline, because the productivity of this country is dependent upon young people that are equipped to be able to work hard”.

Cristian Pătrașcu
sursA: anonimus.ro

Noua Ordine Mondială și conspirația MERKEL – PUTIN (VI)

În anul 2009, papa Benedict al XVI-lea a acuzat ca responsabilă de prăbușirea financiară mondială mentalitatea profitului cu orice costuri și a cerut crearea unei Noi Ordini Mondiale, pentru binele comun, care să fie implementată gradual. Și Vaticanul, în întregul său, a reluat această afirmație în 2011 și 2012, lansând ideea înființării unei Bănci Centrale Planetare.

Tot în noiembrie 2009, Angela Merkel intră în scenă, cu aceeași ocazie a comemorării căderii Zidului Berlinului, dovadă că între cei implicați exista o înțelegere anterioară. Ea a făcut apel la o cooperare mai strânsă între națiuni, lansând scenariul transferării puterii către organizațiile multilaterale de genul ONU. „Această lume nu va fi una pașnică, dacă nu vom realiza o Nouă Ordine Mondială”, a declarat cancelarul german, după care și-a pus întrebarea: „Sunt națiunile pregătite și dispuse să delege competențele organizațiilor multilaterale cu orice cost?”

Răspunsul vine de la sine, iar acesta este cât se poate de negativ. Numai prin constrângere se poate ajunge la un asemenea deziderat, cel puțin în condițiile actuale. Niciodată marile puteri (și mai ales Germania ori Rusia) nu vor fi de acord cu un asemenea plan riscant la nivel global, acceptând diminuarea influenței mondiale pe care o dețin în prezent. Totuși, dacă în Europa s-ar încerca și s-ar reuși implementarea unei Noi Ordini Continentale, poate că altfel se va pune ulterior problema la nivel planetar.

Este nevoie de o monedă unică la nivel mondial?

În octombrie 1999 a fost creat forumul G20, după crizele din Asia și Rusia, cu scopul de-a se reuni țările dezvoltate economic și marile economii emergente. Pe de-o parte: Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, SUA, Canada, Japonia și cu multă indulgtență Federația Rusă, iar pe de alta Brazilia, Argentina, Mexic, India, China, Australia, Idonezia, Africa de Sud, Arabia Saudită, Coreea de Sud și Turcia, alături de reprezentanți ai Uniunii Europene, Fodului Monetar Internațional și Băncii Mondiale. Raportat la numărul de locuitori, G20 reprezinta două treimi din populația planetei și aproape 90% din Produsul Intern Brut.

În urmă cu cinci ani se încerca punerea bazelor unui Consiliu de guvernare economică, organism care să gestioneze întreaga economie mondială, pe structura G20. Premierul britanic declara atunci: „Încercăm să creăm un nou sistem pentru cooperarea economică internațională”. În primul rând, G20 era interesată de gestionarea politicii financiare globale. La summit-ul desfășurat în octombrie 2009 la Pittsburgh, California, SUA, a continuat construcția „Big Brother-ului” mondial, liderii G20 anunțând o serie de „măsuri menite să crească controlul finanțelor mondiale”. Printre cele mai importante prevederi: „înăsprirea cadrului legal de funcționare a băncilor și obligarea acestora de-a raporta periodic autorităților de reglementare condiționarea câștigurilor bancherilor de performanța pe termen lung a instituțiilor financiare și instituirea controversatei Taxe Tobin, ce urmează a impozita cu 0,05% toate tranzacțiile financiare”. Și ca explicație a acestor măsuri: „prevenirea apariției pe viitor a unor noi bule speculative de genul celei subprime din SUA, care a dinamitat economia planetară”.

Un astfel de scenariu este departe de-a putea fi pus în practică, din cel puțin trei motive estențiale. În primul rînd, marii bancheri nu vor accepta niciodată să le fie controlate afacerile de niște, să zicem doar… neprieteni. În al doilea rând, rușii nu vor fi niciodată de acord ca țara lor să depindă, din punct de vedere economic, de alte 19 state mai apropiate ori mai îndepărtate, călăuzite de principii și interese total diferite de ale lor. Iar în al treilea, Germania nu-și va ceda în veci rolul și locul de cea mai puternică țară europeană, acceptând decizii ale unor state precum Brazilia, Mexic, Argentina, India, Indonezia ș.a., care n-au nicio treabă, cel puțin geografic, cu Europa.

La același summit, declarația premierului englez Gordon Brown a surprins întreaga asistență: „Uneori este necesară o criză, ca oamenii să cadă de acord asupra faptului că era evident că ce trebuia făcut cu ani în urmă, nu mai poate fi amânat”. Ceea ce denotă că englezii nu erau deloc străini de criza izbucnită în SUA, care s-a întins ca o molimă asupra întregului mapamond. La fel cum nici Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, n-a fost, el avertizând din timp Parlamentul despre ce fusese planificat să se întâmple. Dar cine să-l asculte?!…

În momentul în care același prim-ministru a mai spus răspicat că: „Este nevoie de o nouă Ordine Mondială”, în cadrul căreia o Autoritate Monetară Globală (GMA) ar urma să gestioneze o monedă unică, cel mai probabil dolarul american, mai multe state au început să bată în retragere. Tot atunci, profesorul Jeffrey Garten, membru al Consiliului pentru Afaceri Străine a publicat, într-un articol din „Financial Times”: „Propusa Autoritate Mondială Globală va superviza la sânge activitățile autorităților naționale, mai acerb decât FMI, și va controla implemetarea unor reglementări globale. Autoritatea Mondială Globală va acționa ca o Curte de judecată a falimentelor pentru companiile globale de o anumită mărime” a mai susținut el, stârnind nemulțumirea multor reprezentanți ai G20. Și, în continuare:

„Cele mai mari companii financiare globale vor trebui să se înregistreze la GMA și vor fi obligate să se supună monitorizării acesteia. Comitetul de conducere al GMA va include bancheri din SUA, Marea Britanie, Uniunea Europeană, Japonia, China, Arabia Saudită și Brazilia. Va fi finanțat din contribuții obligatorii de fiecare țară care se va angaja la aceasta și din prime de asigurare plătite de companiile financiare globale, publice sau private”. Cu alte cuvinte, Germania – locomotiva Europei – ar urma să fie capacitată în categoria „și alții” în cadrul UE, alături de alte 27 state și sub poziția Angliei, mult mai puțin dezvoltată economic. Ceea ce e de neconceput, cel puțin pentru nemți. La fel cum este de neconceput pentru ruși ideea de-a nu face parte din conducerea noului organism GMA, ba chiar cu drept de veto, la o adică.

Nici francezii n-au rămas impasibili la ceea ce se pregătea, sesizând pericolul. Fostul președinte Nicolas Sarkozy chiar declara, într-un cotidian economic că „este nevoie de un guvern economic clar identificat în zona euro”, ce ar urma să colaboreze prin intermediul summit-urilor cu cele mai puternice state ale lumii, G8 (Canada, Franța, Germania, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Japonia, Rusia și SUA) și cu cele cinci mari economii emergente (printre care China, Brazilia și India). Deci, nici vorbă despre recunoașterea altei monede globale sau despre o conducere globală în care Franța să ocupe, alături de Germania și Italia, o poziție a doua, la un loc cu celelalte state din UE.

Dan Coste
(va urma)
sursa: ziuanews.ro

 

Al XVI-lea protocol secret francmasonic

Modul secret în care universităţile pot fi făcute să devină nevătămătoare. Clasicismul va fi pe deplin înlocuit. Educaţia în Statul Planetar Unic şi alte profesiuni. Reclama obligatorie a autorităţii „Stăpânitorului” cel nou în şcoli. Desfiinţarea completă a învăţământului liber. Noile teorii ale Statului Planetar Unic. Independenţa gândirii va fi reprimată. Învăţătura în Statul Planetar Unic se va face mai ales prin imagine.

