Nu din cauza încălzirii globale iau foc pădurile! Dacă nu vă pocăiţi, tot pământul va păţi la fel, căci spiritele încinse ale lumii depăşesc Turnul Babel şi oamenii, după răstignirea lui Iisuss, vor să însângereze şi Cerul cu păcatele lor… Ei vor să-l străpungă cu săgeţile minţilor otrăvite, dar ele se întorc precum bumerangul! „Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, “că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13/2-5)

ROMÂNIA FURATĂ (si satanizata) Industria zahărului, pusă la pământ de afaceriști fără scrupule și indiferența statului…Sidex, combinatul vândut pe nimic!( Ce alternativă avea statul român? Răspunsul o dau ucrainenii, care au vândut un combinat siderurgic de aceeaşi mărime cu 4,7 miliarde de dolari)…ICA – privatizarea cercetării alimentare din România s-a făcut la prețul unei nunți luxoase….Privatizarea Tutunului Românesc, o afacere controversată care nu a fost niciodată cercetată penal…Alimentara, vândută pe mai nimic speculanţilor imobiliari… Jaf în cercetarea agricolă  
 hhAm vorbit cu  fiica fondatorilor Bisericii Sataniste…Originile răului sau ce înseamnă comunismul. Lupta lui Lenin cu Dumnezeu…Cine a fost cu adevarat Karl Marx, parintele ideologiei comuniste?Cum controlează nobilimea neagră, sau Illuminati, societatea actuală: „Cultul lor era de sorginte satanista, evidentiat prin practici avansate de magie neagra” 0 Ce spune biblia despre curva din Apocalipsa 17? Ce spune Biblia despre Anticrist?Duhul lui Anticrist partea I: Negarea faptului că Isus a venit în fire…Decepția cuvintelor frumoase… Psalmii, de  Arend Remmers; A cere în Numele Său; Christian Briem; Şiretlicurile diavolului si… Slujba apostolului Pavel – un exemplu pentru noi, de E. A. Bremicker; Iov şi familia sa, de  Harm Wilts; Ce înseamnă practic să „rămânem în El”? D. Smărăndescu; Cum să studiem Scriptura? Tu și casa ta C. H. Mackintosh

 xaddwdt

Tu și casa ta

 C. H. Mackintosh

Două case au un loc de mare însemnătate în paginile inspirate: Casa lui Dumnezeu şi casa slujitorului lui Dumnezeu. Dumnezeu dă o mare însemnătate Casei Sale şi cu drept cuvânt fiindcă este a Lui. Adevărul Său, caracterul Său, cinstea Sa, slava Sa sunt cuprinse în felul de a fi al Casei Sale. De aceea dorinţa Sa este ca tot ce este al Său să poarte pecetea naturii Sale.

Dacă Dumnezeu are o Casă, trebuie neapărat ca ea să fie o casă în care domneşte evlavia, o casă sfântă, o casă duhovnicească, o casă curată şi cerească. Ea trebuie să aibă toate aceste trăsături, nu numai de formă şi în teorie, ci şi în practică. Poziţia ei este aşa cum a făcut-o Dumnezeu; dar caracterul ei practic este rezultatul traiului celor ce fac parte din ea aici pe pământ.

Multe suflete pot fi în stare să prindă însemnătatea principilor privitoare la Casa lui Dumnezeu, însă sunt puţini care să ia aminte la principiile ce trebuie să cârmuiască şi casa slujitorului lui Dumnezeu. Totuşi, dacă se pune întrebarea: „După Casa lui Dumnezeu, care este casa cea mai însemnată?“, fără îndoială răspunsul ar fi: casa slujitorului lui Dumnezeu. Fiindcă nimic nu are mai multă putere asupra cugetului ca autoritatea sfântă a Scripturii, doresc să aduc câteva locuri din ea, care ne arată cu putere şi claritate gândurile lui Dumnezeu despre ceea ce trebuie să fie casa unui copil al Lui.

Când nelegiuirea lumii dinaintea potopului atinsese culmea şi sfârşitul oricărei făpturi fusese hotărât de Dumnezeu care avea să aducă valurile judecăţii Sale asupra întregului pământ plin de stricăciune, urechea lui Noe a auzit aceste cuvinte duioase: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci te-am văzut fără prihană înaintea mea, în neamul acesta de oameni“ (Geneza 7:1 ). Se va zice, fără îndoială şi cu drept cuvânt, că Noe era astfel o icoană preînchipuitoare a lui Hristos – Capul neprihănit al întregii familii a celor mântuiţi – mântuiţi ca urmare a unirii cu El. Dar eu văd în istoria lui Noe şi altceva cu caracter tipic; eu văd aici şi în alte locuri asemănătoare un principiu pe care, de la începutul acestei scrieri, îl voi exprima clar şi anume: casa fiecărui slujitor al lui Dumnezeu, tocmai din pricina legăturii cu El, este adusă într-o stare de privilegiu (favoare, avantaj)  şi, prin urmare, de răspundere.

Să nu-şi închipuie cititorul că, prin aceste cuvinte, aş vrea să tăgăduiesc sau să micşorez neaparata nevoie a lucrării Duhului Sfânt pentru naşterea din nou a copiilor născuţi din părinţi creştini. „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3:3 ). Aceasta e tot atât de adevărat despre copilul unui creştin, ca şi despre oricare altul. Harul nu se moşteneşte.

Principiul pe care l-am arătat mai înainte cu privire la casa slujitorului lui Dumnezeu are nenumărate urmări practice: tocmai aceasta vrem să dovedim prin Scriptură. Dacă ar fi să judecăm prin asemănare, acest gând ar fi uşor de dovedit, fiindcă nu şi-ar putea închipui cineva, oricât de puţin ar cunoaşte caracterul şi căile lui Dumnezeu, că El ar fi în stare să dea Casei Sale o însemnătate atât de mare şi să nu-i pese deloc sau aproape deloc de casa slujitorului Său. Ar fi cu neputinţă; nu ar fi felul lucrării lui Dumnezeu, şi Dumnezeu lucrează totdeauna cu felul Lui de a fi.

Ce vreau să scot în lumină este că Scriptura nu desparte pe om de casa lui şi că părintele creştin care îşi creşte copiii pentru Dumnezeu, poate fi încredinţat că aceşti copii vor fi ai lui Dumnezeu. Fără aceasta, cum s-ar putea lămuri locul din Efeseni 6:4 ?

Dar nu ne putem mărgini la asemănare pentru a trata o problemă atât de importantă şi atât de mult practică; locul amintit mai înainte este cel dintâi dintr-un şir întreg de alte locuri, care sunt dovezi lămurite, pe care doresc să-l fac înţeles. În Geneza 7:1 găsim cuvintele „tu şi casa ta“, nedespărţite. Dumnezeu nu descoperă lui Noe o mântuire care n-ar fi de vreun folos şi pentru casa lui. Aceeaşi corabie, care este deschisă pentru Noe, este deschisă şi pentru ai săi. De ce? Pentru că ei erau credincioşi? Nu, ci pentru că Noe era credincios şi ai lui erau una cu el. Dumnezeu i-a dat, ca să zicem astfel, un bilet de liberă trecere, atât pentru el, cât şi pentru familia sa. Repet, aceasta nu micşorează cu nimic caracterul tipic al lui Noe. Îl văd ca o icoană preînchipuitoare a lui Hristos; dar văd în el şi acest principiu, că, oricare ar fi împrejurarea, nu trebuie să desparţi pe om de casa lui. A face acest lucru, ar însemna să aduci deodată cea mai gravă încurcătură şi cea mai jalnică demoralizare. Casa lui Dumnezeu este aşezată într-o poziţie de binecuvântare şi de răspundere, pentru că este unită cu El, dar şi casa slujitorului lui Dumnezeu este pentru acelaşi motiv într-o poziţie de binecuvântare şi de răspundere. Aceasta este teza noastră.

Al doilea loc pe care îl voi arăta este în legătură cu Avraam. „Atunci Domnul a zis: «Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?… Căci Eu îl cunosc şi ştiu că va porunci fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit»“ (Geneza 18:17-19 ). Nu este vorba aici de mântuire, ci de o părtăşie a gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu. Tatăl creştin să ia seama şi să se gândească mult la faptul că, atunci când Dumnezeu căuta un om căruia să-i poată descoperi planurile Sale tainice, a ales pe unul care „va porunci fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului.

Un cuget curat nu poate să nu fie impresionat de acest fapt; căci dacă este vreun lucru în privinţa căruia creştinii au dat greş mai mult decât în altele, acela este tocmai în datoria lor de a  porunci copiilor şi casei lor să slujească Domnului. În privinţa aceasta, desigur, n-au avut înaintea ochilor lor pe Dumnezeu; fiindcă, dacă ar fi privit la căile lui Dumnezeu faţă de Casa Sa, ei ar fi văzut că aceste căi sunt totdeauna arătarea puterii lui Dumnezeu pe principiul dreptăţii. El Şi-a întemeiat şi păstrat fără şovăire autoritatea Lui sfântă. Oricare ar fi înfăţişarea de afară a Casei lui Dumnezeu, principiul de căpetenie, potrivit căruia lucrează faţă de ea rămâne nestrămutat: „Mărturiile Tale sunt cu totul sigure; sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, în veci“ (Psalm 93:5). Şi slujitorul trebuie să ia totdeauna, ca pildă, pe Domnul său. Dacă Dumnezeu îşi cârmuieşte Casa cu putere arătată în dreptate, la fel trebuie să-mi cârmuiesc şi eu casa; căci dacă purtarea mea se deosebeşte de a lui Dumnezeu în vreun amănunt, în acel amănunt sunt greşit. Aceasta este lămurit. Însă Dumnezeu nu numai că îşi cârmuieşte Casa cum am spus; dar El iubeşte încuviinţarea şi cinsteşte cu încrederea Sa pe cei care urmează purtarea Lui.

În locul amintit, Îl auzim zicând: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?“ De ce? Fiindcă el „va porunci fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului.“ Un om care ştie să poruncească astfel în casa lui este vrednic de încrederea lui Dumnezeu. Iată un adevăr izbitor, a cărui ascuţime va atinge, nădăjduiesc, cugetele mai multor părinţi creştini. Mulţi dintre noi, gândind serios la cele scrise în Geneza 18:19 , ar trebui să se arunce cu faţa la pământ înaintea Aceluia care a rostit şi a făcut să se scrie acest cuvânt, şi să strige: cădere, cădere ruşinoasă, umilitoare cădere! De ce suntem în această situaţie? De ce n-am fost în stare să ne împlinim răspunderea măreaţă pe care o avem în privinţa cârmuirii casei noastre? Cred că nu este decât un răspuns: n-am ştiut să realizăm prin credinţă dreptul ce ne-a fost dat asupra acestei case, prin faptul că ea este una cu noi. Trebuie luat în seamă că aceste prime două dovezi ne arată lămurit cele două mari părţi ale subiectului nostru, adică privilegiul şi răspunderea. Către Noe, cuvântul era: „tu şi casa ta“ şi aceasta în privinţa mântuirii. În cazul lui Avraam era: „tu şi casa ta“ în privinţa cârmuirii morale. Înlănţuirea lor este însemnată şi frumoasă. Acela care nu are credinţă pentru a-şi însuşi privilegiul (favoarea), va fi lipsit de putere morală pentru a fi credincios răspunderii. Dumnezeu priveşte casa unui om ca o parte din acest om, iar dacă nu se ţine seama de acest adevăr fie în teorie, fie în practică, paguba va fi mare şi mărturia compromisă.

Şi acum se pune o întrebare pentru cugetul unui părinte creştin: Mă bizuiesc eu pe Dumnezeu pentru casa mea şi o cârmuiesc eu pentru Dumnezeu? Iată o întrebare însemnată! Mă tem însă că foarte puţini îşi vor da seama de însemnătatea şi seriozitatea ei. Poate cititorul va fi gata să ceară şi alte dovezi din Scriptură, cu privire la dreptul nostru de a ne bizui pe Dumnezeu în privinţa caselor noastre. Voi continua să aduc alte locuri din Scriptură.

Iată unul luat din istoria lui Iacov: „Şi Dumnezeu a zis lui Iacov: Scoală-te, sui-te la Betel“ (Geneza 35:1 ). S-ar părea că acest cuvânt a fost îndreptat numai către Iacov personal; însă lui nu i-a trecut prin gând să se izoleze de familia lui, nici chiar pentru o clipă, fie că este vorba de un avantaj sau de o răspundere. De aceea este adăugat numaidecât: „Iacov a zis casei lui şi tuturor care erau cu el: Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel!“ (Geneza 35:2-3 ). Vedem aici cum o chemare către Iacov a adus o mare răspundere asupra întregii lui case. Iacov a fost chemat să se suie la Casa lui Dumnezeu şi numaidecât se înfăţişează înaintea cugetului său întrebarea: „Oare casa mea se află într-o stare vrednică pentru a răspunde unei astfel de chemări?“

Ajungem acum la cele dintâi capitole ale cărţii Exodului, unde găsim că una din cele patru obiecţiuni ale lui Faraon, ca să nu-l lase pe Israel să plece era tocmai cu privire la copii. „Au întors pe Moise şi pe Aaron. «Duceţi-vă», le-a zis el, «şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei care vor merge?» Şi Moise a răspuns: «Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi cu fiicele noastre, cu turmele şi cirezile noastre; căci avem o sărbătoare a Domnului»“ (Exod 10:8-9 ). Motivul pentru care trebuia să ia şi pe cei mici şi pe cei bătrâni era „căci avem o sărbătoare a Domnului.“ Firea ar putea să zică: „Dar ce pot pricepe acei copii mici despre o astfel de sărbătoare? Nu vă temeţi că veţi face din ei nişte formalişti?“ Răspunsul lui Moise este simplu şi hotărâtor: „Vom merge … cu fiii şi fiicele noastre … căci avem o sărbătoare a Domnului“.

Părinţilor israeliţi nu le trecea prin gând să caute un lucru pentru ei şi altul pentru copiii lor. Cum ar fi gustat din mana pustiului sau din grâul vechi al pământului făgăduinţei, în timp ce copiii lor s-ar fi hrănit cu ceapa şi usturoiul Egiptului? Cu neputinţă! Nici Moise, nici Aaron n-ar fi încuviinţat o astfel de purtare. Israeliţii simţeau chemarea lui Dumnezeu către ei ca fiind şi o chemare către micuţii lor. De altfel, dacă ei n-ar fi fost pe deplin convinşi de acest lucru, de abia ar fi ieşit din Egipt pe un drum, şi copiii lor i-ar fi atras înapoi pe altul. Satan ştia prea bine că aşa s-ar fi putut întâmpla; de aceea pune în gura lui Faraon această obiecţiune: „Nu, nu; ci duceţi-vă voi, bărbaţii“ (Exod 10:11 ). Iată ce încearcă sau fac mulţi din cei ce se numesc creştini în zilele noastre. Ei spun că au ieşit din Egipt ca să slujească Domnului, iar pe copii îi lasă acolo. Se laudă că ar fi făcut acel „drum de trei zile în pustie“ (Exod 8:27 ), cu alte cuvinte, că ar fi părăsit lumea, că ar fi morţi faţă de ea şi înviaţi împreună cu Hristos la o viaţă nouă, că sunt moştenitori ai slavei cereşti, însă îşi lasă copiii în urmă, în mâinile lui Faraon, sau mai degrabă ale lui satan. Ei au renunţat la lume, pentru ei; însă nu s-au putut lepăda de ea pentru copiii lor. În ziua Domnului, ei se arată ca nişte străini şi călători, cântă cântări creştineşti, spun rugăciuni, învaţă şi întăresc pe alţii, par foarte înaintaţi în viaţa creştinească. Prin traiul lor, parcă au ajuns la hotarele pământului Canaan (în duh le-au şi ajuns); însă vai!, de luni dimineaţă fiecare faptă a lor, fiecare obicei, fiecare dorinţă răstoarnă mărturisirea lor din ajun. Copiii lor sunt crescuţi pentru lume. Scopul îndrumării lor şi felul în care sunt crescuţi, alegerea carierei lor, toate acestea sunt lumeşti în înţelesul cel mai strâns şi mai lămurit al cuvântului. Moise şi Aaron n-ar fi putut încuviinţa o astfel de purtare; şi nici o inimă curată, din punct de vedere moral, nici o minte întreagă n-o poate încuviinţa.

Nu trebuie să am pentru copiii mei un alt principiu, un alt scop de urmărit, o altă perspectivă, decât cele pe care le râvnesc pentru mine; şi n-ar trebui să-i las nici chiar să îşi permită să aibă alte gânduri. Dacă Hristos şi slava cerească îmi sunt mie deajuns, vor fi deajuns şi pentru ei; este nevoie însă, ca dovadă că îmi sunt într-adevăr de ajuns, să nu mai fie nicio îndoială. Caracterul tatălui sau al mamei ar trebui să fie de aşa fel, încât să nu mai încapă nici o umbră de îndoială în privinţa gândului de căpetenie sau scopului sufletului lor.

Dar ce are să creadă copilul meu, dacă îi spun că eu doresc cu înfocare ca el să fie făcut părtaş lui Hristos şi cerului şi în acelaşi timp l-aş creşte pentru lume? Ce va spune el oare? Care din două va avea înrâurire asupra inimii şi vieţii lui – vorbele sau faptele mele? Cugetul să răspundă! Şi acest răspuns să fie cinstit, un răspuns izvorât din cele mai intime profunzimi ale sufletului, un răspuns care să arate, fără îndoială, că întrebarea a fost înţeleasă în ce are ea mai grav şi mai puternic. Cred că a sosit vremea pentru creştini ca ei să caute să lucreze asupra cugetelor lor.

Pentru orice om al rugăciunii, care priveşte cu îngrijorare starea creştinătăţii din ziua de azi este clar că ea se arată bolnavă, tonul a scăzut îngrozitor; într-un cuvânt, trebuie să fie ceva stricat din temelie. În ce priveşte o mărturisire despre Fiul lui Dumnezeu, rar, vai cât de rar mai poate fi vorba! Nouăzeci şi nouă la sută din cei ce se numesc creştini, parcă n-au alt scop mai înalt decât mântuirea lor personală, ca şi când am fi lăsaţi aici ca să fim mântuiţi numai noi şi nu ca nişte oameni mântuiţi să trăim pentru a slăvi pe Domnul Isus. Aş vrea să pun cu toată dragostea, însă şi cu toată străşnicia, întrebarea dacă, măcar în mare parte, această scădere în privinţa mărturisirii noastre pentru Domnul Isus, nu se datoreşte trecerii cu vederea a principiului cuprins în cuvintele: tu şi casa ta. Sunt încredinţat că această scădere stă de-a dreptul în legătură cu ea. Un lucru este sigur, că atracţia lumii, amestecul ei în viaţa noastră şi răul moral s-au furişat printre noi. Şi acest fapt se datorează că micuţii noştri au fost lăsaţi în Egipt. Mulţi, de zece, cincisprezece sau douăzeci de ani, au avut în adunare o poziţie deosebită în ce priveşte mărturia şi slujirea, şi păreau să aibă inima pentru lucrarea Domnului, dar acum ei au dat înapoi jalnic, neavând puterea să ajute pe alţii să stea în picioare. Toate acestea să răsune cu putere părinţilor creştini: luaţi seama să nu lăsaţi pe copiii voştri în Egipt!

Poate este vreo inimă de tată care s-a frânt de durere în urma acestei lipse de credincioşie în cârmuirea casei sale. I-a lăsat pe copii în Egipt, într-un moment rău şi prins de amăgire. Când încearcă acum, poate cu o credinţă adevărată şi cu dragoste, să-i înştiinţeze de pericol, nu întâlneşte decât inimi nepăsătoare şi surde, inimi care se ţin morţiş şi hotărât de acel Egipt în care i-a lăsat slăbiciunea şi uşurinţa sa. Iată un fapt serios a cărui amintire ar putea chinui multe inimi; dar adevărul trebuie să fie spus; dacă el pare zdrobitor unora, poate să fie altora un avertisment de folos.

Trebuie spus, că este o uşurinţă mare în purtarea unor părinţi creştini care încredinţează pe copiii lor în paza unor persoane neîntoarse la Dumnezeu sau chiar unora care, deşi pretind că sunt creştine, nu sunt din toată inima despărţite de lume. Este firesc ca un copil să se uite la acela care-l învaţă şi să fie gata să se ia după el. Şi ce îndemn poate comunica unui copil, cel care este însărcinat să-l înveţe? Încotro să-l călăuzească decât unde a ajuns el însuşi? Ce principii va sădi el în sufletul copilului decât cele care-l cârmuiesc pe el spiritul şi alcătuiesc temelia caracterului său? Ei bine, dacă văd un om cârmuit de temeiuri lumeşti, dacă se vede lămurit din toată purtarea şi firea lui că el este neîntors la Dumnezeu îi vom încredinţa oare creşterea sau învăţătura copiilor, formarea caracterului lor? Ar fi culmea nesocotinţei. Aceeaşi regulă se potriveşte şi pentru citirea cărţilor. O carte este negreşit un învăţător care, deşi în linişte, nu are mai puţină influenţă asupra spiritului, a inimii şi a caracterului.

Revin la dovezile luate din Scriptură cu privire la casa celui credincios. În cartea Numeri, copiii ne sunt aduşi iarăşi înainte. Am văzut mai înainte că un credincios care este în legătură cu Dumnezeu nu poate avea intenţia de a-şi lăsa copii în Egipt. Trebuie ca ei să iasă de acolo cu orice preţ; dar nu se mărgineşte numai la atâta credinţa sau necredincioşia părinţilor credincioşi. Trebuie să contăm pe Dumnezeu nu numai ca să-i facă să iasă din Egipt, dar să-i şi aducă în Canaan. În privinţa aceasta Israel n-a izbutit. După întoarcerea iscoadelor din Canaan, poporul auzind spusele lor descurajatoare, a izbucnit în aceste cuvinte pline de tristeţe: „Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar soţiile noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?“ (Numeri 14:3 ). Grozavă stare de suflet, care deşi era în ei, realiza această ameninţare plină de şiretenie şi răutăcioasă a lui Faraon: „Cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe fiii voştri! Luaţi seama, căci răul este înaintea voastră“ (Exod 10:10 ).

Necredinţa dă dreptate totdeauna lui satan şi-l face pe Dumnezeu mincinos, pe când credinţa dă dreptate lui Dumnezeu şi face mincinos pe satan. Şi după cum rămâne neclintit adevărul că ni se face după credinţa noastră, tot atât de adevărat este că necredinţa seceră ce a semănat. La fel s-a întâmplat cu poporul Israel din pricină că n-a fost credincios: „«Aşa cum Eu sunt viu», zice Domnul, «vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Şi toţi aceia dintre voi care aţi fost număraţi… Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, pe ei îi voi face să intre în ea şi ei vor cunoaşte ţara pe care voi aţi nesocotit-o. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta»“ (Numeri 14:28-32 ). Pe copilaşii lor îi socoteau ca nefiind sub stăpânirea Sfântului lui Israel. Greu păcat, a cărui amintire ne-a fost păstrată pentru învăţătură.

Cât de des inima părinţilor creştini stă la îndoială şi cercetează cum să se poarte cu copiii lor în loc să-i privească la fel cum îi priveşte Dumnezeu! Ei ar putea zice: „Creştini nu-i putem face pe copiii noştri.“ Nu este vorba de asta. Nu suntem chemaţi să facem ceva din ei. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi numai a Lui; însă, dacă El zice: „Aduceţi copilaşii voştri cu voi“, să nu-L ascultăm oare? Cineva ar putea spune: „N-aş vrea să fac din băiatul meu un formalist şi n-aş putea face din el un adevărat creştin“. Însă dacă Dumnezeu în harul Său nemărginit îmi spune: „Privesc casa ta ca o parte din tine însuţi şi când te binecuvântez pe tine, o binecuvântez şi pe ea“, trebuie oare să înlătur această binecuvântare sub cuvântul temerii de formalism sau a neputinţei mele de a comunica adevărul? Dumnezeu să ne ferească de o astfel de greşeală! Să ne bucurăm mai degrabă cu mulţumiri de laudă că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o binecuvântare atât de îmbelşugată, care se întinde nu numai asupra noastră, ci şi asupra tuturor ai noştri şi pentru că această binecuvântare ne-a fost dată prin har s-o luăm prin credinţă şi să facem parte din ea şi familiilor noastre.

Mulţi se mângâie cu siguranţa lor că într-o zi sau alta, copiii lor vor fi întorşi la Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă să-i pui chiar de pe acum pe terenul lui Dumnezeu? Dacă suntem încredinţaţi că ei sunt copii ai Lui, de ce nu ne purtăm potrivit cu această siguranţă? Dacă aşteptăm să vedem în ei anumite dovezi de întoarcere a lor la Dumnezeu este lămurit că ne mai uităm şi la altceva pe lângă făgăduinţa lui Dumnezeu. Creştinul trebuie de pe acum să privească pe copilul său ca aparţinând lui Hristos. Şi el trebuie să-l crească ţinând seama de acest lucru privind spre Dumnezeu în deplina siguranţă a rezultatului. Dacă înainte de a lucra astfel mă aştept să văd roade, asta nu este credinţă. Şi în acest timp, copiii mei ar putea să hoinărească, pentru a spune astfel, departe de căile Domnului neaducând decât ocară asupra Numelui Său şi asupra Evangheliei. Îmi va fi deajuns atunci să spun: „Ei se vor întoarce la Dumnezeu mai târziu“? NU, copiii mei trebuie să fie de pe acum o mărturie pentru Dumnezeu; şi ei nu pot fi, decât în măsura în care eu aleg pentru ei terenul lui Dumnezeu şi umblu cu El în ceea ce îi priveşte pe ei.

Să ne amintim că mijlocul de a dovedi că ştim să ne bucurăm de o binecuvântare este de a fi credincioşi răspunderii pe care ea o aduce. A spune că mă bazez pe Dumnezeu că El îi va aduce pe copiii mei în Canaan şi în acelaşi timp să-i cresc pentru Egipt este o amăgire primejdioasă. Purtarea mea arată că mărturisirea mea este o minciună şi nu trebuie să mă mir dacă Dumnezeu, în căile Sale drepte, mă lasă să gust roadele amare ale faptelor mele.

Purtarea este cea mai bună dovadă a realităţii convingerilor noastre; şi aici, ca totdeauna, Cuvântul Domnului este sfânt şi adevărat: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu“ (Ioan 7:16-17 ). Adeseori dorim să cunoaştem învăţătura înainte de a face voia lui Dumnezeu, şi urmarea este că suntem lăsaţi în cea mai adâncă neştiinţă. A face voia lui Dumnezeu cu privire la copiii noştri înseamnă a-i privi cum îi priveşte Dumnezeu: ca o parte din noi înşine şi, prin urmare, a-i creşte aşa. Nu este vorba să sperăm că, la urma urmei, vor dovedi că sunt copiii ai lui Dumnezeu, ci să-i privim ca aflându-se sub binecuvântarea Lui, şi potrivit acestui principiu să ne purtăm faţă de ei în toate privinţele.

S-ar crede, după purtarea şi felul de a gândi al multor părinţi că privesc pe copiii lor ca pe nişte păgâni, care deocamdată n-ar avea niciun interes în Hristos, nicio legătură cu Dumnezeu. Desigur, asta înseamnă a face foarte puţin caz de pecetea divină. Nu este vorba aici nici de mult dezbătuta întrebare a botezului. Nu, ci este vorba doar de puterea şi întinderea acestui cuvânt plin de har: tu şi casa ta – cuvânt a cărui frumuseţe ni se va arăta tot mai mult pe măsură ce vom înainta în această scriere.

În Numeri 16:26-27 găsim pe copii socotiţi ca nedespărţiţi, uniţi cu părinţii lor şi aceasta într-o împrejurare din cele mai triste. Moise „a vorbit adunării şi a zis: «Depărtaţi-vă de corturile acestor bărbaţi răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriţi în toate păcatele lor.» Ei s-au depărtat din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram. Şi Datan şi Abiram au ieşit afară şi au stat la uşa corturilor lor, cu soţiile, copiii şi pruncii lor. Toţi aceşti copii s-au pogorât de vii în locuinţa morţilor şi au fost înghiţiţi de ea, nu fiindcă ei personal s-ar fi unit la răzvrătire, ci din pricină că erau una cu părinţii lor răzvrătiţi.

Fie în binecuvântare, fie în judecată, Dumnezeu socoteşte pe copii ca fiind una cu părinţii lor. Am putea să întrebăm: de ce? Şi Dumnezeu răspunde în Exod 34:6-7 : „Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: «Domnul, Domnul Dumnezeu este plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr; El care Îşi ţine îndurarea până în mii de generaţii, iartă fărădelegea, răzvrătirea, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii fiilor lor până la a treia şi a patra generaţie». Unii pot găsi o nepotrivire între acest citat şi cel din Ezechiel 18:20 , unde este scris: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el“. În acest verset, tatăl şi fiul sunt socotiţi fiecare personal şi sunt judecaţi după starea morală a fiecăruia dintre ei. Aici este vorba de ceva cu totul personal.

În cartea Deuteronom, din scoarţă în scoarţă, Dumnezeu învaţă pe israeliţi să pună poruncile, orânduirile, judecăţile şi învăţăturile Legii înaintea copiilor lor şi aceşti copilaşi ne sunt înfăţişaţi ca punând întrebări despre natura şi scopul feluritelor orânduiri şi aşezări.

Să venim acum la această frumoasă declaraţie a lui Iosua: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi … Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24:15 ). Luaţi seama că el nu zice numai eu, ci: „eu şi casa mea!“ El înţelegea că nu era de ajuns ca el, Iosua, să fie curat personal de orice atingere cu necurăţiile şi urâciunile idoleşti; el simţea, în plus, că trebuie să vegheze asupra purtării celor din casa sa. Deşi Iosua nu se închina el însuşi la idoli, n-ar fi fost el oare vinovat dacă toţi sau vreunul din cei din casa lui ar fi slujit idolilor? Mai mult, mărturia pentru adevăr ar fi fost stricată tot atât prin închinarea la idoli a casei lui Iosua ca şi prin închinarea lui însuşi. Şi judecata ar fi venit negreşit.

Este foarte însemnat să înţelegem acest lucru. Începutul cărţii întâi a lui Samuel ne arată aceasta într-un chip înfricoşător: „Atunci Domnul i-a zis lui Samuel: «Iată, voi face în Israel un lucru care va asurzi amândouă urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am spus împotriva casei lui; voi începe şi voi termina. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din cauza  fărădelegii de care are cunoştinţă, din cauză că fiii lui au adus un blestem peste ei înşişi, fără ca el să-i fi mustrat»“ (1. Samuel 3:11-13 ).

Solemn exemplu! Oricare ar fi caracterul personal al slujitorului Său, Domnul nu-l va privi ca nevinovat dacă nu cârmuieşte cum trebuie pe cei din casa lui. Eli ar fi trebuit să oprească pe fiii săi de la fărădelegi. Era dreptul lui, ca şi al nostru, să se poată bizui pe puterea lui Dumnezeu, ca să înfrângă, în casa sa orice ar fi vătămător mărturiei pe care o datora lui Dumnezeu. Dar el n-a lucrat aşa şi nu a ştiut să se folosească de această putere pentru a birui răul din ai săi. Sfârşitul lui Eli a fost grozav: şi-a frânt gâtul de durere după casa Domnului fiindcă nu-şi rupsese inima după casa lui însăşi. Dacă în privinţa copiilor s-ar fi bizuit pe Dumnezeu şi ar fi lucrat împreună cu El pentru a pedepsi pe fiii săi vinovaţi potrivit răspunderii pe care o avea, casa lui Dumnezeu n-ar fi fost pângărită şi chivotul lui Dumnezeu nu ar fi fost luat. Într-un cuvânt, dacă Eli ar fi privit familia ca o parte din el însuşi şi ar fi făcut din ea ceea ce trebuie să fie, n-ar fi atras asupra sa judecata aspră a Aceluia al cărui principiu este să nu desparţi niciodată aceste cuvinte: tu şi casa ta!

Dar de atunci câţi părinţi n-au călcat pe urmele lui Eli! Printr-o părere cu totul greşită despre firea şi felul de a fi al legăturii părinteşti, ei au îngăduit ca tocmai copiii lor din mica lor pruncie până la maturitate să-şi facă neîmpiedicaţi voia lor. Lipsiţi de credinţa de a-i pune pe un teren dumnezeiesc, aceşti părinţi au fost lipsiţi şi de puterea morală de a-i aşeza pe un teren omenesc pentru a face din ei nişte copii respectuoşi şi ascultători; şi urmarea este priveliştea cea mai tristă de nesupunere, de fărădelegi şi obrăznicii. Cel mai înalt scop pe care trebuie să şi-l pună slujitorul lui Dumnezeu în cârmuirea casei sale este ca acolo să fie dată mărturie slavei Aceluia din a cărui Casă face parte el însuşi. Iată adevăratul principiu care trebuie să lucreze mai ales în inima şi purtarea unui tată creştin. Şi nu pentru ca copiii lui să-i dea mai puţine necazuri şi mai multă linişte trebuie el să-i ţină în rânduială, ci pentru că slava lui Dumnezeu este interesată de buna rânduială a celor ce fac parte din casa lui Dumnezeu.

Dar poate va zice cineva că tot ce am spus până acum despre această problemă fie în principiu, fie în dovezi nu arată altceva decât atmosfera Vechiului Testament de unde le-am luat. Cineva va putea spune că acum Dumnezeu lucrează faţă de noi după rânduiala alegerii şi a harului, care se îndreaptă către fiecare în parte fără să aibă în vedere vreo legătură familială, încât se poate ca un credincios foarte devotat şi care umblă după lucrurile de sus să fie cap al unei familii necredincioase, în neorânduială şi lumească. La aceasta răspundem că principiile cârmuirii morale a lui Dumnezeu sunt veşnice şi trebuie să-şi aibă aplicarea în toate veacurile. Dumnezeu nu poate învăţa într-o vreme că un om şi casa lui sunt una şi că tatăl trebuie s-o cârmuiască aşa cum se cuvine, iar în altă vreme să spună că tatăl şi familia lui nu sunt una şi că tatăl este slobod să-şi cârmuiască familia aşa cum i se pare lui că ar fi bine. Aşa ceva este cu neputinţă.

Îngăduirea sau neîngăduirea lui Dumnezeu cu privire la cutare sau cutare lucru reiese din ceea ce este El Însuşi; şi după cum Dumnezeu Îşi cârmuieşte Casa potrivit cu ce este El Însuşi, porunceşte slujitorilor Săi să-şi cârmuiască şi ei casele după acelaşi principiu. În perioada harului s-a înlăturat oare această ordine morală? NU, ci dimpotrivă i s-a mai adăugat noi trăsături. Dacă casa unui iudeu era privită ca o parte din el însuşi, aceea a unui creştin va fi oare mai puţin? Hotărât că nu! Ar însemna să se facă o tristă greşeală şi o prea greşită înţelegere a cerescului cuvânt „har“, ca să ne îndreptăţim neorânduiala şi demoralizarea ce domnesc în zilele noastre, în casele noastre, în casele unui număr mare de creştini. Să facă oare harul pe un creştin să lase copiii să-şi facă de cap? Harul să-l facă să-i lase să se dedea la tot felul de nazuri, la toate poftele, la toate pornirile rele ale unei firi ticăloase? Feriţi-vă să numiţi acest lucru cu numele de „har“, ca nu cumva să ajungeţi să pierdeţi înţelegerea adevăratei însemnări a acestui cuvânt şi să nu ajungeţi să vă închipuiţi că harul este pricina atâtor rele! Spuneţi mai degrabă acestor vederi pe nume – o batjocorire a harului, o tăgăduire a lui Dumnezeu, nu numai ca Cel ce Îşi cârmuieşte Casa, ci şi ca Cel ce este Conducătorul moral al universului; o contrazicere vădită a tuturor învăţăturilor inspirate în privinţa acestui subiect însemnat.

Dar să lăsăm Vechiul Testament şi să vedem în Noul Testament dacă găsim şi în această parte a Scripturii, destule dovezi în sprijinul gândurilor noastre. În această mare împărţire a cărţii Sale, Duhul Sfânt desparte oare familia de un om în ce priveşte privilegiile şi răspunderile pe care le arată Vechiul Testament? Ne vom încredinţa uşor că n-o face în nici un chip. Iată dovezi:

Când Domnul Isus a trimis pe apostolii Săi, le-a zis: „În orice oraş sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca. La intrarea voastră în casă, salutaţi-l; şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi“ (Matei 10:11-13 ). Apoi Isus a zis lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este un fiu al lui Avraam; pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut“ (Luca 19:9-10 ). La fel în cazul lui Corneliu: „Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta“ (Fapte 11:13-14 ).

Tot astfel i se spune temnicerului din Filipi: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta“ (Fapte 16:31 ). Apoi găsim şi urmarea practică: „După ce i-a dus în casă, le-a pus masa şi s-au bucurat cu toată casa lui că a crezut în DumnezeuÎn acelaşi capitol (Fapte 16:15 ), Lidia zice apostolului: „Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea.

Apostolul dorea ca Domnul să-şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor. De ce? Din pricină că această casă s-a purtat bine cu apostolul? Nu, ci fiindcă Onisifor „de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu“ zice apostolul (2. Timotei 1:16 ).

Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină… să-şi conducă bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere, cu toată seriozitatea. Căci dacă cineva nu ştie să-şi conducă bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1. Timotei 3:2, 4-5 ).

În toate aceste locuri din Scriptură se vede acelaşi adevăr: de câte ori cercetează Dumnezeu pe om, dându-i binecuvântări şi răspunderi, El cercetează totodată şi casa lui. Putem răsfoi întreaga Scriptură şi pretutindeni vom găsi întărit acelaşi principiu. Este vrednic de Dumnezeu să ne descopere acest lucru. Însă, vai! fraţilor, preaiubiţi de Domnul, de câte ori ne-am arătat necredincioşi faţă de acest adevăr şi câte lovituri a primit mărturia Fiului lui Dumnezeu în aceste timpuri din urmă prin lipsurile noastre în această privinţă şi în atâtea altele!… Răul s-a arătat, este adevărat, sub diverse forme: mândrie, îngâmfare, iubire de lume, spirit firesc, motive foarte amestecate, desfăşurarea nenorocită a unei energii curat fireşti sau intelectuale, folosirea preţiosului Cuvânt al lui Dumnezeu ca un piedestal pe care ne înălţăm pe noi înşine, pretenţii urâte după o poziţie înaltă în biserică sau în lume, râvnirea darurilor, propovăduirea unor principii ale căror tăişuri nu le-a simţit niciodată cugetul nostru, punerea înaintea altora a unei cumpene în care nu ne-am cântărit noi înşine în prezenţa lui Dumnezeu, starea jalnică a unui cuget care, dacă ar fi fost cum ar fi trebuit, ne-ar fi adus să descoperim nepotrivirea dintre ceea ce spunem şi ceea ce facem.

În toate acestea, ca şi în multe altele, a fost o cădere adâncă şi cu efecte simţite, cădere care a întristat pe Duhul Sfânt prin care am fost pecetluiţi. Căderea a adus ruşine sfântului nume pe care îl purtăm. Gândul acestei căderi ar trebui să ne facă să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă, să ne crape obrazul de ruşine, să ne smerim şi să mărturisim păcatul nu numai o clipă, o zi, sau o săptămână, ci până în clipa când Însuşi Dumnezeu ne va ridica iarăşi.

Avem uneori strângeri pentru rugăciune şi smerire, dar abia ne sculăm de pe genunchi şi prin grozava uşurinţă a spiritului şi purtării noastre, dovedim cât de puţin am judecat cu adevărat starea noastră înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta cum ar putea fi lovită rădăcina atât de adâncă şi atât de întinsă a bolii inimilor noastre? Plugul adevărului dumnezeiesc trebuie să tragă brazde adânci în cugetul nostru pentru ca sămânţa adevărului de sus să nu fie semănată în zadar. Unealta de care Se serveşte Dumnezeu pentru a ara şi a semăna în acelaşi timp este adevărul. Deci, trebuie să aducem sub influenţa lui o „inimă cinstită şi bună“ (Luca 8:15 ), o conştiinţă delicată şi un spirit drept. Şi dacă adevărul lucrează astfel în noi, ce va descoperi el oare? Care este starea noastră? Ce suntem noi în mijlocul acestei lumi în care Mântuitorul nostru Isus Hristos ne-a poruncit să lucrăm până va veni El?

Din ce pricină strângerile noastre de zidire duhovnicească şi cele de rugăciune sunt deseori fără putere? Cu toate acestea făgăduinţa Domnului este totuşi mereu adevărată: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18:20 ). Oriunde este înfăptuită starea de faţă a Domnului Isus trebuie să fie şi putere şi binecuvântare. Dar El nu ne face să simţim prezenţa Sa decât în măsura în care inimile noastre sunt îndreptate spre El ca scopul principal al strângerii noastre. Dacă vrem să vedem altă ţintă decât pe El Însuşi, nu mai putem spune că suntem adunaţi în Numele Lui şi, drept urmare, starea Sa de faţă nu va fi înfăptuită. Cât de mulţi sunt creştinii care iau parte la strângeri fără ca prima lor ţintă să fie Domnul Isus! Unii vin acolo pentru a asculta predici ca să fie zidiţi. Zidirea este aceea care-i adună, nu Domnul Isus. Cineva poate să fie mult mişcat acolo, să aibă năzuinţe sfinte, multe sentimente religioase, un mare interes intelectual ocupându-se cu slova Scripturii sau cu unele puncte de adevăr, însă toate acestea pot fi fără cea mai mică îndeplinire a sfintei şi slăvitei stări de faţă a Domnului Isus după promisiunea din Matei 18:20 . Alţii vin la strângeri cu inima plină de ceea ce au să spună sau să facă acolo. Au vreun capitol de citit, o cântare, unele gânduri de arătat, sau au de gând să se roage şi pândesc prilejul bun pentru a ieşi înainte. Este lămurit că nu Isus Hristos este ţinta de căpetenie a acestor creştini, ci numai eul cu sărăcăcioasele lui fapte şi nenorocitele lui cuvinte. Aceste persoane fac ca adunarea să fie despuiată de trăsătura ei de sfinţenie, de putere şi de adevărată înălţare; căci din cauza lor, nu Hristos stă în capul adunării, ci firea lor veche, şi aceasta în cele mai de seamă împrejurări. Firea pământească poate fi la locul ei într-un teatru sau la o tribună politică, dar într-o adunare de sfinţi nu are ce căuta.

Nu sunt deloc îndreptăţit să mă prezint înaintea Domnului, într-o strângere laolată a copiilor lui Dumnezeu, cu gândul mai dinainte de a citi cutare şi cutare capitol, de a indica o cântare sau alta, sau cu un discurs pregătit. Eu trebuie să vin în mijlocul fraţilor pentru a mă aşeza în prezenţa lui Dumnezeu şi a mă supune îndrumării Sale suverane. Într-un cuvânt, dacă mă duc acolo în Numele Domnului Isus, El singur va fi ţinta preocupărilor mele şi voi uita orice alt lucru. Dar nu înseamnă că, având pe Domnul Isus ca ţintă, eu n-aş mai putea avea părtăşie frăţească, nici nu aş mai primi zidire. Dimpotrivă, numai atât timp cât Domnul este ca înaintea ochilor mei, eu voi fi cu adevărat în stare să zidesc sau să fiu zidit. Partea cea mai mică este totdeauna cuprinsă în cea mai mare. Dacă Îl am pe Domnul Isus, nu voi fi lipsit de zidire; dar dacă eu caut zidire în locul lui Hristos, dacă fac din ea scopul meu, le pierd pe amândouă.

În afară de asta, câţi creştini vin la strângeri şi nu au nici cugetul curăţit, nici inima judecată, nici firea pământească răstignită! Îşi iau locul în băncile lor, dar ei sunt reci şi sterili, fără rugăciune şi credinţă, fără scop real. Ei vin ca nişte maşini, pentru că acesta este obiceiul lor de a veni, dar ei nu sunt stăpâniţi de o dorinţă sinceră de a întâlni pe Domnul. Pentru ei obiceiul de a se aduna nu este decât o formalitate religioasă şi ei nu sunt pentru ceilalţi decât o piedică în calea binecuvântării.

Vedem deci că multe cauze felurite contribuie să strice izvoarele vieţii şi vigoarea în adunări şi iată de ce mărturia este în general atât de slabă în mijlocul nostru. Numai o lucrare profundă a cugetului ar putea dezvălui în adânc aceste cauze nenorocite. Cât de puţin stăpâneşte în inimile noastre această întrebare: Doamne, sunt eu acela? Este cu totul fără folos să aştepţi o binecuvântare durabilă sau o adevărată restabilire atât timp cât nu vom fi în mod serios aduşi la o adevărată smerenie, la o sinceră judecată de noi înşine. Dacă suntem chemaţi să dăm o mărturie pentru Domnul Isus, trebuie ca această chemare să ne găsească la picioarele Domnului, învăţând acolo ce suntem noi şi ce lipsuri avem. Toţi am păcătuit, toţi am fost necredincioşi mărturiei Fiului lui Dumnezeu, toţi am contribuit într-o măsură oarecare la umilitoarea stare de lucruri care ne înconjoară. Nu este vorba aici de o simplă chestiune de adunare, de o simplă deosebire de judecată cu privire la unele puncte de vedere oricât de importante ar fi. Nu, fraţilor, lumea, firea pământească şi diavolul sunt temelia tristei noastre stări de acum. Toate argumentele, pe care dragostea lui Hristos ni le pot da, se unesc pentru a ne invita să ne judecăm pe noi înşine cu toată seriozitatea în prezenţa lui Dumnezeu. Şi eu sunt convins că dacă această judecată de sine are loc şi pune totul în lumină, se va găsi că una din cele mai mari cauze a atâtor rele, a atâtor slăbiciuni şi a atâtor mari căderi stă în uitarea adevărului pe care ne-o spune această expresie: „tu şi casa ta!

Pentru cei care au ochi să vadă, copiii sunt piatra de încercare a ceea ce sunt părinţii lor; şi casa arată starea morală a capului ei. Nu-mi pot face niciodată o idee exactă de ceea ce este un om, după ce văd sau aud eu despre el într-o biserică. Acolo el poate părea foarte duhovnicesc şi poate învăţa pe alţii lucruri foarte frumoase şi foarte adevărate, dar pentru a şti ceva precis despre persoana lui, lăsaţi-mă să intru în casa lui şi acolo voi putea cunoaşte ce este el. Creştinul poate vorbi ca un înger din cer, dar dacă însăşi casa lui nu este cârmuită după voia lui Dumnezeu, el nu este o mărturie credincioasă a Domnului Isus.

Prin cuvântul „casa“ se înţeleg trei lucruri: casa însăşi, copiii şi servitorii. Acestea trei, luate toate împreună sau unul câte unul, trebuie să poarte pecetea că aparţin lui Dumnezeu. Casa unui om al lui Dumnezeu trebuie să fie cârmuită pentru Dumnezeu, pentru slava Lui şi în Numele Lui. Capul unei case creştine trebuie să fie reprezentantul lui Dumnezeu în casa lui. Fie ca tată sau ca stăpân, el este pentru toţi cei ce sunt sub acoperişul său, cel ce are autoritatea lui Dumnezeu şi lui i se cere să lucreze potrivit luminii şi dezvoltării practice a acestui fapt. După acest principiu trebuie ca el să-şi conducă casa şi să aibă grijă de ea. De aceea şi este scris: „Dar dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi şi mai ales de cei din casa lui, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios“ (1. Timotei 5:8 ). Neglijând locul în care Dumnezeu l-a aşezat, el dovedeşte cât de puţin cunoaşte pe Cel ce este chemat să-L reprezinte, şi, prin urmare, este puţin asemenea Lui. Acest lucru este foarte simplu. Dacă doresc să ştiu ce grijă trebuie să am de cei ce sunt sub răspunderea mea şi cum trebuie să-mi cârmuiesc casa, n-am decât să cercetez mai de aproape felul în care Dumnezeu are grijă de ai Săi şi felul în care El îşi cârmuieşte Casa. Acesta este un fel bun de a învăţa. Nu este vorba acum de a şti dacă persoanele care fac parte din casă sunt sau nu întoarse la Dumnezeu. Ceea ce vreau să sap adânc în cugetul tuturor creştinilor, capi de familie este că tot ce fac ei, de la un capăt la altul al mersului lor, ar trebui să poarte în mod vădit pecetea prezenţei lui Dumnezeu şi autorităţii Sale. Influenţa tatălui familiei ar trebui să fie în aşa fel, încât atunci când el este prezent, fiecare să poată spune sau să gândească: Dumnezeu este de faţă; şi aceasta ar trebui să aibă loc, nu pentru ca cel ce este capul casei să fie lăudat din cauza influenţei sale morale şi a cârmuirii sale plină de dreptate, ci numai pentru ca Dumnezeu să fie slăvit. Numai ceea ce duce la acest scop trebuie să ne satisfacă.

Casa oricărui creştin ar trebui să fie o reprezentare în miniatură a Casei lui Dumnezeu în ce priveşte ordinea morală şi dispoziţia evlavioasă a tuturor. Unii ar putea clătina din cap şi să spună: „Toate acestea sunt foarte frumoase, dar unde le veţi găsi?“ Mă mărginesc să întreb: „Este oare Cuvântul lui Dumnezeu cel ce învaţă şi îndeamnă pe creştin să-şi cârmuiască în felul acesta casa? Dacă aşa este, vai de mine dacă refuz să ascult sau să arăt necredincioşie în ascultare. Orice persoană, al cărui cuget este drept, va recunoaşte că a fost o cădere din cele mai grave în ce priveşte conducerea caselor noastre; dar nimic nu este mai ruşinos decât de a vedea un om luându-şi partea lui liniştit în neorânduiala, în indisciplina care domneşte în casa lui şi mângâindu-se cu gândul că îi este cu neputinţă să atingă regula desăvârşită pe care Dumnezeu i-o propune“.

Tot ce am eu de făcut este să urmez îndrumările Scripturii şi binecuvântarea va veni în mod hotărât mai curând sau mai târziu, căci Dumnezeu nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi. Dar dacă prin necredinţa inimii, mă gândesc că îmi este cu neputinţă să ating binecuvântarea, este sigur că voi fi lipsit de ea. Orice avantaj sau binecuvântare pe care Dumnezeu o pune înaintea noastră cere o energie a credinţei pentru a fi luată. Aşa era Canaanul pentru copiii lui Israel; era înaintea lor, dar ei trebuiau să intre în el, căci Dumnezeu spusese: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau“ (Iosua 1:3 ).

Singurul nostru scop, în orice lucru, trebuie să fie să slăvim pe Cel ce a făcut toate pentru noi. Şi ce este mai mult împotriva acestui scop, decât a vedea casa unuia dintre slujitorii lui Dumnezeu fiind chiar pe dos de cum doreşte Dumnezeu să fie? Cum trebuie să privească Dumnezeu cutare sau cutare lucru, dacă ochiul nostru omenesc este scandalizat de el? Te-ai putea gândi, după ceea ce se vede în cutare sau cutare casă, că creştinii nu au deloc ideea că ar fi cea mai mică legătură între ţinuta casei lor şi mărturia lor. Mulţi vorbesc despre despărţirea de lume, dar casele lor nu arată decât cea mai tristă stare lumească. Ei spun că lumea este răstignită pentru ei şi că ei sunt răstigniţi faţă de lume, şi totuşi amprenta lumii se găseşte peste tot acasă la ei. Fiecare lucru la ei acasă pare destinat să servească poftei ochilor, poftei pământeşti şi mândriei vieţii.

S-ar spune poate că este prea nepoliticos şi copilăresc să vorbeşti de astfel de lucruri. La aceasta voi răspunde că fiicele Sionului ar fi putut tot aşa de bine să spună acest cuvânt despre cuvintele pe care le spune Domnul în Isaia 3:18-23 : „În ziua aceea, Domnul va scoate ornamentele de la glezne şi sorişorii şi lunişoarele, cerceii, brăţările şi vălurile; diademele, lănţişoarele de la picioare şi brâiele, cutiile cu miresme şi amuletele, inelele din degete şi verigile de la nas; hainele de sărbătoare şi cămăşile cele largi, mantiile şi pungile; oglinzile şi cămăşile subţiri, turbanele şi vălurile uşoare.“ Nu înseamnă oare să te cobori la lucruri prea mărunte? Nu este la fel şi la Amos? „Vai de cei care trăiesc fără griji în Sion… se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternuturile lor; mănâncă miei din turmă şi viţei din mijlocul grajdului. Aiurează în sunetul harpei, şi inventează, ca David, instrumente de muzică. Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn şi nu se întristează de prăpădul lui Iosif“ (Amos 6:1-6 ). Duhul lui Dumnezeu poate coborî până la amănunte, când acest lucru este necesar.

Dar, vor spune unii: „Casele noastre trebuie să fie în armonie cu rangul pe care îl ocupăm în societate şi aranjate în consecinţă“. O astfel de obiecţiune nu face decât să arate mai lămurit spiritul lumesc care conduce inima celor ce îndrăznesc să spună astfel de cuvinte. Rangul vostru în societate! Acest teren este, fără nici o contrazicere, lumea. Ce au de-a face cu el nişte oameni care mărturisesc că sunt morţi faţă de lume? A vorbi de „rangul nostru în societate“ înseamnă a tăgădui chiar lucrurile elementare ale creştinismului. Dacă noi avem un rang potrivit lumii, rezultă că trebuie să trăim ca oameni în firea pământească sau ca oameni fireşti şi atunci Legea are stăpânire asupra noastră, „că Legea are autoritate asupra omului atâta timp cât trăieşte el“ (Romani 7:1 ). Acest rang în viaţă devine un lucru serios. Cum îl putem noi obţine sau în ce viaţă se găseşte el? Dacă este în această viaţă, atunci minţim când spunem că noi suntem răstigniţi împreună cu Hristos, îngropaţi şi înviaţi împreună cu Hristos, ieşiţi afară din tabără împreună cu El, că noi nu mai suntem în firea pământească şi că nu mai suntem în această lume care trece. Toate acestea sunt tot atâtea minciuni sclipitoare în gura celor care pretind să aibă de păstrat un rang aici pe pământ.

Iată adevărul în această privinţă. Să lăsăm adevărul să atingă cugetele noastre, pentru ca să-şi aibă influenţa asupra vieţii noastre practice. Care este singura viaţă în care noi avem de păstrat un rang? Este viaţa de înviere a Domnului Isus! Este viaţa în care dragostea răscumpărătoare ne-a dat un rang. Şi desigur, ştim bine că multe lucruri n-au nimic a face cu rangul acestei vieţi. Ce este în armonie cu viaţa cerească pe care Domnul Isus ne-a câştigat-o şi ne-a dat-o este sfinţenia caracterului, curăţia purtării, puterea spirituală, o adâncă smerenie, despărţirea de tot ce ţine direct de lume şi de firea pământească: iată care sunt adevăratele podoabe care se pot armoniza cu rangul nostru ceresc. Cei ce vorbesc despre rangul lor în această viaţă s-au întors deja în Egipt în inimile lor. Ah! mă tem că descrierea din Apocalipsa 18 ne prezintă un tablou foarte exact al sfârşitului multor elemente ale creştinismului găunos şi bolnăvicios al zilelor noastre.

Şi dacă se va spune că creştinismul nu încuviinţează dezordinea şi murdăria în case, voi spune că acest lucru este cu totul adevărat. Cunosc chiar puţine lucruri care să fie mai jalnice şi care să ne dezonoreze mai mult ca murdăria şi dezordinea în casa unui creştin. Astfel de lucruri n-ar trebui niciodată să se întâlnească acolo unde este un om duhovnicesc sau chiar numai cu mintea cumpătată. Acolo unde există astfel de lucruri, puteţi fi siguri că ele sunt urmarea vreunui rău moral. Şi aici Casa lui Dumnezeu ne este în mod special reprezentată ca model. Nu putem zări oare pe poarta acestei Case deviza preţioasă: „Toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială“ (1. Corinteni 14:40 )? Deci toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu şi Casa Lui vor dori să vadă acest principiu aplicat la propria lor locuinţă.

După casa propriu-zisă, ceea ce văd eu prin expresia „tu şi casa ta“ este creşterea copiilor. Aici este o plagă dintre cele mai mari şi mai adânci umilitoare pentru mulţi, pentru că ea arată o cumplită cădere. Starea copiilor tinde, mai mult ca oricare alt lucru, să arate starea morală a părinţilor. Măsura reală a renunţării mele la mine însumi şi la lume se va arăta mereu în felul în care mă port faţă de copiii mei şi în care îi îndrumez. Eu mărturisesc că am renunţat la lume în ceea ce mă priveşte pe mine personal, dar am renunţat eu şi pentru copiii mei? Cineva va spune: „Dar cum aş putea face lucrul acesta? Copiii mei nu sunt întorşi la Dumnezeu şi, prin urmare, ei sunt din lume“. Şi aici se arată adevărata stare morală a inimii celui ce vorbeşte astfel. Nu este oare adevărat că deseori, în astfel de cazuri, un astfel de creştin nu a renunţat el însuşi la lume, iar copiii îi servesc de pretext (motiv) pentru a căpăta vreun lucru de care inima nu s-a putut descotorosi? Copiii săi sunt o parte din el însuşi şi dacă el mărturiseşte că a lăsat lumea pentru sine, dar o caută pentru ei, – ce este asta decât ciudata situaţie a unui om care ar fi jumătate în Egipt şi jumătate în Canaan? Chiar numai dorinţa de a putea fi astfel ar arăta că acest om este de fapt cu inima în Egipt.

Acum fraţilor să ne judecăm pe noi înşine. Îndrumarea copiilor noştri mărturiseşte contra noastră; nu este aceea pe care Duhul Sfânt ar alege-o pentru a-i aduce la Isus Hristos şi ea nu se împacă deloc cu sfântul nazireat la care suntem chemaţi. Dacă eu îi cresc pentru lume mai degrabă decât pentru mărturia lui Hristos, aceasta dovedeşte că nu El este partea pe care sufletul meu a ales-o ca deplină satisfacere pentru mine şi pe care s-o preţuiesc mai mult decât orice. Căci, în sfârşit ce voi socoti ca satisfăcător pentru mine, voi socoti satisfăcător şi pentru copiii mei, care sunt una cu mine. Şi aş putea fi atât de fără minte încât să-i cresc pentru această lume şi pentru satan care este stăpânitorul ei? Voi ajuta eu şi voi dezvolta în ei sentimentele firii pământeşti pe care eu le mărturisesc că au murit în mine? Aceasta ar fi o greşeală de judecată foarte periculoasă. Dacă eu las de bună voie pe copii în Egipt este din cauză că eu însumi sunt acolo. Dacă îi las de bună voie să se bucure de Babilon este din cauză că eu însumi încă iubesc înşelătoarele lui plăceri. Copiii mei dacă aparţin cu voia mea unui sistem religios stricat, lumesc, este din cauză că în principiu eu însumi îi aparţin.

Tu şi casa ta“ sunt UNA; Dumnezeu a făcut din ele un întreg pe care nu-l pot despărţi; şi ce a unit El, omul să nu despartă. Acesta este un adevăr solemn şi pătrunzător în lumina căruia putem vedea clar răul care este în a face sau a lăsa să urmeze copiii noştri o cale despre care spunem că i-am întors spatele pentru totdeauna, ca unii care credem cu tărie că ea sfârşeşte în focul iadului. Noi mărturisim că socotim ca fumul şi ca fiind păgubitoare onoarea, bogăţiile, plăcerile lumii; totuşi, chiar aceste lucruri pe care le-am declarat ca nefiind decât piedici în alergarea noastră creştină pe care le-am înlăturat pentru noi înşine, le recomandăm copiilor noştri ca fiind foarte necesare progresului lor. Lucrând astfel uităm cu totul că ceea ce este piedică pentru noi, nu poate deloc să fie ajutor pentru copiii noştri dacă vrem ca ei să atingă acelaşi scop ca noi. Ar fi mai sincer să ridicăm masca propriei noastre stări lumeşti şi să mărturisim deschis că n-am părăsit deloc lumea cum nimic n-o dovedeşte mai bine decât starea copiilor noştri.

Prin starea familiilor credincioşilor, judecata dreaptă a lui Dumnezeu arată care este starea mărturiei printre noi. Este bine cunoscut că într-un număr mare de cazuri, copiii creştinilor sunt cei mai nedisciplinaţi şi cei mai nelegiuiţi din jurul lor. Aşa ar trebui să fie? Ar putea Dumnezeu vedea ca plăcută mărturia părinţilor unor astfel de copii? Aceşti copii ar fi ei aşa de nedisciplinaţi dacă părinţii lor s-ar fi purtat cu credincioşie înaintea lui Dumnezeu în ce priveşte casele lor? La toate aceste întrebări ar trebui să răspundem, cu tărie: NU. Dacă cel puţin părinţii creştini ar fi reţinut cu tărie în cugetele lor acest principiu: „tu şi casa ta“, ei ar fi înţeles că se puteau baza pe Dumnezeu şi puteau striga către El atât pentru mărturia casei lor, cât şi pentru mărturia lor proprie, care – în realitate – nu pot să fie despărţite orice s-ar face şi orice s-ar spune.

Cu toate acestea, poţi auzi: „Cutare este un frate foarte evlavios, foarte devotat; ce pagubă că copiii lui sunt atât de indisciplinaţi, iar casa lui prezintă un trist amestec de dezordine şi încurcătură!“ Întreb: De ce preţ este mărturia unui astfel de om înaintea lui Dumnezeu? De nici un folos, în adevăr. El poate să fie mântuit, dar mântuirea este tot ce avem de dorit? Nu este oare nici o mărturie de dat? Şi dacă este una, care este ea? Şi unde trebuie dată? Trebuie încredinţată băncilor unei săli în care ne strângem sau trebuie să se vadă şi în casele noastre? Inima să răspundă!

Se va spune poate: „Copiii noştri au nevoie de unele bucurii ale lumii şi noi nu le putem refuza; nu poţi să pui capete bătrâne pe umeri tineri.“ La aceasta voi răspunde că şi inimile noastre cer adeseori lucruri lumeşti; şi atunci întreb: să le dăm? Categoric nu. Ei bine, să nu le oferim nici copiilor noştri. Dacă văd pe copiii mei suspinând după lume, trebuie imediat să mă judec şi să mă smeresc înaintea lui Dumnezeu, să strig către El să le ia aceste gânduri lumeşti pentru ca mărturia să nu aibă de suferit din această cauză. Îmi este cu neputinţă să nu cred că dacă inima părinţilor este din centru până la margini curăţită de lume, de principiile ei şi de poftele ei aceasta va avea asupra întregii case o influenţă puternică. Tocmai aceasta face ca problema noastră să fie atât de însemnată şi de practică. Casa mea este o arătare exactă a adevăratei stări morale? Cred că învăţătura Scripturii afirmă acest lucru. Acest adevăr face subiectul nostru deosebit de serios. Cum mă port eu în calitate de cap al familiei? Este evident tuturor, prin purtarea mea, că ţinta mea supremă şi unică este HRISTOS şi că eu nu mai sunt dispus să-mi cresc copiii pentru lume sau să doresc lumea pentru ei, deschizând înaintea lor porţile iadului? S-ar părea, probabil, că încerc prea departe să caut cauzele unui rău atât de obişnuit în zilele noastre; dar în ce mă priveşte, gândesc că este datoria noastră să urmărim această cercetare până la ultimele ei limite.

De unde vin în multe cazuri această nepăsare şi dezgust pentru Scriptură şi pentru strângerile laolaltă ale creştinilor, această înclinare de a batjocori lucrurile sfinte, acest spirit de necredinţă, care se arată atât de înfiorător la copiii celor ce se numesc creştini? Ar îndrăzni cineva să spună că aceasta nu este greşeala părinţilor? Nu se poate atribui, în partea cealaltă, în mare parte trista diferenţă care există între principiile mărturisite şi purtarea pe care au avut-o părinţii? Da, eu aşa cred. Copiii sunt foarte buni observatori şi ei descoperă în curând ce sunt într-adevăr părinţii lor. Ei îşi trag concluzia nu atât din rugăciunile şi cuvintele părinţilor lor, ci într-un mod mai rapid şi mai exact din faptele acestora ale căror principii şi motive ei le judecă foarte uşor. De aceea, chiar atunci când părinţii îi învaţă că lumea şi căile lumii sunt rele şi se roagă ca toţi membrii familiei lor să cunoască şi să slujească Domnului, totuşi dacă îi cresc pentru lume căutând cu grijă să-i statornicească bine aici şi se felicită când ei reuşesc să facă acest lucru, celelalte învăţături şi toate rugăciunile lor sunt fără putere.

Lumea este un loc bun vor gândi ei, căci părinţii mei se mulţumesc cu succesele mele în această lume pe care le privesc ca o favoare dată de Dumnezeu. Tot ce spun ei când pretind că sunt morţi şi înviaţi împreună cu Hristos, când declară că lumea este judecată şi că ei sunt străini şi călători în ea – toate acestea trebuie privite ca ceva de neînţeles şi aşa-zişii creştini trebuie priviţi ca nişte înşelători. Cine se poate îndoi că astfel de gânduri n-au avut ocazia să se ridice în inima multor părinţi care se numesc creştini! Harul lui Dumnezeu, fără îndoială, este suveran şi poate triumfa cu toate nehotărârile şi necredincioşiile noastre. Dar să ne gândim la mărturia noastră şi să veghem ca într-adevăr casele noastre să fie conduse de Dumnezeu şi nu de cel rău.

Poate va spune cineva: „Ce vor face copiii noştri? Nu trebuie să-i punem într-o situaţie în care să-şi poată câştiga pâinea?“ Fără îndoială. Dumnezeu ne-a destinat la muncă. Chiar faptul că ne-a dat două mâini, dovedeşte că noi nu trebuie să fim leneşi. În scopul de a da fiului meu mijlocul de a lucra, eu nu văd nevoia de a-l trimite într-o lume (împrejurare) de care m-am despărţit. Dumnezeu Cel Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului avea un Fiu, singurul Lui Fiu, moştenitor al tuturor lucrurilor, prin care a făcut şi lumile, şi când a trimis pe Fiul Său în lume nu I-a dat o profesiune savantă. El era cunoscut ca tâmplarul. Aceasta oare nu ne spune nimic, nu ne învaţă nimic? Acum, Domnul Isus S-a înălţat la cer şi Şi-a luat locul la dreapta lui Dumnezeu. Astfel înviat, El este Căpetenia noastră, Reprezentantul şi Modelul nostru. El ne-a lăsat o pildă ca să umblăm pe urmele Lui. Îl urmăm căutând să-i facem pe copiii noştri să strălucească într-o lume care a răstignit pe Domnul Isus? Desigur că nu; facem mai degrabă dimpotrivă şi rezultatul va fi în consecinţă, căci este scris: „Nu vă înşelaţi: «Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera»“ (Galateni 6:7 ). Dacă în ce priveşte copiii noştri, semănăm pentru firea pământească şi pentru lume putem şti ce vom secera.

Dar nu numai cu privire la obiectul educaţiei copiilor noştri am greşit şi am stricat mărturia, dar am păcătuit mult de asemenea, neţinându-i în general, în supunere faţă de autoritatea părintească. În această privinţă sunt lipsuri mari la părinţii creştini. Spiritul veacului de acum este un spirit de independenţă şi de nesubordonare (să nu depindă de nimeni). Neascultarea de părinţi este una din trăsăturile de lepădare de credinţă din zilele din urmă (2. Timotei 3:2 ) şi noi, personal, am ajutat la dezvoltarea ei printr-o aplicare cu totul nepotrivită a principiului harului neţinând seama că situaţia de tată şi de mamă cuprind şi un principiu de autoritate executată în dreptate, fără de care casele noastre vor prezenta tristul aspect al încurcăturii, al dezordinei şi al indisciplinei. O voinţă nesfinţită nu este o lucrare a harului. Noi ne întristăm că nu avem o viaţă supusă, dar în acelaşi timp lucrăm la întărirea voinţei copiilor noştri!

Este totdeauna, în ochii mei, o dovadă de slăbiciune în practicarea autorităţii părinteşti, ca şi de necunoaştere a felului în care slujitorul lui Dumnezeu trebuie să-şi cârmuiască casa, când auzi un tată zicând copilului său: Vrei să faci cutare sau cutare lucru? Această întrebare, care ţi se pare la locul ei, te face să creşti şi să întăreşti tocmai ceea ce trebuie să împiedici, adică voinţa proprie a copilului. Astfel, spuneţi-i ce trebuie să facă şi nu-i îngăduiţi niciodată să pună la îndoială autoritatea voastră. Voinţa unui tată trebuie considerată ca supremă pentru copilul său, căci tatăl ţine pentru el locul lui Dumnezeu. Toată puterea este a lui Dumnezeu şi El a dat-o slujitorului Său, fie ca tată, fie ca stăpân. Deci, dacă copilul sau servitorul se împotriveşte acestei puteri, se împotriveşte lui Dumnezeu.

Şi voi taţilor, nu provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplină şi în învăţătura Domnului“ (Efeseni 6:4 ). Este un mare pericol de a enerva copiii noştri sau a le provoca mânia printr-o severitate prea mare şi printr-un mod de purtare la voia întâmplării. Suntem mereu înclinaţi să formăm şi să modelăm pe copiii noştri după propriile noastre gusturi şi după vederile noastre particulare, mai degrabă decât „să-i hrănim cu învăţătura şi disciplina Domnului“, adică după felul în care Domnul Însuşi îşi mustră şi îndeamnă pe copiii Săi. Aceasta este o greşeală gravă, care nu poate aduce decât încurcătură şi dezamăgire. Nu avem nimic de câştigat privitor la mărturia  pentru Hristos, modelând şi formând firea veche sub formele cele mai alese. În afară de asta, cultura şi învăţătura firii pământeşti nu cer deloc credinţă pentru a-ţi creşte copiii în disciplina şi învăţătura Domnului.

Se va spune poate că, în acest loc, apostolul vorbeşte de copiii întorşi la Dumnezeu. La aceasta răspund că aici nu este deloc vorba de întoarcerea la Dumnezeu. Nu este scris „creşteţi-i pe copiii voştri întorşi la Dumnezeu…“; astfel problema ar fi fost rezolvată. Este scris simplu: „copiii voştri“, ceea ce vrea să spună în mod sigur toţi copiii voştri. Dar dacă trebuie să-mi hrănesc copiii cu învăţătura Domnului, când trebuie să fac acest lucru? Trebuie oare să aştept ca ei să fi devenit aproape bărbaţi sau femei, sau trebuie să încep aşa cum orice om cu minte îşi începe lucrarea, adică la început? Să le dau voie să se dedea nebuniei fireşti în perioada cea mai importantă a vieţii lor, fără a încerca niciodată să pun cugetul lor în prezenţa lui Dumnezeu în ce priveşte solemna lor răspundere? Îi voi lăsa să-şi risipească într-o totală lipsă de grijă acest timp al vieţii lor în care se produc elementele viitorului caracter? Aceasta ar fi culmea cruzimii.

Ce aţi spune despre un grădinar care ar lăsa ca crengile pomilor să ia tot felul de forme întortocheate şi ciudate înainte de a avea ideea de a începe să se folosească de mijloacele necesare ca să le îndrepte? Veţi spune că nu are minte. Ei bine, el ar fi înţelept în comparaţie cu părinţii care amână mustrarea şi învăţătura Domnului până la timpul când copiii lor vor fi înaintat pe calea şi învăţătura vrăjmaşului.

Dar, poate se spune că trebuie să aşteptăm dovezi ale întoarcerii la Dumnezeu. La aceasta răspund că credinţa nu aşteaptă niciodată dovezi, ci ea lucrează după Cuvântul lui Dumnezeu. Aşteptarea semnelor arată întotdeauna o necredinţă pe faţă atunci când Dumnezeu a dat o poruncă. Copiii lui Israel dacă ar fi aşteptat un semn când Dumnezeu spunea: „să meargă“, aceasta ar fi fost neascultare. Dacă omul cu mâna uscată ar fi aşteptat să se arate ceva putere în el când Domnul Isus i-a poruncit să-şi întindă braţul, el ar fi mers cu mâna uscată până în mormânt. Tot aşa este şi cu părinţii. Dacă ei aşteaptă semne şi dovezi înainte de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu din Efeseni 6:4 , desigur că ei merg prin vedere şi nu prin credinţă. Mai mult, dacă noi trebuie să începem chiar de la început să ne creştem copiii, rezultă că trebuie să începem înainte ca ei să fie în stare de a da vreun semn de întoarcere la Dumnezeu. În aceasta, ca în toate privinţele, partea noastră este să ascultăm şi să-I lăsăm lui Dumnezeu rezultatele. Starea morală a sufletului poate fi pusă la încercare prin această poruncă; dar când este dorinţa de a asculta, puterea pentru a face va însoţi, fără nici o îndoială, porunca şi roadele ascultării vor veni la timpul potrivit, dacă nu vom cădea de oboseală!

Servitorii care sunt la stăpân să privească pe stăpânii lor demni de toată cinstea pentru ca Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie vorbite de rău. Observaţi că se spune: „Dumnezeu şi învăţătura Sa“. De ce? Pentru că este vorba de o problemă de putere. Numele lui Isus şi învăţătura Sa vor pune pe stăpân şi servitor pe aceeaşi treaptă ca mădulare ale aceluiaşi Trup (în Isus Hristos nu este nici o deosebire); dar, când este vorba de relaţiile de pe pământ, întâlnesc cârmuirea lui Dumnezeu care îl face stăpân şi pe altul slugă; şi orice încălcare a rânduielii stabilite prin această cârmuire atrage o judecată care nu greşeşte. Este de o mare însemnătate să ai o bună înţelegere a învăţăturii despre cârmuirea morală a lui Dumnezeu; acesta este mijlocul de a înlătura multe din greutăţi şi de a rezolva multe probleme. Această cârmuire se exercită cu o hotărâre şi o dreptate deosebit de solemnă.

Căutând în Scriptură referiri la acest subiect, vom găsi că în fiecare caz în care a fost o greşeală sau păcat, acest rău şi-a produs în mod hotărât roadele. Adam a fost neascultător şi de îndată a fost alungat din grădină într-o lume care gemea sub povara blestemului pricinuit de păcatul lui. El nu a fost niciodată reaşezat în Paradis. Harul a intervenit şi i-a dat făgăduinţa unui Mântuitor; el i-a acoperit goliciunea; totuşi păcatul lui şi-a produs rezultatul şi Adam nu va regăsi niciodată ceea ce a pierdut prin greşeala sa. La apele Meriba, Moise a vorbit cu uşurinţă şi urmarea a fost că Dumnezeu, care este drept, i-a oprit intrarea în Canaan. Şi în acest caz, harul vine să aducă ceva mai bun decât s-a pierdut; căci era mai bine să contemple din vârful muntelui Pisga şesurile ţării în tovărăşia Domnului, decât să locuiască acolo împreună cu Israel (Deuteronom 34:1-5 ). De asemenea în cazul lui David găsim răul urmat de consecinţele lui. David făptuieşte preacurvia şi această sentinţă solemnă a fost de îndată pronunţată: „nu se va depărta sabia din casa ta“ (2. Samuel 12:10 ). Şi aici harul a fost mare şi David s-a bucurat cu un sentiment mai profund când urca suişul muntelui Măslinilor cu picioarele goale şi cu capul acoperit aşa cum nu s-a bucurat în mijlocul splendorilor tronului. Totuşi păcatul lui şi-a arătat roadele.

Nu numai în Vechiul Testament vedem păcatul purtându-şi roadele. În Noul Testament îl vedem pe Barnaba (Fapte 15:37-41 ) arătându-şi dorinţa, destul de potrivită la înfăţişare, de a păstra tovărăşia nepotului său, Marcu. Chiar din acel moment Barnaba pierde locul de cinste pe care îl avea în istorisirile Duhului Sfânt, care nu mai aminteşte nimic despre el. Locul lui de aici încolo a fost ocupat de o inimă mai pe deplin devotată, mai liberă de afecţiuni curat fireşti, nu ca inima lui Barnaba. Firea din Barnaba era aceea care-l făcea să dorească tovărăşia aceluia care se despărţise de Pavel şi de el în Pamfilia şi nu mai mersese cu ei pentru această lucrare. Era o fire iubitoare, dar pământească, şi ea a biruit în Barnaba pentru că l-a luat pe Marcu şi au plecat împreună în insula Cipru, pământul natal al lui Barnaba unde în vremea primei sale dragoste, el îşi vânduse proprietatea pentru a putea urma mai liber pe Acela care nu avea un loc unde să-şi odihnească capul (Fapte 4:36-37 ).

Nu este o raritate ca inima firească să se întoarcă la ceea ce a părăsit. Florile pomului mărturiei creştine sunt în primăvară frumoase şi bogate şi răspândesc un parfum plăcut; dar cât de puţine ajung să rodească toamna fructe gustoase? Influenţele firii şi ale lumii suflă pentru a despuia sufletul care promite roade şi, în locul lor, nu este deseori decât uscăciune şi dezamăgire. Acesta este un lucru trist şi cu cele mai rele efecte morale asupra mărturiei. Mântuirea persoanei care a dat astfel de nădejdi înşelătoare mai târziu nu este pusă deloc în discuţie. Barnaba era mântuit, fără îndoială. Influenţa pe care a avut-o Marcu asupra lui şi dragostea de patrie nu puteau să şteargă numele său din cartea vieţii Mielului, dar i l-au şters din cartea mărturiei şi a slujirii aici pe pământ. Şi nu este aceasta un lucru trist? Nu avem noi nimic de temut sau de plâns, decât pierderea mântuirii personale? Aceasta ar însemna să ne arătăm foarte egoişti şi indiferenţi faţă de slava lui Dumnezeu.

În ce scop Dumnezeu are atâta grijă să-Şi ocrotească Adunarea aici pe pământ? Pentru ca credincioşii să fie mântuiţi şi pregătiţi pentru slavă? Nicidecum; ei sunt deja mântuiţi prin răscumpărarea desăvârşită a Domnului Isus şi, prin urmare, pregătiţi pentru slavă. Este o nedespărţită legătură între starea de neprihănire şi slavă: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit“ (Romani 8:30 ). De ce ne lasă Dumnezeu pe pământ? Pentru ca să fim o mărturie pentru Hristos. Fără aceasta am putea tot atât de bine să fim luaţi în cer îndată după întoarcerea noastră la Dumnezeu. Să înţelegem acest adevăr în toată întinderea şi puterea lui practică!

Cârmuirea morală a lui Dumnezeu este un adevăr de mare însemnătate; el ne spune că cel ce face rău îi va secera în mod hotărât roadele, fie că este credincios sau necredincios, sfânt sau păcătos – aceasta nu contează. Harul lui Dumnezeu poate ierta pe păcătos şi îl iartă ori de câte ori păcatul este judecat şi mărturisit; dar, cum păcatul este un atac adus principiilor cârmuirii morale a lui Dumnezeu, trebuie ca cel ce l-a făptuit să fie adus să-şi simtă greşeala. El a greşit şi trebuie neapărat să cunoască urmările faptelor lui. Acesta este un adevăr solemn, dar în mod deosebit salvator a cărui acţiune a fost în mod nefericit împiedicată de noţiuni false asupra harului. Niciodată Dumnezeu nu îngăduie harului Său să micşoreze cârmuirea Sa morală. Aceasta ar însemna neorânduială şi Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii. Noi am uitat că Dumnezeu ne-a dat un exemplu, făcând o dreaptă cârmuire.

