Păcatul reţelelor sociale virtuale;10 motive de a fi recunoscător pentru Biblie…Speranța, între „aici” și „Dincolo”! Părtăşia frăţească, de Iosif Anca; Părtăşia Creştină şi Biserica, de Michael Fackerell; Ce înseamnă „părtăşia cu Tatăl”? John Thomas Mawson; Urmările iertării- Luca 5.18-35- Harold Primrose Barker; Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (4) Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24- Willem Johannes Ouweneel; Importanta partasiei – Zac Poonen; DUMNEZEU NE-A ÎNGĂDUIT APROPIEREA ÎN PĂRTĂȘIE; Fiara Balaurul şi Femeia By Joe Crews; ULTIMA CHEMARE Principalii factori care contribuie la obţinerea de profit in activitatea de crestere a vacilor de lapte si…Cel mai important jucător din agricultura românească se axează pe agricultura inteligentă, calea sigură spre performanță- Agricost…Recomadările unui reputat specialist- Lucian Buzdugan…Cum şi-au însuşit foştii securişti comunişti avuţia naţională a României…În dictatura comunistă: Miliţia şi Justiţia, fete-n casă la coana Securitate…Securiştii criminali către Doina Cornea: “În zeghe vei putrezi!” (II)Cum a furat miliarde securistul Ioan Niculae in guvernarea Adrian Năstase…Ce nu place justitiei nedrepte, apreciaza altii ”colectiv” a câștigat premiul publicului european LUX 2021… Daily Mail: Puiu Popoviciu l-a angajat pe fiul lui Joe Biden ca sa-l scape de acuzațiile de coruptie… Dumnezeu nu trebuie răsplătit prin păcătuirea noastră! Astfel îl (re) răstignim pe Iisuss prin orice fărădelege; Fiecare păcat este încă un cui pironit în Trupul lui, deşi „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” (2 Cor.4/10) Nimeni nu poate ascunde păcatul şi nici nu încape în Împărăţia Cerurilor pe poarta strâmtă şi prin Uşa Iisuss, dacă- prin pocaintă- nu-i dăm lui toate mizeriile, dar şi pe gunoierul cosmic, care locuieşte în noi… Căci goi am ieşit din burta mamei şi goi ne întoarcem în pântecul pământului… Fie că trăin, fie că murim, noi suntem ai Domnului (Rom. cap. 14) De aceea, Duhule Sfânt învaţă-ne să ne facem părtaşi şi suferinţelor lui, pentru a rămâne UNA cu moartea, îngroparea, învierea, înfierea, rodirea, înălţarea şi cu Îndumnezeirea veşnică, pentru lăudarea şi aprecierea lui, nu pentru mândria şi înfumurarea omului… „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” (Fil.3/10-11)
Înainte de a reveni Domnul Isus, trebuie să se împlinească porunca dată (Mar. 16, 14-18) pentru ultima dată în toată lumea. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.“ (Mat. 24, 14). În nici un timp nu a fost posibil ca acum, să se împlinească această însărcinare prin mass-media. Simbolic aceasta i-a fost arătată văzătorului Ioan pe insula Patmos în următorul tablou: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.“ (Apoc. 14, 6).
Ar trebui să fie suficient de cunoscut, că de la Reformă au avut loc mereu treziri spirituale noi. Cine este informat în acest domeniu, ştie că la începutul secolului a avut loc în toată lumea o lucrare puternică a Duhului şi mai ales după al doilea război mondial, o străpungere a vestirii adevărului apostolic.
Pentru evenimente deosebite, Dumnezeu i-a trimis într-adevăr pe slujitorii şi proorocii Săi, cărora El le-a descoperit taina Lui (Amos 3, 7). Noi ne gândim la Noe, Moise şi alţii, la fel şi la acei care s-au ridicat în decursul istoriei bisericii. Aşa cum a fost făgăduit în Isa. 40, 3 şi Mal. 3, 1 şi confirmat de însuşi Isus Hristos în Evanghelii, Ioan Botezătorul s-a ridicat ca precursor înainte de prima venire a lui Isus Hristos cu «mesajul de introducere». Slujba lui a fost de o importanţă mântuitoare şi stătea într-o legătură directă cu evenimentele din Împărăţia lui Dumnezeu. Tot aşa Dumnezeu a îndeplinit şi în ultima perioadă de timp de har făgăduinţa Lui şi înainte de «ziua Domnului» a trimis un mesager ca Ilie, aşa cum a fost prevestit în Mal. 4, 5, cu «mesajul actual» şi Cuvântul descoperit înainte de a doua venire a lui Hristos. Însuşi Isus Hristos a confirmat această făgăduinţă în Mat. 17, 11, care mai era atunci pentru viitor, şi a arătat şi înspre slujba lui Ioan care avusese deja loc (vers. 12). Acum este vorba despre pregătirea drumului Domnului şi întoarcerea inimii copiilor lui Dumnezeu la învăţătura şi practica apostolică a părinţilor, cum era vorba atunci despre întoarcerea inimii părinţilor vechitestamentari la copii Noului legământ (Luca 1, 16-17). Aici avem de-a face cu evenimentele de încheiere ale istoriei mântuirii şi desăvârşirea Bisericii noutestamentare.
Slujba supranaturală confirmată a cunoscutului om al lui Dumnezeu William M. Branham (1909-1965), pe care l-am cunoscut personal, are toate semnalmentele unui apostol şi prooroc şi depune mărturie despre împlinirea Sfintei Scripturi sub ochii noştri în generaţia noastră. S-au întâmplat lucruri supranaturale care ne amintesc despre slujba profetică a Domnului nostru, despre relatările din evanghelii şi din faptele apostolilor. Astfel, personalităţi cunoscute pe plan mondial care au fost martori oculari, mărturisesc despre slujba fratelui Branham în cadrul diferitelor mişcări de trezire. Primul care a făcut-o de cunoscut în toată lumea la sfârşitul anilor patruzeci, a fost editorul revistei „Voice of Healing“, rev. Gordon Lindsay din Dallas, Texas, S.U.A. El a publicat în anul 1950 cartea „William Branham — a man sent from God“. Învăţătura şi practica acestui bărbat smerit al lui Dumnezeu a fost într-adevăr în concordanţă cu mărturia biblică a apostolilor şi proorocilor. Cu această realitate ar trebui să se confrunte deschis şi sincer toţi criticii.
De trezirea spirituală, care a început în mai 1946, au fost cuprinse mai târziu şi cele mai mari biserici şi confesiuni creştine. Sute de evanghelişti au fost inspiraţi şi au început slujba lor. De atunci au loc în toată lumea evanghelizări interconfesionale, adunări ale «Oamenilor de afaceri ai Evangheliei depline» şi manifestări carismatice. «Lucrarea Duhului», «rugăciunea pentru bolnavi», etc. nu se mai practică numai în grupuri secundare, ci este practicată peste tot şi chiar amintită de mediile de informare în masă. Şi totuşi bisericile şi adunările sunt încurcate în învăţături şi tradiţii nebiblice, fără să ştie.
Dacă Dumnezeu confirmă Cuvântul Său ascultătorilor credincioşi prin vindecări, aceasta nu este o dovadă că învăţătura, respectiv evanghelistul sau făcătorul de minuni, sunt corecte. Aceasta este numai dovada că Dumnezeu este credincios, ascultă rugăciunile şi împlineşte făgăduinţele Sale pentru cei ce-L cred.
Binecuvântarea spirituală vine peste toţi acei care doresc aceasta, „căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.“ (Mat. 5, 45). Cuvântul Domnului nostru ne dă explicaţia necesară şi în acest punct: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor.“ (Mat. 7, 16), deci nu după darurile Duhului, care se pot însuşi sau imita, ci după roadele Duhului (Gal. 5, 22-23), care trebuie să crească şi să depună mărturie despre care «pom» este de fapt vorba. Nu ploaia spirituală este cea decisivă, ci felul seminţei din inimă peste care cade ploaia, căci fiecare sămânţă aduce rod după felul ei. Atât sămânţa bună cât şi cea rea se află pe acelaşi ogor al acestei lumi. Domnul zice: „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş“ (Mat. 13, 30). La vremea secerişului se va lega şi se va arde neghina, iar grâul va fi adunat în grânarul Său. Trebuie să se mai împlinească ceea ce a spus Domnul: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?‘ Atunci le vom spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.‘“ (Mat. 7, 22-23).
Conform spuselor Domnului nostru, cei drepţi şi cei nedrepţi trăiesc împreună. Falsul este atât de asemănător cu adevărul, încât se spune: „Aici este Hristosul. Acolo este Hristosul.“ EL ne-a avertizat de aceasta cu cuvintele: „Căci se vor scula Hristoşi (unşi cu Duhul) mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.“ (Mar. 13, 22). În realitate Dumnezeu este prezent numai acolo unde El poate arăta drumul Lui şi poate face voia Sa; acolo unde se află Cuvântul şi Duhul Lui şi învăţătura şi practica sunt în concordanţă cu Biblia.
Semnele şi minunile singure, nu sunt un criteriu. O atmosferă sărbătorească nu este valabilă înaintea lui Dumnezeu. La El trebuie să fie totul în ordine. Acum trebuie să urmeze aceeaşi vestire a Cuvântului şi practica din timpul apostolilor în legătură cu credinţa conform Scripturii care este bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi ancorată în Isus Hristos.
Cu un respect adevărat, toţi cei ce se tem de Dumnezeu trebuie să recunoască, să creadă şi să aştepte împlinirea şi trăirea făgăduinţelor pentru ultima epocă care au fost date Bisericii lui Hristos. Înainte de a putea reveni Hristos, trebuie mai întâi să fie ordonat şi reaşezat totul în mod biblic, după modelul creştinismului primar; aşa ne este spus în Fap. 3, 21: „… pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din vechime.“
Chiar la sfârşit, înainte de revenirea lui Hristos, se va cristaliza afară din amestecul religios actual, o comunitate de credincioşi biblici, neorganizaţi, având în frunte pe Hristos. Străpungerea cea mare spre vestirea străveche fără compromisuri şi practica după modelul faptelor apostolilor şi astfel «desăvârşirea Reformei» în Biserica Domnului, este foarte aproape. Aşa cum a fost la început în timpul apostolilor, aşa trebuie să fie din nou la sfârşit. În Biserica noutestamentară faptele apostolilor sunt singurul model valabil înaintea lui Dumnezeu.
O alta cauza, care depinde de noi, pentru care Dumnezeu nu ne vorbeste, este ca noi nu cautam mesajul Sau acolo unde El ni l-a dat…
Dumnezeu ne-a vorbit raspicat prin Cuvant, atat prin cel scris (Sfanta Scriptura – adica Biblia), cat si prin cel intrupat (Mesia, adica Isus/Iisus Hristos/Cristos), si ne-a comunicat in amanunt tot ceea ce trebuie sa stim privitor atat la viata de acum cat si despre cea vesnica.
Ca si cand Cuvantul nu este suficient, multi oameni cer vise, semne si minuni, alte ‘mesaje’ suplimentare… Astfel, unii oameni dau fuga la alti oameni (vii sau morti, care de care mai dubiosi: prooroci mincinosi, ghicitori, vrajitori, moaste, etc.), cauta raspuns in diferite sisteme filozofice, etc.
La 2 Petru 1:3-4, ni se spune ca:
“Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin care El ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, ca prin ele sa va faceti partasi firii dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea, care este in lume prin pofte.”
“El ne-a dat fagaduintele Lui” , adica ne-a transmis Cuvantul Lui, in scopul de-a ne face “partasi firii dumnezeiesti”…, de-a ajunge asemenea Lui.
Unii credinciosi ar dori sa-L intalneasca pe Dumnezeu pentru a-I pune diverse intrebari, fara sa gandeasca la faptul ca de fiecare data ar putea fi intrebati la randu-le, de catre Domnul:
Cum, nu stii raspunsul la intrebarea cutare?! Este in Biblie!
Cand avem intrebari, si vrem ca Dumnezeu sa ne vorbeasca, sa cercetam mai intai cu atentie Cuvantul Sau, la care, in vremurile actuale, are acces oricine!
Exista insa si cauze ale tacerii lui Dumnezeu care nu depind de noi, ci sunt ‘ancorate’ in El… Tacerea Sa nu-si gaseste totdeauna explicatia in neatentia noastra sau pacatul nostru… Chiar si cei mai devotati credinciosi au avut perioade in viata cand au cerut Domnului calauzire, L-au rugat sa intervina in problemele ce-i dureau, dar au ramas fara raspuns, fara informatii ajutatoare…
Uneori, cauza pentru care Dumnezeu tace este ca El vrea sa lucreze in noi lucruri aparte, spre cioplirea si slefuirea noastra, spre binele nostru:
“Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”, ni se mentioneaza la Romani 8:28…!
De fapt, in vremurile in care Dumnezeu tace, pentru noi, copiii Lui, El ne creste, ne intareste, ne invata sa-L iubim si sa ne incredem in El fara limite!
Prin tacerea Lui , Dumnezeu ne creste!
Noi trebuie s-ajungem “la înãltimea staturii plinãtãtii lui Hristos” , precum suntem indemnati la Efeseni 4:13…
– Cum ne creste insa Dumnezeu prin tacerea Lui? – Exact la fel cum procedeaza parintii cu copiii lor…
Cum invata un parinte pe copilul sau sa umble? Il tine tot timpul in brate sau de mana? Copilul trebuie lasat din mana, nu-i asa?! Similar se procedeaza si la mersul pe bicicleta de exemplu…
Cum invata un copil sa se descurce in viata?! Invata prin acele situatii in care parintele i-a spus “descurca-te!”.
In privinta cresterii copiilor, exista ‘parinti buni’ si ‘parinti rai’…! Un parinte care-l asista pe copil in toate lucrurile, fara sa ii ceara micutului sa faca cel mai mic efort, ii distruge viata acestuia.
Un parinte bun insa isi creste copiii ‘independenti’, fortandu-i sa se implice in diferite actiuni, si sa ia decizii. Un astfel de parinte stie sa se dea la o parte si sa nu raspunda prompt plangerilor copilului, si il lasa sa invete sa se descurce… Astfel , tanarul este fortat sa decida, sa actioneze independent, s-aiba initiativa, sa-si asume riscuri, si sa sufere consecintele alegerilor lui.
Am vazut de ex. copii fara brate, dar care au ajuns sa se imbrace, sa manance, sa scrie, sa picteze, sa cante la instrumente sau sa croseteze cu picioarele, pentru ca parintii n-au sarit sa-i ajute cu/la orisice lucrare…
Noi ne-am nascut intr-o lume afectata de pacat, in care nu functioneaza diferite ‘organe’ spirituale, dar ele pot fi vitalizate si dezvoltate daca Dumnezeu ne trece prin incercari si suferinta.
Pentru maturizare, copiii au nevoie de ‘retragerea’ parintilor. Noi, credinciosii, suntem “copiii lui Dumnezeu”, iar El nu este un parinte rau, care sa impiedice cresterea si maturizarea noastra… Dimpotriva, El ne creaza conditii propice maturizarii noastre, in orisice ne este de folos.
https://www.remediidivine.com/De-ce-uneori_Dumnezeu-Tace-3.html
10 motive de a fi recunoscător pentru Biblie…
.
- Biblia trezeşte credinţa, izvorul oricărei ascultări.
Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. (Romani 10:17) - Biblia eliberează de păcat.
Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi. (Ioan 8:32) - Biblia eliberează de Satana.
Şi robul lui Dumnezeu nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, să ajungă la cunoaşterea adevărului; şi venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi să-i facă voia. (2 Timotei 2:24-26) - Biblia sfinţeşte.
Sfinţiţi-i în adevăr, Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17:17) - Biblia eliberează de corupţie şi autorizează evlavia.
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3-4) - Biblia slujeşte iubirea.
Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi în orice pricepere. (Filipeni 1:9)
Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută. (1 Timotei 1:5) - Biblia mântuieşte.
Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. (1 Timotei 4:16)
De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. (Fapte 20:26-27)
[Cei ce sunt] pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărată ca să fie mântuiţi. (2 Tesaloniceni 2:10) - Biblia dă bucurie.
V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 15:11) - Biblia îl revelează pe Dumnezeu
Domnul nu înceta să Se arate în Silo; căci Domnul se descoperea lui Samuel, în Silo, prin cuvântul Domnului. (1 Samuel 3:21) - Prin urmare, Biblia este temelia ca familia, viaţa şi slujirea mea să fie fericite, ca şi speranţa veşniciei cu Dumnezeu.
https://www.radioelim.ro/10-motive-de-a-fi-recunoscator-pentru-biblie/
Speranța, între „aici” și „Dincolo”!
Căutând un „Cape Canaveral”, de unde să mă lansez pe orbita unor reflecții despre speranță, am dat peste un dialog[1] între doi maeștri ai spiritului: Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Nu îmi propun să fac exegeză pe conversația lor, dar mi s-a părut interesant că cei doi gânditori intră, la un moment dat, într-o analiză a teritoriilor speranței: aici vs. Dincolo.
M-am gândit să plec de la frântura lor de discuție și să insist asupra acestor idei, făcând o cartografiere succintă a teritoriilor speranței și sugerând, apoi, un itinerariu care face ca speranța într-un Dincolo să fie posibilă.
Speranța: aici vs. Dincolo
Fiorul speranței ne însoțește din leagăn și până la mormânt.
Există – sau, după unii, se discută – despre două lumi ale speranței: lumea de aici și cea de Dincolo. Că oamenii au speranță aici e un fapt. Fiorul speranței ne însoțește din leagăn și până la mormânt. „Sperare humanum est!” – am putea zice. Speranța e pe măsura oamenilor: câți oameni, atâtea speranțe. Da, paleta de culori pe care le îmbracă speranța este cât se poate de diversă: sperăm că o să fie soare, sperăm să trecem un examen, sperăm să ni se mărească leafa, sperăm să ne căsătorim și să avem copii, sperăm să fim sănătoși, sperăm să nu fie trafic, sperăm să mai găsim lapte la magazin, sperăm să nu ne facem de râs, sperăm să lăsăm ceva în urma noastră etc. Sperăm la fiecare pas.
Cu alte cuvinte, speranța ne susține existența, ne sugerează un scenariu și un viitor bun al lucrurilor, ne face să anticipăm o reușită, ne ajută să avem dorințe vii, ne încurajează, ne convinge că vom atinge ceva, că putem închide acolada unui plan, că ajungem la țel. Pe scurt, speranța dă sens vieții de zi cu zi.
Viktor Frankl, fondatorul logoterapiei, citează un studiu efectuat în Franța, în care 89% din respondenți au afirmat că omul are nevoie de „ceva” pentru care să trăiască. Un alt studiu, realizat la Johns Hopkins University, pe un eșantion de 7948 de studenți, a arătat că în categoria lucrurilor importante pentru ei, doar 16% au răspuns că vor „să facă mulți bani”, în vreme ce 78% au susținut că își doresc „găsirea unui sens și a unui rost în viață.”[2] Lumea de aici poate oferi astfel de rosturi: o familie, o carieră, filantropia, educația, sportul, călătoriile și câte altele. Foarte bine, atunci! De ce am avea nevoie de altceva, de ceva mai mult decât lumea de aici? De ce ne trebuie un Dincolo și de ce să sperăm într-o altă lume? Spus altfel, de ce ne trebuie o speranță religioasă?
Putem da următorul răspuns: speranțele de aici ne oferă sens în viață, dar nu ne dau sensul vieții. Dacă ne trăim viețile doar pentru aici și acum, doar orizontal, reușim să închidem acolada multor proiecte ale vieții (școală, familie, muncă, vise), dar nu putem închide proiectul vieții însăși.
De ce ne trebuie un Dincolo și de ce să sperăm într-o altă lume? Spus altfel, de ce ne trebuie o speranță religioasă?
Are sens să merg 4 ani la facultate, ca să iau o diplomă și să pot munci, are sens să lucrez o lună de zile, ca să primesc un salariu și să pot trăi, dar ce sens are viața, ca atare? Proiectul vieții noastre a început, vrând-nevrând, dar care este telos-ul acestui proiect, cum îi găsim sensul? Este redundant să spunem că sensul vieții este viața, că sperăm să trăim ca să trăim. Unii ar spune că moartea fizică este acolada care închide viața și, implicit, îi oferă sens. Dar moartea fizică nu poate să facă acest lucru, din pricina caracterului imanent al morții. Nu poți, printr-o moarte fizică, să dai sens unei vieți care e mai mult decât o viață fizică.
Avem nevoie, așadar, de ceva mai mult decât viața aceasta, de ceva care să pună viața în mișcare, să o dinamizeze, să-i ofere energie, să-i dea sens, după cum spuneam. Or, viața în sine, nu poate fi depășită decât apelând la transcendent, la Dincolo. Lucrurile imanente pot da sens în viață, însă numai Transcendentul poate oferi sensul vieții. Din acest motiv, speranțele de aici trebuie să fie complementate cu marea speranță în Dincolo. Fără această meta-speranță, ecuația vieților noastre va fi marcată de disperare și deșertăciune. În cuvintele apostolului Pavel: „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” (1 Corinteni 15:19).
Cum să speri totuși într-un Dincolo, când sunt atât de multe blocaje? Luciditatea pare să fie o barieră serioasă, după cum afirmă și Liiceanu în dialogul amintit la începutul articolului. Nu poți crede în lumi nepipăite, nu te poți ancora ființial de necunoscut sau, mai rău, de inexistent. Să sugerăm, așadar, un drum spre Dincolo.
Posibilitatea unei speranțe în Dincolo
Dacă lumea lui Dincolo există, atunci ea trebuie să ne facă semn. Nu acuzi o albină că nu ascultă Mozart, la fel cum nu-l acuzi pe un om că nu ascultă muzica Transcendentului. Dumnezeu însă ne-a făcut semn și a venit spre noi, descoperindu-se în universul creat, în istorie, în vocea conștiinței și, mai ales, a făcut un pas decisiv întrupându-se în persoana lui Isus Cristos. În creștinism, nu doar noi ne îndreptăm spre lumea de Dincolo, obiectul speranței se deplasează și el spre noi (am împrumutat această idee de la A. Pleșu). Dincolo a coborât în aici, la Betleem, cu aproape două mii de ani în urmă.
Speranța creștină nu este o manevră de suspendare a lucidității, nu este nici wishful thinking. Dumnezeu s-a făcut Om, eternitatea a inundat efemeritatea, Dincolo a venit aici. Isus însuși mărturisește acest lucru: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Această cunoaștere – viața veșnică – începe de aici și acum. Speranța în Dincolo este posibilă atunci când Dincolo nu rămâne un Necunoscut.
Speranța creștină nu este o manevră de suspendare a lucidității, nu este nici «wishful thinking».
De ce, atunci, oamenii care știu aceste lucruri, cei care au o cultură religioasă, nu cred și nu speră într-un Dincolo? Putem spune că nu este suficientă o cunoaștere despre Dumnezeu și Isus Cristos, se cere o cunoaștere a lui Dumnezeu și a Fiului Său. Această cunoaștere personală a lui Dumnezeu însuși nu se poate realiza pe baza unor simple curiozități teoretice. Cunoașterea lui Dumnezeu este unică. Să detaliem[3].
Este necesar să facem o distincție între ființă ca ființare (ens, în lb. latină) și ființă ca ființă (esse, act pur de a fi). Ființarea (ens) înseamnă „existență în act” (actus essendi) adică, spre exemplu, eu sunt om. Acest lucru înseamnă că „sunt” (am existență, esse), dar actul meu de „a fi” este limitat de o esență: sunt ceva (în cazul nostru, sunt „om”). Copacul este și el o ființare (are act de a fi, limitat de o esență, cea a copacului). Exemplele pot continua.
Reținem că o substanță, o ființare (indiferent că vorbim despre om, copac, păsări, animale etc.) este formată din actul de a fi (esse) și esența (essentia) care îl limitează. Aceste două co-principii, care alcătuiesc substanța, ne arătă că ființările sunt finite și compuse. Într-o exprimare matematică, ființarea (ens) este egală cu „a fi” (esse) + „ceva” (essentia).
Dumnezeu se prezintă însă ca „Ego sum qui sum” (Eu sunt Cel ce sunt, cf. Exodul 3:14). El nu mai adaugă nimic. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este Ființă, ca ființă (esse). Dumnezeu este dincolo de ființare (ens), este un „este” absolut. Înțelegem că, spre deosebire de noi și de orice altceva, Dumnezeu este o ființă simplă și supremă. De aici rezultă că Dumnezeu este propria sa esență (natură), fiindcă ființa și esența Lui sunt identice.
Acum, în lumea noastră (în baza experienței) nu cunoaștem și nici nu ne putem imagina o ființă simplă, ci doar ființe compuse din esse și essentia. Or, fiindcă esența lui Dumnezeu reprezintă chiar actul de a exista, Dumnezeu se situează deasupra intelectului uman, deși nu împotriva lui. Sigur, cu ajutorul inteligenței umane putem cunoaște lucruri adevărate despre Dumnezeu (faptul că El este bun, iubitor, drept, atotcunoscător etc.), dar nu pe Dumnezeu însuși. Speranța în Dincolo ține de o cunoaștere supra-rațională (deși nu anti-rațională sau irațională). Cum este posibil așa ceva? Să notăm următoarele versete din a doua Epistolă a lui Petru:
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3-4).
Regenerarea spirituală, care face posibilă cunoașterea lui Dumnezeu și speranța în «Dincolo», are la bază harul credinței!
Credinciosul devine „părtaș firii dumnezeiești”, adică, nu își pierde propria ființare (nu încetează să mai fie om), dar intră într-o relație specială cu natura dumnezeiască (Ioan 17:23) care îi permite să-l cunoască pe Dumnezeu. Poate că un mod bun în care putem vorbi despre această realitate este să amintim despre „cunoașterea prin conaturalitate”, idee de sorginte aristoteliană, dezvoltată de Toma de Aquino și, mai recent, de filosoful francez Jacques Maritain. Acest tip de cunoaștere „se produce în intelect, dar nu prin conexiuni conceptuale sau prin demonstrație”[4]. Mai degrabă, este o cunoaștere prin înclinație sau unire co-naturală cu obiectul cunoscut, în care intelectul, sentimentele și voința trag toate în aceeași direcție.[5]
În cazul nostru, natura umană regenerată (cea a credinciosului) îl caută și îl cunoaște pe Dumnezeu printr-un angajament existențial și o înclinație naturală. Regenerarea spirituală, care face posibilă cunoașterea lui Dumnezeu și speranța în Dincolo, are la bază harul credinței! Altfel spus, credința este un dar special pe care Dumnezeu îl face oamenilor (Efeseni 2:8-9), astfel încât noua lor natură să fie în acord (co-naturală) cu natura divină și înclinată spre cunoașterea lui Dumnezeu.
Harul credinței le este oferit celor ce se smeresc și sunt gata să își recunoască limitele umane: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (1 Petru 5:5b). Este bine să știm că harul divin bate mereu la ușa celor smeriți. Speranța în Dincolo începe cu o disperare de aici. Când omul constată că instrumentarul imanentului este insuficient pentru a explica viața și sensul ei, când intră în disperarea finitudinii, abia atunci primește harul credinței și în inima lui răsare speranța în Dumnezeu și în viața ce va să vie.
Să rezumăm…
Viața umană este însoțită de speranță la fiecare pas. Există speranțe de aici și ele au rolul de a ne da sensuri în viață. Totuși, după cum am argumentat, avem nevoie de o speranță în Dincolo, una capabilă să ne ofere sensul vieții, în sine. Fără această speranță suntem mai săraci și cu un „proiect al vieții” neterminat.
Speranța în Dincolo se obține grație revelației divine, care a culminat în întruparea lui Cristos. Dumnezeu a venit spre noi ca să ne ajute să credem și să sperăm în El. Totuși, Dumnezeu poate fi cunoscut doar în cadrul unei relații personale, bazată pe o regenerare spirituală care ne face „părtași firii dumnezeiești”. Vorbim despre o cunoaștere supra-rațională, bazată pe credință și regenerare spirituală. Fiind un har divin, această cunoaștere este disponibilă celor ce se smeresc în mod autentic și cer ajutorul divin. Lor li se oferă speranța vieții veșnice. Conchidem că o viață trăită plenar presupune să avem speranță și aici, și Dincolo.
Vezi și alte articole din seria „Speranța – mod de întrebuințare”
Image by BizzieLizzie from Pixabay
[1] Dialogul poate fi urmărit pe YouTube: https://www.youtube.com/watch?v=KRcGpiFR2_k
[2] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, traducere de Florin Tudose, Editura Vellant, București, 2018, 107.
[3] Vezi, Étienne Gilson, Introducere în filosofia creștină, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2006, 45-60.
[4] Jacques Maritain, „On Knowledge Through Conaturality”, în The Review of Metaphysics, vol. 4, nr. 16, 1951, 473.
[5] Ibidem, 474.
REVENIREA LUI HRISTOS
Dumnezeu, Creatorul, are un plan cu creaţiunea şi tot aşa ca Răscumpărător are un plan cu cei răscumpăraţi. Cine crede în existenţa unui Dumnezeu personal, este convins că El nu lasă nimic la voia întâmplării. Aşa vorbeşte Domnul: „EU am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ,Hotărârile Mele vor rămânea în picioare, şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.‘“ (Isa. 46, 10). „Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Lui.“ (Rom. 9, 28).
Cine cunoaşte Sfânta Scriptură, ştie că anunţarea venirii Răscumpărătorului în tot Vechiul Testament, începând din grădina Eden (Gen. 3), a fost nădejdea poporului lui Dumnezeu. Tot aşa revenirea lui Hristos, a Răscumpărătorului, este nădejdea poporului lui Dumnezeu de la începutul Noului Testament — de la înălţarea Lui. EL a zis: „… Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.“ ( Ioan 14, 3). Acest eveniment, cel mai mare din istoria mântuirii, este într-adevăr foarte aproape. Conform ştirilor internaţionale de presă de la sfârşitul anului 1995/96, milioane de oameni aşteaptă acest eveniment. Dar există fără îndoială şi fanatici religioşi, ca în ultimele cazuri tragice ale «Ordinului templului soarelui» din care în octombrie 1994 s-au sinucis cincizeci şi trei şi în decembrie 1995 şaisprezece oameni. După cum a relatat presa, ei s-au adunat zilnic de cinci ori în îmbrăcămintea ordinului şi au sărbătorit liturghia. Aceştia sunt şarlatani care se ridică mereu ca să discrediteze credinţa adevărată. Dar există şi oameni credincioşi biblic, care aşteaptă bucuroşi revenirea lui Isus Hristos şi au o viaţă normală. Ei sunt lucizi, clari şi adevăraţi în lucrarea şi umblarea lor.
Dacă revenirea făgăduită a lui Isus Hristos şi evenimentele anunţate care urmează au loc înainte sau după sfârşitul mileniului, rămâne în voia lui Dumnezeu. Semnele timpului, cărora trebuie să le dăm atenţie, ne lasă să recunoaştem că timpul s-a apropiat. O precizare a timpului, aşa cum s-a încercat de repetate ori în vechime, nu este posibilă şi nici necesară, slavă lui Dumnezeu. Astfel în profeţia biblică, anul este socotit cu 360 de zile, şi nu cum suntem noi obişnuiţi, cu 365 de zile. Deja din aceasta rezultă în decursul timpului o diferenţă considerabilă. Rămâne aceasta, că timpul şi ceasul nu-l ştie nimeni în afară de Dumnezeu. Totuşi în Sfânta Scriptură sunt date pentru orientarea noastră proorocii clare ca semne de recunoaştere.
La prima venire a lui Hristos s-au împlinit peste 100 de proorocii din Vechiul Testament. Toate detaliile importante despre El, începând cu zămislirea Lui supranaturală, cu naşterea în Betleem, slujba Lui, suferinţa şi moartea Lui, până la înviere şi înălţare, au fost proorocite în profeţia vechitestamentară. Acelaşi lucru este valabil pentru timpul dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos. Este covârşitor să citim textele biblice corespunzătoare, care sunt foarte actuale acum.
Apostolul Petru a văzut în Duhul deja acum 2000 de ani, că se va batjocori asupra revenirii lui Hristos, cum vedem că se întâmplă acum. Criticii principali sunt teologi necredincioşi, care nu înţeleg planul în timp al lui Dumnezeu şi felul în care este scris. Ei susţin, de exemplu, că apostolii şi însuşi Isus au greşit până la ultimul capitol din Noul Testament, când El a spus: „Iată, Eu vin curând.“ Biblia este în aşa fel scrisă, încât se potriveşte pentru întreaga perioadă de timp. Fiecare cuvânt scris poate fi predicat şi crezut în tot timpul harului până în momentul când evenimentul prevestit se împlineşte într-adevăr.
Petru aduce tema la acest punct şi scrie: „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: ,Unde este făgăduinţa venirii Lui?‘“ La aceasta el a răspuns: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.“ (2. Pet. 3, 3-9). Batjocoritorilor nu le mai rămâne mult timp; râsul şi batjocura lor se va transforma în plâns şi scrâşnit de dinţi. „Nu vă înşelaţi: ,Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.‘ Ce seamănă omul, aceea va şi secera.“ (Gal. 6, 7). După mărturia Scripturii, Hristos va veni curând din nou, aşa cum a făgăduit El, şi îi va lua pe ai Lui la Sine în slavă (1. Tes. 4), înainte de a veni necazul cel mare (1. Tes. 1, 10).
Înainte de a merge Domnul Isus în slavă, El le-a făgăduit copiilor Săi că se va întoarce şi îi va lua la El (Ioan 14). La întoarcerea Lui, toţi copiii lui Dumnezeu adormiţi în Hristos care vor avea parte de prima înviere, vor învia, iar cei vii care trăiesc cu El vor fi transformaţi şi-L vor întâmpina pe El în văzduh, pentru a fi totdeauna cu El (1. Tes. 4). Ei Îl vor vedea şi vor fi ca El (1. Ioan 3). Aceasta se va întâmpla aşa cum s-a spus dinainte în Cuvânt.
DUMNEZEU NE-A ÎNGĂDUIT APROPIEREA ÎN PĂRTĂȘIE
Tatăl nostru ceresc, în seara aceasta am venit în prezenţa Ta în Numele Domnului Isus, preaiubitul Tău Fiu, pentru că dorim să ne predăm Ţie ca jertfe vii, dedicaţi cauzei şi Evangheliei Tale din timpul din urmă, ca închinători ai singurului Dumnezeu viu şi adevărat.
Îţi mulţumim că astăzi ne-ai dat o Cetate de scăpare pentru timp de strâmtorare, un Turn în care să fugim şi unde să fim în siguranţă când furtunile bat şi vânturile suflă. Acolo noi avem odihnă şi siguranţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa cum are un bebeluş în braţele mamei lui.
Îți mulțumim pentru părtășia Evangheliei, împreună cu aceşti oameni de afaceri care stau aici, uniţi în Trupul Domnului Isus, şi Te rugăm să faci ca această unitate să crească constant, până vom vedea venirea Domnului.
Te rugăm și pentru umilul Tău slujitor, fratele Oral Roberts. Când am intrat în clădirea aceasta, am văzut ce poate face credinţa unui om şi Îţi mulţumim pentru el, Tată. Te rugăm să-i binecuvântezi slujba, oriunde ar merge şi orice ar face, şi să-l faci să propăşească în mâinile Tale.
Binecuvântează fiecare lucrător care se află aici; pe toţi copiii lui Dumnezeu. Toarnă peste noi Duhul Tău cel Sfânt, corectează-ne și adu-ne într-o părtășie sfântă cu Isus Hristos, cum n-am mai avut până acum. Dă-ne aceasta, Doamne, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus. Amin.
Pentru seara aceasta aş vrea să iau ca subiect: „Dumnezeu ne-a îngăduit apropierea în părtășia divină!”
Toată ziua m-am gândit că această zi este într-un fel deosebită. Nu ştiu, se pare că de trei ori în viaţă, oamenii încep să vadă lucrurile diferit de felul cum le-au văzut odată.
Aceasta a fost o zi neobişnuită, chiar şi vremea a fost ciudată. Voi ştiţi că prima mea Biblie a fost bătrâna mamă natură. Dacă vă veţi lua după ea şi o veţi privi cum lucrează, nu veţi fi niciodată prea departe de drum. Natura este aceea care m-a condus la Dumnezeu, pentru că ştiam că este un Dumnezeu care o supraveghează.
Când am venit jos de pe munte, am admirat frumosul lac Umbagog în care se varsă râul Androscoggin şi am văzut cum se adunau măcăleandrii împreună, iar din când în când se putea auzi mugetul cerbilor. Se părea că se pregăteau de ceva. Da, venea iarna şi se pregăteau pentru iernat.
Când am ajuns jos, la poale, acolo unde prietenul meu îşi lăsase canoea, l-am văzut stând pitit după un buştean, iar când l-am urmărit să văd la ce se uită, am văzut că lacul era plin de raţe. În viaţa mea n-am văzut atât de multe raţe adunate la un loc, iar prietenul meu, Burt, m-a întrebat:
„Oare de ce s-au strâns atâtea, Billy?”
„Se pregătesc să plece spre sud”, i-am răspuns, după care am continuat: „Ai observat soarele? Înainte de a coborî după munţi era roşu aprins. Ei bine, Burt, să ştii că va începe furtuna.”
Acele păsări aveau în ele acel instinct special, primit de la Dumnezeu, care le îndemna să se pregătească de plecare.
„Ai observat măcăleandrii și celelalte păsări? Toate se pregătesc pentru plecare, în timp ce căprioarele se pregătesc pentru iernat, deoarece va începe să ningă.”
Şi în timp ce ne afundam vâslele în apa lacului ca să pornim la drum, lacul s-a umplut de o larmă cum numai raţele pot face. Şi Burt m-a întrebat:
„Billy, despre ce crezi că vorbesc?”
„Păi, petrec un timp de părtășie înainte de a-și lua zborul”, i-am răspuns eu. Şi în timp ce eu şi prietenul meu indian ne îndreptam spre tabăra noastră, luna a devenit palidă, ceea ce m-a convins că vine furtuna, iar valurile au început să crească.
Gândindu-mă la toate acele lucruri, mi-am zis: „Sunt sigur că odată, înainte de a ne lua zborul, ne vom aduna cu toţii pe un singur pământ şi vom avea un timp minunat de părtășie.”
Anii au trecut. În timpul acela eram păstor în Biserica Baptistă locală din Jeffersonville, dar după ani şi ani am intrat în această mare părtășie a Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, şi am observat cum ei îşi cheltuiau banii şi mergeau dintr-un loc în altul, de-a lungul naţiunilor ca să se întâlnească unii cu alţii, iar când se întâlneau între ei nu mai era nici o deosebire. Ei nu spuneau: „Noi aparţinem la cutare sau la cutare adunare,” şi aveau toate lucrurile în comun. Deci, la asta m-am gândit noaptea trecută, la părtășie, la strângerea laolaltă înainte de a pleca în zbor.
Eu am urmărit cu atenţie această mare mişcare penticostală şi nu găseam nimic de osândit la ei. Dacă se întâlneau în holul hotelului se îmbrăţişau, fără să ţină seama că unii erau renumiţi, iar ceilalţi nu, Îl lăudau pe Domnul, plângeau şi strigau de parcă aşa era normal. Văzându-i, mă gândeam: „Să ştii că aici este ceva adevărat! Ei au Ceva.” Se părea că este o mare părtășie, de aceea mă întrebam: „Oare ce putea cauza lucrul acesta şi de ce nu puteau face toţi la fel? De ce nu se pot simţi la fel şi ceilalţi oameni?”
Eu cred că am putea, deoarece în viaţa omului este ceva care doreşte lucrul acesta; este ceva care tânjeşte.
Astăzi, mi-au trebuit două ore să ajung din Louisville până aici, deoarece s-au amânat câteva zboruri. Poate a fost mâna lui Dumnezeu acolo.
Când am urcat în avion, o doamnă s-a aşezat lângă mine zicând:
„Vă supăraţi dacă mă aşez aici?”
„O, nu!”, i-am răspuns.
În avion s-a servit o gustare, aşa că înainte de a mânca, m-am rugat… Atunci femeia m-a întrebat:
„Eşti predicator?”
„Da, doamnă”.
„Şi eu sunt credincioasă”, a zis ea, după care mi-a spus numele denominațiunii ei.
Am observat că ni s-a dat şi un pachet mic cu ţigări şi am fost atent să văd ce face ea. După ce şi-a terminat gustarea, femeia şi-a desfăcut pachetul de ţigări, a scos o ţigară, şi-a pus-o între buze, iar după ce a aprins-o, a spus:
„Nu te superi că fumez, nu-i aşa?”
„Nu te superi dacă îţi spun că mă supăr, nu-i aşa?” am răspuns eu.
„Păi, de ce?”
„Nu pot înţelege cum o doamnă drăguţă, cu personalitatea ta, poate face un astfel de lucru.”
„Am o satisfacţie,” a spus ea.
„O, aceasta este numai o substituire a satisfacţiei, dar dacă vei lua ceea ce-ţi spun şi îţi vei preda viaţa pe deplin lui Dumnezeu… Vezi, tu încerci să umpli cu ţigările acel Ceva din inima ta, dar ele îţi dau o satisfacţie falsă care în curând îţi va produce cancer sau altceva şi eşti gata. Dumnezeu l-a făcut pe om să înseteze după El, dar dacă omul nu-L acceptă, diavolul îi oferă o concepţie falsă despre plăcere şi încearcă să-i ofere satisfacție prin lucrurile lumii.”
Femeia a tras de vreo două ori din ţigară, apoi a zis:
„Am douăzeci și doi de ani, iar logodnicul meu are treizeci și doi. Noi am fost peste ocean trei luni, iar el m-a implorat să nu mai fumez, şi să ştii că acum fumez pentru prima dată, dar am făcut-o de nervi că am pierdut avionul. Domnule, vreau să promit chiar acum că…”, apoi şi-a stins ţigara. Lui Dumnezeu Îi place părtășia cu creaturile Sale.
În Biblie ni se spune că în vremea când omul era în grădina Eden şi umbla în neprihănirea lui Dumnezeu, El a coborât în răcoarea serii în grădină ca să aibă părtășie cu copiii Lui. Dar într-o zi, în prezenţa lui Dumnezeu a venit un glas care a spus: „Copiii Tăi pe care-i iubeşti, au greşit, au păcătuit făcând ceea ce este rău!” Şi ştiţi ceva? Dumnezeu nu a ales un înger sau un heruvim să meargă jos să vadă dacă este adevărat sau nu, ci a strigat El Însuși: „Adame, unde ești?” Vedeţi? Dumnezeu Însuși a strigat după copilul Său pierdut, iar când l-a găsit, Adam era ascuns după nişte frunze de smochin cusute împreună. Ce l-a întrebat? „Cine ţi-a spus că eşti gol?” Şi omul n-a mai putut ieşi afară să aibă părtășie cu Dumnezeu.
Dumnezeu este Dragoste și dragostea cere o părtășie, ca în cazul unui cuplu tânăr. Când un băiat întâlneşte o fată care-i place, crede că este cea mai frumoasă, iar ea crede că a găsit bărbatul vieţii ei şi amândoi doresc să aibă părtășie, o părtășie adevărată. Dar înainte de-a avea această părtășie, acolo trebuie să fie o înţelegere. Înainte de-a avea loc nunta, trebuie să aibă loc o înțelegere pentru această părtășie. Şi ea se bazează pe sinceritatea fiecăruia dintre parteneri, apoi are loc sfânta căsătorie și intră într-o părtășie pe viață. Dar vedeţi, înainte de-a intra în această părtășie trebuie să existe o înţelegere.
Când părtășia dintre om și Dumnezeu a fost ruptă, a trebuit să fie un fel de înțelegere pentru ca părtășia pierdută să poată fi reluată. Şi Dumnezeu a avut un Plan: părtășia Lui cu omul putea fi redată prin sângele unei victime nevinovate.
S-au încercat mulţi înlocuitori. A încercat Adam şi am încercat şi noi, însă nimic nu poate aduce înapoi părtășia omului cu Făcătorul lui, decât Sângele Fiului Său, Isus Hristos. Singurul care are această însuşire este Sângele.
O victimă nevinovată a murit pentru o persoană vinovată. Aceasta a fost singura cale prin care omul a putut fi adus înapoi la părtășia cu Dumnezeu.
Astfel, Adam a putut sta în prezenţa lui Dumnezeu şi să I se închine din nou, fiind acoperit de acest sânge. O, îmi place aceasta! Este ceva când vorbim despre Sânge. Sângele are viaţa. Dacă sângele nu ar fi fost vărsat, nu exista iertare de păcate.
Puteți avea orice lucru din lume pe care-l doriţi, orice obiect pe care-l veneraţi şi orice crez după care să trăiţi, pentru că în părtășie cu Dumnezeu nu veţi putea fi decât atunci când aţi intrat sub Sânge. Aceasta este Calea sfântă rânduită de Dumnezeu, prin care fiinţa umană poate avea părtășie cu El prin Sângele Fiului Său, Domnul Isus Hristos. Acesta era Planul lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament, în călătoria Israelului spre ţara făgăduită, Dumnezeu a făcut o pregătire prin sânge. Aş vrea să ne gândim acum la capitolul 19 din Numeri.
„Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis:
„…Vorbește copiilor lui Israel să-ţi aducă o vacă roşie…” (v. 1-2).
De multe ori „roşu”este considerată o culoare rea, care semnifică pericolul, darînseamnă şi „legământul”:
„…să-ţi aducă o vacă roşie, fără nici o pată, fără vreun cusur trupesc şi care să nu fi fost pusă la jug.” Desigur, ea Îl simboliza pe Hristos.
Această vacă trebuia să nu fi fost pusă niciodată la jug. Aşa trebuie să fie şi biserica astăzi. Când a venit Hristos, El nu a fost pus la jugul lumii, iar Biserica ce se închină astăzi lui Dumnezeu este înjugată cu Hristos sub Sânge.
Dacă citim în continuare, aflăm că această vacă urma să fie junghiată seara, în prezenţa întregii biserici. Preotul Eleazar trebuia „să ia cu degetul din sângele vacii, şi să stropească de şapte ori înaintea cortului întâlnirii,” sau să facă şapte dungi pe uşa cortului întâlnirii.
Apoi vaca urma să fie arsă, iar preotul trebuia să arunce în mijlocul flăcărilor care o mistuiau, lemn de cedru, isop, cârmâz şi purpură. Purpura în Scriptură era lâna luată jos de pe spatele unui berbec care a fost junghiat şi care Îl simboliza pe Mielul care a fost junghiat înainte de întemeierea lumii. Era amestecată cu celelalte lucruri, deoarece acestea reprezentau apa de ispăşire care urma să curețe închinătorul necurat, ca să poată păși în prezența lui Dumnezeu.
Ce încercăm să facem noi acum? Să aflăm care este modul autentic de părtășie cu Dumnezeu.
Oamenii au încercat tot alte căi, cum ar fi educaţia, organizarea, etc. dar există un singur plan divin, iar acesta este Sângele.
Acum observaţi. Această lână roşie reprezintă berbecele pe care l-a jertfit Abel, în afara grădinii Eden, pentru păcatele lui.El a luat în mână capul lui mic,i l-a dat pe spate şi apoi i-a tăiat gâtul cu o bucată de piatră (presupun că în zilele acelea nu aveau cuţite), astfel încât sângele a gâlgâit afară, scurgându-se pe lâna lui.
Acest miel Îl simboliza pe Fiul lui Dumnezeu care patru mii de ani mai târziu a atârnat pe cruce şi murea plin de sânge, strigând: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46). Aceea a fost purpura pusă în apele de ispăşire.
Şi lemnul de cedru este roşu, iar roşu privit prin roşu dă alb. Dacă priveşti la roşu prin roşu, se vede alb. Acesta este un simbol care arată că atunci când Dumnezeu priveşte prin Sângele roşu al Fiului Său, Domnul Isus Hristos, la păcatele noastre roşii ca purpura, ele devin albe ca zăpada.
„Spală-mă în Sânge şi voi fi alb ca zăpada.” Mie îmi place mult vechiul cântec:
O, scump șuvoi
Ce mă face alb ca zăpada.
Nu cunosc altul
Decât Sângele lui Isus.
Acesta este Izvorul umplut cu Sânge
Tras din venele lui Emanuel,
În care orice păcătos se scufundă,
Are păcatele șterse.
Apoi am căutat să văd ce este isopul şi am găsit că este o plantă obişnuită în Egipt şi în Palestina şi are o floare mică şi albă.
Isopul a fost folosit întotdeauna pentru stropirea cu sânge. În timpul Paştilor, Moise a poruncit să se ia isop, să-l înmoaie în sânge şi să-l aplice pe uşciorii uşii.
Fiindcă isopul este o plantă obişnuită, în aceste ape de despărţire reprezintă credinţa obişnuită, şi arată că credinciosul nu trebuie să aibă nu ştiu ce educaţie înaltă sau ceva teologie, ci are nevoie de credinţa simplă şi obişnuită, ca isopul care se găsea pretutindeni.
Toate acestea erau amestecate şi aruncate în foc, iar cel care făcea acest lucru era necurat până seara. Abia după aceea putea intra în părtăşie.
Să nu uitaţi că Dumnezeu nu a avut şi nu va avea nici un loc de întâlnire cu omul decât sub Sânge. Voi vă puteţi apropia numai când ajungeţi în acel loc, deoarece nu există părtăşie fără Sânge. Când Dumnezeu priveşte la om prin Sânge, îl vede alb, dar în afara Sângelui el este un păcătos. Înseamnă că voi nu vă puteţi curăţa singuri; nu există nimic care să vă poată face mai buni. Este exact ca în cazul leopardului care lingându-se pe blană nu-şi poate curăţa petele, ci le face doar mai strălucitoare.
Astfel, părerile voastre conform cărora sunteţi la fel de buni ca ceilalţi nu valorează nimic până când nu veniţi sub Sângele Domnului Isus Hristos. Aşa este. Acesta este singurul loc de întâlnire al omului cu Dumnezeu.
Când israeliţii mergeau la locul de închinare, intrau în curtea dinafară.
În Noul Testament apa de curăţire în care suntem spălaţi este apa Cuvântului. Deci apa de curăţire este Cuvântul lui Dumnezeu, iar credinţa vine în urma auzirii.
Acum, păcătosul care intra în curte era stropit cu această apă de curăţire.
Ce se întâmplă cu păcătosul care vine şi ascultă Evanghelia? Începe să realizeze că este osândit pentru că este un păcătos şi îşi dă seama că în această apă de curăţire se află purpura. Cineva, un Înlocuitor nevinovat, a murit pentru ca el să poată intra din nou în părtăşie cu Dumnezeu şi prin auzirea Cuvântului înţelege că se află în afara drumului.
Daţi-mi voie să vă spun ceva: Evanghelia predicată în puterea Sângelui este cea mai mare putere pe care a cunoscut-o omenirea vreodată.
Naţiunile de astăzi tânjesc după putere.
Cu câteva zile în urmă am citit cum se lăudau oamenii de ştiinţă că au descoperit un combustibil cu care, în anumite condiţii, au reuşit să ridice două picioare ale Sfinxului. Am citit lucrul acesta într-un ziar, în timp ce mă aflam în avion. După ce am citit acel articol, am pus ziarul deoparte şi mi-am zis: „Da, dar slăvit să fie Domnul pentru că eu ştiu ceva mult mai puternic decât aceasta: două picături din Sângele lui Isus Hristos care ridică păcătosul pierdut; ridică prostituata de pe stradă şi face din ea o sfântă; îl ridică pe beţiv din baruri şi face din el un sfânt al lui Dumnezeu, un predicator al Evangheliei. Aceasta este puterea unei picături de Sânge al Domnului Isus. Amin. Aceasta este puterea de care ar trebui să ştie lumea.
Dumnezeu a dat o cale, iar când un păcătos, vreun om necurat dorea părtăşia cu Dumnezeu, primul lucru pe care îl avea de făcut era să vină să fie stropit cu apa de curăţire.
Ce înseamnă aceasta? Că omul care vrea să devină credincios, vine la biserică şi ascultă Evanghelia, pentru că Hristos a murit pentru păcătoşi.
Roşul, purpura şi apoi isopul,această apă de curăţire este aplicată cu o credinţă obişnuită, simplă, încât chiar şi un copil de doi ani o poate folosi. Credeţi numai în Domnul Isus Hristos.
Poate cineva întreabă: „Ce pot face ca să fiu mântuit?” iar tu îi spui: „Nu mai minţi, nu mai fura, nu mai fuma, nu mai bea…”
Da, eu cred că ar trebui făcute şi lucrurile acestea, dar nu acesta este răspunsul la întrebarea pusă. Tu îi spui ce să nu facă, dar el te întreabă ce trebuie să facă.
Pavel nu i-a spus temnicerului: „Scoate-ţi sabia şi fă asta şi cealaltă!” ci i-a răspuns simplu: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Fapte 16.31).
„Frate Branham, cum pot avea credinţă?”
Tot atât de simplu cum se aplica sângele cu isop. Crede pentru tine! Crede că Isus a murit pentru păcatele tale! Crede că El a fost Nevinovatul care a murit în locul păcătosului de tine. La fel se aplică şi vindecarea divină: îţi trebuie o credinţă simplă; să-L crezi pe Cuvânt.
Oh, dar cum încearcă unii s-o complice! Cum încearcă să facă din ea ceva de neatins!
Din cauza aceasta a izbucnit marea trezire în Anglia. Biserica anglicană a complicat atât de mult totul, încât numai cei educaţi înţelegeau, iar când biserica ajunge în starea aceasta, Dumnezeu trimite întotdeauna o trezire plină de simplitate, rupând în bucăţi celelalte lucruri. Aşa este. Ceea ce ne trebuie nouă astăzi este simplitatea. Aceasta este ceea ce-i lipseşte naţiunii noastre: credinţa simplă în Hristos; să se predea Domnului Isus cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot ce au. Este atât de simplu! Nu trebuie să învăţaţi nimic, ci doar să credeţi că Isus a murit pentru ca voi să primiţi binecuvântarea. Apoi, în timp ce puneţi mâna pe isop şi aplicaţi sângele, intervine credinţa simplă. În inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei care face lucrul acesta se întâmplă ceva. Amin.
Acum mă simt bine. Da, domnilor, mă simt bine deoarece ştiu că acesta este Adevărul, iar dacă m-a salvat pe mine, va salva pe oricine.
Cu câtva timp în urmă am citit într-o carte despre o anumită doamnă Maccabee din Oklahoma, care mergea pe străzi mânând o căruţă cu cai, în timp ce îşi ţinea ţigara în colţul gurii.
Nu demult s-au adunat împreună mai multe religii, fiecare expunându-şi învăţătura şi arătând cât de mare era religia lor. Preotul mahomedan a arătat ce mare este religia lor, budiştii au spus ce mare este religia lor, iar un predicator, nu-mi amintesc acum numele lui, reprezenta religia creştină. Când a ajuns pe platformă, el a povestit despre femeia aceasta decăzută care era atât de imorală încât nimeni nu voia să se apropie de ea, şi a spus:
„Domnilor reprezentanţi ai religiilor acestei lumi, religia voastră poate produce ceva care să cureţe mâinile acestei fiinţe degradate?”
Toţi stăteau nemişcaţi şi nu spuneau nimic. Atunci el a sărit brusc în sus, şi-a lovit călcâiele şi a strigat: „Sângele lui Isus Hristos poate curăţa nu numai mâinile ei, ci îi poate face şi inima curată ca un crin!”
Da, Sângele lui Isus Hristos înlătură păcatul, ne curăţă de toată nelegiuirea şi face din noi făpturi noi în Hristos Isus. Nimic altceva nu poate face aceasta, nici crezurile, nici obiceiurile şi nici altceva. S-a încercat, însă este nevoie de Sânge.
Acesta este singurul loc pentru părtăşia divină: sub Sânge. Este singurul remediu pe care Îl recunoaşte Dumnezeu. El este infinit, de aceea tot ceea ce spune prima dată rămâne pe tot parcursul întregului Său Plan.
Acum, când ei vor veni în adunare şi îşi vor da seama că sunt greşiţi, vor aplica Sângele prin credinţă. Da, vor crede şi Îl vor primi prin credinţă, iar apa Cuvântului îi va curăţa şi îi va înnoi. Dar aici apare o problemă, pentru că unii oameni spun: „Tot ce trebuie să fac este să cred.”
Acum fiţi atenţi! Omul care era atins de apa de curăţire nu putea intra încă în „Sfânta sfintelor”, nu putea intra încă în adunare. El accepta şi credea că Sângele este pentru el, apoi era stropit cu apa de curăţire, dar primul lucru pe care-l întâlnea în timp ce se îndrepta spre locul de părtăşie, era uşa cortului întâlnirii cu cele şapte dungi de sânge, pentru cele şapte epoci ale Bisericii: Dumnezeu în toate epocile.
Nimic altceva decât Sângele. Omul trebuia să ştie că înaintea lui a păşit o jertfă, iar ca să poată intra în cortul întâlnirii trebuia să recunoască sângele. Şi când intra sub acest sânge, intra în cortul întâlnirii în prezenţa Slavei lui Dumnezeu, iar atunci se afla în deplină părtăşie, închinându-se sub Sânge.
Ce tablou frumos pentru biserica primară care la rusalii a intrat în deplină părtăşie sub Sângele lui Hristos.
Este exact ca în cazul perechii pe care v-am dat-o ca exemplu mai devreme. Căsătoria nu înseamnă că asta a fost tot, aceasta este numai o ceremonie. Predicatorul a spus doar: „Vă declar soţ şi soţie!” dar încă nu este gata. Ce face mirele? O duce la el, în casa pe care a pregătit-o pentru ea.
Am să vă spun ceva deşi s-ar putea ca unii să nu fiţi de acord cu mine, dar omul trăieşte într-o casă cu trei camere. Poate aveţi mai multe camere, dar nu locuiţi decât în trei, adică în bucătărie, camera de zi şi dormitor.
În trup voi trăiţi tot în trei încăperi: în trup, suflet şi duh, iar Dumnezeu a locuit tot într-o casă cu trei încăperi: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Totul este în „trei”, formând un triunghi.
Dacă luaţi o prismă triunghiulară şi puneţi lumina peste ea, ei bine, în punctul în care se unesc cele trei puncte se formează şapte culori diferite. Şapte culori formează un curcubeu, iar curcubeul este semnul legământului. Apoi în continuare vedem că Dumnezeu a făcut un legământ prin aceste trei lucruri: isop, purpură şi aşa mai departe, iar lumina a strălucit peste el.
Acum, când tânăra mireasă este dusă, oh, cum o iubeşte el!, în noul cămin ei nu sunt încă în părtăşie deplină.
Pentru ce este bucătăria? Acolo este locul unde mâncaţi. Ea este ca şi curtea dinăuntru, ca biserica; este locul unde mâncaţi. Voi veniţi, staţi pe scaune şi ascultaţi Cuvântul, iar primul lucru pe care-l faceţi este să-L acceptaţi pe Hristos ca Mântuitor personal. Apoi vă bucuraţi de Cuvânt şi vă place. Înainte obişnuiaţi să vă ridicaţi şi să plecaţi dacă predicatorul spunea ceva ce nu vă plăcea, dar după ce L-aţi acceptat pe Hristos, aţi fost separaţi. Apele de curăţire ale Cuvântului v-au despărţit de gândirea necurată.
Apoi urmează camera de zi. Acolo este locul unde îţi duci mireasa. Ea îşi dă jos voalul, iar tu te apropii, o îmbrăţişezi şi vorbeşti cu ea.
Tot aşa se intră şi în părtăşia cu Domnul Isus. Mai întâi sunteţi separaţi de păcatele voastre, apoi îmbrăţişaţi Evanghelia Domnului, îmbrăţişaţi Cuvântul scris. Îl credeţi din toată inima şi spuneţi: „Dumnezeule, sunt gata să primesc tot ce ai hotărât pentru viaţa mea!”
Aceasta se petrece în camera de zi. Poate cineva spune: „Păi, nu-i de-ajuns?” Nu, domnule.
Următoarea cameră este dormitorul. Când te îndrepţi spre dormitor, intri în relaţie, ai părtăşie deplină. Oricine ştie că nu poţi avea părtăşie deplină dacă nu intri în relaţie.
Acum ascultaţi! Aşa este şi cu biserica de astăzi. Necazul este că avem prea mulţi care se ruşinează să intre în relaţie deplină cu Dumnezeu, în noua viaţă şi în noua naştere. Şi dacă suntem Mireasa lui Hristos, atunci de ce nu putem intra în relaţie, căci atunci toată ruşinea şi ezitarea ne va părăsi? O, iar dacă suntem în relaţie, dacă suntem născuţi din nou, nu ne-ar interesa nimic. Dacă ni s-ar spune că preşedintele Statelor Unite este pe stradă, aţi continua să strigaţi: „Aleluia! Lăudat să fie Domnul! Aleluia!” şi nu v-ar păsa de nimic pentru că aţi intrat într-o relaţie. Tu eşti născut din nou, eşti o făptură nouă. Tu eşti în slavă cu Dumnezeu, în părtăşie cu El.
Fraţilor, ceea ce ne trebuie nouă este să murim faţă de tot, să avem o închinare sub sânge, o închinare într-o relaţie deplină.
Cum ar fi dacă micuţa mireasă ar spune: „Stai puţin, eu nu cred că mariajul constă în asemenea lucruri!”? Ea nu ar mai ajunge niciodată într-o părtăşie deplină cu soţul ei. Ea nu poate intra în părtăşie cu el până nu are mai întâi o relaţie.
Asta-i problema cu biserica de astăzi care spune: „Eu nu cred în religia care te face să strigi! Nu pot crede aşa ceva!” Nu-i de mirare că nu aţi intrat încă! Intraţi şi staţi sub slava lui Dumnezeu, acolo unde puterea Duhului Sfânt cade peste voi şi atunci veţi şti că s-a întâmplat ceva, că aţi trecut de la moarte la viaţă şi aţi devenit făpturi noi.
Cred că Charles Finney, sau poate este altcineva, predica undeva, iar acolo erau două femei care se rugau pentru el ca să primească Duhul Sfânt, dar el le-a spus că are Duhul Sfânt. Câteva zile mai târziu, a ieşit din biroul lui şi s-a dus în spate să se roage. A îngenuncheat lângă un copac bătrân, iar în timp ce se ruga, a auzit cum s-a rupt un băţ. Crezând că vine cineva, a sărit în picioare şi a privit în jur, apoi s-a gândit că poate este cineva care stă şi se uită la el cum se roagă. A îngenuncheat din nou şi a spus: „Dacă aş vorbi cu şeful meu în birou, mi-ar place ca lumea să mă vadă că stau de vorbă cu el, dar aici mă ruşinez să mă vadă cineva că stau de vorbă cu Domnul meu.”
Şi spunând aceasta, a aruncat de pe el mantia răutăţii, a invidiei şi a certurilor, a căzut cu faţa la pământ şi a plâns înaintea lui Dumnezeu până când a fost umplut cu Duhul Sfânt. Atunci s-a întâmplat ceva ce a făcut ca toată scrobeala să iasă din el, deoarece a intrat în slavă, în relaţie cu Dumnezeu şi în părtăşie divină.
Aceasta am găsit la aceste convenţii: locuri în care bărbaţii şi femeile nu se ruşinează de Evanghelie, şi sunt gata să depună mărturie, să cânte şi să strige. De câteva ori i-am auzit chiar şi cântând în limbi.
O, nu lăsaţi să treacă pe lângă voi lucrul acesta, şi nu vă ruşinaţi să intraţi în relaţie cu Hristos, ci lăsaţi-L să locuiască în voi, Dumnezeu în om, făcându-Se cunoscut oamenilor prin Duhul Sfânt, într-o preoţie sfântă, un popor sfânt, un popor deosebit, ciudat, diferit de lume, sfinţit prin sânge şi pus deoparte fată de lucrurile lumii. Amin.
Acesta este un fel aspru şi vechi de predicare, dar salvează omul din păcat. Îl curăţă şi-l face o făptură nouă în Hristos Isus; îl albeşte şi îndepărtează toată ruşinea şi ezitarea de la el.
Odată am văzut o femeie foarte ruşinoasă. Când a venit omul de la asigurări la uşa ei, femeia şi-a întors faţa într-o parte. Lăsaţi-o însă să vină jos la altar în slava „Shekinah” a lui Dumnezeu şi ea va depune o asemenea mărturie încât se vor zgudui şi ţiglele de pe acoperişurile caselor. Sigur. De ce? Ea este în Prezenţa lui Dumnezeu, s-a întâlnit cu Ceva real. Viaţa ei a fost înnoită şi nu mai este trasă jos de lume pentru că se află în părtăşie divină cu Hristos. Este o singură cale de a intra în slava „Shekinah”: prin Sânge.
În Vechiul Testament, marele preot intra acolo o dată pe an şi atunci purta sângele înaintea lui. El era uns. O, îmi place să studiez cum era uns cu untdelemn!
Cred că David a spus: „Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!
Este ca untdelemnul de preţ care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui.” (Psalmul 133.1-2).
Uleiul face ca lucrurile să meargă repede, uşor. Voi ştiţi că atunci când omul ajunge să fie cu adevărat uns şi e pregătit pentru Dumnezeu, devine flexibil. Dar când nu este pregătit, dă înapoi şi este ţeapăn.
Mie îmi pare rău pentru catâri. Ei sunt cele mai mute fiinţe. Poţi să-l fluieri, poţi să-l strigi, căci el va sta şi te va privi cu urechile mari ciulite. Catârul nu ştie ce este blândeţea, ca şi calul. Şi încă ceva: el nu ştie de unde vine. Să nu spuneţi că a fost creat de Dumnezeu, căci nu este adevărat. Nu puneţi pe seama lui Dumnezeu lucrul acesta, pentru că omul l-a făcut. El a încrucişat iapa cu măgarul. Dumnezeu nu ar face o asemenea creatură. Nu, nu!
Mie îmi place un cal frumos de rasă. El este cu adevărat frumos şi ştie cine sunt părinţii lui. Ştie exact de unde vine, dar catârul nu ştie nici cine este tatăl lui, nici cine este mama lui şi nu se mai poate reproduce. El este distrus pentru tot restul vieţii.
Aceasta mă face să mă gândesc la o mulţime de oameni care spun că sunt creştini, vorbesc despre sângele lui Isus şi stau cu urechile ciulite, dar nu ştiu nici măcar ce înseamnă o chemare. Aşa este. Ei nici nu ştiu cine este Tatăl sau mama lor.
Dar când un suflet ajunge în adevărata părtăşie divină şi este botezat cu Duhul Sfânt, ştie cine este Tatăl lui. Ştie de unde vine şi pe ce stă; ştie că sângele Lui l-a curăţit şi că Duhul Sfânt care l-a născut i-a dat o viaţă nouă.
Necazul este că astăzi avem prea multă religie.
Deci, marele preot mergea în Locul Preasfânt, o dată pe an, cu sângele înaintea lui şi se închina în slava Shekinah uns peste tot. Oh, îmi place aceasta! El mergea acolo uns. Biblia spune că marele preot avea pe veşmânt o rodie şi un clopoţel, o rodie şi un clopoţel, de jur împrejur şi trebuia să păşească în aşa fel în timp ce ducea sângele înaintea lui, încât clopoţeii să sune: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul!”
Ce tablou minunat al Bisericii de astăzi.
Ştiţi de ce au fost făcuţi acei clopoţei? Pentru ca oamenii de afară să ştie dacă preotul mai era în viaţă sau nu, după zgomotul făcut de ei.
Şi acum am să vă spun ceva, fraţilor! Biserica noastră moartă nu mai face nici un zgomot. Aşa este.
Când Isus a intrat în Ierusalim, oamenii aceia simpli au rupt frunze de palmier şi au început să cânte: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!…” (Matei 21.9).
Unii din acei farisei au spus: „O, asta îmi dă fiori pe spate! Acesta este un sacrilegiu! Ar trebui făcuţi să tacă!” Dar Isus le-a zis: „Dacă ei vor tăcea, vor striga pietrele acestea.”
Vedeţi, când Hristos intră înăuntru trebuie să se întâmple ceva.
………………………………………………………………………………………
Dar El a dus Sângele la tronul de îndurare.
În vechime, numai marele preot putea intra în locul preasfânt şi aceasta o dată pe an, dar când a murit Isus, perdeaua din Templu s-a rupt în două şi s-a făcut un nou Legământ, iar acum, nu numai marele preot ci oricine doreşte poate intra în slava Shekinah a lui Dumnezeu, prin botezul cu Duhul Sfânt, într-o adevărată părtăşie a cincizecimii, în puterea lui Dumnezeu, în locul unde suntem curăţaţi de toată nelegiuirea şi suntem făcuţi făpturi noi în Hristos Isus. Duhul Sfânt vine peste noi şi îndepărtează toată reţinerea şi ruşinea noastră şi ne duce în părtăşie cu Dumnezeu. Nu este aceasta Biserica Mireasă? Nu ar trebui ca Biserica să nască fii şi fiice care să strige: „AVA”, adică „TATĀ”?
Atunci care-i problema? Nu-i de mirare că nu mai năştem, căci dacă ne îndepărtăm de slava Shekinah şi nu ştim cine este Tatăl nostru şi mama noastră, devenim „nepoţi penticostali”, aşa cum i-a numit David duPlesis, iar DUMNEZEU NU ARE NEPOŢI. Nu, domnule, El are numai fii şi fiice.
Nu, domnule, El are numai fii şi fiice.
Şi spun din nou aşa cum am mai spus. Metodiştii au fost bine la timpul lor, ei s-au născut ca fii ai lui Dumnezeu, dar apoi şi-au dus copiii la biserică şi au spus: „Pentru că sunt metodist şi copilul meu va fi tot metodist!” Dar aceştia nu sunt fii, ci nepoţi. Înţelegeţi? Însă Dumnezeu nu are nepoţi. Orice bărbat, femeie, băiat sau fată trebuie să trăiască experienţa intrării în sfânta sfintelor, fiind născuţi din nou.
Este trist că şi biserica penticostală a luat aceeaşi direcţie ca metodiştii. Urmarea? Ne-am ales cu nepoţi penticostali. Dar să vă spun ceva: Dumnezeu nu are aşa ceva! Biserica are, dar Dumnezeu, nu! Orice om care vine la Dumnezeu trebuie să intre prin Sânge. Orice băiat şi orice fată trebuie să recunoască faptul că ceva a trebuit să moară pentru ca ei să poată intra în acea slavă Shekinah, să fie curăţiţi de viaţa lor păcătoasă şi să devină făpturi noi în Hristos Isus. Amin.
Cartea lui Iov este cea mai veche carte din Biblie. Acest bărbat a trăit înainte ca Moise să scrie cartea Genezei. Cred că vă amintiţi de necazurile şi încercările prin care a trecut Iov şi de prietenii care s-au ridicat împotriva lui şi l-au acuzat. Cu toate acestea, el a rămas neclintit pe făgăduinţa lui Dumnezeu; a rămas în părtăşie, iar în ceasul încercării a strigat: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu…” (Iov 19.25).
Când era în suferinţă, chiar şi soţia i-a spus: „Iov, blestemă-L pe Dumnezeu şi mori!” dar el era sub sânge, Iov adusese jertfa , împlinise cerinţa lui Dumnezeu şi ştia că este neprihănit. El trebuia să fie sub sânge ca să aibă părtăşie divină cu Dumnezeu. Astfel, chiar şi în ceasul cel mai greu al încercării el a strigat: „Chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El!” Amin.
Ceea ce-i trebuie bisericii de astăzi este o astfel de părtăşie sub Sângele Domnului Isus Hristos, aşa încât nici chiar moartea să nu o mai întunece.
