ULTIMA CHEMARE

Înainte de a reveni Domnul Isus, trebuie să se împlinească porunca dată (Mar. 16, 14-18) pentru ultima dată în toată lumea. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.“ (Mat. 24, 14). În nici un timp nu a fost posibil ca acum, să se împlinească această însărcinare prin mass-media. Simbolic aceasta i-a fost arătată văzătorului Ioan pe insula Patmos în următorul tablou: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.“ (Apoc. 14, 6).

Ar trebui să fie suficient de cunoscut, că de la Reformă au avut loc mereu treziri spirituale noi. Cine este informat în acest domeniu, ştie că la începutul secolului a avut loc în toată lumea o lucrare puternică a Duhului şi mai ales după al doilea război mondial, o străpungere a vestirii adevărului apostolic.

Pentru evenimente deosebite, Dumnezeu i-a trimis într-adevăr pe slujitorii şi proorocii Săi, cărora El le-a descoperit taina Lui (Amos 3, 7). Noi ne gândim la Noe, Moise şi alţii, la fel şi la acei care s-au ridicat în decursul istoriei bisericii. Aşa cum a fost făgăduit în Isa. 40, 3 şi Mal. 3, 1 şi confirmat de însuşi Isus Hristos în Evanghelii, Ioan Botezătorul s-a ridicat ca precursor înainte de prima venire a lui Isus Hristos cu «mesajul de introducere». Slujba lui a fost de o importanţă mântuitoare şi stătea într-o legătură directă cu eve­nimentele din Împărăţia lui Dumnezeu. Tot aşa Dumnezeu a îndeplinit şi în ultima perioadă de timp de har făgăduinţa Lui şi înainte de «ziua Domnului» a trimis un mesager ca Ilie, aşa cum a fost prevestit în Mal. 4, 5, cu «mesajul actual» şi Cuvântul descoperit înainte de a doua venire a lui Hristos. Însuşi Isus Hristos a confirmat această făgăduinţă în Mat. 17, 11, care mai era atunci pentru viitor, şi a arătat şi înspre slujba lui Ioan care avusese deja loc (vers. 12). Acum este vorba despre pregătirea drumului Domnului şi întoarcerea inimii copiilor lui Dumnezeu la învăţătura şi practica apostolică a părinţilor, cum era vorba atunci despre întoarcerea inimii părinţilor vechi­testamentari la copii Noului legământ (Luca 1, 16-17). Aici avem de-a face cu evenimentele de încheiere ale istoriei mântuirii şi desă­vârşirea Bisericii noutestamentare.

Slujba supranaturală confirmată a cunoscutului om al lui Dum­nezeu William M. Branham (1909-1965), pe care l-am cunoscut personal, are toate semnalmentele unui apostol şi prooroc şi depune mărturie despre împlinirea Sfintei Scripturi sub ochii noştri în generaţia noastră. S-au întâmplat lucruri supranaturale care ne amintesc despre slujba profetică a Domnului nostru, despre relatările din evanghelii şi din faptele apostolilor. Astfel, personalităţi cunoscute pe plan mondial care au fost martori oculari, mărturisesc despre slujba fratelui Branham în cadrul diferitelor mişcări de trezire. Primul care a făcut-o de cunoscut în toată lumea la sfârşitul anilor patruzeci, a fost editorul revistei „Voice of Healing“, rev. Gordon Lindsay din Dallas, Texas, S.U.A. El a publicat în anul 1950 cartea „William Branham — a man sent from God“. Învăţătura şi practica acestui bărbat smerit al lui Dumnezeu a fost într-adevăr în concordanţă cu mărturia biblică a apostolilor şi proorocilor. Cu această realitate ar trebui să se confrunte deschis şi sincer toţi criticii.

De trezirea spirituală, care a început în mai 1946, au fost cuprinse mai târziu şi cele mai mari biserici şi confesiuni creştine. Sute de evanghelişti au fost inspiraţi şi au început slujba lor. De atunci au loc în toată lumea evanghelizări interconfesionale, adunări ale «Oamenilor de afaceri ai Evangheliei depline» şi manifestări caris­matice. «Lucrarea Duhului», «rugăciunea pentru bolnavi», etc. nu se mai practică numai în grupuri secundare, ci este practicată peste tot şi chiar amintită de mediile de informare în masă. Şi totuşi bisericile şi adunările sunt încurcate în învăţături şi tradiţii nebiblice, fără să ştie.

Dacă Dumnezeu confirmă Cuvântul Său ascultătorilor credincioşi prin vindecări, aceasta nu este o dovadă că învăţătura, respectiv evanghelistul sau făcătorul de minuni, sunt corecte. Aceasta este numai dovada că Dumnezeu este credincios, ascultă rugăciunile şi împlineşte făgăduinţele Sale pentru cei ce-L cred.

Binecuvântarea spirituală vine peste toţi acei care doresc aceasta, „căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.“ (Mat. 5, 45). Cuvântul Domnului nostru ne dă explicaţia necesară şi în acest punct: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor.“ (Mat. 7, 16), deci nu după darurile Duhului, care se pot însuşi sau imita, ci după roadele Duhului (Gal. 5, 22-23), care trebuie să crească şi să depună mărturie despre care «pom» este de fapt vorba. Nu ploaia spirituală este cea decisivă, ci felul seminţei din inimă peste care cade ploaia, căci fiecare sămânţă aduce rod după felul ei. Atât sămânţa bună cât şi cea rea se află pe acelaşi ogor al acestei lumi. Domnul zice: „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş“ (Mat. 13, 30). La vremea secerişului se va lega şi se va arde neghina, iar grâul va fi adunat în grânarul Său. Trebuie să se mai împlinească ceea ce a spus Domnul: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?‘ Atunci le vom spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.‘“ (Mat. 7, 22-23).

Conform spuselor Domnului nostru, cei drepţi şi cei nedrepţi trăiesc împreună. Falsul este atât de asemănător cu adevărul, încât se spune: „Aici este Hristosul. Acolo este Hristosul.“ EL ne-a avertizat de aceasta cu cuvintele: „Căci se vor scula Hristoşi (unşi cu Duhul) mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.“ (Mar. 13, 22). În realitate Dumnezeu este prezent numai acolo unde El poate arăta drumul Lui şi poate face voia Sa; acolo unde se află Cuvântul şi Duhul Lui şi învăţătura şi practica sunt în concordanţă cu Biblia.

Semnele şi minunile singure, nu sunt un criteriu. O atmos­feră sărbătorească nu este valabilă înaintea lui Dumnezeu. La El trebuie să fie totul în ordine. Acum trebuie să urmeze aceeaşi vestire a Cuvântului şi practica din timpul apostolilor în legătură cu credinţa conform Scripturii care este bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi ancorată în Isus Hristos.

Cu un respect adevărat, toţi cei ce se tem de Dumnezeu trebuie să recunoască, să creadă şi să aştepte împlinirea şi trăirea făgăduinţelor pentru ultima epocă care au fost date Bisericii lui Hristos. Înainte de a putea reveni Hristos, trebuie mai întâi să fie ordonat şi reaşezat totul în mod biblic, după modelul creştinismului primar; aşa ne este spus în Fap. 3, 21: „… pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din vechime.“

Chiar la sfârşit, înainte de revenirea lui Hristos, se va cristaliza afară din amestecul religios actual, o comunitate de credincioşi biblici, neorganizaţi, având în frunte pe Hristos. Străpungerea cea mare spre vestirea străveche fără compromisuri şi practica după modelul faptelor apostolilor şi astfel «desăvârşirea Reformei» în Biserica Domnului, este foarte aproape. Aşa cum a fost la început în timpul apostolilor, aşa trebuie să fie din nou la sfârşit. În Biserica noutestamentară faptele apostolilor sunt singurul model valabil înaintea lui Dumnezeu.

O alta cauza, care depinde de noi, pentru care Dumnezeu nu ne vorbeste, este ca noi nu cautam mesajul Sau acolo unde El ni l-a dat…
Dumnezeu ne-a vorbit raspicat prin Cuvant, atat prin cel scris (Sfanta Scriptura – adica Biblia), cat si prin cel intrupat (Mesia, adica Isus/Iisus Hristos/Cristos), si ne-a comunicat in amanunt tot ceea ce trebuie sa stim privitor atat la viata de acum cat si despre cea vesnica.
Ca si cand Cuvantul nu este suficient, multi oameni cer vise, semne si minuni, alte ‘mesaje’ suplimentare… Astfel, unii oameni dau fuga la alti oameni (vii sau morti, care de care mai dubiosi: prooroci mincinosi, ghicitori, vrajitori, moaste, etc.), cauta raspuns in diferite sisteme filozofice, etc.

La 2 Petru 1:3-4, ni se spune ca:
“Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin care El ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, ca prin ele sa va faceti partasi firii dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea, care este in lume prin pofte.”
“El ne-a dat fagaduintele Lui” , adica ne-a transmis Cuvantul Lui, in scopul de-a ne face “partasi firii dumnezeiesti”…, de-a ajunge asemenea Lui.
Unii credinciosi ar dori sa-L intalneasca pe Dumnezeu pentru a-I pune diverse intrebari, fara sa gandeasca la faptul ca de fiecare data ar putea fi intrebati la randu-le, de catre Domnul:
Cum, nu stii raspunsul la intrebarea cutare?!  Este in Biblie!
Cand avem intrebari, si vrem ca Dumnezeu sa ne vorbeasca, sa cercetam mai intai cu atentie Cuvantul Sau, la care, in vremurile actuale, are acces oricine!

Exista insa si cauze ale tacerii lui Dumnezeu care nu depind de noi, ci sunt ‘ancorate’ in El…  Tacerea Sa nu-si gaseste totdeauna explicatia  in neatentia noastra sau pacatul nostru… Chiar si cei mai devotati credinciosi au avut perioade in viata cand au cerut Domnului calauzire, L-au rugat sa intervina in problemele ce-i dureau, dar au ramas fara raspuns, fara informatii ajutatoare…
Uneori, cauza pentru care Dumnezeu tace este ca El vrea sa lucreze in noi lucruri aparte, spre cioplirea si slefuirea noastra, spre binele nostru:
“Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”, ni se mentioneaza la Romani 8:28…!
De fapt, in vremurile in care Dumnezeu tace, pentru noi, copiii Lui, El ne creste, ne intareste, ne invata sa-L iubim si sa ne incredem in El fara limite!

Prin tacerea Lui , Dumnezeu ne creste!
Noi trebuie s-ajungem “la înãltimea staturii plinãtãtii lui Hristos” , precum suntem indemnati la Efeseni 4:13…
– Cum ne creste insa Dumnezeu prin tacerea Lui?  – Exact la fel cum procedeaza parintii cu copiii lor…
Cum invata un parinte pe copilul sau sa umble?  Il tine tot timpul in brate sau de mana?  Copilul trebuie lasat din mana, nu-i asa?!  Similar se procedeaza si la mersul pe bicicleta de exemplu…
Cum invata un copil sa se descurce in viata?!  Invata prin acele situatii in care parintele i-a spus “descurca-te!”.

In privinta cresterii copiilor, exista ‘parinti buni’ si ‘parinti rai’…!  Un parinte care-l asista pe copil in toate lucrurile, fara sa ii ceara micutului sa faca cel mai mic efort, ii distruge viata acestuia.
Un parinte bun insa  isi creste copiii ‘independenti’, fortandu-i sa se implice in diferite actiuni, si sa ia decizii.  Un astfel de parinte stie sa se dea la o parte si sa nu raspunda prompt plangerilor copilului, si il lasa sa invete sa se descurce…  Astfel , tanarul este fortat sa decida, sa actioneze independent, s-aiba initiativa, sa-si asume riscuri, si sa sufere consecintele alegerilor lui.
Am vazut de ex. copii fara brate, dar care au ajuns sa se imbrace, sa manance, sa scrie, sa picteze, sa cante la instrumente sau sa croseteze cu picioarele, pentru ca parintii n-au sarit sa-i ajute cu/la orisice lucrare…

Noi ne-am nascut intr-o lume afectata de pacat, in care nu functioneaza diferite ‘organe’ spirituale, dar ele pot fi vitalizate si dezvoltate daca Dumnezeu ne trece prin incercari si suferinta.
Pentru maturizare, copiii au nevoie de ‘retragerea’ parintilor.  Noi, credinciosii, suntem “copiii lui Dumnezeu”, iar El nu este un parinte rau, care sa impiedice cresterea si maturizarea noastra…  Dimpotriva, El ne creaza conditii propice maturizarii noastre, in orisice ne este de folos.

https://www.remediidivine.com/De-ce-uneori_Dumnezeu-Tace-3.html

1. Biblia trezeşte credinţa, izvorul oricărei ascultări.
   Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. (Romani 10:17)
2. Biblia eliberează de păcat.
   Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi. (Ioan 8:32)
3. Biblia eliberează de Satana.
   Şi robul lui Dumnezeu nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, să ajungă la cunoaşterea adevărului; şi venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi să-i facă voia. (2 Timotei 2:24-26)
4. Biblia sfinţeşte.
   Sfinţiţi-i în adevăr, Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17:17)
5. Biblia eliberează de corupţie şi autorizează evlavia.
   Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3-4)
6. Biblia slujeşte iubirea.
   Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi în orice pricepere. (Filipeni 1:9)
   Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută. (1 Timotei 1:5)
7. Biblia mântuieşte.
   Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. (1 Timotei 4:16)
   De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. (Fapte 20:26-27)
   [Cei ce sunt] pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărată ca să fie mântuiţi. (2 Tesaloniceni 2:10)
8. Biblia dă bucurie.
   V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 15:11)
9. Biblia îl revelează pe Dumnezeu
   Domnul nu înceta să Se arate în Silo; căci Domnul se descoperea lui Samuel, în Silo, prin cuvântul Domnului. (1 Samuel 3:21)
10. Prin urmare, Biblia este temelia ca familia, viaţa şi slujirea mea să fie fericite, ca şi speranţa veşniciei cu Dumnezeu.

https://www.radioelim.ro/10-motive-de-a-fi-recunoscator-pentru-biblie/

 

Speranța, între „aici” și „Dincolo”!

SPERANȚA – MOD DE ÎNTREBUINȚARE

COSTEL GHIOANCĂ

Căutând un „Cape Canaveral”, de unde să mă lansez pe orbita unor reflecții despre speranță, am dat peste un dialog[1] între doi maeștri ai spiritului: Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Nu îmi propun să fac exegeză pe conversația lor, dar mi s-a părut interesant că cei doi gânditori intră, la un moment dat, într-o analiză a teritoriilor speranței: aici vs. Dincolo.

M-am gândit să plec de la frântura lor de discuție și să insist asupra acestor idei, făcând o cartografiere succintă a teritoriilor speranței și sugerând, apoi, un itinerariu care face ca speranța într-un Dincolo să fie posibilă.

Speranța: aici vs. Dincolo

 

Fiorul speranței ne însoțește din leagăn și până la mormânt.

Există – sau, după unii, se discută – despre două lumi ale speranței: lumea de aici și cea de Dincolo. Că oamenii au speranță aici e un fapt. Fiorul speranței ne însoțește din leagăn și până la mormânt. „Sperare humanum est!” – am putea zice. Speranța e pe măsura oamenilor: câți oameni, atâtea speranțe. Da, paleta de culori pe care le îmbracă speranța este cât se poate de diversă: sperăm că o să fie soare, sperăm să trecem un examen, sperăm să ni se mărească leafa, sperăm să ne căsătorim și să avem copii, sperăm să fim sănătoși, sperăm să nu fie trafic, sperăm să mai găsim lapte la magazin, sperăm să nu ne facem de râs, sperăm să lăsăm ceva în urma noastră etc. Sperăm la fiecare pas.

Cu alte cuvinte, speranța ne susține existența, ne sugerează un scenariu și un viitor bun al lucrurilor, ne face să anticipăm o reușită, ne ajută să avem dorințe vii, ne încurajează, ne convinge că vom atinge ceva, că putem închide acolada unui plan, că ajungem la țel. Pe scurt, speranța dă sens vieții de zi cu zi.

Viktor Frankl, fondatorul logoterapiei, citează un studiu efectuat în Franța, în care 89% din respondenți au afirmat că omul are nevoie de „ceva” pentru care să trăiască. Un alt studiu, realizat la Johns Hopkins University, pe un eșantion de 7948 de studenți, a arătat că în categoria lucrurilor importante pentru ei, doar 16% au răspuns că vor „să facă mulți bani”, în vreme ce 78% au susținut că își doresc „găsirea unui sens și a unui rost în viață.”[2] Lumea de aici poate oferi astfel de rosturi: o familie, o carieră, filantropia, educația, sportul, călătoriile și câte altele. Foarte bine, atunci! De ce am avea nevoie de altceva, de ceva mai mult decât lumea de aici? De ce ne trebuie un Dincolo și de ce să sperăm într-o altă lume? Spus altfel, de ce ne trebuie o speranță religioasă?

Putem da următorul răspuns: speranțele de aici ne oferă sens în viață, dar nu ne dau sensul vieții. Dacă ne trăim viețile doar pentru aici și acum, doar orizontal, reușim să închidem acolada multor proiecte ale vieții (școală, familie, muncă, vise), dar nu putem închide proiectul vieții însăși.

De ce ne trebuie un Dincolo și de ce să sperăm într-o altă lume? Spus altfel, de ce ne trebuie o speranță religioasă?

Are sens să merg 4 ani la facultate, ca să iau o diplomă și să pot munci, are sens să lucrez o lună de zile, ca să primesc un salariu și să pot trăi, dar ce sens are viața, ca atare? Proiectul vieții noastre a început, vrând-nevrând, dar care este telos-ul acestui proiect, cum îi găsim sensul? Este redundant să spunem că sensul vieții este viața, că sperăm să trăim ca să trăim. Unii ar spune că moartea fizică este acolada care închide viața și, implicit, îi oferă sens. Dar moartea fizică nu poate să facă acest lucru, din pricina caracterului imanent al morții. Nu poți, printr-o moarte fizică, să dai sens unei vieți care e mai mult decât o viață fizică.

Avem nevoie, așadar, de ceva mai mult decât viața aceasta, de ceva care să pună viața în mișcare, să o dinamizeze, să-i ofere energie, să-i dea sens, după cum spuneam. Or, viața în sine, nu poate fi depășită decât apelând la transcendent, la Dincolo. Lucrurile imanente pot da sens în viață, însă numai Transcendentul poate oferi sensul vieții. Din acest motiv, speranțele de aici trebuie să fie complementate cu marea speranță în Dincolo. Fără această meta-speranță, ecuația vieților noastre va fi marcată de disperare și deșertăciune. În cuvintele apostolului Pavel: „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” (1 Corinteni 15:19).

Cum să speri totuși într-un Dincolo, când sunt atât de multe blocaje? Luciditatea pare să fie o barieră serioasă, după cum afirmă și Liiceanu în dialogul amintit la începutul articolului. Nu poți crede în lumi nepipăite, nu te poți ancora ființial de necunoscut sau, mai rău, de inexistent. Să sugerăm, așadar, un drum spre Dincolo.

Posibilitatea unei speranțe în Dincolo

Dacă lumea lui Dincolo există, atunci ea trebuie să ne facă semn. Nu acuzi o albină că nu ascultă Mozart, la fel cum nu-l acuzi pe un om că nu ascultă muzica Transcendentului. Dumnezeu însă ne-a făcut semn și a venit spre noi, descoperindu-se în universul creat, în istorie, în vocea conștiinței și, mai ales, a făcut un pas decisiv întrupându-se în persoana lui Isus Cristos. În creștinism, nu doar noi ne îndreptăm spre lumea de Dincolo, obiectul speranței se deplasează și el spre noi (am împrumutat această idee de la A. Pleșu). Dincolo a coborât în aici, la Betleem, cu aproape două mii de ani în urmă.

Speranța creștină nu este o manevră de suspendare a lucidității, nu este nici wishful thinking. Dumnezeu s-a făcut Om, eternitatea a inundat efemeritatea, Dincolo a venit aici. Isus însuși mărturisește acest lucru: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Această cunoaștere – viața veșnică – începe de aici și acum. Speranța în Dincolo este posibilă atunci când Dincolo nu rămâne un Necunoscut.

Speranța creștină nu este o manevră de suspendare a lucidității, nu este nici «wishful thinking».

De ce, atunci, oamenii care știu aceste lucruri, cei care au o cultură religioasă, nu cred și nu speră într-un Dincolo? Putem spune că nu este suficientă o cunoaștere despre Dumnezeu și Isus Cristos, se cere o cunoaștere a lui Dumnezeu și a Fiului Său. Această cunoaștere personală a lui Dumnezeu însuși nu se poate realiza pe baza unor simple curiozități teoretice. Cunoașterea lui Dumnezeu este unică. Să detaliem[3].

Este necesar să facem o distincție între ființă ca ființare (ens, în lb. latină) și ființă ca ființă (esse, act pur de a fi). Ființarea (ens) înseamnă „existență în act” (actus essendi) adică, spre exemplu, eu sunt om. Acest lucru înseamnă că „sunt” (am existență, esse), dar actul meu de „a fi” este limitat de o esență: sunt ceva (în cazul nostru, sunt „om”). Copacul este și el o ființare (are act de a fi, limitat de o esență, cea a copacului). Exemplele pot continua.

Reținem că o substanță, o ființare (indiferent că vorbim despre om, copac, păsări, animale etc.) este formată din actul de a fi (esse) și esența (essentia) care îl limitează. Aceste două co-principii, care alcătuiesc substanța, ne arătă că ființările sunt finite și compuse. Într-o exprimare matematică, ființarea (ens) este egală cu „a fi” (esse) + „ceva” (essentia).

Dumnezeu se prezintă însă ca „Ego sum qui sum” (Eu sunt Cel ce sunt, cf. Exodul 3:14). El nu mai adaugă nimic. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este Ființă, ca ființă (esse). Dumnezeu este dincolo de ființare (ens), este un „este” absolut. Înțelegem că, spre deosebire de noi și de orice altceva, Dumnezeu este o ființă simplă și supremă. De aici rezultă că Dumnezeu este propria sa esență (natură), fiindcă ființa și esența Lui sunt identice.

Acum, în lumea noastră (în baza experienței) nu cunoaștem și nici nu ne putem imagina o ființă simplă, ci doar ființe compuse din esse și essentia. Or, fiindcă esența lui Dumnezeu reprezintă chiar actul de a exista, Dumnezeu se situează deasupra intelectului uman, deși nu împotriva lui. Sigur, cu ajutorul inteligenței umane putem cunoaște lucruri adevărate despre Dumnezeu (faptul că El este bun, iubitor, drept, atotcunoscător etc.), dar nu pe Dumnezeu însuși. Speranța în Dincolo ține de o cunoaștere supra-rațională (deși nu anti-rațională sau irațională). Cum este posibil așa ceva? Să notăm următoarele versete din a doua Epistolă a lui Petru:

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3-4).

Regenerarea spirituală, care face posibilă cunoașterea lui Dumnezeu și speranța în «Dincolo», are la bază harul credinței!