Nu trebuie să confundăm principiul cârmuirii lui Dumnezeu cu caracterul Său. Cel dintâi este dreptate, al doilea este har. Epistolele lui Petru dezvoltă învăţătura cârmuirii morale a lui Dumnezeu. Aici găsim această întrebare: „cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?“ (1. Petru 3:13 ). Unii vor găsi greu de împăcat această întrebare cu ceea ce spune apostolul Pavel: „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi“ (2. Timotei 3:12 ). Se pare că ar fi de prisos să spunem că cele două idei sunt în perfectă armonie. Domnul Isus Însuşi, care a fost singurul care a urmat în mod desăvârşit şi mereu ceea ce este bine, El, care de la un capăt la altul al vieţii Sale aici pe pământ „mergea din loc în loc făcând bine“, a găsit la sfârşitul vieţii de pe pământ crucea, suliţa, mormântul altuia. Apostolul Pavel, care mai mult ca oricare om s-a ţinut strâns de marele Model ce era mereu înaintea ochilor săi, a fost chemat să bea un pahar plin de lipsuri şi prigoniri. Şi în zilele noastre, cu cât un sfânt va fi mai asemenea şi mai devotat Domnului Isus, cu atât el va îndura prigoniri şi lipsuri. Dacă unul din ei, mânat de un adevărat devotament faţă de Domnul Isus şi de dragoste pentru suflete, ar merge să se stabilească într-un ţinut catolic, pentru a vesti acolo pe Domnul Isus, viaţa lui poate ajunge într-un serios pericol. Sunt toate acestea în contrazicere cu întrebarea lui Petru? Nicidecum!

Tendinţa directă a cârmuirii morale a lui Dumnezeu este de a feri de rău pe toţi cei ce sunt imitatori a ceea ce este bun şi de a pedepsi pe toţi cei ce se împotrivesc. Dar ea nu are nimic de-a face cu calea mai ridicată a poziţiei ucenicului; ea nu lipseşte pe nimeni de privilegiul şi de cinstea de a fi şi ei asemenea Domnului Isus, pe care îl doresc „căci v-a fost dat harul nu numai să credeţi în Hristos, dar să şi suferiţi pentru El, ducând aceeaşi luptă pe care o vedeţi în mine şi în care aţi auzit că sunt şi eu acum.“ Aici învăţăm că este har care ne este dat dacă suntem chemaţi să suferim pentru Domnul Isus; şi aceasta, într-o situaţie în care, pe terenul cârmuirii morale a lui Dumnezeu, se poate spune: „cine vă va face rău, dacă sunteţi imitatorii a ceea ce este bine?“ A recunoaşte cârmuirea lui Dumnezeu şi a te supune ei este un lucru; a fi imitatorul unui Hristos lepădat şi răstignit este cu totul alt lucru. Chiar în această epistolă a lui Petru, care, cum am văzut, are ca subiect special învăţătura cârmuirii lui Dumnezeu, citim: „Dar dacă, făcând binele, aveţi de suferit, acesta este un har înaintea lui Dumnezeu. Căci la aceasta aţi fost chemaţi; căci şi Domnul Isus a suferit pentru voi, lăsându-vă un model ca să mergeţi pe urmele Lui“. Şi iarăşi: „dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să preamărească pe Dumnezeu în numele acesta“ (1. Petru 4:16 ).

Ce caut eu să scot în evidenţă acum este faptul că relaţia de tată şi stăpân are cu sine un principiu de dreptate şi că, dacă acest principiu nu are o aplicare potrivită în cârmuirea familiei, se ajunge la încurcătură. Dacă văd un copil, care îmi este străin, purtându-se rău, eu nu am nici o autoritate de la Dumnezeu pentru a face o dreaptă disciplină cu privire la el; dar de îndată ce văd pe propriul meu copil care face ceva rău, eu trebuie să-l disciplinez pentru că sunt tatăl lui.

Dar, poate se va spune că relaţia dintre tată şi fiu este o relaţie de dragoste. Este adevărat, căci este scris: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!“ (1. Ioan 3:1 ). Dar, deşi această relaţie este întemeiată pe dragoste, ea se exercită în dreptate, căci este iarăşi scris: „suntem în timpul când judecata începe de la casa lui Dumnezeu“ (1. Petru 4:17 ). La fel, Evrei 12 ne învaţă că starea noastră de fii legitimi ne pune sub dreapta disciplină a Tatălui duhurilor. Şi în Ioan 17 credincioşii sunt încredinţaţi în grija Tatălui ca El să-i păzească în Numele Său. Ori de câte ori părinţii creştini pierd din vedere acest mare adevăr, casele lor sunt pradă neorânduielii. Dacă părinţii nu-şi conduc copiii, cu timpul copiii vor fi cei ce vor conduce pe părinţi căci cârmuirea trebuie să fie într-o anumită parte; şi dacă cei cărora Dumnezeu le-a încredinţat frâiele nu le ţin aşa cum trebuie, ele vor cădea în curând în mâini rele.

Ce lucru trist şi ruşinos să vezi părinţi conduşi de copiii lor! Nu mă îndoiesc că în faţa lui Dumnezeu aceasta este o pată, o nenorocită neorânduială, care atrage după sine, mai curând sau mai târziu, judecata. Un tată care lasă să-i cadă din mâini frâiele conducerii sau care nu le ţine strâns, greşeşte grav faţă de răspunderea sa de a fi pentru familia lui reprezentantul lui Dumnezeu şi cel ce arată cârmuirea Sa. Eu nu mă pot gândi că un astfel de om ar putea vreodată să-şi reia în întregime poziţia, nici să fie în generaţia lui un martor credincios al lui Dumnezeu. El poate să fie ţinta harului, ceea ce este cu totul alta decât a fi o mărturie pentru Dumnezeu. Iată ce poate explica starea de plâns a multor creştini. Ei au greşit cu totul în ce priveşte datoria lor de a conduce potrivit gândurilor Domnului, ceea ce i-a făcut să-şi piardă adevărata poziţie şi influenţa lor morală; de aceea energia lor este paralizată, gurile lor sunt închise şi mărturia lor este ştearsă.

Nu toţi îşi fac idei corecte cu privire la acest subiect şi nu întotdeauna ştiu să se depărteze de la acest izvor al unei grave stări de decadenţă morală. Mulţi creştini îşi lasă cu uşurinţă copiii să crească în neascultare şi în spirit lumesc. Li se pare că acesta este un lucru firesc şi inevitabil şi îi auzi spunând altora: „În timp ce copiii voştri sunt mici, faceţi cu ei ce vreţi, dar aşteptaţi să se mărească şi veţi vedea bine că veţi fi obligaţi să-i lăsaţi să meargă în lume“. Niciodată n-aş crede că ar fi potrivit gândului lui Dumnezeu, ca copiii slujitorilor Săi să crească neapărat în spirit lumesc şi în neascultare. Ei bine, dacă nu este gândul Său să fie aşa, dacă în îndurarea Sa, El a deschis copiilor sfinţilor Săi acelaşi drum ca şi părinţilor, dacă dă dreptul părinţilor creştini să aleagă pentru familia lor aceeaşi parte pe care, prin harul Său, ei au ales-o pentru ei înşişi – dacă, după toate acestea, copiii lor sunt îndărătnici şi lumeşti -,  ce concluzie trebuie să tragi, decât că părinţii au păcătuit grav în înfăptuirea relaţiei lor de responsabilitate, decât că au făcut nedreptate copiilor lor şi au necinstit pe Domnul.

Dar trebuie oare ca ei să facă un principiu general din rezultatul necredincioşiei lor şi să spună că toţi copiii creştinilor se vor asemăna cu ai lor când vor creşte mai mari? Fac ei bine când întorc din drum pe tinerii părinţi care sunt în căutarea terenului lui Dumnezeu privitor la copiii lor, propunându-le rătăcirile lor nenorocite în loc de a-i încuraja punând înaintea lor credincioşia de nezguduit a lui Dumnezeu faţă de toţi cei ce Îl caută pe calea ascultării de El? A lucra astfel, ar fi ca şi cum ai imita pe bătrânul proroc din Betel, care pentru că el însuşi trăia rău căuta să facă la fel cu fratele său şi a contribuit la uciderea lui de către un leu pentru neascultarea sa de Cuvântul lui Dumnezeu.

În consecinţă, propria viaţă a copiilor mei arată propria voinţă a inimii mele şi un Dumnezeu drept se slujeşte de ei pentru a mă disciplina pentru că eu nu m-am judecat pe mine însumi. Pentru a mă cruţa de osteneală, am lăsat răul să-şi aibă drum prin familia mea şi acum copiii mei au crescut în jurul meu şi sunt ca nişte spini în coastele mele, pentru că eu nu i-am crescut pentru Dumnezeu. Aceasta este istoria tristă a mii de familii. N-ar trebui niciodată să pierdem din vedere că, copiii noştri, tot aşa ca şi noi înşine, trebuie să slujească la apărarea şi înaintarea Evangheliei. Sunt convins că dacă am putea privi casele noastre aşa cum ar trebui ele să fie o mărturie pentru Dumnezeu, aceasta ar produce o mare schimbare în felul nostru de a le conduce. Vom căuta atunci să stabilim în ele o ordine morală mai înaltă nu pentru a ne cruţa de osteneli şi de necaz, ci mai ales pentru ca această mărturie să nu aibă de suferit din pricina dezordinei caselor noastre.

Dar să nu uităm că, pentru a putea subjuga firea copiilor noştri, trebuie mai întâi s-o subjugăm în noi înşine. Niciodată nu putem birui firea pământească, şi, numai atât cât am supus-o în noi suntem în stare s-o supunem în copiii noştri. Mai mult, pentru aceasta ne trebuie înţelepciune şi o armonie deplină între tată şi mamă. Glasul lor, voinţa lor, influenţa lor trebuie să fie UNA în sensul cel mai strict al cuvântului. Fiind ei înşişi „un singur trup“, părinţii trebuie să reprezinte totdeauna în faţa copiilor lor frumuseţea acestei unităţi. În acest scop, ei trebuie să slujească împreună lui Dumnezeu, să aştepte de la El, să stea mult timp în prezenţa Sa, să-I deschidă întreaga lor inimă, să-I spună toate nevoile lor. Soţii şi soţiile au deseori o mare lipsă în această privinţă. Se întâmplă uneori ca unul din ei să dorească într-adevăr să renunţe la lume şi să subjuge firea pământească într-un grad la care celălalt n-a ajuns, şi această situaţie are rezultate triste. Aceasta duce deseori la stări de rezervă între ei, la ascunderea unuia de către altul, la o opoziţie fundamentală vădită între vederile şi principiile bărbatului şi ale femeii în aşa fel încât nu se poate spune despre ei că sunt uniţi în Domnul.

Efectul acestei situaţii asupra copiilor care cresc este cum nu se poate mai periculos şi influenţa lui nenorocită asupra întregii case este de necalculat. Ceea ce tatăl comandă, mama nu recunoaşte; ce opreşte unul, celălalt îngăduie; ce zideşte tatăl, distruge mama. Tatăl este socotit ca rigid, sever, prea pretenţios. Influenţa mamei se arată peste şi independentă de influenţa tatălui; uneori ea pune chiar cu totul de o parte pe aceasta, în aşa fel încât poziţia tatălui devine una din cele mai stinghere (supărătoare) şi întreaga familie prezintă un aspect de tulburare şi de nelegiuită indisciplină.

Nimic mai trist decât să auzi o mamă spunând copilului său: „Nu trebuie ca tatăl să ştie cutare sau cutare lucru!“ Unde domnesc aceste practici, de greşeli tăinuite trebuie să fie mai în adâncime vreun lucru rău şi îngrozitor. Din punct de vedere moral este imposibil să se obţină ceva care să se asemene cu rânduiala potrivită evlaviei sau practicării unei adevărate discipline. Poate că tatăl, printr-o severitate dezordonată sau o rigurozitate (stricteţe) extremă, „să întărâte pe copiii săi“ sau poate că mama favorizează voinţa proprie a copilului în paguba caracterului şi autorităţii tatălui.

Atât într-un caz cât şi în celălalt aceste comportări sunt o piedică în mărturia care face atât de mult rău copiilor. Părinţii creştini ar trebui deci să vegheze cu grijă ca să apară înaintea copiilor şi înaintea servitorilor în puterea acestei unităţi care decurge din perfecta lor unire cu Domnul. Şi dacă, din nefericire, judecata lor cu privire la una sau alta din treburile lor casnice nu este aceeaşi, ei să facă din aceasta subiectul unei discuţii personale, de rugăciune şi de judecată de sine în prezenţa lui Dumnezeu; ei să caute lumina, dar niciodată să nu îi facă pe cei din casa lor martori la deosebirile lor de păreri, căci aceasta ar arăta o slăbiciune morală, care va face să fie batjocorită conducerea lor.

Acesta este un lucru foarte urât. Nişte copii nu pot fi niciodată bine crescuţi în astfel de împrejurări; şi chiar numai gândul la această situaţie te face să te cutremuri privitor la mărturia pentru Domnul Isus. Acolo unde stăpâneşte o astfel de stare de lucruri ar trebui să aibă loc cea mai adâncă zdrobire a inimii înaintea Domnului în legătură cu acest subiect. Îndurarea Sa este nesfârşită şi mila Sa duioasă nu lipsesc niciodată; şi putem, desigur nădăjdui că dacă este o adevărată durere şi o mărturisire sinceră, Dumnezeu va interveni în har pentru a vindeca şi pentru a ridica.

Este sigur că n-ar trebui să avem parte de astfel de lucruri; de aceea, toţi cei ce sunt mâhniţi în inima lor din cauza acestui lucru să strige către Domnul zi şi noapte, să strige către El întemeindu-se pe adevărul Său, care este necinstit prin astfel de păcate şi în mod sigur Dumnezeu va auzi şi va asculta. Dar întreaga chestiune să fie înfăţişată în lumina mărturiei pentru Fiul lui Dumnezeu. Tocmai pentru această mărturie suntem noi lăsaţi aici pe pământ. În adevăr noi nu suntem lăsaţi aici pentru a ne creşte familiile oricum, ci tocmai pentru a le creşte pentru Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la acest scop atât de înalt, trebuie să stăm mult în prezenţa Domnului. Un tată creştin nu poate bate, pălmui, certa pe copiii săi aşa cum fac oamenii din lume după capriciile (dorinţa trecătoare) şi starea lor sufletească de moment. Creştinul trebuie să reprezinte pe Dumnezeu în mijlocul familiei sale; acest adevăr dacă este bine înţeles, va rândui toate în casă. El este înaintea lui Dumnezeu, persoana însărcinată cu administrarea şi îngrijirea casei; el trebuie să înţeleagă bine această însărcinare şi s-o practice corect, să aibă legături neîntrerupte cu Stăpânul său. El trebuie să stea în mod obişnuit la picioarele acestui Stăpân pentru a şti ce trebuie să facă şi cum să facă. Prin acest mijloc, totul în administrarea sa va deveni simplu şi uşor.

Adesea inima ar vrea să aibă o regulă generală pentru fiecare din amănuntele administrării gospodăriei. Unii întreabă, de exemplu, ce fel de recompense, ce fel de amuzamente (distracţii) trebuie să accepte părinţii creştini. În ce priveşte pedepsele, gândesc că ele vor fi rar necesare dacă principiile divine ale educaţiei copilului sunt puse în practică din cea mai fragedă copilărie. În ce priveşte recompensele, mi se pare că ele ar trebui să fie numai arătarea dragostei şi aprobării. Un copil trebuie să fie ascultător – ascultător în toate privinţele şi totdeauna – nu pentru a obţine o recompensă care ar putea hrăni şi dezvolta mândria, care este o roadă a firii pământeşti, ci pentru că Dumnezeu vrea aşa. În ce priveşte amuzamentele pe care vreţi să le procuraţi copiilor voştri, ele să aibă totdeauna pe cât posibil caracterul unei ocupaţii utile. Acest lucru este salvator pentru spirit. Este rău să întreţii în copii gândul că jucăriile sau nimicurile strălucitoare dau plăcere. Am văzut copilaşi găsindu-şi o plăcere mai reală şi desigur mult mai simplă cu o hârtie, un creion sau un alt lucru asemănător, pe care îl procurau ei înşişi, decât cu jucăriile cele mai scumpe. În sfârşit pentru toate lucrurile – pedepse, recompense sau jocuri – să avem ochii îndreptaţi spre Domnul Isus şi să căutăm cu seriozitate să supunem firea pământească sub orice aparenţă sau formă s-ar prezenta ea. Atunci casele noastre vor fi o mărturie pentru Dumnezeu şi toţi cei ce vor intra în ele vor fi siliţi să spună: Dumnezeu este aici.

Trebuie să termin. N-am luat condeiul, Dumnezeu ştie, pentru a răni pe cineva. Simt cu tărie adevărul, însemnătatea, solemnitatea subiectului pe care l-am tratat şi, în acelaşi timp, neputinţa mea de a-l prezenta cu claritatea şi puterea necesară. Totuşi, mă aştept la Dumnezeu ca El să facă folositoare aceste pagini şi, când lucrează El, cel mai slab instrument poate răspunde scopului Său. Lui Îi încredinţez acum aceste pagini, care ştiu bine, au fost concepute, continuate şi terminate în sfânta prezenţă a Domnului. Un gând m-a susţinut mai presus de toate; chiar în timpul când simţeam în cugetul meu nevoia de a scrie această broşură, un oarecare număr de fraţi s-au strâns într-o adunare de smerire, de mărturisire şi de rugăciune, numai în legătură cu mărturia pentru Fiul lui Dumnezeu în aceste zile din urmă. Nu mă îndoiesc că un punct foarte însemnat al mărturisirii să fi fost privitor la cârmuirea familiei. Şi dacă aceste pagini ar fi folosite de Duhul lui Dumnezeu pentru a produce, chiar şi numai într-un singur cuget, un sentiment mai profund al acestei căderi şi într-o singură inimă o dorinţă sinceră de a repara această spărtură, potrivit gândurilor lui Dumnezeu, mă voi bucura ştiind că n-am scris în zadar.

Dumnezeul Cel Atotputernic să facă potrivit bogăţiilor harului Său să se producă prin Duhul Sfânt, în inimile tuturor sfinţilor Săi preaiubiţi, o mai arzătoare dorinţă de a da, în acest timp din urmă, o mărturie pentru Domnul Isus, mai completă, mai luminoasă, mai viguroasă (puternică) şi mai hotărâtă, pentru ca atunci când glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu vor răsuna în văzduh, El să găsească aici pe pământ inimi pregătite să meargă cu bucurie în întâmpinarea Mirelui ceresc.

Cum să studiem Scriptura?

 C. H. Mackintosh

Este  foarte dificil pentru oricine să încerce  să prescrie unei alte persoane o metodă corectă de a studia Scriptura. Adâncimea infinită a Scripturii, resursele nelimitate care sunt în Dumnezeu şi gloriile personale ale lui  Hristos sunt dezvăluite doar credinţei şi nevoii. Aceasta face ca totul să fie atât de simplu. Nu avem nevoie de inteligenţă sau de putere intelectuală, ci de simplitatea unui copilaş. Cel care a compus Sfintele Scripturi este Cel care trebuie să ne deschidă înţelegerea pentru a primi învăţătura lor preţioasă. Şi El va face aceasta doar dacă Îl vom aştepta cu o inimă într-adevăr arzătoare.

Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că cunoştiinţa noastră va creşte doar dacă acţionăm conform cu ceea ce ştim. Nu va avea nicio valoare să stăm doar şi să citim Biblia ca un cărturar. Ne putem umple intelectul cu cunoştinţă biblică, putem avea doctrinele Scripturii şi litera ei la degetul nostru mic, fără a avea nicio fărâmă de ungere sau de putere. Trebuie să mergem la Scriptură ca un om însetat la fântână; ca un om înfometat la o masă; ca un marinar la hartă. Trebuie să mergem la ea pentru că nu putem trăi fără ea. Nu mergem ca să studiem ci ca să ne hrănim. Instinctele naturii divine ne fac să dorim Cuvântul lui Dumnezeu, la fel cum un copilaş nou-născut îşi doreşte laptele prin care va creşte. Omul cel nou creşte prin hrănirea cu Cuvântul.

Se înţelege deci cât de practică şi de reală este întrebarea: cum să studiem Scriptura? De aceasta se leagă în mod intim întreaga noastră stare spirituală şi morală, mersul nostru zilnic, obiceiurile şi căile noastre. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său pentru a ne forma caracterul, pentru a ne modela comportamentul şi pentru a ne trasa calea.

Dacă deci Cuvântul nu are asupra noastră o influenţă formatoare şi o putere călăuzitoare, este o mare nebunie să ne gândim la acumularea în intelect a unei cantităţi de cunoştinţe din Scriptură. Aceasta ne poate doar umfla şi înşela. Este un lucru extrem de periculos să facem trafic cu adevăruri pe care nu le-am înţeles (sau simţit) cu inima; aceasta conduce la o indiferenţă a inimii, la o superficialitate a duhului, insensibilitate a conştiinţei, lucruri rele pentru oamenii cu adevărat evlavioşi.

Niciun lucru nu ne va arunca mai uşor în mâinile duşmanului decât o cantitate de cunoştinţă mentală a adevărului, fără o conştiinţa sensibilă, o inimă sinceră, o minte dreaptă. Profesiunea de credinţă care nu actioneaza asupra conştiinţei şi apoi nu se vede în viaţă este unul dintre pericolele zilei în care trăim.

Cu mult mai bine să cunoşti puţin, dar aceasta în realitate şi putere, decât să profesezi o mare cantitate de adevăr, care să rămână în regiunea înţelegerii, fără putere, neavând nicio influenţă asupra vieţii. Ar fi cu mult mai bine să fiu sincer în Romani 7 decât fictiv, imaginar în Romani 8 . În primul caz sunt sigur că voi ajunge bine, dar în cel de-al doilea nu se ştie la ce voi ajunge.

Cât despre problema folosirii scrierilor umane pentru a studia Scriptura este nevoie de mare atenţie. Fără îndoială că Domnul poate să folosească scrierile slujitorilor Săi, la fel cum foloseşte predicarea lor, şi face lucrul acesta,  pentru învăţarea şi zidirea noastra. Într-adevăr, în starea actuală a adunării, dărâmată şi divizată, este minunat să observi harul bogat şi grija atentă cu care El Îşi hrăneşte poporul preaiubit folosind scrierile slujitorilor Săi.

Repetăm însă: este nevoie de mare atenţie, de o aşteptare hotărâtă a Domnului astfel încât să nu abuzăm un dar atât de preţios, pentru că aceasta ne va conduce la a face comerţ cu capital împrumutat. Dacă suntem într-adevăr dependenţi de Dumnezeu, El ne va da lucrul corect. El va pune în mâna noastră cartea potrivită. El ne va hrăni cu hrana care ni se potriveşte. Astfel o vom primi de la El şi o vom păstra în părtăşie cu El. Este proaspătă, vie, puternică, transformatoare, vorbeşte inimii şi străluceşte în viaţă. Iar noi creştem în harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Preţioasă creştere. De-am avea mai mult parte de ea!

În sfârşit trebuie să ne aducem aminte că Sfânta Scriptură este vocea lui Dumnezeu şi Cuvântul scris este transcrierea Cuvântului viu. Putem înţelege Scriptura doar învăţaţi de Duhul Sfânt, iar El dezvăluie adâncimea vie a Cuvântului, credinţei şi nevoii. Să nu uităm niciodată lucrul acesta!

„Dându-vă toată silința”

 D. Smărăndescu

Întrebare:

Cum spune Petru in 2. Petru 1:5 dându-vă toată silinţa”, când ştim că nu putem trai o viaţă de credinţă decât prin harul Domnului zi de zi?

Răspuns:

2. Petru 1:5 spune de fapt „contribuiţi cu tot efortul pentru a uni…(diferite aspecte de caracter)… şi a ajunge la cunoaştiinţa deplină a Domnului” Cum se poate realiza acest lucru? Să citim Evrei 12:1,2 . Acest text ne arată că efortul necesar alergării constă de fapt în a privi ţintă la Domnul Isus. În ceea ce priveşte aspectele de caracter ( care implică deci o transformare de fiinţă), expresia din 2. Corinteni 3:18 indică aceeaşi soluţie: transformarea credinciosului prin privirea la Domnul în glorie. Această transformare de caracter, precum şi manifestrea lui, implică o activitate, un efort din partea celui credincios, atâta timp cât suntem în trup, dar acesta este un subiect ce ţine de Romani 7 şi prima parte a capitolului 8. Ca un răspuns concis, efortul cu care putem contribui este a nu privi la altceva decât la Domnul. Enumerarea din 1. Petru 1 face exact acest lucru: îndreaptă privirile credinciosului spre Domnul, singurul în care s-au găsit unite toate acele aspecte de caracter, cum nu ştim să mai fi fost cazul niciunuia dintre slujitorii lui Dumnezeu, cărora le-a lipsit cel puţin una din verigi: lui Moise, răbdarea, lui Samson înfrânarea, cazului ipotetic din 1. Corinteni 13 , dragostea, etc De aceea efortul în această direcţie şi meditarea la aceste aspecte îl conduc pe cel credincios la cunoştinţa deplină a Domnului Isus, cunoştiinţă care implică deci un efort al credinţei, atâta timp cât există în firea pământească şi în lume atâtea lucruri care ne pot atrage.

Ce înseamnă practic să „rămânem în El”?

 D. Smărăndescu

Întrebare:

Ce înseamnă practic să „rămânem în El” conform Ioan 15 sau 1. Ioan 3

Se spune „cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El şi El în el”. Dar de asemenea „despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. Deci ce se întâmplă când nu le păzesc? Şi dacă nu am rămas în El, cum să pot să păzesc poruncile Lui când „despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”?

Răspuns:

– A rămâne în Hristos conduce la a păzi poruncile Lui, la fel de bine cum păzirea poruncilor este starea normală a oricui rămâne în Hristos. Cu alte cuvinte, Scriptura nu vrea să indice faptul că desăvârşirea stării creştine (rămânerea în El) este condiţionată de ţinerea unor porunci; dar Scriptura arată că a rămâne în El se va vedea şi în afară prin ţinerea poruncilor Lui.

– Succesiunea de evenimente sugerată de întrebare, şi anume: nu am păzit, am fost despărţit, nu mai pot reveni, poate fi foarte bine aplicată şi celui care tocmai se pocăieşte: cum ajunge el să rămână în Hristos, când încă nu a păzit nicio poruncă. Mai mult, câte porunci, şi pe ce interval de timp ar trebui să păzeşti pentru a rămâne în Hristos? Nu mai degrabă lucrarea Domnului este aceea care ne aşează în El, aceasta fiind singura stare în care credinciosul poate păzi poruncile Lui? Iar dacă din neveghere am părăsit această stare binecuvântată privind la mine şi nu la El, nu tot lucrarea Domnului este cea care mă poate aduce înapoi?

– Ceea ce m-a aşezat acolo pentru întâia dată mă va readuce acolo ori de câte ori este nevoie, iar aceasta este har. Încă mai mult: Domnul nu intervine doar atunci când am păcătuit, în lucrarea lui de Avocat (1. Ioan 2:1 ), pentru ca părtăşia noastră cu El să fie restabilită, ci intervine înainte ca noi să bănuim că am putea păcătui, pentru ca slăbiciunile cărnii în care ne aflăm să nu ne facă să păcătuim. Acest aspect extrem de important este preoţia lui Hristos descrisă în Evrei 4:14-16 (text în care, important de remarcat, nu se spune nimic de păcat, ci doar de slăbiciune). Rezumând, a rămâne în El este starea normală a celui credincios, care este asigurată prin jertfă şi prin naşterea din nou, protejată prin preoţia lui Hristos (Evrei 4 ) şi refăcută prin avocatura lui Hristos (1. Ioan 2 ), stare în care credinciosul păzeşte poruncile Domnului ca un lucru perfect conform desfăşurării puterii Duhului Sfânt în natura cea nouă.

-„A rămâne” în El este în greacă, în engleză şi în franceză, un verb identic cu „a locui”. Viaţa creştină nu înseamnă doar rămânerea credinciosului în Domnul, ci şi rămânerea Domnului în cel credincios (1. Ioan 3:24 ). Curios lucru, întrebarea nu face referire la cel de-al doilea aspect. O ilustraţie ajutătoare pentru a înţelege acest dublu aspect este situaţia unei găleţi aruncată în ocean de un marinar care vrea să spele puntea: oceanul este în găleată şi găleata este în ocean. Infinitul este în finit, şi finitul este în infinit. Evident, găleata nu poate cuprinde întreg oceanul, dar esenţialul e că e plină. Aşa este starea normală a celui credincios: plin de Hristos şi deplin în Hristos. Doar în această stare binecuvântată putem vorbi de păzirea poruncilor Lui. Orice alt demers nu face decât să afişeze legalismul, care de altfel ni se potriveşte ca o mănuşă. Căci care de altfel sunt poruncile Domnului? Cine le-ar şti enumera? Câte sunt ele la număr? Le includ şi pe cele 10 pe care le-a scris cu propriul deget pe table de piatră? Aşa începe totdeauna legalismul, iar finalul lui, dacă ar fi cu putinţă aşa ceva, s-ar vrea a fi „eu nu ţi-am călcat niciodată nicio poruncă”. Da, fiul cel mare poate avea dreptate; dar cum se făcea oare că era atât de puţin sensibil la dorinţa tatălui său, care îl chema în casă? Plin de El şi deplin în El, numai aşa Îi poţi cunoaşte inima, ca să Îi păzeşti poruncile.

Lot şi familia sa

 Harm Wilts

(Geneza 11 .31; 12.4, 5; 13; 14; 18 şi 19)

Istoria acestei familii este una dintre cele mai triste relatări din Biblie. Când Avram şi Sarai au plecat din Haran, l-au luat cu ei şi pe Lot. Era un nepot al lui Avram. Probabil, era încă necăsătorit şi era considerat astfel ca aparţinând de casa lui Avram. Lot a făcut împreună cu Avram toate călătoriile, chiar şi cea în Egipt. Acolo a obţinut o turmă şi a devenit proprietar independent de turme, dar a rămas în imediata apropiere a lui Avram. Când a apărut ceartă între cele două grupe de păstori, Avram a propus să se despartă. Lot nu l-a lăsat pe unchiul său să aleagă, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci a ales pentru sine ţinutul roditor al Iordanului. A plecat spre răsărit şi şi-a întins corturile până la Sodoma, deşi ştia că oamenii de acolo erau răi şi mari păcătoşi înaintea lui Dumnezeu.

Mai târziu s-a aşezat în cetate. A împărtăşit soarta locuitorilor cetăţii şi a devenit un prins al împăratului Chedorlaomer. Avram a intervenit şi l-a eliberat. În ciuda acestei lecţii serioase, Lot s-a reîntors în Sodoma, unde şi-a câştigat chiar un loc printre demnitarii cetăţii. El „şedea la poartă“, locul în care se exercita conducerea (Geneza 19 ).

Putem probabil presupune că şi-a găsit soţia în Sodoma. Ea era foarte legată de această cetate, iar mai târziu nu s-a putut despărţi de cetate. Astfel, Lot a devenit un cetăţean cu domiciliu stabil în această cetate, în timp ce Avraam locuia cu ai săi în corturi şi avea părtăşie cu Dumnezeul Său la altar.

Ce contrast între cele două familii! Cine era mai fericit? Această întrebare cere un răspuns. Ceea ce scrie apostolul Petru în a doua sa epistolă este foarte semnificativ: „şi, după ce a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodomei şi Gomorei, le-a condamnat la pieire, dând un exemplu celor care ar trăi fără evlavie; şi l-a salvat pe dreptul Lot, cel foarte întristat de purtarea destrăbălată a celor nelegiuiţi (pentru că acel om drept, locuind printre ei, prin vedere şi auzire, îşi chinuia zi după zi sufletul drept, cu faptele lor fără de lege)…“ (2.6-8). Cum a rezistat acel bărbat acolo? Dar el nu este singurul. Gândirea lumească şi alegerea unui partener de viaţă greşit pot şi acum să aibă o influenţă fatală asupra unui credincios.

Dacă citim Geneza 19 , observăm care erau cele mai mari păcate în Sodoma. Se pare că în acea cetate, homosexualitatea nu era o excepţie, ci devenise o obişnuinţă generală printre bărbaţi. Suntem confruntaţi aici cu o temă foarte actuală a zilelor noastre. Într-o carte despre căsnicie şi viaţa de familie, acest subiect nu poate rămâne neamintit, chiar dacă nu putem intra în toate problemele etice şi sociologice. Ne limităm la ceea ce spune Scriptura despre acest subiect. Geneza 19 şi 2. Petru 2 vorbesc foarte clar despre aceasta.

Şi Pavel a scris în legătură cu acest subiect. În Romani 1:24-27 vorbeşte despre „necurăţie, ca să-şi dezonoreze trupurile între ei înşişi, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat pentru totdeauna! Amin. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi josnice; pentru că şi femeile lor au schimbat întrebuinţarea naturală în cea împotriva naturii; şi în acelaşi fel şi bărbaţii, părăsind întrebuinţarea naturală a femeii, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, făcând lucruri de ruşine şi primind în ei înşişi răsplata cuvenită abaterii lor.

Gândul auzit în prezent în multe locuri este acela că în cazul homosexualităţii nu este vorba de păcat, ci că aceşti oameni sunt „altfel“ din naştere. Mulţi din zilele noastre refuză să considere păcat degenerările cu care a fost confruntat Lot în Sodoma şi spre care indică Pavel în textul citat. Ei spun: „Oamenii sunt altfel şi trebuie să aibă libertate deplină pentru a-şi trăi felul lor de a fi altfel.

Urmarea acestei argumentaţii ar fi că şi incendiatorii şi cleptomanii ar trebui lăsaţi să-şi facă de cap; incendierea şi furtul lor rezultă numai din faptul că sunt altfel! Dar aceasta ar duce la daune materiale mari, iar cauzarea de daune materiale pare să fie mult mai gravă decât cauzarea dezastrului moral.

Predicatorii, învăţătorii şi educatorii se pot acum declara nestingheriţi de partea acestui alt fel de a fi şi să trăiască în public conform acestui fel de a fi. Cei maturi şi copiii sunt expuşi acestor influenţe. Situaţia devine la fel ca în Sodoma. Când Lot nu a vrut să facă ceea ce făceau ceilalţi şi a dorit să-i protejeze pe vizitatorii săi, i s-a spus: „Acesta a venit să locuiască aici temporar şi mereu este judecător“ (Geneza 19:9 ). El trebuia să fie adus la tăcere. Cine vorbeşte acum contra acestei teorii şi practici îngrozitoare trebuie să fie discriminat şi adus la tăcere. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că există oameni care s-au născut cu anomalii corporale şi spirituale. Trebuie salutat faptul că există instituţii şi oameni care se implică în mod deosebit pentru astfel de oameni. Dar în Sodoma nu era vorba de alt fel de a fi firesc, ci despre degenerare. Această apariţie o vedem şi astăzi. Odinioară, acest păcat se făcea în ascuns şi era condamnat în public. Acum, o minoritate în creştere pledează în public pentru „dreptul“ ei şi ameninţă temelia unei societăţi, în care şi creştinii au libertatea să trăiască după principiile biblice. Să păstrăm în cinste principiile căsniciei şi să avertizăm cu privire la toate învăţăturile şi practicile care le-ar putea periclita!

La rugăciunea lui Avraam, Dumnezeu a dorit să-l salveze pe Lot. Dar pentru aceasta trebuia să o rupă cu locuitorii acelei cetăţi şi să plece din Sodoma. În această ofertă a fost inclusă şi familia lui Lot. Şi aici găsim expresia „tu şi casa ta“, la fel ca la Noe şi în multe alte locuri. De casa lui Lot ţineau soţia lui, copiii lui şi soţii/soţiile acestora.

Noe a avut o anumită autoritate morală, încât familia sa formată din persoane mature a ascultat de el şi s-a lăsat salvată. La Lot a fost altfel. Ginerii săi nu au vrut să părăsească Sodoma. Au pierit din vina lor. Pentru Lot a fost o experienţă umilitoare să nu fie luat în serios de ei. Cu siguranţă, comportamentul său a fost motivul pentru aceasta. Ce lecţie serioasă pentru toţi taţii credincioşi!

Dar nici Lot nu s-a putut despărţi uşor de Sodoma. El a ezitat şi îngerii au trebuit să-i prindă pe el şi pe ai săi de mână şi să-i conducă afară din cetate. Viaţa spirituală nesănătoasă din Sodoma l-a influenţat atât de mult, încât a fugit mai degrabă în cetatea mică Ţoar, decât în munţi, aşa cum i s-a spus la început.

Cu soţia sa, lucrurile au stat şi mai grav. După ce a ieşit din cetate, nu s-a putut despărţi de ea. A rămas în spatele soţului şi a fiicelor ei, s-a uitat în urmă şi a devenit un stâlp de sare. Această privire înapoi era contra poruncii lui Dumnezeu (versetul 17) şi deci neascultare. Cu privire la judecata viitoare, Domnul Isus a rostit cuvintele grave: „Amintiţi-vă de soţia lui Lot“ (Luca 17:32 ).

Să ne gândim şi noi la ea! Unită cu un soţ credincios, chiar dacă un om duhovnicesc slab, acestei femei i-a fost oferită posibilitatea să fie salvată. Ea a ieşit din Sodoma, dar nu a ajuns la locul de salvare şi a devenit un stâlp de sare. Istoricul Flavius Josephus istoriseşte că acel stâlp de sare mai exista pe vremea sa.

Când a sosit în Ţoar, Lot nu a îndrăznit să rămână acolo, ci s-a refugiat în munţi şi a locuit într-o peşteră cu cele două fiice. Apoi s-a petrecut ceva foarte trist. Îmbătându-l pe tatăl lor, cele două fiice l-au condus la incest. Acesta este un păcat aflat şi la noi sub pedeapsă prin lege. Din nefericire, se pare că apare mai des decât este în general cunoscut.

Din această relaţie păcătoasă au rezultat moabiţii şi amoniţii, popoare care au făcut mult rău copiilor lui Israel. Vedem şi aici că răul se pedepseşte singur. Acesta este ultimul lucru care ni se spune despre istoria lui Lot şi a familiei sale. Este un tablou de avertizare, din care avem şi noi de învăţat astăzi.

Prin materialism şi conformarea cu lumea ne putem cauza atât nouă, cât şi familiei noastre, mari pagube spirituale. Aşezându-se în Sodoma, Lot s-a adus pe sine şi familia sa în mari pericole morale. Am văzut care au fost urmările.

Dar şi în locul în care am locuit dintotdeauna, pândesc nenumărate pericole. Pavel le atrăgea credincioşilor din Corint atenţia cu privire la acestea. Grecii cunoşteau expresia: „Trăieşti ca unul din Corint”, iar aceasta însemna a duce o viaţă rea, imorală.

Credincioşii nu puteau evita orice contact cu astfel de oameni. Dar Pavel avertizează totuşi cu privire la legăturile între credincioşi şi necredincioşi (2. Corinteni 6 ). În 1. Corinteni 15:33 spune: „Nu vă amăgiţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune!“ Câţi părinţi nu sunt atât de ocupaţi, încât nici nu ştiu unde şi cum îşi petrec copiii lor timpul liber. Nu ştiu ce prieteni au, ce citesc şi la ce pericole sunt expuşi.

Tocmai am auzit de un băiat de şaisprezece ani dintr-o familie de oameni credincioşi care a fost condus de prieteni falşi spre fapte păcătoase. Părinţii au fost îngroziţi de ceea ce s-a petrecut. Băiatul a avut mult de suferit. El s-a căit şi a rupt legătura cu acei prieteni. Şi părinţii s-au trezit, pentru că au fost vinovaţi din cauza neştiinţei şi a delăsării lor. Ei l-au lăsat prea mult pe fiul lor în voia sa. Acest rău poate fi întâlnit în familii mari şi mici. O solicitare prea mare la serviciu este adusă atunci ca scuză. Este aceasta valabilă înaintea lui Dumnezeu, care ne-a dat responsabilitatea pentru educarea copiilor noştri? Să privim la Lot, care a eşuat atât de mult, ca la un exemplu de avertizare!

Iov şi familia sa

 Harm Wilts

Iov aparţinea probabil unui neam de popor înrudit cu edomiţii. Dacă citim cartea Iov, suntem impresionaţi de cunoştinţa mare pe care acest bărbat o avea despre Dumnezeu, la fel ca şi prietenii săi, care aveau nume aprţinând tot popoarelor păgâne. Despre acest bărbat, Dumnezeu Însuşi a mărturisit în faţa lui Satan: „Nu este nimeni ca el pe pământ, bărbat integru şi drept, temător de Dumnezeu şi care se abate de la rău“ (Iov 1:8 ).

Satan, acuzatorul fraţilor, a privit cu atenţie la Iov. Avea şi el o explicaţie pentru comportamentul ireproşabil al lui Iov, dar care era în acelaşi timp şi o acuzare: Iov se comporta aşa numai pentru că avea avantaje materiale. După părerea lui Satan, Iov se temea de Dumnezeu din motive pur egoiste. El susţinea că dacă Dumnezeu îi va lua toate averile, Iov se va lepăda public de El. Dumnezeu i-a dat mână liberă lui Satan; ca urmare, sabeeni au intrat în ţară, i-au luat şi i-au omorât pe slujitorii săi; apoi a căzut foc din cer şi a distrus oile şi păstorii săi; apoi au venit caldeeni, au furat cămilele şi au omorât slujitorii; a venit apoi un sol şi a adus vestea că un vânt puternic a distrus casa fiului său mai mare, în care se aflau şi ceilalţi fii şi celelalte fiice ale sale, şi că toţi au murit.

Dar Satan nu şi-a atins scopul. Iov a spus: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului! În toate acestea, Iov n-a păcătuit şi n-a spus nimic nepotrivit faţă de Dumnezeu.“ (Iov 1:21-22 ).

Apoi Satan a primit permisiunea să se atingă de trupul lui Iov, dar cu o restricţie: să cruţe viaţa acestuia. Satan l-a lovit pe Iov cu bube rele. Dar şi de data aceasta, planul său a eşuat. Iov nu a rostit niciun cuvânt păcătos. Prietenii săi au venit să-l mângâie. În capitolul 28 ne sunt prezentate discursurile celor patru bărbaţi cu privire la secretul suferinţei. Apoi în capitolele 32-37 este discursul lung al celui de-al patrulea prieten, Elihu. Ultimele capitole cuprind cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Iov şi prietenilor săi.

Iov şi soţia sa aveau o familie mare cu şapte fii şi trei fiice. La începutul acestei cărţi, se pare că fiii erau deja căsătoriţi, părăsiseră casa părintească şi locuiau separat de părinţi, fiecare la casa sa proprie. Aşa trebuie să fie; în orice caz, este de dorit. În zonele rurale, locuirea împreună era adesea o obişnuinţă cu toate dezavantajele ei.

Fiicele lui Iov erau mature, dar probabil necăsătorite şi locuiau în casa părinţilor. În general, un decurs normal al lucrurilor, şi pentru timpul nostru. Nu citim despre anii tinereţii copiilor şi despre probleme de educaţie, deşi acestea au existat şi atunci. Pentru părinţi a fost o bucurie mare să-şi vadă copiii găsindu-şi fiecare calea sa. Dar această experienţă este şi dureroasă puţin. Un cunoscut pedagog a spus odată că scopul educaţiei ar trebui să fie ca părinţii să devină de prisos. Sunt de acord cu aceste cuvinte, dar totuşi nu sunt în întregime adevărate.

Părinţii nu devin niciodată de prisos. Ei vor urmări întotdeauna cu rugăciune şi interes dezvoltarea lucrurilor. Aceasta nu trebuie să degenereze într-o manie de a se amesteca în toate. Acest lucru pare să fie câteodată greu pentru mame. Aceasta o dovedesc glumele proaste despre soacre.

Copiii lui Iov se întâlneau adesea la sărbători, care aveau loc cu schimbul la unul din fii, în casa aceluia. Legătura strânsă a familiei a rămas şi după căsătoria fiilor. Ce stare binecuvântată unde se mai găseşte această legătură! Astăzi lucrurile stau altfel. Dar se vede clar că părinţii nu erau prezenţi la aceste sărbători. Nu erau invitaţi? Doreau copiii să fie doar între ei? Se simţeau mai liberi? Avem aici de-a face cu simptomele „conflictului între generaţii“? Expresia este modernă, dar problema este tot atât de veche ca lumea. Întotdeauna au existat generaţii.

Multor părinţi le vine greu când observă că nu mai au controlul asupra copiilor. Ei pot să treacă cu greu peste această independenţă. Cunosc cazuri în care părinţii au insistat să citească corespondenţa copiilor lor şi nu s-au intimidat să deschidă scrisorile adresate direct acestora. Este foarte rău când părinţii, arătând neîncredere nemotivată, pierd respectul copiilor lor. Dacă acest lucru este continuat şi după căsătoria copiilor, este simţit ca o amestecare supărătoare. Fiecare nouă generaţie de credincioşi stă în faţa lucrării de a căuta o soluţie pentru problemele din familiile lor. În acest sens au valabilitate normele biblice, care nu se schimbă, care au fost respectate şi de generaţiile precedente. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să urmeze în toate amănuntele acelaşi model de comportament.

Acolo unde se consideră că normele lui Dumnezeu sunt învechite şi ar putea fi date deoparte, căsnicia şi viaţa de familie vor eşua. Fiecare generaţie trebuie să citească Cuvântul lui Dumnezeu cu rugăciune, pentru a da, în lumina acestui Cuvânt, formă principiilor neschimbătoare. Apar mereu noi situaţii şi probleme, la care trebuie căutat un răspuns. Nu putem aştepta ca noile generaţii să urmeze în totul exemplul bătrânilor şi să ia aceleaşi decizii. Acest lucru nu este posibil în domeniul social şi economic, dar şi când este vorba despre probleme din viaţa de familie. Diferenţele de cunoştinţe şi deosebirile în acţiune care rezultă de aici trebuie acceptate. Acestea nu trebuie să ducă la o înstrăinare, dar pot să fie cauza pentru aceasta. Este de remarcat că în ultimul fragment din Vechiul Testament este adus în discuţie conflictul dintre generaţii. Acolo este dată soluţia şi este descoperită rădăcina conflictului.

Nu este vorba de cunoştinţe sau păreri diferite. Acest text trece peste prăpastia care a apărut între inimi. Acest pericol există şi în timpul nostru, nu numai pentru familiile noastre, ci şi pentru adunare.

Nu am nimic împotriva strângerilor şi conferinţelor pentru tineret, în care se discută teme speciale pentru tineret. Dar acestea nu trebuie să degenereze, încât cei în vârstă să fie excluşi, deoarece ei oricum nu înţeleg problemele tinerilor. Aceasta duce la pierderea respectului dorit de Dumnezeu faţă de cei în vârstă. Afirmaţia că cei în vârstă nu îi înţeleg pe cei tineri este neadevărată, deoarece şi cei în vârstă au trecut prin această criză la timpul lor. Şi în această privinţă nu există nimic nou sub soare.

Nu am nimic împotrivă nici când cei în vârstă atenţionează cu privire la pericolele spiritului vremii, căruia îi sunt expuşi în mod deosebit cei tineri şi prin care, din nefericire, unii s-au îndepărtat de pe cale. Dar nici aceasta nu trebuie să degenereze într-o sentinţă lipsită de dragoste de a considera toate activităţile tinerilor ca „fireşti“. Nici această expresie nu este adevărată. Tinerii sunt conduşi de dragostea lui Hristos în mod deosebit în activităţile lor pe terenul evanghelistic.

Precauţia şi chibzuinţa celor în vârstă şi entuziasmul tinerilor sunt două cursuri, care ar trebuie să curgă împreună. Atunci va rezulta în slujba lui Dumnezeu un echilibru sănătos şi unitate. În Maleahi 4:5, 6 citim cum Dumnezeu îl trimite pe profetul Său să vindece prăpastia apărută între generaţii. „El va întoarce inima părinţilor către copii şi inima copiilor către părinţii lor.“ Când inimile sunt aduse unele spre altele prin slujba divină a profeţilor, toate celelalte deosebiri pot fi aduse la acelaşi numitor. Atunci Dumnezeu nu începe să lucreze în inimile copiilor, ci în ale părinţilor. Nu constă în aceasta soluţia pentru multele probleme din familie? Vorbind doar despre vină, răspândind-o tot mai mult şi aplicând-o unilateral asupra celorlalţi, inimile se vor îndepărta tot mai mult unele de altele. Mai grav este că se vor îndepărta şi de Domnul. Dar prin acţiunea Cuvântului şi a Duhului lui Dumnezeu, inimile sunt aduse spre Domnul şi astfel unele spre altele. Abia apoi este posibilă soluţionarea într-un sentiment de har şi dragoste a problemelor apărute.

Iov şi soţia sa nu au insistat de copiii lor să ia parte la mesele date de aceştia, să exercite acolo o influenţă bună şi să prevină eventuale alunecări. Dar aceasta nu a fost o retragere supărăcioasă şi îmbufnată. Din contră! „Când treceau zilele ospăţului, Iov trimitea şi-i sfinţea, şi se scula dis-de-dimineaţă şi înălţa arderi-de-tot după numărul lor, al tuturor; pentru că Iov zicea: «Poate că fiii mei au păcătuit şi L-au blestemat pe Dumnezeu în inima lor.» Aşa făcea Iov în toate zilele.“ (Iov 1:5 ).

În ziua de astăzi, părinţii nu mai pot face ad-literam ceea ce făcea Iov. Nu mai cunoaştem astăzi jertfa de ardere-de-tot în sensul ei ad-literam. Dar din comportamentul lui Iov putem să învăţăm multe şi noi ca părinţi care trăim în acest timp. La fel ca Iov şi soţia sa, toţi părinţii trebuie să accepte că la căsătorie copii părăsesc pe tata şi pe mama. Ei formează împreună cu partenerul lor o unitate nouă, independentă, cu responsabilitate proprie. Prin aceasta, părinţii nu au devenit de prisos. O sarcină care le rămâne întotdeauna este să observe cu atenţie plină de dragoste dezvoltarea în noua familie şi câteodată să le fie alături cu sfatul şi fapta lor. Dacă părinţii observă probleme sau copiii le încredinţează problemele lor, rămâne posibilitatea rugăciunii. Iacov a spus: „Rugaţi-vă unii pentru alţii… Mare putere are cererea fierbinte a celui drept.“ (Iacov 5:16 ). El a indicat spre rugăciunea lui Ilie. Această rugăciune nu a fost auzită de niciun om. Dar ea a pătruns în cer şi a influenţat evenimentele de pe pământ. Rugăciunea de mare preot a lui Iov a fost pentru familia sa de mare valoare. Această sarcină este păstrată ca un drept şi pentru părinţii credincioşi din timpul de astăzi. Acest lucru îl pot face mereu şi mereu ca Iov.

Cum au reacţionat Iov şi soţia sa la această suferinţă de neînchipuit, care a venit dintr-o dată asupra lor? La începutul acestui capitol am prezentat un rezumat al acestor evenimente. Citiţi încă o dată Iov 1 2 . Mâhnit foarte tare, Iov a căzut la pământ. Dar nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. A recunoscut că tot ceea ce aveau era un dar al lui Dumnezeu, era numai har. „Domnul a dat.“ Dar apoi a spus şi: „Domnul a luat.“ Iov ar fi putut vorbi despre evenimente naturale, prin care copiii săi au murit. El i-ar fi putut acuza pe sabeeni şi pe caldeeni de ucidere şi jaf, şi ar fi avut dreptate. Dar atunci în inima sa ar fi rămas numai suferinţă şi amărăciune, nu ar fi văzut Mâna lui Dumnezeu în aceste suferinţe. Nici n-ar fi putut spune: „Domnul a luat“; iar a treia expresie: „Numele Domnului fie binecuvântat“ n-ar fi exprimat-o deloc. Un punct culminant al vieţii sale de credinţă îl vedem în punctul cel mai de jos al suferinţei sale în Iov 19:25-27 . Citez binecunoscutele cuvinte: „Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte… …totuşi fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu.

Ascultăm cu admiraţie şi uimire cuvintele sale. Cât de departe suntem noi de credincioşii vremurilor trecute, când ne aflăm în timpuri de încercări în viaţa noastră de credinţă! Dar să nu admirăm acest bărbat, ci harul lui Dumnezeu care a produs o asemenea credinţă în inima alor Săi. Dumnezeu în harul Său nu S-a schimbat până astăzi faţă de ai Săi.

Am cunoscut un tată care şi-a pierdut fiul cel mai mare în timpul războiului, dupa ce acesta trebuise să meargă la muncă într-un sat, unde echipaje militare făceau razii de răzbunare. Toţi bărbaţii care au fost găsiţi, inclusiv fiul acestui om, au fost luaţi prizonieri şi transportaţi în Germania. Nimeni nu s-a mai întors. Câteva luni mai târziu, părinţii au primit vestea că fiul lor murise de „pneumonie“. Un prieten a încercat să-i mângâie şi să le spună că Domnul permisese aşa ceva. Fratele spunea: „Aceasta nu ar fi pentru mine o mângâiere. Nu pot să înţeleg. Dar ştiu că Dumnezeu a dorit să-l ducă pe fiul meu acasă în acest mod.“

N-am uitat niciodată aceste cuvinte. M-am gândit atunci la cuvintele lui Iov: „Domnul a luat.“ Ce binecuvântare este şi pentru noi să vedem pe calea suferinţei Mâna Domnului şi să uităm mâna omului!

Putem presupune că până în acest moment, soţia lui Iov a fost alături de el şi că au împărţit împreună bucuria şi suferinţa. Aşa şi trebuie să fie. Oare nu şi-au dat soţul şi soţia la încheierea căsătoriei promisiunea solemnă să se iubească unul pe altul, să fie alături unul de altul în fidelitate reciprocă în zile bune şi în zile rele, până îi va despărţi moartea? Desigur, Iov şi soţia sa nu au auzit sau n-au semnat o astfel de formulă de cununie, dar oare nu este aceasta intenţia lui Dumnezeu cu fiecare căsnicie în orice vreme, când îi uneşte pe cei doi prin legătura căsătoriei? Cât de repede se uită această promisiune, mai ales când vin „zile rele“! În această privinţă, chiar şi zilele de bunăstare materială pot să devină „rele“, la fel ca zilele suferinţei şi ale dezamăgirii. Cât de des vedem cum unul din parteneri renunţă la fidelitatea promisă. Se ajunge la un trai unul lângă altul şi adesea la un divorţ. Atunci se indică tot felul de motive, pe care judecătorul pământesc le consideră suficiente. Dar intenţia lui Dumnezeu nu este aceasta. Dumnezeu urăşte despărţirea.

Nu am niciun motiv să presupun că cei doi au ajuns atât de departe. Dar începutul înstrăinării este vizibil. Soţia lui Iov se săturase. Îşi pierduse încrederea în Dumnezeu şi îi dădu soţului ei sfatul să facă şi el acest lucru, reproşându-i: „Încă eşti tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!“ (Iov 2:9 ). Cât de greu a fost pentru acest bărbat, atât de încercat, că a pierdut în acele împrejurări şi sprijinul soţiei sale! Dar nu s-a prăbuşit nici sub această încercare. El a respins vehement cuvintele ei.

Cineva a indicat spre faptul că el nu o numeşte pe soţia sa nebună, ci spune: „Vorbeşti ca una din femeile fără minte“ (Iov 2:10 ). De aici se vede răbdarea sa. Iov i-a spus soţiei sale: „Ce? Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?“ El nu spune „eu“, ci „noi“. În aceasta era un îndemn pentru soţia sa, de a nu se distanţa de el.

Aceste cuvinte conţin o învăţătură adâncă şi pentru noi. Suntem dispuşi să primim cu mulţumire lucrurile bune de la Dumnezeu. Dar în cazul lucrurilor rele suntem înclinaţi să căutăm alte cauze. Un medic vorbea odată cu amărăciune despre pacienţii săi creştini: „După ce îţi dai toată osteneala şi reuşeşti să-i treci cu bine peste respectiva boală, ei spun: „Dumnezeu a făcut aceasta.“ Dacă în ciuda străduinţelor nu reuşeşti, ei îndrăznesc să afirme că medicul nu a stabilit diagnosticul corect, nu a prescris medicamentele bune şi astfel pacientul a murit. Cu astfel de oameni nu poţi să ajungi la onoare.“ Înţeleg foarte bine modul de gândire al acestui medic. Trebuie să fim atenţi cu gândurile şi cuvintele noastre. Cine trăieşte în duhul lui Iov, nu ajunge la astfel de exprimări.

După aceea, nu mai citim nimic despre soţia lui Iov. Şi Satan, care a luat de câteva ori cuvântul, dispare din câmpul vizual. Dar suferinţele groaznice ale lui Iov rămân.

Atunci apar prietenii săi, pentru a-l mângâia. Dar lungile discuţii arată că nu au adus deloc mângâiere. Prietenii au plecat de la maiestatea, suveranitatea şi dreptatea absolută a lui Dumnezeu. În aceasta au arătat o cunoaştere bună şi au prezentat gânduri bune despre aceste subiecte. Dar ei au avut un punct de plecare greşit, şi anume că suferinţele omeneşti trebuie văzute ca răsplată dreaptă a lui Dumnezeu pentru răul săvârşit.

Iov s-a apărat foarte tare, el a ţinut la dreptatea sa şi s-a luptat în continuare cu o problemă nesoluţionabilă pentru el. A devenit tot mai vehement în răspunsurile sale şi a folosit cuvinte care nu erau de aprobat. Şi cuvintele prietenilor au devenit tot mai aspre. Ei l-au învinuit pe Iov de făţărnicie, au afirmat că a făcut în ascuns răul şi la sfârşit că a păcătuit public.

Prin punctele lor de plecare greşite şi prin aplicarea rece a acestora, ceea ce considerau ei a fi adevărul, au devenit pentru Iov acuzatori în loc de mângâietori. Bărbaţii au vorbit unii după alţii şi nu au ajuns la nicio soluţie a problemei. Apoi a luat cuvântul prietenul cel mai tânăr, Elihu. El s-a adresat atât prietenilor săi, cât şi lui Iov şi a rostit cuvinte demne de reţinut. Dar nu a ajuns la o combatere temeinică. Nici el nu avea o soluţie pentru problemele lui Iov, nici răspuns la întrebările sale.

La sfârşit a vorbit Dumnezeu; mai întâi cu Iov. El l-a adus pe Iov sub impresia adâncă a mărimii şi maiestăţii Sale şi a nimicniciei lui Iov. Se cuvenea ca o astfel de creatură trecătoare să păşească în faţă ca şi critic al Celui Atotputernic, să-L acuze de nedreptate presupusă? Iov şi-a pus mâna la gură. Nu avea niciun răspuns. Ultimele sale cuvinte au fost: „De aceea am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoaşteam. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.“ (Iov 42:3-6 ).

Dumnezeu le-a vorbit şi prietenilor lui Iov şi le-a adresat cuvinte serioase. Ei l-au acuzat pe nedrept pe Iov, dar ceea ce era mai grav, ei n-au vorbit în mod cuviincios despre Dumnezeu. De aceea trebuiau să aducă o jertfă şi Iov să se roage pentru ei. Dumnezeu a ascultat această rugăciune, şi prietenii nu au fost pedepsiţi pentru comportamentul lor păcătos. Astfel, Dumnezeu Şi-a atins scopul Său cu Iov şi a putut să-i schimbe soarta. Şi prietenii au învăţat lecţia lor.

Cu toţii suntem confruntaţi în viaţa de familie cu problema suferinţei. Este remarcabil, că nici Iov, nici prietenii săi nu au rostit niciun cuvânt despre Satan, deşi în primul capitol acesta ocupă un loc mare. Nu trebuie să ne mirăm de acest lucru. Ei n-au auzit nimic din discuţia care a avut loc în cer. Nu ştiau nimic despre contribuţia lui Satan în această întreagă istorie.

În afară de cartea Iov, numele Satan apare în Vechiul Testament numai în 1. Cronici 21:1 şi în Zaharia 3:1, 2 . Şi acolo apare ca acuzator şi împotrivitor al poporului lui Dumnezeu. În Noul Testament îi este acordată mai multă atenţie. El este amintit sub următoarele nume: balaurul, şarpele cel vechi, diavolul şi Satan (Apocalipsa 20 ). El este stăpânitorul acestei lumi (Ioan 12:31 ), dumnezeul acestui veac (2. Corinteni 4:4 ), tatăl minciunii (Ioan 8:44 ), căpetenie a autorităţii văzduhului (Efeseni 2:2 ). El păşeşte contra credincioşilor ca un leu care răcneşte şi ca înger al luminii (1. Petru 5:8 2. Corinteni 11:14 ).

A nega existenţa personală a lui Satan este contra Scripturii; totuşi, mulţi teologi fac acest lucru. Diavolului îi convine când această necredinţă devine general valabilă.

Satan a încercat să-L facă pe Isus să păcătuiască şi să-L conducă la independenţă faţă de Dumnezeu, folosind în acest sens mai târziu chiar şi pe unul din ucenicii Săi (Matei 4:1-11 16:23 ). Satan a intrat în Iuda şi l-a condus la rolul de trădător (Luca 22:3 ). Anania a auzit mustrarea: „De ce ţi-a umplut Satan inima?“ (Fapte 5:3 ).

În 2. Corinteni 2:11 suntem îndemnaţi să veghem, ca să nu-i dăm câştig lui Satan asupra noastră. „Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi“ (Iacov 4:7 ). Această împotrivire este posibilă numai prin puterea credinţei cu armura completă a lui Dumnezeu şi cu rugăciune (Efeseni 6:1-20 ).

Şi apostolul Pavel a fost confruntat în viaţa sa cu influenţa diavolului. Dorea mult să meargă la Tesalonic, pentru a-i întări pe credincioşi în credinţă. A şi încercat să facă acest lucru de câteva ori. Dar Satan l-a împiedicat (1. Tesaloniceni 2:18 ). Cum s-a petrecut acest lucru nu ni se spune. Am putea spune: Cum a permis Dumnezeu ca Satan să obţină o victorie asupra lui Pavel? Dar a fost numai o victorie aparentă. A fost motivul pentru care Pavel a scris epistolele sale, o binecuvântare nu numai pentru tesaloniceni, ci şi pentru milioane de credincioşi. Astfel, Dumnezeul Atotştiutor poate să folosească neplăcerile credincioşilor, chiar dacă ele au fost aduse de Satan.

Mai târziu, Pavel a scris despre o suferinţă trupească, despre un ţepuş pentru carne. El a numit aceasta, lucrarea unui înger al lui Satan. S-a rugat stăruitor de trei ori Domnului să pună capăt acestei suferinţe, dar Domnul nu a ascultat această rugăciune. El a trebuit să se mulţumească cu harul Domnului, chiar şi pe calea suferinţei. Domnul i-a arătat intenţia Sa cu această suferinţă: nu era o pedeapsă sau o răzbunare, ci dorea să-l ferească de mândrie spirituală, deoarece îi fusese încredinţat foarte mult. Atunci a putut să fie mulţumit şi mulţumitor (2. Corinteni 12:7-10 ).

Cu câţiva ani în urmă, eu şi soţia mea ne aflam la unul din copiii noştri pentru înmormântarea unuia dintre copiii lor. Era un băiat drăguţ de 13 ani, care Îl iubea pe Mântuitorul. Printr-o manevră neatentă a unui autobuz, el a fost lovit pe bicicleta sa şi a murit pe loc. A fost o lovitură groaznică pentru părinţi, pentru ceilalţi copii şi pentru noi. Cred că mulţi au trăit ceva asemănător. Atunci se ridică întrebarea: De ce a trebuit să ne lovească pe noi aceasta? Atunci Satan este gata să arunce săgeţile sale pentru a produce în inimi necredinţă şi îndoială faţă de dragostea lui Dumnezeu.

Copiii noştri au fost foarte întristaţi, suferinţa era greu de prelucrat, dar nu s-au revoltat. Nu au simţit nici ranchiună faţă de şofer, care cauzeaze nenorocirea. Prin harul Său au putut să vadă Mâna Domnului în ceea ce se abătuse asupra lor. Chiar în acea zi în calendar era textul: „Ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după acestea“ (Ioan 13:7 ). Am fost mângâiaţi în mod deosebit de aceste cuvinte. Cine crede aceste cuvinte, poate cânta în cele mai grele împrejurări, chiar dacă printre lacrimi: Chiar dacă aici trebuie să merg pe cale cu multe întrebări, sus voi înţelege totul.

Atunci nu vom mai întreba: De ce? Să nu încercăm să căutăm cauza la noi sau la alţii. Aceasta nu ne va da odihnă, ci mai degrabă ne va conduce la revoltă. Mai bună este întrebarea: Pentru ce?, pentru a descoperi apoi ceea ce vrea Domnul să ne înveţe prin aceasta.

Un lucru a devenit clar foarte curând. La scurt timp după aceasta, s-a petrecut în vecinătate o nenorocire asemănătoare. Părinţii erau deznădăjduiţi şi de neconsolat. În acea clipă, copiii noştri au avut cuvinte de mângâiere pentru ceilalţi, pentru a-i consola pe aceştia cu mângâierea cu care au fost ei înşişi mângâiaţi (2. Corinteni 1:4 ). Prin Cuvântul lui Dumnezeu, noi ştim ce a trebuit să înveţe Iov prin suferinţele sale. „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său“ (Romani 8:28 ). De aceea, pe calea suferinţei şi a disciplinei în familiile noastre, să încercăm mereu să vedem Mâna Domnului. Atunci vom fi păziţi de insensibilitate. Nici nu ne vom prăbuşi, dar vom fi experimentaţi spiritual. „Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea, le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.“ (Evrei 12:11 ). Adevărul acestor cuvinte este confirmat în istoria lui Iov.

Călătoria creştinului

 E. A. Bremicker

Conducătorul în călătorie

Din fericire, nu suntem singuri pe cale în această lume. Dumnezeu Însuşi vrea să fie Conducătorul nostru. El a preluat sarcina de a ne duce cu siguranţă la ţinta promisă. Ne putem încrede în El că va face acest lucru.

Chiar şi bărbaţii lui Dumnezeu din Vechiul Testament L-au cunoscut pe Dumnezeu ca şi Conducătorul lor şi au avut experienţe minunate împreună cu El. Să examinăm câteva versete, care ne îmbărbătează să ne încredem în El, Conducătorul nostru.

Începutul călătoriei

Orice călătorie are cândva un început; la fel şi călătoria noastră ca şi copii ai lui Dumnezeu. Atât timp cât ne-am aflat sub puterea diavolului, el a fost conducătorul nostru, iar noi a trebuit să-l urmăm. Dar a venit marea schimbare, când am trecut din domeniul domniei lui în domeniul domniei lui Dumnezeu. Această schimbare ne este ilustrată clar în istoria israeliţilor, când au fost scoşi din Egipt şi au scăpat astfel de stăpânirea lui Faraon. Acesta a fost momentul, în care Dumnezeu a preluat conducerea. El spune: „I-am scos din ţara Egiptului“ (Ezechiel 20:10 ). Ferice de oricine cunoaşte această zi, când Dumnezeu l-a scos din lume şi din pieire! David exprimă acest lucru astfel: „M-a scos din groapa pieirii, din noroiul mocirlei“ (Psalmul 40:2 ). Acesta este începutul conducerii conştiente a lui Dumnezeu în viaţa unui om.

Desfăşurarea călătoriei

Dumnezeu nu numai că ne-a scos din pieire, ci ne şi conduce mai departe pe cale prin această lume. Aşa cum a condus poporul Israel timp de patruzeci de ani prin pustie şi i-a dat toate cele necesare, tot aşa ne va conduce şi pe noi. În Deuteronom 29 , Moise priveşte înapoi la calea parcursă. Cuvintele lui Dumnezeu ne vorbesc şi nouă: „V-am dus patruzeci de ani prin pustie; hainele nu vi s-au învechit pe voi şi sandaua nu vi s-a învechit pe picior… ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru“ (versetele 5, 6). Nevoile călătoriei noastre sunt felurite, dar Dumnezeu poartă de grijă pentru toate, aşa cum e bine pentru noi.

În plus, în călătoria noastră avem nevoie de îmbărbătare şi de înviorare. Dumnezeu ştie că deseori suntem obosiţi şi descurajaţi, dar El ştie să ne dea la timpul potrivit şi înviorare. Prin profetul Isaia ne spune: „Nu vor flămânzi, nici nu vor înseta, nici nu-i va bate arşiţa, nici soarele, pentru că Acela care are milă de ei îi va conduce şi îi va călăuzi pe lângă izvoarele de ape“ (Isaia 49:10 ). Aceste izvoare de apă răcoritoare ne stau la dispoziţie. Cuvântul lui Dumnezeu este un astfel de izvor, care vrea mereu să ne învioreze în toate situaţiile vieţii, astfel încât să putem spune cuvintele fiilor lui Core: „Trecând prin valea plângerii, ei o fac un izvor; şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări“ (Psalmul 84:6 ).

Înviorarea şi alinarea sunt în strânsă legătură cu hrana, de care avem nevoie neapărat în călătoria noastră: „El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite“ (Psalmul 23:2 ). Acolo sunt apele liniştite, la care ne putem odihni, acolo sunt păşunile verzi, unde ne putem hrăni din ceea ce ne dă fiecăruia în fiecare zi Păstorul cel bun! Într-adevăr, El a îngrijit de toate!

În călătorie există şi luptă. Calea unui copil al lui Dumnezeu nu este fără greutăţi. Dumnezeu ne-a salvat din domeniul puterii satanei; totuşi împotrivitorul încearcă mereu să ne aducă la cădere prin vicleniile lui. Pentru această luptă avem nevoie de un conducător, căci prin puterea noastră proprie nu putem lupta contra duşmanului. Încrezându-ne în puterea lui Dumnezeu, putem să privim liniştiţi, în faţă, duşmanul. Un exemplu frumos în acest sens este împăratul Ezechia, care a privit în faţă supremaţia asirienilor, împotriva cărora, omeneşte gândind, el nu avea nicio şansă. Dar citim: „Şi s-a întărit… şi le-a vorbit inimii, zicând:«Fiţi tari şi curajoşi! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi… pentru că mai mulţi sunt cu noi decât cu el. Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne ajute şi să lupte luptele noastre»“ (2. Cronici 32:5-8 ). Cât este de minunat că avem un astfel de Conducător în luptă! El este mai tare decât orice putere, care ni s-ar putea împotrivi.

Ţinta călătoriei

Aşa cum orice călătorie are un început, tot aşa are şi o ţintă. Călătoria creştinilor nu face excepţie. În faţa noastră stă o ţintă minunată, şi anume de a-L vedea pe Acela, care ne-a iubit şi S-a dat pentru noi. Vom ajunge cu siguranţă la această ţintă, deoarece Conducătorul nostru dumnezeiesc ne-a promis acest lucru. Dacă ar depinde de fidelitatea noastră, de propriile noastre capacităţi, n-ar ajunge nici unul la această ţintă. Dar avem promisiunea lui Dumnezeu: „El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că s-au liniştit şi Domnul i-a dus în limanul dorit“ (Psalmul 107:28-30 ).

Când vom ajunge la ţintă şi vom putea privi înapoi, vom recunoaşte prin câte furtuni ne-a condus în siguranţă şi de câte pericole ne-a păzit. Se cuvine să-I acordăm toată încrederea acestui Conducător!

Şiretlicurile diavolului

 E. A. Bremicker

Desigur, la prima vedere, nu este neapărat ziditor a ne preocupa cu o astfel de temă. Totuşi, Biblia ni-l prezintă pe diavolul ca o fiinţă existentă în mod real, care se împotriveşte mereu la tot ce are a face cu Hristos.

Cel care a păcătuit de la început este diavolul (1. Ioan 3:8 ). El este stăpânitorul acestei lumi şi dumnezeul acestui veac (Ioan 12:31 2. Corinteni 4:4 ). El este puternic, dar nu atotputernic. Din fire, adică din naştere, fiecare om se află în domeniul de stăpânire al diavolului. Oamenii care L-au primit pe Domnul Isus sunt scoşi de sub puterea întunericului şi sunt strămutaţi în împărăţia Fiului dragostei Tatălui. Ei au părăsit domeniul de stăpânire al diavolului -caracterizat prin putere şi întuneric, iar acum se află în domeniul de domnie al lui Hristos -caracterizat prin dragoste şi lumină (Coloseni 1:13 Faptele Apostolilor 26:18 ). Această schimbare este enormă şi este un motiv de adâncă mulţumire şi bucurie zilnică pentru cel care se află acum de partea lui Hristos.

Chiar dacă acum diavolul nu mai este stăpânitor peste cei credincioşi, totuşi el rămâne şi este duşmanul nostru. El este marele adversar şi duşman al lui Hristos şi el îşi dă toate străduinţele să-i facă rău celui care L-a primit pe Hristos în viaţa sa. Carnea (firea veche) din noi şi lumea care ne înconjoară sunt aliaţii săi.

Să reţinem: diavolul nu mai este stăpânitorul credincioşilor. Noi suntem smulşi din domeniul puterii sale. Totuşi, el este împotriva noastră şi vrea să ne facă rău. El este vrăjmaşul nostru (1. Petru 5:8 ). Acest fapt ni-l arată foarte limpede istoria lui Iov. Dar şi alte locuri din Scriptură vorbesc despre activităţile sale îndreptate contra credincioşilor (a se compara Zaharia 3:1 şi 1. Cronici 21:1 ). În cazuri extreme se poate ajunge până acolo, încât divolul umple inima unui credincios (a se compara Faptele Apostolilor 5:3 ). Viclenia sa este mare şi nu în zadar suntem îndemnaţi să ne împotrivim acestor uneltiri (Efeseni 6:11 ). În acest sens este bine să cunoaştem caracterul lor. În continuare vom urmări câteva indicaţii, pe care ni le dă Dumnezeu în Cuvântul Său, referitoare la modul în care se manifestă diavolul:

1. Minciună: Diavolul este marele mincinos. El este numit tatăl (adică originea) minciunii (Ioan 8:44 ). Acest lucru reiese foarte clar deja din prima sa intrare în scenă în Geneza 3 , în grădina Eden. În cazul tuturor activităţilor diavolului, trebuie să avem în vedere faptul că ele se află întotdeauna în legătură cu minciuna, adică nu corespund realităţii.

2. Înşelătorie: În strânsă legătură cu minciuna se află faptul că diavolul va încerca mereu să-i înşele pe oameni. El se preface în înger de lumină şi îşi trimite mesagerii care se deghizează în slujitori ai dreptăţii (2. Corinteni 11:14,15 ). Pe omenire o aşteaptă cea mai mare înşelătorie a diavolului (2. Tesaloniceni 2:9 ), dar principiul are valabilitate deja astăzi şi trebuie să ne atragă atenţia.

3. Răstălmăcire: Şi aceasta stă în strânsă legătură cu minciuna. Diavolul este un meşter iscusit în a răstălmăci Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se potrivi planurilor sale, şi apoi să ne facă să credem că Dumnezeu aşa a spus. Aşa a făcut în grădina Eden când Eva a crezut răstălmăcirile sale. Chiar şi în ispitirea Domnului Isus în pustiu a folosit acest şiretlic, încercând cu un citat din Vechiul Testament să-şi atingă scopul – totuşi fără succes (Luca 4:10,11 ).

4. Imitare: Augustin l-a numit pe bună dreptate pe diavolul „simius die“, adică imitatorul prostesc al lui Dumnezeu. El imită ceea ce este divin pentru a ne irita. El a făcut posibil ca vrăjitorii din Egipt să poată imita minunile lui Moise; el este acela care a semănat o buruiană asemănătoare seminţei bune pentru a strica recolta (Exod 7:22 Matei 13:25,39 ). Este nevoie de discernământ pentru a recunoaşte imitarea.

5. Ispită: Diavolul va încerca mereu să-i ispitească pe credincioşi la rău şi independenţă. El a fost acela care a încercat să-i cearnă pe ucenici ca grâul (Luca 22:31 ). El cunoaşte punctele noastre slabe şi ştie foarte bine unde găseşte mijloacele cele mai potrivite (de exemplu ispita sexulă ca în 1. Corinteni 7:5 ). Deseori, diavolul are succes cu aceasta, pentru că nu suntem destul de veghetori.

6. Distrugere: Unul din scopurile diavolului este de a da la o parte efectele Cuvântului lui Dumnezeu. El nu doreşte ca în viaţa noastră să existe rod pentru Dumnezeu. Când nu suntem veghetori şi nu primim Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod corect, diavolul răpeşte sămânţa pusă în inimile noastre prin auzirea şi citirea Cuvântului lui Dumnezeu (Matei 13:19 ).

7. Zădărnicire: Pavel şi colaboratorii săi au experimentat într-o anumită situaţie cum Dumnezeu a permis ca diavolul să împiedice lucrarea Domnului, ba chiar să o zădărnicească (1. Tesaloniceni 2:18 ). Deşi intenţiile misionarilor erau bune şi motivele lor erau sincere, diavolul i-a împiedicat să meargă la Tesalonic. Şi noi trebuie să avem în vedere faptul că diavolul încearcă şi astăzi să împiedice lucrarea Domnului într-un fel sau altul.

8. Prigonire: Biblia ni-l arată pe diavolul nu numai ca cel care atacă în ascuns şi subtil, ci el este prezentat şi ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită (1. Petru 5:8 ). În acest caracter l-au cunoscut credincioşii din Smirna când a aruncat pe unii în închisoare (Apocalipsa 2:10 ). Numărul mare al martirilor despre care relatează istoria bisericii vorbeşte clar despre aceasta.

9. Suferinţă: Istoria lui Iov ne arată cum diavolul îl atacă direct pe un credincios şi îi cauzează mari suferinţe trupeşti. Şi Pavel a cunoscut astfel de atacuri directe ale diavolului, pentru că un sol al satanei l-a pălmuit (2. Corinteni 12:7 ). Totuşi, diavolul nu poate face nimic dacă Dumnezeu nu-i permite. Dumnezeu stă deasupra tuturor. Şi acest lucru se vede clar în istoria lui Iov. Dumnezeu hotărăşte măsura şi perioada.

Pavel le scrie corintenilor că nouă nu ne sunt necunoscute planurile diavolului (2. Corinteni 2:11 ). Ştim cu ce fel de duşman avem a face. Cunoaştem intenţiile şi metodele sale şi nu trebuie să-l subapreciem.

În încheierea acestei teme negative, dar totuşi necesare, dorim să ne îmbărbătăm prin două gânduri:

1. Diavolul este un duşman biruit. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat pentru a nimici lucrările diavolului (1. Ioan 3:8 ). Domnul Isus i-a luat prin moarte puterea morţii (Evrei 2:14 ). Acest lucru s-a petrecut la Golgota. Lucrarea Sa acolo a fost un triumf asupra diavolului şi asupra tuturor puterilor răutăţii (Coloseni 2:15 ).

2. Victoria dobândită la cruce asupra diavolului va deveni în curând vizibilă. Pavel le scrie romanilor: „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre“ (Romani 16:20 ). În curând va fi legat şi aruncat în adânc. După aceea va fi eliberat pentru o perioadă scurtă, înainte ca soarta lui să fie în iazul de foc şi pucioasă (Apocalipsa 20:7,10 ). Atunci, acţiunea diavolului va lua sfârşit pentru totdeauna. Ce timp minunat va fi atunci!