Am stat lângă patul multor sfinţi şi i-am văzut murind în timp ce dădeau mâna lor rece cu mine. I-am văzut murind în timp ce Îl lăudau pe Dumnezeu pentru că aveau părtăşie cu El şi ştiau pe ce stau.
Să nu încercaţi cumva să ajungeţi la Dumnezeu altfel decât prin părtăşie cu El sub Sânge, căci aceasta este singura cale! Este singura cale recunoscută de El!
Mai întâi trebuie să fiţi spălaţi de apa Cuvântului, apoi urmează curăţirea prin Sânge. Şi abia după aceea intraţi în părtăşie, în slava Shekinah şi ştiţi pe ce staţi!
Daniel era încă unul care a hotărât în inima lui că nu se va pângări cu carnea împăratului din Babilon. El a rămas în părtăşie cu supranaturalul chiar şi în prezenţa leilor care erau gata să-l sfâşie, iar Dumnezeu a trimis un înger care a stat alături de el şi a închis gurile acelor animale. Daniel avea părtăşie cu Dumnezeu deoarece era sub sânge.
În felul acesta s-a menţinut pe poziţie.
Cei trei tineri se aflau în mijlocul cuptorului încins şi orice le-ar fi făcut, nu au putut fi scoşi din părtăşia cu El. Ei nu au putut să-i supună la îndeajuns de multe încercări încât să-i determine să-L nege.
Un om care a ajuns sub Sângele lui Isus Hristos şi a fost umplut cu Duhul Sfânt nu mai poate fi smuls din părtăşie nici chiar de toţi dracii din iad. El ştie pe ce stă.
Ştiu că mă credeţi nebun, dar dacă v-aţi simţi aşa cum mă simt eu, aţi sări sus de pe scaune şi aţi face la fel.
Aş vrea să ţineţi minte un lucru, fraţilor!
Un copil care nu țipă la naştere sau nu scânceşte, este mort.
Aceasta este problema cu prea multe dintre bisericile de astăzi: prea mulţi oameni care se numesc creştini, sunt născuţi morţi. Asta nu-i bine.
Dar ştiţi ce face doctorul când vede că copilul nu scânceşte? Îl întoarce cu capul în jos şi îl loveşte de câteva ori cu palma iar atunci copilul ţipă.
Aceasta îi trebuie şi bisericii de astăzi: încă un botez cu Duhul Sfânt de modă veche, care s-o scuture până când zboară din ea toată lumea şi se întoarce la adevăratele binecuvântări de la rusalii. Un predicator adevărat se va ridica, va lua Scriptura şi va bate cu ea aşa cum se bate aurul.
Aţi văzut cum se bate aurul? Şi pe o parte şi pe alta până când cade toată zgura. Şi când este gata de bătut? Când aurarul îşi vede chipul în el.
Aceasta face şi Duhul Sfânt prin Cuvânt. Bate afară toată lumea din biserică până când Isus Hristos se reflectă în mădularele ei. Atunci Dumnezeu poate să-Şi reflecte puterea aşa cum s-a întâmplat în ziua de Rusalii când L-a trimis jos pe Duhul Sfânt şi i-a făcut pe credincioşii adevăraţi să se comporte ca şi cum s-ar fi îmbătat de vin nou. Când i-au văzut oamenii, au spus: „Sunt plini de must!”, dar Petru s-a ridicat şi le-a zis: „… aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel:
În zilele de pe urmă, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa visuri!
Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna în zilele acelea din Duhul Meu, si vor proroci.
Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum;
Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.
Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” (Fapte 2.16-21).
Ceea ce-i trebuie bisericii de astăzi este o bătaie a Evangheliei, ca să iasă din încurcătura în care se află şi să se întoarcă sub părtăşia Sângelui în slava Shekinah, într-o experienţă de rusalii aşa cum a avut cu mulţi ani în urmă, aşa cum au făcut în zilele lui John Wesley, în zilele lui Calvin şi ale lui Knox, aşa cum s-a întâmplat la Rusalii. Ceea ce ne trebuie nouă astăzi este o părtăşie cu Dumnezeu, astfel încât să devenim făpturi noi şi să primim Viaţa Sa.
Dacă un om va face aşa, dintr-un laş bătrân va fi schimbat într-un luptător viteaz care va merge afară şi va câştiga suflete. De ce? Pentru că a intrat în părtăşie cu Dumnezeu; a intrat în odăiţa lui tainică cu lacrimile şiroind pe obraji şi a zis: „O, Dumnezeule, dă-mi şi mie Duhul Sfânt! Nu mă interesează dacă aceasta mă va costa nevasta, copiii sau prietena. Renunţ la tot, chiar si la ceea ce sunt, numai umple-mă, Doamne, ca să pot sta în Prezenţa Ta, în slava Shekinah!”
Gândiţi-vă la cântecul: „Duh al lui Dumnezeu, vino peste mine!” pe care l-a scris domnul Iverson, tatăl lui Ned. Asta ne trebuie nouă.
Duhul Domnului să cadă peste mine! Să stau acolo până când Dumnezeu mă duce în sfânta sfintelor şi trage perdeaua în urma mea, închizând lumea afară. Până mă închide cu Hristos şi mă face să nu-mi mai pese cine sau ce este în jur.
Când se întâmplă aceasta, tu umbli în Duhul, eşti călăuzit de Duhul, faci lucrurile pe care le-ar face Duhul şi spui lucrurile pe care le-ar spune Duhul. Aceasta se întâmplă când intri în părtăşia divină.
Fie ca Domnul să dea lucrul acesta fiecăruia. Da. Tinerii evrei, chiar dacă se aflau în mijlocul cuptorului încins, erau în părtăşie cu El. Dogoarea cuptorului nu i-a putut opri, ci aveau aceeaşi părtăşie ca până atunci.
După ce a intrat sub sânge, Ştefan a stat acolo şi a predicat până când faţa i-a strălucit ca faţa unui înger. Eu nu cred că a strălucit ca una din aceste lumini. Sigur că nu. Un înger nu înseamnă întotdeauna o lumină strălucitoare. Îngerul este un mesager, este cineva care ştie despre ce vorbeşte. Şi în ziua când Ştefan a fost dus înaintea judecăţii sinedriului, a spus: „Care dintre părinţii voştri nu L-a respins pe Duhul Sfânt? Voi, oameni tari de cerbice şi netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile…” El ştia că dacă vorbeşte în felul acesta îl poate costa viaţa, dar credeţi că i-a păsat? Ştefan ştia despre ce vorbeşte. De ce? Pentru că a intrat sub Sânge acolo sus, la cincizecime, era în slava Shekinah şi nu-i păsa ce ar fi putut spune cineva. Moartea nu însemna nimic pentru el. Era atât de sigur şi atât de plin de Duhul Sfânt încât lucrul acesta i-a făcut să scrâşnească din dinţi şi să arunce cu pietre în el. Nici chiar moartea nu i-a putut ascunde părtăşia, căci şi-a ridicat mâinile şi a spus: „Îl văd pe Isus…” Amin.
Nici chiar moartea nu a putut să-i ia părtăşia. Ea nu putea să-i facă nimic pentru că Ştefan păstra acea părtăşie desăvârşită cu Hristos chiar şi atunci când pietrele îl loveau în cap.
Iar Pavel stătea acolo. În vremea aceea se numea Saul şi păzea hainele celor ce-l omorau pe Ştefan. El n-a plecat de acolo pentru că a văzut că acel om avea ceva, el fiind plin de tot felul de crezuri şi alte învăţături. Vedea că omul acela avea ceva ce crezul lui nu putea produce. A văzut slava lui Dumnezeu pe faţa lui când Ştefan s-a uitat în sus şi a spus: „Îl văd pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu…” (Fapte 7.56). Acel bărbat avea părtăşie chiar şi în ceasul morţii, deoarece a venit pe calea plăcută lui Dumnezeu: prin Sângele lui Isus Hristos şi a intrat în slava Shekinah unde era adevărata părtăşie.
Romani 5.11 spune: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Părtăşia reaşezată.
O, îmi place aceasta! Părtăşie cu Dumnezeu, părtăşia reaşezată. Cum? Prin Sângele Domnului Isus.
În oraşul meu, Louisville, Kentucky, era un om pe care toţi îl considerau un hoinar. Aduna tot felul de lucruri de pe stradă şi trăia într-o cocioabă de la periferia oraşului. Hainele lui nu erau prea călcate dat fiind faptul că era burlac, iar într-o zi, în timp ce trecea strada a fost accidentat de o maşină care i-a rupt toate oasele. O ambulanţă l-a dus la spital, dar după ce a fost examinat de medici, când aceştia au constat starea gravă în care se afla şi având în vedere faptul că era doar un hoinar fără bani, au hotărât că nu are rost să-şi piardă vremea cu el. Când bolnavul a văzut că ei au tras cearceaful peste el, a spus:
„Un moment, domnilor. Poate că în ochii voştri nu valorez nimic, dar să ştiţi că totuşi am valoare, deoarece Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să moară în locul meu ca să primesc har şi să am părtăşie cu El. Cu 50 de ani în urmă, am acceptat lucrul acesta în inima mea, ceea ce înseamnă că cu siguranţă valorez ceva. Dumnezeu m-a iubit atât de mult încât Şi-a dat propriul Fiu pentru mine. El Şi-a vărsat Sângele ca să pot intra în părtăşie cu El. Eu am rămas pe aceasta în toţi aceşti ani şi acum e mai dulce decât înainte.”
Vă puteţi imagina feţele acelor medici?
Sigur că valoraţi ceva! Fiecare om valorează ceva, pentru că Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru voi.
Voi nu puteţi să vă daţi viaţa voastră pentru El? De ce nu puteţi să vă predaţi Lui? Trebuie să intraţi corect în părtăşie.
Faptul că întoarceţi o nouă pagină în viaţa voastră, nu vă ajută cu nimic, pentru că trebuie să veniţi cum cere Dumnezeu: să intraţi sub Sânge, să păşiţi în slava Shekinah, în prezenţa lui Dumnezeu şi apoi puteţi să vă închinaţi la Domnul Dumnezeu.
Cu 1900 de ani în urmă, la Calvar…
Haideţi să vedem un tablou, apoi vom merge mai departe. Era o dimineaţă groaznică. O asemenea dimineaţă nu a fost şi nici nu va mai fi vreodată, pentru că atunci a avut loc o judecată, mai bine zis o batjocură. Un OM nevinovat a fost osândit. Eu pot să privesc şi să văd ceva, văd un OM micuţ ce mergea spre Calvar.
Biblia spune că nu avea nimic care să-ţi atragă privirea. Are o cruce pe umeri şi Sângele îi curge şiroaie pe spate, pe cap are o coroană din spini, pusă în batjocură, iar pe faţă i se prelinge scuipatul soldaţilor beţi care L-au scuipat. El târăşte crucea prin urmele de sânge lăsate de paşii Săi. În timp ce începe să urce muntele, văd cum haina îmbibată de Sânge I se lipeşte de coapse, este o privelişte în faţa căreia nu mai poţi rămâne indiferent.
O, desigur, Diavolul s-a îndoit de El. A crezut că este doar un proroc, căci îşi zicea: „Sigur e numai un proroc, căci altfel cum ar fi îngăduit Dumnezeu să-L scuipe cineva în faţă? Sau cum era posibil ca Dumnezeu să se lase bătut?” Păi din aceleaşi motive nu putea fi nici proroc şi nici înger, ci trebuia să fie Dumnezeu! Cine a venit să salveze copilul pierdut din grădina Eden? A trimis El vreun înger? A trimis vreun proroc? Nu, nu a trimis pe nimeni, ci a venit El însuşi arătându-Se în trup în persoana lui Isus Hristos, Fiul Său.
Şi iată-L urcând muntele trăgând crucea după El, iar acea „albină” a morţii a început să bâzâie în jurul Său zicând: „Nu e decât un OM fiindcă Dumnezeu nu s-ar fi lăsat scuipat în faţă!”
Da, El a făcut asta! A făcut-o de dragul nostru. Nu trebuia s-o facă, dar a făcut-o ca să ne poată curăţa şi sfinţi de păcate, a făcut-o pentru ca noi să avem un exemplu de trăire corectă şi smerită şi să ştim cum să întindem şi celălalt obraz, să mergem încă o milă sau să-i dăm şi cămaşa fratelui care are nevoie. El a practicat religia lui Iahveh pentru că o avea în Sine.
Şi iată-L urcând dealul în timp ce bătrâna albină a morţii se învârtea întruna în jurul Lui zicând: „Uită-te la El! Cum ar putea fi acesta Dumnezeu? Poate fi El Emanuel? Cu siguranţă, nu! El n-ar îngădui să fie scuipat în faţă, n-ar purta pe cap o coroană a batjocurii făcută din spini şi n-ar duce în mână un sceptru fals. Acesta nu e decât un proroc şi pentru că mi-a făcut o mulţime de necazuri, în câteva minute am să-L termin pe Calvar!”
Fraţilor, daţi-mi voie să vă spun ceva! Când el a bâzâit şi L-a înţepat acolo la Calvar, s-a întâmplat ceva. Când şi-a înfipt acul în trupul lui Emanuel, voi ştiţi că atunci când albina înţeapă pe cineva, îşi pierde acul dacă vrea să-l ia afară. Aşa se face că atunci când L-a înţepat, a înţepat mai mult decât un profet; L-a înţepat pe EMANUEL. Şi ce s-a întâmplat? Şi-a pierdut acul!
Şi de atunci, când creştinul intră sub acel Sânge care s-a vărsat la Calvar, în părtăşia divină, în adevărata părtăşie a cincizecimii, moartea îşi pierde puterea. Ea mai poate doar să bâzâie şi să bâzâie.
Eu cunosc un evreu cu nasul coroiat care stătea nepăsător când Ştefan era împroşcat cu pietre, dar într-o zi, în timp ce era pe drumul spre Damasc a căzut sub puterea lui Dumnezeu. Şi ce s-a întâmplat? A ajuns în punctul în care a intrat în acea prezenţă divină cu Fiul lui Dumnezeu.
Şi într-o zi, la Roma a fost ridicat un eşafod pentru a-i fi tăiat capul într-o execuţie publică sub guvernarea romană. Şi când era gata să moară, acea albină a venit şi a început să bâzâie în jurul lui, dar ştiţi ce i-a spus Pavel?
„O, albină, unde îţi este boldul? Mormântule, unde îţi este biruinţa?
Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15.55-57).
Chiar şi în ceasul morţii el a menţinut acea părtăşie pe care a găsit-o în binecuvântările de la Rusalii.
Fiecare din acei ucenici de la Rusalii, care au fost în odaia de sus, şi-au menţinut părtăşia cu El de-a lungul încercările şi prigoanelor şi nimic nu i-a putut despărţi de dragostea lui Dumnezeu care era în Hristos.
Şi astăzi este o singură temelie pentru părtăşia adevărată, iar aceea este PĂRTĂŞIA DEPLINĂ A EVANGHELIEI. Când un om intră prin apa de curăţie a Cuvântului şi recunoaşte Sângele pentru curăţire, intră în slava Shekinah, în adevărata părtăşie a cincizecimii şi nu se mai ruşinează de Evanghelia lui Isus Hristos, pentru că Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor ce cred.
– Amin
PARTASIA
Oamenii nu mai înteleg modelul partasiei pe care Domnul ni l-a aratat. Este necesar sa ne reamintim cateva dintre caracteristicile unei partasii reale, descoperite în ceea ce Domnul a facut pentru noi.
De fapt, ce este partasia? Ce întelegem noi, rostind aest cuvant?
Cel mai simplu, partasie înseamna a pune si a tine lucruri împreuna. Nu se refera exclusiv la lucruri materiale, drept exemplu, Pavel exprima acest adevar, si anume, îl vede pe Timotei omul care pote sa-i înteleaga simtirile si sa reactioneze la nevoile lui.
Dumnezeu a vrut sa refaca partasia pierduta cu omul si a luat decizia de a repune împreuna lucrurile pierdute prine neascultarea omului. Acest plan a fost împlinit cand a dat tot ce a avut: pe Insusi Fiul Sau iubit, Isus Hristos. L-a dat oamenilor pentru ca prin El sa se refaca partasia pierduta. Acum, este randul nostru sa punem, împreuna cu Tatal, ce avem noi: necazurile, limitarile, viata noastra… inima noastra. Astfel se reface partasia pierduta.
Dincolo de aceasta imensa binecuvantare, suntem chemati sa exprimam în aceiasi termeni practici partasia frateasca, ca expresie vizibila a partasiei cu Domnul.
Ce înseamna sa avem partasie reala unii cu altii? Ce putem pune împreuna astfel încat sa fim parte unii cu altii?
In primul rand, suntem chemati sa simtim unii pentru altii, adica, sa simtim reciproc bucuriile si durerile, greutatile si reusitele.
Apoi, dincolo de a plange cu cei ce plang si a te bucura cu cei ce se bucura, suntem chemati sa raspundem afirmativ nevoilor vizibile ale fratilor, în primul rand, si a oamenilor, în general. Asta înseamna sa trecem de la stadiul de crestinism teoretic, declarat, prea des fatarnic, la un stadiu de crestinism practic, demonstrat prin actiuni concrete. Domnul nu a trimis doar un mesaj de durere fata de oamenii cazuti… El L-a trimis chiar pe Fiul Sau. Dragostea înseamna mai mult decat cuvinte; înseamna jertfa, lupta, consecventa, decizie.
Nu în ultimul rand, trebuie sa punem împreuna celebrarea placuta Domnului, ca un act al închinarii, al sarbatorii prezentei Domnului în Biserica Sa. Unitatea în rugaciune are o putere inimaginabila. De aceea trebuie sa avem partasia credintei, ca factor care deschide zagazurile cerului si face nemijlocita interventia puternica a Dumnezeului nostru.
RCF !!!! Suntem chemati sa traim real binecuvantarea partasiei cu Domnul, avand partasie reala unii cu altii !!!!!
Importanta partasiei – Zac Poonen
NECESITATEA PĂRTĂȘIEI CREȘTINE
Jim CymbalaAugust 10, 2019
“Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evrei 10:25).
Este o binecuvântare să ne închinăm împreună cu alți credincioși. Cântând laude Domnului, auzind explicarea Cuvântului Său prețios, înălțând vocile noastre în rugăciune împreună cu alți creștini, iubind și fiind iubiți – toate acestea sunt mijloacele pe care Domnul le folosește pentru a ne întări inimile.
În vremea lui Pavel, au existat oameni care au evitat închinarea în public, pentru un motiv sau altul. De asemenea, omologii lor moderni au puțină dorință de a fi în casa lui Dumnezeu, împreună cu poporul Său. Acesta este un lucru rău, indiferent de motiv. Atunci când un creștin începe să vină la biserică mai rar sau doar sporadic, acest lucru ar putea fi un semn al unor probleme ale vieții spirituale. Există o mulțime de motive: „Eu lucrez atât de mult, încât sunt prea obosit.“ „Am nevoie de mai mult timp în familie.“ „Eu mă pot închina lui Dumnezeu în bucătăria mea.“ Sau unul mai popular: „Biserica este plină de ipocriți.“
Nu lăsați dezamăgirea sau ca politica bisericii să vă împiedice să experimentați reînnoirea spirituală. Oameni buni, care aveți o foame scăzută pentru a vă întâlni cu alți credincioși, au de fapt, puțină foame pentru Hristos. A fi un mădular sănătos în Trupul bisericii implică întotdeauna două lucruri: o dorință de a rămâne în unitate și umilința de a recunoaște nevoia noastră de alți credincioși. Dacă apostolul Pavel a cerut rugăciune și a dorit mult părtășia cu credincioșii, tot astfel ar trebui să fim și noi. Cu toții avem nevoie de încurajarea fraților și surorilor în Hristos, fiindcă ne sunt de ajutor pe cale.
Frecventarea unei biserici în mod regulat nu este o chestiune de legalism, ci de logică spirituală, mai ales când vedem că se apropie “Ziua”. În curând Isus va reveni și toate grijile vieții care ne trag în jos, vor dispărea într-o milisecundă. Ceea ce contează cu adevărat pentru credința noastră în Hristos este creșterea noastră în har, rodul pe care îl producem pentru gloria Lui și împlinirea voii Sale pentru viețile noastre. O mare parte a creșterii noastre spirituale are loc pe măsură ce interacționăm cu ceilalți membri ai Trupului lui Hristos ca un lucru obișnuit, așa că trebuie să veghem în vederea strângerii împreună cu alți credincioși.
Jim Cymbala a început lucrarea din Brooklyn Tabernacle cu mai puțin de douăzeci de membri, într-o clădire mică, într-o zonă periculoasă a orașului. Nativ din Brooklyn, el a fost un vechi prieten al lui David și al lui Gary Wilkerson.
6. RÂNDUIT PENTRU PĂRTĂŞIA CU DUMNEZEU
Conform voii lui Dumnezeu, oamenii au fost rânduiţi de la început să trăiască în părtăşie cu El. De aceea ei, indiferent de religie sau rasă, au tendinţa să se închine unei fiinţe mai înalte. Toţi simt în ei o dorinţă nedefinită de închinare, diferind modul în care aceasta este apoi practicată. Dacă cineva nu găseşte ceva religios căruia să i se închine, atunci poate să fie Mamona, pasiuni, sportul, un oricare alt hobby sau un idol. Această dorinţă adâncă care o poartă fiecare om, indiferent dacă este sărac sau bogat, poate fi astâmpărată numai cu ceva dumnezeiesc.
Iudeii credincioşi se roagă lui Dumnezeu, care s-a prezentat lor personal în timpul lui Moise ca Dumnezeul Israelului. Un iudeu adevărat poate crede numai unicului şi singurului Dumnezeu, căci El însuşi a zis: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul este Unul …“ Circa de şase mii şapte sute de ori este scris „Domnul Dumnezeu“ — «Elohim-Iahweh» — în Vechiul Testament. Iudeii credincioşi biblic aşteaptă tot timpul venirea lui Mesia şi rezidirea templului, aşa cum le-a fost făgăduit.
Musulmanii se roagă unui dumnezeu, pe care ei îl numesc Allah. Proorocul lor, Mahomed, a crezut că Mesia a fost zămislit de Duhul, dar a tăgăduit răstignirea lui Hristos. Pentru el, El a fost un prooroc mare şi mesager al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu l-a luat la Sine la sfârşitul slujbei, dar nu Răscumpărător şi Domn. Mahomed a predicat monoteismul absolut, dar nu a înţeles descoperirea proprie a lui Dumnezeu în Hristos pentru a face posibilă răscumpărarea.
Hinduşii cred în trinitatea lor principală care este compusă din: Brahma – creatorul, Vishu – susţinătorul, şi Shiva – distrugătorul şi înoitorul, deasemenea într-un număr mare de dumnezei şi îşi pun nădejdea în învăţătura că omul se va reîntoarce eventual ca animal în viaţa viitoare şi va trece printr-un proces de curăţire permanent până va ajunge la ţinta finală. Budiştii cred într-un fel asemănător în reîncarnare şi se bazează pe meditaţie. Ca la hinduism şi islam, şi aici se caută degeaba după un mesaj divin care să aducă la exprimare mântuirea şi nădejdea pentru veşnicie, ceea ce include biruinţa asupra morţii. Dar o religie fără mântuire şi fără o nădejde adevărată, nu este o religie deznădăjduită şi pierdută?
Ceea ce contează este «voia lui Dumnezeu» descoperită şi confirmată, căreia omul trebuie să i se conformeze. A existat o perioadă de timp în care primii oameni au trăit în paradis în părtăşie directă cu Domnul Dumnezeu. În starea aceasta originală a nevinovăţiei, ei nu au ştiut nimic despre suferinţă, durere, boală sau moarte. Fiind creaţiuni ale Celui veşnic, ei au fost rânduiţi să trăiască veşnic. Domnul Dumnezeu le-a dat oamenilor o voinţă liberă, astfel încât ei se pot decide pentru viaţă sau moarte. Ei pot să aleagă între bine şi rău, ascultare şi neascultare, credinţă şi necredinţă. Aşa este cu noi toţi şi astăzi. Atunci la început era vorba despre ascultare, la care din păcate au dat greş: întâi Eva, apoi Adam. Ea a ascultat de argumentele şi minciunile lui Satan în chip de şarpe, a fost ispitită, a căzut în păcat şi l-a tras şi pe Adam în aceasta. Prin aceasta, căderea în păcat a fost perfectă. Astfel au ajuns amândoi, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, sub influenţa duşmanului şi au trebuit să moară. Domnul Dumnezeu a împlinit avertizarea şi i-a alungat din paradis. Legătura cu El a fost întreruptă, suferinţa, boala şi moartea au venit asupra întregii omeniri, deşi duşmanul a făgăduit: „Hotărât, că nu veţi muri … veţi fi ca Dumnezeu …“ (Gen. 3).
Nimeni să nu-şi spele mâinile în nevinovăţie şi să spună: „Ce mă interesează pe mine!“, căci fiecare bărbat şi fiecare femeie, fiecare fată, fiecare băiat ar fi procedat exact ca Adam şi Eva — da, ei o mai fac şi astăzi. Dumnezeu ne cunoaşte pe toţi şi a ştiut că nici un om nu poate să împlinească cerinţele şi poruncile Sale. Şi totuşi El, în dreptatea Lui, ne-a lăsat să recunoaştem fărădelegile şi neascultarea faţă de El.
Dacă nu ar exista o lege dumnezeiască, nimeni nu ar putea fi condamnat pentru încălcarea ei, şi nimeni nu ar vedea necesitatea iertării şi mântuirii. Noi toţi am fost născuţi în această lume pierdută şi despărţită de Dumnezeu, de aceea avem nevoie de împăcarea cu El. Conştiinţa îi avertizează pe toţi, chiar şi pe cei care nu au auzit niciodată mesajul divin şi nu au citit niciodată Biblia. Fiecare ştie când minte, înşeală, fură sau face altceva nepermis. Toţi, fie săraci sau bogaţi, buni sau răi, au devenit la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Nimeni să nu spună că el n-a omorât pe nimeni sau că nu a comis vreo altă infracţiune, deci nu este aşa de rău. Deasupra tuturor stă pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu, de aceea toţi trebuie să moară. În viaţă nu este nimic mai sigur decât moartea, căci „… oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.“ (Evrei 9, 27). Noi suntem răspunzători pentru faptele noastre.
Prin căderea în păcat a fost întreruptă părtăşia cu Dumnezeu. Dar El s-a gândit la noi şi El însuşi a croit o cale pentru noi prin Singurul care putea spune: „EU sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine.“ (Ioan 14, 6). Domnul a venit la noi în dragostea şi mila Lui nemărginită, pentru ca noi să putem merge la El.
Pentru că noi am devenit vinovaţi în trupul acesta pământesc, El a trebuit să vină în trup pentru ca astfel Singurul nevinovat să ocupe locul întregii omeniri, să ia vina tuturor asupra Lui şi să ne împace cu Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat în Isus Hristos, Domnul nostru, a cărui strigare sună astfel: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.“ (Mat. 11, 28). Astfel de oameni care vin la El, pot să fie siguri când bate ultimul lor ceas, că duhul lor este încredinţat Lui şi El va da întotdeauna acelaşi răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.“ (Luca 23, 43). Cine trăieşte conştient fără El, va şi muri fără El. Mântuiţi sunt numai acei care trăiesc cu Hristos şi mor în El (Rom. 14, 7-8; Apoc. 14, 13).
Părtășia suferințelor Lui
Avem tendința să credem că suferim din pricina circumstanțelor, iar dacă ele s-ar schimba, atunci și noi am putea acționa corect. Dumnezeu dorește ca noi să devenim maturi și stabili în credință, astfel încât purtarea noastră să fie bună, chiar și când circumstanțele ne sunt potrivnice. Sunt diferite nivele ale credinței; în majoritatea timpului noi dorim să ne folosim credința pentru a scăpa de suferință. Însă uneori, planul lui Dumnezeu pentru noi este să exercităm o credință mai mare, o credință care ne va purta prin provocările vieții.
De prea multe ori ne minunăm de puterea eliberatoare a lui Dumnezeu și omitem puterea Lui care ne ține, ne întărește și ne împuternicește. În Ioan 16:33 Isus a promis că ne va da pacea Lui în încercările prin care trecem, dar și puterea de care avem nevoie, ca să biruim. Dacă treci printr-o perioadă de suferință, astăzi te încurajez să crezi că, prin ajutorul lui Hristos, vei depăși această fază și vei fi părtaș la slavei Sale, care va fi descoperită.
Rugăciune
Doamne, în Romani 8:18 spune că suferințele mele de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu slava care va urma, datorită umblării mele cu Tine. Vreau să am de acum această atitudine. Mulțumesc pentru pacea Ta și pentru puterea de a trece prin orice suferință care vine în calea mea.
Studiul biblic şi părtăşia
5. Care sunt elementele închinării în biserica creştină primară?
Faptele 2:42
Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
Încă din primele zile ale existenţei bisericii, închinarea a avut ca element principal studiul Cuvântului. Primii creştini studiau Scripturile cu perseverenţă ca să vadă ce spun ele despre Isus Mesia. Se adunau în fiecare zi pentru a se bucura împreună de binecuvântările divine şi pentru a se încuraja reciproc. Ei extrăgeau din Cuvânt adevărurile sacre care au format temelia mesajului lor pentru lume.
6. Ce spun pasajele de mai jos despre importanţa studierii Cuvântului lui Dumnezeu împreună cu alţi credincioşi?
2 Împăraţi 22:8-13
8. Atunci marele preot Hilchia a zis lui Şafan, logofătul: „Am găsit cartea Legii în Casa Domnului.” Şi Hilchia a dat cartea lui Şafan, şi Şafan a citit-o.
9. Apoi logofătul Şafan s-a dus să dea socoteală împăratului şi a zis: „Slujitorii tăi au strâns argintul care se afla în Casă şi l-au dat în mâinile meşterilor însărcinaţi cu facerea lucrării în Casa Domnului.”
10. Şafan, logofătul, a mai spus împăratului: „Preotul Hilchia mi-a dat o carte.” Şi Şafan a citit-o înaintea împăratului.
11. Când a auzit împăratul cuvintele din cartea Legii, şi-a sfâşiat hainele.
12. Şi împăratul a dat porunca aceasta preotului Hilchia, lui Ahicam, fiul lui Şafan, lui Acbor, fiul lui Mica, lui Şafan, logofătul, şi lui Asaia, slujitorul împăratului:
13. „Duceţi-vă şi întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor şi pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noştri n-au ascultat de cuvintele cărţii acesteia şi n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea.”Faptele 17:10,11
10. Fraţii au trimis îndată, noaptea, pe Pavel şi pe Sila la Bereea. Când au sosit, au intrat în sinagoga iudeilor.
11. Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.2 Timotei 3:14-17
14. Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat;
15. din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus.
16. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,
17. pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.
„Oriunde sunt vestite adevărurile Evangheliei, cei care din sinceritate doresc să facă ce este bine sunt conduşi la o sârguincioasă cercetare a Scripturilor. Dacă, în timpul evenimentelor finale ale istoriei acestui pământ, cei cărora le sunt vestite adevărurile probatoare ar urma exemplul bereenilor, cercetând zilnic Scripturile şi comparând Cuvântul lui Dumnezeu cu soliile aduse lor, astăzi ar fi un număr mult mai mare de oameni care ascultă de preceptele Legii lui Dumnezeu acolo unde nu sunt decât puţini.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 169
Cât de bine ești întemeiat pe adevărurile Bibliei? Ești suficient de bine întemeiat ca să rămâi neclintit în fața amenințării cu moartea, asemenea celor trei tineri evrei?
Rânduit pentru părtăşia cu Dumnezeu
Conform voii lui Dumnezeu, oamenii au fost rânduiţi de la început să trăiască în părtăşie cu El. De aceea ei, indiferent de religie sau rasă, au tendinţa să se închine unei fiinţe mai înalte. Toţi simt în ei o dorinţă nedefinită de închinare, diferind modul în care aceasta este apoi practicată. Dacă cineva nu găseşte ceva religios căruia să i se închine, atunci se va închina diavolului, unor pasiuni, sportului sau oricărui alt hobby, sau unui idol. Această dorinţă adâncă pe care o poartă fiecare om, indiferent dacă este sărac sau bogat, poate fi astâmpărată numai cu ceva dumnezeiesc.
Iudeii credincioşi se roagă lui Dumnezeu, care li s-a prezentat personal în timpul lui Moise ca Dumnezeul Israelului. Un iudeu adevărat poate crede numai în unicul şi singurul Dumnezeu, căci El însuşi a zis: „ Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul este Unul. ” De aproape 6700 de ori este scris „ Domnul Dumnezeu Elohim-Iahweh în Vechiul Testament. Iudeii credincioşi biblic aşteaptă tot timpul venirea lui Mesia şi rezidirea templului, aşa cum le-a fost făgăduit. ”
Musulmanii se roagă de asemenea unui dumnezeu, pe care ei îl numesc Allah. Până în 11 septembrie 2001, noi toţi am crezut, din neştiinţă, că Allah ar putea fi comparat cu Elohim al Bibliei. Acum am aflat din multe surse, în special din câteva enciclopedii, că Allah a fost vechiul zeu Babilonian al lunii. Pe timpul lui Mahomed, acest zeu era venerat în Arabia ca zeul fertilităţii. De aceea şi-a ales islamul ca simbol semiluna. Numai după ce Mahomed şi-a supus toate triburile din Peninsula Arabă care se închinau altor zei, a declarat el pe dumnezeul lui ca fiind singurul Allah. El i-a atribuit lui Allah chiar şi creaţia. Apoi a început el să propovăduiască propria lui concepţie despre monoteism, dar care nu avea nimic cu cel descris în Sfânta Scriptură. Allah al lui Mohamed nu este singurul Dumnezeu adevărat al lui Avraam şi Moise. Allah nu este şi nu va fi niciodată Dumnezeul Bibliei. În toate ţările arabe, este folosit cuvântul „ Allah ” pentru „ Dumnezeu ” în Biblii şi în cărţile de cântări şi toţi creştinii de acolo se închină lui Allah ca dumnezeu. Ce înşelare şi tragedie datorată necunoştinţei!! Ce vor face ei acum, când adevărul a fost adus în sfârşit la lumină?
Hinduşii cred în trinitatea lor principală care este compusă din: Brahma – creatorul, Vishu – susţinătorul, şi Shiva – distrugătorul şi înnoitorul, de asemenea într-un număr mare de dumnezei şi îşi pun nădejdea în învăţătura că omul se va reîntoarce eventual ca animal în viaţa viitoare şi va trece printr-un proces de curăţire permanent până va ajunge la ţinta finală. Budiştii cred într-un fel asemănător în reîncarnare şi se bazează pe meditaţie. Ca în hinduism şi islamism, şi aici se caută degeaba un mesaj divin care să aducă la exprimare mântuirea şi nădejdea pentru veşnicie. În aceste religii biruinţa asupra morţii şi viaţa veşnică nu-şi găsesc locul. Dar o religie fără mântuire şi fără o nădejde adevărată, nu este o religie deznădăjduită şi pierdută? Ceea ce contează este voia lui Dumnezeu descoperită şi confirmată, căreia omul trebuie să i se conformeze.
Având în vedere faptul că în creştinism se crede, în general, în dogma „ sfintei treimi ” , care susţine că cele trei persoane ale dumnezeirii există din veşnicie în cer, înseamnă că acest creştinism nu mai este o religie monoteistă în adevăratul sens al cuvântului. Întrebarea legitimă care se pune, este: „ Dacă există trei persoane divine, care sunt veşnice şi care sunt atotputernice, atunci aceasta exclude existenţa Unui singur Dumnezeu Veşnic şi Atotputernic ” . Dacă luăm în consideraţie aceste dovezi de necontestat, atunci numai credinţa evreilor se potriveşte cu definiţia „ monoteismului ” . Singurul şi Adevăratul Dumnezeu are desigur capacitatea de a se descoperi şi manifesta pe Sine în multe feluri şi în multe chipuri, aşa cum o mărturiseşte şi o confirmă Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament, Dumnezeul cel nevăzut, care este Duh, S-a descoperit pe Sine într-o formă vizibilă ca Domnul. În Noul Testament, acelaşi Dumnezeu, S-a descoperit pe Sine în vederea mântuirii noastre ca Tată în ceruri şi în singurul Său Fiu născut, care este Domnul, aici pe pământ. În Vechiul Testament descoperirea Lui a fost într-un trup duhovnicesc, în Noul Testament a fost descoperit într-un trup de carne, pentru răscumpărarea noastră şi pentru a ne reaşeza în poziţia noastră de copii ai lui Dumnezeu, prin înfiere divină (Galateni 4:4 şi alte texte).
A existat o perioadă de timp în care primii oameni au trăit în paradis în părtăşie directă cu Domnul Dumnezeu. În starea aceasta originară a nevinovăţiei, ei nu au ştiut nimic despre suferinţă, durere, boală sau moarte. Fiind creaţiuni ale Celui veşnic, ei au fost rânduiţi să trăiască veşnic. Domnul Dumnezeu le-a dat oamenilor o voinţă liberă, astfel încât ei se pot decide pentru viaţă sau moarte. Ei pot să aleagă între bine şi rău, ascultare şi neascultare, credinţă şi necredinţă. Aşa este cu noi toţi şi astăzi. Atunci la început era vorba despre ascultare, la care din păcate au dat greş: întâi Eva, apoi Adam. Ea a ascultat argumentele şi minciunile lui Satan în chip de şarpe, a fost ispitită, a căzut în păcat şi l-a atras şi pe Adam în acesta. Prin aceasta, căderea în păcat a fost perfectă. Astfel au ajuns amândoi, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, sub influenţa duşmanului şi au trebuit să moară. Domnul Dumnezeu a împlinit avertizarea şi i-a alungat din paradis. Legătura cu El a fost întreruptă, suferinţa, boala şi moartea au venit asupra întregii omeniri, deşi duşmanul a făgăduit: „ Hotărât, că nu veţi muri veţi fi ca Dumnezeu ” (Gen. 3).
Nimeni să nu se spele pe mâini a nevinovăţie şi să spună: „ Ce mă interesează pe mine? ” , căci fiecare bărbat şi fiecare femeie, fiecare fată, fiecare băiat ar fi procedat exact ca Adam şi Eva da, ei o mai fac şi astăzi. Dumnezeu ne cunoaşte pe toţi şi a ştiut că nici un om nu poate să împlinească cerinţele şi poruncile Sale. Şi totuşi El, în dreptatea Lui, ne-a lăsat să recunoaştem fărădelegile şi neascultarea faţă de El.
Dacă nu ar exista o lege dumnezeiască, nimeni nu ar putea fi condamnat pentru încălcarea ei, şi nimeni nu ar vedea necesitatea iertării şi mântuirii. Noi toţi am fost născuţi în această lume pierdută şi despărţită de Dumnezeu, de aceea avem nevoie de împăcarea cu El, să fim născuţi prin Duhul aşa cum a fost născut Fiul lui Dumnezeu şi să primim viaţa veşnică. Conştiinţa îi avertizează pe toţi, chiar şi pe cei care nu au auzit niciodată mesajul divin şi nu au citit niciodată Biblia. Fiecare ştie când minte, înşeală, fură sau face altceva nepermis. Toţi, fie săraci sau bogaţi, buni sau răi, au devenit la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Nimeni să nu spună că el n-a omorât pe nimeni sau că nu a comis vreo altă infracţiune, deci nu este aşa de rău. Deasupra tuturor stă pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu, de aceea toţi trebuie să moară. În viaţă nu este nimic mai sigur decât moartea, căci „ oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata (Evrei 9:27). ” Noi suntem răspunzători pentru faptele noastre.
Prin căderea în păcat a fost întreruptă părtăşia cu Dumnezeu. Dar El s-a gândit la noi şi El însuşi a croit o cale pentru noi prin Singurul care putea spune: „ EU sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine ” (Ioan 14:6). Domnul a venit la noi în dragostea şi mila Lui nemărginită, pentru ca noi să putem merge la El.
Pentru că noi am devenit vinovaţi în trupul acesta pământesc, El a trebuit să vină în trup pentru ca astfel Singurul nevinovat să ocupe locul întregii omeniri, să ia vina tuturor asupra Lui şi să ne împace cu Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat în Isus Hristos, Domnul nostru, a cărui strigare sună astfel: „ Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă (Mat. 11:28). Astfel de oameni care vin la El, pot să fie siguri când bate ultimul lor ceas, că duhul lor este încredinţat Lui şi El va da întotdeauna acelaşi răspuns: „ Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23:43). Cine trăieşte conştient fără El, va şi muri fără El. Mântuiţi sunt numai acei care trăiesc cu Hristos şi mor în El (Rom. 14:7-8; Apoc. 14:13).
Vitalie Pochidco: “Înnoirea Spirituală vine din părtăşia intimă cu Dumnezeu”
În acest an nu odată se ridică întrebarea Înnoirii Spirituale în viaţa credincioşilor. Este o întrebare destul de actuală, luând în considerare toate greutăţile cu care suntem nevoiţi să ne întâlnim fiecare din noi. Cu ce poate fi comparată viaţa omului credincios? Haideţi s-o comparăm cu râul Nil, care este cel mai mare râu din lume şi joacă un rol important în viaţa multor oameni, de acest râu depinde roada şi respectiv hrana oamenilor. Oamenii au mari speranţe în acest râu.
Dar, în viaţa râului Nil vin perioade când este mult nămol şi puterea râului scade. Ceva asemănător se întâmplă şi în viaţa spirituală a credincioşilor. Oamenii care înconjoară un om credincios şi cunosc chemarea lui, mereu aşteaptă ca acest credincios să fie un ajutor pentru ei, o încurajare şi un învăţător bun.
Dar, ispitele şi încercările, pe care creştinii le întâlnesc zilnic, usucă câte puţin starea noastră spirituală. Adesea lipsa timpului pentru părtăşie cu Dumnezeu aduce la deshidratarea stării noastre spirituale. Pe lângă aceasta noi ne adâncim în toate grijiile pământeşti zilnice: rezolvarea problemelor casnice, slujirea, relaţiile cu alţi oameni ne iau prea mult timp şi puteri. Noi suntem chemaţi să-I slujim Domnului şi oamenilor, fiecare zi rezolvăm probleme practice cu care se confruntă oamenii în viaţa cotidiană. Oamenii aşteaptă de la noi răspunsuri la toate întrebările, pe cineva consolăm, pe cineva încurajăm, pe cineva mustrăm, pe cineva îndreptăm… noi oferim foarte mult! Atunci când dăm mult şi nu ne recuperăm puterile spirituale, începem a seca… secăm şi ne transformăm într-un pârâu, care nu mai este în stare să stea contra atacurilor di-nafară nici celor dinlăuntru. Noi nu mai avem ce da, dacă nu ne recuperăm puterile în părtăşie cu Domnul. Ca rezultat apare criza spirituală, dăm mâinile în jos şi mergem cum bate vântul. Noi mergem la biserică, citim Biblia, ne rugăm ca înainte, dar… ne aflăm înttr-o criză spirituală, trebuie să înţelegem că trăind pe pământ, fiecare credincios s-a întâlnit, se întâlneşte sau încă nu odată se va întâlni cu starea crizei spirituale.
Haideţi să ne amintim de râul Nil. Oamenii au început să folosească tehnologii contemporane ca să ţină apa, evitând uscarea. Astăzi nivelul apei în râul Nil este nivelat cu ajutorul dambelor şi plotinelor, ceea ce permite ca oamenii să adune roada de 3 ori pe an.
Ce ne recomandă Biblia să facem atunci când ne aflăm în stare de criză spirituală şi cum să atingem nivelul renaşterii spirituale?
1. Avem nevoie de o pauză şi o revizuire a vieţii spirituale.
„Adu-ti aminte, dar, cum ai primit si auzit! Ţine şi pocăieşte-te!” Apoc. 3:3. Adu-ţi aminte cine eşti în Hristos, ce ai primit, cine este Domnul tău, adu-ţi aminte unde şi când ai încetat să veghezi şi pocăieşte-te. Noi trebuie să recunoaştem şi să lepădăm tot ce ne încurcă să ne mişcăm după Hristos.
2. Trebuie să veghem, citim Scriptura şi să ne rugăm.
„Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă”. Мt. 26:41. Cuvântul Domnului este oglinda sufletului. Împreună cu psalmistul trebuie să ne îndreptăm către Domnul cu cuvintele: „Înviorează-mă după Cuvântul Tău”.
3. Trebuie să conştientizăm faptul că nu putem nimic face fără Domnul Isus Hristos.
„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine ramâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod” Ioan 15:5.
4. Este nevoie zilnic să ne umplem de Duhul Sfânt, ca să avem putere să stăm împotriva păcatului, lumii, răului.
„Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh”. Efeseni. 5:18.
5. E nevoie să ne învăţăm să ne odihnim.
Acesta este un aspect important al vieţii noastre, pe care mulţi îl neglijesc. Epuizarea fizică duce la epuizarea emoţională. Isus adresându-se ucenicilor le-a zis: “Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă putin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici să mănânce”. Matei 6:31.
6. Este nevoie să admirăm minunăţiile Domnului.
“Cat de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale!” Ps. 92:5.
Nu există o singură rugăciune, o cântare, o acţiune pentru Înnoirea Spirituală. Este un lucru complex asupra vieţii personale, asupra relaţiei cu Domnul, şi cel mai important, este nevoie de conştientizat importanţa Înnoirii Spirituale. Domnnul să ne binecuvânteze, pe fiecare în parte, fiecare familie, fiecare biserica şi toţi creştinii din Moldova!
Vitalie Pochidco – păstorul bisericii “Vocea Adevărului” or. Chişinău.
-
PĂRTĂŞIA ÎN PSALMI
În Vechiul Testament găsim deja toate felurile de părtăşie, ca parte a credincioşilor – cu excepţia trăsăturilor specifice care sunt în legatură cu descoperirea Tatălui şi a lucrurilor din cer, care aparţin exclusiv Noului Testament. În P s a l m i ne este prezentat subiectul părtăşiei într-un chip cu totul deosebit. Desigur, Psalmii nu depăşesc niciodată orizontul limitat al lui Israel. Dar şi în relaţiile Sale iudaice, găsim pe Hristos ca Mire (Ps. 45), ca Mare Preot şi Cap al familiei preoţeşti (Ps. 135), ca Viţa de vie, adevăratul Israel (Ps. 80), ca Fiu al Omului (Ps. 8), ca Fiu al lui Dumnezeu (Ps. 2 şi 102), ca Omul înviat (Ps. 22 şi 110) şi ca Păstorul (Ps. 23), ca să nu mai vorbim despre împărăţia Sa, care este una din temele principale ale Psalmilor. Persoana Sa umple tot Vechiul Testament. Nu-L prezintă chiar şi Legea – pe El, adevărata locuinţă a lui Dumnezeu, Chivotul legământului, Capacul ispăşirii, Perdeaua, Altarul, Mielul? Nu se referă toate jertfele la El?
Pretutindeni unde în Psalmi este prezentată Persoana Domnului Isus, iese în evidenţă caracterul părtăşiei într-un mod remarcabil. Ca în nici-o altă parte a Cuvântului lui Dumnezeu, este exprimată aici părtăşia dintre Dumnezeu şi Hristos – afecţiuni comune, gânduri, bucurii şi nevoi comune, cântare de laudă comună. Rămăşiţa credincioasă are totdeauna parte de acestea.
Aceasta este originea discuţiilor minunate dintre credincioşi şi Dumnezeu, dintre credincioşi şi Hristos, şi dintre Dumnezeu şi Unsul Său, cu privire la cei credincioşi, aşa cum noi le întâlnim în numeroşi Psalmi. Acestea sunt cele mai sublime lucruri pe care noi le întâlnim în Psalmii alcătuiţi în formă de dialog. Ele ne dau un gust anticipat al discuţiilor cereşti viitoare. De aceea eu i-am numit deseori în mod deosebit “Psalmii părtăşiei”, fără ca prin aceasta să vreau a-i despărţi de Psalmii în care părtăşia este prezentată într-un mod personal. Unele locuri din profeţi, ca de exemplu cel din Isaia 53, au acelaşi caracter. Dacă în cele ce urmează eu mă voi ocupa în mod deosebit de Psalmii concepuţi sub formă de dialog, totuşi părtăşia personală cu Hristos în umblare, mărturie şi suferinţă ocupă un spaţiu mult mai mare în această Carte, ca să poţi trece în tăcere pe lângă aceasta.
Noi am văzut deja, că părtăşia fără Duhul Sfânt este imposibilă. Mereu auzim vocea lui în Psalmi, vorbind prin gura oamenilor inspiraţi de El. El este cel care ne împărtăşeşte Cuvântul lui Dumnezeu. El este de asemenea, şi Cel care pe de altă parte, aduce înaintea lui Dumnezeu gândurile, rugăminţile şi Cântările de laudă ale psalmiştilor, deci profetic, ale rămăşiţei.
În Psalmii dialog, de cele mai multe ori noi întâlnim numai doi vorbitori, însă niciodată mai mulţi de patru: pe Jehova, Mesia, pe Duhul Sfânt (fie că El Însuşi vorbeşte, fie că El se foloseşte profetic de experienţele psalmistului) şi rămăşiţa (sau credincioşii în parte), care vorbeşte sub călăuzirea Duhului Sfânt.[1] Lumea nu înţelege absolut nimic din aceste convorbiri. Chiar şi cei credincioşi, din cauza slăbiciunii şi nedesăvârşirii lor, se pot bucura de relaţiile lor cu Hristos numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Sentimentele naturale şi înţelegerea raţională eşuează total în această privinţă. De aceea în Psalmi vedem pretutindeni Duhul lui Hristos în rămăşiţă. Numai El dă înţelegere şi bucurie în gândurile lui Dumnezeu. În Psalmii de care noi vrem să ne ocupăm găsim o părtăşie desăvârşită între Jehova, Mesia şi Duhul, care înfăptuieşte această părtăşie în cei credincioşi.
De aceea “Psalmii părtăşiei” sunt cei mai sublimi din toată Cartea Psalmilor. Ei ne prezintă desăvârşirea lui Hristos. Desigur asta nu înseamnă că în restul Psalmilor, Duhul Sfânt nu vorbeşte prin gura rămăşiţei credincioase. Hristos ia parte la suferinţa acesteia şi o aduce înaintea lui Dumnezeu. Prin Duhul Său, El strigă către Dumnezeu, Îşi pune încrederea şi speranţa în El, şi întreabă ca şi rămăşiţa: “Până când?” În felul acesta El exprimă în chip desăvârşit toate sentimentele rămăşiţei. Dumnezeu răspunde la această exprimare a inimii lui Hristos. Rămăşiţa ia parte în mod conştient la toate aceste lucruri şi laudă pe Dumnezeu pentru tot ceea ce El face în favoarea ei. De aceea în cea mai mare parte a lor, Psalmii sunt rugăciuni, pe care credincioşii în necazurile lor le îndreaptă spre Dumnezeu. La aceasta însă, ei trebuie să aibe totdeauna certitudinea ascultării lor; căci rugăciunile care sunt rostite prin Duhul lui Hristos sunt totdeauna plăcute. Alţi Psalmi conţin gândurile unor credincioşi izolaţi, singuratici, alţii dau învăţătură, alţii sunt sinteza căilor lui Dumnezeu cu poporul Său, etc. În afară de aceasta, găsim permanent în Psalmi, atenţionări serioase adresate oamenilor nelegiuiţi şi cu privire la judecata lui Dumnezeu asupra lor. Însă toate acestea nu au nimic a face cu părtăşia.
Pe de altă parte, adorarea veşnică, prezentă şi viitoare, stă în legatură strânsă cu tema “părtăşia”, aşa că ea se va întâlni în mod necesar şi în studiul nostru. Cum însă este imposibil ca o astfel de temă, cu un conţinut aşa de bogat, să fie tratată în totalitate în cadrul acestui studiu, nu mă voi opri mult la Psalmii de laudă (“Haleluia”).
Înainte de a încheia aceste cuvinte introductive, doresc să pun pe inima cititorului încă un adevăr deosebit de practic. Acest studiu nu ne va aduce nici-un folos, dacă nu ne va conduce ca fiecare în parte să ne întrebăm personal în ce măsură inima noastră se găseşte în părtăşie cu Domnul. Să nu uităm, că nu este nimic mai sublim, dar şi nimic mai uşor de distrus ca părtăşia! O a d i e r e , o zguduie, u n g â n d rău, o p o r n i r e de încăpăţânare, de care noi poate nici nu suntem conştienţi, o distruge – ca să nu mai vorbim de miile noastre de păcate. Cum ar putea Dumnezeu să aibe părtăşie chiar numai cu o singură dorinţă păcătoasă? Cât de important este de aceea să veghem permanent asupra noastră, ca să nu lăsăm să pătrundă nimic care ar putea într-un fel oarecare să distrugă părtăşia, care va fi în cer izvorul bucuriei noastre veşnice şi al laudei noastre veşnice.
Iacov a găsit părtăşia cu Dumnezeu abia în Betel, după ce şi-a îngropat idolii sub terebinţii din Sihem. Până în acest moment viaţa sa lungă, s-a derulat fară o adevărată părtăşie cu Domnul, cu toate că el poseda preţioasa certitudine că el aparţine Domnului. De am face şi noi ca Iacov la Sihem!
Trebuie oare să ne descurajeze fragilitatea părtăşiei? Să renunţăm oare la dorinţa de a nu o mai înfăptui neîncetat? Tocmai un asemenea gând ar fi un păcat; căci aceasta ar însemna că noi am vrea să fugim de Satana. Împotrivitorul ştie că noi devenim pradă a lui în momentul în care noi consimţim la vre-o tulburare a părtăşiei noastre cu Domnul. Însă nu vrea tocmai Domnul ca bucuria noastră să fie deplină c h i a r a i c i p e p ă m â n t (Ioan 15,11; 16,24; 17,13; 1 Ioan 1,4)?
Dacă suntem nefericiţi, din cauză că preţioasa părtăşie cu Domnul s-a pierdut, nu ar trebui să uităm că avem un izvor nesecat în slujba Mântuitorului nostru preaiubit ca A p ă r ă t o r. El nu aşteaptă ca să exercite această slujbă abia atunci când noi înşine ne-am pus la adăpost. Dacă El ar aştepta după aceasta, s-ar putea întâmpla ca noi să ne petrecem toată viaţa fără savurarea relaţiilor noastre de încredere cu Tatăl şi cu Fiul. El exercită slujba Sa ca Apărător, fără ca noi să ne gândim măcar, şi chiar înainte ca noi să fi înfăptuit vre-un păcat. Aşa a fost de exemplu la Simon Petru. Este vorba deci de o slujbă p e r m a n e n t ă. “Şi dacă a păcătuit cineva – n o i a v e m un Apărător la Tatăl (nu: noi vom avea un Apărător), pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” (1 Ioan 2,1). Noi experimentăm realitatea activităţii Sale de Mijlocitor, când vedem cum El se pleacă ca să ne spele picioarele prin Cuvânt. Ce umilitor trebuie să fi fost pentru apostolul Petru, că Domnul Slavei a trebuit să se plece din pricina lui – fără spălarea picioarelor el n-ar fi putut avea “nici-o parte (asta înseamnă părtăşie) cu El” în ceea ce priveşte poziţia minunată, pe care El atunci a ocupat-o în mod simbolic, acum însă realmente în cer. Tot aşa se comportă El şi cu noi. Fără Apărătorul nostru noi nu am mai redobândi niciodată părtăşia pierdută. Să ne gândim însă mereu la faptul că numai atunci o putem regăsi, când ne mărturisim zilnic sau imediat Tatălui, păcatele noastre. E l e s t e c r e d i n c i o s în ceea ce priveşte făgăduinţele, pe care ni le-a dat, şi drept cu privire la Isus Hristos, Apărătorul nostru, care stă tot timpul înaintea Lui. El ne va ierta păcatele şi ne va curăţi de toate nelegiuirile, prin care a fost întreruptă părtăşia noastră cu El (1Ioan 1,9).
Ar trebui totdeauna să ne smerească adânc faptul că dăm prilej Domnului să ne spele picioarele. Şi cât de bună este această smerenie pentru noi! Să ne ferim însă să obligăm pe Apărătorul nostru să ne slujească în acest fel. Noi a v e m părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul; să nu ne-o pierdem! Şi dacă ne-am pierdut-o spre paguba noastră şi din propria vină, atunci să ne mărturisim păcatele cât mai repede posibil: n o i a v e m u n A p ă r ă t o r!
Doresc ca aceste rânduri să contribuie la faptul, ca noi să preţuim mai mult părtăşia cu El şi să ne păzim tot mai mult, ca să n-o pierdem! Domnul să ne dea Har, ca împreună cu oaia, ale cărei urme le găsim în Psalmul 23, să putem striga: “El îmi înviorează (sau: restaurează) sufletul; mă călăuzeşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său”.
Scriitorul acestor rânduri ştie foarte bine că este mult mai bine să s a v u r e z i părtăşia, decât să v o r b e ş t i despre ea. Cel mai mare ţel al nostru ar trebui să fie p ă s t r a r e a ei.
În câteva cuvinte, vreau să reiau cele spuse până acum. Părtăşia este savurarea intimă a părţii comune, pe care noi o avem cu Tatăl şi cu Fiul. Expresia ei cea mai înaltă o găsiţi în părtăşia dintre Tatăl şi Fiul. În afară de aceasta, părtăşia cuprinde şi bucuria asupra faptului că toată plăcerea lui Dumnezeu se odihneşte asupra noastră şi că în Hristos ni s-a descoperit dragostea Sa nesfârşită – o dragoste care întrece orice cunoştinţă. Această părtăşie este izvorul şi mobilul oricărei activităţi creştine. Ea este puterea în umblare, în mărturie şi în slujire.
Dacă ne ocupăm cu modul şi felul în care se întâlneşte părtăşia în Psalmi, ne atrage atenţia în mod deosebit următoarea caracteristică: în deplina ei măsură găsim părtăşia numai în Psalmii care ne prezintă P e r s o a n a l u i H r i s t o s, aşa cum a fost El ca Om aici pe pământ, cum stă El acum ca Om la dreapta lui Dumnezeu şi cum va apărea El în Slavă. Toţi Psalmii care exprimă numai nevoile, dorinţele şi aşteptările celor credincioşi, nu intră în discuţia noastră, cu toate că ei vorbesc despre o credinţă puternică şi o deplină încredere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Psalmii în care credincioşii în frica lor, în respingerile şi necazurile lor strigă către Dumnezeu – şi acest caracter îl au foarte mulţi Psalmi. Cu toată această limitare, vreau totuşi să arăt că părtăşia va fi descoperită în adevărata ei dimensiune abia în Noul Testament. În Psalmi vedem ce este Hristos pentru Dumnezeu. Noul Testament ne arată în ce ne-a legat El cu Sine, pe noi răscumpăraţii Săi. Când în Psalmi este vorba de asemenea relaţii, atunci totdeauna este temelia iudaică. Vom vedea deseori, că anumite principii ale iudaismului le putem aplica în întregime la noi.
Dacă vrem să savurăm cu adevărat părtăşia, atunci întreaga atenţie a inimii noastre ar trebui să fie atrasă de Persoana lui Hristos. La aceasta nu ar trebui să uităm că, în primul rând El ne este prezentat ca C e l r ă s t i g n i t; căci p e c r u c e El a înfăptuit lucrarea care constituie temelia oricărei părtăşii cu Dumnezeu.
Psalmii cu care ne ocupăm, aşa cum a fost amintit, aparţin la ceea ce este mai sublim în toată cartea. Ei se aseamănă cu vârfurile acoperite de zăpadă, care se înalţă din lanţul munţilor Alpi, şi se ridică mai presus de toţi Psalmii în care credincioşii rostesc înaintea Domnului mărturisirea vinei lor, chemările şi implorările lor, dorinţele şi speranţele lor.
În sfârşit, vreau să mai spun încă odată, că aceste expuneri asupra “Psalmilor părtăşiei” nu au pretenţia să fie complete. Nici nu este intenţia mea să fac o expunere continuă a cărţii Psalmilor – alţii au făcut-o deja mult mai bine decât aş putea s-o fac eu. Eu vreau să arăt în ce constă părtăşia şi care sunt consecinţele ei. Faptul că numai Noul Testament ne descopere legătura celor credincioşi cu Hristos cel proslăvit î n c e r, vom reveni mereu, de la Psalmul care ne vorbeşte n u m a i d e H r i s t o s, la părtăşia s f i n ţ i l o r cu El. Eu voi aplica deseori, ceea ce se spune în Psalmi despre Domnul, Unsul Său şi rămăşiţa iudaică, la Tatăl, Fiul şi rămăşiţa creştină.
[1] În mod corespunzător găsim în perioada Harului: pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul şi pe Duhul Sfânt, care pe de-o parte vorbeşte în Numele Tatălui şi al Fiului, iar pe de altă parte, prin Adunare, sau prin credincioşi.
Unitatea şi părtăşia stă în ordinea şi în ascultarea frăţească
4. Totdeauna a fost ordine în Biserica lui Dumnezeu. Numai în sinagoga satanei a fost totdeauna dezbinare, fiindcă dezordinea este elementul diavolului şi sistemul prin care guvernează el.
Hristos, Domnul şi Împăratul nostru, a vrut şi a poruncit totdeauna supuşilor Lui unirea şi părtăşia între toţi.
Voi toţi să fiţi una – a zis şi S-a rugat El (In 17, 20-23).
Dragostea lui Hristos ne strânge, spune Cuvântul Său (II Cor 5, 4).
5. Diavolul, vrăjmaşul lui Hristos, a vrut şi a lucrat totdeauna dezbinarea. „Dezbină şi stăpâneşte!” este lozinca lui împotriva Bisericii şi a Evangheliei lui Hristos.
Unitatea şi părtăşia stă în ordinea şi în ascultarea frăţească, iar dezbinarea şi nimicirea stă în dezordinea şi neascultarea dintre fraţi.
6. Creşterea şi propăşirea Lucrării lui Dumnezeu stă în unitatea şi rânduiala frăţească, iar nimicirea şi moartea ei stă în dezbinarea şi în neorânduiala dintre fraţi.
Oricine lucrează în unitate cu fraţii, în rânduială şi în părtăşie ajută creşterea şi zidirea Bisericii. Şi este un slujitor al lui Hristos.
Dar oricine lucrează în neorânduială, în împotrivire cu fraţii, grăbeşte nimicirea Lucrării Domnului – şi este un slujitor al diavolului.
Oricine ar fi el sau ar fi fost.
7. Când fraţii din fruntea adunării sunt la locul lor în rugăciune şi în propovăduire, – exemplul lor este urmat cu bucurie şi cu grabă de toţi fraţii şi surorile din adunare.
Atunci surorile sunt mâinile care lucrează, care mângâie şi ajută, iar tineretul sunt picioarele care aleargă, ostenesc şi cercetează.
8. Când este unitate între fraţi, atunci cei bogaţi nu risipesc şi cei săraci nu duc lipsă.
Atunci cei ce au mult dau prisosul lor Domnului, iar cei ce au puţin îşi acoperă lipsurile de la Domnul.
Atunci nimeni nu merge gemând, sub două poveri, – şi nimeni nu vine cântând, fără nici una.
9. Când este dragoste şi părtăşie între fraţi, atunci toţi cei care privesc din afară doresc să vină înăuntru. Şi toţi cei ce aud chemarea lui Hristos se grăbesc să vină îndată la El. Iar toţi cei ce sunt departe de Ierusalim îşi dau toate silinţele să ajungă şi ei acolo.
O, ce binecuvântate sunt astfel de vremuri!
Dumnezeule, fă-ne să le trăim mai îndelung…
10. Când îndrumătorii adunărilor Domnului sunt oameni ai rugăciunii şi ai propovăduirii puternice, când surorile sunt suflete de jertfă şi de binefacere, şi când tineretul este ascultător şi harnic, – urmarea cea binecuvântată nu este numai că adunarea creşte şi că Biserica se umple, – ci şi că preoţii care văd astfel de credincioşi în bisericile lor se transformă şi ei în chip fericit, după cum se spune şi despre creştinii cei dintâi (Fapte 6, 7).
Lupta cea bună / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
Șapte dușmani ai poporului lui Dumnezeu
Dumnezeu a făcut cunoscut poporului Său Israel diferiții dușmani care locuiau în Canaan atunci când erau aproape să treacă Iordanul și să intre în țară (Iosua 3:10). Aceasta arată că Dumnezeu dorește ca poporul său să știe:
- Dușmanii care sunt gata să-i înfrunte.
- Trăsăturile esențiale ale acestora pentru a le putea rezista;
- Căile de rezistență față de acești dușmani-moartea lui Hristos (Iordanul) și aplicația practică în viețile lor având credința că Hristos este de partea lor.
Aceasta ne aduce aminte de două versete din Noul Testament “ca să nu dăm câştig lui Satan asupra noastră; pentru că nu suntem necunoscători ai planurilor lui.” (2 Cor. 2:11), și “împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” (Iacov 1:7). Satan este dușmanul din spatele tuturor celorlalți dușmani. Lui nu îi este frică de noi dar va fugi de noi din cauza lui Hristos, învingătorul, care este de partea noastră. Oricum, pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să rămînem aproape de Hristos.
În Deutoronom 7:1 și Iosua 3:10, Dumnezeu a numit cele șapte națiuni ale țării care urmau să fie dușmanii lui Israel acolo. Nu găsim totdeauna aceleași nume în alte liste ale dușmanilor lor, dar în mod invariabil găsim șapte. Acesta pare să fie un indiciu în legătură cu vrăjmășia absolută a acestor popoare împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său.
Cele șapte națiuni pe care le considerăm, sunt o imagine a dușmanilor poporului ceresc al lui Dumnezeu. Dușmanii noștrii nu sunt carnea și sângele ci “stăpânitori lumii întunericului acestuia, …puterile spirituale ale răutăţii în cele cereşti.” (Efeseni 6:12). Acești dușmani sunt Satan și îngerii săi (demonii) și alte ființe spirituale care vor să ne jefuiască de toate binecuvântârile noastre cerești. De multe ori ei se folosesc de oameni pentru a ni se opune, dar trebuie să ne aducem aminte că noi de fapt nu ne luptăm cu oamenii, ci cu Satan.
Nu este totdeauna posibil să spunem că semnificația numelor persoanelor, orașelor sau națiunilor ne dau un indiciu direct a semnificației lor spirituale. Atenția trebuie să fie exersată mai ales în cazurile în care semnificația nu este foarte clară. Cu toate acestea știm că Dumnezeu nu a dat aceste nume (sau a îngăduit să fie folosite) într-un mod hazardat. Atunci când numele sunt menționate în Scriptură putem să presupunem că au importanță, deci aș dori să schițez pe scurt semnificația numelor acestor șapte națiuni.
Canaaniții
Aceste nume pot fi traduse ca “negustori” indicând dispoziția de a negocia sau a ajunge la compromis lucru pe care îl fac comercianții atunci când fac afaceri. Un cananit era o persoană care se apleca spre pământ pentru a-și prezenta bunurile, și astfel într-un sens figurat, era legat de pământ. Din punct de vedere spiritual, canaaniții încearcă să-i aducă pe creștini înapoi la pământ astfel încât să fie gata să facă compromis pentru a fi împliniți aici. Satan se folosește de asemenea oameni pentru a ne împiedica să intrăm în mod practic în posesiunea binecuvântărilor divine. El vrea ca noi să facem compromisuri false în viețile noastre și să ne concentrăm pe carieră, bogăție, familie și hobiuri: “pentru că mulți umblă…al cărui dumnezeu este pântecele…care gândesc cele pământești…cetățenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3:18-20)
Hetiții
Traducerea numelui acestui popor este “teroare, frică sau teamă”. Satan vrea să ne facă să ne temem să cucerim locurile cerești într-un mod practic. El va face tot ce poate ca să ne facă să dăm înapoi în această luptă împotriva lui și a îngerilor lui. De aceea el vine ca un leu care răcnește (1 Petru 5:8), dorind să ne sperie și să ne fure energia de a-l urma pe Hristos și să ne facem timp în viețile noastre pentru binecuvântările cerești.
Heviții
Hevit înseamnă “locuitor al satului” sau “imitator al vieții”. Nu sunt oare aceștia dușmanii care pretind că au, și transmit, viața, când de fapt în realitate ei sunt falși mărturisitori și vrăjmași ai lui Dumnezeu? Ei nu numai că se prefac dar caută să ne facă să credem că sunt buni. Dacă vom fi înșelați ne vor depărta de la ceea ce Dumnezeu are pentru noi. De fapt ei doresc ca noi să ne “stabilim” mai degrabă în satele acestui pământ decât a intra în posesiunea locurilor cerești. Iacov îi descrie ca pe aceia care mărturisesc credința dar nu au și faptele acesteia. (Iacov 2:14)
Fereziții
Unii cred că acest nume înseamnă “locuitori ilegali” oameni cu drepturi de ocupare. Pentru că citim de ei în legătură cu uriașii (Iosua 17:15), fereziții personifică intenția lui Satan de apuca puterea în viața celor credincioși și a-i distrage de la ascultarea față de Hristos (compară 2 Corinteni 10:4-5). Alții preferă semnificația “locuitorii țării deschise”, referindu-se la cei care trăiesc în așezări împrăștiate și care nu doresc cultivarea țării. În acest sens fereziții sunt o imagine a lui Satan acționând astfel încât să ne distragă de la a ne lua locul nostru în cele cerești într-un mod organizat (cultivat). Satan dorește să fim schimbători și nestatornici în viețile noastre (compară 1 Tes. 5.14, 1 Cor. 14:10) astfel încât Duhul lui Dumnezeu să fie împiedicat să ne călăuzească în circumstanțele de fiecare zi ale vieții noastre.
Ghirgasiții
Unii prezintă acest nume ca însemnând “bunăstarea apelor întunecate”; alții îl traduc “noroi sau sol argilos”. Oricum, Satana vrea ca noi să fim ocupați cu mizeria acestei lumi și să fim asociați cu ea. Apoi devenim nepotriviți pentru lucrurile cerești și prezența lui Dumnezeu. El face tot ce poate ca să ne facă să fim murdăriți de această lume. Dar nouă ni se spune: “depărtează-te de nelegiuire” (2 Tim. 2:19); și “Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat. ” (1 Ioan 3:3).
Amoriții
Acest nume este în legătură cu “naratorul”, “orator”, “cineva care se face mare” sau “locuitor de munte”. În legătură cu primele două sensuri, Satana este un mare orator. Cu minciunile lui, el poate convinge și abate creștinii de la adevăr. El ar dori, de asemenea, ca noi să ne dedăm la bârfă sau altfel să ne obosească clevetind despre alții. Pavel scrie despre acest comportament rău: “Iar curvie şi orice necurăţie sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinţi, şi nici lucruri ruşinoase, nici vorbire nechibzuită, nici glumă proastă, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulţumire.” (Efes. 5:3-4). În legătură cu ultimele două semnificații, Satan dorește să se înalțe (compară Isaia 14 și Ezechiel 28) și să apară mare pentru a ne inspira frica și să ne impresioneze. Cu toate acestea, ar trebui mai degrabă să fim impresionați de lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. (2 Cor. 4:6).
Iebusiții
Am putea asocia acest nume cu ideea de a fi “călcat în picioare” sau “învins” sau cu actul de “a călca în picioare”. Iebusiții sunt o imagine a Satanei care a fost învins cu mult timp în urmă, dar care încă încearcă totul ca să-i calce în picioare pe ceilalți. Trebuie să fim în alertă să nu fim intimidați de el, ca să-l lăsăm să ne “calce în picioare”, ca să spunem așa, din locurile cerești. El are puterea morții (Evrei 2:14) și, deși un dușman învins chiar astăzi, va fi în curând călcat în picioare sau zdrobit sub picioarele noastre (Rom.16:20).
