Lumea s-a unit cu învăţătura lui Marx, Engels, Lenin, Iliescu– pesedescu/ globalescu şi cu excrementele altor ” gândirişti ” , dar tot dezbinată în păcate moare, pentru că omenirea nenăscută din nou are ca tată pe diavol (Ioan 8/44) ! NUMAI Isuss a murit odată pentru totdeauna, a îngropat pe orice om, păcat, ispită, poftă, învăţătură falită, ca să nu mai dezgropăm niciodată asemenea mortăciuni! Pe culmile suferinţei i-a zdrobit capul şi ne-a învăţat cum să-l facem pe satan să plece de la noi învins, căci ne-a dat şi Autoritatea Lui ,să-l călcăm în picioare (Rom. 16/20); Păcatul nu mai are nici o putere asupra noastră, pentru că ne-a Îndumnezeit, ne-a înviat dimpreună cu El, ne-a înfiat -inălţat în Sine, şi viaţa noastră este ascunsă cu Iisus în Dumnezeu unde, prin părtăşie Duhovnicească, ne umple cu plinătatea învăţăturii Lui, cu Împărăţia Dumnezeiască! Să credem în biruinţa Lui, ca să nu mai redevenim sclavii păcatului ( dezbrăcat de tăria lui), ca să trăim pentru Adevăratul Tată; Prin botezul în moartea Lui să rămânem Una cu El, (nu cu amanta lume), aşa cum Iisus s-a făcut Una cu noi, căci în nici un om neânnoit, nu locuieşte nimic bun… Dacă nu ne umplem cu Domnia Lui-cu Dragostea, cu învăţăturile, darurile, cu Roada Duhului Sfânt, rămânem nişte nimicuri zangănitoare (1 Cor.13)

Miscarea de trezire din Toronto…VREMEA TREZIRII – carte creștină…Unirea in Hristos …BISERICA – TRUPUL VIU AL LUI ISUS HRISTOS…Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1,de John Piper
qqTrezeste-te tu, care dormi!Trupul lui Hristos- R. K. Campbell… O FALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ…Iosif Țon  ‘Triumful Bunatatii’ si…BUNATATE SI IUBIRE

bis

Unitatea în trupul lui Hristos…Unirea cu Cristos – Cum a fost ea creata si cum sa traim în ea…TRUPUL LUI HRISTOS-DEOSEBIND MITUL DE METAFORĂ- Charles L. Hunt

jj

OMUL  BILLY GRAHAM! Ferma Animalelor, o carte cu renume…ELLEN G. WHITE-Unirea cu Hristos şi dragostea frăţească (Una cu Hristos în Dumnezeu)
k;Doar in Romania  vacile rag si”Boii” nu le baga in seama…Amenajarile crescatoriilor de peste…Ori lasati multinationalele  sa extraga gaze de sist …Burghezia fesenista intronata de Ilici a tulburat Tara ,ca sa poata pescui-fura NECUNSTITUTIONAL Toata Averea Obsteasca

 

 

uuaqqfbcp

 

DESPRE TREZIRE, DE JONATHAN EDWARDS

DESCRIERE

Jonathan Edwards: Ştiu că, pentru a fi mai potrivit pentru lucrarea mea, nu trebuie să devin mai înţelept, ci mai umil.

D. Martyn Lloyd Jones: „Nici un om nu este mai relevant pentru starea actuală a creştinismului ca Jonathan Edwards… A fost un puternic teolog şi un mare evanghelist în acelaşi timp. Dacă doriţi să cunoaşteţi ceva despre adevărata trezire, Edwards este omul pe care trebuie să-l consultaţi. Iată sfatul meu: citiţi Jonathan Edwards. Întoarceţi-vă la ceva trainic, profund şi real.”

John Piper: „Nimeni nu a gustat şi nu a testat experienţa trezirii ca Jonathan Edwards. În cartea sa (ca oriunde altundeva) navighează într-un mod biblic între intelectualism şi emoţionalism, între un creştinism doctrinar şi unul lipsit de doctrină, între auto-condamnarea paralizantă şi auto-înălţarea arogantă, căutarea orgolioasă a trezirii şi pasivitatea indolentă. În experienţa mea, scrierile lui Edwards ocupă locul doi doar după Biblie.”

Această carte conţine unul dintre tratatele lui cele mai analitice asupra subiectului trezirii, Semnele distinctive ale unei lucrări îndeplinite de Duhul lui Dumnezeu, şi bine-cunoscuta lui Relatare a unor convertiri surprinzătore. Relatarea este atât o descriere detaliată a faimoasei treziri spirituale din Northampton, care a avut loc în anul 1735, cât şi o expunere şi o evaluare scripturală cuprinzătoare a acestei lucrări. Pe lângă aceste două lucrări am mai inclus în acest volum O relatare a trezirii religioase din Northampton 1740-1742 şi Gânduri despre trezirea din New England. Sperăm că această carte va aduce lumină cu privire la adevărata trezire şi va înflăcăra dorinţa acelora care aşteaptă şi strigă înaintea Scaunului de îndurare pentru ca Duhul lui Dumnezeu să fie turnat peste ţara noastră.

În limba engleză primele trei tratate au fost publicate de editura The Banner of Truth Trust într-o singură carte cu titlul Jonathan Edwards on Revival, iar Gânduri despre trezirea din New England a fost publicată de aceeaşi editură sub titlulThoughts on the New England Revival în anul 2005.

Astăzi omenirea este confruntată cu o disperată nevoie de trezire spirituală. Dumnezeu poate trezi poporul Său în cele mai întunecate ceasuri, și prin Duhul Sfânt poate insufla o nouă putere de viață în Trupul lui Hristos.
Ce s- ar întâmpla dacă trezirea spirituală ar cuprinde viețile și bisericile noastre astăzi ? Cred că o asemenea revărsare a Duhului Sfânt are câteva trăsături caracteristice:
1. Va fi o nouă viziune cu privire la măreția lui Dumnezeu.
Trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu este numai plin de gingășie, de har și de milă, ci El este și Dumnezeul dreptății, al sfințeniei și al milei. Mulți creștini au doar o caricatură a lui Dumnezeu. Ei nu- L văd pe Dumnezeu în plinătatea Lui. Noi citim cu volubilitate Ioan 3: 16, uitând să citim și în continuare: ”…dar cine nu crede, a și fost judecat”. Compasiunea în sine nu este completă, ea trebuie să fie însoțită de dreptatea nepărtinitoare, de mânia împotriva păcatului și de dorința după sfințenie. Prea des se întâmplă să fim mai speriați de durerea fizică decât de răul moral. Crucea este dovada faptului că sfințenia este principiul pentru care Dumnezeu a fost gata să moară.
2. Va fi o nouă viziune cu privire la gravitatea păcatului.
Isaia L- a văzut ”pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul”. Serafimii stăteau deasupra Lui și I se închinau și strigau: ”Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor ! Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isaia 6: 3). Atunci și- a recunoscut Isaia nevrednicia și totala dependență de Dumnezeu. Când pe Marea Galileii Simon Petru și- a dat seama că Domnul Însuși este în barcă cu el, a zis: ”Doamne, pleacă de la mine căci sunt un păcătos” (Luca 5: 8). Convingerea faptului că Domnul Isus era Dumnezeu Însuși a adus în mintea lui Petru păcătoșenia propriei lui naturi omenești. Așadar, dacă Domnul Isus a trebuit să moară pentru păcat, atunci în ochii lui Dumnezeu păcatul trebuie să fie teribil.
3. Va fi o accentuare a nevoii de pocăință, de credință și de naștere din nou.
Domnul Isus a venit propovăduind pocăința și spunând că fără o naștere din nou nimeni nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu. El a spus că păcătoșii iubesc mai mult întunericul și nu vor să vină la lumină pentru că se tem că faptele lor vor fi descoperite și condamnate. Cei a căror inimă a fost schimbată sunt făpturi noi. Ei vin la lumină de dragul adevărului și al lui Dumnezeu. Dacă este cineva în Hristos Isus este o făptură nouă, pentru că lucrurile vechi au trecut și totul a devenit nou.
4. Va fi experimentată bucuria mântuirii.
David dorea o restaurare a bucuriei mântuirii. Scopul special al Domnului Isus pentru ucenici a fost ”ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15: 11). Când Filip a coborât în Samaria și a adus o mare trezire spirituală, Scriptura spune: ”Și a fost o mare bucurie în cetatea aceasta” (Fapte 8: 8). Astfel, adevărata revitalizare a Bisericii ar aduce mântuirea multor suflete, ceea ce ar produce bucurie atât în cer cât și pe pământ.
Dacă n- ar exista rai și iad, totuși ar trebui să ne dorim să fim credincioși lui Dumnezeu pentru efectele pe care le are viața creștină în casele și în familiile noastre.
…va urma.

Între „marea trezire“ și „marele declin“

Creștinismul este în impas. După două milenii, religia care a schimbat faţa pământului își regăsește cu dificultăţi cadenţa și forţa. Impactul asupra lumii civilizate este tot mai scăzut, iar plecările masive din biserici sunt consecinţa firească a acestei stări de fapt.

Cândva, în timpuri tulburi, creștinismul era în creștere. Acum, sub efectul libertăţilor nelimitate, cunoaște un recul pe care nu l-a mai experimentat în îndelungata sa istorie. Secularizarea i-a dat lovituri repetate, însă nu aceasta este singura cauză a crizei actuale. Problemele de ordin intern au jucat un rol determinant în crearea unei stări de neîncredere faţă de instituţia bisericii. Drept urmare, formalismul (acolo unde creștinismul supravieţuiește) sau hemoragia (acolo unde acesta suferă pierderi imense) au devenit emblemele unei religii căreia, cu ani în urmă, Voltaire îi anticipa deja decesul. Să fi avut filosoful francez dreptate?

Religia, o preocupare secundară

Privind la sondaje, motivele de optimism sunt tot mai puţine. O analiză recentă asupra creștinismului american are chiar un efect șocant, susţine CBN News. Este vorba de o plecare din biserici a nu mai puţin de 7,5 milioane de americani, începând cu anul 2012.

Pentru ultimul deceniu, General Social Survey a demonstrat o scădere constantă a numărului de americani care au preocupări religioase. Aproape 1 din 4 americani afirmă deschis că nu are nicio preferinţă religioasă. Acest lucru înseamnă o creștere de aproape 20%, comparativ cu anii 1990, când procentul de americani cu tendinţe nereligioase putea să fie redat doar printr-o singură cifră.

Totuși, conexiunile religioase manifestate în mediul privat arată ceva mai bine. Doar 17% dintre americani spun că nu se roagă, în condiţiile în care 35% afirmă că nu participă la serviciul de închinare, iar 23% își revendică neafilierea religioasă. Se  pare că, în ciuda orientării religioase sau a indiferenţei manifestate, cea mai mare parte a americanilor continuă să creadă în puterea rugăciunii.

Alte studii însă arată că și cei care se roagă au probleme în înţelegerea naturii reale a rugăciunii. Mai degrabă aceasta este un fel de superstiţie amestecată cu religia, ambele presărate peste un pic de egocentrism. Lipsește, cel mai adesea, relaţia personală cu Divinitatea.

Noua faţă a Americii

Studiul de faţă nu face decât să continue cercetările anterioare și să demonstreze trendul descendent al fenomenului religios american. Problema s-a complicat în anul 2014 comparativ cu anul anterior. Deja în 2013 situaţia era gravă, fapt descris într-o manieră mai mult decât sugestivă de jurnaliștii de la RNS: „Importanţa religiei în viaţa oamenilor? Scăzută. Prezenţa la Biserică? Scăzută. Oamenii care afirmă că nu au nicio religie? Rată crescută. Rezultatul: 2013 a înregistrat cel mai scăzut nivel de religiozitate de când facem aceste măsurători“.

Mai precis, spun aceeași jurnaliști, dacă perioada anilor 1950 ar putea fi numită „Marea Trezire“, începutul mileniului al treilea poate fi etichetat ca „Marele Declin“. „The Great Awakening“ este, de fapt, o denumire generică pentru o suită de revitalizări religioase pe care mediul american le-a cunoscut în istoria lui. Prima a avut loc în secolul al XVIII-lea și i-a avut ca principali artizani pe renumiţii Jonathan Edwards sau George Whitefield.

Au urmat apoi alte treziri religioase succesive. După al Doilea Război Mondial a fost înregistrată o explozie a mișcărilor charismatice care au acţionat în contrapondere cu ramurile principale ale confesiunilor protestante. Astfel, anii 1950 au fost marcaţi de o creștere rapidă a fenomenului neoprotestant, pe fondul unor lupte teologice intense. Creștinismul american s-a întărit, devenind solid și din punct de vedere politic. În momentul actual SUA s-a schimbat la faţă, dar nu în bine.

Există vreo soluţie?

Deși datele statistice sunt alarmante (nu doar pentru mediul american), speranţele redresării vin tocmai din aceste cifre. Impasul prin care trece creștinismul în momentul de faţă poate fi chiar sursa recuperării sale. Criza poate constitui o mare oportunitate, dacă înţelegem bine semnalmentele.

Bisericile nu ar trebui să rămână imobile în faţa hemoragiilor cu care se confruntă. Edward Norman, expert în istoria religiei, susţine că nu ar trebui să confundăm declinul religiei organizate datorită impactului ideilor seculare cu  o perioadă de declin religios, ci mai degrabă cu una de transformare a percepţiilor religioase ale oamenilor. Poate că aceștia sunt mai puţin loiali instituţiilor religioase, dar asta nu înseamnă neapărat că sunt mai puţin religioşi.

Analizate din această perspectivă, plecările din biserică conţin în ele însele germenii recuperării. Grace Davie, sociolog al religiilor, susţine acelaşi lucru în analiza cu privire la secularizarea în Europa, sugerând că am putea să ne întrebăm dacă nu  cumva europenii nu sunt mai puţin religioşi, ci, mai dergabă, sunt religioşi într-un mod diferit.

Dacă bisericile și-au pierdut relevanţa și capacitatea de a oferi răspunsuri profunde la probleme actuale, poate că a sosit momentul unor strategii de schimbare nu doar a oamenilor, ci și a bisericilor. Reacţia defensivă a celor din urmă (o variantă prea des adoptată) ar trebui să facă loc uneia de autoevaluare și de repoziţionare. Iar în această privinţă, nu o pierdere de identitate este soluţia, ci o întoarcere la origini, adică chiar la ceea ce imprimase odată forţă creștinismului.

La aceasta face referire Corne Bekker, profesor la Regent University, care, intervievat de CBN, nu întrevede decât o singură soluţie: „Avem nevoie să readucem Biblia în centrul a tot ceea ce facem“. Iar aceasta nu pentru a introduce un nou obicei expus formalismului, ci pentru ca „Biserica să devină un loc de speranţă“.

Miscarea de trezire din Toronto…

Biserica crestina are mare nevoie de o miscare de trezire care sa schimbe lumea. Una dintre cele mai mari miscari de trezire ale Domnului din ultimele decenii a pornit de la o biserica din Toronto. Desi unii au criticat miscarea de la Toronto, asa cum ne va arata Paul Strand, Dumnezeu a facut multe miracole si a schimbat milioane de vieti.

Recent, intrunirea „Reaprindeti focul” a zguduit acest loc unde a avut loc miscarea de trezire „Toronto Blessing” in 1994. Invitatul Randy Clarke a slujit impreuna cu pastorii John si Carol Arnott. Deodata, Duhul Sfant a preluat controlul asupra serviciului. Apoi, zilnic, ani la rand a atras oameni din intreaga lume. Heidi Baker a venit din Mozambic unde a slujit ca misionar si viata ei a fost schimbata in mod radical in Toronto.

„Am fost o misionara epuizata. Desi mi-am facut teza de doctorat in teologie nu am vrut sa predau teologie. Am vrut sa lucrez la K-Mart. Asa de obosita eram. Am ajuns aici cu pneumonie dubla. Am fost vindecata pe loc. Apoi L-am vazut pe Isus. Ochii Lui erau ca para focului, plini cu dragoste.” a spus misionara Heidi Baker.

Acum conduce o lucrare internationala care a fondat 11.000 de biserici.

„Datorita Lui, mi-am revenit. Ochii lui Isus erau ca para focului. Am fost in 109 de tari si am raspandit aceasta Evanghelie glorioasa.” a mai adaugat ea.

Toronto Blessing a fost plina cu viata. Oamenii incepeau sa rada puternic, altii cadeau pe podea.

„Eram obisnuiti cu oamenii care L-au primit pe Duhul Sfant si au cazut pe podea, cate unul. Nu mai vazusem niciodata o sala plina de oameni care sa cada in acelasi timp pe podea.” a spus pastorul John Arnott.

Unii lideri religiosi care au auzit despre aceste evenimente au spus ca semnele si minunile au venit din partea oamenilor sau chiar din partea diavolului. Acum, atat Arnott cat si Clark spun ca ei recunosc ca semnele si minunile au fost extraordinare.

„Toata lumea se intreba: «Ai mai vazut asa ceva? Eu nu am mai vazut.»” a spus Randy Clark, de la Global Awakening.

„Am spus: «Sunt convins ca esti Tu, Doamne, dar ce se intampla? Este un mare haos aici.” a spus John Arnott.

„Nu stiu ce se intampla. Sa asteptam si sa vedem daca va aduce roade.” a mai spus Clark.

„Slaveste-L pe Isus si roadele intalnirii vor fi bune.” a continuat Arnott.

Clark nu a fost ingrijorat, pentru ca el a stiut, datorita educatiei sale, ca intamplarile uimitoare sunt tipice.

„Am invatat la seminar despre fenomene si manifestatii care au loc in timpul unei miscari de trezire.” a declarat Randy Clark.

„M-a surprins faptul ca unora nu le-a placut ce au vazut. Unor crestini declarati nu le-a placut ce au vazut.” a mai declarat John Arnott.

L-a intristat faptul ca alti lideri spirituali au spus ca aceste manifestari nu au venit de la Dumnezeu.

In timp ce scepticii s-au indoit de aceste miracole, Heidi Baker a fost convinsa ca experienta ei a apropiat-o de Dumnezeu.

„Am fugit spre altar. Mi-am ridicat mainile si am inceput sa strig. Si am fost atinsa de focul lui Dumnezeu. Nu a fost o chemare la altar. Randy Clarke, pe care nu il mai intalnisem, nu ma stia, m-a intrebat: «Dumnezeu vrea sa stie daca vrei sa mergi in Mozambic!». Timp de sapte zile si sapte nopti nu am fost capabila sa ma misc. Lumea a fost nevoita sa ma duca, sotul meu m-a dus in brate. M-au dus in brate pana la baie. A fost perioada cea mai umila a vietii mele.” a declarat ea.

Baker a invatat ca trebuie sa Il iubeasca pe Isus si sa depinda de El, dar si de oamenii Lui.

„Mi-a schimbat viata. Nu mai sunt aceeasi.” a marturisit Baker.

Dupa astfel de miracole, Arnott spune ca oamenii nu ar trebui sa judece de ce este capabil Dumnezeu: „Imi pare rau ca nu a fost pe placul tuturor. Imi pare rau de barbatul care a condamnat acest eveniment. Acesti oameni au ratat evenimentul cel mai maret care s-a intamplat vreodata Bisericii in ultimii 100 de ani. N-aveti decat sa il ratati! Insa, eu nu vreau sa il ratez.” a spus el.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond crestin 728 – 1 iulie 2018. Ultimele stiri crestine – http://alfaomega.tv/stiri

Sursa: https://alfaomega.tv/mediacenter/player/stiri-crestine/miscarea-de-trezire-din-toronto#ixzz5gHv9VUZD
Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook

 

vremea trezirii0

VREMEA TREZIRII – carte creștină

CUVÂNT ÎNAINTE

Mesajele cuprinse în această carte s-au născut din dorinţa arzătoare de a vedea manifestarea slavei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, printr-o trezire autentică.

De-a lungul istoriei de două mii de ani a Bisericii creştine, de nenumărate ori Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste poporul Său, chemându-l la sfinţenie, la o viaţă de ascultare de El şi la predicarea Evangheliei, care a dus mulţimi de oameni într-o stare după voia Lui.

Trezirile spirituale nu sunt însă doar evenimente din epoca de după Cinzecime, ci ele s-au petrecut de multe ori şi în istoria poporului Israel, în timpul vechiului legământ. Acestea au slujit ca pildă multor generaţii pentru felul în care Dumnezeu poate trezi un popor cu conştiinţa adormită, aducându-l la pocăinţă şi o viaţă curată.

Vremea noastră poartă toate semnele caracteristice perioadei ce va preceda marea zi a revenirii Domnului nostru, pentru a-Şi lua acasă Mireasa Lui iubită. În curând, vom asista la cel mai mare eveniment din istoria umanităţii, iar Duhul Domnului strigă tuturor celor ce aşteaptă venirea Lui: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!”

Rugăciunea mea înaintea Domnului este ca toţi cei ce vor citi aceste rânduri să fie treziţi la viaţă, sfinţiţi şi pregătiţi pentru marea clipă ce se apropie.

Cartea poate fi comandată la numărul de telefon 0721 226 568
sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com

vremea trezirii0

O FALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ

de Zac POONEN

ISUS şi apostolii au avertizat în mod repetat că zilele din urmă vor fi caracterizate de o înşelăciune larg răspândită şi de o mulţime de prooroci mincinoşi (Matei 24:3-5,11,24; 1Timotei 4:1) – şi în ultimele decenii noi am văzut mulţi dintre aceştia.

De ce sunt înşelaţi milioane de creştini de aceşti prooroci mincinoşi şi de aceste „treziri” false? Şi de ce atât de mulţi predicatori au căzut pradă imoralităţii şi lăcomiei?

Din ceea ce am înţeles eu, unele din principalele cauze sunt:

1. Cei mai mulţi creştini din zilele noastre nu sunt conştienţi de ceea ce ne învaţă Noul Testament, pentru că nu l-au studiat cu atenţie; ei urmează învăţăturile conducătorilor lor şi nu învăţăturile Noului Testament.

2. Minunile (darurile supranaturale) au devenit mai importante pentru ei decât caracterul lor (trăirea unei vieţi supranaturale).

3. Pentru ei, bunăstarea materială a devenit mai importantă decât bunăstarea spirituală.

4. Ei nu sunt în stare să facă distincţie între ceea ce este doar frenezie sufletească sau manipularepsihologică, şi ceea ce este mişcare autentică a Duhului Sfânt; cauza fiind, din nou, ignorarea învăţăturii Noului Testament.

5. Ei nu sunt în stare să facă distincţie între ceea ce este doar vindecare psihosomatică (vindecare ce are loc printr-o gândire pozitivă), şi ceea ce este vindecare supranaturală în Numele lui ISUS.

6. Stimularea emoţională şi manifestările fizice neobişnuite au devenit mai importante pentru ei decât bucuria lăuntrică a Domnului.

7. Pentru conducători, slujba ecleziastică a ajuns să fie mai importantă ca umblarea lor lăuntrică cu Dumnezeu.

8. Pentru aceşti lideri, aprobarea oamenilor a devenit mai importantă decât aprobarea lui Dumnezeu.

9. Pentru aceşti lideri, numărul oamenilor care participă la întruniri, a devenit mai important decât angajamentul deplin faţă de Hristos.

10. Zidirea propriilor împărăţii şi ale propriilor imperii financiare au devenit mai importante pentru aceşti conducători decât zidirea unei biserici locale şi slujirea în acea biserică (Ieremia 6:13).

Toate acestea sunt TOCMAI OPUSUL a ceea ce ne-a învăţat ISUS. În Noul Testament opusul lui Hristos este numit „anti-Hrist”. Dacă creştinii nu înţeleg clar acest lucru, atunci, când Antihristul va apărea pe scena lumii, cu semnele şi minunile lui false (2 Tesaloniceni 2:3-10), ei îl vor accepta orbeşte la fel ca toţi ceilalţi. A fi călăuzit de Duhul lui Hristos înseamnă a avea Duhul care este exact opus aceluia care a fost descris în punctele de mai sus.

Vă prezint aici o parafrazare a cuvintelor lui ISUS din Matei 7:13-27 (citiţi-o în contextul pasajului din Matei capitolele 5 până la 7):

“Atât poarta cât şi calea înspre VIAŢA VEŞNICĂ sunt foarte strâmte – aşa cum tocmai le-am descris (Matei 5 la 7). Însă vor veni prooroci mincinoşi care vă vor spune că poarta şi calea nu sunt strâmte, ci uşoare de parcurs şi late. Feriţi-vă de ei. Îi veţi putea identifica uşor observându-le roadele caracterului: în viaţa de zi cu zi sunt ei oare liberi de mânie, liberi de flirt şi pofte senzuale, liberi de iubirea de bani şi de neliniştea căutării bunăstării materiale (aşa cum caută lumea aceste lucruri)? Predică ei împotriva acestor lucruri aşa cum am făcut-o Eu aici? (Matei 5:21-32 şi 6:24-34). Aceşti prooroci mincinoşi pot manifesta multe daruri supranaturale, fac minuni şi, oricât ar părea de ciudat, vindecă oameni în Numele Meu, însă cu toate acestea Eu îi voi trimite pe toţi în Iad în Ziua Finală a Judecăţii, fiindcă ei nu Mă cunosc (ca CEL SFÂNT) şi ei nu au renunţat la păcat în viaţa lor personală (Matei 7:21-23). Deci dacă vreţi să construiţi o biserică pe o stâncă de neclintit care nu se va mişca şi nu va cădea nici în veacul acesta şi nici în veşnicie, aveţi grijă să înfăptuiţi tot ceea ce tocmai v-am spus (Matei 5 la 7) şi învăţaţi-i pe oamenii voştri să facă tot ce v-am poruncit. Atunci Eu voi fi întotdeauna cu voi şi autoritatea Mea vă va sprijini mereu (Matei 28:20, 18). Însă dacă voi doar auziţi, fără să înfăptuiţi ceea ce vă spun, atunci ceea ce veţi construi poate arăta ca o biserică mare şi impresionantă înaintea oamenilor, dar într-o zi în mod sigur va cădea şi va fi nimicită (Matei 7:25)“.

Deci cum vom putea zidi o biserică de neclintit în aceste zile din urmă?

Trebuie să trăim Predica de pe Munte (Matei 5 la 7) şi să predicăm tot timpul mesajul ei.

Trebuie să trăim în Noul Legământ şi nu în Vechiul Legământ. Pentru aceasta, trebuie neapărat să cunoaştem, în mod precis, diferenţa dintre cele două legăminte (2 Corinteni 3:6). De asemenea, trebuie neapărat să predicăm Noul Legământ.

În zilele noastre, când predicatorii cad în păcate scandaloase, ei se auto-îndreptăţesc prin (şi îşi găsesc consolarea în) exemplele sfinţilor din Vechiul Testament care au căzut la rândul lor în păcat, iar apoi au reintrat în slujire după o perioadă de ispăşire şi uitare. Ei citează exemplele în care David a comis adulter, iar Ilie a ajuns în depresie, spunând că: „Dumnezeu i-a folosit şi după aceea”! Însă ei nu citează exemplul lui Pavel care a trăit în biruinţă şi în curăţie până la sfârşitul vieţii lui pământeşti.

Ceea ce nu au înţeles aceşti predicatori (şi nici majoritatea creştinilor) este că sfinţii Vechiului Testament NU sunt exemplele de urmat pentru zilele noastre. Nouă ni s-a dat mult mai mult în această Eră a Harului – şi „cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). ISUS este Mijlocitorul unui NOU legământ şi EL este Exemplul şi Autorul credinţei pentru noi, cei care trăim acum – nu David şi nu Ilie. Distincţia dintre sfinţii Vechiului Testament (enumeraţi în carteaEvrei capitolul 11) şi ISUS, este făcută foarte clar în pasajul din Evrei 12:1-4. Însă foarte puţini trăiesc în realitatea acestei diferenţieri. Foarte puţini au înţeles, că „Dumnezeu avea în vedere ceva MAI BUN pentru noi” în Noul Legământ (Evrei 11:40).

Dacă nu „luăm seama la noi înşine” şi nu suntem vigilenţi, oricare dintre noi poate cădea, aşa cum au căzut mulţi predicatori – fiindcă Satan e un duşman şiret. Suntem în siguranţă numai dacă împlinim cu exactitate învăţătura Noului Testament şi ne supunem conducerii evlavioase. (Şi prin conducere „evlavioasă”, înţeleg acei oameni care nu au nici măcar una din valorile negative enumerate în cele zece puncte de mai înainte). Dacă învăţăm din greşelile altora putem evita săvârşirea aceloraşi greşeli, în vieţile noastre.

Deci haideţi să ţinem tot timpul feţele noastre aplecate la pământ înaintea Domnului – pentru că acolo vom primi descoperire dumnezeiască, stând cu faţa la pământ ca Ioan (Apocalipsa 1:17). Dacă ne smerim vom primi har ca să fim biruitori (1 Petru 5:5). Iar când Duhul Sfânt ne arată adevărul în Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul despre noi, haideţi să fim pe deplin sinceri şi să „primim dragostea adevărului ca să fim mântuiţi” de tot păcatul. Astfel vom fi protejaţi de toate înşelăciunile, de către Însuşi Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:10-11).

Amin.

Titlul în limba engleză: COUNTERFEIT REVIVAL
Traducerea în limba română: Vlad Sabău şi Nicu Tulici

Trupul lui Hristos- R. K. Campbell

Acesta este un subiect pe care îl abordează mai multe epistole, dar vom privi mai întâi ce se spune despre aceasta în Efeseni 1:22-23 ; după ce a vorbit despre învierea lui Hristos dintre cei morţi, despre glorificarea Sa şi despre înălţarea Sa în cer „mai presus… de orice nume care este numit” (v. 21), apostolul spune că Dumnezeu „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”.Moartea, învierea şi glorificarea lui Hristos în cer sunt temelia Adunării. Înainte ca Trupul lui Hristos să poată fi format pe pământ, trebuia ca El Însuşi să fie în cer ca om, ca şi Cap al Trupului, după ce a împlinit lucrarea de răscumpărare în favoarea oamenilor păcătoşi. Hristosul a fost mai întâi înălţat la cer ca şi Cap mai presus de toate; apoi Trupul Său a fost format de Duhul Sfânt pe care L-a trimis din cer.Biserica este deci trupul Său pe pământ, complinirea Sa, plinătatea Omului mistic glorificat, în acelaşi fel în care Eva era necesară ca să se împlinească deplin gândurile lui Dumnezeu faţă de primul Adam. Ca mădulare ale trupului lui Hristos, credincioşii sunt uniţi cu El, Capul lor, la dreapta lui Dumnezeu şi ar trebui să îmbrace un caracter ceresc la fel ca El. Acesta este un adevăr important şi singura realizare practică a unirii cu un Hristos urcat la cer pentru a produce acest caracter ceresc.Scriind corintenilor, apostolul inspirat le spune: „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Corinteni 12:12-13 ).Acest pasaj şi versetele care urmează folosesc imaginea trupului omenesc cu diversele lui mădulare pentru a arăta că Adunarea este un singur trup, Trupul lui Hristos. Totul fiind format dintr-un mare număr de părţi diverse, trupul omenesc prezintă o minunată unitate. „Tot aşa este şi Hristosul”, spune apostolul. Remarcaţi cuvântul „Hristosul”, care înseamnă: Hristos şi trupul Său, Adunarea. Trupul omenesc cu unitatea Sa şi cu toate acestea o diversitate de mădulare, este astfel o imagine a lui Hristos şi a Adunării Sale, care este Trupul Său spiritual.

Un singur trup

Biserica lui Hristos nu este decât un singur trup, deşi mădularele Lui sunt o mulţime, fiecare diferit de celelalte, împrăştiate pe tot pământul. „Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora”, le scrie Pavel romanilor (Romani 12:5 ). Le spune corintenilor: „Noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (1. Corinteni 10:17 ); „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup” (1. Corinteni 12:13 ); şi efesenilor: „Este un singur trup” (Efeseni 4:4 ). Acesta este adevărul divin cu privire la cei care alcătuiesc Biserica lui Isus Hristos. Oricare ar fi naţionalitatea sau rasa lor, ei sunt acum „un singur trup în Hristos”. Aceasta era adevărat în zilele apostolilor şi este încă adevărat astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune: „era un singur trup” sau „va fi un singur trup”, ci „este un singur trup”.

Creştinătatea poate fi tare divizată, totuşi Dumnezeu îi vede pe copiii Săi pe pământ, pe credincioşii adevăraţi, ca „un singur trup în Hristos”, oricare ar fi diferitele organizaţii ecleziastice omeneşti cărora le aparţin ei, aşa divizaţi şi împrăştiaţi cum sunt. Aceste diviziuni sunt spre ruşinea lor pentru că această pluralitate de sisteme şi corpuri religioase distincte este contrară gândului şi voii lui Dumnezeu şi nu este recunoscută de El. Ceea ce recunoaşte Dumnezeu pe pământ, este numai trupul lui Hristos şi numai acesta Îi este scump.

Totuşi lui Dumnezeu Îi place să-i recunoască pe toţi copiii Lui care au viaţa divină în mijlocul diverselor sisteme religioase în care se află amestecaţi credincioşi şi necredincioşi, şi îi consideră ca făcând parte din trupul lui Hristos pe care l-a alcătuit Duhul Său.

Unitatea vizibilă

În vremea apostolilor, credincioşii formau literalmente un singur trup vizibil pe pământ; oamenii din jurul lor puteau să vadă unitatea lor; nu existau diviziuni în mijlocul lor; toţi creştinii din aceeaşi localitate se adunau în acelaşi loc şi se găseau uniţi într-o comuniune fericită. Această comuniune se întindea la toţi creştinii şi la toate strângerile creşine din alte oraşe ale provinciei şi în toate celelalte ţări, după cum dau mărturie Faptele şi Epistolele. Era deci evident pentru toţi că aceşti creştini formau „un singur trup în Hristos”, organism viu funcţionând sub conducerea şi prin puterea Duhului Sfânt. Era ceea ce dorea şi poruncise Dumnezeu şi aceasta ar fi trebuit să continue astfel.

Vai, această fericită unitate vizibilă a fost curând stricată şi distrusă. Neconvertiţi s-au dat drept credincioşi, şi oameni perverşi s-au strecurat printre credincioşi (Iuda 4 ) şi Biserica pe pământ a devenit o casă mare cu vase spre onoare şi spre dezonoare (2. Timotei 2:19-21 ). Mai târziu au apărut diviziuni, aduse prin voie proprie şi părăsirea Cuvântului lui Dumnezeu; unitatea trupului lui Hristos nu a mai fost vizibilă, şi totuşi exista încă. Ruina, diviziunile, confuzia care caracterizează creştinătatea astăzi arată cât ne-am îndepărtat de gândul şi de voia lui Dumnezeu care declară că nu este decât un singur trup de credincioşi. Deşi această unitate a trupului lui Hristos nu este vizibilă în zilele noastre, ea există cu toate acestea şi va fi văzută din nou când Domnul ne va strânge pe poporul Său la El; şi când Hristos va veni să domnească pe pământ, Adunarea, care este trupul Său, va fi arătată cu El în toată minunata Sa unitate.

Cineva a comparat pe bună dreptate unitatea trupului lui Hristos cu un lanţ întins de-a latul unui râu: îl vedem pe cele două laturi dar se scufundă la mijloc; astfel este şi cu Biserica lui Hristos: a fost văzută în unitatea sa la început, va fi văzută numaidecât; ea este una în ochii lui Dumnezeu astăzi, chiar dacă această unitate nu este vizibilă îm ochii oamenilor (C. H. Mackintosh).

Responsabilitatea

Dar deşi creştinătatea este astăzi atât de divizată, nu suntem pentru aceasta scutiţi de responsabilitatea de a da mărturie în mod vizibil, pentru unitatea Bisericii lui Hristos. Nu ar trebui pur şi simplu să menţinem adevărul teoretic al unităţii trupului, ci suntem chemaţi să arătăm acest adevăr important în comuniunea noastră creştină, să aducem o mărturie practică în faţa a tot ce o contrazice.

Pentru a folosi expresia altuia: „Primul pas pentru a mărturisi unitatea Bisericii lui Dumnezeu este de a ieşi din diviziunile creştinătăţii. Să nu ne oprim pentru a ne întreba care va fi al doilea pas. Dumnezeu nu dă niciodată lumină pentru doi paşi odată. Este adevărat că nu este decât un singur trup? Fără nicio îndoială, pentru că Dumnezeu o spune. Ei bine atunci, diviziunile, sectele, sistemele creştinătăţii sunt în mod deschis opuse gândului, voii lui Dumnezeu şi Cuvântului Său. Este exact aşa. Ce trebuie să facem deci? Să ieşim din ele. Aceasta este – putem fi siguri de aceasta – primul pas în direcţia cea bună. Este imposibil să aducem o mărturie reală pentru unitatea Bisericii lui Dumnezeu rămânând în acelaşi timp asociaţi la ceea ce o contrazice în practică. Putem menţine adevărul prin înţelegere, dezminţindu-l în acelaşi timp în realitatea umblării practice. Dar dacă vrem să aducem mărturie despre adevărul unităţii trupului, cel dintâi pas – prima datorie – este să ne despărţim hotărât de toate schismele şi sectele creştinătăţii. Şi apoi? Să privim la Isus, şi aceasta până la sfârşit. Spuneţi că aceasta înseamnă formarea unei noi secte sau a ne alătura vreunui trup nou? Deloc. Înseamnă numai a fugi de ruinele care ne înconjoară pentru a ne găsi resursele în atotsuficienţa Numelui lui Isus, înseamnă a ne menţine ochii aţintiţi asupra Lui în mijlocul valurilor tumultoase până în ziua în care vom ajunge în pace la portul odihnei şi gloriei eterne” (C. H. Mackintosh).

Diversele mădulare

Vom examina acum diversele mădulare ale trupului lui Hristos şi funcţiile lor, aşa cum sunt prezentate în 1. Corinteni 12 . Diferite părţi ale trupului, ca piciorul, mâna, urechea sau ochiul sunt menţionate acolo, ca şi diversele lor roluri şi nevoia pe care o au una pentru cealaltă. Apoi în versetul 28, apostolul zice: „Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi”. Acestea sunt câteva dintre diversele daruri sau mădulare specifice ale trupului care se găseau în Biserică la începutul ei.

Efeseni 4:18 ne vorbeşte despre Hristos suit în înălţime şi dând „daruri oamenilor”, „pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. Aceştia, fără nicio îndoială, sunt darurile permanente găsite în Biserică mai târziu, cei care rămân până la întoarcerea lui Hristos, cum arată versetul 13.

Aceste mădulare ale trupului – daruri speciale ale Domnului – enumerate în pasajele de mai sus, sunt mădularele cele mai la vedere, cele mai eminente, ca să zicem aşa, date „pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:13 ). Vom studia mai departe natura şi funcţia acestor daruri când vom aborda slujirea în Biserică.

Dar apostolul, în 1. Corinteni 12 , are grijă să insiste pe importanţa şi utilitatea mădularelor trupului de mai puţină onoare. Nici un mădular nu poate spune altuia: „Nu am nevoie de tine” (v. 21), „ba mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt necesare” (v. 22), spune apostolul inspirat. „Dar Dumnezeu a întocmit trupul dând mai multă onoare celor lipsite de onoare, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (v. 24-26).

Acestea sunt consideraţii foarte practice care decurg din faptul că suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Ele privesc viaţa noastră cotidiană şi relaţiile noastre ale unora cu ceilalţi în lucrurile materiale, ca şi în cele spirituale şi avem nevoie să veghem zilnic pentru a le aplica.

Citim de asemenea în Efeseni 4:15-16 : „ … Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aceste versete ne amintesc că şi un mădular aşa de mic ca o încheietură trebuie să-şi îndeplinească funcţia hotărâtă de Cap, Hristos, şi că fiecare parte trebuie să lucreze eficace pentru a asigura buna funcţionare şi creşterea întregului trup. Este un mod absolut adevărat pentru trupul omenesc şi este la fel pentru trupul spiritual al lui Hristos.

Un loc hotărât de Dumnezeu

Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare dintre ele, în trup, după cum a dorit” (1. Corinteni 12: 18 ). Găsim aici suveranitatea lui Dumnezeu dând locul lor credincioşilor în trupul lui Hristos, un loc şi o funcţie bine precizate pentru fiecare mădular, după cum Îi place Lui. Nimeni nu-şi poate alege locul sau ce doreşte să facă în trupul lui Hristos. Fiecare îşi primeşte locul din mâna lui Dumnezeu şi este calificat de El pentru a face, ca mădular al trupului distinct de altele, lucrarea precisă care a fost hotărâtă pentru el. „Fiecăruia lucrarea lui”, acestea sunt cuvintele Domnului în Marcu 13:34 .

Capul conduce mădularele

Rezultă deci că este absolut contrat învăţăturii creştine ca să fie omul cel care să numească, ca omul să aspire la o anumită slujbă sau la o anumită poziţie în Adunarea lui Dumnezeu. Nimeni nu are nici un drept să aleagă să predice sau să înveţe etc. sau să desemneze pe altcineva să o facă. Trebuie să fie chemat de Domnul pentru aceasta. Dacă acesta este cazul, el va fi calificat şi pregătit de Dumnezeu pentru această lucrare şi aceasta va fi evident pentru adunare. El este responsabil înaintea lui Dumnezeu de a o face în dependenţă de Hristos, Capul care l-a chemat.

Se cuvine ca fiecare, frate sau soră, să înveţe de la Domnul, printr-o comuniune şi o lucrare de inimă personale, care este locul său în trupul lui Hristos şi care este lucrarea care îi este dat să o facă în acel loc. Capul reglează mişcările şi funcţionarea trupului omenesc şi, la fel, Hristos, conducătorul Adunării, Capul trupului spiritual, este Cel care trebuie să regleze mişcările şi lucrarea diverselor mădulare.

În trupul nostru, controlul mădularelor de către cap se face prin intermediul sistemului nervos care leagă capul de fiecare mădular şi de fiecare parte a trupului. În trupul spiritual, acest control şi această dirijare a mădularelor de către Hristos, Capul, se face de către Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare dintre ele şi care le uneşte împreună şi de Capul din cer. Dacă Duhul nu este întristat în noi, va produce o lucrare în inima noastră cu privire la o anumită slujbă pentru Domnul şi ne va conduce acolo sub călăuzirea lui Hristos, Capul trupului. Dar aceasta implică faptul că trebuie să ne supunem Duhului Sfânt şi să nu Îl stingem.

Dacă cititorul se întoarce cu gândul la Fapte 13:1-5 , va găsi acolo un exemplu al călăuzirii Capului prin intermediul Duhului Sfânt. Atunci când profeţii şi învăţătorii adunării din Antiohia slujeau Domnului, „Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”.” Adunarea şi-a exprimat atunci comuniunea cu ei. „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul”. Atunci este spus în mod expres: „Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Selencia”. În această ordine s-au petrecut lucrurile în acel moment şi în acest fel doreşte Dumnezeu ca ele să se petreacă şi pentru noi.

Trupul, organism viu

După ceea ce ni s-a pus în faţă, trebuie să fie evident că Adunarea lui Dumnezeu nu este o organizaţie făcută de om, ci un organism viu, alcătuit din mădulare vii, sub călăuzirea şi controlul Său. Există o diferenţă între aceste două lucruri: o organzaţie şi un organism? Desigur: prima este o societate formată din oameni; al doilea, o fiinţă vie formată de Dumnezeu.

Cartea Faptelor ne arată funcţionarea acestui organism viu, Adunarea, la începutul ei. Primind energie şi călăuzire de la Capul lor din cer prin mijlocirea Duhului Sfânt, diversele mădulare ale trupului s-au dus şi au împlinit lucrarea lui Dumnezeu în absenţa oricărui conducător şi a oricărei organizaţii pe pământ. Şi totul se făcea în armonie, care este mai mult în unitate, o unitate aşa cum nu o produce niciodată o organizaţie sau o întreprindere colectivă omenească. Există într-adevăr o „unitate a Duhului” pe care suntem îndemnaţi să o păstrăm. Ei au făcut de asemenea experienţa că aveau un Cap viu în glorie şi că Hristos nu este în cer fără să intervină; dimpotrivă, El este o prezenţă vie şi deplin suficientă. El a fost întotdeauna de ajuns pentru nevoile Adunării, în toate împrejurările dificile şi în timpul tuturor evenimentelor, de-a lungul secolelor, şi aşa va fi până la sfârşit, numai dacă ne bazăm pe El. De am putea face această experienţă, că El este Capul nostru glorificat în cer, deplin suficient pentru tot!

Contrastul cu timpul actual

Dacă privim în jurul nostri astăzi în creştinătate, vedem totuşi că totul, practic, prezintă un contrast surprinzător cu ceea ce era Biserica în timpul Faptelor şi a Epistolelor, când ea răspundea gândului lui Dumnezeu. În loc de funcţionarea unui organism viu, sunt pretutindeni organizaţii ecleziastice, fiecare având conducătorul ei şi o ierarhie, etc., având autoritate asupra celorlalţi membri. Hristos şi Duhul Sfânt sunt practic înlocuiţi de maşinăriile omeneşti de grupe religioase organizate după metodele omului. Şi aceasta nu se produce numai la persoanele neavând viaţa lui Dumnezeu având în acelaşi timp o aparenţă religioasă, ci la adevăraţii credincioşi, deşi poate într-o măsură mai mică.

Preaiubiţilor, nu ar trebui să fie astfel! „Ce spune Scriptura?”, iată ce ar trebui să căutăm şi „Aşa spune Domnul”, iată ce ar trebui să fie regula noastră pentru orice chestiune de umblare şi de doctrină. Tot ce nu este conform Cuvântului Său este contrar voii Sale şi ar trebui să fie părăsit. De ar putea Domnul Capul Adunării, să-i conducă pe cititorul şi pe autorul acestor rânduri să pună la inimă aceste adevăruri capitale care privesc trupul lui Hristos şi să umble în ele în despărţire de tot ce le contrazice.

Casa lui Dumnezeu- R. K. Campbell

În Vechiul Testament, Dumnezeu locuia în mijlocul poporului lui Israel, în locul preasfânt al cortului, pe masa de aur stropită cu sânge, şi mai târziu în templu. Dar, cum le spune Pavel atenienilor, de la moartea şi învierea lui Hristos, Dumnezeu „nu locuieşte în temple făcute de mâini” (Fapte 17:24 ). Casa Lui, locuinţa Lui pe pământ, este acum Adunarea (1. Timotei 3:15 ) şi aceasta ne face să examinăm a doua imagine a Adunării, casa lui Dumnezeu.În Efeseni 2:19-22 , citim: „Aşadar nu mai sunteţi străini şi locuitori temporari, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuşi, în care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh”.De fiecare dată când cineva este mântuit, este o piatră adăugată la zidirea spirituală, şi aceasta, bine îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul. Sub acest aspect, Biserica este o zidire neterminată, care va fi terminată când ultimul suflet va fi mântuit în această vreme a Bisericii sau în vremea harului, şi atunci Domnul va veni să-i caute pe ai Săi.Şi Petru, în întâia lui epistolă, ne vorbeşte puţin de casa lui Dumnezeu: „Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5 ). Aici credincioşii sunte prezentaţi ca nişte pietre vii, puse pe Hristos, Piatra vie, alcătuind o casă spirituală.Am remarcat mai înainte că Domnul spusese în Matei 16:18 : „Pe această stâncă (adică: El Însuşi) voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge”. Vedem deci cum Hristos Îşi zideşte casa, Adunarea, din ziua de Rusalii până astăzi, şi cum a subzistat ea în ciuda asalturilor date împotriva ei de-a lungul secolelor când Satan a încercat să o nimicească prin violenţă şi prin viclenie.

În această zidire spirituală vie, alcătuită din credincioşi adevăraţi, Dumnezeu locuieşte prin Duhul. Ea este casa Lui, templul Lui, locuinţa Lui de la formarea ei la coborârea Duhului Sfânt venind din ceruri (Fapte 2 ). Pavel le scrie credincioşilor din Corint: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1. Corinteni 3:16 ). În mod colectiv, credincioşii din Corint erau templul şi casa lui Dumnezeu în această localitate, şi aceasta este adevărat şi despre credincioşii de pretutindeni astăzi. Iată ce este casa lui Dumnezeu. Nu este o zidire făcută din pietre materiale etc. cum se crede sau se spune adesea, ci o zidire spirituală făcută din pietre vii, adică din cei credincioşi

Ordine şi responsabilitate

Acestea sunt punctele principale despre Biserica privită ca şi casa lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu „nu este al dezordinii” (1. Corinteni 14:33 ), şi dacă locuieşte în casa Lui, aceasta trebuie să fie în ordine şi după gândul Lui. Avem responsabilitatea de a păstra această locuinţă curată şi sfântă, fiindcă „sfinţenia îşi are locul în casa Ta, Doamne” (Psalmul 93:5 ). Trebuie deci să fie disciplină şi ordine în Biserică pentru că ea este locuinţa Dumnezeului cel Sfânt.

Pavel scris Întâia lui epistolă către Timotei pentru ca el să ştie şi noi să ştim „cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu” (1. Timotei 3:15 ). Astfel vedem că trebuie să existe o purtare care se potriveşte casei lui Dumnezeu şi că ordinea, sfinţenia şi disciplina, sunt legate de faptul că suntem casa lui Dumnezeu şi locuinţa lui Dumnezeu. Ne propunem să examinăm aceste subiecte în detaliu când vom aborda aspectul local al Bisericii.

Să mai spunem în trecere că disciplina este în relaţie cu Adunarea ca şi casă a lui Dumnezeu şi nu ca şi trup al lui Hristos. Gândul principal în raport cu trupul lui Hristos este harul, poziţia, unirea vitală cu Hristos, Capul glorificat. Din acest trup, nicio putere omenească nu poate tăia un mădular; niciun mădular nu poate fi adăugat de o putere omenească; în casa lui Dumnezeu dimpotrivă, cineva poate fi exclus din comuniune printr-un act de disciplină. Sfinţenia casei lui Dumnezeu necesită ca o asemenea decizie să fie luată dacă cineva în comuniune tolerează un rău grav în propria lui viaţă (de văzut 1. Corinteni 5:13 ).

Două aspecte ale casei lui Dumnezeu

În pasajele pe care le-am examinat (Efeseni 2 şi 1. Petru 2 ), avem un aspect al casei lui Dumnezeu: este o zidire pe care o zideşte Hristos şi în care intră, ca pietre vii, numai credincioşii adevăraţi. Hristos este ziditorul şi zidirea este desăvârşită. Sub acest aspect, casa lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos se confundă; ele conţin amândouă numai credincioşii adevăraţi.

Dar în 1. Corinteni 3 , avem un alt aspect al casei lui Dumnezeu, unde omul este ziditorul, responsabilitatea sa şi falimentul care decurg din aceasta fiind asociate. Citim acolo: „Noi suntem împreună-lucrători ai lui Dumnezeu; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, iar altul zideşte deasupra” (1. Corinteni 3:9-10 ). Apoi apostolul vorbeşte despre ceea ce se zideşte pe această temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, şi focul va dovedi lucrarea fiecăruia, în ziua judecăţii când totul va fi cunoscut de toţi şi când cel a cărui lucrare va fi suportat încercarea focului va primi o răsplată.

Este evident că lemnul, fânul, paiele, nu o vor suporta, sunt materiale rele aduse în zidirea lui Dumnezeu de lucrarea omului. Astfel, sub acest aspect al casei lui Dumnezeu pe pământ, când lucrarea de zidire este încredinţată omului, există faliment, şi oameni care sunt creştini cu numele fără credinţă personală, sunt adesea amestecaţi cu credincioşii adevăraţi.

La început, în vremea apostolilor, casa construită de om se confunda cu trupul lui Hristos şi casa zidită de Hristos. Domnul adăuga la Adunare pe toţi cei care erau mântuiţi şi toţi cei care erau introduşi în casa lui Dumnezeu pe pământ erau credincioşi adevăraţi. Dar curând un om, Simon magicianul, a mărturisit că este mântuit, a fost botezat şi introdus în privilegiile casei lui Dumnezeu, ale tovărăşiei creştine. S-a dovedit mai târziu că acest om nu era convertit şi nu era drept înaintea lui Dumnezeu. A fost poate primul faliment şi primul material rău, lemn, fân, paie, care a fost adus în zidirea lui Dumnezeu de către om. Nu era o piatră vie, nu era deci mădular al trupului lui Hristos. Era acum ceva în casă care nu aparţinea trupului; cele doună nu mai erau un singur şi acelaşi lucru: casa devenea mai mare decât trupul.

Introducerea materialelor amestecate în casa lui Dumnezeu a continuat de atunci, atât de bine încât acum este de mare importanţă să se facă deosebire între aceste două aspecte ale casei lui Dumnezeu: casa zidită de Hristos în mod desăvârşit şi casa zidită de om, marcată de imperfecţiune şi de ruină, cu materiale amestecate.

Deja la sfârşitul vieţii apostolului Pavel, casa lui Dumnezeu devenise o „casă mare”, cu vase de onoare şi vase spre dezonoare, vase de aur şi de argint, vase de lemn şi de lut, astfel încât pentru a fi „un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului”, era necesar să se despartă de vasele spre dezonoare din casa cea mare (2. Timotei 2:20-21 ). Astfel este casa zidită prin intermediul oamenilor.

Să spunem pentru a ne termina remarcile despre acest subiect, că botezul cu apă, semn exterior al mărturisirii creştine, aşază pe cineva în casa lui Dumnezeu la zidirea căreia participă omul, pe când botezul Duhului Sfânt introduce pe cineva în trupul lui Hristos, aşa cum am văzut mai sus.

Soţia lui Hristos- R. K. Campbell

Ajungem acum la a treia imagine a Adunării lui Dumnezeu în Scriptură. O găsim în Efeseni 5:22-32 unde Pavel arată că Adunarea este Soţia lui Hristos şi că natura acestei relaţii intime şi binecuvântate între Hristos şi Adunarea Sa este modelul relaţiilor şi purtării soţilor şi soţiilor: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spăşarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavâbd pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur. Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Cine îşi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi. Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea: pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale. „De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei dou vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare”.Afecţiune, intimitate şi unireSub această figură a  soţiei, găsim Biserica prezentată ca obiect al afecţiunilor celor mai tandre şi celor mai intime ale lui Hristos, obiect al dragostei şi purtărilor Lui de grijă, la fel cum un soţ demn de acest nume îşi iubeşte soţia şi are grijă de ea, deşi aici, mai degrabă ce este ceresc este un model pentru ce este de pe pământ. Această figură pune înaintea noastră şi relaţia cea mai intimă existând între Hristos şi Adunare, cea care este caracterizată de cea mai mare apropiere posibilă, legăturile dulci şi intime care îi unesc pe soţ şi pe soţie. Această unire strânsă a lui Hristos şi a Adunării Sale în ceasul care va veni al domniei şi gloriei Sale, este de asemenea prezentată de Eva unită cu Adam în poziţia lui de stăpânitor peste toată creaţia. Vom vedea aceasta mai departe, plecând de la alte pasaje.Adunarea Dumnezeului celui viu este deci soţia lui Hristos, care a iubit-o cu o dragoste nesfârşită şi pe care a câştigat-o pentru El Însuşi cu preţul propriului Său sânge, vărsat pentru o răscumpărare din păcat şi din pierzare. Este ceea ce a făcut El pentru ea în trecut, pentru ca să o aibă pentru El Însuşi pentru totdeauna ca obicet al afecţiunilor Lui profunde şi pentru a împărţi cu ea gloria şi stăpânirea Sa în ziua care va veni.În prezent, în dragostea Lui neschimbătoare, are grijă de ea neîncetat, hrănind-o, iubind-o mult, sfinţind-o şi curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt – aplicarea puterii curăţitoare a Cuvântului lui Dumnezeu prin Duhul – pentru ca ea să fie făcută potrivită din punct de vedere moral pentru această poziţie intimă de unire cu El în gloria şi stăpânirea Sa. În viitor, dragostea Lui pentru Adunare va fi arătată când îşi va prezenta soţia glorioasă, fără pată, nici zbârcitură. Ea va fi pentru totdeauna cu El, Soţul ei preaiubit. Cum a exprimat un altul: „El este Cel care Îşi poate prezenta El Însuşi, pentru că este autorul existenţei ei, a frumuseţei ei, a acestei perfecţiuni în care ea trebuie să apară în cer pentru a fi demnă de un asemenea soţ şi de gloria care domneşte acolo”.

Aceasta este partea binecuvântată a Bisericii ca soţie a lui Hristos, şi aşa este dragostea pe care ar trebui să o guste acum fiecare dintre cei care o alcătuiesc, pentru că dragostea de care ne vom bucura în pura splendoare a eternităţii este aceeaşi ca cea cu care El ne iubeşte acum în noaptea întunecoasă a acestei lumi. O, de s-ar odihni inimile noastre în această dragoste fără sfârşit!

Afecţiune şi fidelitate

La fel cum ne găsim bucuria în dragostea pe care El o are pentru noi, soţia Lui, la fel afecţiunile inimilor noastre ar trebui să se îndrepte – şi se vor îndrepta – într-o dorinţă arzătoare pentru El, Soţul nostru, şi aceasta în timpul absenţei Lui şi pe scena respingerii Lui, într-o consacrare fidelă Persoanei Lui. Să ne amintim cuvintele lui Pavel către corinteni şi să înţelegem să că ele se aplică fiecărui credincios: „V-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos” (2. Corinteni 11:2 ).

Ca şi creşini, suntem logodiţi cu Isus Hristos şi trebuie să-I fim credincioşi, păstrându-ne pentru El ca o fecioară curată, fără a fi întinaţi  de lumea care L-a răstignit, nedându-ne dragostea şi afecţiunile veacului prezent, duşman al preaiubitului nostru, ci păstrând pentru El toată dragostea şi toată iubirea noastră, slujindu-L cu credincioşie, trăind pentru El în aşteptarea fericită a venirii Sale pentru a ne căuta şi a acestei zile de nuntă. Aceasta este o responsabilitate care decurge din această relaţie atât de intimă cu Hristos.

Supunere

Mai mult, pasajul nostru din Efeseni 5 ne aminteşte că această relaţie binecuvântată implică noţiunile de autoritate şi de supunere, ca în relaţiile conjugale: „Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate” (v. 23-24).

După ce am vorbit deja despre Hristos ca fiind Capul Adunării, vom atinge numai în treacăt subiectul supunerii Bisericii, soţia lui Hristos, faţă de Capul ei.

Această supunere faţă de Hristos este o altă responsabilitate foarte importantă decurgând din acest privilegiu binecuvântat de a fi soţia lui Hristos. Aceasta înseamnă că trebuie aici jos să ascultăm de Cuvântul Lui, să nu facem propria noastră voie sau să urmăm propriile noastre dorinţe, ci mai degrabă îndrumările pe care ni le-a dat în Biblie. Nu trebuie să facem ceea ce ni se pare cel mai convenabil sau cel mai bine, pentru noi înşine sau pentru Biserică în mod colectiv, ci trebuie să căutăm în Scripturi gândul lui Hristos şi să conformăm umblarea noastră cu el în supunere faţă de El, Capul nostru. Urmează că Biserica nu trebuie niciodată să înveţe sau să decreteze reguli, doctrine etc. Locul său este să fie supusă învăţăturilor date de Hristos în Cuvântul Său. Domnul învaţă şi zideşte prin intermediul darurilor pe care le-a făcut Adunării, sub călăuzirea şi cu puterea Duhului prezentând Cuvântul.

Dacă Biserica nu ar fi uitat aceasta şi nu ar fi pierdut din vedere chemarea ei cerească de soţie a lui Hristos, cât de diferit ar fi totul astăzi; nu ar fi toate aceste secte şi aceste grupări creştine antagoniste, cu regulile şi diversele lor doctrine, etc. Dacă toţi ar fi într-adevăr supuşi lui Hristos, ar găsi în Cuvântul Lui unitatea de gândire (gândul Lui) şi calea Lui pentru Adunarea Sa. Duhul ne-ar învăţa pe fiecare dintre noi acelaşi lucru şi fiecare credincios dependent astfel ar umbla în ascultare pe singura cale a voii Sale. Atunci toşi ar fi împreună în unitatea binecuvântată a Duhului, ca soţia supusă a lui Hristos.

Cât de frumos ar fi şi ce mărturie ar aduce atunci Biserica despre Hristos în lume! Aşa era la începutul istoriei Bisericii şi aşa ar fi şi acum  dacă toţi ar fi supuşi lui Hristos, Capul, şi L-ar cunoaşte cu adevărat ca Soţ. Astfel motivul diviziunilor şi confuziei din mijlocul poporului lui Dumnezeu de astăzi este că Biserica nu a fost şi nu este complet supusă lui Hristos. Voia omului a fost la lucru şi ruina a venit.

Dar deşi Bisericii i-a lipsit supunerea, nu se cuvine mai puţin ca fiecare credincios să fie supus voii lui Hristos şi Cuvântului Său. În mesajele Domnului către cele şapte adunări din Asia, care ne vorbesc profetic despre istoria Adunării şi ne spun cât s-a depărtat de Cuvântul Său, îndemnul care termină fiecare scrisoare se adresează fiecăruia: „Cine (fiecare individual) are urechi, să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 2:7,11,17,29 Apocalipsa 3:6,13,22 ). De ar putea fiecare cititor să asculte, să se supună şi să umble în despărţire de tot ce nu este după Cuvântul Său şi în supunere faţă de Hristos!

Speranţă şi chemare

Am examinat ceea ce este partea Adunării, soţia lui Hristos, alcătuită din credincioşi născuţi din nou: iubită de Domnul, introdusă în intimitatea Sa, asociată cu El, chemată să fie credincioasă Soţului ei; am putea acum să dezvoltăm puţin speranţa şi chemarea ei. Chiar natura relaţiei soţ-soţie face să se înţeleagă uşor că ceea ce speră Biserica şi ce va împlini făgăduinţa Lui este să fie unită cu El şi să fie pentru totdeauna lângă El. A fi unită cu Hristos şi a lua parte la gloria Lui este singura speranţă potrivită şi singura chemare potrivită pentru Biserică.

Totul este aici implicat de versetele din Efeseni 5 pe care le-am examinat mai sus, unde ni se spune că Hristos Îşi va prezenta Adunarea Lui Însuşi fără pată, nici zbârcitură. Aceasta se va împlini în ziua nunţii, în ziua unirii nupţiale care ar trebui să fie aşteptarea şi dorinţa arzătoare a Bisericii logodite cu Hristos.

Atunci ea Îl va vedea aşa cum este şi va fi asemenea Lui, fără cusur şi curată (1. Ioan 3:2-3 ). Nimic altceva nu poate satisface adevăratele sentimente ale soţiei, care ar trebui să fie găsite în Adunare.

Această speranţă binecuvântată a Bisericii i-a fost dată de Isus Însuşi în versetele binecunoscute şi scumpe inimilor noastre din Ioan 14:2-3 . El versteşte credincioşilor că le va pregăti un loc în casa Tatălui Său, că Se va întoarce şi îi va lua la El, ca acolo unde este El, să fie şi ei. Acolo avem promisiunea făcută de Soţ soţiei Sale şi asigurarea că dorinţa inimii Sale, este ca acolo unde este El, să fie şi ea.

Dorinţa arzătoare a lui Hristos de a-Şi avea soţia este de asemenea exprimată în mod mişcător în rugăciunea preoţească adresată Tatălui, aşa cum ne este raportată în Ioan 17:24 : „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu”. Este ceea ce Şi-a propus El pentru Adunarea Sa, ceea ce vrea pentru ea: să o introducă lângă El în glorie. Şi aşa ar trebui să fie întotdeauna dorinţa arzătoare, speranţa soţiei Lui.

Biserica este cerească în originea ei, şi unită cu Hristos, Capul ei, în glorie. Ea ar trebui să fie cerească în caracterul ei aici jos pentru că viaţa ei „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi chemarea ei este să fie unită cu Hristos în ceruri şi să ia parte etern la gloria Li. Toate promisiunile făcute Bisericii sunt cereşti în timp ce toate cele făcute lui Israel sunt pământeşti; de aceea nu trebuie niciodată să le confundăm.

Am văzut astfel, plecând de la Scriptură, că atât chemarea, cât şi speranţa proprii Biserici ca soţie a lui Hristos sunt să fie unită şi asociată cu El în gloria cerească, să fie asemenea imaginii Lui. De aceea este evident că este fără bază scripturală să gândim, cum se aude adesea, că misiunea Bisericii este să amelioreze lumea şi să o convertească la Hristos. Este sigur că o asemenea aşteptare este zadarnică.

Misiunea Bisericii este desigur să-L reprezinte şi să-L arate pe Hristos în această lume, în timp ce Evanghelia este vestită celor care sunt pierduţi; dar speranţa de a ameliora lumea întreagă şi de a o converti la Hristos nu îi este dată niciodată în Scriptură. Dimpotrivă, Cuvântul arată clar că „oamenii răi şi înşelători vor înainta spre mai rău” (2. Timotei 3: 13 ) şi Dumnezeu va trebui să intervină în judecată pentru a pune capăt oricărei răutăţi a omului. Speranţa şi chemarea Bisericii, este deci de a fi luată în cer cu El, cum arată 1. Tesaloniceni 4:13-18 , nu de a ameliora sau de a converti lumea.

Să ajungem acum la câteva pasaje din Apocalipsa care ne precizează chemarea viitoarei Biserici în unirea şi asocierea ei cu Hristos. Fără nici o îndoială, Apocalipsa 4:1 descrie momentul când este luată la cer; ea face parte din această adunare de răscumpăraţi care se închină în capitolele 4 şi 5 şi care sunt reprezentaţi de cei douăzeci şi patru de bătrâni. De-a lungul timpului în care judecăţile vor fi vărsate asupra creştinătăţii apostate şi asupra acestei lumi nelegiuite, aşa cum este descris profetic în capitolele 6-19 din această carte, Adunarea adevăraţilor credincioşi este la adăpost în glorie cu Mântuitorul ei preaiubit.

Apoi, în capitolul 19, găsim ceea ce priveşte nunta Mielului: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dar să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor” (v. 7-8). După ce falsa biserică, biserica apostată, a fost judecată în capitolul 17, şi cea adevărată s-a pregătit, poate avea loc evenimentul glorios al nunţii lui Hristos şi a Bisericii câştigate prin sângele Său. Apoi El vine cu Biserica Sa pentru a executa judecata asupra celor vii şi a domni cu ea pe pământul întreg ( 19:11 20:6 ). În Apocalipsa 21:9-27 , mireasa, soţia Mielului, este descrisă cu precizie în toată gloria ei ca „cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu” (v .10). (Cititorul va vrea într-adevăr să citească toate aceste versete). Atunci ea va fi cetatea cerească a Împărăţiei lui Isus Hristos pe pământ şi va domni cu El o mie de ani.

Apocalipsa 21:1-8 descrie scena eternă şi starea eternă după cei o mie de ani ai domniei lui Hristos care au luat sfârşit şi după ce cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut. Vor fi atunci ceruri noi şi un pământ nou. Acolo citim: „Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas puternic, spunând: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său”, etc.” (v. 2-3).

Acesta este destinul etern al Bisericii, soţia lui Hristos. Ea este totodată cetatea sfântă a mileniului, soţia împodobită pentru soţul ei, şi acum cortul sfânt, locuinţa eternă a lui Dumnezeu. Ce destin glorios este cel al „Adunării Dumnezeului celui Viu”! De ar fi inimile noastre mai strâmte şi de ar decurge din aceasta o afecţiune tot mai arzătoare pentru Soţul nostru ceresc care a câştigat pentru noi toate aceste binecuvântări prin darul vieţii Sale pe Calvar.

Rezumat

Terminând acest prim capitol despre ce este Adunarea Dumnezeului celui Viu, dorim să amintim câteva dintre gândurile principale care au fost înaintea noastră ca răspuns la întrebarea pusă la începutul capitolului nostru. Am văzut în Cuvântul lui Dumnezeu că Adunarea nu a început înainte de Rusalii şi că este constituită din credincioşi născuţi din nou, botezaţi cu Duhul Sfânt pentru a alcătui trupul lui Hristos, şi adăugaţi de El la Adunarea Sa, al cărei Cap este în cer. Ei sunt chemaţi, separaţi de lume şi întotdeauna văzuţi de Dumnezeu ca un singur trup în lumea întreagă, în ciuda tuturor diviziunilor care pot exista în mijlocul lor.

Adunarea ne este descrisă sub trei forme, Trupul lui Hristos, casa lui Dumnezeu şi soţia lui Hristos. Ca trup, este alcătuită din diverse mădulare având responsabilitatea de a lucra pentru El în locul lor pregătit şi desemnat, sub controlul lui Hristos, Capul. Ca şi casă a lui Dumnezeu, Adunarea este locuinţa Lui pe pământ şi este responsabilă de a păstra acolo ordinea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Ca soţie a lui Hristos, partea ei, speranţa ei, chemarea ei este să Îl iubească, să se bucure de intimitatea Lui, să Îi fie credincioasă şi supusă, şi să fie pentru totdeauna cu El, asociată cu El în gloria Sa.

După această vedere generală a Bisericii sau Adunării în ansamblul său, vom înţelege mai uşor ce învaţă Scriptura despre ce este o adunare locală şi despre ordinea care domneşte acolo. Acesta va fi subiectul capitolului 3.

Triumful bunătății într-o lume a răutății

  – Iosif Țon -

 

Studiile, articolele şi cărţile despre răul, violenta, perversitatea şi răutatea care caracterizează şi domină societatea umană sunt fără număr. Scrise de atei sau de adepți ai diferitelor credințe, ele au un singur lucru în comun: ele nu ne oferă o soluție, o rețetă de ieșire din rău şi un mod practic şi credibil de a face omul bun şi societatea ideală.

O asemenea generalizare va scandaliza pe mulți, în special pe mulți scriitori creştini. Dar trebuie să recunoaștem că cei mai mulțievangheliști creştini se limitează la a-i invita pe oameni la iertarea de păcate pentru a fi siguri că atunci când vor muri vor merge în cer şi nu în iad. Dacă în loc de „păcate” scriem „răul” şi „răutatea”, înseamnă că Dumnezeu nu are o soluție pentru a-i face pe oameni buni, ci doar o formulă juridică pentru a-i putea duce în cer cu toată răutatea lor. Unii evangheliști adaugă că Dumnezeu dorește ca păcătoșii să abandoneze păcatele, dar se grăbesc să adauge – pentru a nu diminua „harul mântuitor necondiționat”- că această transformare nu este o condiţie pentru mântuire, ci doar un rezultat al mântuirii, care se acordă chiar dacă păcătosul respectiv nu demonstrează nici cea mai mică transformare. Acest adaos este ușa larg deschisă pentru o salvare fără transformare!

Teza noastră fundamentală este că scopul lui Dumnezeu este să-i scoată pe oameni din răutate şi să-i facă buni aşa cum El este bun şi că iertarea este doar o treaptă necesară pentru această transformare.

În articolul acesta vom căuta să arătăm care este formula oferită de Dumnezeu pentru transformarea unui om din om rău în om bun şi cum transformarea societății trebuie să fie rezultatul „convertirii” oamenilor din răi în buni, a trecerii lor de la răutate la bunătate.

Moise a fost primul om din istorie care a perceput că răutatea este plaga esențială a omenirii. El a primit revelația că Dumnezeu „este plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie şi milostiv, plin de bunătate şi de adevăr” (Numeri 34:6). Prin contemplarea bunătății lui Dumnezeu, el s-a transformat dintr-un om dur şi violent într-un „om foarte blând, mai blând decât orice om de pe fata pământului” (Numeri 12:3).

La sfârşitul vieții, el le spune israeliților: „Iată, îţi pun astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi poruncesc să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, şi să păzești poruncile Lui… Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăiești, tu şi sămânța ta” (Deuteronom 30: 15-16 şi 19).

Regele, poetul şi profetul David, pe care Dumnezeu îl numește „om după inima Mea”, s-a întâlnit cu „bunătatea lui Dumnezeu” atunci când fiul regelui Saul, informat de tatăl său că David este o primejdie pentru tron şi ar trebui să fie ucis, îl ajută pe David să fugă şi astfel să-şi scape viaţa, în ciuda faptului că nu era în interesul lui să facă gestul acesta. El îi spune lui David că face lucrul acesta pentru bunătatea lui Dumnezeu şi-l roagă ca atunci când ajunge rege să-şi aducă aminte şi să-l trateze pe el, sau pe copiii lui, cu bunătatea lui Dumnezeu.

David a fost fugar timp de 13 ani, în care a avut din plin parte de răutatea oamenilor. Dar în el s-a imprimat conceptul de bunătate a lui Dumnezeu şi a devenit poetul şi cântărețulbunătății lui Dumnezeu. În psalmii lui, contrastul dintre bunătatea lui Dumnezeu şi răutatea oamenilor apare de cca 150 de ori!

Ideea care l-a dominat a fost că cine cunoaște pe Dumnezeu ca bunătate se leapădă de răutate şi acceptă să devină bun după modelul lui Dumnezeu. Apelul lui era ca oamenii că guste cât de bun este Domnul (Ps.34:8), să iubească pe acest Dumnezeu bun, să urască răul (Ps.97:10. Vezi de asemenea întreg Psalmul 37). David detesta jertfele de animale şi voia să pună în locul lor bunătatea (Ps.50:8-14, Ps.51,  PS.41:6-8; Ps.45:1-7, etc.).

La 200 de ani după moartea lui David, un grup de profeți care au trăit înainte de exilul babilonian, Amos, Osea, Isaia, Mica şi Ieremia, reiau ideile lui David şi continuă să facă apologia bunătății şi să afirme că lui Dumnezeu nu-i plac jertfele, ci El vrea bunătate. În special Osea şi Isaia insistă că bunătatea se naște din cunoaşterea lui Dumnezeu şi prevăd o epocă în care prin cunoaşterea lui Dumnezeu se va ajunge ca pământul să fie populat de oameni buni şi să nu se mai facă nici un rău pe toată planeta. Am scris cartea „O tara ideală” pornind de la profețiile acestea.

Isus şi bunătatea lui Dumnezeu. Conform evanghelistului Ioan, Isus este Cel care ni L-a făcut cunoscut (Ioan 1:18: literal „L-a exegetat”, L-a explicat) pe Dumnezeu ca existând ca Tată, ca Fiu şi ca Duh Sfânt, trei Persoane care trăiesc în relații de totală dăruire de Sine unul față de ceilalți. Tot în Evanghelia lui Ioan citim că viațăveșnică înseamnă să-Icunoști pe Dumnezeu Tatăl şi pe Dumnezeu Fiul (Ioan 17:3).