Credinciosul devine „părtaș firii dumnezeiești”, adică, nu își pierde propria ființare (nu încetează să mai fie om), dar intră într-o relație specială cu natura dumnezeiască (Ioan 17:23) care îi permite să-l cunoască pe Dumnezeu. Poate că un mod bun în care putem vorbi despre această realitate este să amintim despre „cunoașterea prin conaturalitate”, idee de sorginte aristoteliană, dezvoltată de Toma de Aquino și, mai recent, de filosoful francez Jacques Maritain. Acest tip de cunoaștere „se produce în intelect, dar nu prin conexiuni conceptuale sau prin demonstrație”[4]. Mai degrabă, este o cunoaștere prin înclinație sau unire co-naturală cu obiectul cunoscut, în care intelectul, sentimentele și voința trag toate în aceeași direcție.[5]

În cazul nostru, natura umană regenerată (cea a credinciosului) îl caută și îl cunoaște pe Dumnezeu printr-un angajament existențial și o înclinație naturală. Regenerarea spirituală, care face posibilă cunoașterea lui Dumnezeu și speranța în Dincolo, are la bază harul credinței! Altfel spus, credința este un dar special pe care Dumnezeu îl face oamenilor (Efeseni 2:8-9), astfel încât noua lor natură să fie în acord (co-naturală) cu natura divină și înclinată spre cunoașterea lui Dumnezeu.

Harul credinței le este oferit celor ce se smeresc și sunt gata să își recunoască limitele umane: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (1 Petru 5:5b). Este bine să știm că harul divin bate mereu la ușa celor smeriți. Speranța în Dincolo începe cu o disperare de aici. Când omul constată că instrumentarul imanentului este insuficient pentru a explica viața și sensul ei, când intră în disperarea finitudinii, abia atunci primește harul credinței și în inima lui răsare speranța în Dumnezeu și în viața ce va să vie.

Să rezumăm…

Viața umană este însoțită de speranță la fiecare pas. Există speranțe de aici și ele au rolul de a ne da sensuri în viață. Totuși, după cum am argumentat, avem nevoie de o speranță în Dincolo, una capabilă să ne ofere sensul vieții, în sine. Fără această speranță suntem mai săraci și cu un „proiect al vieții” neterminat.

Speranța în Dincolo se obține grație revelației divine, care a culminat în întruparea lui Cristos. Dumnezeu a venit spre noi ca să ne ajute să credem și să sperăm în El. Totuși, Dumnezeu poate fi cunoscut doar în cadrul unei relații personale, bazată pe o regenerare spirituală care ne face „părtași firii dumnezeiești”. Vorbim despre o cunoaștere supra-rațională, bazată pe credință și regenerare spirituală. Fiind un har divin, această cunoaștere este disponibilă celor ce se smeresc în mod autentic și cer ajutorul divin. Lor li se oferă speranța vieții veșnice. Conchidem că o viață trăită plenar presupune să avem speranță și aici, și Dincolo.

Vezi și alte articole din seria „Speranța – mod de întrebuințare”

Image by BizzieLizzie from Pixabay

[1] Dialogul poate fi urmărit pe YouTube: https://www.youtube.com/watch?v=KRcGpiFR2_k

[2] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, traducere de Florin Tudose, Editura Vellant, București, 2018, 107.

[3] Vezi, Étienne Gilson, Introducere în filosofia creștină, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2006, 45-60.

[4] Jacques Maritain, „On Knowledge Through Conaturality”, în The Review of Metaphysics, vol. 4, nr. 16, 1951, 473.

[5] Ibidem, 474.

Speranța, între „aici” și „Dincolo”!

 

REVENIREA LUI HRISTOS

Dumnezeu, Creatorul, are un plan cu creaţiunea şi tot aşa ca Răscumpărător are un plan cu cei răscumpăraţi. Cine crede în existenţa unui Dumnezeu personal, este convins că El nu lasă nimic la voia întâmplării. Aşa vorbeşte Domnul: „EU am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ,Hotărârile Mele vor rămânea în picioare, şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.‘“ (Isa. 46, 10). „Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Lui.“ (Rom. 9, 28).

Cine cunoaşte Sfânta Scriptură, ştie că anunţarea venirii Răs­cumpărătorului în tot Vechiul Testament, începând din grădina Eden (Gen. 3), a fost nădejdea poporului lui Dumnezeu. Tot aşa revenirea lui Hristos, a Răscumpărătorului, este nădejdea poporului lui Dumnezeu de la începutul Noului Testament — de la înălţarea Lui. EL a zis: „… Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.“ ( Ioan 14, 3). Acest eveniment, cel mai mare din istoria mântuirii, este într-adevăr foarte aproape. Conform ştirilor internaţionale de presă de la sfârşitul anului 1995/96, milioane de oameni aşteaptă acest eveniment. Dar există fără îndoială şi fanatici religioşi, ca în ultimele cazuri tragice ale «Ordinului templului soarelui» din care în octombrie 1994 s-au sinucis cincizeci şi trei şi în decembrie 1995 şaisprezece oameni. După cum a relatat presa, ei s-au adunat zilnic de cinci ori în îmbrăcămintea ordinului şi au sărbătorit liturghia. Aceştia sunt şarlatani care se ridică mereu ca să discrediteze credinţa adevărată. Dar există şi oameni credincioşi biblic, care aşteaptă bucuroşi revenirea lui Isus Hristos şi au o viaţă normală. Ei sunt lucizi, clari şi adevăraţi în lucrarea şi umblarea lor.

Dacă revenirea făgăduită a lui Isus Hristos şi evenimentele anunţate care urmează au loc înainte sau după sfârşitul mileniului, rămâne în voia lui Dumnezeu. Semnele timpului, cărora trebuie să le dăm atenţie, ne lasă să recunoaştem că timpul s-a apropiat. O precizare a timpului, aşa cum s-a încercat de repetate ori în vechime, nu este posibilă şi nici necesară, slavă lui Dumnezeu. Astfel în profeţia biblică, anul este socotit cu 360 de zile, şi nu cum suntem noi obişnuiţi, cu 365 de zile. Deja din aceasta rezultă în decursul timpului o diferenţă considerabilă. Rămâne aceasta, că timpul şi ceasul nu-l ştie nimeni în afară de Dumnezeu. Totuşi în Sfânta Scriptură sunt date pentru orientarea noastră proorocii clare ca semne de recunoaştere.

La prima venire a lui Hristos s-au împlinit peste 100 de proorocii din Vechiul Testament. Toate detaliile importante despre El, începând cu zămislirea Lui supranaturală, cu naşterea în Betleem, slujba Lui, suferinţa şi moartea Lui, până la înviere şi înălţare, au fost proorocite în profeţia vechitestamentară. Acelaşi lucru este valabil pentru timpul dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos. Este covârşitor să citim textele biblice corespunzătoare, care sunt foarte actuale acum.

Apostolul Petru a văzut în Duhul deja acum 2000 de ani, că se va batjocori asupra revenirii lui Hristos, cum vedem că se întâmplă acum. Criticii principali sunt teologi necredincioşi, care nu înţeleg planul în timp al lui Dumnezeu şi felul în care este scris. Ei susţin, de exemplu, că apostolii şi însuşi Isus au greşit până la ultimul capitol din Noul Testament, când El a spus: „Iată, Eu vin curând.“ Biblia este în aşa fel scrisă, încât se potriveşte pentru întreaga perioadă de timp. Fiecare cuvânt scris poate fi predicat şi crezut în tot timpul harului până în momentul când evenimentul prevestit se împlineşte într-adevăr.

Petru aduce tema la acest punct şi scrie: „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: ,Unde este făgăduinţa venirii Lui?‘“ La aceasta el a răspuns: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.“ (2. Pet. 3, 3-9). Batjocoritorilor nu le mai rămâne mult timp; râsul şi batjocura lor se va transforma în plâns şi scrâşnit de dinţi. „Nu vă înşelaţi: ,Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.‘ Ce seamănă omul, aceea va şi secera.“ (Gal. 6, 7). După mărturia Scripturii, Hristos va veni curând din nou, aşa cum a făgăduit El, şi îi va lua pe ai Lui la Sine în slavă (1. Tes. 4), înainte de a veni necazul cel mare (1. Tes. 1, 10).

Înainte de a merge Domnul Isus în slavă, El le-a făgăduit copiilor Săi că se va întoarce şi îi va lua la El (Ioan 14). La întoarcerea Lui, toţi copiii lui Dumnezeu adormiţi în Hristos care vor avea parte de prima înviere, vor învia, iar cei vii care trăiesc cu El vor fi transformaţi şi-L vor întâmpina pe El în văzduh, pentru a fi totdeauna cu El (1. Tes. 4). Ei Îl vor vedea şi vor fi ca El (1. Ioan 3). Aceasta se va întâmpla aşa cum s-a spus dinainte în Cuvânt.

6. RÂNDUIT PENTRU PĂRTĂŞIA CU DUMNEZEU

Conform voii lui Dumnezeu, oamenii au fost rânduiţi de la început să trăiască în părtăşie cu El. De aceea ei, indiferent de religie sau rasă, au tendinţa să se închine unei fiinţe mai înalte. Toţi simt în ei o dorinţă nedefinită de închinare, diferind modul în care aceasta este apoi practicată. Dacă cineva nu găseşte ceva religios căruia să i se închine, atunci poate să fie Mamona, pasiuni, sportul, un oricare alt hobby sau un idol. Această dorinţă adâncă care o poartă fiecare om, indiferent dacă este sărac sau bogat, poate fi astâmpărată numai cu ceva dumnezeiesc.

Iudeii credincioşi se roagă lui Dumnezeu, care s-a prezentat lor personal în timpul lui Moise ca Dumnezeul Israelului. Un iudeu adevărat poate crede numai unicului şi singurului Dumnezeu, căci El însuşi a zis: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul este Unul …“ Circa de şase mii şapte sute de ori este scris „Domnul Dumnezeu“ — «Elohim-Iahweh» — în Vechiul Testament. Iudeii credincioşi biblic aşteaptă tot timpul venirea lui Mesia şi rezidirea templului, aşa cum le-a fost făgăduit.

Musulmanii se roagă unui dumnezeu, pe care ei îl numesc Allah. Proorocul lor, Mahomed, a crezut că Mesia a fost zămislit de Duhul, dar a tăgăduit răstignirea lui Hristos. Pentru el, El a fost un prooroc mare şi mesager al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu l-a luat la Sine la sfârşitul slujbei, dar nu Răscumpărător şi Domn. Mahomed a predicat monoteismul absolut, dar nu a înţeles des­coperirea proprie a lui Dumnezeu în Hristos pentru a face posibilă răscumpărarea.

Hinduşii cred în trinitatea lor principală care este compusă din: Brahma – creatorul, Vishu – susţinătorul, şi Shiva – distrugătorul şi înoitorul, deasemenea într-un număr mare de dumnezei şi îşi pun nădejdea în învăţătura că omul se va reîntoarce eventual ca animal în viaţa viitoare şi va trece printr-un proces de curăţire permanent până va ajunge la ţinta finală. Budiştii cred într-un fel asemănător în reîncarnare şi se bazează pe meditaţie. Ca la hinduism şi islam, şi aici se caută degeaba după un mesaj divin care să aducă la exprimare mântuirea şi nădejdea pentru veşnicie, ceea ce include biruinţa asupra morţii. Dar o religie fără mântuire şi fără o nădejde adevărată, nu este o religie deznădăjduită şi pierdută?

Ceea ce contează este «voia lui Dumnezeu» descoperită şi confirmată, căreia omul trebuie să i se conformeze. A existat o perioadă de timp în care primii oameni au trăit în paradis în părtăşie directă cu Domnul Dumnezeu. În starea aceasta originală a nevinovăţiei, ei nu au ştiut nimic despre suferinţă, durere, boală sau moarte. Fiind creaţiuni ale Celui veşnic, ei au fost rânduiţi să trăiască veşnic. Domnul Dumnezeu le-a dat oamenilor o voinţă liberă, astfel încât ei se pot decide pentru viaţă sau moarte. Ei pot să aleagă între bine şi rău, ascultare şi neascultare, credinţă şi necredinţă. Aşa este cu noi toţi şi astăzi. Atunci la început era vorba despre ascultare, la care din păcate au dat greş: întâi Eva, apoi Adam. Ea a ascultat de argumentele şi minciunile lui Satan în chip de şarpe, a fost ispitită, a căzut în păcat şi l-a tras şi pe Adam în aceasta. Prin aceasta, căderea în păcat a fost perfectă. Astfel au ajuns amândoi, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, sub influenţa duşmanului şi au trebuit să moară. Domnul Dumnezeu a împlinit avertizarea şi i-a alungat din paradis. Legătura cu El a fost întreruptă, suferinţa, boala şi moartea au venit asupra întregii omeniri, deşi duşmanul a făgăduit: „Hotărât, că nu veţi muri … veţi fi ca Dumnezeu …“ (Gen. 3).

Nimeni să nu-şi spele mâinile în nevinovăţie şi să spună: „Ce mă interesează pe mine!“, căci fiecare bărbat şi fiecare femeie, fiecare fată, fiecare băiat ar fi procedat exact ca Adam şi Eva — da, ei o mai fac şi astăzi. Dumnezeu ne cunoaşte pe toţi şi a ştiut că nici un om nu poate să împlinească cerinţele şi poruncile Sale. Şi totuşi El, în dreptatea Lui, ne-a lăsat să recunoaştem fărădelegile şi neascultarea faţă de El.

Dacă nu ar exista o lege dumnezeiască, nimeni nu ar putea fi condamnat pentru încălcarea ei, şi nimeni nu ar vedea necesitatea iertării şi mântuirii. Noi toţi am fost născuţi în această lume pierdută şi despărţită de Dumnezeu, de aceea avem nevoie de împăcarea cu El. Conştiinţa îi avertizează pe toţi, chiar şi pe cei care nu au auzit niciodată mesajul divin şi nu au citit niciodată Biblia. Fiecare ştie când minte, înşeală, fură sau face altceva nepermis. Toţi, fie săraci sau bogaţi, buni sau răi, au devenit la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Nimeni să nu spună că el n-a omorât pe nimeni sau că nu a comis vreo altă infracţiune, deci nu este aşa de rău. Deasupra tuturor stă pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu, de aceea toţi trebuie să moară. În viaţă nu este nimic mai sigur decât moartea, căci „… oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.“ (Evrei 9, 27). Noi suntem răspunzători pentru faptele noastre.

Prin căderea în păcat a fost întreruptă părtăşia cu Dumnezeu. Dar El s-a gândit la noi şi El însuşi a croit o cale pentru noi prin Singurul care putea spune: „EU sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine.“ (Ioan 14, 6). Domnul a venit la noi în dragostea şi mila Lui nemărginită, pentru ca noi să putem merge la El.

Pentru că noi am devenit vinovaţi în trupul acesta pământesc, El a trebuit să vină în trup pentru ca astfel Singurul nevinovat să ocupe locul întregii omeniri, să ia vina tuturor asupra Lui şi să ne împace cu Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat în Isus Hristos, Domnul nostru, a cărui strigare sună astfel: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.“ (Mat. 11, 28). Astfel de oameni care vin la El, pot să fie siguri când bate ultimul lor ceas, că duhul lor este încredinţat Lui şi El va da întotdeauna acelaşi răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.“ (Luca 23, 43). Cine trăieşte conştient fără El, va şi muri fără El. Mântuiţi sunt numai acei care trăiesc cu Hristos şi mor în El (Rom. 14, 7-8; Apoc. 14, 13).

I. DE UNDE A APĂRUT FIARA

O avertizare solemnă

Avertizarea cea mai solemnă de pedeapsă aflată undeva în Biblie se cuprinde în Apocalipsa 14:9, 10: “Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: ‘Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.'”

Descrierea aceasta este atât de alrmantă şi atât de nepotrivită cu toate celelalte versete care se ocupă cu caracterul lui Dumnezeu încât aproape că tresărim de spaimă. Dar ea arată clar un timp când harul lui Dumnezeu se va îndepărta de la aceia care au respins cu încăpăţânare autoritatea cerului. Va fi o lucrare fără precedent din partea lui Dumnezeu în legătura Lui cu familia omenească. Timp de aproape 6000 de ani, judecăţile Lui asupra celor mai răi oameni au fost amestecate cu har. Dar acum, măsura răzvrătirii ajunge punctul care face necesar ca Dumnezeu să intervină şi să expună cât de teribil de departe a ajuns omul în a trăda guvernarea lui Dumnezeu.

În acest moment, suntem curioşi să aflăm mai multe despre păcatul care a produs această lucrare ciudată de pedepsire aspră făcută de Dumnezeu. Observaţi că ultima controversă implică o credincioşie falsă faţă de puterea fiarei, la care se face referire atât de des în profeţia biblică. În cele din urmă, lumea va sta divizată în două mari tabere: cei care se închină adevăratului Dumnezeu şi cei care se închină fiarei din Apocalipsa 13. Dar care este problema controversată care duce la această împărţire masivă a oamenilor din lume? După ce descrie soarta falşilor închinători din Apocalipsa 14:9-11, Ioan chiar în următoarul verset spune acest lucru: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Vedem aici un contrast izbitor între cei care urmează fiara şi cei care Îl urmează pe Miel.

Urmăriţi vă rog că problema se învârte în jurul păstrării poruncilor lui Dumnezeu. Aceia care nu au semnul fiarei sunt descrişi ca ascultând de acele porunci, iar restul suferă mânia lui Dumnezeu. Afirmaţia aceasta se potriveşte perfect cu declaraţia ap.Pavel din Romani 6:16, “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”

Credincioşia cea mai mare se acordă prin ascultare. În cele din urmă, majoritatea locuitorilor pământului vor accepta autoritatea puterii unui antihrist imitat, neascultând de marea lege celor 10 porunci ale lui Dumnezeu. Fiecare om se va afla de o parte sau de cealaltă. Biblia arată foarte clar că viaţa sau moartea se învârte în jurul deciziei finale cu privire la fiara din Apocalipsa 13.

Destul de ciudat, dar teologii moderni pur şi simplu au ignorat solia de avertizare din Apocalipsa 14, cu privire la semnul fiarei. Interesul mulţimilor a fost distrus de influenţa pastorilor care n-au vrut să ia în serios cuvintele solemne din profeţia lui Ioan. Deseori, este omisă ca o epistolă confuză, nesemnificativă, care se aplică doar unei probleme locale din prima biserică. Dintr-un anume motiv, cartea numită Apocalipsa (Descoperirea) este socotită o carte sigilată, în locul adevărului evident descoperit, pe care-l implică numele ei. Dar urmăriţi. vă rog, făgăduinţa făcută acelora care cercetează adevărul acestei cărţi minunate, “Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele aceste proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” Apocalipsa 1:3.

Înainte ca să săpăm în relatarea vie făcută de Ioan acestei ultime încleştări dintre Hristos şi Satana, să ne luăm timp să vedem cine se luptă în acest conflict. Când şi cum a început şi cum se va sfârşi?

Doi adversari puternici

Deşi punctul culminant al acestei lupte are loc chiar la sfârşitul istoriei pământului când toată lumea se va aşeza în două tabere opuse, timp de aproape 6000 de ani are loc controversa dintre Domnul Hristos şi Satana. Ea a început în cer prin răzvrătirea lui Lucifer împotriva guvernării universului de către Dumnezeu. Istorisirea despre acel înger frumos care a poftit poziţia lui Însuşi Dumnezeu este descrisă în mai multe scrieri profetice din Vechiul Testament. Isaia scrie în legătură cu această fiinţă luminoasă: “Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.'” Isaia 14:12-14.

Seminţele acelei răzvrătiri egoiste ale acelui înger conducător s-au împrăştiat repede şi au afectat lealitatea altor îngeri. Curând, o treime din oastea cerească se alăturase nemulţumirii lui Lucifer şi avea loc marea controversă–o controversă, care urma să ţină timp de peste 6000 de ani şi care urma să ceară în final decizia fiecărei fiinţe din ceruri şi de pe pământ.

Urmarea imediată a discordiei a fost războiul din cer, care a culminat cu alungarea totală a lui Lucifer din prezenţa lui Dumnezeu şi din prezenţa îngerilor credincioşi. Ioan descrie astfel această luptă: “Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apocalipsa 12:7-9.

Îngerul cel căzut urma să nu mai fie cunoscut sub numele de Lucifer, nume ce însemna ‘luceafărul dimineţii’, ci Satana care înseamnă ‘împotrivitorul’. Conflictul se transferase acum din cer jos pe pământ. Aici va continua până ce va ajunge la un punct conflictual disperant, în a diviza mulţimea de oameni de pe pământ fie pentru, fie împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aşa cum răzvrătirea a început printr-o lipsă de credincioşie faţă de autoritatea lui Dumnezeu, tot aşa se va încheia printr-o sfidare a autorităţii Sale, aşa cum este înveşmântată în legea cârmuirii Lui.

Satana s-a aflat aici cu îngerii lui răi de când a fost alungat de pe tărâmul luminii. Cu o şiretenie diavolească, s-a folosit de forme diferite de război împotriva lui Dumnezeu şi a planului Său cu această lume. Prin abordări felurit de perfide, şi-a continuat eforturile de răsturnare a autorităţii lui Dumnezeu. Scopul acestei cărţi este să expună asalturile teribile care au avut loc şi care au loc, din partea lui Satana, împotriva temeliei adevărului.

Fiecare generaţie a fost martora unei noi manifestări a acelei puteri rele în războiul lui neobosit împotriva planului cerului de a salva omenirea. Ultima formă de împotrivire a vrăjmaşului va fi cea a fiarei din Apocalipsa 13. Această falsă putere se va interpune într-un conflict de moarte cu poruncile lui Dumnezeu. Întreaga lume va trebui să se decidă de a cui parte se află. Confederaţia răului se va întări într-o luptă disperată pentru a primi credincioşia locuitorilor pământului. Problema în discuţie va fi expusă clar, astfel ca nimeni să nu poată rămâne neutru. Omului nu-i va rămâne nici o altă alternativă decât să asculte, fie de Dumnezeu, fie de Satana.

O problemă de viaţă sau de moarte

Acum, având în minte succinta prezentare a adversarilor, să privim mai atent contextul biblic al ultimei mari controverse decisive. Vă rog să reţineţi că fiara din Apocalipsa 13 simbolizează o putere uriaşă antihristică, care va încerca să-I ia total locul lui Dumnezeu. Iată descrierea acelei puteri în limbajul din Apocalipsa 13:1-7: “Şi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei, zicând: ‘Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?’ I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.”

Nu putem să nu remarcăm aici un grad de împotrivire fără precedent faţă de Dumnezeu şi faţă de aceia care-L urmează. În acest capitol, vom citi mai târziu că această fiară îşi va exercita o influenţă atât de mare asupra pământului încât îi va face pe oameni să primească un semn pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13:16). În cele din urmă, cei care vor avea semnul vor suporta mânia teribilă a lui Dumnezeu aşa cum este descrisă în Apocalipsa 14:9, 10. Mânia lui Dumnezeu este în continuare definită în Apocalipsa 15:1 cu aceste cuvinte: “Şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.”

Natura teribilă a acestor plăgi şi suferinţele groaznice pe care le vor aduce asupra acelora care primesc semnul fiarei se descoperă pe deplin în capitolul al şaisprezecelea din Apocalipsa. La acest punct, nu ne vom ocupa cu ele, dar haideţi să ne reamintim că această problemă va implica viaţă sau moarte veşnică pentru toţi. Cât de sincer ar trebui să căutăm să înţelegem pe cine reprezintă fiara şi cum am putea să evităm acel semn! Nu trebuie să existe nici o speculaţie sau nici o considerare teoretică asupra acestui subiect vital. Trebuie să ştim exact unde se află pericolul şi cum să-l evităm.