Slujba apostolului Pavel – un exemplu pentru noi

 E. A. Bremicker

Ce gând măreţ: Domnul doreşte să ne folosească pe fiecare în slujba Sa! Fie că suntem în vârstă sau tineri, fraţi sau surori, Domnul are pentru fiecare o lucrare. Indicaţiile din Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă baza oricărei slujbe. O parte din lecţiile divine constau din exemple de bărbaţi şi femei, din slujba cărora putem învăţa.

Putem învăţa foarte multe din slujba apostolului Pavel. Desigur, nici unul dintre noi nu se poate pune pe aceeaşi treaptă cu apostolul Pavel, nici unul dintre noi nu are un dar şi o slujbă asemenea lui. Totuşi, în slujba apostolului Pavel găsim indicaţii care ne pot fi de folos. Pavel le scria corintenilor: „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos“ (1. Corinteni 11:1 ). Acest lucru are valabilitate şi pentru slujbă.

În Faptele Apostolilor 20 găsim raportul, pe care apostolul îl dă în faţa bătrânilor din Efes despre slujba sa acolo.

1. Motivele slujbei
La fel ca la Domnul nostru, motivul cel mare pentru slujba apostolului era dragostea faţă de Domnul său, faţă de credincioşi şi faţă de oamenii pierduţi. Chiar dacă apostolul Pavel nu aminteşte aici cuvântul „dragoste“, găsim două expresii care ne conduc direct la acest motiv. În versetul 19 spune că a fost cu ei „slujind“ şi îşi încheie vorbirea cu cuvintele Domnului Isus: „Este mai ferice să dai, decât să primeşti“ (versetul 35). Ambele activităţi – a sluji şi a da – arată clar că cel care le face, are dragoste.

Fără dragoste nu poţi nici sluji, nici da din inimă. Fără dragoste ai putea exercita un dar, dar aceasta nu este adevărata slujbă. Cine slujeşte Domnului, trebuie să aibă dragoste. Cine dă aşa cum a dat Domnul, trebuie de asemenea să aibă dragoste. Suntem îndemnaţi: „Slujiţi unii altora prin dragoste“ (Galateni 5:13 ). Aşa a făcut şi Domnul; El a fost acela care „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“ (Efeseni 5:2 ).

Să verificăm motivele pentru slujba noastră! Cât de repede ajungem în punctul central al slujbei noastre! Sau slujim într-adevăr Domnului? Lucrăm din dragoste pentru El, pentru fraţi, pentru oamenii din jurul nostru? Domnul ne poate ajuta să lucrăm pentru El având acest motiv.

2. Atitudinea în slujire
Atitudinea apostolului Pavel se observă clar când citim versetele 19 şi 24. Slujba sa era caracterizată de smerenie şi devotament. El dorea să-i slujească Domnului în toată smerenia şi nu îşi menaja viaţa. Adevărata sluijire se arată într-adevăr într-o atitudine de smerenie şi devotament. Găsim aceste caracteristici în mod desăvârşit la Domnul nostru. El S-a dăruit deplin lui Dumnezeu.

Dăruirea de sine o găsim şi la apostolul Pavel. El slujea „cu toată smerenia“. Smerenia înseamnă a ne pierde pe noi înşine din vedere. Acest lucru ne vine greu. Şi dăruirea este în strânsă legătură cu aceasta: nu noi înşine stăm în centru, ci El, căruia ne dăruim. Şi aceasta ne vine greu, pentru că tendinţa de a ne impune se va observa mereu, din nefericire, chiar şi în slujba pentru Domnul.

Pavel slujea cu toată smerenia, el era gata să-şi dea viaţa pentru credincioşi. El exprimă aceasta într-un alt loc prin cuvintele: „Chiar dacă sunt turnat ca jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, mă bucur“ (Filipeni 2:17 ). Să ne întrebăm: suntem gata să fim o jertfă? Suntem gata să ne uităm pe noi înşine şi să ne lăsăm „folosiţi“ în acest sens? Această gândire poate fi găsită la noi, numai când Domnul ia chip în noi.

3. Adaptabilitatea în slujbă
Pavel era foarte flexibil, mobil şi adaptabil în slujba sa. Aceasta nu înseamnă că se învârtea ca un steguleţ în vânt, ci că se putea adapta diferitelor ocazii.

Conţinutul şi tema slujbei: Slujba apostolului Pavel avea un conţinut bogat. În Faptele Apostolilor 20 foloseşte mai multe expresii care prezintă aceasta. El a mărturisit pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus Hristos, a mărturisit Evanghelia harului lui Dumnezeu, a predicat împărăţia lui Dumnezeu şi a făcut cunoscut tot planul lui Dumnezeu (versetele 21-27). Slujba sa se îndrepta atât spre oamenii nemântuiţi, cât şi spre oamenii credincioşi. În aceasta, apostolul Pavel este desigur unic. Nici unul dintre noi nu are astăzi o astfel de slujbă. Dar ceea ce vrem să învăţăm este: să nu devenim unilaterali în slujba pentru Domnul, ci să păstrăm o anumită adaptabilitate. Evanghelistul nu trebuie să neglijeze învăţătura, iar învăţătorul nu trebuie să treacă niciodată cu vederea faptul că vestea trebuie să atingă şi pe oamenii necredincioşi. Nimeni nu poate face toate, deci să ne ferim de unilateralitate şi să ne bucurăm de fiecare care are un alt dar şi o altă lucrare decât noi.

Pentru cine era slujba: Şi aici, apostolul Pavel nu era unilateral. În versetul 21, el le aminteşte efesenilor că a vorbit atât iudeilor, cât şi grecilor. El nu era limitat cu privire la persoanele pe care le avea în faţa sa. Corintenilor le-a spus că s-a făcut „rob tuturor“ pentru a câştiga cât mai mulţi posibil (a se compara 1. Corinteni 9:19-23 ). Şi noi trebuie să ne adaptăm în slujbă. Dacă vorbim copiilor, trebuie să ne exprimăm altfel decât vorbim celor maturi. Când discutăm cu persoane de curând întoarse la Domnul, vom vorbi despre alte teme decât atunci când discutăm cu persoane care Îl urmează de mult timp pe Domnul. Aceasta nu înseamnă că „modificăm“ adevărul, ci că ne adaptăm respectivei grupe căreia îi vorbim. Să păstrăm această mobilitate! Exemplul desăvârşit este Domnul Isus. Cu teologul Nicodim a vorbit altfel decât cu femeia de la fântâna din Sihar. Cuvintele Sale erau întotdeauna pline de înţelepciune, dar totuşi diferite.

Locul slujbei: Pavel a slujit în diferite locuri. El a vorbit în public, dar şi în case. Acest lucru îl găsim şi la Domnul Isus. Să cercetăm în Evanghelii în ce locuri a slujit Domnul Isus! Îl găsim lângă mare, în locuri pustii, în sinagogă, în casele diferitor oameni. Slujba Sa era atât publică, cât şi în ascuns. La fel este şi astăzi. Slujba pentru poporul lui Dumnezeu şi pentru Evanghelie are loc atât în public, cât şi în particular. Să ne verificăm înaintea Domnului unde doreşte El să ne vadă în slujbă!

Timpul slujbei: Şi în legătură cu acest punct găsim mobilitate. În versetul 31, Pavel aminteşte că timp de trei ani, „noapte şi zi“ nu a încetat să îndemne cu lacrimi pe fiecare. Pavel a folosit atât noaptea, cât şi ziua, ocaziile de slujire pentru Domnul. El era mobil. Să ne gândim din nou la Domnul nostru. Discuţia memorabilă cu Nicodim a avut loc noaptea, pe femeia de la fântâna lui Iacov a întâlnit-o ziua, iar pentru copii Şi-a găsit timp la sfârşitul unei zile obositoare. Fiecare trebuie să-şi folosească astăzi bine timpul. Dar să nu uităm să fim mereu gata pentru a împlini o lucrare în slujba pentru Domnul nostru. Avem nevoie de flexibilitate. În mod deosebit în slujba de păstor, flexibilitatea este indispensabilă.

Metodele slujbei: Pavel nu era unilateral şi limitat nici cu privire la modul în care îşi făcea slujba. În capitolul 20 foloseşte cinci expresii care ne descriu metodica slujbei. Mai întâi vorbeşte despre „mărturisire“, adică el a prezentat adevărurile şi le-a adus în faţa oamenilor ca martor fidel. Apoi el „a învăţat“, deci a explicat cuvântul. De asemenea „a vestit“ vestea lui Dumnezeu ca un crainic. El „a predicat“ şi „a îndemnat“, deci a pus pe inima credincioşilor învăţăturile. Şi aici putem să urmărim slujba Domnului nostru, al cărui exemplu a fost urmat de apostolul Pavel. Domnul ne poate ajuta să nu devenim unilaterali în modul în care aducem Cuvântul. Duhul Sfânt ne va călăuzi în ce mod să spunem ceva. Să ne ferim de orice rutină, dar şi de un sistematism învăţat. Să învăţăm de la apostolul Pavel că atât pentru slujba de evanghelizare, cât şi pentru slujba pentru credincioşi este nevoie de multă adaptabilitate şi mobilitate.

4. Perseverenţa în slujbă
Flexibilitatea şi mobilitatea în slujbă nu înseamnă că suntem instabili şi schimbători. Din contră! Apostolul Pavel nu era numai adaptabil, ci era şi foarte perseverent în slujba sa. La el găsim un echilibru exemplar. El le-a spus celor din Efes (versetul 18) că a fost cu ei din prima zi. Tot timpul nu a încetat „să îndemne cu lacrimi pe fiecare“. El a îndeplinit lucrarea dată de Domnul şi nu a întrerupt-o înainte de timp.

Despre Domnul Isus citim cuvintele profetice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor răzvrătit“ (Isaia 65:2 ). El a fost caracterizat de perseverenţă în slujba Sa pentru Dumnezeul Său. Nimeni nu a împlinit atât de desăvârşit slujba ca El. Domnul Isus nu S-a lăsat oprit de nimeni şi nimic. Şi pentru noi are valabilitate îndemnul care i s-a spus lui Arhip: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o de la Domnul, ca s-o împlineşti“ (Coloseni 4:17 ). Este relativ uşor să începi o lucrare în exuberanţa sentimentelor, dar este mult mai greu să o realizezi în credincioşie în cazul unei împotriviri. Domnul Isus nu S-a lăsat oprit de piedici şi probleme. Acelaşi lucru îl găsim la apostolul Pavel. Acesta să fie un indicator pentru noi.

5. Sentimentele în slujbă
Ce sentimente avem în slujba pentru Domnul? Este o deficienţă gravă când slujba se realizează fără un interes viu. Domnul a fost deseori mişcat, i s-a făcut milă. Slujba pentru El este altceva decât a realiza o lucrare pământească. Pavel a acţionat cu simţăminte de inimă. Întreaga vorbire către bătrânii din Efes este „înrămată“ de lacrimi. În versetul 19 aminteşte lacrimile şi încercările, iar în versetul 31 vorbeşte despre faptul că i-a îndemnat noapte şi zi, cu lacrimi, pe credincioşi.

Lacrimile din versetul 19 se află în legătură cu respingerea şi prigoana din partea duşmanilor Evangheliei care îl urmăreau şi doreau să-l omoare pe Pavel. Despre aceasta vorbeşte în cuvinte impresionante în 2. Corinteni 1 . Împovărarea era atât de uriaşă pentru el şi pentru colaboratorii săi, iar duşmănia atât de mare, încât n-au văzut nici o cale de ieşire. Aceste suferinţe au avut ca urmare lacrimi. Şi Domnul nostru a vărsat aceste lacrimi. Când S-a apropiat de cetatea Ierusalim, El a vărsat lacrimi, pentru că S-a gândit la judecata pe care şi-a atras-o cetatea prin respingerea ei. Cel care doreşte să fie o mărturie vie pentru Domnul Isus, va simţi împotrivire, desigur, nu în aceeaşi măsură ca Domnul Isus, şi nici ca apostolul Pavel. Totuşi suntem trişti când vedem că oamenii nu vor să primească vestea Evangheliei. Rămânem indiferenţi? Să avem simţăminte divine faţă de aceştia. Spre îmbărbătarea noastră putem să privim spre Acela „care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine“.

Lacrimile din versetul 31 sunt de altă natură. Pavel i-a îndemnat cu lacrimi pe credincioşi, noapte şi zi. Prevedea ziua în care va fi părăsit de toţi din Asia? În orice caz, avea pe inimă binele credincioşilor pe care îi îndemna cu lacrimi. Cuvântul folosit pentru „a îndemna“ înseamnă „a vorbi stăruitor inimii“, „a avertiza“. Pavel nu a folosit ciocanul şi dalta pentru a vorbi inimilor efesenilor, ci a făcut-o cu lacrimi. Aceasta ne aminteşte de un cuvânt din Ieremia: „Dacă nu veţi asculta aceasta, sufletul meu va plânge în locuri ascunse pentru mândria voastră şi ochiul meu va plânge amar şi va vărsa lacrimi…“ (Ieremia 13:17 ). Cât de mult L-a lovit şi pe Domnul Isus faptul că ucenicii nu L-au înţeles şi nu au putut să pătrundă sentimentele Sale cu privire la cruce.

Şi noi trebuie să ne exercităm slujba printre credincioşi cu astfel de sentimente. Acest lucru începe în familie şi continuă în poporul lui Dumnezeu. Poate vom avea parte de lacrimi, dar Dumnezeu va „pune“ lacrimile în „burduful Său“, cum spune psalmistul. Lacrimile vărsate în slujba pentru Domnul nu sunt pierdute. În Psalmul 126:5 citim minunatele cuvinte: „Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu cântec de bucurie.“ Aceasta are valabilitate pentru Domnul Isus, pentru apostolul Pavel şi pentru noi. Domnul ne face părtaşi la lacrimile Sale. Dar apoi psalmistul continuă: „Cel care merge plângând, purtând sămânţa de semănat, se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-şi snopii.“ Roada aparţine Domnului nostru. El poartă snopii Săi. Nu este un privilegiu ca printr-o slujbă perseverentă să contribuim puţin, ca El să-Şi ducă cândva acasă snopii? Merită!

Îndrumare dumnezeiască

 E. A. Bremicker

Fiecare zi a vieţii noastre ne pune în faţa unor decizii. Uneori sunt decizii importante cu consecinţe multiple pentru parcursul ulterior al vieţii noastre. Aici se numără de exemplu alegerea meseriei, căutarea după un loc de muncă, căsnicia, alegerea unei locuinţe etc. Multe decizii sunt totuşi decizii de rutină, care ni se par mai puţin importante  şi care aparent au urmări mai puţin grave. Dar indiferent dacă sunt decizii mari sau mici, în fiecare situaţie putem să ne rugăm Domnului nostru pentru îndrumare. Promisiunea Lui: „Eu… te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta“ (Psalm 32:8), este valabilă pentru toate domeniile vieţii.

Biblia conţine multe exemple de oameni, care i-au cerut lui Dumnezeu sfatul şi îndrumarea şi care au fost binecuvântaţi pe calea lui Dumnezeu. Un exemplu din viaţa lui David dorim să fie o îmbărbătare şi un ajutor practic pentru noi. În 2. Samuel 5 ni se relatează, cum David a devenit împărat după promisiunea lui Dumnezeu şi a luat cetatea Ierusalim, care apoi a fost numită cetatea lui David. De abia s-au întâmplat acestea, că duşmanii săi, filistenii, au intrat în acţiune. Scriitorul inspirat a istorisit în 2. Samuel 5:17-25 (vă rugăm citiţi textul) două întâmplări diferite, în care filistenii s-au adunat în valea Refaim pentru a lupta împotriva lui David. Aceste două întâmplări sunt pentru noi pline de învăţături.

Cum reacţionează David?

Fără îndoială, dacă a fost unul care a avut experienţă cu filistenii, atunci acesta a fost David. Nu a fost el acela care a obţinut prima sa victorie mare împotriva eroului filistenilor, Goliat? Nu a fost el acela care în nenumărate lupte chiar împotriva filistenilor a fost încununat cu succes? Atunci de ce din cauza acestor duşmani să intre în panică? După atât de multe victorii ar trebui totuşi să reuşească să mai adauge una, mai ales că acum era numit  şi recunoscut ca împărat în Ierusalim şi putea apela la o armată experimentată în lupte. Vorbind omeneşte, David s-ar fi putut încrede pe arta sa de război şi în experienţele lui. Dar nu citim aşa ceva. Se spune foarte modest şi simplu: „David a întrebat pe Domnul: «Să mă sui împotriva filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?»“ (versetul 19).

Cu aceasta, David exprima două lucruri: în primul rând, dependenţa sa şi în al doilea rând, smerenia sa. A fost dependent, pentru că nu a vrut să plece la luptă fără să-L întrebe mai întâi pe Dumnezeu. El a aşteptat îndrumarea dumnezeiască şi el a şi primit-o. A fost smerit, pentru că i-a fost clar de la început că nu el, ci Dumnezeu va avea biruinţa. El nu a întrebat, dacă EL va câştiga, ci dacă DUMNEZEU îi va da pe filisteni în mâna lui.

Aplicaţia la noi nu este grea. Ne încredem în propria noastră putere, în iscusinţa noastră, în îndemânarea noastră, în experienţa noastră? Dacă suntem mai tineri, există pericolul deosebit de mare să ne încredem în puterea noastră. Cine este mai în vârstă, se află mai degrabă sub ispita de a se încrede în experienţa sa. De la David putem să învăţăm să ne încredem în Dumnezeu. Iar apoi, smerenia este o însuşire recunoscută întotdeauna de Dumnezeul nostru.

Fără rutină

Prima biruinţă a fost obţinută cu ajutorul lui Dumnezeu. Imediat a venit o a doua probă peste David. Din nou, filistenii s-au adunat pentru ceartă şi iară i s-au aşezat în valea Refaim (versetul 22). Situaţia de plecare era deci foarte asemănătoare cu prima situaţie. Acelaşi împotrivitor, acelaşi loc de luptă. De ce atunci să nu aplice aceeaşi tactică de luptă ca prima dată? Era necesar să-L mai întrebe o dată pe Dumnezeu? Ce a fost corect la prima întâmplare, va putea fi aplicat şi la a doua. Dar David nu a calculat omeneşte. Nu, el a simţit dependenţa sa, şi din nou s-a îndreptat întrebător spre Dumnezeul său. Şi iată – răspunsul este altul decât prima dată. Dacă Dumnezeu a spus înainte: „Suie-te“, acum El a spus: „Să nu te sui; ci ia-l pe la spate“ (versetele 19, 23).

Aplicând la noi învăţăm că în viaţa creştină nu există decizii de rutină. Ce este corect pentru astăzi, nu trebuie să fie calea pentru mâine. Chiar şi în situaţii foarte asemănătoare, ar trebui să-L întrebăm totdeauna pe Dumnezeul nostru pentru îndrumare. Dumnezeu ne conduce astăzi aşa, iar mâine poate cu totul altfel. Aceasta face ca viaţa de dependenţă să fie captivantă. David poate că s-a mirat că deodată a primit un alt răspuns de la Dumnezeu. Şi noi putem să fim tot mereu uimiţi de cum răspunde Dumnezeu şi ce cale ne arată El.

Atenţie

A doua întâmplare ne arată un principiu important despre CUM se recunoaşte calea lui Dumnezeu. David a primit însărcinarea să aştepte până va auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor. De abia atunci trebuia să devină activ. Această cerinţă i s-a părut poate ciudată războinicului David. Era înarmat, dar în loc să se concentreze asupra duşmanului şi a luptei, trebuia să aştepte, să stea liniştit şi să fie atent la vuietul din copaci.

Pentru noi se află aici învăţătura că pentru a recunoaşte îndrumarea lui Dumnezeu, trebuie să fim atenţi şi să învăţăm să aşteptăm. Tocmai aceasta ne cade adesea greu. Ca oameni care trăim în timpul nostru învăţăm să decidem repede. Aşteptarea este un exerciţiu, care ne dă mult de lucru. În angrenajul şi agitaţia zilelor noastre, aşteptarea atentă nu este uneori uşoară. Ea trebuie învăţată. Dar Dumnezeu vrea să ne ajute dacă Îl rugăm. Dacă nu învăţăm să ascultăm, nu vom recunoaşte niciodată voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Biruinţele lui Dumnezeu, biruinţele noastre

Să mai extragem încă o ultimă aplicaţie din acest pasaj. La prima luptă, biruinţa lui David a fost biruinţa lui Dumnezeu. În versetul 20 se spune clar, că David a bătut pe filisteni. Dar el nu şi-a asumat lui însuşi biruinţa. Nu, în modestia lui a spus: „Domnul a risipit pe vrăjmaşii mei dinaintea mea.“ El nu a vrut nicio onoare pentru sine, ci a dat toată cinstea Dumnezeului său. Dacă mergem pe calea Dumnezeului nostru, nu va fi altfel. Fiecare biruinţă pe care o obţinem, este o biruinţă a Domnului nostru, fiecare succes este succesul Său.

Cum reacţionează Dumnezeu la o astfel de poziţie? În cea de a doua întâmplare este tocmai invers. Dumnezeu a pornit înaintea lui David, pentru a bate oastea filistenilor. David şi soldaţii săi nu au avut deci nicio contribuţie directă la biruinţă. Şi totuşi, Duhul Sfânt exprimă nu fără motiv altfel. Propoziţia finală sună: „David… a bătut pe filisteni“ (versetul 25). Biruinţa lui Dumnezeu a devenit biruinţa lui David. Aceasta este măreţia Dumnezeului nostru. Dacă suntem atenţi la îndrumarea Sa în smerenie şi dependenţă de El şi dacă facem din biruinţele noastre biruinţele lui Dumnezeu, atunci El face din biruinţele Sale biruinţele noastre.

Merită într-adevăr să preţuim în toate deciziile vieţii îndrumarea dumnezeiască şi să nu hotărâm şi să acţionăm după gândirea noastră proprie.

Adunaţi pentru Numele Său

 Christian Briem

În prima parte a gândurilor despre Adunarea lui Dumnezeu am văzut atât modul de a lucra al lui Dumnezeu în diversele epoci, cât şi caracterul şi menirea Adunării în aspectele ei variate.

Reprezentarea Adunării pe pământ

Acum, tot ce am învăţat despre Adunare urmează să nu rămână doar pură teorie. Domnul nu ne-a comunicat gândurile Sale despre aceasta, ca noi să le păstrăm doar ca o învăţătură. Adunarea este cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi gândurile Sale referitoare la aceasta ajung până în cer, până în veşnicia cea mai îndepărtată. Am văzut puţin acest lucru şi într-adevăr nu am putea medita şi nu ne-am putea bucura suficient de această hotărâre. Totuşi aceasta nu este totul.

Este voia lui Dumnezeu ca ceea ce Adunarea pe pământ este în gândurile Sale, să-şi găsească deja aici o expresie vizibilă. De aceea ne-a dat în Cuvântul Său indicaţii importante pentru strângerea alor Săi laolaltă ca Adunare, subiect ce va constitui preocuparea noastră în partea a doua a acestei cărţi.

O reprezentare a Adunării lui Dumnezeu pe pământ nu se obţine prin înfiinţarea unor comunităţi de viaţă şi de bunuri materiale. Unii au o astfel de părere, însă aceasta nu este şi învăţătura Sfintei Scripturi. Faptul că la început credincioşii din Ierusalim aveau „toate în comun“ şi nici unul nu zicea „că averile lui sunt ale lui“ (Faptele Apostolilor 4:32 ), era, fără îndoială, rezultatul acţiunii Duhului Sfânt şi expresia plăcută a unităţii credincioşilor de atunci. Spun: „de atunci“, deoarece în primul rând a fost o stare trecătoare şi tocmai pe acest teren au apărut primele greutăţi, după cum arată înşelătoria lui Anania şi a Safirei în capitolul 5 şi murmurele evreilor care vorbeau greceşte, împotriva slujirii la mese, în capitolul 6. În al doilea rând, o asemenea expresie a unităţii era posibilă doar atâta timp cât toţi credincioşii se aflau într-un singur loc, cum era cazul la început în Ierusalim. Că Dumnezeu nu a socotit această comunitate de bunuri ca o stare de durată, o dovedeşte faptul că mai târziu, în epistole, scrieri care cuprind învăţătura creştină, nu se găseşte nici o indicaţie sau vreun îndemn în acest sens. Din contră, găsim îndemnuri pentru cei bogaţi şi îndemnuri pentru cei săraci dintre sfinţi. În plus, remarcăm învăţături referitoare la strângerea laolaltă a credincioşilor, utile pentru înţelegerea felului cum trebuie ei să se strângă.

Pe de altă parte, acest fapt ne arată clar că o reprezentare a Adunării nu ar fi posibilă dacă sfinţii Săi şi-ar urma toţi calea ca nişte „singuratici“ şi nu s-ar preocupa de faptul că Dumnezeu a stabilit pentru copiii Săi nu doar o cale personală, ci şi una împreună. Deci nici spiritul de comunitate, nici izolarea nu sunt calea lui Dumnezeu.

Dar cum putem vedea Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, cum devine ea vizibilă? Prin aceea că sfinţii se adună la anumite strângeri conform reglementărilor stabilite de Dumnezeu pentru aceasta. Dacă toţi credincioşii ar rămâne izolaţi, numai pentru ei, atunci Adunarea lui Dumnezeu nu ar putea fi văzută. Însă nici atunci nu s-ar putea vedea, dacă ei s-ar aduna după propria lor apreciere, după propria lor imaginaţie. Dar Dumnezeu vrea ca Adunarea să fie văzută. De aceea revine o atât de deosebită importanţă strângerii laolaltă a credincioşilor! Nu este doar un lucru care serveşte la propria lor încurajare, ci ceva prin care Dumnezeu ar vrea să vestească gândurile Sale despre Adunare şi să-L slăvească pe Fiul Său. De s-ar familiariza toţi cititorii credincioşi ai acestor rânduri cu acest gând! I-ar ajuta într-un mod de neimaginat să se elibereze de prejudecăţi şi să dobândească o privire după voia lui Dumnezeu referitoare la acest subiect.

Nu cred că este posibilă o strângere cu alţi credincioşi într-un mod corect, după voia lui Dumnezeu, dacă nu s-a înţeles cu inima ce este Adunarea, prin natura şi menirea ei, dacă nu s-a priceput că punctul ei central este Domnul Isus şi ţelul ei suprem este slăvirea Sa. De aceea, înţelegerea primei părţi a cărţii este atât de importantă şi o condiţie necesară pentru împlinirea celor prezentate în partea a doua.

Unul din cele mai importante locuri referitoare la strângerea laolaltă a credincioşilor este Matei 18:20 : „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, Acolo sunt şi EU în mijlocul lor.“ Deoarece această afirmaţie a Domnului Isus este de o importanţă extraordinară şi deoarece multe grupări creştine revendică acest cuvânt, dar sunt în neînţelegere unele cu altele, este de însemnătate extremă pentru subiectul nostru să înţelegem ce exprimă cu adevărat acest cuvânt al Domnului. Niciodată un cuvânt al Bibliei nu ar trebui scos din context când se încearcă să i se dea o explicaţie. De aceea vrem să privim versetul de mai sus în contextul său şi să ne apropiem de el cu atenţie, pas cu pas. În plus, învăţăturile Domnului din versetele anterioare sunt de un atât de mare folos practic pentru convieţuirea credincioşilor, încât am pierde mult, dacă le-am trece cu vederea.

Păcatul împotriva fratelui

În Matei 18:15-20 primim din gura Domnului învăţături deosebit de importante despre felul cum trebuie să procedăm când un frate păcătuieşte împotriva altui frate.

Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău” (versetul 15).

Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta“ este un caz închipuit? Din nefericire, nu. Ştim cu toţii că se întâmplă destul de des. Şi dacă nu se procedează în mod corect, poate avea urmări grave pentru fiecare cât şi pentru colectivitate.

În principiu fiecare păcat se îndreaptă în primul rând împotriva lui Dumnezeu. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit“, recunoaşte David în situaţia cu Bat-Şeba (Psalm 51:4). Cu toate acestea Domnul arată aici un fel deosebit al păcatului – păcatul împotriva fratelui. Cunoştinţa că acest păcat se îndreaptă în primul rând împotriva lui Dumnezeu, dar că există şi între fraţi, ar trebui să ne determine conduita.

Disciplina frăţească

Un frate păcătuieşte împotriva mea. Este o greşeală a fratelui faţă de mine, de care în afară de el ştiu doar eu. Ce să fac? Să mă plâng prietenilor mei, să răspândesc faptul printre fraţi? Să mă aşez şi să-i scriu o scrisoare? Sau şi mai simplu: să apelez la telefon? Toate acestea nu sunt calea Domnului. El spune: „Du-te“. De câte ori nu s-a păcătuit împotriva acestei indicaţii a lui Dumnezeu! Cât rău s-ar fi evitat, dacă ne-am fi dus la fratele nostru, pentru a sta faţă în faţă cu el şi pentru a vorbi inimii lui! Aceasta necesită însă multă smerenie şi mult har din partea Domnului.

Dar nu ar fi mai bine, ar putea întreba cineva, dacă am păstra tăcere asupra acestui incident şi dacă am lăsa totul în seama Domnului şi am suporta nedreptatea? Răspunsul la ultima întrebare nu este în toate cazurile uşor. Depinde de natura cazului. Desigur, nu trebuie să ne răzbunăm niciodată singuri şi să nu ne căutăm dreptul, ci să suportăm asemenea Domnului Isus, care, atunci „când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept“ (1. Petru 2:23 ). De asemenea ar trebui să fim siguri că nu este vorba doar de un zvon sau de o imaginaţie, de o combinaţie a duhului nostru.

Aici mai este însă şi o altă apreciere, căreia cred că nu-i acordăm suficientă atenţie: fratele meu a păcătuit, el nu poate fi fericit cu adevărat. „Să mustri pe aproapele tău şi să nu suferi păcatul în el“ (Levitic 19:17 ; compară şi nota de la subsolul paginii). Dragostea este cel mai bun sfătuitor în asemenea cazuri şi nu este dragoste, dacă sufăr păcatul în fratele meu. Dragostea însă nici nu aşteaptă până fratele meu vine la mine, ci ea însăşi merge la el, nu pentru a se justifica, nici pentru a-şi „spune odată părerea“, ci pentru a-l câştiga pe fratele. Acesta trebuie să fie ţelul mustrării „între tine şi el singur“. „Mustrare“ înseamnă a-i prezenta răul purtării sale, ca el să-şi dea seama de aceasta şi să-l pună în rânduială după voia lui Dumnezeu.

Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău“. Cât de plăcută este această expresie „ai câştigat“! Ea arată că dragostea a fost activă în spiritul lui Hristos. Astfel dragostea „acoperă o mulţime de păcate“ (1. Petru 4:8 ) şi nimeni nu poate să afle vreodată un cuvânt despre cele întâmplate.

Petru întreabă la puţin timp după aceste cuvinte ale Domnului, de câte ori să-l ierte pe fratele său când ar păcătui împotriva sa: „până la şapte ori?“ Desigur, i s-a părut că este foarte îngăduitor. Dar Domnul Isus i-a răspuns atunci lui Petru şi ne spune şi nouă astăzi: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18:22 ). Iar după aceea, urmează pilda împăratului care s-a socotit cu robii săi. Cât de îngrozitoare este ţinuta morală a aceluia căruia i s-a iertat o datorie atât de mare, dar care a fost neîndurător faţă de unul din tovarăşii lui, pe care „l-a strâns de gât, zicându-i: „Plăteşte-mi ce eşti dator“ (versetul 28)! Acesta să nu fie niciodată limbajul nostru; nu „plăteşte-mi“, ci „ai (câştigat) pe fratele tău“ – câştigat- acest lucru ni-l pune Domnul Isus aici înaintea inimilor.

Se poate închide inima fratelui faţă de dragostea care caută să-l câştige? Domnul Isus într-adevăr sugerează şi această posibilitate: „Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori“ (Matei 18:16 ).

Aici Domnul ne arată următorul pas în tratarea răului într-un frate, un pas care se află între o atitudine  particulară şi una publică. Harul caută să-l protejeze pe fratele, dar nu poate proteja păcatul. Astfel, fratele împotriva căruia s-a săvârşit păcatul nu ar trebui să lase problema numai în seama sa; el ar trebui să ia cu sine doi sau trei martori, pentru a confirma în prezenţa lor problema de care este vorba. În acest pas de mijloc nu mai poate fi vorba de demascate, ci de a pune adevărul în drept prin confirmarea lui în conştiinţa fratelui.

Adunarea locală

Dacă şi cel de-al doilea pas rămâne fără succes, atunci, după cuvintele Domnului, trebuie să urmeze un al treilea pas sau chiar un al patrulea, paşi care devin tot mai serioşi şi cântăresc tot mai greu. „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“ (versetul 17).

Este posibil ca fratele să rămână nepăsător faţă de cei doi sau trei care vin la el? Este posibil să nu-i accepte pe martorii dragostei lui Hristos şi să nu asculte nici de adunare? Ah, este posibil! Atât de tare poate fi chiar inima unui „frate“! Atât de duri ne poate face nenorocita voinţă proprie, încât să dezaprobăm harul şi adevărul! Care este urmarea unei astfel de împotriviri, care în ochii lui Dumnezeu este ca nelegiuirea şi idolatria (1. Samuel 15:23 )? „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“ Să fim atenţi, se spune: „Să fie pentru tine …“. Aici încă nu este vorba de acţiunea adunării, ci fratele nu trebuie să-l mai recunoască în continuare ca frate pe acela care a păcătuit împotriva lui şi s-a caracterizat prin atita voinţă proprie; ar trebui să-l privească ca pe un păgân.

Ce întorsătură serioasă! Cel care în versetul anterior a fost numit „frate“ trebuie acum să fie tratat ca un păgân şi ca un vameş. Nu se susţine că el nu ar fi frate; dar relaţia personală cu el ca frate s-a rupt. Unde ne poate conduce tăria voinţei proprii! Şi s-ar putea ca doar împrejurări minore să fi constituit prilejul. Dar mândria de neînduplecat în privinţa sa şi a vinovăţiei au condus în final la situaţia ca el să nu mai poată fi recunoscut ca frate. După cum am spus, aici încă nu este vorba de disciplinare din partea adunării, ci doar de disciplinare personală din partea fratelui faţă de cel care a păcătuit împotriva sa. Versetul următor indică faptul că este imposibil ca adunarea să meargă înainte cu cel care a păcătuit şi că aceasta poate deveni un necaz pentru ea. Dar versetul nostru nu vorbeşte de disciplinare din partea adunării.

Până acum am arătat că Domnul Isus, într-un fel demn de remarcat, a introdus adunarea ca instanţă supremă, în faţa căreia trebuie adus cazul: „spune-l adunării“; „dacă nu vrea să asculte nici de adunare”. Ce vrea să spună aici prin „adunare“? Acest lucru este foarte important pentru înţelegerea a ceea ce ni se pune în faţă în continuare. În Matei 16 a vorbit pentru prima dată despre Adunarea Sa şi a spus că El o va zidi. Prin aceasta El desemnează, în mod evident, întreaga Adunare, dacă pot spune aşa, adică suma tuturor celor mântuiţi din vremea harului. El o zideşte din ziua Cincizecimii până când va reveni.

Dar în versetul nostru, expresia „adunare“ nu se referă exact la aceasta, ci Domnul Isus vorbeşte acum în mod evident despre adunarea lui Dumnezeu din acel loc, din care făceau parte cei doi fraţi. De aceasta Se ocupă Domnul în versetul de faţă şi în cele următoare: de adunarea lui Dumnezeu dintr-un loc; şi facem bine dacă ţinem cont de acest lucru în cercetarea versetelor următoare. Este aceeaşi latură pe care o vom găsi prezentată mai târziu în epistolele lui Pavel. Să ne gândim doar la începutul epistolei întâi către Corinteni: „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint“. Adunarea locală a luat într-o anumită măsură locul sinagogii, pentru menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu. În mâinile ei se afla cazul pentru decizia finală. În versetul 20 al capitolului nostru ea este definită apoi ca „adunare pentru Numele Său“.

Disciplinarea părintească

Înainte de a privi în continuare Matei 18:15-20 şi înainte de a vorbi despre disciplina eclesiastică, aş exprima câteva gânduri scurte referitoare la un alt fel de disciplină, care stă între cea frăţească şi cea din partea adunării. Am putea să o numim disciplinarea părintească.

Deja numirea acestor trei feluri de disciplină dovedeşte că prin „disciplinare“ nu se înţelege doar „excluderea“ sau scoaterea afară. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – mai există şi alte forme mai blânde de disciplinare, care ar trebui aplicate în cazurile concrete, ca să nu se ajungă la forma extremă a disciplinării. Disciplinare nu înseamnă doar „pedeapsă“ – acesta ar fi un gând greşit – dar ea include în orice caz preocuparea cu răul. Am văzut cum ar trebui să se ocupe fratele în duhul harului de fratele său, din pricina păcatului pe care acesta l-a săvârşit împotriva sa. Aceasta a fost deja disciplinare, însă în felul cel mai blând. Vom vedea în continuare că există păcat de care trebuie să se ocupe adunarea. Dar harul lui Dumnezeu este atent totdeauna să ţină cât mai restrâns cercul preocupării cu răul. Ar trebui să avem în vedere acest lucru şi să nu facem din orice rău imediat o problemă a adunării.

Ce se înţelege prin disciplinare părintească arată clar Galateni 6:1 : „Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.

Aici nu este vorba de păcat săvârşit împotriva unei persoane, ci de un frate care a fost prins într-un pas greşit iar fraţii care iau cunoştinţă de acest fapt trebuie să-l ridice cu duhul blândeţii. Este slujba acelor fraţi care sunt „duhovniceşti“ şi în felul acesta sunt capabili să se ocupe de aceia care, în privinţa stării lor spirituale momentane, stau „mai prejos“ decât ei. Acesta este principiul disciplinării şi al purtării de grijă a Tatălui, un principiu caracterizat prin superioritate personală. Pe nimeni să nu deranjeze expresiile „a sta mai jos“ şi „superioritate personală“! Prin superioritate personală nu trebuie să se înţeleagă ceva ce posedă un om în sine însuşi şi nici o atitudine de superioritate pe care ar putea să o adopte cineva faţă de semenul său. Nu, ci este acea maturitate duhovnicească şi morală sau, mai bine zis, această superioritate îşi găseşte explicaţia în acea maturitate duhovnicească şi morală care este rezultatul umblării constante cu Domnul.

Tatăl nu este în aceeaşi poziţie ca şi copilul. Chiar dacă se apleacă în dragoste şi har la copilul neascultător, pentru a-l face conştient de păcatul său, totuşi el îşi păstrează poziţia superiorităţii, oricât s-ar caracteriza aceasta prin smerenie şi har. În această superioritate se află motivaţia pentru valoarea şi efectul acestui fel de disciplinare. Aşa cum se ocupă tatăl de copilul său neascultător, tot aşa ar trebui să se aplece cei „duhovniceşti“ în atitudinea lor morală pentru a-i ajuta pe aceia care au ajuns în păcat. Numai dragostea este capabilă de o asemenea slujbă şi numai smerenia ne ţine în duhul blândeţii, luând seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“. Îngăduinţă cu slăbiciunea şi cu lipsa de experienţă va caracteriza slujba unor asemenea fraţi; ei nu au uitat că odinioară şi ei înşişi au trecut prin toate acestea.

Disciplinarea părintească are de-a face cu păcate care nu sunt evidente. Cât de binecuvântată este această slujbă care se desfăşoară în ascuns! De am avea mai mulţi astfel de „părinţi“! Multe rele nu ar fi putut lua amploare, astfel încât să devină probleme ale adunării, dacă am fi fost pregătiţi şi capabili să ne „spălăm picioarele“ (Ioan 13:1-15 ) unii altora în dragoste şi după exemplul Domnului.

Disciplinarea din partea adunării

În Matei 18:18 , Domnul Isus ajunge să vorbească despre disciplinarea din partea adunării, despre legarea şi dezlegarea de către adunare, şi spune: „Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer“.

În capitolul 16, Domnul i-a încredinţat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a învestit cu putere administrativă, folosind cuvinte foarte asemănătoare: „şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“ (citeşte în versetul 19). După cum ne arată primele capitole din Faptele Apostolilor, apostolul Petru a folosit această putere administrativă conform gândurilor lui Dumnezeu şi, de exemplu, a legat de Anania şi Safira păcatul lor (Faptele Apostolilor 5:1-11 ) şi i-a dezlegat pe Corneliu şi pe cei din casa sa de păcat (capitolul 10:44-48).

Aceasta înseamnă a „lega“ şi a „dezlega“: a „lega“ păcatul de cineva şi a „elibera“ de păcat, desigur nu în legătură cu cerul şi nu în sens absolut, ci numai în privinţa domeniului încredinţat spre administrare aici pe pământ. Această autoritate o are acum Adunarea.

Unii vorbesc despre un succesor al lui Petru. Adevărata succesiune „apostolică“ se găseşte în adunarea locală, în aceia care se adună în Numele Său, chiar dacă ar fi doar doi sau trei. Despre ei vorbeşte Domnul Isus în versetul acesta, când spune de repetate ori „voi “, „orice veţi …“. Puterea de a lega şi dezlega, ca exercitare practică a disciplinării, nu a fost transferată, după Cuvântul Domnului, unui cler, ci a fost pusă în legătură cu strângerea locală a acelora care se adună pentru Numele Său. Versetul 20 ne dă motivaţia faptului că acţiunile adunării locale sunt recunoscute în cer: autoritatea lor se întemeiază pe Domnul care Se află în mijlocul ei. În această autoritate, ea poate şi trebuie să acţioneze pentru Domnul Isus şi să „lege“ şi să „dezlege“, să „dea afară“ răul (1. Corinteni 5:13 ) şi să „permită“ participarea la Masa Domnului şi să „ierte“ (2. Corinteni 2:10 ), după cum o cere situaţia. Şi pentru că ea acţionează în autoritatea Domnului şi reprezintă Adunarea lui Dumnezeu în acel loc, hotărârile ei sunt recunoscute în cer. Acest lucru înseamnă şi că hotărârile ei leagă adunările din toate locurile de pe pământ. Era imposibil ca cineva să fie dat afară ca „rău“ din adunarea din Corint şi să fie primit de credincioşii din Tesalonic! Dacă sentinţa a fost recunoscută în cer, care creştin ar avea atunci îndrăzneala s-o dispreţuiască?

Desigur, efecte miraculoase sau demonstraţii de forţă nu însoţesc acţiunile de disciplinare ale Adunării, şi poate că, în ochii lumii, pare lipsit de importanţă dacă cineva, din cauza unui păcat serios, este dat afară ca rău din mijlocul unei biserici a lui Dumnezeu sau nu. Dar ce har şi mângâiere este că Domnul a dat Adunării din toate timpurile putere de a lega şi dezlega, cu făgăduinţa că ceea ce vor lega sau dezlega pe pământ va fi recunoscut în cer! Acest lucru a fost atunci, când Domnul a rostit aceste cuvinte, ceva cu totul nou. Şi chiar dacă lumea consideră o lucrare de disciplinare din partea Bisericii ca slabă şi fără efect, ea reprezintă în realitate, dacă este făcută sub conducerea Duhului Sfânt, un act de putere; deoarece nici o altă putere de pe pământ nu-i poate contesta valabilitatea.

În acest loc aş vrea să vorbesc despre un aspect în legătură cu nesocotirea sentinţei unei adunări locale, care în practica vieţii de adunare a creat deja multe probleme. Uneori unii dintre aceia care au fost daţi afară din adunare ca răi, au afirmat că în urma mărturisirii lor înaintea lui Dumnezeu, El le-a iertat toate păcatele care au dus la excluderea lor, şi astfel ei ar fi din nou în starea în care erau înainte de excluderea lor, fie că adunarea înţelege acest lucru sau nu. Este corect? Poate fi aplicat aici, după cum se argumentează, principiul din 1. Ioan 1:9 : „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“? Cine argumentează astfel, se înşeală de două ori. Întâi el trece cu vederea că 1. Ioan 1:9 , nu are nimic de-a face cu disciplinarea din partea bisericii, ci se referă (făcând abstracţie de aplicarea de principiu la păcătosul pregătit să-şi mărturisească păcatul) la acţiunea lui Dumnezeu cu copiii Săi în căile stăpânirii Sale. În al doilea rând, el nu recunoaşte faptul că Adunarea lui Dumnezeu are puterea de „a ţine“ şi de „a ierta“ în mod administrativ păcate pe pământ (vezi Matei 18:18 Ioan 20:23 ) şi că Dumnezeu recunoaşte în cer acţiunea de disciplinare a unei adunări locale, care a acţionat în puterea Domnului, care Se află în mijlocul ei. „Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.“ Acestea sunt cuvintele Domnului Isus.

Desigur, referitor la cer, Adunarea nu poate ierta păcate, dar ea are împuternicirea de a decide cine este „înăuntru“ şi cine este „afară“; aceasta înseamnă „legarea“ şi „dezlegarea“ ei. „Ţinerea“ şi „iertarea“ ei de păcate se referă la domeniul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu aici, pe pământ, cel al părtăşiei. Şi chiar dacă lumea sau cel pus sub disciplină dispreţuieşte acţiunea de disciplinare a Adunării, exercitată sub autoritatea Domnului, ea constituie, în adevăr, un act de putere, care nu poate fi anulat prin nimic.

Se poate întâmpla ca cel supus disciplinei – dea Dumnezeu să fie tot mai mulţi – să ajungă prin acţiunea harului lui Dumnezeu la conştiinţa păcatului şi să-l recunoască înaintea lui Dumnezeu. Atunci, referitor la căile stăpânirii Sale, Dumnezeu l-a iertat. Laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru aceasta! Dar cu toate acestea, persoana este în „afară“ în ceea ce priveşte raportul ei cu adunarea, şi ea nu este în nici un caz în situaţia dinaintea excluderii. Atât timp cât adunarea nu „a iertat-o“ (2. Corinteni 2:7, 10 ), nici Dumnezeu nu a iertat-o în această privinţă. Ca persoana să susţină totuşi că are „părtăşie“, deşi adunarea nu a „dezlegat“ încă, trădează nu numai necunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu, ci şi o stare rea a inimii. O asemenea atitudine subminează autoritatea adunării avându-L pe Domnul în mijlocul ei. Dumnezeu însă nu va face niciodată acest lucru.

Astfel Domnul a purtat de grijă, în har, de toate lucrurile în Adunare şi pentru toate timpurile, oricât de serioase ar fi acestea; şi dacă ne bazăm pe Cuvântul Său, atunci şi astăzi le mai putem poseda pe toate acestea. Bineînţeles că în zilele noastre de destrămare, un grup de credincioşi serioşi dintr-un loc nu formează adunarea locală; de aceasta aparţin toţi sfinţii din acel loc. Dacă ea se adună însă pentru Numele Său, cum vom mai vedea, atunci ea beneficiază de prezenţa Domnului şi cu aceasta are autoritatea de a exercita disciplinarea din partea Bisericii. Nici chiar primii creştini nu au avut mai mult!

Observaţii de avertisment la probleme de îndreptare

Am pe inimă de a prezenta câteva gânduri de avertisment în legătură cu exercitarea disciplinării din partea Adunării, gânduri pentru care există un prilej serios. Fac acest lucru doar schematic, pentru a nu mă opri prea mult timp asupra lui. Obiectul este însă important pentru menţinerea ordinii în Adunare, şi mai târziu nu vom mai avea prilejul de a reveni asupra lui.

Înainte însă, o observaţie de principiu. Dacă este vorba despre ordinea din Adunare, atunci avem, fără îndoială, de-a face cu Adunarea în calitate de casă a lui Dumnezeu. Menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu poate fi realizată doar pe temelia adevărului despre acel unic Trup. Noi avem voie şi trebuie să deosebim diferite laturi ale adevărului – şi Cuvântul lui Dumnezeu o face – dar nu avem voie să le despărţim unele de altele. Cât rău nu s-ar fi împiedicat în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dacă acest principiu ar fi fost respectat! Disciplinarea are loc, desigur, pentru menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu, dar Adunarea este şi un Trup, Trupul lui Hristos pe pământ, care îi cuprinde pe toţi credincioşii în viaţă, după cum am văzut în capitolul 2. Dacă o adunare locală ia o hotărâre în privinţa „legării“ sau „dezlegării“, atunci acest lucru trebuie să se petreacă pe fundalul adevărului că din Trupul lui Hristos fac parte toţi credincioşii de pe pământ şi că această hotărâre îi atinge pe toţi. Cât de mari sunt atunci privilegiul şi responsabilitatea adunării locale, când ea reflectează asupra imenselor proporţii ale acţionarii ei!

Cât de importantă este pe de altă parte şi datoria tuturor celorlalţi credincioşi, de a recunoaşte acţiunea acelei adunări! Dacă „legarea“ şi „dezlegarea“ nu se face sau nu se acceptă pe temelia Trupului unic, atunci acest lucru duce inevitabil la alte sciziuni şi destrămări.

Pe acest fond se pot contura, într-o formă foarte concisă, alte observaţii deosebit de importante:

1.) Legarea sau dezlegarea se poate face doar de către adunare, nu de către fraţi sau de către o strângere a fraţilor. Trebuie pusă în funcţiune conştiinţa întregii adunări. De aceea ar trebui să i se facă accesibile suficiente informaţii şi să i se pună la dispoziţie timp suficient. Tăcerea din partea unor fraţi înseamnă aprobare.

2.) Dacă cineva trebuie exclus, acest fapt are ca scop menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu în casa Sa şi reabilitarea păcătosului.

3.) Adunarea nu este o instanţă. Ea este în stare să acţioneze după voia lui Dumnezeu numai atunci când consideră răul ca fiind al ei şi când suferă din cauza necinstirii Domnului în mijlocul ei (1. Corinteni 5:2 ).

4.) Numai în cazul unui păcat evident, dovedit, poate acţiona adunarea şi poate exclude pe cineva ca fiind rău. Presupuneri, păreri, afirmaţii şi bănuieli nedovedite nu sunt suficiente pentru aceasta. Nu este un fapt al bunei înţelegeri dintre oameni, ci o problemă a voinţei lui Dumnezeu. Ce se face, trebuie făcut în Numele Domnului (1. Corinteni 5:4 ).

5.) În principiu, fraţii din altă parte ar trebui să pornească de la faptul că o adunare locală a acţionat într-un anumit caz in puterea şi autoritatea Domnului care Se află în mijlocul lor. De regulă hotărârea ei ar trebui recunoscută, chiar atunci când s-ar ridica anumite indoieli în privinţa corectitudinii ei.

6.) O adunare locală nu este lipsită de greşeli. Ea poate fi într-o stare duhovnicească slabă şi poate pronunţa sentinţe greşite. Aceste sentinţe gresite nu sunt recunoscute în cer. Adunarea nu este mai presus de Domnul, ci Domnul este mai presus de ea. Domnul va aplica mijloace potrivite (mustrare, disciplinare) pentru a aduce adunarea la convingere şi la smerenie. Iar cel supus disciplinei pe nedrept să ia asupra sa smerirea din partea lui Dumnezeu şi să nădăjduiască în El.

7.) Adunarea nu acţionează după principii democratice. Fiecare glas duhovnicesc trebuie ascultat. Glasurile neduhovniceşti, dimpotrivă, nu ar trebui să poată împiedica ducerea la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. Unanimitatea este de dorit, dar ea nu este o condiţie a acţionării. „Pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulţi“ (2. Corinteni 2:6 ) – aceasta înseamnă că majoritatea adunării trebuie să acţioneze. Dacă acest lucru nu este posibil, pentru că adunarea este prea slabă sau pentru că nu este unită, atunci ea trebuie să-L aştepte în smerenie pe Dumnezeu.

Dacă acţionează doar un grup, chiar dacă este majoritar, dar care ştie că mulţi sunt împotriva sa, atunci acţionării îi lipseşte greutatea necesară a celor mulţi, iar acest lucru duce de regulă la complicaţii şi la alte necinstiri ale Domnului.

8.) Dacă cineva consideră că nu se poate asocia cu sentinţa unei adunări, atunci el trebuie să prezinte gândurile sale înaintea adunării – şi aceasta ar trebui să le chibzuiască în mod serios înaintea Domnului – dar el să nu încerce prin agitaţie repetată să submineze sentinţa adunării. Invers, nici adunarea să nu stăpânească asupra conştiinţei fiecăruia în parte. Cineva, care în mod conştient şi de durată se situează de partea unui exclus şi prin aceasta se dovedeşte el însuşi ca rău, acela, în final, dacă toate încercările de indreptare au rămas fără rezultat, trebuie aşezat în acelaşi loc ca cel cu care preferă părtăşia, adică trebuie de asemenea exclus.

9.) Cineva, care trebuia exclus, nu mai este obiectul disciplinării părinteşti a unor fraţi în parte. Fiecare „slujbă pastorală“ faţă de cineva exclus este o negare a faptului că toate ostenelile de slujbă pastorală au fost zadarnice şi că el acum este „afară“. „Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu“ (1. Corinteni 5:13 ). Un exclus este în mâna lui Dumnezeu, singurul care-l poate îndrepta. Dacă se arată totuşi semne de îndreptare, cel exclus ocupându-şi în smerenie locul şi venind din nou sub Cuvântul lui Dumnezeu, atunci fraţii din acel loc vor căuta, la timpul potrivit, o discuţie cu el. Dar încercările unora în parte sunt o subminare a hotărârii adunării; ele sunt doar o piedică în calea lucrării lui Dumnezeu pentru îndreptarea sufletului.

10.) Relaţiile de rudenie directe (soţi, copii, părinţi) nu sunt intrerupte prin excluderea unei părţi, deoarece ele sunt după ordinea creaţiei lui Dumnezeu şi nu se situează pe terenul Adunării. Cuvântul „cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună“ (1. Corinteni 5:11 ) nu poate fi aplicat la soţ şi soţie, dacă una din părţi trebuie exclusă. Cu mult mai mult desemnează atitudinea adunării faţă de cel exclus. Un contact obişnuit, neîngrădit, cu rudele mai îndepărtate, desigur nu este după gândurile lui Dumnezeu. Da, chiar şi cei mai apropiaţi trebuie să se ferească, în ce priveşte relaţiile spirituale, de a avea părtăşie cu cel exclus. Şi relaţiile lor de până atunci cu cel exclus sunt afectate de excludere. Ei nu pot trece peste această ruptură, de exemplu, discutând despre lucruri ale adunării cu cel exclus. Ei vor avea nevoie de foarte multă înţelepciune şi de foarte mult har pentru a se purta corect în toate situaţiile vieţii obişnuite.

11.) Acolo unde o adunare de credincioşi refuză să exercite disciplinarea dumnezeiască, aceasta, mai devreme sau mai târziu, va înceta de a mai fi o reprezentare locală a Adunării – dacă a fost vreodată înainte.

Învoirea pentru rugăciune

Dacă cugetăm puţin asupra gândurilor exprimate despre disciplinarea din partea Bisericii, dacă avem în faţa ochilor seriozitatea şi proporţiile acţiunii Adunării, atunci ne devine conştientă greutatea răspunderii noastre şi întreaga noastră slăbiciune în a-i corespunde, iar acest lucru ne conduce urgent la rugăciune. Ce har că Domnul Hristos ne cunoaşte nevoile şi ne dă în Matei 18:19 o preţioasă făgăduinţa: „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”.

Nu este întotdeauna uşor de a recunoaşte gândurile lui Dumnezeu privind acceptarea sau excluderea. De asemenea, El nu ne-a dat în Sfânta Scriptură o „carte de reţete“, în care să fie descrise diversele cazuri şi să fie stabilite modurile de acţiune corespunzătoare. În general ne-a lăsat principii, fără să lipsească însă exemplele, care nu reprezintă niciodată o „listă“ completă. Acum este sarcina noastră, de a recunoaşte în dependenţă de Dumnezeu, care principiu trebuie aplicat într-un anumit caz. Acest lucru nu se petrece niciodată fără frământări lăuntrice; şi este bine aşa, deoarece Domnul vrea să ne ţină în dependenţă faţă de El şi să ne păzească, pentru ca să nu acţionăm rece, dogmatic.

De aceea nu este doar semnificativ, ci şi o mare mângâiere faptul că Domnul Isus, după ce a vorbit despre legarea şi dezlegarea făcută de Adunare şi a arătat că ea trebuie să acţioneze ca reprezentantă a Lui pe pământ, adaugă acum această făgăduinţă. El le asigură ajutorul Său, nu doar pentru un caz sau altul de disciplinare din partea Bisericii, ci – şi cât de mult corespunde aceasta Lui şi harului Său! – pentru un lucru „oarecare“, pe care s-ar învoi să-l ceară. Tatăl Său care este în ceruri îl va îndeplini. Cuvântul grecesc pentru „a se învoi“ se regăseşte în cuvântul nostru „simfonic“ şi mai înseamnă „a corespunde“. Domnul vorbeşte deci despre rugăciunea comună, la care inimile participanţilor sunt în concordanţă, în armonie, asupra lucrurilor pe care le cer. Aceasta nu înseamnă altceva, decât că voinţa proprie a fiecăruia este lăsată deoparte, astfel încât Domnul să poată satisface cererile.

După părerea mea, această legătură dovedeşte clar că în acest text este vorba despre strângerea Adunării pentru rugăciune, şi nu despre rugăciunea personală a doi sau trei credincioşi. Principiul superior exprimat în versetul 20 este motivaţia versetelor 18 şi 19: pentru autoritatea Adunării de a lega şi dezlega şi pentru ascultarea rugăciunilor ei de către Tatăl. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor adunaţi pentru Numele Său este garanţia pentru acţiunea şi rugăciunile lor. Ei sunt adunaţi ca Adunare şi deci autorizaţi să lege şi să dezlege. Şi rugăciunea lor în armonie, mai ales când ei cer lumină dumnezeiască în problemele disciplinei, este ascultată de Tatăl, fiindcă Hristos este în mijlocul lor. Credincioşii în parte nu au niciodată autoritatea pentru exercitarea disciplinării din partea Adunării. Tocmai acesta este gândul central aici.

Doi dintre voi

Dacă Domnul Isus vorbeşte totuşi de „doi“ care se învoiesc în rugăciune, atunci aceasta este har nespus, deoarece El numeşte cel mai mic număr posibil pentru o acţiune comună. Se poate ca într-un loc sau altul să fi fost doar doi sau trei ucenici, sau că ceilalţi – şi probabil că la aceasta se referă „doi dintre voi“ – nu şi-au văzut responsabilitatea: Domnul descoperă acelora care o văd şi acţionează în conformitate cu ea. „Doi dintre voi“ – nu trebuie să însemne sau să presupună neapărat ruina poporului Său, dar El S-a îngrijit şi de acest caz extrem, în care sunt doar doi. Aceasta este într-adevăr o adâncă mângâiere. Şi chiar dacă cei „doi dintre voi“ nu sunt adunarea din acel loc, ei au, dacă sunt adunaţi pentru Numele Său, prezenţa Sa şi, cu aceasta, autoritatea de a acţiona pentru El conform gândurilor Sale.

Un exemplu din viaţa politică va ilustra acest lucru. Parlamentul este împuternicit să dea legi care sunt valabile pentru tot poporul. Acum se poate, şi asemenea cazuri s-au petrecut, ca la o anumită şedinţă a parlamentului să lipsească un număr mare de reprezentanţi ai poporului, din lipsă de interes. Atunci, cei care participă la şedinţă nu reprezintă nici pe departe întregul parlament; ei sunt poate doar o infimă parte a acestuia. Totuşi, parlamentarii care au participat la adunarea de hotărâre sunt îndreptăţiţi să ia decizii în numele poporului, şi ei o şi fac. Pe de altă parte, doi sau trei parlamentari care se întâlnesc undeva în mod particular nu sunt împuterniciţi să exercite funcţia legiuitoare. Da, nici chiar dacă s-ar aduna undeva două sau trei sute de parlamentari, în mod particular, după gândurile lor, ei nu sunt adunaţi „ca parlament“ şi deci nu au autoritatea de a acţiona în numele lui.

De aceea, pentru a reveni la subiectul nostru, este atât de important ca cei credincioşi să se întrunească „ca Adunare“, să fie adunaţi „pentru Numele Său“. Ce înseamnă aceasta, vrem să cercetăm acum pe baza Scripturii.

Magna Charta a Adunării

În versetul 20, Domnul Isus adaugă cuvintelor Sale de până acum o făgăduinţă deosebit de preţioasă, care a devenit o mângâiere de nespus pentru mulţi credincioşi de atunci încoace:

Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor “ (Matei 18:20 ).

În acest cuvânt, Domnul indică, după cum am văzut deja, motivul pentru care El leagă şi dezleagă în cer ceea ce ei leagă şi dezleagă pe pământ; de ce Tatăl, care este în cer, le ascultă rugăciunea. Fie că este vorba de disciplină, fie că este vorba de rugăciunea adunării către Tatăl, Domnul le aşază la temelie acest principiu de seamă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“.

Ce ar putea fi mai scump, mai înviorător? Desigur, mai trebuie să cercetăm condiţiile necesare prezenţei Sale puse în acest verset; totuşi rămâne o binecuvântare de neconceput faptul că El a spus: „sunt şi Eu în mijlocul lor“. Acest verset, al douăzecilea din Matei 18 , a fost numit „Magna Charta a Adunării“, marea „constituţie“ a Adunării. Ea conţine şi reglementează privilegiile şi îndatoririle alor Săi pe calea lor comună aici, pe pământ. Atât timp cât sunt pe pământ creştini adevăraţi, ea va fi şi trebuie să fie linia directoare divină pentru întâlnirea lor. Ea nu este doar motivaţia pentru cele două versete anterioare, ci conţine pe deasupra un şir întreg de noi adevăruri dumnezeieşti, pe care le vom prezenta pe rând.

Locul divin

Domnul Isus spune: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu in mijlocul lor”. Acest unde indică un loc divin (adică poruncit de Dumnezeu), şi totuşi este mai mult decât un loc. Fireşte că cei credincioşi au nevoie de un loc atunci când doresc să se adune. Acolo ar fi El prezent acolo ar trăi şi s-ar bucura ei de prezenţa Sa. Pentru întâlnirea credincioşilor nu este important locul şi constituţia sa în sine: astăzi nu există locuri sfinţite. Totuşi, faptul că acolo se întâlnesc ai Săi, că acolo este prezent Domnul Isus nu este de subapreciat; întâlnirea şi prezenţa Sa sunt legate de un loc.

Dar acest unde este mai mult decât un loc, este un principiu, pe baza căruia se adună ai Săi, este felul şi modul cum trebuie să o facă. Cuvintele „pentru Numele Meu“ ne vor explica mai îndeaproape acest lucru. Totuşi aş vrea să mă refer în acest context la pilda lui Israel, care oferă o bogată învăţătură pentru subiectul nostru.

Domnul i-a spus lui Israel: „În orice loc în care voi face ca Numele Meu să fie amintit, voi veni la tine şi te voi binecuvânta“ (Exod 20:24 ). Ce Cuvânt preţios! Dar binecuvântarea promisă depindea de faptul ca ei să se afle în locul unde El va face ca Numele Său să fie amintit. Ei nu o puteau avea în oricare loc, pe un alt teren, decât acolo unde El a făcut să locuiască Numele Său. Acel loc al prezenţei Sale se caracteriza prin aceea că acolo totul era după gândurile Sale, „după modelul“ pe care l-a arătat lui Moise pe munte. „Vezi“, spune El, „să faci după modelul care ţi s-a arătat pe munte“ (Evrei 8:5 şi Exod 25:40 ). Locul prezenţei Sale era atunci cortul întâlnirii, iar mai târziu a fost templul din Ierusalim. Astăzi, acest loc este acolo unde credincioşii se adună pentru Numele Său.

Dacă copiii lui Israel au vrut să aducă Domnului Dumnezeului lor jertfe, atunci ei trebuia s-o facă în locul pe care l-a ales El pentru aceasta. Este impresionant de câte ori spune Domnul acest lucru în Deuteronom 12 : „Ci să-L căutaţi în locaşul Lui şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui. Acolo să vă aduceţi arderile voastre de tot” (versetele 5 şi 6). „Atunci va fi un loc pe care Domnul Dumnezeul vostru îl va alege ca să facă să locuiască Numele Lui acolo. Acolo să aduceţi tot ce vă poruncesc, arderile voastre de tot”(versetul 11). „Ia seama la tine, să n-aduci arderile tale de tot în toate locurile pe care le vei vedea; ci să-ţi aduci arderile de tot în locul pe care-l va alege Domnul, în una din seminţiile tale şi acolo să faci tot ce-ţi poruncesc eu“ (versetele 13 şi 14).  „Nu vei putea să mănânci în cetăţile tale zeciuiala ci pe acestea să le mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege …“ (versetele 17 şi 18).

În capitolul 16, Domnul dă indicaţii pentru sărbătorile sfinte şi din nou găsim o serie de avertizări în legătură cu faptul ca ei să aducă jertfe numai în acel loc pe care l-a ales El în acest scop: „Nu vei putea să jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău, ca locuinţă; ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să-Şi aşeze Numele în el, acolo să jertfeşti Paştele …“ (versetele 5 şi 6). „Să te bucuri înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să locuiască Numele Lui acolo …“ (versetul 11). „Să ţii sărbătoarea şapte zile pentru Domnul Dumnezeul tău, în locul pe care Domnul îl va alege …“ (versetul 15). „De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care El îl va alege” (versetul 16).

De ar pune toţi credincioşii aceste avertizări la suflet şi de ar căuta acel singur loc în care Domnul Şi-a făgăduit prezenţa astăzi! Pe atunci era literalmente un singur loc în mijlocul lui Israel unde a locuit Dumnezeu şi unde a venit israelitul temător de Dumnezeu pentru a-şi aduce jertfele şi pentru a prăznui sărbătorile Domnului. Astăzi însă – chiar dacă ai Săi se adună în nenumărate locuri pe pământ – Domnul este cunoscut în slava prezenţei Sale, acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său. Acesta este astăzi „locul divin” pentru noi. Un alt „loc“, un alt teren, Dumnezeu nu cunoaşte şi Cuvântul Său nu recunoaşte. Şi cum cel credincios, în timpul dezbinării lui Israel, frecventa templul ca loc al unităţii, oricare ar fi fost starea tristă a poporului lui Dumnezeu, tot astfel cel credincios găseşte astăzi în cei doi sau trei adunaţi pentru Numele Domnului acel singur loc al unităţii.

Numărul divin

Este demn de remarcat faptul că şi aici Domnul numeşte cel mai mic număr posibil al unei mulţimi şi spune: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi“. Nu este un har deosebit? El nu-Şi face dependentă prezenţa de un număr important al acelora care se adună potrivit gândurilor Sale. Sunt de ajuns doi sau trei care fac acest lucru. Atunci ei posedă toate privilegiile legate de prezenţa Sa.

Oamenilor le plac numerele mari, le place să-şi numere membrii. Ei văd în mari mulţimi de oameni o dovadă a puterii şi probabil şi a corectitudinii a ceea ce reprezintă. Domnul Isus însă vorbeşte de doi sau trei. Nu faptul că o mie de creştini se adună într-un loc este o expresie a Adunării lui Dumnezeu în acel loc, ci faptul că cei credincioşi se adună pentru Numele Său, chiar dacă ar fi doar doi sau trei.

În afară de aceasta, Domnul nu dispreţuieşte ziua începuturilor slabe (Zaharia 4:10 ) şi în mod sigur, El S-a gândit la zilele noastre şi a avut în vedere decăderea Bisericii, când a rostit aceste cuvinte. El a ştiut că va exista un timp în care doar puţini se vor mai aduna pentru Numele Său şi vor căuta să facă voia Sa. Pe ei Domnul îi asigură de prezenţa Sa şi le conferă prin aceasta şi puterea administrativă de a lega şi de a dezlega, despre care a vorbit înainte. „Doi sau trei“ pentru Domnul nu sunt prea puţini pentru a Se uni cu ei. Gând preţios!

Unitatea divină

Modul de exprimare al Domnului Isus în Matei 18 este demn de luat în seamă şi în ce priveşte  următoarea parte a frazei. El nu spune: „Căci acolo unde doi sau trei se adună“, ci: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi, sunt şi Eu în mijlocul lor.“ Prima ar fi o acţiune, cea de a doua, este o stare – ei sunt adunaţi. Ei s-au adunat şi încă sunt. Aceasta înseamnă în greacă forma de perfect, care este folosită aici. Acum, o asemenea adunare locală este deja în sine o anumită expresie a unităţii, şi aş lua ca prilej această situaţie şi felul deosebit de a Se exprima al Domnului, „unde doi sau trei sunt adunaţi“, pentru a atrage atenţia cititorului asupra temeiului strângerii laolaltă a creştinilor, singurul după gândurile lui Dumnezeu – unitatea Trupului lui Hristos.

Acesta este singurul temei pentru strângerea celor credincioşi pe care îl cunoaşte Cuvântul lui  Dumnezeu – aplicarea practică şi conformă a învăţăturii faptului că „este un singur Trup“ (Efeseni 4:4 ). După cum am amintit deja la începutul acestui capitol, Dumnezeu doreşte ca Adunarea Sa să găsească o exprimare vizibilă pe pământ şi aceasta se întâmplă prin faptul că cei, credincioşi sunt adunaţi ca mădulare ale Trupului lui, Hristos. Prin „a fi adunaţi ca mădulare ale Trupului lui Hristos“ înţeleg următoarele: ei nu au voie să se mulţumească – ca temei al adunării lor – cu faptul de a fi ei înşişi mădulare vii ale Trupului lui Hristos, ci trebuie să-i recunoască şi să-i primească şi pe aceia care, ca şi ei, sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. În ceea ce priveşte primirea practică în comuniunea celor credincioşi, vom cunoaşte ulterior anumite limitări, pe care ni le arată Cuvântul lui Dumnezeu. Conform principiului, cei adunaţi astfel au permisiunea şi obligaţia de a avea în vedere şi pe inimă toate mădularele Trupului lui Hristos. Ceea ce vestesc ei prin adunarea locală este adevărul despre acel singur Trup; individual însă, ei sunt mădulare unii altora.

Ei nu se adună pur şi simplu ca nişte creştini. Aceasta ar fi prea puţin astăzi, în zilele destrămării şi ale decăderii şi ar putea însemna chiar legătură cu răul. Căci, în care groapă a stricăciunii morale sau de învăţătură nu s-ar afla astăzi creştini? A se aduna ca creştini poate include şi încheierea unor legături nedumnezeieşti. Dar nu la aceasta Se referă Domnul Isus când spune „unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu“, aceasta nu este expresia unităţii divine.

De asemenea nu este suficient de a nu-şi da un nume care să-i deosebească de alţii. Desigur că există grupuri care, delimitându-se de alţi creştini prin adoptarea unui nume sau insistând asupra însuşirii unei anumite mărturii de credinţă, nu se adună ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Ei nu au ca temelie a părtăşiei lor întregul adevăr descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales adevărul despre singurul Trup, ci mărturisirea lor de credinţă. Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte doar nume care îi cuprind pe toţi copiii lui Dumnezeu: sfinţi, copii ai lui Dumnezeu, credincioşi, fraţi, ucenici, creştini. Dar chiar dacă rămânem păziţi de acest laţ şi nu ne însuşim nici un nume, se poate întâmpla să nu ne adunăm pe temeiul singurului Trup; de exemplu, când vrem să ne păstrăm independenţa şi nu vrem să recunoaştem ce a lucrat Dumnezeu înainte în alţii, pe temeiul singurului Său Trup. Să reţinem: Adunarea copiilor lui Dumnezeu potrivit voii Sale este o expresie a unităţii – dar nu a unei unităţi de gânduri sau de concepţii ale oamenilor, ci a unităţii divine, a unităţii Trupului lui Hristos. Pe lângă aceasta, credincioşii sunt adunaţi în puterea Domnului; apostolul Pavel le scrie corintenilor: „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos“ (1. Corinteni 5:4 ).

Numele divin

Ajungem acum la o parte foarte importantă a Cuvântului Domnului Isus: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Dacă înainte am avut în discuţie mai mult temeiul strângerii laolaltă, adică principiul care îi stă la bază, Domnul ne arată acum care este propriu-zis punctul de întâlnire: Numele Său. Adunarea pentru Numele Său este deci condiţia pentru binecuvântarea nemăsurată a prezenţei Sale. Această condiţie trebuie să o cercetăm cu atât mai multă atenţie, cu cât foarte mulţi credincioşi sunt de părere că îi corespund, deşi ei merg în direcţii total opuse. Într-un fel, pe undeva trebuie să fie ceva fundamental greşit în concepţiile despre ceea ce înseamnă a fi adunat în (sau pentru) Numele Său.

Întâi aş vrea să atrag aici atenţia asupra însemnătăţii deosebite a expresiei „în Numele Meu“ şi să observ că în total există în textul de bază trei expresii diferite care sunt redate prin „în Numele Meu “ sau „în Numele Domnului“. Prima o găsim în Evanghelia după Matei 18:5 : „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine“. Aici Domnul foloseşte prepoziţia grecească epi = „pe“, care în această legătură indică motivul, cauza acţiunii. Am putea traduce: „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta pe baza Numelui Meu”. În Ioan 14:13-14 şi 16:23-27, Domnul Isus vorbeşte despre rugăciunea în Numele Său. Acolo foloseşte prepoziţia grecească en = „în“, „în puterea“. Ei trebuiau să obţină privilegiul de a se ruga în puterea Numelui Său. Aceeaşi construcţie se află şi în 1. Corinteni 5:4 : „În Numele Domnului nostru Isus Hristos un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei“. În versetul nostru, Domnul foloseşte însă o altă prepoziţie – eis, care înseamnă „în – înăuntru“, „la spre“, „în privinţa“ şi nu indică doar o direcţie, ci, în sens metaforic, o intenţie, o motivaţie. De aceea expresia care ne preocupă se traduce mai bine prin „pentru Numele Meu“, decât „în Numele Meu“. Deci, dacă Domnul Isus vorbeşte de doi sau trei care sunt adunaţi pentru Numele Său, atunci El, prin aceasta, îi desemnează pe aceia care au ca adevărat motiv al unirii lor ceea ce spune „Numele Său“. Ei nu sunt adunaţi doar „în “ Numele Său, adică ei nu sunt adunaţi doar în autoritatea Sa, ca reprezentanţi ai Săi, fapt care este adevărat în sine; ci „Numele Său“ este punctul central al strângerii lor laolaltă. Scopul urmărit al adunării lor laolaltă este de a-L avea pe El ca punct central exclusiv.

Este într-adevăr aşa, iubiţi fraţi? Avem Numele Său, Îl avem pe El ca singur punct central al strângerii noastre laolaltă? Este o întrebare care ne cercetează pe toţi. Dumnezeu nu vrea să ne adunăm pentru numele oamenilor. Nici un conducător omenesc sau predicator să nu ne unească. Nici nu este potrivit gândurilor Sale când anumite învăţături, chiar dacă sunt absolut adevărate şi divine, ne servesc ca motiv de strângere. Dumnezeu vrea să ne adune pentru Numele Fiului Său, pentru Persoana Sa divină. De aceea citim în Cuvântul Său expresii atât de minunate, precum: „Apropiaţi-vă de El …“ (1. Petru 2:4 ) şi: „Să ieşim dar afară, la El“ (Evrei 13:13 ). Duhul Sfânt ne conduce mereu la preţiosul Nume al Domnului Isus, nu la nume de oameni sau de organizaţii moarte.

Trebuie să ne mai întrebăm însă ce include expresia Numele Său. „Nume“ are o întrebuinţare multiplă în Scriptură, pentru a arăta ce a descoperit despre sine persoana care-l poartă. „Nume“ înseamnă „descoperire“, „a se vesti“. Acesta este cazul mai ales când este vorba despre Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu S-a prezentat deja în Vechiul Testament sub diverse nume, de exemplu ca „Iehova“, Cel care este veşnic; ca „Adonai“, Domnul; ca „El Shaddai“, Cel Atotputernic. Dacă Domnul Isus vorbeşte acum despre Numele Său, atunci El vorbeşte despre tot ceea ce a descoperit despre Sine în Noul Testament, ce se referă la binecuvântata Sa Persoană şi la lucrarea Sa îndeplinită.

Aceasta atrage după sine câteva concluzii pentru strângerea noastră laolaltă, concluzii pe care înclinăm să le uităm şi pe care aş vrea să le pun acum înaintea cititorilor credincioşi. Este imposibil să putem pune ceva rău sau fals în legătură cu Numele Său! Dacă în strângerile noastre laolaltă am admite răul în învăţătură şi practică, atunci nu am fi adunaţi pentru Numele Său. Dacă am accepta învăţături stricăcioase despre Persoana şi lucrarea lui Hristos, atunci ar fi imposibil ca Domnul să sancţioneze răul prin aceea că ar veni în mijlocul nostru. Un Hristos fals nici nu este Hristos! Acolo unde nu se ţine întreaga învăţătură a Scripturii despre Persoana Sa şi despre lucrarea Sa, acolo fraţii nu sunt adunaţi pentru Numele Lui, acolo El nu-Şi poate acorda prezenţa. „Numele Său“ exclude păcat şi lume, exclude tot ce neagă adevărul pe care-l prezintă acel Nume. De asemenea este imposibil să putem lega de Numele Său un duh sectar. Dacă într-adevăr suntem adunaţi pentru Numele Său, atunci, conform inimii şi a principiului, îi includem pe toţi care sunt ai Săi, care sunt mădulare ale Trupului Său. Domnul Isus a murit pentru a-i aduna într-un singur Trup pe toţi copiii lui Dumnezeu risipiţi (Ioan 11:52 ); şi dacă nu suntem adunaţi în unitatea Trupului lui Hristos, dacă cu inimile noastre nu cuprindem în fapt şi adevăr pe toţi aceia care Îi sunt Lui atât de valoroşi şi scumpi, atunci nu suntem adunaţi pentru Numele Lui. Dacă, de exemplu, nu am permite unui credincios să ia parte la Masa Domnului, pentru că încă nu a ajuns la o înţelegere adâncă în Cuvântul lui Dumnezeu sau pentru că ne este incomod caracterul său sau persoana sa, atunci nu am mai măsura conform măsurilor inimii lui Hristos. Ar trebui să ne amintim permanent de cuvântul din Romani 15:7 : „Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu“. Cine nu adună cu El risipeşte (Luca 11:23 ).

Nu se nasc în noi, atunci când ne situăm pe terenul unităţii Trupului Său, sentimente de tristeţe şi de ruşine în legătură cu starea de dezbinare a alor Săi? Este posibil de a-i purta în inimă pe toţi copiii lui Dumnezeu, fără a simţi durere că ei sunt atât de dezbinaţi? De câte ori am cântat deja cu emoţie acea strofă din cântare:

Cei sfinţi stau despărţiţi de tot, Doamne Isuse, vino!

Unitatea nu mai poate fi văzută. Doamne Isuse, vino!

Viclenia lui Satan a distrus-o,

Păcatul şi lumea a ameţit câte-o inimă,

Ah, cât de mult eşti Tu necinstit!

Doamne Isuse, vino!