Aici trebuie să arătăm că „a cunoaște” în limba ebraică nu este numai un act intelectual, ci este un act de unire intimă, ca cea dintre soț şi soție. Astfel, cuvântul ebraic „yada”, care înseamnă a cunoaște, se folosește şi pentru unirea dintre soț şi soție. Cu alte cuvinte, cunoaşterea lui Dumnezeu care duce la transformare este cunoaşterea prin întrepătrundere, aşa cum se vede din Ioan 14:15-23 şi Ioan 17:21-26.

Isus ne cheamă direct la a deveni buni aşa cum Dumnezeu este bun (Matei 5:43-48 şi Luca 6:27-37). Ceea ce este cu totul neașteptat este că Isus, după ce ne spune că noi suntem răi, ne cere nouă înșine să ne schimbăm, să facem pomul bun, şi atunci tot comportamentul nostru va fi bun (Matei 12:33-37).

Zic că este „neașteptat” fiindcă noi am fi așteptat ca El să se ofere să ne schimbe, sau să ne dea o rețetă a schimbării. În loc de acestea, El doar ne spune să ne facem noi buni şi apoi accentuează că noi vom răspunde la judecată de fiecare cuvânt nefolositor (să nu mai vorbim de cuvinte care produc daune şi care dor!) pe care l-am rostit în această viață.

Şi totuși Isus ne dă rețeta schimbării, dar ne-o dă prin toată învăţătura Lui,  prin modelul pe care ni l-a oferit El însuşi şi prin semnificațiamorții, a învierii şi a înălțării Lui la cer. La acestea trebuie să adăugăm ideile pe care ni le dau apostolii lui, Pavel, Petru şi Ioan, pe tema aceasta.

Vom încerca să le concentrăm pe toate în ceea ce poate ar trebui să numim „rețetabunătății în Noul Testament”.

La porunca lui Isus să facem noi înșine pomul nostru bun, noi suntem tentați să răspundem: Putem noi să schimbăm „natura” noastră viciată, pervertită, plină de atâta răutate? Se poate schimba un măr pădureț într-un măr ionatan?

Un grădinar ne va răspunde: Da, se poate, prin altoire. Să explorăm metafora aceasta şi să vedem unde ne duce.

În grădinăritul nostru, o mlădiță nobilă este grefată (altoită) într-un pom sălbatic.Mlădițafolosește pomul sălbatic ca sursă a vieții , dar ea își păstrează natura ei nobilă şi produce fructe nobile, conform propriei naturi. Isus răstoarnă imaginea şi ne spune că El este vița (nobilă) şi noi suntem mlădițele (sălbatice) care am fost altoite în trupul Lui şi acum noi suntem chemați să producem roade conforme naturii Lui. El lasă deschisă posibilitatea ca noi să nu producem roadele dorite de Grădinarul care a făcut altoirea.

Fiindcă se compară „un pom”, din lumea vegetală, cu „un om” din lumea umană, nu trebuie să ne așteptăm ca paralela să fie una de identitate. Metafora ne duce numai până la un anumit punct. Ea de fapt este menită doar să ne deschidă orizontul, să ne arate direcția în care să gândim pentru a afla răspunsul la întrebarea:Cum se poate transforma un om rău într-un om bun.

Nu abandonăm această metaforă, ci doar o lăsăm pentru un timp în suspensie şi luăm un alt punct de pornire: discuția apostolului Pavel din Romani cap. 1 despre originea răului în omenire. La început, omul avea comuniune şi comunicare directă cu Dumnezeu. În tot ce făcea, el se raporta la îndrumările pe care i le dădea Dumnezeu. Singura avertizare pe care i-a făcut-o Dumnezeu a fost ca atunci când va ajunge într-o situație în care va trebui să decidă ce este bine şi ce este rău, să nu ia decizia singur, ci să-l consulte pe Dumnezeu, care îi va spune care este binele şi care este răul în situația aceea. Avertizarea aceasta era materializată în interdicția de a mânca din pomul cunoașterii binelui şi a răului.

La sugestia lui Satan, omul a acționat fără să-L consulte pe Dumnezeu. Pavel scrie că în acțiunea aceea omul „nu L-a păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea (în mintea) lui” (Rom.1:28). Omul a acționat după ideea pe care i-a sugerat-o Satan, adică în acțiunea aceea omul îl avea în mintea lui pe Satan. Ascultarea aceasta de Satan n-a rămas fără consecinţe. Pavel explică fenomenul în general prin această observație profundă: „Nu știți că, dacă vă dați cuiva să-l ascultați, sunteți robii aceluia pe care-lascultați…?” (Rom.6:16). Prin urmare, când omul l-a ascultat pe Satan el s-a dat pe sine lui Satan şi a devenit robul lui Satan.

Dumnezeu i-a respectat omului decizia: El s-a văzut scos din mintea omului şi l-a văzut pe Satan luând-i locul de dirijor în mintea omului. Şi iată care sunt lucrurile pe care le-a pus Satan în mintea omului:

„Astfel, au ajuns plini de orice nelegiuire, de curvie, de lăcomie, de răutate, ; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, aroganți, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt fără dragoste naturală, neînduplecați, fără milă” (Rom.1:29-31).

Toate acestea, cu un cuvânt, sunt păcatul care a intrat în omenire. Dar, nu pot sublinia de ajuns că toate acestea, cu un cuvânt, sunt răutatea care a intrat în omenire (Vezi Geneza 6:5).

Iată cum descrie Pavel starea omului separat de Dumnezeu:

„Voi erațimorți în greșelile şi în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul autorității văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:1-2).

Prin urmare, răutatea nu este nativă în natura omului. Ea „curge” în om dintr-o altă sursă. Din sursa pe care Isus o numește „cel rău”!

Câtă vreme omul era conectat la sursa bunătății lui Dumnezeu, în el curgea bunătatea lui Dumnezeu. Când el s-a decuplat de Dumnezeu şi s-a cuplat cu sursa răutății, în el a început să curgă răutatea.

Soluția la răutatea omului devine clar vizibilă: decuplarea de la sursa răutății şi cuplarea la sursa bunătății!

Câteva alte pasaje din Noul Testament vor întări această imagine.

Când Isus trecea printr-un sat al samaritenilor şi locuitorii satului le-au refuzat șederea în acel sat peste noapte, doi dintre ucenici i-au cerut voie lui Isus să coboare foc din cer şi să ardă tot satul. O răutate şi cruzime tipice Orientului Mijlociu! Isus le dă replica următoare: „Nu știți de ce duh suntețiinspirați” (Luca 9:59). Cu alte cuvinte, gândul acesta, plin de atâta răutate, nu originează în voi; el v-a fost inspirat dintr-o altă sursă!

În altă parte, Isus descrie sursa aceasta ca fiind diavolul  şi îl descrie astfel: „El de la început a fost ucigaș şi nu stă în adevăr, fiindcă în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Iudeilor care voiau să-l ucidă, Isus le-a spus: „Voi vreți să împlinițidorințele tatălui vostru” (Ibid.)

Este clar că pentru Isus,  înșelăciunea, răutatea, violența,  crima nu sunt native omului, ci îi sunt inspirate omului de „cel rău”.

Cu toate acestea ne întoarcem la metafora despre viță şi mlădițe. Scopul lui Isus, vizibil încă din predica de pe munte (Mat.5-7) şi în cea de pe câmpie (Luca 6: 20-49) era să producă oameni după chipul lui Dumnezeu, oameni buni aşa cum Dumnezeu este bun. Toate învăţăturile Lui sunt concepute şi pronunțate pentru a realiza scopul acesta.

Darla învăţături El mai adaugă câteva elemente. Primul este exemplul personal: „învățați de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mat.11: 29). Apoi este relaţia de învățător şi ucenic, care se transformă într-o relație de prietenie şi apoi de frăție. La toate acestea se adaugă elementul cel mai fenomenal: Isus le promite ucenicilor că dacă ascultă de învăţăturile Lui, El Îl va ruga pe Tatăl să pună Duhul Sfânt în ei, va veni El însuşi în ei şi Îl va aduce şi pe Dumnezeu Tatăl să locuiască în ei (Ioan 14:15-24). Întreaga Sfântă Treime se va uni cu noi dacă noi acceptăm să trăim după învăţăturile lui Isus!În contextul acesta introduce El discuția despre legătura organică dintre Sine ca viță şi ei ca mlădițe, cu precizarea categorică: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” şi cu declarația monumentală: „Voi sunteți prietenii Mei, dacăfaceți ce vă spun Eu” (Ioan 15: 5 şi 14).

Aceasta esterețetă totală pentru transformarea unor oameni răi cu răutatea lui Satan, în oameni buni cu bunătatea lui Dumnezeu. Să mai adăugăm că toate acestea au fost perfectate în actul morții şi al învierii Lui pentru noi (şi în unire cu noi).

Ce s-a întâmplat cu creştinismul?

În primele două secole ale istoriei sale, creştinismul ( sau „cristosianismul”) a fost o mișcare a unor oameni care au decis să trăiască după învăţătura lui Cristos, în special după „predica de pe munte” şi cea „de pe câmpie”. Aşa cum scrie medicul şi istoricul Luca, ei „stăruiau (perseverau) în învăţătura apostolilor” (Faptele ap. 2:44), care era învăţătura lui Isus (cf. Matei 28: 18-20). Trăirea aceasta după învăţăturile Fondatorului era factorul de atracție al noii mișcări. Dar ea mai avea câteva caracteristici fundamentale.

În primul rând, Biserica primară nu avea preoți, ci toţi erau preoți, adică toţi aveau părtăşie personală cu Dumnezeu. În al doilea rând, iertarea de păcate era oferită fiecăruia direct, prin moartea lui Isus pentru păcatele noastre. În al treilea rând, tocmai iertarea aceasta de păcate plătită de Isus cu propria Lui viață, obliga la curăție morală şi la bunătate.

Treptat, treptat, pe nesimțite, de-a lungul a două sute de ani, s-a întărit autoritatea liderilor, care şi-au atribuit tot mai multe atribuții sacerdotale. Procesul acesta a culminat la anul 250 după Cristos, când episcopul de la Roma, Ciprian, a decis să transfere în Bisericăpreoția din Vechiul Testament cu toate accesoriile ei: altarul, cădelnița, tămâia, odăjdiile preoțești şi funcțiilepreoțești, printre care de cea mai mare importanţă a fost cea de mijlocitor care procură mirenilor iertarea de păcate (Philip Schaff, History of the Christian Church,vol.II Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, pag. 126-127. Pentru procesul introducerii preoţiei, vezi şi Iosif Ţon, Căderea în ritual,Editura Cartea creştină, Oradea,2009, pag.160-162).

Actul acesta a avut câteva consecinţe teologice şi practice majore. Prima a fost că relaţia personală cu Dumnezeu, prin Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt, a fost înlăturată. A doua a fost că esenţa religiei creştine, care până atunci a fost trăirea după învăţătura lui Isus, a fost schimbată în mântuirea sufletului, înțeleasă ca iertare de păcate intermediată de preoți.

La Reforma din 1517, Martin Luther a înlăturat medierea preoților şi a readus relaţia directă cu Dumnezeu, dar a lăsat neschimbatăesenţa, ca fiind iertarea de păcate făcută prin jertfa lui Cristos şi obținută de fiecare credincios în mod direct, printr-un act de credinţă.

Cultele evanghelice de la noi (baptiștii, creștinii după evanghelie şi penticostalii) pun şi ei accentul principal pe mântuirea sufletului înțeleasă ca iertare de păcate şi primită printr-un act de credinţă la convertire.

Toate cultele creştine (catolici, ortodocși, luterani şi neoprotestanți) vorbesc şi despre trăirea unei vieți caracterizate prin fapte bune, dar aceasta este ruptă de actul mântuirii: omul poate merge în cer şi fără o schimbare radicală a caracterului şi a modului de viaţa.

Să recapitulăm: La origine, esenţa creştinismului a fost transformarea vieții după învăţătura lui Isus; după introducerea preoţiei, esenţa a devenit obținerea iertării de păcate pentru ca sufletul să meargă în cer după moarte. Până astăzi, esenţa creştinismului este percepută ca modul de obținere a iertării de păcate.

Ce a dispărut în procesul acesta?

A dispărut scopul lui Dumnezeu de a produce oameni după chipul şi asemănarea Sa, sau, cu alte cuvinte, scopul Lui de a popula pământul cu oameni buni şi de a crea o omenire fără răutate (să se facă pe pământ aşa cum este în cer).

Să revenim la tema noastră: singurul care oferă o rețetă pentru a face oameni buni este Isus din Nazaret (cu predecesorii Lui care au discutat acest subiect: Moise, David, Osea şi Isaia şi cu ucenicii Lui care au întregit tratarea subiectului: Pavel, Petru şi Ioan).

O observație de temelie: Pentru a acceptasoluția dată de El, pentru a o înțelege şi a o aplica, este necesar să accepți modul Lui de a înțelege lumea (Weltanschaung, worldview). Problema este că omul modern se uită spre El cu condescendență şi nu se poate umili să accepte concepția despre lume a unui tâmplar care a trăit acum două mii de ani. Dar mai este o enorm de mare problemă: teologii tuturor cultelor creştine nu sunt dispuși să renunțe la construcțiile lor dogmatice (doctrinare), să accepte că au greșit şi să se întoarcă la concepțiile simple ale lui Isus din Nazaret.

Prin urmare, o acțiune de formare de oameni buni după rețeta lui Isus va fi lovită cu furie atât de la dreapta (cultele creştine) cât şi de la stânga (gândirea modernă).

 

Iosif Țon  ‘Triumful Bunatatii’

  • Ce inseamna sa fi om bun? 
  • Bunatatea se invata
  • Bunatatea este un mod de-ai privi pe oameni si un mod de-ai trata pe oameni
  • Fiecare  om isi are demnitatea lui
  • Nici o fiinta umana nu poate trai, fara sa fie iubita. 

Iosif Ton – ce urmarim cu platforma blogului? Care e viziunea? Ce vrem sa facem cu ea, ca trebuie sa avem un obiectiv clar. I-au pe ocolite, asa. Acum vreo doua luni, a aparut intr-un ziar de la Bucuresti un articol intitulat problema rautatii. O analiza de speriat, cat e de rea societatea umana. Dar, fara sa pomeneasca o solutie, numai o constatare si o analiza de om expert a problemei rautatii umane. Si, duhul meu s-a intaratat si a puscat din mine intr-o zi sau doua, un articol de vreo noua pagini, intitulat ‘Triumful Bunatatii’ si l-am trimis acelui domn care a scris articolul. Un lucru, care, am inceput o corespondenta dupa aceea si inca una exceptional de frumoasa si omul mi-a spus: „D-le, eu am vazut numai rautatea ca problema, dumneata vorbesti de bunatate ca proiect.

La ora actuala, nimeni nu ia bunatatea in serios. Acum, 3000 de ani, a fost un om in Israel, poet, ganditor, ajuns si rege, si omul a devenit pasionat pentru bunatate. Si s-a apucat de lucru, sa invete o natiune intreaga ce-i aia bunatate. Psalmii sunt cantarile prin care omul acela vroia sa invete o natiune, bunatatea. Da, a fost un om tare ciudat, rege la o populatie nu mai mult de un milion de oameni atunci. Si ambitia lui era ca Dumnezeul bunatatii sa cucereasca tot pamantul. O, daca n-as fi incredintat ca voi vedea bunatatea Domnului pe pamantul celor vii, voi vedea bunatatea lui Dumnezeu instalata pe pamantul celor vii, adica, in actuala istorie.

De la David, a preluat ideea un Amos. Dupa aceea, unul, Osea. Dupa aceea, unul, Isaia. Si unul Ieremia. Toti, cu ideea asta, ca se va ajunge in istoria umana la o vreme cand isi vor aduna toate armele si vor face din ele unelte agricole si nu se va mai face nici un rau pe tot pamantul, pentru ca toti oamenii vor fi buni cu bunatatea lui Dumnezeu. Cine i-a luat in serios? Stiti cine i-a luat in serios? Isus. Pentru ca, Isus, a venit cu o invatatura sistematicadespre bunatate. Si toata invatatura Domnului Isus e numai despre asta, in opozitie cu imparatia celui rau, se va instala aici pe pamant Imparatia bunatatii. Si voi va duceti, agentii lui,  si educati toate natiunile in invatatura aceasta a bunatatii, pana cand pe tot pamantul va domni BUNATATEA.

Bunatatea sa devina subiect de discutie

Noi nu citim bine evangheliile, de aceea, ce va spun acuma va socheaza. Oare chiar asa e? Dupa ce o sa incepeti sa cititi pe platforma mea, o sa vedeti cat d emult n-ati citit bine evangheliile. In primul rand, asa, vorbind pe limbajul intelectualilor, primul lucru care ar trebui sa-l reusim  este ca bunatatea sa devina subiect de discutie. Astazi, bunatatea nu-i subiect de discutie, nici macar in biserici, pentru ca toate bisericile crestine se concentreaza pe un singur lucru: Iertarea de pacate, ca sa stim ca mergem in cer. Asta-i subiectul nr. 1 al religiilor crestine. Si subiectul nr. 1 al religiilor crestine ar trebui sa fie cum ii facem pe toti oamenii buni? Cum convingem intelectualitatea ca bunatatea e un subiect care merita discutat. Asta-i minimul. Macar atat, ca bunatatea-i un subiect care merita discutat pentru ca e posibil sa producem oameni buni.

Am testat un numar de profesori universitari din toata tara, cu provocarea aceasta. Am fost surprins cati mi-au raspuns: „Da? Spune-ne mai mult. Convinge-ne pe noi, ca sa avem ce discuta.” Scopul acestei platforme este un singur cuvant: bunatatea. Cum sa facem toti oamenii de pe planeta buni? Da, pe toti oamenii, pentru ca intr-o zi, sa se faca pe pamant voia lui Dumnezeu, cum se face in ceruri. In ceruri nu exista rautate. In ceruri se face numai bunatate. „Sa se faca pe pamant voia Ta,” adica, toti oamenii sa fie buni, cum se face in ceruri. Sa nu trebuaisca sa asteptam pana ajungem acolo, ca sa traim intr-o societatea bunatatii. Ci, s-o facem pe pamant. Nu ti se pune un gol in stomac, sa zic, d-le, omul asta ii normal? Omul asta, chiar ia in serios lucrurile astea? Vreau sa va asigur ca nu mi-am pierdut mintile si ca-s serios si ca pornim la drumcu scopul acesta. Sa incepem sa realizam planul lui Isus de-ai face lui Dumnezeu Tatal, oameni care seamana cu Tatal lor, oameni buni. „Vie Imparatia Ta,” adica, Imparatia bunatatii. Adica, sa se faca pe pamant, exact cum e in cer.

Oare e realizabil lucrul asta? Acum 2.000 de ani, Fiul lui Dumnezeu, a spus: acesta e obiectivul Meu. Undeva pe traseu, programul asta a fost blocat. Si crestinismul a incetat sa urmareasca ceea ce i-a dat Intemeietorul Lui. Asta-i fascinant. Si trebuie sa asteptati sa cititi in platforma cum s-a intamplat. Si, cum trebuie sa readucem in actualitate planul lui Isus si a ap. Pavel si a ap. Petru, si a ap. Ioan, sa umplem pamantul cu oameni buni?

  • 1. Bunatatea se invata
    Acum, in seara asta, vreau sa incerc ceva. Incerc un fel de definitiea bunatatii. Pentru ca esti un om inteligent, si vei zice: D-le, intai de toate, ce-i aia bunatate? Cu ce se mananca? Spune-mi si mie, sa stiu, daca eu sunt bun sau nu-s bun? Si, daca merita sa ma lupt sa devin bun sau nu. Apropo, in primul rand, bunatatea se invata. Bunatatea e o stiinta: stiinta bunatatii. Si ca orice stiinta, se invata. Si bunatatea ta numai tu poti sa o produci. Nu vine Dumnezeu sa te faca bun. Domnul Isus spune: Fa pomul bun si atunci si roadele sunt bune. Pomul esti tu. Fa-te bun. Si atunci, tot ce faci, tu, tot ce vorbesti tu, toate actiunile tale vor fi bune. Daca tu ai facut pomul bun, dar tu trebuie sa-l faci bun.. Vreau ca in seara asta sa va surprind, cat mai mult. Asa dar, ce inseamna sa fiu om bun?
    .
  • 2. Fiecare  om isi are demnitatea lui
    Domnul Isus ne-a spus: ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le voi lor. Dar, ce doresti sa-ti faca tie oamenii? Te-ai gandit tu vreodata serios, serios, la urma urmelor, cum as vrea eu sa ma trateze oamenii si sa intreb: oare eu ii pot trata pe ei asa? Pentru ca, notati-va, bunatatea este un mod de-ai privi pe oameni si un mod de-ai trata pe oameni. Cum ii privesc eu pe oameni? Ganditi-va ca in grecia antica, jumatatea populatiei era sclavi si sclavii nu erau considerati fiinte umane. Erau marfa. Erau vanduti, cumparati, ii puteai ucide, erau propietatea ta. Ganditi-va, deasemenea, ca grecii aveau un dispret extraordinar fata de munca manuala. Oamenii cu adevarat oameni erau propietari, inclusiv de sclavi. Si, munceau ori sclavii ori muncitorii si taranii. Omul, om, era mandru, era arogant.
    .
    Eu am fost socat cand am citit ca dupa cultura greaca a oamenilor astia, cineva, smerenia era ceva care numai sclavii trebuia sa o aiba. Nu un om liber. Un om liber e mandru. Are tinuta asta: cine-mi sunt eu? Smerenia? Asta-i oamenii aia de jos. Nu intru in astea ca ma abat de la… e un subiect fascinant, sa faci comparatie intre gandirea greaca si de exemplu, gandirea lui Isaia.  Isaia a trait pe la anii 700 I.C., dupa parerea mea a fost mult mai inteligent decat Platon si decat Aristotel laolalta A fost unul dintre cei mai mari ganditoriai antichitatii si sa faci diferenta intre modul in care gandea Platon si Aristotel si pe de alta parte cum gandea Isaia, asta pentru alta prelegere. Ce asteapta fiecare om? In primul rand, fiecare om simte in el ca el are valoare. Daca ar stii oamenii cate comori sunt in mine, si cel mai handicapat, numai el stiu cate comori sunt in El. Si nu ii sunt descoperite si el nu le poate exprima. Am lucrat recent cu un barbat care are una din bolile astea care-l duce la paralizie- Parkinson. Si intr-o zi, stand de vorba cu el, am vazut cata bogatie e in el si am spus: „Mai, scrie o carte cu astea.” Daca l-ati vedea, cum ii merg mainile incolo si incolo si cat ii trebuie pana bate exact clapa buna, si mi-a scris o carte intreaga. M-a uimit ce bogatie e in omul ala. Trupul lui nu-l mai asculta, dar ce comori sunt in el.
    .
    Fiecare om gazduieste in el niste comori  extraordinare. Fiecare doreste sa i se recunoasca valoarea. In al doilea rand, fiecare  om isi are demnitatea lui, sa nu i-o lezezi. Sa nu-l jignesti. Sa nu-l ranesti. Respecta-i demnitatea.
    .
  • 3. Respectul fiecarui fiinte umane
    Si cu asta venim la al treilea lucru: respectul fiecarui fiinte umane, cinstirea fiecarei fiinte umane.
    .
  • 4. Nici o fiinta umana nu poate trai, fara sa fie iubita. 
    Si al patrulea lucru, fara de care nici o fiinta umana nu poate trai, e sa fi iubit. Orice copil mic, care nu-i iubit, nu se dezvolta normal. Iubirea-i ca si aerul.

Acuma, fiecare dintre noi le dorim astea.  E vreunul cae nu doreste sa i se recunoasca valoarea? Sa i se respecte demnitatea, sa fie respectat la justa lui valoare si sa fie iubit. Nu recunosti tu ca astea sunt mai de pret decat orice, ca astea te fac sa fi om. Ai valoare. Ai demnitate. Doresti sa fi respectat si sa fi iubit.

Pretuire – Acuma, toate astea, le gasiti in diferite manuale.  de sociologie sau de psihologie. Sunt imprastiate si in filosofie. Dar eu nu de acolo le-am luat. Am pornit cu Isaia 43, unde Isaia e vocea lui Dumnezeu: pentru ca te pretuiesc, pentru ca ai pret in ochii mei, pentru ca eu vad valoare in tine. Eu dau natiuni intregi pentru tine. Fiecare dintre voi, in ochii Mei, are atata valoare incat  si tari intregi as da pentru tine.” Si in cele din urma, El spune: „Ai atata valoare in ochii Mei, incat Il dau pe Singurul Meu Fiu in locul tau.”

Demnitate – Apoi, demnitatea. Fii atent, ca daca-i spui ‘prostule’, sau ‘boule’, sau ‘magarule’, ‘nebunule’,  i-ai bagat cutitul in demnitate. I-ai ucis demnitatea. Si Dumnezeu zice: ai facut o crima, pentru ca ai spus un ‘nebunule’. Dumnezeu zice: ‘character assasination’- asasinare de caracter. Respectul, atat de mult te respecta Dumnezeu, mai exact, iti respecta dreptul de a alege. El te-a creat, El te-a rascumparat, dar nu te obliga. El iti ofera inestimabilele Lui bogatii. Dar, nu te obliga sa le primesti. El iti da dreptul sa-I intorci spatele si sa-i injuri numele pentru ca iti respecta personalitatea.Si cu toate astea, cu tot ce faci tu, El tot te iubeste. Dragostea lui Dumnezeu sta in faptul ca noi, pe cand eram inca pacatosi, Dumnezeu a zis: Te iubesc si dau tot ce am mai scump pentru tine. Dragostea lui Dumnezeu pentru tine trece dincolo de  orice imaginatie a Ta. Asa dar, fiecare dintre noi avem nevoie de pretuire de respectarea demnitatii, de respectul persoanei, si de iubire. Dumnezeu ni le da. De aceea, noi simtim ca ne-ar trebui acestea, pentru ca tu ai fost ideea lui Dumnezeu. Si El, cand te-a facut, te-a facut cu aceste nevoi fundamentale, pe care El le manifesta fata de tine.

In ce consta bunatatea lui Dumnezeu fata de tine? In faptul ca El iti acorda valoare, iti respecta demnitatea, iti respecta dreptul de a alege, si in ciuda a tot ce faci tu, El e bun cu tine. Te iubeste. Asta-i bunatatea.

Ce inseamna sa fiu eu bun? Sa fiu ca Dumnezeu. Fiti buni, asa cum Dumnezeu e bun. Sa fiu bun inseamna sa ma uit la tine si sa zic: eu vad in tine valoare inestimabila. Eu iti respect demnitatea. Eu iti acord dreptul de a fi tu insuti si indiferent ce alegi, si indiferent cum ma tratezi pe mine, eu te iubesc.  Asta inseamna sa fi bun.

Acuma, eu soudiez problema bunatatii cam de opt ani, de cand am inceput cartea despre invatatura Domnului Isus.  si am pus-o intr-o carte intitulata „Bunatate” – o teologie bazata pe invataturile Domnului Isus. Dupa aceea, am scris cartea ‘O tara ideala’. In anul trecut, am publicat in internet, cartea intitulata ‘Bunatate, Adevar, Dreptate’. In toti anii astia am gandit, am distilat ce-i aceea bunatate.

Inca odata, bunatatea este un mod de-al vedea pe celalalt om si un mod de al trata pe omul acela. Cum ma uit eu la tine. Cu dispret? „E un nimeni” Cu jigniri? Daca se poate, sa te acaparezi, sa faci, sa te folosesc cat te pot folosi si apoi sa te arunc la gunoi. Asta-i un mod de al vedea pe celalalt si un mod de al trata pe celalalt. Dar, o iei pe acea inestimabila fiinta pe care Dumnezeu ti-a dat-o ca sa-ti fie sotie. Barbatilor, purtati-va cu intelepciune cu sotiile voastre, dandu-i cinste, asa cum ii acorzi cinste unui portelan fin, fragil, dar scump. Tratati-o cu respect, cautati sa-i impliniti asteptarile. Fiti voi cei care sunteti acolo s-o inaltati, s-o impliniti. Fii bun cu sotia ta. Si-i reciprocat. Uita-te la El si-i zi: Eu sunt artistul, care-l pot face  sau il pot desface.

Cum pot eu sa-l inspir, sa-l incurajez, sa-i dau curaj, sa-i dau demnitate, sa-i pun aripi? Bunatatea e un mod de a vedea pe celalalt si un mod de a-l trata pe celalalt. Si inca odata, eu am invatat astea, le-am pus in definitie,  pentru ca le-am vazut ca asa ne trateaza Dumnezeu in bunatatea Lui fata de noi. Si Dumnezeu are o dorinta, sa aiba fii care seamana cu El: E sunt bun, fiti si voi buni. Mai e ceva, mai adaug aici. L-au intrebat pe Isus, care-i cea mai mare porunca? Cea mai mare porunca e referitoare la atitudinea ta fata de Dumnezeu. El sa-ti fie comoara. Sa-ti placa cum e si sa zici: Te iubesc cu toata fiinta mea. Imi place de Tine si vreau sa-Ti imprimi fiinta in mine. Asta-i cea mai mare porunca.… (din primele 45 min (

BUNATATE SI IUBIRE

CAND VORBIM DESPRE BUNATATE, SA VORBIM SI DESPRE IUBIRE SI CAND VORBIM DESPRE IUBIRE, SA VORBIM SI DESPRE BUNATATE.

 

Se petrece o mare revoluţie în ştiinţele umane de când neurologii au descoperit că creierul uman este structurat pentru bunătate. Adică, atunci când mintea noastră nutreşte gânduri de bunătate, creierul comandă producerea unor substanţe care dau o stare de mulţumire, de împlinire, de fericire. Dimpotrivă, când în minte este duşmănie şi gânduri îndreptate spre a face rău, creierul produce substanţe de stres, de răspuns la frică şi la primejdie şi acestea, pe lungă durată, ne îmbolnăvesc diferite organe vitale.

În ultima vreme am citit mai multe cărţi scrise de medici, unii creştini alţii budişti, care vorbesc de iubire, ca fiind cea pentru care a fost structurat creierul uman şi că iubirea este cea care face ca tot organismul să funcţioneze bine. Argumentele lor se bazează atât pe ceea ce constată din neurologie, cât şi din experienţa lor îndelungată cu bolnavii, care se vindecă atunci când sunt învăţaţi să iubească.

Este clar că omul este făcut atât pentru bunătate cât şi pentru iubire. Este foarte instructiv să vedem cum le combină Domnul Isus:

„Voi, însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi ceva în schimb şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fii ai Celui Prea Înalt: căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.

„Fiţi dar milostivi, aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:35-36).

Adică, să iubiţi pe toţi oamenii (inclusiv pe cei ce v-au făcut rău!), fiindcă şi Tatăl vostru Cel ceresc este bun şi cu cei răi. Aşadar, fiţi milostivi aşa cum este El.

Arta poetică ebraică ne învaţă să repetăm acelaşi lucru de mai multe ori, dar cu cuvinte diferite,  care transmit aceeaşi idee. Aici, a iubia fi bun şi a fi milostiv transmit aceeaşi idee, deşi termenii nu sunt chiar identici.

Apostolul Pavel face aceeaşi combinaţie; scriind: „Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit…” (Tit 3:4).

Un text care ne ajută să facem un pas mai departe în înţelegerea acestor termeni este „imnul iubirii” din 1 Corinteni 13, unde Pavel scrie că „dragostea este plină de bunătate” (1 Cor.13:4).  Aşa sună textul în traducerea Cornilescu. Conform acestei traduceri, am deduce că în conţinutul ei interior iubirea este bunătate. Dar uitându-ne la textul în limba greacă, vedem că Pavel scrie că „dragostea te face bun”! Când iubeşti, nici măcar nu te poţi gândi să faci rău celui pe care-l iubeşti. De aceea, Pavel scrie că „dragostea nu se gândeşte la rău”. Când iubeşti, totul în tine vrea binele celui iubit. Iubirea te condiţionează pentru bunătate.

Pe baza acestor texte, putem să spunem că iubirea este atitudinea interioară, iar bunătatea este exprimarea în afară a iubirii interioare.

Putem de asemenea să spunem că Vechiul Testament proclamă bunătatea lui Dumnezeu, iar Noul Testament proclamă iubirea lui Dumnezeu manifestată prin bunătatea Lui: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor.5:19). Acolo, la cruce şi în felul acesta s-a manifestat iubirea lui Dumnezeu şi bunătatea lui Dumnezeu.

Iată de ce, neurologii şi medicii au dificultate când este vorba să definească noua lor descoperire: Creierul omului este structurat pentru bunătate sau pentru iubire! Care dintre ei au dreptate? Desigur, răspunsul este că şi unii şi ceilalţi au dreptate: cele două trebuie ţinute împreună!

Şi noi trebuie să învăţăm bine această lecţie: Când vorbim despre bunătate, să vorbim şi despre iubire şi când vorbim despre iubire, să vorbim şi despre bunătate.

Informaţie importantă. Biblia Cornilescu a fost tipărită prima dată la Bucureşti în 1921. Înainte de aceasta, credincioşii evanghelici foloseau Biblia Niţulescu, tipărită la Iaşi în 1874. În primele două decenii după apariţie, credincioşii evannghelici aveau rezerve faţă de traducerea Cornilescu.  Acum 35 de ani, am întrebat un credincios român din America de ce evanghelicii au respins la început pe Cornilescu. Mi-a răspuns imediat: „Să vă spun de ce. Biblia de la  Iaşi folosea numai cuvântul „iubire”. Cornilescu a introdus cuvântul „dragoste”, şi credincioşii evanghelici considerau că acest cuvânt este „lumesc” şi n-are ce căuta în Biblie.

M-am gândit mult la această problemă şi, trepat, am ajuns să simt că „iubire” este într-adevăr un termen mai nobil. ”Dumnezeu este iubire” sună mai poetic şi mai frumos. Asta nu mă va împiedica să folosesc uneori cuvântul „dragoste”. Dar voi prefera să spun că iubirea este forţa de atracţie, de coeziune, de unire în univers şi în umanitate. Când eram copil, am învăţat cântarea:

”Iubire, care m-ai creat

În asemănarea Ta,

Eu în Tine mă reazem

În veac al Tău să rămân.”

În 1 Cor. 13:8, Pavel scrie, în traducerea Cornilescu: „Dragostea nu va pieri niciodată”. Traducerea engleză ne spune „Love fails not”, adică „Iubirea nu eșuează (nu falimentează) niciodată”. Transformată într-o afirmaţie pozitivă, propoziţia devine: „Iubirea învinge întotdeauna”, sau, „Iubirea va triumfa întotdeauna”, aşa cum „Bunătatea va triumfa întotdeauna”.  Amin!  Aşa să fie!

IOSIF ȚON – O NOUĂ AVENTURĂ

În marea majoritate a cazurilor, oamenii ajunși la venerabila vârstă de 80 ani, se retrag din orice activitate. Și foarte mulți fac acest lucru cu mult mai devreme. Și pe bună dreptate. Însă există și excepții. Și o astfel de excepție este fratele Iosif Țon. 

Asemeni lui Caleb de alta data, (Iosua 14, 10-12) care la o virsta de peste 80 ani, i-a cerut lui Iosua sa-l lase să mai cucerească încă un munte, tot la fel și fratele Țon se află la poalele muntelui BUNĂTĂȚII LUI DUMNEZEU, și este pe punctul să se cațere pe el, în pofida efortului considerabil care îl așteaptă, și asta doar din marea dragoste nutrită pentru DUMNEZEU pe de o parte, și pentru oameni, pe de altă parte. Cei care ați citit ultimul interviu pe care fratele Țon a avut amabilitatea să ni-l acorde pe acest blog, vă amintiți probabil de raspunsul dânsului la întrebarea referitoare la „PROIECTE DE VIITOR”. Și așa cum ne promitea în acel interviu, proiectul despre care amintea atunci mai mult în treacăt, astazi este pe punctul să se concretizeze. Dacă atunci ne vorbea prin credință, astăzi fratele Țon ne vorbește despre ceva palpabil, ceva care prinde contur.
Ma bucur de acest om a lui DUMNEZEU care ne poate sluji ca un exemplu nouă, celor mai tineri. Dragostea și energia dânsului pentru cele sfinte, sunt de-a dreptul molipsitoare. Dar mai bine să-l las pe dânsul sî ne vorbească, prin intermediul interviului de mai jos.

––-   –   ––-

Î: Frate Iosif, știu că sunteți într-o vizită în România. Cu ce ocazie ?

R: Împreună cu scumpa mea soție, suntem în Cluj de la data de 15 aprilie și vom sta aici, incluzând și o vizita la Arad și Timișoara, până în 19 mai. Vizita este prilejuită de terminarea lucrului la noua mea platformă de internet: iosifton.ro în care se adună tot ce am scris și predicat în întreaga mea carieră de predicator, profesor și scriitor.

IMG_1405

Î: Cum a pornit totul? A fost ideea dumneavoastră?

R: Toată viața am fost preocupat de comunicare. De câteva secole, vehicolul principal al comunicării, dincolo de catedră și de amvon, a fost cartea. Mi-am dorit să am propria mea editură, și de îndată ce lucrul acesta a devenit posibil, am creat Editura Cartea Creștină. Aceasta m-a slujit excelent timp de 20 de ani. În ultimii aproximativ 15 ani, a apărut o formă nouă de comunicare numită Internet. La scurtă vreme mi-am dat seama că viitorul comunicării este internetul. Am inceput să visez să am o platformă comprehensivă, care să cuprindă toate mijloacele oferite de acesta: Youtube, blogosferă, facebook, etc.
Crearea unei asemenea platforme cere experți și fonduri și iată că Dumnezeu mi-a dat aici, la Cluj, o echipă extraordinară de tineri nu numai experți în internet, ci și iubitori de Dumnezeu și doritori să-și pună talentul în slujba Lui.

Î: Ce o să cuprindă această platformă?

R: Deja am indicat în răspunsul de mai sus cam ce va conține. Nu vreau să elaborez, deoarece trebuie să rămână și un element de surpriză care va fi satisfăcută prin lansarea platformei. Vă pot garanta că s-a investit multă pricepere și multă artă în crearea ei.

Î: Aveți destul material pentru a susține o astfel de Platformă?

R: Lucrez în domeniul scrisului, al predicatului, al predării de cursuri din 1973, deci de patruzeci și doi de ani. Eu însumi mă minunez când le văd adunate laolaltă în această platformă. Este uimitor cât de mult poate să cuprindă ea! Dar mai este ceva. Platforma aceasta este menită mai ales pentru creația de viitor. Ea va sluji și ca amvon, și catedră, și chiar și revistă în care îmi pot publica scrierile, și nu numai pe ale mele, ci va fi deschisă și altora.

Î: Care vor fi temele de bază și unde se tinde să se ajungă?

R: Cu toate că opera mea din trecut cuprinde o mare varietate de subiecte, pentru viitor ne vom concentra la tema bunătății. Este un subiect foarte puțin cercetat deși bunătatea este lucrul de care are cea mai mare nevoie societatea umană. Sunt multe scrieri despre răutate. Nu există tratate serioase despre bunătate. Nu există nici credința că bunătatea ar putea să alunge răutatea de pe planeta pământ. Obiectivul principal al acestei platforme este triumful bunătății pe pământ.

Î: Am înțeles că ați luat legătura cu mai mulți oameni de cultură și foști miniștri pentru a-i implica în acest proiect. Ce ne puteți spune despre acest lucru?

R: Fiindcă subiectul acesta este puțin cercetat și fiindcă dorim să-l tratăm la nivel înalt, a fost firesc să consult experți din domeniul filosofiei, sociologiei, literaturii și, în general, al culturii, ca să capăt de la oamenii care lucrează în aceste domenii idei și sugestii. Am fost surprins să văd ce interes a stârnit însuși faptul că le-am spus ce plan am și că i-am abordat și le-am cerut o participare la acest proiect. Deocamdată nu am libertatea să le dau numele și contribuția. Vor veni și acestea la vremea potrivită.

Î: În cât timp credeți că va fi lansarea Platformei?

R: Suntem aproape de terminarea ultimelor lucrări de finisaj. Este o problema de zile până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi gata să o declarăm funcțională și să-i dăm drumul. Va urma o mare campanie de anunțare a apariției acestei Platforme pe cât mai multe forme de comunicare.

Draga frate Țon vă mulțumesc mult pentru timpul acordat și vă doresc multă binecuvântare și izbindă în cucerirea noului munte numit BUNATATEA LUI DUMNEZEU.
Mike Olari

 

TRUPUL LUI HRISTOS

DEOSEBIND

 MITUL DE METAFORĂ- Charles L. Hunt

 

CUVÂNT ÎNAINTE

 

Este o onoare să scriu cuvântul înainte la o lucrare atât de importantă, cum este cea de faţă. Metafora biblică a trupului lui Hristos este neînţeleasă de catolici, protestanţi şi de mulţi baptişti. În cartea sa, Trupul lui Hristos: deosebind mitul dei metaforă, pastorul şi învăţătorul Chuck Hunt supune unei atenţii pătrunzătoare sensul adevărat al acestei metafore. În confuzia privitoare la trupul lui Hristos, pastorul Chuck aduce atât de multă claritate, încât nu mai rămâne aproape nimic de spus. De vreme ce această carte acoperă o arie de interes destul de largă şi subiecte şi teme înrudite, fratele Hunt demonstrează cu argumente biblice bine gândite că relaţia ilustrată de metafora Cap/Trup nu este o conexiune vitală şi organică cu Hristos şi nu ilustrează o unire mântuitoare ci mai degrabă o relaţie funcţională ce implică creşterea şi sfinţirea credinciosului prin intermediul membralităţii într-un trup local vizibil – biserica. Deosebirile şi clarificările care survin în această carte sunt subiecte biblice pe care toţi creştinii ar trebui să le înţeleagă bine.

William Van Nunen,

Decan

Colegiul Baptist John Leland

 

****

 

RECUNOŞTINŢĂ FAŢĂ DE EDITOR

 

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru înţelepciunea, simţul practic şi abilităţile editoriale ale lui William Van Nunen, Decan al Colegiului Baptist John Leland. El a avut talentul de a pune această carte într-un format uşor de citit. El a avut curajul de a se contrazice cu un autor încăpăţânat.

 

 

 

 

PREFAŢĂ

 

În mintea multor evanghelici moderni, biserica locală are destul de puţină semnificaţie spirituală. Dualismul eclesiologic este forţa doctrinară din spatele unei astfel de gândiri. Oamenii aceştia recunosc existenţa bisericii locale, însă în citirea Scripturii ei aplică toate formulările eclesiologice grandioase la biserica lor „universală şi invizibilă”. Biserica locală este şi mai mult desconsiderată prin compararea cu „biserica adevărată”.

Această atitudine este exemplificată de Lewis Sperry Chafer în opera sa Systematic Theology. Capitolul său consacrat eclesiologiei conţine 263 de pagini. Doar 10 din acestea sunt dedicate pentru ceea ce el numeşte biserica „adunată”. Aici el învaţă că biserica locală nu are nici o misiune şi nici o sarcină corporativă.

Oamenii prinşi în astfel de tipare mentale rămân şocaţi peste măsură atunci când află că mulţi baptişti resping orice fel de concept al unei biserici „universale invizibile”. Ei afirmă că termenul de ecclesia în greaca Noului Testament se referă fie la adunări locale reale, fie este folosit într-un sens instituţional. Astfel, ei aduc înapoi marile afirmaţii eclesiologice ale Noului Testament la aplicaţia lor cuvenită: biserica locală.

Implicaţia unei înţelegeri strict locale, care îi ofensează la culme pe dualiştii eclesiologici, este credinţa că biserica locală este „trupul lui Hristos” menţionat de apostolul Pavel în mai multe din epistolele sale. Ei sunt atât de convinşi că această metaforă este soterică, încât orice provocare a acestui concept este instantaneu presupusă a fi eronată.

Această latură a eclesiologiei este tema de discuţie a pastorului Charles Hunt, pe care o abordează în chip magistral. Prin aceasta, el suplineşte o nevoie reală în dezvoltarea unei expuneri aprofundate a acestui punct controversat. Unii vor fi surprinşi să afle cum pastorul Hunt a apelat la lucrările unor învăţaţi moderni pentru apărarea tezei sale. Fie ca Dumnezeu să dea fiecăruia care citeşte o minte deschisă în timp ce reconsideră această problemă.

Nu este prima dată când „adevărul stă pe eşafod iar eroarea stă pe tron”.

 

Pastor, Ron Crisp

First Baptist Church, Independence, Kentucky

 

 

INTRODUCERE

 

„Încolo, fiule, ia învăţătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că n-ai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul.”

(Ecl. 12:12)

 

Aceste cuvinte ale lui Solomon necesită un răspuns pe măsură, înainte ca o altă lucrare să fie adăugată în lista fără sfârşit a cărţilor care aşteaptă de la noi să ne obosim în studierea unui alt volum. Această lucrare este un astfel de răspuns. Fiecare generaţie vede înflorind diferite doctrine care în anii precedenţi au fost sădite în formă de seminţe. Doar după ce acestea au atins o maturitate deplină, la fel ca grâul sau neghina, ambele fie se pleacă cu graţie pline de roade, onorându-L pe Isus Hristos sau stau mândre şi lipsite de rod dezonorând câmpul adevărului în care îşi fac apariţia. Batjocura unei astfel de neghine l-a determinat pe autor să scrie.

Biblia este plină de comparaţii, metafore, parabole şi alegorii şi este destul de uşor să se asocieze incorect aceste mijloace literare aşa cum au fost ele dezvoltate într-un context anume, cu o învăţătură străină de context şi prin urmare să se piardă elucidarea adevărului intenţionat prin figura de vorbire. Astfel stau lucrurile şi cu metafora biblică a „trupului lui Hristos”. Mulţi învăţaţi nu doar că nu înţeleg metafora, ci trag din ea concluzii care conduc la confuzie şi erori grave. Spre exemplu, ideea predominantă este că metafora învaţă unirea vitală şi organică a credinciosului cu Isus Hristos. O astfel de unire este o învăţătură biblică şi este demonstrată de Isus în metafora viei şi a mlădiţelor; totuşi, metafora paulină a lui Hristos ca şi cap al trupului nu învaţă un astfel de adevăr. Scopul acestei lucrări este să explice adevărata natură şi adevăratul înţeles al metaforei lui Isus Hristos ca şi cap al trupului Său, biserica.

Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Schiţa următoare pune în contrast ideea comun acceptată despre Hristos ca şi cap al trupului cu ideea care va fi dezvoltată mai departe în acest volum. Privind aceste două diagrame şi citind această carte, întrebaţi-vă: „Cum este Isus Hristos cap al trupului Său?”

 

 

FIGURA 1. Biserica este unită cu Isus printr-o legătură vitală sau organică.

 

 

ISUS HRISTOS
BISERICA

 

 

 

 

Aici, Isus Hristos este capul ca parte a trupului; de aceea, biserica, în sens metaforic, este doar trunchiul corpului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FIGURA 2. Biserica este sub Hristos ca şi cap al ei, la fel cum o soţie este sub autoritatea soţului ei ca şi cap al ei.

 

 

 

Aici termenul „cap” este o desemnare a poziţiei şi a relaţiei cu un trup metaforic, care de asemenea este complet în sine. Acest trup este biserica. Acesta este trupul lui Hristos, la fel cum un soţ îşi vede soţia ca propriul trup.

BISERICA
ISUS HRISTOS

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 1

 

IDEEA POPULARĂ DAR INCORECTĂ A METAFOREI CAP-TRUP

 

 

Introducere

 

Biblia, de bună seamă, nu este o creaţie a omului. Aceasta este o revelaţie de la Dumnezeu, iar profunzimile şi perfecţiunea sa sunt de nepătruns. Când ceva făcut de om este examinat îndeaproape, defectele apar proporţional cu extinderea examinării, dar Cuvântul lui Dumnezeu posedă înţelepciune, cunoaştere şi adevăr care se remarcă sub cea mai atentă cercetare. Doctrinele plăsmuite de om nu pot trece testul acid al adevărului Scripturii. La fel se întâmplă când examinăm scriptural interpretarea populară dar greşită a metaforei referitoare la Isus Hristos ca şi cap al trupului în unire vitalăorganicăcu trupul. Această opinie susţine că Hristos este capul şi biserica este trunchiul, formând împreună un singur corp compozit într-o unire vie şi vitală. De aceea, se trage deseori concluzia că  metafora lui Pavel privitoare la Hristos ca şi cap al bisericii denotă o relaţie mântuitoare. Cu toate acestea, o astfel de concluzie în mod categoric nu poate fi susţinută în lumina Scripturilor.

 

 

Exemple

 

Următoarele citate sunt grăitoare în privinţa majorităţii corpului de creştini care au scris pe această temă şi au înţeles greşit metafora. Întâi trebuie să ne aducem aminte că doctrina biblică a unirii vitale a credinciosului cu Hristos nu a fost pusă sub semnul întrebării, deoarece este o doctrină biblică. Nici nu aducem în discuţie înţelepciunea generală şi integritatea celor care susţin această poziţie. Noi pur şi simplu dorim să indicăm faptul că ei au asociat în mod incorect unirea creştinilor cu Hristos cu o metaforă biblică ce niciodată nu a fost intenţionată să ilustreze această unire. Motivul omisiunii lor va fi tratat mai târziu în această carte.

 

 

  1. Croskery

 

Următorul citat din Croskery demonstrează o deficienţă în logică prin faptul că el, conştient sau nu, schimbă analogia metaforei:

 

„Precum trupul nu este complet fără cap, tot aşa şi capul nu este complet fără trup. Domnul Isus Hristos nu este complet fără biserica sa. Cum e posibil aşa ceva? El Însuşi a zis: „Puterea mea este făcută desăvârşită în slăbiciune”, dar puterea sa nu este întotdeauna perfectă? Se declară că este perfectă în slăbiciunea noastră. Deci, biserica serveşte ca un vas gol, în care Mântuitorul toarnă plinătatea sa mediatoare.”[1]

 

Ce nepotrivire este izbitoare în acest citat? Este tocmai schimbarea metaforelor referitoare la biserică de la trunchi al trupului lui Hristos la un „vas gol”. Dacă metafora a fost intenţionată să înveţe o unire organică cu Hristos, de ce Croskery schimbă metafora chiar în mijlocul frazei de la „trunchiul unui trup” la un „vas gol” pe care Hristos îl umple cu plinătatea sa mediatorială? De ce nu urmează metafora trupului spre concluzia logică? Răspunsul este: deoarece concluzia ar fi absurdă. Concluzia pe care Croskery o scoate din metafora „vasului gol”, aceea că Isus Hristos, capul trupului, este făcut desăvârşit într-un mod necunoscut prin slăbiciunea trupului, ignoră realitatea că, dacă ar fi urmărit metafora trupului până la concluzia sa logică, am fi avut un Cap a cărui viaţă ar depinde în egală măsură de viaţa trupului precum trupul de viaţa Capului. Realitatea acestei metafore, dacă este privită la fel ca cei care văd în ea o unire organică cu Hristos, este că trupul e plin de sânge şi organe ce susţin viaţa, de care capul are nevoie absolută, în aceeaşi măsură în care trupul are nevoie de cap. Cu alte cuvinte, există o codependenţă în care capul şi trupul se susţin deopotrivă unul pe altul.

 

 

Fiziologia în antichitate

 

Care este învăţătura biblică privitoare la natura trupului uman şi la ceea ce îi susţine viaţa? Care a fost înţelegerea celor din vremea apostolului Pavel privitoare la fiziologia corpului uman? Genesa 9:4-6 spune: „Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.” Această înţelegere a importanţei sângelui ca viaţă a trupului poate fi văzută de asemenea în Levitic 17:11-14, „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire. De aceea am  zis copiilor lui Israel: Nimeni dintre voi să nu mănânce sânge, şi nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru să nu mănânce sânge. Dacă vreunul din copiii lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor vânează o fiară sau o pasăre care se mănâncă, să-i verse sângele şi să-l acopere cu ţărână. Căci viaţa oricărui trup stă în sângele lui care este în el. De aceea am zis copiilor lui Israel: Să nu mâncaţi sângele nici unui trup; căci viaţa oricărui trup este sângele lui; oricine va mânca din el va fi nimicit.” Acest concept al importanţei sângelui pentru trup, a rămas neschimbat şi în timpul lui Hristos şi al apostolilor. Acesta este motivul pentru care întrunirea apostolilor şi bătrânilor bisericii din Ierusalim a concluzionat împreună cu Iacov, fratele Domnului nostru şi păstor al bisericii din Ierusalim, afirmând în Fapte 15:20 „ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge.” Ar fi putut cineva din zilele lui Pavel, sau chiar Pavel însuşi să conceapă că viaţa trupului este susţinută de cap? Nu s-ar fi gândit oare că sângele trupului susţine viaţa capului?

 

 

W.F.  Adeney

 

Următorul citat din Adeney conţine o nepotrivire similară cu cea a lui Croskery, în ce priveşte  metafora trupului lui Hristos:

 

„Unitatea esenţială constă în subordonarea tuturor părţilor unui singur cap. Separarea de Hristos este moarte pentru Biserică. O Biserică Creştină este un trunchi decapitat. Putem reţine doctrina şi etica Noului Testament, cu toate acestea, amputarea Capului, înseamnă moarte. Chiar o separare parţială a legăturii implică paralizia – pierderea puterii şi a sensibilităţii spirituale.”[2]

 

Într-adevăr, amputarea capului chiar înseamnă moarte – moarte pentru cap la fel de bine ca pentru trup! Cineva poate spune că nu putem împinge metaforele prea departe. Aceasta este adevărat. Nu poţi să împingi metaforele, comparaţiile şi parabolele dincolo de ceea ce este evident. Dar oare se găseşte dincolo de ceea ce este evident concluzia conform căreia capul va muri la fel ca trupul dacă acesta a fost separat de cap? Este moartea capului un detaliu neimportant care ar trebui să fie ignorat pentru o cauză mai importantă, forţând această metaforă să înveţe adevărul unirii vitale cu Isus Hristos? Noi credem că nu.

 

 

Metafora viei şi a mlădiţelor din Ioan 15

 

În Ioan 15 este dezvoltată minunata metaforă a lui Hristos ca vie şi a credincioşilor adevăraţi ca mlădiţe. Mlădiţele care au experimentat spălarea naşterii din nou şi sunt curate vor rodi şi vor dovedi că sunt în unire vitală cu Isus Hristos. Mlădiţele neroditoare vor dovedi că singura lor unire cu Isus Hristos a fost aceea a unuia care posedă doar o credinţă în Hristos lipsită de viaţă. Desparte mlădiţele de vie şi în viţă tot va rămâne viaţa, însă desparte trupul de cap şi capul va muri. Acesta este motivul pentru care metafora bisericii ca trup a lui Hristos nu poate învăţa o unire organică cu Hristos în mântuire.

 

 

Martin Lloyd Jones

 

Următorul citat din Lloyd Jones, un autor excelent, este o excepţie de la geniul său cu care ne-a obişnuit:

 

„Nu există nici o parte a trupului care să nu fie controlată de nervi şi de sistemul nervos. Viaţa din fiecare muşchi şi din fiecare parte a trupului este comunicată acestuia prin energie nervoasă şi putere. Şi toţi nervii în cele din urmă au legătură cu creierul, care este în cap. Acesta este centrul şi sursa care controlează toată energia nervoasă a întregului trup şi a fiecărei părţi şi particule separate a sistemului. Când apostolul spune că Hristos este Capul Bisericii, el înţelege că El este Capul Bisericii în acest sens. Noi nu avem viaţă separat de El; toată energia şi puterea vin de la El.”[3]

 

Analogia aceasta face ca sensul să fie acceptabil pentru noi cei din secolul 21, dar cei din secolul 1 nu ar fi putut face niciodată o asemenea analogie. Dacă noi credem în metoda exegetică gramatical-istorică, atunci ne vom da seama că metafora cap-trup a fost ceva care putea fi înţeles pe deplin în acele zile. Deci, cum poate cineva justifica o astfel de interpretare, a unui verset care nu putea fi înţeles, în mod corect, decât sute de ani mai târziu, atunci când cunoştinţele noastre despre fiziologia umană puteau face o astfel de conexiune, scuzaţi jocul de cuvinte? După toate socotelile, Lloyd Jones nu realizează că interpretarea oferită de el eşuează în aceea căci capul nu se poate menţine în viaţă separat de trup.

 

 

Un alt exemplu din Lloyd Jones

 

Majoritatea autorilor care înţeleg greşit metafora cap-trup continuă să stăruiască în înţelegerea lor greşită chiar şi atunci când inconsecvenţa lor poate fi uşor de constatat. Iarăşi, contrar acurateţii sale obişnuite, Lloyd Jones nu reuşeşte să vadă eşecul interpretării sale a metaforei:

 

„Trupul este unul şi acesta consta dintr-un număr de organe sau părţi. Precum spune Pavel în 1 Corinteni 12:27 „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare, în parte mădularele lui.” În corpul uman, după cum specifică el, mâna are un anumit rol şi piciorul altul; nasul, ochii şi urechile şi diferitele părţi ale trupului, toate au de îndeplinit rolul lor specific…Dar ceea ce trebuie să ne amintim în primul rând este aceasta: ca membre ale trupului mistic a lui Hristos, având de îndeplinit fiecare rolul nostru individual, energia şi puterea acţiunii vin de la El. El însuşi a spus destul de clar: „Despărţiţi de mine nu veţi putea face nimic.”[4]

 

Ceea ce vedem că lipseşte în mod destul de curios din discuţia sa asupra 1 Corinteni 12 este absenţa oricărei considerări a versetului 21, care spune:

 

„Ochiul nu poate zice mâinii ‚N-am trebuinţă de tine’, nici capul nu poate zice picioarelor: ‚N-am trebuinţă de voi’.”

 

Observaţi că trupul metaforic pe care Pavel îl prezintă aici are deja un cap! Capul nu este considerat mai special decât piciorul. Fiecare organ al acestui trup este necesar, inclusiv capul. În versetul 27 li se spune:

 

„Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare, în parte

mădularele lui.”

 

Biserica din Corint a fost trupul sau, după cum se citeşte în greacă, „un” trup al lui Hristos.5[5] În mod clar, biserica din Corint este zugrăvită ca un trup complet care are un cap.

 

 

Amestecarea metaforelor

 

Afirmaţia lui Isus din citatul precedent al lui Lloyd Jones, „Despărţiţi de mine nu puteţi face nimic”, îşi are contextul în metafora viei şi a mlădiţelor din Ioan 15, şi în acel context are un înţeles perfect. Însă, atunci când este amestecată şi plasată în contextul metaforei unui trup-cap organic, aceasta nu are nici un sens, deoarece separat de trup, capul are la fel de multă putere de susţinere a vieţii decât trupul – adică deloc! Via, pe de altă parte, poate să aibă o mlădiţă tăiată şi să îşi păstreze în continuare o vitalitate deplină sau chiar să îi crească mai multe mlădiţe. Procesul tăierii viei poate chiar întări via.[6]

 

 

Matthew Poole

 

Renumitul Matthew Poole, comentând pe marginea versetului Efeseni 1:22[7] cade pradă aceleiaşi gândiri ilogice, la fel ca ceilalţi, şi dă termenului „cap” două înţelesuri:

 

„Hristos este ‚capul mistic… ca un rege peste supuşii săi, pentru a-i guverna extern prin legile sale’ şi ‚în calitate de cap natural…al trupului, pe care-l conduce pe calea influenţei, comunicându-i viaţa şi determinând şi menţinându-i simţurile şi mişcarea…’”[8] (sublinierea îmi aparţine).

 

Două probleme sunt evidente aici. Una este aceeaşi greşeală întâlnită şi la alţii, aceea de a-l face pe Isus Hristos un cap organic legat de un tors sau trunchi considerat a fi biserica. Cealaltă constă în faptul că el este forţat să schimbe înţelesul dat termenului cap în acest context. Isus Hristos este capul tuturor lucrurilor, dar nu toate lucrurile constituie trupul Său. Cuvântul „cap” în Efeseni 1:22 apare în acelaşi fel ca în 1 Corinteni 11:3: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” Este fiecare bărbat, metaforic vorbind, trupul lui Hristos? Este fiecare femeie un trunchi acefalic, peste care bărbatul este un cap organic? Este Isus Hristos ilustrat ca fiinţă fără cap de vreme ce Dumnezeu este capul Său? Contextul capitolului 1 din Efeseni este suveranitatea, puterea şi superioritatea lui Hristos peste toate lucrurile. Întregul Dumnezeu-Om înviat Isus Hristos domneşte peste toate lucrurile şi în interesul adunării Lui – care este un trup complet peste care el prezidă ca Domn.

 

 

Un alt caz de amestec de metafore

 

Dacă cineva interpretează metafora cap-trup din Efeseni 1:22-23 ca o unire organică, acesta este un caz de amestec al metaforelor. Efeseni 1:22-23 spune:

 

„El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”

 

Aici avem o ilustraţie ciudată dacă într-adevăr Hristos este metaforic capul trupului pentru că toate lucrurile sunt aşezate sub picioarele Sale. El este în acelaşi timp un cap care are picioare. Unii poate vor reacţiona că tocmai acesta este motivul pentru care expresia „trupul Său” se referă la trupul său mistic. În greacă citim: to soma auton. Auton (al lui) din to soma auton (trupul lui) este în mod clar un genitiv posesiv. Toţi învăţaţii sunt de acord cu aceasta. Însă contextul este clar, că „al lui” nu este o afirmaţie reflexivă cu referire la trupul său fizic sau la vreun trup imaginar mistic. Trupul pe care şi l-a câştigat cu sângele Său şi l-a organizat ca organism viu în forma unei adunări locale este al lui. Atunci când acest pasaj este exegetat în mod corect, reiese un adevăr glorios.* La fel cum plinătatea darurilor spirituale, cu toată diversitatea lor, sălăşluiau în Isus Hristos în unitatea fiinţei Sale, tot aşa există în plinătatea şi unitatea lor în fiecare adunare (numită metaforic un trup) peste care El domneşte în mod suveran şi pe care alege să o hrănească şi să o îngrijească [sic] ca trup al Său, în acelaşi mod în care un bărbat alege să aibă grijă de soţia sa.

 

 

John Thornbury

 

Următorul citat din Thornbury continuă aceleaşi deficienţe pe care le-am întâlnit la autorii citaţi anterior:

 

„Hristos nu este doar capul autoritativ peste poporul Său, ci El este şi sursa energiei şi vieţii lor spirituale. La fel cum membrele unui trup fizic îşi derivă viaţa şi puterea de la cap, de care sunt legaţi în mod vital, tot aşa, toţi cei care sunt legaţi de Hristos prin credinţă îşi derivă viaţa şi puterea spirituală de la El …Astfel, conform acestei poziţii, Hristos nu este doar capul guvernamental ci de asemenea şi Cap organic.” (sublinierea îmi aparţine).[9]

 

Citatul nu aduce nimic nou, ci repetă eroarea amestecării metaforelor prin care Hristos este cap organic al trupului şi în acelaşi timp capul guvernamental. Aceasta este la fel cu încercarea de a trage două învăţăminte dintr-o parabolă care are doar una singură – aşa ceva nu este posibil. Metafora cap-trup învaţă că Isus este fie capul organic al bisericii, fie capul guvernamental, dar nu ambele! Mai departe, Thornbury afirmă:

 

„Dacă sensul de mai sus poate fi atribuit ilustraţiei capului şi trupului – descriind o unire spirituală salvatoare dintre Hristos şi biserică – poziţia strict locală [adică conceptul de biserică locală şi vizibilă susţinut de baptiştii landmark] devine imposibil de apărat.”[10]

 

Aceasta este poate concluzia la care ajung toţi autorii citaţi în acest capitol. John Thornbury crede că adevărata opinie baptistă cu privire la biserică este aceea a unui trup universal şi invizibil. Dar pentru aceia care susţin sensul strict local, la fel cum face şi autorul de faţă, cu unele mici deosebiri, concluzia lui Thornbury întăreşte necesitatea unei interpretări corecte a acestei metafore. O eclesiologie stă în picioare sau se prăbuşeşte în funcţie de înţelegerea corectă a metaforei cap-trup.

 

 

Rezumat

 

Pot fi citate mult mai multe exemple a acelora care au interpretat greşit metafora paulină cap-trup ca unire organică în care Hristos ca şi cap este legat de trup printr-o unire vitală sau vie. Vom vedea pe parcursul capitolului următor că o astfel de interpretare este imposibilă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 2

 

INŢELEGEREA CORECTĂ A METAFOREI

 

 

Introducere

 

Kierstead scrie: „Conceptul bisericii ca trup al lui Hristos domină astăzi gândirea creştină despre biserică într-o asemenea măsură încât aproape exclude celelalte simboluri. Cole sugerează că Mişcarea Ecumenică mai mult ca orice altceva a influenţat această focalizare.”11[11] Poate că odată cu eşecul Mişcării Ecumenice, mai mulţi vor continua să reevalueze integritatea biblică a ideii populare dar incorecte a metaforei cap-trup. În ciuda faptului că concluziile mele privind acest subiect au fost în cea mai mare parte rezultatul unui studiu independent, s-a constatat mai târziu că un număr destul de mare de învăţaţi creştini au ajuns deja la aceeaşi concluzie. Citatele următoare recunosc faptul că alţii, la fel ca mine, au observat aceleaşi probleme.

 

 

Edmond P. Clowney

 

Clowney observă zădărnicia argumentării în favoarea unirii organice în metafora cap-trup şi  aduce argumente convingătoare în favoarea înţelegerii corecte:

 

„Pavel foloseşte termenul ,cap’ (kefalh, ebr. Rosh), pentru a descrie supremaţia lui Hristos asupra tuturor lucrurilor şi asupra tuturor epocilor (Efes. 1:22; Col. 2:10). Utilizarea sa este formată pe Vechiul Testament în greacă, unde arce este asociat de asemenea cu kefalh,  ambii termeni traducând ebraicul Rosh. ,Capul’ are primatul, obârşia, onoarea, autoritatea, plinătatea. Aici, uzanţa a şters atât de mult metafora originală încât nu este necesară nici o implicaţie, de nici un fel, care să indice că [sic] capul se află în vreo relaţie organică cu trupul. Hristos este capul tuturor puterilor în ceruri şi pe pământ, tot aşa cum este cap al bisericii (Col. 2:10; 1:18). Nici universul, nici puterile nu sunt considerate a fi trup al lui Hristos. Chiar şi atunci când Hristos ca şi ,Cap’ este adus în legătură apropiată cu trupul, independenţa metaforei rămâne. Când Pavel descrie membrele trupului lui Hristos, el nu ezită să folosească ochiul şi urechea ca exemple de membre ale trupului. Dacă el ar fi gândit în termeni compoziţi, Hristos ca şi cap şi trupul ca trunchi, el nu ar fi ales părţi ale capului să ilustreze membre ale trupului. Încercările de a explica fiziologia lui Pavel din presupusa metaforă compozită din Efeseni 4:11-16, au fost zadarnice. Cum ar creşte trupul în cap? Cum este ţinut şi legat trupul de către cap? Ideea este că imaginea lui Pavel a bisericii ca trup este imaginea unui trup întreg, inclusiv cu cap, un om nou în Hristos. Hristos este capul peste întreg trupul la fel cum soţul este cap peste soţia sa (vezi 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23). Metaforele pot fi înţelese în mod corect doar prin păstrarea distincţiei dintre ele. Pavel nu concepe pe Hristos ca şi cap al bisericii după uzanţa ,Capului’ din romanul lui C.S. Lewis, That Hideous Strength!”[12]

 

 

 

 

 

 

Gosnell L.O.R. Yorke

 

Gosnell L.O.R. Yorke, comentând pe marginea cărţii Efeseni, demonstrează demolarea completă a teoriei unirii organice a metaforei, prin aplicarea ei la soţi şi soţii:

 

„În 5:21-33, se trasează analogia între relaţia Cristos – biserică şi cea dintre soţi şi soţii. Atât Hristos cât şi soţii, sunt consideraţi a fi capi; primul, vis-a-vis de biserică, cei din urmă, faţă de soţii (vezi 23-30). Ca reminescenţă a 1 Cor. 11:2-16, kefalh nu poate fi luat aici în sens fiziologic, deoarece în mod clar Pavel nu sugerează că soţiile ar fi fără cap sau că soţii ar fi fără trupuri (vezi v. 28 şi mai departe); sau că Hristos este un kefalh asomatic şi biserica o soma acefalică, ambii având nevoie unul de altul, în sens anatomic. Mai degrabă, apostolul foloseşte kefalh în pasaj pentru a sublinia locul primatului pe care Hristos îl ocupă vis-a-vis de biserică, soma Lui, în felul în care, putem presupune, soţii îl ocupă vis-a-vis de soţiile lor.”[13]

 

 

Herman Ridderbos

 

Ridderbos, după ce prezintă teoria organică a relaţiei lui Hristos cu biserica [sic] ca şi cap al ei, face următorul comentariu:

 

„Totuşi, o examinare mai atentă face ca cel care studiază să realizeze imediat caracterul şubred al acestei explicaţii. În primul rând, reprezentarea trupului hrănit de cap şi crescând spre cap, după cum ar trebui să se înţeleagă Efeseni 4:15-16 şi Coloseni 2:19, este dificil de imaginat din punct de vedere fiziologic şi este cu siguranţă străină lumii antice. Din această cauză, Pavel nu formulează ,capul, de la care’, ci ,din care’, adică din Hristos (Col. 2:19; Efes. 4:15). Totuşi, mai important, din terminologia lui Pavel reiese clar o altă idee, diferită de o asemenea metaforă compozită. Fiindcă biserica este reprezentată în mod continuu ca un trup întreg (de asemenea în Efes. 4:16) şi nu doar ca părţi ale trupului care aparţin capului, aşa cum ar implica noţiunea de trunchi. În 1 Corinteni 12:16 funcţiunile capului sunt de asemenea comparate cu cele ale bisericii (şi nu cu cele ale lui Hristos). Şi ceea ce clarifică întreaga problemă este aceasta: Hristos nu poate fi conceput ca parte (subordonată) a propriului Său trup, implicată în procesul creşterii spre maturitate şi care, ca parte a trupului, trebuie să fie în consecinţă ea însăşi ,în Hristos”. Chiar şi din aceste texte ,organice’ este evident că se ajunge la tot felul de absurdităţi, când se alege să se ia ,trupul’ şi ,capul’ ca o singură metaforă compozită. Este mai mult decât clar cazul în care cineva ia în considerare aplicarea relaţiei cap-trup relaţiei de căsătorie, aşa cum apare în Efeseni 5:23 şi mai departe. Acolo soţul este numit cap (al soţiei) şi soţia trup (al soţului) (vezi v. 23, 28). Însă este nejustificat şi absurd să îţi închipui pe baza acestui exemplu că soţia constituie trunchiul acestei uniri a celor doi, iar soţul capul.”[14]

 

Fără îndoială, există mulţi alţii care au înţeles în mod corect metafora cap-trup, dar aceste citate sunt suficiente să arate că ideea propusă în această carte nu este doar o poziţie nouă susţinută doar de un mic grup de baptişti independenţi.

 

 

Adevărata problemă

 

Problema interpretării organice a metaforei cap-trup nu este glorioasa învăţătură a unirii credinciosului cu Hristos, cu care este asociată. Pentru că în acest adevăr toţi creştinii se bucură. Afirmată simplu, problema este că metafora nu învaţă unirea credinciosului cu Hristos. În cel mai bun caz, aceasta este o reprezentare săracă a unirii organice şi vitale a credinciosului cu Hristos, iar în cel mai rău caz, ea cauzează denaturări serioase ale adevărului pe care se presupune că îl ilustrează.

 

 

Metaforele soterice

 

Biblia foloseşte numeroase metafore pentru a ilustra unirea mântuitoare a credinciosului cu Hristos. În acestea, Isus nu este zugrăvit doar ca o sursă susţinătoare a vieţii, ci ca având în Sine Însuşi plinătatea unei vieţi independent de oricine şi de orice altceva. Spre exemplu, Isus este via şi noi suntem mlădiţele. Tăiaţi mlădiţele şi via va continua să crească şi să dea altele noi. Isus este pâinea vieţii care s-a pogorât din cer. Noi vom rămâne morţi în păcatele noastre dacă nu vom fi uniţi cu Pâinea Vieţii, împărtăşindu-ne cu El, prin asimilarea credinţei regeneratoare. Isus Însuşi este ilustrat ca unul în ale cărui mâini pâinile se înmulţesc. El este viaţa veşnică independent de oricine şi orice. Isus este apa vieţii şi noi trebuie să-l bem pe El, dar El Însuşi este ilustrat ca un izvor nesecat din care izvorăsc apele vieţii.

 

 

 

 

 

Metafora măslinului

 

Mântuirea lui Dumnezeu în Hristos este ilustrată în Romani capitolul 11 prin intermediul măslinului. Această metaforă este foarte interesantă, nu doar din motivul că susţine ideea că metaforele soterice nu Îl înfăţişează pe Hristos ca fiind dependent în această relaţie, ci de asemenea pentru că îndeamnă explicit împotriva mândriei aceluia care crede astfel. Romani 11:17-18 spune:

 

„Iar dacă unele ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine.”

 

Când un neevreu este altoit în acest pom, care este prima binecuvântare de care are parte? Nu este aceasta mântuirea sufletului său prin primirea vieţii şi grăsimii măslinului? Cu referire la această metaforă, versetul 18 afirmă îndemnul de a nu ne mândri, căci viaţa curge din rădăcină spre ramură, nu dinspre ramură spre rădăcină. Tăiaţi ramurile şi rădăcina va da altele noi, deoarece sursa de viaţă este în rădăcină.

Slăbiciunea metaforei cap-trup cu unirea sa organică, formând un trup compozit, este în mod clar văzută în acest punct. Capul, care este Isus Hristos, nu poate spune  „Eu vă susţin pe voi, credincioşii” cu o putere mai mare decât poate trupul spune lui Cristos că noi Îl susţinem. Metafora compozită cap-trup este şubredă şi conduce spre o interpretare greşită care devine susceptibilă celei mai arogante laude. Romani capitolul 11 dovedeşte că Dumnezeu ia în seamă lăudăroşenia plină de mândrie, şi le reaminteşte clar de la cine au primit viaţa. A ilustra unirea noastră organică cu Hristos prin intermediul metaforei cap-trup Îl denigrează în mod serios pe Hristos.

 

 

Un exemplu

 

Pe tot parcursul studiului nostru vom examina pasaje cheie pentru a arăta aberaţia teoriei bazată pe metafora cap-trup organic; dar, ca exemplu, să luăm în considerare pasajul din Efeseni 5:22-24.

 

„Nevestelor fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.”