Creştinul obişnuit de-abia dacă a auzit de importanţa acestui subiect. El nu are nici cea mai mică idee despre fiară sau semnul ei, deşi destinul lui atârnă de acest lucru. O mulţime de predicatori îşi liniştesc enoriaşii în ignoranţa lor cu privire la acest subiect. Ei le spun: “Nu vă faceţi griji cu privire la fiară. E prea complicat ca să înţelegem. Atâta timp cât Îl iubiţi pe Domnul, totul e bine. Nu se poate şti exact cine e fiara.” Ascultaţi, oare Dumnezeu ne va avertiza cu privire la pericolul teribil pe care-l reprezintă fiara–un pericol de moarte, deoarece va însemna viaţă sau moarte–iar apoi să ne spună că e cu neputinţă să aflăm cine este? Oare ne va spune El, “Vei fi aruncat în foc dacă vei avea semnul, dar n-am să-ţi spun care este el–doar este destul de grav dacă îl ai”? Nu, evident că Dumnezeu nu procedează astfel. El ne avertizează despre un pericol care se poate evita. Ştim să ne ferim de fiară, doar dacă ştim cine este fiara. Ştim să scăpăm de semn doar dacă ştim care este semnul.

Un animal simbolic

Este oare cu putinţă să înţelegem semnul fiarei? Fără îndoială că putem şti şi trebuie să ştim. Dar mai întâi trebuie să înţelegem însăşi identitatea fiarei profetice. Să stabilim de la început că acest animal ciudat, alcătuit din mai multe trăsături nu trebuie luat literal. Nimeni n-a văzut vreo făptură cu trup de leopard, gură de leu şi cu picioare de urs. Cărţile profetice ale Bibliei de obicei se ocupă cu simboluri. Această fiară reprezintă ceva. Dar ce simbolizează? Bănuim că nu trebuie să ghicim. Biblia nu lasă nici un loc pentru îndoială. Ea slujeşte ca propriul său comentariu divin şi oferă cheia pentru înţelegerea profeţiilor.

Toate elementele din descrierea fiarei din Biblie sunt simbolice. Să luăm de exemplu apa, din care se ridică animalul. Ce reprezintă ea? Citiţi răspunsul în Apocalipsa 17:15: “Apoi mi-a zis: ‘Apele, pe care le-ai văzut, pe care şade desfrânata, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.'” Nu încape nici o îndoială cu privire la acest punct. Dumnezeu a explicat clar semnificaţia apei în profeţie. Odată ce se interpretează simbolul în orice profeţie, regula se va aplica în toate celelalte profeţii. Apa va însemna întotdeauna oameni în imagistica profeţiilor biblice.

Ce-am putea spune despre celelalte părţi ale acestei fiare ciudate, apocaliptice? Ca să înţelegem fiara trebuie să ne întoarcem la cartea lui Daniel din Vechiul Testament şi să comparăm text cu text. Cărţile lui Daniel şi Apocalipsa se explică una pe cealaltă. Se potrivesc perfect ca mănuşa în mână. Vă rog să observaţi că Daniel a avut o viziune foarte asemănătoare cu cea a lui Ioan. Este descrisă în Daniel 7:2, 3: “Daniel a început şi a zis: ‘În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.'” El a văzut apa profetică aşa cum a văzut-o şi Ioan, dar Daniel a văzut patru fiare ridicându-se în loc de doar una.

Am descoperit deja că apa simbolizează popoare sau mulţimi, dar ce reprezintă fiarele? Răspunsul se găseşte în versetul 17, “Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ.” Iată deci. Atât de clar că nimeni n-ar putea să se îndoiască! Dumnezeu declară că fiarele din profeţie reprezintă naţiuni. Aşa cum în vocabularul nostru modern politic vorbim despre vulturul american şi ursul rusesc, Dumnezeu S-a folosit de animale cu mult, mult timp mai înainte ca să reprezinte ţări. Apoi, ca să fie şi mai explicit, Dumnezeu a adăugat următoarele în versetul 23: “Fiara a patra este o a patra împărăţie, care va fi pe pământ.” Dacă cea de-a patra fiară reprezenta cea de-a patra împărăţie din istorie, atunci primele trei urmau să reprezinte primele trei imperii.

Această explicaţie devine mai clară şi mai simplă când ne amintim că au existat doar patru imperii mondiale pe pământ din zilele lui Daniel. Deseori se face referire la aceste imperii în profeţia biblică şi se amintesc pe nume în unele profeţii legate de Daniel. Citiţi Daniel 8:20, 21 şi Daniel 11:2 spre exemplu. În capitolul doi din Daniel aceleaşi patru imperii mondiale sunt simbolizate de patru metale în visul lui Nebucadneţar cu privire la chipul cel înalt. Aceste patru imperii sunt Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma.

Patru imperii din istorie

N-aţi dori să ne uităm mai atent la aceste animale, la unul după altul, aşa cum s-au ridicat în viziunea profetului? Primul “semăna cu un leu şi avea aripi de vultur.” Daniel 7:4. Ni se descrie aici acel mare imperiu al Babilonului, atât de bine simbolizat de către regele animalelor. A reprezentat una din naţiunile cele mai bogat şi puternice care au existat vreodată pe pământ. Remarcaţi că acest animal are aripi. În terminologia biblică, aripile reprezintă viteză. Şi desigur că Babilonul s-a ridicat foarte repede pentru a-şi lua locul de conducător al întregii lumi.

Din anul 606 în.Hr. până în 538 în.Hr. Babilonul a continuat să-şi exercite autoritatea lui excesivă. Dar urma să aibă loc o schimbare. Daniel a văzut următoarea fiară “ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coastre între dinţi.” Daniel 7:5. După Babilon a urmat împărăţia Medo-Persiei în anul 538 în.Hr., cel de-al doilea imperiu mondial. Ursul stă într-o rână, reprezentând astfel faptul că Persia era mai puternică decât Media. Aceste două puteri erau aliate în dominarea pământului. Cele trei coaste probabil că simbolizează cele trei provincii din acel imperiu — Babilonul, Lidia şi Egiptul.

Apoi în 331 în.Hr., Medo-Persia a decăzut şi în locul ei s-a ridicat cel de-al treilea imperiu mondial. În cuvintele profeţiei “i s-a dat stăpânire” versetul 6. Era ca “un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete.” Versetul 6. Orice şcolar conştiincios, care studiază istoria antică, va şti să spună că Grecia s-a ridicat ca fiind următorul conducător al lumii. Alexandru cel Mare a venit mărşăluind din apus şi aşezându-şi lumea la picioare într-un timp relativ scurt.

Cele patru aripi ale pardosului (leopardului) denotă viteza extraordinar de mare cu care Alexandru a supus naţiunile. În mai puţin de opt ani, subjugase definitiv lumea şi se puse pe plâns pentru că nu mai avea alte lumi de cucerit. Dar n-a fost în stare să se cucerească pe sine; a murit tânăr la treizeci şi trei de ani, în floarea vârstei. La moartea lui, imperiul s-a împărţit între cei patru generali ai săi: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolomeu. Cele patru capete ale fiarei reprezintă aceste patru împărţiri ale imperiului său. Asta ne aduce la anul 168 în.Hr. şi la căderea imperiului grecesc chiar din acel an. Până acum, fiecare detaliu din profeţie s-a împlinit exact.

Groaznica fiară a patra

Acum să urmărim ridicarea celei de a patra fiare, care este “o a patra împărăţie, care va fi pe pământ.” versetul 23. Deşi Daniel văzuse fiare sălbatice vii asemănătoare celor zugrăvite în primele trei simboluri profetice, nu mai văzuse niciodată ceva care să se asemene cu groaznica fiară a patra. Iată cum o descrie Biblia: “După aceea, m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea … şi avea zece coarne.” versetul 7.

După cum am aflat deja, această fiară simbolizează cel de-al patrulea imperiu mondial, care reprezenta monarhia de fier a Romei. Cât de crudă a fost dominaţia ei asupra pământului este descris cu lux de amănunte în paginile istoriei antice. Dar şi această naţiune puternică urma să se dividă, aşa cum ne arată versetul douăzeci şi patru: “Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.” Vă rog să observaţi că Dumnezeu este Cel care interpretează cine reprezintă cele zece coarne ale acestui animal. Roma urma să se dividă în zece regiuni distincte.

Urmărind mersul istoriei, descoperim că împlinirea exactă a avut loc în anul 476 d.Hr. Triburi feroce au venit şi au măturat din nordul ţinutului, potopind teritoriul Europei de vest şi împărţind-o în cele din urmă în zece părţi. Desigur că acele părţi corespund celor zece degete de la picioarele măreţului chip al lui Daniel din capitolul 2.

Toţi cei ce au studiat istoria sunt bine familiarizaţi cu numele acelor triburi cuceritoare a Europei de vest din anul 476 d.Hr. Ei erau anglo-saxonii, alemanii, herulii, vanfalii, ostrogoţii, vizigoţii, suevii, lombarzii, brugunzii şi francii. Şapte din aceste triburi mai există chiar până în zilele noastre, transformându-se în naţiuni moderne. Ele au supravieţuit pe harta Europei ca puteri importante ale celui de-al douăzecelea secol. Trei din ele au dispărut de pe scena istoriei, după cum vom afla peste o clipă.

Cornul cel mic

Acum suntem gata să citim versetul următor al profeţiei şi să descoperim înţelesul cornului celui mic din viziunea lui Daniel. “M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură, care vorbea cu trufie.” versetul 8. Într-adevăr, trebuie să fim foarte, foarte atenţi. Nu trebuie să facem greşeala de a identifica greşit puterea cornului celui mic, deoarece se va dovedi a fi puterea uriaşă a antihristului din istorie.

Pentru a evita orice greşeli de identificare, ar fi mai bine ca mai întâi să urmărim cele nouă semne caracteristice descrise chiar în profeţie. Aceste semne de identificare ne vor ajuta să fim absolut siguri de interpretare. Nu îndrăznim să ghicim sau să speculăm cu privire la identitatea istorică a “cornului celui mic” din profeţie.

Mai întâi de toate, cornul cel mic a ieşit din cele zece. Acest amănunt îl plasează geografic în Europa Occidentală. În al doilea rând, a apărut după ce s-au ridicat cele zece, deoarece a ieşit “din mijlocul lor.” Întrucât cele zece s-au ridicat în anul 476 d.Hr., trebuia ca acel corn mic să înceapă să domnească la puţin timp după acea dată. În al treilea rând, urma să smulgă trei din cele zece triburi atunci când a venit la putere. Versetul opt declară că dinaintea acestui corn “au fost smulse trei din cele dintâi coarne.”

În al patrulea rând, cornul cel mic urma să aibă “ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.” versetul 8. Lucrul acesta ne indică faptul că un om se va afla în vârful puterii reprezentate de cornul cel mic. În al cincilea rând, “se va deosebi de înaintaşii lui (de coarnele dinaintea lui – KJV). versetul 24. Aceasta înseamnă că acest corn mic va fi o alt fel de putere decât regatele pur politice care l-au precedat. Cea de a şasea caracteristică ni se descoperă în prima parte a versetului 25, “El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt.” Un alt verset spune, “rostea vorbe mari şi hule.” Apocalipsa 13:5.

La acest punct, haideţi să definim din Biblie ce înseamnă hulă. În Ioan 10:30-33, Domnul Isus urma să fie omorât cu pietre deoarece pretindea că este una cu Tatăl. Evreii care urmau să-L omoare au declarat, “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu care eşti om, Te faci Dumnezeu.” Conform cu acest text, reprezintă o hulă ca unui om să i se acorde locul lui Dumnezeu.

Acum haideţi să citim o altă definiţie a hulei. Domnul Isus îi iertase păcatele unui om, iar cărturarii au declarat, “Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Marcu 2:7. Este limpede că Domnul Isus nu hulea, deoarece El era Dumnezeu şi deci putea să ierte păcatele. Dar ca un om să pretindă aşa ceva nu este altceva decât o blasfemie, conform propriei definiţii din Biblie.

Acum ajungem la cel de-al şaptelea punct de identificare, ce se află tot în versetul 25 “va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt.” Această afirmaţie ne spune despre cornul cel mic că este o putere persecutoare. El va face război cu poporul lui Dumnezeu şi îi va da la moarte. Cel de-al optulea semn ne este oferit tot în versetul 25, “se va încumeta să schimbe vremile şi legea.” S-ar părea că în împotrivirea lui aspră faţă de Dumnezeul cerului, în rostirea de cuvinte tari împotriva Lui, această putere va mai căuta şi să schimbe măreaţa lege a lui Dumnezeu. Această încumetare a cornului celui mic n-ar putea fi altceva decât o încercare de a realiza o schimbare. Evident, omul nu va reuşi niciodată să schimbe legea morală a lui Dumnezeu.

O Domnie de 1260 de ani

Cel de-al nouălea semn de identificare şi totodată ultimul din versetul 25, ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea pe pământ acest corn mic, “şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.” Ne lovim aici de o expresie ciudată. De fapt, este un termen profetic pe care chiar Biblia şi-l explică. În Apocalipsa 12:14, citim următoarele cuvinte cu privire la aceeaşi perioadă de timp, “Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.” Citiţi acum versetul 6, care descrie acelaşi eveniment. În loc de a spune “o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi”, declară “o mie două sute şase zeci de zile.” Astfel, putem vedea că cele două perioade de timp sunt exact aceeaşi. Comparând aceste texte, înţelegem că o vreme este un an în profeţia Bibliei, vremi reprezintă doi ani, iar jumătatea unei vremi este jumătatea unui an. Calculul acesta ne duce la un total de 3 vremi şi jumătate sau 3 ani şi jumătate deoarece 3 ani şi jumătate sunt exact egali cu 1260 de zile. Desigur că folosim anul biblic de 360 de zile.

Acum suntem gata să aplicăm un alt mare principiu de interpretare a profeţiei. Reţineţi vă rugăm că întotdeauna atunci când măsoară timpul profetic, Dumnezeu foloseşte o zi ca să reprezinte un an. În Ezechiel 4:6 citim de fapt adevărata regulă: “Îţi pun câte o zi pentru fiecare an.” Alte dovezi în sprijinul acestei afirmaţii se găsesc în Numeri 14:34. Trebuie să se aplice întotdeauna această metodă de socotire a timpului în studiul profeţiei biblice. Aşa că, asta înseamnă că puterea cornului celui mic va domni timp de 1260 de ani, în loc de doar 1260 de zile.

O împlinire exactă

Se află în faţa noastră acum o listă de nouă caracteristici anume, care au fost scoase din capitolul al şaptelea din Daniel ca descriere a puterii corului celui mic. Există o singură putere în toată istoria căreia i se potriveşte descrierea făcută aici. Cu alte cuvinte, Dumnezeu închide orice altă interpretare şi ne constrânge spre a accespta singura concluzie posibilă: doar Biserica Catolică împlineşte toate punctele de identitate stabilite în Daniel 7.

Să privim repede şi să observăm cât de clar se împlineşte asta. Mai întâi de toate, papalitatea chiar a apărut în Europa Occidentală, în chiar inima teritoriului Imperiului Roman păgân — în însăşi Roma. În al doilea rând, chiar a apărut după anul 476 d.Hr. În anul 538 d.Hr. a intrat în vigoare un decret al împăratului Iustinian care îi acorda proeminenţă absolută Bisericii din Roma. Acestea sunt adevăruri istorice, care se pot verifica prin autoritatea oricărei surse istorice.

În al treilea rând, când s-a ridicat papalitatea, s-a confruntat cu împotrivirea celor trei triburi care preluaseră conducerea Imperiului Roman în decădere. Vandalii, ostrogoţii şi herulii erau puteri ariene, care s-au împotrivit teribil înălţării Bisericii Catolice. Armatele Romei au plecat în luptă pentru a nimici aceste trei triburi şi le-au distrus complet. Ultimul din cele trei a fost distrus chiar în anul 538 d.Hr., când a intrat în vigoare decretul lui Iustinian.

În al patrulea rând, Biserica Catolică a avut într-adevăr un om la conducerea sistemului ei. În al cincilea rând, papalitatea a fost o altfel de putere, deosebindu-se de celelalte regate politice dinaintea ei. A fost un sistem politico-religios destul de deosebit de tot ceea ce se mai văzuse în lume până la acel timp.

Acum ne vom uita la cea de-a şasea caracteristică — rostirea de vorbe mari şi de hule împotriva Celui Prea Înalt. Oare împlineşte papalitatea această descriere? Ar ajunge doar să ni se amintească de faptul că Biserica Catolică şi-a atribuit întotdeauna puterea de a ierta păcate. Cât despre vorbele mari, daţi-mi voie să citez dintr-un articol de F. Lucii Ferraris, ce se află în cartea Prompta Bibliotheca Canonica Juridica Moralis Theologica. Această carte s-a tipărit la Roma şi este aprobată de enciclopedia catolică. Ascultaţi următoarele pretenţii: “Papa este de o demnitate atât de mare şi este atât de înălţat, ca şi când ar fi Dumnezeu şi Vicarul lui Dumnezeu. Papa este, ca şi când ar fi, Dumnezeu pe pământ, rege al regilor, având plinătatea puterii.” Volumul VI, p. 2529. Iată numai câteva dintre cuvintele pe care Biblia le defineşte drept hulă. Astfel, papalitatea împlineşte semnele de identitate ca fiind puterea cornului celui mic.

Ajungând la cel de-al şaptelea punct de identitate, descoperim că istoria se află în sprijinul profeţiei cu privire la persecuţia papală. Oricine care are cât de cât ceva cunoştinţe despre Evul Mediu, este familiarizat cu adevărul că milioane de oameni au fost torturaţi şi omorâţi de către inchiziţia catolică. Citim dintr-o carte scrisă de un cardinal catolic, care este de asemenea aprobată de biserică: “Biserica catolică … are oroare de sânge. Cu toate acestea atunci când este confruntată cu erezia … recurge la forţă, la pedeapsă corporală, la tortură. Ea creează tribunale asemenea inchiziţiei. Cheamă în ajutorul ei legile statului. … Cu precăderea ea a acţionat astfel în secolul al XVI-lea cu privire la protestanţi. În Franţa, sub Francisc I şi Henric al II-lea, în Anglia sub Maria Tudor, ea i-a torturat pe eretici.” The Catholic Church, The Renaissance and Protestantism, p. 182-184.

Am putea găsi nespus de multe declaraţii de acest fel de la istorici, atât catolici cât şi protestanţi, care descriu groaznicele torturi înfăptuite de autorităţile papale asupra protestanţilor. Astfel putem vedea împlinirea desăvârşită a descrierii acestui corn mic.

Cel de-al optulea semn, aşa cum ne este dat în versetul 25, priveşte încercarea de a schimba legea lui Dumnezeu. Oare i se aplică ea papalităţii? Reţineţi următoarele: Biserica catolică a scos cea de-a doua poruncă din catehismul şi din cărţile ei doctrinale, deoarece ea condamnă închinarea la chipuri. Aşa că, cea de a zecea poruncă a fost împărţită ca să iasă tot zece porunci, dar două sunt împotriva poftei şi nu există nici una împotriva idolatriei. Astfel, papalitatea s-a gândit să schimbe legea, dar n-a reuşit. Legea lui Dumnezeu nu se poate schimba.

În cele din urmă, ajungem la cel de-al nouălea semn de identificare, care ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea această putere papală pe pământ. Am descoperit că va fi o perioadă de 1260 de ani. Este această afirmaţie conform raportului istoric? Reţineţi că am arătat cum şi-a început domnia papalitatea, prin ordinul lui Iustinian în anul 538 d.Hr. Socotind 1260 de ani de la această dată, ajungem la anul 1798. Chiar în acel an, generalul Berthier a intrat cu oştile în Roma şi l-a dat jos de pe tron pe Papa. A fost dus în exil, iar toate averile bisericii au fost confiscate.

Guvernul Directoratului francez a decretat că nu va mai fi vreun alt papă la Roma. Atât cât privea lumea şi după toate aparenţele exterioare, Biserica Catolică murise. După exact 1260 de ani, ca împlinire a profeţiei, biserica a pierdut stăpânirea asupra lumii. Astfel, ultimul punct se împlineşte clar cu papalitatea şi doar cu ea.

Fiara şi cornul cel mic sunt identice

S-ar putea să vă întrebaţi ce au de a face toate acestea cu fiara din Apocalipsa 13. Acum suntem gata să identificăm acest animal ciudat şi complex descris în cartea Apocalipsei. Haideţi să citim încă o dată descrierea acestei fiare, care are trupul de leopard, picioarele de urs şi gura de leu. “I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. ” Versetul 5. Observaţi, vă rog, că această fiară face exact acelaşi lucru ca şi cornul cel mic din Daniel. Versetul 5 continuă “Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.” Cât reprezintă patruzeci şi două de luni? Exact 1260 de zile profetice sau ani profetici — acelaşi lucru ca şi trei vremi şi jumătate din profeţia lui Daniel.

Cu privire la fiară, citim mai departe, “I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască.” versetul 7. Această fiară reprezintă o putere persecutoare. Cu alte cuvinte, fiara din Apocalipsa 13 este chiar aceeaşi putere ca şi cornul cel mic. Amândouă simbolizează papalitatea. Aceasta este ilustraţia grafică descrisă de Dumnezeu a puterii papale, aşa cum a ajuns să-şi exercite autoritatea arbitrară asupra pământului timp de 1260 de ani.

O altă asemănare se găseşte în Apocalipsa 13,3: “Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” După cum am văzut deja, rana de moarte a fost provocată în anul 1798 când armatele franceze l-au luat prizonier pe papă. Dar rana aceasta urma să se vindece şi în cele din urmă, întreaga lume i se va închina din nou papalităţii. Această profeţie s-a împlinit foarte, foarte clar chiar sub ochii noştri.

În anul 1929 Mussolini a pus în aplicare Concordatul din 1929 cu Papa, retrocedând proprietăţile care îi fuseseră luate bisericii. Atunci, Papa a fost încoronat din nou, iar Cetatea Vaticanului a devenit o putere poltică suverană. Din acea zi şi până acum, puterea papalităţii a înaintat extraordinar.

În prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi au reprezentanţi politici la Cetatea Vaticanului. Influenţa incredibilă a papalităţii în afacerile lumii este dovedită de titlurile ziarelor din fiecare zi. Aproape orice cuvânt al Papei se publică până la capătul pământului şi milioane şi milioane de oameni consideră puterea papală ca fiind influenţa cea mai mare din politica de astăzi. Desigur, rana s-a vindecat, iar lumea continuă să se mire după fiară.”

II. BALAURUL ŞI FEMEIA

La acest punct, suntem pregătiţi să punem o altă întrebare cu privire la însuşirea puterii din partea fiarei. De unde şi-a primit ea autoritatea de a domni peste lume timp de 1260 de ani şi de a persecuta atât de multe milioane de oameni pentru credinţa lor? Răspunsul se află în Apocalipsa 13:2, “Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.” Observaţi că puterea vine de la balaur. Dar cine este balaurul? Apocalipsa 12:7-9: “Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”

Balaurul, desigur, este însuşi Satana. Dar când a înşelat Satana întreaga lume? Când a fost aruncat din ceruri, existau doar doi oameni pe pământ, iar ei reprezentau întreaga lume. Înşelându-i pe Adam şi pe Eva în Grădina Edenului, Satana a dus în eroare întreaga lume şi a ajuns să fie stăpânul acestui pământ pentru o vreme. Marea controversă dintre bine şi rău, care a pornit în ceruri, s-a transferat acum pe această planetă.