Astfel, de adunarea pentru Numele Său trebuie neapărat să fie legată simţirea dureroasă a rupturii poporului Său şi a necinstirii măreţului Său Nume, dacă nu vrem să devenim o sectă.

Adunarea pentru Numele Său mai înseamnă însă recunoaşterea practică a faptului că El este Domn. Duhul Sfânt vrea să ne conducă spre a-L recunoaşte ca Domn, spre a-I da Lui locul stăpânirii (citeşte în 1. Corinteni 12:3 ) şi aceasta nu doar în viaţa noastră personală, ci tocmai în strângerile noastre. El este Domnul alor Săi, Domnul slujitorilor Săi, Domnul Mesei Sale şi Domnul Cinei Sale. El este Fiul peste casa lui Dumnezeu. El este Capul Trupului, al Adunării. Şi atunci când ne adunăm, El trebuie să poată hotărî ce urmează să se întâmple. Unde conduc însă oamenii, unde, prin reguli omeneşti, este suprimată acţiunea Duhului Sfânt, care dă fiecăruia în parte „cum voieşte“ (1. Corinteni 12:11 ), acolo adunarea nu este pentru Numele Său. Domnul nu va accepta niciodată să-I fie furate drepturile, nu Se va face niciodată una cu aceia care nu Îi dau întâietate. Deja bisericii din Efes a trebuit să-i spună, spre ruşinea ei şi ca pedeapsă, „Dar ce am împotriva ta …“ (Apocalipsa 2:4 ). Credincioşilor din Filadelfia însă le-a putut confirma recunoscător: „Ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ). Ah, de ar putea spune acelaşi lucru şi despre mine şi tine!

Persoana şi prezenţa divină

După ce Domnul ne-a prezentat condiţia pentru marea binecuvântare şi ne-a vorbit despre adunarea „pentru Numele Său“, următoarele Sale cuvinte ne arată binecuvântarea însăşi: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Desigur că fiecare cititor va fi de acord cu mine asupra faptului că Domnul Isus spune ceea ce crede. El spune: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.“ El desigur nu are în vedere că atunci Duhul Sfânt va fi acolo. Cu siguranţă că şi Duhul lui Dumnezeu este prezent când suntem adunaţi pentru Numele Domnului; căci El locuieşte în Adunare. Am văzut deja acest adevăr. La fel de sigur este că niciodată nu ne putem bucura de nimic dumnezeiesc, nici chiar de prezenţa Domnului, fără Duhul Sfânt. El este puterea în noi şi prin El avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Dar Domnul Isus nu vorbeşte aici despre prezenţa Duhului Sfânt, ci de prezenţa Sa proprie, personală.

Această binecuvântare despre care vorbeşte Domnul este atât de mare, efectul ei atât de cuprinzator, încât chiar copii ai lui Dumnezeu au încercat pe diverse căi „să o anuleze“ prin explicaţii, printre altele chiar prin aceea că au afirmat că El vorbeşte aici de Duhul Sfânt.

Nu! El personal este de faţă acolo unde credincioşii se adună în felul acesta. „Acolo sunt şi Eu“ – aceasta înseamnă El Însuşi. Bineînţeles că Domnul Isus nu este prezent în trup, ci în duh. Eu susţin însă cu tărie că El vorbeşte despre prezenţa Sa personală. În capitolul următor Îl vom vedea ca pe Cel înviat în mijlocul alor Săi, şi acest fapt dovedeşte şi mai clar de ce este atât de necesară această deosebire: este Domnul Isus, Fiul Dumnezeului Celui viu care a murit pentru noi. De aceea Duhul Sfânt nu este în aceeaşi măsură obiectul dragostei noastre, ca Mântuitorul. Tatăl şi Fiul sunt obiectul iubirii noastre, iar Duhul Sfânt este puterea în această iubire.

Când Domnul a rostit această făgăduinţă, încă nu exista o Adunare a lui Dumnezeu, nu exista o adunare pentru Numele Său. El încă Se găsea ca Mântuitor viu în mijlocul lor. Dar în curând Şi-a dat scumpa viaţă pentru ei, ca în înviere s-o ia din nou şi să Se întoarcă la Tatăl. Din cer Şi-a zidit Adunarea (lucru care a fost început în ziua Cincizecimii prin coborârea Duhului Sfânt) şi atunci când ai Săi se adună pentru Numele Său, El va veni personal în mijlocul lor – ca Cel înviat, slăvit. Minunat har care le-a fost dăruit celor doi sau trei până în ziua de azi! A trăi prezenţa Sa personală în strângerile laolaltă este poate cel mai măreţ lucru care poate fi trăit pe pământ. Numai credinţa poate înţelege şi se poate bucura de această preţioasă binecuvântare, cum de altfel orice binecuvântare, orice adevăr divin pot fi înţelese numai prin credinţă şi în puterea Duhului.

Că Domnul este alături de fiecare în problemele sale, a exprimat deja David în Psalmul 23 : „… căci Tu eşti cu mine“ (versetul 4). Scumpă mângâiere pentru cei care trebuie să treacă prin valea umbrei morţii! Ei nu merg singuri. Ei pot spune în orice situaţie: El este cu mine! Pentru cât de mulţi nu a fost şi cuvântul Hristosului înviat din încheierea evangheliei după Matei o mângâiere: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“! Şi nu s-au sprijinit credincioşii tuturor timpurilor pe cuvântul din Evrei 13 ? „»Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.« Aşa că putem zice plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?«“ (versetele 5 şi 6). Nu află chiar şi slujitorul Domnului, în slujba sa adesea grea şi plină de renunţări, deosebita apropiere a Domnului şi aude, ca Pavel odinioară, cuvintele Sale: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine“ (Faptele Apostolilor 18:9-10 )?

Desigur, Duhul Sfânt care locuieşte în noi ni-L aduce pe Hristos atât de aproape, încât să-L putem simţi pe El şi apropierea Sa. Un poet se exprimă într-un mod foarte potrivit, astfel: „Tu eşti la noi cu Duhul Tău o, apropiere fericită, sfântă care se deosebeşte atât de viu, ca şi când te-am vedea chiar pe Tine”.

Şi totuşi prezenţa Domnului în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său este o binecuvântare şi mai mare decât cea pe care tocmai am descris-o. El este prezent ca Persoană, ca unul dintre ei, după cum vom vedea. Acest lucru nu îl putem trăi dacă suntem singuri.

Punctul central divin

Să ne mai punem odată în faţă acest preţios verset în întregime şi să ne îndreptăm privirea în mod special spre ultimele trei cuvinte: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

În unele traduceri ale Bibliei, a doua parte a frazei este redată prin „acolo sunt printre ei“; eu sunt însă de părere că traducerea folosită aici este mai bună, mai precisă. Ceea ce m-a condus la această părere voi prezenta în continuare.

Pentru cele trei cuvinte „în mijlocul lor“, în limba greacă este folosită expresia en meso autonMesos este un adjectiv şi înseamnă deja prin sine însuşi „aflat în mijloc“, „în mijlocul“. Aici este folosit ca substantiv şi urmează în dativ prepoziţiei en = „în“. Al treilea cuvânt, auton, este genitivul plural al pronumelui personal „ei“. Întreaga expresie en meso auton înseamnă deci, tradus literal, „la ei în mijloc“ = „în mijlocul lor“. Faptul că aceste cuvinte, en meso auton, urmate de un cuvânt la genitiv nu înseamnă în general doar „printre“, ci absolut „în mijlocul“, îl vor dovedi câteva exemple din Scriptură.

Deja traducătorii evrei ai Septuagintei (traducerea grecească a Vechiului Testament) au folosit această expresie en meso cu sensul menţionat, când au tradus în limba greacă Geneza 2:9 : „şi pomul vieţii în mijlocul grădinii“. Acest pom al vieţii aflat „în mijloc“ îl regăsim în mod interesant pe ultima pagină a Bibliei şi din nou întâlnim aceeaşi expresie: „În mijlocul (en mesopieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii“ (Apocalipsa 22:2 ).

Când apostolul Ioan descrie în capitolul 8 al evangheliei sale scena cu femeia prinsă în adulter, foloseşte de două ori expresia en meso. Întâi în versetul 3: „Atunci cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-o în mijloc“. Cu o severitate deosebită îi arată locul, nu undeva printre ei, ci en meso -în mijloc. Când a rostit Domnul cuvintele: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ şi S-a aplecat din nou şi a scris pe pământ, cel care relatează continuă şi aminteşte pentru a doua oară expresia care ne preocupă: „Când au auzit ei acestea, fiind mustraţi de conştiinţa lor, au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Şi Isus a fost lăsat singur cu femeia, care stătea în mijloc“ (versetul 9).

Femeia încă mai stătea în mijlocul scenei, deşi între timp nu mai rămăsese nimeni aici, decât Domnul. Era imposibil ca ea să mai stea acum „printre ei“. În schimb, când Ioan vrea să transmită sensul expresiei „în mijlocul vostru“ ca în capitolul 1, versetul 26, atunci el foloseşte o altă expresie (mesos hymon): „Dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi“. Şi în Matei 13:25 , avem o altă expresie: „… a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între (ana mesongrâu”.

Desigur că nu este întâmplător faptul că şi apostolul Matei foloseşte, în evanghelia sa la capitolul 18, de două ori expresia en meso auton, cu sensul, nu mă îndoiesc, „în mijlocul lor“. În afară de versetul nostru, deja în versetul 2: „Şi Isus, chemând la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor“. Mântuitorul nu a aşezat copilul undeva „printre ei“, ca nici să nu se ştie de fapt; ci El l-a pus aşa, ca fiecare ucenic să-l poată vedea, şi anume în mijlocul lor. Nu există nici un motiv ca în versetul 20 să se folosească o expresie ca „printre ei“. Nu, atât de adevărat cum a pus Domnul Isus copilaşul în mijlocul ucenicilor, tot atât de adevărat El este în mijlocul acelora care sunt adunaţi pentru Numele Său.

Pentru mine nu există nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Domnul Isus, prin cuvântul de mai sus, nu vrea să Se prezinte ca punctul central divin. El nu este doar în mijlocul lor ca Unul dintre ei, ci este Persoana centrală. Dacă Domnul Isus este prezent personal, atunci El este în mod obligatoriu punctul central viu al strângerii. Fiecare linie a Adunării se îndreaptă atunci spre El şi de la El porneşte tot ce este bun. Încă odată trebuie să ne întrebăm: este aceasta experienţa noastră? Chiar dacă avem voie să ocupăm acest teren prin harul lui Dumnezeu, este adevărat că fiecare linie a strângerii noastre se îndreaptă spre El? Transpunem noi în realitate faptul că El este în mijlocul nostru şi că totul porneşte de la El? Îi acordăm locul central, care I se cuvine?

Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“. Iubiţilor, credem aceasta cu adevărat? Trăim noi o întâlnire personală cu El atunci când suntem adunaţi? Sau plecăm de la această adunare aşa cum am intrat? „Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ – aceasta nu este doar o preţioasă făgăduinţă, ci realitate vie. Aceasta  este suficient pentru credinţă. A-L avea pe El în mijloc este suficient pentru fiecare împrejurare. Când El, Domnul alor Săi, Capul Trupului, este personal în mijlocul celor adunaţi, atunci nu mai avem nevoie de alt preşedinte sau conducător, atunci El singur este Cel căruia I se cuvin toate drepturile şi Cel care îndrumă şi conduce totul. Da, a accepta un alt conducător ar însemna în mod direct o negare a prezenţei Sale divine. „Noi ne simţim mult mai sigur în mâinile Sale, decât în mâinile celui mai bun preşedinte omenesc“, a observat odată un stimat slujitor al Domnului. Într-adevăr, putem avea încredere deplină în El. El Îşi va ţine casa Sa în ordine şi prin Duhul Său va conduce şi va face totul după cum voieşte. „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor“ (1. Corinteni 14:33 ). Să luăm seama însă, ca să fim adunaţi într-adevăr pentru Numele Său, ca ochii noştri, ai tuturor, totdeauna să fie din nou îndreptaţi asupra Sa! Să luăm seama să nu stingem Duhul Sfânt (1. Tesaloniceni 5:19 ), care lucrează în cei adunaţi şi care vrea să-i conducă la slăvirea Domnului aflat în mijlocul lor! Carnea nu foloseşte la nimic.

De la El, ca punct central, vin nu numai orice ordine, ci şi fiecare binecuvântare. În capitolul următor Îl vom vedea în camera de sus în mijlocul alor Săi, cum le „arată mâinile şi picioarele Sale“: El ne preocupă cu El Însuşi şi cu dragostea Sa, atunci când suntem adunaţi în jurul Lui. Evrei 2:12 ni-L arată în mijlocul adunării, cum intonează şi conduce lauda celor credincioşi: „Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării“. Minunat har! El ne conduce la adorarea Dumnezeului şi Tatălui Său şi ne introduce în lucrurile Sale proprii şi în relaţiile Sale cu Tatăl Său, de care El Însuşi Se bucură (Ioan 17:26 ). Despre acestea vom auzi mai mult la locul potrivit.

Apoi El ne şi zideşte prin „slujirea Cuvântului“: toţi primesc din cuvintele Sale (Deuteronom 33:3 ). Şi cu acest lucru ne vom ocupa mai îndeaproape mai târziu. Aş încheia acest capitol cu observaţia că exact aceeaşi expresie în mijlocul lor (en meso auton) o întâlnim şi în Luca 24:36 , unde El vine ca Cel înviat în mijlocul ucenicilor: „Pe când vorbeau ei astfel, Însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: »Pace vouă!«“ Atunci El a fost personal în mijlocul lor cu trupul Său de înviere („… Eu sunt“) şi ei puteau să-L vadă şi să-L pipăie. Chiar dacă noi astăzi nu-L putem vedea, El este totuşi la fel de real, la fel de personal în mijlocul acelora care sunt adunaţi pentru Numele Său. Este într-adevăr o binecuvântare nemăsurată! Mai mult nici chiar credincioşii de la început nu posedau. Ceea ce dorim noi însă, este să-L vedem pe El ca „Miel“ care „părea înjunghiat“ în mijlocul tronului (citeşte în Apocalipsa 5:6 ), să-L vedem pe Acela care odinioară a fost răstignit pentru noi în mijlocul făcătorilor de rele.

Adunarea ca Mireasă a lui Hristos

 Christian Briem

După cum am auzit de Adunare ca „sfeşnic“ abia în ultima carte a Bibliei, tot astfel şi Adunarea, ca Mireasă a lui Hristos, ne este prezentată abia pe ultimele file ale Sfintei Scripturi. Şi alţi scriitori ai Noului Testament vorbesc despre acest subiect măreţ, vom vedea îndată, dar „Mireasa“ este numită în mod direct abia la sfârşitul Apocalipsei, unde poartă şi titlul de „soţia Mielului“. Prin această imagine, Duhul Sfânt vrea să ne pună în faţa inimilor relaţia intimă în care am fost aduşi, prin har, cu Hristos. Mireasă este expresia metaforică folosită pentru sugerarea curăţiei şi a prospeţimii relaţiei dintre Hristos şi Adunare, soţie pentru indestructibilitatea relaţiei – relaţii care există deja astăzi.

Mireasa pământească

Adunarea ca Mireasă a lui Hristos nu este amintită în Vechiul Testament. Numai în Noul Testament este dezvăluit acest adevăr preţios, că Adunarea este Mireasa lui Hristos, soţia Mielului. Faptul că şi în Vechiul Testament se vorbeşte în unele locuri despre o mireasă, nu trebuie să ne conducă la concluzia falsă, că acolo ar fi vorba despre Adunare. Lucrurile se aseamănă cu „sfeşnicul“ şi cu „casa lui Dumnezeu“.

În vremurile Vechiului Testament, Israel era purtătorul responsabil al luminii lui Dumnezeu înaintea lumii, dar astăzi este Adunarea. Acest lucru nu înseamnă însă că Israel ar fi Adunarea sau că Adunarea ar fi Israel. Dumnezeu S-a revelat în Vechiul Testament doar în mod fragmentar, parţial, dar acum în creştinism, S-a făcut cunoscut pe deplin în Domnul Isus, când El „ne-a vorbit în Fiul“ (Evrei 1:2 ). Un astfel de glas nu s-a auzit niciodată în Vechiul Testament!

În Israel exista şi un templu vizibil, care era casa lui Dumnezeu în acea vreme. Casa lui Dumnezeu astăzi, Adunarea Dumnezeului Celui viu, include o asemenea apropiere faţă de Dumnezeu, o asemenea intimitate cu El, cum nu era posibil în vremurile dinainte. Şi faptul că cei dintre naţiuni nu mai sunt acum „străini şi fără drept de cetăţenie“, ci „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:19 ), este o taină, care nu le-a fost descoperită fiilor oamenilor din generaţiile trecute. În ceea ce priveşte „mireasa“, Domnul Isus va avea o mireasă pământească şi una cerească. Relaţiile şi binecuvântările cereşti se află cu mult deasupra celor ale miresei pământeşti.

Despre mireasa pământească proroceşte printre alţii şi Isaia, când spune: „Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine“ (capitolul 62:5). Şi în primul verset al aceluiaşi capitol spune clar despre cine vorbeşte: despre Sion, despre Ierusalim. Ierusalimul va fi mireasa pământească a lui Hristos. Din cauza necredinţei ei, El a trebuit să o dea la o parte pentru o vreme. „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mari îndurări. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o bunătate veşnică“, zice Domnul, Răscumpărătorul tău“ (Isaia 54:7-8 ).

Atunci se va sfârşi vremea văduviei ei, „căci Creatorul tău este soţul tău: Domnul oştirilor este Numele Lui“ (versetul 5).

Dacă fiii lui Core, în „Cântarea despre dragoste“, cântă frumuseţea împărătesei „împodobită cu aur de Ofir“ (Psalmul 45 ), atunci ei vorbesc de asemenea de rămăşiţa din Israel care va fi reabilitată în zilele viitoare. Şi cu ce cuvinte mişcătoare descrie Solomon în Cântarea Cântărilor preţuirea mirelui pentru mireasa sa şi durerosul proces de reabilitare morală a acestei rămăşiţe! Înainte ca Ierusalimul să poată ocupa locul de onoare la dreapta Împăratului, a Domnului, rămăşiţa poporului trebuie să treacă prin încercări serioase: „Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele“; „Păzitorii care dau ocol cetăţii m-au întâlnit, m-au bătut, m-au rănit“ ( 1:6 5:7 ).

Dar nu numai „împărăteasa“, care nu se referă la naţiune, ci la Ierusalim, va fi restabilită, ci şi întreaga naţiune va fi pusă în legătură cu Domnul, „Soţul“ ei. Despre aceasta vorbeşte profetul Osea: „În ziua aceea“, zice Domnul, „Îmi vei zice: „Soţul meu!“ Te voi logodi cu Mine în credincioşie“ (capitolul 2:16-20). Fericită perspectivă pentru această naţiune vinovată!

Nu, Dumnezeu nu a lepădat Israelul pentru totdeauna. Acum o parte din Israel este împietrit, până va fi intrat numărul deplin al neamurilor; dar odată „tot Israelul va fi mântuit“ (Romani 11:25-26 ). Atunci vor intra şi ei sub graţiere şi toate acestea pe baza lucrării împlinite a lui Hristos, Domnul nostru. Lăudat fie minunatul Său Nume pentru aceasta!

Atragem încă o dată atenţia asupra faptului că niciunul din locurile amintite sau în nici una din cărţile Vechiului Testament nu este vorba de Adunare şi nici în Cântarea Cântărilor. Putem însă să socotim aplicaţii preţioase pentru relaţia noastră faţă de Domnul; căci dacă deja relaţiile Domnului faţă de mireasa Sa pământească sunt atât de intime şi preţioase, cum trebuie să fie atunci cele faţă de mireasa Sa cerească! Locurile însă vorbesc despre Israel şi nu despre Adunare. Pentru a afla partea Adunării, trebuie să ne îndreptăm exclusiv spre Noul Testament, şi acest lucru vrem să-l facem acum.

Un mărgăritar de mare preţ

În Matei 13 ne sunt prezentate şapte pilde ale Domnului. Prima pildă, cea a semănătorului, nu este numită o pildă despre împărăţia cerurilor. Într-adevăr, ea ne arată mai mult caracterul lucrării lui Hristos după lepădarea Sa de către poporul Său pământesc, decât dezvoltarea împărăţiei cerurilor. El nu caută în continuare rod în via lui Israel (Isaia 5:1 ), nici în smochin, acea rămăşiţă care după cei şaptezeci de ani de robie s-a întors în ţară – a fost „sădit în via sa“ (Luca 13:6-9 ).

Nici Israel, nici rămăşiţa nu au adus rod pentru Dumnezeu. Astfel Domnul Isus, în harul Său nemărginit, a luat un nou caracter şi a devenit semănătorul. „Iată, semănătorul a ieşit să semene“ – o lucrare nouă într-o sferă nouă. Principiul de bază al acestei pilde este deci că Domnul a adus şi aduce cu Sine ceea ce dă rod. El nu-l caută în ogor. Minunat har! Că învăţătura morală a acestei pilde este valabilă şi astăzi şi că se mai întâmplă aşa şi în vremea de astăzi, nici nu se pune în discuţie, dar în mod direct ea ne arată lucrarea Domnului pe pământ.

În următoarele şase pilde însă, Domnul Isus vorbeşte despre împărăţia cerurilor. În primele trei arată dezvoltarea exterioară a acesteia aici, pe pământ – o dezvoltare care în mod clar este orientată în jos. Neghina a invadat întregul ogor, grăuntele de muştar a devenit un copac mare şi aluatul a dospit toată plămădeala. Apoi Domnul a dat drumul mulţimilor, cărora le-a dat învăţătură în felul acesta, şi „a intrat în casă“. Singur cu ucenicii Săi, nu numai că le-a explicat pilda neghinei din ogor, ci a mai adăugat alte trei pilde: cea cu comoara în ogor, cea cu mărgăritarul de preţ şi cea cu năvodul aruncat în mare.

Când privim dezvoltarea exterioară a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, când recunoaştem că creştinismul a devenit un lucru amestecat, un sistem care domină lumea şi este pătruns de o învăţătură rea, atunci am fi tentaţi să credem că intenţiile lui Dumnezeu au fost zădărnicite de către Cel Rău şi că împărăţia Sa reprezintă o evoluţie greşită. Într-adevăr, privit din exterior, aşa pare.

Acolo însă, în „casă“ Domnul Isus le-a descoperit alor Săi gândurile Sale tainice, motivele Sale lăuntrice care L-au determinat să nu acţioneze împotriva dezvoltării în afară, nesănătoase în împărăţia Sa. Numai celor din casă le-a fost permis să afle ce comoară vor fi pentru El credincioşii din vremea de acum, ce lucru preţios este Adunarea în ochii Săi şi cât de minunat va îngriji El de poporul Său, lăsându-L să strângă peştii buni în vasele lor. Nu înseamnă că ucenicii ar fi înţeles atunci aceste lucruri, dar Domnul Isus le-a vorbit despre ele.

Acolo, în acea casă şi cu acea ocazie, a fost dezvăluit pentru prima dată – chiar sub forma unei pilde – că Hristos a căutat un obiect de o frumuseţe deosebit de mare, pentru care să-Şi dea viaţa. El Se prezintă pe Sine Însuşi ca pe un negustor „care caută mărgăritare frumoase“. El are sensibilitate pentru frumuseţea mărgăritarelor. El ştie ce este frumuseţea morală pentru Dumnezeu, El ştie să le aprecieze. „Şi când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără“ (versetul 46). El vede un mărgăritar de mare preţ.

El nu caută mai departe, El nu mai doreşte nimic altceva. El a ieşit ca să caute mărgăritare şi pentru că a găsit acel mărgăritar, dorinţa inimii Sale s-a potolit. Întregul Său ţel este acum de a poseda mărgăritarul. Şi El este gata să renunţe la tot ce are – la slava Sa mesianică, la întreaga Sa viaţă – pentru a-l poseda. Minunat har! Poate cuprinde cineva valoarea şi frumuseţea pe care le are Adunarea pentru inima lui Hristos? Această pildă ne lasă să întrezărim aceasta.

Alte locuri din Sfânta Scriptură ne vorbesc despre caracterul ispăşitor al morţii lui Hristos – o latură foarte importantă a sacrificiului Său. În această pildă aflăm însă o latură cu totul alta a morţii Sale: El a vrut să obţină acea comoară din ogor, a vrut să posede acel mărgăritar de mare preţ. Cât de valoros trebuie să fie pentru El acel singur mărgăritar, încât, pentru a-l obţine, dă tot ce are!

Sfânta Scriptură face, de regulă, în ce priveşte limbajul ei, economie de atribute. Aici însă, la descrierea „mărgăritarului“, Domnul atribuie cuvântului „mărgăritar“ un adjectiv foarte important: polytimon - „de mare preţ“.

Niciun om n-ar fi îndrăznit vreodată să caracterizeze astfel Adunarea. Mulţi credincioşi au cântat şi au lăudat ceea ce Domnul Isus este pentru ei. Aici însă Domnul spune ce este Adunarea pentru inima Sa. Mărgăritarul este simbolul unei frumuseţi fără cusur. În ochii Săi, este o creaţie de o frumuseţe desăvârşită. Ah, de am vedea-o şi noi mai mult în acest fel! În epistola către Efeseni aflăm că Hristos Îşi va înfăţişa odată Adunarea în chip slăvit, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect“ (capitolul 5:27). Şi nu este departe clipa în care frumuseţea fără pată a Adunării va fi arătată înaintea întregii lumi, pentru slăvirea Aceluia care a murit pentru ea şi i-a dat această slavă.

Relaţii de miri

Dacă în pilda mărgăritarului ne-a fost arătată frumuseţea şi atracţia Adunării pentru inima lui Hristos, în Efeseni 5 învăţăm ce fel de relaţii de miri există între Adunare şi Hristos. În primul rând ne-a fost prezentată dragostea lui Hristos faţă de Adunarea Sa, aşa cum a dovedit-o El, aşa cum se manifestă ea astăzi şi aşa cum se va dezvălui ea mai târziu.

Soţilor iubiţi-vă sotiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect. Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească sotiile, ca pe trupurile lor. Cine-şi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui. »De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup.« Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică “ (Efeseni 5:25-32 ).

În general nu predomină gândul „miresei“ în învăţătura apostolului Pavel, aşa cum i-a încredinţat-o Dumnezeu. Când vorbeşte despre relaţii, atunci El prezintă „trupul“. Dar deja corintenilor le-a scris despre raportul de miri în care au fost aduşi faţă de Hristos: „Pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată“ (2. Corinteni 11:2 ).

Dacă apostolul vorbeşte despre o fecioară curată, atunci aceasta este un indiciu asupra faptului că nunta încă nu a avut loc, un indiciu de altfel, care nu poate fi aplicat la expresia mireasă pentru a o deosebi de soţie; pentru că şi după nunta Mielului, chiar după cei o mie de ani ai împărăţiei păcii lui Hristos pe pământ, Ioan vede cetatea sfântă (Adunarea slăvită) coborându-se din cer de la Dumnezeu, „gătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei“ (Apocalipsa 21:2 ). În acelaşi capitol la versetul 9, îngerul desemnează mireasa drept soţia Mielului.

După amintirea relaţiei de feciorie a Adunării faţă de Hristos în întâia epistolă către Corinteni, apostolul insistă în epistola către Efeseni mai mult asupra acestui obiect binecuvântat. Deşi nu vorbeşte în mod direct despre „mireasă“ sau despre „soţia Mielului“, totuşi la baza întregii sale învăţături stă analogia bărbat femeie, mire – mireasă. Este de remarcat modul cum se contopesc aici imaginile despre „trup“ şi „soţie“.

Acest lucru mi se pare deosebit de preţios, deoarece imaginea „trupului“ nu mai este suficientă. Astfel el vorbeşte despre noi ca despre mădulare ale Trupului Său şi totuşi se referă îndată iarăşi la relaţia de miri, respectiv la relaţia de căsătorie a primei perechi de oameni, care este o imagine atât de potrivită pentru relaţiile dintre Hristos şi Adunare.

În ce priveşte iubirea de neasemuit a lui Hristos, din felul în care este prezentată aici, ea apare într-o nuanţă deosebită: este o iubire întemeiată pe relaţii stabilite de Dumnezeu. Nu este iubirea generală a lui Dumnezeu faţă de lume, ca în Ioan 3:16 , „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“, ci aici Duhul Sfânt ne pune în faţa inimilor iubirea deosebită a lui Hristos faţă de Mireasa Sa, faţă de Adunare. Este o iubire statornică prin relaţii durabile, este tocmai iubirea Mirelui faţă de Mireasă, de aceea nu citim niciodată: „Hristos a iubit lumea“. Oh, cât de nespus de fericiţi avem dreptul să ne considerăm că am ajuns într-o asemenea relaţie faţă de El, că Domnul Isus este Mirele nostru ceresc şi că ne iubeşte ca Mireasă a Sa şi ca Soţie a Sa!

După aceea însă ne sunt spuse trei lucruri despre această dragoste a lui Hristos pentru Adunare, lucruri care se referă întâi la trecut, apoi la prezent şi în al treilea rând la viitor.

În ce priveşte trecutul, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea“. El a murit pentru a poseda Adunarea, şi aceasta pentru că o iubeşte. El S-a făcut pe Sine Însuşi răspunzător, dacă pot să mă exprim astfel, pentru toate lucrurile de care a fost vinovată Mireasa Sa. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea! Dacă pilda ne-a arătat frumuseţea pe care Domnul a văzut-o în Adunare, pentru care a renunţat la tot ce avut, atunci aici găsim motivul cel mai adânc – El a iubit-o.

Cine ar putea vreodată să măsoare această iubire – cine să o înţeleagă? Dar ea ne face nespus de fericiţi, de acum şi în toţi vecii!

Dragostea Sa faţă de Mireasa Sa nu a fost activă doar în trecut, ci ea este şi în prezent neobosit de activă, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt“. El nu a curăţit-o întâi şi apoi a iubit-o. Nu, întâi a iubit-o şi acum tot El o curăţeşte, o face potrivită pentru Sine. Ce înseamnă aceasta? Ea a fost un mărgăritar în ochii Săi, dar în starea ei practică ea nu a corespuns gândurilor Sale. Şi astfel, Domnul este preocupat să lase frumuseţea ei să iasă la iveală. Cum face aceasta? El ne aplică Cuvântul lui Dumnezeu în puterea sa curăţitoare, ca despărţiţi de lumea rea, să ne sfinţim şi înclinaţiile şi motivaţiile noastre, gândurile şi drumurile noastre să-I corespundă Lui tot mai mult. Cuvântul lui Dumnezeu este descoperirea a tot ceea ce este Dumnezeu; şi acestea le aplică Domnul inimilor noastre, ca noi să fim „sfinţiţi prin adevăr“ (citeşte în Ioan 17:19 ). Slujbă plină de har a Domnului Isus! De ne-am deschide mai mult pentru El!

Dar încă un lucru îl face dragostea Sa astăzi pentru noi. Acest lucru ne este arătat în Efeseni 5:29 . După cum un om nu-şi urăşte propria carne, propriul trup, ci îl hrăneşte, tot aşa Hristos ne consideră ca o parte din Sine Însuşi şi Se străduieşte să ne dea tot ce avem nevoie în această lume. El nu ne lasă să ducem lipsă de hrană pentru trup şi în dragostea Sa, Se gândeşte la slăbiciunea noastră şi ne oferă orice sprijin. El, care odinioară S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, nu numai viaţa Sa, este acum totul pentru noi. Ne putem bizui în toate pe El!

Ţelul final al dragostei lui Hristos faţă de Adunarea Sa nu este mai prejos ca acesta: El vrea să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slăvită, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect“. Eu cred că acest verset 27 este o aluzie la Adam şi Eva din Geneza 2:22 . După cum odinioară Dumnezeu a făcut pentru Adam, în timp ce adormise, o soţie, pe care, după ce s-a trezit, i-a prezentat-o şi care i-a corespuns întru totul, tot astfel Dumnezeu zideşte astăzi, după ce Hristos a murit şi este ascuns faţă de lume, ascuns în Dumnezeu (Coloseni 3:3 ), Adunarea. Când este desăvârşită, atunci Hristos o va înfăţişa înaintea Sa. „Sie Însuşi“ – deoarece El Însuşi este Dumnezeu: prin aceasta realitatea deviază de la model. Atunci El nu va găsi nici o greşeală la ea, deoarece ea Îi va corespunde pe deplin, în toate lucrurile, şi va fi chiar în starea ei „sfântă şi fără defect“. Har nemărginit, care poate izvorî doar din inima lui Dumnezeu! Dragoste de necuprins, ale cărei obiecte suntem noi! Un ţel nemăsurat de preţios: slăvirea lui Dumnezeu de către Adunare!

Relaţiile de miri în care am ajuns mai cuprind şi o altă latură, pe care nu o putem lăsa neamintită: supunerea miresei faţă de mirele ei, a soţiei faţă de bărbat. În fragmentul din Efeseni 5 este vorba de fapt de îndemnuri care sunt date femeii şi bărbatului pentru purtarea lor unul faţă de celălalt. Şi după cum unirea dintre Adam şi Eva este o imagine preţioasă a lui Hristos şi a Adunării, tot astfel relaţia dintre Hristos şi Adunare este modelul pentru purtarea bărbatului şi a femeii în căsnicie. În îndemnul dat soţiei în versetul 24 găsim o remarcă atât de importantă pentru subiectul nostru: „Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos”, iar cu puţin înainte se spune că „Hristos este Capul Bisericii“. Deci deşi Adunarea este Mireasa lui Hristos, poziţia ei faţă de El se caracterizează prin supunere. Acest lucru este deosebit de important. Adunarea nu poate (în vreo problemă personală sau bisericească), cu de la sine putere, să stabilească lucruri aşa cum şi le imaginează, ci în toate ea trebuie să urmeze indicaţiile Capului, care sunt cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este treaba ei de a stabili reguli şi principii. Ea nu trebuie să dea învăţătură şi să ordoneze, ci ea trebuie să fie supusă Capului din cer.

Ah, cum a greşit Biserica în această privinţă! Ea nu I-a acordat lui Hristos locul şi autoritatea Capului, ci, în loc să fie supusă Lui, a preluat ea locul de frunte. Rezultatul îl constituie, printre altele, nenumăratele denumiri şi grupări pe teren creştin, care rivalizează unele cu altele, şi numeroasele învăţături greşite,  care domină astăzi creştinătatea. „Neţinându-se strâns de Cap“ – aceasta defineşte cauza pentru tot răul (citeşte în Coloseni 2:19 ). Dacă şi Biserica în ansamblu a greşit în acest sens, totuşi fiecare mădular al Trupului lui Hristos în parte poate adopta poziţia de supunere faţă de Hristos şi poate afla binecuvântarea care decurge din aceasta. Acest lucru îl vom mai vedea pe parcurs. Din învăţăturile Duhului Sfânt date prin Pavel am putut urmări lucrarea Domnului Hristos în clipa în care Işi va înfăţişa înaintea Lui Adunarea slăvită. Pentru a afla însă ceva despre nunta Mielului şi despre slava şi sentimentul Miresei, trebuie să ne folosim de slujba unui alt slujitor al lui Dumnezeu, apostolul Ioan.

Nunta Mielului

Văzătorul Ioan, care, începând cu capitolul al patrulea al cărţii Apocalipsei ne relatează ceea ce se întâmplă „după aceste lucruri“, deci, în viitor, descrie la începutul capitolului 19 cum a auzit în cer un glas puternic al unei unei mari mulţimi de oameni, care zicea: „Aleluia! Mântuirea, slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte: pentru că a judecat pe prostituata cea mare, care a stricat pământul cu desfrâul ei şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei “ (versetele 1 şi 2).

Înainte de a afla ceva despre nunta Mielului, ne este arătată judecata asupra „Babilonului“, a desfrânatei, a miresei false. Înainte ca Hristos să-Şi prezinte Mireasa, Soţia, falsa biserică trebuie să fie îndepărtată. El aşteaptă cu răbdare această clipă. Până atunci adevărata Mireasă rămâne ascunsă în cer. Este imposibil ca mireasa falsă şi cea adevărată să fie văzute alături! Cei douăzeci şi patru de bătrâni, caracterizaţi prin înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu şi cele patru făpturi vii înţeleg acest lucru. După un nou „Aleluia“ al cerului, ei cad la pământ şi se închină Aceluia care stă pe tron. Întregul cer este în mişcare şi plin de laudă, deoarece acum drumul este liber pentru prezentarea adevăratei Mirese şi pentru unirea ei cu Mirele ceresc.

Şi am auzit ca un glas de mare mulţime, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, zicând: »Aleluial Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit! Şi I s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. « Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Apoi mi-a zis: »Scrie: »Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!« Şi mi-a zis: »Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu « “ (versetele 6 – 9).

Acum a sosit clipa pe care Domnul Isus a aşteptat-o cu răbdare. El, cu mult înainte, a văzut Mireasa ca un mărgăritar de mare preţ şi a renunţat la tot ce a avut pentru a o poseda. El a găsit-o şi a cumpărat-o, oricât de mari au fost cheltuielile pentru El; în pildă nu ni s-a spus ce s-a întâmplat cu ea mai departe. Până în această clipă, frumuseţea ei a fost ascunsă oamenilor, ascunsă în Dumnezeu. Acum însă, cu puţin înainte ca Domnul nostru, Dumnezeul nostru, cel Atotputernic, să preia stăpânirea, a sosit vremea pentru nunta Mielului şi El Şi-a pregătit Soţia. Acum este atins ţelul propriu-zis al hotărârii lui Dumnezeu, şi anume ca Hristos să nu fie singur, ci să aibă o Soţie, care să împartă cu El slava Sa în veşnicie. Aceasta este taina la care Dumnezeu a făcut aluzie deja atunci când a creat prima pereche de oameni: „Nu este bine ca omul să fie singur“.

Acum pare necesară o scurtă meditaţie asupra desfăşurării temporare a întâmplărilor până la acel eveniment final, nunta Mielului. Deja cu ani în urmă, Domnul Şi-a luat Mireasa acasă prin răpire (1. Tesaloniceni 4 ) şi a dus-o în casa Tatălui Său (Ioan 14:2-3 ). Răpirea, ca atare, ne este prezentată în Apocalipsa, deoarece ea nu este un eveniment al profeţiei; profeţia are de-a face cu pământul. Trebuie să ne-o imaginăm între sfârşitul capitolului al treilea şi începutul capitolului al patrulea.

Începând cu acest punct, Ioan scrie despre „lucrurile care au să fie după ele“, redate prin cuvintele „după aceste lucruri“, aflate la începutul capitolului al patrulea. Din acest moment nu mai este folosită expresia „adunare“, ci găsim, în locul ei, pe cei „douăzeci şi patru de bătrâni“, reprezentanţii credincioşilor Vechiului şi Noului Testament, în numărul lor deplin.

Nu este plin de importanţă şi nu ne mişcă adânc inimile faptul că în timpul tuturor evenimentelor serioase, care vor cutremura lumea şi care ne sunt prezentate în capitolele 6-18, noi vom fi deja în cer şi ne vom bucura de binecuvântările din casa Tatălui? Şi cu toate acestea, până atunci nu va fi avut loc nunta Mielului! Pentru aceasta, în afara judecăţii „prostituatei“, mai trebuie să se petreacă ceva important: Soţia Sa trebuie să se fi „pregătit“ (versetul 7). Versetul 8 spune clar ce înseamnă aceasta: „»Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.« Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“.

Nu vedem aici Mireasa îmbrăcată cu haina îndreptăţirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, cum avem voie s-o purtăm noi astăzi (compară 2. Corinteni 5:21 ). Cu mult mai mult, este vorba despre faptele lor drepte, pe care le-au săvârşit în puterea Duhului lui Dumnezeu, când erau încă pe pământ. Ce gând impresionant, că noi, astăzi, în timp ce traversăm acest pământ, lucrăm la haina pe care o vom purta odată, cu acel prilej măreţ!

În mod evident, înainte de nunta Mielului toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2. Corinteni 5:10 ), „pentru ca fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut“. Ce am fost noi pe pământ pentru Hristos va străluci în chip minunat în acea zi, în schimb tot ce nu a fost Hristos în viaţa noastră va fi pierdere. A fost numai har, numai puterea Duhului, în care s-au îndeplinit aceste fapte drepte, acelaşi har va fi recunoscut şi în ziua aceea! Ce va fi atunci când vom recunoaşte întreaga plinătate a harului, care, în ciuda slăbiciunii şi a eşecului nostru, nu numai că ne-a purtat, ci ne-a şi folosit în slujba Sa şi care ne va răsplăti pentru aceasta! Acesta va fi un alt izvor al adorării cereşti.

Putem înţelege bine cât este de potrivit ca realizarea unei armonii perfecte între Domnul şi Mireasa Sa sub aspect moral să aibă loc înainte de nuntă. Aceasta însă marchează şi momentul pentru nunta însăşi. Ea va avea loc la câtva timp după răpire, dar imediat înainte de arătarea Domnului în putere şi slavă, când va ieşi pe un cal alb cu oştirile Sale din cerul deschis şi va călca cu picioarele „teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic“ (capitolul 19:11 şi următoarele).

Să fim însă atenţi la limbajul Duhului Sfânt în acest loc. Pe de o parte, vorbeşte de soţia Sa, pe de altă parte de sfinţi. Deşi i-a fost dat soţiei Sale să se îmbrace în in subţire, în explicaţie se vorbeşte despre faptele drepte ale sfinţilor. În soţia Sa avem aspectul colectiv, iar în cei sfinţi aspectul individual. Ce liniştitor şi în acelaşi timp ce serios este faptul că se păstrează latura personală! Credincioşia poate fi dovedită numai individual, acest lucru trebuie să-l avem întotdeauna în vedere. De aceea se vorbeşte aici de inul subţire al soţiei Sale ca despre faptele cele drepte ale sfinţilor.

Ce contradicţie există însă între inul subţire, strălucitor, în care este îmbrăcată soţia Mielului şi între hainele prostituatei celei mari! „Femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu perle. Ţinea în mână un potir de aur, plin cu urâciuni şi cu necurăţiile desfrâului ei“ (citeşte în capitolul 17:4).

Prostituata cea mare poartă ceea ce atrage ochiul firesc. Mireasa însă poartă ceea ce este plăcut în ochii Mielului ei – faptele cele drepte ale sfinţilor. Prostituata se bucură de strălucirea înşelătoare a lumii.

Mireasa se bucură de ceea ce i-a dat harul. Şi dacă Mireasa seamănă, în ochii lui Hristos, cu un mărgăritar de mare preţ, se cade atunci să se împodobească în exterior cu perle? Nu i-ar întuneca aceasta frumuseţea propriu-zisă?

Vrem să ne ocupăm puţin cu persoanele participante la nuntă. Locul central îl ocupă Domnul Isus, Mielul. Nu ne aminteşte acest nume al Domnului de drumul plin de suferinţă, pe care Şi-a câştigat Mireasa? Când în Apocalipsa se vorbeşte despre El ca „miel“, atunci Duhul Sfânt foloseşte diminutivul cuvântului grecesc corespunzător, care de fapt înseamnă „mieluşel“. Dar să nu tragem acum concluzii false din acest lucru, deoarece această formă şi-a pierdut efectul de diminuare în limbajul Noului Testament. Se pare că prin folosirea acestui cuvânt, arnion, Duhul Sfânt vrea să se refere la caracterul voluntar al jertfei Sale, ca bază a mântuirii şi la slava şi onoarea Sa pe care le-a dobândit. Dar cât de mult ne sensibilizează gândul la El, Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii, şi ce dor ne este să-L privim în slavă pe El, „Mielul dus la măcelărie“!

O cântare spune: „Acolo, în mijlocul sfinţilor, văd Mielul, şi urmându-L vestesc cu glas tare ce a făcut EI pentru mine“. Mireasa cerească, Soţia Mielului, se compune din toţi cei mântuiţi din vremea de acum a harului, adică din toţi credincioşii din ziua Cincizecimii până la răpire.

În acest context este foarte semnificativ faptul că cei douăzeci şi patru de bătrâni nu mai sunt amintiţi în cartea Apocalipsei din momentul în care apare Mireasa. De ce nu? Deoarece cei douăzeci şi patru de bătrâni (de două ori doisprezece) simbolizează suma credincioşilor din Vechiul şi din Noul Testament în cer. În această expresie, Mireasa nu este privită separat. Toţi sfinţii, de la Adam începând, care sunt ai lui Hristos la venirea Lui (1. Corinteni 15:23 ) şi care au parte de prima înviere (cu excepţia sfinţilor apocaliptici *) sunt văzuţi în cei douăzeci şi patru de bătrâni. În momentul în care Mireasa, Adunarea slăvită, este numită deosebit şi este diferenţiată de credincioşii altor epoci, acest „nume colectiv“ nu mai poate fi folosit, pentru că şi ceilalţi credincioşi trebuie desemnaţi mai îndeaproape. Aceasta se şi realizează, şi anume cu expresia „cei invitaţi“. Mireasa nu este invitată la nuntă, alţi oaspeţi însă sunt invitaţi. În cei invitaţi la ospăţul de nuntă sunt cuprinşi toţi credincioşii Vechiului Testament, care au statutul de „prieteni ai mirelui“, aşa cum foloseşte, de exemplu, Ioan Botezătorul această expresie (citeşte în Ioan 3:28-29 ). Şi ei vor avea un loc de binecuvântare desăvârşită, deoarece aici ei sunt numiţi fericiţi: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ Ei se vor bucura mult de glasul Mirelui, dar ei înşişi nu vor fi în acea relaţie intimă cu El, cum va fi Mireasa. Credincioşii care vor muri după răpire, ca martiri, nu fac parte, aşa mi se pare, dintre cei invitaţi, deoarece ei vor avea parte mai târziu, ca ultim grup, de înviere (Apocalipsa 20:4-6 ).


* După răpirea celor credincioşi vor exista din nou sfinţi pe pământ. Îi întâlnim în Apocalipsa începând cu capitolul 6 până la 20. În cazul lor nu este vorba de creştini, ci de sfinţi dintre iudei şi dintre naţiuni. Mulţi dintre ei vor suferi moartea de martir şi vor avea parte de ultima fază a primei învieri (Apocalipsa 20:4-6 ). Cei rămaşi vor intra vii în împărăţia de o mie de ani.

Despre fericirea celor invitaţi vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, dar păstrează tăcere deplină asupra fericirii Miresei: aceasta este de nedescris! Nici nu descrie nunta în sine. Ca şi interiorul casei Tatălui, aceasta este o scenă care nu poate fi descoperită înaintea ochilor oamenilor muritori, chiar dacă sunt mântuiţi. Noi auzim despre nunta Mielului. Vedem soţia Mielului după nuntă, cum i se descoperă, dar ce va fi când El Însuşi Se va prezenta slăvit! Acest lucru este ascuns cu grijă de ochii noştri. Ne este de ajuns să ştim că cerul va triumfa şi că noi vom fi prezenţi, că vom fi la El, Mireasa Sa. Har infinit! Cine poate cuprinde această fericire?

Noul Ierusalim

Aş mai atrage atenţia asupra unui aspect, deoarece asupra lui există neclarităţi: Adunarea lui Dumnezeu în slavă este prezentată la sfârşitul Apocalipsei printr-o dublă pildă. Pe de o parte este văzută ca mireasă, soţia Mielului (Apocalipsa 21:9 ; vezi şi versetul 2), pe de altă parte o vedem ca cetate sfântă, ca noul Ierusalim coborât din cer de la Dumnezeu (Apocalipsa 21:2, 10 ).

Ambele imagini stau una lângă cealaltă: ele se referă la acelaşi lucru, şi anume la Adunarea slăvită. Este semnificativ că şi prostituata, biserica lumească în ultimul stadiu al dezvoltării ei rele pe pământ, este prezentată într-o imagine dublă: ca femeie şi ca mare cetate (Apocalipsa 17:1-6, 18 ).

Prin imaginea unei „cetăţi“ Dumnezeu vrea să ne înfăţişeze gândul unui sistem bine organizat de interese comune şi de convieţuire a oamenilor. Un astfel de sistem îşi poate avea obârşia în El Însuşi, ca Noul Ierusalim, cetatea Sa (Apocalipsa 3:12 ), sau în Satan, cum este opusul ei ruşinos, cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului (Apocalipsa 17:18 ).

Ceea ce am spus la începutul acestui capitol despre mireasa pământească şi cea cerească îşi găseşte deplină aplicare şi la Ierusalim, deoarece Apocalipsa ne prezintă un Ierusalim pământesc şi un Ierusalim ceresc. Ierusalimul pământesc, un oraş real pe pământ, este amintit de două ori în Apocalipsa. O dată se referă la Ierusalimul din perioada necazului celui mare, dinaintea ridicării împărăţiei: cetatea sfântă va fi călcată în picioare de către neamuri timp de patruzeci şi două de luni (trei ani şi jumătate; Apocalipsa 11:2 ). A doua oară se referă la Ierusalimul de la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani, când Satan va fi eliberat încă o dată din închisoarea sa şi va conduce neamurile pământului la ultimul război împotriva cetăţii preaiubite (Apocalipsa 20:9 ). Ierusalimul va fi într-adevăr în timpul împărăţiei de o mie de ani cetatea marelui Împărat (Matei 5:35 ) şi centrul stăpânirii lui Hristos pe pământ (Ieremia 3:17 ).

Dar această cetate a marelui Împărat îşi va găsi opusul, în timpul împărăţiei de pace a lui Hristos în cer, în Ierusalimul ceresc. Adevărata metropolă a împărăţiei va fi Adunarea slăvită sus, după cum arată descrierea cetăţii sfinte, Ierusalim, în relaţia ei cu pământul, în fragmentul din Apocalipsa 21:9 – 22:5. Această cetate sfântă (în contradicţie cu cetatea pământească cu acelaşi nume din Apocalipsa 11:2 ) se coboară „din cer de la Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:2, 10 ), adică ea este de obârşie dumnezeiască şi are un caracter ceresc, după cum îşi are şi locuinţa în cer.

Acest lucru este adevărat despre această cetate sfântă, fie că este vorba despre relaţia ei cu pământul în împărăţia de o mie de ani (versetul 10 şi următoarele) sau despre relaţia ei cu noul pământ în starea veşnică (versetul 2 şi următoarele). Ştim că primele opt versete din capitolul 21 descriu starea veşnică, pe când începând cu versetul 9 până la capitolul 22:5 se prezintă o retrospectivă asupra Adunării în relaţiile ei cu pământul, în timpul împărăţiei de o mie de ani. Întrebuinţarea repetată a cifrei douăsprezece în structura sfintei cetăţi indică de asemenea această relaţie temporară, deoarece cifra douăsprezece vorbeşte în Biblie pretutindeni despre o administrare desăvârşită a lucrurilor lui Dumnezeu referitoare la pământ.

Expresia „Noul Ierusalim“ indică deosebirea faţă de vechiul Ierusalim, de acel oraş real care a avut şi va avea un rol important în istoria lumii. Noul Ierusalim va mai exista şi atunci când un cer nou şi un pământ nou vor fi luat locul celor vechi, când Ierusalimul pământesc va aparţine trecutului şi pe noul pământ vor mai exista doar oameni, şi nu iudei şi neamuri (Apocalipsa 21:1-3 ).

Noul Ierusalim, Adunarea slăvită în starea veşnică, va fi cortul lui Dumnezeu, în care Dumnezeu va locui cu oamenii pe noul pământ. Astfel, în caracterul şi în înălţimea binecuvântării ei, ea se va deosebi pentru veşnicie de toţi ceilalţi oameni salvaţi. Cine ar putea aprecia această măsură de binecuvântare, care în veşnicie va fi partea Adunării?

Duhul şi Mireasa

După ce la începutul capitolului 21 Adunarea ne este prezentată şi arătată în starea veşnică, vedem că şi după cei o mie de ani va fi „ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei“; după ce (începând cu versetul 9) „mireasa, soţia Mielului“, „cetatea sfântă“, este arătată încă o dată în legătură cu împărăţia de o mie de ani şi se spune că ea „are slava lui Dumnezeu“, Mireasa ne mai este prezentată o dată înainte de sfârşitul cărţii. Este singura prezentare a Adunării ca Mireasă în acest timp. Întâi Domnul Isus Se înfăţişează în mod direct privirilor, apoi auzim răspunsul spontan al Miresei. „»Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.« Şi Duhul şi Mireasa zic: »Vino!« Şi cine aude să zică: Vino!« Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ (capitolul 22:16-17).

Aceste cuvinte ne readuc la prezent. Domnul Isus însă este Acelaşi şi Mireasa Îl cunoaşte deja. Cât ne bucură aceasta! După ce Domnul a transmis lui Ioan mesajele foarte bogate ale acestei cărţi prin intermediul îngerului Său (compară şi Apocalipsa 1:1 ), în mod surprinzător se introduce pe Sine Însuşi la sfârşitul cărţii, cu cuvintele: „Eu, Isus“. „Eu“ este accentuat. El spune de asemenea: „Eu sunt Cel care am fost cunoscut pe pământ ca Isus din Nazaret – Eu, Isus, am trimis pe îngerul meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici“. Apoi arată că El a venit ca om din sămânţa lui David, că este nu numai „Fiul lui David“, ci şi „Stăpânul lui David“ şi ca atare Rădăcina lui David şi cu aceasta garant pentru înfăptuirea tuturor făgăduinţelor date lui David.

Apoi El mai adaugă o trăsătură a caracterului Său, care ne este deosebit de preţioasă, El este Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Pentru Israel va răsări ca „Soarele dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui“ (Maleahi 4:2 ) – cu această perspectivă se încheie Vechiul Testament. Nu este semnificativ faptul că Noul Testament se încheie cu Domnul Isus ca „Luceafărul strălucitor de dimineaţă“? Unul include o judecată serioasă, celălalt har curat. Ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, Domnul Isus va veni pentru toţi cei care Îl aşteaptă în noaptea lepădării Sale. Noi nu aşteptăm zorii zilei, ai zilei Domnului. Cu puţin înainte de începerea dimineţii, Luceafărul de dimineaţă Se arată privirilor celor care veghează, în timp ce oamenii ceilalţi dorm. Această imagine ne aminteşte de minunata realitate, că, înainte ca El să apară în putere şi în slavă ca „Soare al dreptăţii“ pentru Israel, El Se va coborî cu o chemare imperativă, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu din cer „şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1. Tesaloniceni 4:16-17 ).

Ne mirăm că prezentarea Domnului Isus ca „Luceafăr de dimineaţă“ trezeşte simpatia Miresei şi se revarsă prin lucrarea Duhului în chemarea „vino!“?

Pentru creştinul care Îl iubeşte pe Domnul şi Mântuitorul său şi trăieşte în conştiinţa relaţiei sale cu El, aceasta este reacţia „normală“. Fie ca aceste rânduri să ne conducă pe toţi ca să-L aşteptăm tot mai mult pe Acela care ne-a asigurat clar: „Da, Eu vin curând“ (Apocalipsa 22:20 )!

Am observat însă diferenţa dintre cuvintele Domnului şi cele ale Miresei? El făgăduieşte: „Da, Eu vin curând“. Duhul şi Mireasa însă spun doar: „Vino!“ Din aceasta înţelegem că Mireasa, învăţată de Duhul Sfânt, lasă în seama Lui clipa venirii Sale. Desigur, de îndată ce Adunarea aude despre El ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, dorinţa ei puternică este: „Vino!“ Ea ştie însă că dacă El totuşi întârzie puţin, atunci aşteptarea Sa înseamnă mântuire pentru aceia care încă sunt afară. De aceea aşteaptă şi ea.

Aceasta ne conduce la un alt punct – la constatarea că odată cu chemarea „Vino!“ nu se încheie încă sfera înclinaţiei Miresei pentru Mirele ei. În sentimentele ei, Mirele ocupă primul loc, dar aceasta nu este totul. De aceea adaugă: „Şi cine aude, să zică: Vino!“. Pe cine are în vedere acest „Cine aude“? Bineînţeles, tot pe creştinii credincioşi, deoarece numai ei pot fi îndemnaţi să spună „Vino!“ Dar în afară de cei care se bucură conştient de relaţia de Mireasă faţă de Mirele ceresc, pot exista unii credincioşi – şi poate că unul dintre stimaţii mei cititori se găseşte printre ei – care încă nu cunosc astfel această relaţie, care încă nu au fost învăţaţi despre venirea Domnului pentru răpirea alor Săi şi de aceea sunt nesiguri. Şi ei trebuie să zică „Vino!“. Chiar dacă ei încă nu au conştiinţa preţioasei relaţii în care au fost conduşi, nu vor fi mult mai fericiţi când Îl vor vedea aşa cum este? Nu va schimba trupul stării lor smerite şi îl va face asemenea cu trupul slavei Sale? Ei nu vor pierde nimic când vine El, ci doar vor câştiga.

De aceea, „Cine aude, să zică: Vino!“ În harul Său, Dumnezeu poartă grijă ca fiecare credincios să fie ajutat în slăbiciunea sa şi să se alăture chemării Miresei.

Simpatia Miresei se manifestă întâi faţă de Domnul şi apoi faţă de cei credincioşi în parte. Dar nici aceasta nu este încă totul. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă să se gândească, în dragoste, şi la cei care s-ar putea să înseteze după mântuirea sufletelor lor, dar care încă nu au venit la Mântuitorul păcătoşilor. De aceea se mai adaugă: „Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ Aici, ca într-un joc de cuvinte, se inversează sensul venirii. În primele două cazuri Domnul Isus a fost rugat să vină la ai Săi. Acum însă este îndemnat păcătosul însetat să vină la Domnul Isus.

Aceasta este dorinţa Adunării. Desigur, ea nu evanghelizează de la sine, după cum nici nu dă învăţătura de la sine. Ultimul fapt l-am văzut deja. Domnul slăvit a dat daruri Adunării Sale, care efectuează aceste slujbe pentru „zidirea Trupului lui Hristos“ (Efeseni 4:7-12 ).

Cu toate acestea, simpatia Miresei îi cuprinde şi pe păcătoşii însetaţi. Bineînţeles că ea nu poate să spună: „acela să vină la mine“. Acest lucru îl poate spune doar Mântuitorul Însuşi, care cheamă încă şi astăzi pe păcătoşi: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11:28 ). Şi în alt loc spune: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată“ (citeşte în Ioan 6:35 ). Şi în Ioan 7 , Domnul îl cheamă pe cel însetat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (versetul 37).

Prin „însetaţi“ se au în vedere cei în care, prin acţiunea Duhului, au fost trezite necesităţi şi care sunt îngrijoraţi pentru mântuirea lor şi doresc satisfacere pentru sufletul lor nemuritor. Mireasa, care ea însăşi a găsit în Domnul Isus cea mai adâncă satisfacţie, se apropie de cel însetat cu îndemnul Domnului de a veni la El, deoarece ea ştie că El va corespunde tuturor necesităţilor, cu condiţia să vină la El, la Domnul Isus. Domeniul simpatiei Miresei se lărgeşte şi mai mult şi îi cuprinde pe toţi cei care doar manifestă dorinţa de a veni: „cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ „Cine vrea“ – cuvânt deosebit de serios! Domnul încă oferă nemăsurata binecuvântare a vieţii fără bani. Dacă totuşi cineva este pierdut, atunci va fi aşa nu pentru că a vrut Dumnezeu, ci pentru că el însuşi nu a vrut.

Să dea Domnul ca noi să ieşim cu sentimente de mireasă, ca odinioară Rebeca faţă de Isaac, în întâmpinarea Domnului Isus, care „vine înaintea noastră pe câmp“ (Geneza 24:65 )! Facă El ca în sentimentele noastre să-i cuprindem pe toţi ai Săi şi la atât de scurt timp înaintea venirii Sale să nu-i uităm nici pe aceia care n-au băut încă din apa vieţii!

Aş dori să închei această primă parte a cărţii despre Adunarea Dumnezeului Celui viu cu ultima propoziţie a sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu: „Harul Domnul Isus Hristos să fie cu toţi sfinţii!

Adunarea ca sfeşnic

 Christian Briem

Adunarea privită ca sfeşnic ne este prezentată abia în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa. Unealta folosită de Dumnezeu pentru aceasta nu a fost însă apostolul Pavel, ci apostolul Ioan, care, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus, a fost exilat pe insula Patmos. Acolo a primit viziunile despre descoperirea lui Isus Hristos, pe care i le-a dat Dumnezeu (Apocalipsa 1:1 ). Când în ziua Domnului, duminica noastră, era „în Duhul“, a auzit în spatele său un glas, puternic ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte adunări: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele ce vor fi după acestea. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici” (Apocalipsa 1:11-20 ).

Domnul Isus ca Judecător

Este semnificativ faptul că Ioan a auzit glasul puternic înapoia sa: el a fost nevoit să se întoarcă spre a-l vedea (versetul 12). Făcând abstracţie de faptul că văzătorul, înainte de partea profetică propriu-zisă a cărţii (care începe cu Apocalipsa 4:19 Scrie, deci cele ce vor fi după acestea“), trebuia să dobândească întâi o anumită privire retrospectivă asupra timpului Bisericii pe pământ („Scrie, deci, cele ce sunt“, versetul 19), el trebuia să vadă în legătură cu aceasta atât pe Domnul Isus cât şi Adunarea dintr-o cu totul altă perspectivă decât până acum. Şi noi avem din când în când nevoie să ne întoarcem spre a vedea că Domnul Isus nu este numai Mântuitorul plin de iubire, ci că El Se descoperă şi prin alte trăsături de caracter. Noi înclinăm foarte uşor spre unilateralitate şi privim doar lucrurile care ne sunt plăcute şi ne mângâie; ne place să trecem cu vederea faptul că mai există şi alte laturi, cărora de asemenea este important să le acordăm atenţie. Este adevărat că Dumnezeu S-a descoperit în dragoste şi în har; dar este adevărat şi faptul că El este sfânt şi drept şi va pune pe toţi vrăjmaşii Fiului Său ca aşternut al picioarelor Sale.

Această latură ne-o prezintă cartea. Este o latură serioasă, ea este însă necesară şi spre slăvirea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, Domnul nostru. În concordanţă cu caracterul judecătoresc al cărţii Apocalipsei, văzătorul Ioan Îl vede pe Domnul Isus într-un mod care îl face să cadă ca mort la picioarele Sale. Îl vede ca pe un Fiu al Omului, care poartă însă caracterele celui „Bătrân de Zile“ din Daniel 7 (citeşte în Daniel 7:9, 13 10:5-6 ). Acum nu este posibil să privim îndeaproape toate caracteristicile Domnului pe care le poartă aici, dar observăm că sunt în exclusivitate trăsături judecătoreşti. Două, trei exemple vor ilustra aceasta.

Îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare.“ Aici El nu Şi-a dezbrăcat hainele şi nu S-a încins pentru a sluji alor Săi, cum găsim în Ioan 13 şi Luca 12 , ci haina Lui, ca semn al cinstirii Sale, Îi ajunge la picioare, ca îmbrăcămintea marelui preot; El nu poartă brâul în jurul coapselor, ci este „încins la piept cu un brâu de aur“.

Aurul este simbolul dreptăţii divine, în care Domnul va judeca fără a putea fi influenţat. Atunci dragostea va trebui, într-o oarecare măsură, să treacă în planul al doilea. Capul Său şi părul Său alb ca lâna albă, ca zăpada, ne amintesc de înţelepciunea de nepătruns a celui „Bătrân de Zile“, a Judecătorului peste împărăţiile lumii. Că ochii Săi sunt ca para focului nu mai necesită explicaţii, acest fapt are însă o însemnătate deosebită pentru obiectul nostru: El este Atoateştiutor absolut, El pătrunde până în adâncul inimilor, judecă gândurile inimii şi nici o făptură nu este ascunsă de ochii Săi (Evrei 4:12-13 ). El judecă şi cele şapte sfeşnice de aur, în mijlocul cărora Îl vede Ioan.

Şapte biserici

Înainte de a cerceta însemnătatea celor „şapte sfeşnice de aur“, doresc să vorbesc despre expresia plină de importanţă, „şapte biserici“. A fost misiunea apostolului Pavel de a scoate la iveală adevărul despre Adunare ca Trup al lui Hristos şi despre locuinţa lui Dumnezeu. Misiunea apostolului Ioan în această carte este însă alta. El trebuie să scrie către şapte biserici, care sunt în Asia.

Aceste şapte biserici au desigur o dublă însemnătate. Pe de o parte aceste biserici au existat într-adevăr în vremea aceea, în acel ţinut, având fiecare o anumită stare morală, diferită de la un loc la altul. Pe de altă parte însă, faptul că Domnul alege chiar şapte biserici şi că El umblă în slava Sa în mijlocul lor şi le judecă, dovedeşte clar că însemnătatea lor depăşeşte bisericile locale existente atunci. „Şapte“ vorbeşte în Scriptură despre ceea ce este desăvârşit. Recunoaştem că în cele şapte scrisori către cele şapte biserici, Domnul ne dă o privire completă asupra istoriei Bisericii creştine pe pământ, în timpul absenţei Sale şi până la venirea Sa pentru răpire.

Şi dacă în versetul 19, cartea Apocalipsei este împărţită în trei părţi: „cele ce ai văzut“ (apariţia Domnului pentru judecată în capitolul 1); „cele ce sunt“ (perioada dezvoltării mărturiei creştine pe pământ până la revenirea lui Hristos, în capitolele 2 şi 3);  „cele ce vor fi după acestea“ (partea profetică propriu-zisă a cărţii, începând cu capitolul 4, care de asemenea începe cu cuvintele: „După aceste lucruri”, atunci expresia „cele ce sunt“ este potrivită pentru a prezenta dispensaţiunea actuală, a mărturiei creştine pe pământ.

Deocamdată m-aş limita la această scurtă observaţie asupra acestui subiect deosebit de interesant. La sfârşitul capitolului voi insista mai pe larg asupra lui. Un lucru doar aş mai vrea să amintesc: dacă Domnul Isus vorbeşte în această carte despre „şapte biserici“, El nu contrazice în niciun fel adevărul despre acel singur Trup, şi aceasta nici nu este – cum presupun unii în mod greşit – un indiciu asupra faptului că El ar dori biserici izolate, independente unele de altele. Domnul nu Se contrazice niciodată. Adevărul este că El a vrut să ne dea această privire generală asupra timpului Adunării pe pământ şi că El priveşte Biserica aici într-un caracter deosebit, după cum vom vedea îndată.

Că Scriptura ne arată adunări locale, am aflat deja; am înţeles, de asemenea, că aceste adunări locale, rânduite după gândurile lui Dumnezeu, nu sunt unităţi independente, autonome, ci expresii locale ale adevărului mai mare – unitatea întregii Adunări. Aceasta însă nu este învăţătura din Apocalipsa.

Israel – sfeşnicul lui Dumnezeu

Sfeşnicul“ este un simbol preluat din Vechiul Testament. Deja în locaşul Sfânt, pământesc, al lui Dumnezeu în pustie, cortul întâlnirii, în partea din faţă a cortului stătea sfeşnicul cu şapte braţe, din aur curat bătut, (Exod 25:31-40 ). Lumina sa umplea locaşul sfânt, altfel întunecat, şi în lumina sa, preoţii îşi îndeplineau slujba. Mai târziu, în templul lui Solomon din Ierusalim se vor găsi zece sfeşnice din aur (2. Cronici 4:7 ).

Lumină exista – ne arată acest simbol foarte clar numai acolo, în Israel. Lumea zăcea în întuneric. Şi dacă Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său pământesc şi răspândea acolo lumină dumnezeiască, atunci El a vrut să folosească acest popor pentru a da mai departe lumina primită către cei care stăteau în întuneric. Cu un cuvânt, Israel a fost chemat să fie purtătorul de lumină al lui Dumnezeu, sfeşnicul lui Dumnezeu înaintea lumii. Numai în Israel se putea primi lumină cu privire la Dumnezeul Cel adevărat, la gândurile şi adevărurile dumnezeieşti, astfel încât Dumnezeu a putut spune acestui popor prin prorocul Isaia: „Voi sunteţi martorii Mei“ (Isaia 43:10 ). Chiar şi în timpul nou-testamental, famenul etiopian a trebuit să facă o călătorie lungă la Ierusalim, în speranţa de a primi acolo lumină. A găsit-o el acolo? Ah, Israel, care era atât de privilegiat, a eşuat demult în calitate de sfeşnic al lui Dumnezeu! Şi când a venit în lume chiar „adevărata Lumină“, atunci oamenii – aceştia sunt mai ales evreii – au iubit mai mult întunericul decât lumina şi L-au omorât pe Domnul slavei. Este vechea şi trista situaţie: întotdeauna când Dumnezeu a oferit ceva omului, acesta a eşuat şi s-a dovedit necredincios.

Judecata asupra Ierusalimului

Când, în ziua Cincizecimii, prin coborârea Duhului Sfânt s-a constituit Adunarea, ea a răspândit, sub aspect duhovniceasc şi moral, lumină strălucitoare, dumnezeiască; aceasta pentru că prezenţa şi lumina lui Dumnezeu au fost dăruite creştinilor şi nu puteau să rămână ascunse. În legătură cu aceasta nu poate exista deci nici un fel de îndoială. În Epistola către Filipeni citim despre copiii lui Dumnezeu că strălucesc „ca nişte lumini în lume“, „ţinând sus Cuvântul vieţii“ (citeşte în Filipeni 2:15-16 ). Dar atâta vreme cât a existat Ierusalimul şi cu el sistemul iudaic, sfeşnicul lui Dumnezeu răspunzător în faţa lumii era acolo.

Desigur, Ierusalimul a fost necredincios, a luat asupra sa o îngrozitoare vină de sânge, omorându-L pe Cel sfânt şi drept; de asemenea el a fost un sistem fără viaţă, deja judecat de Dumnezeu. Mai lipsea doar, cum a remarcat cineva foarte bine, groparul. Şi acesta urma să vină în curând. Atât timp însă cât a existat ca formă exterioară, a existat şi responsabilitatea sa în faţa lumii. De aceea nu se vorbeşte mai devreme despre Adunare ca sfeşnic al lui Dumnezeu, decât atunci când Ierusalimul a fost distrus. Şi în ceea ce îi priveşte pe creştini, ei, oricum, nu erau în ochii lumii până atunci altceva decât un grup de dizidenţi iudei. Acest fapt devine vizibil, printre altele, prin aceea că soţii creştini Acuila şi Priscila, bine cunoscuţi nouă, au trebuit să părăsească Roma şi să plece la Corint, deoarece împăratul „Claudiu poruncise, ca toţi iudeii să plece din Roma“ (Faptele Apostolilor 18:2 ).

Dumnezeu a întârziat exercitarea judecăţii asupra Ierusalimului. Cu puţin timp înaintea răstignirii Sale, Domnul Isus a vorbit despre aceasta: „Iată că vi se lasă casa pustie“ (Matei 23:38 ); şi în pilda împăratului care a făcut nuntă fiului său, a descris astfel judecata care urma să vină asupra Ierusalimului: „împăratul s-a mâniat: a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea“ (Matei 22:7 ). După moartea şi învierea Sa, în harul Său neasemuit, a îngăduit totuşi încă o dată, prin Petru, propovăduirea pocăinţei pentru iudei, ca să vină pentru ei vremuri de înviorare şi să li se şteargă păcatele (Faptele Apostolilor 3 ). Această ofertă a fost tot atât de puţin primită ca şi ultima vestire a Duhului Sfânt către ei prin Ştefan. Prin omorârea lui cu pietre, ei au stabilit fără îndoială: „Nu vrem ca Omul acesta“ – între timp slăvitul Hristos – „să împărăţească peste noi“ (Luca 19:14 ).

Din acel moment, Dumnezeu nu li S-a mai adresat ca naţiune. Pentru ei acum totul trecuse. Totuşi Dumnezeu a lăsat să mai treacă vreo treizeci de ani de la omorârea cu pietre a lui Ştefan până când a condus trupele romane împotriva „oraşului Sfânt“ şi le-a folosit, în anul 70 după Hristos pentru a face una cu pământul acest oraş, odinioară atât de privilegiat. Ştim din istorie că Titus, comandant roman, a dat porunca severă de a proteja templul, acea clădire măreaţă a lui Irod. Dar un soldat beat, se relatează, a aruncat o făclie aprinsă în templu, astfel că acesta a ars până la temelie. Într-adevăr, cuvintele Domnului că „nu va rămâne aici piatră pe piatră“ s-au împlinit întocmai (Matei 24:2 ). În acest mod evident, Dumnezeu a îndepărtat în mod public, în faţa întregii lumi, sfeşnicul Său din Ierusalim!

În mijlocul celor şapte sfeşnice de aur

Odată cu distrugerea Ierusalimului, creştinătatea formată dintre naţiuni a devenit martorul public al lui Dumnezeu în locul lui Israel. Acum ea este sfeşnicul lui Dumnezeu pe pământ şi este răspunzătoare de răspândirea luminii Sale în această lume întunecată. Acesta este caracterul Adunării, aşa cum este văzută în Apocalipsa. Am văzut deja că cifra şapte se referă la o reprezentare deplină a diverselor stări şi faze succesive.

În afară de aceasta, învăţăm aici că fiecare adunare locală este răspunzătoare, în locul în care se află, să fie, o mărturie pentru Dumnezeu. Vă rog să-mi permiteţi să pun întrebarea: Eşti tu conştient de această responsabilitate comună? Poate că eşti concentrat asupra faptului de a-ţi îndrepta căile personale după gândurile lui Dumnezeu, pentru a-L slăvi, în acest fel, în viaţa ta. Ei bine, acest lucru este foarte bun. Dar te-ai gândit vreodată că Dumnezeu i-a pus pe toţi ai Săi sub o răspundere colectivă? El îi vede pe credincioşii dintr-un loc ca pe un sfeşnic: ca adunare, ca mărturie comună trebuie să-L slăvim. Poţi tu să faci aceasta, dacă presupunem credincioşia ta în lucruri personale – eşti în relaţii religioase, bisericeşti, care sunt împotriva gândurilor Sale? Este ciudat, chiar ruşinos, cât de puţină atenţie se acordă între credincioşi acestei laturi colective a vieţii creştine. Vom mai auzi însă cât de serioase sunt aceste lucruri pentru Dumnezeu, când vom vorbi despre Masa Domnului. Trebuie să mai amintim o trăsătură a sfeşnicelor: ele sunt din aur. Am amintit deja că aurul este în Scriptură o imagine a dreptăţii, ca trăsătură a lui Dumnezeu.

Dreptate dumnezeiască a fost aceea care i-a făcut purtători de lumină responsabili şi dreptate  dumnezeiască este caracterul pe care li l-a dat Dumnezeu. Dar corespund ei, în căile lor, gândurilor Celui care i-a aşezat în această poziţie? Dovedesc ei, personal şi colectiv, dreptate dumnezeiască?

Acest lucru îl apreciază Domnul. El este în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi El umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:13 2:1 ). El Îşi are locul acolo şi El verifică dacă ele îşi dau lumina sau nu. El este gata să recunoască şi să întărească ceea ce se mărturiseşte despre El. De asemenea, El este gata să judece ceea ce nu Îi corespunde în domeniul mărturiei creştine. Ochii Săi ca para focului privesc prin învelitoarea subţire a harnicei activităţi creştine şi recunosc dacă principiul dominant este ascultarea faţă de Cuvântul Său, dacă „lumina“ răspândită este într-adevăr o reflectare a propriei Sale fiinţe.

Domnul Isus în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur este un gând serios! În Matei 18:20 - un loc care ne va mai preocupa mult şi care constituie centrul acestei cărţi, Domnul Isus este văzut în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său. Acest fapt este har şi binecuvântare nemărginită. Aici însă El este văzut în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Aceasta este latura responsabilităţii noastre, iubiţilor.

A lua sfeşnicul din locul lui

Tocmai am văzut că Domnul Isus apreciază starea fiecărei adunări locale şi este gata să intervină cu judecată, dacă invitaţia Sa la pocăinţă nu este eronată. Şi dispensaţia creştină este caracterizată prin necredincioşie şi decădere tocmai ca odinioară Israel. Cele şapte scrisori din capitolele 2 şi 3 arată clar acest lucru.

Deja în prima scrisoare către Efes auzim serioasele cuvinte ale Domnului: „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi deci aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui“ (Apocalipsa 2:4-5 ).

Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui“, nu înseamnă că totuşi credincioşii se pot pierde în final. Cine trage această concluzie nu ţine cont, în primul rând, de ceea ce spune în alte locuri Cuvântul lui Dumnezeu foarte clar despre siguranţa veşnică a credinciosului (de exemplu: „Şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ Ioan 10:28 ) şi în al doilea rând, el nu ţine cont de caracterul pe care-l are Biserica în Apocalipsa. Ca martor responsabil, ea este supusă judecăţii Domnului. Dacă Biserica nu şi-ar judeca starea caracterizată prin pierderea dragostei dintâi, atunci Domnul i-ar lua poziţia publică de sfeşnic al lui Dumnezeu. Aceasta se referă atât la adunările locale, luate în parte, într-un moment oarecare, cât şi la Adunare în ansamblul ei, la sfârşitul epocii harului.

În ce priveşte aspectul local, trebuie să presupunem că biserica din Efes nu s-a pocăit; nu s-a stins numai mărturia ei, ci cea a tuturor celor şapte biserici existente atunci în Asia Mică. Domnul a luat sfeşnicul „din locul lui“ şi l-a dus într-un alt loc. Cât de serios este acest lucru! Şi în vremea noastră am trăit aşa ceva, şi întotdeauna a fost spre adânca noastră ruşine. Dacă o adunare nu-şi judecă starea şi nu se întoarce la dragostea ei dintâi, la Domnul, atunci, mai devreme sau mai târziu, Domnul va lua sfeşnicul. Ea poate să existe în continuare şi să propăşească sub aspect exterior, cum a fost cazul la Efes, dar ea nu mai este un sfeşnic a ceea ce a descoperit Dumnezeu despre Sine în Hristos şi vrea să prezinte în faţa lumii.

Într-un sens mai larg cele spuse bisericii din Efes se referă la întregul timp al Adunării. Văzută astfel, starea bisericii din Efes rămâne până la sfârşit. Aceasta pare să spună că părăsirea dragostei dintâi (adică Hristos nu mai este primul * obiect al iubirii pentru adunare) este prezentă până astăzi, până la sfârşit pentru mărturia creştină ca atare, oricare ar fi consecinţele următoare ale acestei devieri iniţiale. Tot atât de caracteristic pentru starea creştinismului este faptul că nu a avut loc o întoarcere „la început“ şi nu s-a luat seama la starea din care s-a căzut; nu a intervenit pocăinţa şi că nu s-au făcut lucrările dintâi. Apelul serios al Domnului către Efes nu a fost luat în seamă.


* Referitor la „dragostea dintâi“ nu este vorba de o problemă de timp, ci de calitatea acestei dragoste. Domnul foloseşte aici acelaşi cuvânt pentru „dintâi“ ca şi în pilda fiului risipitor. Acolo tatăl spune să i se aducă fiului haina „cea mai bună“ (Luca 15:22 ). Deci, dacă Domnul Isus vorbeşte despre dragostea noastră dintâi, atunci El Se referă la înclinaţia noastră cea mai bună de care suntem capabili: ea trebuie, ea are voie să-I aparţină Lui.