În scopul de a nimici cât mai repede şi definitiv toate forţele colective care nu sunt ale noastre, vom întemeia noi altele, care vor acţiona într-un spirit nou aşa cum vrem noi. Rectorii şi profesorii vor fi pregătiţi în taină pentru munca lor, în spiritul nostru francmasonic, prin programe de acţiuni strict secrete şi amănunţite, de la care ei nu se vor putea abate absolut deloc. Ei vor fi atunci numiţi numai după ce vor fi verificaţi cu mare grijă şi vor depinde de guvern.  Atunci când vom prelua puterea şi vom conduce printr-un Guvern Unic întreaga planetă, vom exclude complet din programele de studii dreptul cetăţenesc şi tot ceea ce priveşte aspectul tainic care se referă la problemele politice. Aceste mari secrete, care permit să fie manipulate masele, vor fi predate numai câtorva zeci de persoane alese chiar de noi prin testare pentru însuşirile lor speciale. Când vom fi în final la putere, vom scoate complet din programele de studii toate acele materii care înainte erau studiate şi care pot pricinui tulburări şi îi vom face pe tineri să fie ascultători şi să îi iubească până la idolatrizare (cultul personalităţii!) pe cei care îi vor conduce. Vom şterge apoi din memoria umanităţii toate informaţiile referitoare la faptele secolelor trecute care nu ne avantajează.  Tot atunci vom face astfel încât vom desfiinţa în întregime orice formă de învăţământ liber.  Sistemul de reprimare sistematică a gândirii binefăcătoare, creatoare, libere este de pe acum în vigoare în cadrul sistemului educaţional bazat din ce în ce mai mult pe folosirea persuasivă a imaginilor careva trebui să transforme cât mai repede oamenii în nişte animale supuse, care vor aştepta inerţi să li se înfăţişeze toate lucrurile prin imagini modificate conform intenţiilor noastre pentru a înţelege totul aşa cum vrem noi. În Franţa, unul dintre agenţii noştri cei mai eficienţi şi anume Bourgeois, a început deja să promoveze noul program de educaţie cu ajutorul imaginilor.

(SERIOS?!) Donald Trump nu poate ajunge președinte al Statelor Unite ale Americii. Acest lucru este foarte clar. Direcția dată de propagandă inoculează maselor că republicanul Trump trebuie să fie văzut ca un element ce crează nesiguranță

Revoluția Americană 

 

Primele scântei ale revoluției au început deja. Asistăm la o luptă surdă pe pământ american, pe care BBC-ul ne-o prezintă ca fiind campania electorală pentru alegerile prezidențiale. În momentul în care Donald Trump a fost cotat cu șanse mari să devină candidatul republican pentru alegerile prezidențiale din 2016, sistemul și-a activat scuturile. Evident, Obama nu are DNA, așa că Trump nu este amenințat cu arestarea, dar uriașul mecanism de propagandă coordonat de la Casa Albă via Langley le arată americanilor zilnic că albul este negru și invers.
Opiniile trebuie să fie cenzurate pentru că impostura numită ”politicaly corect” este noua religie iar Trump este un eretic. Marea problemă pentru establishment este că Trump este un eretic care a apucat deja să trezească din amorțeală milioane de ”drept credincioși” care au înțeles că să mori de foame în ”țara tuturor posibilităților„ pentru a purta un război în Orient este profund greșit, mai ales când porți acel război de unul singur și sunt semne că îl poți pierde.

Donald Trump a declarat:

”Ar fi mai bine cu Saddam Hussein şi Gaddafi la putere? 100%! Categoric. Şi ce se întâmplă cu abuzurile în ceea ce priveşte drepturile omului? Şi ai impresia că astea nu se întâmplă oricum în aceste momente? E mai rău acum ca oricând.”

“Pentru a fi corecți cu Putin: dvs. spuneți că el a ucis oameni. Eu nu știu nimic. Puteți să o demonstrați? Care sunt numele jurnaliștilor pe care el i-a ucis?”

Aceste două declarații au avut rolul de a împărți America în două. Asistăm acum la formarea taberelor. Este evident că mare parte a structurii de forță înclină spre ”normalitatea” de tip Hillary Clinton, dar și Trump are aliați puternici la Pentagon în FBI și CIA, care nu trebuie să înțeleagă pentru că știu deja că acțiunile din ultimii ani ale SUA sunt calea sigură către al Treilea Război Mondial.

Predicții

Donald Trump nu poate ajunge președinte al Statelor Unite ale Americii. Acest lucru este foarte clar. Direcția dată de propagandă inoculează maselor că republicanul Trump trebuie să fie văzut ca un element ce crează nesiguranță – cum să ajungi președintele SUA și să dorești pace cu Rusia? Cum să ajungi președinte în SUA și să recunoști că Washingtonul a distrus stabilitatea din Orientul Mijlociu și a creat criza mondială actuală? Cum să ajungi președinte în SUA și să nu-ți minți poporul?

Da. Trump este o amenințare pentru actualul sistem american și Trump nu trebuie lăsat să câștige indiferent de câte voturi poate obține. Hillary Clinton este predictibilă și manevrabilă, iar actualul establishment american nu poate pune în locul marionetei Obama un tip cu personalitate pentru că azi vrea pace cu Rusia, mâine vorbește deschis despre situația din Orient și poate, poimâine va spune că Patriot Act a devenit adevărata constituție a SUA încă din 2001 și asta ar distruge mitul libertății americane.

Este greu de crezut că se va recurge la un scenariu de tipul J.F.K pentru că în epoca Internetului și a camerelor de supraveghere acest gen de acțiune este greu de executat, dar vor exista măsuri extreme.

În vara acestui an trebuie să privim Statele Unite într-un alt mod pentru că protestele din Atlanta, Ferguson și mișcarea Occupy Wall Street au fost simple focuri de paie față de ce va urma. Vom avea parte de o Revoluție Americană în sistem live stream care ne va arăta nivelul de frustrare al americanilor și care va spulbera mare parte din mitul american legat de alegeri, de vot și în general de libertățile pe care Washingtonul le prezintă frumos dar nu le aplică.

Milioane de oameni în stradă (să nu uităm că mare parte din americani dețin arme de foc), Garda Națională în Washington Square și în centrele marilor orașe. Revolte în corporații și instituții – practic vom asista la căderea unor mituri.

Donald Trump nu va ajunge președinte în SUA dar va schimba America pentru că adevărul spus tare și în fața camerelor de filmat sparge oglinzile trucate care au arătat americanilor doar mesaje de propagandă fără să le prezinte și realitatea crudă în care se află lumea. Acest an 2016 va schimba paradigma de gândire de la internațional la național, de la impunerea democrației în Orientul Mijlociu la asigurarea socială și șomajul de acasă.

Autor: Alexandru David

 

Franţa colonială: ce taxe adună Parisul de la 14 ţări africane

Ce drept ai tu asupra altei natii? Astia sunt europenii care ne dau noua lectii de civilizatie. Mi-e sila…

Jurnalistul Mawuna Remarque Koutonin de la „Silicon Africa” aduce în atenţia publică o problemă cu care ţările africane din fostul imperiul colonial francez se confruntă, taxe plătite către instituţii şi companii din Hexagon.

În 2014, 14 ţări africane erau obligate de puterea de la Paris, printr-un „pact colonial”, să-şi pună 85% din rezerva lor externă într-o bancă centrală franceză aflată sub controlul ministrului de Finanţe din Hexagon.

Potrivit „Silicon Africa”, situaţia va continua deoarece politicienii şi oamenii de stat africani care se opun sunt îndepărtaţi sau pot păţi lucruri şi mai urâte. Sursa citată suţine că cele 14 state plătitoare ale unei asemnea taxe sunt: Benin, Burkina Faso, Guineea Bisau, Coasta de Fildeş, Mali, Niger, Senegal, Togo, camerun, Republica Central Africană, Ciad, Congo, Guineea Ecuatorială şi Gabonul.

Franţa este prima ţară care poate cumpăra orice tip de resursă naturală de pe teritoriul unei foste colonii. Doar după ce Franţa îşi manifestă refuzul, aceste ţări pot căuta alţi parteneri.

Companiile franceze au, de asemenea, o poziţie privilegiată în dirijarea anumitor afaceri economice, Un exemplu: în Coasta de Fildeş companiile franceze deţin majoritatea companiilor privind utilităţile – apă, electricitate, telefonie sau salubritate.