Vrăjmăşia a fost prezisă

După căderea omului, Dumnezeu a rostit un blestem asupra fiecărui participant la acea primă fărădelege. În Geneza 3:15, citim blestemul care a fost rostit asupra lui Satana sau a balaurului. “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată aici o profeţie despre lupta veche de veacuri care urma să existe între balaur şi femeie, între sămânţa balaurului şi sămânţa femeii.

Dar cine este femeia la care se face referire în această profeţie? O femeie, în profeţia biblică, reprezintă întotdeauna biserica. În Ieremia 6:2 citim “O asemen pe fiica Sionului cu o tânără frumoasă şi subţirică!” (Versiunea King James). Dar cine este Sionul? Isaia 51:16 “Şi să zic Sionului: ‘Tu eşti poporul Meu!’ Aşa că marea luptă s-a dat de la Eden. De atunci până acum, au existat două părţi. Balaurul şi urmaşii lui au acuzat pe Dumnezeu şi pe urmaşii Lui. Adevărul în balanţă cu minciuna şi Satana împotriva bisericii.

Două Tabere

Satana şi cu Dumnezeu se luptă pentru a-l stăpâni pe fiecare om. Chiar şi în copiii lui Adam cele două părţi au fost reprezentate. Cain s-a aflat de partea balaurului şi a dorit să facă cum vrea el în loc de a proceda cum îi poruncise Dumnezeu. Abel a fost de partea lui Dumnezeu şi a fost atât de neprihănit încât în cele din urmă Cain l-a omorât. Vă amintiţi cum Dumnezeu îi spusese fiecăruia dintre ei să aducă un miel, dar Cain a înlocuit prin fructe şi legume ceea ce Dumnezeu poruncise să aducă drept jertfă? Veţi descoperi că întotdeauna acesta va fi semnul balaurului. El încearcă să înlocuiască, să aducă o copie a adevărului exact al lui Dumnezeu.

Prin urmaşii lui Cain, pământul s-a stricat atât de mult că Dumnezeu a fost nevoit în cele din urmă să-l distrugă prin potop. Dar după potop, au apărut din nou cele două tabere. Urmaşii balaurului s-au strâns în turnul Babel şi L-au sfidat pe Dumnezeu ridicând un turn înalt care ar fi trebuit să ajungă până la cer. Desigur că planul nu a reuşit şi acea parte a turnului Babel a ajuns mai târziu Babilonul, care în anul 606 în.Hr. a început să conducă lumea ca primul imperiu mondial.

În timpul acelor primi ani de neînţelegere, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din Babilon şi l-a trimis în Canaan. Avraam crescuse chiar acolo în Mesopotamia, lângă locul unde se încercase să se zidească măreţul turn Babel şi unde apăruse primul imperiu mondial, cel al Babilonului. Planul lui Dumnezeu a implicat întotdeauna o chemare de despărţire de confuzia falsităţii.

Balaurul şi închinarea la soare

Pe scurt, haideţi să studiem istoria taberei balaurului. Cetatea Babilonului a fost prima capitală a balaurului de pe acest pământ. Aici s-a dezvoltat un sistem de religie păgână sub forma închinării la soare. Era o idolatrie vădită, plină de imoralitate, ceremonii desfrânate şi ritualuri degradante. Dar curând urmaşii balaurului s-au certat între ei şi a ajuns la putere Medo-Persia. Dar reprezenta încă sediul balaurului. Închinarea la Baal a continuat să predomine aşa cum o făcuse şi în împărăţia anterioară. Apoi a preluat conducerea Grecia şi ea la rândul ei a continuat aceeaşi închinare păgână la soare. În cele din urmă, a început să conducă lumea Roma. Nu a fost nicio schimbare în religie. Mitraismul sau închinarea la soare a reprezentat religia universală a imperiului roman păgân. De la Babilon la Roma, balaurul a deţinut stăpânirea prin închinarea păgână la soare.

Dar în timpul conducerii romane, a avut loc ceva extraordinar! Venise timpul ca să se arate sămânţa femeii. Vă mai aduceţi aminte că profeţia vorbea despre vrăjmăşia dintre sămânţa femeii şi sămânţa balaurului? Sămânţa femeii a apărut în zilele imperiului roman. Să citim despre asta în Apocalipsa 12:1, “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.” Nu uitaţi că o femeie curată în profeţie reprezintă biserica adevărată, iar o femeie decăzută simbolizează un sistem religios fals.

Sămânţa femeii

Această femeie în alb, descrisă în Apocalipsa 12, reprezintă adevărata biserică, biserica apostolică, cu învăţătura ei curată. Cele douăsprezece stele de pe capul ei sunt cei doisprezece apostoli. “Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne … Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 12:2-5. Ei bine, cine era acest Copil? A existat un singur Copil, de parte bărbătească ce urma să cârmuiască toate neamurile şi care în cele din urmă a fosr răpit la scaunul de domnie a lui Dumnezeu. Nu este nimeni altcineva decât Domnul Isus Hristos. Dar cine a încercat să-L omoare pe Isus deîndată ce S-a născut? Veţi răspunde, “Irod, regele roman.” Şi aşa a şi fost. Irod a încercat să omoare toţi copiii de parte bărbătească din Iudeea în încercarea de a-L distruge pe Hristos.

Deci, Imperiul Roman este simbolizat în profeţia biblică prin acelaşi balaur roşu ca însuşi Satana. Întrucât Satana a lucrat atât de în deaproape prin această naţiune ca să-L nimicească pe Isus, Roma păgână este reprezentată prin acelaşi simbol în profeţie ca şi Satana. Dar Irod n-a reuşit în încercarea lui de a nimici Copilul de parte bărbătească. Maria şi Iosif au fugit în Egipt şi au scăpat de acest teribil decret de moarte. Lovitura de maestru a lui Satana de a-L nimici pe Isus la cruce a fost dejucată în acea dimineaţă de duminică când Cel Răstignit a zdrobit legăturile morţii înviind. Patruzeci de zile mai târziu, S-a înălţat la cer ca o împlinire perfectă a cuvintelor profeţiei.

Când balaurul a văzut că n-a reuşit să-L nimicească pe Hristos, şi-a îndreptat mânia împotriva primei biserici. După textul din Apocalipsa 12:13, “Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească.” La această dată, exista doar un număr mic de creştini în toată lumea şi Satana credea că prin persecuţii ar putea să-i şteargă complet de pe faţa pământului. Mii şi mii de creştini au fost martirizaţi în timpul teribilelor persecuţii ale cruzilor împăraţi romani, dar evanghelia a continuat să crească şi să se răspândească. Se părea că sângele martirilor era ca o sămânţă a evengheliei. Când murea unul, o sută îi luau locul. Ap.Pavel ajunse să predice evanghelia chiar la porţile Romei. Vechiul balaur ajunse îngrijorat. Venise timpul ca să apară sămânţa balaurului.

Sămânţa balaurului

Timp de secole, Satana încercase să nimicească poporul lui Dumnezeu prin împotrivirea violentă a Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Prin violenţă şi persecuţie, nu reuşise să şteargă de pe pământ adevărul. Aşa că, ceea ce nu a reuşit prin forţă, acum balaurul încerca prin strategie şi înşelătorie. Urma să-şi organizeze propriul sistem religios imitat. Urma să aducă învăţături păgâne şi filosofii din vechile imperii ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei şi să şe unească cu învăţătura creştină. Astfel, prin înşelăciune, a încercat să distrugă milioane de oameni.

Sub ce formă a apărut sămânţa balaurului? A apărut ca fiara din Apocalipsa 13. Este foarte semnificativ faptul că fiara este practic alcătuită din părţi ale leului, leopardului, ursului şi a animalului de nedescris din Daniel 7. Descrierea papalităţii aşa cum o face Dumnezeu ne descoperă că ea a apărut din părţi din toate aceste vechi regate păgâne şi mai ales şi-a tras tăria din Roma păgână. După textul din Apocalipsa 13:2, balaurul i-a dat fiarei puterea lui, scaunul lui şi multă autoritate. Am aflat că balaurul practic simbolizează Imperiul Roman păgân ca şi pe însuşi Satana.

Oare Imperiul Roman păgân i-a acordat vreo autoritate papalităţii? Adevărul este că în anul 330 d.Hr., Constantin, împăratul roman, a predat întreaga cetate a Romei papei ca sediul al autorităţii lui. Istoria foloseşte aproape cuvintele profeţiei în a o descrie. Voi cita dintr-o sursă catolică şi dintr-o carte de istorie cu privire la asta: “Când Imperiul Roman a devenit creştin şi s-a garantat pace bisericii, împăratul i-a predat Roma papei ca sediul al autorităţii Vicarului lui Hristos, care să domnească acolo independent de orice autoritate omenească până la încheierea vremii.” Papal Rights and Privileges (Drepturi şi privilegii papale), pag. 13, 14.

“Mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în anul 330 d.Hr., a lăsat practic biserica occidentală fără să fie supusă puterii imperiale, ca să-şi dezvolte propria formă de organizare. Episcopul de Roma, pe scaunul Cezarilor, era acum cel mai mare om din Occident şi curând a fost silit să devină capul politic şi spiritual.” The Rise of the Medieval Church (Ridicarea Bisericii Medievale), p.168. Cât de clar ne arată aceste declaraţii că papalitatea şi-a primit scaunul şi puterea de la Roma păgână! Dar Roma de unde a primit-o? De la Grecia. Iar Grecia de unde şi-a luat puterea? De la Medo-Persia. Şi de unde şi-a luat Medo-Persia puterea? De la Babilon. Şi de unde şi-a căpătat Babilonul puterea? De la balaur. Aşa că începem să înţelegem de ce Dumnezeu a dat nişte avertizmente atât de teribile împotriva puterii fiarei. Balaurul se află în spatele tuturor acestora.

Imitaţii în veşminte păgâne

Să urmărim pentru o clipă cum au reuşit să-şi găsească un loc învăţăturile păgâne în acest sistem religios contrafăcut pe care l-a introdus Satana. Deoarece un semn al puterii balaurului este să contrafacă şi să înlocuiască, vom putea să vedem în acest sistem politico-religios lucrarea lui Satana la maximum răutăţii lui. Aşa cum a fost cazul cu Cain, s-au folosit falsuri pentru a răspunde poruncilor lui Dumnezeu. Multor relicve ale închinării la soare li s-a acordat practic statut creştin. Multe învăţături contrafăcute s-au adăugat pentru ca papalitatea să poată să câştige prestigiu în faţa popoarelor păgâne din acel veac. Idolii păgâni au fost lăsaţi la uşă, dar idolii cu Petru, Maria şi sfinţii le-au luat locul.

Ca un exemplu al modului de cum au intrat învăţăturile păgâne în biserică, să luăm de pildă Crăciunul. Ştiţi de unde se trage păstrarea Crăciunului? Crăciunul ca sărbătoare a existat cu mult înainte ca să Se nască Domnul Isus în această lume. Data de 25 decembrie a fost sărbătorită cu sute de ani înainte ca să Se nască Hristos. Păgânii se închinau la soare şi au observat că în decembrie, zilele se scurtau, iar soarele de îndepărta din ce în ce mai mult de ei. Temându-se că soarele îi va părăsi de tot, se rugau la soare şi îi aduceau jertfe. Apoi, pe data de 25 decembrie, pentru prima dată, puteau să spună că soarele revenea mai aproape; zilele începeau din nou să se lungească. Aşa că aceşti oameni spuneau, “Soarele a reînviat pentru noi”. Au numit data de 25 decembrie – ziua de naştere a soarelui sau a zeului soare. A ajuns o mare sărbătoare religioasă la ei.

Doar păgânii sărbătoreau ziua până ce a apărut şi sistemul papal contrafăcut. Pe atunci, ziua a fost adoptată de papalitate şi s-a numit naşterea FIULUI, în loc de naşterea SOARELUI. Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., LL.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford, a scris următoarele: “Mitraismul a întâmpinat atât de multă acceptare că a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică în locul Sabatului; şi ziua de naştere a Soarelui lui, data de 25 decembrie, ca ziua de naştere a lui Isus.” History of Christianity in the Light of Modern Knowledge – Istoria creştinismului în lumina Cunoştinţelor Moderne, capitolul III; citat în Religion and Philosophy, pag.73, 74. New York: 1929.

Practic, nu cunoaştem data naşterii Domnului Hristos. După cum aţi putut vedea, adoptarea datei de 25 decembrie s-a bazat întru totul pe păstrarea de către păgâni a sărbătorii închinării la soare. Reţineţi vă rog cât de repede se poate strecura o învăţătură păgână în bisericile creştine şi cum poate fi chiar transmisă protestantismului.

Ce putem spune despre Paşte? Se păstrează în toate bisericile creştine. Şi cu toate acestea, şi păgânii îl sărbătoreau cu mult înainte de învierea lui Hristos. Toate grupurile de creştini recunosc că duminica Paştelui ades este la cinci săptămâni diferenţă de la an la an. Puţini ştiu că totul este coordonat de corpurile cereşti. Paştele cade întotdeauna în prima duminică după prima lună plină de la echinocţiu.

Păgânii din antichitate au observat că aparent primăvara toate prindeau viaţă de îndată ce soarele trecea de echinocţiu. Aşa că au ales o zi în cinstea zeiţei fertilităţii. Acea zi i-a fost închinată lui Iştar, zeiţa fertilităţii, din pricina înverzirii naturii. Chiar cuvântul Paşte “Easter” în engleză a fost transliterat de la numele zeiţei Iştar, a cărei închinare a fost serbată prin adoptarea Paştelui.

De multe ori creştinii se întreabă ce au de a face iepuraşul şi ouăle de Paşte cu învierea lui Hristos. Desigur că n-au nicio legătură. Păgânii au ales iepurele ca simbol al zilei lui Iştar deoarece se reproduce cel mai prolific. Oul a fost ales ca alt simbol al fertilităţii. La păgâni, ziua era însoţită de obiceiurile cele mai destrăbălate.

Când papalitatea s-a dezvoltat, ziua lui Iştar a fost adoptată de către Biserică şi s-a numit Paşte. Chiar simbolurile, iepuraşul şi ouăle, s-au păstrat ca aducere aminte a originii lui păgâne. Am prezentat aceste exemple doar ca să arătăm cât de uşor a reuşit diavolul să-şi impună ideile păgâne asupra bisericii. Pe când s-a dezvoltat papalitatea, ea s-a arătat deschisă faţă de obiceiurile nebiblice care o dovedeau pe faţă ca adevărata putere contrafăcută descrisă de Dumnezeu în Apocalipsa 13.

La acest punct, ne revine în minte întrebarea: Chiar urmăm cu adevărat Biblia în toate învăţăturile noastre? Dacă tradiţia şi obiceiurile păgâne s-au furişat atât de uşor în biserică, ce-am putea spune despre alte învăţături? Lucrurile amintite până acum nu s-au opus direct poruncilor lui Dumnezeu. N-avem nicio poruncă cu privire la păstrarea învierii lui Hristos sau naşterii Sale. Ne putem gândi la învierea şi la naşterea Lui oricând şi în oricare zi din an. Totuşi, în capitolul următor, vom descoperi că s-au introdus alte învăţături păgâne care lovesc chiar inima adevăratei religii a Bibliei. Nu ne interesează atât de mult decât acele lucruri care contravin poruncii clare a lui Dumnezeu.

Puterea crescândă a papalităţii şi-a continuat planul imitând unele din adevărurile cele mai de bază din Cuvântul lui Dumnezeu. Fie ca ochii noştri să fie deschişi, să recunoască aceste falsuri şi să rămână credincioşi exact adevărului din forma originală.

III. NUMĂRUL ŞI SEMNUL FIAREI

Două din cele mai importante aspecte ale puterii fiarei sunt scoase la lumină în Apocalipsa 13: “Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.” Apocalipsa 13:16-18. Până acum în studiul nostru, am descris nouă semne de identificare ale puterii fiarei şi aplicarea lor la papalitate. Chiar acum, vom adăuga al zecelea punct la lista noastră explicând numărul numelui ei.

Conform textului din Apocalipsa 13:17, numărul numelui său va fi şi numărul unui om. Fără îndoială că se referă la cel care conduce puterea fiarei. Vechea metodă de a afla numărul unui nume este să aduni valoarea numerică a tuturor literelor şi să afli suma. Dacă dorim să aplicăm acest test papalităţii, trebuie să aflăm numele oficial al papei, care este de fapt conducătorul bisericii sale. Dacă este numărul unui om, cu siguranţă că trebuie să fie omul care este capul organizaţiei.

Este interesant de remarcat că există un titlu latin oficial pentru papă, un titlu acordat de însăşi biserică. Acest titlu se regăseşte de repetate ori în publicaţiile Romei, dar în săptămânalul catolic Our Sunday Visitor din aprilie 1915, avem o declaraţie interesantă cum că literele titlului oficial sunt înscrise pe mitra papală. Iată citatul: “Literele înscrise pe mitra papei sunt acestea, Vicarius Filii Dei, care în latină înseamnă ‘Vicarul Fiului lui Dumnezeu.’ Catolicii susţin că biserica, care reprezintă o societate vizibilă trebuie să aibă un conducător vizibil; Hristos, înainte de înălţarea Sa la cer l-a numit pe Sf. Petru să acţioneze ca reprezentant al Său. De aceea, Episcopului Romei, ca şi unui conducător al bisericii, i s-a dat titlul ‘Vicarul lui Hristos.'” În prezent, mitra papală nu mai conţine titlul latin, dar cuvintele se folosesc în ceremoniile de încoronare a oricărui nouă papă.

Deci având la îndemână acest nume oficial al papei, putem trece să aplicăm testul Scripturii. De unde scoatem numărul numelui său? Din valoarea numerică a numeralelor romane a titlului Vicarius Filii Dei, ajungem la numărul 666. Urmăriţi mai jos cum fiecărei litere i se dă o valoare numerică:

Cineva ar putea argumenta că s-ar putea să fie o coincidenţă. Considerăm că s-ar putea ca aşa ceva să fie o pură întâmplare, dacă ne-am baza doar pe acest singur semn de identitate, dar adevărul este că acesta este al zecelea dintr-o listă lungă de semne caracteristice pe care le foloseşte Biblia ca să identifice puterea fiarei. Acest semn nu face altceva decât să adauge greutate la ceea ce s-a spus deja ca aplicare la puterea papală. Reprezintă de fapt dovada capitală împreună cu toate celelalte semne ce se găsesc atât de clar în Scriptură.

Semnul — O imitaţie de maestru

Acum suntem pregătiţi să tratăm culmea contrafacerilor cât priveşte puterea fiarei. Am aflat deja că această putere urma să contrafacă multe din marile adevăruri ale lui Dumnezeu. Era o îmbinare de idei păgâne cu învăţături creştine care alcătuiau un conglomerat de confuzie, bine desemnat drept “Babilon” în Scriptură.

Câteva din contrafaceri ar putea fi enumerate după cum urmează: în locul Cuvântului lui Dumnezeu, tradiţia; în locul Duhului Sfânt, papa; în locul botezului, stropirea; în locul Cinei Sfinte, transubstanţierea; în locul Legii celei veşnice a lui Dumnezeu, legea schimbată; în locul zecimii, taxe şi indulgenţe; în locul morţii, purgatoriul; în locul sigiliului lui Dumnezeu, semnul fiarei.

Aici ne ocupăm mai ales de semnul fiarei. În Apocalipsa 14:9, 10, citim, “Dacă se închină cineva fiarei … şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.” Este o problemă de viaţă şi de moarte. Trebuie să ştim exact ce este acest semn şi cum putem să-l evităm.

Mai întâi de toate observăm în Biblie că semnul este întotdeauna împotriva sigiliului lui Dumnezeu. În Apocalipsa 7:2, 3, aflăm că sigiliul lui Dumnezeu se aşază pe frunte, tot aşa cum semnul fiaei se aşază pe frunte. Cele două lucruri practic sunt foarte evidente şi diferite unul de altul. Amândouă se primesc pe frunte. Acum ne întrebăm, “Ce este sigiliul?” Dacă putem stabili acest punct, ne va ajuta să identificăm semnul..

Sigiliul lui Dumnezeu

Un sigiliu este ceva care are de a face cu afaceri legale. Documentele oficiale sunt permenent ştampilate cu sigiliul unui corp de conducere. Fiecare guvern are un sigiliu care se pune pe documentele lui legale. Scopul lui este să arate că în spatele documentului există autoritate. Aceasta se aplică mai ales legilor ţării. Fiecare nouă lege are un sigiliu ca să arate că există putere şi autoritate în spatele legii..

Observaţi că fiecare sigiliu are trei lucruri în el. Trebuie să conţină numele autorităţii, slujba sau titlul autorităţii şi teritoriul asupra căruia are putere. Sigiliul preşedintelui Americii conţine următoarele cuvinte: Bill Clinton, Preşedinte, Statele Unite ale Americii. Când acest sigiliu se aplică pe o lege sau pe un document oficial, arată că autoritatea preşedintelui sprijineşte acea declaraţie..

Oare sigiliul lui Dumnezeu are de a face şi cu Legea Lui? Dacă da, cum şi unde se pune? Să citim Isaia 8:16, “Înveleşte această mărturie, pecetluieşte această Lege, între ucenicii Mei.” (Traducerea King James). Aceasta ne arată că sigiliul este legat de Lege. De fapt, Legea Lui este pecetluită sau sigilată între ucenicii lui Dumnezeu. Dar unde se aşază legea asupra acelora care sunt credincioşi? Răspunsul se găseşte în Evrei 10:16, “Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor.”

Iată deci cum se aşază sigiliul lui Dumnezeu asupra ucenicilor. Se scrie în mintea lor sau simbolic pe frunţile lor. Proverbele 7:2, 3 o spune şi mai clar: “Ţine poruncile mele, şi vei trăi; păzeşte Legea mea ca lumina ochilor. Leagă-le la degete, scrie-le pe tăbliţa inimii tale.” (Traducerea King James). Observaţi deci că Legea se păstrează atât prin mână cât şi prin minte; de aceea, se vorbeşte de ea ca aplicându-se atât mâinii cât şi frunţii.

Semnul Autorităţii lui Dumnezeu

Am dori să cercetăm în legea lui Dumnezeu să vedem care parte constituie de fapt sigiliul. Dar mai întâi, să descoperim ce constituie puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Preşedintele îşi exercită autoritatea în virtutea serviciului său de Preşedinte. Dumnezeu pretinde puterea întemeindu-Se pe calitatea Sa de Creator al universului. Urmăriţi cuvintele ce se găsesc în Ieremia 10:10-12: “Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic. …Aşa să le vorbiţi: ‘Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui.” Iarăşi în Psalmii 96:5, “Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile.” Adăugaţi acestor texte încă unul care se găseşte în Isaia 40:25, 26: “Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.”

Suntem îndemnaţi să vedem că ceea ce Îl deosebeşte pe adevăratul Dumnezeu este puterea Lui creatoare. El Îşi întemeiază pretenţiile de autoritate de Dumnezeu adevărat şi unic pe puterea Sa de a crea. Dar care este semnul sau amintirea creaţiunii Sale? Geneza 2:2, 3 ne dă răspunsul: “În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” Sabatul este un semn de aducere aminte a puterii creatoare care Îl deosebeşte pe Dumnezeu de zeii falşi.