Un exemplu din trecut va dovedi aceasta. Reforma nu a adus o întoarcere la starea iniţială din care căzuse Biserica. Cina Domnului, în simplitatea şi frumuseţea ei iniţială, nu a fost reconstituită. Tot atât de puţin s-a găsit drumul înapoi spre conducerea Duhului Sfânt în strângerile laolaltă cât şi spre exercitarea liberă a darurilor date de Dumnezeu. În locul acestora s-au păstrat Iiturghii inventate de oameni şi o „preoţie“ instaurată şi autorizată de oameni. Şi mişcările care au urmat Reformei nu au dus decât la o multitudine de denominaţiuni creştine, cum le avem astăzi. Toate acestea arată că răul iniţial, pe care a trebuit să-l deplângă Domnul la Efes, este prezent şi astăzi şi duce în continuare la alunecare, iar când Hristosul Scripturii va fi lepădat deplin de martorii neadevăraţi, aceasta va conduce direct la faliment.

Răspunsul Domnului la aceasta este clar: El va îndepărta total sfeşnicul din mărturia creştină. El este îndelung răbdător, El avertizează şi amână cu ducerea la îndeplinire a judecăţii, ca odinioară la Israel. Când se va ajunge la starea Laodiceii ( 3:14-22 ) şi la plinătatea ei, atunci Domnul va vărsa mărturia moartă din gura Sa. Cât de serios este aceasta!

Deoarece scrisoarea către Laodiceea conţine tocmai învăţături importante pentru zilele noastre, dorim să ne ocupăm ceva mai îndeaproape cu aceasta.

În continuare aş oferi încă o scurtă privire de ansamblu asupra însemnătăţii profetice a celor şapte scrisori. Înţelesul numelor de locuri indicate în paranteză nu este sigur în fiecare caz.

Însemnătatea profetică a celor şapte scrisori

Dacă Domnul, cu puţin înainte de mesajele trimise către cele şapte biserici, vorbeşte despre taina celor şapte stele din mâna Sa dreaptă şi de cele şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:20 ), atunci aceasta ne indică clar că scrisorile către cele şapte biserici includ o însemnătate care depăşeşte cu mult situaţia istorică, actuală atunci.

În această aplicare directă la bisericile existente atunci nu se află nimic tainic. Este adevărat însă că cele şapte epistole nu ne oferă doar o privire plină de învăţăminte pentru starea de atunci a fiecărei adunări în parte din Asia (provincia romană), ci pe deasupra ne dau o privire de ansamblu, profetică, asupra stării întregii creştinătăţi în şapte perioade, în parte succesive, ale istoriei lor.

Scrisoarea către Efes („oraş al plăcerii“; unii dau tălmăcirea „hotărâre întreagă“), pe care am privit-o deja, prezintă imaginea Bisericii din timpul ultimului apostol, respectiv din timpul imediat următor morţii sale, până la anul 167 după Hristos.

Trăsătură pozitivă: respingerea răului, menţinerea ordinei dumnezeieşti.

Trăsătură negativă: alunecarea de la dragostea dintâi, dorinţa lor proaspătă şi cea mai bună pentru Domnul Isus (Apocalipsa 2:2-7 ).

În Smirna („smirnă“) avem o imagine a Bisericii suferinde. Această perioadă, în care creştinii au fost urmăriţi până la sânge de către romani, se întinde pe perioada anilor 167-313 după Hristos. Satan a încercat să extermine tânăra biserică, prin urmărirea ei până la moarte. Sângele martirilor însă mai era încă sămânţa Bisericii. Domnul Isus nu are nimic de reproşat acestei adunări (Apocalipsa 2:8-11 ).

Pergam („cetate înaltă“, poate şi „căsătorie“) ne arată cum Biserica a devenit, sub Constantin cel Mare, biserică de stat. După încetarea urmăririi, ea s-a „căsătorit“ cu lumea. Prin aceasta Satan a locuit la ea. Obiceiuri şi serbări păgâne au devenit sărbători creştine: amestec de elemente păgâne şi creştine. Cu toate acestea Domnul poate lăuda faptul că ea ţine cu tărie Numele Său şi credinţa creştină (Apocalipsa 2:12-17 ).

Cea de a patra perioadă în istoria Bisericii responsabile ne este reprezentată de Tiatira („poarta jertfei“; „jertfă permanentă“). Este descrierea Bisericii Evului Mediu, începând aproximativ cu anul 600 după Hristos. Domnul poate recunoaşte dragostea şi răbdarea în slujbă, trebuie dar să mustre starea de desfrânare; duhovnicească (amestecul cu lumea) şi idolatria. El vorbeşte pentru prima dată despre venirea Sa, un indiciu asupra faptului că această stare a Tiatirei va dura până la venirea Sa din nou. Pentru prima dată este deosebită o rămăşiţă în cadrul mărturiei creştine („Vouă …, tuturor celorlalţi“) şi numai aceasta este apreciată de Domnul. Acest grup de oameni credincioşi este privit de Domnul în starea de adevărată Biserică a acelei vremi. Acesta este un principiu dumnezeiesc, utilizat în Sfânta Scriptură pentru fiecare perioadă în care Adunarea a devenit necredincioasă (Apocalipsa 2:18-29 ).

În Sardes („rămăşiţă“) avem starea protestantismului din vremea de după Reformă, adică aproximativ din secolul al şaisprezecelea. Trăsătura dominantă a acestei perioade este că, în ciuda corectitudinii ortodoxe, lipseşte viaţa spirituală. Şi aici adevăraţii credincioşi sunt priviţi ca o rămăşiţă: doar puţini din Sardes primesc încuviinţarea Domnului pentru faptul că „nu s-au pătat“ cu răul. Ei arată o umblare creştinească. Mulţimea celor cu numele de creştini va fi tratată ca şi lumea: la apariţia Sa, Domnul va veni peste ei ca un hoţ, cu judecată (Apocalipsa 3:1-6 ).

Filadelfia („dragoste de fraţi“) indică o perioadă binecuvântată a trezirii în interiorul creştinătăţii. Ea a început în prima jumătate a secolului trecut şi s-a caracterizat printr-o mare credincioşie şi dragoste faţă de Domnul şi Cuvântul Său. Multe adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, care în secolele trecute s-au pierdut prin necredincioşia oamenilor, prin harul lui Dumnezeu au fost redescoperite în întreaga lume, cu energie deosebită. Dragostea de fraţi a constituit baza comuniunii lor practice. În contradicţie cu „locuitorii pământului“, peste care Domnul va aduce ceasul încercării, ei au fost străini aici, pe pământ. Ei au păzit cuvântul răbdării Sale, aşteptând revenirea Sa pentru răpire. Domnul nu are nimic de obiectat la aceşti credincioşi, ba mai mult, le dă şi aceasta pentru prima dată! – asigurarea că va veni în curând. Prin aceasta El indică două lucruri:

1) că îi va păzi de ceasul încercării *, care va veni peste întregul pământ;


* Acesta se referă la judecăţile pregatitoare începând cu Apocalipsa capitolul 6. Acest ceas al încercării. care va veni peste întregul pământ, nu trebuie confundat cu vremea necazului celui mare, care va cuprinde mai ales Israelul şi Ierusalimul.

2) că în interiorul mărturiei creştine va exista această stare, această formă duhovnicească a Filadelfiei, până la venirea Sa ca „Luceafăr de dimineaţă“ (Apocalipsa 3:7-13 ).

Faptul că aceste trăsături, pe care Domnul le apreciază atât de mult, se vor găsi doar la o rămăşiţă, în timp ce creştinătatea de nume va urma altă cale, le arată ultima vestire, către Laodiceea („drepturile poporului“). Trăsăturile principale ale acestei perioade, care a început deja în secolul al nouăsprezecelea şi ţine până astăzi, sunt starea de căldicel, indiferenţă, materialism, mulţumire de sine. Tot ceea ce este într-adevăr creştinesc şi dumnezeiesc lipseşte însă. Cu privire la această ultimă fază a Bisericii răspunzătoare pe pământ, DOmnul nu are nimic de lăudat. El nici nu mai vorbeşte de venirea Sa. ci doar despre faptul că va vărsa această mărturie din gura Sa (Apocalipsa 3:14-22 ).

Laodiceea – creştinătatea în ultima ei fază

După această privire de ansamblu, să ne ocupăm acum mai îndeaproape de scrisoarea către Laodiceea, cel puţin cu prima parte a ei. Acestei scrisori îi revine o importanţă deosebită, în măsura în care prezintă ultima fază a creştinismului, şi îl avertizează pe fiecare credincios de trăsături care îi face atât de urâţi ochilor lui Hristos.

Şi îngerului bisericii din Laodiceea scrie-i: Iată ce zice Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu: »Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic«, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi«“ (Apocalipsa 3:14-18 ).

Hristos – Amin

Înaintea fondului întunecat al versetelor referitoare la starea Laodiceii, apare însă, de o frumuseţe deosebită, modul în care Domnul Isus Se prezintă Adunării. El Se numeşte întâi Amin. „Amin“ înseamnă adevărat, desigur. La sfârşitul rugăciunilor are sensul aprobării şi al întăririi: aşa să fie! Cheia pentru înţelegerea acestui nume al Domnului se găseşte în 2. Corinteni 1:20 : „Căci oricâte făgăduinţe ale lui Dumnezeu ar fi, în El (adică în Hristos, Fiul lui Dumnezeu) sunt da şi în El sunt Amin, spre slava lui Dumnezeu, prin noi.“ Toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi găsesc confirmarea şi siguranţa în Domnul Isus. Hristos este de asemenea ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, Amin al Său. Ce mângâiere este aceasta pentru noi, iubiţilor! Dacă Biserica a eşuat în a păstra ce i-a încredinţat Dumnezeu, atunci Hristos ia locul ei şi asigură, pe temeiul unei mântuiri împlinite, în calitate de Amin, toate promisiunile pe care Dumnezeu le-a dat alor Săi.

Dacă astăzi aproape toate valorile care vorbesc despre Dumnezeu şi Hristosul Său sunt distruse şi dispar dinaintea oamenilor; dacă în zilele noastre se renunţă nu numai la orice ordine creştină, ci şi morală, Domnul Isus este şi rămâne Amin. Să ne ţinem strâns de aceasta şi să ne gândim la ea chiar şi atunci când aruncăm o privire asupra stării spirituale a creştinismului de astăzi şi vom afla sentinţa de neschimbat a Domnului despre ea!

Hristos – Martorul credincios şi adevărat

Şi cel de-al doilea nume al Domnului, Martorul credincios şi adevărat, este în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să fie Adunarea. „Şi-Mi veţi fi martori“, le-a spus Domnul cel înviat ucenicilor, înaintea înălţării Sale la cer (Faptele Apostolilor 1:8 ). Tocmai aceasta este ceea ce ar trebui să fie Adunarea înaintea Domnului şi a lumii: martori (sau mărturii) ai lui Hristos; şi tocmai acesta este sensul simbolic al sfeşnicelor de aur, după cum am văzut, de a răspândi lumină peste Hristos, peste Persoana Sa slăvită, peste lucrarea Sa deplin valabilă şi peste urmările binecuvântate pentru oameni, în această lume întun’ecată. Apostolul Pavel îi compară pe cei credincioşi cu o epistolă a lui Hristos, în care oamenii pot citi cine a fost Hristos (2. Corinteni 3:3 ). Ah, cât am decăzut în această mărturie atât individual, cât şi colectiv!

Dar dacă dă înapoi cineva, dacă Adunarea nu-şi îndeplineşte misiunea, totuşi Dumnezeu nu Se poate lăsa fără mărturie. Aici este Unul care este credincios, care a fost credincios şi care va fi credincios – Hristos.

Astfel Domnul Isus ocupă şi în această privinţă locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Adunarea necredincioasă şi Se prezintă pe Sine Însuşi ca Martorul credincios şi adevărat (vezi şi Apocalipsa 1:5 ). În viaţa şi în moartea Sa, El a fost o mărturie deplină a ceea ce este Dumnezeu. El a arătat în mod minunat dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Şi acum, ca Fiu al Omului slăvit în cer, El continuă această slujbă prin Duhul Sfânt şi dă mărturie despre toate binecuvântările şi bucuriile care pot fi găsite în El, „omul al doilea“ (1. Corinteni 15:47 ).

Hristos – începutul creaţiei lui Dumnezeu

Şi cel de-al treilea nume – începutul creaţiei lui Dumnezeu – merită toată atenţia noastră, deoarece adesea este înţeles greşit. Hristos nu este o creaţie, El este punctul de plecare a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi va mai face. Hristos nu este numai ultimul gând, Amin al lui Dumnezeu, ci şi primul Său gând, începutul întregii Sale creaţii. Hristos a fost deja începutul primei creaţii, iar epistola către Coloseni ne spune că toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (Coloseni 1:16 ). El Însuşi este mai înainte de toate lucrurile şi toate se menţin prin El (versetul 17). Următorul verset redă apoi trei aspecte minunate ale Domnului Isus, care depăşesc cu mult prima zidire vizibilă:

El este Capul Trupului, al Adunării; El este Începutul şi Cel întâi-născut dintre cei morţi (versetul 18).

De Domnul Isus, Capul Trupului, ne-am ocupat deja în capitolele anterioare. Ca început, El este Capul noii zidiri, a acelei ordini noi, care se bazează pe moartea şi învierea lui Hristos dintre cei morţi şi despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în 2. Corinteni 5 : „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus: iată toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării“ (citeşte versetele 17-18).

Dacă creştinismul – sau să spunem liniştiţi: dacă noi ne-am fi ţinut strâns de Domnul Isus în calitate de Început, de Cap al noii zidiri (şi acesta este obiectul principal al epistolei către Coloseni, vezi capitolul 2:19), atunci nu am fi ajuns pe un drum atât de deviat, al cărui stadiu final îl marchează scrisoarea către Laodiceea.

Nu este semnificativ faptul că biserica din Laodiceea mai este amintită doar o dată în Noul Testament şi aceasta tocmai în epistola către Coloseni? Şi cât de semnificative sunt cuvintele apostolului: „După ce va fi citită această epistolă printre voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica laodiceenilor“ (Coloseni 4:16 ). Cu siguranţă că din aceasta putem învăţa următoarele: dacă ar fi fost atenţi la Hristos, Capul; dacă ar fi primit învăţătura pe care o dă epistola către Coloseni, atunci creştinătatea n-ar fi ajuns în starea ruşinoasă, aşa cum o prezintă scrierea către Laodiceea şi cum o vedem pretutindeni în jurul nostru.

Principii democratice

Sensul numelui Laodiceea „drepturile poporului“, este deosebit de plin de învăţătură. Ar trebui să fim orbi duhovniceşte, dacă n-am constata influenţa principiilor democratice pretutindeni în lume, din nefericire chiar şi în mărturia creştină. Despre drepturile poporului se întreabă şi astăzi, nu despre drepturile Domnului. A existat o vreme în care mulţimile s-au înălţat mai sus şi şi-au cerut mai mult ca astăzi drepturile propuse? Omul instaurează drepturi, ridică pretenţii de putere chiar şi în lucruri duhovniceşti. Şi că se ascultă de glasul poporului, pare de la sine înţeles, pare deplin normal. Cine ascultă însă de glasul Domnului Isus, de glasul sfântului Său Cuvânt? Unde sunt recunoscute drepturile care Îi aparţin doar Lui, Capul Trupului, al Adunării?

Aceasta mă conduce la un alt gând, care nu trebuie să rămână nemenţionat. Laodiceea este rezultatul faptului că mărturia Filadelfiei este lepădată. În Filadelfia nu a fost ascultat glasul poporului, ci glasul Domnului. Domnul Isus poate să spună: „Ai păzit Cuvântul Meu.“ În Filadelfia nu au fost susţinute drepturile poporului, ci cele ale lui Dumnezeu: „şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ). Filadelfia este tocmai opusul Laodiceii. Vom vedea acest lucru şi mai clar.

În perioada Filadelfia, Dumnezeu a dat o lumină puternică despre adevărul Evangheliei şi o uşă deschisă pentru răspândirea acestuia în puterea Duhului. Evanghelia a ajuns la sute de mii şi nenumăraţi oameni de pe toate continentele s-au întors la Dumnezeu. Mulţi au părăsit bisericile şi comunităţile făcute de oameni şi s-au adunat numai pentru Numele Domnului Isus. Prin lucrarea dragostei de fraţi, ei au fost o mărturie puternică despre adevăratul spirit al creştinismului. În toate faptele şi gândurile lor s-au lăsat conduşi de aşteptarea revenirii Domnului lor pentru răpirea Adunării, deoarece El afirmase: „Eu vin curând“ (Apocalipsa 3:11 Apocalipsa 22:20 ). Toate acestea au fost văzute, în parte admirate şi, în final, totuşi respinse. Rezultatul este Laodiceea, creştinătatea în forma ei actuală. Eu nu aş spune că Laodiceea rezultă din Filadelfia. Laodiceea este cu mult mai mult rezultatul faptului că creştinătătea a cunoscut şi a lepădat adevărul „lui Dumnezeu, aşa cum a fost prezentat prin Filadelfia. În locul adevărului, s-a întors spre atitudini de liberi cugetători. De aceea, după părerea mea, afirmaţia că „Laodiceea este Filadelfia coborâtă la temperatura de căldicel“ este falsă. Nici Sardes nu a rezultat direct din Tiatira. Ea ne arată, aşa cum am văzut, o stare din interiorul creştinătăţii, care s-a instaurat după Reformă. Şi în ceea ce priveşte Filadelfia: nu este formată numai din credincioşii din Sardes, ci şi din cei care provin din Tiatira. Bineînţeles că aceste stări luate în parte sunt caracteristice în diferite epoci şi nu puteau să apară în ordinea inversă; o stare nu rezultă în mod direct din cea anterioară. Poate ar mai trebui amintit ceva: scrisorile prezintă stări morale prin care mărturia creştină, în diverse timpuri ale istoriei sale pe pământ, a fost sau este caracterizată. Tiatira, Sardes şi Filadelfia merg până la revenirea Domnului, după cum indică amintirea venirii Sale în aceste trei scrisori. Tiatira, Sardes şi Filadelfia mai există şi astăzi, una lângă cealaltă, chiar dacă „apogeul“ fiecăreia a trecut. Vremea în care creştinătatea a fost caracterizată într-un mod deosebit prin Tiatira sau prin Sardes sau prin Filadelfia, fie în sens bun, fie în sens rău, a trecut fără îndoială. Totuşi eu sunt convins că şi astăzi mai există Filadelfia şi este dorinţa mea cea mai fierbinte de a face parte din ea. Vremea însă în care mărturia creştină a primit o configuraţie deosebită – nu aparţine ea intr-adevăr trecutului? Spun aceasta cu inima tristă, ruşinată. Şi în ceea ce priveşte Tiatira şi Sardes, ele se revarsă în Laodiceea, fără a-şi pierde însă trăsăturile specifice. Nici rece, nici în clocot

Trăsătura ei principală este indiferenţa. Aceasta nu este nici răceala lepădării directe, deschise a Domnului şi nici căldura iubirii adevărate pentru El. În aparenţă, Numele lui Hristos este ţinut sus; conform mărturiei poate fi un creştin, însă lipseşte inima pentru Acela al Cărui Nume Îl înalţă. Răbdarea şi toleranţa se află la capătul de sus al scării valorilor. Totul este răbdat cu inimă largă, chiar şi răul. Principalul este că fiecare este sincer convins de propria sa problemă şi părere şi atunci toate concepţiile religioase sunt privite ca fiind la fel de bune. Nicio înflăcărare pentru ceea ce Îi place Domnului, nicio respingere a ceea ce nu-I place; indiferenţă faţă de binele adevărat, indiferenţă faţă de răul real – fapt care Îi displace atât de mult Domnului Isus, încât Laodiceea va fi vărsată din gura Sa. Această toleranţă nu provoacă dezgust unui cuget credincios? Domnul Isus nu vrea să păstreze aşa ceva în gura Sa!

De unde provine această totală indiferenţă? Unde îşi are rădăcinile ascunse această stare de căldicel şi lipsa de bun simţ? Există doar un singur răspuns raţional: Domnul Isus nu este iubit cu adevărat. A început cu părăsirea dragostei dintâi (Efes) şi sfârşeşte cu lipsa deplină a acestei iubiri pentru Domnul (Laodiceea). Nu necunoaşterea adevărului duce la starea de căldicel, ci faptul că adevărul nu este apreciat, deoarece Hristos nu este apreciat.

Uneori m-am întrebat de ce spune Domnul: „O, dacă ai fi rece sau în clocot!“ Ar fi într-adevăr bine dacă Laodiceea ar fi rece? După explicaţia dată stărilor rece şi cald, răspunsul nu este greu: respingerea deschisă nu ar fi doar mai sinceră, ci ar da mai multe motive pentru speranţă. Cât de des, vrăjmaşi declaraţi ai lui Hristos au fost învinşi prin harul lui Dumnezeu! Dar a fi şi a rămâne căldicel este garanţia cea mai sigură pentru a fi vărsat cândva din gura Domnului. Sardes a fost şi este moartă, Laodiceea este în starea de căldicel. O stare rea, într-adevăr!

Bogat şi totuşi sărac

Indiferenţei faţă de interesele şi Persoana lui Hristos i se mai adaugă un rău: lauda de a fi bogat: bogat în lucruri duhovniceşti şi pământeşti, bogat în influenţă şi inteligenţă, în onoruri şi funcţii, în formaţie şi în metode de educaţie, în activitate filantropică şi socială, în ambiţii culturale şi umanitare, în competenţă de specialitate şi în discernământ, pentru a putea hotărî dacă o parte sau alta a Bibliei este Cuvântul lui Dumnezeu sau dacă nici una nu este! Nu ar fi greu să dăm exemple suficiente din moderna noastră lume creştină pentru toate aceste lucruri menţionate. M-aş limita însă la enumerarea lor; le vedem doar zilnic în jurul nostru, dacă avem ochi pentru ele. Aş mai întreba odată: a existat vreodată un timp care a fost mai puternic marcat de aceste lucruri ca al nostru? Lumea este bogată, s-a îmbogăţit şi nu are nevoie de nimic. Ea nu are dorinţă după lucrurile dumnezeieşti, după mântuire, după Mântuitor.

Neutralitate faţă de Hristos şi faţă de adevărul lui Dumnezeu, asociate cu mulţumirea de sine şi cu dorinţa de a poseda toate lucrurile importante – aceasta este starea Laodiceii. Evanghelia harului lui Dumnezeu este înlocuită printr-o „evanghelie“ socială a umanitarismului, ba chiar a fost înlocuit Hristos prin omul firesc. Acest lucru este de speriat şi totuşi stă la baza tuturor.

Oamenii pot fi înşelaţi prin imaginea exterioară, Domnul însă nu. El vede totul cu ochii Săi ca para focului: „Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic« şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol“ (versetul 17).

Cât de importante sunt cuvintele „şi nu ştii“! Cu mulţumirea de sine se asociază neştiinţa, lipsa de simţire asupra stării şi a situaţiei proprii. Vai, câţi din creştinătate nu se cred, în sensul de mai sus, bogaţi şi cred că posedă tot ce merită. Şi totuşi în ochii lui Dumnezeu sunt săraci, orbi şi goi. Ei cred că nu au nevoie de lucrarea de mântuire a lui Hristos şi nu posedă în realitate nimic din ceea ce este al lui Dumnezeu şi din ceea ce are valoare înaintea Lui. Există mărturia de a fi creştin, lipseşte însă viaţa dumnezeiască. Şi ce este mai grav: ei nici nu o ştiu!

Se mai numără vreunul dintre cititorii mei printre aceşti creştini cărora le merge numele că trăiesc şi totuşi sunt morţi spiritual (Apocalipsa 3:1 )? Atunci lasă-mă să te rog din inimă: ascultă sfatul Domnului Isus! Nu de sfatul meu, ci de cel al Domnului Însuşi! Încă este ziua harului, încă poţi veni la El şi să cumperi de la El „fără bani şi fără plată“ (Isaia 55:1 ) ceea ce te face într-adevăr bogat şi fericit. Vei accepta oferta Sa?

Sfatul Domnului

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“ (versetul 18).

Nu este un har deosebit că Domnul, în ciuda indiferenţei care se manifestă în Laodiceea, mai face asemenea oferte de har? El sfătuieşte să se cumpere trei lucruri de la El – aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Dar nu dovedeşte acest sfat, această ofertă a lui Dumnezeu, totodată că Laodiceea, adică mărturia creştină în ultima ei fază, nu posedă aceste trei lucruri? Există şi credincioşi în Laodiceea, cărora li Se adreseză Domnul în versetele următoare ale scrisorii. Voi reveni asupra acestui fapt în ultimul capitol al cărţii, când voi prezenta concluziile, pe care ar trebui să le tragem. * Mărturia creştină, aşa cum se prezintă ea astăzi, se caracterizează prin lipsa acestor trei lucruri: aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Sunt lipsuri care ascund capcane, cum vom vedea.


* compară capitolul 14 cu subtitlul „Iată, Eu stau la uşă şi bat.

În ceea ce-L priveşte pe Domnul, El stă afară la uşă, în afara acestui sistem, şi bate – însă nu la Laodiceea, ci la fiecare credincios în parte, care se mai găseşte în legătură cu acest sistem. Dar, cum am spus, asupra acestui lucru voi insista abia la sfârşitul cărţii. Aurul curăţit prin foc este un simbol care ne-a preocupat deja, vorbeşte despre dreptatea dumnezeiască, care, pusă la încercare în focul judecăţii lui Dumnezeu pe Golgota, se trece în cont fiecăruia care „crede în Isus“ (Romani 3:26 ). Acestora le spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare“ (1. Corinteni 1:30 ). Câţi oameni există astăzi în creştinătatea din perioada Laodiceii, care nu posedă acest aur al dreptăţii dumnezeieşti şi deci sunt săraci în această privinţă hotărâtoare!

Şi câţi nu se bazează pe propria lor dreptate, pe propriile lor eforturi! În ochii lui Dumnezeu ele nu sunt decât o haină mânjită (Isaia 64:6 ). Pavel nu a vrut să mai aibă această dreptate proprie, după ce, prin credinţă, a găsit dreptatea care este din Dumnezeu (Filipeni 3:9 ).

Hainele albe sunt o imagine a dreptăţii practice în cei credincioşi. Am găsit acest gând pe scurt în scrisoarea către Sardes (Apocalipsa 3:4 ). În Apocalipsa 19 se spune direct: „Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (versetul 8). Hainele albe trebuie să fie văzute de oameni. Dar numai cine posedă aurul dreptăţii dumnezeieşti poate arăta hainele albe ale dreptăţii practice înaintea oamenilor. Aceste două lucruri merg întotdeauna împreună. Ambele pot fi găsite doar în Domnul Isus. În timp ce expresia în Hristos arată poziţia adevăratului credincios înaintea lui Dumnezeu, expresia Hristos în cel credincios indică mărturia pe care trebuie s-o dea cel credincios înaintea lumii. Dacă, prin credinţă, Domnul Isus locuieşte practic în inimile noastre (Efeseni 3:17 ), atunci El va putea fi văzut şi în exterior.

Acestea sunt hainele albe, şi martorii creştini din Laodiceea nu le au. În parte ei activează cu hărnicie pentru semeni şi caută să se îmbrace astfel cu propriile lor lucrări, însă Domnul Isus le spune că prin aceasta ruşinea goliciunii lor nu poate fi acoperită. De asemenea le lipseşte şi adevărata alifie pentru ochi, adică Duhul Sfânt, care în 1. Ioan 2:20 , este numit ungerea din partea Celui Sfânt (adică Hristos). Numai ungerea Duhului Sfânt poate îndepărta orbirea omului firesc şi poate da o recunoaştere adevărată, duhovnicească. Însă cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Romani 8:9 ).

Spiritul uman se laudă astăzi cu cunoştinţe înalte, dar toate acestea seamănă doar cu licărirea unui fitil uscat, care vrea să dea ce are mai bun, dar fără ulei. Deja în pilda celor zece fecioare din Matei 25 , Domnul Isus a arătat că o parte din creştinătatea de nume ar avea o candelă (mărturie), dar nu şi alei (Duhul Sfânt).

Tocmai în momentul hotărâtor, când va fi cea mai mare nevoie de lumină, atunci candelele lor se vor stinge (versetele 1-13). Eroare plină de urmări! Să ascultăm de aceea încă o dată glasul plin de har al Domnului: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“.

Duhul din Laodiceea

Referitor la acest loc, mai am pe inimă un cuvânt de avertizare către credincioşii adevăraţi. Am văzut prin ce se caracterizează creştinătatea în ultima ei fază şi că Laodiceea este un lucru căldicel din care lipseşte tot ce este din Dumnezeu. Şi vom vedea îndată ce va face Domnul cu această mărturie goală. Dar, drag cititor credincios, tu şi eu, noi toţi, suntem în pericol de a fi prinşi de duhul din Laodiceea, pe care Domnul Isus trebuie să-l mustre. Atunci când Domnul a transmis prin Ioan, care se găsea pe insula Patmos, această scrisoare către biserica din Laodiceea, desigur că răul în această biserică încă nu era în plină desfăşurare, aşa cum, în sens metaforic, este cazul astăzi în Laodiceea, în creştinătatea ultimelor zile. Cu siguranţă ar fi greşită şi concluzia că, în acea biserică, nu ar fi existat credincioşi. Germenele întregului rău însă a fost deja prezent acolo, altfel Domnul nu ar fi vorbit în acest fel. În aceasta constă avertizarea pentru noi, copiii lui Dumnezeu. În sensul imaginii profetice, noi nu putem fi direct Laodiceea, putem însă foarte bine să ne însuşim caracteristicile Laodiceii, şi acesta este un pericol foarte grav pentru noi.

Cine ar putea să nege faptul că şi între noi, copiii lui Dumnezeu, există o atitudine de căldicel, indiferenţă faţă de Domnul şi faţă de interesele Sale? Şi suntem cu adevărat liberi de duhul mulţumirii de noi înşine? Nu putem fi şi noi foarte uşor ispitiţi de mândria avuţiei duhovniceşti, pentru care au luptat probabil strămoşii noştri, dar în nici un caz noi înşine, şi care, pe lângă aceasta, ne-a fost dăruită numai prin harul lui Dumnezeu? Nu ne comportăm adesea ca „oameni săraci“, ca oameni care nu au altceva decât lucrurile acestei lumi?

Nu este din când în când tulburat ochiul nostru duhovnicesc, astfel încât privirea noastră să devină mioapă şi să nu se poată ridica aproape deloc deasupra domeniului pământesc?

Toate acestea sunt întrebări la care trebuie să cugete fiecare credincios pentru sine şi cu care ar trebui să meargă în lumina lui Dumnezeu. Să fim atenţi: şi scrisoarea către Laodiceea se încheie cu cuvintele: „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor“ (Apocalipsa 3:22 ).

Nu se spune: „… ce Duhul zice Bisericii“, ci „bisericilor“. Nu numai pentru acea singură Biserică, în care aceste stări se găseau în faza de început, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile, deci şi pentru noi astăzi, au fost adresate aceste învăţături. Să ne ajute Domnul să tragem folos din acestea, să nu lăsăm să intre duhul din Laodiceea în viaţa noastră, în casele noastre, în strângerile noastre laolaltă!

Vărsarea din gura Domnului

Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea”(Apocalipsa 3:16 ). Eu nu ştiu ca Domnul să folosească în vreun alt loc al Scripturii o expresie atât de dispreţuitoare ca aici: voi vărsa. Căldicel, adică indiferent, este cea mai rea stare în ochii Săi. Ea atrage întreaga supărare a Domnului asupra a ceea ce se caracterizează prin aceasta. Şi dacă creştinătatea, în ultima ei fază, are ca trăsătură predominantă această indiferenţă – şi noi am văzut că lucrurile stau aşa – atunci Domnul, la vremea Sa, va sfârşi cu ceea ce trebuia să fie o mărturie pentru El pe pământ.

Când sfeşnicul nu mai răspândeşte lumină dumnezeiască, atunci Domnul îl va lua deplin şi definitiv de pe pământ. Aceasta se spune prin vărsarea din gura Sa: Domnul nu va mai recunoaşte mărturia creştină, această creştinătate ca sfeşnic al Său în această lume. Această vărsare încă nu a avut loc, deoarece El încă nu a venit pentru a-Şi lua acasă Mireasa. El nu va vărsa niciodată din gura Sa pe unul dintre ai Săi pe care l-a mântuit prin scumpul Său sânge, pentru că El Însuşi a spus: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară“ (Ioan 6:37 ). Pentru creştinătatea ca atare, judecata este foarte aproape: „Judecătorul este chiar la uşă“ (citeşte în Iacov 5:9 ).

La desfăşurarea judecăţii vor exista, ca în cazul lui Israel, diverse stadii sau trepte. Întâi avem avertizarea. Pe aceasta o auzim astăzi. Atunci Domnul Isus îi va lua pe adevăraţii credincioşi de pe pământ şi Se va întâlni cu ei în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ), pentru a-i duce sus, în casa Tatălui. Cât de fericită este această parte pentru noi! Dar pentru creştinătatea moartă, care rămâne după răpirea sfinţilor, este o sentinţă deosebit de serioasă; va avea loc atunci o despărţire a binelui de rău, despărţire la care nu se va mai putea face recurs niciodată. Da, pare că răpirea celor credincioşi va fi, chiar momentul în care va avea loc vărsarea de către Domnul a mărturiei creştine lipsite de viaţă. Ar putea El să exprime prin altceva mai clar dezgustul Său faţă de Laodiceea, lepădarea Laodiceii ca sfeşnic al Său, decât prin aceea că îi ia la Sine în slavă pe sfinţii cereşti şi lasă aici masa martorilor lipsiţi de viaţă? Serios gând! Desigur că după răpirea credincioşilor, Laodiceea va continua să existe într-o formă oarecare, dar ea nu va mai fi recunoscută ca sfeşnic. Încurcând lucrurile, Diavolul va pune stăpânire pe mărturia creştină moartă, până când aceasta va fi îndepărtată definitiv de Domnul prin judecata asupra „Babilonului“ (citeşte în Apocalipsa 18 ). Atunci nu va mai exista pe pământ un sfeşnic creştin, dar nici creştinătate, nici măcar după mărturia exterioară.

Aceasta este în realitate o evoluţie tristă, îngrozitoare, a Bisericii ca sfeşnic pe pământ! Cu toate acestea Domnul are pentru credinciosul din toate timpurile o cale pe care el poate să meargă şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Despre aceasta vom mai putea vorbi.

Adunarea – casă a lui Dumnezeu

 Christian Briem

Responsabilitate

Dacă în capitolul precedent am avut în faţă Adunarea ca Trup al lui Hristos, acum vrem să ne ocupăm cu ea, în calitate de casă a lui Dumnezeu. Acestea sunt două aspecte cu totul deosebite ale Adunării, pe care nu ar trebui să le confundăm între ele. După cum am văzut, Trupul lui Hristos ne arată unirea intimă în care am intrat cu Hristosul slăvit şi a noastră unii cu alţii, prin harul revărsat al lui Dumnezeu. Aceasta este latura cerească a Adunării lui Dumnezeu. Ea are însă şi o latură pământească, şi aceasta ne este prezentată în imaginea casei lui Dumnezeu. Prin „pământesc“ înţeleg relaţia ei cu pământul.

Desigur că şi aceasta este numai har! Este un privilegiu de neînţeles să te atli acolo unde locuieşte Dumnezeu, pentru că acolo se revarsă binecuvântarea Sa şi se înalţă lauda spre El. Tocmai de aceea, ideea centrală referitoare la casa lui Dumnezeu este responsabilitatea: „să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu“ (1. Timotei 3:15 ). Dacă  Dumnezeu locuieşte undeva, atunci lucrurile de acolo trebuie să-I corespundă; tot astfel şi noi, dacă: avem voie să fim acolo, trebuie să ne comportăm potrivit gândurilor Sale: „sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, în veci“ (Psalmul 93:5 ). Sfinţenia este deci trăsătura dominantă a casei lui Dumnezeu. Acest lucru este subliniat în profetul Ezechiel: „Aceasta este legea casei. Pe vârful muntelui, tot locul pe care-l va cuprinde ea este preasfânt. Iată, aceasta este legea casei“ (Ezechiel 43:12 ). Regulile şi ordinea pentru o casă sunt stabilite de către proprietarul casei. Şi nu ne îndeamnă chiar şi expresia „casa lui Dumnezeu“ să cercetăm în Cuvântul Său ce înseamnă rânduiala lui Dumnezeu pentru casa Sa, care sunt regulile după care trebuie să ne purtăm acolo?

Care om ar avea dreptul să stabilească reguli proprii pentru casa altuia? Dar pentru casa lui Dumnezeu? Gândul de seamă cu privire la casa lui Dumnezeu nu este, prin urmare, privilegiu sau poziţie, ci responsabilitate. Să fim atenţi, prin casa Dumnezeului Celui viu se înţelege Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, deoarece apostolul vorbeşte de felul de a se purta în cadrul acesteia.

Adunarea nu este o construcţie de gânduri în domeniul ideilor, nu este un lucru mistic, nedefinit, alcătuit chiar din morţi şi vii – un lucru care nu s-ar putea găsi niciunde, deoarece o parte trăieşte pe pământ şi o parte ar fi formată din suflete în cer. Nu, ea este casa lui Dumnezeu pe pământ, în care trebuie să ne comportăm pe placul Stăpânului casei.

O casă de rugăciune

Un al doilea gând important în legătură cu casa lui Dumnezeu este dependenţa care îşi găseşte expresia deosebită în rugăciunea către Dumnezeu. Domnul Isus a spus deja despre templul din Ierusalim: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele“ (Marcu 11:17 ). Cu cât mai mult este adevărat acest lucru cu privire la Adunare, cum arată 1. Timotei 2:1-4 : „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi acei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr“.

Casa lui Dumnezeu se caracterizează prin dependenţă de El; şi pentru că El este „Mântuitorul – Dumnezeu“, doreşte ca această casă a Sa să fie o casă „de rugăciune pentru toate popoarele“, unde nu se aduc doar cereri şi rugăciuni pentru nevoile copiilor Săi, ci şi pentru cele ale tuturor oamenilor, ca încă mulţi să fie salvaţi. Asupra acestui loc vom reveni mai târziu, când vom trata rugăciunea colectivă; acum am vrut doar să arăt această a doua trăsătură a casei lui Dumnezeu dependenţa faţă de Dumnezeu. Despre alte caracteristici ale casei lui Dumnezeu voi vorbi pe parcursul acestui capitol. Dar mai întâi vrem să ne ocupăm de întrebarea fundamentală: De când locuieşte Dumnezeu pe pământ?

Locuirea lui Dumnezeu – rezultat al mântuirii

Este un gând deosebit de minunat că Dumnezeu, pe care nu-L pot cuprinde cerurile cerurilor, vrea să locuiască împreună cu oamenii. Şi este un gând foarte vechi al lui Dumnezeu, gând care va dăinui toată veşnicia care va urma.

Dumnezeu nu a locuit în grădina Eden în mijlocul oamenilor nevinovaţi; El i-a vizitat doar şi apoi i-a părăsit din nou. Chiar şi Iacov vorbeşte de casa lui Dumnezeu (Geneza 28:17 ), dar Dumnezeu nu a locuit nici la patriarhi – El li S-a arătat uneori, pentru ca apoi să dispară din nou din faţa privirilor lor. Toate acestea au fost har, dar înainte de a avea loc mântuirea – cel puţin printr-o imagine preînchipuitoare – Dumnezeu nu a putut locui împreună cu omul. De aceea, în Geneza nu auzim nimic despre o locuire a lui Dumnezeu.

Abia în Exod, după ce poporul Israel a fost eliberat de sub stăpânirea Egiptului (o imagine a eliberării noastre de sub jugul lui Satan prin moartea lui Hristos), Dumnezeu îi spune lui Moise: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor“ (Exod 25:8 ).

Salvat, stând pe malul celălalt al mării, poporul a cântat deja dinainte, plin de credinţă: „Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, În locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, La templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!“ (Exod 15:17 ). În timpul dispensaţiei legii, Dumnezeu a locuit mai mult în chip simbolic şi într-un fel exterior în mijlocul poporului Său pământesc, deoarece lucrarea de mântuire a lui Hristos încă nu fusese împlinită. Şi pentru că legea a constituit temelia stăpânirii lui Dumnezeu asupra poporului Său, slava care a locuit în Locul Sfânt avea caracter judecătoresc. Silită de păcatul poporului, slava lui Dumnezeu s-a mutat, chiar dacă în mod şovăitor, de la popor şi a părăsit, în final, Locul Sfânt, pământesc, din mijlocul lui Israel (Ezechiel 10:18 11:23 ).

Apoi Domnul Isus a venit în har pe acest pământ şi în El a locuit trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 1:19 2:9 ); dar şi acest templu a fost distrus de oameni (Ioan 2:19-21 ). Totuşi Dumnezeu nu renunţă la gândurile Sale. Bazată pe lucrarea de mântuire a lui Hristos, Adunarea este astăzi locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. El locuieşte în ea – ca şi în fiecare credincios în parte – prin Persoana Duhului Sfânt (citeşte în 1. Corinteni 3:16 6:19 ), într-un mod până acum necunoscut. Deja Israel a fost familiarizat cu gândul unei locuinţe, a unei case, a unui templu al lui Dumnezeu şi s-a bucurat într-un anume fel de aceste privilegii; dar ceea ce este nou şi propriu dispensaţiei creştine este folosirea expresiilor „locuinţă“, „casă“ şi „templu“ în mod direct, referitor la copiii lui Dumnezeu astăzi pe pământ. Din acea zi a Cincizecimii, când ucenicii au fost adunaţi la Ierusalim şi Duhul Sfânt S-a coborît peste ei şi a umplut toată casa, există această „casă duhovnicească“. Copiii lui Dumnezeu, care până atunci erau răspândiţi, au fost uniţi în acea zi, formând locuinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu a început să locuiască în această casă.

Pentru că acum voi vorbi despre ceea ce Domnul Isus Însuşi clădeşte pentru slăvirea lui Dumnezeu şi despre privilegiile legate de aceasta pentru noi, am pe inimă să amintesc încă o dată că a fost necesară moartea Domnului şi Mântuitorului nostru înainte de a sfărâma lanţul lui Satan, înainte de a putea exista o casă a lui Dumnezeu în care noi înşine să fim conlocuitorii Săi. Cu Trupul lui Hristos lucrurile stau la fel. Indiferent în ce constau binecuvântările pe care Dumnezeu le revarsă acum, în harul Său deosebit de bogat, peste noi, ele sunt numai rezultatul morţii Fiului Său, a lucrării de mântuire împlinite în El. În cercetările noastre vrem să păstrăm acest fapt înaintea ochilor noştri! Lui I se cuvin cinstea şi slava pentru toţi vecii şi, prin El, Tatălui!

Pietre vii

În capitolul introductiv ne-am amintit deja faptul că Dumnezeu „nu locuieşte în temple făcute de mâini“ (Faptele Apostolilor 17:24 ). Din ce fel de pietre este făcută casa lui Dumnezeu, pe care Domnul Isus Însuşi o clădeşte şi pe care El o numeşte „Biserica Sa“ (citeşte în Evanghelia după Matei 16:18 ), ne arată Petru în prima sa epistolă foarte clar: „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ (1. Petru 2:4-5 ).

Lui Petru îi place cuvântul „viu“. El a mărturisit despre Domnul Isus că El este Hristosul, „Fiul Dumnezeului Celui viu“ şi aici vorbeşte despre Hristos ca piatra vie, la care vin cei credincioşi şi sunt zidiţi ei înşişi ca pietre vii, spre a alcătui o casă duhovnicească. Cât de scump este acest gând! Hristos este o piatră vie şi noi suntem pietre vii. Cum am devenit noi, care odinioară eram doar ţărână (Geneza 3:19 ), pietre vii? Prin faptul că am venit (şi încă venim – expresia grecească conţine aceasta), prin credinţă, la El şi am auzit glasul Fiului lui Dumnezeu (Ioan 5:25 ). Viaţa Lui este acum şi viaţa noastră. Ce conştiinţă a siguranţei ne dă aceasta!

Desigur, El a fost lepădat de oameni; şi noi suntem. El a fost însă ales, preţuit de Dumnezeu; şi noi suntem făcuţi plăcuţi în Cel iubit. Din asemenea „pietre“ este deci formată casa duhovnicească pe care o zideşte Hristos. El foloseşte numai asemenea pietre. Deoarece Hristos Însuşi este Cel care zideşte Biserica Sa, nu există în ceea ce zideşte material lipsit de viaţă. Nedesăvârşirea şi vremelnicia nu au loc acolo. Este vorba de Adunarea după hotărârea lui Dumnezeu, de aceea nici porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui (Matei 16:18 ).

Credincioşii nu sunt însă numai, cum ne arată versetul 5, o casă duhovnicească, ci ei sunt şi o „preoţie sfântă“, chemată să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Ei nu constituie doar dacă mă pot exprima astfel – cadrul duhovnicesc în care poate locui Dumnezeu, unde chiar locuieşte, ci au privilegiul mai înalt, de a trăi ca preoţi acolo unde locuieşte Dumnezeu, pentru a-I aduce adorare. Acesta este un aspect foarte important al casei duhovniceşti.

Vom reveni asupra lui în partea a doua a cărţii, în capitolul referitor la strângerea pentru frângerea pâinii.

Dacă până acum am auzit despre o casă duhovnicească şi apoi despre o preoţie sfântă, deşi este vorba de aceleaşi persoane, atunci, spre a uşura înţelegerea, să amintim încă o dată că în Cuvântul lui Dumnezeu sunt imagini diferite pentru relaţii diferite. Acest aspect îl vom observa în continuare.

Un templu Sfânt în Domnul

Cele remarcate anterior ne conduc la un fragment important din epistola către Efeseni: „Aşadar voi nu mai sinteti nici străini, nici locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul“ (capitolul 2:19-22).

Cei credincioşi dintre naţiuni, care odinioară erau străini de cetăţenia lui Israel şi de legămintele făgăduinţei, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume şi trăiau departe de El (versetul 12), au fost acum –  şi între ei, putem spune acum cu bucurie „noi“ – apropiaţi prin sângele lui Hristos. Fericită parte!

Dumnezeu ne-a făcut acum conlocuitori ai Săi, l-a făcut pe fiecare credincios o parte din ceea ce El numeşte „un templu sfânt în Domnul“ * din care se înalţă jertfe de laudă şi de multumire spre Dumnezeu.

Dar mai este de remarcat că această construcţie creşte spre a fi un templu Sfânt în Domnul. Dacă este vorba despre această construcţie ca templu, atunci din acest punct de vedere ea tot mai creşte, nefiind încă terminată. În timpul harului, Dumnezeu atrage încă suflete la Fiul şi pietrele vii vin mereu la El, iar El le zideşte. „… Şi Domnul adăuga, în fiecare zi (Faptele Apostolilor 2:47 ) în felul acesta creşte acest „templu“. El nu va fi terminat până ce ultimul credincios al harului va fi adăugat şi până ce el însuşi, acest templu Sfânt, va fi în slavă. Deci „templul“ cuprinde pe toţi sfinţii de la Rusalii până la răpirea Adunării, aşa cum este redat în 1. Tesaloniceni 4 . El este văzut sus în slavă.


* doresc să atrag atenţia aici asupra expresiei pe care Duhul Sfânt o foloseşte în legătură cu Adunarea ca templu. Pe când în foarte multe locuri ale Noului Testament pentru templu se foloseşte cuvântul grecesc hieron (el desemnând domeniul exterior şi clădirea templului, a templului iudaic), în Efeseni 2:21 se foloseşte cuvântul grecesc naos, care descrie lucrurile sfinte din interiorul templului. Acest cuvânt este folosit printre altele şi pentru trupul Domnului Isus (Ioan 2:19, 21 ), pentru o adunare locală (citeşte în 1. Corinteni 3:16, 17 2. Corinteni 6:16 ) şi pentru trupul fiecărui credincios în parte (1. Corinteni 6:19 ). Nici în lumea păgână acest cuvânt nu a fost necunoscut. El a desemnat acolo un locaş sfânt în care se slujea idolilor, aşa-zisul scrin care de fapt conţinea idolul (Faptele Apostolilor 17:24 şi Faptele Apostolilor 19:24 ). Şi viitorul templu din 2. Tesaloniceni 2:4 , aşezământul omului fărădelegii, este descris cu acest cuvânt. Şi dacă în Apocalipsa 21:22 , se spune că în noul şi cerescul Ierusalim nu s-a văzut nici un templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul erau templul său, atunci şi acolo este folosit cuvântul naos.

Da, odată Adunarea va fi în slava lui Dumnezeu. Ea va rămâne pururi locuinţa lui Dumnezeu şi, în starea veşnică, va fi cortul lui Dumnezeu; în mijlocul oamenilor, pe pământul cel nou, va locui Dumnezeu (Apocalipsa 21:3 ). Este de necuprins bogăţia hotărârilor şi a harului lui Dumnezeu!

O locuinţă a lui Dumnezeu

Sfârşitul capitolului 2 din Efeseni dezvăluie încă un aspect al clădirii lui Dumnezeu: „Şi prin El (Domnul) şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul“ (versetul 22). „O locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul“ este Adunarea acum, pe acest pământ. Ce mare privilegiu este că cei credincioşi care locuiesc acum pe pământ, au harul să formeze locuinţa lui Dumnezeu în care El locuieşte prin Duhul Său!

Cuvântul grecesc pentru „locuinţă“ (katoiketerion) se compune din două cuvinte care înseamnă „locuitor“ şi „casă“ şi sunt întărite printr-un prefix, astfel încât sensul poate fi redat prin „locuinţă“ sau „loc de locuit“. Poate că diferenţa dintre locuinţă şi casă unora li se pare minoră, ea există însă. O casă este un loc de locuit, dar nu fiecare loc de locuit este în mod necesar o casă.

Când Scriptura vorbeşte de „casa lui Dumnezeu“,atunci ne atrage atenţia asupra responsabilităţii noastre, după cum am arătat la începutul acestui capitol. Astfel citim în epistola către Evrei 3:6 : „Şi casa Lui (a lui Dumnezeu) suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm“. Prin neclintirea lor ei dovedesc că au fost, într-adevăr, parte din casa lui Dumnezeu. Şi Petru le aminteşte credincioşilor tăiaţi împrejur că judecata începe de la casa lui Dumnezeu; el continuă: „Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?“ (1. Petru 4:17 ). Despre obligaţia de a se purta corect în casa lui Dumnezeu am vorbit deja (citeşte în 1. Timotei 3:15 ). Toate acestea se înscriu pe linia responsabilităţii omului.

Când Pavel vorbeşte în locul sus-menţionat de „casa lui Dumnezeu“, atunci el vrea să ne prezinte privilegiile celor care au voie să o formeze. Este o binecuvântare deosebită care izvorăşte pentru noi din această apropiere de Dumnezeu. Avem însă întotdeauna conştiinţa că suntem locuinţa lui Dumnezeu? Cum am îndrăzni atunci să pătăm sfinţenia Sa prin învăţături false sau printr-o umblare nepotrivită?

Această locuinţă a lui Dumnezeu este deplină, desăvârşită, terminată în fiecare moment al existenţei ei pe pământ. O formează toţi copiii lui Dumnezeu existenţi la un moment dat pe pământ. Nu trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu locuieşte într-o casă construită doar pe jumătate. Iar unde locuieşte Dumnezeu, acolo este locul binecuvântării şi de acolo porneşte lumina mărturiei în această lume.

Clădirea de către om

Până acum am privit sub diferite aspecte ceea ce clădeşte Domnul Isus, o zidire desăvârşită şi de o stabilitate absolută, pe care nici chiar porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui. Despre nici un alt „constructor“, de nici o unealtă omenească nu a fost vorba până acum. Dar există în Scriptură şi o altă zidire la casa lui Dumnezeu, zidire care este supusă responsabilităţii oamenilor. Despre aceasta vorbeşte apostolul Pavel în prima Epistolă către Corinteni: „Căci noi suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu; voi sunteţi câmpul de lucru al lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă şi care este Isus Hristos. Iar dacă cineva clădeşte pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (capitolul 3:9-13).

Aici omul, sub privirea lui Dumnezeu şi sub răspundere faţă de El, lucrează la construcţia lui Dumnezeu. Şi aceasta este o latură foarte importantă a casei lui Dumnezeu, pe care trebuie să o înţelegem bine şi să o deosebim de casa lui Dumnezeu aşa cum o zideşte Hristos, pentru a fi păziţi de erori. Pavel a pus temelia zidirii lui Dumnezeu în Corint, şi această temelie a fost Hristos. El a fost un arhitect înţelept deoarece le-a adus pe Hristos şi numai pe El. Dar pot fi şi alţi lucrători, care nu folosesc materiale alese, ci lemn, fân şi trestie. Eu nu cred că „aur, argint, pietre scumpe“ desemnează în mod direct pe credincioşi, iar „lemn, fân, trestie“, pe necredincioşi, care sunt adăugaţi casei. Se poate ca lucrurile să conducă acolo, dar nu este primul gând al apostolului. Zidirea cu materiale preţioase pare a indica mai mult aplicarea unei învăţături sănătoase, apostolice şi a unor învăţământe conform Scripturii, cu care lucrătorii buni slujesc sufletelor într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Rezultatele acestor osteneli vor rezista focului lui Dumnezeu în ziua judecăţii, la fel ca aceia care au fost formaţi prin ele, deoarece învăţătura influenţează şi modelează inimile oamenilor – învăţătura bună spre bine, iar învăţătura rea spre rău.

În acest loc este vorba deci de slujba lucrătorilor cum şi cu ce zidesc ei. Dacă cineva pentru a zidi foloseşte materiale lipsite de valoare, adică lucrează mai departe pe temelia pusă din paiele gândurilor deşarte şi ale înţelepciunii omeneşti, aşa cum le plăcea corintenilor fireşti, atunci nu va regăsi nimic din lucrarea sa în ziua judecăţii, chiar dacă el va fi mântuit ca prin foc (versetul 15), deoarece a fost un adevărat copil al lui Dumnezeu. Versetul 17 întăreşte faptul că în aliniatul de faţă este vorba în primul rând de învăţătură: „Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu …“. S-ar putea ca un necredincios să introducă învăţături stricăcioase şi să strice prin aceasta templul lui Dumnezeu, distrugând învăţăturile fundamentale ale creştinismului. Nu numai că el n-ar primi o răsplată, ci el însuşi ar fi pierdut.

Prin introducerea învăţăturilor false, au intrat în Biserică şi oameni falşi, produse ale acestor învăţături. Chiar dacă Simon, vrăjitorul din Faptele Apostolilor 8 , nu a fost în mod direct un rezultat al învăţăturilor „creştine“ false, totuşi el a fost unul dintre aceşti oameni falşi; şi când a fost botezat el, probabil pentru prima dată în istoria Bisericii creştine, a fost botezat un martor lipsit de viaţă şi adăugat în felul acesta la casa lui Dumnezeu în aspectul ei exterior. Din acel moment, casa exterioară a lui Dumnezeu, ca întindere, este mai mare decât Trupul lui Hristos, care nu cunoaşte mădulare moarte. Până atunci cele două se suprapuneau, chiar dacă nu însemnau acelaşi lucru.

Ah, de s-ar cerceta fiecare slujitor al lui Dumnezeu referitor la felul cum clădeşte! Ce binecuvântare a lui Dumnezeu, când oamenilor li se aduce învăţătura clară a Cuvântului lui Dumnezeu! Şi ce mare rău când sufletele oamenilor sunt hrănite şi înşelate cu cuvinte goale ale învăţăturii omeneşti şi cu părerile şi imaginaţia oamenilor! Cât de primejdios este pentru ascultători, când lucrurilor care sunt omeneşti, pământeşti şi trecătoare, li se aplică pecetea dumnezeirii (aurul), a salvării (argintul), a ceea ce rezistă în faţa lui Dumnezeu (pietre preţioase)! Cât de serios este cuvântul: „Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra“.

Evoluţia tristă, începută de mult, ca prin responsabilitatea omului să fie adăugate la casa lui Dumnezeu, în reprezentarea ei exterioară ca mărturie a creştinismului, tot mai multe pietre moarte, martori fără viaţă, s-a răspândit repede în decursul timpului. De aceea, la sfârşitul vieţii sale, apostolul Pavel, în a doua Epistolă către Timotei, nu mai vorbeşte de o „casă a lui Dumnezeu“, ci compară mărturia creştină doar cu o „casă mare“, în care sunt vase pentru cinste şi vase pentru o întrebuinţare de necinste. Acesta este rezultatul surprinzător a ceea ce zideşte omul. Ce are de făcut credinciosul sincer în astfel de vremuri, care sunt sursele de ajutor care-i stau la dispoziţie în mijlocul decăderii, acest subiect ne va preocupa la sfârşitul cărţii.

Adunarea ca Trup al lui Hristos

 Christian Briem

Dacă în capitolul întâi am reuşit – aşa sper cel puţin – să dobândim o anumită privire de ansamblu asupra felului de a lucra al lui Dumnezeu în diferitele dispensaţii, asupra originii, esenţei şi a menirii Adunării lui Dumnezeu, aş dori ca, înainte de a ne opri la strângerea laolaltă a Adunării, să privim mai îndeaproape caracterele diferite ale Adunării, aşa cum le prezintă Sfânta Scriptură, cu ajutorul a patru simboluri.

Dacă Dumnezeu foloseşte imagini pentru a ne prezenta clar gândurile Sale, atunci aceste imagini sunt, faţă de comparatiile noastre, foarte precise şi nimerite, pline de înţelepciune dumnezeiască şi care nu „şchiopătează“. Noi însă ar trebui să nu amestecăm diferitele imagini pe care Dumnezeu le dă despre acelaşi lucru pentru a ne da învăţături diferite, cum din nefericire facem deseori! Un trup nu este o casă, o lumină nu este o mireasă! Este aceeaşi Adunare, dar prezentată de fiecare dată sub alt aspect. Astfel Scriptura nu vorbeşte de mădulare ale unei biserici sau ale Bisericii, ci de mădulare ale Trupului lui Hristos. Să luăm încă un exemplu pentru a face mai clară această problemă, deoarece unii cred că, dacă Adunarea este Trupul lui Hristos, nu poate fi în acelaşi timp şi Mireasa lui Hristos. Cel credincios este desemnat în Sfânta Scriptură prin diferite nume: el este un copil al lui Dumnezeu, un fiu al lui Dumnezeu, un Sfânt, un ucenic al Domnului etc. Dar copil nu este acelaşi lucru cu fiu, un sfânt nu este acelaşi lucru cu un ucenic. Poate fi vorba de aceeaşi persoană, dar caracterul ei este de fiecare dată altul. Pentru a recunoaşte privilegiile şi responsabilităţile acestei persoane, este necesar a înţelege poziţia în care o vede Dumnezeu. Tot aşa este şi cu Adunarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a adus-o în diverse relaţii cu Sine şi cu Fiul Său, iar pentru a ne face să înţelegem aceste relaţii duhovniceşti, El foloseşte diferite simboluri sau denumiri metaforice.

Într-o mulţime de locuri din epistolele nou-testamentale, Adunarea ne este prezentată ca Trup al lui Hristos. Cu ajutorul imaginii corpului uman, Duhul Sfânt doreşte să trezească în noi ideea unei unităţi şi a unei legături strânse. Ce este trupul nostru în domeniul firesc? În general înţelegem prin acesta fiecare  arte care nu este capul nostru; nu ne putem imagina un corp fără cap, după cum nu ne putem imagina nici un cap fără corp. În imaginea Trupului lui Hristos ne este prezentată Adunarea în legătura ei dumnezeiască, în minunata ei unitate cu Hristos, Capul din cer. Acest lucru l-am văzut atunci când ne-am oprit la Efeseni 2 .

Prin ce nu este format Trupul

Prin ce s-a format Trupul lui Hristos? Uneori, pentru a explica un lucru, este foarte util a lămuri ce nu este acel lucru, de aceea să ne gândim prin ce nu se obţine această unitate, fapt care ne-ar aduce lumină în problema pe care o tratăm!

1) Nu prin credinţa personală a omului. Desigur, credinţa este o condiţie indispensabilă pentru a avea parte de această binecuvântare, dar credinţa este conform caracterului său, un lucru personal şi nu uneşte. Credinţa a existat, după cum am văzut, şi în epoci anterioare, dar Trupul lui Hristos nu a existat.

2) Nu prin primirea vieţii noi. Viaţă dumnezeiască au avut şi credincioşii din Vechiul Testament, de asemenea ucenicii Domnului, înaintea morţii şi a învierii Sale. Şi totuşi în acea vreme încă nu exista Adunarea lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos.

3) Nu prin întruparea lui Hristos (ca om). Este o idee cu totul greşită că Domnul Isus, prin întruparea Sa, S-a făcut una, s-a legat cu omenirea căzută în păcat. Ca Om pe acest pământ a fost, cum se arată în Ioan 12:24 , adevăratul bob de grâu, şi ca atare singur: El nu S-a făcut una cu noi în starea noastră decăzută.

Condiţii dumnezeieşti pentru formarea Trupului

Înainte ca Adunarea să poată exista, Domnul Isus trebuia să guste moartea, bobul de grâu trebuia să cadă pe pământ şi să moară. Prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, Dumnezeu confirmă că a fost satisfăcut pe deplin prin lucrarea Fiului Său. În timpul următoarelor patruzeci de zile, în care Domnul S-a prezentat alor Săi prin multe semne sigure că este viu, fiind văzut de ei şi vorbind despre lucruri privitoare la împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1:3 ),  Duhul Sfânt încă nu era pe pământ; citim în Ioan 7:39 : „căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit“. Abia când Domnul Isus a fost primit în cer şi a fost încununat cu cinste şi cu slavă, s-a împlinit făgăduinţa Tatălui, Duhul Sfânt a fost trimis peste ai Săi. După cum am văzut, aceasta s-a petrecut în ziua Cincizecimii. A fost ora de naştere a Adunării: prin coborârea Duhului Sfânt s-a constituit Trupul lui Hristos, această minunată unitate, despre care citim la 1. Corinteni 12:13 .

Dacă vorbim despre condiţiile necesare pentru formarea Trupului şi constatăm, înainte de toate, că numai prin întruparea lui Hristos, oricât de neînţeles ar fi aceasta, nu s-a putut forma Trupul, atunci mai adăugăm că întruparea Domnului nostru a fost, bineînţeles, una dintre condiţiile esenţiale: dacă ar fi rămas în slava Sa ca Dumnezeu, niciodată nu ar fi putut exista o unire cu El. Botezul cu Duhul Sfânt a fost cel care (potrivit învăţăturii din 1. Corinteni 12 ) i-a unit pe cei credincioşi într-un Trup. Să recapitulăm pe scurt cele amintite până acum:

1) Nu putea să existe un Trup înainte ca Hristos, Capul, să fie în cer.

2) Adunarea nu putea să aibă un început înainte de a avea loc botezul cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.

Menţionarea în patru epistole În Faptele Apostolilor, în relatarea inspirată despre Biserica de la început, nu găsim încă învăţătura despre Trupul lui Hristos, însă întâlnim faptul în sine. În capitolul 9 însă, când Isus se arată lui Saul, remarcăm o preţioasă aluzie la acest minunat adevăr: în cuvintele „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“ (El nu spune: „De ce Îmi prigoneşti ucenicii?“ – compară cu Faptele Apostolilor 9:4 ), Domnul Se face în chip minunat una cu ai Săi. Prigonind pe poporul Său, Saul Îl prigonea pe Domnul Însuşi. Prin forma întrebării Sale, El face aluzie la adevărul că cei credincioşi ai Săi de pe pământ sunt o parte din El Însuşi.

Învăţătura despre Adunare ca Trup al lui Hristos ne este dată în patru epistole ale lui Pavel din Noul Testament: în Epistola către Romani, în întâia epistolă către Corinteni şi în epistolele către Efeseni şi Coloseni. Pe când în epistola către Efeseni vedem Adunarea în rostul ei veşnic, după hotărârea lui Dumnezeu şi cu aceasta, poziţia ei slăvită în Hristos, în epistola către Coloseni este prezentată mai mult slava Capului în cer. Este voia lui Dumnezeu ca splendorile morale ale Capului să fie prezentate în Trup aici pe pământ, în timpul de faţă. De aceea apostolul descrie slava acestei „taine“ cu remarcabila expresie care este totodată cuvântul cheie pentru întreaga epistolă: „Hristos în voi, nădejdea slavei“ (Coloseni 1:27 ). Prima menţionare a Trupului lui Hristos se află la Romani 12:4-5 , menţiune către care vrem să ne întoarcem puţin: „Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi lucrare, tot aşa şi noi, fiind mulţi, suntem un singur Trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora.“ O imagine uşor de înţeles! După cum noi avem în corpul nostru omenesc mai multe mădulare care formează împreună un trup, tot aşa noi, ca oameni credincioşi, suntem mădulare unii altora, dar formăm împreună acel singur Trup în Hristos. Noi – aceasta îi are în vedere pe toţi creştinii adevăraţi. Şi după cum mădularele trupului nostru firesc îndeplinesc diverse lucrări şi funcţii, tot astfel şi mădularele Trupului lui Hristos au de îndeplinit diferite lucrări. La acest punct important ne vom referi într-un capitol viitor, când ne vom ocupa de darurile pe care le-a dat Domnul „oamenilor“, Adunării Sale (Efeseni 4:8 ).

Legătura credincioşilor între ei este ideea dominantă a acestui loc din Epistola către Romani: eu nu pot să mă descurc fără tine şi nici tu fără mine. Ceea ce ne uneşte nu este o învăţătură sau o oarecare mărturie de credinţă, ci Duhul Sfânt, după cum vom vedea îndată.

Botezaţi ca să alcătuim un singur Trup

În 1. Corinteni 12:12-13 , întâlnim pentru a doua oară în această epistolă adevărul despre acest singur Trup, după ce în capitolul 10 este amintită pe scurt în legătură cu Masa Domnului: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.

Pentru a prezenta unitatea credincioşilor, cu toată diversitatea şi varietatea lor personală, apostolul Pavel foloseşte aici din nou imaginea corpului uman. După cum trupul firesc, în ciuda faptului că este format din mădulare multe şi variate, formează un organism legat, tot astfel şi Adunarea este un întreg armonios, o unitate organică şi înnobilată cu diverse daruri, pe care Duhul le împarte după cum voieşte. Asupra acestor daruri vom zăbovi într-un capitol viitor. Atât de strânsă este legătura dintre Cap şi Trup, încât Hristos şi Adunarea poartă un singur nume: „Hristos“ („tot aşa este şi Hristos“). Noi nu am fi îndrăznit să exprimăm astfel acest lucru, ci am fi spus, cu siguranţă: „tot aşa este şi Adunarea “. Minunat har al lui Dumnezeu! Dumnezeu priveşte pe Hristos şi Adunarea ca pe un om tainic, care, deşi are multe mădulare, este în mod desăvârşit una.

Adunarea este făcută una cu El şi aceasta pentru că „printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“. În acest Trup au luat sfârşit toate deosebirile religioase şi sociale; Hristos este „totul şi în toţi“ (Coloseni 3:11 ). A fi botezat într-un Duh (sau în puterea unui Duh) nu înseamnă a primi viaţă dumnezeiască. Acest botez nu este dăruit, după cum am văzut deja, unor necredincioşi morţi, ci acelora care sunt deja înviaţi. Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a trimis pe pământ în ziua Cincizecimii, ca răspuns la lucrarea împlinită a Fiului Său, i-a unit pe credincioşii adevăraţi cu Hristos în slavă şi pe credincioşi între ei. Ce i-a făcut deci pe credincioşi mădulare în Trupul lui Hristos? Botezul cu Duhul Sfânt! Nicidecum botezul în apă; acesta este un lucru pur personal („fiecare din voi să fie botezat“: Faptele Apostolilor 2:38 ), el este o îngropare ce are loc în moartea lui Hristos (Romani 6:2-3 ).

Există vreo diferenţă între „am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur Trup“ şi „am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“? Ce înseamnă aceste expresii? Îndrăznesc să dau următoarea explicaţie referitor la ce înseamnă aceste expresii. „De un singur Duh“ arată clar influenţa dumnezeiască, puterea aflată în acţiune în lucrarea tainică, care este „botezul cu Duh Sfânt“ (deşi Duhul Sfânt este, bineînţeles, în mod absolut Dumnezeu, o Persoană a Dumnezeirii). „Ca să alcătuim un singur Trup“ arată în schimb rezultatul care trebuia obţinut şi care s-a obţinut. „Am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ mi se pare că arată calea (felul şi modalitatea) prin care a fost obţinut acest rezultat. Cuvântul grecesc potizo înseamnă a adăpa, a da de băut. Propoziţia „Şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ spune deci: noi toţi am fost conduşi ca să bem acel singur Duh, Duhul Sfânt. Cred că nu este vorba doar de o însufleţire, de una şi aceeaşi convingere, ci presupun că este vorba de primirea personală a Duhului Sfânt.

Poate fi o aluzie la Ioan 7:37-39 , versete de care ne-am ocupat deja. Acolo rezultatul era că râuri de apă vie va curge din trupul fiecăruia. Aici rezultatul este că fiecare credincios în parte, prin primirea personală a Duhului Sfânt, va fi adăugat acelui singur Trup, Trupul lui Hristos. Versetul 13 din 1. Corinteni 12 este o afirmaţie absolută făcută la timpul trecut şi desemnează un proces încheiat în trecut: „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.“ Aceasta mă conduce la observaţia că nu în fiecare zi există din nou un botez cu Duh. Trupul nu este alcătuit întotdeauna din nou. Domnul Isus a vorbit despre aceasta în Faptele Apostolilor 1:5 , iar faptul în sine s-a petrecut în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2 ). La început doar credincioşii dintre iudei au format Adunarea. În Faptele Apostolilor 8 şi 10 sunt introduşi apoi credincioşii dintre samariteni şi dintre naţiuni. Trupul lui Hristos şi-a obţinut forma intenţionată şi deplină abia atunci când şi credincioşii dintre naţiuni au fost introduşi în acest întreg. De aceea spune apostolul: „fie iudei, fie greci“. Dar această adăugare de mai târziu niciodată nu este numită în Sfântă Scriptură „botezul cu Duhul Sfânt“, ci pecetluire şi ungere (citeşte în 2. Corinteni 1:21-22 Efeseni 1:13-14 4 .30; 1. Ioan 2:20 ). Credinciosul care se bazează astăzi, în vremea harului, prin credinţă, pe lucrarea lui Hristos, primeşte în mod personal Duhul Sfânt, fiind pecetluit sau uns cu El. Este acelaşi Duh Sfânt; şi prin faptul că Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte acum în trupul celui credincios ca într-un templu (1. Corinteni 6:19 ), acesta devine un mădular al Trupului lui Hristos. Privilegiu nemăsurat!

Faptul că Scriptura evită folosirea expresiei botezul cu Duhul Sfânt pentru adăugarea şi a altora, personal, după ziua Cincizecimii, se poate vedea în câteva exemple din cartea Faptele Apostolilor: „»Pocăiţi-vă«, le-a zis Petru, »şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; şi veţi primi darul Sfântului Duh«“ (Faptele Apostolilor 2:38 ). „Aceştia s-au coborât şi s-au rugat pentru ei ca să primească Duh Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci fuseseră numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus“ (Fapte 8:15-16 ). „În timp ce Petru spunea cuvintele acestea, Duhul Sfânt S-a coborât peste toţi cei ce ascultau Cuvântul“ (Fapte 10:44 ). „Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: »Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?« când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei“ (Fapte 19:1, 2, 6 ). Am încercat să arăt că botezul cu Duhul Sfânt a fost un eveniment unic, prin care a fost constituit Trupul lui Hristos pe pământ, şi că toţi credincioşii, din toate timpurile următoare, au parte de această binecuvântare, prin primirea personală a Duhului Sfânt.

Poate este necesară, pentru continuarea explicaţiei, adăugarea unei imagini pe care a folosit-o în acest scop un slujitor al lui Dumnezeu, care nu de mult a plecat acasă. Să ne imaginăm o frumoasă zi de vară, fără vânt şi un lac liniştit. Pe malul lacului creşte trestie, destul de deasă, astfel că unele fire pătrund până la mijlocul lacului. Să aruncăm acum o pietricică în mijlocul lacului. Aceasta se scufundă, iar pe suprafaţa apei ia naştere un val care se întinde în mod concentric. Aruncarea acestei pietre poate să corespundă zilei Cincizecimii, iar valul, la început mic, simbolizează mica ceată din odaia de sus, pe cei o sută douăzeci. Să ne întoarcem la imagine: cercul însă se lărgeşte repede şi ajunge la trestie, pe care o cuprinde. Şi în timp ce valurile concentrice se întind tot mai mult şi ajung la mal, cuprind tot mai multe plante şi în final pe toate. Tot astfel, fiecare suflet salvat prin credinţa în Hristos şi pecetluit cu Duhul Sfânt este introdus în botezul Duhului Sfânt. Nu este de fiecare dată un botez nou, dar toţi cei pecetluiţi au parte de această binecuvântare, fac parte din aceeaşi unitate minunată.

Trupul lui Hristos sub aspectul său temporar

Acum este timpul să arătăm că adevărul despre Trupul lui Hristos ne este prezentat în Scriptură sub trei aspecte: unul temporar, unul local şi unul veşnic. Din cercetarea capitolului 12 din 1 Corinteni am învăţat deja că toţi credincioşii împreună formează Trupul lui Hristos; dar acum fac o completare importantă: toţi credincioşii care trăiesc pe pământ într-un anumit timp, între ziua Cincizecimii şi răpire. După felul de exprimare al apostolului din 1. Corinteni 12 , nu reiese gândul că o parte a Trupului este în cer şi alta pe pământ. Că el se gândeşte numai la credincioşii în viaţă şi nu la cei plecaţi acasă, în Paradis, o dovedeşte clar expresia din versetul 26: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el …“, deoarece în cer nu mai suferă nici un mădular. Cei adormiţi nu fac parte din Trupul lui Hristos pe pământ, tot astfel cum recruţii concediaţi sau rezerviştii nu fac parte din trupa activă. Trupul care, după cum ne amintim, a fost Templul Duhului Sfânt, este acum în mormânt şi cade pradă putrezirii. Prin locuirea Duhului Sfânt în trupul celui credincios, acesta a devenit un mădular al Trupului lui Hristos, dar acum acest cort este „desfăcut“ (2. Corinteni 5:1 *. Bineînţeles că toţi cei adormiţi din vremea harului, care astăzi de asemenea sunt „în rezervă“, vor fi cu toţii prezenţi în ziua „mobilizării generale“, când Domnul Isus va reveni pentru răpirea Miresei, atunci toţi vor face parte din Trupul lui Hristos sub aspectul său veşnic. Dar când este prezentat Trupul lui Hristos pe pământ, atunci cei adormiţi nu fac parte din el.


În nici un moment al existenţei sale pe pământ, Trupului lui Hristos nu-i lipseşte nici un mădular. Un trup incomplet, adică mutilat, nu face parte din învăţătura Scripturii despre Adunarea lui Dumnezeu. De aceea să nu ne rugăm ca Domnul să mai „adauge mădulare“. Pentru a evita înţelegem gresite, trebuie adăugat că cei credincioşi, când adorm, nu pierd Duhul Sfânt, ca şi cum nu ar mai avea nici o legătură cu El. Cuvintele Domnului Isus din Ioan 14 , versetele 16 şi 17 ne arată lămurit contrariul, că El rămâne cu ei pe vecie. Trupului Său. Trupul este, în ce priveşte mădularele sale, după gândul lui Dumnezeu, intact şi complet. Că el însă creşte cu creşterea pe care i-o dă Dumnezeu şi la anumite prilejuri acţionează, este în mod evident învăţătura Scripturii. Aceste două lucruri însă nu le-ar putea face dacă i-ar lipsi unele mădulare. De aceea nu este lipsit de importanţă faptul că Scriptura vorbeşte numai atunci de mădularele Trupului, de încheieturi şi legături, când Trupul este prezentat ca întreg, existând pe pământ: „să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot Trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste“ (Efeseni 4:15-16 ). „Neţinându-se strâns de Capul, din care tot Trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu“ (Coloseni 2:19 ).

Acest mod de a privi Trupul l-am putea numi deci aspectul său temporar. El ne arată ce este Trupul lui Hristos şi cum trebuie să-l reprezinte credincioşii în aceste vremuri. Acest aspect este important nu numai în ceea ce priveşte plinătatea Trupului lui Hristos în fiecare moment al existenţei sale pe pământ, ci şi într-o perspectivă care atinge puternic şi viaţa de legătură frăţească: Scriptura nu cunoaşte adunări locale independente unele de altele. Că există adunări locale, de acest fapt ne vom ocupa îndată; ele însă nu sunt independente unele de altele, deoarece toate formează împreună acel unic Trup al lui Hristos pe pământ. Indiferent unde pe pământ Trupul îşi găseşte o expresie vizibilă (acesta este un alt aspect), el creşte cu creşterea lui Dumnezeu. Toţi credincioşii în viaţă aparţin acestui Trup al lui Hristos. Acest Trup creşte prin aceea că fiecare credincios în parte în calitate de legătură şi încheietură împlineşte funcţiile care îi sunt transmise de Cap. Aici niciun mădular nu poate spune despre celălalt: „N-am trebuinţă de tine“. Eu nu mă pot descurca fără tine şi tu nu te poţi descurca fără mine. Şi chiar dacă tu ai locui la Polul Nord şi eu la Polul Sud, aceasta nu schimbă cu nimic acest principiu – atât de mult suntem un Trup în Hristos. Aceasta a fost şi învăţătura din 1. Corinteni 12 . Şi dacă un mădular nu poate spune despre celălalt: „N-am trebuinţă de tine“ (vezi 1. Corinteni 12:21 ), cu cât mai puţin poate spune atunci o adunare locală despre alta, că nu are trebuinţă de ea! Independenţa nu este niciodată un principiu dumnezeiesc. În calitate de mădulare, Dumnezeu ne-a făcut dependenţi de Hristos, Capul Trupului şi ne-a făcut dependenţi şi unul de celălalt. Nici în rânduiala creaţiei lui Dumnezeu nu stăpâneşte niciodată principiul independenţei, din moment ce El ne-a dat tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile (Faptele Apostolilor 17:25 ).

A pretinde independenţă în lucrurile duhovniceşti, în ultimă instanţă nu este altceva decât liberalism şi încăpăţînare. Că o „adunare locală“ ar putea acţiona conform altor principii decât altă adunare este un fapt care nu se potriveşte deloc cu gândurile şi cu duhul Sfintei Scripturi. Dacă apostolul Pavel a fost folosit de Dumnezeu pentru a arăta rânduiala în Adunare (şi acesta este cazul în prima epistolă către Corinteni), atunci el nu scrie numai către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, ci şi tuturor care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru (citeşte în 1. Corinteni 1:2 ). Ce le-a scris credincioşilor din Corint este valabil în aceeaşi măsură pentru fiecare dintre aceia care Îl recunosc pe Hristos ca Domn, indiferent de adunarea locală de care aparţin. Când apostolul l-a trimis pe Timotei, copilul său preaiubit, la corinteni, ca să le aducă aminte de căile sale în Hristos, atunci el adaugă: „cum învăţ eu pretutindeni, în toate bisericile“ (1. Corinteni 4:17 ). Când el le vorbeşte în capitolul 7 despre relaţia dintre bărbat şi femeie, îşi încheie învăţăturile legate de acest subiect cu cuvintele: „Încolo, fiecare să umble aşa cum l-a aşezat Domnul, aşa cum l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile“ (versetul 17). Şi ce le-a poruncit apostolul privitor la strângerea de ajutoare tuturor bisericilor Galatiei, era tot atât de valabil pentru corinteni şi este şi astăzi pentru noi (1. Corinteni 16:1 ).