 

Versetul 22 afirmă că soţul este capul soţiei după cum Hristos este capul bisericii şi El este Mântuitorul trupului. Aici este stabilită o comparaţie. Dacă cineva vrea să ştie ce se înţelege prin intermediul metaforei cap-trup când se vorbeşte de Isus ca şi cap al trupului (biserica), nu trebuie decât să ţină seamă de analogia acestui pasaj. Cu siguranţă că metafora paulină cap-trup nu are nimic de a face cu o unire sau relaţie compozită cap-trup. Ne vom gândi noi că soţul este un cap fără trunchi şi soţia este un trunchi decapitat sau este o non-persoană? Analizând diagrama prezentată anterior, care analogie se potriveşte cel mai bine imaginii de aici, figura 1 sau figura 2?

 

Figura 1

                           

BISERICA
ISUS CRISTOS

 

 

 

Figura 2

 

BISERICA
ISUS CRISTOS

 

Este soţul capul soţiei ca parte a unui singur trup ca în figura 1, sau este soţul un trup complet care este cap peste soţia sa? În mod limpede, figura 2 ilustrează concepţia biblică corectă.

 

 

O unire funcţională

 

Prin urmare, unirea soţ-soţie, ilustrată în Efeseni 5:22-24 nu este o unire mântuitoare, ci o unitate sanctificatoare, maturizatoare, de continuă creştere, fiind cel mai bine descrisă ca o unire funcţională. Capul este un trup sau persoană completă, în acelaşi fel în care soţul ar trebui să fie înţeles, exercitând o conducere iubitoare asupra unui trup sau persoană completă, aşa cum ar trebui să fie considerată soţia. Soţul îşi hrăneşte şi îngrijeşte soţia la fel cum un Hristos complet îşi hrăneşte şi îngrijeşte biserica (trupul Său). Isus Hristos este Mântuitorul trupului, aşa cum este acel trup ilustrat în 1 Corinteni capitolul 12, cu un cap care nu este diferit în importanţă faţă de picior, ambele părţi fiind necesare constituirii trupului lui Hristos din Corint.

 

 

Teoria organică a metaforei cap-trup este sursa înţelegerilor greşite a altor paragrafe biblice

 

Nu doar că teoria organică a metaforei cap-trup nimiceşte doctrina unirii noastre cu Isus Hristos, ci o astfel de interpretare ne face să pierdem alte adevăruri pe care le găsim conţinute în acele pasaje în care se găseşte metafora. Spre exemplu:

 

„Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos şi Biserică).” (Efeseni 5:30-32)

 

Versetele acestea sunt adeseori invocate ca descoperind o unire mistică mântuitoare cu Isus Hristos. Dacă înţelegerea oferită în această carte este corectă, pasajul capătă un sens diferit, care are de a face cu o relaţie funcţională aşa cum ar fi experimentată în relaţia soţ-soţie din cadrul uniunii căsătoriei.

Termenul „taină mare” nu înseamnă că nimeni nu va putea vreodată să o înţeleagă într-un mod practic, aşa cum ar vrea să credem cei care fac din aceasta o unire mistică salvatoare. Desigur că există o adâncime a misterului care va fi înţeleasă pe deplin doar când vom fi în glorie, însă înţelesul preponderent al cuvântului „mister” este ceva care poate fi cunoscut doar pe calea revelaţiei lui Dumnezeu, şi revelaţia de care avem nevoie pentru a începe să înţelegem acest mister ne este oferită chiar în text, la fel cum misterul răpirii din 1 Corinteni 15:51 este revelat chiar în acel text. Însă, pentru că acest text este tratat ca ilustrând o unire mântuitoare prin influenţa metaforei cap-trup compozit, realitatea ei, ilustrând o uniune adusă de sanctificare, este neglijată. Cu ani în urmă, fostul meu pastor William Younger mi-a dat un sfat care mi-a fost de foarte mare ajutor. El a spus: „Chuck, separă întotdeauna eclesiologia de soteriologie şi te vei îndrepta spre calea corectă de înţelegere a învăţăturii biblice despre biserică.” Dacă ne apropiem de acest text realizând că subiectul este eclesiologia şi nu soteriologia, şi că această metaforă ilustrează o relaţie funcţională între cei deja mântuiţi şi Domnul lor (precum un soţ şi soţia sa), atunci versetele 30-31 ne descoperă imediat adevăratul înţeles.

 

 

Metafora cap-trup şi căsătoria

 

Dumnezeu a planificat căsătoria în aşa fel încât soţul şi soţia să se separe de familie, prieteni şi alte legături, pentru a putea creşte în relaţia lor de unire. Acest proces natural de legare separă pe soţi de relaţiile, obligaţiile şi priorităţile lor anterioare pentru a începe o nouă relaţie progresivă de unitate. Nevoia acestei uniri este văzută în Isus care, în timp ce se afla pe pământ, S-a separat de mulţime când a chemat pentru El un popor şi a format adunarea. Această adunare ce iese din lume este expresivă în ce priveşte puterea de legare adusă de căsătorie. Noii convertiţi îşi vor lăsa tată, mamă, case, pământuri, etc. pentru a se uni cu adunarea lui Isus Cristos. Aici ei se dezvoltă în acea relaţie de uniune doar cu Isus Hristos, în măsura în care îşi împlinesc partea în trupul în care au fost aşezaţi prin călăuzirea Duhului Sfânt.

 

Membralitatea în biserică  ne pune deoparte

 

Această revelaţie biblică explică de ce un nou convertit va părăsi totul pentru a-şi lua locul său în trupul lui Hristos, astfel încât el să poată experimenta viaţa sfinţitoare a trupului care creşte în unirea cu Isus Hristos. Într-adevăr, cel mai măreţ aspect al acestei taine presupune ceea ce a părăsit Isus Hristos devenind om ca să răscumpere un popor cu care să se adune împreună într-o relaţie organizată ilustrată metaforic ca trup, şi prin care El îşi manifestă darurile spirituale şi propria înfăţişare. În cer El va locui vizibil cu adunarea cea mare prin care Îşi va manifesta înfăţişarea şi gloria pentru întreaga eternitate.

Întâi Corinteni 12:18 ne ajută să înţelegem acest adevăr: „Acum dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El.” Această acţiune este efectuată prin lucrarea Duhului Sfânt, după cum explică versetul 13: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh.” Duhul Sfânt îi călăuzeşte pe cei care sunt mântuiţi spre o adunare individuală pentru a fi botezaţi în apă ca să devină membri funcţionali ai unui trup al lui Hristos. Astfel că prin mântuire noi suntem regeneraţi, dăruiţi şi intenţionaţi a fi membri individuali ai unui trup modelat după proiectul lui Dumnezeu, însă noi nu împlinim acest scop până nu părăsim lumea şi ne alăturăm unui trup al lui Hristos.

Nu există un trup universal şi invizibil în care noi devenim instantaneu membri în clipa mântuirii. Toată această doctrină îşi trage seva dintr-o înţelegere greşită a metaforei cap-trup. Înţelegerea corectă a metaforei nu prevede o relaţie vitală şi organică, ci una relaţională şi funcţională. Ea nu ilustrează unirea noastră mântuitoare prin plasarea în Hristos, ci ilustrează o uniune funcţională, corporativă a credincioşilor aşezaţi de Dumnezeu într-un trup metaforic care este o adunare organizată a credincioşilor – biserica Sa. Diferenţa dintre a fi „în Hristos” şi a fi „în trupul lui Hristos” este la fel de mare precum diferenţa dintre Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu Întrupat care pe pământ a fost local şi vizibil şi în cer este Domn, la fel, local şi vizibil. Vom discuta această distincţie mai târziu. Expresia „a fi în Hristos” se referă la mântuire şi a fi în „trupul lui Hristos” se referă la lucrarea sfinţitoare în care o adunare a credincioşilor organizată după criterii divine exercită şi manifestă în mod corporativ diferitele daruri ale lui Hristos, în unitatea creată de Duhul Sfânt.

 

 

Rezumat

 

Metafora compozită cap-trup este un mit care trebuie deosebit de metafora adevărată a unui trup complet (biserica Sa) peste care Isus Hristos domneşte ca şi cap. Fiecare biserică nou testamentară adevărată este un trup care aparţine Lui prin posesiune şi relaţionare, şi faţă de care El este Cap.

 

 

 

 

Capitolul 3

 

ÎN HRISTOS PRIN MÂNTUIRE: EXAMINAREA EXPRESIEI „ÎN HRISTOS”

 

Introducere

 

„În Hristos”, ce adevăr glorios conţin aceste două cuvinte insuflate de Dumnezeu! Profunzimea lor trece dincolo de muchia eternităţii, de acolo de unde primim revelaţia că Dumnezeu „ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). Lărgimea întinderii lor transcende spaţiul şi timpul, plasându-i pe aleşi pe cruce cu Isus Hristos, în mormântul morţii Lui, în măreţia învierii Lui şi acum pe tron, în locurile cereşti. Alegerea harului lui Dumnezeu ne-a predestinat în Hristos înainte de a fi timpul şi epocile. Bogăţia harului lui Dumnezeu „L-a făcut  păcat [„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat”] pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21). Lucrarea eficace a harului Său ne-a dat o mărturie ca cea consemnată în mod divin de apostolul Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

Totuşi, mulţi cred că motivul biblic „în Hristos” este o referire la a fi plasat în trupul mistic al lui Hristos, prin aşa numitul botez al Duhului Sfânt. Bineînţeles, acesta nu este înţelesul expresiei „în Hristos”, nici nu există vreun trup mistic al lui Hristos sau un botez al Duhului care îl plasează pe cineva într-un trup mistic sau local al bisericii. În acest capitol dorim să examinăm concis motivul „în Hristos” şi să-i arătăm sensul autentic cu scopul de a-l opune în următorul capitol învăţăturii biblice a bisericii ca trup al lui Hristos. Vom observa că cineva ajunge să fie „în Hristos” prin lucrarea lui Dumnezeu a unei noi creaţii în Hristos şi prin asocierea credinciosului cu Hristos prin credinţa în El.

 

 

Investigarea câtorva paragrafe

 

Se crede că Epistola Galatenilor este de fapt prima dintre scrisorile scrise de apostolul Pavel, şi în această carte găsim pentru prima dată cuvintele „în Hristos” şi alte idei înrudite, cum ar fi „Am fost răstignit cu.” Bogăţia acestui adevăr aşa cum a fost primit pentru prima dată de credincioşii din Galatia se regăsea desigur în persoana despre care se vorbeşte. Plinătatea mântuirii noastre este găsită în mod complet în cadrul domeniului persoanei şi lucrării lui Isus Hristos. Conform lui Gromacki, următoarele epistole pauline sunt aşezate în ordinea cronologică a apariţiei lor, după Galateni: 1, 2 Tesaloniceni; 1, 2 Corinteni şi apoi Romani.[15] Nici o altă lumină suplimentară nu este adusă în 1, 2 Tesaloniceni cu privire la motivul „în Hristos”, în afară de cea din Galateni. 1 Corinteni, pe de altă parte, furnizează un mare buchet de versete din care să alegem şi să analizăm motivul „în Hristos”.

 

 

1 Corinteni

 

Dintre multele versete pe care le-am putea examina, două în mod special ies în evidenţă ca nişte săgeţi arătându-ne direcţia corectă pentru cuprinderea şi înţelegerea lărgimii realităţii unirii noastre cu Isus Hristos. 1 Corinteni 1:30 spune:

 

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.”

 

Al doilea verset este 1 Corinteni 15:22:

 

„Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.”

 

În aceste două versete unirea noastră cu Isus Hristos este explicată atât ca o lucrare a lui Dumnezeu, cât şi ca ceva ce implică calitatea de cap al lui Hristos. Ce putere, înţelepciune şi slavă sunt conţinute în aceste cuvinte „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos”. Nici o cauză umană nu este sursa puterii care este capabilă să aducă la viaţă pe toţi împreună cu Hristos şi să ne învieze împreună cu El şi să ne aşeze în locurile cereşti în Hristos.

Efeseni 2:10 spune:

 

„Căci noi suntem lucrarea Lui [Dumnezeu] şi am fost zidiţi în Hristos Isus.”

 

Aceasta este o activitate a lui Dumnezeu care are loc în sfera lucrării lui Cristos. 1 Corinteni 1:30 spune:

El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.”

 

Noi suntem făcuţi o creaţie nouă în omul nou, ultimul Adam. Această lucrare profundă este pur şi simplu revelată ca o acţiune a lui Dumnezeu.

1 Corinteni 15:22 este primul verset care oferă expresia comparativă plină de înţeles „tot aşa” împreună cu câteva versete explicative însoţitoare care vorbesc despre „ultimul Adam” (v. 45) şi de „al doilea om…din cer” (v. 47). Aici ni se descoperă că înţelegerea acestui motiv glorios „în Hristos” va fi găsită şi dezvoltată ca o comparaţie între ceea ce noi eram în Adam şi ceea ce suntem şi vom fi în Hristos.

 

 

2 Corinteni

 

O lumină suplimentară privind motivul „în Hristos” este oferită în 2 Corinteni. În capitolul 5:17, „a fi în Hristos” se asociază cu intrarea într-o nouă creaţie.

 

„Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi sau dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

 

Regenerarea duhului mort al unui om de Duhul Sfânt care îi dă acestuia viaţă spirituală este o binecuvântare prezentă şi o dovadă că acel om este în Hristos. În Hristos credinciosul intră în sfera noii creaţii. Lucrarea lui Dumnezeu în crearea unui nou om lăuntric este singurul aspect prezent cunoscut pe cale experimentală a noii creaţii în Hristos. Prin credinţă noi aşteptăm timpul când Dumnezeu va face toate lucrurile noi. Şi în 2 Corinteni 5:21 noi suntem aduşi poate la punctul culminant al acestei epistole:

 

„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

 

Aici observăm că Isus Hristos a devenit reprezentantul nostru şi a asigurat o moarte înlocuitoare pentru noi. Dar pe cât este de minunat fiecare din aceste paragrafe, noi nu avem înţelesul lor complet până când nu mergem în Romani 5 unde găsim epicentrul acestui motiv profund. Acolo, expresia „tot aşa” din 1 Corinteni 15:22, care afirmă o relaţie dintre noi în Adam şi noi în Hristos, este schimbată într-un discurs teologic care duce adevărul „a fi în Hristos” până la punctul culminant.

 

 

Romani

 

Un studiu pe Romani 5:10-21 dezvoltă învăţătura calităţii de cap a lui Adam peste rasa umană şi calitatea de cap a lui Cristos peste sămânţa răscumpărată. Baza doctrinară pentru întrebarea: „Ce înseamnă să fii în Isus Hristos?” este clar stabilită în acest pasaj. Cineva poate pur şi simplu întreba: „Ce înseamnă să fii în Adam?”, deoarece unirea noastră cu Isus Hristos este analogă unirii noastre anterioare cu Adam. Noi am fost creaţi de puterea lui Dumnezeu prin intermediul procreării şi am venit în viaţa naturală sub condamnare, pentru că am fost identificaţi ca fiind în Adam. Conform cu Efeseni 2:10, noi am fost creaţi de Dumnezeu în Hristos Isus şi am intrat pe tărâmul vieţii spirituale primind îndreptăţirea deoarece am fost identificaţi ca fiind în Hristos. Efeseni 2:8-9, explică faptul că mântuirea aparţine în întregime harului lui Dumnezeu prin credinţă. Strong scrie: „Aşa cum păcatul lui Adam ne este imputat nouă, nu pentru că Adam este în noi, ci pentru că noi am fost în Adam; tot aşa şi neprihănirea lui Hristos ne este imputată nouă, nu pentru că Hristos este în noi, ci pentru că noi suntem în Hristos –  adică uniţi prin credinţă cu Unul a cărui neprihănire şi viaţă sunt infinit mai mari decât puterea noastră de însuşire sau conţinere.”[16]

 

 

Referinţe similare

 

Biblia învaţă marele adevăr potrivit căruia credinciosul este în Dumnezeu, în Fiul lui Dumnezeu şi în Duhul Sfânt. Apostolul Ioan scrie de credincios ca locuind în Dumnezeu:

 

„Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi, prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.”

(1 Ioan 4:13)

 

Apostolul Pavel face legătura între a fi „în Dumnezeu” cu a fi „în Hristos”:

 

„Pavel, Silvan şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos; Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos.” (1 Tes. 1:1).

 

Pavel vorbeşte despre acelaşi subiect în Romani 8:9,

 

„Voi însă nu mai sunteţi pământeşti [în carne], ci duhovniceşti [în Duhul] dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.”

 

Trebuie să observăm aici două lucruri: în primul rând, că se vorbeşte despre orice credincios din toate timpurile. Textul nu se referă la a fi în Duhul ca ceva în care credinciosul intră şi iese conform experienţei sale zilnice. Condiţia pentru a fi în Duhul conform acestui verset este doar aceea că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în tine. Aceasta ne duce spre cel de al doilea punct. În 1 Ioan 4:13 a locui în Dumnezeu este sinonim cu primirea şi locuirea interioară a Duhului Sfânt:

 

„Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi, prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.”

 

În Romani 8:9 am observat că a fi în Duhul este evidenţiat de Duhul care locuieşte în noi. Romani 8:9 afirmă că cineva posedă tot ceea ce este în Isus Hristos sau că nu are nimic în Hristos dacă are sau nu Duhul lui Hristos care să locuiască în el. Efeseni 2:5 vorbeşte despre noi ca fiind aduşi la viaţă împreună cu Hristos.

 

 

Concluzie

 

Prin urmare, lucrarea suverană a Duhului Sfânt de aducere la viaţă a credinciosului şi de locuire în el reprezintă dovada realităţii de „a fi în Hristos.” Aceasta coincide cu discursul paulin din Romani 5, deoarece când începe viaţa umană aceasta cade pradă condamnării lui Adam şi conceperea sa este în păcat şi moarte; de aceea, moartea spirituală domneşte chiar de la conceperea vieţii umane. Atunci când un ales al lui Dumnezeu este regenerat în mod suveran, unirea sa cu Isus Hristos ca şi Cap aduce justificarea prin sângele lui Isus Hristos; din acest moment, viaţa spirituală este viaţă veşnică în Isus Hristos şi niciodată nu este supusă morţii sau descompunerii. Îndreptăţirea nu este fundamentată pe calitatea vieţii celui care este adus la viaţă mai mult decât condamnarea este fundamentată pe calitatea vieţii naturale care vine prin concepere. Identificarea cu Adam este ceea ce cauzează conceperea în moarte spirituală, în timp ce identificarea noastră cu Isus Hristos aduce îndreptăţirea spre viaţă veşnică.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 4

 

ÎN TRUPUL METAFORIC AL LUI HRISTOS PRIN SFINŢIRE

 

Introducere

 

În capitolul anterior am văzut că a fi plasaţi „în Hristos” reprezintă lucrarea harului lui Dumnezeu în mântuire, unindu-ne cu Hristos, locuirea Duhului lui Hristos în noi fiind  dovada  acestei realităţi. Înţelegerea greşită a metaforei cap-trup reduce gloria realităţii „aflării în Hristos” la o presupusă lucrare a Duhului Sfânt care ne botează într-un fel de trup mistic al lui Hristos. În acest capitol, dorim să arătăm ce este trupul lui Hristos şi cum este cineva plasat în el.

 

 

Înţelegerea eronată a 1 Corinteni 12:13[17]

 

Mulţi comentatori cred că 1 Corinteni 12:13 învaţă că la convertire Duhul Sfânt botează credinciosul în trupul mistic al lui Hristos, al cărui cap este Hristos; totuşi, aici subiectul este sfinţirea şi participarea în mântuirea deja primită. Trupul în care aceşti corinteni au fost botezaţi a fost un trup care nu ar fi existat dacă ei, ca membri, nu l-ar fi constituit. Nu a existat la fel cum nu există nici astăzi vreun trup cosmic al lui Hristos care să aibă o realitate transcendentă dincolo de trupul din Corint. Contextul arată clar că adunarea corintenilor este portretizată ca un trup metaforic complet, având propriul său cap, despre care nu se spune că ar fi mai necesar decât orice alt membru al trupului. Întâi Corinteni 12:21 spune că: „Ochiul nu poate zice mâinii: nu am trebuinţă de tine, nici capul nu poate zice picioarelor: n-am trebuinţă de voi.” De asemenea, „Voi sunteţi (lit. un) trup al lui Hristos, şi fiecare în parte mădularele lui” – 1 Corinteni 12:27.[18]

Acest trup cu capul său propriu şi cu celelalte membre constituie biserica din Corint. De aceea, a fi plasat în „trupul lui Hristos”, conform epistolelor pauline, este o metaforă care ilustrează o codependenţă.  Capul nu poate spune piciorului: „Nu am nevoie de tine.” Dacă se insistă că această relaţie cu celelalte membre în trup este o relaţie salvatoare, atunci mântuirea noastră depinde la fel de mult de celelalte membre ale trupului ca de Isus Hristos Însuşi.

 

 

Robert Gundry

 

Scriind un întreg volum pe acest subiect al înţelesului biblic al termenului grec soma, Robert Gundry este complet de acord cu această concluzie. După ce prezintă ideea defectuoasă a lui Bultmann, că Hristos alcătuieşte un trup într-un mod mistic sau supramundan, în loc ca creştinii să constituie trupul, el răspunde:

 

„O dificultate majoră aici se află în nereuşita lui Pavel de a sublinia sau chiar menţiona prioritatea temporală a Trupului lui Hristos în faţa creştinilor, sau transcendenţa acestuia dincolo de biserica de pe pământ. De fapt comentariul lui Pavel indică tocmai contrariul. Pentru că toţi putem vedea că Trupul lui Hristos nu are o existenţă aparte de biserica istorică de pe pământ. Bultmann apelează la 1 Corinteni 12:12-13: „Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup – tot aşa este şi Hristos. Noi toţi în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup.” Totuşi, versetele acestea conţin în ele însele o respingere a priorităţii temporale şi transcendenţei Trupului lui Hristos. Pentru că Pavel indică faptul că Trupul are multe membre. Fără ele, acesta nu poate fi un trup. Totuşi, aceste membre sunt creştini, aşa cum specifică în detaliu următoarele versete şi cum stabileşte categoric versetul 27: „Voi sunteţi (gr. Hymeis cu caracter emfatic) trupul lui Hristos şi fiecare în parte, mădularele lui.” Prin urmare, Hristos este Trupul numai în măsura în care are membre, anume, creştini uniţi cu el prin lucrarea Duhului. Nu există trup supramundan.”[19]

 

Mai departe în capitol Gundry spune:

 

„Într-un sens Trupul eclesiastic este la fel de fizic cum este şi trupul individual al lui Hristos, nu pentru că acesta constă în trupul individual al lui Hristos, ci pentru că acesta este alcătuit din credincioşii a căror trupuri (la fel ca şi duhuri) aparţin lui Hristos (1 Corinteni 6:15,19-20). Totuşi, într-un sens mai larg, Trupul eclesiastic este metaforic, deoarece compararea unui membru cu ochiul trupului, a altuia cu urechea şi aşa mai departe poate fi înţeleasă (şi este uşor de înţeles) doar într-un mod figurativ.”[20]

 

Gundry nu este singurul care ajunge la această concluzie. De asemenea, Yorke, în urma unei exegeze atente, ajunge la aceiaşi concluzie.[21] Aceşti doi autori sunt de acord că trupul în care corintenii au fost botezaţi a fost biserica locală din Corint care este ilustrată metaforic ca un trup complet. Trebuie observat că ambii încă recunosc botezul Duhului Sfânt ca fiind implicat. Ceea ce amândoi resping este că Duhul Sfânt îi botează într-un trup universal şi invizibil al lui Hristos. Ei nu văd nici o justificare biblică pentru credinţa într-un trup mistic al lui Hristos.

 

 

Importanţa membralităţii bisericii

 

Unirea noastră spirituală cu Isus Hristos are loc la mântuire printr-un act suveran al lui Dumnezeu şi prin lucrarea creatoare a Duhului Sfânt care produce pocăinţa şi credinţa în inimile aleşilor. Metafora credincioşilor care sunt plasaţi în trupul lui Hristos nu învaţă acest adevăr, ci mai degrabă prezintă un alt adevăr minunat. Plasarea în Hristos începe o activitate de sfinţire, care conduce credinciosul să se alăture unui trup a lui Hristos. Acesta este un aspect al sfinţirii care nu poate fi realizat de credincios în izolare. Aceasta este sfinţirea promovată de evoluţia unui grup de credincioşi strâns legaţi într-o unitate creată de Dumnezeu. Trinitatea este implicată în constituirea unui asemenea grup organizat al sfinţilor pentru acest scop. Plinătatea darurilor spirituale care locuiau în Isus Hristos în timpul lucrării Sale pământeşti sunt date de Isus Hristos cel glorificat prin lucrarea suverană a Duhului Sfânt. Hristos dă o măsură din plinătatea darurilor Sale fiecărui sfânt. Duhul Sfânt înzestrează fiecare credincios cu acest dar şi Dumnezeu îl aşează într-o adunare individuală. Această adunare organizată este ilustrată ca un trup uman în care fiecare membru are unul dau mai multe daruri unice. Împreună, ei funcţionează ca un singur trup al lui Hristos. Procesul ieşirii afară din lume şi intrării în biserică este numit aşezare în trup. Deoarece această adunare organizată este a lui Isus Hristos prin posesiune, prin răscumpărarea cu sângele Său, şi întrucât credincioşii posedă în unitate diverse daruri ale Lui, adunarea este numită trupul lui Hristos.

 

Isus

 

Lui Isus i s-a dat Duhul fără măsură (Ioan 3:34). Prin urmare, El avea fiecare dar al Duhului în propriul Său trup. Isaia 11:1-5 a profeţit că Isus va avea înşeptit plinătatea tuturor darurilor spirituale.[22]Evangheliile menţionează că Isus şi-a exersat această plinătate a darurilor spirituale. Nici un om nu poate manifesta fiecare dar al Duhului. Aceste daruri sunt date în parte fiecărui credincios individual pe care Dumnezeu îl aşează în fiecare adunare locală ca să manifeste în fiecare adunare particulară plinătatea darurilor lui Hristos. Doar în unitatea bisericii nou testamentare, care este trupul Său, Isus îşi poate manifesta plinătatea Sa. Efeseni 4:7 învaţă, că fiecăruia personal i sa dat un dar, care este doar o măsură din totalitatea darurilor pe care Isus le posedă în mod suveran ca Mesia slăvit. Efeseni 4:7-16 învaţă că doar într-un trup, într-o biserică locală, plinătatea lui Hristos poate fi manifestată. În unitatea unui trup în care fiecare membru este adăugat şi aşezat de Dumnezeu (Fapte 2:47 şi 1 Cor. 12:18), fiecare membru îşi exercită măsura darului lui Hristos prin Duhul Sfânt şi împreună, în unitatea trupului, este manifestată plinătatea darurilor lui Hristos.

 

 

Un adevăr glorios

 

Este interesant de observat că nu credincioşii individuali, ci bisericile individuale sunt reprezentate printr-un sfeşnic în cartea Apocalipsei.[23]  Esenţa  a ceea ce face dintr-un grup de credincioşi o biserică, în antiteză cu un simplu grup de credincioşi, ne este descoperită prin înţelegerea semnificaţiei sfeşnicului. Această plinătate a darurilor lui Hristos, date de El, împuternicite de Duhul şi aşezate la locul lor de Dumnezeu, este esenţa trupului lui Hristos. Acest adevăr frumos este învăţat în Efeseni 1:23:

 

„care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”

 

Aici este descoperit un adevăr glorios. Plinătatea lui Hristos, cel care împlineşte scopul desăvârşit al lui Dumnezeu în răscumpărare, care aduce toate lucrurile din ceruri şi de pe pământ în Sine, chiar El în care plinătatea dumnezeirii locuia trupeşte, şi care în zilele întrupării Sale a primit Duhul fără măsură, îşi manifestă plinătatea Sa (adică darurile Sale) în trupul Său (o adunare individuală).

 

 

1 Corinteni 12:4-7

 

1 Corinteni 12:4-7 învaţă că există o diversitate de daruri, slujiri şi acţiuni, dar este un singur Dumnezeu triunic care lucrează totul în toţi:

 

„Sunt felurite daruri dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.”

 

Manifestarea Duhului este spre beneficiul tuturor. Fiecare membru din biserica din Corint exercita un dar sau mai multe daruri şi toţi împreună, ca trup complet, au fost rânduiţi să Îl reveleze pe Hristos. Ei trebuiau să manifeste plinătatea darurilor lui Hristos. La aceasta se gândea Pavel când i-a întrebat în 1 Corinteni 1:13a, „Hristos a fost împărţit?” Scopul darurilor Duhului nu a fost nici acela de a-l înălţa pe Duhul Sfânt, nici pe individ, ci pe Isus Hristos. El a posedat şi a exersat diversitatea plinătăţii darurilor Duhului Sfânt în unitatea existenţei Sale umane.

 

 

Efeseni 5:18

 

Acest adevăr străbate Noul Testament. În Efeseni 5:18 ni se porunceşte să fim plini de Duh:

 

„Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.”

 

Lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a-L manifesta pe Hristos, şi trebuie să fii alăturat trupului lui Hristos pentru a face aceasta pe deplin. Pentru a face lucrarea Lui, Duhul Sfânt trebuie să ne conducă spre o adunare (un trup). Un aspect al umplerii cu Duhul nu este deci o experienţă personală izolată, ci una care îl conduce pe credincios să funcţioneze împreună cu alţi credincioşi într-o relaţie interdependentă. Duhul Sfânt conduce un credincios în lucrarea Sa de sfinţire spre o dependenţă de darurile şi harurile spirituale ale altora. Credincioşii nu trebuie să rămână în izolare, El nu îi creşte pe credincioşi în izolare. Sfinţirea este o lucrare împreună la fel de mult ca o lucrare înăuntru. Dumnezeu este interesat în dezvoltarea trupului (adunării) ca şi în dezvoltarea individului. În realitate, cele două se realizează în acelaşi timp în contextul membralităţii în biserică.

 

 

1 Corinteni 12:13

 

Observăm din 1 Corinteni 12:13 că Duhul Sfânt conduce noul convertit să se alăture trupului lui Hristos iar versetul 18 din acel capitol explică faptul că Dumnezeu în mod suveran îl plasează pe credincios în trup după buna Sa plăcere:

 

„Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei fie greci, fie robi fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi de un singur Duh.” (v. 13)

 

„Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El.” (v. 18)

 

Versetul 13 învaţă că un credincios este condus de Duhul să fie botezat în apă ca să fie identificat cu Hristos.[24] Această orânduială este evident folosită ca intrare în trup deoarece credinciosul este pentru prima dată dependent de trup. Trupul bisericii trebuie să administreze botezul deoarece doar el posedă această autoritatea.[25] Ieşind din apele botezului, noi trebuie să umblăm într-o viaţă nouă şi să Îl exemplificăm pe Isus Hristos. Cineva nu se poate îmbrăca cu Hristos decât dacă este aşezat în trupul Lui. Galateni 3:27 spune: „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” Acesta este motivul pentru care Domnul a poruncit botezarea credincioşilor, apoi a dat autoritate bisericii să boteze. El intenţionat a călăuzit credincioşii spre adunările Lui.

 

 

Încă o dovadă

 

Validitatea interpretării versetului 1 Corinteni 12:13 ca referindu-se la apa botezului este confirmată de specialiştii în limba greacă. Spre exemplu, A.T. Robertson înţelege botezul despre care se vorbeşte în acest pasaj ca „însemnul vizibil al slujirii lui Hristos, simbolul schimbărilor interioare deja lucrate de Duhul Sfânt.” Mai departe, Robertson crede că versetele Galateni 3:27 şi Romani 6:2 vorbesc despre apa botezului. El spune că Galateni 3:27 se traduce mai bine astfel: „care aţi fost botezaţi înspre Hristos” (sublinirea noastră) în sensul de „cu referire la* Hristos”, adică „precum o insignă sau uniformă de serviciu ca şi cea a soldatului.” Verbul „a îmbrăca” este unul comun, având sensul îmbrăcării hainelor (literal şi metaforic aici). Referindu-se la Romani 6:3, care spune: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui”**, din nou el spune că este tradus mai bine „botezaţi înspre Hristos sau în Hristos” (sublinierea noastră). El continuă: „Traducerea  ‚întru’ îl face pe Pavel să spună că unirea cu Hristos a avut loc prin intermediul botezului, ceea ce este o idee străină lui, pentru că Pavel nu a fost un sacramentarian…Botezul este proclamaţia publică a relaţiei sprituale interioare a candidatului cu Cristos la care a ajuns înainte de botez.”[26]

 

 

Duhul Sfânt

 

Nicăieri în Scriptură nu ni se spune că Duhul Sfânt ar fi administratorul vreunui botez. Isus a profeţit că El va boteza cu Duhul. Această profeţie a fost împlinită în ziua Cincizecimii când Hristos a trimis Duhul Sfânt cu semne însoţitoare şi a botezat biserica adunată în urma lucrării şi poruncii Sale. Această lucrare a lui Hristos de a boteza cu Duhul, a fost de asemenea săvârşită asupra neevreilor adunaţi în casa lui Corneliu (Fapte 10:44-48). Ar mai putea fi alte două cazuri menţionate în cartea Faptelor, dar ele nu sunt confirmate de mărturia Scripturii la fel ca cele două evenimente. Aceasta a fost împlinirea şi încheierea istorică a botezului cu Duhul înfăptuit de Isus Hristos.[27] Epistolele nu dezvoltă vreo doctrină a botezului credincioşilor înfăptuit de Duhul. Singura presupusă referinţă din 1 Corinteni 12:13 este în cel mai bun caz o bază slabă. Epistola către Efeseni scrisă după îndeplinirea promisiunii lui Hristos de a boteza cu Duhul, afirmă că este „un singur botez” (Efeseni 4:5). Aceasta în mod evident vorbeşte de botezul în apă nu de botezul Duhului.

 

 

O problemă pentru teoria trupului mistic

 

Dacă imediat după mântuire Duhul botează toţi credincioşii într-un trup mistic al lui Hristos, de ce se spune că Dumnezeu aşează membre în trup, după buna sa plăcere?[28] Aceştia sunt numiţi membre înainte ca ei să fie aşezaţi în trup; deci, dacă membrele nu sunt aşezate, nu există nici un trup, deoarece membrele constituie trupul. Mai mult, dacă fiecare credincios este botezat instantaneu de Duhul într-un trup mistic al lui Hristos, de ce este nevoie de libertatea de dispunere a lui Dumnezeu care plasează sau aşează în trup aşa cum voieşte El? Aceasta ar fi inutil. Când ne gândim la trup, ne gândim la ceva ce este organizat, vizibil, local şi funcţional. Un trup este o diversitate ce exprimă unitatea corporativă; este o viaţă organizată, plină de activitate, capabilă de creştere şi reproducere.

Trinitatea este prezentată în Efeseni 4:3-6:

 

„şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi şi care este în toţi.”

 

Versetele 3 şi 4 învaţă despre acele lucruri care sunt lucrarea Duhului Sfânt. Viaţa şi existenţa trupului este dependentă de Duhul Sfânt. Nu există un trup al lui Hristos mistic şi transcendent, în care El botează credincioşi. Mai degrabă, El creează unitatea vieţii trupului. Dacă toate elementele unui trup sunt unite, ele nu au în mod necesar viaţă. Viaţa Duhului este cea care dă existenţa şi unitatea trupului lui Hristos. Acesta este motivul pentru care Isus ameninţă să mute sfeşnicul bisericii din Efes în cartea Apocalipsei. Dacă organizarea vieţii Duhului în producerea darurilor lui Hristos în unitatea vie ar fi luată, atunci acolo poate fi în cel mai bun caz un grup de credincioşi – dar nu o biserică a lui Isus Hristos.[29] Duhul este asociat cu singurul trup, ca tip, la care noi suntem chemaţi (versetul 4 şi Coloseni 3:15). În Efeseni 4:5 „un singur botez” nu este asociat cu Duhul, nici cu Tatăl, ci cu Domnul Isus Hristos. Botezul în apă ne asociază cu Cristos (Romani 6:3-5; şi Galateni 3:27).

 

 

Concluzie

 

Un mare număr de erudiţi şi de feţe bisericeşti nu reuşesc să distingă corect între „a fi în Hristos” şi a fi „în trupul lui Hristos.” Făcându-le din neglijenţă a fi sinonime, au provocat confuzii serioase. Majoritatea noilor convertiţi sunt astăzi învăţaţi că atunci când au fost mântuiţi au fost plasaţi în „trupul lui Hristos”. Este un adevăr glorios că o persoană când a fost mântuită este aşezată „în Hristos”, dar a fi aşezat în „trupul lui Hristos” este ceva care are loc după mântuirea iniţială. A înţelege ce este trupul lui Hristos şi rolul tău în el este necesar creşterii tale spirituale. Conştientizarea că Dumnezeu este preocupat atât de maturizarea ta individuală cât şi de creşterea corporativă a trupului lui Hristos, unde Dumnezeu te-a aşezat, este de importanţă capitală.

 

 

 

 

Capitolul 5

 

EXAMINAREA PARAGRAFELOR SELECTATE

 

Introducere

 

 

Există pasaje în Biblie care la prima citire par să înveţe şi să susţină ideea populară dar incorectă despre Hristos ca şi cap organic al trupului său, biserica. Aceasta se întâmplă în special acolo unde influenţa învăţăturii bisericii universale şi invizibile a creat o predispoziţie spre conceptul unirii organice. În capitolul prezent dorim să examinăm unele din pasajele despre care se crede că ar învăţa conceptul de biserică universală invizibilă, concept care încurajează interpretarea incorectă a metaforei cap-trup.

 

 

1 Corinteni 6:15

 

Brubaker afirmă că prima menţionare a bisericii ca trup este găsită în 1 Corinteni 6:15.[30] Afirmaţia aceasta este considerată de mulţi ca adevărată, dar se va demonstra că acest paragraf vorbeşte doar de trupul fizic al credincioşilor individuali. Noi credem că dacă vom trata acest paragraf fără o predispoziţie spre trupul invizibil şi universal al lui Hristos, acesta oferă un sens în acord complet cu ceea ce noi am prezentat în capitolele anterioare. Acest verset spune:

 

„Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!”

 

Pentru a ajunge la o înţelegere corectă a 1 Corinteni 6:15 este necesar să examinăm în detaliu contextul epistolei.

 

 

Diversitate în unitate

 

Apostolul stabileşte cu uşurinţă în capitolul unu din 1 Corinteni faptul că există unitate în Hristos punând pur şi simplu întrebarea: „Hristos a fost împărţit?” Aceasta este o întrebare retorică în care răspunsul este atât de evident încât nu mai este nevoie să îi dea răspuns. Răspunsul, desigur, este nu. Când ne gândim la a fi „în Hristos”, este simplu  de înţeles că toţi credincioşii au unitate în Hristos. În Hristos, toţi sunt una, primind fiecare plinătatea răscumpărării prin sângele Său. Dar, pe de altă parte, credincioşii sunt oameni diferiţi şi au diferite daruri spirituale. Cum poate cineva demonstra diversitate în Hristos, când noi deja am văzut că „nu” este răspunsul la întrebarea retorică „Hristos a fost împărţit?”

Mulţi cred că 1 Corinteni 6:15 rezolvă dilema prin prezentarea bazei pentru dezvoltarea paulină a trupului universal şi invizibil al lui Hristos. Se crede că acest pasaj învaţă că fiecare credincios este un membru al trupului mistic al lui Hristos. O asemenea opinie care ilustrează unitatea noastră ca membre ale unui trup mistic, cu Hristos ca şi cap organic, ilustrează de fapt diversitate în Hristos Însuşi. Se va arăta că nu aici este locul unde Pavel soluţionează dilema demonstrării existenţei diversităţii în credincioşi când în Hristos există doar unitate. Aceasta se face în 1 Corinteni 10:17 şi 12:12.

 

 

 

1 Corinteni 10:17

 

În primul rând, apostolul foloseşte Cina Domnului în 1 Corinteni 10:17 pentru a-şi îndeplini scopul:

 

Având în vedere că este o pâine, noi, cari suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.

 

Domnul nostru deja stabilise că pâinea (bucata întreagă) şi paharul sunt metafore ale trupului şi sângelui Său. Ele nu sunt nici trupul şi sângele real, nici trupul şi sângele mistic, ci trupul şi sângele metaforic. De aceea, se face un transfer uşor de la o singură pâine la metafora trupului, care reprezintă trupul lui Cristos ce nu poate avea diversitate, asimilat de o adunare formată din credincioşi diverşi cu daruri spirituale diverse. Astfel, prin participarea lor împreună în trupul lui Cristos, se spune despre ei că sunt ca un singur trup.

Împărtăşirea prin Cina Domnului din singura pâine ce reprezintă trupul lui Cristos este baza unificării adunării într-un singur trup. Nu existenţa Cinei Domnului, ci participarea efectivă a unei adunări în Cina Domnului este ceea ce manifestă unitatea reală a adunării, descrisă acum metaforic ca trup datorită acestei participări comune. Reprezentând trupul lui Cristos, unitatea pâinii confirmă unitatea Duhului între toţi participanţii la împărtăşirea din acea singură pâine.

 

 

1 Corinteni 12:12

 

1 Corinteni 12:12 dezvoltă mai departe conceptul unităţii în diversitate stabilind o a doua metaforă. Versetul spune:

 

„Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos.”

 

În acest verset apostolul prezintă un trup fizic ca bază pentru o metaforă. Nu este nimic mistic în ce priveşte referirea sa la „trup”. El vorbeşte despre un trup obişnuit într-un sens generic, cum ar spune cineva „trupul” este o creaţie minunată a lui Dumnezeu, şi cu toate că organele, sistemele şi membrele sale sunt diferite, el este totuşi o unitate. Când el afirmă: „tot aşa şi Hristos” metafora este stabilită. Există ceva în legătură cu trupul uman care este valabil şi cu privire la Isus Hristos. În nici un fel nu caută apostolul să stabilească un trup mistic al lui Hristos. Botezul din versetul 13 („Noi toţi într-adevăr am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.”) este botezul în apă. Această orânduială stabileşte şi constituie unitatea într-un mod practic şi real, la fel cum face şi Cina Domnului. Aceasta este o unitate care poate fi văzută şi experimentată. La fel cum Pavel în 1 Corinteni 10:16, 17 se referă la pâine (observaţi că el nu se referă la o singură cupă, ci doar la o singură pâine), acum se referă la o singură băutură. Natura celebrării Cinei Domnului aşa cum a fost dată de Hristos determină participanţii să bea o singură cupă. Paharul reprezintă a bea într-un Duh, după cum pâinea reprezintă împărtăşirea dintr-un singur trup.

 

 

Biserica locală vizibilă

 

Dovada că noţiunea de trup local-vizibil este dezvoltată reiese din trei direcţii. Prima, Hristos nu este capul organic, ci mai degrabă un membru al bisericii din Corint este capul:

 

„Ochiul nu poate zice mâinii: N-am trebuinţă de tine; nici capul nu poate zice picioarelor: N-am trebuinţă de voi.” (1 Corinteni 12:21)

 

A doua, Dumnezeu aşează membre în trup:

 

„Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El.” (1 Corinteni 12:18)

 

Dacă nu ar fi membre, atunci nu ar exista trup. În context, acest trup metaforic nu are existenţă în afara bisericii din Corint. A treia, există un aspect practic în a suferi şi a fi onorat:

 

„Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el.” (1 Corinteni 12:26)

 

Versetul 26 nu are aici aplicabilitate practică şi reală în afara bisericii locale din Corint.

 

 

Diversitatea darurilor spirituale

 

Atunci apare întrebarea, a soluţionat apostolul dilema existenţei diversităţii între cei care au unitate în Hristos? În 1 Corinteni capitolul 12, Pavel, prin dezvoltarea acestei metafore, rezolvă problema diversităţii ce coexistă cu unitatea. În primul rând el stabileşte metafora ce echivalează un trup uman cu Isus Hristos. El stabileşte că un trup uman are diversitate şi unitate şi transferă metaforic această calitate asupra lui Hristos. Cu toate acestea, diversitatea în Hristos este cu privire la darurile Sale, nu la fiinţa sau persoana Sa. Diversitatea darurilor Lui spirituale este dezvoltată pe parcursul întregului capitol. De aceea, diversitatea darurilor lui Hristos este echivalentă cu diversitatea trupului uman şi exact aşa cum trupul uman este unul în unitatea sa, Hristos este prezentat ca Unul în care nu există diviziune.

 

 

Interpretarea versetului 1 Corinteni 6:15

 

Întrebarea la care trebuie să răspundem atunci este, ce învaţă 1 Corinteni 6:15? Pentru a înţelege acest mesaj trebuie făcute trei observaţii. Prima, nu citi în text doctrina trupului universal invizibil. A doua, observă folosirea singularului „trup” peste tot cu excepţia versetului 15. A treia, aminteşte-ţi cum foloseşte Pavel „membre”, spre exemplu în Romani 6:13, 19.[31]

Trupul fizic al credinciosului este avut în vedere pretutindeni în acest text. Versetul 13 din 1 Corinteni 6 spune: „trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul.” Observaţi lipsa paralelismului în versetul 15, dacă „mădulare” se referă la membrii individuali diferiţi ai bisericii din Corint. Cum pot membrii (plural) să fie membrele unei curve (singular)? Dacă membrii individuali ai bisericii erau fiecare un membru al lui Hristos, atunci membrii ar fi trebuit să fie uniţi cu curvele [plural – n. ed]. De asemenea, cum poate Pavel afirma în mod retoric la persoana întâi singular „voi lua eu”, „mădularele” lui Hristos? Cum poate un mădular al lui Hristos să ia mai mult decât un membru şi să-i facă pe ei membre ale unei curve?

Se poate gândi că pluralul „mădulare” este folosit în sensul în care cineva este membru în trupul mistic al lui Hristos şi coabitează cu o prostituată, atunci acesta, evident într-un sens, implică alţi membri, căci toţi sunt membre ale aceluiaşi trup al lui Hristos. Ţinând cont de acestea, vom citi cu atenţie versetul 13. Păcatul său, în acest context, se spune că este împotriva propriului său trup. Cu siguranţă dacă ideea bisericii universale invizibile în acest context ar fi fost menţionată, păcatul său ar fi fost împotriva trupului lui Hristos. Aceasta ajută la stabilirea faptului că textul nu dezvoltă o metaforă ecleziastică a bisericii ca trup al lui Hristos; este o mustrare a unor credincioşi individuali ai adunării din Corint, pentru că fiecare dintre cei care păcătuiau îşi folosea membrele propriului său trup ca să păcătuiască prin împreunarea lor cu o prostituată. Trupul care este pentru Domnul (v. 13) va fi înviat (v. 14), este un singur duh cu Domnul (v. 17), este locuit de Duhul Sfânt (v. 19), trup care nu este al lor (v. 19) şi în care ei trebuie să Îl glorifice pe Domnul (v. 20) este trupul a cărui membre unii le uneau cu o prostituată, alcătuind o singură carne cu ea. El se adresează întregii congregaţii folosind pluralul „trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos” dar avertizarea se adresează individual celor ce „se lipesc de o curvă”.

Acest pasaj devine clar când se realizează că fiecare din multele trupuri care alcătuiesc biserica din Corint are, la rândul său, propriile sale membre. Avem aceeaşi întrebuinţare ca şi cea folosită de Pavel în Romani 6:13. Fiecare credincios individual trebuie să-şi supună diferitele membre ale trupului său lui Hristos. Întâi Corinteni 6:19, 20 ne spune că Duhul Sfânt locuieşte în noi şi că trupurile noastre nu sunt ale noastre. Nu are sens că membrele fiecărui credincios individual sunt membrele lui Hristos? Dacă un credincios individual îşi împreunează membrele trupului său cu o prostituată, atunci el ia membrele care aparţin lui Hristos şi le împreunează cu o curvă. Acesta este avertismentul şi argumentul.

 

 

 

Investigaţie asupra Efeseni 2:14-16 şi Coloseni 1:20-24

 

Următoarele două pasaje sunt selectate pentru a fi analizate împreună:

 

„Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.” (Efeseni 2:14-16).

 

„Şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum, prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi, fără să vă abateţi dela nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost eu Pavel. Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Coloseni 1:20-24).

 

Există un paralelism evident între Efeseni 2:14-16 şi Coloseni 1:20-24. Expresia „un trup” în Efeseni 2:16 este expresia cheie ce trebuie analizată. Mulţi cred că acest „un trup” în care evreul şi neevreul sunt reconciliaţi este trupul universal şi invizibil al lui Hristos. Poole menţionează părerea populară şi apoi favorizează interpretarea potrivit căreia „un trup” este trupul fizic al lui Hristos:

Într-un singur trup ambii oameni uniţi ca un singur trup mistic, sau mai degrabă acest singur trup, aici, este trupul lui Hristos oferit lui Dumnezeu, ca mijloc de împăcare, Coloseni 1:22. Prin cruce; adică prin sacrificiul Său pe cruce.”[32]

 

Bengel afirmă, „en eni somati (într-un singur trup) pironit pe cruce…Prin moartea Sa, El a nimicit duşmănia împotriva lui Dumnezeu Însuşi en auto  (în El), adică în trupul Său.[33] Această interpretare este consecventă cu contextul şi perfect analogă referinţei la Isus din Coloseni 1:20-22:

 

„Şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El va împăcat acum, prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea lui sfinţi, fără prihană şi fără vină.” (Coloseni 1:20-22).

 

În Efeseni 2:14-16 contextul este similar prin aceea că trupul de carne a lui Isus este considerat ca mijlocul de a ajunge la pace şi reconciliere. Prin urmare, există o interpretare cât se poate de bună şi consecventă contextual care încă o dată nu recunoaşte trupul mistic al lui Hristos ca o realitate.

 

 

 

 

 

Observaţie asupra Coloseni 2:19

 

În final trebuie să acordăm atenţie versetului Coloseni 2:19:

 

„Şi nu se ţine strâns de capul, din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.”

 

Versetul este luat în discuţie, doar fiindcă traducerea KJV are nevoie de ceva lămuriri. În engleză cuvântul „care” pare că ar avea cuvântul „capul” ca antecedent. Aceasta ar face „capul” să fie parte metaforică a trupului şi ar justifica doctrina trupului mistic al lui Hristos. Dar nu aşa stau lucrurile. Expresia grecească ce stă la baza versetului este foarte clară. Termenul „cap” (kefalh) este la genul feminin şi „de la care” (ex on) este fie masculin fie neutru şi nu poate avea capul ca antecedent. Din care ar trebui tradus cu „de la care”, şi îl are ca antecendent pe Hristos ca persoană.[34] Da, Hristos este capul, dar nu un cap metaforic conectat organic la un trup mistic. Hristos este capul peste trup precum soţul este capul peste soţia sa, sau cum Hristos este capul peste bărbat sau peste toate lucrurile. Hristos îmbogăţeşte întreg trupul la fel cum un soţ se îngrijeşte de soţia sa şi o îmbogăţeşte.

Observaţi cuvintele: „nu se ţine de capul”. „A se ţine” este tradus în alte pasaje prin „a se ţine strâns”.* Un trup, desigur, nu ţine capul.  Colosenii trebuie să se ţină strâns de învăţătura şi părtăşia lui Isus Hristos ca şi cap peste trupul colosenilor – care era un trup complet. A nu se ţine de Cap este o atenţionare împotriva neîndeplinirii poruncilor lui Hristos şi împotriva necredinţei în învăţăturile Cuvântului Lui. Alte pasaje ar putea fi interpretate fără influenţa doctrinei trupului invizibil universal, însă aceste versete ar trebui să fie suficiente pentru a furniza un model.

 

 

 

Capitolul 6

 

REZUMAT ŞI CONCLUZIE

 

Biserica este „trupul lui Hristos”. Natura acestei metafore pauline a fost subiectul acestei cărţi. Principalul punct dezvoltat a fost acela că această metaforă învaţă relaţia funcţională dintre Hristos şi fiecare adunare peste care El este Cap. Această metaforă nu învaţă nici o unire organică a credinciosului individual cu Hristos, nici unirea organică a vreunui grup de credincioşi cu Hristos. Mai degrabă, ilustrează relaţia lui Hristos cu adunarea Sa, în acelaşi fel în care un soţ are grijă de relaţia cu soţia sa, cu toate că ei nu sunt organic o singură fiinţă, ci doi devenind una funcţional, în unitate şi scop. În acelaşi fel, fiecare biserică nu este organic aceeaşi în fiinţă cu un presupus trup mistic al lui Hristos, ci două fiinţe, Hristos şi biserica Sa, devin una prin procesul sfinţirii. Prin intermediul relaţiei Sale funcţionale ca şi Cap, El poartă de grijă bisericii şi o îmbogăţeşte, astfel că există unitate, identitate în ţel şi scop între El şi adunarea Sa. Aceasta este numită trupul Său deoarece este a Lui prin posesie, creaţie şi relaţie. Biserica manifestă darurile lui Hristos, aşa cum El le-a avut în trupul Său cât timp s-a aflat pe pământ. De aceea, unitatea darurilor Sale organizată corporativ este esenţa bisericii.

Se poate ridica întrebarea, dacă interpretarea propusă în această carte este cea adevărată, de ce Noul Testament nu vorbeşte de trupuri ale lui Hristos, ci se referă constant la trupul lui Hristos? Dacă fiecare biserică este un trup al lui Cristos, atunci de ce nu există nici o referire la trupurile lui Cristos? Răspunsul este găsit când se înţelege că termenul biserică (ekklesia) nu este folosit niciodată în Noul Testament într-un sens metaforic. De fiecare dată când Isus a folosit cuvântul biserică sau biserici în Matei şi în cartea Apocalipsei, l-a folosit în sensul său obişnuit. Apostolul Pavel nu schimbă sensul dat de Hristos cuvântului „biserică” (ekklesia).35[35] Folosirea acestuia este întotdeauna, în fiecare pasaj, fie într-un sens concret fie într-unul generic. De aceea, nu există nici o modalitate de a comunica un sens greşit al ekklesia prin folosirea acestuia la plural – biserici. Pe de altă parte, trupul în eclesiologia paulină este folosit într-un sens metaforic, adică conceptul darurilor lui Hristos organizate într-o adunare este analog diversităţii părţilor trupului uman care există în unitatea perfectă a întregului trup. A vorbi de trupuri ale lui Hristos ar face metafora confuză. Faptul că există o folosire consecventă a cuvântului trup la singular cu privire la biserică, nici nu stabileşte, nici nu necesită existenţa unui trup universal invizibil al lui Hristos. Se stabileşte însă o întrebuinţare atentă a termenului, astfel încât să nu se dezvolte ideea că ar exista mai mult de un singur fel de trup al lui Hristos.

Există un singur popor al lui Dumnezeu, o singură împărăţie a lui Dumnezeu, o singură turmă a oilor lui Dumnezeu. A deveni un copil al lui Dumnezeu, a intra în împărăţie, a intra în turma lui Dumnezeu, toate ilustrează intrarea credinciosului în mântuirea lui Dumnezeu.* Unul care intră în trupul lui Hristos nu este ilustrat ca intrând în mântuire, ci într-o relaţie de sfinţire. Astfel, nu există nici un conflict între existenţa a numeroase biserici individuale, fiecare fiind în sens metaforic un trup al lui Hristos, deoarece mai multe trupuri nu ilustrează o diviziune în Hristos. Mai degrabă, aceasta plasează poporul lui Dumnezeu într-o relaţie corporativă cu Hristos. Amintiţi-vă că există o diferenţă între a fi aşezat în Hristos şi acţiunea lui Dumnezeu care urmează mântuirii de a ne plasa într-un trup care este al lui Hristos. Deci, Hristos nu are mai multe trupuri, ci El are un singur loc în care poporul lui Dumnezeu poate experimenta o unitate corporativă sfinţitoare unul cu altul.

Se poate întreba, de ce nu poate exista un singur trup invizibil dacă poate exista o turmă sau împărăţie invizibile. Motivul este că metafora trupului nu ilustrează mântuirea, ci ilustrează sfinţirea. Când cineva este plasat în împărăţia sau turma lui Dumnezeu, el este mântuit. El intră în realitatea „în Hristos” a mântuirii. Un credincios nu este mântuit fiind plasat în trupul lui Hristos; el este sfinţit pentru Dumnezeu în mod corporativ, împreună cu alţi credincioşi. Toţi vor experimenta binecuvântarea unităţii corporative şi deplina sanctificare în slavă, dar în prezent doar aceia care se supun acţiunii lui Dumnezeu de plasare a lor într-o adunare experimentează progresiv sfinţirea pe care o aduce această relaţie corporativă. O astfel de sfinţire nu creează diviziune în Hristos, ci mai degrabă creează asemănarea cu Hristos într-un mod care nu poate fi îndeplinit de credincios în izolare şi care în prezent aduce glorie lui Dumnezeu şi va avea o măsură de glorie eternă în ceruri.

Învăţătura unirii noastre cu Isus Hristos ar trebui apărată cu tenacitate. Respingerea unei metafore care slăbeşte învăţătura acestui adevăr a fost unul din scopurile acestei cărţi. Noi suntem una în Hristos, aşa cum am fost în Adam. Totuşi, a fi în Adam nu ilustrează păcătosul ca fiind membrul unei cărni universale invizibile. Noi suntem mlădiţele lui Isus care este via. Noi suntem mlădiţele plinătăţii Sale mântuitoare, la fel ca ramurile altoite ale măslinului. Duhul nostru este una cu Duhul lui Hristos întrucât El locuieşte în credincios, dar noi nu suntem un membru al unui trup mistic deoarece o astfel de metaforă nu este învăţată în legătură cu unirea noastră cu Isus Hristos. Într-o astfel de metaforă Hristos ar trebui să fie o parte subordonată propriului Său trup. În acest caz mântuirea noastră nu ar veni de la cap, ci de asemenea şi de la celelalte organe vitale ale trupului. Ne-am putea mândri că susţinem capul. Cei din zilele lui Pavel nu ar fi înţeles metafora în acest fel, deoarece, conform gândirii lor, viaţa trupului este în sânge şi nu în cap.  Ei nu înţelegeau creierul ca fiind sistemul nervos central, ci mai degrabă inima şi regiunea abdominală ca regiune a minţii.[36] Când Biblia se referă la trupul lui Hristos, acesta nu înseamnă trupul mistic la care El este capul organic, ci mai degrabă trupul metaforic al lui Hristos, care este al Lui prin posesie, creaţie, relaţie şi domnie. Acesta este construit pe caracteristicile unui trup uman obişnuit şi este aplicat apoi adunării lui Hristos care înfăţişează multele şi diferitele Sale daruri spirituale ce există într-un anumit loc în unitate şi manifestare vizibilă corporativă.

 

ANEXA 1

 

ANALOGIA DINTRE TRUPUL LUI HRISTOS ÎN COMUNIUNEA CINEI DOMNULUI ŞI TRUPUL LUI CRISTOS, BISERICA

 

 

Introducere

 

Această anexă introduce un exemplu de studiu comparat în Scripturi a două doctrine distincte care prezintă mai mult decât o similaritate întâmplătoare. Noi numim acest tip de comparaţie analogie doctrinară sau model doctrinar. Scopul următorului exemplu este să stabilească utilitatea folosirii unui model doctrinar în studiul Scripturii. După oferirea exemplului unei analogii doctrinare pentru a verifica utilitatea sa ca o unealtă în studiile biblice vom dezvolta un model doctrinar. Acest model doctrinar va furniza unele paralele interesante şi va arăta că există o corelaţie directă între opinia referitoare la semnificaţia „trupului lui Hristos” în comuniunea de la Cina Domnului şi opinia referitoare la „trupul lui Hristos” ca biserică. Comparaţiile vor consolida adevărul deja stabilit în aceste pagini privitor la metafora trupului lui Hristos, şi printre alte lucruri va arăta inconsecvenţa baptiştilor care susţin falsa doctrină a bisericii universale şi invizibile.

 

 

Exemplul unei analogii doctrinare: Hristologia şi inspiraţia Scripturilor

 

Doar pentru scopul demonstraţiei este dată următoarea analogie dintre doctrina încarnării lui Isus Hristos şi doctrina inspiraţiei Scripturilor. Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos este inima corpului doctrinar al Noului Testament. Din acest motiv înţelegerea şi proclamarea clară a ceea ce este Isus Hristos a avut o importanţă primordială printre primele biserici. Ei au susţinut această importanţă chiar în faţa opoziţiei intense venite sub forma învăţăturii false despre Hristos. Mulţi învăţători falşi precum Sabelius, Arius, Apolinaris şi Nestorius au alimentat focurile opoziţiei, fiecare negând fie divinitatea, fie umanitatea lui Hristos, confundându-I naturile sau împărţindu-I persoana. In ciuda tuturor acestor erori doctrinare cu privire la Fiul Încarnat al lui Dumnezeu, adevărul despre persoana Sa a triumfat aproape peste tot de-a lungul creştinătăţii. Astăzi, majoritatea creştinilor susţin adevărul apărat de cei de atunci, potrivit căruia Isus Hristos în fiinţa Sa are două naturi – o natură divină şi o natură umană – în unirea cărora persoana Sa nu este divizată şi în care naturile nu se amestecă.

Spre deosebire de această luptă cumplită asupra persoanei lui Hristos, doctrina inspiraţiei Scripturii nu a primit examinarea atentă pe care a primit-o Hristologia. Istoricul Lindsell spune privitor la dezvoltarea doctrinei în interiorul creştinătăţii:

 

„În primele secole ale bisericii, teologii şi conciliile bisericii au întâlnit probleme grave. Dar nici unul dintre ei nu a alocat suficient timp problemei inspiraţiei şi ineranţei Bibliei. Problema hristologiei a tulburat pe fiecare negustor de peşte din Biserica Răsăriteană. Lumea greacă înclinată spre filosofie s-a luptat cu problema pre-existenţei lui Hristos. Controversa ariană este reprezentativă pentru această luptă, şi din aceasta au venit decizii care au întipărit adânc în teologia creştinătăţii învăţătura că Isus Hristos este coetern cu Tatăl, în esenţă o singură substanţă şi distinct în persoană.”[37]

 

Una din preocupările majore în secolul trecut a fost natura autorităţii biblice şi a inspiraţiei. Lindsell expune rezultatele unui sondaj preluat din Christianity Today din 1964: „…sondajul descoperă că autoritatea Bibliei este acum principalul subiect teologic discutat în cercurile conservatoare din America.” [38]

Unii au priceput că o luptă deja dusă şi câştigată poate ajuta în stabilirea problemei în dezbaterea curentă privind inspiraţia Scripturilor. Dacă se pune opinia despre inspiraţie în comparaţie cu Hristologia bine dezvoltată pe care am primit-o şi asupra căreia cădem de acord, se va observa că procesul de comparare înlesneşte dezvoltarea şi înţelegerea doctrinei inspiraţiei.

 

 

Comparaţia

 

Similaritatea dintre încarnarea Cuvântului viu şi intrarea Cuvântului lui Dumnezeu în lume face ca aceată comparaţie să fie posibilă. Isus Hristos, Dumnezeu Fiul, a devenit om fără a înceta să fie Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu a devenit cuvântul omului fără a înceta a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Isus Hristos deţine două naturi unite, dar nu amestecate, într-o singură persoană. Biblia posedă două naturi – o natură divină şi o alcătuire umană – dar aceste două aspecte nu sunt amestecate pentru a face un fel de co-paternitate, ci mai degrabă unicitatea entităţii nedivizate a Bibliei constă în faptul că aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu. Exact aşa cum Isus Hristos a fost născut de o fecioară printr-o concepere miraculoasă a Duhului Sfânt în pântecele acesteia, tot aşa, Duhul Sfânt a conceput cuvintele lui Dumnezeu în minţile autorilor umani. Maria a dat naştere lui Isus, sămânţa lui David, dar El a fost şi este Fiul lui Dumnezeu. Autorii umani au dat naştere cuvintelor în limba timpului lor, încât acestea au fost numite şi rămân numite până în zilele noastre Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a apărut ca un om obişnuit şi, cu toate acestea, El era Dumnezeu manifestat în carne. Biblia pare a fi o carte obişnuită şi totuşi este Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu.

Cu toate că subiectul nu se adresează direct problemei discutate de noi, el ne înfăţişează validitatea acestui tip de studiu comparativ.

 

 

Stabilirea analogiei doctrinare

 

Noi credem că un model doctrinar similar în principiu cu acele particularităţi discutate anterior care au ajutat la determinarea naturii trupului lui Hristos este găsit în învăţătura biblică a Cinei Domnului. Cele trei păreri populare despre comuniune, transsubstanţierea, consubstanţierea şi reprezentarea, pot fi comparate cu cele trei idei populare despre biserică şi trupul lui Hristos: biserica universală vizibilă, universală invizibilă şi locală vizibilă. Aceste comparaţii dezvăluie unele rezultate interesante.

 

 

Opinia catolică: transsubstanţierea

 

Doctrina transsubstanţierii a înflorit în A.D. 1215. Istoricul S.M. Houghton scrie:

 

„În anul 1215… la acea vreme Inocenţiu al III-lea a împins în faţă doctrina transsubstanţierii care se află în punctul central al slujbei numită „mesa” şi care susţine că prin cuvintele preotului, pâinea şi vinul Cinei Domnului (numite uneori ‚elementele’) încetează de a mai fi pâine şi vin şi literal şi în realitate devin trupul şi sângele lui Hristos. Prin urmare, ele trebuie adorate. Conciliul a acceptat doctrina şi în acest fel ei au legiferat idolatria.”[39]

 

Opinia luterană: consubstanţierea

 

Luteranii, urmând învăţăturile lui Martin Luther, au dezvoltat doctrina despre Cina Domnului cunoscută drept consubstanţiere. Un rezumat al învăţăturii luterane afirmă credinţa lor:

 

„…noi primim pâinea şi vinul când mergem la comuniune, dar împreună cu acestea primim cu adevărat trupul şi sângele lui Hristos (1 Corinteni 10:15-16). Noi vorbim despre aceasta ca  ‚Prezenţa Reală’ a lui Hristos în sacrament. Noi primim iertarea păcatelor, putere pentru viaţa noastră şi oportunitatea de a proclama public că noi credem că Isus a murit şi a înviat pentru noi…”[40]

 

Această învăţătură a aşa numitei „Prezenţe Reale” a trupului şi sângelui lui Hristos, este doar la un pas depărtare de învăţătura catolică a transsubstanţierii şi este tipică pentru eşecurile Reformatorilor catolici.

 

 

Opinia baptistă: reprezentarea

 

Baptiştii au existat încă din zilele lui Isus Hristos. Istoricul baptist S.H. Ford scrie:

 

„Cu siguranţă sute de oameni au mărturisit în favoarea faptului că biserici baptiste, sau biserici care au fost numite altfel decât baptiste, au existat totdeauna din zilele lui Isus până în timpul prezent.”[41]

 

Baptiştii nu cred nici în transsubstanţiere nici în consubstanţiere. Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra din anul 1689 spune:

 

„Elementele vizibile în acest act, puse deoparte cum se cuvine pentru a fi folosite aşa cum a rânduit Hristos, au o asemenea legătură cu El crucificat, că deşi, într-adevăr, în termeni figurativi acestea sunt uneori numite prin numele lucrurilor pe care le reprezintă, adică trupul şi sângele lui Hristos, cu toate acestea, în substanţă şi natură ele continuă să rămână cu adevărat doar pâine şi vin, aşa cum au fost mai înainte. (1 Corinteni 11:27; 1 Corinteni 11:26-28).”[42]

 

Baptiştii au crezut şi cred şi azi, că elementele Cinei Domnului doar reprezintă trupul şi sângele lui Isus Hristos. Ele nu sunt sacramentale în natură şi de aceea, nu pot transmite iertarea păcatelor. Aceasta este poziţia biblică.

 

 

Analogia între fiecare dintre aceste opinii referitoare la comuniune şi eclesiologiile lor corespondente

 

Paralela dintre credinţa fiecărui grup privind Cina Domnului şi eclesiologiile lor este pentru acest scriitor dincolo de coincidenţă. O similaritate distinctă poate fi văzută comparând următoarele : transsubstanţierea cu biserica vizibilă universală; consubstanţierea cu biserica invizibilă universală; elementele de la masa Domnului, doar reprezentative, cu biserica locală vizibilă. Acest model doctrinar dezvoltat din cele trei opinii despre orânduiala Cinei Domnului, comparate fiecare cu cele trei opinii majore ale eclesiologiei, face posibilă scoaterea la lumină a semnificaţiei trupului lui Hristos în relaţie cu biserica Sa. Credem că această comparaţie va descoperi o corelaţie între fiecare opinie despre Cină şi corespondentul ei în eclesiologie şi că va demonstra principiul că adevărul construieşte pe adevăr iar eroarea pe eroare.

 

 

Transsubstanţierea comparată cu Biserica Universală Vizibilă

 

În primul rând, vom face o comparaţie între opinia catolicismului despre biserică şi credinţa sa privind Cina Domnului. Inţelegerea catolică a sensului fundamental al ekklesia este destul de surprinzătoare, după cum indică citatul următor dintr-o Enciclopedie catolică:

 

„Cuvântul din engleză* este înrudit cu scoţianul kirk, germanul kirche şi olandezul kerk, toate fiind derivate din kyriakon, cuvânt din greaca târzie, însemnând ‚a Domnului (casă)’ În greaca clasică ekklesia înseamnă ‚adunare de cetăţeni’ şi implică o egalitate democratică printre membri ce se întâlneau pentru deliberări legislative şi de altă natură. In Vechiul Testament grecesc (LXX), ekklesia reprezintă ebraicul kahal, însemând o adunare religioasă (Deut. 23; 1 Regi 8; Ps. 22). În Noul Testament termenul ekklesia întotdeauna se referă la un grup de oameni; (1) acei creştini dintr-o zonă sau oraş (Fapte 14:23 şi urm.; 1 Cor. 1:2; 2 Cor. 1:1); (2) cei adunaţi într-o casă particulară (Rom. 16 :5; 1 Cor. 16 :19); (3) toţi creştinii adunaţi în biserică (Mat. 16 :18; Efes. 1:22).”[43]

 

Opinia catolică este corectă până când înţelesului de ekklesia îi este dat o răstălmăcire eclesială făcându-l să însemne toţi creştinii adunaţi în Biserica universală vizibilă Catolică, ca ierarhie religioasă.

Eroarea originală din eclesiologia catolică este în mare măsură multiplicată de nevoia lor exagerată de misticism. Aceasta se poate demonstra prin afirmaţiile lor din documentele Conciliului Vatican II  cu privire la doctrina despre Biserică, ca trup al lui Hristos:

 

„Hristos, unicul Mediator, a înfiinţat şi susţine continuu aici pe pământ Biserica Sa sfântă, comunitatea de credinţă, speranţă şi caritate, ca o entitate cu un contur vizibil prin care El a comunicat graţia şi adevărul tuturor. Insă societatea structurată cu organe ierarhice şi Trupul Mistic al lui Hristos nu trebuie să fie considerate ca două realităţi, nici nu sunt adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, nici Biserica pământească şi Biserica îmbogăţită cu lucruri cereşti; mai degrabă, ele formează o singură realitate complexă care îmbină elementul divin cu cel uman. Din acest motiv, printr-o analogie deloc slabă, aceasta este comparată cu misterul Cuvântului întrupat. La fel cum natura asumată unită inseparabil cu El slujeşte Cuvântul divin ca un organ viu de mântuire, tot aşa, într-un mod similar, structura socială vizibilă a Bisericii serveşte Spiritului lui Hristos care o însufleţeşte, în zidirea trupului…În acel Trup viaţa lui Hristos este turnată în credincioşii care, prin sacramente, sunt uniţi în mod ascuns şi real cu Hristos care a suferit şi a fost glorificat.”[44]

 

Apare cât se poate de clar că există un paralelism în gândire privind învăţătura catolicismului despre transsubstanţiere şi felul în care acesta înţelege natura bisericii. Interpretarea mistică şi chiar canibalică a cuvintelor lui Hristos „acesta este trupul Meu” (1 Cor. 11:24) coincide cu modul mistic şi totuşi „real” în care catolicii se înţeleg pe ei înşişi ca fiind trupul lui Hristos.

Misticul şi realul sunt amestecate împreună pentru a forma „o singură realitate complexă care îmbină elementul divin cu cel uman”. Ei fac o analogie între întruparea lui Isus Hristos şi însufleţirea bisericii vizibile de către Spirit într-un asemenea mod încât să-l facă un organ viu al mântuirii şi o întrupare eclesiastică a lui Isus Hristos. Ei cred că „în acel Trup viaţa lui Hristos este turnată în credincioşii care, prin sacramente, sunt uniţi în mod ascuns şi real cu Hristos care a suferit şi a fost glorificat.” Observaţi de asemenea că „ascuns” este contrastat cu “real” dând sensul că modul real aparţine naturii vizibile şi fizice a Bisericii.

 

 

O hermeneutică eronată

 

O comparaţie a acestor două doctrine dezvăluie o eroare în aplicarea principiilor hermeneutice potrivite în interpretarea Scripturii. Biblia este literatură şi în ea găsim o gamă completă de limbaj figurativ. Dar cu dorinţa lor excesivă de misticism, ei forţează anumite figuri de stil spre absurd. In construirea doctrinei lor a transsubstanţierii, catolicii răstălmăcesc cuvintele lui Isus „Acesta este trupul Meu” şi le iau literal, justificând credinţa lor că pâinea şi vinul în realitate devin trupul şi sângele lui Isus Hristos. Doctrina catolică privind biserica răstălmăceşte acele pasaje care se referă la biserică ca trup al lui Hristos, pentru a fabrica credinţa lor că trupul lui Hristos prin sacramente este într-un mod real Biserica universală vizibilă.

In loc să vadă biserica drept o adunare chemată afară a credincioşilor organizaţi dintr-un loc anume şi doar metaforic un trup, din cauza diferitelor daruri ale lui Hristos care sălăşluiesc acolo într-o unitate corporativă, ei forţează această metaforă a trupului într-o formă care îmbină misticul cu realul într-un sacrament vizibil universal. Ei ingnoră adevărul învăţat de metafora pe care Duhul Sfânt l-a mişcat pe Pavel să o folosească în 1 Corinteni 12:12:

 

„Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar să sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos.”

 

Aceasta este formularea de bază care stabileşte uzanţa metaforei pe parcursul întregului capitol. Apostolul oferă o metaforă a unui trup fizic ilustrând o unitate funcţională în sânul Bisericii din Corint. La fel cum diversitatea membrelor dintr-un trup uman există în unitatea unui singur trup, tot aşa diversitatea darurilor spirituale locuiesc în Isus Hristos în unitatea persoanei Sale. Aceasta fiind adevărat, se merge mai departe, afirmându-se că biserica din Corint este metaforic un trup uman în care fiecare membru deţine un dar diferit al lui Hristos şi, întocmai ca Isus Hristos, şi ei trebuie să existe în unitate.