Sigiliul din Lege

Acum suntem pregătiţi să cercetăm Legea lui Dumnezeu ca să aflăm care este de fapt sigiliul autorităţii Lui. Reţineţi că un sigiliu trebuie să conţină numele, slujba şi teritoriul autorităţii. Trecem una câte una prin cele zece porunci ale Decalogului. Rămâne doar una. Cele trei prerogative ale unui sigiliu se vor găsi doar ăn acea poruncă ce include numele, titlul şi teritoriul lui Dumnezeu.

Chiar în inima legii este o aducere aminte a puterii Sale creatoare şi iată că în porunca a patra găsim cele trei componente ale sigiliului. “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău (numele) … Căci în şase zile a făcut Domnul (slujba — Creator) cerurile, pământul şi marea (teritoriul), şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit.” Exodul 20: 8-11. Cu alte cuvinte, Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu–semnul singurului care poate să creeze şi care este autorizat să conducă pământul. Şi ca să acorde autoritate Legii Lui, a aşezat sigiliul în ea, arătând că El Se află în spatele fiecărei porunci din acea lege.

Poate că vă întrebaţi, “chiar este Sabatul sigiliul lui Dumnezeu?” Să ne uităm la Ezechiel 20:12, “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc”. Aici Sabatul este numit “semnul” lui Dumnezeu. Este oare acelaşi lucru cu un sigiliu? Romani 4:11 descoperă că “sigiliu” şi “semn” sunt chiar acelaşi lucru, folosindu-se unul pentru altul în Scriptură. “Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur.”

Sigiliul şi Semnul în competiţie

Să vedem care este legătura dintre sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei. Cele două se iau la întrecere una cu alta. În Apocalipsa 14:9, 10, solia celui de-al treilea înger îi zugrăveşte pe cei care au semnul: “Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: “Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.”

În versetul 12, identificăm un alt grup prin aceste cuvinte, “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Cu alte cuvinte, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu nu au semnul fiarei, iar cei care au semnul fiarei nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu. Cele Zece Porunci, care cuprind sigiliul lui Dumnezeu, se află la întrecere cu semnul fiarei. Sigiliul este sabatul. Prin urmare, sabatul este opus semnului. Atunci care este semnul?

O încercare de schimbare

Ca să răspundem la această întrebare, ne întoarcem înapoi la Daniel 7:25 unde papalitatea este descrisă ca o putere care “se va încumeta să schimbe vremurile şi legea”. Am aflat deja cum a fost îndepărtată porunca a doua şi cea de-a zecea a fost împărţită în catehismele papalităţii. Dar ce putem spune despre “vremurile” amintite în text? Unde se mai aminteşte timpul în Lege? În porunca a patra. S-a gândit papalitatea să schimbe sabatul, singurul timp desemnat de Lege? Da, s-a gândit şi lucrul acesta a avut loc într-un mod cât se poate de interesant.

Păgânii aveau un sistem religios bazat pe închinarea la soare. Ziua lor sfântă era prima zi a săptămânii, pe care au numit-o Sun-day (duminica – în limba engleză) în cinstea zeului soare. Duminica era păstrată de păgâni în contrast cu Sabatul care era păstrat de creştini. Dar pe vremea împăratului roman Constantin, a avut loc un lucru semnificativ. Constantin a mărturisit că s-a convertit la creştinism şi a deschis uşile bisericii tuturor urmaşilor săi păgâni.

Ca să câştige putere, prestigiu şi un număr mai mare de adepţi la biserică, el a acceptat de la păgâni multe din obiceiurile închinării la soare. Multe dintre aceste compromisuri, cum ar fi Crăciunul şi Paştele, le-am descris deja. Un alt obicei a fost păstrarea duminicii. Părea mai convenient să le îngădui păgânilor să-şi păstreze propria zi de închinare duminica şi să le ceri creştinilor să o păstreze şi ei. Aşa că Constantin a dat practic prima lege de păzire a duminicii în locul sabatului. Conciliile bisericeşti papale au întărit acea lege până ce a ajuns bine fixată în creştinism şi în lume.

Mărturia istoriei

Întorcându-ne acum la mărturia istoricilor seculari, puteţi citi singuri câteva dovezi. Fiecare declaraţie este definită clar în rapoartele istoricilor. Din Encyclopedia Britannica, la termenul “duminică” citim: “Constantin a fost cel care a dat primul o lege pentru păstrarea corectă a duminicii şi care … a fixat ca ea să fie sărbătorită regulat în tot Imperiul Roman.” Urmează cuvintele lui Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., L.L.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford: “Acum, întrucât Mithra era ‘Soarele, Necuceritul’ iar Soarele era ‘Steaua regală’, religia căuta un rege căruia să-i slujească drept reprezentant al lui Mithra de pe pământ. … Se părea că împăratul roman era singurul indicat ca adevăratul Rege. Într-un contrast izbitor cu creştinismul, mithraismul îl recunoştea pe Cezar ca purtătorul harului divin şi adepţii lui au numărat legiuni în serviciul civil. … A fost atât de mult acceptat încât a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică (Sunday – ziua soarelui) în locul Sabatului, ziua de naştere a soarelui, 25 decembrie ca ziua de naştere a lui Isus.” History of Christianity in the Light of Modern Knowledge – Istoria creştinismului în lumina cunoştinţelor moderne.

Dr. William Frederick declară acelaşi adevăr istoric: “Neamurile erau un popor idolatru care se închinau la soare, iar duminica era ziua lor cea mai sfântă. Ei bine, ca să atragă oamenii în acest nou domeniu, se pare cât se poate de firesc, ca şi necesar, să faci din duminică ziua de odihnă a bisericii. La acest timp, era nevoie ca biserica fie să adopte ziua neamurilor sau ca să determini neamurile să-şi schimbe ziua. Să schimbi ziua neamurilor ar fi însemnat o jignire sau o piatră de poticnire pentru ei. Biserica putea să ajungă la ei mai uşor păstrându-le ziua.” Sunday and Christian Sabbath — Duminica şi Sabatul creştin, pp. 169, 170.

The North British Review oferă următoarele motive pentru care creştinii au adoptat duminica păgână: “Acea zi era chiar duminica vecinilor lor păgâni şi respectivi conaţionali, iar patriotismul s-a unit bucuros cu graba în a o face imediat ziua Domnului şi sabatul lor … Acea biserică primitivă, de fapt, a fost închisă adoptării duminicii, — până ce ea a devenit fixată şi supremă, când a fost prea târziu să se mai facă vreo schimbare.” Volumul XVIII, p. 409.

Acordul catolic

Întrucât profeţia lui Daniel prezicea că papalitatea “se va încumeta să schimbe vremurile şi legea,” să o întrebăm dacă are ceva de a face cu această schimbare a Sabatului. Vrem să fim corecţi cu toţi şi să căpătăm mărturii autentice de la toţi. Următoarele citate sunt luate de la bine-cunoscute autorităţi catolice, care exprimă clar pretenţiile papalităţii cu privire la încercarea de schimbare. Cităm din Catholic Encyclopedia, Volumul IV, p. 153: “Biserica … după ce a schimbat ziua de odihnă din Sabatul evreu sau ziua a şaptea a săptămânii, în prima, a făcut ca porunca a treia să se refere la duminică drept ziua care trebuie ţinută sfântă ca ziua Domnului.”

Salvation History and the Commandments — Istoria mântuirii şi Poruncile, p. 294, ediţia 1963, de Rev. Leo. J. Trese şi John J. Castlelot, S.S. o descrie în aceste cuvinte: “Nimic nu se spune în Biblie despre schimbarea zilei Domnului din sâmbătă în duminică. Ştim despre schimbare doar din tradiţia bisericii–un adevăr transmis nouă din timpurile vechi prin glasul viu al bisericii. Iată de ce găsim atât de ilogică atitudinea multor necatolici, care zic că nu vor crede nimic dacă nu pot să găsească în Biblie şi cu toate acestea continuă să păzească duminica drept ziua Domnului că aşa spune biserica catolică.”

Un alt bine cunoscut scriitor catolic a dat următoarea explicaţie cu privire la schimbare: “Biserica Catolică a transferat păstrarea de la ziua a şaptea la ziua întâi a săptămânii. … Bisericii Catolice i s-a părut mai potrivit să fixeze această zi, decât sâmbăta, ziua de sărbătoare a creştinilor.”This Is Catholicism – Iată catolicismul, ediţia din 1959, John Walsh, S. J., p. 325.

Un catehism din 1958 scris de către Killgallen şi Weber intitulat Life in Christ—Instructions in the Catholic Faith — Viaţa în Hristos — Instruire în credinţa catolică explica astfel: “De ce a schimbat Biserica ziua Domnului din Sabat în duminică? Biserica, folosindu-se de puterea ei de a lega şi deslega, pe care Hristos i-a dat-o papei, a schimbat ziua Domnului în duminică.” Pagina 243.

A Doctrinal Catechism — Un catehism doctrinal al reverendului Stephen Keenan are de zis următoarele: “Întrebare–Mai aveţi vreo altă dovadă că Biserica are putere să înfiinţeze sărbători de învăţături? Răspuns–Dacă n-ar avea o astfel de putere, n-ar fi putut face ceea ce toţi oamenii moderni ai religiei sunt de acord cu ea; n-ar fi putut înlocui păstrarea duminicii, prima zi a săptămânii, în locul păstrării sâmbetei, ziua a şaptea, o schimbare pentru care nu există nicio autoritate în Scriptură”. Remarcaţi vă rog cuvântul “înlocui,” un termen pe care l-am folosit de nenumărate ori ca să descriem activităţile acestei puteri.

Cardinalul Gibbons, în cartea sa The Question – Întrebarea Box, p. 179, face următoarea declaraţie uimitoare: “Dacă Biblia este singurul ghid al creştinilor, atunci adventiştii de ziua a şaptea au dreptate că sărbătoresc sâmbăta împreună cu evreii. … Nu este oare ciudat ca acei care fac din Biblie singurul lor învăţător să urmeze inconsecvent în această problemă tradiţia Bisericii Catolice?”

Rev. John A. O’Brien în cartea sa Understanding the Catholic Faith — Înţelegând credinţa catolică , p. 13, ediţia 1955, declară: “Biblia nu conţine toate învăţăturile religiei catolice şi nici nu formulează toate îndatoririle membrilor ei. Să luăm, de exemplu, problema serbării duminicii, prezenţa la serviciul divin şi abţinerea de la o muncă inutilă de slujitor în acea zi. Aceasta este o problemă asupra căreia prietenii noştri protestanţi de mulţi ani au pus un mare accent; cu toate acestea nicăieri în Biblie nu este desemnată duminica drept ziua Domnului; ziua amintită este Sabatul, ultima zi a săptămânii. Prima biserică, conştientă de autoritatea ei de a învăţa în numele lui Hristos, deliberat a schimbat ziua în duminică.”

Una din acuzaţiile cele mai mari ce i s-au adus vreodată protestantismului se cuprinde într-o declaraţie a Părintelui Enright, Preşedinte al Colegiului Redemptorist din America: “Sfânta Biserică Catolică a schimbat ziua de odihnă din sâmbăta în duminica, prima zi a săptămânii. Şi nu numai că i-a constrâns pe toţi să ţină duminica, dar i-a şi îndemnat pe toţi să muncească în ziua a şaptea sub ameninţarea anatemei. Protestanţii … mărturisesc un mare respect pentru Biblie şi totuşi, prin actul solemn că ţin duminica, recunosc puterea Bisericii Catolice. Biblia spune, ‘Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.’ Dar Biserica Catolică spune, ‘Nu, păzeşte prima zi a săptămânii’ şi iată că întreaga lume civilizată se închină cu respect şi ascultare faţă de porunca sfintei Biserici Catolice.”

Trebuie să răspundeţi la această provocare! De cine veţi asculta? Ascultaţi următoarele cuvinte spuse de C. F. Thomas, cancelar al Cardinalului Gibbons, ca răspuns la o scrisoare cu privire la schimbarea Sabatului: “Desigur că Biserica Catolică pretinde că schimbarea a făcut-o ea. Iar schimbarea reprezintă un semn al puterii ei eclesiastice şi al autorităţii în probleme religioase.” Astfel, problemele devin clare—Dumnezeu declară că El este adevăratul Dumnezeu. El a dat Sabatul ca un sigiliu al autorităţii Sale de Creator a toate. Păstrând Sabatul, Îi recunoaştem autoritatea de adevărat Dumnezeu. Dar Biserica catolică se înfăţişează şi zice într-adevăr, “Nu, nu ţineţi Sabatul; ţineţi prima zi a săptămânii. Noi am schimbat-o şi această schimbare este un semn al puterii noastre de a trece peste Legea şi autoritatea lui Dumnezeu.”

Deci, semnul fiarei reprezintă duminica contrafăcută prin care puterea fiarei încearcă să fie recunoscută ca o autoritate mai mare decât Însuşi Creatorul. Semnul sau sigiliul autorităţii lui Dumnezeu (Sabatul) este înlocuit de instituţia papală a semnului substituit (duminica) pe care o pretinde ca o autoritate. O, dacă lumea ar putea să vadă problema extraordinară care ne stă în faţă azi! Cui îi vom acorda ascultare–lui Dumnezeu sau fiarei? Când vom înţelege problema, va trebui să luăm o decizie mare fie să păzim Sabatul adevărat şi să recunoaştem autoritatea lui Dumnezeu sau să ţinem falsul sabat şi să recunoaştem pretenţiile Bisericii catolice. În cele din urmă, va trebui să primim sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Există doar două grupe–Dumnezeu şi balaurul, adevărul şi minciuna, Biblia şi tradiţia..

O carte publicată în 1956 intitulată The Faith of Millions — Credinţa unor milioane care se găseşte de obicei în librăriile catolice ca un manual de religie catolică conţine următoarea declaraţie interesantă la pagina 473: “Dar întrucât sâmbăta, nu duminca, este amintită în Biblie, nu este curios că ne-catolicii care mărturisesc că îşi trag religia direct din Biblie şi nu din biserică, păzesc duminica în loc de sâmbăta? Da, desigur, este o inconsecvenţă, dar această schimbare s-a făcut cu cincisprezece secole înainte ca să se nască protestantismul şi pe atunci, se păstra universal acest obicei. Au continuat obiceiul, deşi se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe vreun text anume din Biblie. Această păstrare rămâne ca o aducere aminte a bisericii ‘mame’ din care s-au rupt sectele ne-catolice—asemenea unui băieţel care fuge de acasă, dar în buzunar mai are poza mamei sau o buclă din părul ei.”

Cu mult timp în urmă cardinalul Gibbons a rezumat problema cu care va fi confruntat fiecare om cu privire la problema Sabatului: “Raţiunea şi bunul simţ cer acceptarea uneia sau celeilalte din aceste alternative: fie protestantismul şi sfinţirea sâmbetei sau catolicismul şi sfinţirea duminicii. Compromisul este imposibil.” Catholic Mirror, 23 Decembrie, 1893.

Protestanţii sunt de acord

Poate că vă întrebaţi ce cred bisericile protestante de aceste lucruri pe care le tratăm acum. Vor declara singure. Iată câteva recunoaşteri sincere ale acestor biserici cu privire la problema Sabatului. Toate declaraţiile sunt luate de la purtătorii de cuvânt cu cea mai mare autoritate. Iată un citat de la Dr. Edward T. Hiscox, autorul Manualului baptist: “A existat şi există o poruncă de a sfinţi ziua de Sabat, dar acea zi de Sabat nu era duminica. Trebuie totuşi să spunem cu ceva pretenţii de triumf că Sabatul a fost transferat din ziua a şaptea la prima zi a săptămânii. … Unde am putea găsi raportată o astfel de trecere? Nu în Noul Testament—absolut nu! … Desigur, ştiu destul de bine că duminica a ajuns să fie folosită la începutul istoriei creştine ca o zi religioasă, aşa cum aflăm de la părinţii creştini şi din alte surse. Dar ce păcat că vine cu semnul păgânismului, şi botezată după numele zeului soare (Sunday — duminica), când a fost adoptată şi autorizată de apostazia papală şi dată ca moştenire sfântă protestantismului!” (Dintr-o lucrare citită înaintea conferinţei slujbaşilor din New York ţinută pe 13 nov. 1893). Acest mare conducător baptist condensează în câteva propoziţii tot ceea ce s-a spus în paginile acestei cărţi.

Revista presbiteriană Christian at Work a declarat următoarele: “Unii au încercat să clădească păstrarea duminicii pe porunca apostolică, în timp ce apostolii n-au nicio poruncă de acest fel. … Adevărul este, de îndată ce apelăm la litera scripta (scrierea literală) a Bibliei, sabaterienii au cele mai bune argumente.” Ediţia 19 aprilie, 1883. Compendiumul teologic metodist declară: “Este adevărat că nu există nicio poruncă expresă pentru botezarea copiilor mici … şi nici pentru sfinţirea primei zile a săptămânii.”

Dr. W. R. Dale (congregaţionalist) în The Ten Commandments, pp. 106, 107, declară: “Este destul de clar că oricât de rigid sau devotat am petrece duminica, nu păzim Sabatul. Sabatul s-a întemeiat pe o anume poruncă divină. Nu putem da o astfel de poruncă pentru păstrarea duminicii. … Nu există nici măcar un rând în Noul Testament care să sugereze că am avea vreo vină dacă am călca presupuse sfinţenie a duminicii.”

Poziţia luterană, aşa cum este descoperită în Augsburg Confession of Faith — Declaraţia de credinţă de la Augsburg, declară: “Păstrarea zilei Domnului (duminica) nu se întemeiază pe nicio poruncă de la Dumnezeu, ci pe autoritatea bisericii.” Purtătorul de cuvânt al Bisericii Episcopaliene Neander scrie în History of the Christian Religion and Church — Istoria Religiei şi Bisericii creştine, p. 186: “Sărbătoarea duminicii, asemenea tuturor celorlalte sărbători, a fost întotdeauna o poruncă omenească şi a fost departe de intenţia apostolilor ca să stabilească vreo poruncă divină în această privinţă, departe de ei şi de prima biserică apostolică de a transfera legile Sabatului la duminică.”

În Ten Rules For Living — Zece Reguli de vieţuire , de Clovis G. Chappell, citim: “Ar trebui să ne aducem aminte că Sabatul este darul lui Dumnezeu pentru om. Desigur că ne dăm seama că Sabatul nostru nu este acelaşi cu cel păstrat de evrei. Al lor era ziua a şaptea a săptămânii, în timp ce al nostru este prima. Motivul pentru care păstrăm prima zi în locul celei de a şaptea nu se întemeiază pe nicio poruncă decisivă. În zadar puteţi cerceta Scripturile ca să găsiţi autoritatea care a schimbat ziua a şaptea în prima. Primii creştini au început să se închine în prima zi a săptămânii deoarece Isus a înviat din morţi în acea zi. Treptat, această zi de închinare a fost făcută şi o zi de odihnă, o sărbătoare legală. Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 321. Prin urmare, Sabatul nostru creştin nu este un subiect de poruncă expresă.” Pagina 61.

Semnul întărit

Am putea oferi zeci de declaraţii din alte surse denominaţionale, dar spaţiul nu ne permite. Care este răspunsul dvs. la aceste lucruri? Este limpede că am văzut cum Dumnezeu a prezis ridicarea unei puteri care va încerca să schimbe Sabatul; istoria raportează că puterea a încercat schimbarea; puterea însăşi recunoaşte că a încercat să-l schimbe, iar protestanţii mărturisesc că schimbarea s-a făcut. Câţi vor lua poziţie de partea adevărului Bibliei?

Lumea se apropie cu rapiditate de timpul când Sabatul lui Dumnezeu va deveni marele test al ascultării. Pretenţiile lui vor fi aşezate în faţa tuturor locuitorilor pământului. Atunci, când criza se va descoperi, oamenii vor primi fie sigiliul lui Dumnezeu, fie semnul fiarei. Cartea Apocalipsei descrie ultimul decret al guvernelor acestui pământ care vor căuta să instaureze semnul asupra întregii lumi. “Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte.” Apocalipsa 13:16.

Evident că nimeni nu are semnul până ce nu va fi dat prin acest act legislativ dat de guvernele pământeşti. Atunci, adevăratul Sabat şi cel contrafăcut (duminica) se vor descoperi astfel că nimeni nu va putea să se eschiveze de la a lua o decizie–o decizie să ţină Sabatul adevărat cu mintea şi mâna sau să se supună sabatului contrafăcut al papalităţii. În capitolul următor, veţi afla identitatea naţiunii care va influenţa lumea să primească sabatul contrafăcut şi care va căuta să impună semnul credincioşiei faţă de papalitate.

IV. STATELE UNITE ÎN PROFEŢIE

Oricine ar trebui să fie mândru că este american. Desigur că nu e niciun loc pe pământ unde să te bucuri atât de deplin de libertate ca în Statele Unite. V-aţi întrebat vreodată de ce este aşa? Există un motiv pentru care democraţia s-a ridicat în această emisferă. Nu e o pură întâmplare că America reprezintă capitala libertăţii lumii. De fapt, puterea fiarei din Apocalipsa 13 a fost mult implicată în ridicarea Americii.

Poate că vă întrebaţi, “Cum s-ar putea ca puterea papală să aibă vreo răspundere în Statele Unite ale Americii?” Din pricina persecuţiilor puterii fiarei în Europa, au ajuns să ia fiinţă Statele Unite. Părinţii peregrini, ca să scape de persecuţia papalităţii, au fugit în Lumea Nouă a Americii unde şi-au putut urma conştiinţa şi s-au închinat cum au vrut.

Haideţi să urmărim acum tabloul de pe paginile profeţiei Cuvântului lui Dumnezeu. Primele zece versete din Apocalipsa 13 descriu papalitatea în ridicarea ei la putere. Am studiat deja această profeţie în amănunt. Versetul 10 se încheie cu descrierea luării captiv al Papei în 1798: “Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Apoi imediat Ioan a văzut o a doua fiară în vedenie, pe care a descris-o în următorul verset. “Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.” Apocalipsa 13:11. Să fim foarte atenţi în identificarea acestei celei de-a doua fiare. Există câteva puncte care vor descoperi identitatea acestei puteri.

Mai întâi, se vede “ridicându-se” pe când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Întrucât prima fiară (papalitatea) şi-a primit rana în 1798 când generalul Berthier l-a luat prizonier pe Papă, ar trebui s-o căutăm pe cea de-a doua fiară cum se ridică pe la acel timp. Asta înseamnă că în jurul anului 1798 se va ridica în lume această putere. În al doilea rând, această a doua fiară se va ridica “din pământ”. Este o deosebire între ea şi prima, care s-a ridicat din apă. Descoperim în Apocalipsa 17:15 că apa simbolizează popoare sau naţiuni. Cea de-a doua fiară, care iese din pământ, trebuie să descrie o naţiune care se ridică într-o anume parte a lumii unde nu au fost mai înainte civilizaţii sau mulţimi de oameni. Lipsa apei reprezintă o lipsă de oameni.

În al treilea rând, această naţiune avea două coarne ca un miel şi nu avea nicio coroană pe ele, cum avea prima fiară. A apărut paşnic, asemenea unui miel, iar lipsa coroanelor descoperă că nu o conduceau niciun fel de regi. Nu era o monarhie şi nici o dictatură. Totul în legătură cu această fiară ne indică o democraţie paşnică.