Începuturile „taxei coloniale”  

În momentul în care Sekou Toure din Guinea a decis în 1958 ieşirea ţării sale de sub tutela FRanţei, administraţia franceză din statul african, nemulţumită de decizie, a încercat să distrugă ceea ce construiseră: şcolu, unităţi medicale, clădire administrative. Mesajul era clar: cine iese de sub tutela Franţei, trebuie să plătească un preţ.

După acest episod, statele africane din imperiul colonial francez au fost mai rezervate. Primul care a găsit o soluţie de compromis a fost preşedintele Republicii Togo, Sylvanus Olympio,, cel care a fost de acord să plătească Franţei o taxă anuală pentru a-i fi lăsate aşa-numitele beneficii din timpul administraţiei europene.

În 1963, taxa pentru „datoria colonială” a Republicii Togo reprezenta 40% din bugetul ţării africane.

Numeroase state au ales varianta plătirii unei taxe şi din cauza pericolului reprezentat de sprijinul Franţei pentru acei actori politici al căror scop era preluarea puterii şi obedienţa faţă de Paris. Legat de acest aspect, un exemplu de susţinere episodică pentru state fără stabilitate e reprezentatde sprijinirea unor lovituri de stat, potrivit „Silicon Africa”.

În ultimii 50 de ani, 67 de lovituri de stat au avut loc în 26 de ţări din Africa, 16 dintre ele foste colonii franceze.

Semnalul de alarma al unui colonel roman: „Ma tem ca in curand cine va rosti cuvantul patriot va fi arestat”

 

Intr-un articol publicat pe site-ul in-cuiul-catarii.info, colonelul (r) Marin Neacșu trage un semnal de alarma referitor la ultimele evenimente politico-economice, desfășurate atât din țara cât și in afara ei.În ţară

În ţară şi pe lângă ea au loc evenimente care au o mare influenţă nu atât asupra prezentului, cât asupra viitorului României, iar românii, unii toropiţi de căldură, alţii luaţi de ape sau veniţi cu pluta, dar toţi cu ochii la tv, căinându-i ba pe britanici că au “votat cu ochii închişi” ba pe turci că culeg roadele politicii de represiune şi megalomanie, trec peste aceste evenimente cum trece Bârzava prin Sculea. Nu ştiu unde o să ajungem dacă vom continua cu această stare de contemplare inconştientă, dar îmi e teamă că nu prea departe.

În ţară au loc evenimente meteorologice extreme care alternează, parcă într-un joc nebun, de la caniculă la revărsări de apă în torente, piatră, inundaţii şi asta în decursul a câteva zile că nu mai ştii ce să iei cu tine când pleci din casă, ochelarii de soare, sau barca? Oamenii nu mai ştiu pe cine să dea vina, ori pe Dumnezeu şi pe sfinţii care parcă se joacă cu vieţile noastre, ori pe cei care au defrişat ţara, ori pe sistemele HAARP. Mă tem că nu vor înţelege niciodată că ei sunt de vină şi într-un caz şi în altul fie că l-au uitat pe Dumnezeu, fie că s-au făcut că nu văd ce se întâmplă pe lângă ei.

Cel care se crede preşedintele românilor, deşi singur a declarat că este preşedintele ţării luate înapoi, al guvernului său şi partidului pe care vrea să îl îngraşe artificial cu uneperetilenă sau Opreafenol ca şi femierii care scot pe piaţă “trufandale” injectate, îşi încalcă a nu ştiiu câte oară prerogativele şi se amestecă în problemele partidelor, făcând presiuni mult mai vizibile şi mai nocive decât predecesorul său, pentru a acapara puterea totală. Mă tem că va reuşi pentru că preşedintele mut a găsit în românul adormit şi în sistemul corupt condiţiile ideale pentru a face ce vrea fără a fi deranjat de nimeni.

Varză de Bruxelles

Un ministru din guvernul de “specialişti” numit şi varză de Bruxelles, declară, în afara sferei sale de competenţă, el fiind ministru la comunicaţii, că părinţii ar cam trebui să îşi ia gândul de la învăţământul gratuit, că asta este o reminscenţă comunistă, că ţara, el prin ţară înţelegând guvernul, nu mai are posibilitatea să finanţeze învăţământul, că cine nu are bani să plătească şcoala poate să rămână şi fără şcoală, că doar şi până la Cuza tot aşa eram şi uite ce bine votau proştii. Lângă propunerea lui, ca un moţ pe un rahat de Bruxelles, vine propunerea unui alt reprezentant al guvernului, de la MI, care anunţă că românii nu mai pot parca maşinile pe trotuare. Şi o propunere şi alta ne arată ce face acest guvern când este în criză de bani: taie din drepturile constituţionale şi dă legi care să aducă noi surse de capsare a românului. Bineînţeles că înalţii guvernanţi nici nu ştiu şi nici nu vor să găsească soluţii pentru a produce bani din investiţii sau activităţi lucratrive, pentru ei bugetul ţării are o singură sursă : taxe, şi amenzi, iar la neajungere, suspendări şi încălcări ale drepturilor fundamentale. Mă tem că în curând un alt ministru va cere ca dreptul la viaţă să fie suprimat, iar primul ministru Cioloş va declara că aşteaptă ca ministrul respectiv să îşi ceară scuze, iar preşedintele că se consideră informat.

Cu mâna întinsă

Tot în România, familia gângăvitului trădător de neam, cetăţeanul Mihai, duce lupte grele, după ce şi-a luat înapoi toate domeniile, a vândut ce a putut dar nu mai are lichidităţi şi deci nu mai are din ce trăi şi cu ce plăti facturile, să se instituţionalizeze casa regală. Adică statul român să recunoască şi să suporte cheltuielile unor profitori care au primit rentă viageră timp de 40 de ani de la regimul comunist ca să nu vorbească de rău sistemul cu care au bătut palma la 23 August 44, deci să plătim noi proştii de români toate cheltuielile celor care au la dispoziţie palate şi domenii de zeci de mii de hectare, pentru că ei nu sunt în stare să îl administreze. Iar guvernul de trădători bineînţeles că a acceptat, proiectul de lege a primit avizele miniştrilor de resort, urmează a fi discutat şi aprobat în Parlament. Şi uite aşa România va fi singura ţară europeană în care sunt recunoscute numai drepturile trădătorilor atât cei care ne-au condus cât şi cei care ne conduc, iar românii nu fac altceva decât să plătească. Nu era suficient că ţineam în spinare pe salarii şi pensii nemuncite o gaşcă de politcieni corupţi şi nesimţiţi, acuma vom ţine în aceeaşi spinare şi “casa regală” alţi trădători, profitori, penali,cu progeniturile lor cu tot, cu neamurile lor cu tot, care se cred buricul pământului. Nimeni nu vrea să vadă că este anticonstituţional, România nu este regat iar casa regală a lui Mihai este egală în drepturi cu a lui Cioabă, un alt îmbuibat care va cere şi el probabil aceleaşi drepturi după ce gângăvitul va fi recunoscut oficial ca entitate juridică. Mă tem că nu ne mai revenim.

Ignorantul ignorat

Undeva în inima Europei, la o reuniune oficială a şefilor de stat şi de guvern, preşedintele României se plimba iarăşi ca o găscă pierdută, nebăgat în seamă, cu o mutră atât de jalnică, atât de penibilă, atât de umilită încât m-am întrebat dacă asta este din cauză că reprezintă România sau pentru că este Iohannis şi toată lumea ştie că nu are ce vorbi cu el. În deplasare pe holuri, sau la locul pentru fotografia oficială, toţi vorbeau cu câte cineva, toţi îşi dădeau mâna, se căutatu, se salutau, numai la dulapul nostru nu se uita nimeni. La un moment dat, cel din dreapta lui se uită în stânga, vede dulapul şi se apleacă pentru a vedea cine e după el, pretextând că ar căuta pe cineva, dar lui, Dulapului Naţional, nu îi acordă nici o privire. Este jenant, umilitor, cu atât mai mult cu cât nu este primul preşedinte român care este tratat aşa, şi predecesorul său a fost tratat la fel. Cu toată bunăvoinţa mea, este evident că în ambele cazuri, colegii de “consiliu” ai preşedinţilor noştri scumpi, au evitat discuţiile cu cei doi pentru că acolo era o întâlnirile a şefilor de stat şi de guvern, iar ei nu erau aşa ceva, ei erau două slugi fără personalitate, fără alură, fără opinie personală, fără mândrie naţională. Ei nu reprezentau România ei au reprezentat, în toate întâlnirile oficiale, interesele celor care i-au urcat în scaun şi asta o ştiau toţi preşedinţii de stat şi de guvern prezenţi. Mă tem că nu vom avea decât astfel de reprezentanţi la Consiliul Europei şi atunci să nu ne mai mire că suntem consideraţi Cenuşăreasa Europei.