 

 

Unitatea trupului lui Hristos

 

Unitatea lui Hristos este o temă recurentă în epistola către Corinteni. Ea începe cu întrebarea: „Hristos a fost împărţit?” Centralitatea lui Isus Hristos este mai apoi dezvoltată în diferite aplicaţii de-a lungul cărţii. Când cineva ajunge la 1 Corinteni capitolul doisprezece, Pavel nu vorbeşte despre plasarea în Hristos în ce priveşte mântuirea, ci plasarea într-o adunare care este descrisă metaforic ca un trup, astfel încât el să poată demonstra că unitatea avută în vedere este practică. Ce semnificaţie practică are 1 Corinteni 12:26 pentru milioanele din întreaga lume care sunt chiar acum în Hristos?

 

„Şi dacă suferă un mădular toate mădularele suferă împreună cu el ; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el.”

 

Se vorbeşte despre acelaşi trup găsit în contextul întregului capitol – biserica din Corint.

Ceea ce ne defineşte pe noi în trupul lui Hristos nu este naţionalitatea noastră, genul sau statutul social, ci mai degrabă darul lui Hristos pe care Duhul Sfânt l-a dat în mod suveran şi pe care Tatăl l-a pus în mod suveran în fiecare adunare individuală, la fel cum a făcut în Corint. Despre membri se vorbeşte ca fiind un ochi, picior, cap, etc., fiecare fiind aşezat de Dumnezeu astfel încât să alcătuiască un trup organizat. Jerrel Huffman scrie:

 

„‚Trupul’ nu este doar un agregat de părţi, ci o aranjare ordonată a acestor părţi. Spre exemplu, ‚trupul’ uman este un tot, alcătuit din multe părţi – mâini, picioare, braţe, urechi, ochi, cap şi truchi. Un morman de capete, mâini sau picioare nu altcătuiesc un trup! În acelaşi mod, un număr de credincioşi sau totalitatea credincioşilor nu alcătuiesc în mod necesar o eclesie. Aceşti membri trebuie să fie  aşezaţi într-un aranjament ordonat pentru a constitui o eclesia.”[45]

 

El încheie acest capitol vorbind despre aşezarea de către Dumnezeu a acestor daruri în biserică. Persoana şi darul său se spune că sunt unul şi acelaşi. Apostolii sunt puşi în biserică, dar de asemenea şi minunile, cârmuirile şi limbile.[46] Unitatea cu care Hristos deţine aceste daruri este analogă diverselor membre ale unui trup uman care există în unitatea corpului. In acelaşi fel, biserica din Corint, cu diversitatea darurilor lor, există în unitate deoarece ei sunt trupul metaforic al lui Hristos.

 

 

Consubstanţierea: comparaţie cu Biserica Universală Invizibilă

 

În al doilea rând, o comparaţie poate fi făcută între opinia lui Luther despre consubstanţiere şi ideea sa despre biserică. Învăţătura populară de astăzi, găsită chiar şi printre unii baptişti, că biserica este trupul universal şi invizibil al lui Hristos, îşi are rădăcinile în perioada Reformei. S.E. Anderson afirmă : „Reformatorii au promovat teoria ‚bisericii universale invizibile’ încercând să îi întreacă în iscusinţă pe catolici.”[47] Conform istoricului Philip Schaff, doctrina bisericii invizibile a început cu reformatorul Zwingli:

 

„…Augustin a făcut o distincţie importantă între ‚adevăratul trup al lui Hristos’ (corpus Christi verum) şi ‚trupul lui Hristos amestecat’ (corpus Christi mixtum sau simulatum).” [48] „Luther a fost primul care a folosit termenul ,invizibil’. Zwingli a adăugat pentru prima dată termenul ,vizibil’ în a sa Expositio christianae fidei (1531): ‚Credimus et unam sanctam esse catholicam, h.e. universalem ecclesiam. Eam autem esse aut visibilem aut invisibilem.’” [49]

 

Cu toate că Schaff atribuie formularea doctrinei lui Zwingli, el afirmă că Luther a fost primul care a folosit termenul invizibil în relaţie cu biserica.

 

 

Dezvoltarea doctrinei consubstanţierii

 

Este interesant de observat şi în sprijinul punctului pe care îl demonstrăm că în timpul Reformei, Martin Luther, reformatorul, a introdus învăţătura sa despre consubstanţiere şi ideea invizibilităţii bisericii. Conform lui Luther însuşi, el a avut dificultăţi cu această învăţătură:

 

„Găsindu-mă în mare încurcătură, am făcut mari eforturi pentru a trata chestiunea; m-am străduit cu toată puterea să o scot la capăt şi să scap, înţelegând că prin aceasta voi tulbura foarte mult Papalitatea. Dar mă văd prins, nu mi-a fost lasată nici o cale de scăpare: deoarece cuvintele evanghelistului (Acesta este trupul Meu, etc.) sunt prea limpezi şi clare pentru a fi forţate spre un alt înţeles.”[50]

 

După citatul lui Luther privind pâinea şi vinul în sacrament, Thomas Deane, un papistaş, merge mai departe declarând:

 

„Este clar că în această doctrină Luther nu a fost nici catolic, nici protestant în felul Bisericii Angliei. Dar el a rămas suficient de catolic încât să păstreze prezenţa reală a trupului şi sângelui Domnului nostru în sacrament.”[51]

 

Încă o dată poate fi făcută destul de uşor o paralelă. In viziunea lui Luther asupra Cinei Domnului, pâinea şi vinul nu devin literal trupul şi sângele lui Isus Hristos, dar ele devin „Prezenţa Reală” a trupului şi sângelui lui Hristos. Aceasta este doar un pas depărtare de poziţia menţinută de Biserica Catolică. Luther nu a ajuns la adevăr în reformele sale privind sacramentul catolic al Cinei Domnului şi privind biserica. Şovăiala sa de a lăsa doctrina papală în întregime l-au determinat să dezvolte învăţătura consubstanţierii şi respingerea autorităţii Bisericii Catolice l-au condus la dezvoltarea ideii de invizibilitate în relaţie cu adevărata biserică. Prezenţa trupului şi sângelui lui Hristos în elementele sacramentului era invizibilă dar reală, conform înţelegerii lui Luther. Aceeaşi idee de prezenţă invizibilă dar reală a trupului lui Hristos utilizată în interpretarea sa a ideii catolice de transsubstanţiere, a fost introdusă de Luther în eclesiologia reformatorilor, care au dezvoltat o viziune asupra bisericii ca prezenţă invizibilă şi totuşi reală a trupului lui Hristos. Pornind de aici, trupul lui Hristos devine o prezenţă cosmică, ceva ce nici un creştin nu poate vedea, dar la care fiecare creştin este parte. Inţelegerea baptistă recunoaşte prezenţa reală a lui Isus Hristos prin Spiritul Său în mijlocul adunării, dar nu o prezenţă reală a trupului Său mistic unind membri individuali.

 

 

Reprezentarea: comparaţie cu biserica locală

 

In al treilea rând, o comparaţie poate fi văzută între înţelegerea baptistă istorică a Cinei Domnului şi opinia lor despre biserică. Se recunoaşte de către acest autor că înaintaşii noştri baptişti au oferit o mai mare semnificaţie spirituală Mesei Domnului decât mulţi baptişti contemporani. In Mărturisirea de Credinţă Baptistă de la Londra din anul 1689 limbajul este impresionant de limpede în negarea transsubstanţierii şi la fel de clar în negarea consubstanţierii. Opinia baptistă afirmă că elementele sunt reprezentative pentru trupul şi sângele real al lui Hristos. Trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente doar metaforic. Eclesiologia baptistă este de asemenea consecventă acestei înţelegeri a Mesei Domnului. Trupul lui Hristos este o metaforă pentru o adunare locală aşa cum exista în Corint, şi nu are o existenţă sau realitate cosmică sau transcendentală. Duhul Sfânt, prin apostolul Pavel, pur şi simplu face o analogie între deţinerea de către Isus Hristos a diverselor daruri spirituale în unitatea persoanei Sale şi un trup uman cu toate organele şi membrele sale şi care există totuşi într-o unitate frumoasă. Intâi Corinteni 12:12 dezvoltă apoi această metaforă a unui trup, folosindu-se de biserica din Corint în loc de Hristos.

 

„Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos.”

 

Fiecare din ei este ilustrat ca un membru distinct al trupului şi totuşi există unitate a trupului. Fiecare membru reprezintă un dar al lui Isus Hristos. De aceea, diversitatea membrilor reprezintă diversitatea darurilor lui Hristos date prin Duhul Sfânt iar unitatea Duhului îi asociază făcându-i trup al lui Hristos, deoarece acesta este un trup metaforic care deţine darurile lui Hristos.

 

 

Sumar

 

Adevărul construieşte pe adevăr iar eroarea pe eroare. Comparaţiile noastre arată cât de vitală este înţelegerea biblică a oricărei doctrine – în special a eclesiologiei. Erezia, desigur, destul de rar are o ordine logică, dar atunci când eclesiologia cuiva este greşită, aceasta conduce spre alte erori majore în soteriologie şi în orânduielile bisericii prin îmbinarea sau confundarea acestora. Acestui scriitor, corelaţiile făcute anterior îi destăinuie un model de docrină care demonstrează inconsecvenţa baptiştilor care menţin doctrina protestantă a bisericii universale invizibile. Această doctrină, acum menţinută de mulţi baptişti, nu este evident o trezire a adevărului, ci o noutate doctrinară, născută din necesitatea doctrinară în care s-au plasat Reformatorii când au respins autoritatea Bisericii Catolice dar nu au recunoscut succesiunea bisericilor locale baptiste din timpul lui Hristos până în zilele lor.

 

 

 

ANEXA II: UN MODEL DOCTRINAR PENTRU O APROFUNDARE ULTERIOARĂ

 

Un alt model doctrinar poate fi dezvoltat prin examinarea celor trei opinii predominante din cadrul creştinătăţii privind botezul şi prin compararea fiecăreia cu eclesiologia ei corespunzătoare. Catolicii cred că apa botezului te poziţionează în mod real în Hristos. Protestanţii cred că Duhul te botează într-un trup invizibil universal al lui Hristos. Baptiştii cred că credincioşii, aflaţi deja în Hristos printr-o lucrare salvatoare a lui Dumnezeu, sunt botezaţi în apă ca reprezentare a morţii, îngropării şi învierii lui Isus Hristos, fiind prin aceasta făcuţi membri ai unui trup al lui Hristos. Evident, dacă ideile diferă în privinţa definiţiei bisericii, se va deosebi şi modul de intrare în ea.

Catolicismul învaţă că botezul în apă este un sacrament aducător de mântuire şi este transmis ca mijlocul fizic prin care cineva poate fi plasat în mod real în Hristos, rezultatul fiind că acesta devine în mod real un membru al trupului vizibil şi universal al lui Hristos. Lucrarea fizică a botezului iniţiază puterea Duhului de a plasa participantul în unire cu Hristos. Aceasta schimbă realitatea fizică a persoanei deoarece în mod mistic şi real aceasta devine membru al trupului universal vizibil al lui Hristos.

Protestantismul susţine că Duhul Sfânt botează oamenii la mântuire într-un trup invizibil universal al lui Hristos. Astfel, pasajele care învaţă limpede botezul în apă sunt făcute să spună că se referă la botezul în Duhul. Botezul este spiritual şi trupul lui Hristos este spiritual. A fi plasat într-un trup al lui Hristos este echivalent cu mântuirea.

Baptiştii, din nou, văd botezul în apă ca singurul botez despre care vorbeşte Scriptura în Efeseni 4:5, „Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.” Această lucrare este o mărturisire simbolică a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu, atunci când El ne-a aşezat în Isus Hristos. Botezul în apă este lucrarea de sfinţire care ne aduce în unire cu trupul metaforic al lui Hristos, adunarea Sa. Botezul în apă este o imagine metaforică a unirii noastre cu Isus Hristos şi ne aduce în unire cu trupul Lui metaforic, biserica Sa.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Anderson, S.E., Real Churches or a Fog, Bogard Press, Texarkana, Texas, 1975.

 

Banks, Robert, Paul’s Idea of Community-The Early House Churches In Their Historical Setting, William B. Eerdmans Publishing Companiy, Grand Rapids, Michigan, 1980.

 

Bengel, John Albert, Gnomon of the New Testament, T&T.Clark, Edinburg, 1878.

 

Brubaker, J. Michael, soma In Pauline Ecclesiology, 1984.

Carroll, B.H., Ecclesia (The Church), The Challenge Press, Little Rock, Arkansas

 

(Editor) Carson, D. A., Biblical Interpretation And The Church Text and Context, The Paternoster Press, Exeter, Great Britain, 1984.

 

Deane, Thomas, The Religion of Mar.Luther Neither Catholik nor Protestand, Prov’d from his own Words.

 

Gromacki, Robert G., New Testament Survey, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1974.

 

Gundry, Robert H., Soma in Biblical Theology With Emphasis on Pauline Anthropology, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1987.

 

Ford, S.H., The Origin of the Baptists, Baptist Sunday School Committee, 1950.

 

Houghton, S.M. Sketches From Church History, The Banner of Truth Trust, Edinburg, Great Britain, 1980.

 

Huffamn, Jarrel (taken from notes prepared for Bible class of Sovereign Grace Baptist Church), Duncan, Oklahoma.

 

Kierstead, Melanie Starks, Ekklesia – The Body of Christ: Development of the Primary Pauline Image of the Church.

 

Lloyd-Jones, D.M., God’s Ultimate Purpose, Baker Book House, Grand Rapids, 1978.

 

Poole, Matthew, A Commentary On The Bible, Volume III: Matthew-Revelation, McLean, Virginia, MacDonald Publishing Company, (n.d.).

 

Ridderbos, Herman, Paul An Outline of His Theology, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1975.

 

Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament Concise Edition, Holman Bible Publishers, United States, 2000.

 

Schaff, Philip, History of the Christian Church., 1910.

 

(Editors) Spence, H.D.M. and Exell, Joseph S., The Pulpit Commentary-Amos, Vol. 31, Funk & Wagnalls Company, New York and London.

 

(Editors) Spence, H.D.M. and Exell Joseph S., The Pulpit Commentary-Galatians-Ephesians, Vol. 46, Funk & Wagnalls Company, New York and London.

 

(Editor) Stravinskas, Peter, M.J., Our Sunday Visitor’s Catholic Encyclopedia, Our Sunday Visitor, Inc., Huntington, Indiana 1991.

 

Strong, Augustus Hopkins, Systematic Theology, Judson Press, Valley Forge, PA., 1974.

 

The London Baptist Confession of Faith, 1689.

 

Thornbury, John, The Doctrine of the Church, Heritage Publishers, Lewisburg, Pennsylvania, 1971.

 

Yorke, Gosnell, L.O.R., The Church as the Body Of Christ in the Pauline Corpus A Re-Examination, University Press of America, Inc. Lanham, Maryland, 1991.

 

(Edited, by), Youngblood, Ronald, Evangelicals and Inerrancy, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, 1984.

 

Zodhiates, Spiros, The Complete Word Study Dictionary New Testament, AMG Publishers, Chattanooga, TN, 1992.

 

A Summary Of Lutheran Teaching, lutherancentraldist.org/lutheac.htm

 

II Vatican Council – A Fulltext Search Engine http://www.stjosef.at/council/search

 

 

 

[1] T. Croskery, The Pulpit Commentary, Vol. 46, Ephesians, p. 31

[2] W.F. Adeney, The Pulpit Commentary, Vol. 46, Ephesians, p. 60

[3] Lloyd Jones, God’s Ultimate Purpose, p. 427

[4] Ibid, p. 429

[5] Traducătorii KJV ar fi trebuit să scrie cu caractere italice articolul hotărât din limba engleză “the” în 1 Corinteni 12:27, deoarece articolul hotărât nu apare în textele greceşti. Iar atunci când nu există articol, în mod obişnuit substantivul se traduce în limba engleză cu articolul nehotărât „a” sau „an” sau nu se adaugă nici un articol, în acord cu sensul traducerii în engleză.

[6] Unii ar putea obiecta că metafora este slabă, deoarece dacă este împinsă prea departe ar putea învăţa pierderea mântuirii. Aceasta are un înţeles complet dacă o plasăm în întregul context al Bibliei şi în contextul imediat al Evangheliei lui Ioan. Isus este creatorul tuturor lucrurilor, inclusiv al omului, aşa cum învaţă Ioan în capitolul 1. Omenirea în Adam era odată vie atât spiritual cât şi fizic prin viaţa Creatorului lui. Atunci când a păcătuit, el a murit spiritual şi are nevoie, la fel ca toţi descendenţii lui, de curăţire prin naşterea din nou şi de restaurarea la o relaţie spirituală cu Isus Hristos. Omul, deşi căzut, continuă să rămână imaginea lui Dumnezeu, însă într-o formă lipsită de viaţă. Ce cale mai bună de a ilustra ce poate face păcătosul căzut decât proclamarea unei relaţii vitale pe care omenirea a posedat-o cândva şi apoi a pierdut-o în Adam, printr-o mlădiţă moartă care va fi tăiată în ziua judecăţii.

[7] “El I-a pus totul sub picioare  şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii.”

[8] Mattew Poole, A Commentary on the Holy Bible, vol. III, p. 666

* Cornilescu traduce aici kefalh prin „căpetenie”, clarificând sensul cuvântului. În engleză, cuvântul este tradus prin „cap”, care se poate interpreta greşit ca şi cap organic – n. ed.

 

[9] John Thornbury, The Doctrine of the Church, p. 25

[10] Ibid., p. 25

[11] Melanie Starks Kierstead, Ekklesia – The Body of Christ:  Development of the Primary Pauline Image of the Church, p. 44

[12] Edmund P. Clowney, Biblical Interpretation And The Church, p. 81, Ed. D.A. Carson

[13] Gosnell L.O.R. Yorke, The Church as the Body of Christ in the Pauline Corpus – A Re-examination, p. 109

[14] Herman Ridderbos, Paul, An Outline of His Theology, p. 380

[15] Robert G. Gromacki, New Testament Survey, p. 47

[16] Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology, p. 862

[17] „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur trup.”

[18] Vezi capitolul 1, nota de subsol 5 pentru explicarea folosirii articolului nehotărât “un” ca fiind o traducere mai bună decât articolul hotărât.

[19] Robert H. Gundry, Soma in Biblical Theology With Emphasis on Pauline Anthropology, p. 223

 

[20] Ibid., p. 228

[21] Gosnell L.O.R.Yorke, The Church as the Body of Christ in the Pauline Corpus A Reexamination, p. 43-45

[22] Isaia 11:2  enumeră şapte daruri folosind structura sfeşnicului. Duhul Domnului este tija din mijloc. Următoarele trei perechi de tije se succed spre exterior, fiecare tijă din partea stângă având un corespondent în partea dreaptă.

[23] Vezi Apocalipsa 1:12, 13, 20

[24] Observaţi înţelesul expresiei „de Duhul” în v. 13, unde semnficiaţie este aceeaşi cu  „a fi condus”.

[25] vezi Matei 28:18-20

* sau „arătând spre” – n. ed.

** în traducerea engleză, se spune: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi întru Hristos, etc.” – n. ed.

[26] Robertson, A.T. Word Pictures of the New Testament, October, 1994: Online Bible, CD-Rom.

[27] Aceasta nu înseamnă că autorul crede că botezul cu foc al lui Hristos şi-a avut împlinirea.

[28] „Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El.” (1 Cor. 12:18)

[29] Unii gândesc că doi sau trei credincioşi adunaţi spontan împreună constituie o biserică. Aceasta se bazează pe Matei 18:18-19. Dacă versetele sunt aşezate în context este uşor de observat că Hristos se referă la exercitarea disciplinei bisericeşti. Când doi sau trei membri ai bisericii merg pentru a-l sfătui pe un frate care a păcătuit, Hristos promite că va fi cu ei.

[30] J. M. Brubaker, In Pauline Ecclesiology, Doctoral Thesis, p. 48

[31] “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti; după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii ca să ajungeţi la sfinţirea voastră.”

[32] Matthew Poole, A Commentary On The Holy Bible, vol. III, Matthew-Revelation, p. 668

[33] John Albert Bengel, Gnomon of The New Testament, vol. IV, p. 79

[34] Într-adevăr un mare număr de traduceri engleze, vechi şi noi, traduc în acest mod.

* traducerea engleză afirmă „nu se ţine”. Cornilescu traduce exact „nu se ţine strâns” – n. ed.

 

[35] Carroll, B.H., Ecclesia (Biserica).

* Opinia editorilor diferă în această privinţă de cea a autorului. Intrarea în împărăţie nu ilustrează mântuirea, căci în mai multe versete se indică faptul că trebuie ca cel care intră să depună eforturi pentru aceasta, pe când mântuirea este gratuită şi în întregime opera lui Dumnezeu – n. ed.

 

[36] Termenul grecesc pentru „inimă” aşa cum este folosit în Matei 15:18, „minte” aşa cum este folosit de Pavel în Filipeni 2:2 şi „pântec” aşa cum este folosit în Ioan 7:38 sunt fiecare definiţi de Zodhiates. Inimă – „în NT, este folosit doar figurativ 1. ca sediu al dorinţelor, sentimentelor afecţiunilor, pasiunilor, impulsurilor, i.e. inimă sau minte 2. ca sediu al intelectului, cu înţelesul de minte, înţelegere”; minte – „prescurtare a  (5424)”. (5424) este definit „literal, diafragma, ceea ce îndoaie sau contractă. Figurativ, sediul presupus al activităţii emoţionale şi mentale”. Pântec – „…înseamnă de asemenea partea interioară, omul interior, similar cu sânul, inima după cum spunem în engleză.”

[37] Harold Lindsell, Evangelicals and Inerrancy, p. 50, Ed. Ronald Youngblood

[38] Ibid., p. 49

[39] S.M. Houghton, Skeches From Church History, p. 58

[40] A Summary Of Lutheran Teaching, lutherancentraldist.org/lutheac.htm

[41] S.H. Ford, The Origin of the Baptist, p. VI

[42] The Baptist Confession of Faith With Scripture Proofs, 1689, p. 38. Ediţia din 1644 are o formulare mai bună privind biserica, dar este vagă în ceea ce priveşte Cina Domnului, de aceea citatul este din ediţia din 1689.

[43] Biserica, Our Sunday Visitor’s Catholic Encyclopedia

[44] Conciliul Vatican II – A Full Text Search Engine, stjosef. at/council/search

[45] Jerrel Huffman, (din notele de studiu biblic ale Sovereign Grace Baptist Church, din Duncan, Oklahoma), p. 22

[46] Enumerarea acestor daruri nu trebuie să fie considerată o admitere din partea autorului că darurile apostolice nu au încetat.

[47] S.E. Anderson, Real Churches or a Fog, p. 12

[48] Philip Schaff, History of the Christian Church, Vol. VII, p. 376

[49] Ibid., p. 617

[50] Thomas Deane, The Religion of Mar.Luther neither Catholik nor Protestant, Prov’d from his own Words, p. 13

[51] Ibid., p. 13

 

BISERICA – TRUPUL VIU AL LUI ISUS HRISTOS

Biserica secolului 21: se accentueazã relaţia personalã cu Dumnezeu, experimentarea credinţei personale, hotãrârea individualã de a-L urma pe Hristos etc. Acest lucru este esenţial şi absolut necesar pentru o credinţã puternicã şi sincerã, dar nu este suficient. Ea trebuie sã fie însoţitã de o învãţãturã completã şi biblicã despre bisericã, rolul şi poziţia fiecãruia în bisericã şi despre necesitatea de a aparţine unei biserici. Poate cã nouã ne place sã ne considerãm mai mult creştini decât oameni ai bisericii, şi accentuãm faptul cã Isus Hristos a murit „ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege” dar uitãm cã planul lui Dumnezeu este „sã-şi curãţeascã un popor ca sã fie al Lui.”

Domnul Isus iubeşte biserica. Nu ai cum sã-L iubeşti pe Domnul Isus şi sã dispreţuieşti sau sã ignori biserica. Dacã Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti ce iubeşte El, urãşti ce urãşte El. (nu poţi sã-i spui unui om cã-ţi place de el dar cã nu-ţi place de nevasta lui)Efeseni 5:25-27 „…Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţeascã, curãţind-o prin spãlarea cu apã prin Cuvânt, ca sã înfãţişeze înaintea Sa aceastã Bisericã slãvitã, fãrã patã, fãrã încreţiturã sau altceva de felul acesta, ci sfântã şi fãrã defect.” (exemplul negativ: tineri care dispreţuiesc biserica, care considerã cã n-au nevoie de bisericã pentru a fi nişte creştini adevãraţi, care considerã cã credinţa este o chestiune atât de privatã încât nu o mãrturisesc, nu vorbesc despre ea, nu cautã prezenţa celor care la rândul lor cred etc. încât pânã la urmã începi sã te îndoieşti de existenţa ei). Dumnezeu vrea sã iubim biserica, nu sã ne plângem de ea sau sã ne folosim de ea.

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu. Prima referire despre bisericã se gãseşte în Matei 16:18 „Tu eşti Petru şi pe aceastã stâncã voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” Stânca pe care este ziditã biserica este afirmaţia lui Petru „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Hristos este temelia bisericii, sau, în altã metaforã, capul bisericii, iar biserica este, în prima situaţie, clãdirea bisericii, în a doua trupul bisericii. Biserica nu este o instituţie omeneascã aşa cum este o universitate, o bancã, un club. Omul a inventat o arhitecturã pentru bisericã, un stil de închinare…a fãcut multe lucruri reprobabile în numele Bisericii, dar acest lucru nu desfiinţeazã biserica, pentru cã ea nu a fost creatã de om ca sã poatã avea vreo autoritate asupra ei. Biserica în sensul biblic este comunitatea de oameni credincioşi puşi deoparte de Dumnezeu pentru a-L reprezenta în aceastã lume. Faptul cã de-a lungul secolelor Biserica s-a instituţionalizat, cã au intervenit alte motive decât cele spirituale (de exemplu politice, legate de putere sau de bani) sunt lucruri pe care nimeni nu le neagã, dar asta nu desfiinţeazã Biserica aşa cum a creat-o Dumnezeu, şi nu e de competenţa noastrã sã le dezbatem. Noi trebuie sã vedem care este sensul biblic al bisericii, şi sã dorim noi sã fim o bisericã aşa cum vrea Dumnezeu. Biserica este indestructibilã şi va exista veşnic. Ea va supravieţui acestui univers.În F.A. Când fariseii erau strânşi ca sã discute despre crestinii ce începuserã sã propovãduiascã credinţa în Isus, Gamaliel a spus un lucru care este valabil şi pentru bisericã: F.A. 5:38, 39 „Dacã planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacã este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici.”

Biserica este condusã de Domnul Isus: El este capul (biserica ca trup), piatra unghiului (clãdire). Nimeni nu are dreptul de a stãpâni biserica lui Hristos în afarã de El. De aceea metaforele despre bisericã nu sunt o piramidã (care are un vârf şi o bazã), nu este un autobuz unde cineva conduce iar ceilalţi privesc liniştiţi pe geam în cãlãtoria prin aceastã viaţã. (detalii mai tarziu).

Biserica îşi primeşte creşterea de la Hristos. Mlãdiţele primesc creşterea de la viţã. (Ioan 15). Pavel spune: eu am semãnat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a fãcut sã creascã. Noi suntem lucrãtori împreunã cu Dumnezeu, dar lucrarea principalã o face Dumnezeu. Noi facem seminarii, conferinţe, ne gândim la metode de a aduce oameni în bisericã, toate sunt foarte utile, sunt necesare, dar sã nu uitãm cã nu sunt suficiente. Fãrã binecuvântarea lui Dumnezeu totul nu este decât un program care vine şi plecã şi este repede uitat. Noi trebuie sã facem tot ce depinde de noi omeneşte vorbind (1 Corinteni 11, 12 „Cãci nimeni nu poate sã punã o altã temelie decât aceea care este pusã şi care este Isus Hristos. Iar dacã cineva clãdeşte pe aceastã temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecãruia va fi datã pe faţã, ziua o va face cunoscutã, cãci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecãruia.” ) dar nu trebuie sã purtãm asupra noastrã responsabilitatea pe care numai Domnul o poate purta, altfel obosim în lucrare, suntem deznãdãjduiţi şi aşteptãm rezultate pe mãsura efortului nostru. Dar acesta nu este niciodatã o garanţie pentru o trezire spiritualã etc.

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu dintr-un motiv (sau mai multe) cât se poate de clar(e). Dumnezeu nu este niciodatã arbitrar în ceea ce face. Uneori nu cunoaştem toate motivele acţiunilor Sale, dar referitor la bisericã Scriptura este cât se poate de clarã şi putem sã vedem exact de ce existã biserica, de ce avem nevoie de bisericã, de ce biserica are nevoie de noi, de ce viaţa de credinţã nu poate fi trãitã în afara bisericii etc. Dupã ce am vãzut poziţia lui Dumnezeu faţã de bisericã (Dumnezeu iubeşte Biserica) şi autoritatea cu care este investitã Biserica (este creaţia lui Dumnezeu de aceea ea nu poate fi distrusã sau contestatã de om şi nici un este opţionalã pentru credincios), mergem mai departe cercetând mai exact ce este biserica şi care este locul nostru în bisericã.

În Biblie existã douã metafore care denumesc biserica şi care ne ajutã sã înţelegem ce este biserica:
1. Biserica este o familie.
2. Biserica este un trup.

Biserica este o familie

Existã o greşealã destul de frecventã în viaţa de credinţã: oamenii acceptã învãţãtura despre naşterea din nou, chiar se nasc din nou, înţeleg lucrurile fundamentale ale credinţei, legate de mântuirea prin harul Domnului Isus Hristos dar…refuzã sã meargã mai departe, ca şi cum totul începe dar se şi terminã cu naşterea din nou, cu însuşirea unor noţiuni elementare despre credinţã. E ca şi cum un copil nou-nãscut rãmâne nou nãscut tot timpul şi refuzã sã creascã, ceea ce este nenatural şi chiar cumplit de dureros (pentru pãrinţi de ex.). Este contrar legilor naturii. Acelaşi lucru este valabil şi cu rãmânerea la statutul de creştin nou-nãscut: este împotriva legilor spirituale. Oprindu-se din creştere, viaţa nouã a unui creştin începãtor este stopatã, atrofiatã, stinsã şi în final moare. Planul lui Dumnezeu depãşeşte cu mult primii paşi pe care îi face un creştin începãtor, scopul lui este sã ajungem la starea de om matur, la mãsura staturii plinãtãţii lui Hristos. (Efeseni 4:3) Existã o ordine corectã în viaţa de credinţã, ordine pe care o vedem repetându-se de fiecare datã în Biblie atunci când oamenii primesc evanghelia Domnului Isus şi sunt nãscuţi din nou: cred în Isus Hristos, se boteazã şi devin membri ai bisericii, slujesc Domnului şi cresc în credinţã. (credinţa, botezul, creşterea). – citate din Faptele Apostolilor. Rick Warren are un joc de cuvinte legat de acest adevãr: believe, belong, become. Logica e clarã: mai întâi crezi şi te naşti din nou, apoi aparţii familiei spirituale şi prin sprijinul, grija, hrana spiritualã primitã de la bisericã ajungi sã creşti şi sã devii asemenea lui Hristos, scopul ultim al lui Dumnezeu
Primul lucru pe care îl face Dumnezeu în viaţa noastrã este sã ne ierte pãcatele, sã ne ofere astfel mântuirea şi sã ne nascã din nou prin Duhul Sfânt, deci sã ne ofere o viaţã nouã.
Urmãtorul lucru, urmare directã a naşterii din nou, este faptul cã începem sã aparţinem familiei lui Dumnezeu.(aşa cum un nou nãscut aparţine familiei în care s-a nãscut) Tatãl nostru este Dumnezeu (Gal. 3:26 „Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus”), iar Isus este Fratele nostru ( Matei 12:49, 50 „Iatã mama mea şi fraţii mei. Cãci oricine va face voia Tatãlui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, sorã şi mamã”). De asemenea, alţi credincioşi devin fraţii şi surorile noastre şi prin urmare, Biserica devine familia noastrã spiritualã.

BOTEZUL

Este actul prin care te identifici cu familia lui Dumnezeu. El simbolizeazã multe lucruri: declarea publicã a credinţei în Hristos, identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui, moartea vieţii vechi şi începerea unei vieţi noi. Dar este şi un ritual prin care este sãrbãtoritã includerea credinciosului în familia lui Dumnezeu ( )
Botezul nu este o opţiune, este o poruncã (F.a. ) Poţi sã-l amâni, poţi sã te îndoieşti de necesitatea lui, poţi sã eziţi…toate aceste atitudini reflectã o problemã la nivelul credinţei: ruşinea de a mãrturisi public credinţa ta, ruşinea de a te identifica cu fraţii tãi în credinţã, mândria (n-am nevoie de bisericã), ignoranţa etc.
Botezul nu te face membru în bisericã, ci credinţa în Hristos; botezul este semnul vizibil al dedicãrii tale interioare faţã de Hristos şi faţã de biserica pe care Hristos o iubeşte; singura condiţie este credinţa, nu maturitatea.

Familia spiritualã are nişte caracteristici care depãşesc familia trupeascã în importanţã: relaţia noastrã cu fraţii credincioşi va continua în veşnicie, care presupun o legãtura mai durabilã, mai trainicã decât relaţiile de sânge care pot fi distruse prin divorţ, distanţã, îmbãtrânire, moarte. (Matei 12:50 „Cãci oricine va face voia Tatãlui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, sorã şi mamã.”)

Familia spiritualã satisface o nevoie adâncã care existã în fiecare om: nevoia de pãrtãşie, de a fi împreunã cu ceilalţi. Dumnezeu preţuieşte relaţiile, El este dragoste şi natura Lui (Sfânta Treime) este relaţionalã; viaţa unui creştin este definitã prin relaţiile cu ceilalţi creştini (Nu e bine ca omul sã fie singur); în Biblie nu existã exemple de creştini pustnici, izolaţi, care cautã sfinţenia şi maturitatea în afara bisericii; creştinul singur este un copil orfan, fãrã familie, privat de multe beneficii şi binecuvântãri pe care le aduce apartenenţa la o familie.
Relaţia cu Isus este personalã, dar nu privatã.

Pãrtãşia

Pãrtãşia este un cuvânt creştin, vine de la cuvântul a împãrtãşi, adicã a avea o experienţã comunã cu cineva, a face pãrtaş la o emoţie, trãire, experienţã, activitate etc. Dumnezeu ne cheamã la pãrtãşie. Viaţa a fost conceputã pentru a fi împãrtãşitã. Noi nu putem trãi singuri. Existã nevoie de pãrtãşie în familie, altfel nu mai este o familie, ei trebuie sã petreacã timpul împreunã, sã comunice sincer unii cu alţii, sã treacã împreunã prin bucurii sau tristeţi. Din punct de vedere spiritual se întâmplã acelaşi lucru.
Pãrtãşia înseamnã mai mult decât a participa la serviciile divine, a luat ceaiul împreunã sau a schimba trei cuvinte dupã un seminar. Pãrtãşia înseamnã „a experimenta viaţa împreunã” (dragoste altruistã, slujirea practicã, dãrnicia, mângâierea plinã de înţelegere şi toate celelalte porunci care se referã la relaţiile „unii cu alţii”)…..

Principii esenţiale ale unei pãrtãşii reale:

1. numãrul grupului de pãrtãşie (max. 10) Marcu 3:13 „A rânduit dintre ei doisprezece ca sã-i aibã cu Sine.”

2. sinceritatea (a comunica de la inimã la inimã: a fi cinstit în legãturã cu cine eşti, a-ţi exprima sentimentele, îndoielile, temerile, a recunoaşte slãbiciunile, a solicita ajutorul şi rugãciunile celorlalţi; opusul este fãţãrnicia, politeţea superificialã, impresia cã toate sunt bine etc.) 1 Ioan 1:7 „Dar dacã umblãm în luminã, dupã cum El Însuşi este luminã, avem pãrtãşie unii cu alţii.” Întunericul ascunde rãnile, cãderile, temerile, eşecurile şi defectele, lumina scoate totul la ivealã şi recunoaştem cine suntem. E nevoie de curaj şi de smerenie ca sã depãşim frica de fi expuşi, rãniţi, respinşi, judecaţi. Numai aşa putem fi sãnãtoşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Iacov 5:16 „Mãrturisiţi-vã unii altora pãcatele şi rugaţi-vã unii pentru alţii ca sã fiţi vindecaţi.”

3. reciprocitate Reciprocitatea înseamnã a da şi a primi, a împãrţi responsabilitãţile, a purta sarcinile unii altora. Romani 1:12, 13 „..sã fim mângãiaţi laolaltã în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celãlalt, atât a voastrã cât şi a mea.” Biblia porunceşte responsabilitatea reciprocã, încurajarea reciprocã, slujirea reciprocã şi cinstirea reciprocã. Efeseni 6:2 „Purtaţi-vã sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.” (exemplu: evanghelizarea împreunã) Existã foarte multe îndemnuri însoţite de precizarea: unii pentru alţii, unii altora. Tot ce facem trebuie sã fie spre zidirea tuturor.

4. simpatie (empatie) Coloseni 3:12 „…îmbrãcaţi-vã cu o inimã plinã de îndurare, cu bunãtate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungã rãbdare.” Fiecare om are nevoie sã fie înţeles şi sã i se împãrtãşeascã sentimentele. Domnul Isus spune cã noi trebuie sã plângem cu cei care plâng şi sã ne bucurãm cu cei care se bucurã. Este mai mult decât a oferi soluţii facile, reţete imediate care sã rezolve orice problemã. Oamenii au nevoie sã fie ascultaţi, înţeleşi, mângâiaţi, compãtimiţi. De multe ori suntem prea grãbiţi şi nu avem rãbdare sã înţelegem şi sã simpatizãm cu oamenii, sã-i înţelegem. Rick Warren spunea cã cel mai profund nivel al simpatiei este pãrtãşia suferinţei. În momentele de crizã, de necaz, de nesiguranţã avem cel mai mult nevoie unii de alţii doarece în acele momente credinţa noastrã se clatinã, şi avem nevoie de prieteni credincioşi care sã ne susţinã, sã ne încurajeze.

5. iertare, milã Coloseni 3:13 „Îngãduiţi-vã unii pe alţii şi, dacã unul are sã se plângã de altul, iertaţi-vã unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vã şi voi.” Suntem cu toţii oameni imperfecţi, putem sã greşim în multe feluri, şi invitabil acest lucru se întâmplã atunci când petrecem mai mult timp împreunã. Toţi ne poticnim, cãdem şi avem nevoie de ajutor. Resentimentele şi supãrarea distrug pãrtãşia. Iertarea o învãţãm de la Dumnezeu; ceea ce le iertãm celorlalţi nu va fi niciodatã mai mult decât ne-a iertat Dumnezeu nouã. Iertarea trebuie fãcutã imediat, iar rãzbunarea nu are ce cãuta în viaţa unui creştin.

6. înţelegerea diferenţelor 10% din oameni sunt mai dificili decât ceilalţi 90%. Într-o bisericã oamenii pot fi foarte diferiţi în ceea ce priveşte nevoile spirituale şi emoţionale. Au un comportament care ne poate pãrea iritant, sunt nesiguri, plin de îndoialã, nu ştiu sã socializeze sau sã lege prietenii, sunt inconsercvenţi etc. Fiecare dintre noi este unic prin temperament şi educaţie, de aceea nu existã o compatibilitate perfectã. Dificultãţile care apar într-o bisericã sunt o ocazie de creştere şi un test continuu al caracterului nostru, ele sunt spre binecuvântarea noastrã şi a celor care „necesitã un har suplimentar”. Într-o familie relaţiile nu se bazeazã pe simpatie, frumuseţe, inteligenţã, împãrtãşirea gusturilor etc., ci pe natura relaţiilor dintre membri: aparţinem unii altora şi cu toţii aparţinem lui Dumnezeu. Dacã facem efortul de a înţelege oamenii vom vedea cã existã motive pentru care unii oameni sunt altfel: mediul în care au trãit, suferinţele prin care au trecut. Romani 15:1 „Noi care suntem tari suntem datori sã rãbdãm slãbiciunile celor neputincioşi şi sã nu ne plãcem nouã înşine.” Romani 14:1 „Primiţi pe cel slab în credinţã fãrã sã-i judecaţi întrebãrile îndoielnice” Aceste îndemnuri ne feresc de judecatã, dispreţuire, şi ne îndeamnã la dragoste şi acceptare a oricãrui om. Multe din dificultãţile care apar în relaţiile dintre noi nu au legãturã cu pãcatul, ci cu diferenţele de temperament.

7. asumarea responsabilitãţii Dacã ne pasã suficient de mult vom spune adevãrul în dragoste. De multe ori fugim de conflicte şi pãstrãm o pace şi o armonie aparentã. Frica şi lipsa de sinceritate împiedicã pãrtãşia. Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacã un om ar fi prins în vreo greşealã , voi care sunteţi duhovniceşti sã-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca sã nu fi ispitit şi tu.” Sinceritatea este temelia intimitãţii; conflictele muşamalizate creeazã frustrare şi bariere adânci între noi. Noi trebuie sã apreciem mai mult sinceritatea decât mãgulirea sau lauda. Sinceritatea nu-ţi dã însã voie sã spui tot ce vrei si cum vrei sau când vrei. Existã un moment potrivit în care un conflict poate fi rezolvat. Vorbele nechibzuite pot provoca rãni adânci şi în loc sã-l câştigi pe fratele tãu, poţi sã-l pierzi. 1 Timotei 5:1, 2 „Nu mustra cu asprime pe un bãtrân, ci sfãtuieşte-l ca pe un tatã; pe tineri, ca pe nişte fraţi; pe femeile bãtrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toatã curãţia.” Efeseni 4:15 „Spunând adevãrul în dragoste, sã creştem în toate pânã la Cel care este Capul, Hristos.”

8. evitarea bârfei Bârfa submineazã încrederea şi face mult rãu relaţiilor dintre oameni. Existã lucruri pe care nu le putem încredinţa sau mãrturisi altora, şi în loc sã vorbim despre o problemã, Dumnezeu ne îndeamnã sã o rezolvãm direct cu persoana implicatã.

9. regularitatea Pãrtãşia adâncã nesesitã timp, relaţiile adânci se construiesc în timp. Faptul de a ne întâlni cu ceilalţi trebuie sã devinã un obicei, întâlnirile trebuie sã fie frecvente. Acest lucru presupune sã mergi la întâlnire chiar dacã nu ai dipoziţia necesarã. Dacã consideri pãrtãşia şi relaţiile mai importante decât dispoziţia ta, atunci te duci. Creştinii din primele secole se întâlneau zilnic.

Biserica ca trup

Dumnezeu ne cheamã sã credem dar şi sã aparţinem bisericii, familiei spirituale sau trupului lui Hristos. Romani 12:5 „…noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mãdulare unii altora.” Noi suntem aşezaţi împreunã, zidiţi împreunã, moştenitori împreunã, adunaţi împreunã şi vom fi rãpiţi împreunã.

1. Viaţa Trupul ne duce la ideea de organism viu iar fiecare membru este un organ vital, o parte indispensabilã a Trupului, parte legatã de celelalte. Organul nu poate sã funcţioneze dacã nu este legat de trup. El se va usca şi va muri, la fel este şi cu credinţa, fãrã o legãturã vitalã cu biserica, credinţa noastrã se usucã şi moare. O bisericã localã are o putere de viaţã care este trasmisã fiecãrui membru. Persoana care spune cã nu are nevoie de bisericã este ori mândrã, ori ignorantã.

2. Rolul Trupul este cel care dã semnificaţie şi funcţie mãdularului şi nu invers. Fiecare mãdular are un rol specific. Dacã nu facem parte din trupul lui Hristos noi ratãm scopul pe care Dumnezeu l-a dat vieţii noastre.

3. Pãrtãşia 1 Corinteni 12:26 „Dacã un mãdular suferã, toate mãdularele suferã împreunã cu el; dacã un mãdular este cinstit, toate mãdularele se bucurã împreunã cu el.” Nu poţi fi legat de Cap dacã nu eşti legat de tot trupul, şi invers. Eşti unic, dar valoarea ta este completatã de rolul pe care îl ai în raport cu ceilalţi.

Creştinii ca mãdulare:

1. fiecare este indispensabil 1 Cor. 12:21 „Ochiul nu poate sã zicã mâinii „nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate sã zicã piciorelor: „N-am nevoie de voi”” Oamenii au nevoie sã le fie confirmatã valoarea. Tuturor ne place sã fie nevoie de noi. Nu ne place sã ne simţim inutili. Nici nu suntem…Locul nostru nu poate fi luat de altcineva înaintea lui Dumnezeu. Sigur, în bisericã oamenii vin şi pleacã, dar înaintea lui Dumnezeu eşti de neînlocuit.

2. fiecare are importanţã egalã Existã o lege a compensaţiei prin care Dumnezeu are grijã ca nici un mãdular sã nu se simtã desconsiderat. 1 Cor. 12:22, 23 „…mãdularele trupului care par mai slabe sunt necesare. ªi pãrţile trupului care par vrednice de mai puţinã cinste, le îmbrãcãm cu mai multã cinste. ªi pãrţile mai puţin frumoase sunt cele mai împodobite.”

3. fiecare mãdular are un dar (rol, funcţie) 1 Cor. 12: 4, 5 „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn.” Nu existã om care sã nu poatã fi util în lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie sã descoperim darul pe care Dumnezeu ni l-a dat şi sã-l folosim. Nu existã mãdular inutil.

4. fiecare mãdular îşi foloseşte darul pentru zidire Darul nu îţi este dat spre lauda ta şi spre satisfacţia pesonalã, ci pentru zidirea şi creşterea celorlalţi. 1 Cor. 12:7 „ªi fiecãruia i se dã manifestarea Duhului spre folosul tuturor.” Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Unii spun: n-am nici un dar, sunt prea timid sã-mi folosesc darul, în bisericã trebuie sã fim smeriţi şi sã stãm la locul nostru, sã nu ne credem prea importanţi etc. Aceasta este o falsã smerenie (desconsiderarea, sentimentul inutilitãţii) etc. Smerenia înseamnã sã te gândeşti mai mult la cei de lângã tine decât la tine însuţi. Nevalorificându-ne darul pe care Dumnezeu l-a pus noi, îi privãm pe ceilalţi de slujirea, zidirea şi ajutorul nostru. Rolul nostru în bisericã nu are legãturã cu smerenia sau mândria, ci cu mãsura de credinţã pe care ne-o dã Domnul fiecãruia. Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.”

Creşterea spiritualã este imposibilã în izolare şi singurãtate. Nici prezenţa la serviciile divine nu este suficientã. Fiecare membru trebuie sã participe la întreaga viaţã a bisericii locale. Maturitatea realã se manifestã prin relaţii. În singurãtate poţi sã studiezi Biblia, poţi sã asculţi predici, poţi sã te uiţi la filme creştine etc, dar nu vei putea creşte decât interacţionând cu oameni pãcãtoşi ca şi tine. Noul Testament ne porunceşte: sã ne iubim unii pe alţii, sã ne rugãm unii pentru alţii, sã ne încurajãm unii pe alţii, sã ne sfãtuim unii pe alţii, sã ne slujim unii pe alţii, sã ne acceptãm unii pe alţii, sã ne învãţãm unii pe alţii, sã ne cinstim unii pe alţii, sã ne purtãm poverile unii altora, sã ne iertãm unii pe alţii, sã ne supunem unii altora, sã ne dedicãm unii altora.. Pe lângã Biblie, pentru a creşte avem nevoie de alţi credincioşi; creştem mai repede şi mai puternici dacã învãţãm unii de la alţii şi dãm socotealã unii altora. Creşterea ne fereşte de cãderi, oscilãri, îndoieli: Efeseni 4:14 „…ca sã nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi-n colo de orice vânt de învãţãturã, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rãtãcirii.” Caracteristica copilului este imaturitatea, lipsa de dicernãmânt, oscilaţia, sunt instabili (trec de la entuziasm la deprimare, iau o hotãrâre şi nu o duc pânã la capãt) şi uşor de înşelat (un bun orator îi poate convinge, nu au capacitatea de a filtra mesajul, aleargã mereu dupã ultima carte sau ultimul mesaj care le propune spiritualitate instantanee) Creşterea noastrã urmãreşte un scop clar: pregãtirea noastrã pentru slujire. Efeseni 4:12 „Pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Dumnezeu vrea sã slujim, vrea sã ne foloseascã, şi în acest scop de a creşte. Acest lucru nu înseamnã cã încep sã slujesc atunci când sunt perfect pregãtit, ci slujind mã pregãtesc, mã maturizez, pentru ca în final, toate lucrurile care acţioneazã asupra mea (studierea cuvântului lui Dumnezeu, relaţiile cu fraţii, practica mea în slujire) cã conveargã spre o maturizare şi mai mare. Matur nu înseamnã perfect, ci complet.

Dumnezeu ne cere dedicare faţã de bisericã:

Dumnezeu ne cere sã iubim Biserica: dragostea de Dumnezeu este doveditã de dragostea faţã de fraţi. 1 Ioan 4:12 „Nimeni n-a vãzut vreodatã pe Dumnezeu; dacã ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rãmâne în noi şi dragostea Lui este desãvârşitã în noi.”

Dumnezeu ne cere sã ne sacrificãm pentru Bisericã 1 Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea prin aceea cã El ªSi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie sã ne dãm viaţa pentru fraţi.”

Dumnezeu ne cere sã investim în Bisericã. 1 Tim.4:14 „Nu fi nepãsãtor de darul care este în tine…Ocupã-te cu aceste lucruri, fii în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta sã fie evidentã petru toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învãţãturii. Stãruie în aceste lucruri, cãci fãcând aşa, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultã.” Romani 12:7 „Cine este chemat la o slujbã, sã se ţinã de slujba lui. Cine învaţã pe alţii, sã se ţinã de învãţãturã. Cine înseamnã, sã se ţinã de îndemnare. Cine sã, sã dea cu inimã largã. Cine conduce sã fie cu grijã. ..”

Dumnezeu ne cere sã aparţinem unei biserici locale. Toate referirile la bisericã din N.T. sunt la adresa unor biserici locale, cu mici excepţii. Slujirea într-o bisericã, consecvenţa, maturizarea pesonalã şi relaţiilor în timp mã ajutã sã aduc roadã şi sã fiu eficient în slujirea Domnului. Spuneţi stop migrãrilor dintr-o bisericã în alta, investiţi într-un singur loc şi rãmâneţi pe baricadã şi în situaţii dificile pentru cã ele sunt spre creşterea noastrã.

Dumnezeu alege biserica în care sã slujim, nu noi. Dacã o facem noi, cu siguranţã am alege dupã criterii subiective (îmi place, nu-mi place), plec când vreau sau când lucrurile încep sã devinã prea serioase. Suveranitatea lui Dumnezeu vizeazã şi acest lucru. Domnul poate sã ne cheme sã slujim ca misionari, sã întemeiem noi o bisericã, sã ne integrãm în altã bisericã, dar totul dupã voia Lui nu dupã bunul meu plac. El ştie cel mai bine în ce bisericã e bine sã slujesc şi în ce bisericã vrea sã mã creascã.

Unirea cu Cristos – Cum a fost ea creata si cum sa traim în ea

Autor: Iosif Țon 

Faptul că Domnul nostru Isus Cristos este în noi şi că noi suntem „în Cristos” este esenţa creştinismului. Apostolul Pavel foloseşte expresia „în Cristos” sau „în El” de aproximativ 250 de ori în epistolele sale. Pentru el, realitatea exprimată prin aceste expresii este faptul predominant al vieţii lui şi al lucrării lui. Epistola către Efeseni este una dintre scrisorile cele mai impregnate de acest concept şi aici găsim locul unde apostolul Pavel explică modul în care Dumnezeu a creat această unire între Cristos şi cei care sunt ai Lui.Cea mai mare minune care s­a întâmplat pe această planetă a fost cea care a avut loc la învierea lui Cristos. Vă rog să observaţi că n­am spus că cea mai mare minune este învierea lui Cristos ci că minunea cea mai mare s­a întâmplat la învierea lui Cristos. Ceea ce s­a întâmplat acolo a fost un pachet întreg de evenimente. Totalitatea lor constituie minunea cea mare. Ceea ce s­a întâmplat acolo este ceva atât de mare încât Pavel scrie că avem nevoie de toată înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a o înţelege, iar pentru Dumnezeu, ca să o poată produce a fost nevoie să facă uz de întreaga Lui putere dumnezeiască.Iată cum vorbeşte Pavel despre complexul acesta de minuni (vom cita doar liniile principale):

„Mă rog ca Dumnezeu… să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire… şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi…

care este faţă de noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat­o în Cristos prin faptul că (sau, atunci când):

L­a înviat din morţi

L­a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti

I­a pus totul sub picioare

L­a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii

care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi

ne­a adus la viaţă împreună cu Cristos

ne­a înviat împreună cu El, şi

ne­a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus”

(Efeseni 1:17­23 şi 2:5­6).

Pentru a putea capta ceva din magnitudinea a ceea ce este descris aici, ca o ilustrare, vreau să ne gândim la două dintre cele mai puternice arme inventate în timpurile noastre: bomba atomică şi bomba termonucleară. Bomba atomică funcţionează prin spargerea, sau dezintegrarea atomilor. Bomba termonucleară funcţionează prin fuziune, care este un fel de interpenetrare a atomilor. Acest al doilea fenomen necesită o bombă atomică drept focos care să o declanşeze. Dar atunci, prin fuziune, energia declanşată este imensă.

Permiteţi­mi să fac o mică speculaţie, tot cu valoare de ilustrare, care ne va ajuta să înţelegem de ce aduc aceste fenomene în discuţia noastră.

Cu toţii am auzit de giulgiul de la Torino, care se afirmă că a învelit trupul lui Cristos pentru înmormântare. Ceea ce este ciudat la această pânză este că imaginea care este imprimată pe ea nu a intrat în interior, în stofă, ci este doar pe suprafaţa exterioară a materialului. Câţiva savanţi atomişti care au studiat acest giulgiu spun că „umbra” care este pe pânză este similară cu „umbra” lăsată de trupuri umane pe cimentul din piaţa de la Hiroşima după explozia atomică de la 6 august 1946. Nu este aceasta o palidă indicaţie a faptului că atunci când trupul mort al lui Isus nu numai că a fost înviat ci a fost şi transformat în trup ceresc, lucrul acesta a necesitat „nemărginita mărime a puterii” lui Dumnezeu? Astfel, prima mare minune întâmplată la învierea lui Isus a fost acest nou element care a apărut în lume: un trup uman transformat într­un trup ceresc cu care Dumnezeul­om a fost înălţat la cer şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

Dar iată un alt eveniment de o magnitudine care îţi taie respiraţia: în acelaşi timp când această enormă putere acţiona asupra trupului lui Isus, ea acţiona şi asupra noastră, sau „faţă de noi credincioşii” (1:19). Cum şi de ce? Iată răspunsul: Toţi credincioşii, toţi aleşii lui Dumnezeu din toate timpurile, prin nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu ­ printr­un act de fuziune ­ am fost aduşi laolaltă şi cu noi toţi s­a constituit noua entitate numită Biserica, Trupul spiritual al lui Cristos!

Cristos nu numai că a primit un nou fel de trup (trupul ceresc). El a obţinut şi „plinătate”, sau trupul spiritual, prin acest act de fuziune prin care toţi fraţii şi surorile Lui au venit în El, „în Cristos”.

Datorită acestui fenomen al unirii noastre cu El au devenit posibile toate celelalte lucruri care se afirmă că ni s­au întâmplat „împreună cu El”: am fost răstigniţi împreună cu el, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am fost înviaţi împreună cu El, am fost aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti, trăim în prezent împreună cu EL, suferim împreună cu El, suntem formaţi asemenea Lui împreună cu El (Rom.8:29), vom moşteni totul împreună cu El şi vom domni în eternitate împreună cu El.

Rezum partea aceasta spunând că a fost nevoie de o putere similară cu explozia bombei de la Hiroşima pentru a transforma trupul mort al lui Isus într­un trup ceresc şi a fost nevoie de o putere similară unei explozii termonucleare pentru a crea fuziunea noastră în Trupul spiritual al lui Cristos care este Biserica.

Am folosit explozia atomică şi explozia termonucleară ca ilustraţii pământene pentru a ne ajuta să înţelegem nevoia nemărginitei mărimi a puterii lui Dumnezeu pentru a produce cel mai mare eveniment de pe planeta aceasta şi din lume: învierea lui Isus Cristos şi crearea Trupului Lui spiritual sau, cu alte cuvinte, unirea noastră cu Cristos.

Lucrul principal pe care trebuie să­l înţelegem şi să­l acceptăm este că unirea noastră cu Cristos este lucrarea lui Dumnezeu! Noi nu contribuim cu nimic la aceasta. Pavel se roagă doar ca ochii inimilor noastre să fie iluminaţi pentru ca noi să înţelegem această minune extraordinară pe care Dumnezeu a făcut­o „faţă de noi credincioşii” şi cu noi.

În acest context, trebuie să observăm că imediat după ce Pavel scrie că „Dumnezeu… ne­a adus la viaţă împreună cu Cristos” (Ef. 2:5), el adaugă: „Prin har aţi fost mântuiţi.” Punerea de către traducător a acestei afirmaţii în paranteză creează impresia că este un adaos care nu aparţine acolo. Dar Pavel a adăugat această afirmaţie în acel loc cu bună ştiinţe şi cu scop precis. Când, după ce scrie că am fost aduşi la viaţă împreună cu Cristos, el adaugă că prin har am fost mântuiţi, el vrea să ne atragă atenţia că harul este tocmai actul acesta prin care am fost făcuţi una cu Cristos şi am fost aduşi la viaţă împreună cu El.

La începutul Epistolei, Pavel ne spune o serie de lucruri pe care Dumnezeu a hotărât încă din veşnicie să le facă pentru noi, în noi şi cu noi în şi prin Cristos. În versetul şase, el arată că toate acestea Dumnezeu le face „spre lauda slavei harului Său pe care ni l­a dat în Preaiubitul Lui.” Observaţi că harul nu este ceva separat care ni s­a dat nouă. Harul ni s­a dat „în Preaiubitul Lui”, adică în Cristos.

Interpretarea aceasta este confirmată de faptul că imediat Pavel spune că prin har am fost mântuiţi, mai face şi explicaţia că noi am fost puşi să stăm „împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus”, cu scopul ca Dumnezeu „să­şi arate… nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus” (v.6­7). Harul lui Dumnezeu s­a arătat, sau s­a manifestat, în Cristos Isus, şi, pentru noi, harul este această includere a noastră în Cristos Isus.

Dacă înţelegem că harul este această operaţie prin care Dumnezeu ne­a făcut una cu Cristos, înţelegem în afirmaţia lui Ioan că „harul… a venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:17) şi faptul că una dintre cele mai repetate expresii ale lui Pavel este „harul Domnului nostru Isus Cristos” (1 Cor. 16:23; 2 Cor. 8:9; 13:14; Gal.6:18; Fil.4:23; 1 Tes. 5:28; 2 Tes. 3:18; Filimon 25; etc.).

După ce Pavel ne vorbeşte mai pe larg despre har în Ef.2:8­9, ceea ce spune apoi el introduce prin conjuncţia „căci”, arătând că ceea ce urmează este o şi mai largă explicitare a harului, adică a acţiunii pe care a făcut­o Dumnezeu „în Cristos”:

„Căci noi suntem lucrarea Lui ( a lui Dumnezeu) şi am fost creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le­a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Să ne uităm la expresia pe care am subliniat­o: „am fost creaţi în Cristos Isus”. Cornilescu foloseşte cuvântul „zidiţi”, dar sensul cuvântului în acest text este acela al unei noi creaţii: Când Dumnezeu ne­a fuzionat cu Cristos, a fost o acţiune echivalentă cu o nouă creaţie (asemănătoare cu crearea lumii!).

Acelaşi este şi sensul cuvântului grecesc ktisis din 2 Corinteni 5:17:

„Dacă este cineva în Cristos Isus este o nouă creaţie.” Există aici două concepte monumentale, legate organic împreună. Primul este „în Cristos”, a cărui sens şi importanţă le­am văzut deja. Al doilea este „o nouă creaţie.” Când Dumnezeu a declanşat nemărginita mărime a puterii Sale şi a realizat unirea noastră cu Cristos, El a făcut un act care echivalează cu actul creării lumii!!!

Un lucru de extremă importanţă care trebuie semnalat aici este că învăţătura aceasta despre fuzionarea noastră cu Cristos nu porneşte de la Pavel, ci a fost introdusă de Însuşi Domnul Isus Cristos. În camera de sus, După ce a încheiat cu ei noul legământ, Domnul Isus le spune ucenicilor Săi:

„În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi” (Ioan 14:20).

Ca să­i facă să înţeleagă şi mai clar că această unire şi întrepătrundere este organică, vitală şi reală, Isus o compară cu unirea dintre o viţă şi mlădiţele ei:

„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). În rugăciunea Lui finală, din grădina Geţemani, Isus duce lucrurile şi mai departe şi aseamănă unirea Lui cu noi cu unirea Lui cu Tatăl Său:

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, pentru ca ei să fie una cum şi noi suntem una…

Eu le­am dat slava pe care Mi­ai dat­o Tu, pentru ca ei să fie una aşa cum suntem Noi una:

Eu în Ei şi Tu în Mine….

… pentru ca dragostea cu care M­ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17: 21­23a, şi 26b).

Tot ce scrie Pavel despre a fi „în Cristos” sau „în El” este doar o dezvoltare şi o explicitare a ceea ce a învăţat el de la Domnul Isus!

A nu lua în serios învăţăturile acestea înseamnă a respinge esenţa a ceea ce vrea Dumnezeu să fie relaţia dintre El şi noi. Relaţia aceasta nu este numai una teoretică sau juridică. Dumnezeu intră în relaţie cu noi când Îl trimite pe Fiul Său la noi. Când noi Îl primim pe Domnul Isus, adică acceptăm ca El să vină în noi în aşa fel încât El să fie în noi şi noi să fim în El, Domnul Isus aduce cu sine şi pe Duhul Sfânt. Lucrul acesta ni­l face clar apostolul Pavel în 1 Corinteni 6:17­19. Vorbind în contextul unirii (Pavel foloseşte cuvântul „lipire” din Geneza 2:24) dintre un bărbat şi o femeie, el adaugă:

„Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El”. Pentru a ne arăta despre ce „Duh” este vorba, el adaugă:

„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l­aţi primit de la Dumnezeu?”

Este clar că „lipirea” noastră de Cristos aduce cu sine prezenţa Duhului Sfânt în noi.

Acelaşi lucru îl vedem şi din începutul Evangheliei după Ioan, unde ni se spune că toţi cei ce L­au primit pe Cristos sunt „născuţi din Dumnezeu” (Ioan 1:11­13), apoi în 3:3­5 ni se spune că naşterea aceasta din Dumnezeu o produce Duhul Sfânt.

Un foarte important text, care ne arată lucrarea împreună în noi a Duhului Sfânt şi a Domnului Isus este Efeseni 3:16­17, unde Pavel ne spune:

„şi­L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru,

aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă.”

În comentariul său la Efeseni, în locul acesta, D. Martyn Lloyd Jones spune că, aşa cum a fost nevoie de nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu pentru a ne face una cu Cristos, tot aşa avem nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru ca Domnul Isus să locuiască în noi! Iată cum explică el acest lucru:

„Când Cristos intră în inimă, gloria este atât de mare, forţa este atât de puternică, încât însuşi cadrul fizic al acelei persoane pare că se prăbuşeşte sub greutate şi persoana se cutremură şi se zguduie… Când Cristos vine şi locuieşte în inimă prin credinţă şi când noi suntem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu, este nevoie să fim tari. Este o experienţă zguduitoare şi copleşitoare.” (D. M. Lloyd­Jones, The Unsearchable Riches of Christ, p.136).

Eu cred că textul acesta, extrem de important pentru viaţa noastră în Cristos şi cu Cristos , nu ne vorbeşte despre momentul iniţial când am fost încorporaţi în Cristos şi când Cristos a venit să locuiască în inima noastră, ci se referă la continuitatea locuirii Domnului Isus în noi.

În primul rând, să observăm că noi ne întărim în putere prin Duhul Sfânt. Dacă legăm această afirmaţie din 3:16 cu afirmaţiile despre „nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu” din 1:19­23 şi 2:1­7, atunci ne devine evident că Sursa acestei extraordinare puteri a lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. În toată această lucrare a lui Dumnezeu despre care am vorbit mai sus este implicată în mod direct întreaga Sfântă Treime.

În al doilea rând, să observăm că Domnul Isus locuieşte in inimile noastre prin credinţă. Exact aşa cum L­am primit pe Domnul Isus în noi printr­un act de credinţă, tot aşa El continuă să locuiască în noi printr­un act permanent de credinţă.

Dar să observăm, în al treilea rând, că întărirea prin Duhul Sfânt şi locuirea Domnului Isus în noi nu sunt un scop în sine. După ele urmează un „pentru ca”.

Ceea ce urmează este lucrul cel mai colosal care poate fi afirmat vreodată despre fiinţa umană. Să luăm însă aceste „pentru ca” pe rând:

1. Să pricepem dimensiunile extraordinare ale iubirii lui Dumnezeu manifestate în Cristos;

2. Să cunoaştem această iubire, adică să fim pătrunşi de ea, să ne transforme ea, să ne condiţioneze ea viaţa şi să ne definească ea caracterul şi comportamentul, pentru ca astfel

3. Să ajungem „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”(v.19).

Scopul pentru care trebuie să fim întăriţi în putere prin Duhul Sfânt şi pentru care Domnul Isus vrea să locuiască în inimile noastre prin credinţă este realizarea acestor trei lucruri în fiinţa noastră, în personalitatea noastră, în caracterul nostru şi în comportamentul nostru.

Dacă cumva ne îndoim că aceste lucruri se vor putea realiza vreodată în noi, care suntem atât de slabi şi de inadecvaţi, Pavel adaugă că Dumnezeu, „prin puterea care lucrează în noi” poate să facă mult mai mult decât putem noi să gândim şi să cerem (v.20).

Următorul lucru pe care trebuie să­l facem este să punem întrebarea: Pe lângă înţelegerea acestui miracol uimitor pe care l­a făcut Dumnezeu cu noi, ce ni se cere nouă? Sau, cu alte cuvinte, acum că suntem în această unire şi am căpătat o anumită înţelegere a ei, cum trebuie să trăim în ea? Şi este oare vreo diferenţă dacă o cunoaştem cu adevărat şi dacă trăim în mod conştient în ea şi o practicăm în mod conştient?

Vom fi surprinşi şi uimiţi să vedem cât de multe sunt instrucţiunile pe care ni le dă Scriptura despre modul în care suntem chemaţi să trăim împreună cu Cristos, sau în unire cu Cristos.

În cele ce urmează, eu doar le voi lista, adăugând câte o scurtă explicare la fiecare, aşa încât să devină inteligibilă şi practică pentru fiecare dintre noi.

1. Crede­o!

Eu consider că ceea ce scrie apostolul Pavel în Coloseni 2:6 cuprinde cea mai de bază dintre toate instrucţiunile:

„Aşa cum L­aţi primit pe Cristos Isus Domnul, aşa să şi umblaţi în El,

fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v­au fost date şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.”

Noi L­am primit în noi pe Domnul Isus prin credinţă. Adică, cineva ne­a spus că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, că El ne­a iubit şi a murit pe cruce în locul nostru; că El a înviat şi S­a înălţat la cer şi acum conduce lumea. Acestea au fost faptele fundamentale care ne­au fost comunicate şi noi le­am crezut. În felul acesta L­am primit pe Domnul Isus Cristos. Acum ni se spune „să umblăm în El” ­ care este un alt mod de a spune „să trăim în unire cu El” ­ în acelaşi mod în care L­am primit la început. Este clar că aceasta înseamnă „prin credinţă”.

Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că începem din nou prim obţinerea unor informaţii. Trebuie să începem prin a citi tot ce ne spune Dumnezeu despre faptul că El ne­a făcut una cu Cristos. Trebuie să începem, de fapt, cu ceea ce ne spune Domnul Isus Însuşi în Ioan 15 despre faptul că El este Viţa şi că noi suntem mlădiţe altoite în El. Trebuie să citim apoi tot ce ne spune Pavel despre locuirea şi trăirea lui Cristos în noi şi despre faptul că noi suntem una cu El şi că suntem în El. Apoi trebuie să spunem: Acestea sunt informaţii cam ciudate, dar sunt lucruri minunate şi eu le cred!

Când le credem, le primim! Noi le facem să devină ale noastre! Ele ne intră în gândire, o informează şi apoi o determină!

2. Socotiţi­vă… în Cristos! (Romani 6:11)

În Romani 6:5 ni se spune că „ne­am făcut una cu El” şi apoi ni se spune că şi alte lucruri s­au întâmplat cu noi în unire cu El. Apoi ni se porunceşte să ne socotim, să ne considerăm, să ne gândim pe noi înşine ca fiind „în Cristos”, iar dacă suntem „în Cristos” suntem „morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu.” Aceasta este o poruncă extrem de importantă. Ceea ce ni se cere este să facem un exerciţiu de gândire. Trebuie să ne gândim pe noi înşine ca fiind în Cristos. Trebuie să ne vedem pe noi înşine ca fiind una cu El. Întreaga noastră gândire trebuie să fie penetrată sau impregnată de această realitate divină: Noi suntem în Cristos şi Cristos este în noi!

Aduceţi­vă aminte! Acesta este un fapt, este o realitate! Dumnezeu ne spune că El Însuşi, prin uluitoarea Lui putere a realizat acest fapt. Dar noi îl facem să fie al nostru numai când mintea noastră devine conştientă de el! Şi ea trebuie să devină atât de conştientă de el încât acest fapt să devină baza pe care trăim: Noi nu mai suntem singuri ­ noi suntem într­o unire vitală, reală, obiectivă cu Fiul lui Dumnezeu! Viaţa Lui curge în noi. Viaţa Lui ne energizează.

3. Aduceţi­vă aminte că sunteţi în Cristos! (Efeseni 2:10­13)

În Efeseni 2:10 ni se spune că „am fost zidiţi în Cristos Isus” (în original: „am fost creaţi în Cristos Isus”) în vederea faptelor bune pe care Dumnezeu le­a pregătit ca să umblăm în ele („fapte bune” aici înseamnă „viaţă sfântă”). Apoi ni se porunceşte să ne aducem mereu aminte ce am fost noi înainte de acest eveniment (v.11­12) şi, mai ales, să ne aducem aminte că acum suntem „în Isus Cristos” (v.13).

Noi, oamenii, uităm foarte repede. Când uităm, lucrul pe care îl uităm „ne iese din minte.” E ca şi când a dispărut de acolo şi nu mai există. Şi, pentru noi, atunci realmente e ca şi când nu mai există şi noi trăim ca şi când n­ar mai fi.

Când noi uităm că suntem „în Cristos”, noi trăim din nou „fără Cristos… şi fără Dumnezeu în lume” (v.12). În realitate nu­i aşa, de sigur, dar noi trăim ca şi când ar fi aşa. Iar când ne readucem aminte, noi aducem această realitate înapoi în propria noastră realitate. Noi o facem să fie reală pentru noi din nou.

4. „Îmbrăcaţi­vă în Domnul Isus Cristos” (Romani 13:14)

Este foarte instructiv să vedem contextul acestei porunci. În versetul 13, Pavel scrie:

„Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în curvii şi în fapte de ruşine, nu în certuri şi invidie.” Şi apoi, după porunca să ne îmbrăcăm în Cristos, Pavel adaugă:

„şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să­i treziţi poftele.”

Contextul acestei porunci este lupta cu ispitele vieţii, sau, lupta cu păcatul. Cum putem noi să biruim în această luptă? Răspunsul este: „Îmbrăcaţi­vă în Domnul Isus Cristos.” Înainte de a ne întreba cum să facem lucrul acesta trebuie să ne amintim că în Galateni 3:27 Pavel a scris:

„Căci toţi cei care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v­aţi îmbrăcat cu Cristos.”

A fi îmbrăcaţi în Cristos este un alt fel de a zice că ne­am făcut una cu El şi că suntem „în El.” Şi noi toţi cei care L­am primit şi am mărturisit lucrul acesta în mod public prin actul botezului ne­am îmbrăcat cu Cristos. Unirea noastră cu Cristos este o realitate împlinită de puterea lui Dumnezeu. Noi suntem doar informaţi despre acest fapt.

Dar noi tindem să­l uităm şi astfel realitatea lui încetează să fie reală pentru noi. Şi tocmai când suntem într­o astfel de uitare, vine un puternic val de ispite. Ce­i de făcut? Cum să facem rost de puterea necesară să le facem faţă?

Răspunsul pe care l­am primit deja în Efeseni 2:10­13 a fost „Aduceţi­vă aminte că sunteţi în Cristos!” Când ne aducem aminte, noi Îl readucem pe Domnul în conştientul nostru, adică în realitatea noastră interioară. Şi aceasta este acelaşi lucru cu a spune „Îmbrăcaţi­vă cu Cristos.”

Aşadar, când ne vine ispita să facem ceva extrem de plăcut şi de atrăgător, dar păcătos, şi când brusc ne aducem aminte că noi suntem una cu Cristos, că El este în noi şi noi suntem în El, că noi suntem înfăşuraţi în Cristos, prin actul acesta noi devenim conştienţi că noi nu suntem singuri în faţa acelui lucru atrăgător, dar păcătos: Cristos Însuşi, Preaiubitul nostru Domn, locuieşte în noi şi este cu noi.

Pavel scrie că el se laudă „cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Gal.6:14). Acelaşi Pavel ne spune că noi totdeauna suntem faţă în faţă cu doi stăpâni şi că atunci când ne decidem să­l ascultăm pe unul sau pe celălalt, noi de fapt ne dăm să fim al celui pe care­l ascultăm (Rom.6:16). Prin urmare, păcatul este dăruirea de noi înşine Celui rău şi, în acelaşi timp, este trădarea lui Cristos. Crucea lui Cristos este lemnul pe care El şi­a demonstrat suprema lui dragoste pentru noi. Crucea este întotdeauna obiectul care ne aduce aminte de uluitoarea lui dragoste jertfitoare pentru noi. Şi când noi ne aducem aminte de cruce sau vedem cu ochii minţii crucea şi ne aducem aminte că Preaiubitul nostru este acum în noi, iubirea Lui ne copleşeşte şi din prezenţa şi din Fiinţa lui în noi curge în noi puterea de a spune „Nu” ispitei şi de a­I rămâne credincioşi Preaiubitului nostru!