În Iosua 9:1 Girgashiții nu sunt numiți. Suntem surprinși? Poate că după câteva încercări eșuate Satan schimbă direcția și nu mai vine ca unul care caută în mod vizibil să ne întineze pentru că vrăjmășia lui ar fi mult prea evidentă și ne-am apăra de el imediat. În schimb, el vine ca și gabaoniții, pretinde a fi “creștin” și în nevoie, în timp ce, în realitate, el este un dușman al poporului lui Dumnezeu. Lui Satana îi place să vină sub forma unui înger al luminii (2 Cor. 11:14), dar să nu ne înșelăm; El este însăși simbolul întunericului.
Hristos este mai puternic!
Șapte dușmani — puterea cumulată și unificată a dușmanului satanic. Cu toate acestea, ne putem aduce aminte că Hristos a “dezbrăcat stăpânirile şi autorităţile”, adică, el le-a dezarmat complet (compara Col. 2:15), astfel încât acestea nu au nicio putere asupra noastră atunci când ne dăm învingătorului de la Golgota. Domnul este mai puternic decât toți dușmanii Săi adunați împreună.
Părtăşia frăţească
„ … pentru ca voi să aveţi părtăşie cu noi“ (1 Ioan 1.3).
În Geneza, părtăşia se realiza individual şi se arăta într-o oarecare măsură şi în sânul familiei. În Exod 12, avem un nou început care duce la părtăşia poporului lui Dumnezeu. Această părtăşie era bazată pe răscumpărare. Mielul fript se mânca în case, la adăpostul sângelui aflat pe partea exterioară a uşii. Mai târziu constatăm că această părtăşie se putea realiza şi departe de locul sfânt (Ezechiel 11.16). Cuvântul a trebuit să devină trup, iar Jertfa ispăşitoare să suporte trei ore de întuneric, părăsită de Dumnezeu. Scopul a fost învierea, când Isus le-a transmis fraţilor Săi mesajul minunat: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru“ (Ioan 20.17). Aceasta a fost de fapt întemeierea familiei lui Dumnezeu. În contemplarea persoanei lui Hristos, ea realizează părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul şi între fraţi, într-o bucurie deplină (1 Ioan 1.4).
Părtăşia cu Dumnezeu am putea-o numi „pe verticală“, în timp ce părtăşia frăţească „pe orizontală“. Subliniind valoarea acestei părtăşii frăţeşti, Eclesiastul spunea: „Mai bine doi decât unul… şi funia împletită în trei nu se rupe uşor“ (Eclesiastul 4.9, 12). Dar părtăşia în Domnul este mult mai profundă decât simpla prietenie; ea decurge din fundamentul neclintit, pe care stă credinciosul:
1. Partea noastră comună (Efeseni 4.4-6)
Unitatea Duhului, pe care suntem chemaţi să ne străduim s-o păstrăm în legătura păcii, are pentru răscumpăraţi un triplu aspect. Ea se referă la Duhul, la Domnul şi la Tatăl.
Toţi răscumpăraţii au acelaşi Tată şi fac parte din familia lui Dumnezeu: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1.12, 13). Prin naşterea din nou, noi intrăm în această familie a lui Dumnezeu, devenim copiii Săi, fraţi unii cu alţii. Avem dreptul să spunem: „Ava, Tată“, pentru că am primit Duhul de înfiere (Romani 8.15). „Paternitatea universală a lui Dumnezeu“, aşa cum vor unii să o facă să decurgă din Efeseni 4.6, numind pe toţi oamenii „copii ai lui Dumnezeu“ – expresie care epistolele o rezervă numai răscumpăraţilor (a se vedea Romani 8.14, 16, 17; 1 Ioan 3.1,2,10) – nu corespunde revelaţiei aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu şi poate duce uşor la periculoasa doctrină a universalismului, conform căreia toţi oamenii, credincioşi sau nu, ar fi mântuiţi.
Însă „credinţa“ este ansamblul adevărurilor descoperite, cu care se hrăneşte credinţa personală aflată în strânsă legătură cu Domnul Isus, cu lucrarea Sa ispăşitoare, cu moartea şi cu învierea Sa. Semnul ei este botezul. Nu poţi avea părtăşie cu cineva care nu acceptă lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos pe cruce.
Toată viaţa creştinului se desfăşoară „în Domnul“: relaţiile copii-părinţi (Efeseni 6.1; Coloseni 3.20), căsnicia (1 Corinteni 7.39), precum şi relaţiile între fraţi şi surori în adunare (Romani 16.2). Şi orice slujbă trebuie să se facă „în Domnul“ (Coloseni 4.7, 17). În toate lucrurile, El este Stăpânul; în privinţa relaţiilor sociale, în Efeseni 6.9 este numit atât „Stăpânul lor“ (adică al sclavilor), cât şi „al vostru“ (adică al stăpânilor). Acest lucru are o valabilitate mai mare în cadrul creştin şi în Adunare, unde trebuie să-L recunoaştem ca acelaşi Domn al tuturor, ca Domnul meu şi al tău, cu responsabilitatea fie personală, fie colectivă, care decurge din aceasta. Vom îndrăzni să spunem ca Lot: „Nu, Doamne…“ (Geneza 19.18) sau ca Petru: „Nicidecum, Doamne…“ (Faptele Apostolilor 10.14)?
Duhul îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup (1 Corinteni 12.13), care cuprinde diferite mădulare – diversitate în unitate – şi un Cap glorificat în cer. Trupul lui Hristos nu este o organizaţie, ci un organism cu toată varietatea vieţii. Duhul face ca nădejdea credincioşilor să fie vie: „Duhul şi Mireasa zic: Vino!“ (Apocalipsa 22.17). Această unitate nu trebuie creată, produsă; ea există, fie că o realizăm sau nu în practică, ea este divină şi important este să o păstrăm. Totuşi nu am ajuns toţi la „unitatea credinţei şi a cunoştinţei“ (Efeseni 4.13). De aceea scopul slujirii şi al darurilor pe care le-a dat Domnul pentru zidirea trupului lui Hristos este de a ne aduce la aceasta. Familia lui Dumnezeu se compune din copilaşi, tineri şi părinţi.
În privinţa alergării creştine, avem uneori „un alt gând“, dar aceasta nu ne va împiedica să mergem împreună pe aceeaşi cale, aşteptând ca Dumnezeu să ne descopere gândul Său (Filipeni 3.15). Va fi totdeauna nevoie să facem progrese, deoarece „cunoaştem în parte“ (1 Corinteni 13.9). Cu totul altceva sunt erorile privind Persoana şi lucrarea lui Hristos şi adevărurile fundamentale ale creştinismului, mai ales când o asemenea doctrină este învăţată public de către cineva care „o ia înainte“ (2 Ioan 9-10). În acest caz, Cuvântul este categoric: trebuie să te desparţi, să nu primeşti, să respingi.
2. Aceleaşi gânduri, afecţiuni, scopuri (Filipeni 2.2; 3.16)
Cum să ne bucurăm împreună de partea noastră comună? Această părtăşie frăţească, întemeiată pe aceeaşi viaţă, acelaşi Tată, acelaşi Domn, acelaşi Duh îşi are expresia atât în relaţiile particulare, cât şi în adunare. Ea nu este bazată pe acordul aceloraşi idei sau pe o convingere unitară; pentru că suntem una în Hristos, avem părtăşie unii cu alţii. În supunerea la învăţătura Duhului, prin Cuvânt, apare încetul cu încetul aceeaşi gândire.
Părtăşia cu Dumnezeu implică faptul ca noi să păzim poruncile Sale (1 Ioan 2.3); părtăşia cu Hristos se arată în aceea că umblăm cum a umblat El (versetul 6); părtăşia cu fraţii noştri în lumină se manifestă prin dragoste, având împreună acelaşi scop: proslăvirea lui Dumnezeu şi slujirea Domnului în acelaşi gând (Filipeni 2.2; 3.16).
a) Relaţiile individuale
Prietenia în Domnul este o experienţă minunată. Ea nu se mărgineşte la faptul că unul dă şi celălalt primeşte, unul învaţă şi celălalt ascultă, ci amândoi dau şi primesc, amândoi discută, vorbesc unul cu altul despre lucrurile pe care Domnul le-a făcut scumpe inimii lor. Ei se roagă în doi sau mai mulţi împreună, ca Daniel şi prietenii săi, se încurajează unul pe altul, ca David şi Ionatan, se zidesc unul pe altul, aşa cum ne învaţă 1 Tesaloniceni 5.11, studiază Cuvântul împreună…
După cum fierul ascute fierul, tot aşa un om înviorează faţa prietenului său (Proverbe 27.17). Încurajarea şi stimularea reciprocă se realizează între cei care Îl iubesc pe Domnul. Credincioşia se arată de asemenea în faptul că „prietenul iubeşte oricând“ (Proverbe 17.17); chiar şi rănile pe care le face „dovedesc credincioşie“ (Proverbe 27.6). Bunătatea unui prieten este sfatul care vine din inimă (versetul 9).
Astfel de prieteni împărtăşesc ceea ce le-a dat Domnul, privesc împreună spre aceeaşi ţintă, merg împreună la locul de rugăciune, ca Petru şi Ioan în Faptele Apostolilor 3.1. Ucenicii, cercetaţi de preoţi „se duc la ai lor“, împărtăşesc cu ei temerile lor, se roagă toţi împreună (Faptele Apostolilor 4.23-24).
„Întăriţi-vă, deci, mâinile obosite şi genunchii slăbiţi“, ni se spune în Evrei 12.12. În turma Domnului sunt oi bolnave, obosite, altele s-au rătăcit. Numai îndemnurile nu le-ar putea aduce înapoi, de aceea: „Croiţi cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel care şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat“ (Evrei 12.13). Prietenii sunt exemple de ataşament faţă de Domnul, care, în exercitarea părtăşiei frăţeşti, vin în ajutorul altora. Ei nu părăsesc strângerea laolaltă, „cum au unii obicei“ (locurile goale nu au promovat niciodată părtăşia), ci se îndeamnă unul pe altul la dragoste şi la fapte bune (Evrei 10.25).
Această părtăşie frăţească întâlneşte multe obstacole pe care duşmanul e gata să le pună în cale.
„Dacă umblăm în lumină… avem părtăşie unii cu alţii“ (1 Ioan 1.7); deci dacă nu umblăm în lumină, realizarea practică a părtăşiei este întreruptă. Ne-am mâniat pe fratele (Matei 5.22), suntem geloşi pe el, l-am vorbit de rău chiar dacă nu l-am insultat, şi astfel a apărut o despărţitură. În 1 Petru 2, unde suntem îndemnaţi să aducem jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, se prezintă condiţia prealabilă pentru aceasta: lepădarea oricărei vorbiri de rău (defăimare).
Dacă a apărut între fraţi o distanţare, vom lăsa lucrurile în starea aceasta? Mai întâi, dacă unul se crede lezat, să nu insiste asupra drepturilor sale, nici să nu-l imite pe robul căruia stăpânul i-a iertat o datorie de sute de talanţi şi care l-a strâns de gât pe fratele său care îi datora o sută de dinari, fără să aibă „milă de cel care este rob ca şi el“ (Matei 18.28, 33). Dacă o cere într-adevăr cazul, atunci noi trebuie să luăm iniţiativa să mergem la fratele care a păcătuit împotriva noastră, pentru a încerca să-l convingem şi să-l câştigăm (Matei 18.15). Dacă însă constatăm că şi noi am acţionat rău faţă de fratele, adică acesta are „ceva împotriva noastră“, Cuvântul ne spune: „Du-te, împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul“ (Matei 5.24).
Iacov 5.16 ne îndeamnă de asemenea să ne mărturisim greşelile unii altora (mărturisire reciprocă şi nu unilaterală, care implică o discreţie totală) şi mai ales să ne rugăm unii pentru alţii, ca astfel să fim vindecaţi. Câte „vindecări“ s-ar produce în familie, în relaţiile particulare, ca şi în ce-le colective în cadrul adunării, dacă s-ar pune în practică acest îndemn!
Ioan insistă, la rândul său, asupra acestui lucru: „dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat… să se roage“ (1 Ioan 5.16). Să nu ne grăbim să povestim altuia răul constatat, ci să facem din el un subiect de rugăciune, pentru ca Dumnezeu să intervină.
Mai presus de orice, să ne suportăm unii pe alţii, să iertăm şi să evităm certurile dintre fraţi (Geneza 13.8). La sfârşitul unei vieţi lungi, un credincios care lucrase mult pentru Domnul, a lăsat într-o scrisoare de adio fraţilor săi versetul următor: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi“ (Coloseni 3.13). Ajutor pentru caractere dificile, iertarea greşelilor personale, răbdare faţă de toţi – acestea ni se recomandă în Scriptură.
b) Căsătoria
În concluzia capitolului lung pe care îl scrie Corintenilor despre căsătorie, apostolul îndeamnă ca ea să fie o unire numai „în Domnul“ (1 Corin-teni 7.39). Aceasta exclude orice unire a unui credincios cu un necredincios. Cum s-ar putea bucura împreună de părtăşie, dacă cei doi nu pot merge pe aceeaşi cale, fiind împreună moştenitori ai harului vieţii, „pentru ca rugăciunile voastre să nu fie întrerupte“ (1 Petru 3.7)?
Scopul unei căsătorii creştine este de a trăi pentru Domnul şi de a merge pe aceeaşi cale, având aceleaşi gânduri, putând adora pe Domnul împreună şi slujindu-i împreună, rugându-se unul pentru altul şi aşteptându-L împreună.
Apostolul insistă şi asupra „cinstei“ ce trebuie dată femeii, asupra atenţiei şi politeţii, care trebuie să caracterizeze zilnic viaţa conjugală. Ea este un vas mai slab, care cere atenţie. A fi împreună implică înţelegere, a se ruga împreună înseamnă „părtăşie“. Apostolul adaugă: „Locuiţi cu ele potrivit cunoştinţei“. Este necesară o cunoaştere a complexităţii caracterului feminin în nevoile sale afective şi spirituale. În Efeseni 5.29 ni se spune că soţul îşi hrăneşte şi îşi îngrijeşte soţia. Soţul este responsabil de nevoile materiale ale căminului (chiar dacă, după caz, şi soţia contribuie la aceasta!) şi mai ales de nevoile ei spirituale: el va aduce hrana sufletelor din cadrul familiei.
Frumos este exemplul lui Acuila şi Priscila, uniţi în ospitalitate, în lucrarea Domnului, în învăţătura dată acasă celor care aveau nevoie să progreseze în adevăr, în slujirea faţă de adunarea care avea loc în casa lor; împreună „şi-au pus capul în joc“ (Romani 16.4) în favoarea apostolului.
c) Relaţiile colective
Strângerea laolaltă pentru Numele Domnului are ca centru Însăşi Persoana Sa şi prezenţa Sa, cum citim în Matei 18.20. Ea nu este o asociere de persoane care sunt de acord între ele asupra unui anumit număr de idei şi de doctrine, ci fiecare din adunare, copil al lui Dumnezeu prin credinţă, mădular al Trupului lui Hristos prin Duhul Sfânt, este atras de Numele şi de Persoana Domnului şi se regăseşte în jurul Lui, ca făcând parte din Adunarea Sa, din Biserica Sa, chiar dacă nu toţi cei care o compun sunt prezenţi. Aici are loc părtăşia cu Domnul şi părtăşia frăţească cea mai profundă.
Această părtăşie se traduce în adorarea în comun, în rugăciune (Matei 18.19) şi în strângerea laolaltă pentru zidirea bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, oricare i-ar fi forma (1 Corinteni 14).
Lauda în comun are ca bază declaraţia Domnului înviat: „Te voi lăuda în mijlocul adunării“ (Psalm 22.22). Părtăşia se realizează aici potrivit celor scrise în Romani 15.6: Pentru ca toţi împreună „într-un gând şi cu o gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“.
Cei care se roagă împreună nu „s-au pus de acord“ asupra cutărui sau cutărui subiect de rugăciune, ci, conform textului din Matei 18.19, „sunt de acord“, un acord produs de Duhul Sfânt.
Când fraţii se adună ca adunare pentru a fi hrăniţi, 1 Corinteni 14 insistă ca totul să se facă „pentru zidire“, în dependenţă de Duhul Sfânt, care Se serveşte de unul sau de altul pentru a exprima ceea ce Domnul vrea să dea pentru binele alor Săi, „pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie încurajaţi“ (versetul 31).
Efeseni 4.12 subliniază că darurile conferite de Domnul au ca scop „desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos“. Trebuie să recunoaştem diversitatea darurilor de har; ele nu se limitează desigur la slujirea din Cuvânt, ci se extind până la „ajutorare“ şi la „facerea milosteniei“ (Romani 12.8). Deuteronom 19.14 sfătuieşte: „Să nu muţi hotarele aproapelui tău“. Fiecare are porţia sa de moştenire, fiecare a primit un dar de har; a muta hotarele pentru a-ţi mări moştenirea înseamnă a încălca dreptul altuia, înseamnă a restrânge dreptul altora pentru a-l pune în valoare mai bine pe al tău (2 Corinteni 10.13-16).
Părtăşia în cadrul Trupului lui Hristos se arată, între altele, printr-o egală grijă a unora faţă de ceilalţi (1 Corinteni 12.25). Această grijă a unora faţă de alţii se referă atât la fraţi, cât şi la surori. Ea se va exprima în moduri foarte diverse, după cum va fi fiecare condus de Domnul şi va avea pe inimă să răspundă gândului Său. Într-o părtăşie fericită, toţi vor beneficia de aceasta.
Supunerea unii altora în frica lui Hristos (Efeseni 5.21) va împiedica pe unul să-şi impună gândul său altuia şi, într-o căutare a părtăşiei, va face să se ţină cont de gândurile fraţilor, supunându-se împreună Domnului pentru a înţelege gândurile Sale.
Mijlocirea reciprocă arătată în Iacov 5.16 sau pentru un frate care a păcătuit, ca în 1 Ioan 5.16 (a se vedea şi Geneza 18.22-23), va contribui la restabilirea şi menţinerea părtăşiei colective.
Dar, mai presus de toate, ca şi în relaţiile particulare, este necesar să ne suportăm şi să ne iertăm unii pe alţii. De aici rezultă slujba de păstor: „Să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi“ (1 Tesaloniceni 5.14).
Cina Domnului rămâne expresia supremă a părtăşiei, părtăşie a trupului şi a sângelui lui Hristos (1 Corinteni 10.16) şi părtăşie a unora cu alţii; luând toţi din una şi aceeaşi pâine, exprimăm că formăm cu toţi răscumpăraţii Domnului un singur Trup (versetul 17).
Dar duşmanul nu va înceta să ridice piedici – deseori foarte practice – unei asemenea strângeri laolaltă.
Cuvântul indică pericolul mândriei spirituale, nu numai cel al lui Diotref, „căruia îi place să aibă locul întâi printre ei“, dar şi acest duh de stăpânire, care poate atât de uşor să se strecoare printre cei care au fost chemaţi pentru lucrarea şi slujirea în strângerile laolaltă (1 Petru 5.3). Din cauza mulţumirii de sine şi a pretenţiei de a şti mai mult decât ceilalţi, biserica din Laodicea spune: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic“ (este o cu totul altă atitudine să apreciem cu umilinţă şi cu recunoştinţă tot ceea ce Domnul ne-a făcut cunoscut din adevărurile Cuvântului Său şi să ne străduim, prin harul Său, să le punem în practică).
O altă piedică a părtăşiei este, după Maleahi 3.8-10, de „a nu aduce ze-ciuială“. Zeciuiala materială pentru întreţinerea leviţilor este ceea ce în timpul harului Evrei 13 numeşte „a face parte din bunurile voastre“, pentru ca, potrivit celor scrise în Galateni 6.6: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă“. Dar îndemnul merge mult mai departe şi are importanţă în domeniul spiritual. Cum să vii la închinare cu „coşurile goale“ (a se vedea Deuteronom 26)? Nu numai fratele care exprimă lauda adunării prin rugăciune sau indicarea unei cântări trebuie să aducă cele dintâi roade; toţi cei care sunt adunaţi în jurul Domnului şi vor să-L adore trebuie să se îngrijească să aibă inimi, care au fost preocupate cu El, pentru a putea să aducă ceva. Duhul Sfânt va şti, desigur, ceea ce este colectiv pe inima adunării şi va exprima aceasta prin fratele de care Se va servi. De trei ori este repetat îndemnul: „să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea“ (Exod 23.15).
În ce priveşte darurile de har pe care Domnul le-a încredinţat, apostolul este foarte clar: „Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul de har pe care l-a primit“ (1 Petru 4.10). Din aceasta va rezulta nu o evidenţiere a omului, ci slăvirea „lui Dumnezeu, prin Isus Hristos“ (versetul 11).
Dacă nu aducem zeciuiala, robii Domnului ar putea să fie în nevoie (ca în Neemia 13.10; leviţii părăsiţi au fugit fiecare în ţinutul lui); şi, spiritual vorbind, nu va fi „hrană în casa mea“, zidirea va fi împiedicată. Dacă părtăşia individuală cu Domnul şi cea a unora cu ceilalţi nu este cultivată, cum se va realiza părtăşia colectivă în cadrul adunării? A nu veghea la realizarea părtăşiei înseamnă pierdere pentru Domnul, pierdere pentru părtăşia colectivă şi pierdere pentru tine însuţi.
Duşmanul, cu şiretlicul său, poate introduce „aluat“ în adunare. Este aluatul moral din 1 Corinteni 5, „răul“ pe care trebuie să-l „măturaţi din mijlocul vostru“; este aluatul doctrinal (Galateni 5.9), şi mai grav prin urmările sale, de care Cuvântul ne arată în diverse pasaje cum, după caz, trebuie să te cureţi şi să te desparţi. Înainte de a ajunge la această extremă, Cuvântul arată diverse cazuri de „disciplină părintească“, ce pot fi aplicate: în Galateni 6.1, să-l ridici pe cel care s-a lăsat surprins de vreo greşeală; în 1 Tesaloniceni 5.14, să mustrăm pe cei care trăiesc în neorânduială; în 1 Timotei 5.20-21, în cazul unui bătrân vinovat, să-l convingem în faţa tuturor; în Tit 1.11, să facem să se închidă gura flecarilor şi amăgitorilor; „să nu înveţe pe alţii alte învăţături“, în 1 Timotei 1.3; în cazul omului sectar, să te depărtezi după prima sau a doua mustrare (Tit 3.10).
Satan este lupul care răpeşte şi împrăştie oile (Ioan 10.12). Putem scăpa de el numai rămânând aproape de Păstor şi, prin urmare, cu atât mai mult unii aproape de alţii.
Lecţia 11:
Părtăşia Creştină şi Biserica
de Michael Fackerell
Am văzut în studiile trecute cum Dumnezeu a lucrat ca să ne aducă în relaţie înapoi cu El Însuşi prin lucrarea lui Isus de pe cruce. Am văzut necesitatea neterminată a pocăinţei şi credinţei dacă de fapt vom avea acea relaţie cu Dumnezeu şi să scăpăm de judecata care vine peste toţi rebelii. Acum ar trebui să vedem că prioritatea primară a lui Dumnezeu pentru noi în stilul nostru nou de viaţă de încredere şi ascultare este ca noi să avem o părtăşie iubitoare cu alţi credincioşi de felul pe care Isus a avut-o cu apostolii. Noi avem nevoie să stăm cu oameni care ne vor încuraja zilnic ca să nu ne împietrim în înşelăciunea păcatului. (Evrei 3:13). Noi trebuie să înţelegem că am fost chemaţi afară din lume într-o comunitate de credincioşi. Isus a spus,”O nouă poruncă vă dau, să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum Eu v-am iubit. Prin aceasta toti oamenii vor cunoaşte că voi sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13:34,35). Scopul acestei lecţii este de a începe să examinăm ce aşteaptă Dumnezeu de la noi în ce priveşte dedicarea noastră să iubim şi să fim cu alţi creştini reali. Pe parcurs vom începe să înţelegem ce vrea Dumnezeu să spună prin cuvântul ”biserică” şi care trebuie să fie relaţia noastră cu biserica ca parte din familia nouă a lui Dumnezeu.
CE ESTE PĂRTĂŞIA?
Cuvântul părtăşie în Noul Testament este tradus din cuvântul grecesc ” koinonia”. Acest cuvânt înseamnă o asociere, comunitate, comuniune, participare în comun sau relaţie. Înseamnă a împărtăşi cu alţi oameni. A te implica în părtăşie creştină cu alţii înseamnă să-ţi împărtăşeşti viaţa ta cu alţii. Noi împărtăşim vieţile noastre cu alţii şi de asemenea cu Cristos care promite să fie cu noi chiar când doi sau trei sunt adunaţi împreună în Numele Lui (Matei 18:20). Părtăşia cu Cristos şi cu alţi creştini implică a ne hrăni din Cuvântul lui Dumnezeu împreună. Câteodată înseamnă a mânca mâncare împreună.(Fapte 2:46). În părtăşie noi petrecem timpul nostru, darurile şi talentele noastre, atât spirituale cât şi naturale. De asemenea împărtăşim şi din banii noştri aşa cum ne conduce Dumnezeu şi în acord cu nevoile (2 Corinteni 9). Asta nu înseamnă că creştinii ar trebui să aibă aşteptarea ca alţi creştini să suporte familiile lor. Citeşte 1 Timotei 5:8. Creştinilor li s-a poruncit să muncească cu hărnicie şi cinstit ca să aibă ceva de împărtăşit cu aceia în nevoi (Efeseni 4:28). Părtăşia creştină nu există numai pentru a împlini nevoile creştinilor – emoţionale, sociale, mintale, spirituale şi unde este necesar, financiare. De asemenea există ca să demonstreze lumii ce înseamnă dragostea creştină şi să-i cheme pe oameni afară din lume în această părtăşie cu Cristos şi cu Trupul Lui. În părtăşie cu Cristos şi unul cu celălalt, venim nu numai să primim dar şi ca să dăm. Aici se împlineşte în mod practic dedicarea noastră faţă de Domnia lui Cristos, şi din acest motiv, este dovedită că este reală.
NEVOIA PENTRU PĂRTĂŞIE
Oamenii sunt creaţi de Dumnezeu pentru o relaţie. Când Dumnezeu a spus, : Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneză 2:18), Adam deja avea o părtăşie minunată cu Tatăl din ceruri. Dar Dumnezeu nu vrea ca noi să trăim ca nişte călugări, nefăcând nimic altceva decât să vorbim cu El. Dumnezeu vrea ca să avem relaţii minunate cu oamenii, în special cu copii Săi. Planurile Sale pentru noi pot fi împlinite numai în timp ce învăţăm să ne relatăm corect atât cu fraţii şi surorile noastre în Cristos cât şi cu aceia care, din pricina ignoranţei sau rebeliunii, sunt încă în afara familiei lui Dumnezeu.
Să fii singuratic şi izolat nu este voia lui Dumnezeu. ” Dumnezeu dă o familie celor părăsiţi.”(Psalm 68:6). Familia naturală este idea lui Dumnezeu.(Coloseni 3:18-21). Totuşi, multe familii nu exprimă dragostea pe care Dumnezeu intenţionează să o arate. Planul lui Dumnezeu este să ne pună imediat într-o familie minunată – familia Lui – în momentul în care ne întoarcem de la păcatele noastre la Cristos. Aici sunt câteva motive majore pentru a intra în mod serios în relaţii dedicate cu adevăraţi creştini (aceia care se încred în Cristos şi se întorc de la păcatele lor).
1. Oamenii cu care te asociezi va afecta destinul tău. ”Cine umblă cu înţelepţii {oamenii înţelepţi} se face înţelept: dar cine se însoţeşte cu nebunii va avea necaz [va fi distrus].” (Proverbe 13:20)
”Nu vă înşelaţi:”Prieteniile rele strică obiceiurile bune (morale].” (1 Corinteni 15:33). Destinul tău este determinat de caracterul tău, şi caracterul tău este afectat de aceia cu care alegi să te însoţeşti. Petrecând un timp remarcabil cu oameni care-L iubesc pe Dumnezeu şi se supun lui Dumnezeu şi urmează Cuvântul Lui, tu vei deveni înţelept de asemenea şi vei lua decizii corecte. Refuzând asta, alegi să fii cu rebelii şi rebeliunea va intra în tine. Această rebeliune te separă de Dumnezeu şi distruge viaţa ta spirituală.
Este important să fii implicat într-o biserică unde conducerea caută sfinţenie. Chiar dacă unii au o formă de evlavie sau doctrina corectă, ei nu sunt lideri buni dacă nu sunt înfometaţi după neprihănire în inimă şi în viaţă.
2. Dumnezeu a plănuit pentru tine ca să primeşti dragoste şi încurajare de la familia Lui de pe pământ. Adevăraţii creştini umblă în dragoste. ”prin aceasta toţi vor cunoaşte că voi sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii.” (Ioan 13:35). ”Acela care nu iubeşte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8).
Familia lui Dumnezeu este o familie a dragostei. Dar tu trebuie să fii deschis ca să primeşti această dragoste.” Voi de asemenea fiţi deschişi” (2 Corinteni 6:13). Noi toţi avem nevoie de încurajare şi de grijă câteodată. Dumnezeu va pregăti asta deseori prin oamenii Săi. El ne-a spus s-o facem şi pentru alţii de asemenea.
3. Dumnezeu vrea ca tu să înveţi să dai dragoste şi încurajare fraţilor şi surorilor tale în Cristos. ” Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu; şi orişicine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4:7). ” De aceea, încurajaţi-vă unii pe alţii şi zidiţi-vă unii pe alţii, aşa cum şi faceţi.” (1 Tesaloniceni 5:11).
Alţi creştini au nevoie de ajutorul tău. Chiar numai prin a fi credincios la biserică tu vei încuraja restul bisericii şi de asemenea şi conducerea. Dumnezeu vrea ca tu să încurajezi pe aceia care sunt în jurul tău în biserică în acord cu capacitatea ta şi cu chemarea ta.
4. Poţi învăţa înţelepciune de la creştinii mai maturi petrecând timp cu ei. ” Cel care umblă cu înţelepţii va fi înţelept” (Proverbe 13:20). Având părtăşie cu creştinii mai maturi tu vei creşte în dragoste, credinţă, înţelepciune şi sfinţenie.
5. Tu poţi fi zidit în credinţă prin auzirea predicii unor slujitori unşi ai lui Cristos. Credinţa vine în urma auzirii. (Romani 10:17). Predicarea Cuvântului ar trebui să zidească credinţa ta şi încrederea în promisiunile lui Dumnezeu.
6. Dacă rămâi într-o biserică în care oamenii nu ascultă la Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se supun Cuvântului, exemplul lor şi învăţătura lor te vor conduce în iad. Pavel l-a instruit pe Timotei după cum urmează:” Predică Cuvântul! Stăruie asupra lui la timp şi la nelatimp, mustră,ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor” (2Timotei 4:2,3). Observă de asemenea ceea ce Isus a spus, :Nu orişicine care-Mi spune, ”Doamne, Doamne”, va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7:21). ” Lăsaţi-i [fariseii] în pace: ei sunt lideri orbi care conduc pe alţi orbi. şi dacă un orb conduce pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” (Matei 15:14)
7. Dumnezeu vrea ca tu să-I slujeşti efectiv. Nu o poţi face dacă nu colaborezi cu alţi creştini. Dumnezeu ne-a creat pe noi a fi trupul lui Cristos, şi membre individuale. (1 Corinteni 12:27). şi aşa cum o mâna desconectată de la trup nu poate împlini scopul capului, nici tu nu poţi dacă nu eşti într-o relaţie corectă cu trupul lui Cristos – poporul lui Dumnezeu. Bunul simţ ne spune că fără cooperare nu putem realiza lucruri mari care să atingă mulţi oameni.
8. Când te întorci de la păcatele tale şi-L primeşti pe Cristos prin credinţă ca Domn tu eşti adăugat la trupul lui Cristos. Darurile şi talentele tale le completează pe cele ale celorlalţi. Citeşte 1 Corinteni 12:12-28.
9. Nu poţi împlini poruncile lui Cristos şi ale apostolilor fără a intra în părtăşie.
Cum puteţi să vă iubiţi unii pe alţii, să vă încurajaţi unii pe alţii, să vă îndemnaţi sau sfătuiţi unii pe alţii, să slujiţi unii altora dacă niciodată nu sunteţi ”unul cu celălalt”. Aceste porunci au fost date bisericilor. Citeşte Romani 12:10; Romani 15:14; Efeseni 4:32; 1 Tesaloniceni 5:11 ca exemple pentru aceste importante porunci şi cere-i Duhului Sfânt să-ţi arate ce înseamnă pentru tine.
10. Dumnezeu îţi porunceşte să vii şi să aparţii unei adunări de biserică în mod regulat. ” Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră laolaltă, cum au unii de obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:24,25). Vezi de asemenea Evrei 3:13. Noi trebuie să ne îndemnăm unii pe alţii zilnic.
BARIERE ÎMPOTRIVA PĂRTĂŞIEI DEDICATE
1. Mândrie spirituală, independenţă, respingere şi duhuri de rebeliune.
Mândria spirituală spune aşa: ”Nu există nici o biserică la care să se merite să merg. Nici una din ele n-au atins standardul pe care ar trebui să-l aibe.”
Independenţa spune: ” Eu urmez duhul. Eu nu ascult de oameni.” O persoană cu un duh puternic de independenţă nu se va supune conducerii stabilite de Dumnezeu în biserică. De aceea, el nu va zidi biserica aşa cum vrea Dumnezeu.
Oamenii afectaţi de duhuri de respingere au fost adânc răniţi în trecut. Ei au tendinţa să acţioneze şi să spună lucruri care-i face ofensivi. Ei încearcă să respingă dragostea altora. Apoi ei se retrag din părtăşie pentru că se simt răniţi şi nedoriţi.
Rebeliunea este un duşman al lui Dumnezeu şi este duhul care se consideră pe el însuşi mai corect, mai deştept şi mai drept decât Dumnezeu sau decât reprezentanţii Lui.Un rebel vrea să facă lucrul pe care el vrea să-l facă şi nu al lui Dumnezeu.
2. Frica de a se implica într-o sectă falsă. În unele ţări bisericile moarte tradiţionaliste formaliste au pus în oamenii de rând idea că orice altă organizaţie religioasă este posibil că este o parte dintr-o sectă rea care face lucruri ciudate noaptea, posibil că face spălare de creier sau face abuz sexual asupra oamenilor. De fapt, orice organizaţie religioasă sau structură care proclamă că este singura cale adevărată către Dumnezeu este ea însăşi o sectă falsă.Nu contează câte milioane de adepţi are. Nici o biserică nu are un monopol asupra lui Isus Cristos. (Ioan 14:6). Meditaţi asupra lecţiei Marcu 9:38,39. Dacă cineva ar fi avut dreptul să spună că ei sunt singurii care ar trebui să slujească în Numele lui Isus, aceştia au fost cei doisprezece apostoli. Dar Isus nu le-a dat dreptul să interzică altora să slujească.
3. Persecuţia din partea familiei, prietenilor sau autorităţilor. Persecuţia poate veni din una sau din toate aceste surse. Dacă nu te vei supune lui Cristos de frica persecuţiei, nu poţi să fii un adevărat ucenic al Lui. ”Da, şi toţi cei care vor să trăiască o viaţă dumnezeiască în Cristos Isus va suferi persecuţie.” (2Timotei 3:12). Citeşte cu atenţie Luca 14:26-33. Dumnezeu îţi promite persecuţie şi necazuri dacă Îl urmezi pe El (Fapte 14:22) dat El de asemenea promite să te elibereze în final de toate aceste lucruri. (Psalm 34:17,19).
4. Dragostea de lume. Pavel, apostolul, a spus către sfârşitul slujirii sale, ” pentru că Dima m-a părăsit din dragoste pentru lumea de acum.” (2 Timotei 4:10). Apostolul Ioan a spus, ”Să nu iubiţi lumea sau lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Pentru că tot ce este în lume – pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii – nu este de la Tatăl ci este din lume.” (1 Ioan 2:15,16). Dacă tu iubeşti lumea, dragostea ta faţă de Isus se va răci şi nu te vei mai bucura de părtăşia unor creştini fierbinţi care sunt îndrăgostiţi de Isus Salvatorul şi Domnul lor.
BISERICA – CE ESTE?
Ce nu este.
1. Biserica nu este o clădire fizică.
2. Biserica nu este o denominaţiune. Nu este o organizaţie.
Nu există nici un suport biblic pentru nici una din aceste idei.
Ce este.
Biblia vorbeşte despre Biserica Universală – toţi aceia care-L iubesc şi cred în Isus Cristos ca Domn şi Salvator. De asemenea vorbeşte despre biserica din oraş, sau biserica din casă. Aici sunt alte revelaţii biblice despre ce este biserica.
1. Biserica este un asamblu de oameni chemaţi afară din lume ca să-I slujească lui Cristos. Cuvântul în greacă pentru biserică, ” ekklesia” înseamnă o adunare chemată afară. Biserica lui Cristos este o astfel de adunare chemată afară al cărei scop este să se închine şi să asculte de Cristos.
2. Biserica este trupul lui Cristos. Efeseni 1:22,23 ne spune aceasta – ” biserica care este trupul Lui.” 1 Corinteni 12 descrie trupul lui Cristos. Biserica este trupul lui Cristos pe pământ, prin care Cristos trebuie să fie exprimat şi să slujească lumii.
3. Biserica este familia lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru. Isus este fratele nostru. Ceilalţi adevăraţi credincioşi sunt fraţii şi surorile noastre în Cristos. (Efeseni 3:14; Evrei 2:11; Fapte 15:32 şi multe altele). O familie este un loc de acceptare, grijă, antrenament, ajutor mutual, dragoste. Aşa trebuie să fie biserica.
4. Biserica este templul lui Dumnezeu. Efeseni 2:20,21. Asta ne aminteşte că suntem puşi deoparte pentru Dumnezeu şi că trebuie să fim sfinţi pentru Domnul. Trupurile noastre sunt de asemenea templele Duhului Sfânt. (1 Corinteni 6:19) şi de aceea trebuie să fie întreţinute curate ca să ne putem închina lui Dumnezeu în mod acceptabil. (Romani 12:1,2).
5 Biserica este armata lui Dumnezeu. Dumnezeu este un luptător, şi noi am fost chemaţi ca să luptăm. Efeseni 6:10-20 ne arată că fiind parte din armata lui Dumnezeu noi trebuie să îmbrăcăm armura noastră. 2 Corinteni 10:4 ne spune că noi avem pe care să le folosim în războiul nostru. Ca orice armată există o erarhie spirituală, autoritate şi lanţ de comandă. Noi trebuie să ne cunoaştem locul nostru în armată şi să ştim să ne supunem Duhului Sfânt şi acelora care sunt în conducere deasupra noastră în bătălia noastră împotriva lui satan şi forţelor sale ale întunericului.
6. Biserica este mireasa lui Cristos. (Efeseni 5:32. Ioan 3:29. Apocalipsă 21:9). Biserica este pregătită pentru Domnul pentru o mare nuntă în ceruri. Cristos ne iubeşte aşa de mult şi noi răspundem dragostei Lui ca biserică.
7. Biserica este casa lui Dumnezeu. 1Timotei 3:15 şi Evrei 3:6 ne spune că noi suntem casa lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în noi! Dumnezeu ne organizează. Dumnezeu pune comorile Lui în noi!
BISERICILE DE CASĂ
Biserica primară se întâlnea în casele oamenilor. (Fapte 8:3; Romani 16:5 ” Salută biserica care este în casa lor.”,Coloseni 4:15; Filimon 1:2). Clădiri speciale de biserică nu au fost construite până în secolul 4 şi au fost parte din procesul de a introduce un creştinism formal, fără putere unde nişte preoţi special antrenaţi cu tradiţii nebiblice slujea unor membrii de biserică ignoranţi care nu au mai căutat să citească şi să se supună Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei personal. Bineînţeles că Dumnezeu poate folosi clădiri speciale pentru adunări mai mari de creştini ca să-L sărbătorească pe Domnul împreună şi să audă slujitori unşi care să predice şi să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu, dar asta nu trebuie niciodată să înlocuiască adevărata viaţă a bisericii care este la nivelul grupurilor de casă. Apostolii au predicat în sinagogi şi în templu când era posibil, dar ei de asemenea au învăţat ”din casă în casă” (Fapte 20:20). Creştinismul nu este un sport spectator. Fiecare adevărat creştin este un ucenic (Fapte 11:26) şi trebuie să trăiască ca un ucenic, făcând ucenici oriunde el sau ea pot, în contextul relaţiilor de echipă iubitoare.
Casele noastre ar trebui să fie sfinte şi să nu conţină obiecte care să-l ofenseze pe Dumnezeu. Poruncile Noului Testament pentru relaţie nu poate fi împlinit numai în adunări largi. ” Bisericile de casă” sau ”părtăşiile de casă” sau ” grupurile celulă”sunt adunări mai mici între 3 şi 20 de oameni care se adună împreună regulat să crească în har şi în cunoştinţa Domnului Isus Cristos. Bisericile de casă sau grupurile celulă trebuie să dea un raport viziunii conducerii în trupul mai larg al lui Cristos. Grupurile de părtăşie de casă sunt un vehicol în care Marea Trimitere, ” Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28:19) poate fi împlinită. Mai jos sunt câteva din scopurile biblice ale unui grup de părtăşie de casă.
1. Să laude, să se închine şi să se supună lui Cristos.(CITEşTE Fapte 2:42).
2. Să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu şi cum să-L aplice.(Fapte 2:42)
3. Să se roage împreună şi să celebreze cina Domnului împreună.(Fapte 2:42,46).
4. Să realizeze părtăşia şi să dezvolte comunităţi ale speranţei, vindecării şi vieţii. (Fapte 2:44,45; Evrei 13:16).
5. Să-i aducă pe oameni la o credinţă vie în Cristos. (Fapte 2:47)
6. Să slujească unul altuia. (1 Corinteni 14:26).
7. Să ne pregătim unul pe altul pentru misiune în lume. (Matei 28:19)
” şi zilnic în templu şi în fiecare casă, ei nu au încetat să înveţe şi să-L predice pe Isus ca Cristosul.;; (Fapte 5:42).
ADUNAREA
Bisericile de casă trebuie să fie organizate să se întâlnească împreună regulat pentru unirea tăriei în adunări, în mod regulat, de preferat săptămânal. Aceste adunări ar trebui să se adune împreună să se roage pentru oraş sau pentru sat în care ei trăiesc (1 Timotei 2:1-2), să citească Cuvântul lui Dumnezeu, să laude şi să se închine lui Dumnezeu în unitate şi să audă slujirea Cuvântului de la nişte slujitori unşi şi dovediţi ai Evangheliei.
Aceste întâlniri sunt biblice. Fapte 5:42. Ele au următoarele scopuri.
1. Să realizeze unitate între Creştini. (1 Corinteni 1:10)
2. Să schimbe atmosfera spirituală de deasupra localităţii. (Efeseni 3:10; Matei 18:18-20)
3. Să dea posibilitatea predicatorilor şi învăţătorilor (Efeseni 4:11-12) să atingă mai mulţi credincioşi deodată cu mesajele lor de la Domnul.
4. Să creeze o cale pentru diferite expresii creative de laudă, închinare şi comunicare care nu sunt practice la nivelul unui grup de casă. (Psalm 149:1)
5. Să dea o mai largă şi mai credibilă mărturie comunităţii. (Fapte 6:7)
6. Să dea posibilitatea organizării de proiecte şi slujiri care cer o cooperare mai largă între creştini dăruiţi şi chemaţi să slujească împreună într-un anumit domeniu.
(2 Corinteni 8:10-15 vorbeşte despre un proiect organizat pentru sfinţii din Ierusalim)
SUPUNEREA ŞI AUTORITATEA BISERICII
Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte clar despre acest subiect.
” Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos.” (Evrei 13:17).
Fiecare creştin este chemat să recunoască şi să asculte de o conducere dumnezeiască. ” Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind deaproape sfârşitul vieţuirii lor, urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13:7)
Supunerea noastră este în primul rând faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Lui. Aceasta implică o viaţă de rugăciune şi de ascultare faţă de Duhul Sfânt. În mijlocul la toate acestea, totuşi, noi trebuie să învăţăm să balansăm convingerea noastră a ceea ce Duhul Sfânt ne vorbeşte în mod personal să facem cu principiul supunerii faţă de conducerea bisericii şi cu viziunea pe care ei au primit-o în care noi formăm o parte.
Pentru ca o biserică să realizeze orice la orice nivel, trebuie să existe în primul rând o conducere cu o viziune, şi în al doilea rând, oameni care să fie voitori să coopereze cu acea conducere şi cu acea viziune. Dacă nu, va fi haos, lipsă de unitate şi o slujire neefectivă. După ce Duhul Sfânt te-a aşezat într-o biserică, tu eşti responsabil să asculţi de conducerea stabilită a bisericii şi să cooperezi cu ei. Poate că n-o să-ţi placă întotdeauna felul în care ei sunt, felul în care fac lucrurile sau în care iau decizii. Dar ca soldat al lui Isus Cristos trebuie să învăţăm să ne supunem autorităţii pe care Dumnezeu a pus-o în biserică. Ca şi pocăinţa şi credinţa, acesta implică o alegere de partea ta. Tu ar trebui să te rogi pentru liderii tăi – nu ca ei să facă ceea ce tu gândeşti (care este rugăciune de vrăjitorie), dar mai bine să facă ceea ce Dumnezeu vrea. Tu trebuie să te încrezi că Dumnezeu îţi va da instrucţiunile sale pentru slujire nu numai direct dar şi prin instrucţiunile pastorului sau a unui slujitor delegat.
Cine sunt conducerea bisericii?
Normal fiecare biserică are un lider cu o viziune de la Dumnezeu. ” Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu.” (Proverbe 29:18).De obicei, acest lider este numit ”pastorul senior” sau simplu ”pastorul”. Tu ar trebui să te supui pastorului şi acelora pe care el i-a pus asupra anumitor arii ale bisericii atâta timp cât ai de a face cu aceste zone, cum ar fi un lider de grup de casă. Într-o biserică mai dezvoltată şi organizată după liniile biblice, poate să existe de asemenea, elderi sau diaconi ( care au responsabilitate pentru diferite activităţi sau slujiri sub conducerea slujitorului senior sau a pastorului). Se poate argumenta că titlul biblic pentru un lider de grup de casă este ”diacon” care înseamnă simplu ”slujitor”. În Împărăţia lui Cristos, conducerea trebuie să fie slujitori. Ei sunt ispravnici de încredere ca să aducă revelaţia lui Cristos poporului Său şi să aibă grijă de ei. Dar ei sunt slujitori la care noi ar trebui să ne supunem – nu forţat dar din dragoste şi respect.
Beneficiile supunerii, Problemele rebeliunii
Supunerea faţă de conducere te pune într-un loc în care eşti protejat înaintea lui Dumnezeu. Tu vei fi acoperit de conducerea bisericii locale la care te supui.
Supunerea te aduce într-o părtăşie mai apropiată cu conducerea. În felul acesta tu vei primi binecuvântări spirituale prin ei – ungere şi îndemânare dumnezeiască şi înţelepciune.
Supunându-te credincios unui lider dumnezeiesc tu vei fi un candidat pentru promovare în biserică.
Dacă te împotriveşti conducerii şi le faci viaţa neplăcută n-o să-ţi meargă bine. (Evrei 13:17). Este posibil că vei avea pierderi financiare. În unele cazuri, Dumnezeu e posibil că-şi ia mâna Lui protectoare şi poate că tu vei muri! Ai grijă să nu cârteşti şi să te plângi împotriva conducerii dumnezeieşti aşa cum au cârtit israeliţii împotriva lui Moise şi au intrat sub judecăţile lui Dumnezeu.
Copyright © Michael Fackerell 2009
www.christian-faith.com/romana
Aveţi permisiunea să duplicaţi şi să distribuiţi gratuit această învăţătură atâta timp cât nu modificaţi nimic din content, inclusiv numele autorului, nota de copyright şi adresa paginii de web.
Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (2)
Isaia 63.8,9
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Isaia 63.8-9
Isaia 63.8-9: El a zis: „Negreşit, ei sunt poporul Meu, fii care nu vor minţi.” Şi El a devenit Mântuitorul lor. În toate necazurile lor El a fost întristat şi Îngerul care este înaintea feţei Lui i-a mântuit; El i-a răscumpărat în dragostea şi în îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat, din vechime, în toate zilele.
Să privim unele exemple, pentru ca acest adevăr să nu rămână abstract, ci să devină foarte practic, ca să-l putem aplica la viaţa noastră.
În mod deosebit mă refer la propoziţia: »În toate necazurile lor El a fost întristat.« Vedem aici într-un mod foarte impresionant cum Domnul Isus doreşte literalmente să aibă părtăşie cu noi în împrejurările noastre. Să ne imaginăm aceasta! Cât de uşor ne putem gândi, Dumnezeu stă acolo pe tronul Său, măreţ, în pace şi linişte, departe deasupra pământului, deasupra suferinţei, strâmtorărilor şi necazurilor alor Săi. Ce Îşi poate Dumnezeu imagina despre neliniştea noastră. Da, Dumnezeu ştie totul, noi ştim aceasta. Dar poate El simţi întrucâtva ceva din ceea ce credincioşii trebuie uneori să trăiască pe acest pământ? Acest verset ne spune, că în toată strâmtorarea noastră El este strâmtorat. Aceasta înseamnă, Dumnezeu nu are numai compasiune, ca noi. Noi mergem la cineva care este întristat, vorbim cu el şi gândim: ce îngrozitor, dar ne întoarcem şi revenim la viaţa noastră, şi nu ne impresionează în profunzime, aşa cum îl impresionează pe acela care a suferit probabil o pierdere mare. Noi nu avem această participare sufletească desăvârşită. Dar aici vedem pe cineva, despre care se spune: »În toate necazurile lor El a fost întristat«, exact aşa ca şi ai Săi. Noi avem un Dumnezeu în cer, care poate avea compasiune.
Cine este acest Dumnezeu? El este numit aici »Îngerul care este înaintea feţei Lui«. Vechiul Testament nu poate exprima mai clar că acest Dumnezeu este Domnul nostru Isus. El este »Îngerul dinaintea feţei Lui«, »Îngerul legământului«, »Îngerul Domnului«. Dar cum poate Domnul Isus să fie întristat în toate întristările noastre, cum este posibil aceasta? Noi ştim cum. Domnul Isus putea aceasta, pentru că El a devenit om. Gândeşti tu, Dumnezeu nu ar putea să simtă ce trăiesc oamenii pe pământ? Atunci uiţi, că Dumnezeu a devenit om. Şi Dumnezeu nu a devenit om în felul că El a venit pe acest pământ ca om matur şi a mers direct la cruce. Dumnezeu S-a născut aici ca bebi, aşa că Domnul Isus ştie ce simt copilaşii. Chiar şi noi cei maturi am uitat câteodată ce pot simţi copilaşii. Dar Domnul Isus nu a uitat, el înţelege ce poate preocupa inima copiilor mici. Uneori tinerii gândesc că părinţii nu îi înţeleg. Dar Domnul Isus a fost şi El tânăr şi nu a uitat ce înseamnă să fi tânăr. El înţelege în chip desăvârşit problemele tinereţii. El a avut parte de toate slăbiciunile noastre, ne spune epistola către Evrei capitolul 2, El cunoaşte orice nevoie, în care oamenii ar putea să fie. Căci viaţa Lui aici pe pământ a fost nu numai pentru a muri pe cruce. Desigur aceasta a fost cel mai important. Dar Domnul Isus a trăit aici pe pământ, ca să fie ispitit. Şi prin aceasta poate ajuta tuturor acelora care sunt ispitiţi. El a fost deci ispitit, potrivit cu Evrei 2, şi potrivit cu Evrei 4 a fost în slăbiciune. El ştie ce înseamnă să ai parte de împrejurările de pe acest pământ – nu de păcat!
Dacă păcătuim, atunci El nu are nici o înţelegere şi nici o compătimire. Ar fi îngrozitor să gândim aşa ceva. Domnul Isus urăşte păcatul. El doreşte să ne înveţe, ca şi noi să urâm păcatul. Este imposibil ca El să aibă compătimire cu noi, dacă am păcătuit. Însă El are compătimire cu slăbiciunile noastre, care într-adevăr sunt urmare a păcatului. El era în slăbiciune. El ştia ce era foamea, ce era setea, El ştia cum era să fi obosit, El ştia să ai prieteni iubiţi care L-au părăsit. El ştia ce era să ai preaiubiţi care au murit. El a avut parte de toate acestea, şi cât de mult L-au lovit. El ştia în Ioan 11 ce va face cu Lazăr, dar ce profund L-a îndurerat în inima Lui. El a simţit cât de puternică era moartea, că ea a fost în stare să ia un prieten de lângă El. »În toate necazurile lor El a fost întristat«: El a ştiut şi a simţit şi a avut parte de tot ce însemnau acestea. El este acum în cer ca Mare Preot al nostru, şi El ştie să vină în împrejurările noastre şi El doreşte să vină. El doreşte să vină la noi şi să aibă părtăşie cu noi. Cât de puţin ştim noi de împrejurările şi îngrijorările şi nevoile fraţilor noştri. Domnul Isus ştie foarte bine. Dar ce doreşte El să facă? Ce va spune El cu privire la îngrijorările tale?
Răspunsul lui Dumnezeu este totdeauna acelaşi. Răspunsul lui Dumnezeu este, că El în mod normal nu îndepărtează îngrijorările noastre. El nu îndepărtează ceva, ci El introduce ceva. În mod normal El nu îndepărtează suferinţele. El nu va împiedica, ca noi să nu suferim, ca să nu avem parte de necaz sau să nu avem pierderi. Dar El introduce ceva. Dacă vedem cum fiii lui Core în Psalmul 43; 44; 45 au suferit şi au strigat: o, Dumnezeule! Îndepărtează necazurile noastre! – Dumnezeu nu a făcut-o. Dar ce a schimbat inima copiilor lui Core? Când în Psalmul 45 vorbesc despre Preaiubitul, despre Mire, despre Împărat, despre Domnul Isus, atunci inimile lor au fost înviorate. Necazurile lor nu au fost îndepărtate. În Psalmul 46 şi în continuare vedem că necazurile erau în continuare la fel. Dumnezeu nu le-a îndepărtat. Dar ele arătau altfel. Când Domnul Isus este introdus, atunci totul arată altfel. El bate la uşa ta. Până acum probabil ai ţinut uşa încuiată. Probabil gândeşti că Domnul Isus nu poate înţelege aceste probleme. Probabil gândeşti că Domnul Isus este prezent numai în necazurile mari, necazurile tale sunt prea mici şi neînsemnate. Cum poate Dumnezeul Cel Mare să se preocupe cu astfel de lucruri mici. Eu am gândit aceasta deseori, când am auzit când se rugau copiii mei, când noi uneori zâmbim de lucrurile pe care ei le cer. Eu nu cred că Domnul zâmbeşte. El Se preocupă cu aceste cereri mici ale celor care sunt ai Săi. Nu este aceasta minunat? El doreşte să intre.
»În toate necazurile lor El a fost întristat.« Ce gândeşti tu, cât de mult a suferit Dumnezeu, când poporul Său a fost în necaz în Egipt. El a suferit aşa de mult, că El a coborât. El nu a rămas pe tronul Său. El spune în Exodul 3: M-am coborât. – Şi unde era Dumnezeu când a vorbit cu Moise? Într-o flacără de foc într-un rug. Rugul ca tablou pentru Israel – într-un cuptor de foc. Israel ardea sub judecata şi încercările venite din partea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Însuşi era în flacăra de foc. Dumnezeu era la ei, El locuia în rug (Deuteronomul 33). Nu era numai o şedere, ca în treacăt să vadă cum arată lucrurile. Dumnezeu locuia acolo. Şti tu cât timp? Atâta timp cât acest popor a fost în acest „cuptor de foc” Egipt. Dumnezeu era la ei. Acesta este Dumnezeul nostru, care este întristat în toate întristările noastre. Cât de mulţi creştini sufere astăzi, sunt prigoniţi, sunt în necaz mare. Dar cât de mulţi au mărturisit că lor le merge ca celor trei prieteni ai lui Daniel în cuptorul de foc (Daniel 3). Atunci împăratul Nebucadneţar a trebuit să spună: Ce înseamnă aceasta, în cuptorul de foc sunt patru persoane, şi Persoana a patra arată ca Fiul lui Dumnezeu! – aşa am putea să traducem. Şi el avea dreptate. Era Fiul lui Dumnezeu, era Îngerul dinaintea feţei Domnului, era Domnul Isus. Aşa de literalmente ia Domnul Isus ceea ce spune: »În toate necazurile lor El a fost întristat.« El era la ei în cuptorul de foc. El a binecuvântat nu numai de sus, El a dat nu numai putere de sus, El era la ei în cuptorul de foc. Tot aşa El vrea să fie şi la tine. El bate şi doreşte să intre şi El spune: tu nu trebuie să porţi necazurile tale singur. Eu vreau să intru şi să am părtăşie cu tine!
Domnul Isus era în corabie (Marcu 4). El a fost la ucenici şi atunci când ei erau în furtună. El era acolo şi liniştea Lui a înviorat toată corabia. Ei erau impresionaţi de liniştea Lui. El doreşte să ne înveţe ceva prin liniştea Lui. El doreşte să intre şi în toată liniştea să cineze cu noi. Când te aşezi la masă, când Domnul Isus este prezent ca oaspete – de fapt nu numai ca oaspete, El doreşte să locuiască la noi, să rămână la noi – atunci nu mai există nelinişte. El îţi spune: spune-Mi nevoile tale şi Eu le voi purta împreună cu tine. Le vom purta împreună! Iar acum vrem în linişte şi în pace să mâncăm cina şi să avem părtăşie unul cu altul. – Ce mare este El! Îl cunoşti tu pe Domnul în felul acesta? Practic? Mulţi credincioşi au cunoscut tocmai în greutăţi cât de mult înseamnă Domnul pentru ei în mod practic. Când eşti foarte tânăr, multe lucruri, pe care le ştim despre Domnul Isus – chiar şi atunci când credem în El, când L-am primit – deseori sunt numai pur teoretice. Noi trebuie să cunoaştem mai întâi ispitele şi slăbiciunile, ca să cunoaştem practic ce vrea Domnul Isus să fie pentru noi în acestea. Şti tu aceasta, cunoşti ceva din acestea? Dacă ai puţină experienţă în acestea, atunci s-ar putea ca Domnul Isus să fi bătut foarte des iar tu L-ai lăsat afară. Lasă-L să intre! El ştie ce înseamnă să fi în necaz.
Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (4)
Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24
Willem Johannes Ouweneel
https://www.soundwords.de/ro/partasia-cu-domnul-t87109.html
Versete călăuzitoare: Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24
Am voie să prezint pe scurt, ce se găseşte acolo, printre altele, pe masă? Eu cred că am unele indici în privinţa aceasta în Ioan capitolele 14 – 17. Numesc numai câteva. Când Domnul Isus spune: «parte cu Mine», atunci aceasta înseamnă: partea Mea doresc s-o împart cu tine.
Şi haideţi acum să vedem ce numeşte Domnul Isus „partea Mea”, despre care el spune: aceasta Îmi aparţine. Vă voi numi patru lucruri, despre care El spune „a Mea”.
1. Primul este în Ioan 14.27:
Ioan 14.27: Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.
Aceasta este primul lucru, pe care-l învăţăm acolo în camera de sus. Fiecare credincios are pace cu Dumnezeu, aceasta înseamnă, că el a primit parte cu Domnul Isus. Dar să cunoşti pacea Sa, este altceva. Aceasta este pacea personală a Domnului Isus în toate împrejurările din lumea aceasta. El era în părtăşie cu Dumnezeul Său. Când El a fost aici pe pământ, atunci a ştiut ce înseamnă să fi în părtăşie cu Dumnezeu acolo în camera de sus. Noaptea S-a dus pe munte şi a avut părtăşie cu Dumnezeul Său. Acolo a primit putere. Şi cu această putere, cu această pace în inima Sa S-a întors înapoi – El a fost în grădina Ghetsimani, aceasta nu era nici o bucurie pentru Domnul. Acolo stătea înaintea lui groaza mare, groaza Golgotei, când Dumnezeu a trebuit să Se întoarcă de la El. Dar era prezentă pacea, pace şi în grădina Ghetsimani. Şti tu de ce eu ştiu aceasta? Când un om poate spune cu adevărat: nu voia mea, ci voia ta să se facă, atunci el are pace în inimă. Atunci el poate spune lui Dumnezeu groaza, teama, frica sa. Dar el poate spune şi: Dumnezeule, toate sunt în mâna Ta, Îți predau totul și Tu fă cu mine ce îți place. După ce El a avut parte de dezamăgiri aşa de mari în Israel, că Israel L-a lepădat, El putea spune: da Tată, Te laud, Tată, Tu Domn al cerului şi al pământului, Tu ai toate în mâinile Tale, Te laud. Da, Tată, căci aşa Îţi place Ţie. – Aceasta este pace. Aceasta învăţăm în camera de sus. Când am mâncat acolo cina împreună cu El, atunci mergem prin lumea aceasta având pace în inimă. Nu ne preocupăm noi cu lucrurile lumeşti sau pământeşti? Spunem noi în toate împrejurările: da, Tată, căci aşa Îţi place Ţie? Această pace este convingerea, că orice ar veni în viaţă, toate vin de la Tatăl, că El ştie totul, că El ne iubeşte şi nu poate fi nici o împrejurare în afara guvernării Sale. Aceasta este pacea Sa şi El doreşte să ne-o dea în mod foarte practic.
2. Al doilea lucru, pe care îl găsim în camera de sus şi pe care Domnul Isus doreşte să-l împartă cu noi, îl avem în Ioan 15.8,9:
Ioan 15.8,9: Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.
Cuvântul »a rămâne« în evanghelia după Ioan înseamnă deseori de fapt: „a mai sta, să ne avem acolo domiciliul, a locui”. Nu este aceasta o locuinţă minunată, să locuieşti în dragostea Domnului Isus, şi prin aceasta să te şti înconjurat de dragostea Sa? El ştia ce înseamnă aceasta. El a spus: »Dacă păziţi poruncile Mele«, Ioan 15.10, »veţi rămânea în dragostea Mea.« Avem deci aici principiul, cheia, cum putem rămânea în dragostea Sa: şi anume, dacă rămânem şi în ascultarea Sa. Acestea aparţin împreună, lumina şi dragostea aparţin împreună. Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. Cine doreşte să rămână în dragostea Domnului Isus, trebuie să fie în concordanţă şi cu lumina, trebuie să păzească poruncile Sale.
Care sunt poruncile Domnului Isus? Întrebi probabil, unde le poţi găsi în Scriptură. Tinerii doresc deseori să aibă o listă cu porunci, pentru ca să ştie exact, ce au voie să facă şi ce nu. Dar Domnul nu face aceasta. El nu ne dă nici o listă. Şti tu care sunt poruncile Domnului? Ele sunt mult mai grele decât cele zece porunci din Vechiul Testament. Acolo aveai în orice caz o listă şi cine se ţinea de această listă, acela putea spune: Sunt un om corect. Pavel putea spune, când era vorba de dreptatea pe care o dă Legea; era fără vină. Dar Legea nici nu mergea aşa de departe. Un om fără vină a trebuit mai târziu să spună: eram cel mai mare păcătos. Poruncile noastre sunt mult mai mult mai grele şi în acelaşi timp se spune în 1 Ioan 5, că ele sunt uşoare, deoarece dragostea lui Dumnezeu locuieşte în inimile noastre, deoarece nouă ne-a fost dăruit Duhul Sfânt.
Poruncile Domnului sunt orice dorinţă a inimii Domnului. Şi prin dragoste noi nu simţim poruncile Lui ca porunci, ci le simţim ca dorinţe, pe care noi dorim să le împlinim cu plăcere. Aceasta o face dragostea, aşa a fost la Domnul. El a spus: »după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.« Gândeşti tu, că Domnul Isus a păzit Legea numai ca iudeu? El a făcut aceasta. Dar aceasta nu era totul, nu! Orice dorinţă a inimii Tatălui era poruncă pentru El. El putea spune: „Dorinţa Ta este comandă, poruncă pentru Mine.” Nu este aceasta mai mult decât cele zece porunci? Tatăl I-a dat porunca în capitolul 10 (Ioan 10), să-Şi dea viaţa, să depună viaţa Sa, literalmente, să-Şi dea viaţa la moarte. Este aceasta o poruncă din Vechiul Testament? Unde a poruncit Dumnezeu vreodată cuiva să-şi dea viaţa? »Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.« Aceasta era plăcerea Tatălui în veşnicie. Şi era dorinţa Domnului Isus, să facă plăcerea lui Dumnezeu. El a împlinit porunca Tatălui, să-Şi dea viaţa, şi să o ia iarăşi înapoi. Aşa de departe a mers aceasta la El. Era taina dragostei. Să se rămână în dragostea Sa, aceasta este tot ce Îşi doreşte inima Sa, pentru noi este o poruncă. Atunci nu mai întrebi ce este permis, şi ce nu este permis. Dacă ai fost în camera de sus, nu vei mai întreba ce ai voie şi ce nu ai voie. Atunci vom întreba numai: Doamne Isuse, ce doreşti Tu să vezi la mine, ce doreşti să descoperi în viaţa mea, care este plăcerea Ta pentru viaţa mea? Aceasta întreabă aceia care sunt obişnuiţi să fie acolo în camera de sus. Atunci nu mai este vorba de ce ai voie şi ce nu ai voie, ci este vorba numai de dorinţele inimii Domnului şi de ceea ce El doreşte să vadă la noi. Şi cât de mult ne-am bucura, când El Se va bucura odată de noi şi ne va spune: „Ai făcut lucrarea, tu rob bun şi credincios!” Nu ar fi aceasta minunat? Nu are aceasta valoare mult mai mare decât comorile lumii acesteia, valoare mai mare decât răsplăţile lumii acesteia, să vezi odată zâmbetul Domnului, când El poate să ne spună aceasta? Aceasta învăţăm acolo în camera de sus.
3. Există şi al treilea lucru. El spune în Ioan 15.11:
Ioan 15.11: V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.
Aici ele sunt încă diferite, Domnul spune »bucuria Mea« şi »bucuria voastră«. Şi dacă eu însumi mă verific, atunci trebuie să spun, că bucuria mea şi bucuria Domnului realmente nu sunt totdeauna aceleaşi. Dar Domnul doreşte să ne încerce, pentru ca aceste două lucruri să se apropie tot mai mult unul de altul. Şi aşa spune El mai târziu în capitolul 17: »… pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină«. Aici nu mai există nici o diferenţă. Noi trebuie să creştem în viaţa creştină, pentru ca bucuria Domnului şi bucuria mea să se suprapună în chip desăvârşit, ca ele să fie identice. Aceasta trebuie să verifice fiecare, în fiecare zi. În ce îmi găsesc bucuria, este aceasta bucuria Domnului? Se armonizează ele între ele? Bucuria Sa o învăţăm în camera de sus. Ori de câte ori ne aflăm acolo, fiecare domeniu al vieţii noastre se va schimba, va ajunge sub influenţa acestei poposiri în camera de sus.
4. Urmează al patrulea lucru. În evanghelia după Ioan 17.24:
Ioan 17.24: Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.
Aceasta era dorinţa Sa – nu, aceasta era voinţa Sa. Domnul Isus nu a vorbit deseori lui Dumnezeu despre voinţa Sa. Numai o singură dată. »Tată, vreau …« Aceasta era dorinţa inimii Domnului Isus, să ne aibă acum la Sine în camera de sus şi să ne aibă veşnic la Sine în casa Tatălui. »Tată, vreau …«, El poate spune aceasta. El este Fiul Dumnezeului cel viu, Dumnezeu Fiul. El poate spune, că El doreşte să ne aibă aşa la Sine. Şi acolo vom vedea slava Sa. Şi noi o putem vedea deja acum. Eu cred că nu există nimic în cer, pe care noi să-L vedem ca ceva nou. Desigur, totul va exercita asupra noastră o impresie cu totul nouă, deoarece acum noi suntem deseori prin firea noastră împiedicaţi să vedem cu adevărat. Însă principial nouă ne-a fost revelat tot ceea ce vom vedea acolo. Nu va fi ca la împărăteasa din Seba, care a spus: »Nu mi s-a spus nici măcar pe jumătate.« Noi nu vom spune aceasta, totul ne-a fost revelat. Dar de ce am citit acest verset? Tot ce noi avem voie să vedem atunci în slavă, putem să savurăm deja acum în camera de sus. Ce este slava Sa? Aceasta nu este slava mea. Domnul ne va face parte şi de slava Sa. În versetul 22 se spune: »Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una …« Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi. Dar la toată slava, pe care El o împarte cu noi, El va avea totdeauna ceva mai mult. Ce împarte El cu noi? Deci, noi suntem trupul lui Hristos, uniţi cu El. Aceasta împărţim cu El. Dar ce are El mai mult? El este Capul, iar noi suntem mădularele. Şi slava Capului o vom vedea, căci El a spus: »Să vadă slava Mea«. Noi suntem uniţi cu El, prin aceea că El ne numeşte fraţii Săi. Şi aceasta este o legătură. El nu Se ruşinează să ne numească fraţii Săi. Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi. El, Fiul lui Dumnezeu, şi noi mulţii fii, care de asemenea vor fi introduşi în slavă (Evrei 2). Dar ce are El mai mult? El este Cel Întâi-născut între mulţi fraţi (Romani 8). El este Fiu peste casa lui Dumnezeu, căci noi suntem o casă de preoţi, uniţi cu El. Şi aceasta este o slavă pe care El o împarte cu noi. Dar care este slava Sa? El este în veac Marele Preot, Capul casei preoţeşti. În orice privinţă El are mai mult. Vedem aceasta în Apocalipsa 1, că El ne-a făcut o împărăţie şi preoţi. Noi vom domni ca împăraţi împreună cu Domnul Isus. El va fi împărat peste pământ şi noi vom fi împăraţi împreună cu El. Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi.
Dar ce va avea El mai mult? Apocalipsa 1 ne spune ce are El mai mult. El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Aceasta are valoare mai mare, şi aceasta o vom vedea noi. Noi nu putem înţelege gloria Sa divină. Principial Dumnezeu nu poate fi văzut niciodată. Dar noi Îl vom vedea, pe acest Om, glorificat în cer. Şi noi vom vedea cum El, deoarece El este Dumnezeu Fiul, în orice privinţă posedă o slavă mai mare decât noi. Dar îţi spun, tu nu trebuie să aştepţi, până vei ajunge în cer. Acum camera de sus este deschisă, în orice caz pentru aceia dintre noi, care şi-au spălat picioarele şi doresc să intre la El, ca acolo să mănânce cina împreună cu El.