Umilinţa la nivel de şef de stat

 

Se poate şi aşa

Undeva într-o ţară fost comunistă, dar cu o conducere naţională, realistă şi independentă, în Polonia, Europa este anunţată că binomul Merkel-Hollande a decis să târască Europa într-o aventură aberantă, la care numai Hitler a mai visat, o Europă condusă de rasa pură franco -germană, cu o singură armată, un singur sistem juridic, un singur sistem de securitate, fără greniţe, fără indentitate, fără tradiţii, şi chiar fără drepturi, singurul drept al celor ce vor adera sau achiesa la această aventură fiind acela de a fi conduşi ca mieii la tăiere. Îmi e teamă că, având la conducere un dulap fără cap, fără personalitate, fără simţ naţional, fără dragoste de ţară, România va fi prima ţară care va îmbrăţişa ideea şi care va declara oficial că este gata să îşi bage capul în jug. Nici nu e de mirare, avem antecedente, să ne amintim că matelotul este primul şef de stat care a enunţat sintagma Statele Unite ale Europei adică exact ceea ce se doreşte cu propunerea lansată de miniştrii de externe franco-germani grupului de la Vişegrad. Documentul incriminat a fost dezvăluit polonezilor de chiar conducerea ţării, care a declarat că nu va fi niciodată de acord cu aşa ceva. Da, polonezii au preşedinte, nu glugă de coceni.

Mă tem …

Astăzi la Bucureşti a fost „deschis” comandamentul NATO. Privind la chipurile oficialilor români prezenţi la eveniment, la satisfacţia vecină cu orgasmul afişate feţele lor la gândul că vor avea lângă ei o oboală străină, mă întrebam când s-a produs această metamorfoză diabolică încât să ajungem să ne bucurăm ca nişte cretini, când un stat (sau mai multe) îşi trimit(e) trupe stabilind baze militare în ţara noastră. Oare noţiunea de independenţă şi suveranitate au devenit antiromâneşti iar prezenţa trupelor americane în ţară se numeşte patriotism ? Dulapul vorbeşte despre stabilitate si securitate Euro-Atlantică şi despre Ucraina, ca şi când de asta nu pot dormi Mihai Viteazu, Mircea cel Bătran, Radu de la Afumaţi, Ioan Vodă,Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu în locurile de veci, de grija ucraininilor. Îmi e teamă că nu vom mai scăpa niciodată de aceste baze militare dar nici de lideri trădători.

Ne merităm soarta.

Şi mă mai tem că am devenit o ţară de laşi, că vom privi cu nepăsare defilarea armatelor străine pe sub Arcul de Triumf, că în curând cine va rosti cuvântul patriot va fi arestat, că vom deveni nu doar haznaua sau groapa de gunoi a Europei ci şi poligonul de încercare al acesteia, mă tem că ne vom depopula, deromâniza şi dezintegra, că va veni o vreme când chiar nu se va mai şti cine a locuit aceste meleaguri care sunt leagănul actualei civilizaţii europene. Europa a devenit ţiganul care după ce ajunge împărat îşi omoară părinţii ca să nu i se mai cunoască originile. Mă tem că toate astea se vor întîmpla, pentru că acuma, când se fac paşi în acestă direcţie, privim nepăsători şi indiferenţi, ca şi când nu ar fi vorba despre noi.

Autor: Marin Neacsu
Sursa: in-cuiul-catarii.info

FMI a vrut să-i sărăcească pe români înainte de ’89, pentru a-i scoate în stradă

Profesorul de științe politice în Germania de origine româna Annely Ute Gabanyi argumentează, bazându-se pe cercetările şi analizele pe care le-a făcut, că regimul Ceauşescu nu ar fi vrut să-şi plătească datoriile la băncile occidentale, aşa cum scriu istoricii români, ci a fost obligat să o facă. Astfel, de pildă, FMI i-a propus României în perioada 1982-1983 un acord stand-by prin care datoriile ţării să fie re-eşalonate şi, în schimb, guvernul să aplice măsuri de austeritate extrem de drastice. Gabanyi explică mai departe că, sub presiunea Occidentului, România a fost nevoită să dea înapoi banii împrumutaţi în anii ’70, chiar cu preţul înfometării populaţiei. În acest fel, cancelariile vestice mizau pe două efecte: recuperarea banilor şi ieşirea în stradă a românilor umiliţi.

Ce-i lipseşte României pentru a ieşi din starea de periferie în care se află?

A.U.G.: Pentru a depăşi periferia internă sau pe cea externă?

Ambele.

A.U.G.: Problema e destul de complexă şi nu este exclus să contrariez cu această apreciere. După părerea mea, pe plan extern, România a păşit în noua eră de după revoluţia din 1989 lipsită de capitalul politic pe care Occidentul ar fi putut să-l acorde României pentru politica sa de autonomie dusă în perioada războiului rece. Ştiu ca se mai vehiculează în anumite cercuri teza conform căreia opoziţia României, desigur în limitele posibilului, împotriva hegemoniei sovietice în Comecon şi în Pactul de la Varşovia nu ar fi fost reală. Aceste teze de care m-am lovit curent în cadrul cercetărilor mele de peste 40 de ani au fost contrazise şi invalidate de documentele şi studiile publicate după 1989. În plus, România a pornit ca cea mai săracă rudă din fostul bloc comunist. Era săracă, chiar dacă nu avea datorii la fel ca celelalte ţări comuniste care în 1989 erau în pragul falimentului de stat.

Faptul că a ieşit din comunism fără datorii nu i-a fost de mare folos României.

A.U.G.: Ar fi putut să fie altfel. Într-o analiză făcută în februarie 1989 de Bogomolov, consilierul lui Gorbaciov, se arăta că acest lucru era în avantajul României, creând precondiţiile pentru ca această ţară „a cărei populaţie s-a eliberat de valorile socialiste şi care tradiţional a fost educată în spiritul destinului comun cu lumea latină să se orienteze definitiv spre Vest”. În aceste condiţii, susţine mai departe Bogomolov, sprijinul material şi financiar al Occidentului ar putea fi într-adevăr eficient într-o ţară care, spune el, posedă resurse economice şi naturale îndestulătoare. Din păcăte, sprijinul material şi financiar consistent al Occidentului a fost dirijat atunci către Polonia, Ungaria şi mai apoi spre cehoslovaci. De altfel, şi în privinţa susţinerii economice de către Occident  există interpretări diferite.

La ce vă referiţi?

A.U.G.: Se spune curent că România ar fi vrut cu tot dinadinsul să-şi replătească datoriile pe la începutul anilor 1980. Or, de fapt, n-a avut încotro.

Vreţi să spuneţi că FMI a putut să oblige regimul Ceauşescu să-şi achite datoriile înainte ca ele să fi devenit scadente?

A.U.G.: Nu este vorba de scadenţa datoriilor. După criza polonă din 1980, statul est-european cu imense datorii la băncile occidentale, acestea au devenit foarte nervoase, întrebându-se dacă statele comuniste din estul Europei vor fi capabile să-şi achite datoriile contractate în decursul anilor 1970. În 1981, România avea o datorie de 11,8 miliarde dolari, dar de exemplu aceeaşi datorie o avea şi Ungaria, numai că, din cauză că această ţară avea doar jumătate din populaţia României, datoria per capita a Ungariei era dublă faţă de cea a României. Cu toate acestea, scria atunci un analist al Deutsche Bank, Ungaria a fost salvată de băncile străine occidentale, în vreme ce România a fost nevoită să-şi achite datoriile până la ultimul ban.

De ce?

A.U.G.: Este ştiut că şi deciziile de natură economică sunt în esenţă politice. În locul unei aprecieri proprii, vă prezint răspunsul dat de un oficial american ziaristei austro-americane Susanne Brand­stätter, în filmul ei „Şah Mat. Strategia unei revoluţii”: „Am vrut să forţăm România să facă reforme, care în cele din urmă ar fi scos populaţia în stradă, sau să plătească datoriile, fapt care, în cele din urmă, tot ar fi scos populaţia în stradă”.