5. Iubiţi­Mă!

Iată condiţiile pe care ni le pune Domnul nostru ca să trăim în unire cu El:

„”Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37).

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte” (Ioan 14:23).

Iată punctul de plecare pentru a înţelege aceste condiţii. Nu poţi să iubeşti pe cineva dacă nu­l cunoşti. Dacă o persoană este uimitor de frumoasă, de înţeleaptă şi de bună şi în toate privinţele este minunată, cu cât cunoşti mai mult persoana aceea cu atât te îndrăgosteşti mai mult de ea. Exact aşa stau lucrurile şi cu Isus. Te surprinde faptul că Pavel spune că lucrul cel mai preţios din lume pentru el, pentru care a pierdut tot ce­i fusese drag înainte, este să­L cunoască pe Cristos? Şi el vrea să­L cunoască pe Cristos nu numai înţelegând ce este El în Sine, ci vrea să­L cunoască în intimitatea suferinţelor Lui şi în procesul prin care Cristos îşi împlineşte propriile Lui scopuri prin el (Filipeni 3:4­11).

Dacă vrem să ajungem să­L iubim cu adevărat pe Domnul Isus Cristos, noi trebuie să începem prin a asimila în gândirea noastră cele patru Evanghelii, ca primă sursă a cunoaşterii Lui. Apoi trebuie să continuăm prin a asimila tot ceea ce ne spun apostolii despre El în epistolele lor. Apoi trebuie să practicăm părtăşia sau comuniunea directă cu El prin meditaţie, dialog, rugăciune şi adoraţie. Şi cu cât Îl vom cunoaşte mai mult, cu atât Îl vom iubi mai mult.

Adăugaţi la aceasta că după ce­l cunoaştem aşa, dorinţa noastră cea mai mare va fi să­I facem Lui plăcere. Şi pentru aceasta vom dori cu toată fiinţa să trăim după poruncile Lui.

6. Mâncaţi­Mă!

Cea mai dificilă învăţătură a Domnului Isus a fost cea pusă în aceste cuvinte:

„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în El…

Cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi El prin Mine” (Ioan 6:56­57).

Este bine cunoscut faptul că Ioan şi­a scris Evanghelia lui cu o bună bucată de timp mai târziu decât s­au scris celelalte trei Evanghelii. Cu siguranţă că el cunoştea aceste Evanghelii. În multe privinţe, Ioan a intenţionat să completeze ceea ce a văzut că lipsea din celelalte Evanghelii. Un fapt semnificativ este că, în timp ce Ioan ne redă foarte pe larg evenimentele din seara Cinei Domnului, el nu ne relatează actul frângerii pâinii şi al luării paharului noului legământ. În loc de aceasta, el ne relatează, mult mai înainte în Evanghelia sa (în cap.6) învăţătura Domnului Isus despre nevoia ca să­I mâncăm trupul şi să­I bem sângele, cu semnificativa reformulare generalizatoare: „cine Mă mănâncă pe Mine.”

Savanţii dezbat la nesfârşit motivele pentru care a făcut Ioan lucrurile acestea. Cea mai plauzibilă explicaţie este după cum urmează. Ioan a observat că în multe locuri şi pentru mulţi oameni celebrarea „frângerii pâinii” a devenit un ritual, cu credinţa că ritualul însuşi le dă trupul şi sângele lui Cristos. Ioan a reacţionat la această cădere în ritualism prin a ne spune de fapt:

„Staţi puţin. Domnul Isus ne­a dăruit o învăţătură mult mai detaliată despre actul de a­L mânca pe El aşa cum mâncăm pâinea (sau mana) şi a făcut lucrul acesta cu mult mai de vreme în cursul şederii Lui cu noi pe pământ, şi ne­a spus să facem lucrul acesta fără să menţioneze vreun ceremonial în care să o facem. Actul acesta foarte important de a ne hrăni cu Cristos este un act spiritual şi nu un act ritual.”

Probabil că aceasta este şi semnificaţia cuvintelor pe care le spune Isus ucenicilor imediat după ce­i invită să­I mănânce trupul:

„Duhul este cel care dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic, cuvintele pe care vi le­am spus Eu sunt duh şi viaţă” (v.63).

Oricum am explica fenomenele acestea din Evanghelia după Ioan, elementul esenţial este că Domnul Isus ne invită „să­L mâncăm” pe El. Şi lucrul acesta se poate întâmpla oriunde am fi noi şi fără ajutorul vreunui ritual, deoarece acest act al mâncării Lui este un act spiritual. Şi, fiindcă Domnul Isus a început toată discuţia pornind de la mana din pustie, putem să extrapolăm şi să spunem că mâncarea lui Cristos ar trebui să fie un act zilnic (mana nu ţinea de la o zi la alta, ci trebuia culeasă în fiecare dimineaţă).

Dar ce înseamnă aceasta? Iată cum înţeleg eu semnificaţia acestui eveniment. Domnul Isus ne spune ceva în felul următor:

„Întocmai cum trupurile voastre au nevoie de hrănire zilnică, omul vostru interior are şi el nevoie de hrănire zilnică. În mod simplu, fiţi conştienţi că Eu sunt acolo în faţa fiecăruia dintre voi, întocmai cum am fost acolo când M­aţi primit în voi prima dată. Printr­un nou act de credinţă, luaţi­Mă în lăuntrul vostru. Hrăniţi­vă cu Mine. Asimilaţi­Mă în mintea voastră, în sistemul vostru nervos, în sentimentele voastre rănite, în întreaga voastră fiinţă. Invitaţi­Mă să vă penetrez completamente fiindcă exact lucrul acesta vreau să­L fac Eu, dacă Mi­o cereţi!”

Printr­un astfel de act, conştiinţa noastră că El este în noi şi că noi suntem în El este extrem de mult consolidată. Realitatea unirii noastre devine cu adevărat reală pentru noi.

7. Veniţi după Mine!

Când Domnul Isus i­a invitat pe ucenicii pe care Şi i­a ales să­L urmeze, El le­a cerut să vină şi să fie împreună cu El zi şi noapte, să meargă cu El oriunde va merge, să treacă prin tot ce va trece El. După cum scrie Marcu, El i­a ales „ca să fie cu El” (Marcu 3:14). Lucrul acesta nu se aplică numai la primii Lui ucenici. Noi suntem de asemenea ucenicii Lui. Însuşi scopul pentru care a murit El în locul nostru a fost, cum scrie Pavel, „pentru ca, fie că veghem fie că dormim, să trăim împreună cu El” (1 Tes. 5:9­10).

Pentru noi, lucrul acesta înseamnă înainte de toate, să lăsăm să ne pătrundă până în adâncuri faptul că suntem uniţi cu El şi, în al doilea rând, să învăţăm să trăim în această unire cu El. Înseamnă să ne aducem aminte din nou şi din nou că nu suntem singuri: El este în noi şi noi suntem în El.

În al treilea rând, înseamnă că noi trebuie să stăm la picioarele Lui şi să ascultăm cu atenţie învăţătura Lui şi să o asimilăm. Să citim Predica de pe munte şi să o învăţăm pe de rost. Să facem acelaşi lucru cu alte blocuri de învăţătură a lui Isus pe care le găsim mai ales în Matei şi în Ioan. Să facem ca aceste învăţături să ne pătrundă gândirea. Să facem din ele structura cea mai de bază a minţii noastre.

„Veniţi după Mine” înseamnă şi „Imitaţi­Mă.” Uitaţi­vă cum Mă port Eu, cum vorbesc Eu, cum reacţionez Eu, şi fiţi şi voi aşa şi faceţi şi voi aşa.

Numai dacă trăim împreună cu El putem să devenim ca El. Şi, iarăşi, dacă ajungem să vedem cât de minunat este El şi dacă ne îndrăgostim de ce vedem la El, atunci, cu toată fiinţa noastră, dorim să fim ca El şi ne străduim să fim ca El.

8. Învăţaţi de la Mine! (Matei 11:29)

Această poruncă înseamnă două lucruri. Primul l­am discutat mai sus:

Uitaţă­vă cum sunt Eu şi învăţaţi să fiţi şi voi aşa.

Al doilea:

Ascultaţi cu mare atenţie ce vă spun Eu; memorizaţi învăţătura Mea şi trăiţi conform cu ea. Eu v­am învăţat cum să trăiţi. Eu aştept să trăiţi în conformitate cu învăţătura Mea şi cu poruncile Mele.

Este o mare tragedie că mulţi teologi evanghelici spun că la Domnul Isus mergem doar pentru mântuire iar apoi, pentru învăţătură, ori mergem la Lege ori la epistole. Motivul pentru această atitudine este simţământul că învăţătura Domnului Isus este prea exigentă, ba chiar imposibilă.

Respingerea învăţăturii Domnului Isus este una dintre cele mai mari tragedii din creştinismul protestant şi evanghelic.

Acum câţiva ani s­a întâmplat un eveniment foarte semnificativ în Statele Unite. Unul dintre cei mai mari prezentatori de teme biblice din această ţară îşi avea timpul lui de părtăşie cu Domnul şi a citit pentru aceasta din Ioan 14. A ajuns la versetul 15 şi a citit: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” La care i­a venit imediat o întrebare: „Care sunt poruncile Domnului Isus?” Şi, spre surprinderea lui, n­a putut să­şi aducă aminte de nici o poruncă a Domnului Isus. Şi atunci i­a venit gândul: „Cum pot eu spune că Îl iubesc pe Domnul Isus când eu nici măcar nu cunosc care sunt poruncile Lui, dar să mai şi trăiesc după ele?”

Atunci a început un studiu amănunţit în cele patru Evanghelii ca să identifice în ele toate poruncile Domnului Isus. Ca rezultat final al acestui proces, a scris şapte broşuri mari, fiecare cu cate şapte porunci ale Domnului Isus, pe care le analizează în modul lui caracteristic, adică foarte sistematic. Acum a introdus cursul despre poruncile Domnului Isus în sistemul lui de învăţământ.

Poate că fenomenul acesta va avea ecou şi va produce o întoarcere masivă la învăţătura şi la poruncile Domnului Isus.

9. Leapădă­te de tine şi mori faţă de tine însuţi!

Ajungem cu aceasta la ceea ce se pare a fi aspectul cel mai dificil al trăirii noastre în unire cu Cristos. Iată cerinţa Lui:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să­şi ia crucea în fiecare zi şi aşa să Mă urmeze” (Luca 9:23).

Trebuie să începem prin a ne uita la contextul acestor porunci. Ele sunt condiţiile pentru admitere în şcoala lui Isus. Invitaţia iniţială de a veni în şcoala Lui a fost formulată astfel: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Marcu 1:17).

Cei cărora le vorbea Isus erau pescari. El le­a făcut o invitaţie referindu­se la ce erau ei atunci şi, de fapt, El le spunea: „Veniţi în şcoala Mea şi Eu voi face din voi ceva cu totul diferit de ceea ce sunteţi astăzi.” Eu cred că acceptul Lui a fost pe cuvintele: „vă voi face.” Şi noi astăzi, când intrăm în şcoala lui Isus, El ne spune:

„Scopul Meu este să vă fac. Eu am o imagine foarte clară în gândul Meu despre ceea ce vreau Eu să deveniţi. Eu nu Mă voi lăsa şi nu voi renunţa până când veţi deveni ceea ce vreau Eu să fiţi.”

O mare problemă cu oamenii aceştia era că ei au venit la Marele Rege cu speranţa că vor deveni miniştri în Guvernul Majestăţii Sale, dar Regele Isus intenţiona să­i facă ambasadorii (reprezentanţii) Săi şi să­i trimită într­o lume extrem de ostilă în care fiecare dintre ei urma să moară ca martir! Pentru ca Isus să­i poată face ceea ce voia El, ei trebuiau în final să renunţe la ceea ce voiau ei să devină!

Şi cu acestea ajungem la cerinţele lui Isus: „Lepădaţi­vă de voi înşivă” şi „Luaţi­vă crucea în fiecare zi.”

A te lepăda de tine înseamnă a zice „Nu” dorinţei tale de a­ţi guverna viaţa şi a acepta ca Stăpânul şi Învăţătorul tău să ţi­o guverneze El. Înseamnă să spui „Nu” felului tău de a fi şi să accepţi să te schimbi în ceea ce vrea El să fii. Înseamnă să te predai pe tine însuţi ca să devii proprietatea altuia. Înseamnă să intri în supunere totală şi în totală ascultare de învăţătura şi de poruncile noului tău Proprietar.

Dar oare nu echivalează lucrul acesta cu un fel de moarte? Exact aceasta e! Şi Isus, ca bun pedagog evreu, căruia îi plăcea să reformuleze o afirmaţie şi să o repete cu alte cuvinte, adaugă: „Şi ia­ţi propria ta cruce în fiecare zi!” Crucea era un instrument cu o singură folosinţă: uciderea. Tu îţi iei propria ta cruce pentru a muri pe ea! Şi Isus vrea ca tu să faci lucrul acesta în fiecare zi!

Întrebarea cheie este: Pentru ce să mor? Sau, mai exact, faţă de ce să mor? Răspunsul este că Isus vrea să mori faţă de ceea ce ai fost până acum, pentru ca El să te poată face ceea ce intenţionează El să devii.

Primul şi cel mai fundamental lucru este să accepţi şi să admiţi că ceea ce eşti tu acum nu este ceea ce intenţionează Dumnezeu să fii. Şi admiterea acestui lucru este foarte dificil de făcut pentru mulţi oameni mândri şi foarte încrezători în sine.

Isus vrea să mori pentru planurile tale, pentru programul tău de viaţă şi să accepţi ca El să­Şi trăiască propriile Lui planuri prin tine.

Şi cu aceasta ajungem la cheia întregii probleme. Dacă tu te uiţi numai la lucrurile faţă de care trebuie să mori şi la lucrurile la care trebuie să renunţi, tu nu vei face lucrul acesta cu adevărat niciodată, chiar dacă teoretic sau de formă vei admite că vrei să o faci. Inima ta va fi legată de lucrurile acelea şi, mai de vreme sau mai târziu, te vei întoarce la ele. Cheia stă în faptul că trebuie să te uiţi la lucrurile pe care ţi le oferă Cristos. Tu trebuie să ajungi să vezi clar ce fel de persoană vrea El să te facă. El vrea să te facă, nici mai mult nici mai puţin, decât o persoană după propriul Lui chip. Şi, dacă reuşeşte acest lucru, El vrea ca astfel să te califici să conduci cu El treburile cosmosului, ale universului, ale tuturor lumilor lui Dumnezeu. Ca fiu de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu trebuie să fie şi al tău. Dar pentru a te califica pentru aceasta trebuie să se formeze în tine chipul lui Cristos. Acum întreabă­te: Este ţelul acesta vrednic să mor pentru el? Numai când compari lucrurile la care trebuie să renunţi cu lucrurile pe care le are Cristos în gând pentru tine şi pentru care trebuie să renunţi la ce eşti şi ai acum, numai atunci vei fi în stare să zici din toată inima: „Eu mor pentru tot ceea ce sunt eu acum şi­L las pe Preaiubitul meu Domn să mă facă ceea ce vrea El să mă facă.”

Adu­ţi aminte! Tu intri în şcoala lui Isus, care este şi atelierul de lucru al lui Isus. El te va învăţa ­ învaţă de la El! El te va face ­ supune­te lucrării Lui asupra ta. Şi trebuie să o faci în fiecare zi. Non stop. Fără vacanţă. Perseverând până la sfârşit.

10.Rămâi în Mine!

Am văzut deja că atunci când uităm ceva, lucrul acela sau persoana aceea iese din mintea noastră. Ceva similar se întâmplă cu relaţia noastră cu Isus. În momentul în care uităm de El, în mod subiectiv noi ne separăm de El. Din momentul acela acţionăm ca şi când El n­ar exista, ca şi când am fi complet singuri. Când ne aducem aminte de El, este ca şi când L­am aduce înapoi în noi şi noi ne reîntoarcem în El. Subliniez că aceasta este o experienţă subiectivă, dar totuşi este o experienţă reală.

Să punem acum laolaltă aceste două afirmaţii:

„Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5) şi

„Pot totul în Cristos care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

Dacă vrem puterea care este în Cristos, trebuie să rămânem în El. Ţine lucrul acesta în minte. Adu­ţi aminte de el.

Dumnezeu cunoaşte tendinţa noastră de a uita şi El cunoaşte şi importanţa ca noi să­L avem atât pe El Personal cât şi cuvintele Lui mereu în faţa ochilor noştri. Iată de ce le­a dat el israeliţilor aceste instrucţiuni:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi să le ai în inima ta.

Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.

Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să­ţi fie ca nişte fruntarii între ochi.

Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale” (Deut.6:5­9).

Acestea sunt instrucţiuni amănunţite pentru modul în care să folosim mijloace vizuale ca ajutoare pentru memorie pentru a ne ajuta să trăim tot timpul în prezenţa lui Dumnezeu.

Toate aceste instrucţiuni sunt intensificate de instrucţiunea pe care le­o dă Dumnezeu israeliţilor pentru timpul când vor deveni bogaţi în Canaan:

„Vezi să nu uiţi pe Domnul” (v.12), şi apoi avertizarea:

„căci Domnul, Dumnezeul tău este un Dumnezeu gelos în mijlocul tău” (v.15).

Exact aşa cum israeliţii au fost învăţaţi cum să trăiască întotdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, acum suntem şi noi instruiţi cum să trăim întotdeauna în unire cu Cristos.

Ţinându­le pe toate acestea în minte, să ne mai aducem aminte încă de un lucru: Neascultarea ne separă de Cristos!

„Dacă păziţi poruncile Mele veţi rămâne în dragostea Mea” (Ioan 15:10). Păcatul ( un alt cuvânt pentru neascultare) întotdeauna ne separă de Dumnezeu!

Am introdus deja conceptul de separare subiectivă. Neascultarea ne separă în mod subiectiv de Cristos. Oare neascultarea permanentă şi conştientă nu ne va separa obiectiv şi permanent de Cristos?

Las întrebarea aceasta deschisă, ca răspunsul să­l dea fiecare dintre noi.

11.Să aduceţi roadă!

Domnul Isus ne spune că scopul pentru care El vine în unire organică şi vitală cu noi este ca noi să aducem roadă. În textul acesta (Ioan 15), Isus nu ne spune ce înseamnă „roadă.”

După o viaţă întreagă de strădanie să înţeleg gândirea Domnului meu, am ajuns să văd că Domnul Însuşi rodeşte în noi, în cooperare cu Duhul Sfânt, în două feluri.

Primul rod al lui Cristos în noi este propriul Său chip în noi. Pavel scrie că Domnul Isus Cristos a dat Bisericii Sale o varietate de slujitori care să lucreze asupra noastră până când vom ajunge „la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos… să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos” (Efeseni 4:13­15).

Trebuie să fim conştienţi că cele nouă trăsături de caracter care formează „roada Duhului” în Galateni 5:22­23 sunt trăsăturile de caracter ale lui Cristos.

Al doilea rod este faptul că noi facem ucenici. Orice fiinţă vie, ajunsă la maturitate, se multiplică (rodeşte). Domnul Isus le spune ucenicilor Săi că fiecare ucenic (student) din şcoala Lui, la absolvirea şcolii trebuie să fie ca Învăţătorul lui (Luca 6:40). Când le­a poruncit să meargă în toată lumea şi să facă ucenici, El le­a spus să facă cu ucenicii lor exact ceea ce a făcut El cu ei. Voi parafraza aici instrucţiunile Lui:

„Învăţaţi­i tot ce v­am învăţat Eu şi învăţaţi­i să trăiască aşa cum v­am învăţat Eu pe voi să trăiţi” (Matei 28:20). Mă întreb câţi oameni fac astăzi ucenicizare (un cuvânt în mare vogă) exact aşa cum ne­a învăţat Domnul nostru?

A face ucenici este un proces complex. El începe prin evanghelizare, care are ca scop să­i aducă pe oameni la o cunoaştere mântuitoare a Domnului Isus Cristos. Ea continuă prin a­i învăţa pe cei convertiţi învăţăturile Domnului Isus şi cum se trăieşte în unire cu Cristos şi sub autoritatea lui Cristos.

Având în vedere faptul că viaţa în trupul lui Cristos este atât de diversă pe cât de diverse sunt organele din trupul omenesc, a aduce roadă nu înseamnă numai a aduce oameni la Cristos (evenimentul iniţial), ci înseamnă orice activitate care produce creştere şi zidire în trupul lui Cristos.

A aduce roadă cu Cristos înseamnă a­L lăsa pe Cristos să­Şi împlinească scopurile pe care le alege El pentru noi şi prin noi. Înseamnă a coopera cu El la realizarea acestor scopuri.

12. Bucuraţi­vă în Domnul!

Cea mai cuprinzătoare învăţătură pe care ne­o dă Domnul Isus Însuşi despre unirea noastră organică şi vitală cu Sine se găseşte în Ioan 15, unde El ne spune că El este Viţa, iar noi suntem mlădiţele. Drept concluzie la această învăţătură esenţială, El adaugă:

„V­am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11).

Poruncile să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea în fiecare zi, să ne predăm viaţa în totalitate unei alte persoane, să renunţăm la dorinţa profundă după independenţă, după conducerea vieţii de către noi înşine aşa cum credem noi de cuviinţă, sună oribil de sinistru pentru multe minţi şi pentru multe inimi. Cine este gata să intre în sclavie voluntară?

Nu este oare straniu (sau, mai de grabă, trepidant) să auzi că acelaşi Isus care ne cheamă să ne ucidem pe noi înşine zilnic şi să fim sclavii Lui pentru totdeauna, ne spune apoi:

„Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi!” (Ioan 8:36)?!

Lucrul straniu (nu, ci mai de grabă vestea cea mare şi bună) este că numai după ce noi renunţăm voluntar la libertatea noastră şi acceptăm să fuzionăm cu El şi să ascultăm de poruncile Lui, El se întoarce roată şi ne spune:

„Nu vă mai numesc sclavi.

Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă spun Eu” (Ioan 15:15 şi 14. Am inversat ordinea versetelor pentru a crea contrast mai puternic).

Libertatea pe care o descoperim, adevărata libertate, este libertatea „în Cristos.”

Cea mai preţioasă prietenie pe care o poţi câştiga vreodată este prietenia Fiului lui Dumnezeu!

Când ne dăm lui ca sclavi, descoperim că El este Eliberatorul nostru şi Prietenul nostru!

Şi toate aceste descoperiri uimitoare ne inundă întreaga fiinţă cu „bucurie negrăită şi strălucită”, cum o numeşte Petru (1 Petru 1:8).

Apostolul Pavel compară unirea cu Cristos cu o căsătorie (Efeseni 5:23­32). O adevărată căsătorie începe cu o predare plină de iubire şi totală a unui bărbat şi a unei femei unul altuia. Amândoi mor pentru toţi ceilalţi pentru a­şi aparţine unul altuia în exclusivitate.

Într­o adevărată căsătorie, personalitatea bărbatului şi a femeii nu sunt diminuate, şi cu atât mai mult nu sunt sufocate sau înăbuşite. Dimpotrivă, fiecare dintre ei este menit să înflorească, să fie totalmente împlinit prin celălalt. De fapt, împlinirea persoanei umane are loc tocmai în procesul acesta de învăţare de a trăi într­o comuniune de iubire şi de perfectă armonie cu o altă persoană.

Scopul lui Dumnezeu este să ne dezvolte şi să ne împlinească personalitatea. Şi El ne­a structurat într­un aşa fel încât noi putem înflori şi ne putem realiza numai în această unire de căsătorie cu Fiul Său, Isus Cristos. Aceasta nu este sclavie! Acesta este mediul divin conceput pentru formarea noastră după chipul Său.

Căci noi trebuie să avem tot timpul în minte faptul că scopul Lui ultim cu noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său pentru ca el să fie cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:29). Şi această formare a noastră după chipul Lui se poate realiza numai şi numai într­o uniune vitală cu El şi într­o coabitare reală cu El. Şi această unire în căsătorie cu Cristos este sursa celei mai mari bucurii pe care a cunoscut­o vreodată omenirea.

În concluzie, voi repeta că cea mai mare minune din lume este crearea uimitorului organism numit Biserica, sau Trupul lui Cristos. Fiecare dintre noi cei care facem parte din acest organism avem dreptul să particularizăm şi să spunem că cea mai mare minune din lume este faptul că Dumnezeu a fuzionat într­o unire reală pe Fiul Său etern împreună cu mine, aşa încât aşa cum Dumnezeu este în Cristos şi Cristos este în Dumnezeu, aşa Cristos este în mine şi eu sunt în Dumnezeu (dacă această din urmă declaraţie ţi se pare uluitoare sau inacceptabilă, verifică şi vezi că o spune Isus în Ioan 17:21, 23 şi 26).

Aceasta este o minune care este dincolo de priceperea mea, Dar Dumnezeu îmi spune că este adevărată şi obiectivă.

În ceea ce am scris mai sus am accentuat de mai multe ori că noi trebuie nu numai să credem această minune ci trebuie să devenim conştienţi de ea, trebuie să facem ca mintea să ne fie impregnată de ea într­un aşa fel încât gândirea noastră să fie permanent şi constant determinată de ea. Mintea apostolului Pavel era impregnată exact în felul acesta de ea şi era determinată de ea.

Conştiinţa că această minune este adevărată cu mine îmi produce uimire, adoraţie, închinare şi bucurie, bucurie inexprimabilă şi plină de glorie.

Când Pavel scrie „Bucuraţi­vă în Domnul”, el ne spune de fapt să fim conştienţi de miracolul uniri noastre cu Cristos şi a lui Cristos cu noi şi să ne bucurăm în acest miracol! Iată cea mai mare sursă de bucurie şi de delectare pe care şi­o poate imagina cineva.

Şi aceasta este cea mai mare motivaţie pentru închinare, pentru a­I da slavă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

 

Cum combinam trairea în unire cu Cristos cu trairea sub calauzirea Duhului Sfânt

Autor: Iosif Țon 

Cu mai mulţi ani în urmă am vorbit într-o Biserică americană dintr-un orăşel mic şi obscur din statul Mississippi despre părtăşia cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. După lecţie, pastorul Bisericii mi-a spus cu disperare: „Josef, mie mi-a fost greu să-i fac pe oamenii aceştia să înţeleagă părtăşia cu Duhul Sfânt, adică cu o Persoană pe care nu o vezi, şi acum tu vii să ne spui că trebuie să avem părtăşie cu trei Persoane!? Aceasta creează confuzie în minţile acestor oameni simpli!”Această teamă de confuzie este de înţeles la cineva care ajunge prima dată în contact cu această concepţie, dar confuzia dispare când asculţi cu atenţie la ceea ce îţi spune Scriptura.Să în cercăm să punem ordine în gândirea noastră pe această temă.

Să ne amintim din nou de rugăciunea lui Pavel din Efeseni 3:14-25.

Pavel ne spune că îşi pleacă genunchii înaintea Tatălui, adică, părtăşia este înainte de toate cu Dumnezeu Tatăl. Apoi Pavel ne cheamă să ne întărim în putere prin Duhul Sfânt în omul din lăuntru (în mintea noastră), pentru ca Domnul Isus să locuiască în inima noastră. Şi astfel, învăţând să trăim în dragoste cu Sfânta Treime şi cu semenii noştri, să ajungem plini de toată plinătatea Dumnezeirii.

Ca să înţelegem mai bine relaţia aceasta, voi introduce aici pe Irineu. Cine a fost el? Apostolul Ioan a petrecut ultima parte a vieţii sale ca păstor al Bisericii din Smirna, până pe la anul 95 d.Cr.. Ioana avut un ucenic favorit, pe Policarp, care a şi rămas conducător al Bisericii după Ioan. Şi el a trăit o viaţă foarte lungă: a fost ars pe rug, cândva pe la anul 157 sau 160 d. Cr.. La rândul lui, Policarp l-a avut ca ucenic special pe Irineu. Cândva, aproximativ pe la anul 150, Policarp l-a trimis pe Irineu să ajute la păstorirea Bisericii creştine de limbă greacă din Lyons, în sudul Franţei. Acolo, Irineu a aflat de erezia gnostică, a mers la Roma şi a studiat-o sub toate aspectele ei, şi pe la anul 180 a scris cartea lui masivă întitulată „Contra ereziilor.” În această carte, pe lângă faptul că el combate gnosticismul, Irineu formulează teologic ce este de fapt creştinismul. Se consideră că Irineu a dat în această carte primul tratat de teologie creştină.

Ca unul care trebuia să explice ce este în esenţa lui creştinismul, Irineu a dat creştinismului această definiţie succintă: Creştinismul este credinţa că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca noi oamenii să ne putem face fii de Dumnezeu (desigur, eu parafrazez pe Irineu, dar nu sunt departe de a-l cita verbatim). Mai pe scurt, Irineu este citat ca spunând că Isus Cristos,întrupându-Se, a devenit ce suntem noi pentru ca noi să putem deveni ce este El.

Se consideră că teologia lui Irineu se adună toată în termenul folosit de el anakefalaiosis, care a fost tradus în limba latină prin recapitulatio, care este tradus în româneşte prin „recapitulare.” Este mult mai corect să traducem anakefalaiosis prin recapare. Ideea de bază a lui Irineu este că Adam a fost „capul”, în sensul de „izvorul” sau „sursa” din care curge, derivă, se trage toată omenirea. În întruparea Fiului Său, Dumnezeu a dat omenirii un nou „Cap”, în sensul de un nou „Izvor”, de o nouă „Sursă”, din care se formează acum o nouă omenire.

Este adevărat că Irineu spune şi că Isus a repetat istoria lui Adam, dar la fiecare punct unde Adam a falimentat El a biruit, şi în felul acesta El reversează istoria, sau începe o nouă istorie, începând o nouă umanitate.

Cei care Îl cred pe Isus şi se unesc cu El, ies din vechea umanitate adamică şi intră în noua umanitate cristică. Cu siguranţă că Irineu a formulat această teologie pe baza a ceea ce scrie Pavel în Romani 5: 12-21. Irineu pune cea mai mare bază pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, spunând că prin actul acesta Dumnezeu a realizat fuziunea divinului cu umanul.

Lucrul care ne interesează pe noi aici în mod direct este modul în care I-a înţeles Irineu pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt. El scrie că Fiul şi Duhul sunt cele două braţe pe care Dumnezeu Tatăl le întinde spre noi şi, dacă acceptăm oferta Lui, cu aceste două braţe ale Sale Dumnezeu ne îmbrăţişează.

Imaginea aceasta a lui Dumnezeu Tatăl întinzând către noi cele două braţe ale Sale, pe Fiul Său şi pe Duhul Sfânt este extrem de instructivă şi ea ne ajută să vizualizăm cel mai bine modul în care Sfânta Treime ne cheamă la unire cu Sine şi la trăire în unire cu Sine.

Eu am pus în două file pe site-ul masa rotundă două materiale pe care eu le consider ca fiind esenţa creştinismului: unul despre unirea cu Cristos şi trăirea în această unire şi celălalt despre lucrarea Duhului Sfânt în noi. Adică despre cele două braţe cu care Dumnezeu Tatăl se uneşte cu noi şi prin care trăim în părtăşie cu Dumnezeu.

Scopul eseului de faţă este să iau tot ce am spus în acele două materiale şi să le rezum, aducându-le la nivelul practicii noastre de zi cu zi. Ce înseamnă, practic, să trăiesc în unire cu Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt?

Începem cu trăirea „în Cristos”. Termenul acesta, „în Cristos” este atât de central în gândirea lui Pavel încât el îl foloseşte în epistolele sale (cu variantele lui, „în El”, „prin El”, etc.) de peste 250 de ori!

În lucrarea mea, Unirea cu Cristos, în partea de aplicare practică a modului în care trăim în această unire, dau 12 instrucţiuni pe care le găsesc cu privire la această temă în epistole şi în Evanghelii.

Iată-le:

– Crede-o

– Socotiţi-vă… în Cristos

– Aduce-ţi-vă aminte că sunteţi în Cristos

– Îmbrăcaţi-vă în Cristos

– Iubiţi-Mă

– Mâncaţi-Mă

– Veniţi după Mine

– Învăţaţi de la Mine

– Leapădă-te de tine şi mori faţă de tine

– Rămâi in Mine

– Să aduceţi roadă

– Bucuraţi-vă în Domnul.

Să le rezumăm şi pe acestea.

Întâi de toate trebuie să crezi că eşti una cu Cristos şi să te socoteşti că eşti în Cristos, adică să-ţi intre foarte bine în conştientul tău, în gândirea ta că tu nu mai eşti niciodată singur, deoarece El este una cu tine şi tu eşti una cu El. Desigur, faptul acesta îţi iese mereu din gând, de aceea trebuie să ţi-l aduci mereu aminte. Când aduci înapoi în gândirea ta faptul că eşti una cu El, aceasta înseamnă cu tu te îmbraci cu El.

Relaţia ta cu Isus este o relaţie de dragoste. Declară-I mereu dragostea ta. Spune-I mereu că-L iubeşti. Dimineaţa când îţi începi ziua, „mănâncă-L”, adică în mod conştient invită-L din nou în tine şi astfel umple-te de El. Ţine cont mereu că tu trăieşti cu El, Îl urmezi pe El şi te uiţi mereu la El, căutând să înveţi de la El. Ca să trăieşti cu El, trebuie să asculţi de El, şi aceasta înseamnă „să mori” faţă de dorinţa ta de independenţă şi să înveţi să trăieşti permanent sub autoritatea Lui. Ţine minte că numai dacă Îl asculţi rămâi în El, adică rămâi în unire cu El. Neascultarea de El, adică păcatul, întotdeauna separă de Dumnezeu! Şi, dacă asculţi de El, dacă trăieşti după învăţăturile Lui, viaţa ta devine sfântă! Aceasta este roada pe care o aşteaptă El. Aceasta îţi spune el când îţi spune că dacă aduci roadă rămâi in El şi dacă rămâi în El aduci roadă!

Şi, în sfârşit, lasă-te pătruns de minunea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu tine şi că tu trăieşti realmente în simbioză cu Fiul lui Dumnezeu. Bucură-te de minunea aceasta! Trăieşte permanent în minunea aceasta şi astfel, permanent în bucurie, indiferent câte greutăţi, probleme, necazuri şi chiar tragedii, îţi aduce viaţa! Unirea lui Isus cu tine şi a ta cu El, trăirea voastră în această unire, este motivul celei mai mari bucurii pe care o avem pe pământul acesta!

Să trecem acum la prezenţa Duhului Sfânt în noi. El este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul lui Isus. El este Duhul adevărului, Duhul vieţii, Duhul dragostei, Duhul unităţii, Duhul sfinţeniei. Când este El în noi, toate aceste calificative ale Lui sunt în noi!

El umple toată fiinţa noastră, dar locuieşte cu precădere în mintea noastră, deoarece funcţia Lui principală este să aducă în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu: aceasta este esenţa călăuzirii! Şi să nu uităm: fii ai lui Dumnezeu sunt numai aceia care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu!

Problema noastră fundamentală astăzi este că locuim încă într-un trup supus ispitelor şi înclinat spre ascultare de ele; locuim „în carne”, care este un termen metaforic pentru natura umană coruptă, înclinată spre rău, înclinată spre neascultare de Dumnezeu, spre păcat.

Duhul Sfânt este în noi Persoana care vine să contracareze puterea cărnii, a firii, a păcatului asupra noastră.

Lucrul fundamental pentru creştini este faptul că în ei sunt două centre de informare şi de impulsionare: un centru este „carnea”, iar celălalt centru este Duhul Sfânt. În fiecare clipă, creştinului îi vin dorinţe şi cerinţe (îndemnuri) de la carne şi tot în fiecare clipă îi vin mesaje (îndemnuri) de la Duhul Sfânt, mesaje care totdeauna sunt exact opusul a ceea ce doreşte şi cere (îndeamnă) „carnea”.

Creştinul trebuie să-şi formeze obişnuinţa de a se întreba în permanenţă din ce sursă îi vine un îndemn şi din ce sursă îi vine celălalt. Dacă nu are această obişnuinţă, această dexteritate, el n-a învăţat unul dintre lucrurile cele mai fundamentale ale vieţii creştine.

Din momentul în care şi-a format această practică de a identifica sursa de unde îi vine un impuls sau celălalt, următoare problemă este să decidă de cine ascultă. A asculta de carne este dezastru (moarte). A asculta de Duhul Sfânt este viaţă şi pace (Romani 8:6 şi 12-14).

Ca să ştie exact cum identifică sursa din care îi vine un îndemn sau celălalt, Scriptura ne dă cele două liste: faptele cărnii (Galateni 5:19-21) şi roada Duhului (v.22-23). În „roada Duhului” ni se descriu lucrurile spre care ne îndeamnă Duhul. Dacă acestea nu apar în viaţa noastră, înseamnă că noi nu ascultăm de Duhul, ci ascultăm de carne şi rezultatul final este moartea!

Când învăţăm să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să producă în noi trăsăturile de caracter definite în „roada Duhului”, învăţăm să trăim plini de Duhul Sfânt!

Să nu uităm nici o clipă că scopul pentru care ne-a dat Dumnezeu Duhul Său este acela de a ne face copii care seamănă cu Tatăl lor. În partea negativă, Duhul Sfânt este în noi ca să ne facă să nu mai fim robi ai păcatului. În partea pozitivă, Duhul Sfânt este în noi ca să producă în noi trăsăturile de caracter care ne fac să fim asemenea lui Cristos. El nu face în noi lucrurile acestea în mod automat, ci El aşteaptă cooperarea noastră. El este acolo ca să ne dea călăuzirea necesară şi apoi, dacă vrem să-L ascultăm, să ne dea puterea necesară.

Lucrurile acestea trebuie să ne intre atât de bine în gândirea noastră încât tot timpul să ne fie în atenţia noastră. Noi trebuie să trăim gândind la ele şi trebuie să trăim punându-le în practică.

Domnul Isus în noi şi Duhul Sfânt în noi. Două Persoane minunate care vin să ne înveţe să trăim în unire şi în cooperare cu Ei. Dacă lucrul acesta pare complicat, este complicat numai la început. Pe măsură ce ne umplem gândirea de aceste realităţi spirituale şi pe măsură ce practicăm trăirea „în Cristos” şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt, acestea devin bunul nostru cel mai de preţ, devin realitatea vieţii noastre cotidiene.

Domnul Isus a spus că El a venit ca noi să avem viaţă şi să o avem din abundenţă. El vrea să avem trăire plenară, împlinitoare, totalmente satisfăcătoare. Cheia pentru aceasta este să învăţăm să trăim în unire cu Cristos şi în plinătatea Duhului Sfânt.

Să aducem aici şi învăţătura despre evlavie. Am explicat pe larg într-un eseu pe această temă, că pe la 1600, când se traducea Biblia în limba engleză în versiunea care a căpătat numele de King James Version, traducătorii, neavând un cuvânt adecvat pentru evlavie, au inventat cuvântul godly. Acest cuvânt, tradus în româneşte, ar fi dumnezeos,în sensul în care spunem noi despre un copil că este mămos. Adică, el se ţine tot timpul de mama lui, vrea să fie tot timpul cu ea, vrea tot timpul să fie îmbrăţişat de ea, să fie iubit de ea. Acesta este sensul fundamental al cuvântului evlavios: un om care se ţine tot timpul de Sfânta Treime, se vrea în îmbrăţişarea Persoanelor divine, se vrea în dragostea Lor. În mod practic, el se gândeşte tot timpul la Dumnezeu, la Domnul Isus şi la Duhul Sfânt. El vorbeşte şi cu alţii în mod natural despre Dumnezeu şi vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Asemenea oameni nu prea există printre noi. Dar nu disperăm. Luăm decizia să fim noi înşine aşa. Şi treptat îi vom învăţa şi pe alţii să fie aşa. Şi când familia aceasta de copii îndrăgostiţi de Dumnezeul lor se va mări suficient de mult, vom putea vorbi de o trezire spirituală în România, de o revoluţie spirituală în ţara noastră.

Dumnezeu nu începe cu mari mulţimi. El vrea să înceapă cu tine!

Biserica. Ce facem când venim la adunare

Autor: Iosif Țon 

Un ortodox când merge la Biserică ştie că acolo preotul cântă liturghia în dialog cu cantorul şi, uneori, cu corul. Restul oamenilor stau şi ascultă, în anumite momente îşi fac semnul crucii, în altele îngenunchează. La sfârşitul liturghiei, unii se duc înainte şi se împărtăşesc. Alţii se duc înainte să sărute câteva icoane sau să aprindă o lumânare şi apoi pleacă acasă.Cam acestea sunt lucrurile la care credincioşii ortodocşi se aşteaptă să se întâmple când merg la Biserică. Şi nimeni nu discută că ar putea să fie şi altfel! Textul liturghiei a fost fixat de Grigore cel Mare pe la anul 370, d.Cr.. Un alt text al liturghiei a fost formulat de Ioan Gură de Aur pe la anul 400 d.Cr.. Singura opţiune este să se aleagă între cele două liturghii. Şi, de o mie şase sute de ani se continuă în felul acesta!La catolici, textul liturghiei a fost fixat cam în aceeaşi vreme şi, în cea mai mare parte, are aceeaşi structură.

Esenţa liturghiei este momentul în care se crede că, prin formule şi gesturi, pâinea se transformă în trupul lui Cristos şi vinul în sângele Lui. Acesta este obiectivul principal şi esenţial al liturghiei ortodoxe şi catolice.

Reforma a respins tocmai elementul acesta esenţial: transssubstanţierea. Reformatorii au aruncat la o parte tot ceremonialul liturghiei şi au introdus un nou fel de a face slujbă bisericească, compusă de acum din cântări comune (la început numai psalmi, iar începând de pe la 1680 si alte cântări), rugăciuni, citirea Scripturii şi, mai presus de toate, predica. Se poate spune că esenţa slujbei protestante în Biserică este predica. Iată de ce în cultele protestante şi reformate au apărut atâţia predicatori celebri!

Martin Luther a conceput slujba în Biserică aşa cum a crezut el că ar fi mai bine. Ioan Calvin, la rândul lui, a conceput slujba aşa cum a crezut el că ar fi mai bine. În cultele pe care le-au început ei, cultul luteran (în Germania se numeşte „Biserica evanghelică”) şi cultul reformat (cel creat de Calvin), slujba în Biserică se desfăşoară şi astăzi în general aşa cum au conceput-o aceşti reformatori.

În vremea Reformei (mai exact, la 1525) au apărut şi anabaptiştii. Şi ei şi-au conceput felul lor de a face adunare, sau slujbă duminicală. Apoi au început să apară o mulţime de alte culte de natură protestantă sau reformată, ajungându-se astăzi la mii de asemenea culte. Cele mai multe dintre ele se definesc a fi „culte evanghelice”. Fiecare dintre ele şi-a conceput şi structurat felul ei de a face slujba duminicală în Biserică, dar elementele sunt cam aceleaşi: rugăciune, cântare comună, citirea Scripturii şi predica.

Pe la 1870, în America a apărut ideea de „şcoala de duminica” sau „şcoală duminicală”. Aceasta a apărut mai întâi pentru copii, dar apoi au îmbrăţişat ideea ei şi adulţii. Trebuie să ştim că în America şcoala duminicală nu face parte din slujba duminicală, şi nu se face cu toată biserica la un loc, ci se face pe clase de câte 20-30 de persoane. În adunarea de o oră a clasei se fac si informări despre evenimentele din viaţa membrilor clasei, se face şi rugăciune şi se face studiu biblic. Îndată ce a apărut ideea aceasta, Bisericile şi-au făcut clădiri de clase de şcoală duminicală, în aşa fel încât astăzi o Biserică americană este un complex de clădiri sau săli aranjate în jurul „sanctuarului” în care se adună toţi membrii Bisericii pentru slujba duminicală care ţine între o oră şi o oră şi jumătate.

Când s-au format primele Biserici baptiste în România (după 1880), toate acestea erau la ţară. Cei care au fost primii fondatori şi conducători ai acestor Biserici au stabilit şi ei cam cum să se facă o adunare. Ei au zis: mai întâi să avem o oră de rugăciune; apoi să studiem Sfânta Scriptură împreună (şcoala duminicală sau studiul biblic); şi apoi să facem slujba propriu zisă. Fiindcă la ortodocşi slujba era considerată că îi este făcută lui Dumnezeu, şi de aici denumirea de slujbă dumnezeiască, primii baptişti au schimbat doar cuvintele, şi i-au spus „serviciu divin”. (Atenţie: unii mai in vârstă, neînţelegând sensul, spun „serviciu de vin”!)

Îndată după revoluţie, unii păstori s-au uitat cu atenţie la structura unei întruniri de trei ore si au schimbat totul. Aşa a făcut fratele pastor Beni Fărăgău la Cluj-Iris. El a redus totul la două ore si a început cu studiul biblic, urmat de predica din acelaşi subiect.

Subliniere: Nimeni din conducerea cultului nu a obiectat, pentru simplul motiv ca baptiştii nu au un program liturgic fix şi obligatoriu!!!

Fratele pastor Binu Poplăceanu la una din Bisericile baptiste din Sibiu a redus si el serviciul la două ore şi i-a dat structura pe care a considerat-o dânsul ca cea mai potrivită. Din nou, nimeni din conducerea cultului nu a obiectat. Alt motiv pentru care conducerea cultului nu se amestecă în astfel de probleme este acela că Biserica locală este autonomă şi îşi guvernează viaţa internă fără imixtiuni din afară.

Prin 1960, am fost o scurtă vreme pastor la Biserica Baptistă din Braşov. Şi eu am redus programul de dimineaţa la doua ore. Am pus întâi studiul biblic, apoi predica şi apoi, pe baza a ceea ce am învăţat la studiu şi la predica am făcut timpul de rugăciune. Toată lumea a observat că rugăciunile pe baza învăţăturii primită înainte au fost mult mai la subiect şi cu mai mult conţinut. Seara am redus programul la o oră şi jumătate şi am combinat programul tineretului cu predica. Iarăşi, nimeni din afară nu a intervenit să ne admonesteze.

Ceea ce vreau să subliniez este, mai ales pentru pastorii mai tineri, şi pentru toţi membrii Bisericilor, este că în acest domeniu avem libertate să gândim, împreună cu Biserica, modul în care structurăm slujbele pe care le facem în adunare!

Un fapt anecdotic. Când eram la Braşov, într-o duminică seara am lăsat să se facă programul cum a fost înainte: programul tineretului separat şi apoi serviciu divin de seară. O doamnă, dintre cele mai conservatoare, a exclamat după încheiere: „În sfârşit, am asistat la un serviciu baptist!”

Pentru biata de ea, numai felul de serviciu cu care crescuse ea acolo era „serviciu baptist.”

Noi trebuie să ştim că nu există ceea ce ea a numit „serviciu baptist.” Există numai serviciu bisericesc făcut după un anumit tipar de înaintaşii noştri. Noi avem toată libertatea să facem modificările pe care le considerăm necesare pentru folosul Bisericii.

Una dintre problemele dificile este ora de rugăciune. Această oră dădea rezultate când Biserica era un grup foarte mic şi când era timp să se roage pe rând toţi cei din adunare. Dar când Biserica a crescut numeric, când participanţii au trecut de o sută, au apărut probleme. Una, cea mai evidentă, este că nu mai este timp să se roade toţi. A doua este că dintre cei ce se roagă, unii au voci foarte slabe şi rugăciunea lor nu este auzită, şi atunci majoritatea nu mai participă la acea rugăciune. A treia problemă este că mulţi dintre cei care se roagă au o rugăciune pe care o ştiu pe de rost şi se roagă totdeauna aceeaşi rugăciune, de obicei foarte lungă. Şi aceştia tind să monopolizeze timpul de rugăciune.

Încă acum 30 de ani, pastorul Simion Cure îmi semnala că ora de rugăciune aşa cum a fost ea concepută de înaintaşi nu mai dă roade. El nu avea şi o soluţie a problemei, dar îi simţeam frustrarea şi pentru aceasta.

Unii, fiindcă nu vor să schimbe nimic, cu toate că au peste o mie de oameni în adunare, fac ora de rugăciune tot aşa cum era făcută acum o sută de ani la ţară!

Trebuie să avem curajul să gândim şi să găsim soluţiile cele mai rodnice şi pentru această problemă.

Penticostalii au introdus rugăciunea în comun, adică se roagă toţi deodată. Eu cred că aceasta are anumite puncte pozitive. Unii pastori baptişti au introdus-o şi ei, dar ca un mic segment din ora de rugăciune şi cu precizarea ca rugăciunea să se facă domol, nu cu strigăte. Dar, dară nu mai este rugăciune a unor persoane pe care să le audă toată Biserica, cum vom putea să spunem cu toţii „Amin” la rugăciune?

Unii penticostali practică rugăciunea în comun chiar şi în familie, de exemplu, înainte de mâncare. Problema e că atunci copiii nu mai aud ce se roagă tata şi nu învaţă şi ei să se roage.

Închinarea.

Cu treizeci de ani în urmă, conceptul de închinare împreună lui Dumnezeu era străin de adunările evanghelice. Ne adunam la adunare pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne zidi sufleteşte, pentru a ne ruga împreună şi pentru a avea părtăşie frăţească. Nimeni nu şi-ar fi spus atunci că mergem la adunare înainte de toate să ne închinăm împreună lui Dumnezeu.

Semnificativ este pentru aceasta că adunările se începeau de obicei cu cântări ca „Ce bine e când fraţii cu dulce se unesc”.

Si astăzi unora le este greu să accepte că prima, sau primele cântări pe care le cântăm trebuie să fie adresate lui Dumnezeu, să fie cântări de laudă şi de închinare lui Dumnezeu.

Prin 1981, John MacArthur a publicat cartea lui The Ultimate Priority. Noi am tradus-o imediat la Societatea Misionară Română în America, cu titlul Prioritatea Supremă.

Eu l-am auzit în vremea aceea pe John adresând-se unei mari mulţimi de pastori şi spunându-le cât de preocupat este el să ia cu sine adunarea şi să o ducă înaintea lui Dumnezeu şi să o facă să i se închine cu adevărat lui Dumnezeu şi cum el face aceasta prin cuvinte introductive despre închinare, prin rugăciunea lui de închinare, prin corul care cântă de închinare şi prin cântare comună de închinare.

Cred că John MacArthur a făcut ca Bisericile evanghelice din toată lumea că fie preocupate de închinare. Dar cum să se facă ea? Unul dintre răspunsuri a fost: Prin „grupuri de laudă şi închinare.”

Şi astfel au apărut în foarte multe Biserici grupuri de închinare şi au început să apară cântări, de obicei foarte scurte, cu cuvinte de închinare.

Câteva gânduri despre acest nou fenomen.

Este bun atunci când grupul de închinare este alcătuit din persoane mature, duhovniceşti, evlavioase şi când grupul este condus ori de pastorul Bisericii (cum este cazul la Sibiu, cu fr. Binu Poplăceanu) sau de o altă persoană care ştie cum să conducă închinarea. Multe Biserici din America, au un pastor cu închinarea, care este şcolat în a conduce Biserica în închinare şi care produce o închinare extrem de frumoasă şi de profundă.

Dar, când iei un grup de tinerei care nu ştiu bine ce-i relaţia personală cu Dumnezeu şi nu ştiu ei înşişi ce-i adevărata închinare şi-i pui pe ei să conducă închinarea, cu cântări de genul care le place lor, nu-i de mirare că nu mai are loc închinare în duh şi în adevăr, ci are loc tulburare şi frustrare.

Mai mult, când fetele sau femeile din acest grup vin îmbrăcate sexy, toţi bărbaţii se vor uita numai la ele şi, în loc de închinare, va avea loc acolo curvie în gând, care este atât de necruţător condamnată de Domnul Isus (vezi Matei 5:27-30 şi Luca 17:1-2).

Unul dintre participanţii la masa rotundă a ridicat problema Bisericii pentru viitor.

Imediat a intervenit cineva care, în esenţă, a replicat că ceea ce s-a făcut până acum va fi bun şi pentru viitor.

Materialul acesta l-am scris tocmai pentru a jalona o discuţie pe tema modului de „a face Biserică”, sau a modului de a structura ceea ce facem când venim laolaltă ca Biserică.

A judeca sau a nu judeca

Autor: Iosif Țon 

În Biblie ni se spune uneori sa judecam (de ex. Luca 12:57), iar alteori ni se spune sa nu judecam (de ex. Matei 7:1-5). Veţi observa ca în ambele locuri citate Cel ce vorbeşte este Domnul Isus. Se contrazice Domnul Isus pe Sine Însuşi? Desigur că nu. Problema este la noi, că nu ştim că „a judeca” aste folosit în limbajul comun în mai multe sensuri. Când vedem şi înţelegem aceste sensuri, urmează doar să punem întrebarea: În acest text în ce sens este folosit termenul a judeca?Gelu Arcadie Murariu a publicat în Romanian Times nr 169, din 11-24 sept. 2006, un articol în care dă pe scurt cele trei sensuri ale cuvântului a judeca. Iată-le:

„Mai întâi, a judeca înseamnă a soluţiona dispute între oameni, domeniu ce cade în sarcina judecătorilor de la tribunal.

În al doilea rând, a judeca înseamnă a discerne situaţii, a cântări fapte, a evalua, a stabili adevărul şi a decide în concordanţă cu el: „Şi pentru ce nu judecaţi voi înşivă ce este drept” (Luca 12:57).

În al treilea rând, a judeca înseamnă a emite judecăţi asupra altora şi a-i condamna, în afara unui sistem juridic, fără a fi calificaţi să o facem, fie pe baza unor criterii personale subiective, fie pe baza unor criterii biblice pe care le aplicăm la alţii dar nu la noi înşine.” (Italicele îmi aparţin, I.Ţ).

Cu privire la sensul prim, a soluţiona dispute între oameni nu este ceva atribuit doar judecătorilor de la tribunal. Apostolul Pavel spune că atunci când apar litigii între fraţi din Biserică, acestea trebuie soluţionate de oameni competenţi din Biserică (1 Corinteni 6:1-6).

Cu privire la al doilea sens, pe lângă citatul dat de G. Murariu din Luca 12:57, unde Domnul Isus ne cheamă să judecăm noi înşine ce este drept, mai adaug 1 Corinteni 14: 26-29 Pavel dă instrucţiuni ca în Biserică „să vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece”, adică să evalueze ideile vorbitorilor!

În ceste două sensuri ale cuvântului, noi suntem chemaţi să judecăm şi să nu ne temem să o facem. Dar ceea ce trebuie să înţelegem mai bine este al treilea sens al cuvântului a judeca. Dau din nou aici cuvântul lui G. Murariu:

„Acesta din urmă este un fel foarte periculos de a proceda şi semnalat cu vehemenţă în Scripturi. Cine acuză (acuzarea fiind parte a procesului de judecată) se aliază cu Acuzatorul („pârâşul fraţilor”), iar cine judecă (privilegiul Celui fără greşeală) uzurpă locul Judecătorului. A judeca pe alţii implică riscul de a fi judecaţi, la rândul nostru, de Dumnezeu, pe baza aceloraşi principii (cu acelaşi grad de asprime) după care i-am judecat noi pe ei (Matei 7:1-2). Un risc demn de luat în seamă. Felul acesta de a judeca este atât de impropriu încât Isus a folosit hiperbola bârnei pentru a-l înfiera, iar pe culpabil l-a calificat ca „făţarnic” (Matei 7:5).

Din aventura judecăţii nedrepte nu putem ieşi cu faţa curată. Judecăţile aplicate altora indică fără urmă de dubiu că ceva nu este în regulă în viaţa noastră. Omul pe care îl judeci eşti tu însuşi, principiu ilustrat în chip desăvârşit în episodul confruntării împăratului David de către proorocul Natan. Verdictul este întotdeauna: „Tu eşti omul acesta!” (2 Samuel 12:1-14).”

Îi sunt recunoscător lui G. Murariu pentru această explicare a termenului „a judeca.” Să ducem acum analiza acestui termen ceva mai departe şi să vedem cum se aplică ea în viaţa practică. Apostolul Pavel ne avertizează:

„De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5).

Motivul pentru care nu trebuie să judecăm şi să nu pronunţăm sentinţe asupra altora este faptul că noi nu avem toate informaţiile despre persoana aceea. Noi vedem numai nişte manifestări exterioare şi de moment ale omului, dar nu ştim ce este în adâncul lui şi de aceea, dacă îl judecăm vom pronunţa o sentinţă greşită!

Aşa de uşor spunem noi cuiva „laşule”, pentru o singură acţiune sau lipsă de acţiune, şi poate că dimpotrivă, omul acela este printre cei mai curajoşi oameni! Acelaşi lucru cu calificativele „prostule”, „lingăule”, „stupidule”, „trădătorule”, „falsule”,etc., etc..

Dar este ceva mai mult în actul acesta de a judeca şi de a pronunţa sentinţe de calificare, sau – cel mai adesea – de descalificare. S-a observat de foarte mulţi analişti că de regulă cei laşi, îi declară laşi pe toţi ceilalţi; cei mincinoşi, îi suspectează şi acuză de minciună pe toţi ceilalţi; cei hoţi îi suspectează şi acuză de furt şi de necinste pe toţi ceilalţi, etc.

Aceasta ne spune Domnul Isus: Tu acuzi pe cineva că are o aşchiuţă în ochiul lui, dar aceasta o faci deoarece în ochiul tău este o bârnă!

Cu alte cuvinte, când ai tendinţa să judeci si să califici pe alţii cu cuvinte înjositoare, fii atent că problema este în tine! Caută şi vezi că tu însuţi suferi de boala pe care o vezi aşa de bine la altul!

Domnul Isus, ca Dumnezeu întrupat, ne spune apoi că la judecata finală a lui Dumnezeu, unul dintre criteriile după care ne va judeca va fi acesta: Cu ce fel de judecată i-ai judecat tu pe alţii vei fi judecat tu! De ce? Fiindcă prin judecata ta ai scos la iveală ce era în adâncul tău şi ai făcut rău altora prin ceea ce era în tine! Răul pe care l-ai făcut celor cărora le-ai aplicat cuvinte înjositoare, umilitoare, jignitoare, rănitoare şi ucigătoare, trebuie să cadă acum asupra ta!

Prin urmare, a judeca şi a pronunţa sentinţe este unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care le putem face!

Atunci, ce-i de făcut? Să ne fixăm bine în structura noastră de gândire şi de comportament: Să judec ideile acestui om, dar niciodată să nu calific omul datorită ideilor lui! Să spun că ideea este greşită, dar să nu descalific omul pentru ideea lui!

Mai adaug aici o dimensiune pentru termenul a judeca. Unii se grăbesc să spună: „Omul acesta nu-i născut din nou”; sau, „Omul acesta nu-i mântuit?” Acestea sunt judecăţi care îi aparţin numai lui Dumnezeu şi el le va pronunţa numai la judecata Lui! Dacă eu fac asemenea judecăţi, eu mă aşez pe scaunul de judecată al lui Dumnezeu şi nu mi se cuvine locul acela! Şi voi fi pedepsit aspru pentru o asemenea acţiune!

Eu pot să spun: După cum se poartă şi cum vorbeşte omul acesta, El nu-L cunoaşte pe Dumnezeu! Sau, duhul meu nu mărturiseşte cu duhul lui! Sau, eu simt că omul acesta nu ne duce pe calea cea bună!

Sau, pot spune:

Comportamentul acestui om nu este comportamentul unui fiu de Dumnezeu; sau, comportamentul acestui profet nu este după cuvântul lui Dumnezeu, deci nu mă pot baza pe profeţiile lui.

Dar dacă el este mântuit sau nu, aceasta o va spune numai Dumnezeu!

Ceea ce vreau să observaţi este cu câtă gelozie vreau să fim în toate după Sfânta Scriptură. Unii râd de noi din cauza aceasta. Noi considerăm că aceasta este atitudinea fundamentală a copiilor lui Dumnezeu.

Adunare în case, Biserici, Uniune de Biserici

Autor: Iosif Țon 

Primii creştini se adunau în case şi adunarea dintr-o casă a primit repede denumirea de „Biserica ce se adună în casa lor” (Romani 16:5), „Biserica din casa lor² (1 Corinteni 16:19), „Biserica din casa lui” (Coloseni 4:15), sau „Biserica din casa ta” (Filimon 2).Bisericile acestea au simţit de la început că trebuie să fie o legătură între ele. Legătura iniţială o făceau apostolii care circulau dintr-una într-alta şi duceau ştiri despre celelalte Biserici şi organizau strângere de ajutoare de la unele pentru altele.În primele două secole, legătura dintre Biserici se realiza la nivelul acesta. În secolul al doilea au apărut curente teologice diferite şi Bisericile tindeau să se asocieze la unul sau la altul dintre aceste curente, cum au fost montanismul sau gnosticismul

Abia în secolul al treilea unele biserici centrale, sau mai de grabă conducătorii din aceste Biserici, au început să pretindă dreptul de conducere asupra celorlalte (Roma, Constantinopol).

Tot în secolul al treilea au apărut asocieri de Biserici care de regulă şi-au luat numele după un conducători: donatiştii de la Donatus), novaţienii (de la Novatian), etc.

După ce Constantin a dat edictul de recunoaştere a creştinismului ca religie legală în imperiul roman (anul 313 d.Cr.), treptat, treptat împăraţii romani şi-au luat tot mai multe atribuţii de conducere, până când creştinismul a devenit religie de stat, totalmente sub conducerea împăratului. Desigur, aceasta a fost cea mai mare tragedie a creştinismului.

Un aspect al acestei tragedii a fost persecutarea oricărei mişcări care nu accepta conducerea Episcopului de Roma, sau a Episcopului de Constantinopol (rivalitatea între cele două centre de conducere a apărut chiar de la începutul dominaţiei imperiale asupra creştinismului). Primii care au fost persecutaţi au fost donatiştii. Dar apoi au apărut ici şi acolo alte mişcări ale unor Biserici care refuzau să accepte deviaţiile de la creştinismul noutestamental pe care le impunea împăratul sau papa sau patriarhul.

Odată cu Reforma (1517), mişcările care s-au desprins de romano-catolicism au avut tendinţa să iţi ia, sau să le fie dat de alţii, numele conducătorului lor: luteranişti, calvinişti, menoniţi (una dintre ramurile anabaptiştilor), etc.

Toate aceste mişcări au simţit nevoia să se lege laolaltă şi astfel să-şi definească identitatea şi să coopereze pentru a putea merge înainte.

Organizaţiile acestea suprabisericeşti au avut înainte de toate funcţia de autodefinire şi apoi de interajutorare şi de călăuzire. Ele şi-au definit crezul prin diferite „Mărturisiri de credinţă” şi şi-au formulat modul de închinare si de funcţionare ca Biserici.

Una dintre tendinţele ulterioare a fost aceea de a se osifica în formele stabilite de întemeietori. Ceea ce au decis aceştia a devenit „tradiţia” acestei mişcări sau a acestui cult. Lucrul acesta este inerent oricărei asocieri umane şi el este inevitabil. Generaţiile următoare se vor putea simţi încătuşate de aceste tradiţii sau „legi omeneşti” şi vor căuta să le schimbe. Aşa apare conflictul dintre generaţii şi lupta pentru „a rămâne ce am fost” sau „a ne schimba, a ne înnoi.” Unii, fiindcă văd că nu pot face schimbarea dorită de ei, ies din cultul acela şi, ori rămân izolaţi pe viaţă, ori creează o nouă mişcare, care devine în final un nou cult.

Un aspect modern al acestui fenomen este ceea ce s-a întâmplat în ultimii cincizeci de ani între baptiştii din America. Unora nu le-a plăcut direcţia în care merge Southern Baptist Convention (aşa se numeşte cea mai mare Uniune baptistă din Statele Unite, cu 17 milioane de membri), au ieşit din Convenţie şi s-au declarat Biserici independente.

Dar aceste Biserici „independente” au simţit repede nevoia de a veni laolaltă ca să se definească împreună, să aibă părtăşie, să aibă o revistă a lor, să aibă un Seminar al lor, etc. Şi? Ei n-au spus că fac o nouă Convenţie, sau Uniune, ci au făcut un „Fellowship of Independent Churches” (adică „ Părtăşia sau Asociaţia Bisericilor Independente”), şi sunt acum câteva asemenea părtăşii sau asociaţii. Vreau să vă spun că într-unele dintre ele se manifestă un mult mai mare autoritarism decât în Convenţia Baptistă de Sud!

Nevoia de asociere a Bisericilor este un fapt al vieţii. Când mai multe Biserici ies dintr-un cult sau dintr-o uniune, ele simt foarte repede nevoia aceasta de a se strânge laolaltă.

Să definim acum câteva noţiuni în mişcarea baptistă din România.

În primul rând, ce este o Biserică locală.

Definiţia cea mai simplă este aceasta: „Un grup de credincioşi care l-au mărturisit pe Domnul în apa botezului şi care, sub îndemnul şi călăuzirea Duhului Sfânt decid să se constituie împreună într-o Biserică locală; care îşi aleg o conducere (diaconi, prezbiteri, pastor) care să zidească sufleteşte Biserica, să facă actele de cult (botezul, Cina Domnului, cununia, binecuvântarea copiilor, înmormântarea, etc.) şi care să facă disciplina în Biserică.”

Principiul fundamental baptist este că această Biserică locală este suverană peste viaţa ei internă şi că nimeni din afara ei nu se poate amesteca în viaţa ei internă.

Trebuie să facem distincţie între Biserica locală şi Biserica universală. Aceasta din urmă este constituită din totalitatea celor mântuiţi prin Domnul Isus din toate timpurile, adică din cei care deja sunt în ceruri şi din toţi cei mântuiţi care sunt acum în viaţă pe pământ.

Trebuie să fim conştienţi că sunt culte în care cultul este considerat Biserică. Aşa este „Biserica Ortodoxă Română”, „Biserica Romano-catolică”, şi „Biserica Adventistă de ziua a şaptea.”

Să înţelegem bine: la adventişti, cultul întreg este „Biserica Adventistă”. Conducătorul cultului numeşte pastorii, el îi transferă la alte „comunităţi” (tot la cinci ani). Ceva similar este şi la cultul penticostal numit „Church of God” (Biserica lui Dumnezeu). Şi aici, preşedintele cultului are prerogative de pastor al întregului cult. Un aspect interesant al lor este că atunci când o adunare locală îşi construieşte clădire de Biserică, aceasta devine proprietatea cultului (deci, a Bisericii Church of God) nu a adunării locale. Există un alt cult penticostal numit „The Assemblies of God” (Adunările lui Dumnezeu), care şi-a dat această denumire tocmai pentru a arăta că ei cred că adunarea locală este Biserica, iar cultul este doar asociaţia acestor Adunări ale lui Dumnezeu.

În ultima vreme a apărut şi la noi ideea de adunări în case. Nimeni nu-i opreşte să o facă. Problema este că, mai de vreme sau mai târziu, aceste adunări în case simt nevoia să ce organizeze pentru a putea intra în întreaga viaţă de Biserică.

Unii spun: „Eu fac parte numai din Biserica universală.” Un ora dintre cei ce mi-au spus acest lucru, eu le-am pus întrebarea: „ Domnul Isus mă învaţă că dacă tu îmi greşeşti şi eu nu pot rezolva problema intre mine şi tine si cu încă unul sau doi alţi fraţi, să te spun Bisericii; cărei Biserici sa te spun dacă tu nu faci parte din nici o Biserică?”

Este observaţia mea pastorală că cei care nu vor să fie parte dintr-o Biserică locală sunt oameni care au probleme de integrare şi probleme de subordonare: ei nu sunt capabili să trăiască într-o comuniune frăţească şi nu se pot supune autorităţii acelei comunităţi şi autorităţii conducătorilor ei. Aceasta este o problemă spirituală foarte serioasă. Domnul Isus ne cheamă să murim faţă de noi înşine. Chemarea aceasta cuprinde în ea şi moartea faţă de dorinţa mea de independenţă şi de nesupunere şi acceptarea să mă aşez sub autoritatea unei Biserici locale!

Din moment ce un grup de credincioşi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, decid să se constituie într-o Biserică, apar imediat o serie de probleme, prin faptul că ei trebuie să aibă o casă de adunare (adunarea intr-o casă familială nu se poate face cu caracter permanent şi, mai ales, atunci când creşte numărul celor care iau parte la adunare), trebuie să-şi deschidă cont la bancă, etc. Şi cu aceasta apare nevoia de a se înregistra la autorităţi ca Biserică. Lucrul acesta nu poate fi evitat din moment ce adunarea creşte şi capătă o viaţă activă!

În Statele Unite, orice Biserică nou formată se poate înregistra la autorităţile locale şi acestea îi acordă statutul de Biserică pe baza Statutului pe care si l-a formulat ea singura.

În România, legiuitorul a considerat că statutul de Biserică nu-l poate acorda un judecător sau orice alt funcţionar care nu ştie ce este aceea Biserică. De aceea, legiuitorul a decis că statutul de Biserică trebuie să-l determine unul dintre cultele recunoscute de lege. Adică, atunci cant te-ai constituit într-o Biserică, te adresezi cultului cu care crezi la fel si ceri acestuia să-ţi dea statutul de Biserică. Cultul acela te examinează, şi dacă decide că eşti Biserică după accepţiunea cultului, îţi acordă Statutul de Biserică şi îţi dă Autorizaţia de funcţionare ca Biserică.

Dacă grupul care s-a constituit în Biserică nu vrea să se afilieze unui cult, legiuitorul a lăsat o uşă deschisă: grupul se poate înregistra la Judecătoria locală ca „asociaţie religioasă.” Sunt deja Biserici independente la noi care funcţionează ca asociaţii religioase, dar ele sunt lipsite de anumite drepturi pe care le au Bisericile. De exemplu, nu primeşti autorizaţie de a construi o „biserică”, ci numai „o sală de conferinţe”, sau aşa ceva.

Cel care la masa rotundă se prezintă drept „Evanghelistul” ne-a arătat ca o mare descoperire că ei se adună în case, că nu au clădiri de biserici şi că aşa este mult mai bine. Prezicerea pe care le-o fac eu este că mai de grabă sau mai târziu, când aceste adunări în case cresc numeric (şi dacă nu cresc sunt născute moarte) simt neapărat nevoia să se constituie în Biserici şi apoi, ca să funcţioneze legal într-un stat guvernat de legi, trebuie să se înregistreze ca să capete dreptul de a funcţiona legal.

Am arătat apoi că înregistrarea se face ori la o judecătorie, ca „asociaţie religioasă”, ori la un cult, ca să capete statutul de „Biserică.” Prin înregistrarea la un anumit cult, Biserica aceea devine parte din cultul acela şi trebuie să funcţioneze sub Mărturisirea de credinţă şi Statutul de funcţionare ale acelui cult.

Să revenim la natura Uniunii Baptiste.

Nu există nimic rău în dorinţa unui grup de Biserici să se asocieze într-o Uniune de Biserici. Mai ales atunci când aceste Biserici îşi scriu ele însele Statutul de funcţionare a Uniunii Baptiste. În acest statut, ele definesc natura Uniunii, funcţiile Uniunii şi modul de desfăşurare a activităţilor Uniunii. Bisericile baptiste din toată lumea, atunci când se asociază într-o Uniune au grijă să dea Uniunii atribuţii numai care nu privesc viaţa internă a unei Biserici, în aşa fel încât Biserica locală să fie întotdeauna „ea însăşi.”

Există Biserici slabe, sau Biserici care trec prin conflicte interne care depăşesc puterea de rezolvare a acelei Biserici. Când Bisericile au scris Statutul Uniunii, ele au prevăzut şi acest caz, şi au stipulat în Statut că în cazul acela Biserica (sau grupul majoritar din Biserică) poate cere Uniunii să trimită un pastor sau un grup de pastori care să participe la Adunarea generală a Bisericii şi să slujească acolo ca mediator sau mediatori şi îndrumători. Aşa ceva s-a întâmplat la Biserica Providenţa din Oradea.

Organizarea Bisericilor într-o Uniune este o necesitate şi Uniunea şi-a demonstrat de-a lungul anilor importanţa ei.

Discuţia care se poartă chiar acum în Uniunea baptistă este referitoare atribuţiile sau funcţiile Uniunii. Am arătat în Scrisoarea mea deschisă faptul că există astăzi tendinţa de a se limita rostul Uniunii numai la acela de reprezentare a Bisericilor şi a cauzelor lor în faţa autorităţilor. Eu am arătat câte alte funcţii ar trebui să aibă Uniunea.

Într-o societate liberă şi democratică, asemenea discuţii sunt libere, necesare şi binefăcătoare. Pastorii şi delegaţii la adunările zonale (numite „Comunităţi de Biserici”) vor dezbate cu siguranţă această problemă şi vor face propuneri pe această temă. Congresul anual al Uniunii poate oricând să discute aceste propuneri şi poate să ia deciziile pe care majoritatea le crede necesare.

Nu este nimic rău în a discuta public aceste probleme şi a face sugestii şi propuneri, atâta vreme cât le facem într-un mod civilizat şi cu o atitudine pozitivă şi creatoare. Dar trebuie să ştim că noi nu avem nici o putere de decizie. Aceasta o au numai delegaţii la adunările Comunităţilor de Biserici şi delegaţii la Congresul Uniunii.

În orice organizaţie umană există şi probleme şi orice asemenea organizaţie poate să apuce pe căi greşite. De exemplu, uneori anumiţi conducători ai Uniunii sau ai Comunităţilor îşi pot asuma drepturi mai mari decât le acordă Statutul şi pot lua decizii care sunt în detrimentul Bisericilor. Fiind oameni, când cineva este pus într-o poziţie de conducere, întotdeauna există ispita de a deveni dictator, de a-şi impune voinţa, de a crea o atmosferă de teamă de represalii.

Oamenii spirituali din Uniune trebuie să ştie atunci cum să trateze problema, „cu Duhul Blândeţii”, şi să biruie prin puterea Duhului Sfânt şi nu prin metodele firii pământeşti. Totul depinde aici de maturitatea spirituală atât a conducătorilor de la anumite nivele cât şi de maturitatea spirituală a membrilor Bisericilor.

În cazuri ca acestea apar cei care luptă cu metodele firii pământeşti şi aceştia sunt cei care produc dezbinarea, produc multe răni spirituale şi produc chiar moartea spirituală a multora.

Încă odată, în organizaţii în care sunt oameni, probleme apar tot timpul. Maturitate spirituală înseamnă să înţelegi care este problema şi să ştii cum să o discuţi în mod principial şi cum să o rezolvi după Cuvântul lui Dumnezeu şi cu metodele Duhului Sfânt.