Eşti tu pregătit pentru aceasta? Ştiu cât de mare este preţul ca să poţi intra acolo. Dar eu am aflat puţin ce valoare este să intri acolo. Şi ştiu că sunt din aceia, cu mult mai în vârstă decât mine, care au făcut multe experienţe în această cameră de sus. Şi ei ne-ar putea spune mult mai bine, că se merită osteneala să renunţi la tot ce ne împiedică, să intri prin uşă, să fii la El în camera de sus. Nu doreşti tu aceasta? Prin aceasta toată viaţa ta se va schimba şi vei avea deja aici gustul anticipat a ceea ce noi, potrivit cu făgăduinţa Lui, vom savura la El în veşnicie. Ce minunat ar fi, dacă noi am avea parte deja acum de această făgăduinţă! Nu ştim ce ne va aduce timpul care va veni. Dar tu ai voie să iei pe Domnul Isus în toate situaţiile tale. El bate la uşă şi doreşte să intre. Dar în fiecare zi noi putem experimenta ce înseamnă să fi la El şi să savurezi împreună cu El binecuvântările Sale, bogăţiile Sale. Domnul să ne dăruiască multe astfel de experienţe.
Fiara Balaurul şi Femeia By Joe Crews
I. DE UNDE A APĂRUT FIARA
O avertizare solemnă
Avertizarea cea mai solemnă de pedeapsă aflată undeva în Biblie se cuprinde în Apocalipsa 14:9, 10: “Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: ‘Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.'”
Descrierea aceasta este atât de alrmantă şi atât de nepotrivită cu toate celelalte versete care se ocupă cu caracterul lui Dumnezeu încât aproape că tresărim de spaimă. Dar ea arată clar un timp când harul lui Dumnezeu se va îndepărta de la aceia care au respins cu încăpăţânare autoritatea cerului. Va fi o lucrare fără precedent din partea lui Dumnezeu în legătura Lui cu familia omenească. Timp de aproape 6000 de ani, judecăţile Lui asupra celor mai răi oameni au fost amestecate cu har. Dar acum, măsura răzvrătirii ajunge punctul care face necesar ca Dumnezeu să intervină şi să expună cât de teribil de departe a ajuns omul în a trăda guvernarea lui Dumnezeu.
În acest moment, suntem curioşi să aflăm mai multe despre păcatul care a produs această lucrare ciudată de pedepsire aspră făcută de Dumnezeu. Observaţi că ultima controversă implică o credincioşie falsă faţă de puterea fiarei, la care se face referire atât de des în profeţia biblică. În cele din urmă, lumea va sta divizată în două mari tabere: cei care se închină adevăratului Dumnezeu şi cei care se închină fiarei din Apocalipsa 13. Dar care este problema controversată care duce la această împărţire masivă a oamenilor din lume? După ce descrie soarta falşilor închinători din Apocalipsa 14:9-11, Ioan chiar în următoarul verset spune acest lucru: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Vedem aici un contrast izbitor între cei care urmează fiara şi cei care Îl urmează pe Miel.
Urmăriţi vă rog că problema se învârte în jurul păstrării poruncilor lui Dumnezeu. Aceia care nu au semnul fiarei sunt descrişi ca ascultând de acele porunci, iar restul suferă mânia lui Dumnezeu. Afirmaţia aceasta se potriveşte perfect cu declaraţia ap.Pavel din Romani 6:16, “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”
Credincioşia cea mai mare se acordă prin ascultare. În cele din urmă, majoritatea locuitorilor pământului vor accepta autoritatea puterii unui antihrist imitat, neascultând de marea lege celor 10 porunci ale lui Dumnezeu. Fiecare om se va afla de o parte sau de cealaltă. Biblia arată foarte clar că viaţa sau moartea se învârte în jurul deciziei finale cu privire la fiara din Apocalipsa 13.
Destul de ciudat, dar teologii moderni pur şi simplu au ignorat solia de avertizare din Apocalipsa 14, cu privire la semnul fiarei. Interesul mulţimilor a fost distrus de influenţa pastorilor care n-au vrut să ia în serios cuvintele solemne din profeţia lui Ioan. Deseori, este omisă ca o epistolă confuză, nesemnificativă, care se aplică doar unei probleme locale din prima biserică. Dintr-un anume motiv, cartea numită Apocalipsa (Descoperirea) este socotită o carte sigilată, în locul adevărului evident descoperit, pe care-l implică numele ei. Dar urmăriţi. vă rog, făgăduinţa făcută acelora care cercetează adevărul acestei cărţi minunate, “Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele aceste proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” Apocalipsa 1:3.
Înainte ca să săpăm în relatarea vie făcută de Ioan acestei ultime încleştări dintre Hristos şi Satana, să ne luăm timp să vedem cine se luptă în acest conflict. Când şi cum a început şi cum se va sfârşi?
Doi adversari puternici
Deşi punctul culminant al acestei lupte are loc chiar la sfârşitul istoriei pământului când toată lumea se va aşeza în două tabere opuse, timp de aproape 6000 de ani are loc controversa dintre Domnul Hristos şi Satana. Ea a început în cer prin răzvrătirea lui Lucifer împotriva guvernării universului de către Dumnezeu. Istorisirea despre acel înger frumos care a poftit poziţia lui Însuşi Dumnezeu este descrisă în mai multe scrieri profetice din Vechiul Testament. Isaia scrie în legătură cu această fiinţă luminoasă: “Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.'” Isaia 14:12-14.
Seminţele acelei răzvrătiri egoiste ale acelui înger conducător s-au împrăştiat repede şi au afectat lealitatea altor îngeri. Curând, o treime din oastea cerească se alăturase nemulţumirii lui Lucifer şi avea loc marea controversă–o controversă, care urma să ţină timp de peste 6000 de ani şi care urma să ceară în final decizia fiecărei fiinţe din ceruri şi de pe pământ.
Urmarea imediată a discordiei a fost războiul din cer, care a culminat cu alungarea totală a lui Lucifer din prezenţa lui Dumnezeu şi din prezenţa îngerilor credincioşi. Ioan descrie astfel această luptă: “Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apocalipsa 12:7-9.
Îngerul cel căzut urma să nu mai fie cunoscut sub numele de Lucifer, nume ce însemna ‘luceafărul dimineţii’, ci Satana care înseamnă ‘împotrivitorul’. Conflictul se transferase acum din cer jos pe pământ. Aici va continua până ce va ajunge la un punct conflictual disperant, în a diviza mulţimea de oameni de pe pământ fie pentru, fie împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aşa cum răzvrătirea a început printr-o lipsă de credincioşie faţă de autoritatea lui Dumnezeu, tot aşa se va încheia printr-o sfidare a autorităţii Sale, aşa cum este înveşmântată în legea cârmuirii Lui.
Satana s-a aflat aici cu îngerii lui răi de când a fost alungat de pe tărâmul luminii. Cu o şiretenie diavolească, s-a folosit de forme diferite de război împotriva lui Dumnezeu şi a planului Său cu această lume. Prin abordări felurit de perfide, şi-a continuat eforturile de răsturnare a autorităţii lui Dumnezeu. Scopul acestei cărţi este să expună asalturile teribile care au avut loc şi care au loc, din partea lui Satana, împotriva temeliei adevărului.
Fiecare generaţie a fost martora unei noi manifestări a acelei puteri rele în războiul lui neobosit împotriva planului cerului de a salva omenirea. Ultima formă de împotrivire a vrăjmaşului va fi cea a fiarei din Apocalipsa 13. Această falsă putere se va interpune într-un conflict de moarte cu poruncile lui Dumnezeu. Întreaga lume va trebui să se decidă de a cui parte se află. Confederaţia răului se va întări într-o luptă disperată pentru a primi credincioşia locuitorilor pământului. Problema în discuţie va fi expusă clar, astfel ca nimeni să nu poată rămâne neutru. Omului nu-i va rămâne nici o altă alternativă decât să asculte, fie de Dumnezeu, fie de Satana.
O problemă de viaţă sau de moarte
Acum, având în minte succinta prezentare a adversarilor, să privim mai atent contextul biblic al ultimei mari controverse decisive. Vă rog să reţineţi că fiara din Apocalipsa 13 simbolizează o putere uriaşă antihristică, care va încerca să-I ia total locul lui Dumnezeu. Iată descrierea acelei puteri în limbajul din Apocalipsa 13:1-7: “Şi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei, zicând: ‘Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?’ I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.”
Nu putem să nu remarcăm aici un grad de împotrivire fără precedent faţă de Dumnezeu şi faţă de aceia care-L urmează. În acest capitol, vom citi mai târziu că această fiară îşi va exercita o influenţă atât de mare asupra pământului încât îi va face pe oameni să primească un semn pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13:16). În cele din urmă, cei care vor avea semnul vor suporta mânia teribilă a lui Dumnezeu aşa cum este descrisă în Apocalipsa 14:9, 10. Mânia lui Dumnezeu este în continuare definită în Apocalipsa 15:1 cu aceste cuvinte: “Şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.”
Natura teribilă a acestor plăgi şi suferinţele groaznice pe care le vor aduce asupra acelora care primesc semnul fiarei se descoperă pe deplin în capitolul al şaisprezecelea din Apocalipsa. La acest punct, nu ne vom ocupa cu ele, dar haideţi să ne reamintim că această problemă va implica viaţă sau moarte veşnică pentru toţi. Cât de sincer ar trebui să căutăm să înţelegem pe cine reprezintă fiara şi cum am putea să evităm acel semn! Nu trebuie să existe nici o speculaţie sau nici o considerare teoretică asupra acestui subiect vital. Trebuie să ştim exact unde se află pericolul şi cum să-l evităm.
Creştinul obişnuit de-abia dacă a auzit de importanţa acestui subiect. El nu are nici cea mai mică idee despre fiară sau semnul ei, deşi destinul lui atârnă de acest lucru. O mulţime de predicatori îşi liniştesc enoriaşii în ignoranţa lor cu privire la acest subiect. Ei le spun: “Nu vă faceţi griji cu privire la fiară. E prea complicat ca să înţelegem. Atâta timp cât Îl iubiţi pe Domnul, totul e bine. Nu se poate şti exact cine e fiara.” Ascultaţi, oare Dumnezeu ne va avertiza cu privire la pericolul teribil pe care-l reprezintă fiara–un pericol de moarte, deoarece va însemna viaţă sau moarte–iar apoi să ne spună că e cu neputinţă să aflăm cine este? Oare ne va spune El, “Vei fi aruncat în foc dacă vei avea semnul, dar n-am să-ţi spun care este el–doar este destul de grav dacă îl ai”? Nu, evident că Dumnezeu nu procedează astfel. El ne avertizează despre un pericol care se poate evita. Ştim să ne ferim de fiară, doar dacă ştim cine este fiara. Ştim să scăpăm de semn doar dacă ştim care este semnul.
Un animal simbolic
Este oare cu putinţă să înţelegem semnul fiarei? Fără îndoială că putem şti şi trebuie să ştim. Dar mai întâi trebuie să înţelegem însăşi identitatea fiarei profetice. Să stabilim de la început că acest animal ciudat, alcătuit din mai multe trăsături nu trebuie luat literal. Nimeni n-a văzut vreo făptură cu trup de leopard, gură de leu şi cu picioare de urs. Cărţile profetice ale Bibliei de obicei se ocupă cu simboluri. Această fiară reprezintă ceva. Dar ce simbolizează? Bănuim că nu trebuie să ghicim. Biblia nu lasă nici un loc pentru îndoială. Ea slujeşte ca propriul său comentariu divin şi oferă cheia pentru înţelegerea profeţiilor.
Toate elementele din descrierea fiarei din Biblie sunt simbolice. Să luăm de exemplu apa, din care se ridică animalul. Ce reprezintă ea? Citiţi răspunsul în Apocalipsa 17:15: “Apoi mi-a zis: ‘Apele, pe care le-ai văzut, pe care şade desfrânata, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.'” Nu încape nici o îndoială cu privire la acest punct. Dumnezeu a explicat clar semnificaţia apei în profeţie. Odată ce se interpretează simbolul în orice profeţie, regula se va aplica în toate celelalte profeţii. Apa va însemna întotdeauna oameni în imagistica profeţiilor biblice.
Ce-am putea spune despre celelalte părţi ale acestei fiare ciudate, apocaliptice? Ca să înţelegem fiara trebuie să ne întoarcem la cartea lui Daniel din Vechiul Testament şi să comparăm text cu text. Cărţile lui Daniel şi Apocalipsa se explică una pe cealaltă. Se potrivesc perfect ca mănuşa în mână. Vă rog să observaţi că Daniel a avut o viziune foarte asemănătoare cu cea a lui Ioan. Este descrisă în Daniel 7:2, 3: “Daniel a început şi a zis: ‘În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.'” El a văzut apa profetică aşa cum a văzut-o şi Ioan, dar Daniel a văzut patru fiare ridicându-se în loc de doar una.
Am descoperit deja că apa simbolizează popoare sau mulţimi, dar ce reprezintă fiarele? Răspunsul se găseşte în versetul 17, “Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ.” Iată deci. Atât de clar că nimeni n-ar putea să se îndoiască! Dumnezeu declară că fiarele din profeţie reprezintă naţiuni. Aşa cum în vocabularul nostru modern politic vorbim despre vulturul american şi ursul rusesc, Dumnezeu S-a folosit de animale cu mult, mult timp mai înainte ca să reprezinte ţări. Apoi, ca să fie şi mai explicit, Dumnezeu a adăugat următoarele în versetul 23: “Fiara a patra este o a patra împărăţie, care va fi pe pământ.” Dacă cea de-a patra fiară reprezenta cea de-a patra împărăţie din istorie, atunci primele trei urmau să reprezinte primele trei imperii.
Această explicaţie devine mai clară şi mai simplă când ne amintim că au existat doar patru imperii mondiale pe pământ din zilele lui Daniel. Deseori se face referire la aceste imperii în profeţia biblică şi se amintesc pe nume în unele profeţii legate de Daniel. Citiţi Daniel 8:20, 21 şi Daniel 11:2 spre exemplu. În capitolul doi din Daniel aceleaşi patru imperii mondiale sunt simbolizate de patru metale în visul lui Nebucadneţar cu privire la chipul cel înalt. Aceste patru imperii sunt Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma.
Patru imperii din istorie
N-aţi dori să ne uităm mai atent la aceste animale, la unul după altul, aşa cum s-au ridicat în viziunea profetului? Primul “semăna cu un leu şi avea aripi de vultur.” Daniel 7:4. Ni se descrie aici acel mare imperiu al Babilonului, atât de bine simbolizat de către regele animalelor. A reprezentat una din naţiunile cele mai bogat şi puternice care au existat vreodată pe pământ. Remarcaţi că acest animal are aripi. În terminologia biblică, aripile reprezintă viteză. Şi desigur că Babilonul s-a ridicat foarte repede pentru a-şi lua locul de conducător al întregii lumi.
Din anul 606 în.Hr. până în 538 în.Hr. Babilonul a continuat să-şi exercite autoritatea lui excesivă. Dar urma să aibă loc o schimbare. Daniel a văzut următoarea fiară “ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coastre între dinţi.” Daniel 7:5. După Babilon a urmat împărăţia Medo-Persiei în anul 538 în.Hr., cel de-al doilea imperiu mondial. Ursul stă într-o rână, reprezentând astfel faptul că Persia era mai puternică decât Media. Aceste două puteri erau aliate în dominarea pământului. Cele trei coaste probabil că simbolizează cele trei provincii din acel imperiu — Babilonul, Lidia şi Egiptul.
Apoi în 331 în.Hr., Medo-Persia a decăzut şi în locul ei s-a ridicat cel de-al treilea imperiu mondial. În cuvintele profeţiei “i s-a dat stăpânire” versetul 6. Era ca “un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete.” Versetul 6. Orice şcolar conştiincios, care studiază istoria antică, va şti să spună că Grecia s-a ridicat ca fiind următorul conducător al lumii. Alexandru cel Mare a venit mărşăluind din apus şi aşezându-şi lumea la picioare într-un timp relativ scurt.
Cele patru aripi ale pardosului (leopardului) denotă viteza extraordinar de mare cu care Alexandru a supus naţiunile. În mai puţin de opt ani, subjugase definitiv lumea şi se puse pe plâns pentru că nu mai avea alte lumi de cucerit. Dar n-a fost în stare să se cucerească pe sine; a murit tânăr la treizeci şi trei de ani, în floarea vârstei. La moartea lui, imperiul s-a împărţit între cei patru generali ai săi: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolomeu. Cele patru capete ale fiarei reprezintă aceste patru împărţiri ale imperiului său. Asta ne aduce la anul 168 în.Hr. şi la căderea imperiului grecesc chiar din acel an. Până acum, fiecare detaliu din profeţie s-a împlinit exact.
Groaznica fiară a patra
Acum să urmărim ridicarea celei de a patra fiare, care este “o a patra împărăţie, care va fi pe pământ.” versetul 23. Deşi Daniel văzuse fiare sălbatice vii asemănătoare celor zugrăvite în primele trei simboluri profetice, nu mai văzuse niciodată ceva care să se asemene cu groaznica fiară a patra. Iată cum o descrie Biblia: “După aceea, m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea … şi avea zece coarne.” versetul 7.
După cum am aflat deja, această fiară simbolizează cel de-al patrulea imperiu mondial, care reprezenta monarhia de fier a Romei. Cât de crudă a fost dominaţia ei asupra pământului este descris cu lux de amănunte în paginile istoriei antice. Dar şi această naţiune puternică urma să se dividă, aşa cum ne arată versetul douăzeci şi patru: “Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.” Vă rog să observaţi că Dumnezeu este Cel care interpretează cine reprezintă cele zece coarne ale acestui animal. Roma urma să se dividă în zece regiuni distincte.
Urmărind mersul istoriei, descoperim că împlinirea exactă a avut loc în anul 476 d.Hr. Triburi feroce au venit şi au măturat din nordul ţinutului, potopind teritoriul Europei de vest şi împărţind-o în cele din urmă în zece părţi. Desigur că acele părţi corespund celor zece degete de la picioarele măreţului chip al lui Daniel din capitolul 2.
Toţi cei ce au studiat istoria sunt bine familiarizaţi cu numele acelor triburi cuceritoare a Europei de vest din anul 476 d.Hr. Ei erau anglo-saxonii, alemanii, herulii, vanfalii, ostrogoţii, vizigoţii, suevii, lombarzii, brugunzii şi francii. Şapte din aceste triburi mai există chiar până în zilele noastre, transformându-se în naţiuni moderne. Ele au supravieţuit pe harta Europei ca puteri importante ale celui de-al douăzecelea secol. Trei din ele au dispărut de pe scena istoriei, după cum vom afla peste o clipă.
Cornul cel mic
Acum suntem gata să citim versetul următor al profeţiei şi să descoperim înţelesul cornului celui mic din viziunea lui Daniel. “M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură, care vorbea cu trufie.” versetul 8. Într-adevăr, trebuie să fim foarte, foarte atenţi. Nu trebuie să facem greşeala de a identifica greşit puterea cornului celui mic, deoarece se va dovedi a fi puterea uriaşă a antihristului din istorie.
Pentru a evita orice greşeli de identificare, ar fi mai bine ca mai întâi să urmărim cele nouă semne caracteristice descrise chiar în profeţie. Aceste semne de identificare ne vor ajuta să fim absolut siguri de interpretare. Nu îndrăznim să ghicim sau să speculăm cu privire la identitatea istorică a “cornului celui mic” din profeţie.
Mai întâi de toate, cornul cel mic a ieşit din cele zece. Acest amănunt îl plasează geografic în Europa Occidentală. În al doilea rând, a apărut după ce s-au ridicat cele zece, deoarece a ieşit “din mijlocul lor.” Întrucât cele zece s-au ridicat în anul 476 d.Hr., trebuia ca acel corn mic să înceapă să domnească la puţin timp după acea dată. În al treilea rând, urma să smulgă trei din cele zece triburi atunci când a venit la putere. Versetul opt declară că dinaintea acestui corn “au fost smulse trei din cele dintâi coarne.”
În al patrulea rând, cornul cel mic urma să aibă “ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.” versetul 8. Lucrul acesta ne indică faptul că un om se va afla în vârful puterii reprezentate de cornul cel mic. În al cincilea rând, “se va deosebi de înaintaşii lui (de coarnele dinaintea lui – KJV). versetul 24. Aceasta înseamnă că acest corn mic va fi o alt fel de putere decât regatele pur politice care l-au precedat. Cea de a şasea caracteristică ni se descoperă în prima parte a versetului 25, “El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt.” Un alt verset spune, “rostea vorbe mari şi hule.” Apocalipsa 13:5.
La acest punct, haideţi să definim din Biblie ce înseamnă hulă. În Ioan 10:30-33, Domnul Isus urma să fie omorât cu pietre deoarece pretindea că este una cu Tatăl. Evreii care urmau să-L omoare au declarat, “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu care eşti om, Te faci Dumnezeu.” Conform cu acest text, reprezintă o hulă ca unui om să i se acorde locul lui Dumnezeu.
Acum haideţi să citim o altă definiţie a hulei. Domnul Isus îi iertase păcatele unui om, iar cărturarii au declarat, “Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Marcu 2:7. Este limpede că Domnul Isus nu hulea, deoarece El era Dumnezeu şi deci putea să ierte păcatele. Dar ca un om să pretindă aşa ceva nu este altceva decât o blasfemie, conform propriei definiţii din Biblie.
Acum ajungem la cel de-al şaptelea punct de identificare, ce se află tot în versetul 25 “va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt.” Această afirmaţie ne spune despre cornul cel mic că este o putere persecutoare. El va face război cu poporul lui Dumnezeu şi îi va da la moarte. Cel de-al optulea semn ne este oferit tot în versetul 25, “se va încumeta să schimbe vremile şi legea.” S-ar părea că în împotrivirea lui aspră faţă de Dumnezeul cerului, în rostirea de cuvinte tari împotriva Lui, această putere va mai căuta şi să schimbe măreaţa lege a lui Dumnezeu. Această încumetare a cornului celui mic n-ar putea fi altceva decât o încercare de a realiza o schimbare. Evident, omul nu va reuşi niciodată să schimbe legea morală a lui Dumnezeu.
O Domnie de 1260 de ani
Cel de-al nouălea semn de identificare şi totodată ultimul din versetul 25, ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea pe pământ acest corn mic, “şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.” Ne lovim aici de o expresie ciudată. De fapt, este un termen profetic pe care chiar Biblia şi-l explică. În Apocalipsa 12:14, citim următoarele cuvinte cu privire la aceeaşi perioadă de timp, “Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.” Citiţi acum versetul 6, care descrie acelaşi eveniment. În loc de a spune “o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi”, declară “o mie două sute şase zeci de zile.” Astfel, putem vedea că cele două perioade de timp sunt exact aceeaşi. Comparând aceste texte, înţelegem că o vreme este un an în profeţia Bibliei, vremi reprezintă doi ani, iar jumătatea unei vremi este jumătatea unui an. Calculul acesta ne duce la un total de 3 vremi şi jumătate sau 3 ani şi jumătate deoarece 3 ani şi jumătate sunt exact egali cu 1260 de zile. Desigur că folosim anul biblic de 360 de zile.
Acum suntem gata să aplicăm un alt mare principiu de interpretare a profeţiei. Reţineţi vă rugăm că întotdeauna atunci când măsoară timpul profetic, Dumnezeu foloseşte o zi ca să reprezinte un an. În Ezechiel 4:6 citim de fapt adevărata regulă: “Îţi pun câte o zi pentru fiecare an.” Alte dovezi în sprijinul acestei afirmaţii se găsesc în Numeri 14:34. Trebuie să se aplice întotdeauna această metodă de socotire a timpului în studiul profeţiei biblice. Aşa că, asta înseamnă că puterea cornului celui mic va domni timp de 1260 de ani, în loc de doar 1260 de zile.
O împlinire exactă
Se află în faţa noastră acum o listă de nouă caracteristici anume, care au fost scoase din capitolul al şaptelea din Daniel ca descriere a puterii corului celui mic. Există o singură putere în toată istoria căreia i se potriveşte descrierea făcută aici. Cu alte cuvinte, Dumnezeu închide orice altă interpretare şi ne constrânge spre a accespta singura concluzie posibilă: doar Biserica Catolică împlineşte toate punctele de identitate stabilite în Daniel 7.
Să privim repede şi să observăm cât de clar se împlineşte asta. Mai întâi de toate, papalitatea chiar a apărut în Europa Occidentală, în chiar inima teritoriului Imperiului Roman păgân — în însăşi Roma. În al doilea rând, chiar a apărut după anul 476 d.Hr. În anul 538 d.Hr. a intrat în vigoare un decret al împăratului Iustinian care îi acorda proeminenţă absolută Bisericii din Roma. Acestea sunt adevăruri istorice, care se pot verifica prin autoritatea oricărei surse istorice.
În al treilea rând, când s-a ridicat papalitatea, s-a confruntat cu împotrivirea celor trei triburi care preluaseră conducerea Imperiului Roman în decădere. Vandalii, ostrogoţii şi herulii erau puteri ariene, care s-au împotrivit teribil înălţării Bisericii Catolice. Armatele Romei au plecat în luptă pentru a nimici aceste trei triburi şi le-au distrus complet. Ultimul din cele trei a fost distrus chiar în anul 538 d.Hr., când a intrat în vigoare decretul lui Iustinian.
În al patrulea rând, Biserica Catolică a avut într-adevăr un om la conducerea sistemului ei. În al cincilea rând, papalitatea a fost o altfel de putere, deosebindu-se de celelalte regate politice dinaintea ei. A fost un sistem politico-religios destul de deosebit de tot ceea ce se mai văzuse în lume până la acel timp.
Acum ne vom uita la cea de-a şasea caracteristică — rostirea de vorbe mari şi de hule împotriva Celui Prea Înalt. Oare împlineşte papalitatea această descriere? Ar ajunge doar să ni se amintească de faptul că Biserica Catolică şi-a atribuit întotdeauna puterea de a ierta păcate. Cât despre vorbele mari, daţi-mi voie să citez dintr-un articol de F. Lucii Ferraris, ce se află în cartea Prompta Bibliotheca Canonica Juridica Moralis Theologica. Această carte s-a tipărit la Roma şi este aprobată de enciclopedia catolică. Ascultaţi următoarele pretenţii: “Papa este de o demnitate atât de mare şi este atât de înălţat, ca şi când ar fi Dumnezeu şi Vicarul lui Dumnezeu. Papa este, ca şi când ar fi, Dumnezeu pe pământ, rege al regilor, având plinătatea puterii.” Volumul VI, p. 2529. Iată numai câteva dintre cuvintele pe care Biblia le defineşte drept hulă. Astfel, papalitatea împlineşte semnele de identitate ca fiind puterea cornului celui mic.
Ajungând la cel de-al şaptelea punct de identitate, descoperim că istoria se află în sprijinul profeţiei cu privire la persecuţia papală. Oricine care are cât de cât ceva cunoştinţe despre Evul Mediu, este familiarizat cu adevărul că milioane de oameni au fost torturaţi şi omorâţi de către inchiziţia catolică. Citim dintr-o carte scrisă de un cardinal catolic, care este de asemenea aprobată de biserică: “Biserica catolică … are oroare de sânge. Cu toate acestea atunci când este confruntată cu erezia … recurge la forţă, la pedeapsă corporală, la tortură. Ea creează tribunale asemenea inchiziţiei. Cheamă în ajutorul ei legile statului. … Cu precăderea ea a acţionat astfel în secolul al XVI-lea cu privire la protestanţi. În Franţa, sub Francisc I şi Henric al II-lea, în Anglia sub Maria Tudor, ea i-a torturat pe eretici.” The Catholic Church, The Renaissance and Protestantism, p. 182-184.
Am putea găsi nespus de multe declaraţii de acest fel de la istorici, atât catolici cât şi protestanţi, care descriu groaznicele torturi înfăptuite de autorităţile papale asupra protestanţilor. Astfel putem vedea împlinirea desăvârşită a descrierii acestui corn mic.
Cel de-al optulea semn, aşa cum ne este dat în versetul 25, priveşte încercarea de a schimba legea lui Dumnezeu. Oare i se aplică ea papalităţii? Reţineţi următoarele: Biserica catolică a scos cea de-a doua poruncă din catehismul şi din cărţile ei doctrinale, deoarece ea condamnă închinarea la chipuri. Aşa că, cea de a zecea poruncă a fost împărţită ca să iasă tot zece porunci, dar două sunt împotriva poftei şi nu există nici una împotriva idolatriei. Astfel, papalitatea s-a gândit să schimbe legea, dar n-a reuşit. Legea lui Dumnezeu nu se poate schimba.
În cele din urmă, ajungem la cel de-al nouălea semn de identificare, care ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea această putere papală pe pământ. Am descoperit că va fi o perioadă de 1260 de ani. Este această afirmaţie conform raportului istoric? Reţineţi că am arătat cum şi-a început domnia papalitatea, prin ordinul lui Iustinian în anul 538 d.Hr. Socotind 1260 de ani de la această dată, ajungem la anul 1798. Chiar în acel an, generalul Berthier a intrat cu oştile în Roma şi l-a dat jos de pe tron pe Papa. A fost dus în exil, iar toate averile bisericii au fost confiscate.
Guvernul Directoratului francez a decretat că nu va mai fi vreun alt papă la Roma. Atât cât privea lumea şi după toate aparenţele exterioare, Biserica Catolică murise. După exact 1260 de ani, ca împlinire a profeţiei, biserica a pierdut stăpânirea asupra lumii. Astfel, ultimul punct se împlineşte clar cu papalitatea şi doar cu ea.
Fiara şi cornul cel mic sunt identice
S-ar putea să vă întrebaţi ce au de a face toate acestea cu fiara din Apocalipsa 13. Acum suntem gata să identificăm acest animal ciudat şi complex descris în cartea Apocalipsei. Haideţi să citim încă o dată descrierea acestei fiare, care are trupul de leopard, picioarele de urs şi gura de leu. “I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. ” Versetul 5. Observaţi, vă rog, că această fiară face exact acelaşi lucru ca şi cornul cel mic din Daniel. Versetul 5 continuă “Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.” Cât reprezintă patruzeci şi două de luni? Exact 1260 de zile profetice sau ani profetici — acelaşi lucru ca şi trei vremi şi jumătate din profeţia lui Daniel.
Cu privire la fiară, citim mai departe, “I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască.” versetul 7. Această fiară reprezintă o putere persecutoare. Cu alte cuvinte, fiara din Apocalipsa 13 este chiar aceeaşi putere ca şi cornul cel mic. Amândouă simbolizează papalitatea. Aceasta este ilustraţia grafică descrisă de Dumnezeu a puterii papale, aşa cum a ajuns să-şi exercite autoritatea arbitrară asupra pământului timp de 1260 de ani.
O altă asemănare se găseşte în Apocalipsa 13,3: “Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” După cum am văzut deja, rana de moarte a fost provocată în anul 1798 când armatele franceze l-au luat prizonier pe papă. Dar rana aceasta urma să se vindece şi în cele din urmă, întreaga lume i se va închina din nou papalităţii. Această profeţie s-a împlinit foarte, foarte clar chiar sub ochii noştri.
În anul 1929 Mussolini a pus în aplicare Concordatul din 1929 cu Papa, retrocedând proprietăţile care îi fuseseră luate bisericii. Atunci, Papa a fost încoronat din nou, iar Cetatea Vaticanului a devenit o putere poltică suverană. Din acea zi şi până acum, puterea papalităţii a înaintat extraordinar.
În prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi au reprezentanţi politici la Cetatea Vaticanului. Influenţa incredibilă a papalităţii în afacerile lumii este dovedită de titlurile ziarelor din fiecare zi. Aproape orice cuvânt al Papei se publică până la capătul pământului şi milioane şi milioane de oameni consideră puterea papală ca fiind influenţa cea mai mare din politica de astăzi. Desigur, rana s-a vindecat, iar lumea continuă să se mire după fiară.”
II. BALAURUL ŞI FEMEIA
La acest punct, suntem pregătiţi să punem o altă întrebare cu privire la însuşirea puterii din partea fiarei. De unde şi-a primit ea autoritatea de a domni peste lume timp de 1260 de ani şi de a persecuta atât de multe milioane de oameni pentru credinţa lor? Răspunsul se află în Apocalipsa 13:2, “Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.” Observaţi că puterea vine de la balaur. Dar cine este balaurul? Apocalipsa 12:7-9: “Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”
Balaurul, desigur, este însuşi Satana. Dar când a înşelat Satana întreaga lume? Când a fost aruncat din ceruri, existau doar doi oameni pe pământ, iar ei reprezentau întreaga lume. Înşelându-i pe Adam şi pe Eva în Grădina Edenului, Satana a dus în eroare întreaga lume şi a ajuns să fie stăpânul acestui pământ pentru o vreme. Marea controversă dintre bine şi rău, care a pornit în ceruri, s-a transferat acum pe această planetă.
Vrăjmăşia a fost prezisă
După căderea omului, Dumnezeu a rostit un blestem asupra fiecărui participant la acea primă fărădelege. În Geneza 3:15, citim blestemul care a fost rostit asupra lui Satana sau a balaurului. “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată aici o profeţie despre lupta veche de veacuri care urma să existe între balaur şi femeie, între sămânţa balaurului şi sămânţa femeii.
Dar cine este femeia la care se face referire în această profeţie? O femeie, în profeţia biblică, reprezintă întotdeauna biserica. În Ieremia 6:2 citim “O asemen pe fiica Sionului cu o tânără frumoasă şi subţirică!” (Versiunea King James). Dar cine este Sionul? Isaia 51:16 “Şi să zic Sionului: ‘Tu eşti poporul Meu!’ Aşa că marea luptă s-a dat de la Eden. De atunci până acum, au existat două părţi. Balaurul şi urmaşii lui au acuzat pe Dumnezeu şi pe urmaşii Lui. Adevărul în balanţă cu minciuna şi Satana împotriva bisericii.
Două Tabere
Satana şi cu Dumnezeu se luptă pentru a-l stăpâni pe fiecare om. Chiar şi în copiii lui Adam cele două părţi au fost reprezentate. Cain s-a aflat de partea balaurului şi a dorit să facă cum vrea el în loc de a proceda cum îi poruncise Dumnezeu. Abel a fost de partea lui Dumnezeu şi a fost atât de neprihănit încât în cele din urmă Cain l-a omorât. Vă amintiţi cum Dumnezeu îi spusese fiecăruia dintre ei să aducă un miel, dar Cain a înlocuit prin fructe şi legume ceea ce Dumnezeu poruncise să aducă drept jertfă? Veţi descoperi că întotdeauna acesta va fi semnul balaurului. El încearcă să înlocuiască, să aducă o copie a adevărului exact al lui Dumnezeu.
Prin urmaşii lui Cain, pământul s-a stricat atât de mult că Dumnezeu a fost nevoit în cele din urmă să-l distrugă prin potop. Dar după potop, au apărut din nou cele două tabere. Urmaşii balaurului s-au strâns în turnul Babel şi L-au sfidat pe Dumnezeu ridicând un turn înalt care ar fi trebuit să ajungă până la cer. Desigur că planul nu a reuşit şi acea parte a turnului Babel a ajuns mai târziu Babilonul, care în anul 606 în.Hr. a început să conducă lumea ca primul imperiu mondial.
În timpul acelor primi ani de neînţelegere, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din Babilon şi l-a trimis în Canaan. Avraam crescuse chiar acolo în Mesopotamia, lângă locul unde se încercase să se zidească măreţul turn Babel şi unde apăruse primul imperiu mondial, cel al Babilonului. Planul lui Dumnezeu a implicat întotdeauna o chemare de despărţire de confuzia falsităţii.
Balaurul şi închinarea la soare
Pe scurt, haideţi să studiem istoria taberei balaurului. Cetatea Babilonului a fost prima capitală a balaurului de pe acest pământ. Aici s-a dezvoltat un sistem de religie păgână sub forma închinării la soare. Era o idolatrie vădită, plină de imoralitate, ceremonii desfrânate şi ritualuri degradante. Dar curând urmaşii balaurului s-au certat între ei şi a ajuns la putere Medo-Persia. Dar reprezenta încă sediul balaurului. Închinarea la Baal a continuat să predomine aşa cum o făcuse şi în împărăţia anterioară. Apoi a preluat conducerea Grecia şi ea la rândul ei a continuat aceeaşi închinare păgână la soare. În cele din urmă, a început să conducă lumea Roma. Nu a fost nicio schimbare în religie. Mitraismul sau închinarea la soare a reprezentat religia universală a imperiului roman păgân. De la Babilon la Roma, balaurul a deţinut stăpânirea prin închinarea păgână la soare.
Dar în timpul conducerii romane, a avut loc ceva extraordinar! Venise timpul ca să se arate sămânţa femeii. Vă mai aduceţi aminte că profeţia vorbea despre vrăjmăşia dintre sămânţa femeii şi sămânţa balaurului? Sămânţa femeii a apărut în zilele imperiului roman. Să citim despre asta în Apocalipsa 12:1, “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.” Nu uitaţi că o femeie curată în profeţie reprezintă biserica adevărată, iar o femeie decăzută simbolizează un sistem religios fals.
Sămânţa femeii
Această femeie în alb, descrisă în Apocalipsa 12, reprezintă adevărata biserică, biserica apostolică, cu învăţătura ei curată. Cele douăsprezece stele de pe capul ei sunt cei doisprezece apostoli. “Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne … Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 12:2-5. Ei bine, cine era acest Copil? A existat un singur Copil, de parte bărbătească ce urma să cârmuiască toate neamurile şi care în cele din urmă a fosr răpit la scaunul de domnie a lui Dumnezeu. Nu este nimeni altcineva decât Domnul Isus Hristos. Dar cine a încercat să-L omoare pe Isus deîndată ce S-a născut? Veţi răspunde, “Irod, regele roman.” Şi aşa a şi fost. Irod a încercat să omoare toţi copiii de parte bărbătească din Iudeea în încercarea de a-L distruge pe Hristos.
Deci, Imperiul Roman este simbolizat în profeţia biblică prin acelaşi balaur roşu ca însuşi Satana. Întrucât Satana a lucrat atât de în deaproape prin această naţiune ca să-L nimicească pe Isus, Roma păgână este reprezentată prin acelaşi simbol în profeţie ca şi Satana. Dar Irod n-a reuşit în încercarea lui de a nimici Copilul de parte bărbătească. Maria şi Iosif au fugit în Egipt şi au scăpat de acest teribil decret de moarte. Lovitura de maestru a lui Satana de a-L nimici pe Isus la cruce a fost dejucată în acea dimineaţă de duminică când Cel Răstignit a zdrobit legăturile morţii înviind. Patruzeci de zile mai târziu, S-a înălţat la cer ca o împlinire perfectă a cuvintelor profeţiei.
Când balaurul a văzut că n-a reuşit să-L nimicească pe Hristos, şi-a îndreptat mânia împotriva primei biserici. După textul din Apocalipsa 12:13, “Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească.” La această dată, exista doar un număr mic de creştini în toată lumea şi Satana credea că prin persecuţii ar putea să-i şteargă complet de pe faţa pământului. Mii şi mii de creştini au fost martirizaţi în timpul teribilelor persecuţii ale cruzilor împăraţi romani, dar evanghelia a continuat să crească şi să se răspândească. Se părea că sângele martirilor era ca o sămânţă a evengheliei. Când murea unul, o sută îi luau locul. Ap.Pavel ajunse să predice evanghelia chiar la porţile Romei. Vechiul balaur ajunse îngrijorat. Venise timpul ca să apară sămânţa balaurului.
Sămânţa balaurului
Timp de secole, Satana încercase să nimicească poporul lui Dumnezeu prin împotrivirea violentă a Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Prin violenţă şi persecuţie, nu reuşise să şteargă de pe pământ adevărul. Aşa că, ceea ce nu a reuşit prin forţă, acum balaurul încerca prin strategie şi înşelătorie. Urma să-şi organizeze propriul sistem religios imitat. Urma să aducă învăţături păgâne şi filosofii din vechile imperii ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei şi să şe unească cu învăţătura creştină. Astfel, prin înşelăciune, a încercat să distrugă milioane de oameni.
Sub ce formă a apărut sămânţa balaurului? A apărut ca fiara din Apocalipsa 13. Este foarte semnificativ faptul că fiara este practic alcătuită din părţi ale leului, leopardului, ursului şi a animalului de nedescris din Daniel 7. Descrierea papalităţii aşa cum o face Dumnezeu ne descoperă că ea a apărut din părţi din toate aceste vechi regate păgâne şi mai ales şi-a tras tăria din Roma păgână. După textul din Apocalipsa 13:2, balaurul i-a dat fiarei puterea lui, scaunul lui şi multă autoritate. Am aflat că balaurul practic simbolizează Imperiul Roman păgân ca şi pe însuşi Satana.
Oare Imperiul Roman păgân i-a acordat vreo autoritate papalităţii? Adevărul este că în anul 330 d.Hr., Constantin, împăratul roman, a predat întreaga cetate a Romei papei ca sediul al autorităţii lui. Istoria foloseşte aproape cuvintele profeţiei în a o descrie. Voi cita dintr-o sursă catolică şi dintr-o carte de istorie cu privire la asta: “Când Imperiul Roman a devenit creştin şi s-a garantat pace bisericii, împăratul i-a predat Roma papei ca sediul al autorităţii Vicarului lui Hristos, care să domnească acolo independent de orice autoritate omenească până la încheierea vremii.” Papal Rights and Privileges (Drepturi şi privilegii papale), pag. 13, 14.
“Mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în anul 330 d.Hr., a lăsat practic biserica occidentală fără să fie supusă puterii imperiale, ca să-şi dezvolte propria formă de organizare. Episcopul de Roma, pe scaunul Cezarilor, era acum cel mai mare om din Occident şi curând a fost silit să devină capul politic şi spiritual.” The Rise of the Medieval Church (Ridicarea Bisericii Medievale), p.168. Cât de clar ne arată aceste declaraţii că papalitatea şi-a primit scaunul şi puterea de la Roma păgână! Dar Roma de unde a primit-o? De la Grecia. Iar Grecia de unde şi-a luat puterea? De la Medo-Persia. Şi de unde şi-a luat Medo-Persia puterea? De la Babilon. Şi de unde şi-a căpătat Babilonul puterea? De la balaur. Aşa că începem să înţelegem de ce Dumnezeu a dat nişte avertizmente atât de teribile împotriva puterii fiarei. Balaurul se află în spatele tuturor acestora.
Imitaţii în veşminte păgâne
Să urmărim pentru o clipă cum au reuşit să-şi găsească un loc învăţăturile păgâne în acest sistem religios contrafăcut pe care l-a introdus Satana. Deoarece un semn al puterii balaurului este să contrafacă şi să înlocuiască, vom putea să vedem în acest sistem politico-religios lucrarea lui Satana la maximum răutăţii lui. Aşa cum a fost cazul cu Cain, s-au folosit falsuri pentru a răspunde poruncilor lui Dumnezeu. Multor relicve ale închinării la soare li s-a acordat practic statut creştin. Multe învăţături contrafăcute s-au adăugat pentru ca papalitatea să poată să câştige prestigiu în faţa popoarelor păgâne din acel veac. Idolii păgâni au fost lăsaţi la uşă, dar idolii cu Petru, Maria şi sfinţii le-au luat locul.
Ca un exemplu al modului de cum au intrat învăţăturile păgâne în biserică, să luăm de pildă Crăciunul. Ştiţi de unde se trage păstrarea Crăciunului? Crăciunul ca sărbătoare a existat cu mult înainte ca să Se nască Domnul Isus în această lume. Data de 25 decembrie a fost sărbătorită cu sute de ani înainte ca să Se nască Hristos. Păgânii se închinau la soare şi au observat că în decembrie, zilele se scurtau, iar soarele de îndepărta din ce în ce mai mult de ei. Temându-se că soarele îi va părăsi de tot, se rugau la soare şi îi aduceau jertfe. Apoi, pe data de 25 decembrie, pentru prima dată, puteau să spună că soarele revenea mai aproape; zilele începeau din nou să se lungească. Aşa că aceşti oameni spuneau, “Soarele a reînviat pentru noi”. Au numit data de 25 decembrie – ziua de naştere a soarelui sau a zeului soare. A ajuns o mare sărbătoare religioasă la ei.
Doar păgânii sărbătoreau ziua până ce a apărut şi sistemul papal contrafăcut. Pe atunci, ziua a fost adoptată de papalitate şi s-a numit naşterea FIULUI, în loc de naşterea SOARELUI. Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., LL.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford, a scris următoarele: “Mitraismul a întâmpinat atât de multă acceptare că a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică în locul Sabatului; şi ziua de naştere a Soarelui lui, data de 25 decembrie, ca ziua de naştere a lui Isus.” History of Christianity in the Light of Modern Knowledge – Istoria creştinismului în lumina Cunoştinţelor Moderne, capitolul III; citat în Religion and Philosophy, pag.73, 74. New York: 1929.
Practic, nu cunoaştem data naşterii Domnului Hristos. După cum aţi putut vedea, adoptarea datei de 25 decembrie s-a bazat întru totul pe păstrarea de către păgâni a sărbătorii închinării la soare. Reţineţi vă rog cât de repede se poate strecura o învăţătură păgână în bisericile creştine şi cum poate fi chiar transmisă protestantismului.
Ce putem spune despre Paşte? Se păstrează în toate bisericile creştine. Şi cu toate acestea, şi păgânii îl sărbătoreau cu mult înainte de învierea lui Hristos. Toate grupurile de creştini recunosc că duminica Paştelui ades este la cinci săptămâni diferenţă de la an la an. Puţini ştiu că totul este coordonat de corpurile cereşti. Paştele cade întotdeauna în prima duminică după prima lună plină de la echinocţiu.
Păgânii din antichitate au observat că aparent primăvara toate prindeau viaţă de îndată ce soarele trecea de echinocţiu. Aşa că au ales o zi în cinstea zeiţei fertilităţii. Acea zi i-a fost închinată lui Iştar, zeiţa fertilităţii, din pricina înverzirii naturii. Chiar cuvântul Paşte “Easter” în engleză a fost transliterat de la numele zeiţei Iştar, a cărei închinare a fost serbată prin adoptarea Paştelui.
De multe ori creştinii se întreabă ce au de a face iepuraşul şi ouăle de Paşte cu învierea lui Hristos. Desigur că n-au nicio legătură. Păgânii au ales iepurele ca simbol al zilei lui Iştar deoarece se reproduce cel mai prolific. Oul a fost ales ca alt simbol al fertilităţii. La păgâni, ziua era însoţită de obiceiurile cele mai destrăbălate.
Când papalitatea s-a dezvoltat, ziua lui Iştar a fost adoptată de către Biserică şi s-a numit Paşte. Chiar simbolurile, iepuraşul şi ouăle, s-au păstrat ca aducere aminte a originii lui păgâne. Am prezentat aceste exemple doar ca să arătăm cât de uşor a reuşit diavolul să-şi impună ideile păgâne asupra bisericii. Pe când s-a dezvoltat papalitatea, ea s-a arătat deschisă faţă de obiceiurile nebiblice care o dovedeau pe faţă ca adevărata putere contrafăcută descrisă de Dumnezeu în Apocalipsa 13.
La acest punct, ne revine în minte întrebarea: Chiar urmăm cu adevărat Biblia în toate învăţăturile noastre? Dacă tradiţia şi obiceiurile păgâne s-au furişat atât de uşor în biserică, ce-am putea spune despre alte învăţături? Lucrurile amintite până acum nu s-au opus direct poruncilor lui Dumnezeu. N-avem nicio poruncă cu privire la păstrarea învierii lui Hristos sau naşterii Sale. Ne putem gândi la învierea şi la naşterea Lui oricând şi în oricare zi din an. Totuşi, în capitolul următor, vom descoperi că s-au introdus alte învăţături păgâne care lovesc chiar inima adevăratei religii a Bibliei. Nu ne interesează atât de mult decât acele lucruri care contravin poruncii clare a lui Dumnezeu.
Puterea crescândă a papalităţii şi-a continuat planul imitând unele din adevărurile cele mai de bază din Cuvântul lui Dumnezeu. Fie ca ochii noştri să fie deschişi, să recunoască aceste falsuri şi să rămână credincioşi exact adevărului din forma originală.
III. NUMĂRUL ŞI SEMNUL FIAREI
Două din cele mai importante aspecte ale puterii fiarei sunt scoase la lumină în Apocalipsa 13: “Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.” Apocalipsa 13:16-18. Până acum în studiul nostru, am descris nouă semne de identificare ale puterii fiarei şi aplicarea lor la papalitate. Chiar acum, vom adăuga al zecelea punct la lista noastră explicând numărul numelui ei.
Conform textului din Apocalipsa 13:17, numărul numelui său va fi şi numărul unui om. Fără îndoială că se referă la cel care conduce puterea fiarei. Vechea metodă de a afla numărul unui nume este să aduni valoarea numerică a tuturor literelor şi să afli suma. Dacă dorim să aplicăm acest test papalităţii, trebuie să aflăm numele oficial al papei, care este de fapt conducătorul bisericii sale. Dacă este numărul unui om, cu siguranţă că trebuie să fie omul care este capul organizaţiei.
Este interesant de remarcat că există un titlu latin oficial pentru papă, un titlu acordat de însăşi biserică. Acest titlu se regăseşte de repetate ori în publicaţiile Romei, dar în săptămânalul catolic Our Sunday Visitor din aprilie 1915, avem o declaraţie interesantă cum că literele titlului oficial sunt înscrise pe mitra papală. Iată citatul: “Literele înscrise pe mitra papei sunt acestea, Vicarius Filii Dei, care în latină înseamnă ‘Vicarul Fiului lui Dumnezeu.’ Catolicii susţin că biserica, care reprezintă o societate vizibilă trebuie să aibă un conducător vizibil; Hristos, înainte de înălţarea Sa la cer l-a numit pe Sf. Petru să acţioneze ca reprezentant al Său. De aceea, Episcopului Romei, ca şi unui conducător al bisericii, i s-a dat titlul ‘Vicarul lui Hristos.'” În prezent, mitra papală nu mai conţine titlul latin, dar cuvintele se folosesc în ceremoniile de încoronare a oricărui nouă papă.
Deci având la îndemână acest nume oficial al papei, putem trece să aplicăm testul Scripturii. De unde scoatem numărul numelui său? Din valoarea numerică a numeralelor romane a titlului Vicarius Filii Dei, ajungem la numărul 666. Urmăriţi mai jos cum fiecărei litere i se dă o valoare numerică:
V | – | 5 | F | – | 0 | D | – | 500 | ||
I | – | 1 | I | – | 1 | E | – | 0 | ||
C | – | 100 | L | – | 50 | I | – | 1 | ||
A | – | 0 | I | – | 1 | |||||
R | – | 0 | I | – | 1 | |||||
I | – | 1 | ||||||||
U OR V | – | 5 | ||||||||
S | – | 0 | ||||||||
_____ | _____ | _____ | ||||||||
112 | + | 53 | + | 501 | ||||||
= | 666 |
Cineva ar putea argumenta că s-ar putea să fie o coincidenţă. Considerăm că s-ar putea ca aşa ceva să fie o pură întâmplare, dacă ne-am baza doar pe acest singur semn de identitate, dar adevărul este că acesta este al zecelea dintr-o listă lungă de semne caracteristice pe care le foloseşte Biblia ca să identifice puterea fiarei. Acest semn nu face altceva decât să adauge greutate la ceea ce s-a spus deja ca aplicare la puterea papală. Reprezintă de fapt dovada capitală împreună cu toate celelalte semne ce se găsesc atât de clar în Scriptură.
Semnul — O imitaţie de maestru
Acum suntem pregătiţi să tratăm culmea contrafacerilor cât priveşte puterea fiarei. Am aflat deja că această putere urma să contrafacă multe din marile adevăruri ale lui Dumnezeu. Era o îmbinare de idei păgâne cu învăţături creştine care alcătuiau un conglomerat de confuzie, bine desemnat drept “Babilon” în Scriptură.
Câteva din contrafaceri ar putea fi enumerate după cum urmează: în locul Cuvântului lui Dumnezeu, tradiţia; în locul Duhului Sfânt, papa; în locul botezului, stropirea; în locul Cinei Sfinte, transubstanţierea; în locul Legii celei veşnice a lui Dumnezeu, legea schimbată; în locul zecimii, taxe şi indulgenţe; în locul morţii, purgatoriul; în locul sigiliului lui Dumnezeu, semnul fiarei.
Aici ne ocupăm mai ales de semnul fiarei. În Apocalipsa 14:9, 10, citim, “Dacă se închină cineva fiarei … şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.” Este o problemă de viaţă şi de moarte. Trebuie să ştim exact ce este acest semn şi cum putem să-l evităm.
Mai întâi de toate observăm în Biblie că semnul este întotdeauna împotriva sigiliului lui Dumnezeu. În Apocalipsa 7:2, 3, aflăm că sigiliul lui Dumnezeu se aşază pe frunte, tot aşa cum semnul fiaei se aşază pe frunte. Cele două lucruri practic sunt foarte evidente şi diferite unul de altul. Amândouă se primesc pe frunte. Acum ne întrebăm, “Ce este sigiliul?” Dacă putem stabili acest punct, ne va ajuta să identificăm semnul..
Sigiliul lui Dumnezeu
Un sigiliu este ceva care are de a face cu afaceri legale. Documentele oficiale sunt permenent ştampilate cu sigiliul unui corp de conducere. Fiecare guvern are un sigiliu care se pune pe documentele lui legale. Scopul lui este să arate că în spatele documentului există autoritate. Aceasta se aplică mai ales legilor ţării. Fiecare nouă lege are un sigiliu ca să arate că există putere şi autoritate în spatele legii..
Observaţi că fiecare sigiliu are trei lucruri în el. Trebuie să conţină numele autorităţii, slujba sau titlul autorităţii şi teritoriul asupra căruia are putere. Sigiliul preşedintelui Americii conţine următoarele cuvinte: Bill Clinton, Preşedinte, Statele Unite ale Americii. Când acest sigiliu se aplică pe o lege sau pe un document oficial, arată că autoritatea preşedintelui sprijineşte acea declaraţie..
Oare sigiliul lui Dumnezeu are de a face şi cu Legea Lui? Dacă da, cum şi unde se pune? Să citim Isaia 8:16, “Înveleşte această mărturie, pecetluieşte această Lege, între ucenicii Mei.” (Traducerea King James). Aceasta ne arată că sigiliul este legat de Lege. De fapt, Legea Lui este pecetluită sau sigilată între ucenicii lui Dumnezeu. Dar unde se aşază legea asupra acelora care sunt credincioşi? Răspunsul se găseşte în Evrei 10:16, “Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor.”
Iată deci cum se aşază sigiliul lui Dumnezeu asupra ucenicilor. Se scrie în mintea lor sau simbolic pe frunţile lor. Proverbele 7:2, 3 o spune şi mai clar: “Ţine poruncile mele, şi vei trăi; păzeşte Legea mea ca lumina ochilor. Leagă-le la degete, scrie-le pe tăbliţa inimii tale.” (Traducerea King James). Observaţi deci că Legea se păstrează atât prin mână cât şi prin minte; de aceea, se vorbeşte de ea ca aplicându-se atât mâinii cât şi frunţii.
Semnul Autorităţii lui Dumnezeu
Am dori să cercetăm în legea lui Dumnezeu să vedem care parte constituie de fapt sigiliul. Dar mai întâi, să descoperim ce constituie puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Preşedintele îşi exercită autoritatea în virtutea serviciului său de Preşedinte. Dumnezeu pretinde puterea întemeindu-Se pe calitatea Sa de Creator al universului. Urmăriţi cuvintele ce se găsesc în Ieremia 10:10-12: “Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic. …Aşa să le vorbiţi: ‘Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui.” Iarăşi în Psalmii 96:5, “Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile.” Adăugaţi acestor texte încă unul care se găseşte în Isaia 40:25, 26: “Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.”
Suntem îndemnaţi să vedem că ceea ce Îl deosebeşte pe adevăratul Dumnezeu este puterea Lui creatoare. El Îşi întemeiază pretenţiile de autoritate de Dumnezeu adevărat şi unic pe puterea Sa de a crea. Dar care este semnul sau amintirea creaţiunii Sale? Geneza 2:2, 3 ne dă răspunsul: “În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” Sabatul este un semn de aducere aminte a puterii creatoare care Îl deosebeşte pe Dumnezeu de zeii falşi.
Sigiliul din Lege
Acum suntem pregătiţi să cercetăm Legea lui Dumnezeu ca să aflăm care este de fapt sigiliul autorităţii Lui. Reţineţi că un sigiliu trebuie să conţină numele, slujba şi teritoriul autorităţii. Trecem una câte una prin cele zece porunci ale Decalogului. Rămâne doar una. Cele trei prerogative ale unui sigiliu se vor găsi doar ăn acea poruncă ce include numele, titlul şi teritoriul lui Dumnezeu.
Chiar în inima legii este o aducere aminte a puterii Sale creatoare şi iată că în porunca a patra găsim cele trei componente ale sigiliului. “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău (numele) … Căci în şase zile a făcut Domnul (slujba — Creator) cerurile, pământul şi marea (teritoriul), şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit.” Exodul 20: 8-11. Cu alte cuvinte, Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu–semnul singurului care poate să creeze şi care este autorizat să conducă pământul. Şi ca să acorde autoritate Legii Lui, a aşezat sigiliul în ea, arătând că El Se află în spatele fiecărei porunci din acea lege.
Poate că vă întrebaţi, “chiar este Sabatul sigiliul lui Dumnezeu?” Să ne uităm la Ezechiel 20:12, “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc”. Aici Sabatul este numit “semnul” lui Dumnezeu. Este oare acelaşi lucru cu un sigiliu? Romani 4:11 descoperă că “sigiliu” şi “semn” sunt chiar acelaşi lucru, folosindu-se unul pentru altul în Scriptură. “Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur.”
Sigiliul şi Semnul în competiţie
Să vedem care este legătura dintre sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei. Cele două se iau la întrecere una cu alta. În Apocalipsa 14:9, 10, solia celui de-al treilea înger îi zugrăveşte pe cei care au semnul: “Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: “Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.”
În versetul 12, identificăm un alt grup prin aceste cuvinte, “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Cu alte cuvinte, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu nu au semnul fiarei, iar cei care au semnul fiarei nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu. Cele Zece Porunci, care cuprind sigiliul lui Dumnezeu, se află la întrecere cu semnul fiarei. Sigiliul este sabatul. Prin urmare, sabatul este opus semnului. Atunci care este semnul?
O încercare de schimbare
Ca să răspundem la această întrebare, ne întoarcem înapoi la Daniel 7:25 unde papalitatea este descrisă ca o putere care “se va încumeta să schimbe vremurile şi legea”. Am aflat deja cum a fost îndepărtată porunca a doua şi cea de-a zecea a fost împărţită în catehismele papalităţii. Dar ce putem spune despre “vremurile” amintite în text? Unde se mai aminteşte timpul în Lege? În porunca a patra. S-a gândit papalitatea să schimbe sabatul, singurul timp desemnat de Lege? Da, s-a gândit şi lucrul acesta a avut loc într-un mod cât se poate de interesant.
Păgânii aveau un sistem religios bazat pe închinarea la soare. Ziua lor sfântă era prima zi a săptămânii, pe care au numit-o Sun-day (duminica – în limba engleză) în cinstea zeului soare. Duminica era păstrată de păgâni în contrast cu Sabatul care era păstrat de creştini. Dar pe vremea împăratului roman Constantin, a avut loc un lucru semnificativ. Constantin a mărturisit că s-a convertit la creştinism şi a deschis uşile bisericii tuturor urmaşilor săi păgâni.
Ca să câştige putere, prestigiu şi un număr mai mare de adepţi la biserică, el a acceptat de la păgâni multe din obiceiurile închinării la soare. Multe dintre aceste compromisuri, cum ar fi Crăciunul şi Paştele, le-am descris deja. Un alt obicei a fost păstrarea duminicii. Părea mai convenient să le îngădui păgânilor să-şi păstreze propria zi de închinare duminica şi să le ceri creştinilor să o păstreze şi ei. Aşa că Constantin a dat practic prima lege de păzire a duminicii în locul sabatului. Conciliile bisericeşti papale au întărit acea lege până ce a ajuns bine fixată în creştinism şi în lume.
Mărturia istoriei
Întorcându-ne acum la mărturia istoricilor seculari, puteţi citi singuri câteva dovezi. Fiecare declaraţie este definită clar în rapoartele istoricilor. Din Encyclopedia Britannica, la termenul “duminică” citim: “Constantin a fost cel care a dat primul o lege pentru păstrarea corectă a duminicii şi care … a fixat ca ea să fie sărbătorită regulat în tot Imperiul Roman.” Urmează cuvintele lui Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., L.L.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford: “Acum, întrucât Mithra era ‘Soarele, Necuceritul’ iar Soarele era ‘Steaua regală’, religia căuta un rege căruia să-i slujească drept reprezentant al lui Mithra de pe pământ. … Se părea că împăratul roman era singurul indicat ca adevăratul Rege. Într-un contrast izbitor cu creştinismul, mithraismul îl recunoştea pe Cezar ca purtătorul harului divin şi adepţii lui au numărat legiuni în serviciul civil. … A fost atât de mult acceptat încât a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică (Sunday – ziua soarelui) în locul Sabatului, ziua de naştere a soarelui, 25 decembrie ca ziua de naştere a lui Isus.” History of Christianity in the Light of Modern Knowledge – Istoria creştinismului în lumina cunoştinţelor moderne.
Dr. William Frederick declară acelaşi adevăr istoric: “Neamurile erau un popor idolatru care se închinau la soare, iar duminica era ziua lor cea mai sfântă. Ei bine, ca să atragă oamenii în acest nou domeniu, se pare cât se poate de firesc, ca şi necesar, să faci din duminică ziua de odihnă a bisericii. La acest timp, era nevoie ca biserica fie să adopte ziua neamurilor sau ca să determini neamurile să-şi schimbe ziua. Să schimbi ziua neamurilor ar fi însemnat o jignire sau o piatră de poticnire pentru ei. Biserica putea să ajungă la ei mai uşor păstrându-le ziua.” Sunday and Christian Sabbath — Duminica şi Sabatul creştin, pp. 169, 170.
The North British Review oferă următoarele motive pentru care creştinii au adoptat duminica păgână: “Acea zi era chiar duminica vecinilor lor păgâni şi respectivi conaţionali, iar patriotismul s-a unit bucuros cu graba în a o face imediat ziua Domnului şi sabatul lor … Acea biserică primitivă, de fapt, a fost închisă adoptării duminicii, — până ce ea a devenit fixată şi supremă, când a fost prea târziu să se mai facă vreo schimbare.” Volumul XVIII, p. 409.
Acordul catolic
Întrucât profeţia lui Daniel prezicea că papalitatea “se va încumeta să schimbe vremurile şi legea,” să o întrebăm dacă are ceva de a face cu această schimbare a Sabatului. Vrem să fim corecţi cu toţi şi să căpătăm mărturii autentice de la toţi. Următoarele citate sunt luate de la bine-cunoscute autorităţi catolice, care exprimă clar pretenţiile papalităţii cu privire la încercarea de schimbare. Cităm din Catholic Encyclopedia, Volumul IV, p. 153: “Biserica … după ce a schimbat ziua de odihnă din Sabatul evreu sau ziua a şaptea a săptămânii, în prima, a făcut ca porunca a treia să se refere la duminică drept ziua care trebuie ţinută sfântă ca ziua Domnului.”
Salvation History and the Commandments — Istoria mântuirii şi Poruncile, p. 294, ediţia 1963, de Rev. Leo. J. Trese şi John J. Castlelot, S.S. o descrie în aceste cuvinte: “Nimic nu se spune în Biblie despre schimbarea zilei Domnului din sâmbătă în duminică. Ştim despre schimbare doar din tradiţia bisericii–un adevăr transmis nouă din timpurile vechi prin glasul viu al bisericii. Iată de ce găsim atât de ilogică atitudinea multor necatolici, care zic că nu vor crede nimic dacă nu pot să găsească în Biblie şi cu toate acestea continuă să păzească duminica drept ziua Domnului că aşa spune biserica catolică.”
Un alt bine cunoscut scriitor catolic a dat următoarea explicaţie cu privire la schimbare: “Biserica Catolică a transferat păstrarea de la ziua a şaptea la ziua întâi a săptămânii. … Bisericii Catolice i s-a părut mai potrivit să fixeze această zi, decât sâmbăta, ziua de sărbătoare a creştinilor.”This Is Catholicism – Iată catolicismul, ediţia din 1959, John Walsh, S. J., p. 325.
Un catehism din 1958 scris de către Killgallen şi Weber intitulat Life in Christ—Instructions in the Catholic Faith — Viaţa în Hristos — Instruire în credinţa catolică explica astfel: “De ce a schimbat Biserica ziua Domnului din Sabat în duminică? Biserica, folosindu-se de puterea ei de a lega şi deslega, pe care Hristos i-a dat-o papei, a schimbat ziua Domnului în duminică.” Pagina 243.
A Doctrinal Catechism — Un catehism doctrinal al reverendului Stephen Keenan are de zis următoarele: “Întrebare–Mai aveţi vreo altă dovadă că Biserica are putere să înfiinţeze sărbători de învăţături? Răspuns–Dacă n-ar avea o astfel de putere, n-ar fi putut face ceea ce toţi oamenii moderni ai religiei sunt de acord cu ea; n-ar fi putut înlocui păstrarea duminicii, prima zi a săptămânii, în locul păstrării sâmbetei, ziua a şaptea, o schimbare pentru care nu există nicio autoritate în Scriptură”. Remarcaţi vă rog cuvântul “înlocui,” un termen pe care l-am folosit de nenumărate ori ca să descriem activităţile acestei puteri.
Cardinalul Gibbons, în cartea sa The Question – Întrebarea Box, p. 179, face următoarea declaraţie uimitoare: “Dacă Biblia este singurul ghid al creştinilor, atunci adventiştii de ziua a şaptea au dreptate că sărbătoresc sâmbăta împreună cu evreii. … Nu este oare ciudat ca acei care fac din Biblie singurul lor învăţător să urmeze inconsecvent în această problemă tradiţia Bisericii Catolice?”
Rev. John A. O’Brien în cartea sa Understanding the Catholic Faith — Înţelegând credinţa catolică , p. 13, ediţia 1955, declară: “Biblia nu conţine toate învăţăturile religiei catolice şi nici nu formulează toate îndatoririle membrilor ei. Să luăm, de exemplu, problema serbării duminicii, prezenţa la serviciul divin şi abţinerea de la o muncă inutilă de slujitor în acea zi. Aceasta este o problemă asupra căreia prietenii noştri protestanţi de mulţi ani au pus un mare accent; cu toate acestea nicăieri în Biblie nu este desemnată duminica drept ziua Domnului; ziua amintită este Sabatul, ultima zi a săptămânii. Prima biserică, conştientă de autoritatea ei de a învăţa în numele lui Hristos, deliberat a schimbat ziua în duminică.”
Una din acuzaţiile cele mai mari ce i s-au adus vreodată protestantismului se cuprinde într-o declaraţie a Părintelui Enright, Preşedinte al Colegiului Redemptorist din America: “Sfânta Biserică Catolică a schimbat ziua de odihnă din sâmbăta în duminica, prima zi a săptămânii. Şi nu numai că i-a constrâns pe toţi să ţină duminica, dar i-a şi îndemnat pe toţi să muncească în ziua a şaptea sub ameninţarea anatemei. Protestanţii … mărturisesc un mare respect pentru Biblie şi totuşi, prin actul solemn că ţin duminica, recunosc puterea Bisericii Catolice. Biblia spune, ‘Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.’ Dar Biserica Catolică spune, ‘Nu, păzeşte prima zi a săptămânii’ şi iată că întreaga lume civilizată se închină cu respect şi ascultare faţă de porunca sfintei Biserici Catolice.”
Trebuie să răspundeţi la această provocare! De cine veţi asculta? Ascultaţi următoarele cuvinte spuse de C. F. Thomas, cancelar al Cardinalului Gibbons, ca răspuns la o scrisoare cu privire la schimbarea Sabatului: “Desigur că Biserica Catolică pretinde că schimbarea a făcut-o ea. Iar schimbarea reprezintă un semn al puterii ei eclesiastice şi al autorităţii în probleme religioase.” Astfel, problemele devin clare—Dumnezeu declară că El este adevăratul Dumnezeu. El a dat Sabatul ca un sigiliu al autorităţii Sale de Creator a toate. Păstrând Sabatul, Îi recunoaştem autoritatea de adevărat Dumnezeu. Dar Biserica catolică se înfăţişează şi zice într-adevăr, “Nu, nu ţineţi Sabatul; ţineţi prima zi a săptămânii. Noi am schimbat-o şi această schimbare este un semn al puterii noastre de a trece peste Legea şi autoritatea lui Dumnezeu.”
Deci, semnul fiarei reprezintă duminica contrafăcută prin care puterea fiarei încearcă să fie recunoscută ca o autoritate mai mare decât Însuşi Creatorul. Semnul sau sigiliul autorităţii lui Dumnezeu (Sabatul) este înlocuit de instituţia papală a semnului substituit (duminica) pe care o pretinde ca o autoritate. O, dacă lumea ar putea să vadă problema extraordinară care ne stă în faţă azi! Cui îi vom acorda ascultare–lui Dumnezeu sau fiarei? Când vom înţelege problema, va trebui să luăm o decizie mare fie să păzim Sabatul adevărat şi să recunoaştem autoritatea lui Dumnezeu sau să ţinem falsul sabat şi să recunoaştem pretenţiile Bisericii catolice. În cele din urmă, va trebui să primim sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Există doar două grupe–Dumnezeu şi balaurul, adevărul şi minciuna, Biblia şi tradiţia..
O carte publicată în 1956 intitulată The Faith of Millions — Credinţa unor milioane care se găseşte de obicei în librăriile catolice ca un manual de religie catolică conţine următoarea declaraţie interesantă la pagina 473: “Dar întrucât sâmbăta, nu duminca, este amintită în Biblie, nu este curios că ne-catolicii care mărturisesc că îşi trag religia direct din Biblie şi nu din biserică, păzesc duminica în loc de sâmbăta? Da, desigur, este o inconsecvenţă, dar această schimbare s-a făcut cu cincisprezece secole înainte ca să se nască protestantismul şi pe atunci, se păstra universal acest obicei. Au continuat obiceiul, deşi se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe vreun text anume din Biblie. Această păstrare rămâne ca o aducere aminte a bisericii ‘mame’ din care s-au rupt sectele ne-catolice—asemenea unui băieţel care fuge de acasă, dar în buzunar mai are poza mamei sau o buclă din părul ei.”
Cu mult timp în urmă cardinalul Gibbons a rezumat problema cu care va fi confruntat fiecare om cu privire la problema Sabatului: “Raţiunea şi bunul simţ cer acceptarea uneia sau celeilalte din aceste alternative: fie protestantismul şi sfinţirea sâmbetei sau catolicismul şi sfinţirea duminicii. Compromisul este imposibil.” Catholic Mirror, 23 Decembrie, 1893.
Protestanţii sunt de acord
Poate că vă întrebaţi ce cred bisericile protestante de aceste lucruri pe care le tratăm acum. Vor declara singure. Iată câteva recunoaşteri sincere ale acestor biserici cu privire la problema Sabatului. Toate declaraţiile sunt luate de la purtătorii de cuvânt cu cea mai mare autoritate. Iată un citat de la Dr. Edward T. Hiscox, autorul Manualului baptist: “A existat şi există o poruncă de a sfinţi ziua de Sabat, dar acea zi de Sabat nu era duminica. Trebuie totuşi să spunem cu ceva pretenţii de triumf că Sabatul a fost transferat din ziua a şaptea la prima zi a săptămânii. … Unde am putea găsi raportată o astfel de trecere? Nu în Noul Testament—absolut nu! … Desigur, ştiu destul de bine că duminica a ajuns să fie folosită la începutul istoriei creştine ca o zi religioasă, aşa cum aflăm de la părinţii creştini şi din alte surse. Dar ce păcat că vine cu semnul păgânismului, şi botezată după numele zeului soare (Sunday — duminica), când a fost adoptată şi autorizată de apostazia papală şi dată ca moştenire sfântă protestantismului!” (Dintr-o lucrare citită înaintea conferinţei slujbaşilor din New York ţinută pe 13 nov. 1893). Acest mare conducător baptist condensează în câteva propoziţii tot ceea ce s-a spus în paginile acestei cărţi.