Vreţi să spuneţi că FMI, prin faptul că a obligat România să-şi plătească datoriile, a forţat de fapt izbucnirea revoluţiei?

A.U.G.: Neîndoielnic, politica de austeritate la care a fost supusă populaţia României în anii 1980 a fost printre  factorii decisivi care au dus oamenii la disperare şi, în final, la revoltă.

Credeţi că, forţând nota în România, regimul Ceauşescu ar fi putut cădea înainte de căderea Zidului Berlinului?

A.U.G.: Ştiţi că „repetiţia generală” pentru revoluţia română a avut loc în noiembrie 1987. Dar problema pe care o discutam în 1982-1983 era de ce România a refuzat acordul stand-by cu FMI, de încheierea căruia depindea reeşalonarea datoriilor ţării cu băncile occidentale particulare. Din studiile efectuate la vremea aceea la Institutul de Cercetare al Europei Libere, studii care se pot consulta la arhiva Universităţii Central Europene de la Budapesta, reiese clar că planul propus de către FMI pentru plata datoriilor României prevedea măsuri de austeritate atât de drastice încât a fost refuzat de conducerea de atunci a României, fiind înlocuit cu un program propriu care, deşi mai puţin sever decât cel preconizat de FMI, a fost responsabil pentru sărăcia şi lipsurile pe care le-au îndurat oamenii până în 1989.

Dar cum ajunsese România să aibă acele datorii?

A.U.G.: Datoriile la firme occidentale au fost contractate începând din anii 1960, când România a început să pună în practică propria strategie de dezvoltare economică, care printre altele urmărea şi reducerea dependenţei de livrările de energie şi materii prime din Uniunea Sovietică. Această strategie avea trei componente: obţinerea de petrol din ţări aflate în lumea a treia cu rezerve de petrol, în schimbul efectuării de prospecţiuni, a livrării  de instalaţii de foraj şi a formării de specialişti în instituţiile de învăţământ din România; achiziţionarea de tehnologie avansată din Occident pentru construcţia de rafinării în România şi, în cele din urmă, exportul produselor rafinate cu un profit substanţial pentru România. Dar au apărut războiul dintre Iran şi Irak, apoi criza petrolului şi, în acest context, România nu a mai fost în stare să-şi achite datoriile la timp.

Deci România a primit bani din Occident pentru investiţii, i-a folosit în acest scop, dar „afacerea” în care a investit a căzut şi nu a mai putut să dea banii înapoi.

A.U.G.: Da. În principiu, fiind singura ţară din bloc care devenise membră a FMI încă în 1972, înfruntând URSS,  România ar fi trebuit să fie tratată preferenţial de această organizaţie şi de către băncile occidentale.

Şi a luat vreodată bani de la FMI înainte de 1989?

A.U.G.: A luat două tranşe şi pe a treia nu a mai luat-o.

Ce-a făcut cu banii? Ce sumă a luat?

A.U.G.: Sume relativ mici. Banii mulţi au fost luaţi de la băncile private, cu termene scurte de returnare. Potrivit, însă, documentelor internaţionale pe care le-am cercetat, România nu a vrut cu tot dinadinsul să plătească aceste datorii dintr-o dată, după cum susţin analişti şi istorici români. Numai că România a fost pusă la colţ, iar poporul român a tras lozul cel mai negru. Într-un fel, acest lucru a avut partea lui bună, de vreme ce a dus la căderea regimului.

Nu a fost prea târziu?

A.U.G.: Nu ştiu dacă a căzut prea devreme sau prea târziu, dar a căzut prost: a plecat un regim anti-sovietic pentru ca să vină la putere un regim pro-sovietic. Dacă ar fi căzut şi  regimul şi sistemul ar fi fost altceva, dar aşa au ajuns în fruntea ţării nişte persoane care plănuiau să menţină România într-o zonă gri, de influenţă a Uniunii Sovietice.

Până când a durat de facto regimul pro-sovietic în România?

A.U.G.: Faza grea a durat până la scoaterea generalilor complotişti, în frunte cu ministrul Apărării Nicolae Militaru numit imediat în decembrie 1989, de la posturile lor, în februarie 1990. A doua fază s-a terminat o dată cu căderea URSS, cam prin septembrie 1991, iar faza a treia a ţinut până la alegerile din 1996, când, la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din acel an, au fost înlăturaţi din CSAT şi ultimii generali pro-sovietici.

Mai există şi o a patra fază a regimului pro-sovietic?

A.U.G.: Nu, chiar şi Ion Iliescu şi-a dat seama după aceea că ţara trebuie să meargă într-o direcţie pro-occidentală. Din păcate, noul preşedinte Emil Constantinescu nu şi-a putut onora promisiunea că va duce România curând pe drumul integrării euro/atlantice, România nefiind în 1997 printre acele ţări foste comuniste alese pentru primul eşalon pentru integrarea în NATO şi în UE. Abia în urma războiului din Kosovo, când România, după spusele preşedintelui Constantinescu, „s-a comportat ca o ţară NATO”, ţara şi-a început negocierile de aderare la UE, iar în 2002 a primit undă verde pentru NATO. Deci, în primul deceniu după revoluţie, România, spre deosebire de celelalte state central-europene care au primit sprijin financiar şi expertiză din partea UE, a fost lăsată în derivă, aici fortificându-se cartelurile economice indigene.

Consolidarea acestor carteluri e o consecinţă a persistenţei vechiului sistem?

A.U.G.: A fost atât o consecinţă a felului în care s-a făcut schimbarea în 1989, cât şi a faptului că României i-a lipsit o perspectivă clară a integrării în sfera occidentală.

Spuneaţi că imediat după 1980 doar elita pro-sovietică din România s-a implicat în politica ţării.

A.U.G.: Această elită a fost adusă la putere printr-o lovitură de stat deghizată în răscoală populară. Oamenii ieşiseră în stradă cerând „Jos comunismul” şi s-au trezit cu „Jos Ceauşescu”. A fost o mare greşeală fiindcă problema nu era doar Ceauşescu, ci comunismul ca sistem.

Totuşi, chiar şi acum, la 21 de ani de la căderea lui Ceauşescu, mai mult de jumătate din români spun că în comunism era mai bine şi că în sine co­munismul era o idee bună, prost aplicată. Mai mult chiar, scriitorul Mircea Cărtărescu este de părere că „sistemul era groaznic, însă aveam stabilitate şi fiecare ştia ce-l aşteaptă în ziua următoare”. De ce credeţi că această nostalgie persistă într-un fel chiar şi la nivelul elitelor?

A.U.G.: Această nostalgie persistă în toate ţările foste comuniste, însă mai ales printre dezavan­tajaţii şi perdanţii schimbărilor economice petrecute de atunci.  Este cel puţin straniu ca un om cult precum Mircea Cărtărescu să-şi mărturisească nostalgia după un tip de stabilitate  cu Securitatea la poartă şi închisoarea la colţ.

CV Anneli Ute Gabanyi, 69 de ani

Urmează cursuri de Filologie si Stiinte politice la universitatile din Cluj, Munchen, Clermont-Ferrand şi la University of Southern California.

Obţine titlul de doctor în filologie de la Universitat der Bundeswehr din Hamburg. În 1963 părăseşte Romania, stabilindu-se la Munchen.

Intre 1969 si 1987 este analist principal, apoi director al secţiei romane de cercetare la Radio Europa Libera, Munchen.

Intre 1988 si 2000 este analist principal la Sudost-Institut, Munchen, apoi analist principal asociat la Departamentul pentru Extinderea U.E. din cadrul Institutului German pentru Probleme Internationale si de Securitate Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin.

Este autoarea volumelor „Partei und Literatur in Rumanien seit 1945. Untersuchungen zur Gegenwartskunde Sudosteuropas” (1975), „Die unvollendete Revolution. Rumanien zwischen Diktatur und Demokratie” (1990) si „Systemwandel in Rumanien. Von der Revolution zur Transformation” (1998), aparut si in limba română in anul 1999 sub titlul „Revoluţia neterminată”.