A fi sau a nu fi într-o uniune de Biserici? Răspunsul la această întrebare nu se găseşte în Biblie, dar încă în perioada apostolilor s-a văzut nevoia de legături strânse între toate Bisericile. Atunci, întrebarea nu mai este dacă să creăm o uniune sau să nu o creăm, ci doar ce natură trebuie să aibă acea uniune. În ceea ce am scris mai sus am arătat deja câteva jaloane referitor la natura unei asemenea uniuni.

Cineva m-a acuzat că aş cere sau aş căuta realizarea unei treziri spirituale a Uniunii baptiste. Oricine citeşte cu atenţie scrisoarea deschisă pe care am adresat-o Uniunii baptiste va vedea că nu am exprimat o asemenea chemare. Uniunea baptistă este o structură organizatorică şi, ca atare, ea nu poate fi „trezită spiritual”. Trezirile spirituale au început totdeauna printr-un om sau printr-un grup mic de oameni şi, de obicei, a cuprins o anumită Biserică, de la care s-a răspândit şi la alte Biserici.

În toate trezirile spirituale au apărut şi exagerări şi unele dintre acestea au deversat mişcarea aceea de trezire şi au dus-o către abateri de la doctrinele acceptate şi uneori direct la erezii. Iată de ce, trezirile spirituale au stârnit întotdeauna şi opoziţie, uneori de la conducătorii cultului în care a apărut acea trezire.

Una dintre funcţiile Uniunii baptiste este să vegheze la puritatea doctrinară a Bisericilor care o alcătuiesc. De aceea i s-a acordat Uniunii – prin Statut – prerogativa de a exclude din cult o Biserică care se abate de la Mărturisirea de credinţă a cultului.

Pe de altă parte, conducerea Uniunii, văzând că o anumită trezire spirituală care a apărut într-o Biserică este sănătoasă din punct de vedere al doctrinei, o poate încuraja şi sprijini şi o poate recomanda şi altora.

Mai mult, Uniunea baptistă poate crea cadrul şi condiţiile pentru apariţia unei treziri spirituale.

Membrii Bisericilor şi pastorii doritori de trezire spirituală nu trebuie să se aştepte, însă, ca aceasta să vină de la centru, aşa cum mulţi sunt obişnuiţi ca totul să ne vină de la structurile centrale sau instituţionale.

Una dintre cele mai frumoase rugăciuni pentru trezire spirituală este aceasta:

„Doamne, te rog în Numele Domnului Isus să trimiţi în Biserica noastră o trezire spirituală; şi, Doamne, Te rog să începi această trezire cu mine însumi! Amin”.

 

Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1

Romani 6:1-14

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. 8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9 întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. 10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.

Dacă mesajul de săptămâna trecută vi s-a părut practic şi de ajutor pentru a pregăti supă pentru cei în nevoi în loc de mese îmbelşugate şi fripturi, sau pentru a împinge maşinile cărora le-au murit bateriiile, sau pentru a nu vă purta cu ipocrizie în grupurile mici, atunci gândiţi-vă la mesajul de astăzi ca la o reîntoarcere la capitolul 6 pentru a vedea temelia acestor aplicaţii pe care le-am văzut în capitolul 12. Capitolul 6 se referă la modul cum să deveniţi acel fel de oameni autentici, asemenea lui Hristos. Dar Pavel pune nişte temelii foarte adânci pentru vieţile noastre. El nu zideşte pe nisip. Vă rog să învăţaţi de la el.

PRAGMATICII ŞI PURITANII

Noi americanii suntem pragmatici până la culme. Vrem rezultate. Şi le vrem ieri. Le vrem pur şi simplu. Le vrem fără să ne gândim prea mult şi fără prea multă durere. Şi în biserică, am dezvoltat tot felul de remedii poleite cu numele lui Hristos care sunt superficiale şi de scurtă durată. Noi nu suntem, în mare măsură, sfinţii aceia înrădăcinaţi în Biblie aşa cum erau parte din înaintaşii noştri.

J.I. Packer îi compară pe vechii puritani englezi care au trăit şi au suferit între 1550 şi 1700 cu copacii seqoia ai Californiei. Ei erau nişte giganţi cu rădăcini incredibil de adânc ancorate în Biblie, şi ale căror ramuri ajungeau până la ceruri, şi ale căror trunchiuri erau aşa de puternice şi durabile încât puteau să treacă prin focuri care să le lase semne dar care să nu-i omoare. Dar apoi Packer se uită la peisajul pragmatic American cu toate soluţiile instantanee oferite spre rezolvarea problemelor noastre şi la nerăbdarea noastră în ce priveşte profunzimea, complexitatea şi durerea, şi spune, “Se pare că de o generaţie încoace bogăţia a făcut nişte pitici şi înceţi la minte din noi toţi.”1

Iată care este diferenţa dintre pragmatici şi Puritani: pragmaticii nu au răbdarea să-şi ancoreze rădăcinile ospitalităţii, bunătăţii frăţeşti şi a dragostei autentice în stânca profundă din Romani 6-8. Noi vrem să sărim direct de la îndreptăţire la aplicaţia practică a capitolului 12. Dă-ne doar o listă. Spune-ne ce trebuie să facem. Rezolvă problema la nivelul superficial, ca să scăpăm de ea. Însă Puritanii erau diferiţi. Ei au privit la cartea Romani şi au văzut că viaţa este construită altfel. Nu se ajunge repede sau uşor la statura unui arobore seqoia care este de neclătinat în vreme de furtună şi de folos în vremuri de suferinţă inimaginabilă. Cartea Romani nu are doar 2 capitole. Are 16 capitole. Nu sare de la capitolul 5 la 12. Ne călăzeşte în profunzime la rădăcinile evlaviei, pentru ca atunci când ieşim la suprafaţă, să nu fim oameni cu liste, ci oameni cu o viaţă de neclintit, cu tărie, sfinţenie, înţelepciune şi dragoste.

Acum parcurgeţi alături de mine Romani 6 preţ de câteva săptămâni.

SĂ PĂCĂTUIM CA SĂ SE ÎNMULŢEASCĂ HARUL?

Versetul 1: “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Adică, să continuăm în obiceiul păcatului pentru că ne este garantată iertarea şi avem o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu doar prin credinţă? Răspunsul pe care-l dă în versetul 2 este “Nicidecum!” Absolut că nu! Nu continuaţi să păcătuiţi pentru ca harul să se înmulţească.

De ce nu? Răspunsul lui vine sub forma unei întrebări (versetul 2b): “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Adică, din moment ce ai murit faţă de păcat, nu mai poţi continua să trăieşti în păcat. Acest răspuns ridică două întrebări la care vreau să răspund în această dimineaţă. 1) Ce înseamnă “Am murit faţă de păcat”? 2) Ce înseamnă “nu mai poţi trăi în păcat”? Sau ca să punem întrebările altfel, 1) În ce sens am murit? 2) În ce sens am depăşit noi faza trăirii în păcat? Noi am murit. Şi de aceea nu putem continua să trăim în păcat. Ce înseamnă aceste două afirmaţii incredibile?

Aveţi grijă aici să nu care cumva să începeţi să vă gândiţi în altă parte, crezând că subiectul acesta este prea greu, prea profund, prea complicat. Poate că spui: viaţa mea nu se regăseşte aici. Spune-mi doar despre supa săracilor, despre bateria maşinii şi despre bunătatea frăţească. Deoarece cred că sunt pur şi simplu un om pragmatic. La care eu vin şi spun: Nu lăsa să te definească zece sau douăzeci sau cincizeci de ani de auto-evaluare. Lasă Biblia să te definească. Pavel se află pe drumul către Romani 12 – supa, bateria, şi bunătatea frăţească, dar el nu va sări peste capitolul 6. Dacă încerci ca mai întâi să pui lucrurile în practică, ştii ce faci? Alegi să fii un stuf în mlaştină în loc să fii un seqoia plantat pe malul oceanului. De ce sunt aşa de puţini seqoia – înţelepţi – în bisericile noastre? Pentru că suntem aşa de nerăbdători cu Romani 6.

DACĂ SUNTEŢI GATA SĂ CREŞTEŢI NIŞTE RĂDĂCINI, SUNT ŞI EU GATA. SĂ ÎNCERCĂM.

Prima întrebare este aceasta: Ce vrea Pavel să spună în versetul 2 prin “noi am murit faţă de păcat”? Acest “noi” de aici, sunt creştinii – adică, credincioşii. Ştim aceasta pentru că în versetul 3 “noi” sunt aceia care au fost “botezaţi în Hristos Isus.” Botezul este experienţa prin care treci atunci când devii creştin, aşadar el vorbeşte despre creştini, despre credincioşi, în versetul 2: “Noi [credincioşii botezaţi], care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Vom vorbi mai mult despre înţelesul şi rolul botezului săptămâna viitoare).

NOI AM MURIT FAŢĂ DE PĂCAT

Deci întrebarea noastră este: Ce înseamnă că toţi credincioşii au murit faţă de păcat?

Probabil că cel mai important verset care explică întrebarea aceasta este versetul 5: “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Ceea ce spune Pavel aici se poate să fie în afara categoriilor noastre cognitive. Aşadar, haideţi să adăugăm o categorie. Ceea ce spune el este faptul că pentru credincioşi există o uniune cu Hristos – remarcaţi cuvintele, “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Există o uniune între Hristos şi creştini astfel încât ceea ce I s-a întâmplat lui Hristos Dumnezeu socoteşte ca şi cum ni s-a întâmplat nouă. Moartea Sa este moartea noastră. Dumnezeu stabileşte această uniune. 1 Corinteni 1:30 spune, “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus.” Dumnezeu stabileşte o uniune între credincioşi şi Hristos, în aşa fel încât să fie potrivit pentru El să socotească moartea lui Hristos ca fiind a noastră.

Deci atunci când versetul 2 întreabă, “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” acesta se referă la moartea noastră cu Hristos atunci când a murit Hristos. Această moarte este una istorică şi care a avut loc o dată pentru totdeauna. Ni se aplică nouă prin credinţă, dar din moment ce Hristos a murit în istorie o singură dată, şi versetul 5 spune că noi am fost uniţi cu moartea aceea, din perspectiva lui Dumnezeu moartea noastră a avut loc în ziua în care a murit Hristos.

Acum haideţi să confirmăm lucrul acesta cu alte câteva versete. Versetul 6: “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El.” Acesta este un alt fel de a spune că noi am murit (versetul 2) sau că “ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (versetul 5). Remarcaţi că în timp ce versetul 6 spune “omul nostru cel vechi” a fost răstignit, versetele 2 şi 5 spun că “noi am murit” şi că “noi ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Eu cred că aceasta înseamnă că “omul cel vechi” sunt eu – dar diferit de ceea ce am devenit. “Omul cel vechi” sunt eu cel care eram revoltat împotriva lui Dumnezeu, nesupus legii lui Dumnezeu, orb faţă de slava lui Dumnezeu, şi necredincios faţă de promisiunile Lui. Versetul 6 spune că “omul cel vechi” a fost răstignit împreună cu Hristos. (Vedeţi Galateni 2:20). Când Hristos a murit, Dumnezeu a socotit că eu omul cel vechi şi păcătos am murit împreună cu el.

Pentru o altă confirmare să ne uităm la versetul 8: “Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Deci aici din nou Pavel spune clar că moartea de care am murit în versetul 2 este o moarte împreună cu Hristos. “Noi am murit împreună cu Hristos.” (Vedeţi de asemenea Romani 7:4 şi 2 Corinteni 5:14).

Aşadar învăţătura de bază a acestor versete este aceea că există o uniune între credincioşi şi Hristos. Acesta este înţelesul versetului 5. Lucrul acesta ar trebui să vă fie familiar dacă aţi fost cu noi la cele şase mesaje din Romani 5:12-21. Acolo am văzut că Dumnezeu stabileşte o uniune între Adam şi urmaşii săi, şi o uniune paralelă între Hristos şi urmaşii săi. Condamnarea a venit prin uniunea noastră cu Adam. Îndreptăţirea vine prin uniunea noastră cu Hristos (Romani 5:18). Acum în Romani 6:5, Pavel explică această uniune şi o relaţionează la sfinţire cât şi la îndreptăţire.

Acesta este răspunsul lui Pavel la prima întrebare: La ce moarte se referă Pavel atunci când spune în versetul 2, “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Era moartea noastră cu Hristos datorită uniunii noastre cu El.

NU MAI POŢI TRĂI ÎN PĂCAT

Acum a doua întrebare este: Ce înţelege Pavel prin “noi nu mai putem trăi în păcat”? Versetul 2: “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Adică, dacă ai murit faţă de păcat, nu mai poţi trăi în păcat. În ce sens am depăşit noi faza trăirii în păcat? Noi am murit. Şi de aceea nu mai putem trăi în păcat. Ce înseamnă această afirmaţie uimitoare? Este Pavel avocatul perfecţionismului – adică din moment ce ai devenit creştin nu mai păcătuieşti deloc?

Sunt mai multe motive din context care mă fac să gândesc că Pavel nu vrea să spună lucrul acesta.

1) Remarcaţi că ceea ce neagă Pavel nu este faptul că nu vei mai comite niciodată un păcat, ci că nu mai poţi “trăi în el.” “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” “A trăi în el” corespunde întrebării din versetul 1: “Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Ideea din aceste două fraze, “să păcătuim mereu” (versetul 1) şi “să trăim în păcat” (versetul 2) se referă la faptul că din momentul când am fost uniţi cu Hristos în moartea Sa, noi nu mai putem continua să trăim cu acelaşi stil de viaţă păcătos neschimbat.

2) Un alt indiciu care susţine poziţia lui Pavel (şi nu poziţia perfecţionistă) se găseşte în versetul 6, “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Aici efectul uniunii noastre cu Hristos este acela că noi nu mai suntem “robi ai păcatului.” Este posibil să cădem în atitudini şi acţiuni păcătoase fără ca păcatul să fie stăpânul nostru. Aşa cum spune versetul 14, “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” A fi eliberat de stăpânirea, robia sau domnia păcatului nu este acelaşi lucru cu a fi perfect şi fără de păcat.

3) Al treilea indiciu care susţine această poziţie (şi anume că Pavel nu promovează perfecţionismul) vine din poruncile din versetele 11, 12 şi 13. În versetul 11 el spune, “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” În versetul 12 el spune, “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor.” În versetul 13 el spune, “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii.” Dacă nu există o bătălie continuă cu păcatul în viaţa creştină, atunci ce rost mai au aceste porunci? Eu cred că ele implică clar faptul că, chiar dacă am murit faţă de păcat, şi de aceea nu mai putem “să trăim” sau “să continuăm” în păcat, putem totuşi păcătui, şi într-adevăr păcătuim, dar trebuie să fim încredinţaţi de realitatea a ceea ce ni s-a întâmplat în uniunea noastră cu Hristos şi să confirmăm această realitate în vieţile noastre de zi cu zi. “Socotiţi-vă morţi … Nu lăsaţi păcatul să mai domnească … Nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre.”

MOARTEA NOASTRĂ ÎMPREUNĂ CU HRISTOS, ELIBERAREA NOASTRĂ DE PĂCAT

Iată care este concluzia mea asupra acestor două puncte: moartea noastră cu Hristos şi eliberarea noastră de păcat.

1) În Hristos – adică, în uniunea noastră cu Hristos pe care a hotărât-o Dumnezeu, în concordanţă cu versetul 5 – noi suntem morţi faţă de păcat, adică: În poziţia noastră cea mai adevărată şi în identitatea noastră cea mai adevărată suntem pe deplin şi definitiv morţi faţă de păcat – atât faţă de vina cât şi faţă de puterea acestuia. Adevărul aceasta este hotărâtor, de nerepetat, şi de neschimbat. Aceasta este temelia pentru toată lupta noastră spirituală cu păcatul, şi pentru toată înaintarea noastră în sfinţenie.

2) Viaţa creştină este o experienţă deja existentă dar şi*o experienţă neîmplinită pe deplin a acestei poziţii şi identităţi fără de păcat în uniunea noastră cu Hristos. Ceea ce s-a întâmplat cu Isus Hristos istoric şi definitiv şi fără putinţă de schimbare – şi deasemeni ceea ce ni s-a întâmplat nouă în El – nu ni se aplică deodată şi pe deplin, ci parte ni se aplică acum în mod complet, şi parte ni se aplică acum în mod progresiv, şi totul ni se aplică în mod complet abia în veacul care vine. Noi suntem *déjà pe deplin iertaţi, achitaţi si socotiţi neprihăniţi şi îndreptăţiţi în uniunea noastră cu Hristos, doar prin credinţă. Şi suntem déjà eliberaţi de sub robia păcatului, adică de sub puterea păcatului ca şi dătătoare de direcţie pentru vieţile noastre. Şi suntem déjàcapabili prin credinţă să creştem mai mult şi tot mai mult triumfători în lupta cu păcatul în vieţile noastre de zi cu zi.

Dar noi nu suntem déjà perfecţi în vieţile de zi cu zi, în experienţa de pe acest pământ. Noi trebuie să luptăm lupta credinţei şi să devenim în experienţă, prin credinţă, ceea ce suntem pe deplin în uniunea noastră cu Hristos. Pavel a spus astfel în Filipeni 3:12, “Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.” Vedeţi aici acest deja existent dar nu existent pe deplin. Hristos l-a apucat pe Pavel în vederea perfecţiunii şi binecuvântării veşnice. Aceasta îi dă siguranţă lui Pavel. Acum Pavel confirmă marea lucrare a lui Dumnezeu în Hristos apuncând premiul pentru care a fost apucat de Hristos.

Concluzie: În spatele chemării şi libertăţii de a fi ospitalieri faţă de oameni oferindu-le câte un bol de supă, sau de a împinge maşina în pană a unui prieten, şi de a fi reali unii cu alţii în grupurile mici – şi în spatele oricărui lucru frumos care-L reflectă pe Hristos – stă o temelie profundă şi glorioasă a ceea ce s-a întâmplat odată pentru totdeauna pentru tine*atunci când a murit Hristos, şi aceea ce se întâmplă în mod progresiv *în tine prin credinţă.

În încheiere: Dacă eşti creştin, Dumnezeu a creat o uniune între tine şi Hristos, aşa cum spune versetul 5. Ca urmare a acestei uniuni, tu ai murit împreună cu Hristos, atunci când El a murit. Ca urmare a faptului că ai murit, eşti acum în identitatea ta cea mai deplină şi adevărată, adică, în uniunea ta cu Hristos, liber de vina şi puterea păcatului. Şi din cauza acestei identităţi şi poziţii de nezdruncinat, eşti deja îndreptăţit, şi eşti cu siguranţă în procesul de sfinţire, dar nu eşti încă desăvârşit. De aceea, confirmă această mare schimbare socotindu-te a fi ceea ce eşti cu adevărat în Hristos.

Săptămâna viitoare vom vedea cum faci lucrul acesta.


1J.I. Packer, În căutarea sfinţeniei (Wheaton: Crossway Books, 1990), p. 11-12.

 

SFATURI PENTRU BISERICA

ELLEN G. WHITE

Unirea cu Hristos şi dragostea frăţească

 (Una cu Hristos în Dumnezeu)

        Scopul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este ca ei să fie uniţi. Nu aşteaptă ei  să trăiască împreună în ceruri? Este Domnul Hristos împărţit împotriva Lui Însuşi? Va da El succes poporului Său înainte ca ei să îndepărteze gunoiul presupunerilor rele şi al discordiei, înainte ca lucrătorii, într-o unitate, în ce priveşte scopul, să-şi devoteze inima, mintea şi puterea lucrării atât de sfinte în ochii lui Dumnezeu? Unitatea aduce tărie; lipsa de unitate, slăbiciune. Fiind uniţi unii cu alţii, lucrând în armonie pentru mântuirea oamenilor, vom fi cu adevărat „împreună lucrători cu Dumnezeu”. Cei care refuză să lucreze în armonie, Îl dezonorează mult pe Dumnezeu. Vrăjmaşul sufletelor se delectează privindu-le cum lucrează unele împotriva altora. Astfel de persoane trebuie să cultive dragostea frăţească şi blândeţea inimii. Dacă ei ar putea să dea la o parte perdeaua care acoperă viitorul şi să vadă rezultatul lipsei lor de unitate, cu siguranţă că s-ar hotărî să se pocăiască.1

Unirea cu Hristos şi unul cu celălalt – unica noastră siguranţă

        Lumea priveşte cu satisfacţie lipsa de unitate care există între creştini. Infidelitatea este mult îndrăgită. Dumnezeu cheamă la o schimbare în mijlocul poporului Său, unirea cu Hristos şi unul cu altul este unica noastră siguranţă în aceste zile din urmă. Să nu-i dăm ocazia lui Satana să arate cu degetul spre membrii bisericii noastre şi să zică: „Priviţi aceşti oameni care stau sub stindardul lui Hristos, cum se urăsc unul pe altul. Nu avem de ce să ne temem de ei atâta timp cât petrec mai mult tip certându-se unii cu alţii decât în luptă cu forţele mele.”

        După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au pornit să-L proclame pe Mântuitorul înviat, unica lor dorinţă fiind salvarea de suflete. Ei s-au bucurat de dulceaţa comuniunii cu sfinţii. Ei erau blânzi, atenţi, îşi sacrificau propriile interese, plini de abnegaţie, fiind gata de orice sacrificiu de dragul adevărului. În asocierea lor zilnică unii cu alţii,  au dat pe faţă acea dragoste pe care Domnul Hristos le-a poruncit să o facă cunoscut. Prin cuvinte şi fapte altruiste, ei s-au luptat să aprindă această dragoste şi în inimile altora.

        Credincioşii trebuia să nutrească acea dragoste care umpluse inimile apostolilor după coborârea Duhului Sfânt. Ei trebuia să pornească în deplină ascultare de noua poruncă: „Cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. (Ioan 13,14). Trebuia să fie atât de uniţi cu Hristos, încât să fie în stare să îndeplinească cerinţele Lui. Trebuia înălţată puterea unui Mântuitor care îi putea îndreptăţi prin neprihănirea Lui.

Însă cei dintâi creştini au început să privească la defectele unora şi ale altora. Zăbovind asupra greşelilor, dând loc criticii rele, ei L-au pierdut din vedere pe Mântuitorul şi marea Lui dragoste pe care a arătat-o faţă de păcătoşi. Au început să arate mai multă stricteţe pentru ceremoniile exterioare, să fie mai scrupuloşi faţă de teoria credinţei şi mai severi în criticele lor. În zelul lor de a-i condamna pe alţii, ei au uitat de propriile lor greşeli. Au uitat lecţia de iubire frăţească, pe care i-a învăţat Domnul Isus. Şi, cel mai trist lucru dintre toate, ei nu erau conştienţi de ceea ce pierduseră. Nu îşi dădeau seama că fericirea şi bucuria se îndepărtau din vieţile lor şi că, în curând, aveau să umble în întuneric, izgonind afară din inimile lor dragostea lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan şi-a dat seama că dragostea frăţească pălea în biserică şi  a zăbovit în mod special în acest punct. Până în ziua morţii sale, el i-a tot îndemnat pe credincioşi să exercite continuu dragoste unul faţă de altul. Scrisorile sale către biserici sunt pline de acest gând. „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii”, scrie el, „căci dragostea este de la Dumnezeu … Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El… Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii”. (1 Ioan 4,7-11).

În biserica lui Dumnezeu de astăzi, dragostea frăţească lipseşte în mare măsură. Mulţi din cei care susţin că Îl iubesc pe Mântuitorul neglijează să-i iubească pe cei care sunt uniţi cu ei în părtăşie creştină. Noi suntem de aceeaşi credinţă, membri ai aceleaşi familii, toţi copii ai aceluiaşi Tată ceresc, cu aceeaşi binecuvântată nădejde a nemuririi. Cât de strânsă şi duioasă ar trebui să fie legătura care ne leagă laolaltă! Oamenii din lume privesc la noi să vadă dacă credinţa noastră exercită o influenţă sfinţitoare asupra inimilor noastre. Ei văd degrabă orice defect din vieţile noastre, fiecare inconsecvenţă din faptele noastre. Să nu le dăm ocazia să arunce ocară asupra credinţei noastre.2

Armonia şi unitatea constituie cea mai puternică mărturie a noastră

        Nu opoziţia lumii este cel mai mare pericol pentru noi; ci răul nutrit în inimile aşa-zişilor credincioşi, care lucrează cel mai mare dezastru şi întârzie cel mai mult programul cauzei lui Dumnezeu. Nu există o cale mai sigură de a ne slăbi spiritualitatea decât prin a fi invidioşi, suspicioşi unul faţă de altul, căutând greşeli şi făcând presupuneri rele. „Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.” (Iacov 3,15-18).

        Armonia şi unitatea care există între oameni cu caractere diferite constituie cea mai puternică mărturie care poate fi adusă, că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume pentru a-i mântui pe păcătoşi. Este privilegiul nostru să aducem această mărturie. Însă, pentru a face acest lucru, trebuie să ne aşezăm sub comanda lui Hristos. Caracterele noastre trebuie modelate în armonie cu caracterul Său, voinţa noastră trebuie supusă voinţei Lui. Atunci vom lucra împreună fără nici un gând de conflict.

        Micile deosebiri asupra cărora se zăboveşte conduc la acţiuni care distrug părtăşia creştină. Să nu îngăduim vrăjmaşului să câştige astfel avantaj asupra noastră. Să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu şi unii de alţii. Atunci vom fi ca nişte pomi ai neprihănirii, sădiţi de Domnul şi udaţi de râul vieţii; şi cât de roditori vom fi! Nu a spus Hristos: „Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit”! (Ioan 15,8).

Când rugăciunea Domnului Hristos este crezută pe deplin, când sfaturile Sale sunt aduse în viaţa de zi cu zi a poporului lui Dumnezeu, unitatea de acţiune va fi văzută în rândurile noastre. Frate va fi legat cu frate prin legăturile de aur ale dragostei lui Hristos. Numai Spiritul lui Dumnezeu poate produce această unitate. Cel care S-a sfinţit pe Sine Însuşi îi poate sfinţi şi pe ucenicii Săi. Uniţi cu El, ei vor fi uniţi şi unii cu alţii, în cea mai sfântă credinţă. Când ne vom da toată silinţa pentru această unitate, aşa cum doreşte Dumnezeu să ne străduim pentru ea, aceasta va veni la noi.3

        Dumnezeu nu cere un număr mare de instituţii, clădiri mari, etalare exterioară, ci o acţiune armonioasă a poporului Său deosebit, un popor ales de Dumnezeu şi preţios, ai cărui membri sunt uniţi unii cu alţii, viaţa lor fiind ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Fiecare om trebuie să stea în partea lui şi la locul lui, exercitând o influenţă bună în gând, cuvânt şi faptă. Când toţi lucrătorii lui Dumnezeu vor face acest lucru,  numai atunci lucrarea Lui va fi un întreg simetric.4

        Domnul cheamă oameni cu credinţă autentică şi cu minţi sănătoase, oameni care să facă distincţie între ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals. Fiecare ar trebui să fie în gardă, să studieze şi să pună în practică lecţiile date în capitolul 17 din Ioan şi să păstreze o credinţă vie în adevărul pentru acest timp. Noi avem nevoie de acea stăpânire de sine, care să ne facă în stare să ne aducem obiceiurile în armonie cu rugăciunea lui Hristos.5

        Inima Mântuitorului doreşte ca urmaşii Săi să îndeplinească scopul lui Dumnezeu în toată mărimea şi profunzimea sa. Ei trebuie să fie una cu El, chiar dacă sunt răspândiţi pretutindeni pe faţa pământului. Însă Dumnezeu nu îi poate face una în Hristos decât dacă ei sunt dispuşi să renunţe la calea lor pentru calea Lui.6

Cooperare

        Când se înfiinţează instituţii în câmpuri noi, adesea este necesar să se aşeze responsabilităţi asupra unor persoane care nu cunosc în totalitate detaliile cu privire la lucrare. Aceste persoane sunt mult dezavantajate în lucrarea lor şi, dacă ele şi colegii lor lucrători nu ar dovedi un interes neegoist pentru instituţia Domnului, ar rezulta o stare de lucruri care ar împiedica prosperitatea ei.

        Mulţi socotesc că domeniul lucrării pe care o fac ei le aparţine numai lor şi că nimeni altcineva nu ar trebui să dea nici o sugestie în legătură cu aceasta. Tocmai aceştia s-ar putea să fie cu totul în necunoştinţă faţă de cele mai bune metode de conducere a lucrării; totuşi dacă cineva se aventurează să le ofere sfaturi, ei se simt ofensaţi şi devin mai hotărâţi în a-şi urma judecata lor independentă. Unii dintre lucrători nu voiesc să ajute sau să-i înveţe pe colegii lor lucrători, iar alţii, care nu au experienţă, nu doresc ca ignoranţa lor să fie cunoscută. Ei fac greşeli, cheltuind mult timp şi material, deoarece sunt prea mândri ca să ceară sfat.

Nu este greu să descoperi cauza necazului. Lucrătorii au fost nişte firi independente, când ar fi trebuit să se considere asemenea unor fire care trebuie ţesute împreună pentru a ajuta la formarea modelului.

Aceste lucruri întristează pe Duhul Sfânt. Dumnezeu doreşte ca noi să învăţăm unii de la alţii. Independenţa nesfinţită ne aşază într-o poziţie în care El nu poate lucra împreună cu noi. Satana este foarte mulţumit cu astfel de stări de lucruri.

        Fiecare lucrător va fi testat dacă el lucrează pentru înaintarea instituţiei lui Dumnezeu sau pentru a sluji propriilor sale interese.

        Păcatul cel mai aproape de a fi de deznădăjduit şi incurabil este mândria propriei păreri şi îngâmfarea. Aceasta stă în calea oricărei creşteri. Când un om are defecte de caracter însă nu îşi dă seama de acest lucru; când este atât de plin de sine, încât nu îşi poate vedea greşeala, cum ar putea fi el curăţat? „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mat. 9.12). Cum poate cineva să-şi îmbunătăţească starea când socoteşte că ceea ce face el este perfect?

        Doar creştinii cu totul sinceri pot fi cu adevărat oameni.

Oastea Domnului – Strânşi, uniţi, în jurul Crucii lui Hristos!

“Strajă pentru Isus cel Răstignit!  Strajă să nu-L pierdem pe Isus cel Răstignit dinăuntrul nostru şi dinăuntrul Oastei!”

Cu Isus cel Răstignit, Oastea a devenit o putere. Şi tocmai pentru asta este pândită din multe părţi, pentru multe scopuri şi interese.

 

 

Dar primejdia cea mare, de a-L pierde pe Isus cel Răstignit, încă nu este asta cea care vine din afară. O mai mare primejdie este cea care vine dinăuntrul Oastei. E primejdia «ciocanelor». E ispita de a ne pomeni, una-două, că ne lipseşte Isus cel Răstignit din adunările noastre.

 

Se ţin «adunări mari» ale Oastei, în care nu se vorbeşte nimic despre Jertfa Crucii. Li se vorbeşte ostaşilor despre toate – numai despre Iisus cel Răstignit, nu. Ostaşii aşteaptă fulgerări duhovniceşti, aşteaptă foc ceresc – şi li se dau alte lucruri, care nu hrănesc şi nu rămân…

 

…Sunt înăuntrul Oastei unii care îşi bat capul veşnic după «organizare», după «şefie», după dorul de a «comanda» – în loc să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L aibă tot mai mult pe Isus cel Răstignit.

 

Este însă o primejdie şi mai mare decât aceea de a-L pierde pe Isus cel Răstignit dinăuntrul Oastei, din adunarea Oastei: este primejdia de a-L pierde pe Isus cel Răstignit dinăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta este primejdia cea adevărată. Dacă e vorba de o primejdie pentru Oaste, aceasta este una singură: să nu-L pierdem pe Isus cel Răstignit din inima noastră, din viaţa noastră. Până când Îl avem pe Isus cel Răstignit înăuntrul nostru, Oastea va înainta biruitoare. Toate atacurile se vor zdrobi de Stânca Golgotei.

 

Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru fraţii lui: să nu-L piardă fraţii pe Isus cel Răstignit. Să nu piardă Duhul şi să rămână cu «litera».

 

Stăpânit de grija aceasta, strig şi eu pe fraţii mei: Fraţi ostaşi! Strajă pentru Isus cel Răstignit! Strajă să nu-L pierdem pe Isus cel Răstignit dinăuntrul nostru şi dinăuntrul Oastei! Strajă să nu ne fure satana pe Isus cel Răstignit!

 

Mulţi dintre copilaşii Oastei – furaţi de ispita trufiei – s-au ridicat de la picioarele Crucii şi caută azi «scaune» de mărire. Şi mulţi s-au răcit şi au pierdut «dragostea dintâi».

 

Fraţii mei, înapoi, la picioarele Crucii! În genunchi cu toţii la picioarele Crucii. Cu toţii strânşi în jurul Crucii – aceasta este Oastea Domnului. Plângând la picioarele Crucii – acesta este locul nostru în Oastea Domnului. Puterea Oastei este Isus cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi şi în noi, avem totul. Când    L-am pierdut pe El, am pierdut totul.

 

Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Isus cel Răstignit, ci este şi vestirea Lui. Dacă cineva m-ar întreba, aşa la repezeală, ce este Oastea Domnului, eu i-aş răspunde scurt: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus cel Răstignit. Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Isus cel Răstignit, acela se face şi el un vestitor al Lui…

 

Fiecare ostaş să fie, să se facă, un vestitor înflăcărat al lui Isus cel Răstignit…

 

“Isuse Doamne, Preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumesc din tot sufletul meu că m-ai scos din lume şi m-ai atras cu putere lângă Crucea Răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un nebun pentru Tine şi Evanghelia Ta.

 

 

Îţi mulţumesc că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-ai ales să-i chem şi pe alţii la Tine, la ospăţul mântuirii, la Crucea Răstignirii Tale.

 

Îţi mulţumesc că ne-ai întâlnit în Tine, în dragostea Ta, în Crucea Ta, pe atâţia fraţi şi surori din tot cuprinsul acestei ţări şi de peste hotarele ei. Eu mă rog pentru mine şi mă rog pentru ei, să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea Răstignirii Tale. Să ne legi cu toate legăturile dragostei de Crucea Răstignirii Tale. Să fim şi să ne facem nişte nebuni pentru Tine. Numai pentru Tine. Să nu vrem să mai ştim despre nimic altceva decât numai despre Tine, Doamne, şi Crucea Răstignirii Tale.

 

Şi ne dă, Isuse Doamne, dar şi putere să Te vestim şi altora.

 

Să ducem peste tot locul vestea cea dulce că Tu ai murit pentru noi toţi. Pe orice suflet care zace de păcate biruit, să-l chemăm să Te afle pe Tine, scăparea şi mântuirea noastră a tuturor.

 

Ca pe nişte copilaşi ai Tăi, ţine-ne, Isuse Doamne, sub aripile Crucii Tale, până în clipa când ne vei chema cu totul în braţele Tale, ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.“

 

Traian Dorz- Istoria unei Jertfe

 

 

 Cine este în Hristos?

Răspuns: Conform 2 Corinteni 5:17, „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Există două cuvinte în limba greacă care sunt traduse cu „nou” în Biblie. Primul, neos, se referă la ceva ce tocmai a fost făcut, dar mai există multe altele asemenea lui. Cuvântul tradus în acest verset cu „nou” este kainos, care înseamnă „ceva proaspăt făcut, care este deosebit de orice altceva în existență”. În Hristos suntem făcuți făpturi noi în întregime, așa cum Dumnezeu a creat la început cerurile și pământul – El le-a făcut din nimic, și face la fel cu noi. Nu numai că ne curățește de vechiul nostru sine, ci face unul cu totul nou! Când suntem în Hristos, suntem „părtași ai naturii divine” (2 Petru 1:4). Dumnezeu Însuși, în persoana Duhului Sfânt, ia loc în inimile noastre. Noi suntem în Hristos și El este în noi.

În Hristos suntem regenerați, înnoiți, născuți din nou, iar această nouă creație are o gândire spirituală, pe când vechea creație era orientată pe fire/ce este carnal. Noua creație are părtășie cu Dumnezeu, împlinește voia Lui și este devotată slujirii Lui. Vechea natură este incapabilă să facă aceste lucruri sau chiar și numai să le dorească. Vechea natură este moartă față de lucrurile Duhului și nu se poate aduce singură la viață. Este „moartă în greșeli și păcate” (Efeseni 2:1) și poate fi adusă la viață prin trezire spirituală, care are loc atunci când venim la Hristos și El locuiește în noi. Hristos ne dă o natură complet nouă și sfântă și o viață incoruptibilă/onestă. Viața noastră veche, moartă înainte față de Dumnezeu datorită păcatului, este îngropată și suntem înviați la noua viață cu El (Romani 6:4).

Dacă Îi aparținem lui Hristos, suntem uniți în El și nu mai suntem robi ai păcatului (Romani 6:5-6); suntem făcuți vii cu El (Efeseni 2:5); suntem făcuți după imaginea Sa (Romani 8:29); suntem liberi față de condamnare și trăire după fire, și trăim după Duhul (Romani 8:1); suntem parte a Trupului lui Hristos împreună cu alți credincioși (Romani 12:5). Credinciosul are acum o inima nouă (Ezechiel 11:19) și este binecuvântat „cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos” (Efeseni 1:3).

S-ar putea să ne întrebăm de ce nu trăim tot timpul în felul descris mai sus, deși ne-am dat viața lui Hristos și suntem siguri de mântuirea noastră. Acest lucru este datorită faptului că natura noastră nouă locuiește în trupul nostru firesc, iar cele două sunt în război una cu cealaltă. Vechea natură este moartă, dar noua natură trebuie încă să se lupte cu „cortul” vechi în care locuiește. Răutatea și păcatul sunt încă prezente, dar credinciosul le percepe într-un mod proaspăt și nu mai este controlat de vechi așa cum a fost în trecut. În Hristos, putem alege să rezistăm păcatului, în timp ce vechea noastră natură nu putea asta. Acum avem alegerea de a hrăni fie natura noastră nouă, prin Cuvânt, rugăciune și ascultare, fie de a ne hrăni firea, neglijând aceste lucruri.

Când suntem în Hristos „suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37) și ne putem bucura în Mântuitorul nostru, care face toate lucrurile posibile (Filipeni 4:13). În Hristos suntem iubiți, iertați și asigurați. În Hristos suntem adoptați, justificați, răscumpărați, împăcați și aleși. În Hristos suntem victorioși, plini de bucurie și pace și primim semnificație reală în viață. Ce Mântuitor minunat este Hristos!

 

 

 

1 Corinteni 6:15-20 15Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!

Mădulare ale lui Hristos. Biserica este trupul lui Hristos şi El este capul trupului, credincioşii în parte fiind mădulare ale trupului (vezi 1Cor. 12:27; Efes. 1:22, 23; 4:12, 13, 15, 16; 5:30). Credincioşii sunt tot pe atât de strâns şi vital uniţi cu Hristos, ca şi mâna şi piciorul cu trupul fizic. După cum mădularele trupului fizic sunt stăpânite şi îndrumate la îndeplinirea diferitelor lor funcţiuni de către cap, tot aşa credincioşii primesc de la Isus, capul spiritual, călăuzire şi putere pentru a săvârşi datoriile lor creştine.

Al treilea argument împotriva desfrâului e dat în versetul acesta (cf. cele de la vers. 13,14). E că creştinii sunt uniţi cu Hristos şi e de neconceput ca să fie luate mădularele lui Hristos şi să fie mânjite prin imoralitate. Hristos este cu totul curat. Urmaşii Lui, fiind uniţi cu El, sunt obligaţi să fie curaţi aşa cum este El, şi aceia care nădăjduiesc să-L întâmpine la a doua Lui venire se vor strădui continuu să păstreze curăţenia aceea (vezi 1Ioan 3:3). Ar putea un adevărat creştin să pună ceea ce aparţine lui Hristos şi face parte din El, unul din mădularele Lui, la o aşa josnică întrebuinţare? Creştinii au fost chemaţi cu o chemare înaltă şi sfântă şi nu pot accepta standardele de treaptă joasă ale lumii necredincioase, ca o normă pentru purtarea lor (vezi Filp. 3:14; 1Tes. 1:4; 2Tim. 1:9; Evr. 3:1). Credinciosul e botezat în Hristos(Gal. 3:27) şi devine un mădular al lui Hristos şi i se cere să păstreze legătura aceea sfântă, păstrându-şi tot corpul consacrat Domnului.

Nicidecum! [Să fească Domnul, KJV.] Vezi Rom. 3:4, 31. Expresia aceasta dă glas cu putere nădejdii că ceva sugerat de afirmaţia anterioară nu va avea loc. Expresia e găsită de 15 ori în NT şi 14 din acestea sunt în scrierile lui Pavel. În versetul acesta expresia arată repulsia apostolului chiar şi faţă de gândul că mădulare ale lui Hristos să fie separate de El şi să devină mădulare ale unei curve.

16Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”.

Se lipeşte. [Uneşte, KJV.] În căsătorie, un bărbat şi soţia sa sunt una în unire legală şi sfântă (Gen. 2:24), dar în curvie, un bărbat şi o femeie devin una într-o unire ilegală şi nesfântă. Numai când e după legea lui Dumnezeu poate unirea sexelor să fie sfântă. Credincioşii corinteni nu puneau la îndoială faptul că ei erau mădulare ale lui Hristos, dar se poate că puneau la îndoială că prin actul curviei, ei îşi pierdeau poziţia lor înaltă şi deveneau mădulare ale unei curve. Se poate că erau înclinaţi să spună că aceasta ar fi o exagerare a efectului unei greşeli morale. Raţionamentul lui Pavel, bazat pe Scriptură, nu putea fi cu succes combătut.

17Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El.

De Domnul. Versetele 16 şi 17 sunt în direct contrast unul cu altul. ele scot în evidenţă două stări direct opuse care sunt cu totul incompatibile una cu cealaltă. Acela care-L iubeşte pe Domnul şi se încrede în El caută să se unească cu El în orice fel cu putinţă. El respinge activ orice displace lui Dumnezeu şi acceptă numai ceea ce este în armonie cu voia Lui. Această unire a sa cu Hristos este

o activitate constantă, care devine interesul său care absoarbe totul. Actul curviei, prin care trupul e legat cu o curvă, e trecător. Dar caracterul e degradant prin actul acela. Deşi unirea este fizică, ea coboară pe participanţi la cea mai de jos treaptă morală. Pe de altă parte, unirea cu Hristos înalţă pe credincios la nivelul moral şi spiritual cel mai înalt. Ea este intenţionată să fie o unire dăinuitoare în care gândul lui Hristos devine gândul credinciosului, care în felul acesta este complet unit cu voia lui Dumnezeu. El nu doreşte nimic mai mult decât să fie agentul prin care voia lui Dumnezeu găseşte expresie în gândul, cuvântul şi fapta omenească (vezi COL 312). Această alipire de Domnul, descrisă aici de Pavel este încă un fel de a descrie neprihănirea prin credinţă. Este o frumoasă afirmare a transformării misterioase care are loc atunci când păcătosul îi îndreaptă privirea la Hristos şi prin credinţă pune stăpânire pe făgăduinţa aflată în Ier. 31:33,34. Isus descrie unirea aceasta prin figura unei viţe-de-vie şi a mlădiţelor ei (vezi Ioan 15:4,5). Credinciosul nu-şi pierde identitatea şi personalitatea, ci se uneşte cu Hristos în aşa fel încât gândeşte gândurile lui Hristos împreună cu El şi doreşte lucrurile pe care le doreşte Hristos şi face lucrurile pe care le-ar face Hristos dacă ar fi pe pământ. Experienţa aceasta este asemănată mai departe cu unirea căsătoriei (vezi Efes. 5:22-33). Unirea dintre un bărbat şi o femeie în căsătorie ar trebui să fie considerată sacră şi de neschimbat. Unirea dintre Hristos şi credincios este mai intimă, mai bogată, mai curată şi mai deplină decât ar putea să fie orice căsătorie pământească.

18Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său.

Fugiţi. Textul grec arată o atitudine şi o acţiune de deprindere continuă. Adică îşi face un obicei din a fugi. Nu vă opriţi pentru a parlamenta cu ispititorul când vă confruntă cu vreun fel de invitaţie de a vă deda la imoralitate. E primejdios a ezita şi a discuta cu conştiinţa; fuga hotărâtă, neîntârziată de ispită este singura cale sigură ce trebuie aleasă (vezi CH 587). Această poruncă de a nu face nici o încercare de a sta pe loc şi a discuta în contradictoriu cu ispita la fapte murdare, ci de a-i întoarce spatele şi a fugi de ea nu poate fi desconsiderată fără a fi pedepsit. Ispita la curvie se poate ca adesea să fie atât de subtilă încât o persoană este în siguranţă numai fugind de ea. El este liber de întinare numai când refuză de a cultiva un gând imoral; e sigur numai când îşi întoarce privirile de la obiectul care ar putea sugera un gând necurat (vezi 2 Sam. 11:2–4; Iov 31:1; Prov. 6:23–26; Mat. 5:27–29). Nu e altă cale de a evita întinarea curviei decât aceea expusă de Pavel şi nimeni care refuză a urma această instrucţiune nu este sigur. Iosif a demonstrat importanţa fugii de acest lucru rău (vezi Gen. 39:7–12; 5T 596). Multe persoane ar fi cruţate de lacrimi, remuşcări, sărăcie, lipsă, boală şi de o mizerie pe toată viaţa, dacă ar lua aminte la cuvintele Fugiţi de curvie!.

Curvie. Gr. porneia, un termen general pentru tot felul de legături sexuale ilicite.

Afară din trup. [Fără de trup, KJV.] Sensul exact al contrastului scos aici în evidenţă nu e clar, dar înţelesul general este vizibil. Nici un păcat nu întinează trupul, aşa cum o face curvia. Nici un păcat nu-şi are originea în corp, în acelaşi fel înspăimântător, precum curvia. Pavel prezintă aici al patrulea argument împotriva desfrânării (cf. cele de la vers. 13,14,15). Efectul mai imediat al păcatelor ca furtul, minciuna, pofta de a avea ce aparţine altuia, este asupra minţii, dar necurăţia afectează direct trupul însuşi. Deşi lucruri ca beţia şi lăcomia la mâncare sunt păcate făcute în trup şi de către trup, ele sunt introduse din afară de trup. Dar săvârşind curvia, trupul e folosit ca agent direct al faptei rele. Urâciosul păcat este deosebit de odios pentru că deranjează frumoasa şi simbolica unire a căsătoriei. Dumnezeu intenţionează ca aceasta să fie o unire pe toată viaţa a unui bărbat cu o femeie, pe care nimic să nu o întrerupă (vezi Gen. 2:23,24; Rom. 7:2,3), care unire reprezintă pe aceea dintre Hristos şi biserica Sa (vezi Efes. 5:25-32). Vezi Mat. 5:28–32; 19:5–9.

19Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?

Templul. Gr. naos, (vezi cap. 3:10). Acesta este argumentul al cincilea împotriva imoralităţii (cf. cele de la cap. 6:13, 14, 15, 18). Întrucât trupurile credincioşilor sunt altare sacre ale Duhului Sfânt, ele nu trebuie să fie întinate prin viciu. Pentru că sunt mădulare ale lui Hristos (vers. 15) şi temple ale Duhului Sfânt, care este dat de Dumnezeu (vezi Ioan 14:16,17), fiecare păcat săvârşit împotriva trupului nostru e un păcat împotriva Făcătorului nostru şi împotriva Duhului Sfânt.

Nu sunteţi ai voştri. Acesta este al şaselea argument împotriva viciului curviei (cf. cel de la vers. 6:13, 14, 15, 18). Omul nu-şi aparţine sieşi; el nu are dreptul de a folosi puterile sale potrivit cu dorinţele şi îndemnurile trupului său neconvertit. El este proprietatea lui Dumnezeu prin creaţiune şi răscumpărare. Omul este obligat să trăiască mental, fizic şi spiritual, aşa cum îndrumă Dumnezeu, spre slava Numelui Său, şi nu spre satisfacerea dorinţelor firii pământeşti. Omul convertit este, de fapt, un sclav de bunăvoie al lui Isus Hristos (vez la Rom. 1:2; 6:18), care trăieşte numai ca să placă Domnului său.

20Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Preţ. Dumnezeu preţuieşte extrem de mult neamul omenesc, aşa cum e arătat de faptul că El a plătit un preţ infinit pentru răscumpărarea omului. Faptul acesta descoperă importanţa fiecărei fiinţe omeneşti individuale. Isus ar fi venit pe pământ şi Şi-ar fi dat viaţa şi pentru un singur păcătos (vezi Mat. 18:12–14; 8T 73). Fiind însă răscumpărat de Dumnezeu, păcătosul răscumpărat este obligat din punct de vedere moral să trăiască numai pentru Dumnezeu, să asculte de poruncile Sale şi să fugă de toate formele de desfrâu (vezi 18:12–14; 8T 73).

În trupul vostru. Din cauză că oamenii au fost răscumpăraţi de la moarte veşnică, este datoria lor de a face tot ce le stă în putere pentru a păstra trupurile lor în cea mai bună stare, aşa încât ei să poată proslăvi cât se poate mai bine pe Dumnezeu, servindu-L în mod corespunzător(vezi CH 40, 41, 73, 74). E nevoie de o înţelegere a fiziologiei, anatomiei şi a legilor sănătăţii, dacă trupul urmează să fie îngrijit inteligent (vezi CH 38; FE 321; COL 348). Urmaşii lui Hristos nu vor permite apetitului şi dorinţelor trupeşti să-i stăpânească. În schimb ei vor face trupurile lor slujitori ai unor minţi renăscute care sunt stăruitor călăuzite de înţelepciunea divină (vezi Rom. 6:13; 12:1; 1 Cor. 9:25, 27; AA 311; MH 130; CH 622).

[Duhul, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) omiterea cuvintelor şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. Accentul lui Pavel în capitolul acesta este îndeosebi asupra consacrării trupului.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

Unirea in Hristos 

Autor: David Ilea 

                                                                                                               http://www.kingdomplan.net

ÎN EL AVEM răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, SPRE A-SI UNI IARASI INTR-UNUL, IN HRISTOS, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ. Efeseni1: 7-10.

Unirea IN Hristos a tuturor lucrurilor a fost si este TAINA VOII lui Dumnezeu. Toata voia lui Dumnezeu asezata si desfasurata in lungimea veacurilor se consuma aducand la indeplinire deplina unirea in Hristos a tuturor lucrurilor. Tot planul de lucru al lui Dumnezeu este gandit, este desenat si trebuie sa produca in finalul lui, in implinirea vremurilor lucrarea aceasta mareata: UNIREA IN HRISTOS A TUTUROR LUCRURILOR. Lucrarea unirii fiind rodul final al voii lui Dumnezeu, apostolul Pavel uimit si el de intelepciunea si puterea lui Dumnezeu, stiind cat de greu era pentu Iudei si chiar si pentru Greci sa inteleaga, sa primeasca si sa creada lucrarea unirii tuturor lucrurilor in Hristos, aduce in lumina insemnatatea mare a unirii tuturor lucrurilor cand zice: A lucrurilor din ceruri si a lucrurilor de pe pamant. Despartirea, separarea, indepartarea, vrajmasia sunt intiparite adanc in mintea si-n natura omului pamantesc. Pentru omul pamantesc, pentru omul care traieste inca in vremea stapanirii pacatului, pentru omul care are marama vremi lui Adam inca pe fata lui, pentru omul care nu cunoaste Taina voii lui Dumnezeu, unirea tuturor lucrurilor in Hristos este mai mult decat o nebunie. Omul pamantesc nu poate pricepe, si nu poate crede ca Dumnezeu uneste toate lucrurile de pe pamant intr-un singur trup, in Hristos. Daca unirea in Hristos a lucrurilor de pe pamant este o mare nedumerire pentru omul pamantesc, cat de mare tulburare produce in om, mintea firii pamantesti cand se vesteste unirea in Hristos a tuturor lucrurilor adica si a lucrurilor din ceruri. Isus a cunoscut felul de gandire al omului firesc si deaceea a zis El: Daca v-am vorbit despre LUCRURI PAMANTESTI, si nu credeti, cum veti crede cand va voi vorbi despre LUCRURI CERESTI? Ioan3: 12. Isus deasemenea a vorbit de schimbarea, de reanoirea si unirea tuturor lucrurilor in locul unde gasim scris: Isus le-a raspuns: “Adevarat va spun ca ATUNCI CAND va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al maririi Sale, LA INOIREA TUTUROR LUCRURILOR, voi, care M-ati urmat, veti sedea si voi pe douasprezece scaune de domnie si veti judeca pe cele douasprezece semintii ale lui Israel. Matei19: 28. Inoirea, asezarea si unirea tuturor lucrurilor in Hristos cred eu ca face parte din lucrurile ascunse de la facerea lumii, lucruri care au fost tot timpul in planul veacurilor, dar au fost descoperite ACUM in vremea lui Hristos potrivit Scripturi care zice: Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri in pilde; si nu le vorbea deloc fara pilda, ca sa se implineasca ce fusese vestit prin prorocul care zice: “Voi vorbi in pilde, VOI SPUNE LUCRURI ASCUNSE DE LA FACEREA LUMII Matei 13: 34,35.

Omul care a trait in VREMEA ACEEA, in vremea neascultari lui Adam, omul pamantesc obisnuit cu despartirea, separarea, indepartarea si vrajmasia, omul care nu a intrat IN Hristos pe poarta crucii Lui, omul care nu a vazut prin Duhul lucrurile ascunse de la facerea lumii, considera ca unirea tuturor lucrurilor in Hristos se va face tot sub o forma de separare adica lucrurile de pe pamant intr-un loc si lucrurile din ceruri in altul loc. In Hristos nu sunt doua locuri diferite: un loc pamantesc si unul altul ceresc, in Hristos este numai o singura stare cereasca, Trupul Lui, Sufletul Lui si Duhul Lui sunt de natura cereasca prin voia lui Dumnezeu, prin invierea din moarte. Planul inteleptului Creator este o mare comoara a tainelor si a gandurilor lui Dumnezeu, ce volum si ce greutate de slava poarta cuvintele scrise de apostol unde scrie el: Pentru ca prin El au fost facute toate lucrurile care sunt in ceruri si pe pamant, cele vazute si cele nevazute: fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie domnii, fie stapaniri. Toate au fost facute prin El si pentru El. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. Ioan1: 3. Tatal iubeste pe Fiul si a dat toate lucrurile in mana Lui. Ioan3: 35.  Caci Dumnezeu a vrut ca toata plinatatea sa locuiasca in El si SA IMPACE TOTUL CU SINE, ATAT CE ESTE PE PAMANT, CAT SI CE ESTE IN CERURI, FACAND PACE PRIN SANGELE CRUCII LUI.Coloseni1: 16,19,20.Toata plinatatea lui Dumnezeu a locuit si locuieste in Hristos in vederea finalizari planului lui Dumnezeu. Finalul planului lui Dumnezeu este chiar acesta prezentat de apostol, prezentat de toata Scriptura si de puterea Duhului lui Dumnezeu unde zice Scriptura: SA IMPACE TOTUL CU SINE, ATAT CE ESTE PE PAMANT, CAT SI CE ESTE IN CERURI, FACAND PACE PRIN SANGELE CRUCII LUI. Deci scopul final al planului lui Dumnezeu este sa impace TOTUL CU SINE, apostolul prin Duhul aduce in deplina lumina insemnatatea cuvantului “TOTUL” cand zice: , ATAT CE ESTE PE PAMANT, CAT SI CE ESTE IN CERURI. Care lucru de pe pamant sau din ceruri va ramane in afara SANGELUI CRUCII LUI? Care lucru va ramane in continuare intr-o stare de vrajmasie trecand peste jertfa crucii lui Isus Hristos? Care lucru nu numai de pe pamant dar chiar din ceruri va ramane neafectat, neschimbat, neampacat si neunit in fata puterii PLINATATII lui Dumnezeu asezata din plin in Isus Hristos Fiul dragostei lui Dumnezeu? Ce oare trebuia sa faca Fiul cu TOATE LUCRURILE pe care Tatal le-a asezat in mana Lui? Iata un raspuns potrivit: Si, dupa Lege, aproape totul este curatat cu sange; si fara varsare de sange nu este iertare. Dar, deoarece CHIPURILE lucrurilor care sunt in ceruri au trebuit curatate in felul acesta, trebuia ca insesi LUCRURILE CERESTI SA FIE CURATATE cu jertfe mai bune decat acestea. Evrei9: 22,23. Iata deci ca si lucrurile din ceruri au trebuit curatite printr-o jertfa mai buna decat jertfa prin sacrificarea animalelor, toate lucrurile trebuiau curatite, inoite, asezate si unite, imbracate in haina lor adevarata, haina lor originala cum spune Domnul in cartea lui Iov:  Ca pamantul sa se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete, si TOATE LUCRURILE SA SE ARATE IMBRACATE CA IN HAINA LOR ADEVARATA? Iov38: 14. Neascultarea lui Adam cel pamantesc iata ca a rodit in om despartire, indepartare, instrainare, vrajmasie, pedeapsa, chin si moarte, toate acestea sunt aceptate, crezute, cunoscute si cu multa ravna propovaduite de Imperiul Crestin. Cand insa este vorba de ascultarea lui Isus care a rodit in om apropierea, regasirea, iertarea, impacarea, curatire, darul harului lui Dumnezeu neprihanirea, unirea, bucuria vietii neperitoare, toate acestea sunt foarte greu de aceptat, greu de crezut, necunoscute inca, si interzis de a fi propovaduite in realitatea lor, de marea parte a conducatorilor Imperiului Crestin. Este evident ca unirea se poate face numai acolo unde este deja o despartire, o separare, ceia ce este unit, ceia ce este un intreg nu poate fi unit din nou, numai unde era, numai unde este inca o despartire, o fragmentare, numai acolo se face unirea.

Unirea tuturor lucrurilor In Hristos este in adevar o lucrare a lui Dumnezeu pe care mintea si intelepciunea omului pamantesc nu poate sa o inteleaga, aceasta lucrare, aceasta taina a voii lui Dumnezeu a fost tinuta sau pastrata ascunsa si fii oamenilor in rolarea veacurilor nu au vazut-o, nu au cunoscut-o, deaceea zice apostolul: Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor şi, prin porunca Dumnezeului celui Veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă -. a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin. Romani16: 25-27. Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. 1Corinteni2: 6-8. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. PE EL IL PROPOVADUIM NOI, şi SFATUIM pe orice om, şi INVATAM pe orice om în toată înţelepciunea, ca să INFATISAM pe orice om DESAVARSIT IN Hristos Isus. IATA LA CE LUCREZ EU şi MA LUPT după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine. Coloseni1: 25-29. Pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Coloseni2: 2,3. PRIN DESCOPERIRE DUMNEZEIASCA am luat cunoştinţă de taina aceasta despre care v-am scris în puţine cuvinte. Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că, adică, Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic (veacurilor) pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. Efeseni3: 3-11.

Potrivit tainei voii lui Dumnezeu, asezata in planul veacurilor toate lucrurile, de pe pamant si din ceruri sunt si vor fi unite in final in Hristos. Referitor la toate lucrurile de pe pamant iata ca Scriptura declara ca TOATE lucrurile de pe pamant trebuie sa fie unite in Hristos, asa dar care lucru de pe pamant va ramane oare separat, neunit si despartit de Hristos? Daca toate lucrurile de pe pamant trebuie sa fie unite in Hristos, aceasta inseamna ce a declarat inca de la inceputul zidirii Duhul Sfant si Scriptura ca adica Hristos nu este numai Inceputul dar tot El este si SFARSITUL TUTUROR lucrurilor. In El, in Hristos se intalnesc si sunt din nou unite toate lucrurile. Omul care priveste si cunoaste numai pe Adam cel neascultator va privi si va cunoaste numai ceia ce a venit prin el. Cine priveste si cunoaste numai pe Adam cel pamantesc nu va vedea si nu va cunoaste UNIREA In Hristos, in Adam cel pamantesc nu este unire, prin el si in el este numai despartire, numai indepartarea, numai vrajmasie, numai vina si pedeapsa, numai stapanirea pacatului si-a moarti, numai chin si durere. Prin Adam cel pamantesc a venit moartea care a produs si produce numai despartire, dar prin Isus Hristos a venit viata care produce numai apropiere, numai iertare, impacare si UNIRE. Numai prin descoperirea Tainei voii lui Dumnezeu poate omul sa vada, sa inteleaga si sa se bucure de unirea tuturor lucrurilor in Hristos. Aceasta Taina a voii lui Dumnezeu a fost ascunsa adanc in Dumnezeu in lungimea veacurilor, fii oamenilor nu au vazut-o nu au cunoscut-o, asa dar nu aveau ce sa vorbeasca despre ea. In rolarea veacurilor au fost putini oameni carora Dumnezeu le-a descoperit intr-o masura mica bogatiile acestei taine. Daca Hristos Taina voii lui Dumnezeu a fost ascuns in toata vremea lui Adam, este evident ca si ceia ce era si este asezat de Dumnezeu in Hristos a fost ascuns. La implinirea vremi Hristos a fost aratat iar acum prin Duhul Sfant Dumnezeu descopera comoara bogatiilor Lui asezate in El.

Unirea in Hristos a fost un secret, o taina nearatata, necunoscuta, dar acum unirea in Hristos este descoperita, este propovaduita si crezuta de slujitorii si trimisii lui Hristos. Asa dar consecintele neascultari lui Adam nu au fost si nu sunt scopul final si sfarsitul planului lui Dumnezeu. Rodul neascultarii lui Adam nu a fost si nu este un secret, nu este o taina ascunsa, rodul si consecintele neascultarii au fost inca de la nasterea pacatului si sunt inca auzite, vazute, simtite, cunoscute si experimentate de multimea omenirii. Propovaduirea neascultari lui Adam si urmarile ei nu este o descoperire a Duhului, nu a fost si nu este Evanghelia Vestea Buna, nu este cu adevarat o veste noua, nu este nicidecum un lucru nou, ea face parte din lucrurile vechi care urmau sa fie schimbate, care urmau sa fie inlocuite cu lucruri noi. Rodul neascultarii, adica plata pentru pacatul neascultarii nu a fost si nu este un dar trimis omului, nu este o comoara, o bogatie despre care omul trebuie sa fie informat si pe care omul este chemat sa o primeasca. Plata pentru pacatul neascultarii chiar daca nu este propovaduita, chiar daca nu este crezuta, chiar daca nu este aceptata si chiar daca ea nu este cunoscuta si omul nu stie de unde vine, totusi ea este prezenta in fiecare fiinta omeneasca care este inca in Adam. Plata pentru pacatul neascultarii a venit peste omenire fara sa fie dorita, chemata, crezuta, aceptata si cunoscuta, ea nu este DARUL lui Dumnezeu DARUIT omului, ea a venit peste om ca o plata, ca o pedeapsa pentru vina neascultarii, ca un vrajmas, ca un hot inarmat LOVIND omul chiar in puterea vietii care-I fusese data. Adam si pacatul neascultari lui, pedeapsa pentru neascultare lui adica moartea nu sunt Taina Voii lui Dumnezeu, nu sunt Evanghelia Vestea Buna, nu sunt nicidecum Taina lui Dumnezeu Tatăl, adică Hristosul, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.

Neascultarea lui Adam, pacatul lui, judecata, pedeapsa si tot ce a venit prin el nu sunt nicidecum Vestea Buna a fagaduintelor lui Dumnezeu si nu sunt nici bogatia slavei Tainei lui Dumnezeu despre care scrie apostolul unde zice el: “Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.”Apostolul fiind TRIMISUL lui Dumnezeu in Hristos Isus descrie in cateva cuvinte scopul, motivul si mesajul trimiteri si a slujbei lui unde scrie el: Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine. Cat despre el si ceilalti care erau cuprinsi in cuvantul NOI, ei au fost trimisi sa-L propovaduiasca pe El adica pe Hristos care de fapt era Taina tinuta ascunsa din vesnicii si in toate veacurile, dar care taina a fost descoperita si a fost aratata sfintilor Lui adica sfintilor apostoli si proroci ai lui Hristos. Ei nu au fost trimisi de Dumnezeu sa-l propovaduiasca pe Adam cel neascultator sau sa propovaduiasca toate lucrurile venite prin el. Ei nu au fost trimisi sa propovaduiasca neascultare lui Adam, pacatul lui si plata pentru pacatul lui, lucruri care erau cunoscute si care erau prezente si active in fiinta umana. Ei nu au fost trimisii si slujitorii lui Adam cel pamantesc, deaceea mesajul principal si propovaduirea lor nu era in mare parte despre vremea, randuiala si neascultarea lui Adam unde oameni toti erau OAMENI VINOVATI, OAMENI PACATOSI IN MANA UNUI DUMNEZEU MANIOS. Apostolul Pavel aduce in lumina acest adevar unde scrie el: Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte SLUJITORI ai lui Hristos şi ca nişte ISPRAVNICI AI TAINELOR LUI DUMNEZEU. Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul INCREDINTAT lui.1Corinteni4: 1,2. O neandoielnica realitate contin cuvintele apostolului Petru unde scrie despre chemarea si trimiterea lucratorilor lui Hristos: Ca nişte buni ISPRAVNICI ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a PRIMIT. Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un MARTOR al patimilor lui Hristos şi PARTAS al slavei care va fi descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine.1Petru4: 10, 5:1,2.

Iata declaratia trimisilor, a slujitorilor lui Isus Hristos, ei au fost chemati sa fie slujitori ai lui Hristos administrand si vestind oamenilor lucrurile care sunt in Hristos, bogatia comorilor si a tainelor lui Dumnezeu. Ei erau ISPRAVNICI ai tainelor lui Dumnezeu asezate si ascunse in Hristos. Ei au cautat sa fie CREDINCIOSI in lucrurile INCREDINTATE lor. Ei nu au inceput in Hristos si nu dupa mult timp sa sfarseasca in Adam cel pamantesc. Ei nu au fost slujitori si nici ispravnici ai lui Adam cel pamantesc, ei nu au propovaduit lucrurile trecatoare venite prin Adam ca fiind vesnice, eterne. In descoperirea si aratarea lui Hristos ei au aflat ca neascultarea lui Adam nu era sa fie vesnica, ea trebuia sa sfarseasca in ascultarea lui Isus, pacatul lui nu era sa fie vesnic, el trebuia sa fie iertat, ridicat si nimicit in moartea lui Isus, pedeapsa lui, chinul lui, moartea lui nu era sa fie vesnica, ea trebuia sa sfarseasca in puterea jertfei a morti si a invierii lui Isus acolo unde cheile mortii si a Locuintei mortilor au fost predate in mana lui Isus Hristos Mielul lui Dumnezeu, si toti oameni prin El au dreptul la invierea din morti si la mostenirea vietii neperitoare. Ei nu au fost ispravnici, administratori si propovaduitori ai neascultarii eterne, ai despartirii eterne, ai pedepsei si a mortii eterne, ei au fost ispravnici ai HARULUI FELURIT al lui Dumnezeu asezat si descoperit nu in Adam cel pamantesc ci in Isus Hristos Domnul Vietii. Ei nu au fost gasiti ca voluntary in ispravnicia lor, lor le-a fost INCREDINTATA slujba si ispravnicia, ei AU PRIMIT darul harului lui Dumnezeu prin care au devenit ISPRAVNICI BUNI ai harului felurit. Ei au fost MARTORI ai patimilor lui Hristos si au devenit PARTASI ai slavei care urma sa fie descoperita in continuare. In Adam cel pamantesc nu au fost ascunse tainele lui Dumnezeu. Faptele lui Adam, pacatul, despartirea, pedeapsa si moartea nu sunt ascunse, nu sunt tainele intelepciuni si ale harului lui Dumnezeu, asa dar omul nu are nevoie de o descoperire, omul poate foarte usor sa vorbeasca despre ele. Omul nu are nevoie sa fie chemat, sa-I fie descoperit si sa-I fie incredintata lucrarea aceasta ca o ispravnicie ca un dar primit de la Dumnezeu. Aceasta se poate vedea practic si acum in vremea anului 2013, cei mai multi propovaduitori, sunt slujitori lui Adam cel pamantesc vestind cu ravna pacatul, despartirea, pedeapsa si moartea. Omul care este inca in Adam, care este inca un slujitor al lui Adam nu poate sa fie si in Hristos, un slujitor al lui Hristos, nu poate sa vesteasca lucrurile ascunse in Hristos. Pentru omul care nu a venit inca la Hristos, care inca nu este IN Hristos, lucrurile tainice care sunt IN Hristos: apropierea, iertarea, impacarea, sfintirea, neprihanirea, viata si UNIREA sunt considerate ca fiind o imposibilitate, o nebunie, ba chiar o invatatura nimicitoare, o erezie.

Unirea tuturor lucrurilor in Hristos este scopul si tinta finala a planului lui Dumnezeu, unirea aceasta a fost gandita, hotarata, proiectata, terminata si asezata de Dumnezeu in planul veacurilor inaintea oricarui inceput. Necunostinta, necredinta si impotrivirea omului nu poate anula, nu poate opri faptul unirii. Unirea in Hristos nu are nevoie de aprobarea omului pamantesc. Dumnezeu era in Hristos impacand lumea de oameni cu Sine fara sa ceara parerea, consimtamantul lumii. Iata ca lumea omeneasca era neunita, era despartita, era formata din doua popoare foarte diferite intre ele. Un popor era numit Israel iar celalalt popor erau numit poporul Neamurilor. Cand acestea doua popoare au fost UNITE intr-un singur trup prin crucea lui Isus, si cand acesta singur trup a fost impacat cu Dumnezeu in Isus Hristos, iata ca Dumnezeu nu a cerut parerea celor doua popoare. Dumnezeu nu a cerut parerea Bogatului din Locuinta mortilor si nici a lui Lazar din sanul lui Avraam cand in puterea crucii lui Isus cei doi au fost uniti intr-un singur trup devenind mostenitori ai aceleiasi fagaduinte. Dumnezeu in marea Lui indurare, in harul Sau aratat in Hristos Isus a inlaturat zidul despartitor, prapastia mare de la mijloc care-i despartea, care era intre cei doi oameni fara sa tina in socoteala neascultarea si pacatul necredintei lor. Omul secera ce a semanat, omul secera de unde a semanat si acest principiu nu poate fi schimbat. Dumnezeu deasemenea secera ce a SEMANAT si El secera din pamantul unde a semanat. Daca pamantul nu este un pamant bun El poate sa-l schimbe, El nu seamana grau si secera neghina, si nici cine a semanat neghina nu va secera grau. Cine seamana in firea pamanteasca a lui Adam va secera tot din firea pamanteasca putrezirea, lucruri trecatoare. Dar cine seamana in ascultarea Omului ceresc va secera tot din ascultarea Omului ceresc viata neperitoare. In Adam si in neascultarea lui toti oameni au fost judecati, dupa faptele lor, au fost gasiti si declarati vinovati si astfel vrednici de moarte, dar in ascultarea lui Hristos toti oameni sunt chemati sa PRIMEASCA darul harului lui Dumnezeu prin si in care sunt considerati apropiati, iertati, impacati, sfintiti, neprihaniti, uniti si vrednici in Hristos pentru mostenirea vietii neperitoare.

Adam cel neascultator si toata slujba lui pamanteasca cat si Isus Cel ascultator si toata slujba lui cereasca au fost asezati in planul de lucru al lui Dumnezeu inainte de orice inceput. Adam cel pamantesc trebuia sa fie aratat primul pe scena lumii, potrivit cu planul hotararilor lui Dumnezeu, mai intai vine ce este pamantesc, ce este trecator, ceia ce se poate termina, si numai dupa ce aceia ce era pamantesc sa terminat, vine ce este ceresc, ce este fara sfarsit, ceia ce nu se poate termina si ceia ce ramane vesnic. Asa dar Adam cel pamantesc, neascultarea si consecintele neascultari lui au fost inca de la inceputul lor auzite, vazute, simtite si traite de toti oamenii. In neascultarea lui Adam fata lui Dumnezeu era ascunsa, fata lui Dumnezeu era intoarsa de la ei, mania lui Dumnezeu era peste ei ca un rod al neascultarii lor. Moise care a trait si el in timpul si in vremea neascultarii lui Adam a dorit mult sa vada, sa fie luminat de chipul slavei fetei lui Dumnezeu dar in vremea neascultarii lui Adam nimenea nu putea vedea fata lui Dumnezeu potrivit Scripturi care zice:  Domnul a zis: “Fata nu vei putea sa Mi-o vezi, caci nu poate omul sa Ma vada si sa traiasca!” (Exod.33:20)  Iar cand Imi voi trage mana la o parte de la tine, Ma vei vedea PE DINAPOI; dar FATA MEA nu se poate vedea.” (Exod.33:23). Potrivit cu desenul planului lui Dumnezeu neascultarea lui Adam nu trebuia sa fie VESNICA, despartirea, indepartarea si pacatul lui nu trebuia sa fie VESNIC, desasemenea nici plata pentu pacatul lui, adica moartea nu trebuia sa fie VESNICA. Dumnezeu de la inceput a desenat, a hotarat ca neascultarea lui Adam, pacatul, moarteasa si chiar omul vechi, Adam cel pamantesc sa sfarseasca in ASCULTAREA si crucea lui Isus. Avand in vedere binecuvantarea care avea sa vina in Samanta lui Avraam, in ascultarea si jertfa crucii lui Isus, Dumnezeu a poruncit lui Moise sa binecuvinteze copii lui Israel in fagaduinta zilei ascultarii lui Isus Hristos unde gasim scris: Domnul a vorbit lui Moise si a zis: “Vorbeste lui Aaron si fiilor lui si spune-le: “Asa sa binecuvantati pe copiii lui Israel si sa le ziceti: “Domnul sa te binecuvanteze si sa te pazeasca! Domnul sa faca sa lumineze FATA LUI peste tine si sa Se indure de tine! Domnul sa-Si INALTE FATA PESTE TINE si sa-ti dea pacea! Astfel sa puna Numele Meu peste copiii lui Israel, si Eu ii voi binecuvanta.”Numeri6: 22-27.