Toate acestea ne arată că nu a existat şi nu poate să existe independenţă între credincioşii din diverse locuri. Nu ar fi altceva decât o negare totală a adevărului despre Trupul unic al lui Hristos pe pământ. Când vom ajunge la „legarea şi dezlegarea“ făcută de Biserică, vom vedea că hotărârile adunărilor locale erau angajamente pentru întregul Trup pe pământ. Dacă ele sunt recunoscute în cer (Matei 18:18 ), nu ar trebui atunci să fie recunoscute şi să aibă valabilitate, cu  atât mai mult, în fiecare loc de pe pământ, unde credincioşii se adună în unitatea Duhului? Se referă expresia „dinăuntru“, din 1. Corinteni 5:12 , numai la adunarea locală? Nu, cu mult mai mult, la întreaga Adunare, după cum „afară“ se referă la toţi cei care sunt în afara ei, în această lume? Şi darurile din Efeseni 4 : apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători – nu le-a dat Hristos întregului Trup? Nu, Scriptura nu cunoaşte ideea unei confederaţii de adunări locale, dintre care fiecare este pe deplin autonomă. Să reţinem ce ni se spune în Efeseni 4:4 : „Este un singur Trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.“ Dumnezeu doreşte să ne străduim să păstrăm unirea Duhului prin legătura păcii (versetul 3), subiect care ne va preocupa spre sfârşitul cărţii. Dar să reţinem încă o dată, cu toată insistenţa: tăgăduirea Trupului lui Hristos sub aspectul său temporar conduce în mod inevitabil la principii şi practici nebiblice, care necinstesc în cea mai mare măsură Capul Trupului, pe Hristos, în cer, şi aduc mari pagube copiilor lui Dumnezeu.

Trupul lui Hristos într-un anumit loc

Am folosit de mai multe ori expresia adunare locală. Asupra acestui aspect al Trupului lui Hristos dorim să insistăm acum. Un verset important pentru subiectul nostru se află în 1. Corinteni 12:27 : „Voi sunteţi Trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele Lui“. Apostolul a vorbit într-un mod general, care cuprinde pe toţi credincioşii de pe pământ, despre Trup, despre mădularele sale şi despre funcţiile lor multiple, pe care le exercită în folosul întregului (versetele 14-26). Acum însă spune în mod surprinzător: „Voi sunteţi Trupul lui Hristos“. La cine se referă acel „voi“? Evident, la credincioşii din Corint, după cum ne arată formulele de adresare în cele două epistole către sfinţii din Corint (1. Corinteni 1:2 2. Corinteni 1:1 ). Ei nu sunt priviţi doar ca nişte credincioşi în acel loc, ci ei alcătuiau adunarea locală a lui Dumnezeu din Corint şi aceasta la rândul ei, era expresia adevărului mai mare, singurul Trup.

Aici avem deci Trupul lui Hristos în aspectul său local, ceea ce constituie o latură deosebit de importantă, dacă este vorba de respectarea acelui singur Trup şi de strângerea noastră ca mădulare ale Trupului Său. Dumnezeu vrea ca Trupul lui Hristos să devină vizibil într-un loc sau altul de pe pământ. În acest sens, credincioşii din Corint au fost Trupul lui Hristos din Corint. Ei nu au fost Trupul universal al lui Hristos în Corint, astfel încât alţi credincioşi din alte locuri să fie excluşi (este semnificativ faptul că, în greacă, lipseşte articolul înainte de „trup“); ei purtau însă, ca adunare locală, caracteristicile Trupului lui Hristos şi pe acestea trebuia să le manifeste în locul în care se găseau.

Acestea sunt şi astăzi gândurile lui Dumnezeu pentru fiecare adunare locală. Chiar dacă copiii lui Dumnezeu înţeleg sau nu, Dumnezeu îi consideră pe toţi credincioşii, dintr-un anumit loc ca Trup al lui Hristos, în locul acela, deci ca expresie a Trupului lui Hristos în acel loc. Ei au privilegiul şi răspunderea de a lucra pentru Hristos şi conform unităţii Trupului Său în care se află. Există doar un singur Trup, după cum există doar un singur Cap – Hristos. Orice independenţă este exclusă; şi fiecare credincios sincer va putea recunoaşte chiar de acum că aceste principii sunt de o importanţă extremă pentru strângerea locală a celor credincioşi.

Desigur, Biserica se atlă astăzi într-o stare de ruină şi nici un grup de credincioşi dintr-un loc nu poate afirma că este Trupul lui Hristos acolo. Dumnezeu însă nu ne dă, pentru zilele decăderii, alte principii conform cărora să acţionăm. Noi suntem chemaţi, atunci ca şi acum, să reprezentăm acest caracter al unităţii singurului Trup şi să respingem tot ce contrazice marele adevăr despre singurul Trup. Să ne dea Dumnezeu har pentru aceasta şi să binecuvânteze această carte!

Taina voii Sale

La finele capitolului întâi al epistolei către Efeseni, Trupul lui Hristos ne este prezentat sub aspectul veşnic sau putem spune, de asemenea, Trupul lui Hristos aşa cum există el în hotărârea lui Dumnezeu. Înainte de a ne ocupa mai îndeaproape cu acest deosebit de preţios aspect al Adunării, este desigur bine să fim lămuriţi asupra a ceea ce Dumnezeu Şi-a propus în El Însuşi să aducă „pentru administrarea plinătăţii timpurilor“, adică pentru timpul împărăţiei de o mie de ani. Această hotărâre a lui Dumnezeu în privinţa lui Hristos şi a Bisericii în acea ultimă epocă este numită în versetul 9 „taina voii Sale“, al cărei apogeu este de „a uni în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ“ (versetul 10); este voia lui Dumnezeu ca Hristos, în calitate de Om slăvit, să stăpânească peste întregul univers. Aceasta este o primă şi covârşitoare parte a acestei taine. Cea de a doua parte, subordonată primeia, este descrisă în versetele 11-14: credincioşii din vremea harului au obţinut prin El o parte de moştenire care constă în aceea că vor domni împreună cu El. În împărăţia de o mie de ani, Hristos va avea şi va exercita supremaţia absolută asupra cerului şi a pământului, care atunci nu vor mai fi despărţite, ci vor forma un tot unitar sub împărăţia Lui, de pace. El va stăpâni peste tot, nu însă peste Adunarea Sa: ea va stăpâni cu El. Adunarea posedă încă de pe acum marele privilegiu şi binecuvântarea nemăsurată de a fi unită cu Hristos, de a aparţine lui Hristos şi de a fi în Hristos. Cât de mari sunt binecuvântările de care se poate bucura Adunarea! Desigur, şi ea a eşuat în mărturia responsabilă a lui Hristos pe pământ, după cum şi omul a eşuat în fiecare dispensaţie anterioară. Am văzut acest lucru în capitolul 1, când am privit cele şapte dispensaţiuni.

Dar la plinătatea timpurilor, în cea de-a şaptea dispensaţiune, Hristos va împărăţi ca Om şi va împlini toate gândurile lui Dumnezeu, tocmai în acel loc în care până atunci Dumnezeu a fost necinstit de către om. În cei o mie de ani ai domniei lui Hristos, toată creaţia va beneficia de binecuvântările împărăţirii Sale, binecuvântări care izvorăsc numai din harul lui Dumnezeu Faptul că în Apocalipsa 20:4 se spune şi despre martirii necazului celui mare că vor domni împreună cu Hristos, dovedeşte clar că aici, în partea a doua a tainei, nu este vorba de latura cea mai înaltă a privilegiilor Adunării. Totuşi poziţia deosebită a Adunării şi relaţia ei cu Hristos rămân în picioare pentru veşnicie şi care au la bază lucrarea îndeplinită de Hristos la Golgota. Tristeţea şi durerea, creaţia supusă deşertăciunii (Romani 8:20 etc.), perioada orbirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu din timpuri străvechi (Israel) şi perioada domniilor nebuneşti ale naţiunilor îşi vor găsi atunci sfârşitul. Nici slăbiciunea Adunării, cu separările ei şi nici puterea lui Satan pentru ispitirea oamenilor nu vor mai fi.

Întreaga creaţie încă suspină, deoarece toate aceste lucruri sunt încă la noi. Ca urmare a păcatului, această creaţia a fost supusă la tot felul de suferinţe şi boli, chiar şi la moarte. Dar Dumnezeu le va pune capăt tuturor acestora, când va veni Hristos pentru a împărăţi peste această creaţie suferindă. În vremea aceea Satan va fi legat, iar oamenii vor fi eliberaţi de sub robia şi ispita sa. Atunci Dumnezeu Îşi va binecuvânta poporul pământesc sub conducerea şi regalitatea lui Mesia. El va binecuvânta şi orice naţiune care-L va fi sfinţit în mijlocul ei. Nici pământul nu va continua să rămână în starea actuală de sărăcie şi mizerie, ci blestemul va fi înlăturat, iar pustiul se va bucura şi va înflori. Întreaga scenă prezentă va fi schimbată când Hristos va fi izvorul şi centrul fiecărei binecuvântări. Hristos, ca „cel mai tare“, îl va lega pe cel tare, deoarece „sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui“. El este Domnul cerului şi al pământului, care va domni ca Mesia peste poporul Său pământesc şi ca Fiu al Omului peste toate naţiunile pământului. Această lume agitată va fi vindecată pe deplin atunci când Domnul Isus va veni şi orice ochi Îl va vedea în slava Sa. Atunci va fi slăvit şi în sfinţii Săi, care vor apărea cu El în slavă, va fi privit cu uimire de toţi cei care au crezut (citeşte în 2. Tesaloniceni 1:10 ). Aceasta este pe scurt hotărârea lui Dumnezeu, taina voii Sale. Preamărit fie Numele Său minunat pentru aceasta!

Plinătatea Sa

După ce în versetele 10 şi 11 din Efeseni 1 ne este prezentată hotărârea lui Dumnezeu pentru vremea împărăţiei de o mie de ani, apostolul vorbeşte în ultimele două versete ale capitolului, despre Trupul lui Hristos sub raportul său absolut, dincolo de timp, şi spune: „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi“ (versetele 22 şi 23). Domnul Isus va stăpâni odată peste tot; aceasta am văzut, dar deja astăzi Îi sunt supuse toate lucrurile de către Dumnezeu. Deja astăzi Hristos, ca Fiu al Omului, este Căpetenie peste toate lucrurile, peste întregul univers, chiar dacă nu vedem că toate Îi sunt supuse (Evrei 2:8 ). Ce contradicţie ne este pusă aici în faţa inimilor: scumpul nostru Domn, ca Om odinioară în mormânt – acum ca Om (nu ca Dumnezeu) înălţat foarte sus! El a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu în natura noastră omenească, pentru ca noi, fii ai oamenilor, să putem avea parte de înălţarea Sa. Şi această Persoană binecuvântată a fost dată Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii. Minunat har! Aici nu este vorba de Hristos în calitate de Cap al Adunării, deşi, bineînţeles, El este aceasta (citeşte în Coloseni 1:18 ), ci în calitate de Căpetenie peste toate. În felul acesta L-a dăruit Dumnezeu Adunării. Să ne oprim o clipă asupra acestui lucru. În Ioan 17 găsim cuvintele „Mi i-ai dat“. Ce valoare trebuie să avem noi în ochii Tatălui, încât să ne dea cadou Fiului Său iubit! Aceasta este de fapt har nemărginit.

Dar aici în epistola către Efeseni, se spune: „dat Bisericii“. Să ne dea Dumnezeu inimi deschise pentru a pricepe şi a ne bucura de gândurile harului Său! Ce trebuie să fie Adunarea pentru inima lui Dumnezeu, încât i-a dăruit această Persoană, acest obiect al dragostei şi al plăcerii Sale! Ce revelaţie a dragostei lui Dumnezeu! Mai mult nu ne-a putut da Dumnezeu decât pe El, care Odinioară Îl mulţumea în toate şi pe care, drept răsplată, L-a înălţat pentru a fi Căpetenie peste toate lucrurile. Creştinul este acum un mădular al Trupului Său şi a ajuns, prin Duhul Sfânt, în cea mai intimă legătură cu El; nu numai că a găsit viaţă în El, ci se bucură şi de a fi una cu El, care este Căpetenia înălţată peste toate.

Dacă Dumnezeu i-a dat de fapt lui Adam stăpânirea peste tot ce i-a fost supus, totuşi şi Eva a împărţit-o cu el, după voia lui Dumnezeu, prin legătura ei cu Adam. Tot astfel şi Adunarea, prin unirea ei cu ultimul Adam (1. Corinteni 15:45 ), Omul din cer, care acum este în cer, devine părtaşă la toată slava care I s-a dat, la locul stăpânirii Sale peste toate ca Trup al Său, adică ea este cu El într-o legătură care nu se poate desface. Adunarea este Trupul Său, noi facem parte din El. Cât de mult ar trebui acest fapt să înalţe sufletele noastre deasupra scenei actuale! Constatarea binecuvântată că Dumnezeu L-a dat pe Hristos Căpetenie peste toate lucrurile Adunării face necesară o descriere mai îndeaproape a Adunării. Aceasta se face în versetul 23: „care este Trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi“. Să observăm faptul că acum, pentru prima dată, atenţia noastră este îndreptată asupra Adunării, ca aspect deosebit al hotărârii lui Dumnezeu. Ceea ce este Hristos pentru Adunare am văzut deja pe scurt. Adunarea se găseşte însă şi într-o relaţie definitivă cu Hristos. Deci, dacă aici se spune că ea este „Trupul Lui“, atunci această expresie include în chip minunat unirea şi legătura de nedesfăcut care există între Cel întâi născut şi fraţii cei mulţi. Adunarea este astfel 1) Trupul şi 2) plinătatea lui Hristos.

Ambele adevăruri sunt de neconceput pentru mintea noastră şi totuşi avem nevoie să le pricepem prin credinţă şi să ne bucurăm de realitatea şi de preţul lor. cât de fericiţi putem să ne considerăm, pentru că, în calitate de credincioşi. avem de-a face cu Adevărul, cu Cuvântul lui Dumnezeu! Unitatea trainică dintre Hristos şi mădularele Sale vii este un adevăr care, dacă îl primim prin credinţă ca un fapt prezent, poate deveni unul dintre cele mai importante izvoare pentru bucuria credincioşilor. Pe de o parte este adevărat că Hristos este plinătatea noastră ca Domn al vieţii şi al harului. El este totul şi în toţi. Acest gând este dezvoltat mai pe larg în epistola către Coloseni. Pe de altă parte Adunarea este numită plinătatea Sa. Deci Adunarea este – o spunem cu deosebit respect – completarea Domnului înviat. El este atât Dumnezeu cât şi Om. Ca Fiu al lui Dumnezeu, nu are nevoie de nimeni pentru a-Şi arăta slava, ca om însă are nevoie. Deşi El umple universul cu slava Sa dumnezeiască, nu va fi singur la vremea arătării Sale.

Trupul fără cap este incomplet: Hristos fără Adunare ar fi tot atât de incomplet în slava învierii Sale, aşa cum ar fi fost Adam fără Eva. Această relaţie a Adunării cu El, Capul, este veşnică: ea va fi păstrată totdeauna. Împărăţia de o mie de ani şi părtăşia noastră la domnia lui Hristos se vor sfârşi, această relaţie, acest binecuvântat „a fi una“ cu Hristos va rămâne veşnic. Har nemăsurat al lui Dumnezeu! Hotărâre a lui Dumnezeu care depăşeşte marginile priceperii noastre!

Acesta este deci aspectul veşnic al Trupului lui Hristos: Domnul Isus vrea să împartă cu ai Săi slava Sa în veci. Acesta a fost gândul lui Dumnezeu din vesnicie, că Fiul Său, ca Om binecuvântat, slăvit, va împărţi, spre propria Sa slăvire, toată slava pe care o are ca Om înviat cu aceia care prin firea lor, nu au fost altceva decât nişte păcătoşi sărmani şi pierduţi, dar care acum sunt atât de strâns uniţi cu Hristos, în cer. Ce mângâiere pentru inimile noastre să ştie că El nu vrea să fie fără noi în slava care I s-a dat, că El nu vrea să-Şi ia în primire fără noi moştenirea şi nu o face! Atunci rugăciunea Domnului din Evanghelia după Ioan 17:24 va fi ascultată pe deplin: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.“ Încă nu am ajuns în slavă, iubiţilor, dar am gustat ceea ce este mai bun decât slava – iubirea divină care ne va duce acolo

A cere în Numele Său

 Christian Briem

Întrebare:

Ce înseamnă în Ioan 14:13-14 , „veţi cere în Numele Meu”?

Răspuns:

Domnul Isus spusese că ei (apostolii) vor face lucrări mai  mari decât El, pentru că El Se ducea la Tatăl (Ioan 14:12 ). De această promisiune, El leagă acum promisiunea împlinirii rugăciunii în Numele Său: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Euvoi face” (Ioan 14:13,14 ).

Era o mângâiere în plus pentru ucenicii Lui pe care în curând avea să îi părăsească. El era pe punctul de a Se duce în casa Tatălui Său, pentru a le pregăti un loc. Şi acum le dă promisiunea că tot ce vor cere Tatălui în Numele Lui, El (Hristos) va face. Le dăduse mai înainte ceea ce se numeşte „Tatăl nostru”, dar aceasta nu era o rugăciune în Numele Lui, pentru că Numele Lui nu este nici măcar menţionat în această rugăciune, şi, pe de altă parte, El spune în Ioan 16:24 : „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu”. Dar acum El introduce rugăciunea în Numele Meu prin anticiparea lucrării ispăşitoare pe care avea s-o împlinească, a învierii, a înălţării şi a şederii Lui la dreapta lui Dumnezeu.

Ce înseamnă deci „a cere în Numele Său”? Desigur, înseamnă mai mult decât simpla menţionare a Numelui Său în rugăciune. Pentru a se putea ruga în Numele Său, este necesar ca cel care se roagă să fie una în El şi cu El. În Noul Testament în general, expresia „în Numele” înseamnă reprezentarea persoanei al cărei nume este folosit: se vorbeşte şi se acţionează în locul ei, se împlineşte în voia ei şi intenţiile ei, şi astfel se manifestă viaţa şi gloria ei. De aceea a ne ruga în Numele Său implică a înţelege poziţia noastră în Hristos şi unirea noastră cu El, şi a căuta să-L glorificăm. Dacă nu avem conştienţa de a fi una cu El, şi dacă cererile noastre nu sunt pătrunse de scopul de a-L glorifica, atunci simpla menţionare a Numelui Său nu slujeşte la nimic, nu este o rugăciune în Numele Său. O rugăciune în Numele Său înseamnă deci că este de acord cu tot ce ţine de Numele Său.

Este de asemenea caracteristic faptul că Domnul Isus nu spune cui trebuie să fie adresate rugăciunile în Numele Său. În această privinţă, este poate interesant de ştiut că cele mai bune manuscrise vechi spun în versetul 14: „Dacă Îmi cereţi ceva în Numele Meu…”. Rugăciunea noastră se adresează lui Dumnezeu, şi Tatăl şi Fiul sunt atât de absolut una, încât ceea ce Îl priveşte pe Tatăl Îl priveşte şi pe Fiul. Domnul Isus este Dumnezeu, El este Dumnezeu Fiul. Dacă ne rugăm Tatălui sau Fiului, ne rugăm lui Dumnezeu. Şi când spune: „voi face”, aceasta nu este decât o dovadă suplimentară a Divinităţii Lui în această evanghelie, a unităţii Lui depline cu Tatăl. Cât de scumpă este siguranţa conţinută în aceste cuvinte ale Domnului pentru noi, dacă cerem în Numele Său urmărind interesele Lui: EL va face!

Geneza

 Arend Remmers

1. Autorul şi data scrierii

2. Scopul scrierii

3. Particularităţi

4. Privire de ansamblu asupra conţinutului

1. Autorul şi data scrierii

Conform unei vechi tradiţii, nu doar Geneza (numită şi prima carte a lui Moise), ci întregul Pentateuh (din greacă pente-cinci, iar teuchos-suport pentru suluri) a fost scris de Moise. În ceea ce priveşte de la Exod la Deutoronom Moise a fost martor ocular şi în parte chiar personajul principal. Atunci când a scris Geneza, pe lângă revelaţia directă de la Dumnezeu (de exemplu descrierea creaţiei lumii în Geneza 1 2 ), este posibil ca el să fi apelat la documente din vremea patriarhilor (de exemplu genealogiile din Geneza 5:10-11 şi 36). Sub îndrumarea Duhului Sfânt, Moise a consemnat totul. Pentru că şi el era un profet, cuvintele din 2. Petru 1:21 i se aplică şi lui la fel de bine: „oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit sub puterea Duhului Sfânt”.

Moise a trăit aproximativ în anii 1500-1400 î.Hr. Scrierea hieroglifă foarte avansată exista deja în Egipt, iar originile ei pot fi urmărite până în anii 3000 î.Hr. Pictogramele sumeriene şi cuneiformele asiro-babiloniene datează deasemenea tot din acea vreme. “Miturile creaţiei şi potopului” akkado-sumeriene şi asiro-babiloniene (de exemplu Epopeea lui Ghilgameş) au fost comparate adesea cu relătarile asemănătoare din Biblie şi sunt adesea considerate a fi “şablonul” lor. Dar aceste scrieri poetice omeneşti, pline de diverşi “dumnezei”, sunt în mare contrast cu cuvântul simplu şi clar al Sfintei Scripturi. Dar ele arată că aceşti oameni păgâni au păstrat o mică evidenţă a începuturilor lumii care, în imaginaţia lor şi sub influenţa idolatriei lor, au consemnat sub forma pe care o avem astăzi. Închinarea la şerpi, care era, şi încă este, răspândită în multe culturi idolatre în întreaga lume, este un alt exemplu cum Satan a reuşit în a întoarce oamenii de la adevărata închinare către singurul Dumnezeu viu şi i-a atras la el (compară cu Geneza 3:1 Apocalipsa 12:9 ).

Tradiţia că Moise este autorul primelor cinci cărţi ale Biblie îşi are originea în chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Denumirea de „lege” nu se referă doar la poruncile pe care Moise le-a primit la Sinai de la Dumnezeu. Deja în Vechiul Testament se face adesea referinţă la întregul Pentateuh, la Tora, prima parte a Vechiului Testament. Compară Iosua 1:7 8:31 Judecători 3:4 2:3 2. Cronici 23:18 Ezra 3:2 Neemia 8:1 Daniel 9:11 Maleahi 4:4 .

Domnul Isus confirmă faptul că Moise este autorul în Luca 24:27 şi 44; Ioan 5:46-47 ; şi Pavel, care vorbeşte adesea despre lege, o numeşte „legea lui Moise”(Romani 10:5 1. Corinteni 9:9 Evrei 10:28 ).

Devine evident din două pasaje din Vechiul Testament că termenul „lege” sau „legea lui Moise” include şi Geneza: 1. Corinteni 14:34 nu se poate referi decât la ordinea divină din Geneza 2:18 şi 3:16, de vreme ce în legea dată pe muntele Sinai lipseşte o poruncă explicită cu privire la femei, iar în Galateni 4:21 Pavel vorbeşte despre istoria lui Ismael şi a lui Isaac (Geneza 16 şi 21). În ambele cazuri el vorbeşte despre lege.

2. Scopul scrierii

Geneza (Început, devenire) este cartea începuturilor. Conţine “sămânţa” tuturor legăturilor lui Dumnezeu cu această lume, principiile relaţiilor dintre Dumnezeu şi om, şi anticipează toate descoperirile viitoare ale lui Dumnezeu.

Geneza descrie creaţia lumii, căderea primilor oameni în păcat şi consecinţele ei, şi nu doar blestemul ci şi prima indicaţie clară despre Mântuitorul. Vedem dreptatea lui Dumnezeu în judecata marelui potop, dar deasemenea alegerea harului şi viaţa de credinţă în Avraam. În istoria lui Isaac vedem fiul preaiubit al tatălui care trebuia sacrificat, şi în istoria lui Iosif şi a fraţilor săi întregul mers al lui Israel cu Mesia al lor. În biografiile patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov ne este deasemenea prezentată viaţa personală de credinţă. Cortul ne arată că cel credincios este un străin pribeag în această lume, care nu are cetăţi de lăsat în urmă, ci este în căutarea uneia viitoare. Altarul este o imagine a părtăşiei cu singurul Dumnezeu adevărat şi adorarea pe care El o caută.

3. Particularităţi

Numele lui Dumnezeu

Nu doar în Geneza, ci în întreg Vechiul Testament în principal se întâlnesc două nume ale lui Dumnezeu: Dumnezeu (ebraică: Elohim) şi Iehova (ebraică JHWH: Cel Veşnic, probabil se pronunţă Yahweh). Aceste două nume nu arată însă, după cum susţin mulţi critici, la diferiţi autori sau relatări care ar fi fost redactate de “editori” de mai târziu, ci sunt o dovadă a inspiraţiei divine a Scripturii. Peste tot unde atotputernicia Creatorului trebuia subliniată, citim Dumnezeu. Dar atunci când El se întoarce în har către om este numit Iehova. De exemplu citim în Geneza 7:16 , după ce Noe a intrat în arca: „…aşa cum îi poruncise Dumnezeu. Şi Iehova a închis corabia dupa el”.

“Toledoth”

O anumită structură a Genezei reiese din faptul că de 11 ori cuvântul evreiesc “toledoth” (generaţii, cronici) este menţionat ca o concluzie – sau ca introducere – a unei relatări. Afirmaţii stereotip similare sunt cunoscute din tablele cuneiforme din Mesopotamia. Cuvântul “toledoth” se întâlneşte în următoarele pasaje:

  • Capitolul 2:4 “Acestea sunt originile (generaţiile) cerurilor şi ale pământului.
  • Capitolul 5:1 “Aceasta este cartea urmaşilor (generaţiilor) lui Adam.”
  • Capitolul 6:9 “Aceştia sunt urmaşii (Aceasta este istoria) lui Noe.
  • Capitolul 10:1 “Şi aceştia sunt urmaşii (generaţiile) fiilor lui Noe.
  • Capitolul 11:10 “Aceştia sunt urmaşii (generaţiile) lui Sem.
  • Capitolul 11:27 “Aceştia sunt urmaşii (generaţiile) lui Terah.
  • Capitolul 25:12 “Aceştia sunt urmaşii (generaţiile) lui Ismael.
  • Capitolul 25:19 “Aceştia sunt urmaşii (generaţiile) lui Isaac.
  • Capitolul 36:1 “Aceştia sunt urmaşii (generaţiile) lui Esau.
  • Capitolul 36:9 “Aceştia sunt urmaşii (generaţiile) lui Esau.
  • Capitolul 37:2 “Aceştia sunt urmaşii (generaţiile) lui Iacov.

Şapte biografii

Geneza conţine biografiile a şapte credincioşi: Adam, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif. Aceştia sunt importanţi pentru împărţirea acestei cărţi.

4. Privire de ansamblu asupra conţinutului

I. Geneza 1 11 : Istoria din vechime

1. Capitolele 1-5 De la creaţie la potop

a. Capitolul 1:1-2:25 Creaţia

Capitolul 1 Lucrarea în 6 zile

Capitolul 2 Crearea omului

b. Capitolul 3:1-4:7 Căderea şi consecinţele ei (Romani 5:12 )

Capitolul 3 Ispita, cădere, judecată şi har

Capitolul 4:1-7 Cain şi Abel: prima jertfă, prima crimă şi prima cetate

c. Capitolul 4:8-5:32 Cain şi Set: doi descendenţi ai lui Adam(1. Corinteni 15:46 )

2. Capitolele 6-11 De la Noe la Avraam

a. Capitolul 6:1-8:14 Potopul

Capitolul 6 Construirea corăbiei (Matei 24:38-39 2. Petru 3:3-10 )

Capitolul 7 Potopul: Judecată şi izbăvire

Capitolul 8:1-14 Sfârşitul potopului

b. Capitolul 8:15-10:32 Noe şi urmaşii lui

Capitolul 8:15-22 Noe şi pământul cel “nou”

Capitolul 9 Instituirea autorităţii şi căderea lui Noe

Capitolul 10 Descendenţii lui Iafet, Sem şi Ham

c. Capitolul 11:1-26 Construirea turnului din Babel

II. Geneza 12 50 : Istoria patriarhilor

1. Capitolele 12:1-21:34 Avraam, tatăl tuturor credincioşilor (Romani 4 )

a. Capitolul 12:1-14:24 Chemarea lui Avram şi viaţa lui vizibilă de credinţă

Capitolul 12 Avram se duce în Canaan prin credinţă şi eşueaza în Egipt

Capitolul 13 Alegerea lui Lot şi partea lui Avram

Capitolul 14 Avram îl salvează pe Lot şi îl întâlneşte pe Melhisedec (Evrei 7:1 )

b. Capitolul 15:1-21:34 Experienţele lui Avraam cu Dumnezeu

Capitolul 15 Promisiunea fiului şi a moştenirii

Capitolul 16 Agar şi Ismael: Legea şi firea(Galateni 4:21-31 )

Capitolul 17 Reînnoirea promisiunii şi instituirea circumciziei; schimbarea numelui (Avraam şi Sara)

Capitolul 18 Părtăşia cu Dumnezeu şi rugăciunea pentru Sodoma

Capitolul 19 Distrugerea Sodomei şi Gomorei; salvarea lui Lot; originea lui Moab şi Amon

Capitolul 20 Eşecul lui Avraam cu Abimelec

Capitolul 21 Naşterea lui Isaac şi despărţirea de Agar şi Ismael

2. Capitolele 22:1-26:33 Isaac, fiul promisiunii

a. Capitolul 22:1-25:18 Avraam şi Isaac: o viziune profetică

Capitolul 22 Jertfirea lui Isaac (Romani 8:32 ): Moartea lui Hristos

Capitolul 23 Moartea şi îngroparea Sarei: respingerea lui Israel

Capitolul 24 Isaac se căsătoreşte cu Rebeca: chemarea miresei

Capitolul 25:1-18 Recăsătorirea lui Avraam şi moştenirea lui Isaac: Mileniul

b. Capitolul 25:19-34 Fiii lui Isaac, Esau şi Iacov: alegerea harului (Romani 9:6-14 )

c. Capitolul 26:1-33 Isaac şi ţara filistenilor: eşec şi binecuvântare

3. Capitolele 26:34-37 Iacov-Israel, sau educaţia Duhului

a. Capitolul 26:34-28:22 Esau şi Iacov

Capitolul 26:34-35 Soţiile lui Esau

Capitolul 27 Iacov primeşte binecuvântarea prin înşelăciune

Capitolul 28 Fuga lui Iacov în Mesopotamia

b. Capitolul 29:1-31:55 Iacov locuieşte cu Laban

Capitolul 29 Iacov se căsătoreşte cu Leea şi Rahela

Capitolul 30 Fiii lui Iacov

Capitolul 31 Întoarcerea lui Iacov în Canaan

c. Capitolul 32:1-37:1 Iacov în Canaan

Capitolul 32 Lupta lui Iacov cu Dumnezeu şi noul nume (Israel)

Capitolul 33 Iacov se întâlneşte cu Esau

Capitolul 34 Dina şi Sihem

Capitolul 35 Iacov merge la Betel; naşterea lui Beniamin şi moartea Rahelei

Capitolul 36:1-37:1 Esau şi urmaşii săi;

4. Capitolele 37:2-50:26 Iosif, o imagine a lui Hristos respins şi glorificat

a. Capitolul 37:2-36 Visele lui Iosif şi robia în Egipt

b. Capitolul 38:1-30 Iuda şi Tamar

c. Capitolul 39:1-41:57 Smerirea şi înălţarea lui Iosif

Capitolul 39 Iosif şi soţia lui Potifar

Capitolul 40 Iosif interpretează visele servitorilor lui Faraon

Capitolul 41 Visul lui Faraon şi eliberarea lui Iosif

d. Capitolul 42:1-47:31 Cei şapte ani de secetă

Capitolul 42 Fraţii lui Iosif în Egipt

Capitolul 43 A doua călătorie a fraţilor lui Iosif în Egipt

Capitolul 44 Conştiinţa fraţilor lui Iosif începe să se trezească

Capitolul 45 Iosif se face cunoscut

Capitolul 46 Iacov vine în Egipt

Capitolul 47 Iacov îl binecuvântează pe Faraon; Iosif, “salvatorul lumii”

e. Capitolul 48:1-50:26 Sfârşitul lui Iacov şi al lui Iosif

Capitolul 48 Iacov îi binecuvântează pe Efraim şi pe Manase

Capitolul 49 Iacov îi binecuvântează pe cei 12 fii ai săi şi moare

Capitolul 50 Înmormântarea lui Iacov şi moartea lui Iosif: speranţa moştenirii

Exodul

 Arend Remmers

1. Autorul şi data scrierii

2. Scopul scrierii

3. Particularităţi

4. Privire de ansamblu asupra conţinutului

1. Autorul şi data scrierii

Ce s-a spus privitor la cartea Genezei se aplică de asemenea şi cărţii Exod. În Geneza, Moise s-a bazat pe revelaţiile lui Dumnezeu şi posibil pe relatările înaintaşilor săi, în timp ce a scris întâmplările din Exod până în Deutoronom prin viziunea şi experienţa lui sub călăuzirea Duhului Sfânt (Exod 17:14 Deut 31:22,24 ).

Moise este menţionat de câteva ori în Noul Testament ca autor al cărţii Exod (de ex. Luca 20:37 Marcu 7:10 ).

Între întâmplările de la sfârşitul cărţii Geneza şi începutul cărţii Exod sunt aproape 300 de ani.

2. Scopul scrierii

În cartea Exod nu mai găsim felul lui Dumnezeu de a lucra exclusiv cu persoane individuale. Aici cunoaştem un popor răscumpărat al lui Dumnezeu. Ne este descrisă originea şi răscumpărarea poporului pământesc al lui Dumnezeu, Israel. Acesta este eliberat din robia Egiptului şi este condus în ţara promisă, Canaan. Prin urmare, Exodul este cartea răscumpărării. Reperele acestei cărţi sunt Paştele şi trecerea prin Marea Roşie (vezi explicaţia din 1. Corinteni 5:7 10:1-2 ).
După plecarea din Egipt, poporul Israel a primit legea lui Iahve şi a ridicat cortul întâlnirii potrivit cu poruncile Lui. Prin aceasta, au fost întemeiate noile relaţii dintre Iahve şi popor:

  • Dumnezeu locuia acum în mijlocul poporului Său
  • Israel se putea apropia de Dumnezeu şi I se putea închina (prin intermediul jertfelor)
  • Gloria Domnului era descoperită prin simboluri

Epistolele către Romani şi Galateni pot fi comparate cu cartea Exodului, acestea având ca subiect răscumpărarea şi relaţia creştinului cu legea.

3. Particularităţi

a) Tipologie

Cartea Exodului este bogată în mod special în învăţături care vorbesc în imagini. De mare importanţă sunt următoarele:

  • Egiptul este o imagine a acestei lumi (Galateni 1:4 )
  • Marea Roşie este o imagine a morţii şi învierii lui Hristos şi a morţii omului celui vechi împreună cu Hristos (Romani 6:6 )
  • Umblarea prin pustie descrie împrejurările pământeşti prin care credinciosul trebuie să fie încercat (Ioan 17:14-15 ).

b) Data exodului din Egipt

Cei mai mulţi dintre cărturarii de astăzi datează exodul lui Israel în secolul al XIII-lea î.Hr., în timpul celei de-a XIX-a dinastii (de la Ramses I până la Merneptah, sub domnia căruia este pentru prima dată menţionat numele lui Israel în Egipt). Această dată târzie nu lasă decât prea puţin timp pentru perioada cuceririi ţării şi pentru perioada judecătorilor. Diferitele indicii de timp din Biblie ar fi astfel de asemenea nesigure (vezi Judecători 11:26 1. Împăraţi 6:1 Fapte 13:20 ). Însă dacă luăm în considerare indicaţiile Bibliei, timpul exodului poate fi datat cu aproximaţie în anul 1446 î.Hr.

4. Privire de ansamblu asupra conţinutului

I. Exod 1 13 : Israel în Egipt
Capitolul 1 Asuprirea lui Israel

Capitolul 2 Naşterea, creşterea şi fuga lui Moise în Madian

Capitolul 3 Dumnezeu se descoperă lui Moise ca Iahve(Domnul) la Horeb

Capitolul 4 Misiunea lui Dumnezeu pentru Moise

Capitolul 5 Moise vorbeşte lui Faraon

Capitolul 6 Dumnezeu îl încurajează pe Moise; Faraon îşi împietreşte inima

Capitolul 7 Prima plagă: Apa transformată în sânge

Capitolul 8 A doua plagă: Broaştele; a treia plagă: ţânţarii; a patra plagă: muştele

Capitolul 9 A cincea plagă: molima; a şasea plagă: bubele; a şaptea plagă: grindina

Capitolul 10 A opta plagă: lăcustele; a noua plagă: întunericul

Capitolul 11 Anunţul celei de-a zecea plăgi şi a plecării lui Israel

Capitolul 12 Instituirea Paştelui şi nimicirea tuturor întâilor-născuţi din Egipt

Capitolul 13 Sfinţirea întâilor-născuţi ai lui Israel şi începutul exodului

II. Exod 14 18 : călătoria lui Israel la muntele Sinai
Capitolul 14 Iahve îl salvează pe Israel la Marea Roşie

Capitolul 15 Cântecul răscumpărării

Capitolul 16 Mana (Ioan 6:31-59 )

Capitolul 17 Apa din stâncă (1. Corinteni 10:4 ); Lupta împotriva lui Amalec

Capitolul 18 Sfatul lui Ietro pentru Moise

III. Exod 19 24 : Legământul şi darea Legii la Sinai
Capitolul 19 Legământul lui Iahve cu Israel

Capitolul 20 Cele zece porunci

Capitolul 21 Legea – drepturi personale

Capitolul 22 Legea – drepturi de proprietate

Capitolul 23 Legea – drepturi în viaţa socială şi religioasă

Capitolul 24 Este inclus Legământul

IV. Exod 25 31 : Rânduieli pentru Sanctuar şi pentru preoţie
Capitolul 25 Darul ridicat; chivotul legământului, masa şi sfeşnicul

Capitolul 26 Cortul

Capitolul 27 Altarul arderii de tot şi curtea Cortului

Capitolul 28 Veşminte sfinte pentru preoţi

Capitolul 29 Consacrarea preoţilor şi arderea de tot neîncetată

Capitolul 30 Altarul de aur pentru arderea tămâiei; ligheanul de aramă; untdelemnul pentru ungerea sfântă şi tămâia

Capitolul 31 Beţaleel şi Oholiab

V. Exod 32 34 : Abaterea lui Israel şi harul lui Dumnezeu
Capitolul 32 Viţelul de aur şi tablele Mărturiei sparte

Capitolul 33 Moise ca mijlocitor

Capitolul 34 A doua Lege

VI. Exod 35 40 : Construirea Sanctuarului
Capitolul 35 Darul ridicat

Capitolul 36 Construirea Cortului

Capitolul 37 Chivotul legământului; masa; sfeşnicul şi altarul pentru arderea tămâiei

Capitolul 38 Altarul arderii de tot şi curtea Cortului

Capitolul 39 Veşmintele sfinte pentru preoţi

Capitolul 40 Aşezarea Cortului

Psalmii

 Arend Remmers

1. Autorii şi data la care au fost scrişi

2. Scopul scrierii

3. Particularităţi

4. Privire de ansamblu asupra conţinutului

1. Autorii şi data la care au fost scrişi

Cartea psalmilor este probabil cea mai cunoscută parte a Vechiului Testament. Reprezintă o colecţie de 150 de poeme sau cântece scrise de către diverşi autori şi se împarte în cinci cărţi (asemănător cu Pentateuhul).

David a scris 73 de psalmi. Ei se găsesc în principal în prima, a doua şi a cincea carte. Doisprezece psalmi poartă numele lui Asaf, conducătorul corului templului din vremea lui David (1. Cronici 16:7 2. Cronici 29:30 ). Psalmii lui Asaf sunt Psalmul 50 şi Psalmii 73 83 . Zece psalmi sunt scrişi de fiii lui Core (Psalmul 42 44 49 84 85 87 ), doi de către Solomon (Psalmul 72 si 127), câte unul de către Moise (Psalmul 90 ), Etan (Psalmul 89 ), şi Heman (Psalmul 88 ). Ceilalţi 50 de psalmi care rămân nu poartă numele vreunui autor.

Următorii psalmi îi sunt de asemenea atribuiţi lui David în Noul Testament: Psalmul 2 (Fapte 4:25 ) şi Psalmul 95 (Evrei 4:7 ). Împreună cu psalmii care poartă numele lui David se însumează un total de 75, ceea ce înseamnă că David a scris exact jumătate din toţi psalmii.

David era foarte potrivit pentru asta. El era un poet capabil, putea să cânte la un instrument, şi putea să cânte cu vocea (1. Sam 16:18 2. Sam 23:1 ). El era umplut de Duhul Sfânt (1. Sam 16:13 2. Sam 23:2 ) şi a trecut prin multe experienţe cu Dumnezeu în viaţa lui de credinţă. Multe locuri din Scriptură ne spun că David era foarte activ în a compune poezii spirituale şi muzică (1. Sam 18:10 2. Sam 1:17-18 6:5 1. Cron 6:31 16:7 25:1 2. Cron 7:6 29:30 Ezra 3:10 Neemia 12:24,36,45 Amos 6:5 ).

În unele locuri David menţionează în titlu împrejurarea sau motivul pentru care compune psalmul: Psalmii 3 , 7, 18, 34, 51, 52, 54, 57, 59, 60, 63, 142. Una dintre aceste împrejurări este descrisă în 2. Samuel 22 . Acolo găsim o paralelă aproape cuvânt cu cuvânt la Psalmul 18 Psalmul 90 este probabil cel mai vechi psalm: „O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu”. Moise a trăit în secolul 15 î.Hr. Cei mai mulţi dintre psalmi însă au fost scrişi în timpul lui David care a introdus cântatul în templu (1. Cronici 25 ). În timpul lui Ezechia (2. Cronici 29:25-30 ) se face referire la aceasta („după porunca lui David”) şi la psalmii lui David şi ai lui Asaf. Prin urmare aceşti psalmi fuseseră deja adunaţi într-un fel de colecţie. Ultimii psalmi au fost scrişi în zilele lui Ezra (secolul 5 î.Hr.). Psalmul 137 se referă în mod clar la robia babiloniană. Conform multor cercetători, Ezra , preotul şi cărturarul, a fost cel care a finalizat colecţia psalmilor (Ezra 3:10 ).

2. Scopul scrierii

a) General

Cartea psalmilor este prima şi cea mai importantă carte a celei de-a treia părţi a Bibliei ebraice, cea a „scrierilor” (ebr. ketubim). Menţiunea din Luca 24:44 a cuvântului „psalmi” probabil înseamnă toată partea a treia a Vechiului Testament. Numele ebraic este „tehilim” care înseamnă „laude”. Numele „psalm” pentru o singură laudă îşi are originea în greacă şi înseamnă „a cânta cu acompaniament instrumental” sau „a cânta un instrument cu corzi”.

Psalmii vorbesc în mod particular cititorului Bibliei pentru că aici sentimentele omului temător de Dumnezeu sunt exprimate mai mult decât în alte cărţi ale Scripturii, fie în rugăciune, în mărturisire, în laudă sau în durere. Cititorul Bibliei se regăseşte în multe din aceste situaţii şi prin urmare se simte atras de Psalmi şi simte ca aceştia îi vorbesc.

b) Caracterul profetic al Psalmilor

Dar acest fapt nu epuizează substanţa psalmilor. Pentru că psalmiştii nu doar îşi descriu sentimentele. Duhul lui Hristos lucra în ei şi lua parte la necazurile şi bucuriile lor şi era una cu ei (vezi Isaia 63:9 1. Petru 1:11 ). De aceea Îl găsim pe Hristos oriunde în Psalmi şi nu doar în aşa-zişii „psalmi mesianici”, de ex. Psalmul 16 , 22, 24, 40, 68, 69 şi 118. Hristos este foarte uşor de distins în „psalmii mesianici” dar mulţi psalmi sunt citaţi cu referire la El în Noul Testament (şi aceştia nu sunt aceşti aşa-zişi psalmi mesianici). Următorii psalmi trebuie neapărat să fie menţionaţi:

Psalmul 2:7 – „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut”(Fapte 13:33 ).

Psalmul 8:6 – „ai pus toate sub picioarele Lui“ (Evrei 2:6-10 ).

Psalmul 41:9 – „Chiar şi prietenul meu apropiat, în care mă încredeam, care mânca pâinea mea, a ridicat călcâiul împotriva mea.” (Ioan 13:18 )

Psalmul 45:6 – „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor;”(Evrei 1:8 )

Psalmul 110:1 – „Domnul a zis Domnului meu: “Şezi la dreapta Mea…”(Matei 22:44 ).

Ar mai putea fi adăugate multe alte trimiteri. Aproape jumătate dintre toate trimiterile mesianice din Noul Testament sunt către cartea Psalmi. Dacă vedem această legătură spirituală a lui Hristos cu israeliţii credincioşi (care au scris psalmii), adevăratul caracter al cărţii, care este unul profetic, se dezvăluie înaintea ochilor noştri. Duhul lui Hristos se uneşte cu experienţele şi sentimentele acestor israeliţi credincioşi. Din acest motiv suferinţele Domnului şi sentimentele Sale ca om perfect şi adevărat sunt descrise în carte într-un mod atât de mişcător, pentru că ele sunt dovada grijii pe care El o poartă poporului Său pământesc.

Descrierea istoriei rămăşiţei iudaice din ultimele zile reflectă caracterul profetic al psalmilor. Dar nu sunt descrise evenimentele exterioare ci sentimentele interioare. Aceasta explică de asemenea şi plăcerea pentru pedepsirea şi răzbunarea asupra adversarilor (ex. Psalmul 137:9 ), care sunt greu de înţeles pentru mulţi cititori. Sentimentele exprimate în aceşti psalmi sunt sentimentele credincioşilor dar nu ale creştinilor ce locuiesc în casa harului (vezi Romani 12:17-21 ). Sunt sentimente ale evreilor credincioşi care vor trăi în ultimele zile. Aceşti evrei vor aştepta salvarea de la Dumnezeu şi dreapta pedeapsă a asupritorilor lor, şi în special asupra lui Antihrist.

c) Structura psalmilor

Din punctul de vedere profetic putem observa o împărţire distinctă a cărţii. Toate celelalte moduri de împărţire sunt mai mult sau mai puţin importante. Structura similară a psalmilor cu cea a Pentateuhului este deasemenea de remarcat şi se pot face cu siguranţă paralele. Primul psalm al fiecărei cărţi conţine ca să zicem aşa un antet, iar ultimul psalm al fiecărei cărţi se încheie cu laude.

Cartea I

Prima carte a psalmilor pune înainte principiul separării a ce este drept de ce este nedrept între oamenii lui Dumnezeu. Legat de aceasta Mesia este văzut drept Fiu al lui Dumnezeu (Psalmul 2 ), Fiu al omului (Psalmul 8 ), ca un slujitor în suferinţă (Psalmul 22 ) şi ca jertfa cea adevărată (Psalmul 40 ). Numele predominant al lui Dumnezeu în această carte este numele Lui de legământ, Iehova (menţionat de aproximativ 275 de ori).

Cartea II

În cartea a doua găsim suferinţele celor drepţi, care – despărţiţi de orice binecuvântare – trăiesc în mare necaz şi strigă către Dumnezeu (Elohim este menţionat de aproximativ 200 de ori) în suferinţa lor.

Cartea III

A treia carte descrie întoarcerea lui Israel ca popor şi îndurarea lui Dumnezeu pentru poporul Lui.

Cartea IV

Cartea a patra începe cu domnia lui Iehova (apx. 100 de ori) după prezentarea întâiului născut în lumea locuită (traducerea JND). Cu acest fapt începe domnia Fiului Omului glorificat în mileniu, după salvarea întregului Israel.

Cartea V

Cartea a cincea conţine rezumatul tuturor căilor în care lucrează Iehova cu poporul Său Israel, împreună cu laudă, care I se cuvine pentru îndurarea Sa (Psalmul 111 113 146 150 ).

3. Particularităţi

a) Poezie evreiască

Rima, ritmul şi măsura metrică la fel ca şi împărţirea în versuri joacă un rol important în poezia europeană clasică. Poezia evreiască este total diferită. Rima şi măsura metrică sunt total necunoscute. O împărţire în versuri, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, este cu totul necunoscută. Cu toate acesta găsim un fel de împărţire în Psalmul 119 , în care 22 de paragrafe a câte 8 versete fiecare încep cu aceeaşi literă evreiască în mod continuu, versetele 1-8 începând cu litera aleph, versetele 9-16 cu litera beth, etc. (acrostih).

Am menţionat deja un stil al poeziei evreieşti, care este aliteraţia. Aliteraţia înseamnă că începutul cuvintelor şi nu sfârşitul este similar. Un mod de aliteraţie este ca fiecare vers să înceapă cu o literă succesivă din alfabetul ebraic, aşa cum găsim la Psalmul 9 , 10, 25, 34, 47, 111, 112, 145, precum şi în Proverbe 31:10-31 şi în Plângeri 1-4 (compară şi cu Psalmul 119 ). Comparaţiile foarte expresive care se întâlnesc foarte des sunt un alt element al poeziei evreieşti (vezi Psalmul 1:3 22:12-16 ).

Cea mai importantă caracteristică este totuşi paralelismul. Paralelismul înseamnă că o afirmaţie este accentuată şi dezvoltată prin repetiţie. Se pot distinge trei tipuri de paralelism:

  • Paralelismul cu acelaşi înţeles, de ex. în Psalmul 49:1 Voi, toate popoarele, ascultaţi aceasta; voi, toţi locuitorii lumii, plecaţi urechea”. Acelaşi gând este exprimat de două ori cu diferite cuvinte.
  • Paralelismul antitetic (în contrast), de exemplu Psalmul 1:6 Pentru că Domnul cunoaşte calea celor drepţi, dar calea celor răi va pieri”. – gândul din prima parte a propoziţiei este întărit prin contrastul din ultima parte a propoziţiei.
  • Paralelismul sintetic (de legătură), de exemplu Psalmul 22:4 Părinţii noştri s-au încrezut în Tine; s-au încrezut şi Tu i-ai scăpat”. – ultima parte a propoziţiei completează şi dezvoltă gândul din prima parte a propoziţiei.

b) Antetul psalmilor

Cu excepţia câtorva psalmi, toţi psalmii au câte un antet. Cei 34 de psalmi care nu au antet sunt: Psalmul 1 , 2, 10, 43, 71, 91, 93-97, 99, 104-107, 111-119, 135-137, 146-150 (cuvintele „Lăudaţi pe Domnul“ nu sunt antete ci aparţin textului).

Cele mai importante antete sunt:

  • Maschil. 13 psalmi au acest antet (Psalmul 32 , 42, 44, 45, 52-55, 74, 78, 88, 89, 142). Maschil înseamnă probabil învăţătură sau îndrumare.
  • PoeziePsalmii 16 şi 56-60 au ca antet „poezie“ (ebr. mictam).
  • Cântare a treptelorPsalmii 120 134 sunt cântări ale treptelor însemnând cântări de urcare. Se presupune că trebuiau cântaţi fie în călătorii către marile sărbători de la Ierusalim sau urcând pe dealul unde era templul.
  • Către mai-marele muzicii. 55 de psalmi ai lui David au acest titlu în antet. Mai-marele muzicii era cu siguranţa conducătorul corului din templu. Putem vedea în acest lucru o imagine a Domnului Isus care El Însuşi va cânta lauda în mijlocul adunării (compară cu Psalmul 22:22 Evrei 2:12 ).

Celelalte expresii nu necesită o explicaţie specială sau sunt explicate în diferitele ediţii ale Bibliei.

4. Privire de ansamblu asupra conţinutului

Prima carte (Psalmii 1 41 ): Separarea a ceea ce este drept de ceea ce este nedrept

Psalm 1 Cel drept şi cel nedrept

Psalm 2 Împăratul lui Dumnezeu: Mesia

Psalm 3 Încrederea lui David în Dumnezeul neschimbător

Psalm 4 Încrederea lui David în grija specială a lui Dumnezeu

Psalm 5 Iehova aude strigătul poporului Său

Psalm 6 Rugăminte pentru îndurare

Psalm 7 Rugăciune pentru dreapta pedepsire a asupritorului

Psalm 8 Domnia Fiului Omului

Psalm 9 Lauda lui Dumnezeu pentru victoria asupra inamicilor

Psalm 10 Cerere pentru a scăpa de cei răi

Psalm 11 Cel drept în mijlocul celor răi

Psalm 12 Încrederea celui drept în mijlocul celor răi

Psalm 13 Idem

Psalm 14 Starea generală de ruină a omenirii

Psalm 15 Semne ale adevăratei temeri de Dumnezeu

Psalm 16 Hristos ca Omul perfect

Psalm 17 Rugăciunea celui drept pentru ajutor

Psalm 18 Lauda lui Dumnezeu

Psalm 19 Mărturia lui Dumnezeu în creaţie

Psalm 20 Ajutor din Sanctuar

Psalm 21 Cântecul regal de victorie

Psalm 22 Suferinţele şi gloria lui Hristos

Psalm 23 Hristos, Păstorul cel bun

Psalm 24 Hristos, Împăratul gloriei

Psalm 25 Cerere pentru iertare şi salvare

Psalm 26 Rugăciunea unui om integru

Psalm 27 Dorinţa pentru prezenţa lui Dumnezeu

Psalm 28 Strigăt în necaz

Psalm 29 Puterea lui Dumnezeu este deasupra tuturor

Psalm 30 Rugăciune pentru ajutorul lui Dumnezeu

Psalm 31 Scăpare din mâna vrăjmaşilor

Psalm 32 Binecuvântarea iertării

Psalm 33 Adorarea Creatorului

Psalm 34 Experienţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu

Psalm 35 Strigătul după ajutor al celui în necaz

Psalm 36 Gândurile celui rău şi bunătatea lui Dumnezeu

Psalm 37 Încrederea în Dumnezeu în mijlocul unei lumi rele

Psalm 38 Suferinţele credincioşilor pentru păcatele lor

Psalm 39 Orice om este deşertăciune

Psalm 40 Hristos Robul ascultător al lui Dumnezeu

Psalm 41 Încredere, trădare şi triumf

Cartea a doua (Psalmii 42 72 ): Suferinţele celui drept

Psalm 42 Dorinţa celui drept după Dumnezeu

Psalm 43 Continuarea psalmului 42

Psalm 44 Poporul lui Dumnezeu aflat în suferinţă strigă către Dumnezeu

Psalm 45 Hristos, Împărat şi Mire

Psalm 46 Dumnezeu este adapost şi putere

Psalm 47 Domnia lui Dumnezeu ca Împărat

Psalm 48 Cetatea lui Dumnezeu

Psalm 49 Deşertăciunea bogăţiilor pământeşti

Psalm 50 Dreapta judecată a lui Dumnezeu

Psalm 51 Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa

Psalm 52 Condamnarea celor răi

Psalm 53 Apostazia celor răi

Psalm 54 Strigătul după ajutor al celor ce se tem de Domnul

Psalm 56 Încredere în credincioşia lui Dumnezeu

Psalm 57 Încrederea în salvarea de la Dumnezeu

Psalm 58 Dumnezeu se descoperă în judecată

Psalm 59 Ajutor pentru cei neajutoraţi

Psalm 60 Plângeri în mari suferinţe

Psalm 61 Dumnezeu este adevăratul adăpost

Psalm 62 Dumnezeu salvează

Psalm 63 Setea după Dumnezeu

Psalm 64 Soarta inamicilor

Psalm 65 Bogăţiile binecuvântării lui Dumnezeu

Psalm 66 Recunoaşterea dreptei intervenţii a lui Dumnezeu

Psalm 67 Perspectiva binecuvântării

Psalm 68 Eliberarea este îndeplinită

Psalm 69 Plânsul respinsului Mesia

Psalm 70 Strigăt după ajutor

Psalm 71 Renaşterea poporului lui Dumnezeu

Psalm 72 Anunţul Domniei Păcii

Cartea a treia (Psalmii 73 89 ): Întoarcerea poporului şi bunătatea lui Dumnezeu

Psalm 73 O enigmă şi soluţia ei

Psalm 74 Distrugerea Sanctuarului

Psalm 75 Dumnezeu acţionează pentru judecată

Psalm 76 Puterea victorioasă a lui Dumnezeu

Psalm 77 Privire retrospectivă a credinţei

Psalm 78 Modul de a lucra al lui Dumnezeu în istoria lui Israel

Psalm 79 Rugăciune la distrugerea Ierusalimului

Psalm 80 Rugăciunea oamenilor în necaz

Psalm 81 Poporul caştigă încredere

Psalm 82 Judecata lui Dumnezeu asupra judecătorilor

Psalm 83 Rugăciune cu ocazia atacului vrăjmaşului

Psalm 84 A găsi plăcere în Sanctuarul lui Iehova

Psalm 85 Poporul lui Dumnezeu savurând binecuvantarea promisă

Psalm 86 Sufletul temător de Dumnezeu în rugăciune umilă către Dumnezeu (acesta este singurul psalm al lui David din cartea a treia).

Psalm 87 Sion, cetatea lui Dumnezeu

Psalm 88 O rugăciune rostită în cea mai adâncă suferinţă

Psalm 89 Legământul lui Dumnezeu şi credincioşia Lui

Cartea a patra (Psalmii 90 106 ): Guvernarea lui Iehova în mileniu

Psalm 90 Dumnezeul cel veşnic şi omul muritor (al lui Moise; probabil cel mai vechi psalm)

Psalm 91 Încredere exemplară a omului în Dumnezeu

Psalm 92 Cântec de laudă în Sanctuar

Psalm 93 Iehova domneşte cu măreţie

Psalm 94 Strigăt după dreptate şi răzbunare

Psalm 95 Laudă către Iehova ca şi Creator şi Mântuitor al poporului Său

Psalm 96 Laudă către Iehova ca şi Creator şi Judecător al pământului

Psalm 97 Apariţia lui Iehova ca Împărat

Psalm 98 Laudă către Iehova, Împăratul

Psalm 99 Domnia lui Iehova

Psalm 100 Adorarea mondială a lui Iehova

Psalm 101 Principiile guvernării lui Iehova

Psalm 102 Dumnezeu descoperit în trup

Psalm 103 Laudele lui Israel pentru căile lui Dumnezeu

Psalm 104 Laudă către Dumnezeu-Creator

Psalm 105 Retrospectivă istorică: Credincioşia lui Dumnezeu faţă de Israel

Psalm 106 Retrospectivă istorică: Necredincioşia lui Israel faţă de Dumnezeu

Cartea a cincea (Psalm 107-150): Rezumatul căilor lui Iehova cu poporul Său

Psalm 107 Iehova salvează din orice necaz

Psalm 108 Salvarea viitoare

Psalm 109 Împotrivire faţă de Hristos

Psalm 110 Hristos ca Preot şi Împărat

Psalm 111 Laudă lucrărilor măreţe ale lui Iehova

Psalm 112 Binecuvântarea lui Iehova pentru cei temători de Dumnezeu

Psalm 113 Laudă numelui lui Iehova

Psalm 114 Puterea Dumnezeului lui Iacov

Psalm 115 Onoarea i se cuvine doar lui Dumnezeu

Psalm 116 Laudă lui Dumnezeu pentru ajutorul Său în necaz

Psalm 117 Lauda naţiunilor (acesta este cel mai scurt psalm)

Psalm 118 Israel recunoaşte adevărata piatră din unghi (acest psalm este unul din cele mai frecvente citate din Noul Testament)

Psalm 119 Laudă pentru Cuvântul lui Dumnezeu (cel mai lung psalm)

Psalm 120 Solemnitatea celor ce se tem de Dumnezeu

Psalm 121 Dumnezeu ca apărător al poporului Israel

Psalm 122 Casa şi cetatea lui Dumnezeu

Psalm 123 Izvorul de ajutor al lui Israel în necazul cel mare

Psalm 124 Salvare în suferinţă

Psalm 125 Siguranţă perfectă

Psalm 126 Semănatul în lacrimi şi culesul cu bucurie

Psalm 127 Binecuvântare asupra casei

Psalm 128 Binecuvântare asupra familiei

Psalm 129 Mâna puternică a lui Dumnezeu

Psalm 130 Pocăinţă şi iertare

Psalm 131 Odihnă şi satisfacţie

Psalm 132 Iehova locuieşte în Sion

Psalm 133 Binecuvântarea părtăşiei frăţeşti

Psalm 134 Închinarea în Sanctuar

Psalm 135 Cunoaşterea şi adorarea Dumnezeului cel adevărat

Psalm 136 Laudă pentru îndurarea veşnică a lui Dumnezeu

Psalm 137 Rămăşiţa din exil

Psalm 138 Laudă către Dumnezeu pentru mântuirea Lui

Psalm 139 Inima care caută prezenţa lui Dumnezeu

Psalm 140 Iehova, izvorul de ajutor al celui drept

Psalm 141 Rugăciunea celui drept în mijlocul celor răi

Psalm 142 Iehova, adăpostul celui singur

Psalm 143 Rugăciune din cea mai adâncă suferinţă

Psalm 144 Adevăratul izvor al puterii

Psalm 145 Laudă lui Dumnezeu în mileniu

Psalm 146 Lauda personală a celui drept

Psalm 147 Lauda poporului lui Dumnezeu

Psalm 148 Lauda întregii creaţii

Psalm 149 Laudă printr-un cântec nou

Psalm 150 Sfârşit: Rezumatul laudelor către Dumnezeu

articol preluat şi tradus de pe www.biblecentre.org

Evanghelia după Luca

 Arend Remmers

1. Autorul şi data scrierii

2. Scopul scrierii

3. Particularităţi

4. Privire de ansamblu asupra conţinutului

1. Autorul şi data scrierii

Ultima dintre cele trei evanghelii sinoptice nu îşi indică autorul în mod direct. Cu toate acestea numele destinatarului este menţionat chiar la început: este de altfel un necunoscut bogat numit Teofil. Tot acestui Teofil îi este adresată şi cartea Faptele Apostolilor. Aceste ambe cărţi ale Bibliei i-au fost atribuite lui Luca deja din secolul al doilea. Luca, „doctorul preaiubit” nu era un apostol şi probabil nici iudeu (compară Coloseni 4:11, 14 ; fraţii creştini dintre iudei sunt menţionaţi în special în versetul 11 şi am putea trage prin urmare concluzia, că Luca şi Dima, împreună-lucrătorii menţionaţi în versetul 14, erau creştini dintre păgâni.

Luca a fost ani de zile un tovarăş credincios şi un împreună-lucrător al apostolului Pavel: la început Luca l-a însoţit pe Pavel în timpul celei de-a doua sa călătorii, de la Troa la Filipi (Fapte 16:10 ) şi în timpul celei de-a treia sa călătorii, de la Filipi la Ierusalim (Fapte 20:6 . Remarcaţi cuvântul „noi”). El a fost în compania apostolului atunci când acesta a scris epistolele către Coloseni şi către Filimon şi în cele din urmă el a fost singurul care a rămas cu apostolul atunci când acesta a scris cea de-a doua sa epistolă către Timotei.

Deja din secolul al doilea s-a afirmat gândul, pe baza acestei apropiate relaţii între Luca şi Pavel, că Pavel se referea la evanghelia lui Luca atunci când menţiona în mod repetat „evanghelia mea” (Romani 2:16 16:25 ). Însă această opinie nu este totuşi justificată. Evanghelia lui Luca şi scrierile apostolului Pavel poartă acelaşi caracter universal; ele sunt destinate nu doar iudeilor, ci oricui din întreaga lume. Nu găsim nimic din chemarea specială a lui Pavel în Evanghelia după Luca, nici despre poziţia celui credincios în Hristos, nici despre taina cu privire la Hristos şi Adunarea Sa, lucruri care au fost descoperite în special lui Pavel.

Fiind medic, Luca a avut o educaţie înaltă, care se poate vedea în prezentarea şi stilul lucrării sale. El nu a fost un martor ocular al evenimentelor pe care le-a descris şi prin urmare a cercetat relatările martorilor oculari. Dacă a cunoscut sau nu Evanghelia după Marcu, sau dacă a folosit sau nu alte surse cunoscute doar lui, acestea sunt toate doar speculaţii. Ca fapt divers, mai bine de o treime din Evanghelia după Luca conţine întâmplări pe care ceilalţi scriitori ai evangheliilor nu le menţionează. Aceasta se aplică în special la capitolele introductive şi la călătoria Domnului Isus la Ierusalim (capitolele 9-19).

În versetele introductive din Luca 1:1-4 , putem vedea – foarte limpede – unitatea dintre scopul scriitorului şi inspiraţia divină. Ceea ce Luca a învăţat de la martorii oculari, a scris sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Evanghelia după Luca a fost scrisă probabil în timpul anilor 55-60 d.Hr. Mulţi cercetători presupun că Luca a scris-o în timpul celor doi ani de întemniţare ai apostolului Pavel în Cezareea.

2. Scopul scrierii

Luca a fost probabil singurul ne-iudeu chemat de Dumnezeu să scrie o carte a Bibliei. Evanghelia care îi poartă numele este cea mai lungă dintre toate. Dacă includem şi Faptele Apostolilor, putem spune că Luca a scris cea mai mare parte din Noul Testament după apostolul Pavel.

O caracteristică specială a evangheliei după Luca şi a Faptelor Apostolilor este valabilitatea generală a evangheliei mântuirii pentru toţi oamenii din întreaga lume (Luca 2:14-32 3:6 4:25-27 24:47 ). Atunci când cei doisprezece apostoli sunt trimişi în Luca 9 , restricţia menţionată de Matei nu mai este aici amintită. În Matei ucenici trebuiau să meargă doar la oile pierdute ale casei lui Israel. Trimiterea celor 70 este relatată doar de Luca (capitolul 10).

Mai mult decât orice alt evanghelist, Luca menţionează grija Domnului Isus pentru grupuri speciale de oameni sau pentru persoane individuale:

  • cei dispreţuiţi (Luca 7:37 19:1 24:40 )
  • samariteni (Luca 9:52 10:33 17:16 )
  • femei şi copii (Luca menţionează peste 10 femei care nu sunt amintite în altă parte)

Universalitatea lucrării lui Hristos apare cel mai vizibil în versetul cheie din Luca 19:10 : „Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut”. Cuvintele Mântuitormântuire şi a mântui sunt menţionate de Luca deosebit de frecvent.

Totuşi principalul subiect al prezentării lui Luca este persoana Domnului Isus ca Fiu al Omului, adevăratul şi desăvârşitul om, care a trăit ca singurul drept printre cei nedrepţi şi care a suferit moartea pentru ei – pe cruce. De aceea Luca descrie – foarte amănunţit – întruparea Fiului lui Dumnezeu, naşterea Sa, copilăria Sa, ascultarea Lui de Maria şi Iosif precum şi creşterea Lui în orice privinţă. În relatarea sa despre genealogia Domnului Isus, Luca merge până la Adam, primul om (această genealogie fiind cea a Mariei). În nici o altă evanghelie nu Îl găsim pe Domnul Isus în rugăciune şi vorbind despre rugăciune atât de des ca în această evanghelie (Luca 3:21 5:16 6:12 9:18,28 11:1 18:1-8 22:32,40-46 23:34,46 24:30 ). În acest fel este exprimată dependenţa Lui perfectă faţă de Tatăl şi Dumnezeul Său. Scopul Duhului Sfânt în această evanghelie este rezumat în cuvintele centurionului în faţa crucii: „În adevăr, Omul acesta era drept” (Luca 23:47 ).

3. Particularităţi

Bucurie

Cuvântul „bucurie” este menţionat mai frecvent în Luca (şi în mod similar şi în Ioan) decât în celelalte două evanghelii. Aceasta scoate în evidenţă faptul că evanghelia înseamnă veşti bune sau de bucurie. Este deosebit de minunat să vedem că evanghelia începe şi se termină cu această bucurie (Luca 1:14 24:52 ).

Referinţa lui Pavel la evanghelia lui Luca

În 1. Timotei 5:18 Pavel se referă la Luca 10:7 , unde acesta scrie „vrednic este lucrătorul de plata lui”. Această referinţă este extrem de remarcabilă din două motive. Mai întâi arată că Evanghelia după Luca era deja cunoscută la momentul scrierii primei epistole către Timotei. În al doilea rând dovedeşte că Evanghelia după Luca a fost de îndată considerată de creştini ca fiind o carte canonică, aparţinând Sfintelor Scripturi. Cuvintele de introducere ale apostolului Pavel „pentru că Scriptura zice” pun ambele trimiteri din Deut 25:4 şi Luca 10:7 pe o singură treaptă, treapta Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Faptul că o referinţă la evanghelia lui Luca este considerată ca aparţinând Sfintelor Scripturi ne arată că Duhul Sfânt inspiră combinaţia dintre scripturi individuale, precum şi pe scriitori la momentul scrierii.

4. Privire de ansamblu asupra conţinutului.

I. Luca 1:1 4:13 Introducere: Naşterea, copilăria şi pregătirea Fiului Omului

Capitolul 1 – Naşterea lui Ioan Botezătorul şi anunţul naşterii lui Isus
Capitolul 2 – Naşterea şi desfăşurarea copilăriei lui Isus
Capitolul 3:1-4:13 – Botezul, genealogia şi ispitirea lui Isus

II. Luca 4:14 – 9:50 Prima mare parte: Slujba lui Isus în Galileea

Capitolul 4:14-44 – În Nazaret şi Capernaum
Capitolul 5 – Pescuirea minunată; Vindecarea unui olog şi chemarea lui Levi
Capitolul 6 – Problema Sabatului; Chemarea şi instruirea celor doisprezece apostoli
Capitolul 7 – Centurionul din Capernaum; Tânărul din Nain; Ioan Botezătorul; Femeia păcătoasă
Capitolul 8 – Isus în furtună; Vindecarea omului posedat de demon; fiica lui Iair; Femeia cu hemoragie
Capitolul 9:1-50 – Trimiterea celor doisprezece apostoli; Glorificarea lui Isus şi anunţul suferinţelor Lui

III. Luca 9:51 19:27 A doua mare parte: Călătoria lui Isus la Ierusalim

Capitolul 9:51-62 – A-L urma pe Hristos
Capitolul 10 – Trimiterea celor 70 de ucenici; Bunul samaritean; Maria şi Marta
Capitolul 11 – Rugăciunea; Respingerea lui Isus; Şase vaiuri pentru farisei şi cărturari
Capitolul 12 – Partea cerească: Persecuţia, o comoară în cer, speranţă şi credincioşie
Capitolul 13 – Învăţături despre împărăţia lui Dumnezeu
Capitolul 14 – Har şi a-L urma pe Domnul Isus
Capitolul 15 – Oaia rătăcită, drahma pierdută şi fiul risipitor
Capitolul 16 – Servitorul nedrept; Bogatul şi Lazăr
Capitolul 17 – Iertare şi credinţă; cei zece leproşi; venirea lui Hristos
Capitolul 18 – Judecătorul nedrept; Fariseul şi vameşul; Tânărul bogat; Orbul de la Ierihon
Capitolul 19:1-27 – Zacheu; cele zece mine

IV. Luca 19:28 – 23:5 A treia mare parte: Încheierea lucrării lui Isus

Capitolul 19:28-48 Intrarea în Ierusalim şi curăţirea templului
Capitolul 20 – Conflict cu mai-marii poporului
Capitolul 21 – Discurs despre timpul sfârşitului
Capitolul 22 – Paştele; Cina Domnului; Ghetsimani; Prinderea şi lepădarea lui Petru
Capitolul 23 – Condamnarea, răstignirea, moartea şi îngroparea lui Isus

V. Luca 24 Sfârşit: Învierea şi înălţarea Fiului Omului

Capitolul 24:1-53 – Învierea; Ucenicii merg la Emaus; cei unsprezece apostoli şi înălţarea Lui la cer

Decepția cuvintelor frumoase

Suntem așa de ușor îndepărtați de la adevărul Evangheliei cu cuvinte frumoase și aparențe bune, când ar trebui să fim receptivi la duhul din spatele fațadei.

Decepția cuvintelor frumoase

„Nu vă lăsați înșelați!”

Acesta este expresia pe care apostolul Ioan o repetă în scrisorile lui. El era în Duhul Adevărului și avea grijă sinceră pentru oameni, ca ei să nu se lase înșelați de „cuvinte frumoase,” ipocrizie și minciuni. Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. 1 Ioan 1:6. Să umbli în adevăr înseamnă să ai ceva ce vrei să ascunzi, un păcat care nu tolerează lumina. Acesta nu este duhul adevărului! Cine zice: “Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” 1 Ioan 2:4,6.
Nu trebuie să fie o „aparență a evlaviei care îi respinge puterea.” 2 Timotei 3:5. Oamenii sunt ușor înșelați de aparențe a evlaviei, de aceea intenția lui Ioan a fost să aprindă o lumină puternică asupra ipocriziei, ca ea să nu mai aibă putere.

Fațade atrăgătoare

Din natură suntem atrași de aparențe bune. Ne plac oamenii care se prezintă bine, cu încredere și cu un talent de a vorbi. Însă, la ce trebuie să luăm aminte, sunt faptele lor – duhul care este în ei. Ce se întâmplă în culise? Umblă acești oameni în lumină? Țin poruncile lui Isus așa cum sunt scrise, umblă așa cum a umblat El? Cuvintele frumoase nu au nici o valoare; viața este cea care contează. Cuvintele frumoase îi fac pe oameni orbi la păcatele celui care vorbește. Oamenii sunt obișnuiți să asculte de sunete plăcute și să audă fraze frumoase, dar duc lipsă de un simț pentru adevăr. Există o viață umblată cu Isus în spatele cuvintelor? Oamenii pot vorbi atât de maiestuos, dar pot continua să trăiască în păcat.

Pastorii și conducătorii bisericilor pot trăi în preacurvie și alte abominații, iar oamenii nu realizează nimic până când rușinea nu este expusă total. Atunci oamenii rămân șocați: el era un lider atât de talentat! Dar dacă oamenii ar fi fost în Duhul Adevărului pe care-l descrie Ioan cu atâta putere, ei ar fi putut discerne duhul din spatele faptelor. Dumnezeu se îngrijește ca astfel de ipocrizie să fie expusă. Astfel de lucruri nu pot fi ascunse pentru totdeauna. Nu sta și asculta la lucrurile care sună plăcut – frazeologie sclipitoare, caracter atrăgător, șamd. Învață din îndemnurile lui Ioan și învață să asculți și să discerni spiritele! Primește un simț pentru Duhul Adevărului! Atunci nu vei fi înșelat de duhul lui Anticrist, care lucrează atât de puternic în conducătorii și oamenii religioși – cei care lucrează să devieze pe oameni de la adevărul care este în Dumnezeu.

Predica trebuie să fie conform Duhului lui Dumnezeu

Acești conducători spirituali îi învață pe oameni că păcatul nu este așa de periculos. Nu putem face mult în acest aspect, spun ei, căci este destul har pentru iertare. Dumnezeu ne vede cu „ochelari de soare” – prin sângele lui Isus.
Dacă predicăm adevărul – că noi trebuie să umblăm cum a umblat Isus – aceasta în va întoarce pe oameni de la acești escroci. Ei vor să aibă putere; le plac mulțimile de oameni care se adună să-i asculte. Devin dependenți de putere. Vor să primească numele de profet. De fapt, asta este curvie spirituală. Un conducător trebuie să slujească Dumnezeului celui viu, nu mulțimii oamenilor. El ar trebui să predice ce Duhul lui Dumnezeu lucrează în inima lui. Nimic mai mult sau mai puțin.

Încrederea noastră ar trebui pusă în cei care propovăduiesc Cuvântul cu tot ascuțișul, claritatea și puterea lui; în acei care umtlă deschis în lumină, ale căror vieți pot suporta lumina felinarului din Duhul Adevărului. Vorbirea lor duce pe ascultător la o viață cu Hristos – o viață de ascultare a poruncilor și de umblare pe urmele lui Isus. Asta este opusul duhului lui Anticrist care, prin conducătorii lui, cu ipocrizia și perversiunea lor, deși au la dispoziție Cuvântul lui Dumnezeu nu pot conduce la nimic altceva decât iertare de păcate și sentimente plăcute.

Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. 1 Ioan 4:1.

Puțini sunt cei care iubesc adevărul

Oamenii iubesc aceste cuvinte dulci pentru că aceasta presupune că ei nu trebuie să-și ia crucea în viață – predica primită îi îndepărtează de acțiune, suferință și ieșire din păcat. De aceea cei care predică în duhul lui Anticrist adună atât de mulți oameni cu grandoarea și cuvintele lor frumoase și goale. Ei dau oamenilor exact ceea ce ei vor să audă, nu ce au nevoie să audă. Și astfel, Satan este satisfăcut, pentru că îi are pe oameni exact unde vrea să-i aibă – departe de tot de adevărul Evangheliei de biruință asupra păcatului.

Și astfel, oamenii preferă să continuie în orbirea lor și să ignore adevărul. Asta datorită faptului că pot trăi vieți confortabile, simțindu-se în siguranță – căci Isus a făcut tot pentru ei, iar ei nu trebuie să facă nimic. Cei care ar trebui să le fie învățători și instructori, sunt posedați de duhul lui Anticrist, iar majoritatea religiilor din lume conitnuă în întuneric și ignoranță.

Puțini sunt cei care propovăduiesc cuvântul adevărului! Puțini sunt cei care caută adevărul și își au ochii deschiși la decepția unui spectacol strălucitor fără viața lui Hristos din spate.

Articol bazat pe o predică a lui Sigurd Bratlie în Oslo, 1980.

Duhul lui Anticrist partea III: Negarea doctrinei lui Hristos

Ce este „doctrina lui Hristos?” Isus le-a spus la mulțimea de oameni care-L urmau: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.”

Scris de Sigurd Bratlie
Duhul lui Anticrist partea III: Negarea doctrinei lui Hristos

Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. 2 Ioan 7-9.

Ce este „doctrina lui Hristos?” Isus le-a spus la mulțimea de oameni care-L urmau: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Marcu 8:34. Dacă stăruiești în „doctrina lui Hristos,” dacă „te lepezi (negi) pe tine însuți,” viața lui Isus se va arăta în tine; Hristos este manifestat în fire. Atunci tu ÎI ai pe Tatăl și Fiul.

Minciunile anticriștilor

Dar apoi vin acești anticriști și îți predică: „Nu realizezi că drumul despre care vorbești este robie totală? Doar nu te gândești să-L ajuți pe Dumnezeu la mântuirea ta? Nu, lucrarea este terminată. Isus a făcut totul, iar tu nu trebuie să faci nimic. Isus o va face în tine. Scufundă-te tot mai mult în dragostea lui Isus, și totul va fi curățat în sângele Lui! Noi suntem chemați la libertate în Isus; nu intra din nou sub jugul și legăturile robiei!”, etc.