Sursa: romanialibera.ro

 

 

Romania a pierdut in anii de capitalism salbatic mai mult decat in timpul celor 2 razboaie mondiale

 

 Aproape ca nu-ti vine sa crezi aceste lucruri, dar potrivit unor studii facute de catre analisti americani, Romania a pierdut active in valoare de peste 1600 de miliarde de dolari. Industria, agricultura, infrastructura si unele ramuri strategice ale economiei si industriei romanesti au fost distruse in mare parte, toate acestea insumand peste 1600 de miliarde de dolari in doar 25 de ani.

Nici macar in cele doua razboaie mondiale Romania nu a mai suferit asemenea pierderi. Potrivit unui studiu al specialistilor de la academia militara, care demonstreaza cu cifre, ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, atat prin pierderile suferite prin distrugeri, bombardamente, jafurile armatelor germane si ruse, iar mai apoi prin despagubirile de razboi platite intre anii 1945-1965, costurile totale suportate de Romania pentru acest razboi se ridicda undeva la aproximativ 500 de miliarde de dolari, valoare echivalenta la cursul dolarului din zilele noastre.

Putem spune fara nici o frica de a ne insela ca Romania nu a pierdut dupa doua razboaie mondiale, cu toate distrugerile sau despagubirile de razboi platite, cat a pierdut in doar 25 de ani de jaf institutionalizat si sistematic din timpul asa numitului capitalism salbatic sau capitalism de cumetrie.

Cum a fost posibil ca Romania sa piarda pe timp de pace aproape de trei ori mai mult decat in timpul celor doua razboaie mondiale? Cat o sa mai lasam oare sa continuie jigodiile din fruntea tarii cu acest jaf de proportii astronomice?

Intr-o tara cu atatea resurse naturale, bogatii minerale, in care avem toate formele de relief si aproape toate resursele pe care le-a dat Dumnezeu omenirii, nu avem voie sa existe saracie!

Romani, cat o sa mai induram indolenta si nesimtirea celor care au adus Romania la sapa de lemn si continua sa duca o politica sistematica de distrugere a acestei tari si a neamului romanesc? N-ar fi fost oare de exemplu, mai mult decat de ajuns sa facem Unirea cu Republica Moldova cu cele 1600 de miliarde de dolari?

Autor: Fandel Mihai, http://glasul.info

Dupa modelul Kalailor care au construit Komunismul pe minciuna -si tot ei  au furat Avutia Obsteasca a tuturor amarastenilor,si fostul preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Mihail Vlasov,  a jucat  bogatia Camerei de Comerţ la cazinou-Acesta  Juca şi pierdea sume cuprinse între 30.000 şi 50.000 de euro

Mihail Vlasov a fost trimis în judecată pentru delapidare după ce a jucat banii Camerei de Comerţ la cazinou. Acesta este al treilea dosar penal în care a fost trimis în judecată. Martorii audiaţi de procurori spun că Vlasov juca şi pierdea sume variind între 30.000 şi 50.000 de euro pe seară. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Mihail Vlasov, condamnat definitiv la doi ani de închisoare cu executa… Mihail Vlasov, trimis în judecată pentru că ar fi cheltuit nejustifica… „Cu prilejul auditului a fost identificat faptul că la 5 cazinouri din Bucureşti s-a plătit cu cardul de debit al Camerei de Comerţ şi Industrie a României (CCIR), din care s-au făcut plăţi directe în valoare de aproximativ 1.388.000 de euro. Auzisem ca zvon, şi inclusiv Vlasov se lăuda, că este jucător de toate jocurile de noroc posibile, dar niciodată nu am realizat dimensiunea sumelor jucate de către acesta la cazinouri”, a povestit anchetatorilor DNA unul dintre şefii Camerei de Comerţ. Auditul a avut loc după arestarea din martie 2014 a lui Mihail Vlasov (72 de ani), cel care a condus CCIR în perioada 2008-2014. Ancheta procurorilor anticorupţie a scos la iveală că Vlasov a plătit din contul bancar al Camerei de Comerţ suma de 702.487 de lei către mai multe cazinouri (Casino Regent, Vip Services, Grand Casino, Casino Mirage, Platinium Casino etc.), bani pe care nu i-a mai returnat. Detaliile apar în cel de-al treilea dosar, în care Vlasov a fost trimis în judecată alături de fiica sa Ingrid şi alţi patru inculpaţi, foşti directori în cadrul Romexpo, fiind acuzaţi de delapidare după ce ar fi cheltuit fără justificare 61 de milioane de lei din bugetele CCIR şi Romexpo. Vlasov este în prezent în penitenciar unde execută două condamnări definitive primite pentru corupţie: 2 ani de închisoare pentru promovarea în Parlament a unui proiect de act normativ prin care CCIR să poată prelua Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi 5 ani de închisoare pentru o mită de un milion de euro. „Pierdea sume fabuloase” Cel de-al treilea dosar a ajuns vineri pe masa judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti. Potrivit DNA, chichiţa găsită de Vlasov pentru a face rost de bani a fost constituirea unui „Fond la dispoziţia biroului de conducere/Fond la dispoziţia preşedintelui”, prevăzut în bugetul CCIR. Astfel, el a avut acces la sume mari de bani, iar banii erau folosiţi inclusiv pentru jocurile de noroc. „Auzisem şi eu de la prietenii lui că pierdea sume fabuloase la cazinouri, astfel că dezinteresul faţă de activităţile camerale şi interesul doar faţă de banii Camerei se explicau în acest fel. În privinţa fondului la dispoziţia preşedintelui, menţionez că acesta devenea din an în an mai mare. Nu ştia nimeni ce făcea cu el (nici angajaţii CCIR şi nici preşedinţii de Camere)”, a declarat o fostă directoare din cadrul CCIR, care a recunoscut tot la DNA. „Cunosc viciul lui Vlasov de a juca la cazinouri, poker şi barbut, iar aproximativ de cinci ori l-am însoţit la cazinouri unde era însoţit de nişte prieteni apropiaţi numiţi Onofrei Adrian, Zdrobici Nicolae, Ioniţă Cornel şi Edi denumit Armeanul, unde juca şi pierdea sume variind între 30.000 şi 50.000 de euro, pe perioada cât eram prezent, eu retrăgându-mă mai devreme decât aceştia”, a  declarat, la DNA, un şef al unei Camere judeţene. Preferatul cămătarilor Detalii despre viciul lui Vlasov au apărut şi în presă la sfârşitul anului 2013, atunci când procurorii din Parchetul Capitalei au trimis în judecată mai mulţi cămătari din clanurile „Duduianu” şi „Caran”. La aceştia apelau împătimiţi ai jocurilor de noroc, care aveau nevoie de bani pe perioade scurte. Precum Vlasov. Profitul interlopilor era uriaş, deoarece dobânda minimă era de 10% pe zi sau cotă din câştig. Şeful CCIR era „alintat” în discuţiile interlopilor drept: „tataie”, „moşu’”, „moşneagu’” sau „bătrânu’”. „Printre clienţii din cazinouri, dar şi printre cămătari, se cunoaşte faptul că atunci când vine în casinou Mihail Vlasov, zis «nea Mişu», acesta obişnuieşte să joace sume mari de bani, motiv pentru care aceştia merg în cazinouri la momentele respective, având asupra lor disponibil bănesc pentru a-l împrumuta pe jucător”, au concluzionat, în 2013, procurorii din Parchetul Capitalei. „Am pierdut două milioane cinci sute în două nopţi” De altfel, Vlasov a şi fost înregistrat de anchetatori când se plângea unor prieteni la telefon că are datorii la cămătari. Fostul preşedinte al CCIR a fost sunat de un amic, un avocat celebru, să-i dea bani cu împrumut. „Auzi, am o mare rugăminte! Eu sunt plecat afară şi am o urgenţă acolo. Poţi să mă ajuţi cu treizeci de dolari până duminică sau luni?… Am o urgenţă acolo şi n-am cum ăă…  îmi trebuie treizeci de mii până, până… până duminică”, era rugămintea amicului. „Eu am o urgenţă, c-am pierdut două milioane cinci sute în două nopţi”, îşi frângea mâinile Vlasov. „Da’ dacă vrei, pot să împrumut de la cineva, la un ţigan ceva, să… Încerc să vorbesc cu cineva diseară. Eu am pierdut alaltăieri, ştii! Ţi-am spus? Nu ţi-am spus, nu? Am de dat ţiganilor bani”, se scuza preşedintele CCIR.