Revista presbiteriană Christian at Work a declarat următoarele: “Unii au încercat să clădească păstrarea duminicii pe porunca apostolică, în timp ce apostolii n-au nicio poruncă de acest fel. … Adevărul este, de îndată ce apelăm la litera scripta (scrierea literală) a Bibliei, sabaterienii au cele mai bune argumente.” Ediţia 19 aprilie, 1883. Compendiumul teologic metodist declară: “Este adevărat că nu există nicio poruncă expresă pentru botezarea copiilor mici … şi nici pentru sfinţirea primei zile a săptămânii.”
Dr. W. R. Dale (congregaţionalist) în The Ten Commandments, pp. 106, 107, declară: “Este destul de clar că oricât de rigid sau devotat am petrece duminica, nu păzim Sabatul. Sabatul s-a întemeiat pe o anume poruncă divină. Nu putem da o astfel de poruncă pentru păstrarea duminicii. … Nu există nici măcar un rând în Noul Testament care să sugereze că am avea vreo vină dacă am călca presupuse sfinţenie a duminicii.”
Poziţia luterană, aşa cum este descoperită în Augsburg Confession of Faith — Declaraţia de credinţă de la Augsburg, declară: “Păstrarea zilei Domnului (duminica) nu se întemeiază pe nicio poruncă de la Dumnezeu, ci pe autoritatea bisericii.” Purtătorul de cuvânt al Bisericii Episcopaliene Neander scrie în History of the Christian Religion and Church — Istoria Religiei şi Bisericii creştine, p. 186: “Sărbătoarea duminicii, asemenea tuturor celorlalte sărbători, a fost întotdeauna o poruncă omenească şi a fost departe de intenţia apostolilor ca să stabilească vreo poruncă divină în această privinţă, departe de ei şi de prima biserică apostolică de a transfera legile Sabatului la duminică.”
În Ten Rules For Living — Zece Reguli de vieţuire , de Clovis G. Chappell, citim: “Ar trebui să ne aducem aminte că Sabatul este darul lui Dumnezeu pentru om. Desigur că ne dăm seama că Sabatul nostru nu este acelaşi cu cel păstrat de evrei. Al lor era ziua a şaptea a săptămânii, în timp ce al nostru este prima. Motivul pentru care păstrăm prima zi în locul celei de a şaptea nu se întemeiază pe nicio poruncă decisivă. În zadar puteţi cerceta Scripturile ca să găsiţi autoritatea care a schimbat ziua a şaptea în prima. Primii creştini au început să se închine în prima zi a săptămânii deoarece Isus a înviat din morţi în acea zi. Treptat, această zi de închinare a fost făcută şi o zi de odihnă, o sărbătoare legală. Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 321. Prin urmare, Sabatul nostru creştin nu este un subiect de poruncă expresă.” Pagina 61.
Semnul întărit
Am putea oferi zeci de declaraţii din alte surse denominaţionale, dar spaţiul nu ne permite. Care este răspunsul dvs. la aceste lucruri? Este limpede că am văzut cum Dumnezeu a prezis ridicarea unei puteri care va încerca să schimbe Sabatul; istoria raportează că puterea a încercat schimbarea; puterea însăşi recunoaşte că a încercat să-l schimbe, iar protestanţii mărturisesc că schimbarea s-a făcut. Câţi vor lua poziţie de partea adevărului Bibliei?
Lumea se apropie cu rapiditate de timpul când Sabatul lui Dumnezeu va deveni marele test al ascultării. Pretenţiile lui vor fi aşezate în faţa tuturor locuitorilor pământului. Atunci, când criza se va descoperi, oamenii vor primi fie sigiliul lui Dumnezeu, fie semnul fiarei. Cartea Apocalipsei descrie ultimul decret al guvernelor acestui pământ care vor căuta să instaureze semnul asupra întregii lumi. “Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte.” Apocalipsa 13:16.
Evident că nimeni nu are semnul până ce nu va fi dat prin acest act legislativ dat de guvernele pământeşti. Atunci, adevăratul Sabat şi cel contrafăcut (duminica) se vor descoperi astfel că nimeni nu va putea să se eschiveze de la a lua o decizie–o decizie să ţină Sabatul adevărat cu mintea şi mâna sau să se supună sabatului contrafăcut al papalităţii. În capitolul următor, veţi afla identitatea naţiunii care va influenţa lumea să primească sabatul contrafăcut şi care va căuta să impună semnul credincioşiei faţă de papalitate.
IV. STATELE UNITE ÎN PROFEŢIE
Oricine ar trebui să fie mândru că este american. Desigur că nu e niciun loc pe pământ unde să te bucuri atât de deplin de libertate ca în Statele Unite. V-aţi întrebat vreodată de ce este aşa? Există un motiv pentru care democraţia s-a ridicat în această emisferă. Nu e o pură întâmplare că America reprezintă capitala libertăţii lumii. De fapt, puterea fiarei din Apocalipsa 13 a fost mult implicată în ridicarea Americii.
Poate că vă întrebaţi, “Cum s-ar putea ca puterea papală să aibă vreo răspundere în Statele Unite ale Americii?” Din pricina persecuţiilor puterii fiarei în Europa, au ajuns să ia fiinţă Statele Unite. Părinţii peregrini, ca să scape de persecuţia papalităţii, au fugit în Lumea Nouă a Americii unde şi-au putut urma conştiinţa şi s-au închinat cum au vrut.
Haideţi să urmărim acum tabloul de pe paginile profeţiei Cuvântului lui Dumnezeu. Primele zece versete din Apocalipsa 13 descriu papalitatea în ridicarea ei la putere. Am studiat deja această profeţie în amănunt. Versetul 10 se încheie cu descrierea luării captiv al Papei în 1798: “Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Apoi imediat Ioan a văzut o a doua fiară în vedenie, pe care a descris-o în următorul verset. “Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.” Apocalipsa 13:11. Să fim foarte atenţi în identificarea acestei celei de-a doua fiare. Există câteva puncte care vor descoperi identitatea acestei puteri.
Mai întâi, se vede “ridicându-se” pe când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Întrucât prima fiară (papalitatea) şi-a primit rana în 1798 când generalul Berthier l-a luat prizonier pe Papă, ar trebui s-o căutăm pe cea de-a doua fiară cum se ridică pe la acel timp. Asta înseamnă că în jurul anului 1798 se va ridica în lume această putere. În al doilea rând, această a doua fiară se va ridica “din pământ”. Este o deosebire între ea şi prima, care s-a ridicat din apă. Descoperim în Apocalipsa 17:15 că apa simbolizează popoare sau naţiuni. Cea de-a doua fiară, care iese din pământ, trebuie să descrie o naţiune care se ridică într-o anume parte a lumii unde nu au fost mai înainte civilizaţii sau mulţimi de oameni. Lipsa apei reprezintă o lipsă de oameni.
În al treilea rând, această naţiune avea două coarne ca un miel şi nu avea nicio coroană pe ele, cum avea prima fiară. A apărut paşnic, asemenea unui miel, iar lipsa coroanelor descoperă că nu o conduceau niciun fel de regi. Nu era o monarhie şi nici o dictatură. Totul în legătură cu această fiară ne indică o democraţie paşnică.
Cea de-a doua fiară identificată
Acum suntem gata să identificăm această a doua fiară. Nu încape nicio îndoială cu privire la identitatea ei. Există o singură naţiune în istorie care corespunde descrierii. Statele Unite ale Americii sunt singura naţiune care “s-a ridicat” la putere în 1798, când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Constituţia s-a votat în 1787, iar Carta Drepturilor Omului s-a adoptat în 1791. De asemenea, în 1798 America a fost recunoscută prima dată ca o putere mondială. Istoricii raportează că a fost ceva minunat şi providenţial cu privire la ridicarea acestei ţări.
Ca o împlinire exactă a profeţiei, această naţiune s-a ridicat în Lumea Nouă, unde nu mai existaseră alte civilizaţii. S-a ridicat paşnic, democratic şi s-a întemeiat pe cele două mari principii ale protestantismului şi republicanismului. Biserica şi statul trebuia să rămână separate. Strămoşii noştri văzuseră destule rele făcute de o guvernare biserică/stat.
Să citim o declaraţie făcută de John Wesley, un cercetător extraordinar al Bibliei şi întemeietorul Bisericii Metodiste. Scriind în 1754 în cartea sa New Testament with Explanatory Notes — Noul Testament cu note explicative după ce a aplicat prima fiară din Apocalipsa 13 la papalitate, el a declarat, “O altă … fiară … Dar nu s-a ridicat încă, deşi nu poate fi departe, căci se va arăta la sfârşitul celor patruzeci şi două de luni ai primei fiare.” pagina 427. Remarcaţi vă rog că Wesley căuta o naţiune care să se ridice în foarte scurt timp şi care să corespundă descrierii profeţiei. Doar Statele Unite puteau să-i împlinească aşteptările.
Ar fi bine dacă ne-am putea opri aici în studiul nostru, dar n-am fi fideli Scripturii dacă n-am citi restul profeţiei. Versetele 11 şi 12 continuă: “o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.” Cu alte cuvinte, va veni timpul când Statele Unite îşi vor schimba tonul paşnic şi democrat. Sub influenţa cuiva, va începe să silească lumea să se închine, “a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13:14-17.
O naţiune vorbeşte prin legile ei. S-ar putea să ne pară incredibil când citim aceste lucruri astăzi că Statele Unite vor ajunge vreodată să dea legi religioase şi să încerce să-i silească pe oameni să se închine într-un anume fel, dar profeţia n-a greşit niciodată. Ele vor face un chip papalităţii sau vor dezvolta un sistem care să se asemene acelei puteri. Biserica şi statul se vor uni într-atât încât să emită legi religioase şi astfel se vor asemăna mult sistemului papal.
Conform profeţiei, America va întări în cele din urmă semnul fiarei. Ce vrea să zică asta? Ce reprezintă semnul? Întemeiaţi pe Cuvântul lui Dumnezeu, am arătat că el este sabatul contrafăcut înfiinţat de puterea fiarei. Păzirea duminicii în locul Sabatului Bibliei este considerată ca un semn de credincioşie faţă de Biserica Catolică de către proprii ei preoţi şi conducători. Atunci, vor căuta Statele Unite să impună păzirea duminicii? Aşa este prezis şi este exact ceea ce se conturează chiar acum în politica americană.
Indiferent de cât de mult am prefera să credem altfel, ţara noastră iubită (St. Unite) îşi va folosi influenţa pentru a constrânge păzirea duminicii. S-au pus deja temeliile. Chiar acum, majoritatea statelor au astfel de legi duminicale în registre. În unele locuri, aceste legi religioase le-au creat greutăţi economice celor ce ţin sâmbăta. Câteva oraşe mari au fost îndemnate să-i boicoteze pe aceia care refuză să ţină duminica. Profeţia din Apocalipsa 13:17 ne arată că se vor aplica sancţiuni economice “şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta.”
Legea duminicală la nivel naţional este aproape
Curtea Supremă Statelor Unite a decis că legile duminicale nu sunt neconstituţionale sau discriminatorii. Asta deschide calea tuturor legilor statale prezente, contradictorii şi confuze să fie înlocuite de o lege naţională care să impună duminica în toată America. Având în vedere paşii mari care se fac către un control federal al libertăţilor, acest pas de a fixa ziua de închinare nu va părea atât de drastic când va avea loc.
Reţineţi bine asta: Aceste evenimente sunt deja la orizont. Cei care refuză să accepte falsa zi de închinare vor fi confruntaţi cu amenzi, boicotare, închisoare şi în cele din urmă ameninţarea cu moartea. Când chestiunea Sabatului va ajunge astfel o problemă naţională, oamenii vor fi siliţi să accepte o tabără sau alta. Fiecare om va fi confruntat cu o decizie. Semnul fiarei va fi aşezat atunci pe toţi cei care aleg să nu asculte de porunca lui Dumnezeu de a ţine ziua sfântă a Sabatului. Acceptând semnul de credincioşie faţă de papă (duminica), ei resping semnul pe care Dumnezeu îl consideră semnul autorităţii Sale — Sabatul zilei a şaptea.
Decizia
Pe bună dreptate s-ar putea să vă puneţi întrebarea, “Ce legătură au toate astea cu mine?” Este o întrebare foarte bună, iar răspunsul este şi mai important. Soarta dvs. veşnică atârnă de decizia dvs. de acum. Nu puteţi să evitaţi implicaţiile acestei descoperiri cu privire la ascultarea de porunca Sabatului. Nu se mai pune problema dacă te deranjează sau nu. Avem de a face cu Legea Celor Zece Porunci care a fost scrisă de Însuşi Dumnezeu. Să calci una din aceste porunci înseamnă să comiţi păcat şi niciun păcătos cu voia nu va fi mântuit. Păstrarea Sabatului zilei a şaptea devine testul de credincioşie şi iubire faţă de Dumnezeu. “Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Iacov 4:17.
Cu rapiditate, lumea se uneşte sub două stindarde. Timpul se scurge cu repeziciune. Marea controversă intră în ultimul stadiu. În timp ce ecumenismul atrage de partea lui o grupă mare de denominaţiuni într-o tabără liberală, bazată în mare măsură pe neascultarea de Sabatul zilei celei sfinte a lui Dumnezeu, alt grup se remarcă drept cei care “păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. Pe când testul devine mai drastic, fiecare om trebuie să aleagă să asculte de Dumnezeu sau de oameni, să urmeze poruncile lui Dumnezeu sau tradiţia, să primească sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Acum este timpul să te decizi. “Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” Apocalipsa 22:14.
Femeia în roşu
Table of Contents |
|
---|---|
1. | Introducere |
2. | Cele două părţi în conflict |
3. | Sistemul prostituatei |
4. | Cupa aurită a prostituatei |
5. | Numele prostituatei |
6. | Chemarea de a ieşi din Babilon |
7. | Femeia în alb |
Introducere
Peste tot oamenii pun aceleaşi întrebări legate de biserca modernă. De ce pare atât de slabă şi de compromisă? Unde este vechiul foc şi puterea care a caracterizat biserica generaţiei anterioare? Acestea sunt întrebări care chinuie minţile multor creştini pe când asistă la diminuarea influenţei instituţiilor religioase. Ceva pare să meargă rău. Membrii bisericii petrec mai mult timp la spectacole şi locuri de distracţie decât în Casa Domnului. Se manifestă puţină fermitate în credinţă şi aproape nici un fel de disciplină pentru cei care în slăbiciune se îndreaptă către stilul de viaţă indulgent al firii pământeşti şi al lumii.
Unde putem găsi pastorii curajoşi care nu se tem să numească păcatul pe adevăratul său nume? Pavel îndemna pe păstorii zilelor sale “propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” Apoi el face acestă prezicere fantastică: “Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” 2 Timotei 4:2-4.
Aceste cuvinte se împlinesc sub ochii noştri. Se învaţă fabule, mesajele doctrinale au devenit uscate şi milioane se întorc de la adevăr la povestiri plăcute. Orice predică care cere ascultare şi negarea eului este renegată şi dată la o parte ca fiind legalistă şi judecând pe cei din jur. Vocea cercetătoare e auzită arar şi predicarea care identifică anticristul biblic este privită ca dură şi lipsită de dragoste.
Credeţi că am exagerat? Nu cred să existe vreun observator atent al scenei religioase care să creadă aşa ceva. Cu siguranţă Satana lucrează mai greu în interiorul bisericii decât în afara ei, şi planul său este să producă cea mai deşteaptă contrafacere a adevărului care a existat vreodată. Creind un sistem de eroare doctrinală diabolic de asemănător chiar în biserică, a condus deja milioane într-o închinare falsă. Nefastul complot a fost recunoscut şi expus de către Spiritul Sfânt la scurt timp după ce marele înşelător a început să implementeze elementele majore ale planului său în biserica post-apostolică.
Dar înainte de a ne întoarce la relatarea inspirată a istoriei sordide din cartea Apocalipsei să citim o altă descriere profetică a stării spirituale din această perioadă turbulentă. Pavel avertizează:”Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârâ între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma.” Faptele Apostolilor 20:29 Şi scrie din nou: “Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului); fiul pierzării, potrivnicul;care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 2:3, 4.
Cuvintele lui Pavel nu descoperă natura apostaziei nici identitatea “omului păcatului” care îşi va asuma prerogativele lui Dumnezeu, dar e clar că aceasta a început încă din timpul bisericii timpurii. La puţin timp după avertizarea criptică despre o mişcare anicristică în interiorul bisericii, Ioan, ucenicul iubit, începe să înregistreze misterioasele sale viziuni apocaliptice de pe insula Patmos. Pe măsură ce simbolurile acestor descoperiri au fost explicate mai clar prin studiul comparativ al profeţiilor, este uşor de văzut că Ioan pur şi simplu descria pe larg referinţele indirecte făcute mai înainte de Pavel privind dezvoltarea unei dihotomii între bine şi rău în biserica post-apostolică.
Fără a înţelege semnificaţia istorică a propriului său limbaj enigmatic, Ioan descrie cu credincioşie lupta cosmică dintre Hristos şi Satana încă de la început. Conflictul de veacuri se va concentra în final asupra unui Hristos contrafăcut manipulat de însuşi Satana, care va căuta să distrugă legea lui Dumnezeu, guvernarea Sa şi poporul Său. Într-un conflict ajuns la apogeu, numit bătălia de la Armaghedon, marele adversar va uni puterile pământului atât cele religioase cât şi cele seculare împotriva unui grup minoritar de credincioşi loiali care vor refuza să calce poruncile lui Dumnezeu. Sistemul anitcristic, sub controlul Satanei, va fi forţa majoritară de suprimare a adevărului căutând pedeapsa cu moartea pentru cei care refuză să coopereze cu confederaţia răului.
În epistolele sale, preaiubitul Ioan declarase: “şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. ” 1 Ioan4:3. Pentru că recunoscuse că “spiritul” acestui anticrist profetizat opera încă din zilele sale, Ioan a colaborat din plin cu Duhul Sfânt îmbrăcând prezentarea sa puternică într-un limbaj simbolic, ce nu putea fi recunoscut de duşmanii care ar fi căutat să distrugă cu totul mesajul inspirat.
Cele două părţi în conflict
Ioan a folosit o varietate de tipuri şi simboluri viu colorate pentru a portretiza elementele implicate în lupta finală dintre Hristos şi Satana: de exemplu un balaur, un miel şi două animale sălbatice foarte crude. Dar cea mai proeminentă reprezentare ale celor două părţi este centrată pe două femei demne de luat în seamă, descrise în capitolele 12 şi 17. Nu putem găsi cuvinte pentru a identifica mai viu natura forţelor aflate în aceasă luptă. Pe de o parte este femeia pură din Apocalipsa 12, îmbrăcată în slava soarelui, purtând o coroană de stele şi stând în picioare pe lună. Aici este reprezentată adevărata biserică, mireasa lui Hristos: Profetul scrisese:”Pe frumoasa şi subţirica fiică a Sionului, o nimicesc!” Ieremia 6:2. “şi să zic Sionului: ,Tu eşti poporul Meu!'” Isaia 51:16
Mai târziu, Pavel foloseşte acelaşi simbolism pentru biserică scriind: “pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. ” 2 Corinteni 11:2
Pe de altă parte, Ioan scrie în Apocalipsa 17 despre activităţile unei prostituate, beată, îmbrăcată în haine stacojii, şezând pe multe ape şi ţinând în mână o cupă aurită plină cu spurcăciuni. Aici este antiteza femeii pure din capitolul 12. Femeia aceasta simbolizeză o biserică, dar una care a comis adulter spiritual. Cupa ei este plină cu necurăţiile desfrânării ei. După cum spune Biblia, aceasta reprezintă o îndepărtare de la Hristos şi necredincioşie faţă de Cuvântul Său. “Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? “Iacov 4:4 Deşi căsătorită cu Hristos această biserică nu a ascultat de Cuvântul Său, ci de învăţăturile lumii, vrăjmaşul Său şi astfel a devenit prostituată spiritual. Spurcăciunile din cupa ei reprezintă învăţăturile şi doctrinele false care sunt contrare lui Hristos, adevăratul ei soţ.
Aşa după cum clasifică Apocalipsa toţi locuitorii lumii vor fi în cele din urmă urmaşi ai lui Hristos sau ai balaurului, ascultând de adevăr sau de eroare, primind semnul fiarei sau al lui Dumnezeu, aşa încât prezintă pe fiecare individ la sfârşitul vremii de partea prostituatei simbolice sau a fecioarei pure. Ce solemn este gândul că toţi cei ce citesc aceste cuvinte acum vor aparţine unei din cele două categorii. Nu va fi cale de mijloc. Va fi un grup al celor mântuiţi şi unul al celor pierduţi. Profetul a privit la una din părţi şi a văzut mânia lui Dumnezeu căzând peste cei având semnul fiarei (Apocalipsa 14:10,11). Apoi a privit în partea celaltă şi a declarat “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. O experienţă a credinţei – experienţa lui Isus – care produce ascultare de poruncile Sale, este cea care produce diferenţa între urmaşii lui Hristos şi urmaşii fiarei.
Sistemul prostituatei
Cum cea mai mare parte a studiului nostru este concentrată asupra sistemului religiei false care a evoluat gradual de la apostazia bisericii timpurii, ar trebui să citim întreaga descriere a “curvei celei mari” aşa cum ne este prezentată de Ioan. “Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: “Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: “BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.” Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.” Apocalipsa 17:1-6.
Nu e nici o exagerare să observăm că mântuirea noastră veşnică ar putea depinde foarte bine de o identificare corectă a acestui sistem bisericesc corupt. Autorul Apocalipsei declară că “tot pământul se mira după fiară.” Apocalipsa 13:3. Nu avem timp în acest studiu să punem împreună o listă convingătoare a caracteristicilor puterii fiarei în Biblie, dar Amazing Facts a tratat complet această problemă într-o carte intitulată Fiara, balaurul şi femeia. Aici vom lua în consideraţie evidenţa din contextul capitolului 17 din Apocalipsa, pentru a identifica femeia decăzută şi fiicele care sunt desemnate prin numele “Babilon.”
Vom încerca să avem o perspectivă clară şi logică pe măsură ce privim la faptele descoperite. Mai întâi, am văzut că femeia reprezintă un sistem religios, deşi unul fals. În al doilea rând, ea este sprijinită de o fiară asemănătoare balaurului, având şapte capete şi zece coarne. Cine este fiara care susţine femeia? Din nou, nu vom avea timp să epuizăm subiectul, dar versetul 9 ne dă un reper puternic: “Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă femeia.”
Aceste cuvinte ating o coardă foarte familiară. Care cetate e clădită pe şapte dealuri? Vechiul imperiu păgân roman, îşi avea capitala în cetatea Romei, care se întindea pe şapte coline, pe râul Tibru. Chiar dacă misterioasa fiară implică mult mai mult decât Roma păgână, avem suficientă evidenţă că Roma a fost cu siguranţă o parte a a puterii care a sprijinit sistemul bisericii decăzute. Aceasta ne conduce la întrebarea, ce biserică a primit suprijin din partea imperiului păgân roman? Una singură, desigur, şi aceasta a fost biserica catolică, al cărei cap papal şi-a asumat şi titlul de Pontifex Maximus, ca direct succesor al cezarilor romani.
Următoarea evidenţă care ne îndreaptă către papalitate este găsită în versetul 6. “Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.” Istoria ne descoperă o singură biserică care a purtat un război frenetic împotriva creştinilor credincioşi. Peste 50 de milioane de martiri au căzut victimă închiziţiilor teribile ale Bisericii din Roma potrivit estimărilor celor mai conservatoare. A fost într-adevăr o biserică care persecută. Evidenţe multiple, incluzând ceea ce biserica însăşi admite, pot fi prezentate pentru a suporta acest semn de identificare.
Un alt punct de reper interesant este găsit în versetul 4: “Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu.” Oricine a vizitat Vaticanul poate confirma că acestea sunt culorile predominante în piaţa Sfântul Petru. Cardinali cu robe purpurii sunt printre vizitatorii cei mai frcvenţi ai scaunului papal.
Ioan observă mai departe că femeia “era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare.” Ce contrast între simplitatea femeii pure din Apocalipsa 12 care nu are niciun fel de podoabă artificială – doar slava veşmintelor de lumină. În toată Biblia, bijuteriile şi articolele de podoabă sunt folosite simbolic ca indicatori ai apostaziei şi necredincioşiei. (Cu astfel de conotaţii negative, creştinul adevărat ar trebui să evite deşertăciunile unei astfel de etalări lumeşti pline de mândrie.)
În trecere, ar trebui să notăm şi faptul că fiara pe care şade prostituata are zece coarne. Îngerul le-a explicat astfel:” Cele zece coarne… sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui… Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc.” Apocalipsa 17:12-16.
Acest scenariu profetic este deosebit de interesant. Pentru că numărul zece desemnează desăvârşire omenească, aşa după cum numărul şapte indică desăvârşire divină, putem recunoaşte în această profeţie o confederaţie universală a guvernelor pământeşti dând sprijin fiarei pentru o anumită perioadă de timp. Aşa după cum Roma păgână a fost una din puterile politice care au predat puterea sistemului papal acum, la sfârşitul timpului, vedem o unire a tuturor împăraţilor pământului în a sprijimi scopurile catolicismului. Ioan declara că “tot pământul se mira după fiară.” Apocalipsa 13:3.
Chiar înainte de judecarea prostituatei celei mari urma să aibă loc o schimbare. Se pare că regatele pământului vor realiza că au fost înşelate de sistemul babilonic şi îşi vor retrage susţinerea. Limbajul profetic ne face să credem că la sfârşitul vremii ei se vor întoarce violent împotriva femeii şi “o vor pustii, ….şi o vor arde cu foc.”
Aceasta ne ajută să înţelegem o altă relatare simbolică a experienţei femeii. Deşi e aşezată pe “multe ape,” aceste ape urmau să “se usuce.” Apocalipsa 16:12. Îngerul a explicat: “Apele, pe care le-ai văzut, pe care stă curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.” Apocalipsa 17:15.
Când aceste ape de noroade şi naţiuni îşi vor retrage suportul, va fi cu adevărat o uscare a apelor care ţineau Femeia în această poziţie. Este imposibil de descris în detaliu cum se va desfăşura acest lucru, dar imaginea de ansamblu stă clară în faţa noastră în limbaj profetic.
Cupa aurită a prostituatei
Să privim puţin mai atent conţinutul cupei aurite din mâna prostituatei. Am stabilit deja natura spirituală a acestor adultere oribile. O biserică poate să fie necredincioasă îndepărtându-se de legea soţului ei, care e Hristos. Fără discuţie, cupa e plină cu vârf cu doctrine şi practici nescripturistice. Multe dintre ele se pot identifica cu uşurinţă pentru că au fost absorbite de religiile care au apărut ulterior. Vom vorbi despre acestea puţin mai târziu.
În cupă vom găsi botezul prin stropire în locul botezului prin scufundare. Acesta e un obicei care n-a fost niciodată practicat sau aprobat de Domnul. Când Isus a vorbit despre botez a folosit un cuvânt special care are posibilă o singură definiţie. Nu poate însemna stropire sau o folosire parţială a apei. Traducerea literară înseamnă scufundare totală.
Tot în cupă vom găsi şi învăţătura privind ţinerea duminicii în loc de păzirea Sabatului. Nu găsim nicăieri în Biblie că legea cea mare a celor Zece Porunci scrise de degetul lui Dumnezeu a fost abrogată sau schimbată. Isus a ţinut Sabatul zilei a şaptea, “după obiceiul Său”, şi nu ştia absolut nimic despre observarea primei zile a săptămânii. Luca 4:16. “Ziua soarelui” o sărbătoare păgână, a fost adoptată mult după vremea apostolilor pentru a împăca influxul masiv de închinători la soarele Mithraic şi împăratul lor, păgânul declarat “convertit” Constantin.
Un element major al cupei aurite ar fi fără îndoială conceptul greco-păgân că sufletul nemuritor al omului zboară la moartea acestuia către răsplata sau pedeapsa veşnică. Adevărul este că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre suflete nemuritoare. Isus numeşte moartea somn. După doctrina predicată de El, există un somn al morţii în mormânt, inconştient şi fără vise, din care toţi vor fi treziţi în ziua judecăţii pentru a primi viaţa veşnică sau moartea pentru veşnicie. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Ioan 5:28, 29.
Isus a contrazis o altă eroare populară păstrată în cupa aurie a ororilor. Doctrina chinurilor veşnice într-un iad arzând necontenit este responsabilă de îndepărtarea multora de la harul unui Mântuitor plin de iubire. Din nou cuvintele lui Isus sunt clare şi lipsite de orice ambiguitate: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Matei 10:28.
Fără discuţie textul stabileşte cu autoritate că sufletul este supus morţii. Doar cei neprihăniţi primesc darul vieţii veşnice. “Fiindcă plata păcatului este moartea.” Romani 6:23. “Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4 “Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor… Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre.” Maleahi 4:1,3.
Mărturia consistentă a Scripturii indică o execuţie finală a judecăţii celor răi în iazul cu foc. Va fi o moarte veşnică în care nu există nici supravieţuire nici înviere. Deoarece sufletul nu este nemuritor prin sine însuşi, toţi cei răi vor suferi soarta descrisă atât de viu de Isus “distruge şi sufletul şi trupul în gheenă.”
Numele prostituatei
Acestea şi numeroase alte “învăţături” şi alte pervertiri ale doctrinei adevărate pot fi identificate în potirul misterios al prostituatei. Fiecare dintre ele înseamnă lipsă de loialitate şi infidelitate faţă de relaţia spirituală pe care ar trebui s-o aibă fiecare creştin sincer cu Hristos. De aceea numele scris pe fruntea ei este: “Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” Ce titlu! Cuvântul “Babilon” înseamnă confuzie. Îşi are originea la turnul Babel. Acolo Dumnezeu le-a încurcat limbile ca să nu se poată înţelege unul pe altul. Vorbim o amestecătură de limbi. Dumnezeu numeşte această femeie Babilon pentru amestecul nesfânt de adevăr şi minciună care face pe “locuitorii pământului” să “se îmbete de vinul curviei ei.” Cu alte cuvinte, întreaga lume va fi contaminată şi încurcată de învăţăturile ei.
Să aruncăm acum o privire mai atentă la acest nume împodobit. Notaţi că este vorba evident de un nume de familie, pentru că are fiice; şi ele sunt prezentate ca fiind prostituate întocmai ca mama lor. Cum am stabilit deja că în aceste scrieri profetice femeile reprezintă bisericile, vom căuta acum să identificăm aceste fiice. Cum şi ele se fac vinovate de infidelitate, putem trage concluzia că împărtăşesc aceeaşi doctrină falsă care constituie adulter spiritual. Cu alte cuvinte, vor bea din acelaşi potir aurit, poţiunea nescripturistică a învăţăturilor pseudo-creştine. Ce biserici ar putea fi reprezentate prin aceste fiice? Deoarece am identificat biserica catolică ca fiind mama, trebuie să ne uităm după alte corpuri religioase ieşite din aceeaşi biserică mamă, biserica din Roma, şi au dus cu ele câteva din aceleaşi doctrine confuze ale acestei biserici.
Nimeni nu poate evita să ajungă la concluzia că aceste fiice sunt bisericile protestante care au moştenit multe dintre tradiţiile goale ale strămoşilor catolici. Fie că ne place sau nu, trebuie să admitem că multe din cele mai populare doctrine ale bisericilor protestante recunoscute îşi au rădăcina în acea perioadă de amurg a aşa-zisului creştinism în care biserica post-apostolică a fost copleşită de influenţe păgâne.
Dacă privim la un singur exemplu al legii morale vedem cât de serios au fost afectate învăţăturile bisericii de această infiltrare şi atunci dar şi acum. Deşi aveau în faţă cele mai clare învăţături ale celor zece porunci, “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea,” conducătorii bisericii timpurii s-au supus protestelor politice şi au acceptat în biserică milioane de foşti închinători ai soarelui care nu erau dispuşi să renunţe la obiceiul lor de a se închina în prima zi a săptămânii – o zi pe care ei au numit-o şi ţinut-o în cinstea venerabilului zeu-soare.
Ierarhia bisericii catolice a schimbat pur şi simplu ziua de închinare din ziua a şaptea în ziua întâia, pretinzând că Dumnezeu i-a dat o astfel de putere. Milioane de protestanţi continuă această practică alterată, chiar dacă se bazează doar pe acţiunile nelegitime ale sistemului catolic apostat. Niciunui conducător omenesc al bisericii, fie el cardinal, preot sau papă nu i s-a dat autoritatea de a schimba marea lege morală a universului, cele zece porunci.
Nu e interesant că fiicele au urmat orbeşte practica majoritară a bisericii catolice compromise, deşi au identificat-o corect ca fiind puterea anticristică descrisă în profeţie? Cum se poate acest lucru? De ce este atât de uşor să acceptăm ceva ce este în contradicţie flagrantă cu porunca clară a lui Dumnezeu? Poate că răspunsul la această întrebare va fi mai clar urmărind cum noi înşine suntem confruntaţi cu o poruncă la fel de concisă şi specifică. Să ne întoarcem la punctul cel mai important al acestei profeţii extraordinare şi să punem următoarea întrebare: Ce crede Dumnezeu despre această femeie şi fiicele ei?
Chemarea de a ieşi din Babilon
Găsim răspunsul în primele versete din Apocalipsa 18. Vom găsi aici porunca lui Dumnezeu pe care puţini sunt doritori s-o asculte în zilele noastre. “După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: “A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.” Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. ” Apocalipsa 18:1-5.
O examinare atentă a acestor versete ne descoperă că o solie specială este vestită, solie care va afecta profund orice colţ al planetei. Sub simbolul celui de-al patrulea înger puternic o avertizare puternică se vesteşte împotriva evangheliei contrafăcute reprezentată prin femeie şi fiicele ei. Nu doar că a căzut din punct de vedere spiritual din graţia lui Dumnezeu, dar vinul doctrinelor ei înşelătoare au aşezat-o într-o alianţă nesfântă cu regii pământului. Toate naţiunile sunt reprezentate comiţând adulter cu ea prin aceea că sprijină învăţăturile ei false. Ei folosesc această relaţie ilicită pentru propriul avantaj politic şi “s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”
Deodată însă chemarea îngerului al patrulea e oprită de o voce şi mai urgentă care strigă din ceruri. De data aceasta nu e nici o îndoială privind persoana al cărei mesaj merge de la un capăt al cerurilor la celălalt. Dumnezeu e cel care vorbeşte! El însuşi se adresează “poporului Meu.”
Şi se adresează folosind aceste cuvinte: “Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” Apocalipsa 18:4. Acum imaginea devine mai distinctă. În aceste biserici, reprezentate prin curva mamă şi fiicele ei sunt oameni sinceri. Pentru că ei au fost credincioşi întregii lumini a adevărului care le-a fost descoperit, Dumnezeu le trimite o invitaţie finală plină de har. Ce solie! Este fără îndoială cea mai şocantă şi mai revoluţionară chemare pe care au auzit-o vreodată urechile omeneşti.
Ce înseamnă aceasta? Este un singur răspuns. Aceste corpuri religioase reprezentate prin sistemul Babilonului căzut s-au îndepărtat atât de tare de temelia adevărului biblic încât Dumnezeu nu le mai poate recunoaşte ca fiind ale Sale. Preferând să aleagă tradiiţile omeneşti, decât poruncile lui Dumnezeu, ei s-au descalificat din poziţia de păstori de încredere ai turmei lui Dumnezeu. În timpul evenghelizărilor, vin la mine membri din multe biserici întrebându-mă ce ar putea face pentru biserica şi pastorul lor. În loc să fie sfătuiţi cu dragoste şi în loc de răspunsuri din Biblie, sunt învăţaţi să calce legea lui Dumnezeu. “Cele zece porunci au fost pironite pe cruce. Nu mai trebuie să ţinem Sabatul astăzi. Putem alege oricare altă zi pentru odihnă şi închinare,” li se spune.
Apostazia şi trădarea îşi ating limitele atunci când conducătorii încearcă să liniştească oamenii făcându-i să fie mulţumiţi deşi păcătuiesc. Dumnezeu spune, “Până aici, poporul Meu. Nu puteţi să mai staţi într-o biserică care e atât de decăzută spiritual încât vă învaţă să călcaţi legea. Ieşiţi din această confuzie.” Ce poruncă plină de teamă şi emoţie vor auzi mulţi oameni pentru prima dată şi ce uşor e să scoţi în evidenţă sentimentele lor confuze. Ei îşi iubesc biserica. Cele mai scumpe amintiri sunt legate de ea- botezul, căsătoria şi consacrarea. Şi deşi recunosc apostazia şi necesitatea de a se separa, ascultarea de această poruncă e unul din cele mai dificile lucruri.
Ce ciudat că limbajul cel mai puternic şi mai acuzator esre folosit împotriva oamenilor religioşi. Isus a pronunţat o judecată teribilă împotriva fariseilor care se prefăceau a fi foarte religioşi în timp ce călcau toate principiile adevărului. În mod similar, Dumnezeu vorbeşte din ceruri împotriva celor ce pretind a-L reprezenta în timp ce Îi calcă poruncile. Neplăcerea Sa maximă se descoperă deopotrivă împotriva celor două grupuri religioase – ipocrite, morminte văruite, pui de năpârci, cei stpâniţi de duhuri rele, locuri ale demonilor, locuinţa oricărei păsări necurate -acestea sunt doar câteva din acuzaţiile aduse. Sunt ele îndreptăţite? De ce o reacţie atât de severă împotriva celor ce sunt atât de religioşi?
Răspunsul la această întrebare este important, Acele biserici -fiecare dintre ele – au permis ca tradiţiile populare, omeneşti să copleşească adevărurile tăgăduitoare de sine ale Cuvântului Său şi a legii Sale. Respingând Sabatul Domnului în favoarea unui substitut pagân, ei se făcuseră vinovaţi pentru că preferau păcatul în locul neprihănirii. Isus zice: “Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” Matei 15:9.
Cine este Babilonul şi cine sunt copii săi? Orice biserică contemporană ale cărei învăţături sunt contrare învăţăturilor lui Isus. Erorile şi “ismurile” pot fi multiplicate, dar măsura abominaţiei a fost atinsă atunci când în mod deliberat a fost încurajată călcarea marii legi morale a lui Dumnezeu. Învăţând oamenii să calce Sabatul, semnul şi sigiliul mântuirii noastre – odihna în Hristos, bisericile au devenit jefuitorii poporului lui Dumnezeu. Foarte curând aceleaşi biserici vor fi aşa de amarnic pornite împotriva celor ascultătoare încât îşi vor împrumuta influenţa pentru a forţa ascultarea prin legi cu caracter religios. Niciun adevărat copil al lui Dumnezeu nu poate susţine o astfel de organizaţie. Ar fi echivalent cu a subscrie la crezurile şi acţiunile eronate ale acestor grupuri de biserici.
Nu e de mirare deci că Dumnezeu dă semnalul pentru invitaţia radicală: “ieşiţi din ea, poporul meu. Trebuie să părăsiţi acele biserici care au repins legea Mea.” Dar unde ar trebui să meargă atunci când ies din bisericile căzute? Vrea Dumnezeu să fie desrădăcinaţi, fără biserică, fără pastor şi părtăşie? Fără îndoială că nu. Pe cât e de adevărat că femeia curvă din profeţie reprezintă religia contrafăcută, tot aşa femeia pură reprezintă adevărata biserică a lui Isus Hristos.
Femeia în alb
Avem timp doar pentru o scurtă privire în Apocalipsa 12 unde este înregistrată pasionanta istorie a bisericii adevărate. Un studiu complet şi profund se găseşte în cărţulia editată de Amazing Facts şi intitulată În căutarea bisericii adevărate.
Ioan începe povestirea femeii în alb cu această descriere: “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască.” Apocalipsa 12:1,2. Restul capitolului urmăreşte ce se întâmplă cu această gravidă frumoasă şi cu urmaşii ei. Stând în lumina plină de slavă a timpului Noului Testament, cu simbolurile celor 12 apostoli pe cap, e pe punctul de a da naştere unui prunc. Un balaur roşu groaznic stă lângă ea pentru a-i distruge copilul care se va naşte, dar copilul scapă de balaur. Mai târziu îl găsim pe tronul lui Dumnezeu. Cine e copilul? Ioan declară că el urma să stăpânească asupra tuturor naţiunilor pământului; de aceea trebuie să tragem concluzia că e Isus. El este singurul care ajunge pe tronul lui Dumnezeu.
Apoi femeia, biserica adevărată, fuge în pustie în locuri ascunse pentru 1260 de zile. Cum o zi profetică este echivalentul unui an literar, femeia a trebuit sa se ascundă exact 1260 de ani. (Ezechiel 4:6). Istoria ne confirmă că perioada totală a stăpânirii papale, în timpul căreia sfinţii au fost persecutaţi a fost de la anul 538 DC până la 1798 DC. In timpul Evului Mediu intunecat Biblia a fost reprimată şi biserica adevărată nu putea exista.
Cu toate acestea, la sfârşitul celor 1260 de ani, adică puţin după 1798, adevărul urma să iasă din ascunzătoare. Ioan ne prezintă o descriere dramatică a femeii aşa cum va apare ea la sfârşitul timpului, şi cum Satana va continua să încerce să aducă la tăcere mărturia adevărului către lume. “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Apocalipsa 12:17.
Acest verset conţine una din cele mai pasionante descoperiri ale Bibliei. Ne descoperă că rămăşiţa, sau ultima parte a adevăratei biserici se va caracteriza prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Femeia în stacojiu din Apocalipsa 17 s-a îndepărtat de la legea lui Dumnezeu, a respins Sabatul şi a comis adulter spiritual înlocuind doctrinele cu tradiţiile oamenilor. Acum rana este vindecată şi adevărurile spirituale sunt restaurate de către ultima parte a sămânţei femeii curate, biserica rămăşiţei.
În cele din urmă, profeţia lui Isaia va fi împlinită:”Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit ,Dregător de spărturi’, ,Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit.’ Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” Isaia 58:12-14.
Astfel a fost descoperit întregul cerc al apostaziei. De la sămânţa femeii din Geneza 3:15 până la sămânţa femeii din Apocalipsa 12:17, biserica adevărată a dus un război implacabil împotriva erorilor de doctrină. În lupta finală femeia în stacojiu părea să triumfe, având suport majoritar, dar mica rămăşiţă credincioasă a femeii în alb care “păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” biruieşte în cele din urmă. Şi din toate fiarele puternice prezentate în cartea Apocalipsei, Mielul înjunghiat e cel care biruieşte în cele din urmă. Fie ca, prin sângele Mielului să ne adunăm toţi la Muntele Sionului, locul de odihnă şi ocrotire veşnică
Este oare posibil să trăieşti fără să păcătuieşti?
Table of Contents |
|
---|---|
1. | Introducere |
2. | Biruinţă totală promisă |
3. | Toate lucrurile la dispoziţie |
4. | Celui ce va birui |
5. | Secretul biruinţei |
6. | Aşa procedează credinţa |
Introducere
Recent, am citit o relatare uimitoare despre un om care s-a supus unui experiment ştiinţific de hipnoză. În timp ce era sub influenţa unei uşoare transe hipnotice, subiectului i s-a ordonat să ridice un pahar de pe masă. Deşi era un tip puternic, atletic, omul nu a putut clinti paharul din poziţia sa. Cu cele mai intense eforturi, nu a putut ridica paharul care era suficient de uşor pentru ca orice copil să-l mute.
De ce nu a putut face acest lucru? Deoarece hipnotizatorii, după ce l-au făcut să intre în transă, i-au spus că nu va putea să ridice paharul. Pentru că mintea lui a fost convinsă că nu va putea s-o facă, trupul său a fost incapabil să execute comanda de a-l ridica. Ce demonstraţie spectaculară a faptului că nicio persoană nu poate asculta cu adevărat de poruncile pe care le consideră imposibil de îndeplinit!
Oare acesta să fie motivul pentru care atât de mulţi creştini trăiesc o viaţă slabă, de învins? Nu există nicio îndoială că teologia populară, modernă a susţinut în faţa a milioane de oameni că nimeni nu poate trăi cu adevărat fără să păcătuiască. Cele Zece Porunci au fost zugrăvite ca un cod idealist scris numai cu scopul de a-i face pe oameni conştienţi de nevoia lor.
Mulţi creştini moderni se întorc tot mai mult şi mai mult către o atitudine blândă, indulgentă faţă de subiectul ţinerii legii. Ei cred că dragostea lui Dumnezeu este incompatibilă cu regulile stricte şi sancţiunile pentru încălcarea lor.
Aceasta este o doctrină foarte confortabilă, dar complet străină de ceea ce învaţă Biblia. Milioane de oameni au ajuns să încalce marea Lege morală a universului, fără a simţi nicio vină! Cuvântul lui Dumnezeu nu dă nimănui nicio scuză să se simtă relaxat în privinţa păcatului. Aceasta este problema centrală a oricărei persoane care s-a născut vreodată. Ca o boală extrem de contagioasă, păcatul a infectat fiecare suflet cu germenii morţii şi nu s-a găsit niciun leac pe pământ pentru a opri progresul fatal al bolii.
De la prima apariţie a păcatului în grădina Edenului, el a distrus orice lucru bun. Niciodată, în nicio împrejurare, el nu a fost în măsură să coexiste cu neprihănirea şi sfinţenia. Cerinţele lui Dumnezeu fac absolut imposibil ca păcatul sau neascultarea să facă parte din modul de viaţă creştin. Toleranţa modernă pentru păcat nu este biblică în niciun sens al cuvântului. Domnul Isus a venit ca să scape lumea de el; El a venit să-l distrugă. Niciodată păcatul nu va intra în cer. Atitudinea noastră faţă de el trebuie să fie fără compromisuri.Nu poate fi nicio îndoială cu privire la a-l face mai acceptabil prin a-i micşora importanţa sau a-i schimba forma. Trebuie să fie distrus. Şi singura modalitate de eradicare a lui este de a primi în viaţă plinătatea lui Isus Hristos şi harul Său.
Cât de ciudat este faptul că atât de mulţi membri ai bisericii au ajuns acum să ierte păcatul, ca şi cum nu ar putea fi împiedicat de a triumfa în viaţa unui creştin. Cum îndrăznim să prezentăm greşit puterea harului lui Dumnezeu în Evanghelie! Domnul Isus l-a biruit deja pe cel rău şi niciun creştin nu ar trebui să se lase intimidat de către un duşman inferior, învins. Nu câştigăm nimic şi dacă îndreptăţim încălcarea Celor Zece Porunci.
E destul de grav să te angajezi de bunăvoie în săvârşirea unui păcat, dar este infinit mai teribil să-l aperi ca pe ceva pe care nu-l poţi împiedica. A spune că biruinţa este imposibilă înseamnă a tăgădui adevărul Evangheliei şi a nega o mare parte a Scripturilor inspirate. În plus, se sprijină acuzaţia iniţială a lui Satana împotriva lui Dumnezeu şi le oferă o falsă siguranţă, paralizantă tuturor celor care cred în ea.
Deseori, oamenii apără păcatul, deoarece nu au reuşit să nu mai păcătuiască prin propriile lor puteri. De exemplu, atunci când nu pot renunţa la fumat, trebuie să-şi găsească o explicaţie pentru existenţa lui în viaţa lor. În loc să facă mărturisirea umilitoare că nu îl pot birui, ei născocesc argumente precum că în realitate nu le face niciun rău sau că nimeni nu poate fi perfect. Sau populara, convenabila doctrină că oricum în realitate nimeni nu poate trăi fără păcat.
Probabil că este sigur să spui că majoritatea creştinilor de azi s-au resemnat că nu pot să respecte legea morală. De fapt, sunt cât se poate de mulţumiţi că Dumnezeu nici măcar nu Se aşteaptă ca ei să împlinească în întregime această lege, fie în trup fie în duh.
Efectul unei astfel de învăţături este exact cel la care s-ar aştepta cineva – o mulţime de membri ai bisericii, sufleteşte fericiţi, dar neascultători, care cred că orice grijă cu privire la ţinerea poruncilor este inutilă şi legalistă.
Ce strategie amăgitoare folosită de Satana! Ca inventator al acestei învăţături, cel rău pur şi simplu susţine vechea lui acuzaţie că Dumnezeu cere prea mult. El L-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept cerând ceva ce este imposibil.
El a reuşit să convingă o treime din îngeri că Dumnezeu este iraţional când Se aşteaptă la ascultare de legea Sa, şi de atunci încoace a încercat să facă să creadă pe toată lumea acest lucru. Gândiţi-vă o clipă la aceasta, şi întreaga intrigă începe să capete o mulţime de sensuri diabolice. Satana ştie că păcatul este singurul lucru care-l va ţine pe cineva în afara cerului. Deoarece păcatul este “călcarea legii”, el a trebuit să-şi perfecţioneze un plan prin care să-i facă pe oameni să privească cu uşurinţă la încălcarea legii şi, de asemenea, s-o facă să apară ca inofensivă (1 Ioan 3:4). Pentru a le face ideea acceptabilă creştinilor, de fapt, Satana a reuşit să o mascheze sub o învăţătură şi să o impună unei creştinătăţi compromise.
În orice efort evanghelistic, am întâlnit-o într-o formă sau alta, de obicei, la punctul cu legea şi Sabatul. Cerinţele incomode de ascultare se resping prin ridicări din umeri de genul “Ei bine, oricum nimeni nu poate păzi Cele Zece Porunci.”
Dar problema nu se termină aici. Nici chiar creştinii care au acceptat cerinţele legii morale nu sunt prea îngrijoraţi de cât de bine le îndeplinesc. Într-un fel subtil ei au ajuns să creadă în mare măsură că prea multă atenţie cu privire la ascultare este o formă de mântuire prin fapte. Incredibil, unii par a fi atât de înfricoşaţi să ţină legea prea minuţios încât de fapt se pregătesc s-o calce. Făcând astfel, se consolează singuri paradoxal că nu sunt legalişti.
Cum ar putea oamenii care se străduiesc să ţină poruncile să ajungă vreodată la o aşa de încurcată contradicţie în ei înşişi? Expunerea la un fals concept de neprihănire prin credinţă este doar o parte a răspunsului. O mare parte a problemei se bazează pe nereuşita omului şislăbiciunea firii pământeşti. Deoarece s-au descoperit singuri poticnindu-se în eforturile proprii de a fi desăvârşiţi, în cele din urmă au ajuns la concluzia că le este imposibil să nu păcătuiască. Din acel moment a fost uşor să înceapă să interpreteze textele biblice pentru a-şi sprijini firava experienţă. Satana a exploatat înclinarea psihologică a minţii umane de a explica, şi în curând şi-au dezvoltat o doctrină confortabilă care a adaptat abaterile lor ocazionale de la lege. Prin urmare, astăzi, cei mai mulţi creştini sunt resemnaţi cu o experienţă alternativă de biruinţă-înfrângere, biruinţă-înfrângere. Pentru ei, este stilul de viaţă acceptat de creştinismul normal.
Dar ceva este înspăimântător de greşit în această poziţie. În primul rând, doctrina nu ar trebui niciodată să se bazeze pe sentimente sau experienţă umană. Ea trebuie să se înrădăcineze pe învăţătura simplă, fără echivoc a Cuvântului lui Dumnezeu. Este adevărat că textele biblice se pot strânge în aşa fel încât să pară că susţin doctrina imperfecţiunii spirituale. Suntem asiguraţi că toţi au păcătuit, că pofta firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi că neprihănirea omului este ca o haină mânjită. Dar toate versetele despre nereuşită, păcat şi înfrângere se referă la experienţa unei persoane nenăscute din nou. Există literalmente zeci de alte texte care descriu o experienţă opusă, de biruinţă totală şi viaţă fără păcat. În fiecare caz, ele se referă la viaţa plină de Duhul Sfânt a unui copil al lui Dumnezeu convertit, consacrat.
Trebuie să se facă această distincţie întotdeauna la citirea Scripturii. Evanghelia lui Isus Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Harul Lui este mai puternic decât toate forţele concentrate ale răului. Isus a venit pentru a-Şi salva poporul din păcatele lui. Nimeni care citeşte ca să înţeleagă capitolul al şaselea din Epistola către Romani nu poate crede că un creştin este liber să practice păcatul. Pavel distruge absolut doctrina conform căreia un credincios ar trebui să tot cadă în păcat.
Este adevărat că s-au luat măsuri de curăţire în cazul în care se comite păcatul, dar planul desăvârşit al lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să biruiască oricare păcat şi să ducă o viaţă de ascultare desăvârşită, prin Hristos. De fapt, făgăduinţele din Biblie sunt atât de clare şi detaliate în această privinţă încât ne vine greu să facem vreo confuzie. Niciun sens secret sau tăinuire nu se poate găsi în multitudinea de texte care descriu experienţa biruitoare a copilului născut din nou al lui Dumnezeu. Şi doar pentru că cineva nu a putut ajunge la acea plinătate a credinţei care aduce biruinţă constantă, el nu ar trebui, în consecinţă, să nege puterea lui Dumnezeu de a da o astfel de eliberare. Când Petru a început să se scufunde în Marea Galileii, nu a fost din pricina planului lui Dumnezeu sau a lipsei de putere divine. Petru ar fi putut să-şi explice, ca atât de mulţi creştini moderni, şi să spună “Dumnezeu nu a vrut ca eu să merg pe apă, şi, mai mult, oricum, este imposibil ca cineva să facă un astfel de lucru”. Ca şi primii noştri părinţi, avem încă tendinţa să dăm vina în final pe Dumnezeu atunci când nu reuşim să-I urmăm planul pentru o vieţuire sfântă.
Biruinţă totală promisă
S-ar părea că Duhul lui Dumnezeu anticipa lupta prin care vor trece mulţi care vor accepta asigurările biblice de biruinţă totală. Prin urmare, scriitorii inspiraţi au fost îndemnaţi să folosească un limbaj aproape dur în descrierea posibilităţilor de biruire a păcatului. Sunt utilizate expresii superlative care, de fapt, copleşesc mintea. În loc să spună că am putea fi mântuiţi, Biblia declară că putem fi “mântuiţi în chip desăvârşit” (Evrei 7:25). În loc să spună că am putea birui, ne asigură că putem fi “mai mult decât biruitori” (Romani 8:37). În loc să ni se spună că putem doar triumfa, ni se spune că (Dumnezeu) “ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă” (2 Corinteni 2:14). În loc să promită orice am putea cere ca să ne ajute în luptele noastre spirituale, Biblia declară că El ne va da “nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Iar versetul precedent garantează clar că putem fi “plini de toată plinătatea lui Dumnezeu ” (versetul 19).
Indiscutabil, multe dintre aceste făgăduinţe sunt prea vaste ca mintea noastră de oameni să le înţeleagă pe deplin, dar, cu siguranţă, sunt menite să ne impresioneze cu mărimea resurselor lui Dumnezeu spre folosul nostru. Dacă limbajul ne sună exagerat, este numai pentru că suntem prea slabi în credinţă şi prea firavi în firea pământească pentru a crede că o astfel de puritate şi sfinţenie s-ar putea vreodată împlini în noi. Avem tendinţa să ne încredem mai degrabă în sentimentele noastre decât în Cuvântul lui Dumnezeu.
Este oare important să credem făgăduinţele exact aşa cum se citesc? Da, pentru că doar prin aceste făgăduinţe se poate realiza eliberarea. “…El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1:4).
Observaţi că “prin ele” scăpăm de stricăciunea păcatului. Ce sunt “ele”? Făgăduinţele lui Dumnezeu. Faptul că urmează biruinţa se evidenţiază clar în acest text fantastic. Prin credinţa în făgăduinţe, devenim părtaşi de natură divină şi, prin puterea acelei noi naturi din noi, reuşim să scăpăm de stricăciunea păcatului. Cu alte cuvinte, totul depinde de predarea şi consacrarea de sine Duhului lui Hristos care sălăşluieşte în noi. “Despărţiţi de Mine,” a spus Isus, “nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).
La fel de important este comentariul inspirat al lui Pavel: “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:13). Acest scurt cuvânt “totul” (“toate lucrurile”, traducerea King James – n.t.) reprezintă cheia spre biruinţă pentru fiecare dintre noi. Ea include puterea asupra drogurilor, imoralităţii, poftei, mândriei şi asupra oricărei fapte păcătoase, care ne-ar jefui de viaţa veşnică.
Toate lucrurile la dispoziţie
Aspectul esenţial aici este că atunci când primeşti puterea lui Hristos în viaţa ta, capeţi tot ce ţi-ai mai putea dori vreodată. “El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Apare aici din nou acel termen – “toate lucrurile”. Îl veţi găsi de asemenea în 2 Petru 1:3: “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia …”
Când punem împreună aceste texte, apare o imagine incredibilă. Cerând prezenţa lui Hristos în viaţa ta, primeşti şi tot ceea ce are Domnul Hristos. Pavel a descris-o în felul acesta: “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare…” (1 Corinteni 1:30).
Aici, “toate lucrurile” sunt defalcate în experienţe foarte particulare, individualizate, şi începem să vedem că Petru avea dreptate când afirma că Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile care privesc evlavia. Acei creştini care se îndoiesc de posibilitatea de a birui în totalitate păcatul, ar trebui să citească cu atenţie aceste versete. Ce includ aceste cuvinte “neprihănire”, “răscumpărare” şi “sfinţire”? Toate aceste trei cuvinte ne făgăduiesc mai mult decât eliberarea de vina păcatelor noastre din trecut. Cuvântul “răscumpărare” nu se limitează la răscumpărarea din vina păcatului, ci şi din puterea păcatului. “Sfinţirea” este un cuvânt care descrieun progres continuu, zilnic în biruirea păcatului. “Neprihănire” înseamnă, literal, să faci ce este drept şi se aplică la o împlinire activă a voinţei lui Dumnezeu. Toate sunt cuvinte mari, dar toate au conotaţia de a fi eliberat, atât de vina cât şi de practicarea păcatului.
Fiecare copil al lui Adam are nevoie disperată de două lucruri – iertare pentru trecut şi putere pentru viitor. Răscumpărarea le include pe amândouă; şi ideea că este inclusă eliberarea deplină de vina păcatului, dar numai parţial şi eliberarea din puterea păcatului, este o deformare a Evangheliei. Domnul Isus nu a venit să ne salveze doar de urmările păcatului, ci să ne şi salveze de păcatul în sine. Mântuirea nu este un lucru negativ, nu doar lipsa a ceva. El nu a venit doar să înlăture ceva – vina noastră – ci să ne şi dea ceva – biruinţa asupra păcatului. Pentru că, să ne ierte şi să ne lase în continuare sub puterea păcatului L-ar face pe Dumnezeu un complice al păcatului. El nu numai că ne socoteşte neprihăniţi, prin atribuirea morţii Lui ispăşitoare, ci El ne şi face neprihăniţi, prin împărtăşirea vieţii Lui de biruinţă.
După citirea cu atenţie a întregului capitol al şaselea din Romani, dacă ai nevoie de mai multă asigurare că biruinţa poate fi a ta, citeşte următoarele:
- 1 Corinteni 15:57 – “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.”
- 1 Ioan 5:4 – “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.”
- Filipeni 2:5 – “Să aveţi în voi gândul aceasta care era şi în Hristos Isus.”
- 2 Corinteni 5:21 – “… ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”
- 1 Ioan 3:6 – “Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.”
Să ne întoarcem pentru o clipă la analogia cu omul hipnotizat. El nu putea practic ridica un pahar mic de pe masă, deoarece mintea lui era pe deplin convinsă că aşa ceva nu se putea realiza. A reuşit Satana, prin puterea afirmaţiei lui hipnotice, mincinoase, să facă biserica să creadă că ascultarea este imposibilă? Desigur, s-ar părea că da.
Nimeni nu va depune niciun efort serios să facă ceva pe care el îl consideră a fi imposibil. Evident, atunci, cei care cred că nu pot trăi fără păcat, nici nu încearcă să trăiască fără păcat. Nicio persoană cu raţiune nu-şi va pierde timp sau efort într-o luptă zadarnică pentru a nu realiza nimic.
Aceasta ne conduce la o întrebare interesantă: poate cineva să creadă că nu există nicio modalitate de a nu mai păcatui şi totuşi să facă planuri să nu păcătuiască? În mod logic, ar părea foarte puţin probabil, dacă nu chiar imposibil. Cu toate acestea, Biblia ne porunceşte să “nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13:14). La drept vorbind, purtăm noi de grijă firii pământeşti, susţinând că este imposibil să nu păcătuim?
Celui ce va birui
Întreaga carte a Apocalipsei li se adresează celor şapte biserici din Asia. În fiecare dintre biserici unii au primit multe laude şi făgăduinţe glorioase de răsplată cerească. Fără excepţie, binecuvântarea a fost oferită “celui ce va birui.” Aceste şapte biserici simbolizează fiecare perioadă a bisericii creştine, de la apostoli până la sfârşitul timpului. Dacă biruinţa asupra păcatului nu este posibilă, atunci niciun suflet nu va fi mântuit din toate aceste veacuri.
A nega posibilitatea de biruinţă totală asupra păcatului înseamnă a-L jefui pe Dumnezeu de slava misiunii Sale. El a venit, ne spune Biblia, să distrugă lucrările diavolului. Aceste lucrări sunt lucrări ale păcatului. Dacă nimeni nu ar cere puterea Lui ca să învingă complet păcatul, acuzaţia diavolului s-ar confirma. Cerinţele lui Dumnezeu ar fi prezentate ca prea grele pentru a fi ascultate.
Isus a declarat că El a venit “să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Aici El a indicat faptul că era nevoie să se refacă şi altceva, nu numai oamenii. “Ce era pierdut” includea un caracter fără de păcat. Misiunea lui era de a contracara şi de a neutraliza întregul plan al păcatului – pângărirea introdusă de Satana. Restaurarea chipului lui Dumnezeu în om este o parte foarte importantă a Evangheliei veşnice. Această lucrare a Evangheliei trebuie să se facă înainte de venirea Domnului Isus, şi nu ca vreo idee ulterioară, miraculoasă a Domnului nostru care Se întoarce.
Cartea Apocalipsa identifică ascultarea ca fiind caracteristica ce-i încununează pe cei răscumpăraţi. “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). “Ferice de cei ce păzesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 – Versiunea King James).
Cât de importantă era starea omului pentru a rămâne în Eden este şi starea pentru a fi restaurat în Eden. Oricine crede că ascultarea nu este importantă ar trebui să recitească povestea dramatică a lui Adam şi a Evei. O faptă păcătoasă foarte mică, materială, a dus la toată tragedia implacabilă din ultimii 6000 de ani. Cei care vor fi restauraţi în acel paradis pierdut vor fi demonstrat că li se poate încredinţa viaţa veşnică. Printr-o ascultare fidelă în faţa morţii, ei vor fi dovedit că acuzaţiile lui Satana sunt cu totul false. Loialitatea lor fermă va fi o garanţie veşnică de securitate pentru suveranitatea restaurată a lui Dumnezeu.
Ce putem spune, atunci, referitor la cei care privesc atât de superficial faptele bune de ascultare? Ei se înşală grav şi se joacă în capcana de moarte a păcatului, pusă de Satana. Experienţa cea mai glorioasă a celui cu adevărat convertit este de a sparge tiparul plăcerilor şi păcatului. Sub cârmuirea Duhului lui Dumnezeu, obiceiurile firii pot fi biruite şi eliminate din viaţă.Prin credinţa în făgăduinţe, o putere incredibilă îşi poate face loc în viaţa celui care este dispus să renunţe la plăcerea păcatului.
Inima lui Dumnezeu tânjeşte ca noi să-L credem pe cuvânt şi să cerem puterea pe care El ne-a promis-o. Acesta este singurul drum spre o adevărată biruinţă. Dar nimeni care nu crede că biruinţa este posibilă nu poate trăi biruinţa. Recitiţi asigurările din Biblie. Nu încercaţi să le răstălmăciţi ca să se potrivească cu slăbiciunile şi nereuşitele experienţei voastre omeneşti. Ele chiar vor să spună ceea ce spun. Eliberarea vă apaţine pentru că aţi crezut şi aţi cerut.
Chiar aici e nevoie să ne oprim şi să luăm în considerare o obiecţie care li se aduce întotdeauna celor care cred în biruinţa totală. E ceva de genul acesta: dacă eşti de părere că este posibil să trăieşti fără să păcătuieşti, eşti în măsură să declari că viaţa ta este fără păcat?
Deşi întrebarea merită un răspuns, trebuie semnalat faptul că obiecţia nu este relevantă problemei în discuţie. Dacă Biblia stabileşte un adevăr, acesta ar trebui să fie primit pe baza autorităţii sale inspirate şi nu pe baza experienţei mesagerului. Dacă biruinţa asupra tuturor păcatelor este posibilă prin Hristos, este un adevăr, fie că predicatorul îl susţine sau nu. Mai mult, lucrarea de sfinţire este o experienţă progresivă, care durează toată viaţa şi nu se poate considera terminată la un moment dat. Chiar dacă cineva ar putea să nu fie conştient de vreun păcat cunoscut, niciodată nu s-ar putea lăuda că e fără păcat. De fapt, persoana care este cel mai aproape de desăvârşire ar fi cu siguranţă cel mai puţin probabil să o recunoască. Deoarece cu cât ajunge mai aproape de Isus, cu atât mai imperfect va apărea în propriii săi ochi.
S-ar putea aduce şi obiecţia că doctrina biruinţei asupra păcatului este extrem de idealistă şi teologic prea complicată pentru a fi practică. Dar nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Chiar şi un copil poate înţelege simpla însuşire, prin credinţă, a făgăduinţelor din Biblie. Nu există niciun obicei sau păcat cunoscut de om care să nu poată fi biruit prin credinţă.
În următoarele câteva minute credem că veţi reuşi să apreciaţi frumuseţea acestui plan divin de biruinţă. Veţi afla cum să renunţaţi la fumat, la înjurături, la supraalimentare, la bârfă sau la comiterea oricărui alt păcat. Nimic să nu vă distragă atenţia atunci când veţi trece la paragraful următor. Ar putea fi punctul de cotitură din viaţa dvs. şi să însemne mai mult decât toţi banii din lume. Din moment ce atât de mulţi se luptă cu ţigările, voi folosi acest viciu în ilustrarea biruinţei pe care o descriem. Scrieţi-vă problema pe hârtie şi apoi luaţi cele patru măsuri pentru o biruinţă glorioasă.
Secretul biruinţei
Aţi auzit vorbindu-se despre modul extraordinar de a căpăta biruinţă asupra obiceiurilor rele şi asupra păcatelor? Uneori se cheamă metoda “de încercare”, dar de obicei nu merge. Desigur, merge în parte, deoarece vârsta matură reuşeşte să biruiască unele ispite şi păcate, iar timpul face restul, când vine moartea.Dar ştiţi de ce “încercarea” nu merge atunci când trebuie să-l birui pe cel rău?
De ce nu reuşim să ne luptăm cu Satana câteva luni, iar apoi să-l gonim de tot? Pentru că Satana este mai puternic decât noi. Am putea să ne luptăm cu el un an, dar el tot ar fi mai puternic decât noi la sfârşitul acelui an. Încercarea nu va reuşi niciodată să distrugă puterea păcatului într-o singură repriză deoarece ne confruntăm cu un vrăjmaş, care va fi întotdeauna mai tare decât noi. Atunci, care este răspunsul la slăbiciunile şi înfrângerea noastră? Întrebarea aceasta ne duce la secretul cel mai dulce şi mai sublim din Cuvântul lui Dumnezeu. Să-l studiem cu meditaţie și cu multă rugăciune.
Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem că toate darurile cerului ne pot fi date prin făgăduinţele Bibliei, pe care le primim prin credinţă. Ap.Petru descrie “făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” şi ne asigură că “prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4). Multă putere se află în însăşi făgăduinţa, atât de multă încât să se împlinească singură pentru toţi cei care o cer prin credinţă. Atât de puţini vor să creadă că binecuvântarea promisă devine a lor chiar în clipa în care ei cred în ea. Oare de ce îţi este atât de greu să crezi orbeşte că Dumnezeu va face ceea ce făgăduieşte?
Acum, haideţi să ajungem chiar la esenţa biruinţei şi să tratăm cei patru paşi simpli din Scriptură pe care îi poate face orice credincios atunci când cere putere de la Dumnezeu. Patru texte ne vor lumina uimitoarea descoperire. Primul: “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 15:57). Îngăduie-i minţii tale să guste solia fantastică din aceste cuvinte. Biruinţa este un dar! Nu o câştigăm prin eforturile noastre şi nici n-o merităm din pricina vreunei presupuse bunătăţi. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să o cerem, iar biruinţa ne va fi dată gratuit prin Hristos. El este Singurul care a câştigat vreodată biruinţa asupra Satanei şi dacă vom avea vreodată biruinţa, atunci ea va veni ca un dar de la El.
Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Aveţi cumva nevoie de biruinţă în viaţa dvs. asupra vreunui obicei nenorocit, care vă înlănţuie în păcat? Unii sunt robi poftei, alţii alcoolului sau tutunului. Alţii se luptă neputincioşi cu necurăţia, mânia sau spiritul lumesc. Biblia declară că poţi să ai biruinţa ca un dar, prin Isus Hristos. Credeţi că El vă va da acea putere dacă I-o veţi cere? Cât de sigur puteţi fi că Dumnezeu va răspunde imediat la rugăciunea dvs. pentru biruinţă? Iată cât de siguri puteţi fi – atât de siguri cât de adevărate sunt cuvintele Domnului Hristos! Al doilea text este Matei 7:11: “Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer.”
Este oare un lucru bun atunci când cereţi biruinţă asupra fumatului sau oricărui alt rău moral sau trupesc? Desigur. Şi nu este nevoie nici măcar să vă întrebaţi dacă este după voia lui Dumnezeu. El ne-a spus deja în Biblie că este voia Lui să nimicească lucrările păcatului şi ale diavolului. Dacă ne vom ruga pentru mai mulţi bani sau pentru un serviciu mai bun, trebuie să ne rugăm întotdeauna dacă este voia Lui, dar biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită oricui o cere prin credinţă.
Oare ne va da Dumnezeu biruinţa când I-o vom cere? Domnul Isus a declarat că El este mai dornic să ne dea acest lucru bun decât dorim noi să le dăm hrană copiilor noştri atunci când le este foame. El de-abia aşteaptă să vă onoreze credinţa şi “să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Aceste făgăduinţe sunt atât de nelimitate încât mintea noastră este uimită de ele. Oare de ce ne este atât de greu să cerem să se împlinească ele? Oare de ce ne este atât de greu să credem că ceea ce Dumnezeu zice, va şi împlini? El Îşi va ţine fiecare făgăduinţă.
Aşa procedează credinţa
Iată următoarea întrebare. Cum ştim că avem biruinţa după ce I-o cerem? Pur şi simplu, pentru că El a declarat că noi o vom avea. Ştim că Dumnezeu nu minte. Trebuie să credem făgăduinţa Lui. Chiar în momentul în care cerem, trebuie să acceptăm adevărul că s-a şi împlinit, să-I mulţumim pentru dar, să ne ridicăm de pe genunchi şi să acţionăm ca şi când s-a şi realizat. Nu trebuie să cerem şi nu trebuie să ne aşteptăm la niciun semnşi la niciun sentiment care să dovedească primirea biruinţei. Puterea din făgăduinţă are tăria să se împlinească singură şi este eliberată doar ca răspuns la credinţa noastră.