Toata vremea neascultari lui Adam fata lui Dumnezeu era intoarsa de la om, era ascunsa, numai in ascultarea lui Isus Hristos, in Samanta lui Avraam trebuia sa vina binecuvantarea tuturor familiilor pamantului. IN EL, IN HRISTOS ISUS fata lui Dumnezeu se inalta si straluceste peste om dupa cum gasim scris: Si neamurile vor cunoaste ca din pricina nelegiuirilor ei a fost dusa casa lui Israel in robie, din pricina faradelegilor ei savarsite de ea impotriva Mea; de aceea LE-AM ASCUNS FATA MEA si i-am dat in mainile vrajmasilor lor, ca sa piara toti ucisi de sabie. (Ezec.39:23) Le-am facut dupa necuratiile lor si dupa faradelegile lor si LE-AM ASCUNS FATA MEA. Pana cand, Doamne, ma vei uita neincetat? Pana cand Iti VEI ASCUNDE FATA de mine? (Ps.13:1) Nu-mi ASCUNDE FATA TA, nu departa cu manie pe robul Tau! Tu esti ajutorul meu, nu ma lasa, nu ma parasi, Dumnezeul mantuirii mele! (Ps.27:9)  Intr-o izbucnire de manie, IMI ASCUNSESEM O CLIPA FATA DE TINE, dar Ma voi indura de tine cu o dragoste vesnica, zice Domnul, Rascumparatorul tau. (Isa.54:8)   INTOARCE-TI FATA SPRE MINE si ai mila de mine, dupa obiceiul Tau fata de cei ce iubesc Numele Tau! (Ps.119:132) Caci Domnul este drept, iubeste dreptatea, si cei neprihaniti PRIVESC FATA LUI. (Ps.11:7) Dar eu, in nevinovatia mea, VOI VEDEA FATA TA: cum ma voi trezi, ma voi satura de chipul Tau. (Ps.17:15) si NU LE VOI MAI ASCUNDE FATA MEA, caci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.” (Ezec.39:29) Inima imi zice din partea Ta: “Cauta fata Mea!” Si fata Ta, Doamne, o caut! (Ps.27:8) FA SA LUMINEZE FATA TA peste robul Tau, scapa-ma, prin indurarea Ta! (Ps.31:16). Ei vor vedea FATA LUI, si Numele Lui va fi pe fruntile lor. (Apoc.22:4).

Dragi mei neascultarea lui Adam consecintele neascultari lui, mania, pedeapsa, fata ascunsa, fata intoarsa a lui Dumnezeu, toata vremea lui si toata randuiala lui a fost auzita, vazuta, cunoscuta, simtita si traita de toti oameni pana la venirea lui Hristos Isus. Propovaduitorul neascultari lui Adam nu propovaduieste nimic nou, neascultarea lui Adam, pacatul si moartea sunt parte din tragica cadere, sunt o invatatura veche, toti oameni o cunosc. Daca Dumnezeu nu era bine voitor, daca nu era bucuros sa ne descopere ceia ce era ascuns, ceia ce in mare parte omenirea nu auzise, nu vazuse, nu cunoscuse si nu traise, adica sa ne descopere Taina voii Sale, Vestea Buna, atunci nu erau unii oameni chemati, invatati, imputerniciti, trimisi, propovaduitori, vestitori si ispravnici. Nu era nevoie sa fie vestit, propovaduit, adus la cunostinta ceia ce omenirea toata stia si cunostea deja, ceia ce omenirea traia practic in fiecare zi. Daca Dumnezeu nu pregatea in marea Sa-ndurare o cale, un mijloc de salvare a omului, o reantoarcere din nou in sanul Tatalui, atunci nu era o Evanghelie, nu era Vestea Buna, atunci cu adevarat despartirea, indepartarea, vina, pedeapsa omului, chinul sub puterea mortii erau VESNICE. Mii, sute de mii, milioane de oameni, multe generatii sa-au coborat in Locuinta mortilor fara sa auda, fara sa vada, fara sa cunoasca Taina voii lui Dumnezeu. Despre starea acestor generatii de oameni scrie apostolul Pavel unde scrie el: Voi erati morti in greselile si in pacatele voastre in care traiati ODINIOARA, dupa mersul lumii acesteia, dupa domnul puterii vazduhului, a duhului care lucreaza acum in fiii neascultarii. Intre ei eram si noi toti ODINIOARA, cand traiam in poftele firii noastre pamantesti, cand faceam voile firii pamantesti si ale gandurilor noastre si eram din fire copii ai maniei, ca si ceilalti. De aceea, voi, care ALTADATA erati Neamuri din nastere, numiti netaiati imprejur de catre aceia care se cheama taiati imprejur, si care sunt taiati imprejur in trup de mana omului: aduceti-va aminte ca in VREMEA ACEEA erati fara Hristos, fara drept de cetatenie in Israel, straini de legamintele fagaduintei, fara nadejde si fara Dumnezeu in lume. Si pe voi, care ODINIOARA erati straini si vrajmasi prin gandurile si prin faptele voastre rele, El v-a impacat ACUM prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca sa va faca sa va infatisati inaintea Lui sfinti, fara prihana si fara vina; negresit, daca ramaneti si mai departe intemeiati si neclintiti in credinta, fara sa va abateti de la nadejdea Evangheliei pe care ati auzit-o, care a fost propovaduita oricarei fapturi de sub cer si al carei slujitor am fost facut eu, Pavel.

Iata starea omenirii de ODINIOARA, ALTADATA, in VREMEA ACEEA, adica in vremea neascultarii lui Adam, in vremea cand fata lui Dumnezeu era ascunsa, in vremea cand cand oamenii erau copii ai maniei, cand Dumnezeu era manios. In vremea aceea cand marea parte a omenirii nu aveau nici o nadejde, nici o speranta, fara cunostinta de Hristos si fara cunostinta de Dumnezeu. Apostolul mentioneaza in scrierea lui ca neascultarea lui Adam si consecintele ei au afectat poporul Neamurilor si poporul lui Israel, adica toata omenirea a fost sub stapanirea pacatului si in robia mortii cand zice el: Voi erati morti, voi care altadata erati Neamuri, apoi cand vorbeste despre poporul lui Israel el zice: Intre ei eram si NOI ODINIOARA, adica si poporul lui Israel a fost afectat de neascultarea lui Adam. Apostolul nu era trimis sa propovaduiasca vremea neascultari lui Adam despre care oameni vremi aceleia aveau multa cunostinta, apostolul apeleaza la cunostinta si memoria lor cand zice:“Aduceti-va aminte ca in vremea aceea” Dar dupa ce reaminteste starea tragica a omului in vremea neascultari lui Adam, apostolul continua cu un cuvant de mare importanta, un cuvant care descopera omului o alta vreme, o alta randuiala, o alta stare, care descopera omului ceia ce era ascuns, ceia ce omul nu stia, acolo unde scrie apostolul: DAR DUMNEZEU, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata IMPREUNA CU HRISTOS (prin har sunteti mantuiti). In vremea aceasta, in vremea ascultari lui Isus, Acum, Astazi, IN EL, IN HRISTOS este descoperit, este aratat, este daruit si este chemata toata omenirea sa vada, sa cunoasca, sa creada si sa primeasca in dar comoara tainei gandurilor lui Dumnezeu, a fagaduintelor Lui desenate cu multa placere si bucurie in planul hotararilor lui Dumnezeu.

IN EL AVEM scrie apostolul prin lumina si descoperirea Duhului, IN EL AVEM TOTUL SI DEPLIN. In El adica in Hristos avem TOTUL si acest TOTUL este si complect, deplin. Un perfect intreg, un lucru terminat, ceva la care nu se mai poate adauga nimic si ceva din care nu lipseste nimic Aleluia! Tot ce avem deja IN Hristos nu este o intamplare, nimic nu a venit de la sine, nu este nici un produs al stiintei, al realizarilor omului pamantesc. Tot ce avem IN Hristos nu este meritul, plata sau rasplata pentru faptele omului pamantesc, tot ce avem IN Hristos nu s-a putut si nici nu se poate castiga, nu se poate produce si nu este rodul hotararilor si a sacrificiilor omului vinovat. Daca in neascultarea lui Adam Dumnezeu si-a descoperit mania, omul a fost judecat, a fost gasit vinovat si Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea, in ascultarea lui Isus Dumnezeu si-a reantors fata spre om, iar in bogata lui indurare, pentru DRAGOSTEA CEA MARE cu care a iubit omul, macar ca omul era sub puterea si robia mortii, totusi apostolul continua scrierea minunilor harului lui Dumnezeu unde zice: Dumnezeu ne-a adus la VIATA IMPREUNA CU HRISTOS Aleluia! Aducerea omului la VIATA cu toate ca era proiectata in planul veacurilor inca de la inceput, totusi ea a fost aratata si indeplinita numai IN HRISTOS. Aducerea omului MORT, adica aducerea lui DIN MOARTE LA VIATA a fost facuta de Dumnezeu pentru DRAGOSTEA CEA MARE in timpul si in vremea lui Isus sau mai correct IMPREUNA CU HRISTOS. Omenirea moarta sau sub puterea mortii A FOST adusa la Viata impreuna cu Hristos. Deci cand Hristos Isus a fost adus din moarte la viata tot atunci A FOST intreaga omenire adusa din moarte la viata, adica impreuna cu Hristos. Iata vestea buna, iata glasul Evangheliei, iata ce avem deja IN Hristos, iata descoperirea acestei taine ascunsa de veacuri in Dumnezeu. Iata ce propovaduiesc trimisii, apostoli lui Hristos, ispravnici tainelor lui Dumnezeu, ispravnici harului felurit, martori si partasi slavei descoperirilor lui Dumnezeu. Iata sfarsitul morti, iata cat de departe a mers moartea, iata Vestea Buna, iata ca omenirea a fost adusa din moarte la viata in acelasi timp, impreuna cu Hristos. Oare ce au de spus in fata acestui adevar, ce mai pot propovaduii propovaduitorii morti dar nu numai ai morti, acei propovaduitori si fabricanti ai morti ETERNE. Iata unde s-a terminat ETERNITATEA mortii, iata unde si cand sa terminat stapanirea pacatului si puterea domniei lui Satan, iata unde sa terminat indepartarea, despartirea, vrajmasia, iata unde si cand sa asezat o punte sigura, o punte de trecere peste prapastia mare, iata unde a fost oprita calea cea lata care ducea la pierzare, iata unde Dumnezeu si-a reantors din nou fata spre si peste om creatura manilor Sale, ce mare har, ce mare indurare, ce mare dragoste, ce veste buna, ce Evanghelie cereasca, ce mare credinciosie contin fagaduintele lui Dumnezeu, ce mare trimitere, ce mare incredintare sa vestesti comoara intelepciuni, a tainelor inimi lui Dumnezeu.

Iata ce avem deja IN Hristos, ce mare diferenta, ce mare schimbare, cu adevarat imposibilul a fost facut posibil si marea furioasa, marea imposibilitatilor a fost trecuta pe adancul ei pe un drum uscat, simt nevoia pentru toti cei dragi in Hristos, pentru toti cititori sa mai afisez din nou cuvintele pline de adevar scrise de apostol:  De aceea, voi, care altadata erati Neamuri din nastere, numiti netaiati imprejur de catre aceia care se cheama taiati imprejur, si care sunt taiati imprejur in trup de mana omului: (Netaiati imprejur poporul Neamurilor, iar taiati imprejur poporul lui Israel, acestea doua popoare reprezinta de fapt tot neamul omenesc) aduceti-va aminte ca in VREMEA ACEEA (vremea lui Adam, vremea neascultarii) erati fara Hristos, fara drept de cetatenie in Israel, straini de legamintele fagaduintei, fara nadejde si fara Dumnezeu in lume. DAR ACUM, IN HRISTOS ISUS,(vremea ascultari lui Isus Hristos) voi, care odinioara erati departati, ATI FOST APROPIATI prin sangele lui Hristos. Caci El este pacea noastra CARE DIN DOI A FACUT UNUL si a surpat zidul de la mijloc care-i despartea, si, IN TRUPUL LUI, a inlaturat vrajmasia dintre ei, Legea poruncilor, in oranduirile ei, CA SA FACA PE CEI DOI SA FIE IN EL INSUSI UN SINGUR OM NOU, facand astfel pace; si A IMPACAT PE CEI DOI CU DUMNEZEU INTR-UN SINGUR TRUP, prin cruce, prin care a nimicit vrajmasia. El a venit astfel sa aduca VESTEA BUNA A PACII voua, celor ce erati departe, si pace celor ce erau aproape. Caci, PRIN EL, si unii si altii AVEM INTRARE LA TATAL, intr-un Duh. Inca de la inceputul zidirii toate lucrurile au fost asezate intr-o singura directie, calatorind in lungimea vremi spre un singur loc, avand toate impreuna un singur scop, sa participe toate la implinirea dorintei, a visului, a Tainei voii lui Dumnezeu adica UNIREA IN HRISTOS Aleluia!

Dragi mei in neascultarea lui Adam a fost demonstrata, a fost vazuta si masurata puterea, credinciosia, ascultarea si cunostinta omului pamantesc, dar in ascultarea lui Isus Hristos este descoperita, este demonstrata, este vazuta si cunoscuta marea comoara a intelepciuni, a tainei gandurilor lui Dumnezeu, plinatatea puteri dragostei Sale, scopul final al planului hotararilor si a voii lui Dumnezeu desenata in planul veacurilor. Pentru propovaduirea neascultari lui Adam si a consecintelor venite prin neascultarea lui, nu trebuie sa ai vreo trimitere cu incredintare, nu trebuie sa ai nici chiar o descoperire, orcine citeste si studiaza putin Sfanta Scriptura poate in timp foarte scurt sa fie un propovaduitor voluntar al neascultari, al pacatului si al morti venita prin Adam. De aceea cred eu ca cei mai multi oameni sunt propovaduitori voluntary (netrimisi de Hristos cu o lucrare descoperita, vazuta, inteleasa, deci nu o lucrare incredintata lor) si propovaduiesc lucruri vazute si cunoscute de multimea omenirii cum sunt acestea: Ispita si viclenia lui Satan, pacatul neascultari omului pamantesc, judecata lui, pedeapsa lui, chinul lui si moartea ca plata pentru pacatul lui. Dar pentru propovaduirea ascultari lui Isus si a bogatiilor nepatrunse, a tainei voii lui Dumnezeu trebuie sa ai o trimitere cu incredintare, trebuie sa ai o descoperire a tainelor ascunse, o lumina a Duhului pentru a vedea si intelege desenul inteleptului Arhitect din Planul Veacurilor, iata ce declara unul dintre apostoli lui Isus Hristos: Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, MI-A FOST DAT harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic (veacurilor) pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. În El avem, prin credinţa în El, slobozenia şi apropierea de Dumnezeu cu încredere. Efeseni3: 8-12.

Iata ca TOATE LUCRURILE care au fost despartite in neascultarea lui Adam sunt reunite intr-unul singur in Hristos, In El nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi UNA sau UNITI în Hristos Isus.Galateni3: 28. Aici, adica IN Hristos nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este TOTUL SI IN TOTI. Coloseni3: 11.  IN Hristos, noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim UN SINGUR TRUP, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.1Corinteni12: 13. Reasezarea din nou, reunirea in Hristos a tuturor lucrurilor a fost profetita, a fost vestita si este o fagaduinta a lui Dumnezeu dupa cum gasim scris: 11. Drept răspuns, Isus le-a zis: “Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi SA ASEZE DIN NOU TOATE LUCRURILE. Matei17: 11. Si să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la VREMURILE ASEZARII DIN NOU A TUTUROR LUCRURILOR; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime. Fapte3: 20,21. Isus le-a raspuns: “Adevarat va spun ca atunci cand va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al maririi Sale, LA INOIREA TUTUROR LUCRURILOR, voi, care M-ati urmat, veti sedea si voi pe douasprezece scaune de domnie si veti judeca pe cele douasprezece semintii ale lui Israel. Matei19: 28. “TOATE LUCRURILE MI-AU FOST DATE IN MAINI DE TATAL MEU; si nimeni nu cunoaste deplin pe Fiul, afara de Tatal; tot astfel nimeni nu cunoaste deplin pe Tatal, afara de Fiul si acela caruia vrea Fiul sa i-L descopere. Matei11: 27.

Daca rodul neascultari lui Adam cel pamantesc in final a fost moartea si moartea aceasta a LOVIT toti oamenii, a trecut asupra, a stapanit peste toti oamenii, tot asa rodul ascultarii lui Isus Hristos in finalul ei este invierea din moarte, este deci viata, care este DARUITA tuturor oamenilor. Toti oameni care in Adam au fost loviti cu moartea, toti acei oameni IN Hristos sunt adusi la viata prin indurarea si darul harului lui Dumnezeu. Iata ca odata cu moartea lui Adam, in moartea lui au murit TOTI oameni, tot la fel odata cu invierea lui Isus Hristos din moarte, In El au inviat TOTI oameni. Iar dupa cum moartea venita prin Adam este o putere care a lucrat o despartire, o indepartare, o fragmentare, tot la fel invierea si viata neperitoare care este in Isus Hristos este puterea lui Dumnezeu care lucreaza in omul indepartat apropierea, iertarea, impacarea, sfintirea, neprihanirea si in final UNIREA in puterea vietii neperitoare Aleluia! In Adam cel pamantesc, in neascultarea lui toate lucrurile au fost miscate din ASEZAREA lor, totusi Dumnezeu facuse fagaduinta ca TOATE LUCRURILE care fusesera miscate din asezarea lor vor fi ASEZATE DIN NOU. Despre vremurile ASEZARI DIN NOU A TUTUROR LUCRURILOR a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai proroci din vechime. Iata marea Taina a reasezarii din nou, a reunirii din nou a tuturor lucrurilor: a tuturor lucrurilor de pe pamant si a tuturor lucrurilor din ceruri, dupa cum declara Duhul Sfant si toata Scriptura: ;Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, SPRE A-SI UNI IARASI INTR-UNUL, IN HRISTOS, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ.                                              

Astazi, Acum in Hristos Dumnezeu vorbeste cu putere despre aceeasi fagaduinta prin gura tuturor sfintilor Sai in Hristos Isus, da, El vorbeste si astazi despre implinirea neantarziata a fagaduintei vestita inca din vechime, in vremea neascultarii lui Adam: Unirea in Hristos a tuturor lucrurilor. Dumnezeu nu a fost inselat in fagaduinta Lui, Dumnezeu nu si-a schimbat hotararea, si planul Lui este tot acelasi. Separarea tuturor lucrurilor nu este fagaduinta lui Dumnezeu si nici Taina voii Sale sau scopul FINAL al planului Sau. Moartea venita prin neascultarea lui Adam nu este SFARSITUL tuturor lucrurilor, Hristos si viata neperitoare venita prin voia si indurarea lui Dumnezeu, prin ascultarea lui Hristos Isus este SFARSITUL TUTUROR LUCRURILOR. IN Hristos, in Taina voii lui Dumnezeu, in ascultarea si prin jertfa CRUCII lui Isus Hristos este complect indeplinita hotararea si planul voii lui Dumnezeu in vederea ASEZARII DIN NOU, in vederea INOIRII si UNIRII TUTUROR LUCRURILOR: a lucrurilor de pe pamant si a lucrurilor din ceruri Aleluia! Unirea aceasta, harul felurit, darul dragostei lui Dumnezeu in Hristos a fost Taina voii lui Dumnezeu tinuta ascunsa in lungimea tuturor veacurilor. Fii oamenilor din veacurile trecute nu au cunoscut aceasta Taina IN FELUL in care a fost si este descoperita ACUM prin Duhul, sfintilor oameni ai lui Hristos. Oameni vremilor din trecut nu au fost trimisi sa veasteasca, sa propovaduiasca Taina voii lui Dumnezeu, pentru ei in vremile acelea Taina voii Sale era acoperita, era ascunsa. Ei erau in CERCETARE, ei erau in CAUTARE, uni din ei proroci ai lui Dumnezeu au prevestit, au prorocit despre harul maret al Tainei voii lui Dumnezeu unde citim: Prorocii, care au prorocit despre harul care va era pastrat voua, au facut din mantuirea aceasta TINTA CERCETARILOR SI CAUTARII LOR STARUITOARE. EI CERCETAU SA VADA ce vreme si ce imprejurari avea in vedere Duhul lui Hristos, care era in ei, cand vestea mai dinainte patimile lui Hristos si slava de care aveau sa fie urmate. Lor le-a fost descoperit ca nu pentru ei insisi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi LE-AU VESTIT ACUM cei ce v-au propovaduit Evanghelia PRIN DUHUL SFANT trimis din cer si in care chiar ingerii doresc sa priveasca.1Petru1: 10-12.

Este foarte adevarat ca lucrurile acestea prevestite de sfinti proroci despre SLAVA UNIRII IN HRISTOS au fost vestite ACUM, adica in vremea lui Hristos si continua sa fie vestite de oameni lui Hristos, de TRIMISII Lui prin puterea si descoperirea DUHULUI SFANT. Ei continua sa propovaduiasca o Evanghelie, Vestea Buna prin Duhul Sfant trimis din cer. Descoperirea acestei Taine si a planului lui Dumnezeu a fost o descoperire a Duhului, este si contina sa fie o descoperire PROGRESIVA a Duhului Sfant, descoperire care va continua si va fi aratata in nemarginita ei bogatie intr-o slava mereu crescanda in cursul veacurilor viitoare unde cu bucurie declara Scriptura: Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos (prin har sunteti mantuiti). El ne-a inviat impreuna si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus, CA SA ARATE IN VEACURILE VIITOARE nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Hristos Isus. Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Efeseni2: 4-9. Binecuvantat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care, dupa indurarea Sa cea mare, ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Hristos din morti, LA O NADEJDE VIE si la o mostenire nestricacioasa si neintinata, si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi. Voi sunteti paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta, pentru mantuirea gata sa fie DESCOPERITA IN VREMURILE DE APOI! In ea voi va bucurati mult, macar ca acum, daca trebuie, sunteti intristati pentru putina vreme, prin felurite incercari, pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere, si care totusi este incercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, LA ARATAREA lui Isus Hristos. 13. De aceea, incingeti-va coapsele mintii voastre, fiti treji si puneti-va toata nadejdea in harul care VA FI ADUS la aratarea lui Isus Hristos. 1Petru 1: 3-7,13. Dar, cand s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, si dragostea Lui de oameni, El ne-a mantuit, nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul Sfant, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mantuitorul nostru; pentru ca, odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, SA NE FACEM, IN NADEJDE, mostenitori ai vietii vesnice. Tit 3: 4-7. “Cheama-Ma, si-ti voi raspunde; si iti voi vesti lucruri mari, LUCRURI ASCUNSE PE CARE NU LE CUNOSTI.”Ieremia33: 2,3. Cine a facut si a implinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la inceput, Eu, Domnul, CEL DINTAI SI ACELASI PANA IN CELE DIN URMA VEACURI.” Isaia41: 4.

Multi oameni, multi propovaduitori ai pacatului, ai despartirii, ai indepartarii, ai vrasmasiei, ai prapastiei aceia mare, ai pedepsei si ai mortii, multi din oameni care acum sunt inca in intuneric, care stau cu spatele lor spre ascultarea lui Isus, spre harul si indurarea Divina, spre jertfa crucii lui Isus si spre Taina voii lui Dumnezeu, privind tinta numai la neascultarea lui Adam, facand din aceasta (neascultarea lui Adam si consecintele ei) tinta cercetari lor staruitoare, in vremile si in veacurile viitoare, in descoperirea progresiva a Duhului, se vor intoarce cu fata spre Taina voii lui Dumnezeu, prin Duhul vor vedea ceia ce era ascuns si vor propovadui cu bucurie bogatia harului felurit, darul dragostei lui Dumnezeu aratat in Isus Hristos Domnul nostru. Da, Amin! Aleluia! Si ei privind spre marea jertfa a CRUCII lui Isus se vor alatura prorocilor, apostolilor, Scripturilor si prin Duhul Sfant vor declara Taina voii, a indurarii, a harului maret, a intelepciunii, finalul planului si a visului lui Dumnezeu: UNIREA IN HRISTOS. Tot mai multi oameni vor face din descoperirea acestei manturi, din unirea tuturor lucrurilor in Hristos, tinta cercetarilor si a cautarii lor staruitoare si prin Duhul lui Hristos vor declara aratand spre crucea lui Isus: IN EL, IN HRISTOS AVEM, IN EL AVETI, IN HRISTOS NOI TOTI AVEM DEPLIN: APROPIEREA, IERTAREA, IMPACAREA, SFINTIREA, NEPRIHANIREA SI UNIREA IN PUTEREA VIETII NEPERITOARE Aleluia!

Iata ca TOATE LUCRURILE au fost impacate cu Dumnezeu prin jertfa lui Isus Hristos, prin sangele crucii Lui, lucruri care sunt in ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute: fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie domnii, fie stapaniri, da, prin El Dumnezeu a impacat TOTUL cu Sine facand astfel pace. Spre Cruce alearga si-n sfanta jertfa a lui Isus Hristos se aduna, se intalnesc si sfarsesc toate lucrurile, toate fapturile si toate acestea unite impreuna in crucea lui Isus, pe plan orizontal si pe plan vertical formand un singur sunet, formand o singura voce, declara o singura declaratie dupa scrierea apostolului care zice: M-am uitat, si, imprejurul scaunului de domnie, in jurul fapturilor vii si in jurul batranilor, am auzit glasul multor ingeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: “Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, sa primeasca puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!” SI PE TOATE FAPTURILE care sunt in cer, pe pamant, sub pamant, pe mare, si tot ce se afla in aceste locuri, le-am auzit zicand: “A Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapanirea in vecii vecilor!” Si cele patru fapturi vii ziceau: “Amin!” Si cei douazeci si patru de batrani s-au aruncat la pamant si s-au inchinat Celui ce este viu in vecii vecilor! Apocalipsa5: 11-14. Apostolul Ioan a vazut si a auzit cuvintele care formau cantarea lui Moise, robul lui Dumnezeu si cantarea Mielului. Acestea doua cantari impreuna formeaza una singura declaratie, unul singur mesaj: Victoria plina de slava a planului lui Dumnezeu asezat, descoperit si deplin implinit in puterea crucii lui Isus cum zice Scriptura: Si am vazut ca o mare de sticla amestecata cu foc; si pe marea de sticla, cu lautele lui Dumnezeu in mana, stateau biruitorii fiarei, ai icoanei ei si ai numarului numelui ei. Ei cantau cantarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, si cantarea Mielului. Si ziceau: “Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne Dumnezeule atotputernice! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor! CINE NU SE VA TEME, DOAMNE, SI CINE NU VA SLAVI NUMELE TAU? Caci numai Tu esti sfant, si TOATE NEAMURILE VOR VENI SI SE VOR INCHINA INAINTEA TA, pentru ca judecatile Tale au fost aratate!” Apocalipsa15: 2-4. Dragi mei cititori, dragi prieteni UNIREA tuturor lucrurilor in Hristos este finalul planului lui Dumnezeu, este ULTIMA STATIE unde se intalnesc toate lucrurile, toate drumurile, toate fapturile. Neascultarea si pacatul, omul vechi, pedeapsa, moartea si chinul Iazului de foc, toate acestea si toate cate au venit prin Adam cel pamantesc se opresc, se intalnesc si nu pleaca mai departe de ultima statie crucea jertfei lui Hristos. O bogatie mare, un adevar neanvins contin cuvintele Scripturi care zice: O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui si cat de neintelese sunt caile Lui! Si, in adevar, “cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva intai, ca sa aiba de primit inapoi?” Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. A Lui sa fie slava in veci! Amin. Romani11: 33-36. Privind versetul 36 intr-o interpretare mai aproape de original, vom vedea valoarea, directia si insemnatatea celor scrise. Iata o interpretare in Limba Engleza al acestui verset:  For from Him and through Him and to Him are all things. [For all things originate with Him and come from Him; all things live through Him, and all things center in and tend to consummate and to end in Him.] To Him be glory forever! Amen (so be it). Din El, prin El si la El, spre El, in El se consuma toate lucrurile, si toate lucrurile centreaza in, tind sa se consume si sa sfarseasca in El (Pentruca toate lucrurile au originea lor In El, si vin din El, toate lucrurile traiesc, exista prin El, si toate lucrurile centreaza in, tind sa se consume si sa sfarseasca in El) Aleluia, Amin! Pentru mai multe informatii vizitati va rog: http://www.kingdomplan.net

Cu multa stima si respect David Ilea

Vremea trezirii - Aurel Gheorghe

Vremea trezirii

“O adevarata trezire nu inseamna nimic mai putin decat o revolutie, aruncand duhul lumesc si egoismul si lasand ca Dumnezeu si dragostea Lui sa triumfe in inima si in viata.  Trezirea viitoare trebuie sa inceapa cu o mare trezire la rugaciune. Este nevoie de o mare trezire a vietii spirituale, de o deplina si adevarata devotiune fata de Domnul nostru Isus, de o intreaga consacrare a slujirii Sale.”

Andrew Murray

“Trezirea vine din cer, cand sufletele eroice intra in lupta hotarate sa invinga sau sa moara – sau, daca este nevoie, sa invinga si sa moara! O trezire nu este altceva decat un nou inceput al ascultarii fata de Dumnezeu. Cand biserica isi gaseste membrii cazuti in pacate mari si scandaloase, atunci este timpul ca biserica sa se trezeasca si sa strige lui Dumnezeu pentru o renastere a religiei.”

Charles Finney

 

Trezeste-te tu, care dormi!

Trezeste-te tu, care dormi!

Ezechel Suciu

Descriere

“Trezirea este un termen bisericesc, ea are de-a face cu poporul lui Dumnezeu. Lumea nu poate fi trezita; ea este moarta in faradelegi si pacate. Poate fi trezit doar ceea ce mai are viata”
(din “Revival, a People Saturated with God”, de Brian H. Edwards)

“Adevarata trezire spirituala inseamna nimic mai putin decat o revolutie, lepadand spiritul lumii, facand ca dragostea lui Dumnezeu sa triumfe in inima ta”. (Andrew Murray)

“Trezirea este datatoare de viata pentru cei morti si datatoare de sanatate pentru muribunzi”. (James Buchanan)

“Scopul trezirii este descoperirea harului lui Dumnezeu. Mesajul trezirii Il glorifica pe Dumnezeu, este bazat pe Biblie, centrat pe Cristos si mantuitor de suflete. Roadele trezirii: Trezirea aduce o noua sensibilitate fata de pacat. TRezirea aduce o noua consacrare fata de Dumnezeu. Trezirea aduce o noua loialitate fata de Biserica. Trezirea aduce o noua dragoste fata de frati. Trezirea aduce o noua preocupare pentru cei pierduti ”
(din “Baptise with Fire”, de Arthur Skevington Wood)

 

Trezirea întârzie fiindcă…

Autor: Anonim 

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eter­nitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dum­nezeu.

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi — atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi, în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, dar vai, ce stare de păcat!

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Hristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca aceea din Efes. Ni se spune că, în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica Efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pier­dut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în tim­puri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi, încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul noutestamental al vieţii lui Hristos printr-un substandard de viaţă ca acela al creştinilor de azi?

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi ale primarilor etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate… şi bani. Săracul se înşală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu“, când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Hristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele extravagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evan­gheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de car­naval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sin­copat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?” Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schim­bată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace. Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America sunt bântuite de confuzie, nesiguranţă, pline de oameni dezorientaţi.

Trezirea întârzie din cauza fricii Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar tex­tul de la Faptele 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer“. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă. Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dis­preţ, văzându-le neputinţa. Mai bine fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evan­ghelia lui Hristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici, o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti, adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi homari – au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!” Ce lim­baj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o con­ferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!” Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu proorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!” Dacă n-ar fi fost lucrul aces­ta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a proorocit!” În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare“, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „ce ne pasă?“! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!” Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge. În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Dom­nul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulirile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele“, „Lucrările mele“, „Biserica mea“, „Cărţile mele“. O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să“… şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari, dacă nu ni s-ar fi spus.

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora“.

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!

Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

Nevoia Trezirii Spirituale

   Acest editorial este primul din seria unor editoriale pe tema ”Trezirea Spirituală”, inspirate din 2 Cronici 7:14. Sperăm că prin intermediul acestor articole să ne lăsăm motivați de Dumnezeu pentru a schimba ceva în noi înșine și pentru a ne apropia cu toată inima de El.

Rugându-mă și reflectând asupra subiectului am fost mișcat de Duhul Domnului și vă rog să îmi permiteți să împărtășesc câteva gânduri “de la inimă la inimă” înainte de a aprofunda această temă.

Unde ne aflăm ca Biserică în relație cu idea de trezire spirituală? Oare este nevoie de trezire astăzi? Este această Biserică “influentă” a secolului XXI  suficient de vigilentă?

Departe de mine de a da curs unui spirit critic ieftin, însă personal cred că avem nevoie de o intervenție miraculoasă din partea lui Dumnezeu pentru ca Biserica Contemporană să își împlinească mandatul de a fi “Lumina Lumii și Sarea Pământului”. Îmi este proaspătă în minte imaginea din Luca 19 când Isus plânge pentru Ierusalim. Cetatea păcii era tulburată, cu ochii acoperiți și împiedicați să vadă îndurarea lui Dumnezeu manifestată prin prezența lui Isus printre ei, datorită ignoranței și păcatului conștient de care se făceau vinovați. Cred că și astăzi Isus plânge pentru multe din locurile care poartă numele de “Casa lui Dumnezeu” și pentru cei care le populează. Aglomerația zilelor noastre ne face să uităm tot mai mult de nevoia părtășiei cu Dumnezeu, de standarele după care ar trebui să ne trăim viața de luni până duminică, de cuvânt, de… toate.

Nu de mult am fost într-o biserică evanghelică și în timpul slujbei o femeie care trecuse prin 18 operații stătea în fața bisericii și mărturisea cum intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu a ferit-o de cea de-a 19-a operație. Dumnezeu a vindecat-o de cancer la sân și nu a mai fost nevoie de operație. Am fost șocat de reacția bisericii. După mărturisire mă așteptam la un răspuns din partea Bisericii însă s-a trecut mai departe ca și cum nu s-ar fi anunțat nimic.

O altă problemă care mă frământă este spiritul de competiție dintre Biserici și  lipsa de colaborare dintre acestea. Se organizează evenimente și în loc să sprijinim călăuzirea pe care ceilalți au primit-o din partea Domnului, căutăm minusurile și lucrurile cu care NU suntem de acord pentru a ne justifica absența sau lipsa de implicare. O altă atitudine foarte frecventă este catalogarea “celorlalți” drept “prea înguști” sau “prea liberali”, postându-ne pe noi în imaginea grupului perfect de la care toți “ceilalți” ar trebui să învețe. În anii studenției am văzut un documentar realizat de o televiziune creștină din America despre trezirea din Cali, Columbia. Lucrul care a fost evidențiat în acel documentar a fost importanța părtășiei bisericilor în lupta spirituală pentru câștigarea unui oraș pentru Domnul. Dacă cele aproape 4 procente de evanghelici ar fi treji de-a binelea, România ar fi “întoarsă pe dos” (conform Fapte 17, un grup de 12 apostoli au reușit această performanță, într-o societate care nu arată cu mult mai diferit decât cea în care trăim noi astăzi).

Bineînțeles că lista poate continua, însă scopul meu nu este de a întinde degetul acuzator asupra problemelor altora, ci dorința sinceră de a vedea o schimbare de atitudine începând cu mine și apoi cu toți cei care vor să se alăture acestei provocări.

Îmi doresc cu toată inima ca în generația mea să văd mai intens în viața mea și a casei mele lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Îmi doresc ca în generația mea cât mai mulți oameni să Îl vadă pe Hristos în mine. Îmi doresc ca în generația mea mărturia Bisericii lui Hristos să fie una puternică și de impact în schimbarea societății în care trăiesc. Îmi doresc…!

Una din întrebările cu care ne vom frământa în aceste editoriale este “Cum putem experimenta Trezirea?” Comentariile voastre sunt bine venite. Să facem din această temă un dialog al transformării. Dumnezeu să ne ajute!

CE CÂŞTIGĂM DIN UNIREA CU DUMNEZEU ŞI CU FRAŢII (VII)

În revista ortodoxă «Telegraful român», numărul din 15 ianuarie 1984, articolul intitulat „Sf. Ioan Botezătorul – Mărturia lui despre Iisus”, sub semnătura Părintelui Vasile, se încheia astfel: „Oare s-a încheiat datoria şi bucuria de a-L mărturisi pe Iisus în lume? Desigur că nu! Orice creştin botezat în numele Sfintei Treimi devine un mărturisitor al lui Hristos în lume, el devine prin botez un mădular al Trupului Tainic al lui Hristos care este Biserica. Datoria de căpetenie a noastră este de a da mărturie despre Hristos în faţa oamenilor, mărturie prin cuvintele şi faptele noastre, mărturie prin toată purtarea noastră în lume. Aşa să ne purtăm, ca, văzând oamenii faptele noastre, să-L preamărească pe Dumnezeu”.

Pe temeiul acesta al mărturisirii lui Hristos de către orice creştin botezat în numele Sfintei Treimi, vom arăta aici că, în Biserica noastră Ortodoxă, până la anul 1450, înainte de căderea Constantinopolului, a existat «Misiunea Ortodoxă», formată din preoţi şi mireni cunoscători ai Sfintei Scripturi şi împlinitori cu fapta, voluntariat duhovnicesc. La 1 ianuarie 1923, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi oblăduirea Mitropo-litului Nicolae Bălan al Ardealului, a luat fiinţă Oastea Domnului, Asociaţie Misionară Ortodoxă, formată din preoţi şi mireni, voluntariat duhovnicesc. Prin acest voluntariat se leagă trecutul de prezent şi viitor. Nu vom vorbi aici despre felul şi împrejurările şi cum a luat fiinţă, ci ne vom mărgini să spunem despre calităţile duhovniceşti ce trebuie să-l însoţească pe mărturisitorul lui Hristos în această lucrare, pentru a fi în adevăr şi destoinic în lucrul său.

În Sfântul Cuvânt, la Faptele Apostolilor, cap. 18, înce-pând cu versetul 23, întâlnim pe Apolo din Alexandria venit la Efes, în sinagogă, spre a învăţa pe oameni calea Domnului. Ce calităţi avea Apolo? Avea darul vorbirii. Era tare în Scripturi. Era învăţat în ce priveşte calea Domnului. Avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Iisus, vorbea cu îndrăzneală în Sinagogă. Aquila şi Priscila, familie de credincioşi devotaţi Domnului Iisus, auzindu-l,    n-au rămas impresionaţi de focul dragostei lui, ci l-au luat la ei, i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu şi au scris scrisori către fraţi pentru a fi primit. Sf. Ap. Pavel, în Epistolele sale, scria fraţilor din diferite localităţi pe cine să primească şi pe cine să nu primească. Se vede clar că şi atunci, în vremea creştinismului primar, şi mai apoi, de-a lungul istoriei, existau pântece leneşe, împotrivitori, dez-binători şi profitori de trai nemuncit, hoţi… Zice Sf. Pavel cu amărăciune: „Dima din dragostea pentru lumea de acum m-a părăsit…” (II Tim 4, 10). Alexandru Căldărarul mi-a făcut mult rău (cf. v. 14); „sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura” (II Tim 2, 17) şi multe altele.

Sf. Pavel scria şi despre lucrătorii harnici şi cinstiţi, cerând fraţilor să-i primească bine. Iar despre acei ce fac rău îi îndeamnă să se ferească de ei. Cine primeşte pe lucrătorul rău face răul cel mai mare adunării, apoi individului. Adunării, pentru că, alipindu-se de el şi descoperindu-i-se faptele sau ereziile, rămân îndureraţi şi dezamăgiţi; iar individul, deschi-zându-i-se o uşă, se va lăuda pe sine şi nu se va pocăi, şi va îndrepta privirile multora spre alt Isus, rătăcindu-i.

Înainte ca să actualizăm acestea, ne vom folosi şi de următoarea învăţătură a Domnului Iisus: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi  du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino de-ţi adu darul” (Mt 5, 23-24). Pentru ca jertfa mărturisirii tale să fie primită înaintea lui Dumnezeu, se cere să ai pace cu Dumnezeu, încuviinţarea Bisericii Lui, binecuvântare de la El, pace cu fraţii şi cu toţi oamenii.

Mărturisitorii Adevărului sunt călăuze spre Hristos-Domnul. Există şi călăuze oarbe, de aceea adevărul trebuie să strălucească, iar orbii să fie îndepărtaţi dacă nu vor să fie vindecaţi. Pentru înduhovnicirea adunării se cere ca îndru-mătorii să fie sfinţi, curaţi, plini de Duhul Sfânt, smeriţi, blânzi şi nefăţarnici. În caz contrar, adunarea va fi păgubită, fiind formală, fără duh şi fără viaţă duhovnicească, evan-ghelizarea lipsită de putere şi de har.

Potrivit cu Sfânta Scriptură şi învăţătura de la Oastea Domnului, îndrumătorul sau mărturisitorul adunărilor frăţeşti să îndeplinească următoarele:

– să fie plin de Duhul Domnului şi de viaţă duhov-nicească;

– să fie cunoscător al Sfintelor Scripturi, să nu aducă învăţături străine de Evanghelia Domnului Iisus, învăţate sau auzite de la diferiţi terţi;

– să nu se laude;

– să nu umble după câştig;

– să cunoască învăţătura Bisericii Ortodoxe şi să nu se abată de la ea. Să nu aducă învăţături sau explicaţii în afara dogmelor ei. Dacă nu le cunoaşte în aprofunzime, să nu deschidă subiecte pe care nu le-ar putea dezvolta în felul acesta bisericesc. Nimeni nu greşeşte vorbind oricât de aspru împotriva păcatului, a consecinţelor lui, sau oricât ar vorbi de frumos despre Domnul Iisus, despre Jertfa, Moartea şi Învierea Lui, despre darurile Crucii şi harul Mântuirii ce le primim în dar. Vorbind despre har şi mântuire, despre darurile Crucii la care se adaugă experienţa personală cu Hristos, nu se poate greşi. Că, de fapt, ce este Oastea Domnului? Aflarea şi vestirea lui Iisus Cel Răstignit şi Înviat din morţi ca să dea lumii viaţă veşnică;

– să cunoască învăţătura de la Oastea Domnului.

În partea a doua, îndrumătorul şi mărturisitorul adunărilor mai trebuie:

– să aibă consimţământul fraţilor din adunarea sau loca-litatea sa. Dacă nu sunt fraţi ostaşi în localitatea sa, consimţământul şi-l vor da fraţii din localitatea cea mai apropiată, unde acesta frecventează ca mădular viu al adunării. Faptul că în localitatea sa nu sunt fraţi ostaşi poate fi dovada grăitoare a slăbiciunilor sale . El va fi un slăbănog dacă adunarea din localitatea sa nu dă mărturii bune. Inac-tivitatea în localitatea sa va dovedi falsitatea lucrării sale.

Adunarea de fraţi care primeşte un lucrător venit din altă parte, fără să aibă consimţământul fraţilor din adunarea aceluia se face părtaşă păcatelor lui în cazul când acesta este certat cu adunarea sa care l-a mustrat pentru păcatele săvârşite şi nu se pocăieşte. Primindu-l, i se deschide o uşă de găzduire care-l va determina, prin lucrarea diavolului, să continue în păcatul personal, comun, în dezbinarea cu adunarea din localitatea sa.

Fiecare frate, fie chiar şi misionar, trebuie să aparţină ca mădular viu adunării din localitatea sa şi să lucreze potrivit cu talantul încredinţat lui, cu chemarea sa, căci omul este schimbător şi nu cunoşti scopul venirii sale, după cum citim: Nu zice «Bun venit!» oricărui duh, ca să nu plângi cu amar, dezamăgit, când culegi roada lui.

În partea a treia, îndrumătorul sau mărturisitorul trebuie să aibă şi să poarte cu el pe oriunde merge o viaţă ireproşabilă. „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea (cu atât mai mult bătrâneţea), ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie” (I Tim 4, 12).

Normele de viaţă creştină scrise pe paginile Sfintelor Scripturi sunt de aceeaşi covârşitoare însemnătate pentru toate veacurile, deci şi pentru noi, cei de astăzi, şi pentru viitor.

Am scris acestea fiind consemnate la Sfaturile Frăţeşti pe Ţară în anii trecuţi, iar astăzi puţini din cei ce-au hotărât acestea mai sunt în viaţă. Fiind unul dintre cei rămaşi, am scris aceasta ca o îndrumare şi luare-aminte la cele spuse de Mântuitorul că în vremile din urmă mulţi prooroci mincinoşi se vor ivi, ca venind în Numele Lui, dar să nu-i credem (cf. Mt 24, 4).

Cine vrea să facă slujba împăcării sufletelor cu Dumnezeu prin Evanghelia păcii şi dragostei Lui s-o facă mai întâi cu sine.  Să se împace el cu Dumnezeu şi cu semenii lui, apoi să-şi aducă darul, căci nici un har nu se primeşte înaintea iertării păcatelor.

Doamne Iisuse, ajută-ne să păstrăm unirea credinţei, cugetul curat, ca să nu ne cuprindă întunericul şi să fim lepădaţi!

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Unitatea în trupul lui Hristos

Biserica este un corp de credincioşi, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, limbile şi popoarele. În Hristos, noi suntem o nouă creaţie; deosebirile de rasă, cultură, educaţie şi naţionalitate, precum şi diferenţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre bărbaţi şi femei nu trebuie să genereze dezbinări între noi. Suntem cu toţii egali în Hristos, care, prin acelaşi Spirit, ne-a legat printr-o comuniune unică de El şi unii de alţii; noi trebuie să slujim şi să fim slujiţi fără discriminare şi prejudecăţi. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Scriptură, noi împărtăşim aceeaşi credinţă şi speranţă şi le oferim tuturor oamenilor o mărturie unanimă. Această unitate are drept sursă unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca să fim copii ai Săi. (Rom. 12,4.5; 1 Cor. 12,12-14; Mat. 28,19.20; Ps. 133,1.2; 2 Cor. 5,16.17; Fapte 17,26.27; Gal. 3,27.29; Col. 3,10-15; Ef. 4,14-16; 4,1-6; Ioan 17,20-23.)

Terminându-Şi lucrarea pe pământ (Ioan 17,4), Isus, chiar în seara dinaintea morţii Sale, nu înceta să fie preocupat de situaţia ucenicilor Săi.

Gelozia a dus la ceartă cu privire la cine va fi cel mai mare şi cui i se vor atribui cele mai înalte poziţii în împărăţia lui Hristos. Explicaţia lui Isus că umilinţa era esenţială în împărăţia Sa şi că adevăraţii Săi urmaşi aveau să fie slujitori, sacrificându-se bucuroşi fără să aştepte nici chiar un „mulţumesc” în schimb, părea să fi căzut în urechi surde (Luca 17,10). Însuşi exemplul pe care El li l-a dat, aplecându-Se să le spele picioarele când niciunul dintre ei nu făcuse acest lucru din cauza înţelesurilor pe care le-ar fi avut acest gest, părea că fusese în zadar (vezi cap. 16 al cărţii de faţă).

Isus este iubire. Bunătatea Lui a făcut ca masele să-L urmeze. Neînţelegând această iubire neegoistă, ucenicii Săi au fost stă­pâ­niţi de puternice prejudecăţi faţă de cei ce nu erau iudei, faţă de femei, „păcătoşi” şi săraci, ceea ce îi împiedica să vadă iubirea atotcu­prinzătoare a lui Hristos, care îi includea şi pe aceşti renegaţi ai societăţii. Când L-au găsit stând de vorbă cu o samariteancă de proastă reputaţie, ucenicii încă nu învăţaseră faptul că holdele ce erau coapte, gata pentru seceriş, cuprindeau diferite soiuri de grâu, gata să fie secerate.

Dar Hristos nu putea fi influenţat de tradiţie, de opinia publică şi nici chiar de părerea familiei. Iubirea Sa de nereţinut a coborât până la fiinţa umană decăzută, refăcând-o. O astfel de iubire, care avea să-i distingă de mulţimea nepăsătoare, urma să fie semnul adevăraţilor ucenici. Ei trebuiau să iubească aşa cum a iubit El. Lumea trebuia să fie întotdeauna în stare să-i deosebească pe creştini – nu datorită mărturisirii lor de credinţă, ci datorită manifestării iubirii lui Hristos în ei (Ioan 13,34-35).

Astfel, chiar şi în Grădina Ghetsemani, principala preocupare a Domnului Hristos a fost unitatea bisericii Sale – a acelora care au ieşit „din lume” (Ioan 17,6). El a pledat înaintea Tatălui Său pentru o unitate a bisericii asemănătoare aceleia cunoscute de Dumnezeire: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21).

O astfel de unitate e instrumentul cel mai puternic de mărturisire a lui Hristos, deoarece demonstrează iubirea neegoistă a lui Hristos pentru omenire. El a spus: „Eu, în ei şi Tu, în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17,23).

Unitatea biblică şi biserica

La ce fel de unitate se referă Domnul Hristos pentru biserica vizibilă de astăzi? Cum este posibilă o astfel de iubire şi unitate? Care este temelia ei? Care sunt componentele ei? Obligă la uniformitate sau permite diversitatea? Cum funcţionează această unitate?

Unitate datorită Duhului. Duhul Sfânt este forţa activă care conduce la unitatea bisericii. Prin El, credincioşii sunt conduşi la biserică. Prin El, ei sunt „botezaţi de un singur Duh, ca să alcătu[iască] un singur trup” (1 Cor. 12,13). Aceşti membri botezaţi trebuie să aibă o unitate pe care Pavel o descrie ca fiind „unirea Duhului” (Ef. 4,3).

Apostolul a menţionat componentele de bază ale unităţii Duhului: „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi” (Ef. 4,4-6). Repetarea de şapte ori a cuvântului „singură” sau „singur” scoate în evidenţă unitatea completă pe care o între­vedea Pavel.

Chemându-i din diferite naţionalităţi şi rase, Duhul Sfânt îi botează pe oameni într-un singur trup – trupul lui Hristos, biserica. Pe măsură ce ei cresc în Hristos, deosebirile de cultură nu mai sunt deloc un motiv de divizare. Duhul Sfânt dărâmă barierele dintre superiori şi inferiori, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Realizând faptul că înaintea lui Dumnezeu sunt egali cu toţii, ei se respectă unul pe celălalt.

Această unitate funcţionează, de asemenea, la nivelul organizaţiei. Aceasta înseamnă că bisericile locale de pretutindeni sunt egale, chiar dacă unele sunt în situaţia de a primi bani şi misionari din alte ţări. O astfel de unitate spirituală nu cunoaşte ierarhie. Băştinaşii şi misionarii sunt egali înaintea lui Dumnezeu.

Biserica unită are aceeaşi speranţă – „fericita noastră nădejde” a mântuirii, care se va împlini la „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2,13). Această speranţă este o sursă de pace şi bucurie şi ne oferă un motiv întemeiat pentru o măr­turie unită (Mat. 24,14). Ea produce transformare, căci „oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3,3).

Printr-o credinţă comună – credinţa personală în jertfa ispăşitoare a lui Isus Hristos – noi toţi devenim o parte a trupului. Acel unic botez, ce simbolizează moartea şi învierea lui Hristos (Rom. 6,3-6), exprimă în mod desăvârşit această credinţă, dând mărturie despre o unire cu trupul lui Hristos.

În cele din urmă, Scriptura ne învaţă că există un singur Duh, un singur Domn, un… Dumnezeu şi un… Tată. Toate aspectele unităţii bisericii au la bază unitatea Treimii divine. „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt diferite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucruri, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi” (1 Cor. 12,4-6).

Gradul de unitate. Credincioşii cunosc o unitate a minţii şi a modului de gândire. Să luăm seama la următoarele sfaturi: „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să-L slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Rom. 15,5.6). „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire [judecată]” (1 Cor. 1,10). „Fiţi cu un cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2 Cor. 13,11).

Biserica lui Dumnezeu, deci, trebuie să manifeste o unitate a simţămintelor, a gândirii şi a faptelor. Înseamnă oare aceasta că membrii trebuie să aibă sentimente, gânduri şi fapte identice? Unitatea biblică implică uniformitate?

Unitate în diversitate. Unitatea biblică nu înseamnă uniformitate. Metafora biblică a corpului omenesc demonstrează faptul că unitatea bisericii există în diversitate.

Corpul are multe organe, toate contribuind la optima lui funcţio­nare. Fiecare îndeplineşte un rol vital, deşi diferit; niciunul nu este nefolositor.

Acelaşi principiu operează şi în biserică. Dumnezeu distribuie darurile Sale „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12,11), creând o sănătoasă diversitate, de pe urma căreia biserica are de câştigat. Nu toţi membrii gândesc la fel şi nici nu sunt calificaţi să aducă la îndeplinire aceeaşi lucrare. Cu toate acestea, toţi acţionează sub conducerea aceluiaşi Duh, zidind biserica prin folosirea la maximum a capacităţilor date de Dumnezeu.

Pentru îndeplinirea misiunii ei, biserica are nevoie de contribuţia tuturor darurilor. Împreună, ele constituie o completă forţă evanghelistică. Succesul bisericii nu depinde de faptul ca fiecare membru să fie la fel, făcând acelaşi lucru pe care îl face orice alt membru, ci, dimpotrivă, depinde de faptul ca toţi membrii să-şi aducă la îndeplinire sarcinile date de Dumnezeu.

În natură, viţa şi mlădiţele ei ne ilustrează unitatea în diversitate. Isus a folosit metafora viţei pentru a ilustra unitatea credinciosului cu Sine (Ioan 15,1-6). Mlădiţele, credincioşii, sunt extensii ale adevăratei Viţe – Hristos. Asemenea fiecărei mlădiţe şi frunze, fiecare creştin se deosebeşte de ceilalţi, dar cu toate acestea, există o unitate, deoa­rece toţi îşi primesc hrana din aceeaşi sursă – Viţa. Mlădiţele viţei sunt separate şi nu se amestecă unele cu altele; cu toate acestea, fiecare mlădiţă va fi în strânsă legătură cu celelalte, dacă sunt le­gate de acelaşi butuc. Toate se hrănesc din aceeaşi sursă, asimilând aceleaşi proprietăţi dătătoare de viaţă.

Tot astfel, unitatea creştină depinde de altoirea în Hristos a membrilor. De la El vine puterea ce vitalizează viaţa creştină. El este izvorul talentului şi al puterii necesare pentru a îndeplini lucrarea bisericii. Legătura cu El modelează gusturile, obiceiurile şi stilul de viaţă ale tuturor creştinilor. Prin El, toţi membrii sunt legaţi unul de altul, uniţi într-o misiune comună. Când membrii rămân în El, atunci egoismul este îndepărtat şi unitatea creştină este realizată, făcându-i în stare să-şi îndeplinească misiunea.

Astfel, deşi în biserică există diferite temperamente, toţi mem­brii lucrează sub un singur Conducător. Deşi există multe daruri, nu este decât un singur Duh. Deşi darurile diferă, interacţiunea lor este armonioasă. „Este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi” (1 Cor. 12,6).

Unitate datorită credinţei. Diversitatea darurilor nu înseamnă totuşi o diversitate de convingeri. În zilele de pe urmă, biserica lui Dumnezeu va fi compusă din oameni care împărtăşesc aceleaşi convingeri bazate pe Evanghelia cea veşnică – viaţa lor fiind caracte­rizată de păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi de credinţa lui Isus (Apoc. 14,12). Împreună, ei adresează lumii invitaţia la mântuire.

Cât de importantă este unitatea bisericii?

Unitatea este esenţială pentru biserică. Fără ea, biserica va da greş în împlinirea misiunii sale sfinte.

Unitatea face ca eforturile bisericii să fie eficiente. Într-o lu­me împărţită de diferenţe de păreri şi de conflicte, iubirea şi unita­tea dintre membrii bisericii – cu personalităţi, temperamente şi dispoziţii diferite – dau mărturie în favoarea mesajului bisericii mult mai puternic decât o poate face orice altceva. Această unitate oferă dovezi incontestabile ale legăturii membrilor cu cerul şi ale valabilităţii acreditării lor ca ucenici ai lui Hristos (Ioan 13,35). Unitatea dovedeşte puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Conflictul dintre cei care mărturisesc a fi creştini a stârnit dezgust în cei necredincioşi şi a fost, poate, cel mai mare obstacol în calea acceptării credinţei creştine. Adevărata unitate dintre credincioşi spulberă această atitudine. Ea este o dovadă majoră în faţa lumii, spunea Hristos, că El este Mântuitorul (Ioan 17,23).

Unitatea dovedeşte realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. O biserică într-adevăr unită pe pământ dovedeşte că membrii ei sunt consecvenţi în speranţa lor de a trăi împreună în ceruri. Unitatea pe pământ demonstrează realitatea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Pentru aceia care trăiesc în acest fel, se împlineşte textul Scripturii care spune: „Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună” (Ps. 133,1).

Unitatea arată puterea bisericii. Unitatea aduce putere, iar lipsa unităţii, slăbiciune. O biserică este, cu adevărat, prosperă şi puternică atunci când membrii ei sunt uniţi cu Hristos şi unul cu altul, lucrând în armonie pentru salvarea lumii. Atunci, şi numai atunci, sunt ei în adevăratul sens „împreună-lucrători [colaboratori] cu Dumnezeu” (1 Cor. 3,9).

Unitatea creştină lansează o provocare lumii noastre din ce în ce mai divizate de un egoism lipsit de iubire. O biserică unită re­pre­zintă soluţia pentru o societate dezbinată de cultură, rasă, sex şi naţiona­litate. O biserică unită va rezista atacurilor satanice. Cu adevărat, puterile întunericului sunt neputincioase împotriva bisericii ai cărei membri se iubesc unii pe alţii, aşa după cum Hristos i-a iubit pe ei.

Efectul plăcut şi binefăcător al unei biserici unite poate fi comparat cu reprezentaţia unei orchestre. În momentele de dinaintea apariţiei dirijorului, în timp ce instrumentiştii îşi acordează instrumentele şi le încălzesc, ei produc o adevărată hărmălaie de sunete. Dar când dirijorul apare, zgomotul acesta haotic se opreşte şi toţi ochii se îndreaptă spre el. Fiecare membru al orchestrei stă pregătit, gata să cânte după cum dirijează el. Urmărindu-l pe dirijor, orchestra dă naştere unei muzici frumoase, armonioase.

„Unitatea trupului lui Hristos înseamnă împletirea instrumentului vieţii mele în marea orchestră a celor chemaţi sub bagheta divinului Dirijor. La semnul Său de începere, urmărind partitura originară a creaţiei, noi avem privilegiul de a executa, pentru omenire, simfonia iubirii lui Dumnezeu.”[1]

Realizarea unităţii

Dacă biserica trebuie să trăiască experienţa unităţii, atunci atât Dumnezeirea, cât şi credincioşii trebuie să participe la realizarea ei. Care este sursa unităţii şi cum poate fi ea realizată? Credinciosul ce rol joacă?

Originea unităţii. Scriptura scoate în evidenţă faptul că unitatea îşi are originea în: (1) puterea Tatălui care ne păzeşte (Ioan 17,11); (2) slava Tatălui, pe care Hristos le-a dat-o urmaşilor Săi (Ioan 17,22) şi (3) prezenţa lui Hristos în cei credincioşi (Ioan 17,23). Duhul Sfânt – „Duhul lui Hristos” în mijlocul trupului lui Hristos – este puterea de coeziune şi prezenţa ce menţine unit fiecare segment.

Asemenea butucului şi spiţelor unei roţi, cu cât membrii bisericii (spiţele) vin mai aproape de Hristos (butucul), cu atât mai aproape vor fi şi unii de alţii. „Secretul adevăratei unităţi în biserică şi în familie nu este diplomaţia, nici capacitatea de administrare, nici un efort supraomenesc de a înfrânge dificultăţile – deşi sunt multe de făcut în privinţa aceasta –, ci unirea cu Hristos.”[2]

Duhul Sfânt ca agent unificator. Ca „Duh al lui Hristos” şi „Duh al adevărului”, Duhul Sfânt aduce unire.

  1. Punctul central al unităţii. Când Duhul intră în cei credincioşi, El îi face să treacă peste prejudecăţile omeneşti legate de cultură, rasă, sex, culoare, naţionalitate şi stare socială (vezi Gal. 3,26-28). El realizează acest lucru aducându-L pe Hristos în inima credinciosului. Aceia în care El locuieşte vor avea privirile fixate asupra lui Isus, şi nu asupra lor. Unirea lor cu Hristos duce la formarea legăturii strânse între ei – rod al locuirii lăuntrice a Duhului. Atunci, diferenţele dintre ei se vor estompa şi ei se vor uni în lucrarea de a-L glorifica pe Isus.
  2. Rolul darurilor spirituale în realizarea unităţii. Cât de realizabilă este ţinta unităţii bisericii? Când Şi-a început lucrarea de mijlocire la dreapta Tatălui Său, în ceruri, Hristos a garantat faptul că obiectivul de a avea un popor unit nu era o iluzie. Prin Duhul Sfânt, El a oferit daruri speciale, destinate în mod deosebit formării în mijlocul credincioşilor a „unităţii credinţei”.

Discutând despre aceste daruri, Pavel spunea că Domnul Hristos „i-a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători”. Aceste daruri au fost oferite bisericii „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,11-13).

Aceste daruri unice sunt menite să dezvolte „unirea Duhului” în „unirea credinţei” (Ef. 4,3.13), pentru ca cei credincioşi să fie maturi şi statornici, astfel încât „să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Ef. 4,14; vezi şi cap. 17 al cărţii de faţă).

Prin aceste daruri, credincioşii rostesc adevărul cu dragoste şi cresc în Hristos – Capul bisericii –, dezvoltând o unitate dinamică a dragostei. În Hristos, spunea Pavel, „tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Ef. 4,16).

  1. Baza unităţii. Pentru a împlini promisiunea făcută de Hristos, Duhul Sfânt lucrează ca Duh al adevărului (Ioan 15,26). Sarcina Sa este aceea de a-i călăuzi pe cei credincioşi în tot adevărul (Ioan 16,13). Este clar, deci, că baza unităţii este adevărul ce Îl are în centru pe Isus Hristos.

Misiunea Duhului este aceea de a-i călăuzi pe credincioşi în adevăr, aşa cum este el în Isus. Un astfel de studiu are un efect unificator. Cu toate acestea, numai studiul nu este suficient pentru a se realiza adevărata unitate. Comuniunea, darurile spirituale şi iubirea sunt toate foarte importante, dar manifestarea lor plenară este posibilă numai prin Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Domnul Hristos S-a rugat: „Sfinţeşte-i prin Ade­vărul Tău, Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan 17,17). Pentru a expe­rimenta unitatea, cei credincioşi trebuie să primească lumina aşa cum luminează ea din Cuvânt.

Când adevărul, aşa cum este el în Isus, va pătrunde în inimă, el va înnobila, va înălţa şi va purifica viaţa, eliminând toate prejudecăţile şi neînţelegerile.

Noua poruncă a lui Hristos. Asemenea omului, biserica a fost făcută după chipul lui Dumnezeu. După cum fiecare membru al Trinităţii divine are iubire faţă de ceilalţi, tot astfel membrii bisericii trebuie să aibă iubire unii faţă de alţii. Hristos le-a poruncit credincioşilor să-şi demonstreze iubirea faţă de Dumnezeu iubindu-i pe semenii lor aşa cum se iubesc pe ei înşişi (Mat. 22,39).

Domnul Isus Însuşi, pe Golgota, a făcut demonstraţia supremă a acestui principiu al iubirii. Chiar înainte de moarte, El a lărgit porunca pe care o rostise mai devreme, dându-le ucenicilor o nouă poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12; conf. 13,34). Era ca şi când le-ar fi spus: „Nu vă cer să vă luptaţi pentru drepturile voastre, să vă asiguraţi că primiţi ceea ce vi se cuvine şi, dacă nu, să acţionaţi în judecată. Vă cer să vă dezveliţi spatele pentru a fi biciuiţi, să întoarceţi şi obrazul celălalt, să suportaţi acuzaţia falsă, batjocura, derâderea, să fiţi răniţi, zdrobiţi, răstigniţi pe o cruce şi înmormântaţi, dacă de asta e nevoie ca să-i iubiţi pe alţii. Pentru că aceasta înseamnă a-i iubi pe alţii aşa cum vă iubesc Eu.”

  1. Imposibila posibilitate. Cum putem iubi aşa cum a iubit Hristos? E imposibil. Hristos a cerut imposibilul, dar El poate realiza imposibilul. El a promis: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Unitatea în trupul lui Hristos este legată de întrupare – deoarece unirea credincioşilor cu Dumnezeu s-a realizat prin Cuvântul ce a devenit trup. Ea este, de asemenea, legată de relaţii – deoarece unitatea se realizează datorită rădăcinilor comune în Butucul Viţei. Şi, în cele din urmă, unitatea are la bază crucea – iubirea Golgotei răsărind înăuntrul credincioşilor.
  2. Unitatea la cruce. Unitatea bisericii se realizează la cruce. Numai atunci când ne dăm seama că noi nu iubim şi nu putem să iubim aşa cum a iubit Isus, ne recunoaştem nevoia după prezenţa Lui statornică şi Îl credem atunci când spune: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). La cruce, noi ne dăm seama de faptul că El a murit nu numai pentru noi, ci pentru orice om de pe pământ. Aceasta înseamnă că El i-a iubit pe toţi oamenii, de toate naţionalităţile, rasele, culorile şi clasele sociale. El iubeşte în mod egal, indiferent de deosebirile ce pot exista. De aceea, unitatea îşi are rădăcina în Dumnezeu. Viziunea umană îngustă tinde să-i despartă pe oameni. Crucea răzbate prin orbirea omenească şi le pune oamenilor eticheta cu preţul stabilit de Dumnezeu. Aceasta arată că nimeni nu este fără valoare. Toţi oamenii sunt doriţi. Dacă Hristos îi iubeşte, atunci şi noi trebuie să-i iubim.

Când a profetizat că moartea Sa pe cruce îi va atrage pe toţi oamenii la El, Hristos a vrut să spună că atracţia magnetică a fiinţei Sale, zdrobite pe cruce de cea mai mare suferinţă cunoscută vreodată, va aduce unitate în trupul Său, biserica. Vasta prăpastie dintre cer şi noi – prăpastie pe care Hristos a trecut-o – face ca pasul pe care noi îl facem ca să trecem strada sau să traversăm oraşul, pentru a ajunge la un frate, să pară un gest simplu şi uşor.

Calvarul înseamnă a ne „purta sarcinile unii altora” (Gal. 6,2). El a purtat toată povara întregii omeniri, care a zdrobit viaţa Sa, astfel încât să poată să ne dea nouă viaţă şi să ne facă liberi de a ne ajuta unii pe alţii.

Paşi spre unitate. Unitatea nu vine în mod automat. Cei credin­cioşi trebuie să facă paşi pentru a şi-o asigura.

  1. Unitatea în familie. Locul ideal pentru exersarea unităţii bisericii este familia (vezi cap. 23 al cărţii de faţă). Dacă învăţăm ce înseamnă conducerea înţeleaptă, bunătatea, amabilitatea, răbdarea şi iubirea, având ca centru crucea, vom fi în stare să aducem aceste principii şi în biserică.
  2. Să facem din unitate obiectivul nostru. Nu vom ajunge niciodată la unitate, dacă nu vom depune eforturi conştiente în acest sens. Şi niciodată nu trebuie să ne declarăm mulţumiţi că am dobândit-o în suficientă măsură. Trebuie să ne rugăm zilnic pentru unitate şi să o cultivăm cu grijă.

Trebuie să acţionăm pentru atenuarea diferenţelor dintre noi şi să evităm disputele pentru ceea ce este neesenţial. În loc să ne fixăm asupra a ceea ce ne desparte, noi trebuie să vorbim despre multele şi preţioasele adevăruri asupra cărora suntem de acord. Vorbiţi despre unitate şi rugaţi-vă ca rugăciunea Domnului Hristos să fie împlinită! Făcând astfel, putem realiza unitatea şi armonia dorite de Dumnezeu.

  1. Să acţionăm împreună pentru o ţintă comună. Biserica nu va trăi experienţa unităţii până când, acţionând ca un tot organic, nu se va implica în vestirea Evangheliei lui Isus Hristos. O astfel de misiune constituie un exerciţiu ideal pentru dobândirea armoniei. Îi face pe credincioşi să înţeleagă faptul că toţi sunt părţi individuale ale marii familii a lui Dumnezeu şi că fericirea întregului se bazează pe binele fiecărui credincios în parte.

În lucrarea Sa de slujire, Hristos a împletit refacerea sufletului cu refacerea trupului. Şi atunci când i-a trimis pe ucenici în lucrare, El a insistat asupra aceloraşi două aspecte: predicarea şi vindecarea (Luca 9,2; 10,9).

Tot astfel, biserica lui Hristos trebuie să aducă la îndeplinire atât lucrarea de predicare – slujirea Cuvântului –, cât şi lucrarea misionară medicală. Niciuna dintre aceste faze ale lucrării lui Dumnezeu nu trebuie să fie realizată independent sau exclusiv. Ca şi în zilele Domnului Hristos, echilibrul şi colaborarea armonioasă trebuie să caracterizeze misiunea noastră pentru suflete.

Aceia care sunt angrenaţi în diferite faze ale lucrării bisericii trebuie să coopereze în mod strâns, dacă vor să transmită cu putere lumii invitaţia Evangheliei. Metafora corpului arată că fiecare organ, mare sau mic, este important. Cooperarea – şi nu rivalitatea – este planul lui Dumnezeu pentru lucrarea Sa mondială. În acest fel, unitatea înăuntrul trupului lui Hristos devine o demonstrare a iubirii neegoiste a Domnului Hristos, atât de minunat manifestată la cruce.

  1. Să adoptăm o perspectivă globală. O biserică nu dă dovadă de adevărată unitate dacă nu este activă în dezvoltarea lucrării lui Dumnezeu în toate zonele pământului. Biserica trebuie să facă tot ce poate spre a evita izolarea naţională, culturală sau regională. Pentru a se realiza unitatea în gândire, scop şi acţiune, credincioşii de dife­rite naţionalităţi trebuie să se contopească şi să slujească împreună.

Biserica trebuie să aibă grijă să nu întreţină interese naţionale separatiste, care ar dăuna efortului ei mondial unit. Conducerea bisericii trebuie să acţioneze în aşa fel încât să păstreze egalitatea şi unitatea, având grijă să nu dezvolte programe sau instituţii în vreo regiune care să fie finanţate în dauna dezvoltării lucrării în alte regiuni ale lumii.

  1. Să evităm atitudinile care ne despart. Atitudinea de egoism, mândrie, încredere în sine, superioritate, independenţă, critică, prejudecată, condamnare şi găsirea de greşeli printre credincioşi contribuie la lipsa de unitate în biserică. Adesea, în spatele acestor atitudini se află pierderea iubirii de la început. O nouă privire la darul lui Dumnezeu, în Hristos, la Golgota poate reînnoi iubirea unuia pentru celălalt (1 Ioan 4,9-11). Prin mijlocirea Duhului Sfânt, harul lui Dumnezeu poate nimici aceste surse de dezbinare din inima firească.

Când într-o biserică a Noului Testament s-a ivit o situaţie de dezbinare, Pavel a sfătuit ca biserica să „umble cârmuită de Duhul” (Gal. 5,16). Prin rugăciune continuă, noi trebuie să căutăm călăuzirea Duhului, care ne va conduce la unitate. Umblarea în Duhul produce roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor – care sunt un antidot eficient al lipsei de unitate (Gal. 5,22.23).

Iacov se exprimă împotriva unei alte surse de disensiune, şi anume felul în care ne comportăm cu oamenii, ţinând seama de averea sau poziţia lor socială. În cuvinte aspre, el denunţă favoritismul: „Dar dacă aveţi în vedere faţa omului faceţi un păcat şi sunteţi osândiţi de Lege ca nişte călcători de lege” (Iacov 2,9). Pentru că Dumnezeu este imparţial (Fapte 10,34), noi nu trebuie să le acordăm unor membri ai bisericii mai multă cinste sau respect decât altora, datorită poziţiei, averii sau capacităţilor lor. Este normal să îi respectăm, dar nu trebuie să-i considerăm mai importanţi pentru Tatăl ceresc decât este cel mai umil copil al lui Dumnezeu. Cuvintele Domnului Hristos corectează perspectiva noastră: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Mat. 25,40). El este reprezentat de persoana celui mai neînsemnat, ca şi a celui mai binecuvântat dintre membri. Toţi sunt copiii Lui şi, de aceea, sunt de o egală importanţă pentru El.

Aşa cum Domnul nostru, Fiul omului, a devenit frate pentru fie­care fiu şi fiică a lui Adam, tot astfel şi noi, urmaşii Săi, suntem chemaţi să ne îndreptăm, în unitatea Duhului şi a lucrării de salvare, spre fraţii şi surorile noastre din „orice neam, seminţie, limbă şi norod” (Apoc. 14,6).

[1] Benjamin F. Reaves, „What Unity Means to Me” Adventist Review, 4 dec. 1986, p. 20.

[2] White, Căminul adventist, p. 179.

 

 

“Ferma animalelor” prezintã o criticã acerbã a istoriei revoluţiei bolşevice. Opera expune in forma unei fabule povestea instaurãrii şi dezvoltãrii comunismului, alegorizând ascensiunea la putere a dictatorului Iosif Stalin.

In operã, rãsturnarea opresorului uman Mr. Jones de cãtre coaliţia democraticã a animalelor este însotitã de o consolidare a puterii porcilor. Asemenea intelighentiei ruseşti, ei devin clasa dominantã în noul regim. Lupta pentru supremaţie între Lev Trotki şi Stalin este reiteratã sub masca luptei dintre Snowball şi Napoleon. Atât in ficţiunea lui Orwell, cât şi în realitatea istoricã, idealistul, dar în acelasi timp politicianul mai slab, Snowball, respectiv Troţki, este deposedat de puterea din statul revoluţionar de cãtre un personaj mai maliţios, dar foarte abil, care devine uzurpatorul puterii, anume Napoleon, respectiv Stalin.

Felul in care Stalin işi elimina gradual adversarii şi consolideazã baza politicã işi gãseşte expresia in  mãrturiile false şi execuţiile unor animale pe care Napoleon le suspecteazã, ca urmare a distrugerii morii. Guvernarea tiranicã stalinistã şi abdicarea de la principiile iniţiale ale revoluţiei bolşevice se reflectã în transformarea regimului porcinelor într-unul violent şi aderarea la atitudini si caracteristici umane împotriva cãrora ele luptau iniţial.

Deşi autorul credea în valorile socialiste, el subliniazã pe parcursul romanului ideea cã aceste valori au fost puse în practicã într-un mod terifiant şi aberant. Acesta este şi scopul ironiei robuste prin care Orwell aratã  pervertirea idealurilor animaliere de cãtre puterea orbitoare a politicului. “Ferma animalelor” nu are drept scop principal condamnarea despotismului şi tiraniei, ci mai degrabã denunţã ipocrizia delirantã a tiraniilor care s-au bazat iniţial pe doctrine care promovau libertatea şi egalitatea. Dezintegrarea treptatã şi pervertirea celor “şapte porunci” evidenţiazã ipocrizia fãţişã, ca şi argumentele elaborate ale lui Squealer pentru acţiunile neprincipiale ale porcilor. Romanul atrage atenţia asupra unei duble violenţe a stalinismului:împotriva supuşilor regimului, dar şi împotriva componentelor ideatice, lingvistice  şi logice ale gândirii umane.