Arta Manipularii Istoriei !

Teoria romanizarii dacilor, un bluf cunoscut, dar acceptat de toți istorici români !

În argumentul titlului de mai sus voi veni inițial cu un text care rezuma în mod foarte clar imposibilitatea romanizarii dacilor.

Textul în cauza este, culmea ironiei, scris de către un austriac de etnie germană, care prin scrierile sale a provocat o adevarată isterie în rândul istoricilor români ai secolului al XX-lea dar și în prezent.

Este vorba de Eduard Robert Röesler (1836 – 1874) și teoria imigratiei românilor de la sud de Dunăre, dezvoltată ăn lucrarea Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României]

“ Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a gândi și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic și alte neamuri.

În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și din punct de vedere spiritual.

De aici și ușurința cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.”

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)

 

Textul lui Röesler, surprinde însă prin logica realitații istorice ale acelor timpuri, ale situației explosive din Dacia ocupată și Dacia Liberă.

Eduard Robert Röesler La aceasta părere se va ralia și oponentul lui principal, istoricul Dimitrie Onciul 1856 – 1923) adept al latinității pur romanice a poporului român. ” […] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susține romanizarea acestei țări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. In Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominația romană curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Științifică, 1968, p. 167–168).   Dimitrie Onciul   Dar pentru a ne lamuri despre manipularea adevărului istoric voi mai cita și alți câțiva mari istorici români, care, în ciuda faptului că îmbrațișau teoria latinității pure a poporului român, în realitate, prin logică și cunoaștere a faptelor istorice, gândeau cu totul altfel: ’’Nu mai credem în romanizările minunate, prin legionari de şaizeci de ani căsătoriţi cu femei barbare- care, cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznaţionaliza – cu alergarea, pe alocuri, în Transvaalul – Daciei şi îmbulzirea atâtor căutători de aur şi nestatornici vânători de noroc uşor, care, nicăieri şi în nici o vreme, n-au obicei să se aşeze şi să înmtemeieze. Nu credem în minunile făcute abia în decurs de un veac şi jumătate cu asemenea oameni şi în asemenea situaţii (. . .).’’                                                                                   Nicolae Iorga     Nicolae Iorga   “Românii nu-și au originea în culcusul amoros a lui Traian, cu o femeie dacică de moravuri îndoielnice. “ (?!).                                                                           Constantin Daicoviciu   Constantin Daicoviciu    ’’ Îmi închipui că această parte a cronicilor spaniole n-a fost cercetată de istoricii români, dacă nu s-a observat până acum că, pentru cronicarii spanioli, adică pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic (autorul face referire la imparatul Traian care era de origine spaniola – subl.n) sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci şi Spania a fost fondată la a patra ei întemeiere, cea definitivă în sec. al V-lea, de poporul de la Dunăre’’.                                                  Alexandru Busuioceanu – Zamolxe   Alexandru Busuioceanu   „ Începutul și origina unei limbi este anevoie de fixat în mod cronologic;într’adevăr, dacă voim de pildă să ne dam seama despre prima aparițiune a limbei noastre, ne va fi greu , ba poate chiar imposibil , să aflăm un moment precis, de la care să putem zice că începe graiul nostru românesc. Capitolul de față are să dovedească – în parte, după tablele cerate de la Abrud –existența acestei a doua limbi a Romanilor, existența graiului vulgar latin, embrionul din care avea să se dezvolte limba românească. .. De aci rezultă că importanța limbistica a acestor table este așa de mare, încâtun curs de istorie a limbei noastre romane, ar fi necomplet, ba poate chiar imposibil, dacă nu s-ar examina mai întâiu formele și construcțiunile latine din aceste prețioase monumente. Limba româna, pusă în raport cu graiul vulgar al Romanilor, prezintă un interes cu mult mai mare decât, când e pusaîn raport cu cea clasică. Mult timp s-a tras la îndoială existența unei limbi romane paralele cu aceea în care ne sunt transmise scrierea clasicilor.”                                                    Gheorghe Popa-Lisseanu – Romanica Însusi marele istoric Constantin C.Giurescu își va pune întrebari aferent imposibilitatii romanizarii dacilor, … dar la care va raspunde într-un mod demn de ziarele de can-can din ziua de azi ! ” Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai putin de 170 de ani (106 – 275, dupa Christos), deci timp de cinci generații. Totusi efectele au fost decisive: în urma acestei stăpâniri s-a născut poporul român. În alte părți în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca de pildă în Panonia și Britania, nu constatăm același lucru. ….. Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic ? Cum s-a putut ca , într-un interval așa de scurt, el să prindă rădăcini atât de puternice ? Răspunsul , după părerea noastră , nu poate fi decât unul singur:romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câștigat pe autohtoni. Aceștia atrașide avantajul și strălucirea vieți romane, au învățat limba cuceritorilor, și-au însușit numele lor și s-au romanizat. Dacă romanii nu izbuteau să câstigepentru civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat și la noi ce s-a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea romanismul. Fiindca numai cu funcîionari și cu oameni veniți din altă parte nu poți imprima unui ținut un nou aspect, o nouă viață. Trebuie să ai neapărat și concursul baștinașilor, care să se simtă atrași spre această nouă viață. ….. Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administrație, în conducerea orașului de pildă, de asemenea trebuiau să învețe latinește. Sămai adaugăm apoi și moda, spiritul de imitație, care în toate vremurile și la toate popoarele a găsit adepți. “                        (Costantin C.Giurescu – Istoria Românilor, vol I, pag. 142-143) Constantin C.Giurescu Ce să mai spun….. ?, cum bine zicea Iordanes si Anonymus ! Bîrsan Cornel

Extraordinara marturie a lui Emil Cioran despre apostolul si voievodul Corneliu Zelea Codreanu/

Profilul interior al Capitanului, vazut de Emil Cioran in 1940

Inainte de Corneliu Codreanu, Romania era o Sahara populata. Cei aflati intre cer si pamant, n-aveau niciun continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina.
Treceam cu totii prin desertul romanesc, incapabili de orice. Pana si dispretul ni se parea un efort.
Tara nu ne putea fi o problema decat negativa. In cele mai necontrolate sperante, ii acordam o justificare de moment, ca unei farse reusite. Si Romania nu era mai mult decat o farsa reusita.
Te invarteai in aer liber, vacant de trecut si de prezent, indraznind dispretul dulce al lipsei de menire.
Biata tara, era o pauza vasta intre un inceput fara maretie si un posibil vag.
In noi, gemea viitorul. In unul, clocotea. Si el a rupt tacerea blanda a existentei noastre si ne-a obligat sa fim. Virtutile unui neam s-au intruchipat in el. Romania din putinta, se indrepta spre putere.

*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar cateva convorbiri. Am priceput din prima clipa ca stau de vorba cu un om, intr-o tara de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburatoare si n-am plecat niciodata de la el, fara sa simt acel suflu iremediabil, de rascruce, care insoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as marturisi ca o teama ciudata ma cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri? Lumea cartilor mi se descifra inutila, categoriile, inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitatii, zadarnice.

Capitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual roman. Capitanul nu era „destept”, Capitanul era profund.

Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.

Dar vorbele Capitanului, grele si rare, rasareau din Soarta. Ele se plamadeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gandurilor.

Cand, in 1934, ii spuneam ce interesanta ar fi expunerea vietii lui, imi raspundea: „Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sa citesc. Eu stau asa si ma gandesc”.

Acele ganduri au urzit rostul nostru. In ele respira natura si cerul. Si cand au pornit spre infaptuire, temelia istorica a tarii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema Romaniei imediate, a Romaniei moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptarilor noastre. El a pus problema in termeni ultimi, in totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sa indrepte mizeria aproximativa a conditiei noastre, ci sa introduca absolutul in respiratia zilnica a Romaniei. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai sa creeze Romania, dar sa-i si rascumpere trecutul, sa insufle absenta seculara, sa salveze, printr-o nebunie, inspirata si unica, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reactiune in fata unui trecut de nenoroc. Aceasta natie n-a excelat in lume decat prin consecventa in nefericire. Niciodata nu s-a dezmintit. Substanta noastra este un infinit negativ. De aici pleaca imposibilitatea de a depasi pendularea intre o amaraciune dizolvanta si o furie optimista.