Asta ne aduce la cel de-al treilea text ce se găseşte în Romani 6:11: “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” Cuvântul “socotiţi-vă” înseamnă credeţi sau consideraţi ca şi făcut. Orice aplicare practică a credinţei ar trebui concentrată asupra acelei unice cereri după biruinţă, iar apoi, trebuie socotită ca şi împlinită. Vă amintiţi cum a mers Petru pe apă? L-a întrebat pe Domnul Isus dacă poate să iasă din barcă pe marea furtunoasă, iar Isus i-a spus lui Petru să vină. Dar cât timp a făcut Petru imposibilul de a umbla pe apă? Biblia ne spune: “Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: ‘Doamne, scapă-mă!’ ” (Matei 14:30).
De ce i-a fost teamă lui Petru? I-a fost teamă să nu se scufunde şi să nu se înece. În ciuda asigurării Domnului Hristos că el poate să meargă pe ape, Petru a început să pună la îndoială cuvântul Învăţătorului. Atunci a început să se scufunde. Atâta timp cât a crezut făgăduinţa lui Isus şi a acţionat prin credinţă, a fost în siguranţă. Când s-a îndoit, s-a scufundat.
Acum, care este lucrul imposibil de care sunteţi îngrijorat? Nu e vorba să mergeţi pe ape, ci să biruiţi obiceiul fumatului sau vreun alt păcat deranjant. Domnul Hristos vă spune: “Vino la Mine. Îţi voi da biruinţa.” Atâta timp cât credeţi că aţi fost eliberat, veţi avea biruinţa. Este atât de simplu. Chiar în clipa în care o cereţi, biruinţa va lua loc în viaţa dvs. ca un rezervor de putere. N-o veţi simţi, dar ea va fi acolo şi va rămâne acolo atât timp cât o acceptaţi prin credinţă.
Pentru unii oameni izbăvirea de vreun păcat este atât de spectaculară încât ei pierd chiar şi pofta de a comite acel păcat. Fumătorii înrăiţi uneori au fost scăpaţi chiar şi de dorinţa de a fuma. Dar nu întotdeauna Dumnezeu lucrează astfel. De obicei, dorinţa rămâne, dar în momentul ispitei, puterea de a trece peste ispită ţâşneşte dinăuntru. Credinţa acceptă adevărul izbăvirii şi pretinde permanent biruinţa care se află în posesia sigură a credinciosului.
Ultimul pas către biruinţă este descris de cel de-al patrulea text, Romani 13:14: “Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Atât de puternică este încrederea în acea putere însuşită de la Dumnezeu încât nu se mai ţine seama că s-ar putea să cădeţi din nou sub puterea acelui păcat. În vechiul plan de “încercare”, se contura o nereuşită în cele mai multe cazuri. Ţigările se aşezau pe un raft, iar fumătorul îşi spunea: “Voi încerca să nu mai fumez niciodată, dar dacă nu reuşesc, ştiu bine unde le-am pus.” Dar în planul de “încredere”, n-avem niciun motiv să ne temem de nereuşită din pricina slăbiciunii omeneşti. Biruinţa nu depinde de puterea noastră, ci de tăria lui Dumnezeu. S-ar putea ca noi să greşim, dar El nu greşeşte niciodată. Ţigările se aruncă. Se renunţă la toate planurile care implică vreun grad de compromis.
Micuţul Jimmy a dat de necaz deoarece s-a dus să înoate împotriva poruncii explicite a mamei. Când a fost întrebat de ce n-a ascultat-o, Jimmy a răspuns: “Am fost ispitit.” Atunci mama i-a spus: “Am observat că ţi-ai luat şi costumul de baie cu tine dimineaţă. De ce ai făcut-o?” Jimmy i-a răspuns: “Pentru că mă aşteptam să fiu ispitit.” Cât de familiar le este acest răspuns celor care nu se încred pe deplin în propria lor tărie de a câştiga biruinţa. Ei fac totul ca să cadă. Îşi iau şi costumul de baie cu ei. Cu Dumnezeu nu este nevoie de nicio pregătire pentru eventualitatea unui eşec.
S-ar putea ca cineva să ridice obiecţia cum că acest proces este prea descurajator. Dar ce se întâmplă dacă persoana nu reuşeşte să biruiască? Chiar şi Petru a început să se scufunde. Oare nu i se zdruncină încrederea în Dumnezeu dacă biruinţa nu continuă? Nu. Faptul că Petru a început să se scufunde n-a avut nicio legătură cu lipsa de putere divină. Nu a schimbat nicidecum dorinţa Domnului Hristos ca el să meargă pe ape. Nu a făcut altceva decât să arate nevoia lui Petru după o credinţă mai mare care să-l facă în stare să asculte de porunca Domnului Hristos. Se poate să ne slăbească credinţa. S-ar putea să avem nevoie să ni se amintească de faptul că depindem întru totul de tăria Lui. Dar asta nu minimalizează nicidecum frumosul plan făcut de Dumnezeu de a împărtăşi putere şi biruinţă prin “făgăduinţele nespus de mari şi preţioase” din Biblie. Dacă primitorul nu are credinţă, nu-şi poate însuşi nici măcar făgăduinţele lui Dumnezeu. Limitele se definesc clar prin cuvintele Domnului Isus: “Facă-vi-se după credinţa voastră!” (Matei 9:29).
Prietene, iat-o în toată simplitatea ei. Şi chiar merge! Dacă doreşti cu adevărat să fii eliberat, merge. Nimic nu-l va ajuta pe cel care nu vrea să renunţe la ţigări, dar dacă vrei cu adevărat, te aşteaptă – biruinţa, puterea, eliberarea – întinde doar mâna în credinţă şi le vei avea. Crede făgăduinţa şi cere-o să se împlinească chiar în acest moment. Dumnezeu doreşte ca să fii liber.
E păcat să fii ispitit?
Este păcat să fii ispitit?
Orice creştin din lume, care vrea să crească este preocupat de problema traumatică a ispitei. Nu există nicio vârstă la care să nu ne confruntăm cu alegerile şi luptele morale ale spiritului. Ispita ne poate ataca la diferite cotituri ale vieţii, prin diferite probleme şi întotdeauna va fi cu noi atât timp cât vom fi în trup.
Pe când eram doar un copil, în Carolina de Nord, ştiam întotdeauna când fructele din livadă erau coapte. O anume ceată de băieţi din vecini se îndrepta în acea direcţie, iar noi toţi spuneam, “S-au copt iar fructele.” Ei bine, demonii sunt însă mai deştepţi decât nişte băieţi la vârsta adolescenţei, şi atâta timp cât roadele vieţii tale sunt acre şi necoapte, s-ar putea să te lase în pace. Dar când roadele s-au copt, s-ar putea ca toţi îngerii răi să apară deodată ca să încerce să ţi le fure.
Asta înseamnă că, cel mai probabil, cei mai spirituali oameni se vor confrunta cu cele mai grele ispite. Pentru că, ei au ceva ce diavolul ar dori să strice sau să distrugă. Înseamnă oare acest lucru, că este o onoare să fii în mod special ispitit de diavolul? Poate. Într-un fel este o onoare ca hoţii să încerce să-ţi spargă casa. Înseamnă că, măcar ai reputaţia că ai bani. Şi atunci când îngerii răi vin prin preajmă, deşi este o luptă, poţi să ştii că Domnul încă lucrează în viaţa ta.
Acum suntem pregătiţi să privim asupra unuia dintre cele mai uluitoare versete din întrega Biblie. “Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări. (în trad. engl. ‘ispite’)” (Iacov 1:2). S-ar părea că şi scriitorii Bibliei erau convinşi că ispitirea (încercarea) poate fi un lucru bun. Totuşi, această idee se află într-un conflict total cu toate experienţele dureroase pe care le-au suferit oamenii atunci când au fost confruntaţi cu ispita. Majoritatea o consideră un rău necesar, deşi distrugătoare prin influenţa ei.
Trebuie să înţelegem cu siguranţă că există unele părţi bune legate de ispită. În primul rând, dovedeşte că noi avem putere morală. Nimeni nu poate fi ispitit, decât dacă alege cu bună ştiinţă. Trebuie să facă o distincţie clară între bine şi rău. Cei care văd totul de pe tărâmul moral într-un fel de gri nu trec prin lupte prea mari la nivelul minţii. Ca să fii ispitit, trebuie să fii deosebit de conştient cu privire la ce este bine şi ce este rău. S-ar părea că mulţi teologi moderni au doar o conştiinţă slabă şi medie, care ar putea fi cauza pentru lipsa de conflict spiritual. Ce contrast izbitor faţă de marile caractere ale trecutului, care par să fi avut lupte dramatice corp-la-corp cu diavolul. Confruntarea lui Martin Luther cu Satan a fost atât de reală, încât se povesteşte despre el că ar fi aruncat cu o călimară în cel care îl chinuia.
Deci, trebuie să fii felicitat, dacă te trezeşti ispitit. Se subînţelege cu siguranţă că, vezi lucrurile corect. Însă acum vine cea mai critică întrebare: După ce recunoaştem adevărata situaţie cu care ne confruntăm, cum putem găsi puterea de a alege binele în locul răului? Pavel a înţeles urgenţa acestei probleme când a scris prima epistolă către biserica din Corint. Nimeni nu s-ar fi putut confrunta cu mai multe alegeri evidente decât acei puţini creştini din Corint. Lumea păgână legată de poftele trupeşti se afla în contrast evident cu stilul de viaţă altruist al noii descoperite credinţe. Nu se punea la ei problema între bine şi rău, astfel că Pavel le-a scris: “Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13.
Acest verset conţine o bogăţie de încurajare inspirată pentru oricine care se luptă împotriva unui rău recunoscut. Apostolul ne-a avertizat să nu facem o excepţie din noi. Ne este atât de uşor să credem că nimeni, niciodată nu a trebuit să se confrunte cu duşmanul în acelaşi fel în care trebuie să ne confruntăm noi. Poverile noastre ni se par mai grele şi luptele noastre ni se par mai intense decât le-a trăit oricine altcineva. Pavel a declarat că acest lucru pur şi simplu nu este adevărat, şi nu trebuie să ne permitem să gândim aşa nici măcar pentru un moment. Acestea sunt baliverne vechi. Indiferent cu ce ne confruntăm, exact aceeaşi ispită a venit şi asupra altor milioane de oameni, cu mult timp înainte de a ne naşte noi.
Cât de mult ne-ar plăcea să considerăm situaţia noastră diferită de a celorlalţi! Acest lucru ne asigură un argument foarte isteţ, pentru cazul în care pierdem bătălia şi cedăm ispitei. Dacă situaţia noastră este atât de diferită, Dumnezeu nu ne poate judeca la fel de strict ca pe alţii, care au avut un test cu mult mai uşor. Omul de afaceri se consolează cu ideea că, a înşela cu taxele nu este neapărat cel mai bun lucru de făcut, dar el a avut de suferit mai mult ca oricare altul, din cauza pierderilor de pe urma furturilor din magazin. Şi, pe lângă asta, el a fost cu mult mai discriminat de către birocraţii din guvern.
Soţul adulter gândeşte cam aşa, “Problema mea este unică. Soţia mea este rece şi neiubitoare, nimeni nu înţelege tensiunea în care trăiesc.” Reţineţi: Aproape orice păcat va fi prefaţat cu aceste trei cuvinte, “Sunt o excepţie.” Trebuie să ne reamintim tot timpul că aceasta este psihologia lui Satan de şase mii de ani. Tot ce a încercat el să facă la ispitirea în pustie, a fost să-L convingă pe Isus că El era diferit. În fiecare din cele trei ispitiri, procedeul lui Satan s-a bazat pe ideea că, fiind Fiul lui Dumnezeu, El putea să facă lucruri pe care nimeni altul nu le putea face-să prefacă pietre în pâine sau să Se arunce de pe streaşină fără să Se lovească.
Scopul ispitei
Ei bine, Pavel se grăbeşte să ne asigure că “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre.” Acest lucru este reconfortant şi liniştitor! Dar de ce să permită El vreun conflict agonizant să înghită poporul Său? De ce să nu înlăture orice ispită? Răspunsul se găseşte în Iacov 1:2-4. “Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.”
O nouă şi valoroasă imagine reiese din aceste versete. Ispita oferă ocazia pentru creştere şi biruinţe spirituale. Nu este o ruşine să fii ispitit. Dacă nu sunt bătălii, nu pot fi nici victorii prin decizii puternice. Şi nici nobleţe de caracter. Virtutea este o nevinovăţie pusă la încercare. Bunătatea nepusă la încercare poate să nu fie deloc bunătate. Aş putea să mă izolez undeva într-o peşteră retrasă şi să nu comit niciun păcat exterior o săptămână întreagă, pentru simplul motiv că nu aş avea niciun contact cu nicio altă persoană. Va dovedi acea săptămână că sunt un virtuos? Deloc. Creştinismul nu este doar absenţa comportamentului greşit în viaţă; are de a face şi cu o trăire agresivă a virtuţilor pozitive. Viaţa mea din peşteră poate dovedi mai mult decât aş vrea eu să dovedesc. Aş fi bun, însă bun de nimic! Cel care evită orice ispită prin evitarea contactului cu toţi oamenii, poate că nu face niciun rău, însă nici bine nu face. Este anemic din punct de vedere moral.
Acum am ajuns în afirmaţia lui Pavel la partea care spune că Dumnezeu “a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” Înseamnă oare aceasta că întotdeauna va exista o cale uşoară de a ieşi din fiecare experienţă cu ispita? Nu. Înseamnă doar că în orice încercare morală, Dumnezeu ne va pregăti o alternativă. Întotdeauna vor fi două căi de a ieşi din fiecare ispită – una, ispititoarea cale a răului; cealaltă, calea atrăgătoare a binelui. Pavel spune că suntem traşi în două direcţii de fiecare dată când suntem ispitiţi. În acelaşi timp când suntem ispitiţi să ne mâniem, Duhul Sfânt ne îndeamnă să ne stăpânim. Când suntem ispitiţi să fim necinstiţi, Duhul Sfânt ne îndeamnă să fim integri.
Un băieţel stătea într-o prăvălie, cu o mână într-un butoi de mere, mângâind o fructă atrăgătoare. În cele din urmă, vânzătorul s-a apropiat de băiat şi l-a întrebat, “Băiete, încerci să-mi furi merele?” Băiatul a răspuns repede, “Nu, domnule. Încerc să nu fur.” Cu uşurinţă putem înţelege ce a vrut să spună prin replica lui onestă. Oricare dintre noi ne-am confruntat cu cele două voci şi cele două alegeri. Acum, haideţi să privim la finalul acestor două posibile căi după fiecare ispitire. Ispita care înnobilează un caracter prin neconsimţire îl va face pe altul meschin şi josnic, dacă va ceda. Această lege a naturii omeneşti decretează că niciodată nu vom mai fi aceiaşi după ce am fost confruntaţi cu ispita. Ori vom căpăta biruinţa şi vom fi mai puternici la următoarea de pe cale, ori vom ceda şi vom fi mai slabi la următoarea cu care ne vom confrunta. Caracterul nostru fie se întăreşte, fie se distruge, depinzând de alegerea pe care o facem.
Să căutăm ispita?
Nu ne oferă oare această idee un argument puternic pentru a dovedi că ispita poate fi un lucru bun? Da, aşa este. Dar de asemenea, se poate exagera în acest sens, dacă nu suntem atenţi. Întrucât biruinţa ne poate face atât de mult bine, ar trebui să căutăm ocazia de a atrage vrăjmaşul? Dacă ispita poate fi o împrejurare atât de favorabilă pentru a ne dezvolta caracterul, de ce să nu ne rugăm “Du-ne în ispită” în loc de “Nu ne duce în ispită”? Unii ar putea gândi că au nevoie de o infuzie de nouă putere şi să înceapă să caute o ispită frumoasă, cu gust ca să capete o biruinţă şi să-şi zidească astfel caracterul.
Ce este greşit în acest fel de a gândi? Există oare vreun răspuns convingător la el? Aceia dintre noi care au această libertate de alegere ar trebui să se roage ca să n-o folosim greşit, aşezându-ne în ghearele circumstanţelor care s-ar putea să ne încerce mai presus de tăria noastră. Focul controlat din sobă este tare, dar nu este foarte bun scăpat de sub control pe acoperiş. Este mai bine să eviţi momeala decât să te lupţi în capcană, după ce ai căzut.
Adevărul este că ne evaluăm greşit puterile. Nu ne înţelegem punctele tari şi punctele slabe. Din acest motiv, nimeni nu este îndreptăţit să caute deliberat o situaţie de test. În aceste condiţii, nu ni se promite nicio salvare. Biblia spune, “Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici.” 2 Petru 2:9. În alt verset, Dumnezeu promite, “Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării.” Apocalipsa 3:10. El este singurul în măsură să aranjeze circumstanţele încercării noastre. El va îngădui să se dezvolte în jurul nostru, doar de ceea ce vede El că avem nevoie şi că avem putere să răbdăm.
Fiecare dintre noi avem puncte vulnerabile de slăbiciune de caracter. Este tot atât de trist de adevărat că există ocazii anume în care suntem cel mai mult înclinaţi să fim biruiţi de vrăjmaşul. Satana este bine familiarizat cu acel anume moment când împotrivirea noastră este cea mai redusă şi înţelege şi slăbiciunile noastre ale fiecăruia. Putem fi siguri de un lucru—atacul lui cel mai puternic împotriva noastră va veni în momentul în care suntem cei mai slabi şi în punctul cel mai slab din caracterul nostru.
Ce gând solemn! Cu un astfel de vrăjmaş, nu trebuie să ne simţim niciodată în siguranţă în propriile noastre puteri. Suntem doar atât de puternici, câtă putere avem în cel mai slab moment din viaţa noastră. Caracterul nostru este la fel de puternic ca veriga cea mai slabă. Aceste adevăruri exclud posibilitatea de a ne expune deliberat şi în siguranţă la încercări care să ne clădească caracterul.
Păcatul începe în minte
Un alt adevăr interesant cu privire la ispită este că ne asaltează întotdeauna mai întâi mintea. Fiecare păcat îşi are originea în gânduri mai înainte ca să se manifeste ca o acţiune a trupului. Domnul Isus declara, “Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7:21, 22). Aproape orice altă categorie de rele se include în această lungă listă de păcate care izvorăsc din inimă. Ap.Pavel descrie pofta ca împlinind “voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre” (Efeseni 2:3). Textul grecesc spune mai clar “dorinţele gândurilor.”
La acest punct trebuie să facem nişte distincţii atente. Este foarte important să înţelegem că dorinţa, în ea însăşi, nu este greşită. Dumnezeu chiar a pus unele pofte şi înclinaţii puternice în firea noastră omenească. Nu este nimic greşit în aceste impulsuri, atât timp cât sunt controlate şi direcţionate corespunzător. Acestea includ ambiţia, temperamentul, viaţa sexuală şi oricare altă înclinaţie de bază. Greşeala vine într-un singur mod. Când dorinţa depăşeşte graniţele şi îşi caută satisfacţia în afara voiei lui Dumnezeu, se transformă în poftă.
În fiecare zi ne confruntăm cu imagini, cărţi, cuvinte, etc., care incită şi fac apel la minte. Prin aceşti stimuli emoţionali, i se înfăţişează minţii adesea dorinţe nesfinte. Ispita de a pofti este prezentă, dar ea nu este păcat. Atâta timp cât aceste dorinţe nu sunt nutrite sau împlinite, ele nu sunt păcat. Doar când mintea reacţionează la dorinţa de a o primi şi de a o reţine, atunci ispita se transformă în păcat.
Iacov descrie această situaţie astfel. “Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14, 15). Aici actul păcatului este comparat cu procesul de concepere şi de reproducere. La fel cum o albină poartă polenul de la o floare la alta, pentru a fertiliza floarea, la fel de deschisă este şi inima fiecărui om, la prezentarea gândurilor şi dorinţelor nesfinte. Dacă le permitem acestor seminţe să se amestece cu firea noastră nerenăscută, inevitabil că ele vor produce o recoltă de păcat, şi în final, moartea. Singura noastră ocrotire este de a pune o pavăză în faţa tuturor căilor sufletului, pentru a încerca fiecare gând care intră. Prin harul şi puterea lui Hristos, putem recunoaşte şi înlătura orice dorinţă rea ca să nu aibă nicio ocazie de a lâncezi în minte şi de a da naştere poftei şi păcatului.
Aceasta atinge o problemă care ades devine extrem de sensibilă. Cât de uşor ne este să zicem că putem să ne stăpânim mintea şi să alungăm gândurile rele ale păcatului. Dar oare reuşesc oamenii chiar împreună cu Domnul Hristos să învingă practic ispita de a nu nutri cugete necurate? Biblia spune că da. “Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (2 Corinteni 10:4, 5).
Cum este posibilă o astfel de biruinţă totală? Se realizează prin rugăciune, credinţă sau efort personal? De fapt, trebuie să fim de acord că, acest gen de izbăvire vine numai prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care sălăşluieşte în noi. Nu există destulă putere în firea noastră pentru a putea învinge o singură dorinţă păcătoasă. Totuşi, biruinţa nu se obţine fără acţiunea şi cooperarea noastră acerbă. Dumnezeu nu face minuni ca să-i elibereze pe cei care nu îşi folosesc puterea dată lor de către Dumnezeu, pentru a evita răul.
Păzeşte-ţi cărările minţii
Ajungem din nou la problema invitării ispitei. Până unde să mergem în a ne ocroti de vulnerabilitatea de a păcătui? Domnul Isus a trasat un principiu foarte clar în predica de pe munte. “Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Matei 5:29, 30).
Evident, Isus nu vorbea despre ochiul fizic sau mâna fizică. Cineva s-ar putea să-şi decimeze trupul cu violenţă şi totuşi să fie la fel de nelegiuit ca până atunci. Hristos vorbea despre lucrul păcătos cu care se ocupă mâna sau pe care se concentrează ochiul. Dacă ne descoperim că suntem implicaţi într-un lucru sau într-o situaţie fizică care ne deschide o uşă spre ispită, sfatul este “taie-o”. Cu alte cuvinte, depărtează-te de orice situaţie care implică o momire pasibilă de a te conduce în păcat. Învăţătorul a arătat că trebuie folosit orice mijloc radical spre a evita situaţiile care ar putea să te copleşească cu un păcat ce distruge sufletul. Chiar şi un serviciu ar trebui părăsit mai degrabă decât să rişti pierderea vieţii veşnice.
Dacă ne surprindem uitându-ne la unele scene care probabil ne duc la cugete sau fapte păcătoase, Isus ne porunceşte să alungăm din faţa noastră acele imagini prin orice cale cu putinţă. Termenul “taie-o” implică ideea unei acţiuni rapide, dacă este necesar. Ce argument convingător împotriva comunicării corupte din media de astăzi! Atracţia seducătoare a televiziunii este probabil cea mai puternică ispită de a păcătui în secolul al XX-lea. Cuvintele lui Hristos se aplică cel mai explicit celor cărora le vine greu să stăpânească telecomanda. Sfatul Domnului nostru “scoate-l” s-ar putea traduce prin “aruncă-l”, dacă ochiul tău continuă să fie ademenit de imaginile provocatoare de pe ecran. Isus a spus, mai bine să pierzi avantajele unor materiale educaţionale decât să îţi pierzi sufletul uitându-te la programe degradante. Dacă nu poţi să-l stăpâneşti în totalitate, nu risca! Scoate-l!
Ne-ar cere oare Domnul Isus să ne lipsim de vreun lucru bun doar pentru că o parte mică de stricăciune mintală ar putea fi implicată? Da, este mult mai bine să duci o existenţă pe care lumea o cataloghează drept “îngustă”, o viaţă trăită numai pe jumătate, decât să-ţi trăieşti viaţa din plin şi să-ţi pierzi sufletul.”Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze” (Luca 9:23). Să spui NU lucrurilor pământeşti, de dorit reprezintă o cerinţă de bază a uceniciei creştine dacă acele lucruri invită ispite care probabil te vor conduce la păcat.
Ceea ce vreau să spun, este că, chiar cu o minte spirituală, trebuie să urmăm marile principii de bază ale biruinţei asupra ispitei. Există anumite locuri de evitat dacă vrem biruinţă totală. Există cereri devoţionale, dacă vrem să fim în totalitate în armonie cu Hristos. Cărările minţii trebuiesc păzite dacă vrem să învingem păcatul de la începuturile lui. Ce diferenţă extraordinară ar fi dacă toţi ar putea înţelege clar importanţa unei minţi curate. Satan a creat o lume artificială, înşelătoare a dorinţelor trupeşti care exercită o atracţie puternică asupra minţii fiecărui bărbat, femeie şi copil. Doar recunoscând cursele şi însuşindu-ne toate armele de luptă ale lui Hristos vom putea să ne împotrivim cu succes ispitei.
Nu trebuie să ai nicio încredere în firea păcătoasă
Deşi s-ar părea că unii sunt în stare să se împotrivească la orice în afară de ispită, alţii par să se complacă în situaţie. Este oare cu putinţă să ai o încredere greşită în firea ta pământească şi în capacitatea ei de a face faţă ispitei? Pavel scria, “Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.” (1 Corinteni 10:12).
Aţi observat cum oamenii la care te aştepţi cel mai puţin să cadă, sunt biruiţi de cele mai neaşteptate păcate? Adesea se întâmplă ca, o persoană să fie învinsă în domeniul în care se simţea cea mai puternică. Cum de se întâmplă acest lucru? Devenim oare neglijenţi în presupul nostru punct forte? Aşa se pare. Nu ni se dă nicio explicaţie inspirată despre cum a putut Moise să cedeze nerăbdării sau mâniei. Biblia îl prezintă ca pe cel mai blând om care a trăit vreodată. Un astfel de om poate ceda în faţa oricărei alte ispite dar, cu siguranţă nu în faţa iritării. Şi totuşi, acesta este exact păcatul care i-a închis lui Moise intrarea în Ţara Făgăduită. El a lovit stânca cu mânie, în loc să-i vorbească aşa cum îi poruncise Dumnezeu (Numeri 20).
Punctul forte al lui Ilie era curajul. El a rezistat singur la toate şanţurile săpate pentru Baal pe muntele Carmel. Cu o îndrăzneală incredibilă i-a somat pe toţi cei care se depărtaseră de calea ascultării depline de Dumnezeu şi cu toate acestea, imediat după confruntarea lui reuşită cu proorocii lui Baal, a fugit ca un laş de ameninţările reginei Izabela. A fost atât de ciudat pentru caracterul neînfricatului tişbit! A lăsat el oare garda jos tocmai în punctul său forte?
Avraam se distingea prin totala lui încredere în Dumnezeu. El este numit părintele credincioşilor. Totuşi, l-a minţit pe regele Egiptului de teama că i se va lua soţia. Nu ne demonstrează oare dramatic, aceste mari personaje ale Bibliei, că Satan atacă acel loc din viaţa noastră în care lipseşte vigilenţa? Nimeni nu ar trebui să creadă că este imun la atacurile Satanei, din cauza unor virtuţi demonstrabile. Este de asemenea foarte interesant să observăm că nimeni nu poate anticipa rezultatul cedării la ispite, din moment ce frecvent ispita se apropie de linia minimei rezistenţe. Ghehazi a văzut culorile sclipitoare de pe hainele siriene, nu cicatricile leprei pe care urma să le poarte până în mormânt. Acan a văzut sclipirea de râvnit a aurului babilonian, nu mânia unei întregi naţiuni care se va ridica să-l ucidă cu pietre. Iuda n-a putut să vadă dincolo de strălucirea monezilor de argint remuşcările groaznice şi sinuciderea sa.
Un alt mare adevăr despre ispită, care ar trebui să ne aducă tuturor curaj, este că multe ispite nu ne vor mai necăji pe măsură ce vom face din alegerile bune un obicei. La fel cum creierul nostru este programat să facă rău, prin cedarea constantă în faţa compromisului şi înfrângerii, tot aşa poate fi programat pentru biruinţă, prin deciziile puternice şi alegerile bune. Cele mai multe din luptele teribile vor dispărea din experienţa noastră pe măsură ce natura noastră se va adapta unui program de biruinţe câştigate în mod obişnuit.
Cineva a scris un articol intitulat “Nu te hotărî să mergi la Biserică,” articol care a stârnit o controversă considerabilă. Însă premisa de bază a articolului era că noi nu ar trebui să dezbatem asupra deciziei de a merge la Biserică. La fel cum nu ne luptăm de trei ori pe zi cu decizia de a mânca, tot aşa nu ar trebui să avem de luat decizii grele cu privire la a merge la Biserică în fiecare Sabat dimineaţa. Repetarea unui obicei devine o reacţie automată, iar ispita de a sta acasă nu va mai exista. La fel poate fi şi cu alte forme de ispite pe măsură ce ne folosim voinţa pentru a stabili modele de gânduri şi de acţiuni care ne vor aduce biruinţa.
Eşti uneori ispitit să nu te rogi sau să nu-ţi citeşti Biblia dimineaţa? Probabil că fiecare credincios a fost confruntat cel puţin o dată cu această ispită. Este oare cu putinţă să îi iei puterea acestei anume ispite? Da, este. Mii de oameni şi-au stabilit un obicei de devoţional zilnic, încât nici măcar nu pot lua în considerare alternativa de a nu îşi lua timp pentru aceasta. Astfel, practic ispita nu prea mai există pentru ei. Ei au urmat sfatul lui Pavel, “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (Romani 12:21).
Până acum, am descoperit unele din trucurile psihologice ale Satanei, folosite pentru a-i prinde pe oameni în cursa păcatului. De asemenea am concluzionat că, păcatul începe în minte, ceea ce înseamnă că trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită feririi acestei ţinte vulnerabile de atacul vrăjmaşului. Am sugerat să aşezăm o pază deosebită căilor minţii, pentru a înlătura gândurile şi dorinţele dubioase. Recomandăm cu insistenţă să folosiţi voinţa pentru a spune NU îndemnurilor firii pământeşti. Toate aceste sfaturi sunt bune, dar pot fi de asemenea fără niciun folos dacă nu se recunoaşte un adevăr. În continuare vom vorbi chiar despre problematica ispitei/păcatului.
Puterea unui NU hotărât
Toate procesele alegerii, liberei voinţe şi deciziilor se află în misterioasă substanţă cenuşie a creierului. Aici este locul unde Satana a atacat-o mai întâi pe Eva. Pentru ca s-o facă să păcătuiască, Satan a trebuit s-o influenţeze să-şi deschidă mintea şi altcuiva, în afară de Dumnezeu. Şi singura cale de a ajunge la mintea ei era prin calea simţurilor. De aceea, Biblia spune că ea “a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea” (Geneza 3:6). Observaţi vă rog, că şarpele a reuşit să-i corupă mintea numai prin lucrurile la care ea s-a uitat şi pe care le-a ascultat: frumuseţea seducătoare a fructului, plus sunetul hipnotizant al vocii măgulitoare, care în final au condus la căderea Evei.
Notaţi că: Satan reuşeşte să ne întineze mintea, numai folosind căile pe care conştient le putem stăpâni. Cu alte cuvinte, trebuie să consimţim înainte ca să comitem vreun păcat. Nimeni n-a silit-o pe Eva să se îndepărteze de soţul ei, să se plimbe pe lângă copac, să asculte de şarpe sau să mănânce fructul. Fiecare pas a fost un act de voinţă ca răspuns la vreun stimul senzorial. Dumnezeu aşezase în Eva o voinţă sfântă şi o minte desăvârşită, fără păcat. Prin aceste puteri sfinţite, în orice moment se putea despărţi total de păcat. Cu toate acestea, ea a ales să nu asculte de Dumnezeu.
Cazul nostru nu este tot aşa de clar şi simplu. Noi nu posedăm din natură, genul de minte curată şi nestricată pe care o avea Eva. Noi am moştenit cu toţii trupurile şi minţile slabe şi înclinate spre compromis pe care le-a produs neascultarea în Adam şi Eva. Cedând ispitirilor lui Satan şi alegând să-l asculte pe el, în loc să se supună lui Dumnezeu, Eva şi-a pierdut imediat puterea de a se împotrivi ispitei. Voinţa i-a slăbit şi legea păcatului a început să lucreze în trupul ei producând moarte. Prin acel singur act deliberat, ea s-a osândit pentru totdeauna, pe ea şi urmaşii ei, la o viaţă de luptă continuă şi la înfrângere.
Dacă Dumnezeu nu ar fi introdus imediat planul de mântuire, din Geneza 3:15, tot neamul omenesc ar fi urmat purtarea Evei prin păcătuire cu voia şi ar fi murit fără speranţă. Sămânţa făgăduită femeii i-a oferit nădejde omenirii degenerate pentru a inversa efectul păcatului lui Adam şi Evei. Prin Hristos, sentinţa de moarte putea fi înlăturată, iar mintea plină de vrăjmăşie putea fi înlocuită cu mintea Domnului Hristos. “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Ar fi inutil să ne ocupăm cu subiectul ispitei fără să recunoaştem că răspunsul final la această problemă este o supunere spirituală faţă de Hristos. Toate sfaturile din lume şi toate cunoştinţele cu privire la trucurile păcatului vor fi mai puţin decât inutile, dacă mintea nu I se va preda lui Hristos.
Ispitirea celui de-al doilea Adam
Să ne gândim pentru un moment la modul în care Isus a realizat o cale de a scăpa din ispită, pentru oricine va vrea s-o accepte. El a venit ca, cel de-al doilea Adam al lumii şi S-a confruntat cu duşmanul exact cum a trebuit să-i ţină piept primul Adam. Şi totuşi, bineînţeles, nu a fost încercat în acelaşi mod în care au fost încercaţi Adam şi Eva. Isus nu l-a întâlnit pe ispititor într-o grădină minunată, înconjurată de frumuseţe. El S-a confruntat cu Satan într-o pustietate sălbatică şi părăsită. Primul Adam avea acces la toate varietăţile posibile de mâncare, în timp ce Isus era slăbit de cele 40 de zile de post în care nu mâncase şi nu băuse.
Primul Adam l-a înfruntat pe ispititor în tăria unui trup desăvârşit, neatins de nicio slăbiciune ereditară. Domnul Isus a luat asupra Sa natura omenească după ce neamul omenesc fusese slăbit de 4000 de ani de păcat. El a acceptat toate dezavantajele şi slăbiciunile ereditare pe care le impusese păcatul urmaşilor fizici ai primului Adam.
Nimeni nu va înţelege vreodată pe deplin natura luptei din pustie. Satana aşteptase această confruntare de ani de zile, şi poate chiar de secole. În cele trei ispite şirete el a combinat toate metodele de expert psihologic la care se putea gândi mintea sa de maestru. De fapt, Satan a apelat la aceleaşi stări sufleteşti de bază proprii omului, care l-au distrus pe primul Adam: pofta, încumetarea şi poziţia. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ispititorul nu a putut găsi nici măcar un lucru în Hristos, care să răspundă la momirile sale. Al doilea Adam l-a dezarmat şi înfrânt în totalitate pe diavol, exact în acele domenii care au fost aşa de eficiente împotriva primului Adam.
Trebuie să ne străduim să înţelegem acest adevăr. De ce a ajuns să vrea Dumnezeul-Creator al universului să Se supună umilinţei acestei experienţe atât de dureroase? Oare nu-Şi dovedise deja puterea asupra celui rău, aruncându-l afară din ceruri? De ce să Se aşeze voit într-o situaţie atât de dezavantajoasă în mijlocul unui alt conflict cu Satana? Răspunsul este simplu. Diavolul furase capodopera creaţiunii lui Dumnezeu. Omenirea, pe care Dumnezeu o iubea, fusese răpită de duşman, deşi de bună voie şi era apoi ţinută în captivitate. Două lucruri s-au întâmplat în ziua aceea în care Adam a fost învins de Satan. În primul rând, el şi urmaşii lui au căzut imediat sub sentinţa irevocabilă a sentinţei de moarte, pe care Dumnezeu o dăduse pentru călcarea legii Sale. În al doilea rând, întreaga sa natură morală a fost atât de traumatizată şi degradată de păcat, încât nu ar fi fost niciodată cu putinţă ca Adam sau urmaşii săi să se oprească vreodată de a nu mai păcatui.
Înţelegeţi care este problema? Ce ar fi putut face Dumnezeu ca să-Şi elibereze creaturile pe care le iubea de urmările devastatoare ale păcatului lor? Oamenii erau condamnaţi la moarte şi îşi pierduseră puterea de a asculta de Dumnezeu. Satan jubila. El se gândea că nici măcar Dumnezeu nu ar putea să reabiliteze omul, fără să-Şi schimbe legea, fără să-Şi compromită dreptatea. În cele din urmă, Satan găsise o cale de a-şi dovedi acuzaţiile pe care le ridicase împotriva lui Dumnezeu. În prezenţa sfinţilor îngeri, Satan îl acuzase pe Dumnezeu că este nedrept şi că cere o ascultare imposibilă.
Acum el privea satisfăcut dilema lui Dumnezeu, din moment ce acuzaţiile pe care le prezentase păreau a se fi dovedit adevărate. Se părea că omul nu putea asculta de Dumnezeu. Acum, Satan s-a gândit că Dumnezeu ori îl va lăsa pe om să moară în păcatul lui, ori Îşi va schimba legea, ori îi va accepta pe păcătoşi în Împărăţia Sa. Dumnezeu a rezolvat problema printr-o strategie atât de incredibilă încât niciun diavol şi niciun om nu ar fi putut-o anticipa câtuşi de puţin. Satan era copleşit de implicaţiile acestei rezolvări. Pe scurt, această rezolvare presupunea ca Dumnezeu să-i ia locul omului şi să accepte pedeapsa morţii în locul lui. Nici legea, nici sentinţa pentru încălcarea ei nu au fost schimbate.
Totuşi, ca să poată muri pentru păcatele omului, Dumnezeu trebuia să ia asupra Sa o natură care era supusă morţii. Dumnezeirea nu poate muri. Isus a acceptat condiţiile cumplite de a Se naşte în familia condamnată şi pierdută a lui Adam. Prin întrupare, Isus nu numai că a prevăzut o cale pentru moartea Sa ispăşitoare pentru păcate, dar a dat şi replica la acuzaţiile lui Satan că omul nu ar putea trăi o viaţă fără păcat. Pentru ca Satana să nu poată tăgădui toată această lucrare, Însuşi Isus S-a supus pe Sine la aceleaşi limite omeneşti ca oricare urmaş al lui Adam. El a fost ispitit în toate lucrurile la fel ca noi, totuşi El a învins în totalitate fiecare ispită, folosindu-Se de aceeaşi putere divină care ne este şi nouă accesibilă. Isus a rămas total şi complet Dumnezeu, dar a fost tot atât de total şi om. Confruntându-Se cu aceste ispite, Isus S-a limitat la aceleaşi resurse spirituale disponibile omului de azi. Astfel, El a spulberat minciuna lui Satan conform căreia omului îi este cu neputinţă să asculte de Dumnezeu.
Refacerea tuturor lucrurilor pierdute
Isus a trăit o viaţă de perfectă ascultare, viaţă pe care a jertfit-o pentru a satisface pedeapsa unei legi încălcate. Moartea şi învierea Sa I-au dat autoritatea finală ca să restabilească toată distrugerea pe care Satan a provocat-o prin victoria asupra lui Adam. Acum, Isus deţinea orice avea omenirea nevoie pentru a putea fi restaurat planul edenic al lui Dumnezeu, de perfecţiune şi sfinţenie. Deşi Îl costase un preţ infinit, El l-a oferit ca un dar gratuit, oricui vrea să-l primească.
Ce are Domnul Isus de oferit? Eliberare de sub senţinţa de moarte prin propria Lui prezumpţie de vină şi pedeapsă, credit pentru o viaţă desăvârşită de ascultare pusă pe seama neprihănirii Lui atribuite, şi biruinţă obţinută în trup asupra fiecărei ispite pe care o poate concepe Satana. Multora care au primit cu bucurie primele două daruri le-a fost teamă să-l primească pe al treilea. De ce să ezităm să fim o privelişte pentru Dumnezeu? Primind puterea Lui de a birui asupra ispitei, îndreptăţim practic planul originar al lui Dumnezeu, şi demascăm minciunile blasfemiatoare ale lui Satan aşa cum sunt ele. În momentul de faţă, Satan deţine o poziţie subtilă, ca stăpânitor temporar al acestei lumi. El priveşte cu disperare cum Isus şi Duhul Sfânt zdrobesc legăturile păcatului, pentru a elibera mii de captivi din păcat. Puterea firii păcătoase este învinsă ori de câte ori cineva se predă pe sine lui Hristos.
Ispita îşi pierde puterea atunci când Isus intră în viaţa omului. Victoria este asigurată printr-o singură decizie, ce poate fi luată chiar acum. Prin cel de al doilea Adam poţi fi eliberat de natura veche şi păcătoasă a primului Adam. El vrea ca tu să îţi schimbi familia. Nu este nicio speranţă ca noi să biruim ispita, decât dacă ieşim din familia biruită şi pe moarte a primului Adam. Isus ne oferă fiecăruia dintre noi biruinţa pe care a câştigat-o asupra lui Satana în trup omenesc. Poate că ne-am îndoi de darul Lui, dacă El n-ar fi biruit prin aceeaşi natură umană pe care o posedăm noi. Acum, El vrea să intre în viaţa ta, iar tu să experimentezi aceleaşi biruinţe zi după zi.
Una din istorisirile mele favorite vorbeşte despre Augustin, a cărui tinereţe a fost marcată de imoralitate şi decădere sexuală. Tânăr fiind, a fost atras de sentimente puternice pentru două femei din viaţa sa. Ca un pui de vrabie, Augustin era atras de evlavioasa sa mamă, Monica, ca mai apoi să fie atras spre acea femeie desfrânată ce părea că-l ţine sub vrajă. În ciuda rugăciunilor mamei sale pentru el, Augustin a continuat să trăiască o viaţă de compromis nenorocit. Câteodată era atras de sfaturile bune pe care i le dădea Monica, pentru ca, mai apoi să fie atras înapoi de influenţa celeilalte femei. Bătălia a fost lungă şi teribilă.
A venit însă şi ziua glorioasă în care Augustin a fost convertit, chiar în grădina sa, de o voce misterioasă ce l-a îndrumat spre textul din Romani 13.13, 14. Când a citit acest text, i-au căzut solzii de pe ochi şi s-a grăbit să-i aducă vestea bună mamei lui. Aceasta a fost încântată de schimbarea spectaculară care a avut loc în fiul său. În timp ce se plimba pe străzile Cartaginei în ziua ce a urmat convertirii sale, Augustin a văzut-o pe femeia cu care se însoţise la păcat. Venea direct spre el şi n-avea nicio posibilitate ca el să evite întâlnirea cu ea. Augustin a trecut grăbit pe lângă ea, fără să lase impresia că i-a remarcat prezenţa şi fără să-i spună măcar un cuvânt. Ea s-a oprit nevenindu-i a crede, apoi a alergat după el într-o stare de surescitare. Apucându-l de mână, ea l-a strigat, “Augustin! Augustin! Sunt eu!” El s-a oprit, s-a uitat la ea şi i-a spus, “Da, dar eu nu mai sunt eu!” Apoi şi-a continuat drumul ieşind pentru totdeauna din viaţa ei.
Augustin spusese adevărul în acea zi, pentru că într-adevăr era un om nou. Numai în tăria celui de-al doilea Adam, vom reuşi să întoarcem spatele ispitei. Păcatul îşi pierde farmecul pentru cei care sunt îndrăgostiţi de Hristos şi care s-au decis să-I slujească Lui, în loc de a-şi sluji lor înşişi. Satana nu va avea nicio problemă să-i biruiască pe copiii primului Adam. El le-a învins tatăl şi se va descurca el şi cu fiii. Pe de altă parte, nu va găsi nicio cale de a-i birui pe aceia, care îşi trag puterea de la al doilea Adam. Aceasta este calea de salvare făgăduită acelora care vor s-o primească. Domnul Isus pur şi simplu transferă asupra copiilor Săi spirituali, biruinţa totală pe care El a câştigat-o asupra diavolului, când a trăit pe pământ în trup omenesc. Acesta este miezul problemei. Prin această putere, creştinul îşi foloseşte voinţa deja predată lui Dumnezeu, pentru a alege stilul de viaţă care să evite cursele ascunse ale ispitei. Ambii factori sunt foarte importanţi pentru a câştiga biruinţa-să-L ai pe Hristos în inimă şi să eviţi situaţiile prin care să te încumeţi în ispită. Să ne ajute Dumnezeu să aplicăm aceste principii spirituale în propria noastră experienţă.
Urmările iertării
Luca 5.18-35
Harold Primrose Barker
Versete călăuzitoare: Luca 5.18-35
Luca 5.18-35: Şi iată nişte oameni aducând pe pat un om care era paralizat; şi căutau să-l ducă înăuntru şi să-l pună înaintea Lui; şi, negăsind pe unde să-l ducă înăuntru, prin mulţime, urcându-se pe acoperiş, l-au coborât cu patul printre cărămizi, în mijloc, înaintea lui Isus. Şi, văzându-le credinţa, El a spus: „Omule, iertate-ţi sunt păcatele tale!“ Şi cărturarii şi fariseii au început să gândească, spunând: „Cine este Acesta care vorbeşte hule? Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?“ Dar Isus, cunoscându-le gândurile, răspunzând, le-a zis: „Ce gândiţi în inimile voastre? Ce este mai uşor, a spune: «Iertate-ţi sunt păcatele tale!» sau a spune: «Ridică-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele“, i-a spus celui paralizat: „Ţie îţi spun: «Ridică-te şi ia-ţi patul şi du-te acasă!»“ Şi îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, a plecat acasă, glorificându-L pe Dumnezeu. Şi toţi au fost cuprinşi de uimire şi Îl glorificau pe Dumnezeu şi s-au umplut de teamă, spunând: „Am văzut lucruri neobişnuite astăzi“. Şi, după acestea, a ieşit şi a văzut pe un vameş cu numele Levi şezând la vamă şi i-a spus: „Urmează-Mă!“ Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat. Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă. Şi cărturarii lor şi fariseii murmurau către ucenicii Săi, spunând: „De ce mâncaţi şi beţi cu vameşii şi păcătoşii?“ Şi Isus, răspunzând, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe păcătoşi“. Şi ei I-au zis: „De ce ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac cereri, la fel şi ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau?“ Şi El le-a zis: „Puteţi să-i faceţi pe prietenii mirelui să postească în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când şi mirele va fi luat de la ei; atunci vor posti în acele zile“.
Introducere
Ce crezi tu, a primit cel paralizat din Luca 5.18-35 ceea ce Domnul i-a spus, când a zis: „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? Care ar fi răspunsul tău? Ai spune tu: mulţumesc lui Dumnezeu că ceea ce a fost atunci valabil pentru cel paralizat este valabil acum şi pentru mine, căci şi pentru mine sunt valabile cuvintele „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? – Dacă poţi spune aceasta, atunci mesajul acesta este pentru tine.
Deoarece noi aici (pe pământ) ar trebui să fim spre onoarea lui Dumnezeu, avem nevoie de ceva mai mult decât numai de iertarea păcatelor, ceva, care nu numai ne ţine drept şi ne protejează de atacurile duşmanului. Ceea ce noi avem nevoie este o putere din afara noastră, care ne ajută în timpul ispitelor să câştigăm terenul înaintea duşmanului şi să facem progrese în viaţa de credinţă.
Toate păcatele tale sunt iertate
Tu spui: Eu am recunoscut puţin din incapacitatea şi slăbiciunea mea. – Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, dacă este aşa. Dar eu nu vreau să consider ca fiind de la sine înţeles, că fiecare cititor are siguranţa iertării tuturor păcatelor lui. De aceea doresc să te rog să priveşti la cuvintele simple ale Domnului din versetul 20: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Promisiunea iertării prin Domnul nostru este foarte personală. Nu numai se predică fiecărui om iertarea în Numele Salvatorului, ci această asigurare personală a iertării este pentru fiecare care crede. Alături de aspectul personal, iertarea este şi actuală şi desăvârşită, căci aici nu se spune: „păcatele tale de până în momentul acesta”, şi nici: „păcatele tale, atâta timp cât îţi arăţi mulţumirea în umblare”, ci: „păcatele tale”, în totalitate. Judecata dreaptă pentru păcate nu te va mai lovi – totul a fost iertat!
Să ne imaginăm că stăm pe malul unui râu, probabil un pârâu mic, şi vedem apa curgând. Vedem numai o parte a râului şi numai apa spre care privim în momentul respectiv. Aceasta se „schimbă” mereu, este permanent în mişcare. Să presupunem că stăm într-un avion, care zboară suficient de sus, aşa că noi putem vedea clar întreg traseul râului. Vedem cum pârâiaşul mic, care curge din izvorul din munte, devine tot mai lat până când în cele din urmă se revarsă în oceanul mare. La fel şi noi în viaţa noastră stăm uneori la acest râu şi privim la păcatele noastre, pe care le facem zi de zi, noi vedem numai o parte mică a vieţii noastre. Însă Dumnezeu priveşte dintr-o cu totul altă perspectivă. El vede păcatele noastre de la prima şi până la ultima suflare a noastră aici pe pământ ca întreg şi spune: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că viaţa creştinului credincios nu are iertarea păcatelor ca ţel, ci iertarea păcatelor este mai degrabă punctul de pornire al vieţii creştine. În ce lumină stau deci cuvintele „Vă scriu, copiilor, pentru că păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui” (1 Ioan 2.12)?
O putere nouă
Pe lângă iertarea păcatelor omul paralizat a făcut încă o experienţă mare. Ca om paralizat el se afla într-o stare de mare neputinţă şi a trebuit dus la Isus de patru oameni. Acesta i-a dat nu numai asigurarea iertării, ci şi o putere nouă, aşa că el putea lua patul, pe care a zăcut, şi să-l ducă purtându-l pe umeri. El a primit o putere nouă de acţionare şi umblare, aşa cum nu a avut-o mai înainte. Aceasta a avut nu numai drept urmare că el a lăudat şi onorat pe Dumnezeu, ci şi că aceia care au văzut şi care probabil au înţeles ceva din cele petrecute, erau la fel de uimiţi şi lăudau pe Dumnezeu. Omul a primit binecuvântarea şi Dumnezeu a primit onoarea.
De ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele
„Ştiu foarte bine că am Duhul Sfânt locuind în mine şi cu toate acestea mă simt o făptură nenorocită. Dimineaţa mea începe cu rugămintea ca Dumnezeu să mă ferească de ispite şi să mă ajute să-I fiu credincios toată ziua şi să depun mărturie pentru El prin cuvânt şi prin faptă. Seara trebuie să recunosc din nou că ziua aceasta a fost marcată de eşec.” Îmi amintesc foarte bine de o serie de prelegeri, prin care mulţi oameni au venit la credinţa vie. Într-una din aceste zile cei tocmai veniţi la credinţă – cei mai mulţi dintre ei erau tineri – au fost invitaţi la un creştin să bea ceai. Gândul meu era ca după ce au băut ceai să pun câteva întrebări tinerilor, pentru ca eventual să-i conduc puţin mai departe în gândurile lui Dumnezeu. Mai întâi m-am adresat unui tânăr, care stătea la stânga mea, şi l-am întrebat: „Ce gândeşti tu, de ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele?” Acesta a răspuns: „Gândesc că motivul era ca eu să ajung cândva în cer şi acolo să fiu pentru totdeauna fericit.” – Eu am replicat: „Este adevărat că aceasta este inclus în iertare, dar nu consideri tu că în afară de aceasta mai este ceva?” Nici cel care stătea alături de el nu a ştiut alt răspuns, şi am întrebat aproape pe toţi la rând, până când în cele din urmă o tânără mi-a răspuns astfel: „Noi trebuie nu numai să ajungem în cer şi acolo să fim fericiţi, ci trebuie să fim fericiţi deja aici pe pământ în viaţa noastră zilnică.” Acesta era un progres categoric la primul răspuns, însă ea a fost întrucâtva surprinsă, când eu încă nu eram mulţumit. După aceea l-am întrebat pe un tânăr de 17 ani, la care el a răspuns: „Eu cred că Dumnezeu ne-a mântuit, pentru ca noi să fim spre onoarea Lui.”
Un răspuns bun! Dumnezeu ne-a mântuit pentru ca El să fie onorat şi preamărit prin noi, şi aceasta nu abia în veşnicie, ci acum şi aici, în viaţa noastră pe pământ. În ceea ce-l priveşte pe paralizatul din Luca 5 sunt de părere că Dumnezeu nu ar fi fost onorat în măsura în care a fost onorat, dacă El ar fi făcut parte paralizatului numai de iertare, l-ar fi lăsat să plece cu această asigurare şi acesta ar fi fost dus iarăşi acasă de cei patru prieteni ai lui. Însă prin faptul că el şi-a luat patul şi a mers acasă, Dumnezeu a fost preamărit nespus de mult. Când Dumnezeu ne iartă păcatele, El face nu numai aceasta, ci în Persoana Duhului Sfânt ne dă o putere nouă şi minunată, o putere pentru lucrarea şi drumul nostru pe pământ spre onoarea lui Dumnezeu. Acum depinde de noi ca prin harul Său să folosim această putere pusă nouă la dispoziţie – o putere care îşi are originea în Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Însă Duhul Sfânt locuieşte într-un astfel de om întors de curând la Dumnezeu aşa cum locuieşte în credinciosul cel mai maturizat, care trăieşte pe pământ.
Duhul Sfânt vrea să te ia în stăpânire
Da, va spune cineva, ştiu aceasta, însă mie mi se pare că eu am nevoie de mai mult Duhul Sfânt. – Situaţia este exact inversă. Nu este aşa, că tu ai nevoie de mai mult Duh Sfânt, ci Duhul Sfânt doreşte să posede mai mult din tine! Să presupunem că eu doresc să înnoptez câteva nopţi în casa unui prieten. El îmi arată camera unde voi dormi, după aceea îmi arată sufrageria şi camera de zi şi probabil îmi spune: „Simte-te ca acasă.” Prin aceasta vrea să spună că eu trebuie să mă simt ca acasă în partea de casă pe care el mi-a arătat-o. Aceasta nu înseamnă că eu am acces în toate camerele. El îmi arată o anumită parte a casei şi aşteaptă de la mine ca eu să mă mulţumesc cu aceste încăperi. Cred că unii dintre noi tratează Duhul Sfânt ca pe un oaspete, care trebuie să se limiteze la anumite domenii în viaţa noastră, cum ar fi domeniul „duminica” sau „strângerile laolaltă” sau domeniul „conversaţia cu alţi creştini”. Însă El vrea ca noi – vorbind simbolic – să-I dăm legătura de chei şi prin aceasta El are acces la fiecare cameră şi colţ al vieţii noastre. El doreşte nu numai să locuiască în noi, ci să fie mobilul gândirii noastre, al acţiunii şi vorbirii noastre. Să ştim că prin harul lui Dumnezeu avem pe Duhul Sfânt locuind în noi este una – că El ne-a luat în posesiune este altă chestiune.
Umplut cu Duhul Sfânt
S-a spus foarte corect că pe pământ sunt trei feluri de oameni posedaţi:
- Sunt cei posedaţi de demonii care erau în timpul când Domnul Isus Hristos a fost aici pe pământ şi care sunt şi astăzi. În ţările păgâne sunt numeroşi posedaţi de demoni. Aceia care au citit cartea remarcabilă Pastor Hsi îşi vor aminti cum sunt posedaţi de demoni oamenii din China. În ţări aşa de culte se găseşte posedarea demonică în legătură cu spiritismul, aceasta este explicaţia contactelor misterioase evidente cu morţii. Puterile demonice sunt chestiuni foarte reale.
- După aceea este grupa oamenilor stăpâniţi de ei înşişi. Aceştia sunt oameni foarte corecţi, liniştiţi şi relaxaţi, la care vei vedea că ei niciodată nu se lasă molipsiţi şi antrenaţi de entuziasm. Eu-l propriu este primul şi ultimul lor gând, este vorba numai de interesele proprii, de prestigiul propriu, de experienţele şi de lucrările lor, etc. Astfel de oameni nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu.
- În sfârşit, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, sunt oameni, bărbaţi şi femei, care au fost apucaţi de Duhul lui Dumnezeu din pricina lui Hristos, nu pentru ca ei să se simtă sfinţi deosebiţi, nu ca să se simtă confirmaţi în gândul că ei fac o experienţă deosebit de măreaţă, ci ca să îndrepte privirea sufletului lor spre Hristos şi să umple inima lor cu dragostea Sa.
În Noul Testament găsim mereu că, atunci când oamenii au fost luaţi în posesiune de Duhul Sfânt, aceasta a făcut ca ei să fie o mărturie pentru Hristos şi nu pentru ei înşişi. Citim în Faptele apostolilor 4 despre Petru: „umplut de Duh Sfânt”. El a vorbit despre Hristos, prin al cărui Nume mare, singurul care a fost dat sub cer, noi trebuie să fim mântuiţi. Găsim pe Ştefan, care umplut de Duhul Sfânt a privit spre cer şi a văzut pe Isus. Găsim pe Barnaba plin de Duhul Sfânt, care a îndemnat pe ucenici să rămână cu hotărâre de inimă cu Domnul. Să ne gândim că dacă avem dorinţa să progresăm în viaţa spirituală, din acest motiv Dumnezeu va lăsa Duhul Sfânt să fie activ în noi. În Romani 14.4 găsim versetul încurajator: „Domnul poate să-l facă să stea.” Însă noi avem nevoie de ceva mai mult, decât numai capacitatea de a sta. Noi avem nevoie să fim duşi mai departe şi păziţi.
Chemat să urmezi pe Domnul
Vreau să mai îndrept atenţia şi spre altceva din Luca 5: chemarea lui Levi de a-L urma pe Domnul. Acest eveniment trebuie probabil să ne arate ce să facem cu noua putere. Noi trebuie s-o folosim ca să-L urmăm pe Domnul Isus, nu conştiinţa noastră, ci pe El. Recunoaştem că aceasta ar putea probabil să ne creeze greutăţi. Într-un alt pasaj citim că ucenicii, pe când Îl urmau, au ajuns odată în mijlocul unei furtuni puternice. Desigur, în mijlocul furtunii ei au avut parte de bucurie şi pază în apropierea Lui. Şi ei au ajuns în furtună tocmai de aceea, că ei erau ucenicii Lui. Dacă cineva caută o reţetă pentru un drum simplu şi fără probleme, fără încercări şi fără greutăţi, o au aici: Nu Îl urma pe Domnul Isus aşa de aproape. Urmează-L ca Petru, într-un alt loc: de departe. Nu te apropia de El. Nu-L urma, dacă Numele Lui este umbrit de dispreţ şi respingere. Atunci va fi pentru tine foarte simplu – nu spun vei fi „foarte fericit”. Creştinul cel mai fericit este acela care este cel mai aproape de Domnul Isus, în ciuda tuturor încercărilor. Este de fapt aproape nenormal, dacă un creştin nu trebuie să îndure prigoană. Creştinismul în ţara aceasta este o chestiune mixtă; ceea ce este normal pentru un creştin este însă că el va fi prigonit şi persecutat. Şi cu cât noi prin harul lui Dumnezeu suntem mai mult ucenici ai lui Hristos, cu atât diavolul va desfăşura o furtună împotriva noastră, ca să ne încerce şi să ne ducă la scufundare, dacă poate. Însă în mijlocul tuturor acestora Domnul este cu noi şi ne vine în ajutor. De aceea să nu ne temem în urmarea Lui.
Să fi creştin înseamnă părtăşie cu o Persoană
În pasajul nostru mai este un lucru, cu care doresc să mă ocup acum. Mai întâi găsim iertarea şi după aceea în versetul 29 masa de sărbătoare. Levi a făcut un ospăţ mare, şi sper că tu remarci că viaţa de creştin nu este o chestiune tristă, ci este un ospăţ permanent. Este pentru tine un timp al binecuvântării şi al bucuriei.
Doresc acum să-ţi pun o întrebare: Ce face viaţa unui creştin să fie un timp de ospăţ şi de bucurie? Care ar fi răspunsul tău la această întrebare? Vreau să-ţi spun ce gândesc eu. Să presupunem că fiica mea cea mică este invitată undeva la masa de seară. Când ea vine acasă, o întreb: „Ai avut un timp frumos?” – „O, da”, spune ea, „au fost bomboane şi îngheţată şi prăjituri gustoase cu ceva dulce pe ele”, şi ea îmi povesteşte despre toate lucrurile care erau pe masă. Dacă întreb pe un om mai în vârstă: „Ai avut un timp frumos?”, el răspunde: „O, da, domnul A şi doamna B au fost acolo.” În cazul unei persoane în vârstă anturajul la masă este cel care îi oferă un timp frumos. Pentru aceia, care nu demult timp aparţin familiei lui Dumnezeu, masa cu delicateţele, lucrurile preţioase ale harului, pe care Dumnezeu ni le-a dat din belşug, sunt o savurare minunată. Când însă ei se maturizează spiritual, în timp ce ei savurează şi preţuiesc în continuare toate lucrurile bune, pe care ni le-a dat Dumnezeu, vor simţi tot mai mult că nu darurile, ci mult mai mult părtăşia cu Dătătorul acestei mese constituie sărbătoarea.
John Gilmour, un slujitor al lui Hristos, care probabil ca nimeni altul a fost folosit în nordul Angliei să întâmpine necreştini, avea în mod obişnuit plasa plină cu cărţi evanghelistice, cu care mergea pe stradă. Într-o zi a trecut cu cărţile lui printr-un sat mic, când a văzut un irlandez bătrân tipic, care vindea marfă din tablă, deci capace, oale, tigăi şi aşa mai departe. Când Gilmour l-a văzut, şi-a zis: nu ar fi bine să stau de vorbă cu el, el este irlandez şi probabil de religie romano-catolică. – Şi totuşi, s-a gândit el, nu vreau să trec simplu pe lângă el. Astfel i s-a adresat şi a zis: „Bună dimineaţa, cum merg afacerile astăzi?” – „O”, a răspuns bătrânul, „nu mă pot plânge, Sir.” – „Ei bine”, a zis Gilmour, „ce lucru mare este să fi mântuit!” Bătrânul irlandez a replicat: „Ştiu ceva mai bun decât aceasta.” – „O”, a zis evanghelistul, „ceva mai bun decât să fi mântuit? Vreau să ştiu care este acest lucru.” Bătrânul şi-a scos pălăria şi a spus: „Părtăşia cu Omul care m-a mântuit, Sir.” Un răspuns minunat. El a cunoscut taina ospăţului, părtăşia cu Unul care l-a mântuit. Aceasta era ceea ce îi umplea viaţa cu bucurie.
Să fi creştin înseamnă şi cumpătare
În final mai găsim şi un alt lucru la sfârşitul capitolului. În versetul 35 Domnul vorbeşte despre timpul când Mirele va fi luat de la ucenici şi că în acele zile ei trebuie să postească. Postul merge împreună cu ospăţul. Şi ce înseamnă a posti? A posti nu înseamnă numai reţinerea de la hrană. Postul este abţinere de la lucruri care în ele însele pot fi cu siguranţă bune şi corecte, pentru a fi cu toată inima pentru Hristos. Este cam aşa. Aud creştini tineri spunând: în aceasta sau în aceea nu este nimic rău, nu este nimic rău în a merge acolo sau dincolo sau să citeşti cartea aceasta, nu este nimic rău în prietenie. Dar ce conţine o astfel de vorbire?
Să presupunem că eu sunt invitat la un prieten la cină. Pe drumul spre casă trec pe la un alt prieten. În timpul vizitei mele, femeia din casă îmi aduce o farfurie cu coji de pâine tari şi îmi spune: „Vă pot oferi câteva coji de pâine?” – „Mulţumesc, nu”, resping eu. – „O”, spune ea, „nu este nimic rău în ele; nu vă vor face nici un rău.” – La aceasta răspund: „Nu din această cauză le resping. Nu cred că ele îmi vor face rău, şi nu presupun că le-aţi otrăvit. Fapt este, că eu tocmai am mâncat o mâncare mult mai bună şi sunt aşa de sătul că realmente nu doresc cojile.”
Deci dacă suntem sătui cu mâncarea bună, cu ospăţul Domnului Isus Hristos (şi să ai părtăşie cu El este o chestiune foarte reală şi practică), şi lumea vine la noi cu farfuria ei cu pâine veche şi spune: nu este nimic rău în una sau alta, atunci tu vei spune: Eu nu afirm că aceste lucruri sunt rele. În ele însele ele pot fi deplin de legitime şi corecte, fapt este însă cu eu am mâncat în părtăşie cu Domnul Isus Hristos şi El mi-a dat ceva mai bun şi mai gustos decât orice poate să-mi dea lumea. – Atunci vei putea foarte uşor să spui: Nu, mulţumesc. Deci postul se referă la lucrurile lumii acesteia şi merge mână în mână cu ospăţul cu Domnul Isus Hristos.
Ce înseamnă „părtăşia cu Tatăl”?
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: 1 Ioan 1.3; Ioan 8.29
1 Ioan 1.3: … şi părtăşia noastră este în adevăr cu Tatăl …
Ioan 8.29: Şi Cel care M-a trimis este cu Mine …
Vom face bine să glorificăm Numele lui Dumnezeu, pentru că El ne-a revelat valoarea Fiului Său preaiubit; căci aceasta a devenit o realitate, de când Fiul Său preaiubit a fost printre noi. Ce bucurie a găsit Tatăl la El, atunci când El a trăit aici pe pământ! Suntem bucuroşi şi ne bucurăm că a fost aşa, că în lume, care este stăpânită de diavolul, căpetenia ei, Tatăl a găsit în Isus pe Unul care corespundea pe deplin felului Lui de gândire în orice gând, în orice cuvânt şi în orice faptă. Noi nu avem bucurie mai mare decât să urmărim în minte urmele paşilor Lui în lume, în timp ce El totdeauna vorbea cuvintele Tatălui şi făcea lucrările Tatălui. Niciodată El nu a căutat interesele Sale proprii, cu toate că în realitate El era singurul om dintre toţi oamenii care au trăit, care avea acest drept. Şi dacă El ar fi făcut-o, El ar fi făcut totul aşa cum se cuvine. Dar El era plăcut Tatălui: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui”. Tatăl Său era singurul subiect al vieţii Lui. El nu a avut nici un alt motiv decât gloria Tatălui,
El era aici, ca să rezolve interesele Tatălui, şi El S-a mirat şi trebuie să-L fi durut sufletul Lui sfânt şi sensibil, că mama Lui şi Iosif nu au înţeles atunci când L-au găsit în Templu la vârsta de doisprezece ani. Noi înţelegem aceasta prin har şi recunoaştem că a fost cu totul corect.
Citim mărturia despre buna-plăcere a Tatălui pentru El exprimată în cuvintele care niciodată nu ar trebui uitate: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea”, şi inimile noastre sunt mişcate să aducă laudă şi nu putem înceta să spunem: El este demn. – Desăvârşirea nesfârşită necesită elogiul divin. Cerurile nu puteau tace, gloria copleşitoare trebuia să vorbească, Tatăl Însuşi trebuia să facă cunoscut buna Sa plăcere pentru Omul durerii smerit, şi noi Îi răspundem în acelaşi fel cu bucuria cerului. Cuvintele Tatălui, care au străpuns inimile ucenicilor, trezesc în inimile noastre un acord şi bucuria şi cântarea noastră, pe care le înălţăm, sunt părtăşia noastră cu Tatăl – unitatea gândurilor noastre cu El, prin inspiraţia şi puterea Duhului Sfânt.
Ar fi corect să se spună că buna plăcere a Tatălui faţă de El a crescut în fiecare zi pe care El a trăit-o pe pământ? Pentru noi pare aşa; căci adâncimile mari ale devotamentului Lui sub voia Tatălui au devenit tot mai mult vizibile, atunci când împotrivirea păcătoşilor şi ura oamenilor faţă de El a crescut şi când crucea apărea tot mai mult în raza vizuală. Tare trebuie să fie inima care poate rămâne indiferentă la cuvinte ca cele ieşite din gura lui Isus în Ioan 10.17, când crucea nu mai era departe: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau”, şi dacă alături de acestea citim şi acele cuvinte: „… dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac. Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!” (Ioan 14.31), atunci avem înaintea noastră dragostea deplină şi neîntreruptă, care pulsa între Tatăl şi Fiul, şi noi stăm înaintea ei şi jubilăm cu profundă bucurie copleşitoare, că această fericire trebuia să ne fie revelată şi trebuia să avem parte de ea. Căci dacă Tatăl L-a iubit, deoarece El Şi-a dat viaţa, atunci ştim că El a dat-o pentru noi şi de aceea Îl iubeşte Tatăl. Dragostea Lui pentru Tatăl şi dragostea Lui pentru noi arde cu flacără mare, apele mari nu o pot stinge şi noi Îl iubim pe Acela pe care Tatăl Îl iubeşte, şi aceasta este baza şi izvorul părtăşiei noastre cu Tatăl.
Să privim acele cuvinte ale Domnului: „Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!” Acest „de aici” însemna pentru El Ghetsimani, Gabata şi Golgota, luptă aprigă, atacuri ale puterii întunericului, ocară şi insulte, nedreptăţile oamenilor şi acele suferinţe adânci şi tainice sub judecata dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu. Niciodată nu vom înţelege pe deplin înţelesul acelui strigăt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ele vor rămâne pentru totdeauna înapoia capacităţii de înţelegere a naturii; dar noi ştim şi învăţaţi divin putem înţelege cuvintele: „… aşa cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (Efeseni 5.2). Suntem siguri că El în astfel de ore de întuneric, când El a suportat suferinţele pentru noi, atunci când a fost făcut păcat, care L-au făcut pentru noi scump şi cu valoare veşnică, au fost deosebit de preţioase pentru Tatăl, „dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă”. Dacă jertfa era pentru Dumnezeu, ea era şi pentru noi, şi dacă El era preţios pentru Dumnezeu, El este şi pentru noi preţios şi noi am fost aduşi cu adevărat să fim una cu Tatăl în gândurile cu privire la El.
Gloria Tatălui a vizitat grădina, înainte ca Maria Magdalena să ajungă în grădină şi înainte ca mormântul gol, în care ea privea cu ochii plini de lacrimi, să vestească realitatea că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi. Noi ştim, că acum El stă la dreapta Tatălui şi acolo a fost încununat cu glorii care depăşesc toate celelalte glorii. Lui I-a fost dat un Nume, care este mai presus de orice nume, şi în Numele Lui trebuie să-şi plece genunchiul orice creatură. Noi urmărim cu omagii depline înălţarea Lui pe locul cel mai înalt din cer, deoarece noi am urmărit cu admiraţie smerirea Lui. Primii şi cei care sunt cei mai apropiaţi dintre toţi să recunoască demnitatea Lui sunt cu siguranţă sfinţii răscumpăraţi, care alcătuiesc Biserica Sa. Noi aparţinem acelei părtăşii privilegiate şi preamărim Numele Tatălui, care L-a înălţat pe El, Cel care ne-a devenit foarte preţios. Noi aşteptăm revenirea Sa; căci cununile şi împărăţiile sunt ale Lui şi Biserica Lui va avea parte de gloria Sa. Căci aşa a hotărât Dumnezeu. Dar când strălucirea şi bucuriile biruinţei Împărăţiei Sale vor ajunge la sfârşit şi timpul a încetat să mai existe, atunci va rămâne casa Tatălui şi noi vom fi acolo, „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29). El va avea pentru totdeauna întâietatea, va fi subiectul veşnic al dragostei Tatălui Său şi al dragostei tuturor sfinţilor Săi, şi de aceea noi vom avea pentru totdeauna gânduri comune cu Tatăl referitoare la El. Şi vom avea parte de dragostea, care se odihneşte pe El; căci El ne-a făcut cunoscut Numele Tatălui, pentru ca dragostea cu care Tatăl Îl iubeşte, să fie în noi; nu simplu peste noi, ci în noi, partea de care se bucură inimile dedicate cu totul Lui. De aceea bucuria noastră veşnică va fi părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos.