Cea de-a doua fiară identificată

Acum suntem gata să identificăm această a doua fiară. Nu încape nicio îndoială cu privire la identitatea ei. Există o singură naţiune în istorie care corespunde descrierii. Statele Unite ale Americii sunt singura naţiune care “s-a ridicat” la putere în 1798, când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Constituţia s-a votat în 1787, iar Carta Drepturilor Omului s-a adoptat în 1791. De asemenea, în 1798 America a fost recunoscută prima dată ca o putere mondială. Istoricii raportează că a fost ceva minunat şi providenţial cu privire la ridicarea acestei ţări.

Ca o împlinire exactă a profeţiei, această naţiune s-a ridicat în Lumea Nouă, unde nu mai existaseră alte civilizaţii. S-a ridicat paşnic, democratic şi s-a întemeiat pe cele două mari principii ale protestantismului şi republicanismului. Biserica şi statul trebuia să rămână separate. Strămoşii noştri văzuseră destule rele făcute de o guvernare biserică/stat.

Să citim o declaraţie făcută de John Wesley, un cercetător extraordinar al Bibliei şi întemeietorul Bisericii Metodiste. Scriind în 1754 în cartea sa New Testament with Explanatory Notes — Noul Testament cu note explicative după ce a aplicat prima fiară din Apocalipsa 13 la papalitate, el a declarat, “O altă … fiară … Dar nu s-a ridicat încă, deşi nu poate fi departe, căci se va arăta la sfârşitul celor patruzeci şi două de luni ai primei fiare.” pagina 427. Remarcaţi vă rog că Wesley căuta o naţiune care să se ridice în foarte scurt timp şi care să corespundă descrierii profeţiei. Doar Statele Unite puteau să-i împlinească aşteptările.

Ar fi bine dacă ne-am putea opri aici în studiul nostru, dar n-am fi fideli Scripturii dacă n-am citi restul profeţiei. Versetele 11 şi 12 continuă: “o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.” Cu alte cuvinte, va veni timpul când Statele Unite îşi vor schimba tonul paşnic şi democrat. Sub influenţa cuiva, va începe să silească lumea să se închine, “a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13:14-17.

O naţiune vorbeşte prin legile ei. S-ar putea să ne pară incredibil când citim aceste lucruri astăzi că Statele Unite vor ajunge vreodată să dea legi religioase şi să încerce să-i silească pe oameni să se închine într-un anume fel, dar profeţia n-a greşit niciodată. Ele vor face un chip papalităţii sau vor dezvolta un sistem care să se asemene acelei puteri. Biserica şi statul se vor uni într-atât încât să emită legi religioase şi astfel se vor asemăna mult sistemului papal.
Conform profeţiei, America va întări în cele din urmă semnul fiarei. Ce vrea să zică asta? Ce reprezintă semnul? Întemeiaţi pe Cuvântul lui Dumnezeu, am arătat că el este sabatul contrafăcut înfiinţat de puterea fiarei. Păzirea duminicii în locul Sabatului Bibliei este considerată ca un semn de credincioşie faţă de Biserica Catolică de către proprii ei preoţi şi conducători. Atunci, vor căuta Statele Unite să impună păzirea duminicii? Aşa este prezis şi este exact ceea ce se conturează chiar acum în politica americană.

Indiferent de cât de mult am prefera să credem altfel, ţara noastră iubită (St. Unite) îşi va folosi influenţa pentru a constrânge păzirea duminicii. S-au pus deja temeliile. Chiar acum, majoritatea statelor au astfel de legi duminicale în registre. În unele locuri, aceste legi religioase le-au creat greutăţi economice celor ce ţin sâmbăta. Câteva oraşe mari au fost îndemnate să-i boicoteze pe aceia care refuză să ţină duminica. Profeţia din Apocalipsa 13:17 ne arată că se vor aplica sancţiuni economice “şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta.”

Legea duminicală la nivel naţional este aproape

Curtea Supremă Statelor Unite a decis că legile duminicale nu sunt neconstituţionale sau discriminatorii. Asta deschide calea tuturor legilor statale prezente, contradictorii şi confuze să fie înlocuite de o lege naţională care să impună duminica în toată America. Având în vedere paşii mari care se fac către un control federal al libertăţilor, acest pas de a fixa ziua de închinare nu va părea atât de drastic când va avea loc.

Reţineţi bine asta: Aceste evenimente sunt deja la orizont. Cei care refuză să accepte falsa zi de închinare vor fi confruntaţi cu amenzi, boicotare, închisoare şi în cele din urmă ameninţarea cu moartea. Când chestiunea Sabatului va ajunge astfel o problemă naţională, oamenii vor fi siliţi să accepte o tabără sau alta. Fiecare om va fi confruntat cu o decizie. Semnul fiarei va fi aşezat atunci pe toţi cei care aleg să nu asculte de porunca lui Dumnezeu de a ţine ziua sfântă a Sabatului. Acceptând semnul de credincioşie faţă de papă (duminica), ei resping semnul pe care Dumnezeu îl consideră semnul autorităţii Sale — Sabatul zilei a şaptea.

Decizia

Pe bună dreptate s-ar putea să vă puneţi întrebarea, “Ce legătură au toate astea cu mine?” Este o întrebare foarte bună, iar răspunsul este şi mai important. Soarta dvs. veşnică atârnă de decizia dvs. de acum. Nu puteţi să evitaţi implicaţiile acestei descoperiri cu privire la ascultarea de porunca Sabatului. Nu se mai pune problema dacă te deranjează sau nu. Avem de a face cu Legea Celor Zece Porunci care a fost scrisă de Însuşi Dumnezeu. Să calci una din aceste porunci înseamnă să comiţi păcat şi niciun păcătos cu voia nu va fi mântuit. Păstrarea Sabatului zilei a şaptea devine testul de credincioşie şi iubire faţă de Dumnezeu. “Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Iacov 4:17.

Cu rapiditate, lumea se uneşte sub două stindarde. Timpul se scurge cu repeziciune. Marea controversă intră în ultimul stadiu. În timp ce ecumenismul atrage de partea lui o grupă mare de denominaţiuni într-o tabără liberală, bazată în mare măsură pe neascultarea de Sabatul zilei celei sfinte a lui Dumnezeu, alt grup se remarcă drept cei care “păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. Pe când testul devine mai drastic, fiecare om trebuie să aleagă să asculte de Dumnezeu sau de oameni, să urmeze poruncile lui Dumnezeu sau tradiţia, să primească sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Acum este timpul să te decizi. “Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” Apocalipsa 22:14.

Introducere

Peste tot oamenii pun aceleaşi întrebări legate de biserca modernă. De ce pare atât de slabă şi de compromisă? Unde este vechiul foc şi puterea care a caracterizat biserica generaţiei anterioare? Acestea sunt întrebări care chinuie minţile multor creştini pe când asistă la diminuarea influenţei instituţiilor religioase. Ceva pare să meargă rău. Membrii bisericii petrec mai mult timp la spectacole şi locuri de distracţie decât în Casa Domnului. Se manifestă puţină fermitate în credinţă şi aproape nici un fel de disciplină pentru cei care în slăbiciune se îndreaptă către stilul de viaţă indulgent al firii pământeşti şi al lumii.

Unde putem găsi pastorii curajoşi care nu se tem să numească păcatul pe adevăratul său nume? Pavel îndemna pe păstorii zilelor sale “propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” Apoi el face acestă prezicere fantastică: “Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” 2 Timotei 4:2-4.

Aceste cuvinte se împlinesc sub ochii noştri. Se învaţă fabule, mesajele doctrinale au devenit uscate şi milioane se întorc de la adevăr la povestiri plăcute. Orice predică care cere ascultare şi negarea eului este renegată şi dată la o parte ca fiind legalistă şi judecând pe cei din jur. Vocea cercetătoare e auzită arar şi predicarea care identifică anticristul biblic este privită ca dură şi lipsită de dragoste.

Credeţi că am exagerat? Nu cred să existe vreun observator atent al scenei religioase care să creadă aşa ceva. Cu siguranţă Satana lucrează mai greu în interiorul bisericii decât în afara ei, şi planul său este să producă cea mai deşteaptă contrafacere a adevărului care a existat vreodată. Creind un sistem de eroare doctrinală diabolic de asemănător chiar în biserică, a condus deja milioane într-o închinare falsă. Nefastul complot a fost recunoscut şi expus de către Spiritul Sfânt la scurt timp după ce marele înşelător a început să implementeze elementele majore ale planului său în biserica post-apostolică.

Dar înainte de a ne întoarce la relatarea inspirată a istoriei sordide din cartea Apocalipsei să citim o altă descriere profetică a stării spirituale din această perioadă turbulentă. Pavel avertizează:”Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârâ între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma.” Faptele Apostolilor 20:29 Şi scrie din nou: “Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului); fiul pierzării, potrivnicul;care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 2:3, 4.

Cuvintele lui Pavel nu descoperă natura apostaziei nici identitatea “omului păcatului” care îşi va asuma prerogativele lui Dumnezeu, dar e clar că aceasta a început încă din timpul bisericii timpurii. La puţin timp după avertizarea criptică despre o mişcare anicristică în interiorul bisericii, Ioan, ucenicul iubit, începe să înregistreze misterioasele sale viziuni apocaliptice de pe insula Patmos. Pe măsură ce simbolurile acestor descoperiri au fost explicate mai clar prin studiul comparativ al profeţiilor, este uşor de văzut că Ioan pur şi simplu descria pe larg referinţele indirecte făcute mai înainte de Pavel privind dezvoltarea unei dihotomii între bine şi rău în biserica post-apostolică.

Fără a înţelege semnificaţia istorică a propriului său limbaj enigmatic, Ioan descrie cu credincioşie lupta cosmică dintre Hristos şi Satana încă de la început. Conflictul de veacuri se va concentra în final asupra unui Hristos contrafăcut manipulat de însuşi Satana, care va căuta să distrugă legea lui Dumnezeu, guvernarea Sa şi poporul Său. Într-un conflict ajuns la apogeu, numit bătălia de la Armaghedon, marele adversar va uni puterile pământului atât cele religioase cât şi cele seculare împotriva unui grup minoritar de credincioşi loiali care vor refuza să calce poruncile lui Dumnezeu. Sistemul anitcristic, sub controlul Satanei, va fi forţa majoritară de suprimare a adevărului căutând pedeapsa cu moartea pentru cei care refuză să coopereze cu confederaţia răului.

În epistolele sale, preaiubitul Ioan declarase: “şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. ” 1 Ioan4:3. Pentru că recunoscuse că “spiritul” acestui anticrist profetizat opera încă din zilele sale, Ioan a colaborat din plin cu Duhul Sfânt îmbrăcând prezentarea sa puternică într-un limbaj simbolic, ce nu putea fi recunoscut de duşmanii care ar fi căutat să distrugă cu totul mesajul inspirat.

Cele două părţi în conflict

Ioan a folosit o varietate de tipuri şi simboluri viu colorate pentru a portretiza elementele implicate în lupta finală dintre Hristos şi Satana: de exemplu un balaur, un miel şi două animale sălbatice foarte crude. Dar cea mai proeminentă reprezentare ale celor două părţi este centrată pe două femei demne de luat în seamă, descrise în capitolele 12 şi 17. Nu putem găsi cuvinte pentru a identifica mai viu natura forţelor aflate în aceasă luptă. Pe de o parte este femeia pură din Apocalipsa 12, îmbrăcată în slava soarelui, purtând o coroană de stele şi stând în picioare pe lună. Aici este reprezentată adevărata biserică, mireasa lui Hristos: Profetul scrisese:”Pe frumoasa şi subţirica fiică a Sionului, o nimicesc!” Ieremia 6:2. “şi să zic Sionului: ,Tu eşti poporul Meu!'” Isaia 51:16

Mai târziu, Pavel foloseşte acelaşi simbolism pentru biserică scriind: “pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. ” 2 Corinteni 11:2

Pe de altă parte, Ioan scrie în Apocalipsa 17 despre activităţile unei prostituate, beată, îmbrăcată în haine stacojii, şezând pe multe ape şi ţinând în mână o cupă aurită plină cu spurcăciuni. Aici este antiteza femeii pure din capitolul 12. Femeia aceasta simbolizeză o biserică, dar una care a comis adulter spiritual. Cupa ei este plină cu necurăţiile desfrânării ei. După cum spune Biblia, aceasta reprezintă o îndepărtare de la Hristos şi necredincioşie faţă de Cuvântul Său. “Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? “Iacov 4:4 Deşi căsătorită cu Hristos această biserică nu a ascultat de Cuvântul Său, ci de învăţăturile lumii, vrăjmaşul Său şi astfel a devenit prostituată spiritual. Spurcăciunile din cupa ei reprezintă învăţăturile şi doctrinele false care sunt contrare lui Hristos, adevăratul ei soţ.

Aşa după cum clasifică Apocalipsa toţi locuitorii lumii vor fi în cele din urmă urmaşi ai lui Hristos sau ai balaurului, ascultând de adevăr sau de eroare, primind semnul fiarei sau al lui Dumnezeu, aşa încât prezintă pe fiecare individ la sfârşitul vremii de partea prostituatei simbolice sau a fecioarei pure. Ce solemn este gândul că toţi cei ce citesc aceste cuvinte acum vor aparţine unei din cele două categorii. Nu va fi cale de mijloc. Va fi un grup al celor mântuiţi şi unul al celor pierduţi. Profetul a privit la una din părţi şi a văzut mânia lui Dumnezeu căzând peste cei având semnul fiarei (Apocalipsa 14:10,11). Apoi a privit în partea celaltă şi a declarat “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. O experienţă a credinţei – experienţa lui Isus – care produce ascultare de poruncile Sale, este cea care produce diferenţa între urmaşii lui Hristos şi urmaşii fiarei.

Sistemul prostituatei

Cum cea mai mare parte a studiului nostru este concentrată asupra sistemului religiei false care a evoluat gradual de la apostazia bisericii timpurii, ar trebui să citim întreaga descriere a “curvei celei mari” aşa cum ne este prezentată de Ioan. “Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: “Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: “BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.” Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.” Apocalipsa 17:1-6.

Nu e nici o exagerare să observăm că mântuirea noastră veşnică ar putea depinde foarte bine de o identificare corectă a acestui sistem bisericesc corupt. Autorul Apocalipsei declară că “tot pământul se mira după fiară.” Apocalipsa 13:3. Nu avem timp în acest studiu să punem împreună o listă convingătoare a caracteristicilor puterii fiarei în Biblie, dar Amazing Facts a tratat complet această problemă într-o carte intitulată Fiara, balaurul şi femeia. Aici vom lua în consideraţie evidenţa din contextul capitolului 17 din Apocalipsa, pentru a identifica femeia decăzută şi fiicele care sunt desemnate prin numele “Babilon.”

Vom încerca să avem o perspectivă clară şi logică pe măsură ce privim la faptele descoperite. Mai întâi, am văzut că femeia reprezintă un sistem religios, deşi unul fals. În al doilea rând, ea este sprijinită de o fiară asemănătoare balaurului, având şapte capete şi zece coarne. Cine este fiara care susţine femeia? Din nou, nu vom avea timp să epuizăm subiectul, dar versetul 9 ne dă un reper puternic: “Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă femeia.”

Aceste cuvinte ating o coardă foarte familiară. Care cetate e clădită pe şapte dealuri? Vechiul imperiu păgân roman, îşi avea capitala în cetatea Romei, care se întindea pe şapte coline, pe râul Tibru. Chiar dacă misterioasa fiară implică mult mai mult decât Roma păgână, avem suficientă evidenţă că Roma a fost cu siguranţă o parte a a puterii care a sprijinit sistemul bisericii decăzute. Aceasta ne conduce la întrebarea, ce biserică a primit suprijin din partea imperiului păgân roman? Una singură, desigur, şi aceasta a fost biserica catolică, al cărei cap papal şi-a asumat şi titlul de Pontifex Maximus, ca direct succesor al cezarilor romani.

Următoarea evidenţă care ne îndreaptă către papalitate este găsită în versetul 6. “Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.” Istoria ne descoperă o singură biserică care a purtat un război frenetic împotriva creştinilor credincioşi. Peste 50 de milioane de martiri au căzut victimă închiziţiilor teribile ale Bisericii din Roma potrivit estimărilor celor mai conservatoare. A fost într-adevăr o biserică care persecută. Evidenţe multiple, incluzând ceea ce biserica însăşi admite, pot fi prezentate pentru a suporta acest semn de identificare.

Un alt punct de reper interesant este găsit în versetul 4: “Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu.” Oricine a vizitat Vaticanul poate confirma că acestea sunt culorile predominante în piaţa Sfântul Petru. Cardinali cu robe purpurii sunt printre vizitatorii cei mai frcvenţi ai scaunului papal.

Ioan observă mai departe că femeia “era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare.” Ce contrast între simplitatea femeii pure din Apocalipsa 12 care nu are niciun fel de podoabă artificială – doar slava veşmintelor de lumină. În toată Biblia, bijuteriile şi articolele de podoabă sunt folosite simbolic ca indicatori ai apostaziei şi necredincioşiei. (Cu astfel de conotaţii negative, creştinul adevărat ar trebui să evite deşertăciunile unei astfel de etalări lumeşti pline de mândrie.)

În trecere, ar trebui să notăm şi faptul că fiara pe care şade prostituata are zece coarne. Îngerul le-a explicat astfel:” Cele zece coarne… sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui… Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc.” Apocalipsa 17:12-16.

Acest scenariu profetic este deosebit de interesant. Pentru că numărul zece desemnează desăvârşire omenească, aşa după cum numărul şapte indică desăvârşire divină, putem recunoaşte în această profeţie o confederaţie universală a guvernelor pământeşti dând sprijin fiarei pentru o anumită perioadă de timp. Aşa după cum Roma păgână a fost una din puterile politice care au predat puterea sistemului papal acum, la sfârşitul timpului, vedem o unire a tuturor împăraţilor pământului în a sprijimi scopurile catolicismului. Ioan declara că “tot pământul se mira după fiară.” Apocalipsa 13:3.

Chiar înainte de judecarea prostituatei celei mari urma să aibă loc o schimbare. Se pare că regatele pământului vor realiza că au fost înşelate de sistemul babilonic şi îşi vor retrage susţinerea. Limbajul profetic ne face să credem că la sfârşitul vremii ei se vor întoarce violent împotriva femeii şi “o vor pustii, ….şi o vor arde cu foc.”

Aceasta ne ajută să înţelegem o altă relatare simbolică a experienţei femeii. Deşi e aşezată pe “multe ape,” aceste ape urmau să “se usuce.” Apocalipsa 16:12. Îngerul a explicat: “Apele, pe care le-ai văzut, pe care stă curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.” Apocalipsa 17:15.

Când aceste ape de noroade şi naţiuni îşi vor retrage suportul, va fi cu adevărat o uscare a apelor care ţineau Femeia în această poziţie. Este imposibil de descris în detaliu cum se va desfăşura acest lucru, dar imaginea de ansamblu stă clară în faţa noastră în limbaj profetic.

Cupa aurită a prostituatei

Să privim puţin mai atent conţinutul cupei aurite din mâna prostituatei. Am stabilit deja natura spirituală a acestor adultere oribile. O biserică poate să fie necredincioasă îndepărtându-se de legea soţului ei, care e Hristos. Fără discuţie, cupa e plină cu vârf cu doctrine şi practici nescripturistice. Multe dintre ele se pot identifica cu uşurinţă pentru că au fost absorbite de religiile care au apărut ulterior. Vom vorbi despre acestea puţin mai târziu.

În cupă vom găsi botezul prin stropire în locul botezului prin scufundare. Acesta e un obicei care n-a fost niciodată practicat sau aprobat de Domnul. Când Isus a vorbit despre botez a folosit un cuvânt special care are posibilă o singură definiţie. Nu poate însemna stropire sau o folosire parţială a apei. Traducerea literară înseamnă scufundare totală.

Tot în cupă vom găsi şi învăţătura privind ţinerea duminicii în loc de păzirea Sabatului. Nu găsim nicăieri în Biblie că legea cea mare a celor Zece Porunci scrise de degetul lui Dumnezeu a fost abrogată sau schimbată. Isus a ţinut Sabatul zilei a şaptea, “după obiceiul Său”, şi nu ştia absolut nimic despre observarea primei zile a săptămânii. Luca 4:16. “Ziua soarelui” o sărbătoare păgână, a fost adoptată mult după vremea apostolilor pentru a împăca influxul masiv de închinători la soarele Mithraic şi împăratul lor, păgânul declarat “convertit” Constantin.

Un element major al cupei aurite ar fi fără îndoială conceptul greco-păgân că sufletul nemuritor al omului zboară la moartea acestuia către răsplata sau pedeapsa veşnică. Adevărul este că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre suflete nemuritoare. Isus numeşte moartea somn. După doctrina predicată de El, există un somn al morţii în mormânt, inconştient şi fără vise, din care toţi vor fi treziţi în ziua judecăţii pentru a primi viaţa veşnică sau moartea pentru veşnicie. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Ioan 5:28, 29.

Isus a contrazis o altă eroare populară păstrată în cupa aurie a ororilor. Doctrina chinurilor veşnice într-un iad arzând necontenit este responsabilă de îndepărtarea multora de la harul unui Mântuitor plin de iubire. Din nou cuvintele lui Isus sunt clare şi lipsite de orice ambiguitate: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Matei 10:28.

Fără discuţie textul stabileşte cu autoritate că sufletul este supus morţii. Doar cei neprihăniţi primesc darul vieţii veşnice. “Fiindcă plata păcatului este moartea.” Romani 6:23. “Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4 “Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor… Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre.” Maleahi 4:1,3.

Mărturia consistentă a Scripturii indică o execuţie finală a judecăţii celor răi în iazul cu foc. Va fi o moarte veşnică în care nu există nici supravieţuire nici înviere. Deoarece sufletul nu este nemuritor prin sine însuşi, toţi cei răi vor suferi soarta descrisă atât de viu de Isus “distruge şi sufletul şi trupul în gheenă.”

Numele prostituatei

Acestea şi numeroase alte “învăţături” şi alte pervertiri ale doctrinei adevărate pot fi identificate în potirul misterios al prostituatei. Fiecare dintre ele înseamnă lipsă de loialitate şi infidelitate faţă de relaţia spirituală pe care ar trebui s-o aibă fiecare creştin sincer cu Hristos. De aceea numele scris pe fruntea ei este: “Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” Ce titlu! Cuvântul “Babilon” înseamnă confuzie. Îşi are originea la turnul Babel. Acolo Dumnezeu le-a încurcat limbile ca să nu se poată înţelege unul pe altul. Vorbim o amestecătură de limbi. Dumnezeu numeşte această femeie Babilon pentru amestecul nesfânt de adevăr şi minciună care face pe “locuitorii pământului” să “se îmbete de vinul curviei ei.” Cu alte cuvinte, întreaga lume va fi contaminată şi încurcată de învăţăturile ei.