Intr-un moment de descurajare, i-am spus Capitanului:

-„Capitane, eu nu cred ca Romania are vreun sens in lume. Nu e niciun semn in trecutul ei care ar justifica vreo speranta”.
-„Ai dreptate”, mi-a raspuns. „Sunt totusi unele semne”.
-„Miscarea Legionara”, adaug eu.
Si atunci mi-a aratat in ce fel vedea el reinvierea virtutilor dace.

Si-am inteles ca intre daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, ca noi traim al doilea inceput al Romaniei.

Capitanul a dat romanilor un rost. Inainte de el, romanul era numai roman, adica un material uman alcatuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un roman cu substanta, un roman primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umana infinit amenintatoare. Garda de Fier: o padure fanatica… Legionarul trebuie sa fie un om in care mandria sufera de insomnie.

Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. In locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o crunta inversunare. Este o deosebire de densitate sufleteasca.

Acel ce a dat tarii alta directie si alta structura, unea in sine pasiunea elementara cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile in imediat si in vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atata pricepere in lume, sprijinita pe un suflet de sfant. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare in care problema mantuirii sa mearga mana in mana cu gospodaria.

A face isprava si a te salva, politica si mistica, iata carei ireductibilitati i-a pus el capat. Il interesa, in egala masura, organizarea unei cantine si problema pacatului, comertul si credinta. Nimeni nu trebuia sa uite:

Capitanul a fost un gospodar instalat in absolut.

Fiecare credea a-l intelege. El totusi, scapa fiecaruia. Depasise limitele Romaniei. Insasi Miscarii i-a propus un mod de viata care intrece rezistenta romaneasca. A fost prea mare. Inclini uneori a crede ca el n-a cazut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul marimii lui cu micimea noastra. Nu este totusi mai putin adevarat, ca epoca de prigoana a scos la iveala caractere pe care cea mai increzatoare utopie nu le-ar fi putut banui.

Intr-o natie de slugi, el a introdus onoarea si intr-o turma fara vertebre, orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, intr-un anumit sens, si pe dusmani. Caci acestia, din lichele au devenit monstri. S-a [i-a] obligat la tarie, le-a impus un caracter in rau. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, daca maretia Capitanului n-ar fi cerut o echivalenta negativa. Am fi nedrepti cu calaii, daca i-am considera ratati. Toti s-au implinit. Un pas in plus si trezeau gelozia Diavolului.

In preajma Capitanului, nimeni nu ramanea caldut. Peste tara a trecut un fior nou. O regiune umana bantuita de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemarii. In cativa ani, Romania a cunoscut o palpitatie tragica, a carei intensitate ne consoleaza de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasa-n urma tragedia antica si pe Shakespeare. Si aceasta, in Balcani!

Pe un plan absolut, daca ar fi trebuit sa aleg intre Romania si Capitan, n-as fi ezitat o clipa.

Dupa moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singuratatea noastra, se ridica singuratatea Romaniei.

Niciun toc sa-l infig in cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sa fim lasi si sa ne mangaiem. Cu exceptia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent intre vii. Avut-am careva vreun gand sa-l fi uitat? „De aici incolo, tara va fi condusa de un mort”, imi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a raspandit un parfum de vesnicie peste pleava noastra umana, si-a readus cerul deasupra Romaniei. (Emil Cioran, Conferinta la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Stramosesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940).

Martiri si marturisitori romani din secolul XX.
Inchisorile comuniste din Romania – Fabian Seiche

 

Ce spun Marii duhovnici ai Romaniei despre legionari si Capitan

Nu se cuvine a vorbi despre Sfintii Inchisorilor, fara a pomeni Miscarea Legionara sau cuvantul legionar. Cei ce fac aceasta se aseamana jidovilor sionisti si tortionarilor.

In ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, discutam ce nume sa dam acestei organizatii tineresti. Eu am spus:
– Arhanghelul Mihail.
Tatal meu spune:
– Este in biserica o icoana a Sfantului Mihail, pe usa din stanga a altarului.
– Sa mergem sa vedem. M-am dus cu Mota, Garneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose. Ne uitam si intr-adevar ramanem uimiti. Icoana ni s-a aratat de o frumuseste neasemuita. Eu niciodata nu fusesem atras de frumusetea unei icoane. Acum insa ma simteam legat de aceasta cu tot sufletul si-mi facea impresia ca Sf. Arhanghel e viu. De atunci am inceput sa iubesc icoana.
De cate ori gaseam biserica deschisa, intram si ne inchinam la icoana. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.

extras din Cartea Capitanului

Părintele Justin Pârvu

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ’30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Părintele Arsenie Papacioc

Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.

Paăintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.

Părintele Dumitru Stăniloae

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine… Am fost solicitat dupa ’90 de niste tineri sa scriu ceva despre Ion Mota: eu cred ca Mota care era baiatul protopopului din Orastie era foarte crestin; si el s-a dus intr-adevar ca sa apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut. (interviu, revistaScara, nr.7).

Părintele Arsenie Boca despre sfințenia Mișcării și a lui Corneliu Codreanu

„Am fost tinut la securitate sase saptamani. Cu parintele Arsenie discutam numai cand ne gaseam singuri. Restul timpului fie ca ascultam discutiile din camera, fie ca ma duceam cu gandul departe.

Intr-o zi se intampla sa ramanem amandoi in camera. Parintele Arsenie atunci imi spune: „Daca ar fi trait Capitanul ce lucruri frumoase am fi facut noi…”. Altadata imi spune: „Sa stii ca Legiunea nu va invinge pana nu se va completa numarul de legionari in cer”. Asta ar insemna sa moara toate generatiile din 1927 pana in 2000. Ar trebui sa treaca 60-80 de ani. Ar insemna sa nu mai traiasca nici un legionar din zilele noastre.

„Dumnezeu va avea grija sa ramana si samanta pe pamant”, imi raspunde parintele Arsenie. A fost ultima discutie cu parintele Arsenie. Pe mine m-au luat si m-au dus la Penitenciar. M-au bagat singur intr-o celula la etajul trei, complet izolat de ceilalti legionari. (Fragment din manuscrisul lui Mircea Puscasu, fost detinut politic, legionar).

Ion Gavrila Ogoranu in „Brazii se frang, dar nu se indoiesc”, vol. 3, reda marturisirea facuta de mitropolitul Antonie Plamadeala chiar langa crucea de la manastirea Sambata:

„Marturisesc acum, lucru ce nu l-am facut niciodata, urmatoarea intamplare: eram prin 1947 in chilia parintelui Arsenie, care se dezbracase pana la brau sa se spele; pe pieptul parintelui atarna o cruce care avea si o garda legionara pe ea. M-am speriat si l-am intrebat:

– Parinte, nu ti-e teama sa porti un asemenea obiect primejdios?
– O am de la Corneliu Codreanu, el mi-a daruit-o”.

Parintele Ilarion Felea

Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:

1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantui-torului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta  este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu

IPS Bartolomeu Anania

Marturisesc insa ca in “Fratia de Cruce” din Seminar nu se facea politica, nici antisemitism, ci doar educatie, si ca nu am avut de invatat decat lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam si de patrie, corectitudine, disciplina in munca, cultivarea adevarului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine… Am fost solicitat dupa ’90 de niste tineri sa scriu ceva despre Ion Mota: eu cred ca Mota care era baiatul protopopului din Orastie era foarte crestin; si el s-a dus intr-adevar ca sa apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut. (interviu, revistaScara,nr.7).

Nicolae Steinhardt despre legionari:

“N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor”

“Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit! Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată! Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi! Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor! Nu ştiu. Au fost mai buni.

N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea ”cafeaua” de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine – odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi.Până ce – şi au trecut mai bine de trei ani – m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.

Cu totul din întâmplare, Dinu Pillat, de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: ”copiii care-şi batjocoresc părinţii”. I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.

Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.

Înainte de a-şi da sufletul, cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial.1 De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din ”sfinţii închisorilor”.

| Jurnalul Fericirii