Părtăşia frăţească
Iosif Anca
Se povesteşte că într-un sat aflat la o răscruce de drumuri, un ţăran a descoperit o comoară. El era văduv şi nu avea copii. Banii erau foarte mulţi şi el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalţi oameni din sat. Astfel peste noapte, satul cu oameni modeşti se transformase într-un sat cu oameni bogaţi. Ca să cheltuiască banii, ei au început să cumpere tot felul de lucruri şi multe din ele nici măcar nu le trebuiau. Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părţi egale fiecărei gospodării, el îşi păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Ca ceilalţi oameni să nu ştie ce strânsese în curte, primarul şi-a înconjurat-o cu ziduri înalte şi groase. Încetul cu încetul, ceilalţi i-au urmat exemplul şi şi-au construit ziduri împrejurul curţilor. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar înguste, ca să nu dea prea mulţi bani pe materiale. Satul semăna acum cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare şi-a pus porţi pe care le incuia şi unii chiar au angajat paznici din satele vecine.
Când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simţeau nevoia să vorbească unii cu alţii. Dădeau din cap, cu o politeţe falsă. Apoi au renunţat şi să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să ştie decât de averile lor. În loc să Îi mulţumească lui Dumnezeu, aşa cum făceau înainte şi pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbaţii au renunţat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie şi treptat tot mai mulţi nu mai mergeau la biserică.
Când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A avut loc un mare cutremur. Pământul a început să se clatine. Speriaţi, oamenii au ieşit cu toţi din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropaţi de vii şi s-au adunat în curtea bisericii. Unii plângeau, alţii se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să ţină o veşnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârşitul lumii.Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Oamenii şi-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulţi ani în urmă, s-au ajutat unii pe alţii să îşi refacă gospodăriile. Şi-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alţii la vreme de necaz. Şi, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să îşi ajute vecinii. Fără averi şi fără ziduri, comunitatea locală reînviase.
Cele prezentate mai sus, prin fenomenul pasiunilor materiale, care ne-a rarefiat şi izolat, la care se adaugă efectele de acaparare a computerelor, în special pentru cei conectaţi la internet, se potrivesc de minune cu evoluţia părtăşiilor frăţeşti din România postdecembristă. Cutremurul ce a unit satul din poveste se poate compara cu criza şi alte necazuri pe care le îngăduie Stăpânul, cu scupul să ne readucă la biserică, în părtăşie cu El şi cu frăţietatea.
Potrivit relatării biblice, ucenicii Domnului: „stăruiau în … în legătura frăţească” (Fapte 2:42); „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (Fapte 2:46-47). Koinonia – părtăşia sfântă a credincioşilor în Hristos, este vitală dezvoltării bisericii; adunarea în Numele Domnului este condiţia sine-qua-non a vieţii spirituale a fiecărui îndivid. Aceasta se realizează prin participarea regulată la adunare, cu excepţia celor care sunt în imposibilitatea fizică să fie prezenţi, dar şi prin părtăşiile de grup şi de familie: „doi sau trei …”. Să nu se înşele însă cineva şi să creadă că întâlnirile bazate pe distracţii, divertisment, festivităţi, serbări, sport sau chiar şi numai recreere prin drumeţii, la care „programul spiritual” este doar cât pătrunjel în supă se pot constitui în adunări sfinte. Părtăşiile sfinte sunt oxigenul mediului de viaţă creştină, dar astfel de întâlniri sunt o încercare nereuşită de a menţine viaţa într-un înveliş de azot şi bioxid de carbon. Se moare precum în camerele de gazare, dar iată că Domnul prin „cutremure” deschide uşile spre viaţa adevărată şi veşnică.
Pentru a analiza împreună subiectul în discuţie, vă propunem să meditaţi la cele scrise de ucenicul pe care în iubea Domnul „Deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină. Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:3-7). Este evidentă necesitatea părtăşiei „cu Tatăl şi cu Fiul Său” şi „unii cu alţii” în acelaşi timp, dar această stare de har este posibilă numai „dacă umblăm în lumină”. În caz contrar, apostolul Pavel avertiza „De aceea, prea iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” (1 Corinteni 10:14), „sau vrem să întărîtăm pe Domnul la gelozie?” (1 Corinteni 10:22). Aşa s-a întâmplat cu un frate invitat de un coleg la o aniversare. El a spus celui ce l-a invitat că are un prieten bun, fără de care nu merge la nici o intrunire. La scut timp după ce a ajuns, a anunţat că trebuie să plece, fiindcă prietenul lui nu se simte bine în acea companie. Organizatorul şi-a cerut scuze pentru neglijenţă şi a întrebat unde este respectivul pentru a vorbi cu el. Fratele a răspuns: „Este Domnul Isus, discută cu El”. O părtăşie lipsită de prezenţa Domnului, uşor de verificat pentru cel ce umblă cu Dumnezeu ca Enoh sau Noe, chiar într-o lume de păcătoşi, este un preludiu la cuvintele „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor” (Matei 25:41), dar noi dorim împlinirea celor profeţite în Apocalipsa 21:3 – „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor»”.
Cina Domnului
Iosif Anca
Domnul Isus a zis ucenicilor Săi: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu … Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou” (Matei 26:26-28), ceea ce face din Cina Domnului, simbolul noului legământ. Apostolul Pavel reluând cele spuse de Domnul ucenicilor, dar şi lui personal, scria: „Pentrucă, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Corinteni 11:26), arătând că „împărtăşirea” (1 Corinteni 10:16), este ritul permanent al Bisericii. Prin ea se realizează o dramatizare a ispăşirii cristice – atât ca eveniment unic şi irepetabil – „S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26) cât şi ca unire a fiecărui credincios prin botezul legământului – „prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, … dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El” (Romani 6:3-8). Cina Domnului este şi un simbol al părtăşiei vitale a trupului Domnului care este Biserica – „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Corinteni 10:17), deci un caracter eclesiologic, dar şi unul escatologic – o proclamare anticipativă a părtăşiei desăvârşite a viitorului, despre care Domnul a spus: „când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26:29). „După cum această pâine frântă, odinioară răspândită pe câmpuri, a fost strânsă împreună şi a devenit o pâine, tot aşa şi Biserica Ta să fie adunată la un loc de la marginile pământului în împărăţia Ta”1
Importanţa Cinei Domnului e dovedită de unicitatea ei ca singurul act ceremonial (cu elemente fizice: azimi şi rodul viţei) al noului legământ, care concentrează prin simbolurile şi valoarea sa spirituală, toată lucrarea răscumpărătoare efectuată prin Domnul Isus Hristos. Toate jertfele şi toate sărbătorile de peste an şi ani, din vechiul legământ (ce foloseau diferite elemente materiale) oglindeau lucrarea „unui legământ nou, nu al slovei, ci a Duhului” (2 Corinteni 3:6). „Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune” (Evrei 8:6). Aceste lucruri au fost plănuite, de Marele Arhitect şi Mântuitor, de la întemeierea lumii şi realizate la vremea potrivită. „El (Domnul Isus Hristos) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, …. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1:15-20).
Toate doctrinele confesionale din creştinism au ca sacrament sau ca act de cult euharistia2, dar există concepte diferite ale catolicilor, ortodocşilor, reformaţilor şi ale altor curente teologice referitoare la reprezentarea trupului şi sângelui Domnului în elementele fizice ale Cinei Domnului şi alte aspecte procedurale.
Biserica Catolică consideră că pâinea şi vinul (al doilea element fiind consumat numai de cler) sunt trupul şi sângele lui Isus Hristos – adică se produce o transsubstanţiere – o transformare metafizică reală – cu ocazia sfintei euharistii oficiată de preoţii succesiunii apostolice. Ei socotesc că Isus Hristos oferă din nou o jertfă în acelaşi sens în care a fost răstignirea (Conciliu de la Trent 1545-1563). Argumentul prezentat este textul din Ioan 6:27-58. Augustin şi alţi teologi au considerat că Domnul Isus a vorbit aici despre Cina Domnului, iar Bernard de Clairvaux, W. Barcley şi mulţi alţii, cred că Mîntuitorul a vorbit despre trupul şi sângele Său, „pe fondul şi în termenii jertfelor şi a religiilor misterelor”3.
Discuţia Domnului cu iudeii, din Ioan 6, a fost ocazionată de dorinţa lor după o nouă înmulţire a pâinilor. El le-a zis: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; … Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). Apoi ei au făcut referire la mana de pe vremea lui Moise. Atunci Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; …. Eu Sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:32-35). Domnul a vorbit despre voia Tatălui, împlinită în El, ca: „oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţa veşnică” (Ioan 6:40). Tot Domnul Hristos a zis Tatălui: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat … vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5-7). „Prin această «voie» am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei 10:10). Este evident că acceptarea Domnului, prin credinţă, ca Cel trimis de Tatăl, pentru a ne aduce nemurirea, prin moartea Lui, explică şi cele spuse de Domnul în continuare: „Eu Sunt Pânea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). A crede că împărtăşirea cu elemente sacre, fără credinţă în persoana Domnului şi învăţătura Sa, oferă viaţa este cel mult credinţă fără fapte, adică o credinţă moartă (Iacov 2:26). Acestea toate, ca în cazul ucenicilor, care au crezut şi l-au urmat, se încununează cu actul Cinei Domnului, dar arată că nu se referă numai la ea, căci El a vorbit despre o părtăşie şi o unire totală cu El, nu numai ocazionată de un act de cult, oricât de sacramental ar fi privit. „Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat, … Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine»” (Ioan 6:53-57). Din afirmaţia Domnului, „…cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă”, referitoare la atitudinea celor ce n-au înţeles spusele Lui şi l-au părăsit, rezultă profund necesitatea unui act de credinţă, iar expresia rostită de Domnul „…acesta este trupul Meu” (Matei 26:26) nu permite o interpretare literală – căci Domnul nu avea două trupuri fizice, ci unul fizic şi celălalt simbolic.
Martin Luther a enunţat teoria consubstanţierii, adică pâinea şi vinul conţin trupul şi sângele Domnului, ele nu se transformă metafizic, dar pe lângă ele / cu şi sub ele avem trupul şi sângele Domnului. El a considerat că aceste elemente se unesc cu substanţa glorificată a Domnului Hristos. El a diferit în interpretare de Calvin, care considera că pâinea şi vinul conţin în mod spiritual trupul şi sângele Domnului, iar părtăşia cu El se realizează în duh, prin credinţă. Iar Zwingli le prezintă ca simboluri cu rol de amintire, pe fond de credinţă. Argumentul lui era că Cina Domnului se face prin amintirea (pomenirea) Domnului şi a lucrării Sale ispăşitoare (Luca 22:19). Este evident că aceste trei teorii ale reformatorilor, descriu ruperea de trecutul catolic, prin reducerea „impozitului” plătit autorităţii papale. În general, se poate vedea felul în care a fost prezentat un adevăr, într-un tipar de gândire uman, sub impact filozofic şi cultural. Situaţia religioasă dogmatică şi practică din fiecare generaţie îi marchează foarte puternic chiar şi pe cei ce vor să găsească cu sinceritate adevărul biblic – încărcat de putere spirituală şi evidenţiat prin cele mai puternice simboluri.
Ceea ce este clar în Sfintele Scripturi este faptul că aceste elemente tainice nu sunt o prezentare şi reprezentare fizică a Mântuitorului sacrificat şi apoi glorificat. Pavel scrie în 1 Corinteni 10:16 – „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” El explică părtăşia/comuniunea cu Domnul Hristos, arătând relaţia om – divinitate, prin câteva exemple ale unor activităţi ce folosesc elemente fizice, dar realizează o unire la nivel de duh. El aminteşte de evreii eliberaţi din Egipt, chemaţi să fie poporul lui Iahve: „toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:3-4). Accentul nu cade pe „mâncare, băutură, stânca” ci pe „duhovnicească” , căci Domnul a zis: „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Într-un mod asemănător cum noi, credincioşii din adunare suntem trupul Lui prin părtăşia noastră – deşi fizic nu există nicio tangenţă. „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Corinteni 10:17). Apostolul mai scria despre comuniunea intermediată, la nivel fizic, de jertfele de la Cortul Domnului: „Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei ce mănâncă jertfele, nu unt ei în împărtăşire cu altarul?” (1 Corinteni 10:18). De asemenea, este oferit exemplul negativ al împărtăşirii cu demonii prin participarea la ofrandele templelor păgâne: „Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor, este ceva? Sau că un idol este ceva? (Credincioşii puteau consuma carnea ce a fost jertfită idolilor, pentru că ea în mod intrinsec nu conţinea nimic demonic. Era afectat doar cel care avea o gândire afectată de o relaţie cu spiritul acelui idol – 1 Corinteni 10:24-31) Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu demonii” (1 Corinteni 10:19-20). Aşadar, elementele fizice sfinte sau profane nu au nicio putere fără comuniunea spirituală, ce se realizează prin credinţă. În concluzie, după cum în Vechiul Testament mâncarea duhovnicească provenea dintr-o stâncă ce era Hristos (1 Corinteni 10:3-4), (dar nu unul cu elemente fizico-chimice – căci am devia în panteism), tot aşa imaginea Cinei, nu este trup şi sânge uman căci erau interzise a se consuma, dar nici nu pot fi reduse la o ceremonie de ordin cultural sau istoric, după cum şi botezul nu este o simplă spălare fizică, ci un act cu conţinut şi efect spiritual.
Se poate afirma, rămânând în spiritul Bibliei, că apostolii Domnului nu accentuează aceste aspecte, ce se pot constitui în păreri îndoielnice, ci o consideraţie şi pregătire corespunzătoare socotindu-L pe Domnul Hristos prin credinţă – elementul general – ce realizează la nivel primar de duh, dar cu efect în întreaga noastră fiinţă consistenţa, simţirea şi trăirea unui moment înălţător de părtăşie sfântă. Este absolut necesar să avem o atitudine de o înaltă consideraţie şi responsabilitate în faţa acestui eveniment, care se înscrie ca unica sărbătoare oficială a noului legământ. Tot în această idee este indicat să fie folosite ca elemente azimele (apus), nu pâinea dospită (răsărit) căci expresia ARTOS din original nu poate anula sistemul Paştelui, cum cerea obligativitatea AZIMOS, iar rodul viţei nefermentat poate constitui mai bine prin nefermentare imaginea sacră a sângelui Domnului. „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea” (1 Corinteni 11:27-32). Privind în istorie, aflăm din „Învăţătura celor doisprezece apostoli”, una dintre primele scrieri creştine, că sfânta euharistie era considerată indispensabilă în viaţa creştinilor, iar împărtăşirea era condiţionată nu numai de primirea botezului, ci şi de pocăinţă. „Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască!”4
Prin consumul Cinei, nu se oferă iertarea sau vindecarea magică (aşa cum s-a sugerat în secolul II prin termenul „pâinea nemuririi”5). Dimpotrivă, participarea iresponsabilă şi vinovată, coboară din punct de vedere spirituală şi are efect de pedeapsă dacă cineva nu vrea să facă efortul intelectual de înţelegere a ceea ce a făcut Domnul prin lucrarea Sa şi efortul volitiv de recunoaştere a greşelilor cu pocăinţa corespunzătoare. În cazul lui Petru, se arată vinovăţia faţă de Domnul, care prin harul iertării, acordat celui ce plânge cu amar, primeşte graţiere. În cazul lui Iuda se evidenţiază ipocrizia şi sfidarea provocării la o cercetare sinceră, care se soldează cu osânda veşnică. Cina Domnului nu este o „taină” ce realizează în noi vreo lucrare spirituală, doar prin consumul elementelor sacre, după cum nici botezul copiilor mici, în incapacitatea de percepere a fenomenului, nu are nicio valoare şi niciun efect, fără înnoirea spirituală ce se realizează la nivelul minţii. De aceea, este foarte important ca vestirea morţii Domnului, prin comuniunea cu trupul şi sângele Său, să ne reafirme că şi noi am fost asociaţi morţii lui, „că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, (iată şi verificarea rămânerii în Hristos, cercetarea cu judecată dreaptă a vieţii noastre spirituale din prezent) pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:3-4). Este necesar un angajament adiţional de a trăi în aşa fel ca să nu fie nevoie (de altfel nici nu este posibil), de o nouă jertfă răscumpărătoare. O viaţă în păcat şi o proclamare a morţii Domnului „reclamă” o nouă moarte ispăşitoare, dar o viaţă trăită în părtăşie sfântă cu Domnul şi cu cei credincioşi ne învredniceşte; dacă umblăm cu Domnul, putem sta (prin har) la „Masa Domnului”. El este gelos şi ne vrea să Îi aparţinem în totalitate, pentru eternitate.
Cădere și apostazie (partea 1)
Iosif Anca
Este incontestabil faptul că nu toţi oamenii vor fi mântuiţi, dar întrebarea problematică este: cei ce au fost mântuiţi în prima fază (în sensul de iertaţi, născuţi din nou) mai pot să piardă mântuirea sau sorţul lor este definitiv în partea dreaptă?
Să abordăm problema în întreg planul lui Dumnezeu, evaluând lucrurile de la originea lor la destinul veşnic „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său…după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi” (Efeseni 1:7-9). „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii…Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic…” (Matei 25:34-41).
Din cele scrise, înţelegem că harul divin este imens (bogat) şi Împărăţia pregătită, totuşi lepădarea unora va fi o realitate, un blestem „rezervat” mai întâi diavolului şi îngerilor lui. Ei au fost iniţial în slavă, au făcut parte din Împărăţia lui Dumnezeu, dar pentru că au păcătuit au fost lepădaţi. „El (Dumnezeu) a păstrat pentru judecăţile zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa” (Iuda 1:6). Căderea lor nu a fost numai premisa căderii oamenilor, ci şi cauza păcatului, prin ispită (Genesa 3:1-6).
Există în teologie teoria „harului irezistibil”, interpretare potrivit căreia cei ce au fost mântuiţi şi acceptaţi odată de Domnul, nu mai pot cădea din har. Ea se sprijină pe explicaţii specifice a unor referinţe biblice de genul: „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10:26-29). „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6). În aceste citate însă este evidenţiată lucrarea desăvârşită a Tatălui, a Domnului Hristos, imposibilitatea reuşitei vreunui atac al diavolului sau posibilitatea hazardului negativ, nicidecum suspendarea luptei omului pentru a rămâne în harul lui Dumnezeu. Iată ce menţionează Biblia pe această temă: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26:41). „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1). Aşadar, sunt admise situaţii de cădere în păcate din slăbiciune şi neveghere, de aceea apostolul Pavel scria despre sine: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9:27). Pavel se pune în gardă pentru a nu-şi pierde mântuirea (răsplata – socotesc unii), dar îi avertizează pe toţi să „ţină” învăţăturile, pentru a nu fi crezut degeaba. „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut” (1Corinteni 15:1-2). Acelaşi Pavel tratează combinat problemele slujitorilor şi ale oricui din popor în 1 Corinteni 3: 10-15 pentru că există posibilitatea să nu fie sesizată aici căderea, abaterea cuiva, dar ratarea mântuirii poate fi o opţiune a focului, iar răsplata poate fi suspendată şi ea.
Apostolul Petru sesiza şi el starea şi pericolul celor căzuţi, când scria: ,,Oamenii aceştia sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunericului. Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrânări, pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: «Cânele s-a întors la ce vărsase» şi «scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă»” (2 Petru 2:17-22). Apostolul oferă exemple: îngerii, Balaam, dar explică şi neplăcuta regulă generală. Oamenii ajung liberi prin răscumpărarea Domnului Hristos, dar aceasta îi solicită să trăiască în libertate, să nu mai ofere fiinţa lor ca mijloc al păcatului. Însă ispitele intervin, iar când omul cedează, iar ajunge în stare de păcat, ba încă mai gravă decât cea anterioară umblării pe „calea neprihănirii”.
Dictonul celor care nu acceptă posibilitatea de cădere şi apostazie este „Dacă avem mântuirea nu o putem pierde. Dacă o pierdem, n-am avut-o niciodată”, sau aforismul „Odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”. Aceste afirmaţii, interesante, sunt plăcute, dar am arătat în parte că istoria biblică prezintă cu exemple din cer şi de pe pământ, posibilitatea căderii şi apostaziei. Pentru a evidenţia că păstrarea sfinţilor în har este complementară cu perseverenţa sfinţilor în har, să reevaluăm teologia reformatorilor care avea de a face cu combaterea „dreptului” la a „doua şansă”, chiar şi după moarte, ceea ce este evident un concept nebiblic. Aceasta atât pe baza imposibilităţii câştigării după moarte (Evrei 9:27-28; Luca 16:19-31), cât şi a imposibilităţii „răstignirii Fiului lui Dumnezeu a doua oară” (Evrei 6:6). Dar una este posibilitatea căderii despre care am arătat deja câteva dovezi şi alta este posibilitatea redobândirii mântuirii, despre care voi vorbi în continuare.
Domnul Hristos a afirmat despre Sine Însuşi „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Prea iubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. Nu va frânge o trestie ruptă, şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata. Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui” (Matei 12:18-21). Deci, din punct de vedere natural, fizic, cine-i rupt poate fi întărit, cine fumegă poate fi aprins, dar cine-i uscat sau stins nu mai poate fi readus la existenţă. Diferenţa concretă dintre ceea ce susţin şi acest concept reformat este dată de posibilitatea căderii, apostaziei unora care au avut parte de harul mântuirii, au fost născuţi din nou, dar au murit din nou, căci aşa se explică normal afirmaţia lui Iuda „de două ori morţi, dezrădăcinaţi” (Iuda 1:12).
Voi prezenta acum „problema” din Evrei urmată şi de explicarea altor texte aferente. Textul din Evrei 6:4-6 este cel mai disputat pasaj biblic referitor la perseverenţa sfinţilor. Iată-l: „Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit” (Evrei 6:4-6). Doctrina lutherană acceptă totuşi că expresia „să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” indică faptul că aceştia s-au pocăit în mod real în trecut, au fost regeneraţi, au fost creştini autentici, dar apoi revine şi nu acceptă doctrina perseverenţei sfinţilor în har, socotind că aici este un exemplu de „abordare evanghelică a legii” şi scriitorul l-a folosit doar ca argument „ad hominem” (pentru om) valabil printr-o concluzie care este absurdă. Ei socotesc că acest text nu ar putea intra în conflict cu altele din Scripturi – tocmai de aceea voi aduce şi texte suficiente pentru a vedea că există posibilitatea căderii din har.
Fără a exemplifica şi identifica în mod concret cele patru aprecieri din versetele 4 şi 5: „au fost luminaţi odată, au gustat din darul ceresc, s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor” – căci ele nu pot fi delimitate nici cronologizate suficient de distinct, căci interferează – putem totuşi puncta că aceşti indivizi nu sunt nişte novici şi neiniţiaţi total în cele sfinte, dimpotrivă, au înregistrat o anumită creştere spirituală şi experienţă pe calea Domnului. Însă dacă „totuşi” au căzut (nu-i normal, dar este posibil), ei nu mai pot fi aduşi la pocăinţă, adică nu mai pot reîncepe drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Important de reţinut este nu că ei n-ar fi primiţi (deşi cu aceasta nu spun că pot), ci că ei nu mai ajung în condiţia de a cere, de a vrea, de a se lupta pentru ridicare. Găsesc o comparaţie cu îngerii căzuţi – nu avem nici o referinţă biblică că vreunul din ei ar fi manifestat spirit de pocăinţă.
Idolatria în creştinism
Iosif Anca
În Vechiul Testament, vinovăţia cea mai mare a evreilor, fapt pentru care au fost alungaţi din ţara făgăduinţei şi binecuvântărilor a fost închinarea la idoli (2 Împăraţi 17:7-16). Dar în robie şi apoi pe tot parcursul istoriei lor, evreii n-au mai apelat la forme păgâne de reprezentare şi slujire religioasă, fond care a permis creştinismului să „moştenească” o credinţă monoteistă în Iahve, cel nevăzut (Deuteronom 4:15). Această stare a fost atât de marcantă încât niciunul din scriitorii N. T. nu a făcut nicio menţiune ce ar justifica vreo practică idolatră. Important de reţinut este şi faptul că în evanghelii nu există nicio descriere despre imaginea fizică a Domnului Hristos.
Însă, din nefericire, cu precădere din sec. IV au intrat în creştinism diferite forme idolatre, ca în V. T. prin împrumutarea şi sincretizarea formelor religioase păgâne. Încercările de acceptare, şi respectiv, de păstrare a noilor forme şi în special conţinuturi străine, au durat secole la rând, dar s-au instalat apoi definitiv în bisericile tradiţionale (catolică, ortodoxă) cu efecte transmisibile şi la celelalte denominaţii creştine. Astfel avem de-a face cu diferite obiecte de cult, socotite sacre, crucea şi cultul sfinţilor, în special al fecioarei Maria (mariolatrie, care i-a „devansat” pe toţi, chiar divinitatea, la fel cum este şi în religiile păgâne, unde mama este mai cinstită decât fiul).
Crucea – lemn de tortură, tortură: tolah (ebraic); strauros (greacă); croux (latină), sub diferite ei forme: T, X, +, †, a devenit, începând cu anul 318, cu ocazia bătăliei de la Milvian o unealtă de mântuire; semnul ei o ceremonie, iar exprimarea ei simbolul trinităţii (în ortodoxie). Autorul acestei „isprăvi” a fost împăratul roman Constantin. El a pretins că a avut un vis în care crucea i-a fost dată ca semn al victoriei. Pînă atunci, crucea ca imagine fizică, n-a avut nicio valoare în creştinism, fiind chiar o imagine neplăcută pentru urmaşii Domnului. Odată cu reforma religioasă care a legalizat creştinismul alături de celelalte religii din Imperiu, el şi alţii, ca pontifex maximus au prezidat diferite concilii, în prim plan cel de la Niceea, deşi el nu s-a botezat decât în ultimele zile ale vieţii. Un secol mai târziu, în anul 431 s-au introdus crucile în/pe biserici iar în 586 pe turle, apoi s-a cerut şi caselor particulare să o aibă.
Cele menţionate, de factură istorică, sunt o realitate incontestabilă, polemica apare însă în două aspecte. Unul legat de rolul lemnului pe care a fost jertfit Fiul lui Dumnezeu, celălalt de relaţia dintre acestea şi expresia figurativă „cruce”, atât de frecventă în evanghelii şi epistole. Domnul Hristos a chemat oamenii la purtarea crucii – suportarea suferinţelor ce rezultă din conflictul dintre cei ce slujesc lui Dumnezeu şi Satan împreună cu oamenii provocaţi de el (Matei 10:38; Marcu 8:34). Nebunia propovăduirii suferinţelor Mântuitorului (1 Corinteni 1:18-23; 2:2) ca mijloc ispăşitor, care provoacă crucificarea credinciosului faţă de lume, este adevărata cruce mântuitoare (Galateni 6:14; Filipeni 3:8). Iar adevăratul Templu este trupul şi adunarea credincioşilor (1 Timotei 3:16; 6:19). Greşeala aprecierii suportului fizic a fost prezentă şi în Israel, prin simbolul şarpelui de aramă din pustie (Numeri 21:8-9; Ioan 3:14-15), ulterior devenind obiect idolatru ce a fost distrus de regele evlavios Ezechia (2 Împăraţi 18:4). Lemnul crucii a putrezit, însă s-a deviat pe acelaşi făgaş al imaginii fizice idolatre, păstrându-se forma ca reprezentare sacră, dar nu prăjina, ci şarpele a avut valoare, nu crucea, un lemn de blestem (Evrei 12:2) era importantă, ci Cel crucificat, a cărui imagine fizică nu ne-a rămas, căci noi suntem mântuiţi prin credinţă, nu prin vedere (Ioan 20:29-31). Dacă la bisericile tradiţionale totul se mişcă în jurul crucii, la cele reformatoare ea se infiltrează ca simbol al creştinismului sau este folosită ca o „cheie” de acces în apropierea de membrii bisericilor tradiţionale. Acest fapt are o conotaţie negativă, înşelătoare, pe motiv că ea va rămâne cu încărcătura religioasă tradiţională în mintea celor ce au fost obişnuiţi cu ea (1 Corinteni 8:7, 10-13; 10:18-22). Obiectul socotit sacru se impune în locul divinităţii.
Un alt obiect de cult este obeliscul (imagine ce stă în picioare – 1 Împăraţi 14:23; Isaia 27:9; Ieremia 43:13; Daniel 3:1-7). În faţa Vaticanului există un obelisc imens. Totodată diferite clădiri bisericeşti sunt socotite sacre deşi este scris că: „Dumnezeu, … nu locuieşte în temple făcute de mâini” (Faptele Apostolilor 17:24). Privind peste toate obiectele şi locaşurile de cult sacre, fără a le mai pomeni pe toate, fie că sunt o asemănare a celor din vechiul legământ (altar, sfeşnic) fie că sunt introduse din religiile păgâne, de la cruce la pomul de crăciun – toate sunt nule, interzise şi chiar contrare adevăratei religii, a închinării în duh şi adevăr (Ioan 4:20-24). Pe pământ nu există obiecte sacre sau profane prin valoarea lor intrinsecă „Căci «al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el»” (1 Corinteni 10:26), dar prin folosinţa lor în scop de reprezentare a divinităţii „mutilează” religia credinţei şi abate duhul omului de la Cel de care ne putem apropia decât prin credinţă (Evrei 11:1-6).
Icoanele ce încrustează multifuncţional pereţii şi „faţa” bisericilor tradiţionale, au „năvălit” în biserici în aceeaşi perioadă cu crucile. În secolul IV s-a opus o rezistenţă şi au fost interzise prin hotărâre sinodală, dar la sinodul ecumenic din 787 au fost legiferate – după lupte de secole – cu menţiunea: „Să fie cinstite cu sărutare sfântă şi închinăciune respectuoasă, dar nu ca fiinţe divine”. Sinodul din anul 1084 stabilea trei feluri de închinăciuni: latria – o adorare pentru Isus Hristos şi elementele cinei; hiperdulie – pentru Maria; venerare – cinstire pentru sfinţi pe temeiul legăturii lor cu Isus Hristos. Argumentele ortodoxiei sunt de ordin psihologic, ajută la vizualizarea mintală / forma iniţială de acceptare în biserică. În interpretarea lor, teofaniile V. T. sunt o prezentare vizibilă a divinităţii, iar icoanele zugrăvite şi moaştele făcătoare de minuni – obligatorii pentru consacrarea unei biserici din anul 787 – o reprezentare a persoanelor cu performanţe morale de grad înalt, ce trebuie preamărite în asociere cu Dumnezeu.
Se mai motivează acceptul acestor forme idolatre, prin denumiri speciale ale sfinţilor în Biblie (Ioan 15:14; Iacov 2:23), dar toţi credincioşii sunt chemaţi să fie sfinţi, însă aceasta nu-i „califică” să treacă într-o castă superioară (Efeseni 1:11; 2:19). Biblia identifică cu acelaşi statut de sfânt şi pe orice credincios care este în viaţă (Efeseni 1:1; Filipeni 1:1). Mai notez, pentru argumentare biblică, că a fi sfânt (kadoş-ebraică; hagios – greacă) cu înţelesul de separat de imperfecţiunile vieţii, consacrat pentru Dumnezeu, folosit pentru persoane, lucruri, locuri, atribut fundamental al divinităţii (Exodul 15:11; 1 Samuel 2:2) este – pentru oameni – o consecinţă a lucrării mântuitoare a Domnului Isus Hristos (1 Corinteni 1:30; 1 Tesaloniceni 3:12-13) şi nicidecum vreun merit aducător de venerare (1 Corinteni 4:1-7).
Pe de altă parte, Dumnezeu interzice categoric să se ia legătura cu cei morţi (Deuteronom 18:9-12; Isaia 8:19-20), fără să se facă distincţie între cei drepţi sau cei morţi în păcat, căci Saul a apelat la un „sfânt”, numai că pe rol era un demon, fapt ce a pecetluit soarta lui (1 Cronici 10:13-14). Nici Domnul Hristos nu a devenit Mijlocitor decât după înviere şi El rămâne singurul în această slujbă (Evrei 4:14-16). Prin El avem intrare la Tatăl (Evrei 10:19). El vine… „în ajutorul seminţei lui Avraam” (Evrei 2:16) căci Avraam a mijlocit pentru Sodoma, când era în viaţă (Genesa 18:23-32) nu după ce a murit, potrivit refuzului metaforic din Luca 16:24-31. De altfel acesta este tonul întregii Scripturi: nimeni dintre cei morţi, nici Maria, nici apostolii nu se află în postura de mijlocitori, ci aşteaptă învierea pentru a primi un trup de slavă şi pentru a fi răsplătiţi (Daniel 12:13; 2 Timotei 4:8; Apocalipsa 20:4). La această abatere a contribuit mult doctrina „nemuririi” (infiltrată din alte religii), neschimbată de reformatori (minciuna din Eden) conform căreia sfinţii nu mor, ci „trăiesc” în altă ipostază înaintea lui Dumnezeu. Ori în această idee, este logic, că cine s-a rugat până a trăit, cum nu se va ruga, cum nu va mijloci pentru cei dragi dacă „trăieşte” şi se închină înaintea lui Dumnezeu în cer. Cele afirmate nu intră în conflict cu spusele Domnului, care a afirmat că Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam Isaac şi Iacov, dar tot Scriptura spune că ei au murit în credinţă (Evrei 11:13). Domnul nu a afirmat că Avraam trăieşte, ci a spus: „că morţii înviază”, în această condiţie, pentru El toţi sunt vii (Luca 20:37-38).
Totodată nici îngerii nu acceptă închinare (Faptele Apostolilor 10:25-26; Apocalipsa 19:10; 22:8-9). Cazurile de o posibilă închinare în faţa oamenilor – fiii prorocilor în faţa lui Elisei (2 Împăraţi 2:15) nu implica venerare, ci o formă de salut. Căci Legea de pe Sinai, interzicea cu desăvârşire prin primele două porunci, orice formă de închinare şi de asociere a unei fiinţe sau lucruri din univers cu Dumnezeu (Exodul 20:1-6). Nerespectând acest concept de bază, s-a deviat în idolatrie (Romani 1:19-25).
Chiar dacă iniţial oricărei forme bidimensionale (picturi) sau tridimensionale (sculpturi) i s-a dat doar rolul de reprezentare, toată istoria ne dovedeşte că oamenii s-au „scăpat” şi cu timpul au transferat toate prerogativele divinităţii asupra imaginii fizice. De exemplu: nu se ştie exact dacă iniţial israeliţii prin viţeii din locaşurile lor de cult din Betel şi Dan, socoteau că ei sunt o reprezentare a lui Iahve, sau sunt doar suportul carului de heruvimi pe care stă tronul Lui. Dar fără întârziere, totul a fost atribuit statuii şi Iahve a „dispărut” din locul socotit sacru şi din minţile oamenilor.
Felul în care forurile bisericeşti i-au grupat şi organizat, pe sfinţii sau oamenii socotiţi sfinţi este acelaşi cadru deviat al religiilor păgâne. Astfel Andrei este protectorul pescarilor, Grigore al cântăreţilor, Luca al doctorilor etc. Un zeu al mărilor, altul al agriculturii, o zeiţă a fertilităţii, un zeu al războiului etc. Iar aureola din jurul capului lor, este la fel ca cea din jurul lui Budha. Posibil ca Satan, cel care pornind de la păcatul iniţial face deviaţii înşelătoare, să fi folosit organizarea din cer, unde este un înger al apelor, altul al focului (Apocalipsa 16:5; 14:18) şi pe aceeaşi filieră şi alţi responsabili, al nimicirii (Evrei 12:23) etc. Dar între organizarea satanică şi cea divină este o diferenţă majoră, de fond, căci îngerii lui Dumnezeu execută totul sub autoritatea divină şi în respectarea principiilor şi atributelor lui Dumnezeu (Psalmul 103:19-21; 148:1-2) dar Satan, fapt dovedit prin organizarea zeilor şi prin propunerea făcută omului de a fi ca Dumnezeu (foarte actualizată prin doctrina New-Age), a dezvoltat un sistem antiteocratic, de balaur cu multe capete, bazat pe confuzie, de falsă libertate, de puteri paralele aparent complementare dar care se află în opoziţie, un plus şi un minus (ying şi yang), bine şi rău, provenit din abaterea iniţială (pomul cunoştinţei binelui şi răului), fapt îngăduit de Dumnezeu, doar în condiţia existenţei şi a lucrării diavolului. Slavă Domnului că în noul Eden nu va mai fi pomul acesta, ci pomul vieţii!
Cea mai mare putere idolatră este construită prin deformarea imaginii şi rolul Mariei, fecioara şi mama Domnului Hristos şi a patru băieţi şi cel puţin două fete (Matei 13:55-56). Căci expresia de „binecuvântată între femei” (Luca 1:28) au purtat-o şi alte eroine din V. T. (Judecătorii 5:24; 1 Samuel 25:33). De-a lungul istoriei „sfânta fecioară” (zeiţa mamă) – un împrumut foarte evident din păgânătate (Astarteea, Iştar) a fost socotită pururi fecioară, imaculată, până când în anul 1951 papa Pius al VII-lea a proclamat înălţarea ei la cer. Astfel s-a ajuns ca în creştinătate Maria să deţină supremaţia absolută, în special în Biserica Catolică. Dar şi în Biserica Ortodoxă există psaltire falsificată în care numele divin Dumnezeu, Domnul sunt înlocuite cu al „Fecioarei născătoare de Dumnezeu” – teotokos.
În încheierea acestei dezbateri restrânse, menţionez că abaterile primare pe care s-a clădit de-a lungul secolelor au fost date de supraaprecieri după modelele păgâne, religioase sau laice şi de câştiguri materiale şi financiare ale bisericilor şi în special a clerului. Un fapt negativ, a fost tolerarea sau acceptarea parţială a lor chiar din partea unor oameni socotiţi de valoare, ca Augustin sau alţii. Fapt repetabil şi astăzi, când fondul charismatic reuneşte într-un mod fără precedent, dar ca un precedent foarte periculos, mişcarea penticostală în deviaţia ei ulterioară şi aducerea pe aceeaşi undă a unor mase largi din Biserica Catolică, dar care nu se dezic deloc de idolatria lor. Aceste stări, sunt un declin foarte tentant, dar care se va dovedi falimentar, căci îi va reuni pe toţi cei care, deşi se numesc creştini, prin împrumutul idolatru păgân, ce îşi are originea în babilonul antic, într-un apogeu apocaliptic ce-şi va primi odată condamnarea, atât din partea umanităţii, pe care a înşelat-o milenii la rând, cât şi din partea lui Dumnezeu, pe care L-a substituit cu un fond demonic.
De aceea este nevoie, din nou, ca unii să se întoarcă de la idoli „încreştinaţi” (de la Moş Crăciun la Isus Hristos) aşa ca în 1 Tesaloniceni 1:9. Iar ceilalţi să înţeleagă ce scrie apostolul în încheierea epistolei sale: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli (1 Ioan 5:21).
Păcatul reţelelor sociale virtuale
Iosif Anca
Dacă în perioada Vechiului Testament, problema numărul unu între capetele de acuzare a Israelului a fost idolatria, situaţia s-a schimbat în perioada venirii Domnului Hristos, când o ipocrizie religioasă tradiţională era vinovăţia principală a evreilor. În perioada prezentă, există o problemă inedită, dar nu mai puţin periculoasă şi vinovată, legată de tehnologia ultimelor decenii. Numărul utilizatorilor de internet din Romania este de aproximativ opt milioane, dar el creşte vertiginos. Un studiu indică foarte clar că parinţii subestimează perioada de timp pe care copiii lor o petrec pe internet (65% dintre copii au afirmat că petrec on-line 3-4 ore zilnic; 45% dintre copii au accesat site-uri cu caracter pornografic, intenţionat sau din întâmplare; 50% au accesat site-uri cu caracter violent; 85% discută cu persoane necunoscute pe internet şi 45% din ei au primit propuneri de a se întâlni cu aceste persoane în viaţa reală, dar numai aproximativ jumătate dintre părinţi ştiu toate acestea şi au dat răspunsuri similare – (http://www.zf.ro/…/upc-romania). Potrivit altui studiu realizat de Intuitext împreună cu Itsy Bitsy FM, în 2008, „63,5% dintre copiii sub 14 ani, accesează zilnic calculatorul, iar aproximativ 59% dintre ei intră în fiecare zi pe Internet, pentru a vizita pagini web şi pentru a se juca, de regulă, jocuri violente. Cifrele cercetării sunt îngrijoratoare, deoarece mulţi copiii mai mici de trei ani intră zilnic pe Internet, iar copiii cu vârstă între 7 si 10 ani, navighează frecvent în spaţiul virtual” (http://www.strategic.ro/pr/prima-biblioteca-itsy-bitsy.html).
Din nefericire, pentru foarte mulţi copii, spaţiul virtual este din ce în ce mai la îndemână decât cel real. Navigarea pe internet, atât de accesibilă astăzi, poate fi comparată cu o plimbare printr-un oraş necunoscut. Site-urile sunt cartiere, hackerii sunt hoţi, soft-urile antivirus sunt poliţiştii, viruşii sunt arme. Copiii, dar şi oamenii maturi îşi petrec din ce în ce mai mult timp pe reţelele sociale (Hi 5, Facebook, Faceparty, Twitter, MySpace). Prin aceste locaţii pot scrie şi împărtăşi cu cunoscuţii sau necunoscuţii din lumea întreagă şi pot posta poze şi imagini, fără nicio restricţie. Copiii, adolescenţii şi tinerii sunt cei care reprezintă interfaţa acestei revoluţii tehnologice, fiind mai receptivi la mijloacele de comunicare modernă şi determinaţi de motive emoţionale, care ţin de înclinaţiile naturale ale vârstei şi contextul social al unui mediu familial grevat de o puternică criză morală. Mulţi părinţi nu sunt conştienţi de pericolele utilizării internetului şi nu ştiu cum să le facă faţă şi cum să procedeze în relaţie cu copiii lor. Unii cred că doar interzicându-le copiilor accesul la calculator, acasă, rezolvă problema, dar timpul petrecut în compania colegilor, în societate şi chiar utilizarea unui telefon mobil permite uşor accesul la spaţiul virtual. Alţii sunt conştienţi că educaţia în familie şi o relaţie bazată pe dragoste cu o comunicare eficientă este soluţia cea mai potrivită. În fond, problema este de natură spirituală, de aceea în primul rând părinţii, prin familie şi concertat la nivel de adunare, trebuie să lupte cu forţele întunericului care au dezlănţuit armaghedonul apocaliptic.
Problemele şi pericolele reţelelor sociale sunt foarte grave prin hărţuirea şi abuzul prin agresiune verbală, calomniere şi furtul de date, prin preluarea unor poze sau date personale şi postarea lor pe alte site-uri, în contexte negative. Cei mai vulnerabili sunt adolescenti şi tinerii, în special fetele. 65% dintre internauţii adolescenţi şi 75% dintre tineri între 18 şi 24 de ani şi-au postat profilul pe un site de acest tip. Astfel, 21% dintre fete şi 28% dintre băieţi, s-au expus riscului de a întâlni un pedofil, ascuns în spatele aşa-zişilor „prieteni internauţi”. Statisticile arată că majoritatea ignoră avertizările legate de pericolele la care se expun la aceste „şezători on-line”, la care se adaugă lipsa de conştienţă şi capacitate de operativitate a părinţilor. Răufăcătorii reuşesc să intre în conturi, pozând în prieteni ai utilizatorului, trimiţând apoi spamuri care direcţionează spre site-uri care fură informaţiile personale şi răspândesc viruşii spre alte PC-uri.
Toate acestea sunt păcate vechi în forme noi. Psalmistul Asaf scria cu trei mii de ani în urmă: „Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, cleveteşti pe fiul mamei tale” (Psalmul 50:20), iar Solomon explică „dulceaţa” acestei îndeletniciri: „Cuvintele clevetitorului sunt ca nişte prăjituri, alunecă până în fundul măruntaielor” (Proverbe 26:22); „Aşa este omul care înşeală pe aproapele său şi apoi zice: «Am vrut doar să glumesc!»” (Proverbe 26:19). Dumnezeu, prin Scripturi, condamnă ferm orice înjosire sau înşelare a aproapelui, ceea ce trebuie să decidem şi noi în lumea reală şi cea virtuală, ca David care s-a angajat în eliminarea acestui flagel: „Inima stricată se va depărta de mine; nu vreau să cunosc pe cel rău. Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici; …Cel ce se dedă la înşelăciune nu va locui în casa mea; cel ce spune minciuni nu va sta înaintea mea. În fiecare dimineaţă voi nimici pe toţi cei răi din ţară, ca să stîrpesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce săvârşesc nelegiuirea” (Psalmul 101:4-8).
O altă latură negativă sunt provocările care îndeamnă la ură şi violenţă, ce permit acţiuni specifice filmelor şi jocurilor virtuale, prin faptul că intră în contact cu abuzatori, persoane întâlnite în chat-rooms (discuţii on-line între mai mulţi utilizatori) sau prin schimbul de mesaje, care pot exploata naivitatea copiilor şi conduc la comiterea de abuzuri sau infracţiuni. Hackerii pot afecta computerele prin viruşi care transmit şi obţin informaţii fără acceptul utilizatorului şi apoi sunt vândute „profesioniştilor”. Astfel, hoţii pot „intra” să afle statutul social al celui pe care urmează să îl jefuiască şi pot afla activităţile şi locaţiile membrilor familiei. „Imprudenţa naivă a celor care comunică orice fel de date personale, a devenit un mediu propice şi pentru terorişti, care strâng informaţii despre «ţinte»”, nota cotidianul The Independent. Există o inundare cu materialele cu un conţinut ilegal şi ameninţător prin comentarii postate pe pagini web, blogguri şi în cadrul discuţiilor de grup virtual. Adesea persoane necunoscute, le spun în special copiilor că îi urmăresc şi că le vor face rău. Uneori sunt păcăleli, dar copiii au exprimat şi sentimente de teamă şi răzbunare. Jumătate dintre băieţii şi 35% dintre fetele, care au răspuns la un chestionar, au primit mesaje jignitoare sau ofensatoare. Cei mai mulţi (70% dintre băieţi şi 80% dintre fete) se simt deranjaţi de aceste mesaje. Totuşi, doar o mică parte (mai puţin de 15%) apelează la adulţi pentru sfaturi sau ajutor.
„Atenţie însă … grooming-ul (ademenirea sau manipularea unui minor în scopul stabilirii unei legături emoţionale cu acesta, pentru a-i reduce inhibiţiile şi pentru a-l face să se apropie de hărţuitor) este unul dintre cele mai grave riscuri, atunci când ne referim la utilizarea internetului de către copii. Şi încrederea se poate dezvolta rapid în mediul on-line, sub masca anonimatului. Grooming-ul asupra copiilor este folosit pentru a-i ademeni la activităţi ilegale ce ţin de exploatare sexuală, prostituţie, pedofilie sau pornografie infantilă. Agresorii on-line, caută copii prin intermediul internetului şi dezvoltă cu aceştia relaţii online – le acordă minorilor o atenţie sporită, fac cu ei schimburi de muzică, sunt la curent cu hobby-urile lor şi simpatizează cu eventualele probleme specifice vârstei. Se poate ajunge până la prezentarea unor clipuri sau imagini pornografice copilului, în speranţa de a-l determina să accepte astfel de acte. Unii agresori intreprind demersuri de a se întâlni cu copii racolaţi în acest mod” (http://www.safernet.ro/).
Agresivitatea este specifică Diavolului, în schimb, învăţătura biblică evidenţiază blândeţea ca o trăsătură obligatorie a creştinului, în manifestările intelectuale şi practice: „Blîndeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii” (Filipeni 4:4); „Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi pacinică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iacov 3:17).
Poate cel mai puternic motiv ce ar trebui să determine pe cei implicaţi, să renunţe la reţelele sociale virtuale este pornografia proliferată din ce în ce mai degradant şi abuziv. Studii efectuate în diverse ţări arată că tot mai mulţi copii sunt expuşi la imagini şi mesaje sexuale, iar unii primesc solicitări agresive cu caracter sexual, sau chiar bani şi cadouri, în scopul obţinerii de favoruri sexuale. Copii şi adolescenţi sunt provocaţi la întâlniri în vederea intreţinerii de raporturi sexuale în viaţa reală sau pe internet (sex virtual – o experienţa ale cărei urmări în plan psihologic şi spiritual sunt încă necunoscute, dar cu siguranţă vor afecta dezvoltarea acelei fiinţe). Au fost situaţii când computerele au fost infectate de viruşi ce a început să trimită fotografii pornografice pe conturile Facebook ale colegilor sau prietenilor. Astfel se promovează narcisismul, mai ales în cazul adolescenţilor, pentru a-şi „vinde” cât mai bine imaginea, dar răscumpărarea este adesea imposibilă.
Înţeleptul Solomon afirma categoric: „Căci buzele femeii străine strecoară miere şi cerul gurii ei este mai lunecos decât untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri. Picioarele ei pogoară la moarte, paşii ei dau în locuinţa morţilor. Aşa că ea nu poate găsi calea vieţii, rătăceşte în căile ei şi nu ştie unde merge” (Proverbe 5:1-6). Apoi arată posibilitatea împlinirii prin viaţa de familie şi exclude ca lipsită de necesitate şi valoare orice prietenie extraconjugală: „Bea apă din fântâna ta şi din izvoarele puţului tău. Ce, vrei să ţi se verse izvoarele afară? Şi să-ţi curgă râurile pe pieţele de obşte? … Izvorul tău să fie binecuvântat şi bucură-te de nevasta tinereţii tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei! Şi pentru ce, fiule, ai fi îndrăgostit de o străină şi ai îmbrăţişa sînul unei necunoscute?” (Proverbe 5:15-20).
Va fi suficient sfatul unui om care a cunoscut atât binele cât şi răul relaţiilor sociale? Solomon a fost „muşcat” de multitudinea relaţiilor, specifice şi perioadei noastre globalizate: „Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii. Ele te vor feri de femeia stricată, de limba ademenitoare a celei străine. N-o pofti în inima ta pentru frumuseţea ei şi nu te lăsa ademenit de pleoapele ei. Căci pentru o femeie curvă, omul ajunge de nu mai rămâne decât cu o bucată de pâine şi femeia măritată întinde o cursă unui suflet scump. Poate cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinşi, fără să-i ardă picioarele?” (Proverbe 6:23-28).
Cartea Proverbele descrie un episod de seducere şi urmările lui nebănuite; scena seamănă perfect cu situaţia din reţelele sociale virtuale: „Era în amurg, seara, în noaptea neagră şi întunecoasă. Şi, iată că, i-a alergat înainte o femeie îmbrăcată ca o curvă şi cu inima şireată. Era bună de gură şi fără astâmpăr; picioarele nu-i puteau sta acasă: când în uliţă, când în pieţe, pe la toate colţurile stătea la pândă. Ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi cu o faţă fără ruşine …Tot vorbindu-i, ea l-a ademenit şi l-a atras cu buzele ei ademenitoare. De odată a început să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă,ca pasărea care dă buzna în laţ, fără să ştie că o va costa viaţa, până ce săgeata îi străpunge ficatul” (Proverbe 7:9-23).
Cum să ne protejăm familia şi în prim-plan copiii, de aceste atacuri demonice? Cel mai simplu este în condiţia acceptării comune a neutilizării internetului. Astfel am apreciat hotărârea unui liceu cu bune rezultate la învăţătură şi cunoscut prin disciplina internă, care anunţa la o şedinţă cu părinţii că elevii nu vor primi teme la care să le fie necesar internetul, tocmai pentru a veni în ajutorul generaţiei în formare. Dacă există nevoia „absolută” de computer, acesta trebuie să stea la vedere, unde poate fi supravegheat în permanenţă – nu în „camere particulare”. Copilul lăsat nesupravegheat în casă, cu acces la internet, va intra din întâmplare sau intenţionat pe reţele sociale şi sub identităţi obişnuite se pot ascunde cei mai înfricoşători oameni. Un copil trebuie ferit total de pornografie, căci pierderea inocenţei va da naştere la pofte vinovate, care îi pot afecta întreg viitorul, iar răufăcătorii, pot trimite un virus capabil să controleze de la distanţă calculatorul. Astfel, un hoţ îţi poate citi e-mailurile, îţi poate afla parolele, îţi poate activa în absenţa ta, camera web şi poate afla dacă cineva se află în casă, acţionând în consecinţă.
Unii cred că prin internet pot să fie prieteni cu toată lumea, dar lucrurile nu funcţionează chiar aşa. Realitatea cercetată dovedeşte că un om normal, poate avea aproximativ 150 de prieteni (numărul lui Dunbar – limita cognitivă de indivizi cu care o persoană poate intreţine relaţii stabile). La capitolul acesta, Biblia este din nou actuală: „Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui…” (Proverbe 18:24); „Mai bine o mustrare pe faţă decât o prietenie ascunsă” (Proverbe 27:5); „Nu părăsi pe prietenul tău şi pe prietenul tatălui tău, dar nu intra în casa fratelui tău în ziua necazului tău: mai bine un vecin aproape decât un frate departe” (Proverbe 27:10). Concluzia se impune singură: Prieteniile sănătoase se formează la nivelul comunităţii locale şi într-un număr practic, dar fără imixtiunea în problemele intime ale celorlalţi.
„Şeful Google, Eric Schmidt, crede că tinerii de azi vor fi nevoiţi la un moment dat, să-şi schimbe numele, pentru a scăpa de trecutul lor din mediul on-line, pe reţelele de socializare. „Sute de milioane de utilizatori din întreaga lume, divulgă din ce în ce mai multe informaţii personale, fără să-şi dea seama de consecinţele pe care acest lucru le poate avea”, a declarat Schmidt, citat de The Press Association. Dr. Aric Sigman a lansat un avertisment pe baza unui studiu, arătând că lipsa unei socializări „reale”, poate avea consecinţe biologice, asupra internauţilor. Cercetătorul a adăugat ca lipsa contactelor directe, duc la alterarea genelor şi afectează reacţiile imunitare, la nivel hormonal. În acelaşi timp, acest fenomen „paralizează o parte dintre activitaţile mentale şi creşte riscul apariţiei demenţei, afecţiunilor cardiace şi a anumitor forme de cancer”. Dr. Sigman considera că site-urile, care sunt făcute pentru facilitatrea socializării, nu fac altceva decât să izoleze individul de lumea exterioară. El a explicat că socializarea directă, faţă în faţă, are anumite efecte asupra organismului, pe care nu le pot genera contactele electronice”(http:// www. Frontnews. ro/social-si-economic).
Internetul pare o junglă neexplorată şi fascinantă, dar care ne îndepărtează în sălbăticie, reducând capacitatea umană la instincte animalice: sex şi violenţă. Tehnologia reţelelor sociale ne introduce într-un complex robotic ce distruge lumea adevărată şi provoacă deziluzii şi decepţii nebănuite. Comunicarea socială este o nevoie umană, a omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci „nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18), dar atunci Dumnezeu s-a referit la familie, nu la reţelele sociale care blochează relaţiile familiale dintre soţi şi dintre părinţi şi copii, în favoarea unor relaţii cu necunoscuţi lipsiţi de dragostea naturală, ce încearcă să manipuleze în mod egoist dorinţa umană de socializare. Dumnezeu ne-a destinat să trăim în colectivităţi, dar Satan a folosit nevoia de comunicare a omului, în schimbul unor promisiuni irealizabile. Un profil în reţea fie că expune date reale, codificate sau incorecte are efecte negative, creând o lume paralelă, care prin dependenţă îşi cere dreptul la viaţă, iar copilul, tânărul sau chiar un om mai în vârstă va fi nevoit să se rupă adesea de realitate şi să se transpună cel puţin în parte în noua lume virtuală. Unii au realizat că n-au avut nimic de câştigat în noua lume paralelă şi au încercat să evadeze, ceea ce nu este chiar uşor, atât din punct de vedere psihologic cât şi tehnic, prin faptul că datele stocate pot rămâne în reţea, căci administratorii de reţele au constatat că acţiunea le-ar aduce pierderi financiare, hotărând să blocheze IP-urile şi site-urilor implicate în retragere. Este o situaţie asemănătoare implicării în ocultism, când „oamenii obiect” au devenit dependenţi de un medium irezistibil. Dependenţa de internet este la fel de puternică, prin efectele psihologice şi chiar biologice, ca dependenţa de droguri. Viaţa unui dependent de calculator sau internet se învârte în jurul unui monitor şi a unei tastaturi. Centrul universului e calculatorul. „Cei dependenţi petrec ore în şir în faţa computerului, îşi neglijează activităţile de zi cu zi, ajung să nu mai mănânce normal, dorm puţin şi sunt permanent extenuaţi. La nivel cerebral, dependenţa influentează sistemul de recompensă: atunci când primeşti ceva care provoacă plăcere, se declansează neuromediatori în anumită cantitate, care te fac să te simţi bine. Dacă nu se mai întâmplă acest proces, nu mai simţi plăcere şi devii agitat, irascibil, frustrat, precizează medicul specialist Simona Druga. Izolarea, ignorarea prietenilor şi a familiei, neglijarea activităţilor zilnice şi a responsabilitaţilor, nerespectarea orelor de masă şi nepăsarea faţă de propria sănătate, evitarea oricărei activităţi în ideea de a petrece tot mai mult timp on-line sunt semne care ar trebui să îngrijoreze. Dependenţa se instalează treptat, odată cu creşterea timpului acordat computerului. Tot în cazul copiilor, absenţa părinţilor din viaţa lor cotidiană poate reprezenta un motiv suficient de retragere în lumea virtuală. Odată cu izolarea de familie şi prieteni, persoanei dependente îi este tot mai greu să se adapteze la situaţii din viaţa reală şi să socializeze. Copiii, mai ales, pot împrumuta modele de comportament iresponsabile” (http://www.benessere.ro/Reportaj/1583/Jocul-cu-destinul-Capcanele-lumii–virtuale-html)
Noi oamenii, avem nevoie de relaţii naturale interumane, dar şi de o relaţie spirituală, iar Diavolul încearcă să ne amăgească prin intermediul tehnologiei, pentru a acoperi dimensiunea spirituală ce trebuie împlinită prin părtăşia noastră cu Dumnezeu. Pentru a intra în reţeaua divină, trebuie să fim conectaţi la ea, însă numai Dumnezeu ne poate accepta în „lista lui de prieteni”, după care putem accesa şi noi oricând serviciul, intrând în dialog cu El în rugăciune. Împărtăşeşte cu El problemele tale, nu cu cei de pe Hi 5 sau Facebook, care nu te pot ajuta cu nimic, căci sunt în cel mai bun caz creştini tot atât de fireşti ca şi tine, sau chiar infractori nebănuiţi! Prin Internet, mulţi sunt ispitiţi să-şi povestească necazul sau supărarea, dar adevăraţii consilieri nu sunt în reţele sociale virtuale, care cauzează efecte dezastruoase prin degradarea vieţii morale şi divorţuri familiale. Persoanele cunoscute on-line, sunt provocate fie datorită nevoii naturale de relaţionare, fie unor planuri obscure, să se întâlnească în mod real. Oferte diverse, de la ideea unui câştig rapid, prin afaceri economice, fie prin agenţii de fotomodele (pentru fete) sunt provocări adesea irezistibile, în condiţiile dependenţei de internet, sau a unor nevoi neîmplinite. Seducerea este uşor de realizat pentru că intervine un fenomen legat de viteza şi mărimea fluxului de informaţie pe care un utilizator îl recepţionează. Cu cât viteza şi volumul cresc, utilizatorii nu mai au timp să interpreteze logic faptele expuse, astfel că le consideră adevărate. „Recent un păstor din New Jersey, SUA a cerut celor implicaţi în slujire să-şi şteargă conturile de pe Facebook, sau să renunţe la slujire, datorită marelui număr de probleme familiale, prin relaţii virtuale cu foşti iubiţi sau iubite”. (www.radioelim.ro)
„Mulţi oameni vor să fie prezenţi peste tot, tentaţia omului către omniscienţă fiind egalată doar de cea către ubicuitate. Epidemia acestor reţele este contagioasă şi a fost determinată de imensul succes al Facebook. Ridicolul istoriei continuă, căci unii dependenţi de Facebook au decretat ziua de 31 mai 2010 drept QuitFacebook Day, în care toţi cei care doreau să părăsească reţeaua de socializare erau încurajaţi să-şi găsească curajul pentru a o face. Iniţiatorii acestui gest de frondă au fondat chiar şi un site care a produs 34.062 de abandonări, o simplă picătură de apă în vastul ocean format din cei 500 de milioane de utilizatori. Axioma, precum că naivitatea este cea mai sigură sursă de îmbogăţire este veche, însă în noua societate informaţională ea şi-a găsit o nouă aplicabilitate prin cei care donează identităţile lor eterice. Nu degeaba denumirea perfect aleasă pentru acest imens Internet este World Wide Web, termen greu traductibil, care ar însemna o pânză cu acoperire universală. Anumiţi analişti estimează că societatea Facebook ar genera venituri anuale de 1 miliard de dolari, site-ul postând numai în primele trei luni ale acestui an, 176 de miliarde de mesaje publicitare. Facebook exploatează imensa dorinţă de cunoaştere care caracterizează fiinţa umană, care poate fi atât inocentă, cât şi vinovată. Faptul că la un click distanţă se află o altă persoană, cu profilul ei format din preferinţe diverse (ce muzică îi place, ce cărţi citeşte, ce seriale urmăreşte), dar, mai important, statutul ei sentimental (este atrasă de bărbaţi sau de femei, cu toate combinaţiile posibile) care poate determina şi forma gradul de interes pe care cineva îl poate avea faţă de altcineva, dar şi fotografiile personale, reprezintă atuuri de socializare. Pe de altă parte, niciunul dintre participanţi la acest imens joc global nu este nevinovat. Fiecare are un interes, fie de natură sentimentalo-erotică (precum căutarea unui/or partener/e), fie de natură profesională sau din dorinţa de a promova ceva (idei) sau pe cineva (de obicei pe sine). La o simplă căutare pe Google a cuvintelor facebook scandal, se afişează nu mai puţin de 14 milioane şi jumătate de referinţe. Aceasta dovedeşte un singur lucru: uneltele de care dispune omul pot deveni din ce în ce mai sofisticate, însă setea de scandal şi bârfă rămâne aceeaşi” (http://www.revista22.ro).
Am intitulat acest articol „Păcatul …” nu păcatele, nu pentru că ar fi un singur păcat, căci reţelele sociale virtuale produc multe păcate, ci pentru a evidenţia că orice participare la ele este păcat: mai mic sau mai mare, mai degrabă sau mai târziu, direct sau indirect – MARE PĂCAT! Scopul acestui apel este ieşirea totală din aceste forme de manifestări interactive bazate pe „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii” (1 Ioan 2:16). Apostolul Ioan scria unor oameni biruitori ai lumii şi celui ce o guvernează – Diavolul. Dacă articolul acesta vă găseşte în afara capcanelor, am venit la timp, pentru a le marca mai evident. Dacă aţi fost prinşi în ispita şi păcatul acestor reţele, eliberaţi-vă singuri sau cerând ajutor prin mărturisire, chiar dacă vi se pare că nu sunt păcate ci numai piedici, oricum trebuie date la o parte. Cu siguranţă timpul petrecut on-line şi o pagină pe Facebook sau Hi 5 cu „n” ferestre ce vă provoacă în permanenţă la noi imagini şi relaţii din ce în ce mai provocatoare, nu pot fi decât dăunătoare. Dincolo de lipsa gramaticii limbii române (care lipseşte în majoritatea cazurilor) şi pierderea timpului pentru învăţătură, muncă sau odihnă, reţelele sociale induc către o idolatrie a eului, a „făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci!” (Romani 1:25). Rezultatul apare notat foarte clar în continuare, iar acum poate fi constatat cu tristeţe, de cel ce cunoaşte pe Dumnezeu şi valorile sfinte: „Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire…” (Romani 1:29). Acum şi aici, cu „slove mari” (după cum obişnuia apostolul Pavel) „vă îndemnăm” şi „vă poruncim”: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osîndiţi-le” (Efeseni 5:10-11).
Principalii factori care contribuie la obţinerea de profit in activitatea de crestere a vacilor de lapte sunt:
nutriţia şi reproducţia vacilor, între care există o strânsă corelaţie. Pentru a menţine şi a spori nivelul producţiei de lapte marfa într-o fermă, vacile trebuie să fete la intervale de cca 12-13 luni.
Ţinând seama de durata gestaţiei (285 de zile) şi de durata involuţiei uterine şi a anestrului după fătare (45-60 de zile), înseamnă că intervalul de timp în care femela trebuie să rămână gestanta după fătare este destul de scurt (20-40 de zile). Această perioadă se suprapune cu perioada producţiei maxime de lapte. Pentru vacile care fata primăvara, perioada de pregătire pentru o nouă gestaţie coincide cu perioada de trecere de la furajarea din stoc, cu furaje conservate, la hrănirea cu masă verde, ceea ce constituie un stres pentru organism. Nivelul producţiei de lapte şi stresul alimentar pot influenţa negativ funcţia de reproducere, concretizată prin lipsa manifestării căldurilor pe o perioadă mai lungă de timp (anestru după fătare) şi rate de fecunditate scăzute.
La rumegătoare, relaţia dintre nutriţie şi reproducţie este complexă, se găseşte sub controlul fermierului şi trebuie evaluată cu mare atenţie.
Cerinţele nutriţionale pentru susţinerea funcţiilor ovarelor, a fecundaţiei, nidaţiei şi gestaţiei timpurii sunt de 30-40 de ori mai mici, comparativ cu necesarul pentru întreţinere şi producţia de lapte. În cazul vacilor lactante, furajarea inadecvată în prima lună de la fătare, coroborata şi cu rezervele energetice proprii reduse
(depozite corporale de grăsime), are influenţe negative asupra reluării activităţii ovarelor după fătare şi a fecundităţii.
Cel mai important aspect al nutriţiei vacilor cu lapte îl constituie componenta energetică a raţiei (amidon, celuloză), care influenţează funcţia de reproducere. La vacile cu producţii mari de lapte, deficitul energetic al raţiilor în primele săptămâni de la fătare determina prelungirea intervalului de timp până la primul estru, scăderea fecundităţii, creşterea numărului de însămânţări per gestaţie şi prelungirea intervalului de timp de la fătare până la o nouă gestaţie. Bilanţul energetic negativ are consecinţe negative mai însemnate la vacile care sunt la a treia lactaţie (când producţia de lapte este maximă) şi la vacile bătrâne. După fătare, la vacile cu lapte se constată creşterea lentă a aportului energetic prin raţie datorită consumului mai redus de furaje, creşterea rapidă a producţiei de lapte şi creşterea consumului rezervelor proprii de grăsime, care poate conduce la tulburări de metabolism (acetonemie). S-a estimat că peste 80% dintre vacile cu lapte trec printr-un bilanţ energetic negativ în prima lună de lactaţie, deoarece cerinţele energetice pentru producţia de lapte nu pot fi asigurate numai prin aport alimentar. Slăbirea femelelor în prima lună de la fătare şi în timpul repausului mamar contribuie la scăderea fecundităţii şi la prelungirea intervalului de timp de la fătare până la o nouă gestaţie.
În vederea reducerii duratei şi amplitudinii bilanţului energetic negativ după fătare, se pot introduce în raţie surse suplimentare de grăsime (boabe de soia, grăsime animală protejată). Hrănirea suplimentară cu sortimente furajere bogate în grăsimi, îmbunătăţeşte şi performanţele de reproducţie. Administrarea sortimentelor furajere bogate în grăsimi reduce consumul de furaje, de aceea se recomandă numai după o lună de la fătare. Potenţialul genetic pentru producţia de lapte a vacilor a crescut foarte mult. Uneori există tendinţa furajării vacilor cu raţii bogate în proteină, în vederea susţinerii sau creşterii producţiei de lapte, dar aceasta conduită este asociată cu scăderea unor indici de reproducţie. Rumegătoarele pot compensa, într-o anumită măsură, aportul proteic mai redus al raţiilor, prin reciclarea în rumen a ureei care rezultă din metabolismul proteinelor. Vacile hrănite cu exces de proteine au nivele ridicate de uree în sânge şi în lapte, pH-ul uterin este scăzut şi, în consecinţă, fecunditatea este mai scăzută.
Elementele minerale au un rol foarte important pentru funcţia de reproducere a femelelor
Acestea sunt clasificate în macroelemente (calciu, fosfor, potasiu, sodiu, clor, sulf magneziu) şi în microelemente (fier, iod, mangan, zinc, seleniu, cupru, cobalt). Elementele minerale care influenţează funcţia de reproducere la vaci fac parte, în special, din grupa microelementelor (mangan, seleniu, iod, zinc, fier), dar şi carentele în calciu şi, mai ales în fosfor, afectează fertilitatea femelelor. Suplimentele minerale pot influenţa funcţia de reproducere la femele prin corectarea reacţiei mediului uterin, îmbunătăţirea fecundităţii, reducerea mortalităţii embrionare şi sporirea intensităţii manifestării estrului.
Tot ceea ce întreprinde fermierul pentru a mări consumul de furaje în primele două luni de lactaţie va determina îmbunătăţirea ratelor de fecunditate şi reducerea intervalului de timp de la fătare până la o nouă gestaţie. În primul rând, fermierul trebuie să grupeze vacile pe stări fiziologice, să le furajeze diferenţiat, asigurându-se o mai mare atenţie celor în repaus mamar (ultimele două luni de gestaţie) şi celor recent fătate. Al doilea aspect îl constituie raţiile furajere care trebuie alcătuite în aşa fel încât să asigure glucide uşor fermentescibile în rumen (concentrate), furaje fibroase şi proteine nedigerabile în rumen pentru a menţine sănătatea rumenului. În amestecurile de concentrate trebuiesc introduse suplimente vitamino-minerale specifice vacilor cu lapte.
Cheia menţinerii în limite normale a fertilităţii vacilor cu producţii mari de lapte este să vă asiguraţi că vacile nu sunt prea grase înainte de fătare, sunt hrănite cu raţii echilibrate în toţi principii nutritivi, cu un aport energetic corespunzător producţiei de lapte, care să stimuleze consumul de furaje pe parcursul primelor două luni de lactaţie şi să monitorizaţi îndeaproape tulburările metabolice care pot să apară în primele zile sau săptămâni de la fătare (acetonemia, hipocalcemia). Creşterea consumului de furaje poate fi stimulată prin sporirea palpabilităţii furajelor (îmbunătăţirea gustului), prin metode specifice de preparare.
În concluzie, există probleme reale de fertilitate la vacile cu lapte, aceste probleme se înmulţesc odată cu creşterea producţiei de lapte, mai ales dacă vacile nu sunt furajate la nivelul potenţialului lor productiv. De aceea, dacă doriţi să aveţi în ferma vaci cu producţii mari de lapte şi să vă confruntaţi cu puţine probleme de reproducţie, apelaţi la serviciile unui specialist în nutriţia animalelor.