Următorul fragment dintr-o revistă religioasă îți va da un exemplu de subtilitatea folosită de duhul lui Anticrist în interpretarea adevărului.

„Condițiile și cerințele lui Dumnezeu pentru a intra în ceruri sunt foarte exacte. Ascultă cuvintele lui Isus: „Dacă dreptatea voastră nu va depăși dreptatea fariseilor și scribenților, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția Cerului.” Matei 5:20. Aceasta este cerința Legii. Dar, ce Legea nu a putut face, pentru că era slabă din cauza firii, Dumnezeu a făcut trimițându-Și propriul Fiu. Acum, Domnul Isus este dreptatea noastră. Ce har! Dreptatea noastră este perfectă pentru că Isus este desăvârșit!

Dreptatea noastră este neschimbătoare. Deși noi ne-am împiedicat și am păcătuit, Isus nu a păcătuit. Dreptatea noastră este asigurată pentru vecie! Este păstrată în siguranță în ceruri prin Hristos. Dar cum rămâne cu desăvârșirea noastră aici pe pământ, căci Dumnezeu cere și asta, dar Hristos este viața noastră aici pe pământ. Viața perfectă trăită de El, aici pe pământ, este viața mea înaintea lui Dumnezeu.

Dacă asta îți sună corect, tu ești, în mod subtil, deviat de la doctrina adevărat, și ești întors spre povești mincinoase. În Romani 8:4 spune că Dumnezeu ne-a dat pe Isus pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Duhul lui Anticrist elimină complet această neprihănire personală. Ne spune: „Toată dreptatea noastră este în Isus, și este bine păstrată în ceruri.” Datorită acestei învățături, Satan poate stăpâni aici, pe pământ, cât timp vrea el, neîmpiedicat de „creștini.”

Nu fi înșelat!

Acești anticriști citesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu utilizează lumina adevărată a lui. Tot ce ei fac este să spună povești emoționante împletite cu câteva fraze de la alți oameni și mai amintesc anumite lucruri învățate la școală sau seminarii. Dacă ar fi fost de faţă la sfatul Meu, ar fi trebuit să spună cuvintele Mele poporului Meu şi să-i întoarcă de la calea lor rea, de la răutatea faptelor lor!” Ieremia 23:22.

Totuși, ție îți plac aceste povești. Crezi că sunt ziditoare și că este un spirit plăcut în ele. Și asta este foarte adevărat, pentru că lipsește sabia și crucea din ele. Ai fost vrăjit și ești total ignorant la starea patetică în care este viața ta. Ai fost deviat și înșelat ca să nu mai lucrezi la propria mântuire cu frică și cutremur. (Filipeni 2:12). Ai fost îndepărtat de adevărata doctrină a lui Hristos; nu Îi mai ai pe Tatăl și Fiul. Când îți iei crucea și te lepezi pe tine însuți, ai biruință peste mânie, îngrijorare, vorbărie goală, bârfă și vanitate. Fără această cruce nu ai nicio răsplată. Cuvântul Crucii este greu când ești sub vraja duhului lui Anticrist. Te simți condamnat. Simți că este un duh dur prezent, așa că fugi înapoi la anticriști – la vrăjitori.

Păzește-te! Trebuie să tragem acest semnal de alarmă, acum, mai mult decât în zilele lui Ioan. Vedem foarte clar că este duhul lui Anticrist care lucrează în curvă, iar negustorii ei sunt anticriști. Bineînțeles, majoritatea oamenilor sunt complet ignoranți la acest lucru. Au fost înșelați. De aceea noi vrem ca vocea din cer să sună foarte puternic mai tare ca niciodată: „Ieșiți din ea, poporul meu!” (Apoc. 18:4) Noi vom face ca lumina să strălucească, indiferent de costuri.

Spiritul lui Anticrist partea II: Negarea Pietrii din capul unghiului

Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu și este Piatra pe care Biserica este zidită.

Scris de Sigurd Bratlie
Spiritul lui Anticrist partea II: Negarea Pietrii din capul unghiului

„Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” Luca 19:42-44.

Căderea curvei era imimentă din acea zi când Isus a spus aceste cuvinte pe Muntele Măslinilor. Dacă oamenii ar fi știut lucrurile care le-ar fi adus pacea, ar fi fost mântuiți; dar erau ascunse de ei. Din cauza necredinței lor în Cuvânt, ei s-au împiedicat de piatra de poticnire, care era Isus. Dumnezeu a dat Piatra din capul unghiului, care era Biserica Lui. Nu clădirea fizică, ci cea spirituală, din cei care cred în El ca fiind „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” Matei 16:15-18. Dar cei care ar fi trebuit să fie zidarii Bisericii l-au respins.

Zidarii acelor zile

Zidarii din acele zile erau fariseii și scribenții. Ei erau responsabili cu educarea poporului și instructarea copiilor. Ei erau arhitecții societății și stăteau pe scaunul lui Moise, dar nu practicau ce învățau. Clădirea era strâmbă. Isus a venit și ar fi trebuit să fie Piatra din capul unghiului; dar când a venit momentul ca să o îndrepte, clădirea a început să crape la încheieturi, iar zidarii s-au panicat.

Dacă citim Predica de pe Munte, vedem felul în care Isus trebuia să îndrepte clădirea: „Cine urăște pe fratele său este un ucigaș.” „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc. (Matei 5) De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Matei 7:24-25.

Zidarii nu doreau să-și recunoască erorile și, de aceea, nu era posibil să îndrepte clădirea. Ei au respins Piatra, care era prețioasă și aleasă de Dumnezeu. Astfel, clădirea s-a dărâmat, iar căderea ei a fost mare. Legiunile romane au venit și au asediat Ierusalimul. Necazul a fost atât de mare încât au început să-și mănânce copiii, iar templul – mândria curvei – a fost nivelată complet. Nu a mai rămas piatră pe piatră.

De-a lungul timpului, mulți au încercat să zidească la fel. Ei au zidit imperii enorme, dar L-au respins pe Isus ca dreptar și de aceea au ajuns în ruine. Hai să învățăm din asta.

Noua clădire

Apostolii au început să zidească din nou cu Isus ca piatră din capul unghiului. Ei nu au fost satisfăcuți doar să audă Cuvântul Lui, ci acesta trebuia împlinit! Noi realizăm, bineînțeles, că asta l-a amenințat pe Satan, iar el a trimis duhul lui Anticrist între ei, ca să saboteze zidirea, dar apostolii au avut puterea să discearnă duhurile, așa că toți acești anticriști au trebuit să-i părăsească. Totuși, dușmanii lor nu au cedat și au început și ei o clădire, chiar lângă cea a apostolilor. Ei au întinat numele lui Isus prin abominațiile pe care le-au făcut.

Una dintre elementele clădirii, folosită cel mai des de ei este: „Noi nu putem face nimic.” Asta sună foarte adevărat, iar oamenii au trecut imediat peste pragul ușii lor, pentru că sună foarte asemănător cu cuvintele lui Isus: „Fără mine nu puteți face nimic.” Ioan 15:5. Dar, cu cuvintele lui Isus, ușa a devenit imediat mai îngustă, pentru că El continuă și cu alte cuvinte precum – dacă rămânem în El, vom aduce multe roade.

O altă „grindă” pe care ei o folosesc este: „Sângele lui Isus ne curățește de orice păcat.” Asta seamănă foarte mult cu grinda apostolilor: „Dacă umblăm în lumină, cum El este în lumină … Sângele lui Isus Hristos ne curățește de orice păcat. 1 Ioan 1:7. Când apostolii își pun grinda: „Cel ce păcătuiește este de la diavolul,” dușmanii lor vin imediat cu partea lor: „Unde păcatul este mare, acolo harul este și mai mare.” „Cine este condus de Duhul este un copil al lui Dumnezeu” este schimbat cu „toți cei care cred în Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu.” „Cei ce sunt ai lui Isus Hristos și-au răstignit firea cu poftele și plăcerile ei.” este înlocuit cu „vino și îngenunchează la piciorul crucii.”

Auzi TU diferența?

Așa au zidit ei, iar mulți oameni nu aud diferența. Nu vezi tu că duhul din doctrina apostolilor este Hristos descoperit în trup, iar acești anticriști încearcă să justifice exact opusul? Există un zid între cele două clădiri. O ușă este îngustă, iar cealaltă largă.

Clădirea lui Anticrist se aseamănă cu un turn, iar mulți oameni sunt ademeniți. Dar ușa casei apostolilor este îngustă și puțini sunt cei care o găsesc. De multe ori ucenicii erau îngrijorați și neliniștiți pentru că erau atât de singuri, dar Isus spune: „Cine are urechi să audă: cel care este din adevăr aude vocea mea.” Matei 11:15. Și Ioan scrie: Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii. 1 Ioan 4:5-6.

Privește cum lumea și-a pus ștampila pe întâlnirile lui Anticrist. Adunările lor sunt pur amuzament și spectacole de splendoare. Faptul că nu sunt spirituale este complet irelevant. Este clar că ei sunt din această lume; ei vorbesc din lume, iar lumea îi aude. Nimic din ce fac ei nu ne amintește de Hristos manifestat în fire! Ascultă vocea din cer: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” Apocalipsa 18:4.

Acesta este un fragment din capitolul „Duhul lui Anticrist” din cartea „Mireasa și Curva și timpurile din urmă,” prima dată publicată pe norvegiană în septembrie 1946 de „Skjulte Skatters Forlag.”  © Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

Duhul lui Anticrist partea I: Negarea faptului că Isus a venit în fire

Știai că orice facem, în viețile noastre se manifestă ori Hristos, ori Satan?

Scris de Sigurd Bratlie
Duhul lui Anticrist partea I: Negarea faptului că Isus a venit în fire

Ce este duhul lui Anticrist? Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.” 1 Ioan 4:1-3.

„Orice duh care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu. Implicit, duhul care nu mărturisește asta, este duhul lui Anticrist. Acest duh este împotriva venirii lui Isus în fire. Acesta este spiritul pe care-l întâlnim pretutindeni. Deja era activ în zilele lui Ioan și este se manifestă, mult mai conturat, în prezent.

Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.” Romani 8:29.

Hristos este manifestat în fire atunci când noi suntem transformați în imagina Fiului. Satan vrea ca să fie singurul care este manifestat în fire. Când oamenii sunt temperamentali, ofensați, iubitori de bani, egoiști, îngrijorați, invidioși, etc., Satan este cel care este manifestat în trup. Chemarea lui Dumnezeu pentru noi este să fim mântuiți de toate acestea, ca Isus să fie manifestat în noi.

„O doctrină periculoasă”

Aici ia amploare duhul lui Anticrist. Când avem îndemnul: Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. “El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” 1 Petru 2:18-23, Duhul lui Anticrist vine cu următorul mesaj: „Nu poți să iei asta literal. Noi nu putem să mergem pe urmele lui Isus – Cel care nu a făcut păcat, pentru că atunci ar trebui să fim fără păcat. Nu, noi suntem păcătoși și trebuie să cerem sângele,” etc, etc. Auzim acest mesaj peste tot. „Iertarea pentru păcate este posibilă, dar Hristos manifestat în fire? Nu! Asta este o doctrină periculoasă – perfecțiune fără păcat – o doctrină falsă.”

Vezi tu ce încearcă să facă spiritul lui Anticrist? Încearcă să dovedească oamenilor că nu este posibil să-L urmezi pe Isus, ca, astfel, Satan să fie cel care este arătat în trupul tău, nu Hristos. Cine crezi c-ar fi cel mai mânios dacă tu ai deveni liber de păcat? Răspunsul este, evident, diavolul! Dacă îți este teamă să îl superi, atunci împotrivește-te lui Hristos – cel care s-a arătat în trup – adică împotrivește-te vieții de biruință cât de mult vrei. Dar ascultă asta: Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. 1 Ioan 3:8-10.

O sabie cu două tăișuri

Ioan a fost deosebit de preocupat ca noi să nu fim înșelați; de aceea, scrisorile lui sunt ca cea mai ascuțită sabie cu două tăișuri. Cei care lucrează în duhul lui Anticrist nu resping numele lui Isus; ei continuă să lucreze pentru Dumnezeu. Dar noi putem observa imediat în ce spirit este o persoană dacă ei mărturisesc sau nu că Hristos a venit în fire. Ioan ne dă un exemplu care să ne arate cum să recunoaștem pe oameni: Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul.” 1 Ioan 1:6. Cine zice: “Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 1 Ioan 2:4. Și ne dă mai multe exemple în prima scrisoare. Îi cunoaștem după roade. Cei care poartă roade bune (Galateni 5:22-23) – Hristos manifestat în fire – sunt în Duhul lui Dumnezeu. Cei care au doar o aparență exterioară, dar nu au niciun rod, sunt în duhul lui Anticrist.

Deschide-ți ochii și testează duhurile și vei primi o vedere teribilă. Este atât de groaznică încât cei mai mulți oameni nu îndrăznesc să o privească. Ei își închid ochii și spun: „Nu trebuie să judecăm, căci, până la urmă, toți suntem oameni,” și sunt conduși fără scăpare de acești „anticriști.”

Acesta este un fragment din capitolul „Duhul lui Anticrist” din cartea „Mireasa și Curva și timpurile din urmă,” prima dată publicată pe norvegiană în septembrie 1946 de “Skjulte Skatters Forlag.”
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

Ce spune Biblia despre Anticrist?

Puțină lumină despre o temă fascinantă care este des neînțeleasă.

Ce spune Biblia despre Anticrist?

Anticristul este opusul lui Isus. Exact cum Hristos a venit pe pământ pentru a face voia lui Dumnezeu; Anticristul va veni să facă voia lui Satan. El va fi întruchiparea lui Satan sub forma unui om.

Întreaga ambiție a lui Satan este să fie la fel ca Dumnezeu în putere și măreție, iar el lucrează la asta cu tot ce poate, zi și noapte. „potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:4) Intenția lui este să îl înlocuiască pe Dumnezeu și îl va trimite pe Anticrist ca cel cu care să facă aceasta. Anticristul va nega necesitatea omului de a avea nevoie de Dumnezeu, și se va autoproclama ca și conducător ar acestei lumi.

Dar ce fel de oameni ar fi voitori să accepte un asemenea trimis al lui Satan ca și Domn? Este posibil ca lumea în care trăim acum să fi ajuns într-o asemenea stare?

Isus Hristos venit în fire

Duhul care predomină în lume este „duhul Anticristului”, iar acesta lucrează încă de la începutul bisericii (1 Ioan 4). Acest duh poate fi însumat din fiecare duh care nu-L mărturisește pe Isus venit în fire. Acesta susține că Isus a avut ceva care noi nu avem, că El era divin, că El nu avea pofte și plăceri precum un om normal, și că de aceea, de fapt, nu a putut El să nu păcătuiască.

Acest duh poate fi însumat din fiecare duh care nu-L mărturisește pe Isus venit în fire.

Dar noi credem ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu, El a avut acceași carne și sânge ca și noi.

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi* El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.” (Evrei 2:14)

El a avut aceleași pofte și plăceri, care au făcut ca și El să fie ispitit, și El a trebuit să lupte pentru a se păzi de a la păcătui. El a avut Duhul Sfânt de la Tatăl din cer pentru a-L îndruma, a-L întări și pentru a-L ajuta. Din pricina vieții Lui, a făcut El aceeași viață posibilă și pentru noi, și de aceea, noi putem să Îl urmăm pe calea pe care El a deschis-o prin fire și înapoi la Tatăl.

Dar ca să putem recunoaște asta, noi trebuie să facem eforturi, să luptăm aceeași luptă pe care a luptat-o și El, să luptăm împotriva păcatului pe care îl avem în natura noastră omenească în urma căderii din Grădina Edenului. Majoritatea oamenilor nu vor să facă asta. Și astfel, duhul lui Anticrist primește putere. El arată oamenilor o cale mai ușoară.

Despărțirea dintre Dumnezeu și om

Despărțirea dintre Dumnezeu și om

Astfel, li se permite necurăției și păcatului să trăiească, iar omul se îndepărtează mai mult și mai mult de Dumnezeu – care este de fapt exact intenția lui Satan. Majoritatea lumii a cedat acestui duh, pentru că le permite să trăiască comfortabil, fără o conștiință vinovată. Asta s-a făcut sub acoporirea religiei, și prin iertarea păcatului fără încetarea înfăptuirii acestuia, în trecut. Totuși, în timpurile de acum în care trăim noi, umanismul își ia din ce în ce mai mult rolul pe care religia obișnuia să îl joace. Omenirea se bazează mai mult și mai mult pe ea însăși și este autoguvernată, decât să fie condusă de o altă „putere superioară”.

Descoperirea lui Anticrist

Toate acestea se pregătesc pentru ca însuși Anticrist să apară și să elimine orice pretenție de a fi religie. El îl va îndepărta cu totul pe Dumnezeu. El va face semne și minuni pentru a dovedi lumii o dată și pentru totdeauna că doar omul însuși este destul. (Apocalipsa 13:13-14)

O forță… care să realizeze toate gândurile și visele lor de pace și armonie pe pământ…fără vreun cost din partea lor înșiși.

Omenirea este pregătită să primească chiar o asemenea persoană. Cineva care nu se amestecă cu viețile lor confortabile – cineva care va fi o forță din-afara lor care să le realizeze toate gândurile de pace și de armonie pe pământ; o lume a toleranței, dragostei și a bunăvoinței, fără niciun fel de costuri pentru ei personal. Anticristul va fi capabil să împlinească toate acestea.

Numele Anticristului a fost de-a lungul timpului sinonimul răului, dar adevărul este că atunci când se va descoperi, majoritatea oamenilor nu îl vor recunoaște așa cum este el de fapt. El nu va fi o persoană respingătoare; din contră, el va fi cineva talentat și ambițios ca să rezolve problemele lumii. El va promova procesul care este deja pe cale să devină realitate; ca lumea să devină un paradis creat de mâna lui însuși, fără Dumnezeu. Lumea va crede că cu Anticrist la cârmă, omenirea poate realiza orice.

„Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer.” (Apocalipsa13:6)

Când se va întâmpla asta, atunci Satan va fi primit ceea ce și-a dorit mereu. El va fi văzut ca egalul lui Dumnezeu. El va avea controlul unei lumi care nu are nevoie de Dumnezeu.

Mireasa lui Hristos

Dar mai sunt cei care nu au respins și nu vor respinge Evanghelia lui Hristos; cei care sunt interesați în a termina-o cu păcatul pe care ei îl văd că locuiește în ei, pentru a se putea uni cu Dumnezeu. Aceștia nu vor fi înșelați, pentru că pentru ei, păcatul este din extrem de păcătos. (Romani 7:13) Din cauză că ei au fost extreme de treji de vegheatori la orice duh care tolerează păcatul, lor le va fi permis să vadă Anticristul descoperindu-se; ei îl vor vedea exaxct așa cum este el.

Când se va întâmpla asta, ei Îl pot aștepta pe Hristos să se întoarcă ca să Își ia Mireasa acasă să fie cu El. Odată ce ei au fost răpiți, și și-au primit răsplata pentru credincioșia lor, Anticristul va avea vrâu liber. (2 Tesaloniceni 2:6-7) Acesta va fi un timp oribil pe pământ. Atunci se va descoperi adevărata natură rea a lui Anticrist. Când lucrurile vor fi devenit pe cât de rău posibil, atunci când nevoia va fi cea mai mare, Hristos se va reîntoarce cu Mireasa Lui.

Pământul va experimenta o mie de ani pentru a învăța cât de neprihănită, dreaptă, adevărată și cât de bună este voia desăvârșită a lui Dumnezeu, liber de înșelăciunea celui rău.

Atunci El îl va distruge pe Anticrist cu suflarea gurii Sale, și lumea va vedea cât de lipsit de putere este de fapt Anticrist. Isus va prelua controlul conducerilor pământului, satan va fi legat și aruncat în Adânc, și pământul va experimenta o mie de ani pentru a învăța cât de neprihănită, dreaptă, adevărată și cât de bună este voia desăvârșită a lui Dumnezeu, liber de înșelăciunea celui rău. Iar cei care s-au păstrat curați față de duhul Anticristului și L-au urmat credincioși pe iubitul lor Isus pe urmele pe care Le-a pregătit El pentru ei, vor trăi și vor împărăți cu Hristos în acest mileniu. (Apocalipsa 20) A lor va fi împărăția cerului, pentru totdeauna!

 

Ce spune biblia despre curva din Apocalipsa 17?

Cine este această curvă descrisă în Apocalipsa 17 și ce semnificație are ea?

Ce spune biblia despre curva din Apocalipsa 17?

Curva din Apocalipsa 17 (numită și Babilon) este unul dintre actorii principali când vine vorba de profețiile cu privire la ultimele timpuri. Ea a fost activă încă de la zilele primei biserici, dar a devenit și mai puternică în zilele noastre. Este important să știm cine este curva și ce semnificație are ea pentru noi.

Duhul de curvă

Curva este deseori confundată cu o anume biserică sau o organizație și mulți oameni au acuzat un grup sau altul ca fiind „curva.” Dar, în realitate, curva este un duh care pătrunde în multe biserici, denominații diferite, ba chiar poate intra și în fiecare individ.

În Iacov 4:4 putem vedea imaginea clară pe care Dumnezeu o are cu privire la curvă. Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.”

Prietenia cu lumea este dușmănie cu Dumnezeu. Nu există cale de mijloc. Ori te aliezi cu Dumnezeu, ori cu lumea. Orice altă variantă este considerată curvie în ochii lui Dumnezeu. Și tocmai acest lucru încearcă să-l facă curva. Ea încearcă să-l amestece pe Dumnezeu cu lumea ca să ofere ce este mai bine din ambele părți.

Întrega „evanghelie” a curvei este că poți avea și lumea, dar și pe Dumnezeu. Ea folosește Cuvântul lui Dumnezeu și face referință la multe versete și expresii care sună foarte bine și dumnezeiesc. Dar sub tot acest aur strălucitor este un strat ascuns de egoism și mândrie.

Cea mai periculoasă parte a curvei este că ea poate fi foarte greu de recunoscut. Ea își aduce vinul într-un pahar de aur. (Apoc. 17:4) Paharul este Cuvântul lui Dumnezeu. Toate cuvintele, expresiile și frazele care constituie doctrina ei arată dumnezeiesc pentru că ea folosește versete biblice ca să-i susțină minciunile. Acesta este un truc binecunoscut al lui Satan și al slujitorilor lui. (2 Corinteni 11:14)

Mesajul ei sună minunat la început – ca să-i facă pe oameni să se simtă bine înconjurați de căldură. Ea prezintă toate răsplățile unei vieți evlavioase, dar înlătură condițiile. Astfel, curva reușește să înșele pe oameni, și foarte mulți au căzut în influența curvei. Dacă nu ești foarte treaz aici, atunci nu poți separa minciunile ei de adevăr!

Mesajul deceptiv al curvei este „vinul curviei ei.” (Apoc. 17:2). Și, la fel ca efectul vinului, este foarte ușor să devii beat de la sentimentele plăcute pe care le predică curva. În final, predica ei nu duce niciodată la viață adevărată cu Hristos cu biruință asupra păcatului. (1 Petru 4:1). Aici este un contrast enorm față de apa vieții, curată, pe care a adus-o Isus! (Ioan 7:38-39).

Lucrarea curvei în prezent

Spiritul curvei este activ în multe feluri pe pământ, atât la nivel individual, cât și la o scară mai mare. La nivel individual, acest duh încearcă să-i influențeze pe oameni să trăiască, pe cât posibil, aproape de lume; să se declare „creștini” și, în același timp, să trăiască o viață lumească urmând instinctele din natura umană. Deseori, în termeni practici, asta înseamnă să trăiască conform poftelor proprii, să păcătuiască, savurând plăcerile acestei lumi, în timp ce urmează o serie de reguli și etici care nu provin de la Dumnezeu.

La o scară mai mare, duhul de curvă este activ în biserici din toată lumea, lucrând să ascundă învățătura pură a lui Dumnezeu și să îndepărteze orice grupare de adevăr și să conducă pe oameni în întunericul minciunilor curvei.

Scopul curvei nu este să distrugă total creștinismul sau religia. Din contra, ea iubește bisericile! Curva este felul lui Satan de a ascunde un ac într-un car cu fân. Așa devine mai greu pentru oameni să recunoască adevăratul creștinism, când acesta este înconjurat de atât de multe adevăruri parțiale și cuvinte plăcute.

De aceea curva nu se manifestă doar într-o singură biserică, ci acționează în multe. Cu cât mai multe feluri și grupări crează, cu atât mai greu este să găsești adevărata biserică. Cel mai mare scop al ei este să creeze despărțire și ceartă.

Scopul lui Satan cu curva

Satan știe că nu-i poate convinge pe toți să-L abandoneze pe Dumnezeu total și să devină atei. Cel puțin, nu imediat. De aceea, el își direcționează slujitorul – curva – să-i îndepărteze pe oameni, încetul cu încetul de adevărul curat din Cuvântul lui Dumnezeu și să-i întoarcă spre lume.

Ea a început să lucreze imediat după moartea lui Isus. Pavel spune bisericii din Efes: Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” Fapte 20:29-30. Acești lupi răpitori reprezentau curva.

Ea a început încet și a predicat un creștinism care era, în majoritate, adevărat, cu puțin din lume amestecat în doctrină. Dar, cu cât numărul urmașilor ei a crescut, ea și-a dezvoltat o evanghelie alterată. Iar dacă ne uităm astăzi, mult din „creștinismul” predicat este departe de Cuvântul lui Dumnezeu – este aproape de nerecunoscut!

Curva este răspunsul lui Satan pentru Mireasa lui Hristos. În timp ce Mireasa lucrează pe pământ ca să împrăștie adevărul evangheliei, curva lucrează concentrată să despartă și să planteze minciuni. Aceste două părți sunt încleștate într-un conflict spiritual enorm care va dura până la răpire, când Mireasa va fi luată acasă de Hristos.

În perioada răpirii, condițiile de pe pământ vor fi atât de decăzute încât Satan nu va mai avea nevoie de curvă. Când Mireasa nu mai este prezentă pe pământ, Dumnezeu va pune în inimile oamenilor ca să denunțe orice formă de religie și să se devote 100% uamnismului și să se închine în fața propriilor rezultate și succesuri.

Curva va fi aruncată de pe fiară. Fiara reprezintă autoritățile care, în final, Îl resping pe Dumnezeu și-și iau puterea alimentată de rezultatele aduse de propriile forțe. Curva își va pierde puterea și va fi total distrusă. Aceasta este judecata lui Dumnezeu asupra ei. (Apoc. 18:21-24). Mânia lui Dumnezeu împotriva curvei este atât de mare, încât va face ca fumul chinului ei să se ridice veșnic, ca o amintire a trădării ei. (Apoc. 19:3).

Satan crede că planul său cu pământul este succesul lui total, dar, de fapt, toate acestea sunt în planul, mai mare, al lui Dumnezeu. (Apoc. 17:15-17).
(Citește mai mult despre fiară aici.)

Lupta împotriva curvei

Sarcina Miresei lui Hristos este să lupte împotriva curvei. Noi trebuie să facem tot ce ne stă în putință să oprim planurile și schemele ei, aici pe pământ. Această luptă spirituală înverșunată este luptată la nivel individual, căci duhul de curvă trebuie cucerit total în viețile fiecărui ucenic, așa încât doar adevărul și curăția să domnească în biserică.
(Citește mai mult despre Mireasă aici.)

Este periculos să te gândești că curva este doar în „această biserică” sau „acea grupare,” și, făcând asta, consideri că ai terminat cu problema. Curva poate fi oriunde și în oricine. Este adevărat că ea are controlul în multe grupări și biserici, dar ei îi place foarte mult să lucreze la nivel individual. Ea își șoptește minciunile în urechea ta, încercând să te facă să crezi că lumea nu este atât de periculoasă. Te înșeală spunându-ți că poți fi un copil al lui Dumnezeu chiar dacă îți urmezi voia proprie. Astfel, ea alungă condițiile de a fi un urmaș al lui Isus.

Dacă asculți de aceste minciuni, vei fi distrus! Prietenia cu lumea este dușmănie cu Dumnezeu! Nu poți să slujești la doi stăpâni. Învățăturile perverse ale curvei nu au loc în Biserică sau în viețile oricărui creștin adevărat!

De aceea este atât de important pentru fiecare creștin să primească o conexiune personală cu Dumnezeu și cu Cuvântul Lui. Când Îl cunoști intim pe Dumnezeu, atunci cunoști voia și Cuvântul Lui și poți să înveți să recunoști și să dai de gol minciunile curvei. Atunci poți privi toate lucrurile la lumina Cuvântului lui Dumnezeu și poți arunca orice nu se conformează cu adevărul!

Din păcate, influența curvei a crescut puternic în zilele noastre și sunt multe biserici care zac sub vrăjile ei deceptive. Nicio biserică, nicio grupare, niciun predicator sau pastor nu trebuie crezut pe cuvânt, fără să fie testat în lumina Cuvântului lui Dumnezeu și Duhului Lui!

Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.” 1 Ioan 4:1. Fii treaz și testează tot ce auzi! Dar, nu în ultimul rând, fii atent la propriile gânduri și intenții – ele trebuiesc testate în fața luminii Cuvântul lui Dumnezeu. Asigură-te că totul vine din Dumnezeu!

Minciunile curvei sunt multe și puternice, dar adevărul strălucește ca o lumânare în noaptea întunecată. Dacă ești sincer, smerit și deschis la conducerea lui Dumnezeu, atunci El îți va arăta ce este minciună și ce este adevăr. Dumnezeu este adevărat și nimic în El nu este minciună! Duhul Lui este duhul adevărului și ne va conduce la tot adevărul. (Ioan 14:15-17, 16:13).

Fii zelos și pune întrebări! Testează duhurile! Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Matei 7:7. Prin credință și veghere, duhul curvei nu va avea niciodată influență asupra ta.

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. Apocalipsa 18:4-5.

Tu poți trăi o viață în slujba lui Dumnezeu, mereu făcând voia Lui și păzindu-te curat, ca o mireasă vrednică de Mirele ei ceresc. (Apocalipsa 19:7-8)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 hhhh

Închinarea la Marx și SATANISMUL Uniunii Europene

Pupăciosul bălos de la Bruxelles a dezvelit în buricul Europei o uriașă statuie de bronz a Tartorului Comunismului. Această știre cutremurătoare ar fi trebuit să zdruncine Uniunea Europeană. Nu a reușit nici măcar să-i crape fardul ideologic.

Pe 5 mai, la Trier, președintele Comisiei Europene i-a adus un omagiu nu doar lui Karl Marx (ceea ce ar fi fost îndeajuns de sinistru), ci Comunismului însuși.

Din discursul lui Jean-Claude Juncker la ceremoniile organizate cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la nașterea autorului „Manifestului Partidului Comunist” presa timorată a publicat doar citate sporadice, încercând să mai estompeze din grozăviile pe care acesta le-a spus.

Reproducem mai jos cele mai semnificative pasaje, pentru a înțelege în ce am intrat și încotro ne îndreptăm.

La Trier, Jean-Claude Juncker i-a atribuit filosofiei lui Marx meritul de a învăța Europa că este „îndatorirea vremurilor noastre” să îmbunătățim drepturile sociale.

„Uniunea Europeană nu este o construcție defectă, dar este instabilă. Instabilă și pentru că dimensiunea socială a Europei, până în zilele noastre, rămâne ruda săracă a integrării. Trebuie să schimbăm asta.”

Pentru eradicarea sărăciei, Marx a avut o soluție simplă: abolirea proprietății private și dreptul de proprietate al statului asupra mijloacelor de producție.

Juncker i-a luat apărarea pentru ororile comunismului (care are în palmares circa 100 de milioane de victime, din România și URSS, până în Cambodgia și China, țară care a și dăruit statuia de bronz de 4 metri și jumătate):

„Marx nu este responsabil de toate atrocitățile pentru care așa-zișii săi urmași trebuie să răspundă.” (Pasămite, ei doar au întinat valorile comunismului.) „Karl Marx a fost un filosof care a gândit pentru viitor, a avut aspirații creative, iar astăzi este învinovățit de lucruri pentru care nu e responsabil și pe care nu el le-a provocat, deoarece multe dintre lucrurile pe care le-a scris au fost răstălmăcite în opusul lor.”

Operele lui Marx, printre care Capitalul și Manifestul Partidului Comunist, „au schimbat lumea” și „i-au inspirat pe oamenii de pretundindeni”, „învățându-i libertatea, emanciparea și independența”. Așa este: și în România au existat astfel de minunate focare de educație la Aiud, Gherla, Jilava, Periprava, Sighet, Pitești…

Și Juncker nu și-a oprit aici elogiul halucinant, pledând pentru perenitatea gândirii lui Marx și vorbind deschis:

„Toți am face bine să ne reamintim de Marx, deoarece memoria și înțelegerea sunt condiții pentru a ne asigura viitorul. Fără memorie și gândire, fără a înțelege memoria, nu se va alege mare lucru din viitorul nostru…”. (Pare Memorialul Durerii răsturnat pe dos!). „Trebuie să-l înțelegem pe Marx în contextul timpului său și să nu avem prejudecăți retrospective.”

Juncker are dreptate: să ne reamintim și să nu avem prejudecăți retrospective. Așadar, pentru ce pleda Marx?

Pe lângă lichidarea proprietății private, deja menționată, Marx a promovat abolirea dreptului la moștenire, centralizarea tuturor creditelor în mâinile statului etc. Ceea ce presupune evident un stat totalitar. O dictatură.

În 1864, cu ocazia înființării Asociației Internaționale a Muncitorilor (Internaționala I), Marx a chemat explicit la „Dictatura proletariatului”. Acest apel l-a intrigat până și pe anarhistul Mihail Bakunin, care (nu prost de felul lui) se întreba:

„Dacă proletariatul conduce, peste cine va conduce?… Dacă există un Stat, atunci există o inevitabilă dominație… Poate fi posibil ca întregul proletariat să fie în fruntea administrației?… Sunt vreo 40 de milioane de germani. Vor fi toți 40 de milioane membri ai guvernului?”

Și Bakunin, repetăm, anarhist socialist, continua cu raționamentul:

„Ei spun că un astfel jug al Statului, o dictatură, este un mijloc tranzitoriu pentru a ajunge la eliberarea populară totală. Așadar, pentru a elibera masele populare, ele trebuie întâi aservite.”

Cum controlează nobilimea neagră, sau Illuminati, societatea actuală: „Cultul lor era de sorginte satanista, evidentiat prin practici avansate de magie neagra”

Illuminati reprezintă unul dintre cele mai mari repere ale teoriei conspirației. Este un grup enigmatic despre care adepții conspirației cred că s-ar afla în spatele tuturor lucrurilor care se petrec în lumea capitalistă, comunistă, sionistă, islamică sau catolică, în familia regală britanică, în cadrul președinției americane, în cadru UE sau ONU, al masoneriei, al cavalerilor templieri, chiar și în lumea extratereștrilor – toate acestea având legătură cu Illuminati, conducătorii secreți ai lumii.

Illuminati reprezintă unul dintre cele mai mari repere ale teoriei conspirației. Este un grup enigmatic despre care adepții conspirației cred că s-ar afla în spatele tuturor lucrurilor care se petrec în lumea capitalistă, comunistă, sionistă, islamică sau catolică, în familia regală britanică, în cadrul președinției americane, în cadru UE sau ONU, al masoneriei, al cavalerilor templieri, chiar și în lumea extratereștrilor – toate acestea având legătură cu Illuminati, conducătorii secreți ai lumii.

Illuminati au fost un grup fondat în Bavaria, Germania, la sfârșitul secolului XVIII de către un fost iezuit pe nume Adam Weishaupt, profesor de drept canonic la Universitatea Ingolstadt. Puternic stăpânit de ideile iluminismului, a decis formarea unui grup de colegi republicani adepți ai gândirii libere, să fie clandestini, deoarece în acele vremuri era periculos să ai asemenea idei.

Împreună cu baronul Adolph von Knigge și-a format mișcarea la 1 mai 1776, numind-o Perfectibilis. Mai târziu, adepții săi au fost numiți Illuminati. Uneori erau numiți Ordinul IlluminatiOrdinul Illuminati-lor sau Illuminati Bavarezi. Mulți atrași de această mișcare erau și fracmasonii, ce justifică legăturile bănuite între cele două mișcări. Membri trebuiau să depună jurământul de supunere față de superiori.

„Puterea” acestei lumi nu este aceea pentru care se bat în prezent Statele Unite, Rusia, Japonia, U.E. Toate aceste puteri economice și militare nu sunt decât niște piese de joc, mânuite din umbră de adevărații stăpâni ai planetei. De acolo, din anonimatul Întunericului, ei leagă și dezleagă mersul lucrurilor. Ei fac legi și revoluții, ei instaurează guverne, ei hotărăsc ce țări dispar pentru ca altele să le ia locul. Ei “fabrică” noi ideologii și chiar religii.

Se spune că ei au creat orânduirea capitalistă, tot ei au creat-o și pe cea comunistă. Au eliminat comunismul din istorie ca pe o măsea stricată atunci când au considerat că nu mai corespunde cu planurile lor. Ei făuresc tratatele militare și economice internaționale, ei schimbă regimuri politice și președinți de state, ca pe niște simple piese uzate ale unei mașini.

Pentru ei, Lojile Masonice de orice tip, N.A.T.O., Grupul Bilderberg, O.N.U., Comisia Trilaterală, defuncta U.R.S.S. și alte organizații pe care le-am văzut sau le vedem încă defilând pompoase la televizor, nu sunt altceva decât „terenul de lucru” al stăpânilor din umbră.

PE ACEEAȘI TEMĂCitește și: Omul din spatele organizației secrete “Illuminati”, inamicul periculos al societății. “Religia este o absurditate”

Despre identitățile și naționalitățile Illuminaților nu se cunosc decât foarte putine lucruri, dupa cum este usor de bănuit. În schimb planurile lor devin vizibile pe măsură ce “valul” de pe ochii celui care vrea să afle adevărul, este ridicat în egală măsură de setea cunoașterii și de dorința de a fi cu adevărat liber. Puterea lor este cu adevărat mare și temută de oricine ajunge să afle câte ceva despre ei. De-a lungul mileniilor, au desăvârșit arta conspirației până aproape de piscul perfecțiunii.

Nobilimea Neagră are Mafia la degetul mic

Autorii și cercetătorii în domeniul periculos al societăților secrete și al conspirațiilor globale, precum David Icke, Ryan Burke, Juri Lina, Morgan Gricar, A. Ralph Epperson, Jan Van Helsing, Fritz Springmeier, Serge Monaste sau Vernon Staufer sunt de părere că Illuminati dirijează întreaga activitate mondială prin intermediul așa-numitei Nobilimi sau Aristocrații Negre.

Însăși societățile secrete de rang secund precum Cavalerii Templieri, Iezuiții, Maltezii, Francmasoneria, Partidul Nazist și cel Comunist, Organizațiile Thule și Ordo Templis Orientalis, Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterala etc. ar fi conduse de membrii Nobilimii Negre. Chiar și în istoria oficială este binecunoscută perioada tristă din istoria Veneției și Genovei, perioadă în care Nobilimea Neagră și-a făcut apariția publică pentru prima oara în secolul al XII-lea, preluând monopolul afacerilor.

Oamenii i-au numit Nobilimea Neagră datorită cruzimii, lăcomiei și lipsei totale a oricărui atribut moral sau creștinesc. Printr-un șir nemăsurat de crime, violuri, răpiri, șantaje, terorism, jafuri și chiar magie neagră, au anihilat orice formă de opoziție pentru a-și atinge scopurile. Cu trecerea timpului au devenit incredibil de bogați, puternici și influenți.

Descendenții acestora ar deține și în prezent monopolurile asupra comerțului mondial și sunt adevărații stăpâni ai Mafiei italiene. Autorul Fritz Springmeier, în lucrarea “Bloodlines of the Illuminati”, enumeră cele 13 familii care alcătuiesc forul conducător al Nobilimii Negre: Astor, Bundy, Collins, DuPont, Freeman, Kennedy, Li (din China!), Onassis, Rockefeller, Rothschild, Russel, van Duyn și casa Merovingiana. Cercetătorul John Coleman, care a studiat istoricul Nobilimii Negre, afirmă că rădăcinile lor pot fi urmărite dincolo de oligarhii medievali ai Veneției. Aceștia ar fi avut origine asiatică și s-ar fi căsătorit cu membri caselor regale europene, încă de acum peste 800 de ani.

Evenimentele s-ar fi întâmplat în urma unei mari victorii a unor triburi nomade de origine asiatică din zona Volgăi asupra invadatorilor arabi musulmani. Imediat dupa bătălie, viitorul împărat bizantin, Constantin al V-lea, s-a căsătorit cu o prințesă din acele triburi. Fiul lor a fost faimosul împărat Leo al IV-lea. Membri familiei de Medici precum și Papa Pius al XII-lea au făcut parte la rândul lor din Aristocrația Neagră.

Cultul lor era de sorginte satanist, evidențiat prin practici avansate de magie neagră. La o privire mai atentă, reiese că aceste metode de magie neagră sunt la originea tuturor tehnicilor de influențare și manipulare a maselor de oameni. Aceasta, în ciuda faptului că imensa mașinarie de propagandă oficială se ascunde sub motive așa-zis științifice, în care declară că Diavolul nu există, iar religiile nu sunt altceva decât o formă de misticism sub care se ascund oamenii săraci cu duhul. “Cel mai vechi truc al diavolului este acela de a spune că el nu există”, spune o maxima a înțelepților creștini.

Aceeași mașinărie de propagandă cu orientare „științific-atee” a avut grijă să îndoctrineze societățile vestice încă din anii ’50-’60, cu ideea că nu există forțe supranaturale și fenomene paranormale, iar magia nu ar fi altceva decât un derizoriu fenomen de circ și variete.

Ce vor de fapt Illuminati?

Majoritatea covârșitoare a cercetătorilor și autorilor din domeniul istoriei neoficiale și teoriilor conspiraționiste, cad de acord în privința faptului că Illuminati lucrează pentru îndeplinirea unei adevărate succesiuni de Noi Ordini Mondiale.

Noua Ordine Mondială este formată de fapt din mai multe etape de orânduiri sociale care își succed una altora până în momentul în care absolut toți oamenii vor fi controlați, însemnați și folosiți după bunul plac al celor care conduc lumea. Ultima formă a Noii Ordini Mondiale ar fi aceea în care Illuminati vor restrânge numărul oamenilor de pe planetă de la câteva miliarde la câteva milioane. În acest scop vor crea războaie, crize alimentare, noi boli și virusuri făra leac.

Toți cei care au studiat motivele și principiile stăpânilor lumii vizibile, cred că aceasta este direcția în care vor “evolua” lucrurile în viitorul apropiat. Cât de mult adevăr există în aceste presupuneri apocaliptice, nu poate certifica nimeni cu siguranță. Tot ce se poate spune este că situația mondială se va precipita dramatic în următorii 10-20 de ani.

PE ACEEAȘI TEMĂCitește și: Top 4 familii ce conduc lumea din umbră! Fost președinte al Statelor Unite ale Americii mai influent decât masoniiInițiații pe tărâmurile spiritului afirmă la rândul lor că Illuminati sunt doar o uriașă piatră de încercare peste care omenirea este nevoită să treacă în decursul evoluției sale de la o specie agresiv-egotic-materialistă spre o clasă superioară a desăvârșirii spirituale. Tot ei afirmă că Illuminati sunt de fapt fructul păcatelor noastre, deoarece dacă ar avea acces la bogație și putere absolută, peste 90% din oamenii din prezent ar acționa la fel ca actualii Illuminati.

Nu este vorba în ultimă instanță decât de o trăire inferioară izvorâtă din frică și mândrie care-i face pe oamenii de la toate nivelurile societății să-și controleze, abuzeze, folosească și mintă semenii aflați într-o stare de vulnerabilitate și inferioritate. Trăire care, din păcate, a devenit o trăsătură de caracter definitorie pentru specia umană din prezent.

Cine a fost cu adevarat Karl Marx, parintele ideologiei comuniste?

Cine a fost cu adevarat Karl Marx, parintele ideologiei comuniste?

„Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea.”  – Gabriel Garcia Marquez

Acum când s-au împlinit 200 ani de la nașterea lui Karl Marx, și când în Germania, orașul Trier, a fost dezvelită o statuie uriașă din bronz a lui, cu o înălțime de 4,5 metri, lucrare de artă a unui renumit sculptor chinez, este poate momentul să ne întrebăm cine a fost, cu adevărat, această personalitate controversată.

Karl Heinrich Marx, născut la 5 mai 1818 în Germania și decedat în 1883 în Marea Britanie, a fost un filozof,https://ro.wikipedia.org/wiki/14_martie istoric, economist, sociolog și jurnalist care, împreună cu https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx – cite_note-Karl_Marx_2013-13Friedrich Engels  au întemeiat teoria socialismului științific, fiind și lideri ai mișcării muncitorești.

Marx s-a născut într-o familie cu vechi și ramificate tradiții rabinice, ambii lui părinți trăgându-se din familii cunoscute de rabini. Tatăl lui devenit luteran, sincer și devotat în noua lui credință, dorea mult ca fiul lui să aibă și el o relație intimă cu Dumnezeu și un caracter creștin. În anii de liceu, Karl Marx a fost într-adevăr un băiat devotat relației lui cu Iisus Cristos. Trebuie știut că la începutul tinereții sale, Karl Marx chiar își făcuse o profesiune de credință din a fi și a trăi ca un creștin. Prima sa lucrare se numește „Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte sunt cuvinte frumoase: „Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către frații noștri care sunt legați de noi în chip lăuntric și pentru care El S-a dat pe Sine Însuși ca jertfă”. Așadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza și să se iubească unii pe alții – Creștinismul. Dar, îndată după absolvirea liceului, când avea 18 ani, ceva s-a întâmplat în viața lui. Marx a devenit un revoltat împotriva lui Dumnezeu și împotriva tuturor oamenilor.

În tinerețe Marx citea cu plăcere poezie greacă și pe Shakespeare, el însuși scria versuri, fapt care l-a apropiat de tatăl viitoarei lui soții, baronul Johann Ludwig von Westphalen, un nobil cu vederi progresiste, și care l-a introdus în teoriile socialiste. Marx a studiat la Universitatea din Bonn și, mai apoi, la aceea din Berlin, perioadă în care a schimbat studiile în drept pentru cele de filozofie și istorie. https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx – cite_note-Titre_2008._pp._403_-417-19În Berlin a fost admis în clubul postuniversitar al tinerilor hegelieni, format din avangarda filozofică și politică a regatului Prusiei, ceea ce se concretiza prin critica statului și a religiei.

Sub imperiul concepției hegeliene a progresului rezultat din lupta tendințelor interne, teză împărtășită și de tinerii hegelieni, Marx începe să considere că sarcina rațiunii filozofice este aceea de a critica tot ce există, fie instituții sociale, doctrine religioase sau lumea ideilor, întrucât întotdeauna ceea ce există este limitat, parțial rațional și potențial deschis schimbării.

În imposibilitatea de a începe o carieră academică din motive ideologice, Marx se orientează spre jurnalism, angajându-se la jurnalul (Rheinische Zeitung) creat de un grup de oameni de afaceri din Köln. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe Friedrich Engels, pe care îl va revedea la Paris, în mica comunitate de exilați germani. La Paris, Marx scrie pentru scurt timp și face cunoștință cu poetul german Heinrich Heine, cu socialistul francez Pierre-Joseph Proudhon, și cu anarhistul rus Bakunin. În această perioadă, Marx ia, pentru prima oară, contact și cu mișcarea muncitorească, implicându-se într-o organizație secretă comunistă, numită „Liga celor drepți”, devenind socialist și comunist. Citește și aprofundează studiul economiei politice. La numai 29 de ani participă la congresul Ligii Comuniste în Londra, și împreună cu Engels expun doctrina în Manifestul Partidului Comunist”. La 49 de ani scrie Capitalul, considerată ca una din cele mai influente și relevante cărți din istoria modernă. Analiza făcută a avut unele calcule aritmetice și filozofice juste, dar viziunea lui a dat greș, neținând cont de impredictibilitatea cursului vieții.

Devenit un spirit fervent antireligios, scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela Care domnește deasupra tuturor”, convins că există Unul care domnește deasupra tuturor, dar pe care începuse să-L dușmănească. Dorea să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un poem scria: „Atunci voi fi în stare să merg triumfător, / Ca un zeu, printre ruinele împărățiilor. / Fiecare din cuvintele mele este foc și acțiune. / Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…”.

Cuvintele „Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum și mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază și agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).

Revoluționarul rus Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Marx, scria: „Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puțin să-ți fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloșie și nebunie.”

O confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”: „Aburi infernali se ridică și umplu creierul, / Până când înnebunesc și inima mi se schimbă cu desăvârșire. / Vezi această sabie? Prințul întunericului / Mi-a vândut-o. / Pentru mine el este cel care măsoară timpul și dă semnalul, / Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morții”.

Aceste versuri capătă o semnificație aparte atunci când aflăm că în riturile unei inițieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plătește semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale, un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparține Satanei.

Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistofel, din Faust: „Tot ce există merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul și tovarășii… Marx a citat aceste cuvinte, Stalin le-a pus în practică și a ajuns să-și distrugă până și propria-i familie.

Ce se întâmplase cu tânărul Marx? Cei care i-au analizat viața și opera afirmă că Marx avusese la început convingeri creștine, însă nu a dus o viață consecventă. Corespondența cu tatăl său, cu care stricase relațiile, dovedește că risipea sume mari de bani pentru plăceri. Apoi, se pare că Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste și a primit inițierea respectivă. Expresia „se pare” aparține unor analiști – întrucât biserica satanistă este foarte secretă. Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbește realmente prin ei. Marx este și el purtătorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domnește deasupra tuturor” (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”).   Alte versuri din același poem: „…Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere! /  Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea. / Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului, / Vârful lui va fi rece și înspăimântător…”.

Să nu ne mirăm, căci firea omului este labilă. Omul caută viața adevărată în diversele ei forme, pentru a se înălța, și uneori nu întrezărește unde-l va duce drumul ales, nu mai deosebește calea virtuții de cea a păcatului, mai ales atunci când răsare orgoliul în sufletul lui. Marx este cel mai bun exemplu al faptului că firea omului este schimbătoare. Ea poate fi schimbată din rău în bine, dar și din bine în rău.

Drama intitulată „Ulanem” se termină astfel: „Dacă există Ceva care devorează, / Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea, / Lumea care se interpune între mine și prăpastie, / Am s-o sfărâm în bucăți cu blestemele mele neîntrerupte, / Îmi voi arunca brațele în jurul realității ei aspre, / Iar lumea va trece mută, îmbrățișându-mă, / Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută, / Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat”.

„Ulanem” este considerată a fi chiar singura dramă din lume în care toate personajele sunt conștiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează și o sărbătoresc în mod sfidător; toți sunt slujitori ai întunericului, toți dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel: sunt satanici, corupți, damnați.

Marx, se spune că este singurul autor de renume care și-a caracterizat propriile scrieri drept „rahat” și „cărți porcești”, oferindu-le cu bună știință cititorilor săi. „Nu este de mirare, scrie cineva, că unii din discipolii săi, comuniștii din România și din Mozambic, îi obligau pe deținuții politici să-și mănânce excrementele și să-și bea urina”.

Dintr-o scriere a lui Marx la adresa lui Hegel: „Pentru că am descoperit cel mai înalt / Și cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii, / Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; / Asemenea Lui, mă învelesc cu întunericul”. Cât cinism!

Biograful lui Marx continuă: „Nu încape nici o îndoială că aceste povești interminabile aveau un caracter autobiografic… El își însușise viziunea și răutatea Diavolului. Câteodată părea conștient că îndeplinește voia Celui Rău”.

Când Marx a terminat de scris „Ulanem” și celelalte poezii de început în care vorbește despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism. Ba chiar combătuse socialismul. Despre o revistă germană la care scria, spunea că „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorința aplicării lor sociale pe care o socotește, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…”.

El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia voia să-i ademenească pe muncitori și pe intelectuali să îmbrățișeze acest ideal diabolic.

În fond, Marx nega existența unui creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăși. El scria: „Având în vedere faptul că pentru socialiști tot ce ține de așa-numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creația omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuși…” Dacă este negată existența Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci și legi, nimeni în fața căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniștii nu predică nici un fel de morală”.

În primii ani de comunism sovieticii au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe capitaliști de pe pământ și pe Dumnezeu din ceruri”, însușindu-și moștenirea lăsată de Karl Marx.

În poezia sa „Mândria omenească” Marx recunoaște că țelul său nu este de a reforma sau a revoluționa societatea, de a face lumea mai bună, ci pur și simplu de a o distruge, bucurându-se totodată de distrugerea ei: „Cu dispreț îmi voi arunca mănușa / Drept în fața lumii, / Ca să văd prăbușirea acestui uriaș pitic, / A cărui cădere nu-mi va înăbuși înflăcărarea. / Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor / Printre ruinele lumii /Și, dând cuvintelor mele o forță activă, / Mă voi simți deopotrivă cu Creatorul”.

Deși era un intelectual de mare calibru, ca și autodidactul Engels, totuși, corespondența lor abundă în obscenități, neobișnuite pentru clasa socială din care făceau parte. Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

Marxismul ar fi o nouă religie avându-și propria Scriptură, Marx considerându-se „Preotul comunismului”. „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”, ne spune Evanghelia lui Matei, 22.29.

Odată, Marx a fost întrebat de fiica lui: „Care este principiul tău favorit?”, la care tatăl a răspuns: „Să mă îndoiesc de orice.” Iar când Engels aflându-se în vizită la familia lui Marx anunțase că se căsătorește cu o muncitoare, soția lui Marx a spus că nu-l va mai primi în casă.

În Manifestul Partidului Comunist, Marx a afirmat că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci și a oricărei morale – ceea ce va face ca totul să fie permis.

Dostoievski avertizase: „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis”. Dacă nu există Dumnezeu, înseamnă că toate instinctele noastre sunt descătușate. Iar românul Petre Țuțea spunea că „Trebuie să ne golim de prea mult Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”.

Marx nu a fost îngrijorat de sărăcia în care trăiau tovarășii săi, pentru care revoluția era ultima soluție. El nu i-a iubit niciodată pe muncitori, considerându-i „într-o ureche”, „proști”, „măgari”, „ticăloși”, exprimându-se chiar obscen la adresa lor. Nu i-a iubit nici pe tovarășii săi de luptă pentru cauza comunismului. La el nu exista iubire, ci doar interesul, disprețul până la ură față de oameni, și vanitatea.

Un ofițer, luptător în revoluția din 1848 și unul dintre tovarășii de băutură ai lui Marx (fiindcă acesta ținea la băutură), mărturisea că narcisismul lui Marx devorase tot ce fusese bun în sufletul său. Cu siguranță că Marx nu-i iubea pe oameni. Juristul, democratul și luptătorul italian Giuseppe Mazzini, care îl cunoștea foarte bine pe Marx, și a scris despre el că „avea un spirit destructiv. În inima lui nutrea mai degrabă ură decât dragoste față de oameni”.

   Trebuie să recunoaștem că omenirea desacralizându-se, renunță la valorile morale, le trece în sfera uitării, ura și răzbunarea o stăpânesc. Oricum, trăim vremuri interesante!? Quo vadis?

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Originile răului sau ce înseamnă comunismul. Lupta lui Lenin cu Dumnezeu 

Fragment din cartea„Originile răului. Taina comunismului”, autor: Volodski I.O. Traducere și adaptare: Provita Media

 

Din cuprinsul cărții: Teoreticienii comunismului / Marx și Moses Hess. Adancurile satanice ale comunismului / Satanismul in familia Marx / Primii adepți ruși ai lui Marx / Esența satanica a marxismului / Lenin – primul „geniu” al practicilor satanice de distrugere / Calea lui Lenin spre putere prin teroare in masa / Bani pentru tradarea Rusiei și confiscarea puterii / Lenin intoarce datoriile Germaniei / Genocidul bolșevic al propriului popor / Lupta impotriva lui Dumnezeu – scopul vieții lui Lenin / „Moartea pacatoșilor este cumplita…” (Ps. 33) / Asasinarea Țarului Nicolae al II-lea și a familiei Sale / „Dupa roadele lor ii veți cunoaște…” (Matei 7,16) / Suferința poporului / Suferința Bisericii / Brutalitatea calailor / Omorarea ritualica a familiei țariste /Alegerea istorica a Rusiei
***
Probabil ați auzit aceste cuvinte: „Pe vremea comuniștilor se traia mai bine… Pe vremea comuniștilor nu exista un asemenea haos…”. Omului ii vine ușor sa priveasca trecutul prin romantism și sa-l prezinte in culori roz. In acest fel, in anumite zone, viața in comunism apare ca o eliberare de toate necazurile și temerile legate de viitor, iar comuniștilor le sunt incredințate conducerea unor regiuni intregi. Putem sa nu-i luam in serios, pentru ca și bolșevicii, inainte de Revoluția din 1917, nu erau luați prea in serios. Ce este comunismul? Nimeni nu știe in mod clar, daca, desigur, nu amintim de celebrele sloganuri vechi. Nici macar marxiștii nu-i cunosc adevarata sa natura, caci comunismul este cunoscut doar unui cerc restrans de inițiați.
Cum sa aflam ce este comunismul? „Pomul se cunoaște dupa roadele sale”. Sa analizam atunci faptele și evenimentele. Sa incepem cu lucrul cel mai important. Comunismul predica ateismul. Cu alte cuvinte, el neaga pe Dumnezeu, și despre asta iși aduce aminte oricine. Deci, comunismul este ateu. Iar cine a fost primul dintre atei, de asemenea, toți știu. Oamenii, care se identifica drept comuniști, se considera adepți ai acestor nelegiuiți, vrajmași ai lui Dumnezeu și ai omului, și, in consecința, sunt de asemenea atei. In lupta straveche dintre bine și rau pentru fiecare suflet, oamenii de buna voie se predau vrajmașului, de multe ori, fara sa-și dea seama. Inspaimantator! Ce este lumea in comparație cu un singur suflet! Intreaga lume este trecatoare și muritoare, doar sufletul este veșnic. Oamenii sunt in cautarea unei oarecare certitudini in viața actuala dificila. Dar nu cu orice preț!
In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului. Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire.
***
Lupta lui Lenin cu Dumnezeu
Vladimir Ulianov a fost botezat la 16 (29) aprilie 1870. Tatal sau, Ilia Nikolaevici, era un om credincios. Cum s-a putut intampla ca fiul unui credincios, dintr-o data, sa o ia pe o cale anti-creștina? G.M. Krjijanovski a susținut ca Lenin i-ar fi povestit, „ca el deja din clasa a cincea, brusc, a terminat cu toate chestiunile religioase, și-a scos crucea de la gat și a aruncat-o la gunoi…”. Nu cumva se trezisera in el genele bunicului? Intr-un fel sau altul, dar Vladimir Ulianov s-a transformat intr-un apostat și a devenit in mod decisiv un dușman inverșunat al Bisericii Ortodoxe. Inca din 1905, in articolul „Socialismul și religia”, Lenin cere „sa se lupte cu intunericul religios”. Sub sloganul „Religia este opiu pentru popor”, Lenin, cu fanatismul sau, a educat la bolșevici ura fața de religie, in special, fața de creștinism. Activitațile sale erau indreptate impotriva Bisericii Ortodoxe Ruse și impotriva maselor de mai multe milioane de credincioși. Poziția sa este exprimata, cu toata sinceritatea, in urmatoarea afirmație:
„Orice idee religioasa, despre Dumnezeul drag, orice cochetare cu Dumnezeu este de o mizerie inexprimabila… cea mai periculoasa mizerie, boala cea mai grea”.
„Energia electrica va lua locul lui Dumnezeu, pentru țaran. Lasați-l pe țaran sa se roage la electricitate; el va simți astfel mai mult puterea guvernului central – decat pe cea cereasca”.
Așa vorbea Lenin, in conversație cu Miliutin și Krasin, cand discutau problema electrificarii.
Pierderea diferențelor dintre bine și rau i-a condus pe bolșevici la o totala permisivitate și faradelege in intreaga țara. Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost adusa la rang de politica de stat. Lenin a proclamat sloganul „Bisericile și inchisorile sa le facem una cu pamantul” și incepe teroarea impotriva Bisericii.
Una dintre primele decizii ale lui Lenin dupa revoluția din octombrie se referea anume la Biserica. Prin asta a subliniat faptul ca el considera Biserica Ortodoxa Rusa drept inamicul sau principal. Deja la 26 octombrie 1917, pamanturile bisericești și manastirești au fost confiscate de catre stat. Lenin da instrucțiuni „sa se duca o teroare necruțatoare in masa impotriva popilor…”. La inițiativa sa, a fost interzisa activitatea Sinodului local.
FOTO: Biserică folosită ca hambar. Anii 1920

Un act de vandalism crunt anti-religios al bolșevicilor a fost bombardarea Kremlinului – locul sfant al rușilor, in noiembrie 1917. Din punct de vedere militar, bombardarea nu era necesara deoarece cadeții, care ocupasera Kremlinul, il parasisera in toiul nopții.
In țara se organizeaza procese ale clerului, acesta este supus unei harțuiri și terori continue. In lupta sa impotriva religiei, Lenin nu era singur. In aceasta acțiune imunda erau implicați in mod activ colaboratorii sai cei mai apropiați: Sverdlov (Rosenfeld), Stalin (Djugașvili), Troțki (Bronstein), Zinoviev (Apfelbaum), Kamenev (Rosenfeld), Dzerjinski (Rufin), Volodarski (Cohen), Yaroslavl (Gubelman) și mulți alții.
La 13 (26) octombrie, 1918, Patriarhul Moscovei și al intregii Rusii Tihon a trimis un mesaj Sovietului de Comisari ai Poporului, prin care determina poziția Bisericii Ortodoxe. In mesaj, in special, se sublinia:
„De un an intreg aveți puterea de stat in maini, dar raurile de sange varsat al fraților noștri, uciși fara mila la apelul vostru, striga la cer, și ne obliga sa va spunem cuvantul adevarului amar: țara noastra este cucerita, taiata, dezmembrata, și dați pentru ea tribut Germaniei aurul pe care nu voi l-ați adunat. Deși refuzați sa va aparați patria de dușmanii externi, cu toate acestea, recrutați permanent trupe. Impotriva cui le veți conduce? Ați divizat tot poporul in tabere care se lupta intre ele și l-ați aruncat intr-o lupta fratricida fara precedent. Iubirea intru Hristos ați inlocuit-o pe fața cu ura și, in loc de pace, ați aprins o dușmanie artificiala de clasa. Rusia nu avea nevoie sa incheie o pace rușinoasa cu inamicul din afara, ca voi, in cele din urma sa distrugeți pacea din interior. Sunt macelariți episcopi, preoți, calugari și calugarițe, cu nimic vinovați. Dar pentru voi nu este suficient ca ați manjit de sangele frațesc mainile poporului rus. La indemnul vostru, sunt pradate și luate cu forța pamanturi, case, conace, mori, fabrici, case, vite, jefuiți bani, haine, mobilier, imbracaminte. Momind oamenii intunecați și ignoranți cu ideea ca pot avea bunuri cu ușurința și fara pedeapsa, i-ați incețoșat și le-ați amuțit conștiința pacatului. Unde este libertatea de exprimare și a presei, unde este libertatea bisericii de a predica?
… In special, este dureroasa și cruda încălcarea libertății de credința. … Ați pus mana pe proprietatea Bisericii, adunata timp de generații de credincioși, și nu v-ați gândit deloc ca încălcați voința lor de după moarte. Ați închis o serie de mănăstiri și biserici, fără nici un motiv și vreo rațiune. Ați închis accesul în Kremlin – aceasta moștenire sfântă a tuturor oamenilor credincioși.

 

Satanistii vor legalizare si in Romania

de Irina Olteanu
Satanistii vor legalitate si in Romania
“Biserica Satanista” din Romania, care are 6.821 de membri, intentioneaza sa se inscrie la Secretariatul de Stat pentru Culte drept asociatie religioasa cu acte in regula. Satanistii romani au de partea lor legea cultelor, care le permite sa faca acest lucru, informeaza Libertatea in editia de luni.

In tara noastra, satanismul a aparut prin anii ’80, cand grupuri razlete de tineri teribilisti se duceau prin cimitire si aprindeau focuri. Dupa 1990, grupurile de satanisti s-au inmultit, dar s-au manifestat tot pueril, prin betii pe muzica rock in urma carora erau daramate “subversiv” crucile prin cimitire. Dupa 1995, in Romania a patruns masiv “Biblia Satanista” a lui Anton Szandor LaVey, iar unii tineri s-au apucat de magie satanista.

In 2002 erau deja bine organizati, lucru care le-a permis sa devina o comunitate religioasa cu site oficial pe Internet, sub titulatura Biserica Satanista. Aici poti cere sa devii membru, iti poti posta poza, poti sa te informezi si sa fii activ din punctul de vedere al acestei religii. Exista si intruniri in carne si oase, cum sunt cele de pe faleza din Constanta sau intr-un loc numit “Baza” din Braila.

Recent, comunitatea “Biserica Satanista” s-a gandit sa-si oficializeze existenta printr-un document emis de o institutie guvernamentala (Secretariatul de Stat pentru Culte). “Ideea a existat de mult, dar aveam o problema cu dovada ca functionam de 12 ani in Romania. In fapt, avem deja o asemenea vechime, dar nu si dovada palpabila. Dar o vom avea. Daca lucrurile merg bine, avem suficienti membri sa ne inscriem ca si asociatie religioasa, iar mai tarziu ca si cult”, a declarat pentru Libertatea “Leviathanul”, unul dintre editorii site-ului si conducatorii ‘Bisericii Sataniste’ din Romania.

Biserica Ortodoxa, prin vocea purtatorului de cuvant al Patriarhiei Romane, parintele Constantin Stoica, nu vrea sa faca nici un comentariu fata de demersurile satanistilor. “Nu este treaba Bisericii ce vor ei sa faca. Nu avem nimic de comentat”, a declarat parintele Stoica pentru Libertatea.

Am vorbit cu fiica fondatorilor Bisericii Sataniste

Interviu cu cea care a beneficiat prima de botezul acestui cult.

De Annette Lamothe-Ramos
27 Aprilie 2012, 4:00pm

Zeena pe marginea lacului Grunewaldsee în Berlin. Portret deFlorian Büttner

Până și pasionații de new age și membrii cultelor care împânzesc Los Angelesul ar zice că Zeena Schreck a avut o copilărie bizară și abuzivă din cauza părinților ei care l-au făcut pe diavol mai faimos decât a fost vreodată. Zeena e fiica fondatorilor Bisericii Satanei (BS), Anton LaVey și Diane Hegarty, și prima care a beneficiat de botezul bisericii.

Pe la vârsta de 13 ani era deja complet îndoctrinată de către BS, primea regulat amenințări cu moartea și era însărcinată. A primit ordinul de înaltă preoteasă și purtătoare de cuvânt a BS tocmai în era Reagan, pe când toată lumea era îngrozită de povești despre copii sacrificați în păduri de către congregația ei.

În ciuda tuturor piedicilor, Zeena a reușit să se revolte împotriva bigoților egocentrici care au crescut-o și a părăsit biserica în 1990 împreună cu soțul ei, Nikolas Schreck. În 2002, cuplul a fondat Mișcarea de Liberare Sethiană, o religie care permite oamenilor să învețe și să practice magia fără a folosi metode de opresiune și îi ajută pe foștii membri ai unor culte să se elibereze de trecutul lor tulburat. Cumva, Zeena a reușit să își transforme viața haotică într-una de pace spirituală și deși nu pot afirma cu siguranță că are puteri magice, de câteva ori pe parcursul interviului a anticipat exact ce voiam să o întreb.

VICE: Îți amintești primele zile ale satanismului, sau erai prea mică?
Zeena Schreck: Tatăl meu experimenta tot felul de trucuri: ținea cursuri vineri noaptea pentru un „cerc magic”, organiza spectacole burlești cu stripteuze deghizate în vrăjitoare și vampiri, dar nu chestii neapărat satanice. Avea ca animal de companie un pui de leu pe care îl plimba cu el prin San Francisco, făcea tot ce putea ca să-și facă reclamă în zonă. Abia când un jurnalist l-a numit într-un articol „primul preot al lui Satan” i-a venit ideea că ar putea începe o religie proprie. Cam la fel cum a început L. Ron Hubbard scientologia și cum au apărut toate cultele astea din California. Mama a fost îngrozită, pentru că ea voia doar să avem o familie ca Addams Family, dar deodată lucrurile au luat altă turnură și au scăpat de sub control.

Ai interacționat cu primii lui adepți? Cum erau?
Avea adepți care luau lucrurile foarte în serios și chiar credeau în entitatea numită Satan și nu doar în ideea de satanism a lui Anton LaVey. Cum nu prea avea multe informații despre subiect, a creat o versiune postmodernă a satanismului. Era o manifestare a ego-ului său.

Știa foarte bine în ce se bagă?
Era foarte confuz și, ca urmare, așa sunt și urmașii bisericii. A fost acuzat că e șarlatan – ceea ce era adevărat – dar nu era unul prea eficient. Era leneș și n-a planificat niciodată viitorul și nici n-a avut grijă de familia lui pentru că asta e natura satanismului de tip LaVey: Stoarce tot ce poți de la viață, trăiește clipa, gândește-te doar la tine și fă-i pe alții să te adore. Ca și cum ai fi un bebeluș pentru totdeauna.

Cum era să trăiești sub același acoperiș cu un om care a fost responsabil de groaza unei națiuni întregi din cauza ritualurilor satanice?
Nu eram plăcuți în cartierul nostru, prezența noastră a cauzat mult dezechilibru. Tata atrăgea mulți psihopați care ne lăsau mesaje amenințătoare pe robotul telefonului, mesaje pe care le ascultam zi și noapte. Am scăpat de majoritaatea traumelor din copilărie, inclusiv de cele când aveam 11 ani și trebuia să transcriu mesajele acelea care descriau în detaliu cum o să fiu ucisă și violată. Am fost învățată să notez numărul fiecărei mașini care stătea prea mult în fața casei, pentru că erau vandali care aruncau ouă și bombe și trăgeau cu gloanțe în casă. Încă mă sperie sunetul motorului de mașină – sunetul care mereu preceda un atac –, nu prea era iubit satanismul.

Părinții tăi te-au avertizat în legătură cu dificultățile pe care le vei avea de înfruntat fiind copilul lor?
A trebuit să mă apăr singură pentru că părinții mei nu se dădeau jos din pat ca să mă apere. Angajaseră alți oameni care să aibă grijă de mine pentru că erau prea preocupați de propriile probleme și se certau des. Această mentalitate – alături de relația disfuncțională dintre noi și violența tatei, teama și paranoia – erau forțele din spatele acestor învățături.

Zeena la vârsta de 3 ani, la botezul satanic, în 1967.

Ce te-a motivat să devii purtătoarea de cuvânt a BS?
În anii ’80, fundamentaliștii creștini au început să folosească biserica noastră drept țap ispășitor, grupul pe care-l puteau arăta cu degetul de câte ori auzeau la știri despre mutilări de vite, răpiri de copii și teorii ale conspirației. M-am panicat, am simțit că îmi atacau religia și pe tatăl meu, așa că l-am contactat și l-am întrebat ce planuri avea de rezolvare a problemei. Am aflat că nu avea niciun fel de planuri pentru că nu mai avea cine să-l ajute și nu mai exista o Biserică a Satanei propriu-zisă. Nu mai participau membrii din anii ’60 și ’70, erau doar niște nume pe o listă. Am hotărât să preiau temporar rolul de purtător de cuvânt pentru a arăta tuturor că noi chiar existam. Un an s-a transformat în cinci și până la urmă am ajuns să ajut noi membri să se alăture bisericii.

Citind interviuri vechi, aș zice că te-ai descurcat destul de bine.
Tata, care era prea bolnav și speriat ca să se ocupe singur de PR, s-a bucurat că mă ocup eu, dar nici el și nici ceilalți membri ai bisericii nu m-au ajutat când am avut nevoie. Trăia într-o lume ideală în care chestiunile de natură administrativă și socială nu aveau importanță. Eram țintele unei vânătoare de vrăjitoare naționale, iar el voia să vorbesc despre Marilyn Monroe și Jayne Mansfield.

Satanismul de tip LaVey nu era înrădăcinat în spiritualitate, așa că mi s-a părut curios că te-ai îndreptat spre magia neagră. A umplut pentru tine un gol lăsat de BS?
Dintotdeauna am avut înclinație spre magie. Mulți dintre cei atrași de biserică se considerau vrăjitori și vrăjitoare în sensul tradițional, așa că am învățat multe de la ei. Când am rămas însărcinată la 13 ani, am început să învăț tehnici de meditație pentru a reuși să duc sarcina la bun sfârșit. Trebuia să rămân trează în timpul operației. Trebuia să înving materia cu puterea minții și mi- s-a părut o formă de magie. Dacă n-aș fi experimentat acea teamă și putere a minții la o vârstă fragedă, n-aș fi fost inspirată să-mi caut calea spirituală și să îmi depășesc limitele.

A fost un moment clar în care ai hotărât că tot ce te învățase tatăl tău era o minciună, sau ți-ai dat seama de asta treptat?
S-a întâmplat mult mai târziu, parțial datorită zeului Seth, care te trezește cu brutalitate, sfărâmându-ți iluziile. M-am gândit: „Cum au putut părinții mei să mă mintă în tot timpul ăsta crezând că n-o să-mi dau seama niciodată? Cum au putut să mă mintă în legătură cu identitatea mea și religia și tot felul de lucruri pentru care am luptat ca o fraieră și m-am făcut de râs?”

Mulți membri ai Bisericii Satanice, inclusiv soțul tău Nikolas, au plecat atunci când ai demisionat din funcția de înaltă preoteasă. Plecarea ta s-a datorat unor ideologii diferite de dogmele bisericii?
Cred că ar trebui să înveți orice fără să trebuiască să te alături unei organizații, așa că am început să predau magia neagră independent de biserică. De asemenea, mulți oameni care făceau parte din BS au început să-și dea seama ce se petrecea în spatele cortinei și au rămas la fel de dezamăgiți ca și mine.

Ultima întâlnire a Zeenei cu tatăl ei, Anton LaVey, la scurt timp după ce a renunțat la postul de înaltă preoteasă a Bisericii lui Satan, 1990. Fotografie de A.Wyatt Mann.

Zeena relaxându-se la Hollywood, pe sicriul/pat, 1998. Fotografie de Max Kobal.

Membrii bisericii s-au revoltat vreodată împotriva ta?
Am plecat parțial din cauza hărțuirii lor. Ca majoritatea cultelor bazate pe protejarea imaginii fondatorului, se străduiesc să atace pe oricine spune ceva negativ despre viziunea lor sau dezvăluie adevărul despre ei. După ce am plecat cu soțul meu, ne-am mutat în Europa și am încercat să fim creativi cu trupa experimentală Radio Werewolf, care făcea parte din Ordinul Vârcolacilor, o mișcare ecologistă înclinată spre magie.

Apoi te-ai alăturat Templului lui Seth. Nu ți-a fost greu să te alături unei alte organizații, chiar dacă era mai felxibilă decât BS?
Am așteptat mult timp până să fac asta, nu am trecut pur și simplu de la un grup la altul. Când locuiam în Viena, am vizitat un muzeu unde era un altar Sethian. Acolo am avut o experiență profundă care m-a ajutat să-mi văd viitorul. Totuși, m-am gândit că nu vreau să fac parte din altă organizație. Trebuia să-mi fi ascultat intuiția, dar n-am făcut-o. I-am scris o scrisoare de reconciliere fondatorului, Michael Aquino, care fusese membru BS, deoarece am presupus că avusese o experiență similară cu entitatea Seth înainte de a înființa grupul. Abia după ce am devenit mai implicată, mi-am dat seama că era un fan club pentru Anton LaVey. Aquino nu știa nimic despre religie comparată, teologie sau cosmologie egipteană…Mă tot gândeam: „Poate face pe misteriosul, o să aflu eu secretele până la urmă.” Dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Era moștenirea tatălui meu, un alt grup abuziv și corupt, iar eu nu eram interesată de așa ceva.

După părerea ta, de ce sunt atâția oameni atrași de aceste grupuri pseudo-oculte?
În zilele noastre, oamenii au multe nevoi și caută ghidare, dar în ocultism nu trebuie să te arunc la întâmplare, cu capul înainte. Trebuie să te întrebi: „Sunt oamenii ăștia sinceri și știu exact despre ce vorbesc? Și dacă nu au toate răspunsurile, încearcă să le găsească sau te direcționează spre cineva care le știe pe toate?” Dar, din nefericire, dorința oamenilor de divertisment, dorința de a avea ce discuta la birou lunea, îi face să se alăture unor grupuri potențial periculoase.

Când tu și Nikolas ați plecat de la BS, ai fondat Mișcarea de Liberare Sethiană. Care e principala diferența dintre MLS și celelalte grupuri pe care le-ai lăsat în urmă?
MLS există în scopuri de iluminare personală, are natură tantrică și se bazează pe meditație cu Seth. Am ieșit dintr-un sistem ierarhic de tip cult pentru a forma această nouă entitate când am văzut că mulți dintre foștii membri BS aveau probleme și traume nerezolvate deoarece fuseseră tratați foarte rău. Așa a apărut MLS, cu o secție numită Phoenix care îi ajută pe alții să-și rezolve traumele prin meditație și ghidare spirituală.

Ce fel de traume?
Predau oamenilor din toată lumea, indiferent de credințele lor sau mediul din care provin: dependenți de droguri, copii vedete, membri ai unor culte, scientologi, martori ai lui Iehova, membri ai grupurilor politice marxiste iraniene. Am simțit nevoi să ajut oameni care au nevoie de asistență spirituală, iar tehnicile pe care le predau îi pot ajuta să-și depășească problemele așa cum le-am depășit eu pe ale mele. Dacă reușesc să plantez în ei o sămânță, învățăturile mele îi vor ajuta și mai târziu în viață. Dacă vor să caute ghidare spirituală și în altă parte, e ok.

Imagini din arhiva Zeenei Schreck

Traducere: Oana Maria Zaharia

 

 

ROMÂNIA FURATĂ. Industria zahărului, pusă la pământ de afaceriști fără scrupule și indiferența statului

 

 

România trebuia să producă 600.000 de tone de zahăr. Pentru ţelul stabilit din birourile partidului au fost ridicate 34 de fabrici. Miliarde de dolari ca nemţii să se ocupe de construcţii şi utilarea uzinelor.

 

 

„Orice fabrică depinde de două lucruri: materia primă și desfacere. Desfacerea nu ar fi fost o problemă, problema era materia primă”, explică Doru Mituleţu, viceprimarul oraşului Calafat

 

„În 1997 (…) noi aveam în ţară 235.000 de cultivatori de sfeclă de zahăr pe o suprafaţă de circa 100.020 de hectare. Știți câţi cultivatori mai avem acum? Circa 1.600!”, spune Ioan Gherman, preşedintele Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă de Zahăr.

 

Dar visul comunist nu s-a împlinit niciodată. La fel ca şi fabricile, ţinta gândită în termeni cincinali s-a transformat în praf, pulbere şi mult fier vechi.