Să aruncăm acum o privire mai atentă la acest nume împodobit. Notaţi că este vorba evident de un nume de familie, pentru că are fiice; şi ele sunt prezentate ca fiind prostituate întocmai ca mama lor. Cum am stabilit deja că în aceste scrieri profetice femeile reprezintă bisericile, vom căuta acum să identificăm aceste fiice. Cum şi ele se fac vinovate de infidelitate, putem trage concluzia că împărtăşesc aceeaşi doctrină falsă care constituie adulter spiritual. Cu alte cuvinte, vor bea din acelaşi potir aurit, poţiunea nescripturistică a învăţăturilor pseudo-creştine. Ce biserici ar putea fi reprezentate prin aceste fiice? Deoarece am identificat biserica catolică ca fiind mama, trebuie să ne uităm după alte corpuri religioase ieşite din aceeaşi biserică mamă, biserica din Roma, şi au dus cu ele câteva din aceleaşi doctrine confuze ale acestei biserici.

Nimeni nu poate evita să ajungă la concluzia că aceste fiice sunt bisericile protestante care au moştenit multe dintre tradiţiile goale ale strămoşilor catolici. Fie că ne place sau nu, trebuie să admitem că multe din cele mai populare doctrine ale bisericilor protestante recunoscute îşi au rădăcina în acea perioadă de amurg a aşa-zisului creştinism în care biserica post-apostolică a fost copleşită de influenţe păgâne.

Dacă privim la un singur exemplu al legii morale vedem cât de serios au fost afectate învăţăturile bisericii de această infiltrare şi atunci dar şi acum. Deşi aveau în faţă cele mai clare învăţături ale celor zece porunci, “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea,” conducătorii bisericii timpurii s-au supus protestelor politice şi au acceptat în biserică milioane de foşti închinători ai soarelui care nu erau dispuşi să renunţe la obiceiul lor de a se închina în prima zi a săptămânii – o zi pe care ei au numit-o şi ţinut-o în cinstea venerabilului zeu-soare.

Ierarhia bisericii catolice a schimbat pur şi simplu ziua de închinare din ziua a şaptea în ziua întâia, pretinzând că Dumnezeu i-a dat o astfel de putere. Milioane de protestanţi continuă această practică alterată, chiar dacă se bazează doar pe acţiunile nelegitime ale sistemului catolic apostat. Niciunui conducător omenesc al bisericii, fie el cardinal, preot sau papă nu i s-a dat autoritatea de a schimba marea lege morală a universului, cele zece porunci.

Nu e interesant că fiicele au urmat orbeşte practica majoritară a bisericii catolice compromise, deşi au identificat-o corect ca fiind puterea anticristică descrisă în profeţie? Cum se poate acest lucru? De ce este atât de uşor să acceptăm ceva ce este în contradicţie flagrantă cu porunca clară a lui Dumnezeu? Poate că răspunsul la această întrebare va fi mai clar urmărind cum noi înşine suntem confruntaţi cu o poruncă la fel de concisă şi specifică. Să ne întoarcem la punctul cel mai important al acestei profeţii extraordinare şi să punem următoarea întrebare: Ce crede Dumnezeu despre această femeie şi fiicele ei?

Chemarea de a ieşi din Babilon

Găsim răspunsul în primele versete din Apocalipsa 18. Vom găsi aici porunca lui Dumnezeu pe care puţini sunt doritori s-o asculte în zilele noastre. “După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: “A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.” Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. ” Apocalipsa 18:1-5.

O examinare atentă a acestor versete ne descoperă că o solie specială este vestită, solie care va afecta profund orice colţ al planetei. Sub simbolul celui de-al patrulea înger puternic o avertizare puternică se vesteşte împotriva evangheliei contrafăcute reprezentată prin femeie şi fiicele ei. Nu doar că a căzut din punct de vedere spiritual din graţia lui Dumnezeu, dar vinul doctrinelor ei înşelătoare au aşezat-o într-o alianţă nesfântă cu regii pământului. Toate naţiunile sunt reprezentate comiţând adulter cu ea prin aceea că sprijină învăţăturile ei false. Ei folosesc această relaţie ilicită pentru propriul avantaj politic şi “s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”

Deodată însă chemarea îngerului al patrulea e oprită de o voce şi mai urgentă care strigă din ceruri. De data aceasta nu e nici o îndoială privind persoana al cărei mesaj merge de la un capăt al cerurilor la celălalt. Dumnezeu e cel care vorbeşte! El însuşi se adresează “poporului Meu.”

Şi se adresează folosind aceste cuvinte: “Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” Apocalipsa 18:4. Acum imaginea devine mai distinctă. În aceste biserici, reprezentate prin curva mamă şi fiicele ei sunt oameni sinceri. Pentru că ei au fost credincioşi întregii lumini a adevărului care le-a fost descoperit, Dumnezeu le trimite o invitaţie finală plină de har. Ce solie! Este fără îndoială cea mai şocantă şi mai revoluţionară chemare pe care au auzit-o vreodată urechile omeneşti.

Ce înseamnă aceasta? Este un singur răspuns. Aceste corpuri religioase reprezentate prin sistemul Babilonului căzut s-au îndepărtat atât de tare de temelia adevărului biblic încât Dumnezeu nu le mai poate recunoaşte ca fiind ale Sale. Preferând să aleagă tradiiţile omeneşti, decât poruncile lui Dumnezeu, ei s-au descalificat din poziţia de păstori de încredere ai turmei lui Dumnezeu. În timpul evenghelizărilor, vin la mine membri din multe biserici întrebându-mă ce ar putea face pentru biserica şi pastorul lor. În loc să fie sfătuiţi cu dragoste şi în loc de răspunsuri din Biblie, sunt învăţaţi să calce legea lui Dumnezeu. “Cele zece porunci au fost pironite pe cruce. Nu mai trebuie să ţinem Sabatul astăzi. Putem alege oricare altă zi pentru odihnă şi închinare,” li se spune.

Apostazia şi trădarea îşi ating limitele atunci când conducătorii încearcă să liniştească oamenii făcându-i să fie mulţumiţi deşi păcătuiesc. Dumnezeu spune, “Până aici, poporul Meu. Nu puteţi să mai staţi într-o biserică care e atât de decăzută spiritual încât vă învaţă să călcaţi legea. Ieşiţi din această confuzie.” Ce poruncă plină de teamă şi emoţie vor auzi mulţi oameni pentru prima dată şi ce uşor e să scoţi în evidenţă sentimentele lor confuze. Ei îşi iubesc biserica. Cele mai scumpe amintiri sunt legate de ea- botezul, căsătoria şi consacrarea. Şi deşi recunosc apostazia şi necesitatea de a se separa, ascultarea de această poruncă e unul din cele mai dificile lucruri.

Ce ciudat că limbajul cel mai puternic şi mai acuzator esre folosit împotriva oamenilor religioşi. Isus a pronunţat o judecată teribilă împotriva fariseilor care se prefăceau a fi foarte religioşi în timp ce călcau toate principiile adevărului. În mod similar, Dumnezeu vorbeşte din ceruri împotriva celor ce pretind a-L reprezenta în timp ce Îi calcă poruncile. Neplăcerea Sa maximă se descoperă deopotrivă împotriva celor două grupuri religioase – ipocrite, morminte văruite, pui de năpârci, cei stpâniţi de duhuri rele, locuri ale demonilor, locuinţa oricărei păsări necurate -acestea sunt doar câteva din acuzaţiile aduse. Sunt ele îndreptăţite? De ce o reacţie atât de severă împotriva celor ce sunt atât de religioşi?

Răspunsul la această întrebare este important, Acele biserici -fiecare dintre ele – au permis ca tradiţiile populare, omeneşti să copleşească adevărurile tăgăduitoare de sine ale Cuvântului Său şi a legii Sale. Respingând Sabatul Domnului în favoarea unui substitut pagân, ei se făcuseră vinovaţi pentru că preferau păcatul în locul neprihănirii. Isus zice: “Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” Matei 15:9.

Cine este Babilonul şi cine sunt copii săi? Orice biserică contemporană ale cărei învăţături sunt contrare învăţăturilor lui Isus. Erorile şi “ismurile” pot fi multiplicate, dar măsura abominaţiei a fost atinsă atunci când în mod deliberat a fost încurajată călcarea marii legi morale a lui Dumnezeu. Învăţând oamenii să calce Sabatul, semnul şi sigiliul mântuirii noastre – odihna în Hristos, bisericile au devenit jefuitorii poporului lui Dumnezeu. Foarte curând aceleaşi biserici vor fi aşa de amarnic pornite împotriva celor ascultătoare încât îşi vor împrumuta influenţa pentru a forţa ascultarea prin legi cu caracter religios. Niciun adevărat copil al lui Dumnezeu nu poate susţine o astfel de organizaţie. Ar fi echivalent cu a subscrie la crezurile şi acţiunile eronate ale acestor grupuri de biserici.

Nu e de mirare deci că Dumnezeu dă semnalul pentru invitaţia radicală: “ieşiţi din ea, poporul meu. Trebuie să părăsiţi acele biserici care au repins legea Mea.” Dar unde ar trebui să meargă atunci când ies din bisericile căzute? Vrea Dumnezeu să fie desrădăcinaţi, fără biserică, fără pastor şi părtăşie? Fără îndoială că nu. Pe cât e de adevărat că femeia curvă din profeţie reprezintă religia contrafăcută, tot aşa femeia pură reprezintă adevărata biserică a lui Isus Hristos.

Femeia în alb

Avem timp doar pentru o scurtă privire în Apocalipsa 12 unde este înregistrată pasionanta istorie a bisericii adevărate. Un studiu complet şi profund se găseşte în cărţulia editată de Amazing Facts şi intitulată În căutarea bisericii adevărate.

Ioan începe povestirea femeii în alb cu această descriere: “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască.” Apocalipsa 12:1,2. Restul capitolului urmăreşte ce se întâmplă cu această gravidă frumoasă şi cu urmaşii ei. Stând în lumina plină de slavă a timpului Noului Testament, cu simbolurile celor 12 apostoli pe cap, e pe punctul de a da naştere unui prunc. Un balaur roşu groaznic stă lângă ea pentru a-i distruge copilul care se va naşte, dar copilul scapă de balaur. Mai târziu îl găsim pe tronul lui Dumnezeu. Cine e copilul? Ioan declară că el urma să stăpânească asupra tuturor naţiunilor pământului; de aceea trebuie să tragem concluzia că e Isus. El este singurul care ajunge pe tronul lui Dumnezeu.

Apoi femeia, biserica adevărată, fuge în pustie în locuri ascunse pentru 1260 de zile. Cum o zi profetică este echivalentul unui an literar, femeia a trebuit sa se ascundă exact 1260 de ani. (Ezechiel 4:6). Istoria ne confirmă că perioada totală a stăpânirii papale, în timpul căreia sfinţii au fost persecutaţi a fost de la anul 538 DC până la 1798 DC. In timpul Evului Mediu intunecat Biblia a fost reprimată şi biserica adevărată nu putea exista.

Cu toate acestea, la sfârşitul celor 1260 de ani, adică puţin după 1798, adevărul urma să iasă din ascunzătoare. Ioan ne prezintă o descriere dramatică a femeii aşa cum va apare ea la sfârşitul timpului, şi cum Satana va continua să încerce să aducă la tăcere mărturia adevărului către lume. “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Apocalipsa 12:17.

Acest verset conţine una din cele mai pasionante descoperiri ale Bibliei. Ne descoperă că rămăşiţa, sau ultima parte a adevăratei biserici se va caracteriza prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Femeia în stacojiu din Apocalipsa 17 s-a îndepărtat de la legea lui Dumnezeu, a respins Sabatul şi a comis adulter spiritual înlocuind doctrinele cu tradiţiile oamenilor. Acum rana este vindecată şi adevărurile spirituale sunt restaurate de către ultima parte a sămânţei femeii curate, biserica rămăşiţei.

În cele din urmă, profeţia lui Isaia va fi împlinită:”Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit ,Dregător de spărturi’, ,Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit.’ Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” Isaia 58:12-14.

Astfel a fost descoperit întregul cerc al apostaziei. De la sămânţa femeii din Geneza 3:15 până la sămânţa femeii din Apocalipsa 12:17, biserica adevărată a dus un război implacabil împotriva erorilor de doctrină. În lupta finală femeia în stacojiu părea să triumfe, având suport majoritar, dar mica rămăşiţă credincioasă a femeii în alb care “păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” biruieşte în cele din urmă. Şi din toate fiarele puternice prezentate în cartea Apocalipsei, Mielul înjunghiat e cel care biruieşte în cele din urmă. Fie ca, prin sângele Mielului să ne adunăm toţi la Muntele Sionului, locul de odihnă şi ocrotire veşnică

Introducere

Recent, am citit o relatare uimitoare despre un om care s-a supus unui experiment ştiinţific de hipnoză. În timp ce era sub influenţa unei uşoare transe hipnotice, subiectului i s-a ordonat să ridice un pahar de pe masă. Deşi era un tip puternic, atletic, omul nu a putut clinti paharul din poziţia sa. Cu cele mai intense eforturi, nu a putut ridica paharul care era suficient de uşor pentru ca orice copil să-l mute.

De ce nu a putut face acest lucru? Deoarece hipnotizatorii, după ce l-au făcut să intre în transă, i-au spus că nu va putea să ridice paharul. Pentru că mintea lui a fost convinsă că nu va putea s-o facă, trupul său a fost incapabil să execute comanda de a-l ridica. Ce demonstraţie spectaculară a faptului că nicio persoană nu poate asculta cu adevărat de poruncile pe care le consideră imposibil de îndeplinit!

Oare acesta să fie motivul pentru care atât de mulţi creştini trăiesc o viaţă slabă, de învins? Nu există nicio îndoială că teologia populară, modernă a susţinut în faţa a milioane de oameni că nimeni nu poate trăi cu adevărat fără să păcătuiască. Cele Zece Porunci au fost zugrăvite ca un cod idealist scris numai cu scopul de a-i face pe oameni conştienţi de nevoia lor.

Mulţi creştini moderni se întorc tot mai mult şi mai mult către o atitudine blândă, indulgentă faţă de subiectul ţinerii legii. Ei cred că dragostea lui Dumnezeu este incompatibilă cu regulile stricte şi sancţiunile pentru încălcarea lor.

Aceasta este o doctrină foarte confortabilă, dar complet străină de ceea ce învaţă Biblia. Milioane de oameni au ajuns să încalce marea Lege morală a universului, fără a simţi nicio vină! Cuvântul lui Dumnezeu nu dă nimănui nicio scuză să se simtă relaxat în privinţa păcatului. Aceasta este problema centrală a oricărei persoane care s-a născut vreodată. Ca o boală extrem de contagioasă, păcatul a infectat fiecare suflet cu germenii morţii şi nu s-a găsit niciun leac pe pământ pentru a opri progresul fatal al bolii.

De la prima apariţie a păcatului în grădina Edenului, el a distrus orice lucru bun. Niciodată, în nicio împrejurare, el nu a fost în măsură să coexiste cu neprihănirea şi sfinţenia. Cerinţele lui Dumnezeu fac absolut imposibil ca păcatul sau neascultarea să facă parte din modul de viaţă creştin. Toleranţa modernă pentru păcat nu este biblică în niciun sens al cuvântului. Domnul Isus a venit ca să scape lumea de el; El a venit să-l distrugă. Niciodată păcatul nu va intra în cer. Atitudinea noastră faţă de el trebuie să fie fără compromisuri.Nu poate fi nicio îndoială cu privire la a-l face mai acceptabil prin a-i micşora importanţa sau a-i schimba forma. Trebuie să fie distrus. Şi singura modalitate de eradicare a lui este de a primi în viaţă plinătatea lui Isus Hristos şi harul Său.

Cât de ciudat este faptul că atât de mulţi membri ai bisericii au ajuns acum să ierte păcatul, ca şi cum nu ar putea fi împiedicat de a triumfa în viaţa unui creştin. Cum îndrăznim să prezentăm greşit puterea harului lui Dumnezeu în Evanghelie! Domnul Isus l-a biruit deja pe cel rău şi niciun creştin nu ar trebui să se lase intimidat de către un duşman inferior, învins. Nu câştigăm nimic şi dacă îndreptăţim încălcarea Celor Zece Porunci.

E destul de grav să te angajezi de bunăvoie în săvârşirea unui păcat, dar este infinit mai teribil să-l aperi ca pe ceva pe care nu-l poţi împiedica. A spune că biruinţa este imposibilă înseamnă a tăgădui adevărul Evangheliei şi a nega o mare parte a Scripturilor inspirate. În plus, se sprijină acuzaţia iniţială a lui Satana împotriva lui Dumnezeu şi le oferă o falsă siguranţă, paralizantă tuturor celor care cred în ea.

Deseori, oamenii apără păcatul, deoarece nu au reuşit să nu mai păcătuiască prin propriile lor puteri. De exemplu, atunci când nu pot renunţa la fumat, trebuie să-şi găsească o explicaţie pentru existenţa lui în viaţa lor. În loc să facă mărturisirea umilitoare că nu îl pot birui, ei născocesc argumente precum că în realitate nu le face niciun rău sau că nimeni nu poate fi perfect. Sau populara, convenabila doctrină că oricum în realitate nimeni nu poate trăi fără păcat.

Probabil că este sigur să spui că majoritatea creştinilor de azi s-au resemnat că nu pot să respecte legea morală. De fapt, sunt cât se poate de mulţumiţi că Dumnezeu nici măcar nu Se aşteaptă ca ei să împlinească în întregime această lege, fie în trup fie în duh.

Efectul unei astfel de învăţături este exact cel la care s-ar aştepta cineva – o mulţime de membri ai bisericii, sufleteşte fericiţi, dar neascultători, care cred că orice grijă cu privire la ţinerea poruncilor este inutilă şi legalistă.

Ce strategie amăgitoare folosită de Satana! Ca inventator al acestei învăţături, cel rău pur şi simplu susţine vechea lui acuzaţie că Dumnezeu cere prea mult. El L-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept cerând ceva ce este imposibil.

El a reuşit să convingă o treime din îngeri că Dumnezeu este iraţional când Se aşteaptă la ascultare de legea Sa, şi de atunci încoace a încercat să facă să creadă pe toată lumea acest lucru. Gândiţi-vă o clipă la aceasta, şi întreaga intrigă începe să capete o mulţime de sensuri diabolice. Satana ştie că păcatul este singurul lucru care-l va ţine pe cineva în afara cerului. Deoarece păcatul este “călcarea legii”, el a trebuit să-şi perfecţioneze un plan prin care să-i facă pe oameni să privească cu uşurinţă la încălcarea legii şi, de asemenea, s-o facă să apară ca inofensivă (1 Ioan 3:4). Pentru a le face ideea acceptabilă creştinilor, de fapt, Satana a reuşit să o mascheze sub o învăţătură şi să o impună unei creştinătăţi compromise.

În orice efort evanghelistic, am întâlnit-o într-o formă sau alta, de obicei, la punctul cu legea şi Sabatul. Cerinţele incomode de ascultare se resping prin ridicări din umeri de genul “Ei bine, oricum nimeni nu poate păzi Cele Zece Porunci.”

Dar problema nu se termină aici. Nici chiar creştinii care au acceptat cerinţele legii morale nu sunt prea îngrijoraţi de cât de bine le îndeplinesc. Într-un fel subtil ei au ajuns să creadă în mare măsură că prea multă atenţie cu privire la ascultare este o formă de mântuire prin fapte. Incredibil, unii par a fi atât de înfricoşaţi să ţină legea prea minuţios încât de fapt se pregătesc s-o calce. Făcând astfel, se consolează singuri paradoxal că nu sunt legalişti.

Cum ar putea oamenii care se străduiesc să ţină poruncile să ajungă vreodată la o aşa de încurcată contradicţie în ei înşişi? Expunerea la un fals concept de neprihănire prin credinţă este doar o parte a răspunsului. O mare parte a problemei se bazează pe nereuşita omului şislăbiciunea firii pământeşti. Deoarece s-au descoperit singuri poticnindu-se în eforturile proprii de a fi desăvârşiţi, în cele din urmă au ajuns la concluzia că le este imposibil să nu păcătuiască. Din acel moment a fost uşor să înceapă să interpreteze textele biblice pentru a-şi sprijini firava experienţă. Satana a exploatat înclinarea psihologică a minţii umane de a explica, şi în curând şi-au dezvoltat o doctrină confortabilă care a adaptat abaterile lor ocazionale de la lege. Prin urmare, astăzi, cei mai mulţi creştini sunt resemnaţi cu o experienţă alternativă de biruinţă-înfrângere, biruinţă-înfrângere. Pentru ei, este stilul de viaţă acceptat de creştinismul normal.

Dar ceva este înspăimântător de greşit în această poziţie. În primul rând, doctrina nu ar trebui niciodată să se bazeze pe sentimente sau experienţă umană. Ea trebuie să se înrădăcineze pe învăţătura simplă, fără echivoc a Cuvântului lui Dumnezeu. Este adevărat că textele biblice se pot strânge în aşa fel încât să pară că susţin doctrina imperfecţiunii spirituale. Suntem asiguraţi că toţi au păcătuit, că pofta firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi că neprihănirea omului este ca o haină mânjită. Dar toate versetele despre nereuşită, păcat şi înfrângere se referă la experienţa unei persoane nenăscute din nou. Există literalmente zeci de alte texte care descriu o experienţă opusă, de biruinţă totală şi viaţă fără păcat. În fiecare caz, ele se referă la viaţa plină de Duhul Sfânt a unui copil al lui Dumnezeu convertit, consacrat.

Trebuie să se facă această distincţie întotdeauna la citirea Scripturii. Evanghelia lui Isus Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Harul Lui este mai puternic decât toate forţele concentrate ale răului. Isus a venit pentru a-Şi salva poporul din păcatele lui. Nimeni care citeşte ca să înţeleagă capitolul al şaselea din Epistola către Romani nu poate crede că un creştin este liber să practice păcatul. Pavel distruge absolut doctrina conform căreia un credincios ar trebui să tot cadă în păcat.

Este adevărat că s-au luat măsuri de curăţire în cazul în care se comite păcatul, dar planul desăvârşit al lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să biruiască oricare păcat şi să ducă o viaţă de ascultare desăvârşită, prin Hristos. De fapt, făgăduinţele din Biblie sunt atât de clare şi detaliate în această privinţă încât ne vine greu să facem vreo confuzie. Niciun sens secret sau tăinuire nu se poate găsi în multitudinea de texte care descriu experienţa biruitoare a copilului născut din nou al lui Dumnezeu. Şi doar pentru că cineva nu a putut ajunge la acea plinătate a credinţei care aduce biruinţă constantă, el nu ar trebui, în consecinţă, să nege puterea lui Dumnezeu de a da o astfel de eliberare. Când Petru a început să se scufunde în Marea Galileii, nu a fost din pricina planului lui Dumnezeu sau a lipsei de putere divine. Petru ar fi putut să-şi explice, ca atât de mulţi creştini moderni, şi să spună “Dumnezeu nu a vrut ca eu să merg pe apă, şi, mai mult, oricum, este imposibil ca cineva să facă un astfel de lucru”. Ca şi primii noştri părinţi, avem încă tendinţa să dăm vina în final pe Dumnezeu atunci când nu reuşim să-I urmăm planul pentru o vieţuire sfântă.