Daca vreti profit,optimizati,nu maximizati aportul de substanta uscata in hrana vacilor
Fara a crea impresia ca aceasta preocupare reprezinta calea cea mai sigură, rapidă şi eficientă de sporire, îmbunătăţire şi eficientizare a producţiei de lapte ,spun doar ca alimentatia, impreuna cu alte masuri,produc performanta. Alimentaţia vacilor de lapte are o arhitectură specifică, bazându-se pe producerea unor furaje de calitate superioară şi în cantităţi suficiente, care să satisfacă cerinţele zilnice ale animalului. Un aspect deosebit de important şi puţin respectat este legat de stabilirea cantităţii de concentrate pe care fiecare animal o primeşte, în funcţie de producţia zilnică de lapte. Exista doua modalitati de a imbunatati eficienta furajarii animalelor. Una dintre acestea vizeaza cresterea productiei de lapte cu acelasi aport de substanta uscata, iar celalalt consta in a reduce aportul de substanta uscata si sa se mentina acelasi randament de lapte.
Multe dintre dietele modificate care cresc productia de lapte vor duce, de asemenea, si la cresterea eficientei hranirii animalelor. In general, vaca va produce mai mult lapte iar proportia substantelor nutritive utilizate pentru intretinere devine mai mica. In momentul in care aportul de substanta uscata creste va exista o scadere a digestibilitatii hranei pentru animale, iar organismul devine oarecum mai putin eficienta la extragerea de energiei din rație. Aceasta scadere a digestibilitatii creste pe masura ce creste aportul si devine o problema reala la vacile mari producatoare de lapte cu un consum ridicat.
Pentru obţinerea unui litru de lapte, se administrează aproximativ 350-400 g concentrate de bună calitate.
Imediat după fătare, vaca va primi zilnic o cantitate de concentrate mai mare (ex. dacă la o mulsoare zilnică de 10 litri lapte, pentru care în mod normal se administrează aproximativ 4 kg concentrate, aceasta va primi 7-8 kilograme concentrate). În acest fel, cantitatea zilnică de lapte va creşte până când se va obţine un maxim neinfluenţat de furajare, celelalte componente din hrană fiind, oarecum, la discreţie.
În acest moment, raţia de concentrate va fi scăzută, până când se va mulge o cantitate mai mică de lapte. Crescând din nou raţia de concentrate, până la revenirea laptelui în cantitatea maximă, se stabileşte raţia finală, la un randament ideal de valorificare al furajelor, fără pierderi.
Cu toate acestea, se acordă o atenţie mai mare furajelor de volum, pentru că bovinele sunt ierbivore prin natura lor, iar acest tip de furaje asigură primordial buna funcţionare metabolică şi digestivă. Apoi, în tubul digestiv principalii precursori ai laptelui (acizii graşi volatili) se formează mai eficient din hidraţii de carbon structuraţi (de tipul celulozei) şi mai puţin eficient din nutreţurile concentrate obişnuite. Performanţe maxime în producerea laptelui se pot obţine numai prin îmbinarea acestor două categorii de furaje, respectiv raţia să conţină procente bine stabilite de furaj volum şi nutreţuri concentrate.
Erorile de alimentaţie determină afecţiuni metabolice şi funcţionale, înregistrându-se cu precădere în perioada de repaus mamar, cât şi în perioada de început a lactaţiei. Pe ansamblu, erorile alimentare provoacă, pe lângă starea de boală, o scădere semnificativă a producţiei de lapte. Forma fizică a hranei administrate influenţează randamentul de utilizare a substanţelor nutritive, prin suprafaţa de absorbţie disponibilă pentru flora bacteriană ruminală şi prin uşurinţa extragerii acestora din furaj. De asemenea, respectarea formei optime de de administrare elimină riscul apariţiei diferitelor afecţiuni gastro-intestinale.
Pentru vacile care primesc mai multe tainuri de concentrate, acestea se administrează la intervale egale în cursul zilei. Este bine ca un tain de concentrate să nu depăşească 2-2,5 kg. Raţia şi, în special, nutreţurile de bază trebuie administrate un timp cât mai îndelungat, fără a fi schimbate, fără legătură cu administrarea concentratelor. Orice schimbare bruscă a alimentaţiei produce tulburări de digestie, lucru care se întâmplă şi la scoaterea unui element furajer din raţie. Aceasta se întâmplă curent în momentul trecerii la hrănirea de iarnă şi invers.
Concentratele se administrează sub formă de uruială, deoarece în cazul măcinişului prea fin vor adera la pereţii gastrici, provocând ulceraţii. Carenţele şi dezechilibrele nutriţionale produc o serie de tulburări, cum ar fi cetoza (acetomenia), care apare la începutul lactaţiei şi sfârşitul gestaţiei, datorându-se cantităţilor prea mari de suculente în raţie. Se manifestă prin scăderea semnificativă a producţiei de lapte şi apetit capricios, animalul degajând un miros pronunţat de acid butiric.
Elemente şi reţete
Pe linga alte produse,porumbul este cereala care intră în cea mai mare proporţie în hrana animalelor, cu un conţinut ridicat de amidon şi grăsime (4-5%) şi scăzut în celuloză, digestibilitate ridicată şi o valoare energetică apreciabilă, conţinând 8-10% proteină;Dintre vitamine remarcându-se vitamina E şi provitamina A. în hrana animalelor porumbul se administrează îndeosebi sub formă de uruială, devenind o componentă de bază a amestecurilor în producerea nutreţurilor combinate, unde participă în următoarele proporţii:- 40-60% la vacile lactante şi gestante;
– 30-40% la tineretul pentru reproducţie.
Porumbul se administrează sub formă de:- boabe măcinate, pentru vârsta de 0-6 luni;
– porumb ştiulete măcinat cu totul, pentru vârsta de 6-18 luni şi peste;
– porumb siloz, recomandat spre recoltare când planta se găseşte în perioada de vegetaţie lapte-ceară. Pentru ridicarea conţinutului de proteină, porumbul poate fi însilozat în amestec cu leguminoasele (ex. 75-80% asociat cu 20-25% mazăre sau soia). De asemenea, o altă posibilitate de a ridica proteina în conţinut a porumbului însilozat este adăugarea de uree sintetică şi sulfat de amoniu (0,78 kg uree+0,28 kg sulfat de amoniu la 200 l apă, necesară pentru 100 kg masă porumb însilozat). Se toacă, se depozitează pe platforme de beton, după care se presează pentru eliminarea aerului, în vederea obţinerii unei fermentaţii de calitate;
– cocenii de porumb, administraţi fără nicio pregătire în hrana animalelor, sunt consumaţi numai în proporţie de 50-75%. Pentru a mări procentul de utilizare, cocenii se toacă la şişcă, fiind administraţi ca atare sau în amestec cu borhoturi.
În regim gospodăresc, poate fi realizat un amestec de nutreţ murat:- 100 kg strujeni tocaţi;
– 30 litri apă, în care se dizolvă 600 g sare (2% sare);
– dacă este posibil, 600 g melasă, care va îmbunătăţi valoarea nutritivă a furajului.
Amestecul se presează, urmărindu-se o fermentaţie de tip lactic (miros plăcut, fermentat, îmbietor), evitându-se fermentaţia de tip butilic, care apare în urma tasării insuficiente (miros înţepător, respingător). După 2-3 zile de fermentaţie, amestecul poate fi administrat animalelor, acesta înlocuind porumbul siloz, ca valoare nutritivă.
În raţia zilnică se recomandă următoarele cantităţi de nutreţ murat sau porumb siloz, pentru vacile în lactaţie: 20-30 kg (rezultate bune se obţin când 1/3 din cantitatea de nutreţ suculent este reprezentat de sfeclă furajeră şi când pentru 5 kg nutreţ murat se administrează 1 kg de fân).
Orzul şi ovăzul sunt consumate cu plăcere, îmbunătăţind raţia cu extracte azotate, proteină brută, grăsime şi aminoacizi esenţiali. Conţinutul în proteină digestivă este mare la aceste graminee, folosindu-se în hrana vacilor de lapte, în proporţie de 30-35% din amestecul concentrat, acesta din urmă având un efect pozitiv asupra cantităţii şi (în special) asupra calităţii laptelui.
Tărâţele de grâu sunt formate din învelişuri bogate în celuloză şi germeni bogaţi în amidon, proteine, săruri minerale (îndeosebi fosfor), dar sărace în calciu. La hrana animalelor, tărâţele se folosesc în procent de 10-25% din amestecul de concentrat.
Şrotul de floarea-soarelui este unul din compuşii de bază în realizarea nutreţurilor concentrate din hrana vacilor, datorită conţinutului ridicat în proteină. Este folosit în proporţie de 10-25% din totalul concentratelor.
Soia se situează printre leguminoasele cu cele mai mari cantităţi de proteină (32-34%) şi cel mai ridicat conţinut în lipide (17-20%), substanţele nutritive fiind uşor digestibile. Se foloseşte în alimentaţia animalelor numai după un tratament termic (prăjire, fierbere), sub formă de făină.
Cel mai important jucător din agricultura românească se axează pe agricultura inteligentă, calea sigură spre performanță- Agricost
Agricost este una dintre cele mai cunoscute societăți care activează în domeniul agriculturii în România. În urmă cu doar doi ani, compania a semnat contractul de concesionare pentru cele peste 56.000 de hectare de teren agricol din Insula Mare a Brăilei. Cu peste 14 ani de experiență în domeniu, proprietarii Agricost au crescut afacerea, mizând pe două direcții de dezvoltare. Este vorba despre maximizarea randamentelor pe unitate de suprafață și reducerea costurilor, pentru rezultate cu o eficiență cât mai ridicată.
În acest sens, compania și-a îndreptat atenția către soiuri și hibrizi, care oferă o producție de calitate, dar și cantitate, desigur, având un control permanent asupra specificului solului și climei, dintr-o incintă îndiguită. Compania a căutat continuu soluții noi la tehnicile vechi de lucrare a pământului. “A doua direcție a avut la bază inovația, care presupune tehnologii noi de cultivare. Am schimbat tot sistemul tradițional de lucrare a pământului, respectiv de arat. Practic, de trei ani, nu mai nu arăm niciun hectar de teren, ci aplicăm tehnologia lucrărilor minime care ne asigură în mod deosebit economii însemnate de carburanți. Fiind, de asemeni,într-o zonă foarte secetoasă, conservăm apa în sol. Am schimbat vechile tehnici de irigare, de semănare și de recoltare cu tehnici noi. Putem spune că aplicăm o agricultură inteligentă, pentru că viitorul este al acesteia. Una dintre laturile acestei agriculturi inteligente este agricultura de precizie. O altă direcție este practicarea unei agriculturi conservative și anume: cu inputuri puține să obții foarte multe”, ne-a declarat Lucian Buzdugan, președintele consiliului de administrație Agricost S.R.L..
Culturi de viitor
Conducerea companiei a înțeles că investițiile în utilaje aduc reduceri semnificative la carburant și la forța de muncă. Mai mult decât atât, tot pentru a reduce costurile, s-a implementat ideea aplicării de îngrășăminte, doar pe baza unei analize exacte a solului. Compania Agricost are astăzi un laborator specializat, care analizează solul înainte de aplicarea oricărui fertilizant. „Cultivăm, de asemeni, plante care au rol ameliorativ. De exemplu, soia celasă azot biologic în sol și lucerna care are aceeași însușire. Sunt culturi cu care vrem să extindem suprafețele și avem chiar un obiectiv să ajungem la jumătate de suprafață cultivată. Evităm, cu ajutorul mașinilor performante dotate cu GPS, subdozările și supradozările cu produse chimice. Toate acestea au făcut ca în ultimii ani să realizăm aproximativ 300.000 de tone de producție pe cele 56.000 de hectare. În 2014, vom realiza 350.000 de tone, ceea ce ne va asigura o medie de șase tone la hectar. Avem o estimare pentru 2018, de 500.000 de tone, care ne va conduce de la nivelul actual de 650 de tone pe salariat producție marfă, la 1000 de tone pe salariat și mă refer la salariații care lucrează direct în câmp”, ne-a explicat președintele consiliului de administrație Agricost.
Agricultură de precizie
Produsele oferite de Agricost sunt semințele de grâu, rapiță, de soia, de floarea soarelui. Pe lângă cantitatea, pe care nicio companie din domeniu nu o poate exclude din schema dezvoltării sale eficiente, calitatea produselor este extrem de importantă.
Pentru a putea oferi proteine vegetale de calitate, Agricost funcționează după principiile unei agriculturi de precizie, cu atenție la cantitatea de proteină din plante printr-un conținut optim de azot oferit acestora sau pentru fixarea conținutul de ulei, administrând îngrășăminte specifice produselor. “Am îmbunătățit structura noastră de culturi, cultivând soia. Am pornit cu soia de la câteva hectare și am ajuns astăzi să cultivăm soia pe 8000 de hectare și pe încă 4000 cultură dublă. Folosim această <regină a plantelor> și în cultura dublă, pentru a crește ponderea și cantitatea producției pe proteină pe hectar. De asemeni, lucerna, cu cele 15.000 de tone de fân pe care le realizează la hectar, obține cea mai mare cantitate de proteină pe hectar. Am mizat, de asemeni, și pe cultura de orz, care anul trecut a avut o cerere foarte mare și un preț mai bun decât cel al grâului. Însă, spre dezamăgirea noastră, din cauza condițiilor atmosferice de anul acesta, din cauza precipitațiilor abundente, în alte zone ale țării, cât și în Europa calitatea grâului nu a fost foarte bună și o mare parte a trecut la furaj, iar cererea pe orz a scăzut”, ne-a explicat Lucian Buzdugan.
Previziuni pentru viitor
Cantitativ, România anul acesta va avea un nivel apropiat cu cel din 2013, dar nivelul calitativ va fi mai scăzut, spune conducerea Agricost. Motivul? Mare parte din producția de grâu a fost afectată de precipitațiile în exces, în anumite zone ale țării.
În Insula Mare a Brăilei nu a mai plouat în ultimele două luni de vară, iar acest lucru se traduce prin costuri ridicate, dar și o producție mulțumitoare din punct de vedere calitativ. “Avem o conjunctură internațională proastă, sau foarte proastă. Avem cele mai scăzute prețuri din ultimii zece ani. De exemplu, la unele culturi prețurile de livrare sunt comparabile cu cele din 2004. În același timp, toate inputurile au avut o creștere importantă, aș putea spune că acestea s-au dublat în acest interval de timp, în timp ce noi ne întoarcem cu prețurile de livrare la nivelul celor din 2004. E o situație foarte grea. Iată că nici ploile nu sunt bune dacă sunt prea multe, dar să sperăm că după ploaie vine soarele și trebuie să fim optimiști”, ne-a declarat Lucian Buzdugan, președintele consiliului de administrație Agricost. Cu toate acestea, dat fiind faptul că barometrul prețurilor este influențat de rezerva mondială, este posibil ca prețurile să rămână constante, adică scăzute și anul viitor.
În România, mulți fermieri își conduc afacerile în mod tradițional, cu tehnici și tehnologii învechite, iar acest lucru conduce, inevitabil, la rezultate nesatisfăcătoare, spune președintele consiliului de administrație al firmei Agricost, care a primit recent distincția de fermierul anului de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. “Am văzut anul trecut cum poate agricultura susține economia, prin contribuția ei la PIB. Deși se înregistrează anumite progrese, România este încă sub nivelul european, zootehnia este în declin, avem foarte multe exploatații mici, de ordinul milioanelor, iar terenurile sunt alcătuite din parcele la fel de mici. Cred că este nevoie să trecem la o specializare: fermele mari să se ocupe de cereale, iar fermele foarte mici de legume, pomicultură, viticultură, de solarii. Cred că statul a greșit dând sume de bani ca ajutor social și nu ca subvenții pe hectar. Banii aceștia, 100 – 150 de euro pe hectar, trebuiau să fie dați micilor fermieri sub forma de vouchere pentru motorină, îngrășăminte chimice sau semințe, pentru că doar așa eram siguri că acești bani sprijineau agricultura, și nu dând bani cu care fermierul să poată cumpăra orice, chiar și ceea ce nu are nicio legătură cu agricultura. Cred că ar trebui încurajată performanța, iar aceste sume să fie acordate doar acolo unde se obține performanță. Trebuie avută în vedere și pregătirea profesională și mă refer la reînființarea școlilor profesionale, școlilor tehnice, iar universitățile trebuie puternic dezvoltate”, explică Lucian Buzdugan. Președintele consiliului de administrație Agricost a adăugat faptul că cercetarea agricolă trebuie susținută mai puternic, începând cu institutele de cercetare care au nevoie de finanțare, până la instituțiile de învățământ care pot prelua o parte din această activitate.
Pregătire profesională
Pentru a asigura o activitate performantă, conducerea Agricost a pus pe primul loc în companie grija față de angajații săi. Principala formă de pregătire este formată din cursurile de specializare, mai ales atunci când se achiziționează echipamente și utilaje noi . „Pentru a avea un management bun, ne-am preocupat de pregătirea profesională a șefilor de ferme și sectoare, creând în acest sens o adevărată școală. Facem cursuri în fiecare an, pe perioada de iarnă. Din cele trei luni de vacanță, o lună este ocupată cu pregătirea profesională. În ceea ce privește stimularea salariaților, avem salarii foarte bune, iar în cele trei luni de vacanță angajații se odihnesc, învăță, se specializează și primesc retribuție. În plus, în fiecare an, 25% din salariații Agricost își fac o vacanță în afara țării. O altă direcție care ne preocupă o reprezintă disciplina muncii, de care avem foarte mare grijă să fie respectată, atât din punct de vedere tehnic, cât și organizatoric”, explică președintele consiliului de administrație Agricost.
Strategii de dezvoltare
În prezent, compania exportă o cantitate foarte mică din produsele sale. Un accent mai mare pentru export va fi pus atunci când producția se va ridica la peste jumătate de milion de tone. Până atunci însă, planurile de viitor ale companiei se îndreaptă către o agricultură durabilă și, nu în ultimul rând, societatea este preocupată de independența energetică. “Strategia noastră viitoare se bazează pe performanță, pe orientarea către culturile proteice, pe creșterea gradului de prelucrare a producției. Vrem să ne asigurăm independența energetică și ne uităm serios la bioamasă, vrem să asigurăm o agricultură durabilă, adică să avem grijă de mediul înconjurător, să ne ocupăm de biodiversitate și de menținerea și creșterea fertilității naturale a solului. Acestea sunt direcțiile pe care ne axăm în perioada următoare. Toate acestea presupun investiții foarte mari, pregătire profesională foarte susținută și încredere mare în viitor”, ne-a declarat Lucian Buzdugan, președintele consiliului de administrație Agricost.
Agricost estimează, pentru 2018, o producție de jumătate de milion de tone, de pe terenul agricol din Insula Mare a Brăilei.
Profesionalism în agricultură
Agricultura poate fi un motor al economiei. Cu o condiție: să existe voință politica
Agricultura românească se caracterizează prin lipsă de performanță. Este o idee recunoscută de toată lumea: agricultori, fermieri, politicieni, orășeni, comentatori TV și… țărani. Dar nimeni nu face nimic. Ne-am obișnuit cu această agricultură ineficientă și uitată în „Carul cu boi” al lui Nicolae Grigorescu.
Lucian Buzdugan, CEO la Agricost Insula Mare a Brăilei, susține că, în prezent, agricultura românească se situează la nivelul anilor ’70 din statele puternic dezvoltate. Așadar, o înapoiere de peste 40 de ani.
Argumentele directorului de la Agricost se bazează pe cifre: valoarea producției la hectar (800-900 euro/ha) este de 2 – 2,5 ori mai mică față de cea din UE (1.800 – 2.000 euro/ha); autoconsumul din fermele de subzistență și semisubzistență este de 90 – 92% și respectiv 50 – 52%, față de 10 – 12% în Uniunea Europeană; randamentele agricole medii sunt de 2.750 – 3.000 kg/ha sub jumătate față de cele din țările comunității europene.
La aceste cifre net inferioare pentru România se mai adaugă și faptul că dotarea unui agricultor român este de 25 de ori mai mică față de cea a unuia din UE și lipsa instalațiilor de irigare, acestea fiind distruse imediat după 1989. Încă mai sunt în țară suprafețe arabile necultivate, circa 1 milioan de hectare, cifră care nu este recunoscută oficial, precizează Lucian Buzdugan, dar adaugă faptul că este un lucru bun față de acum câțiva ani, când terenurile necultivate atingea 3 milioane de ha. De asemenea, subvențiile la hectar primite de la UE și de la guvern nu au reușit să împingă agricultura pe treptele performanței și să ridice productivitatea în aceste sector.
Întrebarea vine firesc: agricultura poate să devină un motor al creșterii economice? (Nu este o întrebare de la Radio Erevan!) „Da. Este posibil, dar cu o condiție: schimbarea politicilor de abordare a acestei importante ramuri economice”, răspunde Lucian Buzdugan. Iar prin această schimbare de politici, Buzdugan are în vedere două lucruri: România dispune de mari rezerve de cereale și are printre cele mai bune condiții pedoclimatice pentru agricultura din Uniunea Europeană, (așezare geografică, sol, apă, climă și forță de muncă).
Buzdugan are propuneri concrete și în ceea ce privește înzestrarea agricultorilor cu tractoare și combine, creșterea capacității de transport și depozitare, folosirea îngrășămintelor (azotul bilogic) și păstrarea fertilității solului. Șeful Agricost spune că profiturile obținute de compania sa au fost reinvestite: „Este de ajuns ca într-un singur an să nu faci producție în agricultură și atunci ești falit! Pentru că nicio bancă nu te mai finanțează și nimeni nu este dispus să te înțeleagă.”
El atrage atenția asupra faptului că toate aceste măsuri se pot aplica pe suprafețele mari și că actuala proprietatea agricolă este fărămițată în România. „Totuși, aceste ferme de subzistență (1 – 2 hectare) au salvat România de la un colaps, pentru că populația de la țară a reușit să-și asigure existența în acești ani de criză economică”, precizează Buzdugan.
În viziunea directorului de Agricost, agricultura poate să devină un motor al economiei, pentru că România dispune de toate condițiile pentru practicarea unei agriculturi performante, durabile și sustenabile. Cu o condiție: „Să existe voință politică și mult profesionalism”, adaugă Lucian Buzdugan.
Lucian Buzdugan: “Trebuie să investim în agricultură!”
Interviu cu domnul Lucian Buzdugan, director general al companiei Agricost
– Domnule director general Lucian Buzdugan, care a fost bilanţul agricol al companiei Agricost în anul 2013?
– Anul 2013 a fost unul bun sau mai bine spus mult mai bun decât 2012. Gândurile noastre se îndreaptă acum spre anul 2014. Situaţia favorabilă a semănăturilor de toamnă şi temperaturile ridicate de la începutul lunii ianuarie au făcut ca o parte dintre culturi să plece în vegetaţie. De aici şi temerea fermierilor că plantele ar putea fi supuse la un proces de rezistenţă maximă, dacă temperaturile scăzute de -2 grade, -3 grade, ar persista mai mult de o săptămână. Această dezvoltare rapidă a plantelor – o talie mai mare faţă de cea normală pentru această dată – poate genera şi alte temeri pentru specialiştii din agricultură, şi anume, fenomenul de asfixiere datorat stratului gros de zăpadă şi a consumului ridicat de oxigen al acestora.
– Societatea Agricost a fost laureata unuia dintre premiile de excelenţă acordate de compania DuPont, pentru cel mai mare utilizator de produse fito sanitare. Cum aţi primit acest trofeu?
– Este un moment de mare bucurie în primul rând să particip la un eveniment atât de important. Ne leagă o relaţie de prietenie deosebită de compania DuPont, deoarece avem o colaborare de peste 10 ani, încă de la începerea activităţii noastre în Insula Mare a Brăilei. În prezent, în proporţie de 80% din soiurile de hibrizi şi schemele de tratamente împotriva bolilor, buruienilor şi dăunătorilor sunt efectuate cu produsele DuPont. Cel mai important lucru este însă Centrul de Excelen ţă, pe care noi l-am asigurat companiei DuPont şi care ne-a oferit cele mai mari satisfacţii profesionale.
Îmi doresc ca evenimentul organizat de DuPont să fi atras atenţia tuturor persoanelor implicate în agricultura românească, fermierilor în mod special, asupra tehnologiilor ce trebuie implementate în acest sector. Un lucru este cert, agricultura trebuie făcută numai cu sprijinul tehnologiilor de vârf, cu produse de calitate, echipamente performante, sisteme de irigare şi resurse financiare.
– Insula Mare a Brăilei este cea mai mare exploataţie agricolă din Uniunea Europeană, iar aici lucrurile par să funcţioneze excelent. Există, totuşi, şi probleme?
– Este adevărat, Insula Mare a Brăilei se bucură de comasarea terenurilor şi de productivităţi ridicate. Astăzi deţinem aproximativ 58.000 de hectare teren arabil, ceea ce reprezintă o responsabilitate importantă şi un volum de muncă şi investiţional imens. Deci, laurii nu se obţin atât de uşor. Ne confruntăm, în egală măsură, şi cu multe probleme şi provocări a căror rezolvare ţine de utilizarea celor mai eficiente şi moderne soluţii tehnice. Cea mai mare problemă pe care o întâmpinăm este fluctuaţia pânzei freatice, care face ca cel puţin 10% din suprafaţa Insulei să nu poată fi exploatată din cauza excesului de umiditate. Am avut ani în care am pompat în jur de 70-80 de milioane de metri cubi de apă în Dunăre.
Pe de altă parte, în timpul verii ne confruntăm cu o secetă mai pronunţată decât în alte zone, pentru că aici, faţă de terasele Brăilei, plouă mult mai puţin pe an şi atunci suntem nevoiţi să aducem apa din Dunăre în fiecare vară pentru a putea iriga. Preocuparea noastră în acest sens este majoră, pentru că în momentul când am preluat acest pământ el era într-o stare foarte proastă. De aceea, am investit an de an în irigaţii, pentru a preîntâmpina acest neajuns. Astăzi reuşim să folosim la maximum sistemul nostru de irigaţii şi astfel obţinem producţii foarte bune.
O altă problemă este legată de fertilitatea solului. Fertilitatea limitată a solului, în a cărui compoziţie se află multă argilă aluvionară, este un alt neajuns major. De aceea, Agricost a adoptat ultimele tehnologii de conservare a solului din domeniu, renunţând astfel la arat, prăşit, discuit sau la alte tipuri de lucrări care presupun expunerea solului la agresiunea razelor solare şi a vântului. Folosind tehnologiile conservative dry-farming, pe care le utilizăm deja de trei ani, culturile se prezintă foarte bine.
O să încerc să vă explic cum funcţionează această tehnologie. De exemplu, imediat ce am recoltat, să spunem grâul, planta premergătoare, intrăm cu un utilaj special care nu răstoarnă brazda şi care afânează solul. Această vânturare a solului imediat după ploaie, respectiv întoarcerea brazdei, înseamnă o expunere a solului la agresiunea razelor solare şi a vântului, care evaporă şi usucă şi ultima picătură de umezeală. Totodată, razele soarelui distrug toate bacteriile care ajută la creşterea fertilităţii solului. De aceea această tehnologie – dry-farming – este revoluţionară, pentru că ajută ca umiditatea să se păstreze în sol.
Un element important în Insula Mare a Brăilei este selecţia riguroasă a tuturor hibrizilor care ajung să fie cultivaţi în cultura mare. În fermă nu intră niciun produs, niciun soi, niciun hibrid până nu este testat în primul rând în microcâmp, pentru că unii hibrizi sau unele soiuri, care în terasa Brăilei sau în Bărăgan merg foarte bine, aici nu îşi găsesc locul, nu dau producţie mare şi alţii care merg mai prost în terasă merg mult mai bine aici şi atunci avem această obligaţie, să testăm şi să vedem care sunt hibrizii care dau, în condiţiile noastre, maximum de randament.
Hibrizii personalizaţi condiţiilor pedoclimatice din Insula Mare a Brăilei sunt în mare parte marca DuPont-Pionner şi suntem foarte multumiţi de productivitatea şi calitatea recoltelor. Cred că această tehnică de lucru trebuie adoptată de toţi fermierii, având în vedere fenomenele acute de secetă şi arşiţă din ultimii ani şi, bineînţeles, ţinând cont de avantajele aplicării ei.
Un aspect neplăcut în agricultură, cu care de altfel ne confruntăm şi noi, sunt buruienile, bolile şi dăunătorii în culturi. Sigur, pentru asta aplicăm tratamente specifice, dar uneori dăunătorii chiar devin imuni la aceeaşi substanţă folosită. În 2013, de exemplu, ne-am aflat într-o situaţie critică, datorată invaziei larvelor de Helicoverpa care nu au cedat la tratamentul aplicat. Soluţia am primit-o de la compania DuPont, care ne-a recomandat un produs extraordinar, Coragen, cu ajutorul căruia ne-am salvat culturile.
– Domnule director, vizitând ferma pe care o administraţi am fost impresionaţi de ce am văzut – recolte bogate, tehnologie şi utilaje de înaltă clasă şi, nu în ultimul rând, un sistem de irigaţii performant. Ce ne puteţi spune despre toate acestea?
– În Insula Mare a Brăilei se aplică principiile unei agrotehnici moderne, cu scopul creşterii randamentelor pe unitatea de suprafaţă şi de reducere a costurilor specifice pe hectar şi pe unitate de produs. Toate aceste obiective nu se pot atinge fără un efort investiţional pe măsură. Din 2001 şi până în prezent, în Insula Mare a Brăilei, volumul investiţiilor a depăşit cu mult 120 de milioane de euro. Compania va achiziţiona în continuare echipamente noi pentru irigat, astfel, pentru dotarea exploataţiei agricole, urmează să intre un nou lot de instalaţii.
Noi am pornit iniţial de la 7.000 de hectare irigate şi am ajuns la 42.000 de hectare, cu efort propriu. Ne dorim ca, în următorii ani, să realizăm şi să refacem întregul sistem de irigaţii din Insula Mare a Brăilei. Aceasta este prin cipala noastră preocupare, ca societate. Investiţiile noastre nu se vor opri aici, ne vom înnoi zestrea de utilaje şi echipamente de mare putere şi vom achiziţiona cele mai moderne tehnologii, pentru că numai aşa se ob ţine o agricultură performantă. Vizitele întreprinse în diverse ferme din lume mi-au deschis orizontul şi, aşa cum unii pot face agricultură modernă în piatră sau pe vârf de munte, e clar că şi noi, prin zestrea geografică pe care o avem, prin condiţiile pedoclimatice favorabile, apelând, bineînţeles, la tehnici de ultimă generaţie, putem să dezvoltăm o agricultură ultra performantă.
– Pentru că sunteţi liderul unei afaceri de succes, prin dezvoltarea unei agriculturi moderne şi performante, vă rugăm să transmiteţi un mesaj fermierilor români.
– Sunt un optimist convins, iar mesajul meu este în această notă. Trebuie să investim în agricultură. Avem oameni deştepţi, avem ştiinţă, avem specialişti care să ne înveţe şi să ne îndrume, totul este să avem şi bani. Dar pentru asta, este necesar să accesăm fondurile destinate dezvoltării sectorului agricol. Asta trebuie făcut.
Recomadările unui reputat specialist- Lucian Buzdugan
Directorul general al TCE 3 Brazi, Lucian Buzdugan, este destul de mulţumit: „Eu sunt la Brăila din 2001. Pot spune că avem cea mai bună stare de vegetaţie din ultimii 12 ani la toate culturile de toamnă”.
Exploataţia agricolă are însămânţată cu grâu o suprafaţă de 18 mii ha, cu orz – 8.000 ha şi cu rapiţă – 11.000 ha.
„Avem cea mai bună stare de vegetaţie la toate culturile de toamnă din ultimii 12 ani!
Lucian Buzdugan, director general TCE 3 Brazi
Pericolul asfixierii plantelor
Situaţia extraordinar de bună a semănăturilor de toamnă şi dezvoltarea rapidă a plantelor le dă oarecum de gândit specialiştilor. Lucian Buzdugan are o uşoară umbră de îngrijorare: „Totuşi, îmi permit să trag un semnal de alarmă, din cauza taliei destul de înalte a grâului şi a orzului; chiar şi a rapiţei.
S-ar putea ca pe perioada de iarnă să apară fenomenul de asfixie, ceea ce ne-ar încurca foarte mult. Un strat de zăpadă prea gros ar putea să facă o pojghiţă de gheaţă deasupra şi să obtureze pătrunderea aerului către plante. Având o talie mai mare, plantele au şi un consum mai ridicat de oxigen”.
Recomadările unui reputat specialist
„Dacă e să adresez câteva recomandări cultivatorilor agricoli care ne citesc, prima ar fi aceasta: să se pregătească şi să se aprovizioneze cu doze suplimentare de azot, pentru că plantele au pierdut mare parte din nitrogen prin creşterea vegetativă”, spune inginerul Buzdugan.
De regulă, în exploataţia agricolă a companiei TCE 3 Brazi se aplică azotul sub formă de uree sau azotatul de amoniu. „În sezonul rece, recomand ureea, iar pentru perioada când se încălzeşte, azotatul de amoniu”. În continuare, Lucian Buzdugan a subliniat faptul că pe piaţă a apărut un produs realizat la Combinatul de Îngrăşăminte Chimice de la Năvodari.
Este vorba despre Ureea NG, cu degajare lentă, un îngrăşământ de azot tratat cu inhibitori naturali de nitrificare care se volatilizează mai greu, se levigă mai greu, prin urmare coeficientul de utilizare a acestui îngrăşământ de către plante creşte. Ureea NG ar putea fi o soluţie pentru mulţi cultivatori agricoli.
De asemenea, Lucian Buzdugan a adus în discuţie noi soluţii tehnologice la îndemâna fermierilor, cum ar fi îngrăşămintele lichide şi fertiirigarea. „Cred că este demn de reţinut faptul că tehnologia care prinde din ce în ce mai mult în România în ultimul timp este cea a îngrăşămintelor lichide – care favorizează o mai bună legătură între îngrăşământ şi sol şi asigură o capacitate ridicată de preluare de către plante. Fără a mai spune că îngrăşămintele lichide pot fi combinate mai bine cu apa de irigat”.
Întreaga suprafaţă e pregătită pentru semănatul de primăvară
La întrebarea noastră „ce aduce nou viitoarea campanie de primăvară în Insula Mare a Brăilei?”, directorul Lucian Buzdugan ne-a răspuns cu mult optimism că primăvara 2013 îi va găsi mult mai bine pregătiţi, comparativ cu anii din urmă, şi cu anumite realizări în premieră. „Este pentru prima dată când reuşim ca o treime din suprafaţă să o scarificăm şi tot pentru întâia oară când reuşim să administrăm îngrăşămintele cu fosfor încă din toamnă la pregătirea patului germinativ.
Campania agricolă de primăvară ne găseşte, practic, cu întreaga suprafaţă pusă la punct! Adică, numai să fie însămânţată!”
Principiile unei agrotehnici moderne
În „bărăganul dintre ape” se aplică principiile unei agrotehnici moderne, având drept scop maximizarea randamentelor pe unitatea de suprafaţă şi reducerea costurilor specifice pe hectar şi pe unitatea de produs. Aceste obiective nu se pot atinge fără un efort investiţional pe măsură. Din 2001 şi până în prezent, în Insula Mare a Brăilei, volumul investiţiilor a depăşit cu mult 100 de milioane de euro.
În continuare, compania achiziţionează noi echipamente pentru irigat de tip pivot marca Valley, în dotarea exploataţiei agricole urmând să intre un nou lot de instalaţii.
Procesul investiţional nu se opreşte aici. Intenţia conducerii companiei este de a înnoi zestrea de tractoare cu încă 35 de noi utilaje din gama de putere 350 CP, înlocuind tractoarele care au la activ şase – şapte campanii agricole.
Sistemele de lucrări minime
În Insula Mare a Brăilei, zestrea tehnică este la un nivel superior, în pas cu noile realizări în domeniu. În dotare se află echipamente de lucru performante menite să execute mai multe lucrări la o singură trecere în câmp şi cu un front de lucru cât mai larg. Compania a cumpărat un agregat complex pentru semănatul culturile direct în mirişte, tehnică testată şi verificată în această campanie agricolă, trecând cu brio „botezul” probei de lucru în câmp.
Cu ajutorul acestei maşinării-minune în toamnă au fost înfiinţate 1.000 ha de rapiţă, din cele 11 mii de ha ocupate cu această cultură. Într-un viitor apropiat vor intra în dotare încă cinci – şase asemenea agregate complexe. Conceptual, întreaga gamă de maşini şi de utilaje agricole este utilizată în cadrul sistemelor de lucrări minime – “minimum tillage” sau “zero tillage”.
Încă din toamnă, în Insula Mare a Brăilei, s-au pus baze temeinice pentru un an agricol de excepţie.
Decolmatarea canalelor de desecare
Pe perioada sezonului rece, lucrătorii insulari şi-au propus – şi vor reuşi, după cum ne asigură directorul Buzdugan – să decolmateze, prin efort financiar propriu, peste zece la sută din reţeaua canalelor de desecare. Deja, la această oră, canalele de colectare şi cele secundare sunt curăţate pe o distanţă de zeci de kilometri. În incinta îndiguită, reţeaua de desecare şi de drenaj aparţine statului şi are o lungime totală de 1.362 km.
Tehnologia de cultură a grâului „à la Buzdugan“
În condiţiile secetei aprige care a afectat în ultimii ani mai ales sud-estul României, în Insula Mare a Brăilei recoltele ating încă randamente la hectar ce depăşesc cu mult media naţională. Starea de vegetaţie a culturilor de toamnă, dar şi a celor înfiinţate în primăvară ne dau încredere că şi în acest an câmpurile din Insulă vor fi rodnice. Secretul acestei reuşite ni-l destăinuie ca de fiecare dată dr. ing. Lucian Buzdugan, directorul general al TCE 3 Brazi.
Conservarea apei prin minimum tillage
– Dl director, am venit cu ploaie…
– Numai să nu fie o ploaie uşoară, aşa cum ne-am obişnuit în ultimul timp. Din luna septembrie şi până astăzi avem 98 l/mp, o cantitate extraordinar de mică.
– Cu toate acestea culturile se văd foarte frumoase. Cum aţi reuşit să le menţineţi la un aşa ritm de dezvoltare, de creştere?
– Anul acesta investiţia în sistemul de irigaţii se dovedeşte a fi una foarte sigură şi stabilă în orice condiţii. Am avut o toamnă deosebit de secetoasă: rapiţa a răsărit după două udări, iar la grâu din primăvară şi până acum am aplicat trei udări. Fără siguranţa apei nu poţi să te apuci de o activitate. Multe zone din ţară s-au bucurat de precipitaţii în această primăvară, spre deosebire de partea de est care se confruntă cu o secetă deosebit de dură. Acum sigur că nu numai partea de irigaţii este importantă, ci şi tehnologia pe care o aplică cei care coordonează activitatea în agricultură. Pentru a conserva apa din sol noi mergem pe tehnologia numită dry-farming, pe care ar trebui să o practice toţi fermierii pentru că nu se întâmplă nimic dacă într-o astfel de situaţie apar şi precipitaţiile. E grav însă când nu ai grijă şi ai parte de secetă.
– Dumneavoastră aveţi şi o dotare corespunzătoare care vă permite să aplicaţi sistemul acesta de minimum tillage.
– Noi, practic, pe cea mai mare suprafaţă, printr-o singură lucrare facem atât mobilizarea cât şi pregătitul solului. Îl fertilizăm, îl tasăm, iar în primăvară nu ne mai atingem de el, intrăm direct la semănat. Orice intervenţie în pământ primăvara conduce la pierderea apei. În comparaţie puteţi vedea culturile de lângă Bucureşti, care au beneficiat de precipitaţii şi care arată la fel ca cele de aici, unde nu am avut parte de ploi, dar înainte de semănat nu am intervenit cu niciun fel de lucrare care să determine pierderea apei. Culturile, practic, nu se deosebesc între ele. Iată o metodă de conservare a apei cu care te poţi salva într-o astfel de situaţie.
Avantajele densităţii reduse
– Dar aplicaţi şi o tehnologie proprie, „à la Buzdugan“, să-i spunem aşa, pentru că aici faceţi şi cercetare, aveţi şi loturi de testare a soiurilor. V-aş ruga să le-o prezentaţi şi cititorilor noştri.
– Da, anul trecut am încercat această tehnologie a densităţilor reduse, a normei de sămânţă redusă la jumătate. Pentru comparaţie luăm ambele variante. Una în care semănăm 300 de boabe germinabile/mp (150 kg/ha) şi una în care semănăm 550 de boabe germinabile/mp (275 kg/ha). Avem aşadar în prima variantă boabe puse mai rar, iar în cealaltă de două ori mai dese. Boabele germinează şi formează, aşa cum e normal, pe fiecare plantă cel puţin un spic. În ambele variante boabele germinate înfrăţesc. Diferenţa este că în cea de-a doua variantă doar la două plante apare un frăţior fertil, în timp ce în prima variantă vom avea cel puţin doi fraţi fertili, dacă nu mai mult. Cert este că, la final, odată cu recoltatul vom constata că în ambele variante testate vom avea tot 800 de spice/mp.
– Care sunt, prin urmare, avantajele acestei metode?
– Presupunând că un spic are 10 grame, atunci în ambele variante producţia va fi de 8 tone/ha. În plus, dacă pe un metru pătrat avem 7-8 buruieni, în ambele variante trebuie să erbicidăm la fel. Diferenţa apare la fertilizat: doza de îngrăşământ va fi mai mică acolo unde am semănat mai rar – cca 370 kg de substanţă brută –, iar în a doua variantă trebuie să aplicăm minimum 700-800, poate chiar 1.000 kg de substanţă brută ca să avem siguranţa că ceea ce este fertil consumă atât cât trebuie. De reţinut însă că şi fraţii care nu sunt fertili consumă elemente nutritive, de aceea şi cantitatea aplicată este mai mare. În plus, în cel de-al doilea caz plantele, fiind înghesuite, nu pătrunde aerul şi nici lumina solară, motiv pentru care zona aceasta devine una foarte sensibilă la boli şi nu numai. La final, ai cheltuit o cantitate dublă de sămânţă şi îngrăşăminte, iar cultura îţi cade.
– Aşadar, în prima variantă facem o economie substanţială.
– Da, în primul rând despre asta e vorba. La sămânţă – una bună, de calitate – facem o economie de 220 lei/ha, iar la îngrăşăminte de cca 800 lei/ha, deci în final avem 1.000 de lei/ha economie în prima variantă. În cea de-a doua variantă numărul de seminţe este foarte mare, iar cel mai rău este că folosim foarte mult îngrăşământ, de aici şi costurile ridicate pe hectar.
De precizat că după încorporarea îngrăşământului în sol la 20 cm (cca. 100 kg substanţă activă), în primăvară distribuim diferenţa (aproximativ 270 kg substanţă activă) în 2-3 etape prin fertirigare. Din cele 20.000 ha pe care le-am semănat anul acesta cu grâu, pe 3.000 ha am aplicat această tehnologie a densităţii reduse. Dacă anul acesta vom obţine producţii egale în ambele variante, şi reţineţi că nu este tocmai un an favorabil acestei tehnologii, la anul o punem în aplicare pe întreaga suprafaţă. Eu cred că trebuie să aplicăm această metodă şi fiecare fermier poate să înceapă să o testeze pe 10 ha, pe 20 ha şi să facă o comparaţie. Va vedea că la acelaşi nivel de fertilizare, cu o doză mai mică de sămânţă şi îngrăşământ, obţine aceeaşi producţie.
Cum a furat miliarde securistul Ioan Niculae in guvernarea Adrian Năstase
„În 2003, ministrul Agriculturii era Ilie Sârbu. În acel an, Guvernul a dat subvenţii pentru îngrăşăminte la tot ţăranul agricultor. Fabricile care le produceau au obţinut profit din plin din acele subvenţii. Este şi cazul combinatului de la Turnu Măgurele, care atunci era de stat. Cu 200 de miliarde de lei primiţi pe filiera subvenţiilor din mâinile agricultorilor care au luat de aici îngrăşăminte, combinatul de la Turnu s-a retehnologizat. Şi ce se face la noi cu un combinat de stat modernizat pe banii statului? Intră brusc în faliment. Moment în care a venit firma de lichidare Sierra Quadrant din Bacău, oraşul lui Hrebenciuc, şi l-a subevaluat la maxim. Combinatul a fost vândut securistului Ioan Niculae pentru 177 de miliarde de lei, deşi, cum spuneam, numai retehnologizarea recentă făcuse 200 de miliarde de lei. În plus, combinatul deţinea active bune de dat la fier vechi în valoare de peste 10 milioane de dolari, deci alte 300 de miliarde de lei. Trăgând linie, securistul Niculae a luat cu 177 de miliarde de lei un combinat ce cu siguranţă valora peste 500 de miliarde. Surse oficiale ne-au declarat, şi o vor face şi în faţa DNA, că acea afacere a fost instrumentată din biroul fostului ofiţer de Securitate Ristea Priboi şi a fost girată de prea civilul Adrian Năstase şi de prea popitul Ilie Sârbu.„
Dar ce aflăm despre securistul Ion Nicolae în 2010 (12 martie):
„Omul de afaceri Ion Niculae este noul roman intrat in topul miliardarilor lumii realizat de revista Forbes.
Nou intrat în clasament, omul de afaceri Ioan Niculae figurează, cu o avere de 1,1 miliarde de dolari, pe locul 880, sursa veniturilor fiind agricultura.
În vârstă de 55 de ani, a lucrat în industria chimică întreaga sa viaţă, mai întâi pentru o companie deţinută de stat, ulterior pe cont propriu, scrie Forbes. În prezent este acţionarul majoritar în cinci mari uzine chimice din România. Deţine InterAgro, cel mai mare producător intern din domeniul agriculturii. Anul trecut a achiziţionat teren la preţuri mici. A investit peste 100 de milioane de dolari într-o uzină de bioetanol în Zimnicea, în septembrie 2009. Are un portofoliu divers de afaceri, care include acţiuni în rafinării, hoteluri de patru stele, firme de consultanţă, restaurante, abatoare, echipe de fotbal şi imobiliare. Spune că, de departe, preferă România altor destinaţii îndepărtate şi că preferă Dunărea litoralului, scrie Forbes despre Ioan Niculae.”
Şi tovarăşul preferă România, după cum se vede mai sus. Normal, doar în România poţi să dai tunuri financiare de proporţii cosmice şi să nu te întrebe nimeni de sănătate. Aceasta deoarece dosarul de care se amintea în articolul din ‘Caţavencu’ zace printr-un sertar prăfuit al justiţie române de cacao.
Citeste si articolele:
- Ce-ar fi fost într-o posibilă guvernare pesedistă
- Cum promovau pesediştii posibili infractori în posturile înalte ale guvernării
- Mulţumim PSD-ului şi Curţii Constituţionale pentru creşterea preţurilor
- România sub ocupaţia baronilor pesedişti
- Despre un pesedist ‘sărac’ şi averea sa ‘micuţă’ şi ‘muncită’
Cum şi-au însuşit foştii securişti comunişti avuţia naţională a României…
Tutunul Românesc a fost achiziţionat de Ioan Nicolae (fost securist comunist, actual patron al echipei de fotbal Astra Giurgiu, echipă finanţată din bani furaţi poporului român de către securiştii comunişti criminali – n.m.) de trei ori. Preţul companiei a fost evaluat de PriceWaterhouseCoopers la 115 milioane de dolari (la valoarea din anii ’90 – n.m.).
La prima tranzacţie, respectabilul om de afaceri a cheltuit 10 milioane din petrodolarii lui cinstiţi. Suma reprezenta un avans, preţul stabilit de ministrul din epocă – Ioan Mureşan (fost ministru ţărănist în perioada 1997 – 2000, ajuns ulterior la puşcărie pentru fapte de corupţie – n.m.) – pentru Tutunul Românesc fiind de 50 de milioane.
Tranzacţia a fost contestată în justiţie şi Nicolae pierde. Un an mai târziu, noul ministru (PSD-ist) al agriculturii – Ilie Sârbu (fost popă ortodox, fost turnător la Securitate, socrul mitomanului plagiator Victor Ponta – n.m.) – cedează 55% dintre acţiunile companiei lui Nicolae în contul celor 10 milioane deja avansate.
O soluţie elegantă din două puncte de vedere: mai întâi, pentru că s-a evitat o nouă licitaţie, deci surprize neplăcute şi doi, s-a modificat sensibil preţul tutunului (dacă 10 milioane au ajuns pentru mai mult de jumătate din valoare, se poate calcula că Sârbu a ieftinit la mai puţin de 20 de milioane valoarea companiei).
În sfârşit, ultimul act începe cu majorarea capitalului Tutunului de către stat, prin includerea terenurilor în proprietate; unul dintre terenuri este cel de la Băneasa, evaluat numai el la 10 milioane de dolari. În urma măririi de capital, Nicolae pierde poziţia de acţionar majoritar. Poziţia pe care o preiau două firme micuţe, care achiziţionează zilele trecute (februarie 2004 – n.m.) pachetul majoritar cu suma surpriză de 1,6 milioane de dolari (adică guvernul viitorului puşcăriaş Adrian Năstase vindea avuţia naţională a României pe degeaba foştilor securişti comunişti, ca şi cum era averea personală; pardon, bunurile personale nu le-ar fi dat gratis, că nimeni nu-i atât de prost; dar şpaga încasată de PSD-işti, şpaga cât o fi fost? – n.m.).
Dacă e adevărat că Nicolae este adevăratul cumpărător, atunci procesul derulat în cei 3 ani a însemnat, de fapt, o ieftinire continuă a ţigaretei româneşti pentru a i-o potrivi dlui Nicolae în şpriţ.
Dar staţi aşa, nu vă grăbiţi să credeţi că stimabilul cumpărător a cotizat din buzunarul lui 11,6 milioane de dolari ca să cumpere ceva de la stat. S-ar fi făcut grav de râs faţă de colegi.
Să nu uităm că, în perioada în care a exploatat marea tutungerie cot la cot cu statul, datoriile companiei au crescut de la 55 la 122 de milioane de dolari. E voie să cred că asta înseamnă că tutunul a fost stors la sânge şi că unde pierde statul câştigă alde Nicolae.
Recunoaşteţi că pentru o asemenea “afacere” e nevoie de un parteneriat extrem de fidel între Nicolae şi reprezentanţii statului. Ce tip de relaţie poate garanta o asemenea solidaritate în operaţiunea jupuirii statului? Fiind vorba despre fostul ofiţer de Securitate Ioan Nicolae, normal, ne-am gândit în primul rând la foştii săi colegi de şcoală.
Şcoala de la Bănaesa, of course
Păi, mai întâi să punem la punct cazul Nicolae. Întrebat frontal de ziaristu Cornel Ivanciuc dacă este adevărat că, înainte de 1989, ar fi fost ofiţer de miliţie, dl. Nicolae s-a enervat şi a ripostat demn: “Nici vorbă, am fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe” (DIE). Mă rog, acolo l-a prins revoluţia. Dar specialiştii IRIR ne atrag atenţia că, pentru a ajunge în DIE, un absolvent de şcoală de Securitate tot de la pulan trebuia să înceapă, adică de la munculiţa aia de jos, cu ochiul şi urechea pe români. În legătură cu această epocă a existenţei domniei sale ne-ar interesa dacă îşi mai aminteşte de dosarul de urmărire a ţintei “Lulu”.
Şi acu’ hai să-l căutăm de colegi. Reprezentantul statului pentru ultima – şi cea mai scandaloasă operaţiune – este APAPS-ul. La APAPS, în funcţia de secretar general a fost uns, după alegerile din 2000 (câştigate de PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), dl. general (r) Victor Marcu. Marius Oprea, cercetător şi membru IRIR, scrie: “Generalul Marcu s-a implicat activ în acţiuni de poliţie politică înainte de 1989. A absolvit în 1968 Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, iar din amrtie 1975 a lucrat la Direcţia de Informaţii Externe. În perioada 1980-1985, el a fost şef de birou şi apoi şef de serviciu la UM 0103 din DIE, unitate care supraveghea grupurile legionare din diaspora, iredentismul maghiar, iar prin extensie se ocupa de intimidarea şi anihilarea emigraţiei ostile regimului comunist, inclusiv cu luarea de măsuri active împotriva postului de radio “Europa Liberă”. Din 1985, a condus efectiv această unitate.
După alegerile din 2000 (câştigate de PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) a fost numit de ministrul Privatizării, Ovidiu Muşetescu, secretar general al Autorităţii Naţionale pentru Privatizare, organism care are statut de minister. În 2002, în urma dezvăluirilor de presă privind trecutul său securist, Victor Marcu a fost înlăturat din funcţia de secretar general al APAPS.
Aoleu, veţi striga alarmaţi, am rămas fără securist la APAPS! Păi, abia ce-am rezolvat primele două ieftiniri ale Tutunului, ce ne facem mai departe? Cum ne mai protejăm afacerile? Staţi liniştiţi la locurile voastre. A rămas (în 2004 – n.m.) însuşi dl. Ovidiu Muşetescu, ministrul Privatizării. Despre domnia-sa, cercetătorii IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă) evocă o scenă din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Atunci, muncitorii au vrut să pornească spre centrul Capitalei unde tocmai auziseră că se dă revoluţie. Ei bine, surpriză: porţile uzinei erau proaspăt sudate, la ordinul unui oarecare Muşetescu Ovidiu, secretar de partid (comunist – n.m.) la întreprindere.
Normal că, dacă n-ar fi fost revoluţie, Muşetescu n-ar fi ajuns niciodată atât de forţos încât să-şi permită să facă nişte cadouri de sute de milioane de dolari, din avutul întregului popor, securiştilor săi iubiţi.
Nicolae, plagiatorul lui Păunescu
Mecanismul privatizării şi reprivatizării este testat încă din 1990. Mulţumită efortului colegilor de la Capital, avem chiar o imagine edificatoare privind produsul acestui proces, în “Lista celor mai bogaţi 300 de oameni din România” din care nu lipseşte decât indicarea celor 30 care nu sunt securişti.
Pentru istorie, considerăm că efortul de deschizător de drumuri al fratelui George Constantin Păunescu (GCP) merită a fi evocat aici. Asta cu atât mai mult cu cât Nicolae l-a plagiat. Presa relatează că GCP a fest declarat persona non grata de guvernul italian în anii ’80 şi expulzat, probabil sub acuzaţia de spionaj.
După ce a înregistrat succesul din revoluţie, s-a gândit să cumpere Intercontinentalul. Confreria securiştilor a funcţionat şi, fără vreun efort financiar, a devenit proprietar al pachetului majoritar de acţiuni, înfrângând grupul Marriott la licitaţie.
Apoi a folosit hotelul ca gaj pentru succesive credite obţinute (sau garantate) de la Bancorex. Când banca Securităţii statului a fost închisă (cu forţa, la presiunile Băncii Mondiale, pentru a opri devastarea bugetului de hoardele de ofiţeri ai Securităţii comuniste deveniţi biznismani), gajurile au fost preluate de AVAB, care s-a pus, frate, pe valorificat şi recuperat banii pierduţi.
Păunescu a fost executat: i s-a luat Intercontinentalul. Hotelul a fost scos la vânzare pentru a acoperi datoria de câteva sute de milioane de dolari. La ofertă – lansată cu foarte mare discreţie – a răspuns o singură firmă. O firmă mică, din Luxemburg: RICC. “Luxemburghezii” ăştia erau, de fapt, români, aveau numele de Păunescu şi au achiziţionat hotelul cu o sumă de 10 ori mai mică.
UCM Reşiţa – ultima pradă
Săptămâna trecută (sfârşitul lui ianuarie 2004, în plină guvernare PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) a fost achiziţionat şi monumentul industriei grele româneşti, Uzinele Reşiţa. Anunţul de scoatere la vânzare produs de trupele de Securitate de la APAPS pentru colegii lor din sectorul afaceri a fost citit de o singură companie, una – nu râdeţi – din Elveţia: INET AG. Este la fel de cunoscută ca firma luxemburgheză din povestea lui Păunescu.
Ce nevoie are o firmuliţă de buzunar elveţiană de un mamut industrial românesc? Dacă vă tentează să rezolvaţi şarada, vă mai oferim o informaţie: UCM Reşiţa este singurul producător autohton de turbine şi alte acareturi de care are nevoie cineva interesat să-şi mobileze o hidrocentrală.
De aproximativ 5 ani (1999 – 2004, n.m.), retehnologizarea hidrocentralelor din România a devenit o sursă de sifonat sute de milioane de dolari din bugetul plătitorilor de energie electrică. Există o firmă care controlează traseul banilor dinspre Hidroelectrica spre furnizorii de servicii, care controlează încasările din exportul de energie şi nu lipsea decât posibilitatea de a încasa bani pentru producţia de turbine, în condiţii de monopol.
Exerciţiu: dacă ţineţi cont că şi cumpărătorii UCM s-au bucurat de anularea datoriilor, vă lăsăm să indicaţi voi ce grade au ofiţerii “elveţieni” (de fapt, ofiţeri ai Securităţii criminale comuniste – n.m.). (“Academia Caţavencu”, nr. 634/2004)
Citeste si articolele:
- Cum a furat miliarde securistul Ioan Niculae in guvernarea Adrian Năstase
- Despre un mafiot al regimului KGB-PSD, Iliescu-Năstase, Ovidiu Muşetescu pe numele său
- Arendaşii ciumei roşii: azi, miliţianul Ioan Melinescu
- România, ţara securiştilor comunişti liberi şi bogaţi
- Statul PeSeDist a fost întotdeauna apărătorul mafioţilor, nu apărătorul oamenilor cinstiţi, pe umerii cărora stă România
Securiştii criminali către Doina Cornea: “În zeghe vei putrezi!” (II)
În luna septembrie a aceluiaşi an, am primit o lovitură de neuitat, cu bastonul de cauciuc, din partea maiorului Jurcuţ (anchetator), în sediul Securităţii.
De asemenea, în noiembrie, tot în ’88, am fost luată la palme în sediul Miliţiei de un aşa-zis anchetator, în timp ce colegul său, destul de bruneţel, m-a expediat afară, dându-mi un picior în partea posterioară şi înjurându-mă de mamă.
Modul scandalos şi brutal în care, de multe ori, eram urmăriţi nu este menţionat în dosar.
Există două registre cartonate care mi-au fost arătate după 1989, la Procuratura Militară, unde era depozitată arhiva Securităţii. Pe unul dintre registre scrie “Diana” (adică, eu), pe celălalt “Dobrin” (fiul meu). Dar mă îndoiesc că în aceste registre, pe care SRI nici până astăzi (era februarie 2004 – n.m.) nu le-a predat CNSAS, în afară de deplasările noastre pe ore şi minute ar fi menţionată şi brutalitatea cu care, uneori, eram urmăriţi. Voi evoca două-trei situaţii:
- O urmărire, în plină zi, prin ceaţă, pe malul Someşului, pe o peluză necirculată, unde coborâsem pe jos, în speranţa că nu vor putea pătrunde cu maşina în care se aflau. Dar au coborât, obligându-mă să alerg aproape, în faţa maşinii lor, altfel riscam să fiu împinsă în râu.
- O urmărire nocturnă. Mă întorceam de la un spectacol. Ştiam că maşina care înainta încet în urma mea, pe carosabil, era a lor. (Fuseseră cu mine şi la teatru, unde, ca de obicei, îi sculaseră pe spectatorii din spatele meu, oferindu-se să ocupe din locurile rezervate în faţă.) La un moment dat, maşina urmăritoare a urcat pe trotuar, spre mine. M-am speriat de moarte, dar n-am schiţat nici un gest de spaimă. Au coborât din nou pe carosabil, apoi din nou spre mine şi tot aşa până când bordura nu le-a mai permis să urce pe trotuar. Atunci au oprit şi au aruncat cu pietre în direcţia mea.
- Mai menţionez urmărirea din 31 octombrie 1989, când împreună cu fiul meu am luat-o spre Făgăraş pentru Ziua morţilor. Ajunşi la Alba-Iulia, ne-au somat, în plin centru, să ne întoarcem imediat la Cluj. Fiul meu a avut inspiraţia să se adreseze trecătorilor spunând: “Dânsa e Doina Cornea. Securiştii nu vor s-o lase să-şi continue drumul la Făgăraş”. Spre surpriza noastră, dar şi a securiştilor, acei oameni, simpli muncitori, s-au oprit în faţa noastră scandând: “Nu vă lăsaţi, doamnă!”. Securiştii au cedat. Ţin să le mulţumesc acelor cetăţeni pentru solidaritatea şi curajul lor.
Există totuşi documente documente în dosar, care atestă – prin însăşi prezenţa lor acolo – ilegalităţile comise de conducerea Securităţii, care dădea dispoziţii să se comită astfel de acţiuni: e vorba de transcrierea convorbirilor noastre din casă, înregistrate; fotocopiile scrisorilor mele şi ale unor telegrame expediate de mine şi oprite să ajungă la destinatari (nu ştiu cum le dibuiau prin cutiile poştale!); scrisori expediate mie, pe care niciodată nu le-am primit, dar fotocopiate în dosar – confiscare şi violarea corespondenţei, nu-i aşa?
Închei, mulţumind acelor ţărani care au avut curajul şi demnitatea de a-şi exprima solidaritatea cu protestul lansat de mine, la Europa Liberă, împotriva demolării satelor. Fără accesul la aceste dosare n-aş fi aflat niciodată de existenţa acestor oameni adevăraţi.”
Citeste si articolele:
- Securiştii criminali către disidenta Doina Cornea: “În zeghe vei putrezi!” (I)
- Cum şi-au însuşit foştii securişti comunişti avuţia naţională a României
- Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în beciurile Securităţii, despre securiştii comunişti criminali (II)
- Securitatea – o haită
- Un caz emblematic şi simptomatic
În dictatura comunistă: Miliţia şi Justiţia, fete-n casă la coana Securitate
În primul rând, pentru a camufla caracterul anticomunist al manifestaţiei şi a o transforma într-o “adunătură de golani”, cum se exprima pe atunci generalul de Securitate Emil Macri, în avanpremiera rostirilor politice mult mai aprofundate ale lui Ion Iliescu în legătură cu manifestaţiile din Piaţa Universităţii, s-a dispus anchetarea celor aproape două sute de arestaţi de către Miliţie.
Se încerca astfel deturnarea sensului revoltei, aşa cum s-a procedat în acea epocă în foarte multe cazuri, în care opozanţilor regimului comunist li se înscenau procese de drept comun. Practica aceasta nu ar fi fost posibilă fără complicitatea perversă a celorlalte două componente ale “triuunghiului represiv” comunist: Miliţia şi Justiţia.
Miliţia avea o lungă tradiţie de luptă împotriva “duşmanului de clasă”. Căliţi în procesul de colectivizare, când miliţienii au ucis , arestat şi maltratat zeci de mii de ţărani, chiar şi în lupta împotriva partizanilor din munţi, în anii ’80 rolul lor în aparatul de poliţie politică avea să sporească.
Miliţia nu se ocupa doar de delapidatori, hoţi, criminali sau infracţiuni rutiere. Prin ordinul secret 00140, şefii de post din localităţile rurale au început să lucreze efectiv pentru Securitate, colectând note informative, trimiţând rapoarte despre starea de spirit sau acte de împotrivire la adresa regimului comunist din satele României.
Mai mult, aceştia era plătiţi pe ştate duble, atât de Miliţie, cât şi de Securitate pentru munca lor. Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul unor ofiţeri ai Miliţiei din marile oraşe, care figurau pe ştate duble.
În cazul anchetelor de la Braşov, faptul este cât se poate de vizibil: anchetatorii şi bătăuşii Miliţiei au participat la acţiunile de pacificare ale oraşului sub directa coordonare a Securităţii, căreia îi erau subordonaţi şi de care mulţi erau plătiţi.
Justiţia, la rândul ei, se afla sub un riguros control al Securităţii. Existau birouri speciale în cadrul departamentelor de “informaţii interne” care dirijau decizii judecătoreşti de interes pentru fostul Departament al Securităţii Statului şi racolau informatori printre judecători, avocaţi şi chiar procurori.
Securiştii acţionau direct pentru organizarea unor procese şi obţinerea sentinţelor dorite. Aşa s-a întâmplat şi în cazul muncitorilor braşoveni în decembrie 1987, care au fost judecaţi într-un aşa-zis proces public, într-o regie pusă la punct amănunţit de către Securitate.
De proces s-a ocupat securistul Nicolae Paraschiv (criminal comunist care, dacă mai trăieşte, are pensie specială – n.m.), care răspundea la acea dată de “aparatul de stat”: el a selectat şi instruit judecătorii şi avocaţii şi le-a adus la cunoştinţă sentinţele dorite (şi obţinute).
Ca şi miliţienii implicaţi atunci în anchetă, dintre care unii au avut cariere deosebite în poliţie (doi dintre ei, Neagu şi Ionaş erau, în 2004, generali în Ministerul de Interne), Paraschiv avea tot în 2004 o slujbă bună la stat. El putea fi întâlnit în 2004 (în plină guvernare PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) de victimele din 1987 în biroul de secretar al Primăriei Braşov. Era susţinut în funcţie de prefectul PSD-ist Neagoe, care la rândul lui era prin ’87 mare activist comunist “pe linie de tineret” la Bucureşti.
Cum o dovedeşte şi “cazul Braşov 1987” lista mizeriilor regimului comunist este lungă (la fel de lungă este şi lista mizeriilor regimurilor criminale PSD-iste, n.m.). Prim-secretarii comunişti, care, precum Ion Iliescu, se aflau în fruntea Comitetelor Judeţene de partid, ordonau şi controlau îndeplinirea dispoziţiilor de către Securitate. Securitatea avea pe ştatele ei de plată miliţieni. Iar Justiţia comunistă era cârpa de şters pantofii activiştilor comunişti şi generalilor de Securitate. (Marius Oprea)
Citeste si articolele:
- Securişti care anchetau români ce ascultau Europa Liberă (II)
- Ion Iliescu şi Securitatea: o dragoste din tinereţe
- Securiştii criminali către Doina Cornea: “În zeghe vei putrezi!” (II)
- Bisniserica ortodoxă şi Securitatea
- Structura de comandă a Departamentul Securităţii Statului (DSS) la 22 decembrie 1989 (XI)
Ce nu place justitiei nedrepte,apreciaza altii ”colectiv” a câștigat premiul publicului european LUX 2021
Premiul Publicului LUX 2021 a fost câştigat de filmul ”colectiv”, regizat de Alexander Nanau, potrivit anunţului făcut de preşedintele Parlamentului European, David Sassoli, în sesiunea plenară a legislativului european de la Strasbourg.
‘‘După perioada pe care tocmai am parcurs-o, oamenii simt o nevoie crescândă şi presantă să se reunească, nu doar în spaţii de dezbatere, dar şi în alte spaţii precum cinematografele. Cultura şi filmul sunt expresii ale vitalităţii noastre creative şi economice, dar mai ales ale vitalităţii democratice a societăţilor noastre”, a spus David Sassoli cu prilejul prezentării trofeului La acceptarea premiului, Alexander Nanau a adus un omagiu victimelor şi familiilor implicate în tragedia de la clubul Colectiv, precum şi presei independente care a investigat acest caz.
”Vrem să luptăm cu corupţia şi vrem o presă liberă în Europa. Societăţile nu evoluează dacă nu avem cultură, educaţie şi presă independentă. Este datoria dumneavoastră să susţineţi cetăţenii, să reglementaţi investiţiile în cultură şi educaţie şi să protejaţi jurnalismul‘, a spus regizorul potrivit comunicatului publicat pe pagina Parlamentului European.
La acest premiu au mai fost nominalizate filmele ”Another Round”, în regia danezului Thomas Vinterberg (coproducţie Danemarca/Ţările de Jos/Suedia), şi ”Corpus Christi”, de polonezul Jan Komasa (coproducţie Polonia/Franţa).
Câştigătorul este decis atât prin votul publicului, cât şi prin votul deputaţilor europeni, fiecare având o pondere de 50% în decizia finală.
Documentarul „colectiv”, coproducţie România-Luxemburg, este o poveste captivantă ce prezintă eforturile comune depuse de medici, oficiali guvernamentali şi jurnalişti de investigaţie, care luptă împotriva corupţiei în timp ce descoperă o fraudă de amploare în sistemul de sănătate din Bucureşti după incendiul din clubul Colectiv, care a avut loc pe 30 octombrie 2015. Este primul film românesc nominalizat la premiile Oscar, unde a concurat, în cadrul ediţii din 2021, la categoriile ”cel mai bun documentar” şi „cel mai bun lungmetraj internaţional”.
Documentarul ”colectiv” a fost desemnat în luna decembrie 2020 cel mai bun documentar la Premiile Academiei Europene de Film (EFA).
Premiul Lux al Publicului European este acordat de Parlamentul European şi Academia Europeană de Film, în parteneriat cu Comisia Europeană şi Europa Cinemas
Daily Mail: Puiu Popoviciu l-a angajat pe fiul lui Joe Biden ca sa-l scape de acuzațiile de coruptie
Hunter Biden, fiul președintelui SUA, a fost angajat de Puiu Popoviciu în 2016 pentru a-l scăpa de dosarul de corupție instrumentat de DNA, pentru aceasta folosindu-se de contactele tatălui său, pe atunci vicepreședinte, și ale unui Louis Freeh, fost șef al FBI, scrie Daily Mail, care publică o serie de e-mailuri între Hunter Biden și Louis Freeh.
Publicația britanică Daily Mail a publicat luni mai multe schimburi de emailuri din 2016 între Hunter Biden – fiul președintelui SUA, Louis Freeh – fost șef FBI și mai mulți avocați americani pe tema apărării lui Puiu Popoviciu, afaceristul român ce avea să fie condamnat în august 2017 la 7 ani de închisoare într-un dosar de corupție instrumentat de DNA.
Într-unul dintre emailurile recuperate de Daily Mail dintr-un laptop pierdut al lui Hunter Biden, acesta îi scria în iunie 2016 lui Freeh că Popoviciu este clientul său, că a devenit foarte apropiat de acesta, și susținea că omul de afaceri este ” tratat rău de suspectul sistem judiciar român”. Fiul lui Joe Biden – la acea vreme vicepreședintele SUA și un mare promotor al luptei anticorupție – îi cerea lui Freeh să preia cazul lui Popoviciu.
După ce Freeh a acceptat să preia cazul, acesta, împreună cu echipa americană de avocați Boies Schiller Flexner LLP, la care lucra și Hunter Biden, au încercat să pună la punct atât o campanie media, cât și mai multe întâlniri atât cu ambasadorul SUA Hans Klemm, cât și cu oficiali guvernamentali români, potrivit emailurilor prezentate de Daily Mail. Publicația britanică scrie însă, citând un fost membru al echipei lui Popoviciu, că nici campania mediatică nu a fost pornită, și nici fostul ambasador Klemm nu a luat poziție publică în apărarea lui Popoviciu.
Omul de afaceri Puiu Popoviciu a fost condamnat definitiv, în august 2017, de Inalta Curte de Casatie si Justitie, la 7 ani de inchisoare cu executare pentru complicitate la abuz in serviciu si dare de mita in dosarul in care este acuzat de fapte de coruptie in legatura cu asocierea firmei sale, SC Baneasa Investments SA, cu Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara din Capitala, pentru un teren de 224 de hectare. Puiu Popoviciu fusese condamnat in prima instanta la 9 ani de inchisoare in acest dosar.