 

 

„Până acolo unde se vede a fost fabrica, unde e ras. Aici nu au putut să detoneze, e numai beton, nu au putut să arunce în aer”, spune Irică Neculai, fost director al fabricii de zahăr din Sascut.

 

„La ce s-a ajuns se vede în spatele meu: o ruină”, spune Ion Mărăşescu, fost director.

 

„Marea lor majoritate au fost închise, și nu închise fără un anumit rost, inclusiv cel de a favoriza în continuare importul de zahăr cu rost sau fără rost”, afirmă Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii.

 

Cât de amară e industria zahărului, cine a avut de câştigat din dispariţia fabricilor şi cât s-a furat aflaţi astăzi, de la ora 21:00, la Jurnalul de seară…

 

……………………………….

 

ROMÂNIA FURATĂ. CFR – 111 milioane de euro dispăruți și un fost director condamnat care arată cu degetul alți vinovați

 

 

„Sunt cel mai mare escroc al căii ferate, din toate timpurile… hai, e prea departe. Ai furat de frica lui Necolaiciuc? Nu poţi să spui asta. Cine putea să ia 111 milioane de euro de la calea ferată? Fără să ştie nimeni până în 2008, când s-a trezit DNA-ul? Să iei 111 milioane – cum spun ei – cine naiba o scoate din ţară?”, susține Mihai Necolaiciuc într-un interviu acordat Digi24 înainte să intre la închisoare.

 

 

Mihai Necolaciuc, director al Căilor Ferate Române între 2000 şi 2003, este şi unul dintre cei mai controversaţi şefi ai CFR. După ce, timp de trei ani, a condus instituţia considerată cea de a doua armată a ţării, a fost acuzat de procurori că a furat de la CFR 111 milioane de euro, echivalentul a 15 garnituri de tren.

 

Au trecut 9 ani de când Mihai Necolaiciuc a călcat ultima oară pe peroanele din Gara de Nord din Bucureşti. S-a întors pentru că, spune el, lumea trebuie să ştie adevărul lui, nu cel spus de procurorii care nu au cum să înţeleagă sufletul de ceferist.

 

„Dacă nu bei apă din tren… nu ai cum să fii feroviar. Nu dai tu lecţii…”, spune Mihai Necolaiciuc.

 

 

Istoria tunurilor lui Mihai Necolaiciuc începe înainte de instalarea lui în funcţie şi are legătură cu împărţirea, în 1998, a mamutului SNCFR în cinci socităţi distincte:

 

– Compania Naţională a Căilor Ferate Române – „CNCFR” – care se ocupa de gestionarea clădirilor, şinelor şi a personalului

 

– Societatea Naţională de Transport Feroviar Marfă – „CFR – Marfă”

 

– Societatea Naţională de Transport Feroviar Călători – „CFR – Călători”

 

– Societatea de Administrare a Activelor Feroviare – „SAAF”

 

– Societatea de Servicii de Management Feroviar – „SMF”

 

Societatea de Administrare a Activelor Feroviare, SAAF, se subordona Ministerului Transporturilor şi gestiona excedentul de locomotive şi vagoane de pe calea ferată. În 2001, din cauza datoriilor mari pe care le avea, conducerea, SAAF decide contractarea unui împrumut de 5,1 milioane de euro la Banc Post S.A. În schimbul banilor, banca premeşte gaj 1.570 de vagoane călători – evaluate la 7,8 milioane de euro.

 

Un an mai târziu, Compania Nationala CFR, condusă de Mihai Necolaiciuc, preia datoria către bancă şi o plăteşte din banii pe care îi primise de la Banca Europeană de Investiţii şi care trebuiau folosiţi pentru repararea mai multor tronsoane de cale ferată distruse de inundaţiile din acel an.

 

După achitarea datoriei, CFR devine principalul creditor al colegilor de la SAAF. CFR începe recuperarea datoriei: vinde la fier vechi cele 1570 de vagoane încă funcţionale. Pentru întregul lot, evaluat la 7,8 milioane de euro, CFR primeşte de patru ori mai puţin, adică 2 milioane de euro.

 

„Aşa am vrut eu”, admite Mihai Necolaiciuc.

 

Cristian Burci, de la televiziune la căi ferate

În noiembrie 2001, prin ordinul lui Miron Mitrea, ministru al Transporturilor la acea dată, SAAF transferă gratuit 10 locomotive în patrimoniul CFR.

 

„Locomotivele nu aveau nicio o bucăţică de cupru pe ele. Toate erau furate. Totul se fură”, spune Mihai Necolaiciuc.

 

„Îmi este greu să fac diferenţa între furat şi pierderi”, spune Miron Mitrea.

 

Cele 10 locomotive împreună cu 150 de vagoane de marfă ajung, tot gratuit la SC SERVTRANS INVEST SA, o companie care îi aparţine lui Cristian Burci. Firma trebuia să transporte cu aceste trenuri materialele necesare pentru repararea căii ferate dintre Bucureşti şi Braşov. Reparaţia ar fi făcut-o societatea austriacă WIEBE Gmbh & CO KB. Pentru transportul materialelor cu echipamentele primite gratuit, austriecii au plătit firmei lui Cristian Burci 34 de milioane de euro.

 

„Nu am stat lângă Domnul Burci ca să văd ce afaceri a făcut el”, susține Miron Mitrea.

 

„El de meserie… e ceea ce face acum… televiziune. Nu avea ce să caute la calea ferată”, spune Mihai Necolaiciuc.

 

Reporter Digi24: Nepoata dumneavoastră.

 

Miron Mitrea: Ce e cu ea?

 

Reporter Digi24: Reprezintă Companiile domnului Burci în relaţia cu Oficiul pentru Registrul Comerţului.

 

Miron Mitrea: Habar nu am unde lucrează Anamaria.

 

Între 2002 şi 2003, prin ordinul lui Miron Mitrea, la CFR ajunge întreg patrimoniul SAAF, adică 24.000 de vagoane şi 1300 de locomotive considerate vechi şi nerentabile. Prin ordin scris, Miron Mitrea îi permite lui Mihai Necolaiciuc vânzarea garniturilor la fier vechi după dezasamblare. Vagoanele şi locomotivele sunt vândute către 12 societăţi (Petrocosil SRL, General Invest SRL, Industria Sârmei SA, Euro Metal Works SRL, Gerom Metal SRL, Consal Trade SRL, Icim Arad SA, Remat Gorj SA, Consal Trade SRL, Moldorom SA, Eurofor Prod SA, Ferdy SRL, Atas 02 Prodexim SRL). CFR încasează aproape 30 de milioane de dolari, deși echipamentele ar fi valorat de 5 ori mai mult.

 

Afacerea „Vagonul”, dosar penal

Afacerea „Vagonul” a devenit dosar penal în 2008, când Mihai Necolaiciuc a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi continuată. Cele mai multe vagoane şi locomotive, spun procurorii, deşi funcţionale, au fost vândute cu preţ de fier vechi.

 

„Nu toate vagoanele au fost vândute, unele dintre ele au scăpat, dar au devenit ţinta hoţilor de fier vechi. De exemplu, aceste vagoane de marfă apar în evidenţa CFR drept garnituri bine întreţinute, garnituri în conservare. În realitate, ele au fost trase pe linie moartă şi sunt mâncate de rugină”, relatează Gerhald Ernst, reporter Digi24.

 

Procurorii DNA spun că afacerile ilegale nu au vizat doar vagoane şi locomotive. În mai 2001, Mihai Necolaiciuc semnează actele prin care CFR cere Bursei de Mărfuri organizarea unei licitaţii pentru cumpărarea unor panouri informative prin care călătorii să fie anunţaţi de întârzierile trenurilor. Anunţul de licitaţie nu prevede numărul panourilor, ci doar preţul pe care CFR este dispus să îl plătească: 5 milioane de euro.

 

Licitaţia e câştigată de S.C. General Invest S.R.L, o firmă cu doar trei angajaţi. În contractul semnat, firma e obligată să monteze panouri în şapte gări, printre care Bucureşti Nord şi Basarab, chiar dacă gările din Capitală aveau deja astfel de sisteme. Procurorii DNA susţin că sistemele de informare nu au fost montate, deşi Mihai Necolaiciuc a semnat facturile prin care societatea cerea CFR 5,5 milioane de euro pentru că ar fi montat acele panouri. Despre alte licitaţii vorbeşte chiar fostul director general.

 

„Am avut noi un proiect, pe care l-am pierdut eu. Trebuia să meargă un tren de la Viena la Arad, să facă cinci ore, să nu mai intre în Budapesta – decât o gară colaterală. Au cerut un singur lucru: să îmi modernizeze mie Aradul, să facă ei partea comercială. Eu nu am vrut. De ce? De ce să facă el când pot face eu. Şi a murit proiectul pe treaba asta. După aia când mi-am dat eu seama ce am pierdut”, spune Mihai Necolaiciuc.

 

„El trebuia tot timpul ţinut în frâu. Dacă vroia să facă ceva, nu conta că legea – trebuia să facă o licitaţie sau altceva – voia să facă totul ca un buldozer. Trebuia făcut. Ne apucam să facem”, povestește Miron Mitrea.

 

Trandafirii de 7 milioane de euro

CFR-ul lui Necolaiciuc a plătit şi pentru obiecte de lux: mobilă din lemn masiv, pahare de cristal, porţelanuri şi candelabre. A cumpărat şi trandafiri de 7 milioane de euro, a căror plantare a costat peste 700.000 de euro, spun procurorii. Cele mai multe dintre obiectele de lux au ajuns la Snagov, unde CFR avea 22 de hectare de teren pe malul lacului, o cantină şi câteva spaţii de cazare modeste. Pe lângă obiectele de lux, Mihai Necolaiciuc investeşte 20 de milioane de euro pentru amenajarea bazei de la Snagov.

 

Cumpără, afirmă procurorii, materiale de construcţie, cu preţuri supralicitate chiar şi de 100 ori. De exemplu, din facturi reiese că pentru fiecare sac de ciment CFR a plătit 360 de lei, în timp ce preţul pieţei era de 15 lei, iar metrul pătrat de mochetă a costat 600 de lei, în timp ce în magazin aceiaşi marfă costa 80 de lei.

 

„Fiecare cale ferată are câte un Snagov. Fiecare cale ferată din lume. Cu mâna pe inimă vă spun adevărul: nu are importanţă cine îl cumpăra la ceasul ăla, dar m-am dus să văd cât costă 22 de hectare”, spune Mihai Necolaiciuc

 

Mihai Necolaiciuc: Vreţi să îmi daţi un preţ?

 

Reporter: Câteva milioane de euro?

 

Mihai Necolaiciuc: Nu, până în 10.000 de dolari.

 

Reporter: 22 de hectare?

 

Mihai Necolaiciuc: Da, pentru că erau preţurile nereactualizate din 1933.

 

Reporter: Cine putea să cumpere?

 

Mihai Necolaiciuc: Au mai cumpărat şi sunt legaţi acum (…)

 

Reporter: Politicieni?

 

Mihai Necolaiciuc: Nu are importanţă acum. Lasă-l, să îl ierte Dumnezeu. Nu e mort, e întreg. E necăjit acum destul de tare. Ştii despre cine vorbesc, concurenţi de-ai voştri.

 

Reporter: E la închisoare?

 

Mihai Necolaiciuc: Cam aşa. Voiculescu voia să facă baza lui acolo.

 

Dan Voiculescu, comerciant de energie

Mihai Necolaiciuc spune că omul de afaceri Dan Voiculescu era interesat şi de alte afaceri cu CFR.

 

„Cu el (Voiculescu – n.red.) am avut un meci că nu am vrut energie de la Grivco. Nu am vrut să iau. (Reporter: A făcut vreo ofertă?) Da, să cumpăr de acolo că e mai ieftin. I-am spus că nu am bani. Mi-a arătat cu degetul. Şi am avut… nu aţi văzut că eram de cinci ori pe zi la Antena3. Parcă erau telenovele cu Necolaiciuc”, povestește Mihai Necolaiciuc.

 

Mihai Necolaiciuc a fost promovat şef la CFR pe vremea Ancăi Boagiu, după ce se afirmase ca şef de gară la Iaşi. Este menținut în funcție de succesorul acesteia, Miron Mitrea.

 

„Un tip foarte harnic, muncea foarte mult, foarte priceput în problemele de CFR, extrem de eficient şi cu un respect absolut minor faţă de legislaţie”, spune Miron Mitrea despre Mihai Necolaiciuc.

 

„Domnul Mitrea vorbeşte foarte bine acolo din biroul lui. El aşa dădea ordinul: se face asta! Când e gata? Nu spuneam niciodată că nu se face, că de ăia avea destui pe lângă el. De ce imi trebuia mie legislaţie? Eu eram director!”, spune Mihai Necolaiciuc.

 

Cine a distrus CFR-ul?

După trei ani de afaceri controversate, Mihai Necolaiciuc îşi dă demisia, după ce Gheorghe Dobre preia portofoliul Transporturilor. Nu trece mult timp şi apar mărturii despre licitaţiile făcute de Necolaiciuc. Procurorii intră pe fir, iar fostul director al CFR e acuzat într-un al doilea dosar penal, de încălcarea legii achiziţiilor.

 

„Preţul pieţei e o chestie comunistă. (…) Preţul este stabilit între două persoane (…) Nu există preţul pieţei! CFR-ul – chiar dacăm nu o să le placă unora – nu l-a distrus Necolaiciuc şi nici miniştrii”, se apără Mihai Necolaiciuc.

 

Imediat după demisie, Mihai Necolaiciuc pleacă din ţară. Ajunge în Austria şi apoi în Stetele Unite. Interpolul îl pune în capul listei celor mai căutaţi infractori români.

 

După plecarea lui Mihai Necolaiciuc, la CFR are loc o nouă reorganizare. Baza turistică de la Snagov, trenul regal, câteva locomotive istorice, două hoteluri din Eforie Nord şi Vatra Dornei, precum şi o vilă situată în Sinaia trec în subordinea Societăţii Feroviare de Turism. După zece ani de activitate, în 2013, firma intră în insolvenţă.

 

„Societatea nu a avut bani şi acele active, în speţă Complexul Bucovina din Vatra Dornei, Decebal din Eforie Nord şi complexul Snagov produceau pierderi. Cheltuielile erau mai mari decât veniturile. Lenjeria e foarte veche, condiţiile sunt minimale, niciun turist nu vine la munte sau la mare într-un hotel care nu îi oferă un minim confort”, spune Adrian Munteanu, administrator special.

 

Un pahar cât patru nopți de cazare

Obiectele de lux cumpărate de Mihai Necolaiciuc sunt ţinute sub cheie. Sunt atât de scumpe, încât angajaţii cu greu se ating de paharele de cristal, tacâmuri aurite, porţelanuri sau aşternuturi.

 

Pentru fiecare pahar, CFR a plătit în 2002, în vremurile de glorie ale lui Mihai Necolaiciuc, 1.200 de lei.

 

Fiecare cameră a complexului din Snagov se închiriază cu 300 de lei pe noapte, dar turiştii trebuie să vină cu vesela de acasă. Simpla ciobire a unui pahar ar costa cât patru nopţi de cazare. Nu toate clădirile ridicate cu materialele de construcţie supraevaluate au rezistat timpului.

 

În 2011, Mihai Necolaiciuc este descoperit în SUA. Autorităţile americane decid, după mai bine de un an de procese, extrădarea. Întors în ţară, începe lupta cu justiţia. Judecătoria Sectorului1 îl achită iniţial pentru toate acuzaţiile.Şapte luni mai târziu, Curtea de Apel decide condamnarea la patru ani şi sase luni de închisoare cu executare. La două săptămâni după ce se întorsese pe peronul Gării de Nord pentru a susţine cauza unui ceferist cinstit, Mihai Necolaiciuc merge la Penitenciarul Rahova să-şi execute pedeapsa. Asta în timp ce CFR a pierdut de mult dreptul de a se mai considera o a doua armată.

 

„În viaţa mea, întotdeauna m-am uitat în spate şi nu îmi este ruşine cu ce am făcut”, mai spune Mihai Necolaiciuc

 

………………… ROMÂNIA FURATĂ. Jaf în cercetarea agricolă

 

 

Reporter: La cine au ajuns terenurile?

 

 

Dorel Dorobanțu, primarul orașului Fundulea: La cine a fost îndreptăţit. Da? La cine a fost arondat la localitatea noastră, acolo au ajuns terenurile.

 

Reporter: E vorba de oameni care stăteau la 60-70 de km depărtare de localitate.

 

Dorel Dorobanțu: Nu eu i-am adus aici.

 

 

Reporter: Păi la dumneavoastră au depus cererile.

 

Dorel Dorobanțu: Nu eu i-am adus.

 

Reporter: Păi şi atunci cum au venit să ceară pământ la dumneavoastră în localitate?

 

Dorel Dorobanțu: Nu i-am adus, v-am spus ce am avut de spus, da? Mai mult nu am ce să vă declar. Nu am ce să vă declar.

 

„Prin acţiunile efectuate de comisia locală, comisia judeţeană. (…) s-au luat terenuri”, spune Marian Verzea, directorul Institutului Național de Cercetare Fundulea.

 

După aproape un sfert de secol de la Revoluţie, România a pierdut mii de hectare de teren folosite în experimentele din cercetarea agricolă. Aproape 100 de ani de studii şI muncă a cercetătorilor sunt pe punctul de a deveni apă de ploaie.

 

„Am fost nevoiţi să apelăm la poliţie. Într-un târziu, după 7-8 ore, cât am fost împiedicaţi să ne facem activitatea, a intervenit prompt poliţia şi l-a luat de pe teren”, povestește Constantin Găvan, directorul stațiunii de cercetare Șimnic.

 

Dosarele penale pentru preluarea abuzivă a terenurilor din cercetare nu sunt deloc semnale de alarmă pentru Ministerul Agriculturii. Cercetarea este cenuşăreasa agriculturii româneşti. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea, Institutul de Cercetare şi Inginerie Tehnologică pentru Irigaţii şi Drenaje Băneasa, Institutul de Cercetare și Producție pentru Cultura și Industrializarea Sfeclei de zahăr și a substanțelor dulci Fundulea sau Staţiunea de Plante Medicinale şi Aromatice din Fundulea sunt o parte din jaf. Ce s-a întâmplat cu cercetarea din România aflaţi astăzi, de la ora 21, la  „Jurnalul de seară”.

 

 

……………………… ROMÂNIA FURATĂ. Alimentara, vândută pe mai nimic speculanţilor imobiliari…

 

 

În anii ’70, România comunistă îşi construia o comoară imobilară unică: zeci de mii de magazine alimentare situate în zonele centrale ale oraşelor, la parter de bloc. Numai în Capitală funcţionau circa 1.500 de magazine, grupate în reţeaua Întreprinderii Comerciale Locale Alimentara. Societatea avea cele mai bune spaţii comerciale din Capitală.

 

 

„Nu există să fie mai mult de 5-6 blocuri să nu fie o Alimentara lângă ele”, spune Dan Trifu, vicepreşedinte Eco-Civica.

 

În primii ani după Revoluţie, spaţiile tuturor fostelor Alimentare comuniste au fost vânate de speculanţii imobiliari.

 

„Nu trebuiau date la şmecheri”, spune Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii.

 

 

„Totul a fost premeditat: cum să pună mâna pe aceste spaţii şi cine să le ia”, susține Dan Trifu.

 

Majoritatea fostelor Alimentare din Bucureşti au ajuns pe mâna unor oameni de afaceri controversaţi în anul 2000, sub guvernul Adrian Năstase. Ajutaţi de Fondul Proprietăţii de Stat, aceştia au cumpărat, cu preţuri sub valoarea reală, sute de spaţii alimentare, fără licitaţie publică, prin negociere directă şi în rate. În sectorul 6, de pildă, pentru cele 200 de foste alimentare, statul a încasat doar 40.000 de euro. Unul dintre oamenii de afaceri care şi-ar fi ridicat imperiul cu ajutorul acestor spaţii ar fi fost Puiu Popoviciu. Acum, el este judecat că ar fi cumpărat mare parte din ferma de stat Băneasa cu un dolar pe metrul pătrat.

 

 

……………………………… ROMÂNIA FURATĂ. Privatizarea Tutunului Românesc, o afacere controversată care nu a fost niciodată cercetată penal

 

 

Statul a dat, statul a luat şi, în final, toata lumea a pierdut. Aceasta este, pe scurt, povestea privatizării Societăţii Naţionale Tutunul Românesc: decizii controversate care au schimbat destinul companiei. O industrie care a adus la bugetul statului sute de milioane de euro trăieşte într-un prezent al ruinelor.

 

 

Înfiinţată prin decret, de Alexandru Ioan Cuza, în 1864, sub formă de monopol de stat, industria tutunului a funcţionat timp de mai bine de un secol sub zodia profitului.

 

Trei manufacturi de tutun, la Bucureşti, Iaşi și Timişoara, un institut de cercetare şi 12 inspectorate care supravegheau cultura şi fermentarea tutunului aveau menirea de a aduce bani în bugetul de stat.

 

„România producea peste 47-50.000 de tone de tutun pe an”, spune Ioan Niculae.

 

Statul nu a renunțat niciodată la proprietatea asupra prelucrării tutunului: era industrie strategică. Profitul adus de exploatarea tutunului până în anii 50 îi face pe comuniști să mărească numărul de fabrici și plantații.

 

„În 89 existau întreprinderi de stat care se ocupau de colectarea tutunului de la producătorii agricoli. Erau mai multe, chiar șapte fabrici de țigări”, spune Vasile Duță, director SNTR.

 

Într-o țară precum România, cu resurse materiale modeste, dar aflată pe locul patru în clasamentul european al fumătorilor, fosta Centrală a Tutunului, așa cum se numea înainte de 1989, venea cu o ofertă irezistibilă pentru consumatori: țigări ieftine și cu un renume câștigat în timp. Fie că vorbim despre Carpați, Snagov sau Bega, toate au rămas în memoria economică nu doar ca unități de măsura a viciului, ci și ca produse care își cuceriseră clienți și o cotă de piață stabilă.

 

Povestea Bulgar Tabak

O poveste scrisă până la un moment dat la indigo cu cea a vecinilor bulgari. BT, brandul național de la sud, a avut aceeași poziționare și, până la un punct, același destin: o companie aflată în portofoliul statului pe vremea comuniștilor și apoi privatizată.

 

După ce au fost preluate de privați, SNTR și Bulgar Tabak și-au despărțit drumurile: compania bulgărească deține în continuare o cotă de piață de 30%. Cea românească este într-un faliment recunoscut chiar și de administratorii săi, neconsemnat încă de Justiție.

 

Povestea tutunului românesc

Povestea prăbuşirii tutunului românesc începe în 1990, atunci când Centrala Industriei Tutunului devine, printr-o hotărâre de guvern, Regia Autonomă a Tutunului din România. Şapte ani mai târziu, statul decide să vândă şi transformă regia în ocietate comercială pe acţiuni – Societatea Naţională Tutunul Românesc. La momentul privatizării, SNTR avea opt fabrici de fermentare a tutunului, șase fabrici de ţigarete, o Staţiune Centrală de Cercetare pentru Cultivarea şi Industrializarea Tutunului, o fabrică de piese şi 4.000 de salariaţi.

 

Primul pas către dezastru a fost chiar felul în care s-a făcut privatizarea.

 

Trei privatizări pentru un singur câștigător

În anul 2000, Ministrul Agriculturii scoate prima dată la vânzare SNTR. Compania românească Interagro, a omului de afaceri Ioan Niculae, şi grecii de la Leaf Tabacco Michailides depun oferte de cumpărare. În spatele grecilor s-ar fi aflat un alt om de afaceri din topul celor mai bogati români: Dan Voiculescu.

 

„Ghinionul meu a fost că nu m-am uitat bine în jurul meu cine mai participă la licitație și s-a întâmplat ca la acea licitație să participe o înțelegere de patru societăți, formată dintr-un grec pe care l-au băgat în față, firma Grivco a lui domnul Voiculescu, Tabac Alera din Spania și încă o firmă din Germania, care au făcut o înțelegere ante-licitație în care își împărțiseră SNTR înainte de a-l lua la licitație”, acuză Ioan Niculae.

 

Pachetul majoritar de acţiuni este câştigat de Interagro, pentru 40 de milioane dolari. Firma lui Ioan Niculae își asumă și plata unor datorii vechi, de 55 de milioane de dolari. Leaf Tabacco Michailides contestă rezultatul în justiție, iar Curtea de Apel decide că Ministerul Agriculturii, condus la acea vreme de Ilie Sârbu, a încălcat procedura de privatizare. Licitația este anulată. Consecințele încep să apară.

 

Pentru a îşi recupera avansul plătit, Interagro dă statul în judecată și câştigă. Cere executarea silită a Societății Naționale Tutunul Românesc. Instanța spune că Ioan Niculae nu avea de recuperat doar 10 milioane de dolari, ci și dobânzi și penalități. Deși inițial face recurs, Ministerul Agriculturii preferă să ajungă la o înţelegere amiabilă cu Ioan Niculae. Motivația ar fi fost că, în anul de la începerea privatizării, situaţia companiei era din ce în ce mai proastă, iar datoriile SNTR crescuseră cu 20 de milioane de dolari.

 

„Statul s-a furat singur”

În decembrie 2001, Guvernul Adrian Năstase – prin Ministerul Agriculturii – încheie un contract de stingere a datoriei cu Ioan Niculae. În schimbul celor 10 milioane de dolari plus dobânzi şi penalităţi, ministerul cedează către SC INTERAGRO SA peste 1 milion şi jumătate de acţiuni, adică 53,72% din SNTR. Interagro, care acceptase cu un an în urmă să achite 40 milioane dolari pentru întregul SNTR, obţine controlul absolut cu doar un sfert din sumă!

 

Pentru Ioan Niculae, istoria privatizarii SNTR arată, însă, cu totul diferit.

 

„Voiau practic din 10 milioane să-mi dea trei milioane înapoi. Am luat o decizie definitivă a Curții Supreme de Justiție și i-am obligat să-mi returneze acești bani. N-au vrut să-mi returneze banii și m-am dus și i-am executat silit prin Ministerul Agriculturii. Și în loc să cumpărăm 100% am cumpărat numai 52%, pe executare judecatorească, pe lichidare”, spune omul de afaceri.

 

Curtea de Conturi susţine, însă, că statul s-a furat singur. În raportul pe 2004, instituţia arată că pierderea statutului, de peste 11 milioane de dolari, se datorează managementului prost.

 

„Gestionarea necorespunzatoare de catre Ministerul Agriculturii si Alimentatiei a operatiunilor judiciare si extrajudiciare precum si exercitarea defectuoasa a calitatii de administrator al actiunilor detinute de stat la S.N. “Tutunul Romanesc” S.A. Bucuresti, a condus in final la diminuarea patrimoniului privat al statului, prin transferul unui numar de 1.591.778 actiuni la o valoare nominala de 223.000 lei/actiune reprezentand in total 355.000,0 milioane lei si 53,72% din capitalul social al S.N. “Tutunul Romanesc” S.A. Bucuresti, ca urmare a stingerii unor obligatii generate de anularea privatizarii si care puteau fi evitate printr-o atitudine prudenta a institutiei publice. In realitate, prin incheierea contractului de stingere a datoriei nr. 31702/12346/11.12.2001 Ministerul Agriculturii si Alimentatiei a transferat din proprietatea statului in proprietatea S.C. Interagro S.A. un pachet de actiuni reprezentand 53,72% din capitalul social al S.N. “Tutunul Romanesc” S.A. Bucuresti, in contul unor diferente de curs valutar si a unor dobanzi pretinse de acesta din urma, ca urmare a anularii de catre instanta a contractului de vanzare-cumparare actiuni nr. 1/11.05.2000, fara ca bugetul de stat sa beneficieze de venituri din aceasta “privatizare”. Fara nici un efort financiar si in afara oricaror proceduri legale de privatizare S.C. Interagro S.A. a devenit actionar majoritar la S.N. “Tutunul Romanesc” S.A. Bucuresti”, se arată în raport.

 

Istoria privatizării SNTR continuă

Deşi nu mai este acţionar majoritar, statul ia decizia să ajute din nou societatea. Îi transformă în acţiuni datoriile ajunse între timp la 122 milioane de dolari. Pentru o sumă de 12 ori mai mare decât cea plătită de Ioan Niculae, statul român câştigă un pachet de acţiuni de cinci ori mai mic. Lui Ioan Niculae i se diminuează pachetul de acţiuni, iar statul preia controlul.

 

Fostul şef al Fondului Proprietăţii de Stat, Radu Sârbu, spune că procedura nu a fost una tocmai legală.

 

„Legea nr. 137 prevedea posibilitatea ca guvernul să treacă la datoria publică datoriile unor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, „în vederea privatizării”. Deoarece SNTR avea capital majoritar privat și nu se încadra în prevederile legii, au inversat raportul dintre acționari”, susține Radu Sârbu.

 

La șase ani după publicarea articolului „Privatizarea SNTR, tutun, terenuri, procese şi corupţie”, Radu Sarbu îşi nuanţează parerea: „Vă întreb eu pe dumneavoastră: există dovezi? Eu habar n-am.”

 

Statul ajunge să deţină 56,4% din acţiuni, iar SNTR trece din patrimoniul Ministerului Agriculturii la Autoritatea pentru Privatizare și Administrare a Participațiunilor Statului. Noul pachet majoritar de acțiuni e scos din nou la vânzare. A treia privatizare se perfectează în ianuarie 2004.

 

Consorţiul Tobacco UE/2003, format din firmele CTS, din Italia, şi Galaxy Energy International, înregistrată în Insulele Virgine, plăteşte 2 milioane de dolari pentru pachetul de 56,4% al APAPS. În plus, câştigătorul acceptă să achite 11 milioane dolari în contul datoriilor şi să investească 5 milioane dolari în companie. SNTR devine GALAXY TOBACCO.

 

Teoretic, câștigător era un consorțiu format din două firme străine. Practic, din spatele misterioasei Galaxy Tobacco, înregistrată în Insulele Virgine, avea să apară un personaj deja cunoscut: același Ioan Niculae.

 

„Era o firmă italiană de sine stătătoare. Sigur, eu am avut o relație de colaborare cu ei, pentru că nu puteai, erau doi acționari. Vroiai nu vroiai, trebuia să te întâlnești”, spune Ioan Niculae.

 

„Domnul Niculae a negat că el ar fi în spatele celui care a cumpărat. Adică a folosit inclusiv un interpus. Nu, nu cred că a fost un partener cu statul român, mai ales că statul român nu a avut decât să piardă din această afacere”, consideră Gheorghe Piperea, profesor de drept comercial.

 

Nici ultima privatizare nu are parte de un final liniștit. La câteva luni după finalizare, președintele Curtii de Conturi de la acea vreme, Dan Drosu Șaguna, cere public anularea.

 

După încheierea procesului de privatizare, spune Drosu Şaguna, Ioan Niculae a majorat capitalul social din nou, fără a avea acest drept. Pentru a redeveni acţionar majoritar, Ioan Niculae ar fi adus în SNTR un teren care se afla în patrimoniul societăţii Dragon Medical Compex SA, situat într-o zonă rezidenţială din Bucureşti, pe malul lacului Herăstrău, pe strada Gârlei.

 

Firma, cu capital majoritar de stat, a fost înfiinţată în 1991, la iniţiativa fostului medic al echipei naţionale de fotbal de dinainte de 1989, Florin Brătilă. Avea ca obiect de activitate „construirea și exploatarea unui complex medical care să integreze medicina extrem orientală cu cea europeană, deservite de un complex de cazare, cu servicii hoteliere, alimentație și agrementă”.

 

Printre asociaţii doctorului Brătilă se numărau soţia fostului premier Teodor Stolojan, Elena Stolojan, Gheorghe Hogaş, fost colonel CIE – Divizia SUA, şi Dumitru Dragomir, şeful LPF. Iar printre acţionari, Societatea Națională a Tutunului Românesc (SNTR).

 

În 1991, SNTR, la acea vremea Regia Automonă a Tutunului, cedează societății Dragon Medical Complex terenul din Băneasa. 13 ani mai târziu, Ioan Niculae devine și el acționar al Dragon Medical Complex. Moment în care, spun foștii asociați, cere ca terenul de 8 hectare să fie înapoiat SNTR.

 

„Am fost chiar la domnul Niculae în birou. M-a chemat în birou și i-am spus ce v-am spus și dumneavoastră: este un activ al societății Dragon, el nu poate fi restituit unuia dintre asociați pentru că este o chestiune ilegală”, spune Elena Stolojan.

 

„Nu, nu, e o greșeală. Faceți o mare confuzie. Eu nu știu ce a spus Stolojan. Nu știu despre ce vorbiți. Habar n-am! Era o hotărâre veche, o lege veche care obligă statul român la orice privatizare după o perioadă de timp să își regăsească în capitalul social toate terenurile care la momentul privatizării nu avuseseră titluri de proprietate”, se apără Ioan Niculae.

 

„Este categoric ilegal. Este chiar un abuz în serviciu. Dacă statul român a luat un teren al unei alte societăţi şi l-a constituit ca aport la capitalul social al acestei societăţi este evident că este ceva penal cât casa. Ce a făcut? A făcuit un cadou statului? O donaţie?”, afirmă Gheorghe Piperea, profesor de drept comercial.

 

În urma demersului lui Ioan Niculae, mai mulţi acţionari decid să se retragă din Medical Dragon Complex SA. Printre ei Elena Stolojan şi doctorul Florin Clement Brătilă.

 

„Eu m-am retras. Și acționarul majoritar a decis să facă altceva și îl felicit dacă reușește”, spune Florin Clement Brătilă.

 

Finalul neînţelegerilor dintre acţionarii Dragon Medical Complex a însemnat victoria omului de afaceri: în 2004, Ioan Niculae rămâne cu întregul Tutun Românesc.

 

Statul a dat, ANAF a luat

Bucuria nu a durat. După un an, la scurta vreme dupa ce PSD și Adrian Năstase pierd alegerile, Niculae primeşte o veste-șoc: Agenţia Naţională de Administrare Fiscală îi cere să aducă un document, pe care chiar el se angajase să îl furnizeze. Un acord de la Consiliul Concurenţei prin care instituţia aviza finalizarea privatizării. Altfel, ANAF îi cerea înapoi toate datoriile de care îl scutise guvernul Adrian Năstase. Adică 100 de milioane de dolari.

 

Timp de patru ani, ANAF așteaptă în zadar hârtia de la Consiliul Concurenței. Apoi, trece la măsuri extreme care paralizează activitatea societății: suspendă licența de antrepriză fiscală și pune sechestru pe toate bunurile.

 

„A fost acea ofensiva fantastica împotriva lui Niculae care a luat Tutunul Românesc”, adaugă Ioan Niculae.

 

„ANAF-ul, în lipsa acestei notificări sau aprobări pentru un ajutor de stat, nu avea altă variantă decât să repună aceste datorii pe contul curent al societăţii. Suntem într-un cerc din ăsta vicios: nu au venit cu hârtia, ANAF a repus datoria, fiind datorii le-a anulat autorizaţia, anulându-se autorizaţia nu au putut să funcţionez”, declară Sorin Blejnar.

 

Ioan Niculae atacă decizia ANAF în instanţă şi, timp de 5 ani, încearcă să demonstreze că măsurile inspectorilor fiscali au fost abuzive. În iunie 2014, câştigă definitiv. Justiţia consideră că, după aderarea la Uniunea Europeană, Consiliul Concurenţei nu mai avea niciun drept să decidă în privinţa privatizării.

 

„Am câștigat, iar de doi ani de zile statul roman refuză să pună în aplicare o hotărâre definitiva și irevocabilă a Curții Supreme de Justiție”, susține afaceristul.

 

În timp ce Ioan Niculae se bate în justiţie cu statul român, fabricile de ţigarete mor una după alta. La București, Targu Jiu și Sfântu Gheorghe, oamenii sunt concediați și SNTR îşi începe drumul spre paragină. Până acum, fără întoarcere.

 

„Utilajele și clădirile sunt în conservare, utilajele și depozitele sunt sigilate de Vamă. Acum mai sunt în depozite cam 2000 de tone de tutun și mai sunt și aproape 20 de tiruri de țigări care trebuie preluate de stat și distruse”, spune Vasile Duță, director SNTR.

 

Fabrica de țigarete din București, paradisul șobolanilor

În urmă cu patru ani, pe poarta ei intrau o mie de muncitori. Azi îi mai trec pragul doar directorul și câțiva angajați – un singur salariat cu normă întreagă şi o mână de oameni cu timp parţial de lucru. Halele de producție arată ca după bombardament, iar spațiile de depozitare sunt paradisul șobolanilor și al maidanezilor. Cele câteva spații funcționale sunt închiriate către firme private, iar frabrica încearcă să-şi ducă zilele de azi pe mâine din chirii.

 

„Cel cu normă întreagă este o fată de la contabilitate și mai sunt câțiva salariați cu normă parțială de două ore pe zi”, spune Vasile Duță.

 

La Iaşi şi Timişoara, peisajul este acelaşi – clădiri în ruină, utilaje sechestrate şi multă mizerie.

 

Chiar și după ce a primit vestea că Înalta Curte de Casație și Justiție a dat dreptate SNTR în procesul împotriva ANAF și a decis că datoriile către stat nu trebuie returnate, directorul Vasile Duță, angajat şi el part-time, nu este mai optimist: „Astăzi, societatea, din punct de vedere al dotării, poate să își reia oricând activitatea. Din punct de vedere legislativ, nu poate să își reia activitatea. Pentru că legea prevede ca societatea căreia i-a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal timp de cinci ani nu mai are dreptul legal să ceara reautorizarea. Juridic vorbind, e imposibil.”

 

Ioan Niculae se declară şi el resemnat. Însă, doar cu sfârşitul SNTR, pentru că producţia de tutun îl mai interesează încă. La marginea orasului Zimnicea, are o plantație de 300 de hectare, pe care cultivă materia primă pentru țigări. Destinația tutunului nu mai este, însă, România.

 

„Recoltăm mecanic, ducem la uscare, după uscare avem o fabrică de trashing, o fabrică de prelucrare a foii uscate de tutun, de fapt e singura fabrică din zona aceasta a Europei de Est și face prelucrare inclusiv pentru Bulgaria și pentru Serbia”, se mândrește Ioan Niculae.

 

Pentru magnatul Ioan Niculae, dezastrul SNTR are un singur vinovat: statul român. Iar explicația sa este că instituțiile românești și-au dorit un alt partener: concurenții internaționali ai SNTR, care au cucerit piața românească în ultimii ani.

 

„Recunosc încă o dată că statul român este cel mai bun competitor pentru producătorii români”, spune afaceristul.

 

Avocatul Gheorghe Piperea, profesor de drept comercial, crede că ecuația dezastrului SNTR are mai mulți factori: „Echipa care s-a ocupat de privatizare s-a jucat de-a privatizarea. S-au manipulat dispoziţii ale legii de la momentul respectiv. S-au folosit persoane interpuse. S-au simulat nişte procese, nişte proceduri. Probabil că, aşa cum Bulgar Tabak şi-a revenit după privatizare, ar fi putut să o facă şi SNTR.”

 

Tutunul Românesc, fumat până la filtru

După două încercări de privatizare, toate cu același câștigător, SNTR este, practic, a nimănui: toate bunurile sunt sub sechestru, iar producția nu are nici o șansă de a fi repornită în curând. Ioan Niculae se pregătește să ceară despăgubiri pentru blocarea activitătii SNTR și devine, astfel, cel mai bogat român care se consideră victima statului.

 

Același stat care l-a făcut pe Niculae acționar majoritar la SNTR, după ce magnatul a plătit de patru ori mai puțin decât promisese, a făcut două majorări de capital social controversate și a stârnit suspiciunile Curții de Conturi. Suspiciuni rămase nerezolvate, pentru că Justiția nu a considerat niciodată necesar să investigheze culisele afacerii Tutunul Românesc.

 

Parchetul General, DIICOT și DNA au comunciat oficial că privatizarea SNTR nu a fost niciodată cercetată penal. Raportul Curții de Conturi și cel al Autorității Naționale de Control nu le-au ridicat niciodată suspiciuni procurorilor și nici instituțiile respective nu au găsit necesar să facă vreo sesizare oficială. Şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla cu industria românească producătoare de tutun. Singurele certitudini sunt moartea clinică, ruinele şi banii pierduţi de România.

 

………………………………… ROMÂNIA FURATĂ. ICA – privatizarea cercetării alimentare din România s-a făcut la prețul unei nunți luxoase….

 

 

 

 

Institutul de Chimie Alimentară este astăzi notoriu, dar nu pentru descoperirile din domeniul alimentației publice, ci pentru un dosar penal plimbat în instantele de judecată aproape opt ani. Actual om de afaceri, om politic și fost colaborator al Securității, Dan Voiculescu este acuzat de privatizarea frauduloasă a institutului, alături de alți 12 inculpați. Singura vină a Institutului de Chimie Alimentară a fost că era situat în cea mai vânată zonă rezidentială din Capitală: malul lacului Herestrău.

 

Sediul central al fostului Institut de Chimie Alimentară arată astăzi ca după război: tratatele zac abandonate pe holuri, studiile scrise în zeci de ani s-au îngălbenit din cauza umezelii, pereţii sunt plini de igrasie, iar tavanul stă să cadă. Doar câteva zeci de eprubete sparte și mirosul înțepător de substanțe chimice mai amintesc de vechile laboratoare.

 

„În incinta care există, strada Gârlei nr 1, există o clădire foarte frumoasă, plus alte clădiri adiacente, exista o serie de laboratoare : laboratorul de analize chimice, laboratorul de valorificare a substanţelor secundare, (…) în afara sediului central a existat acea modă ca cercetarea să fie alături de producţie”, explică Benone Velcescu, fost cercetător ICA.

 

Istoria institutului începe în 1925

 

 

În 1925, statul român a prins gustul chimiei alimentare: înfiinţează Institutul Experimental pentru Cultivarea și Fermentarea Tutunului. Guvernul condus de Ionel Brătianu îi dă noului institutut, din rezervele statului, 15 ha de teren pe malul lacului Herestrău. Aici urmau să se studieze soiurile de tutun pentru a obtine unul de calitate superioară.

 

Trei ani mai târziu, este dat în folosinţă sediul central al institutului, situat pe strada Gârlei. Dupa instaurarea regimului comunist, guvernul Petru Groza decide transferarea Institutului Tutunului la cel de Cercetări Alimentare și Pisciole. Experimentele în domeniul alimentar se fac în impozanta clădire de lângă Herăstrău, iar proiectările tehnice – în actualul sediu al Ministerului Educației.

 

„Toată industria alimentară a fost construită pe baza cercetărilor acestui institut şi a proiectării, pentru acest institut avea şi un compartiment foarte mare de proiectare. Institutul nu numai că avea menirea să verifice, dar cerceta cele mai bune reţete, elabora tehnologii şi apoi era implicat până la construirea unităţilor de industrie alimentară şi în monitorizarea producţiei, îmbunătăţirea calităţii alimentelor şi sigur, atunci nu se vorbea de siguranţa şi securitatea alimentară atât de mult cât se vorbeşte astăzi, de trasabilitate, de autenticitate, însă lucrurile acestea se făceau. Culmea, se făceau , şi alimentele erau foarte bine controlate”, a povestit Gheorghe Mencinicopschi, fost director al ICA.

 

În 1981, Institutul de Cercetări Alimentare şi Piscicole primeşte un nume nou: Institutul de Chimie Alimentară. Este momentul în care în toate fabricile din industria laptelui, a berii sau a zahărului sau în fabricile de prelucrare a cărnii se înfiinţează laboratoare de cercetare subordonate ICA.

 

„Era laboratorul de lapte, care era în curtea fabricii de lapte din Militari unde acuma este CORA, era laboratorul de carne, acest laborator funcţiona la abatorul Glina, laboratorul de bere, pe lângă fabrica de bere Griviţa, laboratorul de amidon şi zahăr era lângă fabrica de Glucoză”, rememorează Anica Ilie, fost cercetător la ICA.

 

 

„Abatatorul de 1 milion de porci, Comtim-ul din Timişoara, asta înseamna un milion de porci tăiaţi anual, a fost făcut de IPSCAIA cu sprijinul tehnologic al ICA. Eram cele două institute. IPSCAIA făcea clădiri, planurile de montaj, de instalaţii, noi veneam pe partea de tehnologie”, povestește Benone Velcescu, fost cercetător.

 

Angajaţii institutului făceau cercetări chimice şi biochimice, căutau noi procese şi procedee tehnologice alimentare şi chiar proiectau echipamentele pentru producerea alimentelor. Nutriţioniştii avizau toate reţetele, de la cele pentru salamuri sau brânză topită, până la conserve de peşte sau ulei de gătit.

 

„Se făceau lucruri extraordinare, printre care am proiectat model experimental pentru fabricarea caviarului artificial. Lucruri foarte foarte interesante. (…) instalaţie pentru dezvoltarea alegei spirulină, pentru spirulină. Foarte interesant”, spune Anica Ilie, fostă cercetătoare.

 

 

Anii 80 au adus cursa pentru plata datoriei externe. Printre consecinţe, tăierea banilor pentru cercetarea de orice fel. Inclusiv cea alimentară. Revoluţia prinde institutul cu aparatura încă performantă a anilor 70 şi cu 400 de cercetători specializaţi în toate ramurile industriei alimentare.

 

Cum a început implicarea lui Dan Voiculescu

 

În 1991, implicarea omului de afaceri Dan Voiculescu în destinul tragic al ICA, începea sa prindă contur. Ovidiu Popescu, directorul Institutului de Chimie Alimentară, decide asocierea cu o firma cu sediul în paradisul fiscal din Cipru, pe nume Crescent. Astfel ia naştere BIOPROD SRL. Actionarul majoritar este Crescent, cu 51%, firmă înființată în 1984 și controlată de Dan Voiculescu.

 

Firma este înscrisă la Registrul Comerțului printr-o cerere semnată doar de directorul institutului, deși legea română în vigoare la acea dată impunea acordul Ministerului Agriculturii şi al Academiei de Ştiinţe Agricole.

 

La doar un an de la înscrierea noii firme, conducerea BIOPROD decide să construiască Stația de Alimente Băneasa. Peste 6000 de mp din cei 36 de mii ai institutului sunt puși la bătaie pentru ridicarea unei clădiri care, de fapt, n-a fost construită niciodată. În locul ei, pe o suprafaţă de 1.300 de metri pătraţi, răsare un ansamblu de birouri şi spaţii comerciale. Mai mult, tot pe terenul Institutului de Chimie Alimentară, începe şi construcţia unui bloc de 9 etaje.

 

„Păi uneori făceau în spate, sigur că făceau. Ce erau singurii care au făcut atunci în spate? Când nu era nici legislaţie foarte bine pusă la punct?”, spune fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără.

 

Institutul participase la majorarea capitalului BIOPROD SRL cu terenurile pe care le avea. Cu toate acestea, statul era actionar minoritar, cu 49%. Într-un raport al Serviciului Român de Informaţii se arată că, treptat, în firmă au fost introdusi noi acţionari, pentru a o transforma din SRL în Societate pe Acţiuni.

 

Noii acționari erau firme ale grupului deținut de Voiculescu şi căpătau această calitate după ce preluau acțiunile Institutului de Chimie Alimentară. În 1993, doar 10% din acțiunile societății BIOPROD SA mai erau ale statului.

 

Tot în 1993, conducerea închiriază sediul principal al ICA societatii BIOPROD, cu doar 15 dolari pe lună, pentru 12 mii de metri pătraţi de laboratoare. Contractul este încheiat pe o perioada de 12 ani. Pe piaţa liberă, la acel moment, un singur metru pătrat se închiria în zonă cu 14 dolari.

 

În 1998, statul ajunge să mai deţină prin Institutul de Chimie Alimentară doar 1,8% din actiunile firmei BIOPROD, condusă de directorul științific de la ICA: Gheorghe Mencinicopschi.

 

„(Bine, și) starea de lucruri… nu mai era un entuziasm al participariii la toate activitațile de cercetare. Nu aveam materiale, pe care sățți faci cercetarea, că până la urmă ai nevoie de o serie de lucruri. Nu poți sa faci cercetare numai cu creionul și cu hârtia și cu calculatorul. Ai nevoie de mult mai multe lucruri”, subliniază Anica Ilie.

 

Avertisment de la SRI în 1995

În 1995, SRI avertizeaza Guvernul condus de Nicolae Vacaroiu că ceea ce se întâmplă la ICA aduce atingere siguranței naționale, pentru că este un atac grav la adresa cercetării științifice.

 

Același raport menţioneză că majoritatea patrimoniului ICA a trecut în administrarea companiei Crescent, că angajații institutului erau și membri în conducerea BIOPROD, iar laboratoarele erau închiriate ilegal chiar de către unii cercetatori ai ICA. Cu toate astea, raportul rămâne fără ecou, iar guvernul Vacaroiu menţine în funcţie conducerea institutului.

 

„Nu mai aveam lucrări, au fost luni întregi când nu ne-am luat salariile, luni întregi. (…) din 97 începând s-a înrăutaţit starea de lucruri. Eu când am plecat în 99 lucrurile erau destul de grave în ce priveşte susţinerea financiară, nu mai avea lucrări, nu mai….”, povestește Anica Ilie.

 

Apare IBA

În 1997, o parte dintre cercetători îşi dau seama că Institutul de Chimie Alimentară nu mai are niciun viitor. Şefa laboratorului de morărit și panificțtie, Nastasia Belc, face primele demersuri pentru înființarea unuia nou: Institutul de Bioresurse Alimentare – IBA.

 

„Cinste lor ca s-au desprins. Este cel mai bun institut (…) desprins din ICA, atunci, în momentele grele. Eram ministru. Această femeie mi-a argumentat că nu se poate merge, că se merge spre dezastru. Eu de obicei nu am fost pentru desprinderi, dar acolo am văzut această chestiune”, spune fostul ministru Valeriu Tabără.

 

IBA, institut de stat, este subordonat direct Ministerul Agriculturii. Cercetătorii se specializează în diverse centre din lume, iar conducerea reuşeste să atragă fonduri europene. Nu același lucru se întâmplă și cu ICA. În 2002, guvernul condus de Adrian Năstase decide transformarea institutului care se ocupa de siguranța alimentației românilor în societate pe acțiuni, odată cu schimbarea numelui din Institutul de Chimie Alimentară în Institutul de Cercetări Alimentare.

 

ICA devine societate comercială, primul pas către privatizare

„S-a trecut la o chestiune care nu a fost dintre cele mai normale. S-a transformat în societate comercială. Trecându-se în societate comercială, pasul spre privatizare era mult mai ușor. Oare primul-ministru de la acea vreme nu a știut? Și ministrul? Ministrul Agriculturii. Nu au știut? Cum să nu știe? Când privatizezi astfel de obiective!”, spune Valeriu Tabără.

 

Ilie Sârbu, ministru al Agriculturii în acea perioadă, semnează și el hotarârea de guvern prin care ICA devenea societate comercială. Îsi aduce aminte cu greu de ce a luat această hotarâre.

 

„Nu mai știu, sincer, dar a fost o Hotărâre de Guvern. Era semnată de cel puțin patru dintre noi. (…)

 

Probabil pentru rentabilizarea lui. Nu mai îmi amintesc exact. Dar oricum, nu era o decizie a mea, că nu eu … cercetarea nu era la mine. (…) Probabil faptul că era terenul sau ceva, era în gestiunea ADS-ului sau ministerului.

 

După transformare, institutul intră sub administrarea Agenției Domeniului Statului și este imediat vândut grupului de firme GRIVCO, de către directorul Corneliu Popa, numit în funcţie chiar de Ilie Sârbu. Senatorul PSD consideră că privatizarea ICA, din 2003, a fost un succes.

 

„Acolo, ceea ce totuți trebuie subliniat, că el dupa privatizare a rămas institut de cercetări, adică nu s-a ajuns la ceea ce știm noi că se întâmplă. Că după ce se privatizează activele devin interesante și uităm de obiectul de activitate. El încă funcționează și funcționeaza bine, nu știu”, spune Ilie Sârbu.

 

GRIVCO achiziționează ICA cu 104.000 de euro

Suma plătită de grupul GRIVCO pentru ICA este de 104 mii de euro. Aceştia au fost banii pentru trei hectare de teren în cea mai râvnită zona rezidențială din Bucureşti şi clădiri a căror suprafaţa desfăşurată însumează 10 mii de metri pătraţi.

 

Cei 50 de cercetători rămaşi în Institut sunt mutaţi cu chirie în clădirea Institutului Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Chimie si Petrochimie.

 

BIOPROD SA, firma cu care institutul se asociase în 1991, este radiată în 2007, după ce e absorbită de GRIVCO, grup de firme controlat de Dan Voiculescu.

 

Începe saga judiciară

În 2004, Corpul de Control al noului ministru al Agriculturii, Petre Daea, descoperă neregulile din privatizarea ICA si sesizează Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie. Rezultă un dosar penal, clasat însă câteva luni mai târziu.

 

În septembrie 2008, procurorii DNA redeschid ancheta şi încep urmărirea penală. 27 de foşti directori, angajaţi ai Agenţiei Domeniului Statului sau reprezentanţi ai GRIVCO, sunt cercetaţi pentru implicarea în privatizarea frauduloasă a ICA. Anchetatorii spun ca Dan Voiculescu, ajutat de angajati ai statului, ar fi cumpărat în 2003, terenurile şi clădirile cu un preț de 75 de ori mai mic decât cel real. Paguba: aproape 8 de milioane de euro.

 

Câteva luni mai târziu, Ministerul Agriculturii se constituie parte în dosar, iar paguba totală ajunge la peste 60 de milioane de euro, potrivit procurorilor.

 

„Nu există paguba asta. Nu există! Mai mult, institutul avea ca orice alt institut nişte datorii la stat. (…) Orice institut, dacă vă duceţi şi vă uitaţi, are datorii la stat. Ei, cel care l-a cumpărat le-a plătit şi pe alea”, susține Gheorghe Mencinicopschi.

 

Înainte de revoluţie, Gheorghe Mencinicopschi a fost angajat al ICA. La începutul anilor 90, s-a înscris în Partidul Umanist Român, înfiinţat de Dan Voiculescu şi a fost numit director al Institutului. Mencinicopschi este cel care ar fi ajutat firmele omului de afaceri să se asocieze cu institutul şi, mai apoi, să îl cumpere.

 

Ce rol are Gheorghe Mencinicopschi

Procurorii susţin că licitaţia pentru vânzarea pachetului majoritar de acţiuni al ICA este cea mai bună dovadă a ajutorului primit de Dan Voiculescu. Vânzarea ICA a fost trucată, pentru că la negocieri s-au înscris doar GRIVCO SA, şi, în nume propriu, Gheorghe Mencinicopschi, director general, membru al Adunării Acţionarilor ICA S.A şi membru al Partidului Umanist.

 

„Este o privatizare de succes, după mine, pentru că institutul există, funcţionează, are oameni, are specialişti, ai pe cine întreba în ţara asta de nişte lucruri. După mine, vă spun sincer, este poate una dintre cele mai reuşite privatizări, cele mai corecte, cele mai de succes, ca dovadă că privatizatul nu a sucombat, a evoluat, trăieşte, este competititv. Daţi-mi alt exemplu de privatizare de genul acesta!”, spune Gheorghe Menciniscopschi.

 

„Pe mine mă surprinde cum a cedat, dar din păcate are responsabilitaţi în ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu a fost niciodată o opoziţie. Eu nu am auzit opoziţie din partea domniei sale”, spune Valeriu Tabără.

 

Gheorghe Mencinicopschi îşi susţine nevinovăţia şi spune că miza dosarului ar fi una politică, dar ca nu el ar fi cel vizat.

 

„Eu ştiu ce am făcut eu, sunt cu inima şi cu sufletul curat, că nu am facut nicio magarie. Nu noi suntem ţinta. Eu văd că ţinta este altcineva (…) trebuie să faci circ, ca să para credibil. Nu poţi sa îl acuzi pe unul totuși și să dai și o aparență de democrație și de justiție corectă, dacă îl arăți numa pe unul, trebuie să fie masa bogată să-l araţi şi pe ala, şi pe ala…”, explică Mencinicopschi.

 

Șase ani de plimbări între instanțe

După două luni de urmărire penală, la 8 decembrie 2008, procurorii trimit dosarul ICA în instanţă.

 

13 persoane sunt acuzate de diminuarea cu intenţie a valorii Institutului de Chimie Alimentară. Printre cei deferiţi justiţiei se numără Dan Voiculescu – preşedinte al grupului de firme GRIVCO, Corneliu Popa – director general al Agenției Domeniilor Statului, Sorin Pantiș- director general executiv GRIVCO S.A. în momentul privatizării, Sandu Jean-Catalin – administrator al S.C. Benefica S.A., firma din grupul GRIVCO, Vlad-Nicolae Savulescu – director al Direcției Privatizare – Concesionare a A.D.S., Gheorghe Sin – membru A.G.A. al S.C.Institutul de Cercetari Alimentare S.A. Bucuresti, Alexandru Petre, Grigore Marinescu si Vica Ene – cenzori ai S.C. Institutul de Cercetari Alimentare S.A. București.

 

 

După două termene dosarul este trimis de la Tribunalul Bucureşti la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru că Dan Voiculescu este ales senator.

 

Timp de 36 de termene, întinse pe trei ani, Instanţa Supremă administrează probe, dar nu apucă să pronunţe decizia, pentru că Dan Voiculescu îşi dă demisia din Parlament, îşi pierde imunitatea de senator, iar dosarul se întoarce la Tribunalul Bucureşti.

 

Doar trei termene apucă să judece completul de la Tribunalul Bucureşti, pentru că Dan Voiculescu câştigă un nou mandat de senator și își recapată imunitatea. Cauza se duce iar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Insa, după două luni, Voiculescu demisioneză din nou iar dosarul revine la Tribunal.

 

În septembrie 2013, omul de afaceri este condamnat la cinci ani de închisoare. Fostul director al ICA, Gheorghe Mencinicopschi, primeşte și el șase ani de închisoare.

 

Ceilalți condamnați în dosar sunt: Corneliu Popa, Sorin Pantiş, Sandu Jean-Catalin, Vlad-Nicolae Săvulescu, Gheorghe Sin și Alexandru Petre, Grigore Marinescu și Vica Ene.

 

Toti primesc pedepse cuprinse între 5 şi 6 ani de inchisoare pentru stabilirea unei valori prea mici a proprietăților ICA, fals intelectual, fals în înscrisuri, uz de fals, însușirea de bunuri sau alte foloase necuvenite.

 

În 2014, Dan Voiculescu şi colegii săi de dosar contestă condamnările. Cazul ajunge la Curtea de Apel București și este repartizat unui complet format din judecătorii Stan Mustaţă şi Florică Duţă. În aprilie, avocații lui Dan Voiculescu cer anularea hotarârii de guvern prin care ICA era transformat în societate pe actiuni şi implicit privatizarea. O decizie favorabilă ar fi însemnat anularea dosarului penal şi a condamnărilor.

 

Momentul „Stan Mustață”

Chiar în ziua în care trebuia să dea o soluţie în privinţa cererilor avocaţilor lui Dan Voiculescu, judecătorul Stan Mustață este ridicat de procurorii DNA şi acuzat de luare de mită. Deşi, oficial, informaţiile anchetatorilor nu fac referire la faptul că judecătorul Stan Mustaţă ar fi fost implicat în favorizarea inculpaţilor din dosarul ICA, Dan Voiculescu a făcut precizări: „Eu vreau să clarificăm lucrurile de la bun început: că nu îl cunosc pe judecătorul Mustață, că nu am prieteni care-l cunosc pe judecatorul Mustață. Repet, nu-l cunosc, nu l-am cunoscut niciodata nici pe domnul judecator, nu am nici prieteni care să-l cunoască pe domnul judecător, ca atare, consider că DNA-ul a încercat (…) o presiune asupra judecatorului Mustață Stan”.

 

Situaţia creată îi este însă favorabilă omului de afaceri care controlează grupul de firme GRIVCO. Procurorii spun că noul cod de procedură penală, intrat în vigoare în februarie 2014, l-ar ajuta pe Dan Voiculescu să scape de răspundere.

 

„Nu e vorba de niciun fel de prescripţie. Profesorul Mateuţ mi-a spus de nenumărate ori că prescripţia…prescrierea de care vorbește doamna Kovesi e o prostie. Mi-a spus că prescrierea în dosarul ăsta de care vorbim e în 2023 după noul cod și în 2021 sau 2018 dupa vechiul cod. Oare doamna Kovesi nu cunoaște codul penal? Sau poate știe lucruri pe care nu le știm noi”, declara Dan Voiculescu.

 

În ciuda declaraţiilor lui Dan Voiculescu, Curtea de Apel nu reuşeşte crearea unui complet care să dea o decizie în dosarul ICA. După alte două termene, celălalt judecător desemnat iniţial se pensionează, iar procesul se opreşte. În timp ce decretul de ieşire din magistratură a lui Florică Duţă este semnat de preşedintele Traian Băsescu, conducerea Curţii de Apel trebuie să desemneze, aleatoriu, alți doi judecători care să ia apelul de la capăt.

 

 

În timp ce justiţia se străduiește să dea verdictul în privinţa înstrăinării patrimoniului ICA, Institutul mai supravieţuieşte doar cu numele şi 53 angajaţi, la etajul trei al unui imobil închiriat. Cercetătorii mai au la dispoziţie numai laboratoarele de microbiologie, ecologie si chimie. Trei laboratoare în care mai fac doar analize pentru hipermarketurile de pe piaţa autohtonă.

 

 

…………………..

ROMÂNIA FURATĂ. Sidex, combinatul vândut pe nimic!( Ce alternativă avea statul român? Răspunsul o dau ucrainenii, care au vândut un combinat siderurgic de aceeaşi mărime cu 4,7 miliarde de dolari)…

 

 

 

 

 

77 de milioane de dolari ar fi trebuit să ia, în 2001, statul român pentru cel mai mare combinat siderurgic construit vreodată în România – suma ar fi însemnat numai 10 la sută din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galaţi în măruntaiele sale.

 

În fapt, oficialii de la Bucureşti nu au primit nimic. Mai mult, au şters datorii de peste un miliard de dolari şi au cheltuit pentru retehnologizarea colosului devenit proprietatea unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei, Lakshmi Mittal. Totul, pentru ca gigantul de pe Dunăre să supravieţuiască şi să mai dea de lucru miilor de localnici. S-a dovedit o încercare nereuşită.

 

Furnalul 5 este singurul care a mai rămas în picioare din cele 6 care au fost construite în Combinatul din Galaţi. Restul au fost tăiate la fier vechi sau în acest moment sunt nefuncţionale.

 

 

„Din 2009 fabrica noastră pierde bani”, spune Bruno Ribo, director general Arcelor Mittal Galaţi.

 

Din 2009, de când a căzut piaţa mondială a oţelului, combinatul produce mai puţin decât în 2000, atunci când era deja considerat cel mai mare consumator al Bugetului de Stat.

 

„În momentul actual, Sidexul se îndreaptă spre o singură direcţie: decesul”, aprecia fostul deputat Mihail Boldea.

 

Istoria Sidex – zilele de aur sunt apuse şi nu se vor întoarce

Zilele de aur ale fostului colos siderurgic încep în anul 1960. Partidul Muncitoresc Român l-a construit ca o declaraţie: România nu va fi responsabilă cu agricultura din blocul socialist, aşa cum îşi doreau tovăraşul Nikita Hrusciov şi Sovietele.

 

Gheorghe Gheorghiu Dej visa la un oraş siderurgic. Şi-l imagina construit la Galaţi, locul de unde se trăgeau strămoşii lui. La Plenara Partidului Muncitoresc Român, în 1958, se discută pentru prima dată despre colosul care avea nevoie de acces la Dunăre. Atunci, mai-marii partidului decid ca, după refuzul URSS de a finanţa combinatul, România să caute bani în Occident.

 

„Combinatul avea nevoie de foarte multă apă pentru răcirea utilajelor, Dunărea era foarte aproape, materia primă pe vremea aceea se aducea de la vecinul din Răsărit, Uniunea Sovietică. Se aducea minereu, cărbune”, a declarat Ştefan Prica.

 

Ştefan Prica a ridicat Sidex-ul. În tinereţe, el conducea chiar întreprinderea care a construit combinatul. Un alt veteran al combinatului, Ovidiu Constantinescu a fost responsabil, timp de trei decenii, cu activităţile extra-muncă. Se asigura că muncitorii participă la activităţi culturale şi sportive şi ştia nemulţumirile tuturor: „Veneau ţăranii săracii şi se rugau să nu le mai luăm din terenuri… şi noi nu aveam ce face pentru că trebuia să ne extindem rapid şi bine”.

 

Gheorghe Gheorghiu Dej nu a mai apucat să-şi vadă visul cu ochii. Moare cu un an înainte de terminarea construcţiei. Proaspăt ales Secretar general al Partidului, Nicolae Ceauşescu este cel care taie panglica combinatului.

 

 

În trei ani, primul laminor este gata. În încă trei, este gata tot combinatul. Adică, 1.600 de hectare cât vedeai cu ochii şi cam cât măsura la vremea aceea suprafaţa unui mic oraş.

 

În anii 70, Galaţiul fabrica 70% din producţia naţională de oţel şi exporta pe tot globul

Vârful îl atinge cu un an înainte de Revoluţie, când reuşeşte să dea ţării opt milioane de tone de oţel. Adică dublu faţă de cât a mai fost în stare să producă ulterior, după privatizare.

 

În 1989, unul din şase gălăţeni lucra la combinatul cu 50.000 de angajaţi. În ciuda dorinţelor liderului sovietic Nikita Hrusciov, Galaţiul devenise al doilea mare furnizor de tablă în blocul statelor comuniste.

 

Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în societatea comercială Sidex SA şi îl lasă să se descurce singur

 

Este momentul în care începe jaful pe care l-ar fi supravegheat chiar directorii combinatului. Sub pretextul că n-ar fi în stare să-şi vândă singur produsele, directorii aduc la Sidex, cu acte în regulă, firme căpuşă – intermediari care vând oţelul în străinătate, în schimbul unui comision. Ca să faci afaceri la Sidex, trebuia să ai relaţii sus-puse.

 

Mihai Boldea, fost deputat: „Un simplu telefon era necesar pentru conducerea Sidexului. Din partea cui trebuie”.

 

1400 de firme căpuşă se îmbogăţeau de pe urma combinatului în perioada 2000-2001

Dumitru Nicolae a fost director la combinat în perioada 1991 – 1999, când în curtea Sidex au crescut astfel de afaceri păguboase. A fost acuzat că a permis cu bună ştiinţă devalizarea întreprinderii. Printre ele, s-ar fi aflat şi propria firmă.

 

Majoritatea firmelor intermediare din primii ani după Revoluţie au aparţinut unor politicieni şi afacerişti care deţin şi astăzi averi imense sau au funcţii cheie în stat.

 

Una dintre ele a fost Eurocom SA, a gălăţeanului Paul Păcuraru, fost senator PNL şi fost ministru al Muncii. Prin firma sa, Paul Păcuraru ar fi livrat combinatului copiatoare, primind în schimb tablă.

 

„Firma mea era prea mică, nu a căpuşat Sidex, eu mi-am dat demisia de la firmă când am devenit senator, în 1996. Marile case de comerţ au căpuşat. N-are niciun fel de relevanţă firma – e mult prea mică pentru un subiect atât de mare. Firmele adevărate care au câştigat enorm de pe urma Sidexului au fost firmele de import – export care erau fostele case de comerâ care aprovizionau Sidex cu materii prime care aduceau vapoare de minereu, vapoare de cox”, a explicat Paul Păcuraru.

 

Andrei Lişinschi, milionar in Top 300 si vechi partener de afaceri cu Sidex Galaţi, dezvăluie reţeta căpuşării care i-a îmbogăţit peste noapte pe mai-marii Galaţiului: „O mare societate producătoare are nevoie de nişte piese pentru a funcţiona, pentru mentenanţă. Toate aceste produse erau cumpărate de diverse societăţi politice, se punea un adaos de 300%, 500%, 800% şi erau vândute în combinat pe bani. Asta era afacerea”.

 

O afacere care n-ar fi mers niciodată fără sforile trase de oamenii politici.

 

Despre Andrei Lişinschi s-a spus că a fost favorizat de către directorii Sidex Galaţi şi că firma sa de produse metalurgice, Profiland, aflată şi astăzi pe platforma combinatului, este tot o căpuşă.

 

„Nu înţeleg cum eram favorizat… tot ce am cumpărat de la combinat nu am luat decât materie primă şi nu am introdus nici măcar un cui”, a susţinut Andrei Lişinschi .

 

Afaceristul a avut de câştigat foarte mult din comerţul cu tablă de la Sidex Galati, după cum o recunoaşte şi singur.

 

Nu doar intermediarii au păgubit Sidex-ul, ci şi proprii directori care ar fi furat tablă, pe bandă rulantă

„Erau grupuri organizate de directori, oameni de afaceri din oras, paza. Se făceau două sau trei transporturi în aceeaşi zi cu aceeaşi factură. Au fost metode de furt inteligente”, a spus Gheorghe Tiber, lider de sindicat Arcelor Mittal Galaţi.

 

Tabla era vândută de conducerea combinatului la preţuri mai mici decât costul de producţie. Firmele căpuşă nu făceau decât să cumpere această tablă si să o revândă la preţuri mult mai mari. Profitul intra în buzunarele lor, iar tranzacţia se făcea chiar din depozitele combinatului.

 

 

Avocatul gălăţean Mihai Boldea, fost deputat, cercetat pentru infracţiuni economice, explică mecanismul de căpuşare: „Vorbim de cantităţi foarte mari de tablă care plecau din Sidex. Gândiţi-vă ce înseamnă să iei tabla de 2 milioane de euro şi să o plăteşti peste 120 de zile. Sidexul reprezenta cea mai mare bancă a României. Fără nicio creanţă, doar pe o simplă relaţie că eu sunt finul cunoscutului domnului deputat, domnului senator, domnului director etc, putea persoana respectivă să obţină marfa, respectiv tabla, orice calitate. Cu plata la 60 de zile, 120 de zile, 6 luni. Până la urmă nu se mai plătea absolut deloc”.

 

Dincolo de businessul cu tablă, cele mai păguboase afaceri au fost derulate de combinat în perioada 1997 – 2000, cu firma Sidex International.

 

Societatea era o casă de comerţ creată la Londra, cu scopul declarat de a ajuta combinatul.

 

Firma îi furniza materii prime şi îi vindea produsele în străinătate, în schimbul unui comision.

 

Directorii Sidex International au fost cel care aveau să devină cuscrul preşedintelui Traian Băsescu, Gheorghe Ionescu, zis Bebe, şi amicul său Dan Drăgoi, mâna dreaptă a generalului Victor Stănculescu. Fiul lui Dan Drăgoi a fost, pentru o scurtă perioadă, ministru al Finanţelor şi este în prezent consilier prezidenţial pentru mediul de afaceri.

 

Dumitru Nicolae: „Sidex International a fost o ieşire a noastră către piaţa externă ca să avem unde vinde produsele. Nu puteam lucra, nu puteam lucra altfel… nu aveam finanţare.

 

Astfel, în loc să ajute combinatul, Sidex International provoacă noi găuri

Firma, în care 60 la sută din acţiuni erau deţinute de grupul Balli, fondat la Londra de un milionar iranian, aducea materii materii prime din Brazilia şi din Rusia, cu mult peste preţul pieţei. Pentru serviciul făcut, combinatul îi achita un comision de 3%, dublu faţă de cât plăteşte celorlalţi intermediari.

 

În vreme ce firma Sidex International creşte, combinatul adună pierderi şi ajunge să vândă oţelul cu un preţ de nimic.

 

Radu Sârbu a condus Fondul Proprietăţii de Stat, ca preşedinte al Consiliului de Administraţie, între 1998 şi 2000. Astăzi, dupa 14 ani, recunoaşte pentru prima dată rolul unor funcţionari FPS în soarta Sidex Galaţi: „Nu s-ar fi putut ca Sidexul să fie căpuşat în halul în care a fost…. Fără o toleranţă complice a unor funcţionari din FPS”.

 

Bebe Ionescu, director al Sidex International în 2000, a fost director de strategii al FPS intre 1998- şi 1999, chiar sub preşedinţia lui Radu Sârbu.

 

Parteneri de vacanţe pe Coasta de Azur, Ionescu este cel care l-ar fi ajutat pe Adrian Videanu în afaceri.

 

Adrian Videanu, ca fost minstru al Economiei, l-a numit pe Bebe Ionescu membru în consiliile Petrom ţi Eximbank. Bebe Ionescu este acum acţionar în 9 companii.

 

Dan Drăgoi, celălalt director din Sidex International, a fost ofiţer de carieră şi a lucrat cu generalul Victor Stănculescu. Doi ani a fost secretar de stat în guvernele Roman şi Stolojan, apoi a intrat în grupul apropiaţilor lui Adrian Videanu.

 

Nici reprezentanţii firmei-mamă, Balli Group, cea care a înfiinţat Sidex International, nu vor să comenteze afacerile cu combinatul.

 

Liliana Mincă, fostă şefă a Loteriei Romane, a fost în trecut asistenta generalului Victor Stanculescu, cel care a controlat Balli pe perioada colaborării cu Sidex Galaţi: „N-am condus Balli Trading, n-am condus Balli Group… nu ştiu despre ce este vorba. În calitate de asistentă a generalului Stănculescu nu aveam eu acces la contracte şi habar n-aveam ce clauze şi despre ce este vorba. Mai ales că era Sidex International, contractele erau la Londra şi în niciun caz aici”.

 

În 1999, după afacerea cu Sidex International, combinatul devine cea mai mare gaură neagră la bugetul statului, cu 3 miliarde de dolari datorii istorice şi pierderi

Statul român îl impovărează şi mai tare: Banca Naţională împrumută Sidex la o dobândă gigant.

 

În anul 2000 Sidex Galaţi aproape că moare cu zile.

 

În ciuda pierderilor, în 2001 Sidex Galaţi avea 27.000 de angajati, exporta jumătate din producţie, realiza 5% din PIB României şi influenţa încă un sfert din acesta.

 

Guvernul Adrian Năstase decide să vândă combinatul pentru că prăbusirea lui ar fi însemnat prăbuşirea întregii economii româneşti. Aşa-zisa salvare vine de la indianul Lakshmi Mittal, deţinătorul Mittal Steel, unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. La privatizare mai participă o firmă românească şi una din Franţa. Competitorii se retrag, iar Mittal câştigă. Sidexul devine Arcelor Mittal.

 

Mihai Boldea: „Modul în care a fost încheiat acest contract este dezastruos pentru statul român”.

 

Dumitru Nicolae, fost director al combinatului: „Ştiu ce jaf s-a făcut…nu mă miră nimic”.

 

Radu Sârbu: „Termenii privatizării au fost atât de nenorociţi, încât e de mirare că nimeni n-a fost întrebat cum era posibil”.

 

Calculele arată că, de fapt, guvernul Adrian Năstase, sub semnătura lui Ovidiu Muşetescu, şef AVAS, nu a vândut combinatul, ci l-a făcut cadou.

 

 

O parte a contractului de privatizare este secretă. Ce se ştie oficial este că indienii ar fi trebuit să plătească 77 de milioane de euro.

 

Mihai Boldea: „Aici apare paradoxul românesc. Dacă ar fi fost vândut Sidexul ca fier vechi, cred că ar fi scos undeva la 200- 250 de milioane de euro. Dar Sidexul a fost vândut într-un mod subevaluat, în bătaie de joc. Pe pâine, pe găini l-au vândut, pe nimic”.

 

Condiţia pusa de Mittal Steel statului român a fost să plătească pentru început o tranşă de 25 de milioane de dolari.

 

Restul ar fi fost plătiţi doar în situaţia în care combinatul ar fi câştigat un proces mai vechi cu Sidex International, fostul său partener de afaceri. Acesta pretindea combinatului 52 de milioane de dolari, în contul unei datorii. Combinatul pierde procesul cu Sidex International, aşa că indianul Mittal nu mai plăteşte statului român diferenţa de 52 de milioane de dolari. Banii merg de la Mittal direct la firma londoneză.

 

Radu Sârbu: „Nu se putea pune problema ca în urma privatizării statul să rămână cu banii. Dar putea să nu renunţe la atât de mulţi bani, cât a făcut Guvernul Năstase”.

 

Pe lângă privatizarea pe gratis, guvernul mai rupe aproape 3 miliarde de dolari din bugetul României şi îi dăruieşte tot lui Mittal Steel Galaţi, sub formă de ajutoare, ştergeri de datorii, anulări de penalităţi şi credite fiscale.

 

Seria cadourilor începută de Cabinetul Năstase continuă cu guvernul Tăriceanu

În 2007 statul îi oferă suma de 24 de milioane de dolari, ca decont pentru banii pierduţi de investitor în vechiul proces cu Sidex International. La vremea aceea, secretar de stat în Ministerul de Finanţe era Bogdan Drăgoi, fiul directorului Sidex International, Dan Drăgoi.

 

Bogdan Drăgoi spune că nu ştie nimic de bani şi că nu a fost implicat în nici un fel: „Nu ştiu să fi avut vreo implicare Ministrul de Finanţe în acea perioadă şi în această speţă. Eu, personal, în calitate de secretar de stat pe care o deţineam la acel moment, coordonam Trezoreria statului, deci nimic de-a face cu aşa ceva”.

 

În primul an după privatizare, 2002, combinatul face profit de peste 60 de milioane de dolari. A ajuns la această realizare fără retehnologizare. Dar a renunţat la intermediari.

 

Din anul 2008, însă, în ciuda investiţiilor, combinatul intră în picaj din cauza crizei şi a preţului mare al energiei. Pierde pieţe, scade producţia de otel, îngheaţă salariile, închide Uzina Cocso-Chimica şi trimite acasă 4.500 de oameni. Arcelor Mittal începe să câştige bani din certificate de emisii poluante, în dezavantajul combinatului. Închide secţii, o cocserie şi două furnale, şi primeşte la schimb, gratuit, certificate de dioxid de carbon, pe care le vinde apoi în străinătate.

 

Astăzi, cu toate investiţiile, combinatul supravieţuieşte datorită fluxului secundar, adică al laminoarelor. La Galaţi mai lucrează 7.000 de oameni, iar creşterea preţului energiei e pe cale să trimită combinatul la fier vechi.

 

Odată cu căderea combinatului se prăbuşeşte şi unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării. Galaţiul avea o întreagă industrie care depindea de combinat, transformată acum în ruine sau înlocuită de spaţii comerciale.

 

De la portul mineralier, la licee dedicate combinatului până la echipa de forbal sau pensiuni şi hoteluri, Sidexul a fost sărăcit prin mii de supape.

 

Privatizarea SIDEX s-a dovedit o afacere păguboasă pentru statul român. Bunăvoinţa guvernelor din anii 2001 ţi 2005 nu a folosit, în final, nimănui. Nu doar că investitorul nu a reusit sa păstreze cele 28.000 de locuri de muncă, din momentul cumpărării, dar nu a mai adus nici bani la bugetul de stat, aşa cum preconizau mai-marii ţării acum 13 ani. Criza oţelului îl face pe investitorul indian să îş restrângă afacerea în fiecare zi.

 

Ce alternativă avea statul român? Răspunsul o dau ucrainenii, care au vândut un combinat siderurgic de aceeaşi mărime cu 4,7 miliarde de dolari.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*