Biruinţă totală promisă

S-ar părea că Duhul lui Dumnezeu anticipa lupta prin care vor trece mulţi care vor accepta asigurările biblice de biruinţă totală. Prin urmare, scriitorii inspiraţi au fost îndemnaţi să folosească un limbaj aproape dur în descrierea posibilităţilor de biruire a păcatului. Sunt utilizate expresii superlative care, de fapt, copleşesc mintea. În loc să spună că am putea fi mântuiţi, Biblia declară că putem fi “mântuiţi în chip desăvârşit” (Evrei 7:25). În loc să spună că am putea birui, ne asigură că putem fi “mai mult decât biruitori” (Romani 8:37). În loc să ni se spună că putem doar triumfa, ni se spune că (Dumnezeu) “ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă” (2 Corinteni 2:14). În loc să promită orice am putea cere ca să ne ajute în luptele noastre spirituale, Biblia declară că El ne va da “nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Iar versetul precedent garantează clar că putem fi “plini de toată plinătatea lui Dumnezeu ” (versetul 19).

Indiscutabil, multe dintre aceste făgăduinţe sunt prea vaste ca mintea noastră de oameni să le înţeleagă pe deplin, dar, cu siguranţă, sunt menite să ne impresioneze cu mărimea resurselor lui Dumnezeu spre folosul nostru. Dacă limbajul ne sună exagerat, este numai pentru că suntem prea slabi în credinţă şi prea firavi în firea pământească pentru a crede că o astfel de puritate şi sfinţenie s-ar putea vreodată împlini în noi. Avem tendinţa să ne încredem mai degrabă în sentimentele noastre decât în Cuvântul lui Dumnezeu.

Este oare important să credem făgăduinţele exact aşa cum se citesc? Da, pentru că doar prin aceste făgăduinţe se poate realiza eliberarea. “…El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1:4).

Observaţi că “prin ele” scăpăm de stricăciunea păcatului. Ce sunt “ele”? Făgăduinţele lui Dumnezeu. Faptul că urmează biruinţa se evidenţiază clar în acest text fantastic. Prin credinţa în făgăduinţe, devenim părtaşi de natură divină şi, prin puterea acelei noi naturi din noi, reuşim să scăpăm de stricăciunea păcatului. Cu alte cuvinte, totul depinde de predarea şi consacrarea de sine Duhului lui Hristos care sălăşluieşte în noi. “Despărţiţi de Mine,” a spus Isus, “nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

La fel de important este comentariul inspirat al lui Pavel: “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:13). Acest scurt cuvânt “totul” (“toate lucrurile”, traducerea King James – n.t.) reprezintă cheia spre biruinţă pentru fiecare dintre noi. Ea include puterea asupra drogurilor, imoralităţii, poftei, mândriei şi asupra oricărei fapte păcătoase, care ne-ar jefui de viaţa veşnică.

Toate lucrurile la dispoziţie

Aspectul esenţial aici este că atunci când primeşti puterea lui Hristos în viaţa ta, capeţi tot ce ţi-ai mai putea dori vreodată. “El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Apare aici din nou acel termen – “toate lucrurile”. Îl veţi găsi de asemenea în 2 Petru 1:3: “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia …”

Când punem împreună aceste texte, apare o imagine incredibilă. Cerând prezenţa lui Hristos în viaţa ta, primeşti şi tot ceea ce are Domnul Hristos. Pavel a descris-o în felul acesta: “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare…” (1 Corinteni 1:30).

Aici, “toate lucrurile” sunt defalcate în experienţe foarte particulare, individualizate, şi începem să vedem că Petru avea dreptate când afirma că Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile care privesc evlavia. Acei creştini care se îndoiesc de posibilitatea de a birui în totalitate păcatul, ar trebui să citească cu atenţie aceste versete. Ce includ aceste cuvinte “neprihănire”, “răscumpărare” şi “sfinţire”? Toate aceste trei cuvinte ne făgăduiesc mai mult decât eliberarea de vina păcatelor noastre din trecut. Cuvântul “răscumpărare” nu se limitează la răscumpărarea din vina păcatului, ci şi din puterea păcatului. “Sfinţirea” este un cuvânt care descrieun progres continuu, zilnic în biruirea păcatului. “Neprihănire” înseamnă, literal, să faci ce este drept şi se aplică la o împlinire activă a voinţei lui Dumnezeu. Toate sunt cuvinte mari, dar toate au conotaţia de a fi eliberat, atât de vina cât şi de practicarea păcatului.

Fiecare copil al lui Adam are nevoie disperată de două lucruri – iertare pentru trecut şi putere pentru viitor. Răscumpărarea le include pe amândouă; şi ideea că este inclusă eliberarea deplină de vina păcatului, dar numai parţial şi eliberarea din puterea păcatului, este o deformare a Evangheliei. Domnul Isus nu a venit să ne salveze doar de urmările păcatului, ci să ne şi salveze de păcatul în sine. Mântuirea nu este un lucru negativ, nu doar lipsa a ceva. El nu a venit doar să înlăture ceva – vina noastră – ci să ne şi dea ceva – biruinţa asupra păcatului. Pentru că, să ne ierte şi să ne lase în continuare sub puterea păcatului L-ar face pe Dumnezeu un complice al păcatului. El nu numai că ne socoteşte neprihăniţi, prin atribuirea morţii Lui ispăşitoare, ci El ne şi face neprihăniţi, prin împărtăşirea vieţii Lui de biruinţă.

După citirea cu atenţie a întregului capitol al şaselea din Romani, dacă ai nevoie de mai multă asigurare că biruinţa poate fi a ta, citeşte următoarele:

• 1 Corinteni 15:57 – “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.”

• 1 Ioan 5:4 – “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.”

• Filipeni 2:5 – “Să aveţi în voi gândul aceasta care era şi în Hristos Isus.”

• 2 Corinteni 5:21 – “… ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

• 1 Ioan 3:6 – “Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.”

Să ne întoarcem pentru o clipă la analogia cu omul hipnotizat. El nu putea practic ridica un pahar mic de pe masă, deoarece mintea lui era pe deplin convinsă că aşa ceva nu se putea realiza. A reuşit Satana, prin puterea afirmaţiei lui hipnotice, mincinoase, să facă biserica să creadă că ascultarea este imposibilă? Desigur, s-ar părea că da.

Nimeni nu va depune niciun efort serios să facă ceva pe care el îl consideră a fi imposibil. Evident, atunci, cei care cred că nu pot trăi fără păcat, nici nu încearcă să trăiască fără păcat. Nicio persoană cu raţiune nu-şi va pierde timp sau efort într-o luptă zadarnică pentru a nu realiza nimic.

Aceasta ne conduce la o întrebare interesantă: poate cineva să creadă că nu există nicio modalitate de a nu mai păcatui şi totuşi să facă planuri să nu păcătuiască? În mod logic, ar părea foarte puţin probabil, dacă nu chiar imposibil. Cu toate acestea, Biblia ne porunceşte să “nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13:14). La drept vorbind, purtăm noi de grijă firii pământeşti, susţinând că este imposibil să nu păcătuim?

Celui ce va birui

Întreaga carte a Apocalipsei li se adresează celor şapte biserici din Asia. În fiecare dintre biserici unii au primit multe laude şi făgăduinţe glorioase de răsplată cerească. Fără excepţie, binecuvântarea a fost oferită “celui ce va birui.” Aceste şapte biserici simbolizează fiecare perioadă a bisericii creştine, de la apostoli până la sfârşitul timpului. Dacă biruinţa asupra păcatului nu este posibilă, atunci niciun suflet nu va fi mântuit din toate aceste veacuri.

A nega posibilitatea de biruinţă totală asupra păcatului înseamnă a-L jefui pe Dumnezeu de slava misiunii Sale. El a venit, ne spune Biblia, să distrugă lucrările diavolului. Aceste lucrări sunt lucrări ale păcatului. Dacă nimeni nu ar cere puterea Lui ca să învingă complet păcatul, acuzaţia diavolului s-ar confirma. Cerinţele lui Dumnezeu ar fi prezentate ca prea grele pentru a fi ascultate.

Isus a declarat că El a venit “să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Aici El a indicat faptul că era nevoie să se refacă şi altceva, nu numai oamenii. “Ce era pierdut” includea un caracter fără de păcat. Misiunea lui era de a contracara şi de a neutraliza întregul plan al păcatului – pângărirea introdusă de Satana. Restaurarea chipului lui Dumnezeu în om este o parte foarte importantă a Evangheliei veşnice. Această lucrare a Evangheliei trebuie să se facă înainte de venirea Domnului Isus, şi nu ca vreo idee ulterioară, miraculoasă a Domnului nostru care Se întoarce.

Cartea Apocalipsa identifică ascultarea ca fiind caracteristica ce-i încununează pe cei răscumpăraţi. “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). “Ferice de cei ce păzesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 – Versiunea King James).

Cât de importantă era starea omului pentru a rămâne în Eden este şi starea pentru a fi restaurat în Eden. Oricine crede că ascultarea nu este importantă ar trebui să recitească povestea dramatică a lui Adam şi a Evei. O faptă păcătoasă foarte mică, materială, a dus la toată tragedia implacabilă din ultimii 6000 de ani. Cei care vor fi restauraţi în acel paradis pierdut vor fi demonstrat că li se poate încredinţa viaţa veşnică. Printr-o ascultare fidelă în faţa morţii, ei vor fi dovedit că acuzaţiile lui Satana sunt cu totul false. Loialitatea lor fermă va fi o garanţie veşnică de securitate pentru suveranitatea restaurată a lui Dumnezeu.

Ce putem spune, atunci, referitor la cei care privesc atât de superficial faptele bune de ascultare? Ei se înşală grav şi se joacă în capcana de moarte a păcatului, pusă de Satana. Experienţa cea mai glorioasă a celui cu adevărat convertit este de a sparge tiparul plăcerilor şi păcatului. Sub cârmuirea Duhului lui Dumnezeu, obiceiurile firii pot fi biruite şi eliminate din viaţă.Prin credinţa în făgăduinţe, o putere incredibilă îşi poate face loc în viaţa celui care este dispus să renunţe la plăcerea păcatului.

Inima lui Dumnezeu tânjeşte ca noi să-L credem pe cuvânt şi să cerem puterea pe care El ne-a promis-o. Acesta este singurul drum spre o adevărată biruinţă. Dar nimeni care nu crede că biruinţa este posibilă nu poate trăi biruinţa. Recitiţi asigurările din Biblie. Nu încercaţi să le răstălmăciţi ca să se potrivească cu slăbiciunile şi nereuşitele experienţei voastre omeneşti. Ele chiar vor să spună ceea ce spun. Eliberarea vă apaţine pentru că aţi crezut şi aţi cerut.

Chiar aici e nevoie să ne oprim şi să luăm în considerare o obiecţie care li se aduce întotdeauna celor care cred în biruinţa totală. E ceva de genul acesta: dacă eşti de părere că este posibil să trăieşti fără să păcătuieşti, eşti în măsură să declari că viaţa ta este fără păcat?

Deşi întrebarea merită un răspuns, trebuie semnalat faptul că obiecţia nu este relevantă problemei în discuţie. Dacă Biblia stabileşte un adevăr, acesta ar trebui să fie primit pe baza autorităţii sale inspirate şi nu pe baza experienţei mesagerului. Dacă biruinţa asupra tuturor păcatelor este posibilă prin Hristos, este un adevăr, fie că predicatorul îl susţine sau nu. Mai mult, lucrarea de sfinţire este o experienţă progresivă, care durează toată viaţa şi nu se poate considera terminată la un moment dat. Chiar dacă cineva ar putea să nu fie conştient de vreun păcat cunoscut, niciodată nu s-ar putea lăuda că e fără păcat. De fapt, persoana care este cel mai aproape de desăvârşire ar fi cu siguranţă cel mai puţin probabil să o recunoască. Deoarece cu cât ajunge mai aproape de Isus, cu atât mai imperfect va apărea în propriii săi ochi.

S-ar putea aduce şi obiecţia că doctrina biruinţei asupra păcatului este extrem de idealistă şi teologic prea complicată pentru a fi practică. Dar nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Chiar şi un copil poate înţelege simpla însuşire, prin credinţă, a făgăduinţelor din Biblie. Nu există niciun obicei sau păcat cunoscut de om care să nu poată fi biruit prin credinţă.

În următoarele câteva minute credem că veţi reuşi să apreciaţi frumuseţea acestui plan divin de biruinţă. Veţi afla cum să renunţaţi la fumat, la înjurături, la supraalimentare, la bârfă sau la comiterea oricărui alt păcat. Nimic să nu vă distragă atenţia atunci când veţi trece la paragraful următor. Ar putea fi punctul de cotitură din viaţa dvs. şi să însemne mai mult decât toţi banii din lume. Din moment ce atât de mulţi se luptă cu ţigările, voi folosi acest viciu în ilustrarea biruinţei pe care o descriem. Scrieţi-vă problema pe hârtie şi apoi luaţi cele patru măsuri pentru o biruinţă glorioasă.

Secretul biruinţei

Aţi auzit vorbindu-se despre modul extraordinar de a căpăta biruinţă asupra obiceiurilor rele şi asupra păcatelor? Uneori se cheamă metoda “de încercare”, dar de obicei nu merge. Desigur, merge în parte, deoarece vârsta matură reuşeşte să biruiască unele ispite şi păcate, iar timpul face restul, când vine moartea.Dar ştiţi de ce “încercarea” nu merge atunci când trebuie să-l birui pe cel rău?

De ce nu reuşim să ne luptăm cu Satana câteva luni, iar apoi să-l gonim de tot? Pentru că Satana este mai puternic decât noi. Am putea să ne luptăm cu el un an, dar el tot ar fi mai puternic decât noi la sfârşitul acelui an. Încercarea nu va reuşi niciodată să distrugă puterea păcatului într-o singură repriză deoarece ne confruntăm cu un vrăjmaş, care va fi întotdeauna mai tare decât noi. Atunci, care este răspunsul la slăbiciunile şi înfrângerea noastră? Întrebarea aceasta ne duce la secretul cel mai dulce şi mai sublim din Cuvântul lui Dumnezeu. Să-l studiem cu meditaţie și cu multă rugăciune.

Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem că toate darurile cerului ne pot fi date prin făgăduinţele Bibliei, pe care le primim prin credinţă. Ap.Petru descrie “făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” şi ne asigură că “prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4). Multă putere se află în însăşi făgăduinţa, atât de multă încât să se împlinească singură pentru toţi cei care o cer prin credinţă. Atât de puţini vor să creadă că binecuvântarea promisă devine a lor chiar în clipa în care ei cred în ea. Oare de ce îţi este atât de greu să crezi orbeşte că Dumnezeu va face ceea ce făgăduieşte?

Acum, haideţi să ajungem chiar la esenţa biruinţei şi să tratăm cei patru paşi simpli din Scriptură pe care îi poate face orice credincios atunci când cere putere de la Dumnezeu. Patru texte ne vor lumina uimitoarea descoperire. Primul: “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 15:57). Îngăduie-i minţii tale să guste solia fantastică din aceste cuvinte. Biruinţa este un dar! Nu o câştigăm prin eforturile noastre şi nici n-o merităm din pricina vreunei presupuse bunătăţi. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să o cerem, iar biruinţa ne va fi dată gratuit prin Hristos. El este Singurul care a câştigat vreodată biruinţa asupra Satanei şi dacă vom avea vreodată biruinţa, atunci ea va veni ca un dar de la El.

Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Aveţi cumva nevoie de biruinţă în viaţa dvs. asupra vreunui obicei nenorocit, care vă înlănţuie în păcat? Unii sunt robi poftei, alţii alcoolului sau tutunului. Alţii se luptă neputincioşi cu necurăţia, mânia sau spiritul lumesc. Biblia declară că poţi să ai biruinţa ca un dar, prin Isus Hristos. Credeţi că El vă va da acea putere dacă I-o veţi cere? Cât de sigur puteţi fi că Dumnezeu va răspunde imediat la rugăciunea dvs. pentru biruinţă? Iată cât de siguri puteţi fi – atât de siguri cât de adevărate sunt cuvintele Domnului Hristos! Al doilea text este Matei 7:11: “Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer.”

Este oare un lucru bun atunci când cereţi biruinţă asupra fumatului sau oricărui alt rău moral sau trupesc? Desigur. Şi nu este nevoie nici măcar să vă întrebaţi dacă este după voia lui Dumnezeu. El ne-a spus deja în Biblie că este voia Lui să nimicească lucrările păcatului şi ale diavolului. Dacă ne vom ruga pentru mai mulţi bani sau pentru un serviciu mai bun, trebuie să ne rugăm întotdeauna dacă este voia Lui, dar biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită oricui o cere prin credinţă.

Oare ne va da Dumnezeu biruinţa când I-o vom cere? Domnul Isus a declarat că El este mai dornic să ne dea acest lucru bun decât dorim noi să le dăm hrană copiilor noştri atunci când le este foame. El de-abia aşteaptă să vă onoreze credinţa şi “să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Aceste făgăduinţe sunt atât de nelimitate încât mintea noastră este uimită de ele. Oare de ce ne este atât de greu să cerem să se împlinească ele? Oare de ce ne este atât de greu să credem că ceea ce Dumnezeu zice, va şi împlini? El Îşi va ţine fiecare făgăduinţă.

Aşa procedează credinţa

Iată următoarea întrebare. Cum ştim că avem biruinţa după ce I-o cerem? Pur şi simplu, pentru că El a declarat că noi o vom avea. Ştim că Dumnezeu nu minte. Trebuie să credem făgăduinţa Lui. Chiar în momentul în care cerem, trebuie să acceptăm adevărul că s-a şi împlinit, să-I mulţumim pentru dar, să ne ridicăm de pe genunchi şi să acţionăm ca şi când s-a şi realizat. Nu trebuie să cerem şi nu trebuie să ne aşteptăm la niciun semnşi la niciun sentiment care să dovedească primirea biruinţei. Puterea din făgăduinţă are tăria să se împlinească singură şi este eliberată doar ca răspuns la credinţa noastră.

Asta ne aduce la cel de-al treilea text ce se găseşte în Romani 6:11: “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” Cuvântul “socotiţi-vă” înseamnă credeţi sau consideraţi ca şi făcut. Orice aplicare practică a credinţei ar trebui concentrată asupra acelei unice cereri după biruinţă, iar apoi, trebuie socotită ca şi împlinită. Vă amintiţi cum a mers Petru pe apă? L-a întrebat pe Domnul Isus dacă poate să iasă din barcă pe marea furtunoasă, iar Isus i-a spus lui Petru să vină. Dar cât timp a făcut Petru imposibilul de a umbla pe apă? Biblia ne spune: “Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: ‘Doamne, scapă-mă!’ ” (Matei 14:30).

De ce i-a fost teamă lui Petru? I-a fost teamă să nu se scufunde şi să nu se înece. În ciuda asigurării Domnului Hristos că el poate să meargă pe ape, Petru a început să pună la îndoială cuvântul Învăţătorului. Atunci a început să se scufunde. Atâta timp cât a crezut făgăduinţa lui Isus şi a acţionat prin credinţă, a fost în siguranţă. Când s-a îndoit, s-a scufundat.

Acum, care este lucrul imposibil de care sunteţi îngrijorat? Nu e vorba să mergeţi pe ape, ci să biruiţi obiceiul fumatului sau vreun alt păcat deranjant. Domnul Hristos vă spune: “Vino la Mine. Îţi voi da biruinţa.” Atâta timp cât credeţi că aţi fost eliberat, veţi avea biruinţa. Este atât de simplu. Chiar în clipa în care o cereţi, biruinţa va lua loc în viaţa dvs. ca un rezervor de putere. N-o veţi simţi, dar ea va fi acolo şi va rămâne acolo atât timp cât o acceptaţi prin credinţă.

Pentru unii oameni izbăvirea de vreun păcat este atât de spectaculară încât ei pierd chiar şi pofta de a comite acel păcat. Fumătorii înrăiţi uneori au fost scăpaţi chiar şi de dorinţa de a fuma. Dar nu întotdeauna Dumnezeu lucrează astfel. De obicei, dorinţa rămâne, dar în momentul ispitei, puterea de a trece peste ispită ţâşneşte dinăuntru. Credinţa acceptă adevărul izbăvirii şi pretinde permanent biruinţa care se află în posesia sigură a credinciosului.

Ultimul pas către biruinţă este descris de cel de-al patrulea text, Romani 13:14: “Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Atât de puternică este încrederea în acea putere însuşită de la Dumnezeu încât nu se mai ţine seama că s-ar putea să cădeţi din nou sub puterea acelui păcat. În vechiul plan de “încercare”, se contura o nereuşită în cele mai multe cazuri. Ţigările se aşezau pe un raft, iar fumătorul îşi spunea: “Voi încerca să nu mai fumez niciodată, dar dacă nu reuşesc, ştiu bine unde le-am pus.” Dar în planul de “încredere”, n-avem niciun motiv să ne temem de nereuşită din pricina slăbiciunii omeneşti. Biruinţa nu depinde de puterea noastră, ci de tăria lui Dumnezeu. S-ar putea ca noi să greşim, dar El nu greşeşte niciodată. Ţigările se aruncă. Se renunţă la toate planurile care implică vreun grad de compromis.

Micuţul Jimmy a dat de necaz deoarece s-a dus să înoate împotriva poruncii explicite a mamei. Când a fost întrebat de ce n-a ascultat-o, Jimmy a răspuns: “Am fost ispitit.” Atunci mama i-a spus: “Am observat că ţi-ai luat şi costumul de baie cu tine dimineaţă. De ce ai făcut-o?” Jimmy i-a răspuns: “Pentru că mă aşteptam să fiu ispitit.” Cât de familiar le este acest răspuns celor care nu se încred pe deplin în propria lor tărie de a câştiga biruinţa. Ei fac totul ca să cadă. Îşi iau şi costumul de baie cu ei. Cu Dumnezeu nu este nevoie de nicio pregătire pentru eventualitatea unui eşec.

S-ar putea ca cineva să ridice obiecţia cum că acest proces este prea descurajator. Dar ce se întâmplă dacă persoana nu reuşeşte să biruiască? Chiar şi Petru a început să se scufunde. Oare nu i se zdruncină încrederea în Dumnezeu dacă biruinţa nu continuă? Nu. Faptul că Petru a început să se scufunde n-a avut nicio legătură cu lipsa de putere divină. Nu a schimbat nicidecum dorinţa Domnului Hristos ca el să meargă pe ape. Nu a făcut altceva decât să arate nevoia lui Petru după o credinţă mai mare care să-l facă în stare să asculte de porunca Domnului Hristos. Se poate să ne slăbească credinţa. S-ar putea să avem nevoie să ni se amintească de faptul că depindem întru totul de tăria Lui. Dar asta nu minimalizează nicidecum frumosul plan făcut de Dumnezeu de a împărtăşi putere şi biruinţă prin “făgăduinţele nespus de mari şi preţioase” din Biblie. Dacă primitorul nu are credinţă, nu-şi poate însuşi nici măcar făgăduinţele lui Dumnezeu. Limitele se definesc clar prin cuvintele Domnului Isus: “Facă-vi-se după credinţa voastră!” (Matei 9:29).

Prietene, iat-o în toată simplitatea ei. Şi chiar merge! Dacă doreşti cu adevărat să fii eliberat, merge. Nimic nu-l va ajuta pe cel care nu vrea să renunţe la ţigări, dar dacă vrei cu adevărat, te aşteaptă – biruinţa, puterea, eliberarea – întinde doar mâna în credinţă şi le vei avea. Crede făgăduinţa şi cere-o să se împlinească chiar în acest moment. Dumnezeu doreşte ca să fii liber.