“Ferma animalelor” comenteazã asupra dezvoltãrii tiraniei în cadrul clasei unice create şi tendinţei de a restabili structurile de clasã chiar şi în societãţi care le-au abolit. Este ilustratã ideea cã odatã ce inamicul impotriva cãruia clasele sociale fac front comun, aşa cum este omul pentru animale, este eliminat, se poate produce din nou o diviziune internã în cadrul acestora. Expulzarea lui Mr. Jones creeazã un vid de putere şi este numai o chestiune de timp pânã ca acesta sã fie umplut de un nou opresor care impune un regim totalitar.

Divizarea naturalã între munca intelectualã şi fizicã ajunge sa se exprime ca un nou set de divizãri sociale, în care porcii, pretinzându-se a fi cei ce “lucreazã cu creierul” se folosesc de inteligenţa lor pentru a manipula societatea în propriul beneficiu. Nu se lãmureşte însã dacã aceasta situaţie negativã reprezintã un aspect inerent al societãţii sau doar un rezultat condiţionat de integritatea intelighentiei din societate. Oricum ar fi, se puncteazã însã forţa acestei tendinţe în direcţionarea stratificãrii sociale şi ameninţãrii libertãţii şi democraţiei.

O realizare importantã a lucrãrii este portretizarea atât a personajelor aflate în posesia puterii, cât şi a celor oprimate de ea. Povestea este naratã din perspectiva comunitãţii animalelor ca întreg. Credulitatea, loialitatea şi hãrnicia acestora îi oferã lui Orwell prilejul de a ilustra cum cazurile de oprimare işi au originea nu numai în tactica oprimanţilor, ci şi in naivitatea oprimaţilor, care nu se bucurã de o educaţie adecvatã. De exemplu, aflat în faţa unei dileme, Boxer preferã sã nu disece el consecinţele unor posibile acţiuni, ci sã se mulţumeascã cu gândul cã Napoleon are mereu dreptate. Romanul aratã cum incapacitatea de a pune autoritatea sub semnul îndoielii condamnã clasa muncitoare sã sufere oprimarea la modul absolut.

Un alt aspect de care s-a preocupat autorul este modul în care limba poate fi manipulatã astfel încât sã serveascã drept instrument de control. Porcinele denatureazã şi distorsioneazã o retoricã a revoluţiei socialiste pentru a da o justificare acţiunilor şi a manipula masele. Animalele se aratã foarte receptive la discursul idealist-socialist al lui Major (Lenin), dar dupa moartea acestuia, porcii îi modificã treptat mesajul. In consecinţã, animalele se vãd în imposibilitatea de a se opune porcilor fãrã a nega idealurile revoluţiei.

Pânã la sfârşitul romanului, dupã reconfigurarea reiteratã a celor “şapte porunci” de cãtre Squealer, cu scopul de a autoriza înşelãtoriile porcilor, fundamentul fermei poate fi sintetizat cu afirmaţia:“ toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”. Abuzul faţã de conceptul şi idealul egalitãţii este caracteristic pentru metodele îndrãzneţe ale porcinelor. Expoziţia sofisticatã a abuzului lingvistic rãmâne o trãsãturã esenţialã a operei lui Orwell.

In concluzie, Orwell utilizeazã contextul istoric al instaurãrii comunismului pentru a realiza o paralelã distopicã ce criticã subordonarea acţiunii colective unei minoritãţi care o dominã şi îi anuleazã posibilitãţile de exprimare a libertãţii. Revoluţia bolşevicã, ascensiunea lui Lenin, lupta pentru putere dintre Stalin si Troţki, jocurile de culise ale primului, procesele regizate şi eliminarea sistematicã a adversarilor, instaurarea regimului de teroare constituie câteva dintre evenimentele punctate alegoric de cãtre autor. “Ferma animalelor” este aşadar un atac la adresa puterii politice, retorice sau militare care ţinteşte abolirea libertãţii individuale sub pretextul promovãrii un climat egalitarist, care în cele din urma degenereazã in totalitarism.

 

Descriere

Ferma Animalelor a inspirat o celebra animatie difuzata in anul 1954, reluata in 1999 de un film in care vocile personajelor au fost dublate, printre altii, de Patrick Stewart, Julia Louis-Dreyfus si Peter Ustinov.Cind animalele de la ferma isi alunga stapinul betiv, toate sint cuprinse de un zel colectiv. Fiecare munceste peste program, productivitatea creste si, pentru moment, toate gurile sint satule. Regulile de aur ale colectivitatii vor fi inscrise cu litere uriase pe un hambar: toate animalele sint egale, nici un animal nu va bea alcool, nu va purta haine, nu va dormi in pat, nu-si va ucide semenii. Dar nu va trece mult pina cind porcii vor prelua conducerea fermei si se vor bucura de toate privilegiile puterii. Punctul culminant al utopiei Ferma Animalelor poate fi inteles fie si numai din ultima regula care mai ramine inscrisa pe hambar: „Toate animalele sint egale, numai ca unele animale sint mai egale decit altele”.„Ferma Animalelor este o fabula politica plina de intelepciune, de compasiune si de invataminte pentru vremurile pe care le traim.” (New York Times)
Recenzii și comentarii

ferma animalelor Nota 10

de Mirică Răzvan | 31/05/2018 18:08

Ce înseamnă libertate sau care e adevărata libertate? Ca și în romanul ,,O mie nouă sute optzeci și patru”, corupția guvernează întreaga realitate mocirloasă. Cei de la conducere schimbă datele istorice, în funcție de interesele acestora, pentru deținerea controlului și pentru menținerea unui fals sentiment de libertate în mintea celor conduși. În acest regim strict, egalitatea este imposibilă, iar singurele animale care își dau seama sau au imagini îndepărtate dintr-o altă realitate petrecută în trecut, se pot răzvrăti doar cu gândul și doar pentru o scurtă perioadă de timp până sunt convinse că toate aceste gânduri sunt doar niște erori. ,,TOATE ANIMALELE SUNT EGALE DAR UNELE ANIMALE SUNT MAI EGALE DECÂT ALTELE”

Extraordinară! Nota 10

de Iulia Filimon | 30/09/2017 00:09

Uşor de înţeles, dar greu de uitat. O capodoperă.

Revoluția nu aduce prosperitate! Nota 10

de tais dunaev | 08/09/2016 15:40

Chiar dacă am văzut filmul din 1999, am decis să citesc și cartea, căci a primit multe păreri bune din partea cititorilor.Nu-mi aduceam aminte prea multe detalii legate de acțiunea filmului,dar citind povestea, am realizat cât de haioasă este,și cu cât umor a putut scrie Orwell. Are un subînțeles puternic,ușor de dedus,chiar dacă te amuză extrem de tare animalele de la fermă,realizezi că de fapt așa se întâmplă și în viața oamenilor.Cu toții dorim să fim superiori altora,să demonstrăm că suntem fideli celui de mai sus, credem în schimbare și ajungem să păcălim și pe cei din jurul nostru să ne urmeze; în carte porcul Snowball, a fost declarat trădător de conducătorul Napoleon,căci nu era de acord cu planurile porcului de a face o moară de vântși a-i epuiza pe toți doar pentru bunul plac a lui Napoleon.Cel care credea neîncetat în Napoleon era calul Boxer,care de dragul lui muncea dublu față de restul, doar pentru a termina treaba mai repede,însă într-o zi se rănește și cei influenți decid să scape de el ducându-l la o fabrică.Deși animalele au decis ca odată cu plecarea stăpânului Jones de la fermă,să rupă orice legătură cu umanitatea, în timp , încet , încet cei aleși să–i conducă decid să se mute în casă și să trăiască boierește ca și cum ar fi oameni.Revoluția cerută de animale, s-a înfăptuit , însă nu au avut parte de o schimbare în bine, ci în rău, chiar dacă nu au realizat, decât după mulți ani de sclavie.La fel ca în viața de zi cu zi, când se dorește o schimbare, este înfăptuită la început , pentru a induce în eroare, iar apoi se uită cu totul de ce se dorește. Povestea scrisă de Orwell, chiar ne explică realitatea,povestită într-un mod haios,iar noi, cititorii ar trebui să vedem alegoria și să ne dorim schimbarea, dar nu așa cum au realizat-o făpturile din Ferma animalelor.Cartea este foarte foarte bună,se citește repede,nu are multe pagini, dar are un substrat bine închegat.

Ferma animalelor Nota 10

de Andreas Belgun | 11/06/2014 18:11

Romanul distopic al lui Orwell a fost publicat in Anglia la finele celui de-al Doilea Razboi Mondial. Personajele satirizeaza era stalinista, fiecare animal reprezentand o anumita tipologie – porcii sunt comunistii, oamenii sunt capitalistii, ciorile- preotimea. Nuvela psihologic- realista a lui Orwell a fost cenzurata in momentul aparitiei in numeroase tari, la fel ca si romanul “1984”al aceluiasi scriitor. Am citit “Ferma animalelor” in urma cu cativa ani si am recitit-o de curand. Am gasit mai multe semnificatii ascunse in paginile sale si sunt ferm convins ca la fiecare recitire descoperi mai multe analogii, acesta fiind farmecul sau si nota de originalitate. Ceea ce mi-a ramas profund intiparit in memorie, pe cat de amuzant , pe atat de real, este citatul „Toate animalele sunt egale, numai ca unele animale sunt mai egale decat altele”.

Revolutia a fost infaptuita Nota 10

de Anonim | 08/12/2013 12:26

O satira politica inspirata de Revolutia rusa si era stalinista, „Ferma animalelor” ramane una din cele mai cunoscute si inteligente distopii. Desi urmeaza structura unui roman clasic, cartea este exceptional de bine scrisa, iar detaliile si alegoriile sunt folosite intr-un mod destept. Animalele sunt alese pentru a reprezenta trasaturile pentru care sunt renumite, ideea de speranta progreseaza diferit pe parcursul cartii, iar simplitatea expunerii este ostentativ convingatoare. Pornind de la premiza ca toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale, Orwell construieste atent un sistem perfid, anxios, antropomorfic; cititorul este atras de personajele prezentate, fie pentru a-si acorda empatia sau ura. Finalul, desi predictibil este inevitabil dureros. Ironic, Orwell a intampinat multiple probleme in incercarea de a-si publica lucrarea; prefata in care deplange cenzura britanica si refuzul criticii la adresa Rusiei, aliatul de atunci al Marii Britanii, nu a vazut tiparul, iar din 2009 mai toate editiile cartii (chiar si traducerile) omit prefata.

-> Nota 8

de Anonim | 05/06/2013 02:16

Este prima carte de Orwell pe care am citit-o. Este o carte englezeasca usoara, dar totodata cu multe satire educationale, publicata la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ca si roman descris chiar de el insusi “contra lui Stalin”, a castigat premiul Hugo retrospectiv in 1996 si este inclusa intre “Marile carti ale Occidentului”. Animalizarea concetatenilor din sat descrie indirect fiecare personaj, prin faptul ca se stie ce se crede despre porci, despre cai, despre oi, si asa mai departe, nemai fiind nevoie sa descrie fiecare caracter in parte prin multe cuvinte. Lupta pentru dreptate/putere/bani este insotita de cateva intamplari, iar cartea demonstreaza realitatea printr-o alta aura.

 

 

Pace cu Dumnezeu

Pace cu Dumnezeu

Billy Graham

Descriere

POATE CĂ NU ESTE O COINCIDENŢĂ FAPTUL CĂ ACEASTĂ CARTE ŢI-A IEŞIT ÎN CALE!

În cartea Pace cu Dumnezeu, Billy Graham cere ajutorul lui Dumnezeu pentru ca această carte să ajungă în mâinile şi inimile unei lumi pierdute şi în căutare: bărbaţi, femei şi tineri care însetează după pace cu Dumnezeu.

În ciuda unei vieţi suprasaturate cu responsabilităţi şi recompense, eşti însetat, căutând ceva, un lucru pe care nu-l poţi numi, dar care simţi că e mai important decât orice altceva în viaţă? Nu eşti singur. Întreaga omenire caută răspuns la confuzia, degradarea morală, goliciunea spirituală care apasă lumea. Întreaga omenire strigă după călăuzire, mângâiere… pace.

“Cunosc oameni care ar fi în stare să scrie un cec de un milion de dolari, dacă ar putea găsi pace”, scrie dr. Graham. “Milioane de oameni o caută.”

ACEA PACE EXISTĂ!

“Pacea lui Dumnezeu poate fi în inima ta. Indiferent de circumstanţe, îndatoriri sau sacrificii… Tăria Lui va fi şi tăria ta, în momentul când vei avea nevoie. Poate fi în întregime a ta, şi nu costă nimic. Nu trebuie să lucrezi pentru ea… Nu o ocoli!”

CUPRINS

Prefață
Nota editorului în limba engleză

PARTEA ÎNTÂI: EVALUAREA SITUAȚIEI

Marea căutare
Indestructibila Biblie
Cum este Dumnezeu?
Teribila realitate a păcatului
Înfruntarea diavolului
Disperarea singurătății
Ce urmează după moarte?

PARTEA A DOUA: OFERIREA SOLUȚIEI

De ce a venit Isus?
Cum și unde să începi?
Ce este pocăința?
Ce este credința?
Vechiul și noul
Cum să fii sigur

PARTEA A TREIA: APLICAREA ANTIDOTULUI

Dușmanii creștinului
Principii pentru viața creștină
Creștinul și biserica
Sunt eu păzitorul fratelui meu?
Speranță pentru viitor
În sfârșit, pace
Ziua de apoi

 

OMUL  BILLY GRAHAM!

OMUL  BILLY GRAHAM!

Unii oameni, indiferent cat de mult imbatranesc, nu-si pierd niciodata frumusetea, ci doar si-o muta de pe fete in inimile lor”                                                       

Un asemenea om a fost Evanghelistul Billy Graham, omul care a avut harul din partea lui Dumnezeu sa predice Evanghelia la peste 200 de milioane de oameni. A vorbit in fata la peste 2.2 miliarde de persoane prin mijloacele media. Milioane de vietii fiind schimbate prin mesajele lui. Evanghelistul Billy Graham a influentat la Casa Alba in mandatul lor 10 Presedinti americani.

In perioada in care Ronald  Regan a candidat ca si Presedinte, Billy Graham l-a intrebat  daca ii este frica de contra candidati? Raspunsul lui Ronald Regan a fost: Billy, mi-e frica doar daca vei candida tu!”

Billy Graham s-a nascut la 7 Noiembrie 1918, chiar cu patru zile inainte de semnarea Armistitiului Primului Razboi Mondial. A fost crescut la o ferma din Charlotte, Carolina de Nord unde a invatat valoarea muncii de fermier. Cu toata ocupatia ce o avea, isi facea timp si pentru lectura, ascuns intr-o capita de fan. La varsta de 15 ani, se lasa cucerit de Cuvantul lui Dumnezeu ascultand mesajul Evangheliei predicat de Mordecai Ham, evanghelist puternic din perioada anului 1934. La acele evanghelizari a primit si un pliant cu informatii despre un Colegiu Biblic. Se inscrie la Institutul Biblic din Florida.

In 1939 este ordinat ca si pastor intr-o biserica din Conventia baptista de Sud. In 1943 absolveste Colegiul Biblic din Wheaton, Ilinois si se casatoreste cu Ruth McCue, colega de scoala, fiica unui chirurg misionar, care a petrecut primii 17 ani din viata ei in China.

Prima biserica pe care a pastorit-o evanghelistul Billy Graham a fost Biserica baptista din Western Springs, Illinois. Primii pasi de evanghelist ii face dupa incheierea razboiului predicand in Statele Unite ale Americii si Europa.

INTRAREA UMILA  DAR  PLINA  DE TRIUMF  A  EVANGHELISTULUI  BILLY GRAHAM  IN  ROMANIA

Billy Graham a calcat pamantul Romaniei in 1985, in pofida faptului ca Romania era o tara comunista, condusa de un guvern ateu.

Vestea ca acest om alui Dumnezeu v-a sosi in Romania a pus in miscare toate fortele atee. Dumnezeu insa si-a dus la indeplinire planul, facand de rusine toata excorta comunista din acea vreme ce lupta cu inversunare pentru a se evita evenimentul. Dumnezeu avea in plan mantuirea miilor de romani si astfel a pregatit cai prin care mesajul Evangheliei sa fie propovaduit cu putere sub privirile sutelor de mii de oameni in: Manastirea Vorona din judeţul Botoşani, Catedrala Reformata din Cluj, Catedrala Romano-catolica din Cluj, Biserica Baptista Emanuel din Oradea, Biserica Baptista Speranta din Arad, Catedrala Ortodoxa din Timisoara, Catedrala Ortodoxa din Sibiu, Catedrala Romano-Catolica Sfantul Iosif din Bucuresti, Templul Coral Evreiesc din Bucuresti, Biserica Penticostala Filadelfia din Bucuresti. Peste tot mare forfota. Strazile pline de oameni urcati in copaci, pe acoperisurile caselor, a blocurilor si chiar pe masinile lor proprii. Peste tot era puzderie de oameni ce cantau de rasunau orasele.

Am avut harul sa vizitez Romania exact in acele zile si sa pot participa la vizita pe care a facut-o in orasul Arad, la biserica Speranta, pastorita de un om cu experienta vasta in lucrarea lui Dumnezeu, Pastorul Ionel Truta. Securitatea era extrem de activa pentru a baricada strazile, a taia liniile electrice si binenteles pentru a tinea multimea sub control. Intrarea triumfala a lui Billy Graham in Orasul Arad aproape ca a scapat de sub controlul securitatii care era imprastiata peste tot. Aproape fiecare pastor avea langa el un “inger” negru imbracat in haina de militian. Garzile atee imbracate in haine civile erau imprastiate si ele printre zecile de mii de oameni ce cantau cantari de lauda la adresa lui Dumnezeu. Tineri, varstnici si chiar batrani sprijiniti unii de altii venisera sa asculte mesagerul despre care Europa Libera vorbea prin Pastorul Iosif Ton.

Era recomandat sa stai langa unul din membrii familiei sau a unor cunoscuti. Daca cumva cantai prea tare sau pe nas, putea-i fi rapit si dus undeva departe de familie. Pana si sotiile securistilor erau strecurate printre sfintii ce cantau din toata inima. Se deosebeau de crestini pentru ca aveau privirile intunecate de parca se lasase noaptea peste fetele lor hidoase. Crestinii  cantau de rasunau strazile. Securistii bombaneau intre ei nestiind cei de facut.  Era indicat sa nu scoti nici o vorba. Nu stiai cine e in fata ta sau in spatele tau sau chiar langa tine. Era perfecta zicala romaneasca “Spui ce vrei dar vezi ce spui…”

La cateva sute de metri inainte de intrarea  in biserica Speranta, un batranel a indraznit sa iasa din multime cerand sa I se dea voie sa-l atinga pe Billy Graham, motivatia lui fiind:  “Lasati-ma sa-l ating. Cred ca daca il voi atinge voi fi vindecat! Din cateva miscari, excorta securitatii l-au si apucat incercand sa-I spuna ceva la ureche, ducandu-l cu vorba ca sa fie scos din multime. A fost ceva uimitor nu numai pentru ateii comunisti ci si pentru patura crestina. Cu siguranta ca daca Evanghelistul Billy Graham ar fi inteles situatia l-ar fi chemat pe batranel aproape de el si ar fi rostit o rugacine pentru el. Nu ma indoiesc ca in ziua judecatii acei oameni ai securitatii vor fi condamnati de atitudinea avuta fata de un om imbatranit de zile, un om care il avea in inima pe Isus Hristos ca si Mantuitor, un om care isi dorea vindecarea. A fost o ocazie poate unica pentru patura atee sa vada un miracol a lui Dumnezeu. Atunci mi-a fost dat sa aud ceva din gura unui “Pastor”, ceva care m-a tulburat intreaga inima. Afirmatia lui a fost: “Asemenea predicatori avem noi in Romania, ba chiar mai buni ca Billy Graham”. Fiind crestin evanghelic nu obisnuiesc sa-mi fac cruce dar nici departe nu am fost auzit vorbele acelui “Pastor”.

Ca si crestini putem spune ca Romania a ramas in istoria lumii  si datorita faptului ca omul lui Dumnezeu Billy Graham a ajuns sa proclame Evanghelia Domnului Isus Hristos zecilor de mii de romani oropsiti de sistemul ateu al acelor vremuri. Viata si slujirea acestui om va ramane un exemplu pentru toate generatiile pana la venirea Domnului Isus Hristos.

Iata marturia Pastorului Iosif Ton care a avut o contributie esentiala in vizita lui Billy Graham in Romania. Aceasta marturie a fost difuzata si la Vocea Evangheliei Timisoara de unde noi ca si misiunea am preluat-o.

Rev. Ilie U. Tomuta


MARTURIA PASTORULUI DR. IOSIF TON DESPRE VIZITA LUI BILLY GRAHAM IN ROMANIA

Vizitele lui Billy Graham in ţările comuniste au fost organizate de un evanghelist pe nume Harasty, un om foarte de stanga care a făcut o înţelegere cu Moscova ca Billy Graham să meargă la o Conferinţă despre
pace,de fapt de propaganda comunistă, ca apoi ca răsplată, să i se permită sa predice în câteva biserici din Moscova, dar cu urmatoarea condiţie: Nimeni din afară să nu facă propagandă pentru vizita lui, intinerariul fiind făcut de ruşi fără să anunţe publicul. Aşa s-a făcut că in Moscova a fost la doua biserici. Una ortodoxă si una baptistă. Anuntul fiind că dimineaţa o sa fie la biserica baptista iar seara la biserica
ortodoxa. Dar programul a fost inversat in ultimul moment, fără să fie difuzata schimbarea. În felul acesta Billy Graham nu a avut mare audienţă.

După vizita din Moscova, a urmat vizita in Ungaria unde s-a intamplat exact acelasi lucru. Nimeni în Ungaria nu ştia că va veni Billy Graham şi astfel în sudul Ungariei, la o biserică baptistă, a avut o audienţă doar de 500 de oameni.
Eu am urmăriti toate aceste maşinaţii si ştiind că Billy Graham va merge şi in Romania am zis: In România nu va fi asa. Am decis să-l fac pe Billy Graham cunoscut intregii ţari, şi să fac public intinerariul ce o să-l aibe in ţara noastră.

Eu aveam un prieten care era prieten cu unul din bordul de conducere al Asociaţiei lui Billy Graham. L-am rugat să-mi faca rost de intinerariul lui Billy Graham in România. L-am obtinut imediat si iata ce am făcut.
In duminica dinainte ca Billy Graham să ajungă in România, in programul ce-l aveam la Europa Liberă de 50 de minute am tradus o predica de a lui Billy Graham şi am citit-o în programul meu, dupa care am explicat întregii ţări cine este acest om cu numele Billy Graham, si că el va sosi in Romania sâmbăta viitoare. Am făcut cunoscut intregii ţari tot intinerariul pe care îl va avea în România.

Luni dimineaţa, cei din Departamentul Cultelor a chemat pe consilierul lui Billy Graham care era deja in România si i-au comunicat că datorită nerespectării intelegerii că itinerariul va fi păstrat secret, se anulează vizita lui Billy Graham in România. Consilierul lui Billy Graham le-a spus: Domnilor, există în America un român cu numele Iosif Ţon, pe care l-ati avut aici şi nu l-aţi putut stăpâni şi se pare că nimeni nu-l poate stăpani. Nu putem şti cum a aflat intinerarul  si l-a difuzat la Radio Europa Liberă.
Asociaţia lui Billy Graham a pus imediat in miscare toate contactele lor americane, şi aceştia care au făcut intervenţii până la Preşedintele ţarii, Nicolae Ceausescu. Şi acesta a cedat. După două zile Asociatia lui Billy Graham a fost anunţată ca vizita evanghelistului va avea totuşi loc. Eu, având telefoanele multor pastori din România puteam comunica prin ei cu ţara.

În prima duminică, Billy Graham a fost la o mânăstire de lângă Suceava. Seara, am dat telefon unui pastor din Suceava şi, fără să spun cine sunt, l-am întrebat cum a fost vizita lui Billy Graham. El mi-a
recunoscut vocea şi a început să-mi dea detalii despre ce a predicat şi cât popor a fost acolo. Eu eram lângă Chicago şi diferenţa de fus orar era de opt ore. Imediat am sunat la Europa Liberă (la Munchen, Germania) şi le-am dat toate datele şi ei le-au difuzat la buletinul de ştiri de la ora zece seara. Apoi anunţau unde va fi Billy Graham în ziua următoare.
In fiecare seară făceam acelaşi lucru: sunam si intrebam pe pastorul din localitatea aceea, el îmi spunea câtă lume a fost în Biserică şi câţi au stat afară şi ce a predicat anunţam unde va fi ziua următoare.Cei de la Europa Liberă comunicau acestea la buletinul de ştiri de la zece seara.. Eram de fapt ca si un jurnalist care, în aparenţă, faceam parte din echipa de evanghelizare a lui Billy Graham.

Pentru autorităţile comuniste era de neînţeles cum de cei de la Europa liberă stiu amănuntele acestea legate de vizitele lui in fiecare oraş precum şi mesajele pe care le transmitea. Aşa se explică de ce a avut Billy Graham o audienţă aşa de mare în toate oraşele din România.

Întrebare: Care a fost secretul succesului lui Billy Graham in propovaduirea Evangheliei?

Secretul este că a fost un om al credinţei. Era puternic ancorat in Cuvântul lui Dumnezeu care poate schimba vieţile oamenilor de pretutindeni.

In 1948 cineva a vrut sa distruga credinta lui Billy Graham in Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a scris într-o scrisoare o listă de lucruri din Biblie care nu ar fi adevărate.
Tocmai in acea vreme Billy Graham avea programată prima lui cruciadă de evanghelizare la Los Angeles. Nu stia cum ar putea să-i răspundă teologiului aceluia liberal. Simţea că credinţa lui este în primejdie In acele momente critice, a luat Biblia in mână si a rostit această rugaciune:

“Doamne, uite ce zic oamenii aceştia despre Cuvântul Tău. Eu nu ştiu ce să le răspund. Dar eu, printr-un act de credinţă, iau Cartea aceasta si spun ca este totalmente Cuvantul Tau. Pe această credinţă îmi bazez viaţa şi cu această credinţă mă duc să predic la Los Angeles!

In acele momente a simtit o putere extraordinara venind peste el si a inceput sa predice Evanghelia cu toata puterea sub inspiratia Duhului Sfânt. Această credinţă nu l-a mai părăsit niciodată.

In acea vreme, Billy Graham a adunat in jurul lui un grup de teologi şi le-a spus:” Fraţilor un teolog liberal era să-mi distrugă credinţa. Faceti Şcoli (Seminarii) la un nivel academic cat mai inalt, prin care sa dovedim celor din jur ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu” Şi ei au făcut lucrul acesta.
Billy Graham s-a pus cu totul in slujba lui Dumnezeu şi in loc să se lase intimidat de teologii liberali, a pornit o lupta impotriva lor prin acele Seminarii.

Oamenii pe care Billy Graham i-a avut lângă el au fost oameni de caracter,care au ramas lângă el până la plecarea lor in veşnicie. Preşedinţii Americii au beneficiat de prietenia lui Billy Graham ca de a unui om al lui Dumnezeu, cu care s-au consultat in vremuri bune si in vremuri mai puţin bune. Dumnezeu îşi caută asemenea oamenii care să i se închine cu intreaga lor viată.

Un asemenea om a fost Billy Graham. Cine îi va lua locul?

Mesajul evanghelistului Billy Graham la împlinirea a 96 de ani

Celebrând a 96-a aniversare…

Mulți spun că nu vor nicio schimbare în viața lor. Scriptura spune că fără schimbarea pe care Dumnezeu o cere nu vom ajunge în cer, afirmat Billy Graham, evanghelist.

Evanghelistul Billy Graham a transmis câteva gânduri în filmulețul intitulat Cerul: un mesaj nou al fratelui Billy Graham.

 

În anii pe care i-am trăit, când am fost bolnav și am fost în spital, am descoperit că există o pace în mine pe care nu o pot explica. Toți cei care Îl primesc ca Mântuitor pe Hristos pot să aibă această pace”, spunea Billy Graham, evanghelist.

mc 541 graham 03Mesajul a fost înregistrat acasă la Billy Graham în Carolina de Nord. Conține și fragmente din lucrarea sa de evanghelizare și povestea despre cum a început relația lui personală cu Cristos.

Eram membru al bisericii, dar nu-L cunoșteam cu adevărat pe Hristos. Am crescut într-un mediu creștin. Părinții mei erau creștini. În perioada adolescenței a venit în oraș evanghelistul Mordecai Ham. Îmi amintesc de seara în care am fost convins de păcatul meu și când s-a făcut chemarea la altar m-am dus. Am luat în serios relația mea cu Dumnezeu. Am venit înaintea Lui așa cum eram, cu toate păcatele mele, cu toate greșelile mele și Domnul m-a primit și m-a schimbat. El m-a schimbat în fiecare zi a vieții și nu am mai fost la fel”, a afirmat Billy Graham, evanghelist.

În mesajul său Billy Graham îi încuraja pe oameni să-și pună întrebarea: Ce se întâmplă cu adevărat când murim?

Știu că o să merg în cer. Sunt nerăbdător să ajung acolo datorită a ceea ce a făcut Isus pe cruce. El a murit pe cruce pentru noi, dar a fost înviat de Dumnezeu”, spunea Billy Graham, evanghelist.

mc 541 graham 04Mesajul se încheie cu chemarea de a-L primi pe Isus ca Mântuitor personal:

Datorită speranței pe care o avem în Isus toți vom fi într-o zi împreună în cer, dar mai întâi trebuie să luăm o decizie: acum, aici, în viața aceasta.

Sursa: https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/3637-billy-graham#ixzz5gGXproWh
Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook

 

De ce ingaduie Dumnezeu raul? – interviu cu Anne Graham Lotz

Fiica marelui evanghelist nonagenar, Billy Graham, Anne Graham, într-un interviu în emisiunea “Early Show” (Spectacolul matinal), a fost întrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 și i s-a pus o întrebare la care mulți ar fi dat răspunsuri nesatisfăcătoare: “Cum a putut Dumnezeu să lase să se întâmple așa ceva și să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?”

Anne Graham, după ce a meditat câteva clipe, a dat un răspuns magistral, a răspuns cu niște replici foarte logice, profunde și inspirate, nepregătite dinainte (se poate vedea pe videoclipul înregistrat). Dânsa a precizat foarte calm și explicit, următoarele:

“Și eu mi-am pus deseori această întrebare și mi-am găsit următoarele răspunsuri… Cred ”“ nu cred, dar sunt profund convinsă ”“ că Dumnezeu a fost și rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca și noi, numai că noi, de ani de zile, Îi spunem și chiar Îi poruncim să iasă din școlile noastre, din guvernul și din viețile noastre, că ne descurcăm și singuri, fără ajutorul Lui… Și, fiind El un adevărat gentleman, cred că pur și simplu S-a dat, calm, la o parte…

Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea, milă și protecția Sa, dacă Îi cerem să ne lase în pace? (În lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate în școli etc.)

Cred că totul a început când Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America să devină o țară atee și care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în școlile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată și a devenit lege obligatorie în SUA…

Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în școli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi și să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți), iar noi am spus O.K..

Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate și stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să știe ce vorbește, așa că am spus O.K.

Apoi, altcineva a spus că profesorii și diriginții nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci când greșesc. Iar conducătorii de școli au spus că nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urât, pentru că școlile nu au nevoie de publicitate proastă și în nici un caz de procese. (Totuși, există o mare diferență între a disciplina și a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.

Apoi, cine știe ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei școli a spus că, băieții fiind băieți, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noștri prezervative. Așa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinților că le-au primit de la școală. Iar noi am spus O.K.

Apoi, unii dintre aleșii noștri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viața lor privată atât timp cât își fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv președintele, în viața să privată, atât timp cât am o slujbă și economia merge bine.

Apoi, niște libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect și apreciere a frumuseții feminine… Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi, și încă mai departe, afișându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.

Apoi, industria show-business-ului a spus: hai să facem show-uri TV și filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenta și sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea și temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment-amuzament, nu are efecte adverse și oricum nu o ia nimeni în serios, așa că totul a mers înainte.

Iar acum ne întrebam speriați de ce copiii noștri nu au conștiință, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înșiși.
Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce.

Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei și culege.

Noi Îi spunem lui Dumnezeu: Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetița ucisă în clasă? Iar Dumnezeu răspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din școli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, când voi mi-ați spus să plec din școli?

E ciudat cum oamenii Îl disprețuiesc pe Dumnezeu, și apoi se întreabă cu naivitate de ce totul merge tot mai prost. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune Biblia.

E ciudat cum de toți oamenii vor să meargă în ceruri, deși nu cred, nu gândesc, și nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie în Biblie.

Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred în Dumnezeu și de fapt îl urmează pe Satana, care, se știe că, la rândul lui, crede și el în Dumnezeu…

E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecați. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail și ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiți mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite și altora.

E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud și obscen trece liber prin cyberspațiu, dar orice discuție publică despre Dumnezeu este împiedicată la școală și la locul de muncă.

Este, în sfârșit, ciudat cum poate fi cineva atât de înflăcărat de dragoste pentru Hristos fiind în același timp un creștin invizibil în timpul săptămânii.”

 

 

Burghezia fesenista intronata de Ilici a tulburat Tara ,ca sa poata pescui-fura NECUNSTITUTIONAL Toata Averea Obsteasca, dar…Poporul care -si omoara conducatorul,daca nu se pocaieste -in frunte cu Patriarhul Daniel  si cu toata popimea care ride de pocainta si huleste pe pocaiti (ca sa nu  someze fara bani…)ramine fara viitor

saa

 

DIN CUPRINS:Kovesi,care stie cel mai bine cum a fost FURATA (“privatizata”) Avutia Obsteasca de la gura amarastenilor,inclusiv cum au fost furate fostele CAP-uri/IAS-uri, vrea desfiintarea TOTALA a imunitatii demnitarilor~ Domnilor Fermieri din Romania,uitati-va cum  oficialii din  Franţa, ofera un plan de urgenţǎ în favoarea  agricultorilor nemulţumiţi:~Agricultorii polonezi au invadat cu  tractoarele  capitala  Varşovia, pentru a-şi face dreptate ~ Topul  celor mai mari crescători de bovine din România~Globalistii ne-au pus gind rau;iata ce noi mincaruri ne ofera: Musca domestica: Musca de casa comuna-wc,greieri, lacuste, viermi si molii  etcPentru ca am   batjocorit specialistii ;Pentru ca am tulburat,liberalizat lichidarea-demolarea agriculturii,ca sa fie  pescuita de hoti,acum, România     importa si slănină~ Intrucit  “pastorii” fermierilor  sunt de partea birjarilor,agricultorii cer alinierea subvenţiilor la nivelul concurentilor  din alte state UE~Drama de la Colectiv scoate la suprafaţă putreziciunile   societatii multilateral  falit -capitalista~Românii  produc energie  ,ca să plătească factura de curent a ungurilor și bulgarilor~Bruxelles-ul nu vrea ca romanii sa afle sub nicio forma  secretele despre Tezaurul Romaniei~ Desi dupa ce a descoperit datoria istorică a Germaniei către România  a fost concediat la cererea nemţilor,Iohanis …! Ori lasati multinationalele  sa extraga gaze de sist pentru a le vinde Europei dependente de gazul rusesc, ori va vom izola ca pe vremea lui Ceausescu si va lasam prada razboiului`~ S-a descoperit “aurul” lui Ceausescu,stors din truda agricultorilor,muncitorilor  etc!

wskd

 

 S-a descoperit “aurul” lui Ceausescu,stors din truda agricultorilor,muncitorilor  etc!

Arhiva ICE Dunarea ne-ar putea dezvalui multe lucruri surprinzatoare. Desecretizarea documentelor ar putea scoate la iveala informatii referitoare la tranzactiile de la sfarsitul lui 1989, bani care au disparut la inceputul lui 1990. S-a vehiculat ca aceste sume ar reprezenta capitalul folosit de actualii miliardari ai Romaniei pentru a da startul afacerilor de dupa Revolutie, potrivit realitatea.net.

 

Unul dintre beneficiari ar fi chiar Dan Voiculescu. Mai exact, firma Crescent care inainte de 1989 se ocupa cu exportul de tabla, tevi si otel. Prin intermediul Crescent s-a realizat aproape 40 la suta din totalul exporturilor cu ciment ale Romaniei. Marfa exportata de Crescent era livrata de ICE Metal Export Import si de ICE Dunarea, acestea fiind si companiile care urmau sa incaseze contravaloarea exporturilor. “In mod cert pe acolo se gasesc si semnaturi de ale domnului Voiculescu, semnaturi de ale altora. Eu as cauta altceva. Daca exista vreo asociere intre actualele firme ale lui voiculescu si Crescend. Acolo putem observa ca s-a produs transferul de bani, daca exista o astfel de asociere, probabil ca trebuie gandit”, a spus Traian Basescu.

 

S-a vehiculat faptul ca firma Crescent nu ar fi livrat niciun ban catre cele doua intreprinderi romanesti. Astfel, ar fi ajuns in conturile lui Dan Voiculescu fabuloasa suma de 300 de milioane de dolari care ar fi fost, de fapt, motorul afacerilor sale.

 

 

 

Doar in Romania  vacile rag si”Boii” nu le baga in seama ~

De la inceputul anului au debutat protestele fermierilor din zootehnie,dar nimeni nu ii asculta.Ultima manifestatie a avut loc recent .Crescători de bovine, din cadrul Sindicatului Național al Crescătorilor de Bovine din România, afiliat la Agrostar,au  protestat si  în fața sediului Ministerului Agriculturii, nemulțumiți de lipsa politicilor agricole din sectorul zootehniei. „Ne iau 16 la sută  cu jumătate de an înainte de a primi banii, iar persoanele fizice și PFA-urile plătesc 21,5 la sută din această subvenție. Din ajutorul de stat în toată lumea nu se oprește niciun leu, numai la noi ne dă cu o mână și ne ia cu două”, a declarat Toader Neață-Împăratu, președintele Asociației Crescătorilor de Taurine din România și președintele Sindicatului Crescătorilor de Taurine afiliat la Agrostar .

Crescătorii de taurine si-au dorit să discute cu ministrul Agriculturii problemele nerezolvate ani la rind,dar,ca si  până acum au fost tratați cu indiferență. „Noi  trebuie să vorbim cu ministru, noi suntem în curte la dânsul…la dumneavoastră acasă dacă vine cineva îl invitați înăuntru, dacă sunteți sanatos la cap. Am tot vorbit zilele la rind,dar ne tratează cu indiferență. Vrea să ne trimită la discuție cu un …subaltern analfabet , dar noi vrem să discutăm cu ministrul nu cu directorul pentru că ministrul este plătit din buzunarele noastre. Dânsul și scaunele și mașinile și motorina și absolut toate gusturile de lux de care are parte- al nostru este. Dacă noi vrem să îi luăm mașina, o luăm astăzi, că este a noastră. Dânsul ar trebui să își facă timp”, a afirmat Toader Neață-Împăratu.Printre  nemulțumirile crescătorilor de vaci  retinem doar citeva: neacordarea subvenției reprezentând pierderea de preț la achiziția laptelui, “bâlbâiala” și întârzierea de către MADR a plăților privind diferența de preț la achiziția laptelui (cele 8,9 milioane euro acordate de UE); lipsa de politici agricole în sectorul zootehniei și cu preponderență în sectorul creșterii de bovine atât de lapte cât și de carne și lipsa despăgubirilor ca urmare a secetei din acest an,necorelarea valorii la subventia  celorlalte tari din uniunea Europeana etc

 

Numai la noi  cercetatorii striga si tot ei aud

 

Sindicatele salariatilor din sectorul agricol si alimentar, precum si din cadrul statiunilor de cercetare – dezvoltare, afiliate la Agrostar, au pichetat sediul Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale.

 

Principalele revendicari ale salariatilor din sectorul agricol si alimentar sunt legate de lipsa unor politici care sa conduca la cresterea nivelului salarial in acest sector, precum si de lipsa unor masuri de investitii care sa creeze noi locuri de munca in sectorul agricol, se arata intr-un comunicat al Agrostar.

Totodata, sindicatele salariatilor din sectorul agricol si alimentar subliniaza neimplicarea si nerezolvarea problemelor legate de salarizarea lucratorilor din cadrul statiunilor de cercetare – dezvoltare, acestia fiind asimilati functionarilor publici.

 

Mai mult decat atat, federatia Agrostar atrage atentia ca MADR arata dezinteres fata de negocierea Contractului Colectiv de Munca pe sectorul agricol, document de natura sa reglementeze raporturile de munca din cadrul acestui sector.

 

O alta revendicare mentionata de Agrostar este si lipsa de despagubiri ce ar trebui acordate ca urmare a secetei, „acestea fiind numai la nivel declarativ, intârzierea acordarii subventiilor, masuri ce conduc la intârzierea la plata a salariilor lucratorilor din acest sector de activitate”.

 

Sediul MADR a mai fost pichetat saptamanile trecute de crescatorii de bovine si ovine din Romania, precum si de legumicultori, toate protestele fiind organizate de federatia Agrostar.

 

Domnilor Fermieri din Romania,uitati-va cum  oficialii din  Franţa, ofera un plan de urgenţǎ în favoarea  agricultorilor nemulţumiţi:

 

In Franţa guvernul anunţǎ un plan de urgenţǎ în favoarea crescǎtorilor de animale. Aceasta într-un context în care numeroşi fermieri au organizat manifestaţii, uneori violente, în semn de protest faţǎ de scǎderea preţurilor la care sunt achiziţionate produsele lor.

Probabil cǎ mulţi turişti francezi sau strǎini au fost surprinşi în aceste zile descoperind cǎ drumurile spre mai multe obiective turistice majore erau blocate de tractoate şi de maşini agricole. A fost cazul în zona Mont Saint-Michel, unul dintre cele mai vizitate locuri din Franţa, în zona Lascaux 2 (celebra grotǎ cu desene rupestre), precum şi în alte regiuni din Normandia, Picardia sau Bretania.

 

Fermierii se plîng de faptul cǎ au ajuns sǎ vîndǎ carnea de vitǎ, carnea de pasǎre precum şi alte produse, cum ar fi laptele, la preţuri derizorii care nu le acoperǎ cheltuielile de producţie. Ministrul agriculturii, Stéphane Le Foll, recunoaşte cǎ zece la sutǎ dintre cele 22 000 de exploatǎri agricole sunt în situaţiea de a da faliment. Fermierii au deturnat sensul unui slogan publicitar care sunǎ în francezǎ cam aşa “Le lait, la vie” (adicǎ “laptele înseamnǎ viaţǎ) pentru a-l transforma în “Le lait, la mort” (altfel spus “suntem producǎtori de lapte şi ne aşteaptǎ moartea”).

Cotidianul Le Monde aratǎ cǎ preşedintele François Hollande a preluat personal dosarul pentru a “stinge incendiul” contestaţiei

 Deseori în Franţa manifestaţiile de protest ale fermierilor şi ale agricultorilor iau forme violente, uneori cu atacarea unor supermarketuri. De altfel acestea sunt vizate în mod direct, ca şi întregul sector al distribuţiei, acuzate cǎ obţin profituri fabuloase pe spatele producǎtorilor. Guvernul de la Paris anunţǎ deblocarea unor ajutoare, dar fermierii vor preţuri mai bune pentru ei cînd îşi vînd produsele.

 

Printre mǎsurile pe care le iniţiazǎ executivul se numǎrǎ şi aceea de incitare a francezilor de a cumpǎra produse autohtone, de bunǎ calitate (dar care uneori sunt ceva mai scumpe decît cele de import). Ideea cǎ un consumator poate acea şi o fibrǎ patrioticǎ revine în acest context, dar nimeni nu se poate baza pe acest tip de patriotism pentru soluţionarea unei crize care are rǎdǎcini mai adînci, legate de unele aspecte aberante ale liberei concurenţe.

 

Desi  în ţările occidentale agricultura e văzută ca o industrie, cu tehnologii şi metodologii specifice, și un control strict al calităţii, la noi  este  o agricultura de  subzistenţa

 

 în România  , randamentele la hectar sunt pe ultimele locuri în rândul ţărilor din UE.Iata citeva  exemple:

 

– Grâu. România: 3,6 tone la hectar; Germania: 8,6 tone la hectar; Anglia: 8,6 tone la hectar; Danemarca: 7,4 tone la hectar;

 

– Porumb. România: 4,8 tone la hectar; Spania: 11,2 tone la hectar; Austria, Franţa, Germania: peste 10 tone la hectar fiecare;

 

– Cartofi. România: 17,7 tone la hectar; Belgia: 54 de tone la hectar; Germania: 47,4 tone la hectar; Olanda: 45 de tone la hectar.

Topul suprafețelor  cultivate la nivel mondial si productivitatea culturilor

Cele mai mari suprafețe cultivate la nivel mondial sunt cele cu porumb și grâu. Orezul și soia sunt următoarele cele mai răspândite vegetale. Însă profitabilitatea acestora per hectar este mică din cauza prețului redus pe tonă.

 

Cele mai mari producții la hectar sunt cele de zahăr, trestia de zahăr, care asigură 80% din consumul mondial, fiind foarte productivă. Din sfecla de zahăr se obține restul de 20% din necesar. Pe locul următor sunt tomatele.

 

Profiturile maxime sunt cele ilegale, obținute din culturile de droguri. Din cauza riscului pe care îl presupun, canabisul poate aduce 470.000 de dolari pentru un hectar cultivat cu această plantă.

Agricultorii polonezi au invadat cu  tractoarele  capitala  Varşovia, pentru a-şi face dreptate 

 

În timp ce convoiul avansa spre capitala poloneză venind din est şi din sud, alţi agricultori blocau deja circulaţia pe mai multe drumuri de acces spre Varşovia.

 

Ca semn de solidaritate cu fermierii, minerii, aflaţi şi ei de mai multe săptămâni în conflict cu angajatorii lor, au ridicat două baraje rutiere în Silezia, dintre care unul pe şoseaua naţională ce duce spre Varşovia. Poliţia a organizat aici o circulaţie alternativă.

 

Agricultorii polonezi protestează împotriva scăderii preţurilor la carnea de porc ca urmare a embargoului din partea Rusiei, împotriva penalităţilor pentru depăşirea producţiei de lapte şi a pierderilor suferite de producătorii de carne halal după interzicerea abatajului ritualic în 2013 (autorizat din nou în decembrie anul trecut).

 

Reuniţi la apelul unui nou lider al fermierilor, Slawomir Izdebski, de la sindicatul OPZZ, agricultorii polonezi cer de asemenea demisia ministrului agriculturii, Marek Sawicki.

 

Acesta din urmă i-a invitat pe manifestanţi la negocieri, la începutul după-amiezii.

 

Primii manifestanţi s-au reunit deja în faţa Ministerului Agriculturii, protejat de numeroşi poliţişti. Pe o pancartă poate fi citit ‘Agricultura falimentează, Ministerului nici că-i pasă’.

 

Potrivit analiştilor, aceste mişcări de protest trebuie puse în legătură cu începutul campaniei electorale pentru scrutinul prezidenţial din 10 mai şi cu legislativele din toamnă.

 

Proteste violente ale fermierilor la Bruxelles

 

Mii de fermieri din Bruxelles au ieşit în stradă, nemulţumiţi de preţul din ce în ce mai mic al laptelui, informează RT, citat de B1TV. Piaţa acestui produs este în scădere din cauza unei supra-producţii la nivel mondial.

În urma embargo-ului impus de Moscova, preţurile la carne s-au prăbuşit şi ele.

Manifestanţii, în cea mai mare parte producători de lapte şi carne de porc, au blocat o zi întreagă cartierul european din Bruxelles.

Protestatarii au aruncat cu ouă şi sticle incendiare în poliţişti, iar aceştia au dat cu gaze lacrimogene.

Fermierii au adus cu ei tractoare şi mascote-animale, dar şi un sicriu simbolic, pentru agricultura europeană.

Pe lângă scăderea preţurilor la lapte, agricultorii sunt demulţumiţi şi de scăderea preţurilor la carne, fructe și legume, ca urmare a embargoului rusesc impus țărilor europene.

Manifestația s-a desfășurat concomitent cu reuniunea Consiliului Miniștrilor Agriculturii din Uniunea Europeană.

Comisia Europeană a anunţat că va deloca 500 de milioane de euro ca ajutor de urgenţă pentru agricultorii europeni.

 

Globalistii ne-au pus gind rau;iata ce noi mincaruri ne ofera: Musca domestica: Musca de casa comuna-wc,greieri, lacuste, viermi si molii  etc

Parlamentul European a avizat o propunere care prevede introducerea in consum, a unor noi alimente, cum ar fi insectele, algele si noi tipuri de ciuperci.

Cea mai controversata decizie vizeaza insectele, folosite la noi ca momeala pentru peste si hrana pentru animale.

Musca de casa, care ne deranjeaza atat de tare vara, molia de fagure, un daunator pe care il gasim in fagurii de miere, greierele, pe care il recunoastem dupa cantecul sau, molia de matase, cateva specii de lacuste si mai multe tipuri de viermi, acestea sunt insectele cu ajutorul carora specialistii in alimentatie ar putea prepara din 2016 noi mancaruri.

Deocamdata, la noi viermii sunt folositi ca momeala pentru peste. Nu este exclus insa ca de la anul, conform reglementarilor europene, sa-i puteti cumpara din hipermarket si sa-i gatiti acasa.

In alte tari ale lumii insectele se regasesc in meniuri. Angelina Jolie, de pilda, n-a facut un secret din faptul ca le da copiilor sai greieri prajiti.

“Baietilor mei le place sa manance greieri, este unul dintre lucrurile lor preferate. Ii mananca de parca ar fi pufuleti”, a dezvaluit actrita.

Votul din Parlamentul European aduce cu sine si proceduri pentru autorizarea noilor alimente pentru ca acestea sa poata fi produse si comercializate in cele 28 de state membre. Mai intai se vor face studii si analize care sa garanteze ca insectele nu afecteaza starea de sanatate a populatiei.

James Nicholson, eurparlamentar: “Sectorul agroalimentar este in continua schimbare, adaptare si imbunatatire. Trebuie sa fim mereu pregatiti pentru schimbare. Avem nevoie de un cadru legislativ functional, care sa tina pasul cu dezvoltarile tehnologice din ultimii 20 de ani.”

Pentru ca aceasta initiativa sa intre in vigoare de anul viitor mai este nevoie de acordul Consiliul European. Alaturi de insecte mai apar in lista noilor alimente algele, unele ciuperci si noi tipuri de coloranti.

Lista completa cu noile alimente:

Musca domestica: Musca de casa comuna

Hermetia illucens: Musca “soldatul negru”

Tenebrio molitor: Viermi de faina

Zophobas atratus: Viermi de faina gigant

Alphitobus diaperinus: Viermi de faina mici

Galleria mellonella: Molia mare a cerii

Achroia grisella: Molia mica a cerii

Bombyx mori: Vierme de matase

Acheta domesticus: Greier de casa

Gryllodes sigillatus: Greier mic

Locusta migratora migratorioides: Lacusta africa migratoare

Schistocerca Americana: Lacusta americana

Ori lasati multinationalele  sa extraga gaze de sist pentru a le vinde Europei dependente de gazul rusesc, ori va vom izola ca pe vremea lui Ceausescu si va lasam prada razboiului

 

  Astazi tradatorii neamului de la conducere tarii lasa asasinii economici  sa vina liber sa pradeze tara, sa ne fractureze tara, sa ne ia aurul, sa adopte copii, sa isi faca televiziuni, firme si multe altele, in timp ce ei ne solicita viza de intrare catre SUA.

 

Politologul american evreu George Friedman este unul dintre acei analisti pe care ii asculta liderii politici si militari de la Washington. Director al  Stratfor, una din cele mai apreciate agentii de analiza din SUA, George Friedman, evreu nascut in Budapesta, ne avertizeaza pe noi, romanii . Individul practic ne santajeaza si ne spune in fata, tradus, cam asa : ”ori puneti tara la bataie si ne dati gazele de sist si aurul de la Rosia Montana, ori veti avea soarta lui Ceausescu. Da, efectele asupra mediului sunt grave, dar asta e pretul pe care trebuie sa il platiti”.

Rar mi-a fost dat sa aud la un asemenea nivel o abordare mai abjecta.

 

Dar sa ascultam ce zice:

 

”Americanii vin aici sa faca bani. Sunt multe feluri de a face bani si un mod sigur de a-i pierde: sa nu cunosti situatia, adica impredictibilitatea.

In ultimii ani, investitorii americani s-au saturat de Romania. exemplul care imi vine in minte e Rosia Montana. A devenit un simbol in comunitatea de investitori a ceea ce se poate intampla in Romania. Cred ca guvernul a inteles asta si faptul ca principalele voastre resurse sunt cele energetice si minerale. Trebuie sa va targuiti, dar odata incheiat targul, sa va tineti de el.”

“Daca un guvern incheie un contract, toate guvernele de dupa el trebuie sa il respecte. Daca nu, viabilitatea Romaniei ca tara independenta e amenintata. Romania are nevoie de investitori straini, nu are resursele sa se dezvolte singura. Capacitatea europenilor de a investi e limitata, chinezii au bani, dar isi aduc propria forta de munca, rusii au bani, dar nu au expertiza, americanii le au pe toate. Problema e acum domnia legii – un contract sa ramana un contract, sa nu se schimbe. Asa ca nu faceti targuri proaste, ca sa nu trebuiasca sa le schimbati.

In 6 luni – un an, investitorii vor incepe sa vina. Companiile americane urmaresc acum cu atentie Romania. Stim de o companie care vrea sa investeasca in energie si are nevoie de informatii. Din pacate, la voi aceste informatii sunt secrete, or nu poti aduce investitii cu informatii tinute in secret.

 

Gazele de sist sunt o arma care poate fi folosita pentru a evita razboiul. Rusia controleaza Europa prin gaze. Aveti nevoie de resurse alternative iar Romania e cea mai bogata in astfel de resurse. De aceea americanii sunt atat de interesati de resursele voastre.

 

Romania trebuie sa decida daca va permite exploatarea gazelor de sist. Ar fi minunat daca nu am avea nevoie de ele, dar data fiind pozitia strategica a Romaniei, exploatarea gazelor de sist e o problema strategica nationala. Gazul de sist limiteaza influenta ruseasca. Oricat de mult ar putea afecta mediul el ofera o solutie geopolitica. In situatia actuala a Romaniei, ar fi iresponsabil sa nu luati in considerarea exploatarea gazelor de sist.

 

Decizia trebuie luata acum”, ne atentioneaza analistul american “fiindca acum rusii taie energia Europei. Totul presupune un risc. Gazele de sist ar putea polua mediul, dar Rusia… Nimic din ce am construit nu a ramas fara consecinte asupra mediului. Romania vrea sa fie sigura ca restul Europei are suficient gaz ca sa nu poata fi santajata de rusi, altfel Romania va fi izolata, asa cum a fost in timpul Razboiului Rece. Riscul ecologic e real, riscul geopolitic e si mai real. Pericolul ca Romania sa se intoarca la perioada cand era izolata de toata lumea, ca in timpul lui Ceausescu, trebuie luat in considerare.”

 

Ma multe pe infocivic.ro

 

Amenajarile crescatoriilor de peste  au nevoie de sursa de apa pemanenta cu debit continuu si de preferinta garvitationale.

Amenajarea sistematica din punct de vedere al alimentarii cu apa este posibil de realizat daca aceasta este construita in aval de un lac de acumulare sau daca prin realizarea unei retineri in albia raurilor (stavilare) se va obtine diferenta de nivel utila intre cota apei retinute la punctul de priza si cota maxima proiectata a apei in bazinele amenajarii.
Vor fi preferate terenurile in panta usoara, care ofera posibilitatea scurgerii apei din bazine in conditii usoare asigurandu-se golirea tuturor bazinelor.

Amenajarea bazinelor pentru crapi

Amenajarile sistematice pentru producerea crapului trebui sa indeplineasca urmatoarele caracteristici:
– sa fie amplasate in afara albiei minore a apelor curgatoare;
– alimentarea si evacuarea bazinelor este independenta pentru fiecare
bazin;
– reglarea nivelului apei sa se poata face dupa nevoile biologice si de
exploatare ale fiecarui bazin in parte;
– scurgerea completa a bazinelor este necesara anual toamna sau
primavara;

Compartimentarea terenului poate fi realizata in trei variante:

  1. a) Compartimentarea cu alimentare si evacuare pe partile laterale,
    compartimentarea proprie terenurilor de forma alungita, bazinele fiind incadrate de cele doua canale (alimentare si evacuare). Panta terenului trebuie sa fie orientata in doua sensuri; de-a lungul complexului si de la canalul de alimentare spre cel de evacuare.
    b) Compartimentare cu alimentare centrala si evacuare bilaterala cu bazine
    grupate in doua trupuri separate de canalul comun de alimentare. Compartimentarea aceasta este proprie terenurilor largi, plane (de ses).
    c) Compartimentare cu alimentare bilaterala si evacuare centarala-proprie
    vailor largi, deschise, cu panta mica si versanti usor inclinati.

Modele de ferme de crap

I. Ferma de productie de crap – » 10 ha – ciclu productie de 2 ani

-se poate realiza in aval de lacuri de acumulare din zona de ses pentru a
asigura un debit de apa continuu – pe terenuri plane cu pante usoare sau prin recompartimentarea unor iazuri pe rauri sau afluentii acestora.

(1) Amenajarea este formata din:

(1.1) – bazine crestere marfa: 4 buc x 2 ha = 8 ha
Caracteristici:
Suprafata 100 m x 200 m = 2 ha
Adancime 1 m la 2 m aval
Alimen – evacuare
Durata alimentare – 10 zile
Evacuare – 10 zile
Suprafata din complex 80-85%

(1.2) – bazine crestere vara I : 2 buc x 0,32 ha = 0,64 ha
Forma : dreptunghiulara 40 m x 80 m = 0,32 ha
Adancime : 0,5 m – 1,5 m
Alim- evacuare
Suprafata din complex » 8 %

(1.3)- bazine de reproducere si predezvoltare : 2 buc x 0,1 ha
Forma dreptunghiulara 25 m x 40 m = 0,1 ha
Adancime : 0,3 m – 1 m
Alimen- evacuare
Durata alimentare : 12 ore, evacuare 12 ore
Suprafata din complex 0,5%
Prevazut cu canal drenor de-a lungul digului de
evacuare pentru inlesnirea pescuitului reproducatorilor

(1.4) – Bazine crestere si iernare reproducatori si remonti si parcare pe sexe
4 buc x 0,1 ha = 0,4 ha
Forma dreptunghiulara 25 m x 40 m
Adancime 1 m – 2 m
Alim – evacuare
Durata alimentarii 1 zi
Evacuarii 1 zi

Suprafata din complex

(2) Materialul de populare

a)- materialul de 1 an pentru popularea bazinelor de crestere peste de consum: pentru aceasta se are in vedere urmatoarele aspecte:
– greutatea materialului la livrare : (G med)
– crap 2 kg/buc
– sanger 1kg/buc
– productia obtinuta la unitate de suprafata:
– crap 5.000kg/ha
– sanger 1.000 kg/ha
-supravietuire in perioada de crestere 90% (S)
-suprafata bazinelor de crestere = 8 ha

Productia totala obtinuta (Pa) 40.000 kg crap
80.000 kg sanger
-nr. pui de crap (1an) necesari:
P/Gmed x S = 40.000/ 2 x 0,9 = 22.222 buc

– nr. pui de sanger (1an) greut 100 gr/buc necesari:
P /Gmed x S = 8.000/ 1 x 0,9 = 8.890 buc

  1. b) – necesar de pui de o vara tinand cont de supravietuirea la iernat » 80%
    – pui de crap (100 gr/buc) » 27.800 buc
    – pui de sanger (100gr/buc) » 11.100 buc
  2. c) – pui predezvoltati de crap necesari popularii bazinelor de crestere vara I:
    – greutate medie la varsta de o vara (100 gr/buc)
    – supravietuire in perioada de crestere 50% (S)
    – nr. de bucati necesare : crap 27.800 buc
    sanger 11.100 buc
    – nr. pui predezvoltati crap = 27.800/0,5= 55.600 buc 1 gr/buc
    – nr. pui predezvoltati sanger = 11.100/0,5 = 22.200 buc 1 gr/buc
  3. d) – necesar de reproducatori:

Tinand cont de prolificitatea crapului si de supravietuirea pana la varsta de 21 zile care este de 10% este necesara doar o familie de crap pentru obtinerea a 55.600 buc de pui predezvolatati de crap. Totusi tinand cont de probabilitatea ca o familie sa nu dea randamentul scontat se folosesc 2-4 familii in bazine de reproducere diferite pentru siguranta obtinerii puilor.
Din aceste motive se pastreaza 4 familii de crap (4 fem+8 masc) in greutate de 5-6 kg reproducatori care trebuie inlocuiti la 2-3 ani cu reproducatori obtinuti din remontii crescuti si selectati fenotipic din BC(R+r) aprox. 200 kg.

(3) Necesar furaje : Tinand cont de faptul ca folosind furaje clasice nu se pot obtine productii mai mari de 2.000-2.500 kg/ha pentru atingerea unor productii de 6.000 kg/ha sunt folosite furaje granulate foarte proteice cu indice de conversie 1,5 kg furaje/ 1 kg peste
– necesar furaje pentru crestere in vara II (peste consum)
40.000 kg – 2.222 kg puiet 1 an = 37.778 kg x 1,5 = 56.667 kg
– necesar furaje pentru crestere in vara I (sanger +crap)
(27.800 buc crap + 11.100 buc sanger) x 100gr/buc= 3.890 kg
3.890 kg x 1,5 = 5.835 kg
– necesar furaje pentru reproducatori si remonti :
3 % din 200 kg zilnic x 200 zile » 1.000 kg
– necesar prestarter pui predezvoltati
10 kg/zi/ha = 2 x 17 zile= 35 kg – in zece mese/zi

(4) Necesar volume de apa folosita : 1.000.000 m3 /an
-pentru umplere : 140.000 m3
– pentru primenire : 195 m3/h x 24 ore x 180 zile = 842.400 m3/an

II. Ferma de productie – crap pentru consum: familiala » 10 ha cu ciclu de productie 1 an

– se poate realiza in aval de lacurile acumulare din zona de ses pentru a
asigura debit de apa continuu pe toata perioada ciclului de productie . Se poate realiza pe terenuri plane cu pante usoare sau prin recompartimentarea unor iazuri pe rauri sau afluenti ai acestora.

1. Caracteristicile bazinelor de crestere (ingrasare)

– suprafata acestora in cresterea intensiva a crapului propunem a fi intre 1
ha si 4 ha in functie si de configuratia terenului pe care se amplaseaza;
– forma bazinelor: se recomanda forma dreptunghiulara;
– adancimea apei: 1 m la alimentare – 2 m la evacuare
– durata de alimentare : 5- 10 zile
– evacuare 2- 3 zile
– bazinele sunt prevazute cu canale drenoare si groapa de pescuit care
poate fi interioara sau exterioara – figura 1
In cazul in care productia de peste (crap) realizata nu poate fi valorificata toamna, bazinele de crestere datorita adancimilor de 2 m spre zona de evacuare pot fi folosite si ca bazine de iernat.
Fiecare helesteu are o gura de alimentare si o gura de evacuare (calugar).
In cazul cand umplerea bazinelor de crestere nu este de debitul de primavara, este recomandabil ca inundarea bazinelor de crestere sa se faca treptat pentru dezvoltarea si valorificarea hranei naturale de catre pesti.
Fundul bazinelor trebuie astfel amenajat incat evacuarea apei sa se realizeze complet. In acest scop, fundul acestora este prevazut cu o retea de canale de pentru scurgerea apei catre gura de evacuare a bazinului.
Aceste bazine conduc in acelasi timp si pestele catre gura de evacuare a bazinului pentru recoltare. Sub aceste aspecte reteaua de canale mentionata are o importanta deosebita, de buna ei intretinere si functionare depinzand in mare parte reusita pescuitului de toamna.
Pentru mentinerea capacitatii de productie naturala a bazinelor este recomandabil ca solul acestuia sa nu fie indepartat prin utilizare la construrea digurilor decat numai in caz de forta majora si in acesta situatie trebuie luate masuri pentru ingrasarea fundului.
Pentru transportul hranei pentru pesti si al pestelui in perioada pescuitului, digurile sunt amenajate in drumuri carosabile.

2. Tehnologia de crestere si ingrasare a crapului.

  1. a) Pregatirea bazinelor de crestere
    In vederea crearii, in helesteele de crestere si ingrasare a crapului a conditiilor optime pentru dezvoltarea pestilor se impune aplicarea lucrarilor de ameliorare.
    De regula bazinele de crestere a crapului in perioada de iarna, sunt lasate pe uscat, daca productia de peste de consum a fost vanduta din toamna.
    In perioada in care bazinele sunt pe uscat se asigura repararea digurilor si a instalatiilor hidrotehnice (instalatii de alimentare si evacuare a apei), se curata bazinele de vegetatie uscata se intretin canalele drenoare si gropile de pescuit.
    De obicei aceste lucrari se executa in lunile ianuarie, februarie si inceputul lunii martie.
    Inainte de inundarea bazinelor de crestere de regula in luna martie (prima decada) se executa lucrarile de mobilixzare a solului ce contituie fundul bazinului, se aplica amendamentele de calciu acestea in urma unor analize a solului si se distribuie ingrasamintele organice sau minerale. Aceste lucrari se executa in amenajarile ciprinicole unde se tine cont si de productivitatea naturala.
    In amenajarile ciprinicole intensive unde productiile realizate sunt de 5-6 to/ha productivitatea naturala nu poate fi luata in calcul.
    Se monteaza mesele de furajare 8-10 mese/ha avand in vedere densitatea la populare mare si pentru a evita crestrea pestelui pe mai multe categorii de greutati (fig.2)
    Inundarea bazinelor de crestere are loc in luna martie in 10 zile.

b)Popularea bazinelor de crestere
Dupa tehnologia clasica, indiferent de ciclul de exploatare adoptat primavara de
regula in ultima decada a lunii martie sau prima decada a lunii aprilie inainte ca pestele sa caute activ hrana se trece treptat la popularea bazinelor de crestere.
b.1. Necesar material de populare
Pentru acest gen de amenajare piscicola cu ciclu de productie de 1 an materialul de populare este adus din ferme specializate pentru obtinerea materialului de populare de 1 an (pepiniere).
Pentru ferma de crestere a crapului de consum in suprafata de 10 ha de amenajare cu o productie de 6 to/ha din care 5 to crap + 1 to sanger necesarul de material de populare se calculeaza functie de productia pe unitate de suprafata si de supravietuirea pe timpul perioada de crestere si de greutatea medie a pestelui la finele productiei.

Calculul materialului de populare:

-Productia obtinuta (preconizata) 5 to crap/ha +1 to sanger /ha
-Greutati medii – crap -2 kg/buc, sanger 2 kg/buc
-Suprafata bazinelor de crestere 10ha
-Supravietuire in perioada de crestere » 90 %
– nr. pui de crap (1an) = ( 10 ha x 5.000kg/ha) / (0,9 x 2 kg/buc)= 27.780buc
-nr pui de sanger (2ani) = (10ha x 1.000kg/ha) / (0,9 x 2 kg)/buc= 5.555 buc

Popularea helesteelor de crestere se face cu 2.778 buc pui de crap 1 an in greutate de 100 gr/buc /ha si 556 buc puiet sanger 2 ani in greutate medie de 250 gr/buc/ha
Necesarul materialului de populare pentru ferma de crestere a crapului:
– crap = 2.778 kg
– sanger = 1.390 kg
La populare pentru cresterea intensiva si superintensiva a crapului se urmareste ca
materialul sa fie uniform din punct de vedere al greutatii/buc si sanatos din punct de vedere sanitar-veterinar.

  1. c) Furajarea
    Pentru cresterea si ingrasarea crapului in sisteme intensive si superintensive
    furajele folosite sunt cu proteina 25-37% si lipide intre 7-12 % sunt furaje granulate, extrudate distribuite sub forma uscata -furaje speciale pentru cresterea crapului.
    Tehnicile de administrare a furajelor la pesti sunt foarte variate, de la distribuirea
    manuala pana la utlizarea distribuitoarelor automate si a echipamentelor computerizate.
    Distribuirea manuala este utilizata pe scara larga, desi se inregistreaza mari
    pierderi de substante nutritive.
    Distribuitoarele automate utilizate mai ales in sistemele superintensive si intensive sunt foarte fiabile si simplu de folosit, alimentele putand fi distribuite fractionat sau continuu.
    In functie de caracteristicile tehnice, distribuitoarele automate pot fi de mai multe tipuri: mecanice, electromecanice si electronice.
    Factorul determinant in alegerea tipului de distribuitor este cel economic.
    Furajarea in acest sistem de amenajare(10 ha) se face zilnic si portionat in doua ratii intrucat densitatea este mare.
    Furajele folosite in amenajarile sistematice pentru cresterea crapului in sisteme intensive si superintensive au un coeficient de conversie de 1,5 kg furaje la 1 kg peste obtinut.

C.1. Necesar de furaje pentru ferma de 10 ha
– Productia obtinuta : 50.000 kg crap
– Material populare : 2778 kg crap
– Diferenta de crestere : 50.000- 2778= 47.222 kg
– Coeficient de conversie – 1,5
– Cantitate necesara de furaje:
47.222 kg x 1,5 kg furaje/ kg peste= 70.833 kg
Furajarea se face pe o perioada de 180 zile/1 ciclu.
Cantitatile de furaje distribuite zilnic se stabilesc in functie de dimensiunile materialului de poulare, temperature apei si de sporul de crestere planificat.
Pentru fiecare tip de furaj folosit exista fisa tehnica de furajare care indica cantitatea de furaje folosite zilnic la 100 kg de peste in functie de datele enumerate mai sus.
Pentru constatarea sporului de crestere la fiecare doua saptamani se efectueaza pescuitul de control si in functie de constatarile facute se intervine in modul de furajare.

  1. d) Alimentarea cu apa
    -Umplerea bazinelor de crestere se face in luna martie, timp de 10
    zile
    Adancimea medie a apei in bazine= 1,5 m
    Volum de apa 000 m3 aprox 650 m3/h- debit
    Alimentarea amenjarii se poate face prin canal de alimentare de
    suprafata sau conducta F= 600 mm ingropata in corpul digului.
    -Pentru primenirea apei din bazinele de crestere (obligatorie in
    sistemul de crestere intensiv si superintensiv ) este necesar un debit de 6 l/s x ha
    Volumul de apa necesar pentru primenire :
    Vdebit=6 l/s x ha x 180 zile x 10 ha = 933.120 m3/ciclu »1.000.000
    Volumul de apa consumat= Vumplere + V primenire = 1.150.000 m3
    Pentru evacuarea apelor de primenire si golirea bazinelor de crestere se folosesc calugari cu 3 pereti (in interiorul bazinelui) sau cu 4 pereti (incastrat in dig) dar care au obligatoriu 3 nise pentru a putea evacua atat apele de fund 9primenire) cat si cele de suprafata (golire).
  2. e) Productii realizate
    Pentru ferma de crestere a crapului in suprafata productive de 10 ha
    in sistem intensive sau superintensiv productia obtinuta este de : 000 kg crap/buc
    10.000 kg sanger 2 kg/buc
    Pestele produs poate fi pescuit functie de comenzile pentru comercializare cu navodul (pescuit de rarire) sau la gropile de pescuit.
  3. f) Necesarul personal
    Pentru astfel de ferme pentru desfasurarea activitatii este nevoie de 2 maxim 3
    Doar in cazul pescuirii de rarire cand se face pescuit cu navodul sunt necesare 6 pescari
  4. g) Echipamente si dotari specifice
    – instalatii de alimentare si evacuare : 10 buc x 10 buc
    – instalatii de aerare a apei; avand in vedere densitatea mare in cresterea
    intensive si superintensiva si a consumului de oxigen mare in cazul temperaturilor ridicate (>22 0C) trebuie intervenit cu instalatii de aerare a apei: 2 buc/ha (1kw/h), 20 bucati aeratoare.
    – instalatii de furajare automata (optional)
    – 5 barci pentru distribuirea furajelor
    – Ciutare 1 buc
    – Instalatii de producere a ghetii artificiale
    – Navod L= 200 M, l= 4 m, a=26mm
    – Instalatii de iluminat si siguranta
    – Lazi, cutii, navete,cosuri pentru manipularea, conditionarea si livrarea marfii
    – 1 autoutilitara 1,5 to
    – Sediu administrativ :
    magazine furaje
    § spatii depozitare materiale
    § spatii depozitare si conditionare peste
    § birouri

Cheltuieli si Venituri – productie

  1. Cheltuieli privind alimentarea cu apa:
    – alimentare 1.150.000 m3 x 25.000 lei/1000 m3=28.750.000 lei
    – evacuare 1.150.000 m3 x 12.500 lei/1000 m3=14.750.000 lei
    Total = 43.500.000 lei
  2. Cheltuieli privind materialul de populare
    – crap : 2.778 kg x 100.000 lei/kg = 277.800.000 lei
    – sanger: 1.390 kg x 40.000 lei/kg = 55.600.000 lei
    Total = 333.400.000 lei
  3. Cheltuieli cu furajele
    – 70.833 kg x 27.000 lei/kg = 1.912.491.000 lei
  4. Cheltuieli cu personalul :
    § 2 salariati x 10.800.000 lei/luna x 12 luni=260.000.000 lei
  5. Cheltuieli cu energia:
    – 20 instal aerare x 1 kw/ora x 1000 h x 5000 lei/kw= 100.000.000 lei
    – instalatia de productie a ghetii :
    20 to gheata : 600 kg/ 24 ore = 34 zile x 24 ore x 3 kw/ora
    2448 kw x 5000 lei/kw = 12.240.000 lei
    – instalatii automate de furajare = 10.000.000 lei
    – instalatii de iluminat si siguranta »20.000.000 lei
    Total = 142.240.000 lei
  6. Cheltuieli cu materiale necesare pregatirii bazinleor :20.000.000 lei
  7. Alte cheltuieli generale 10 5 din cheltuieli totale =270.000.000 lei

Total cheltuieli » 2.970.000.000 lei

Venituri :

50.000 kg crap x 70.000 lei/kg = 3.500.000.000 lei
10.000 kg sanger x 35.000 lei/kg = 350.000.000 lei
Total venituri :3.850.000.000 lei

Profit : 3.850.000.000 – 2.970.000.000= 880.000.000 lei

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*