Degeaba ne rugăm, dacă nu îl lăsăm pe Dumnezeu să se roage prin/pentru noi (Ps.127)!Doar El merită să domnească în propriile creaturi- prioritar, suveran, deplin, integru şi integral! Căci El este mai mare, mai tare, mai bun şi mai sfânt decât toţi la un loc şi numai El prin noi (şi noi prin El) se roagă, conform Voiei Sale; DAR noi, prin evlavia Lui, prin sfială, recunoştinţă, smerenie şi mulţumire să luăm în stăpânire tot ce ne dă şi să nu îngropăm talanţii dăruiţi, pentru a-l aprecia, lauda, slăvi, sfinţi, ca sa rămânem UNA, în părtăşie cu toate mădularele Lui de pretutindeni şi cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, căci despărţiţi de El- Capetenie, nu putem birui, pentru că nimic bun nu locuieşte în omul nenăscut din nou! ” Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre. Suflete preacurvare!… „(Iacov, cap.4/2-4)

Publicat la: Martie 27, 2021

Nici un comentariu

Agenții și sataniștii Noii Ordini Mondiale vor să corupă copiii din întreaga lume… Spălarea creierului la copii în şcoli publice, în ce priveşte homosexualitatea… Documentar tulburător: Educația sexuală – Războiul împotriva copilăriei…Asa cum preotii, ne deturneaza-manipuleaza de la Dumnezeu Atotputernic si Viu, spre unul cartonat, (l)imitat, iconat, pentru cistigat bani si pentru prostit oameni (LOR le este mare frica de de oameni vii,”atotputernici”, destepti, nascuti din nou, cum invatam in Ioan,cap 3 ); Deci in timp ce noi ne uitam la televizor,… Asa se caleste otelul Anticristului plamadit din fecale , crize potopiste, bube Apocaliptice si noroi, rodind un GENOCID SPIRITUAL – Satanistii din Guvernul Mondial au creat CRIZA IMIGRANȚILOR pentru a introna dictatura Apocaliptica STABILITA de NOUA ORDINE MONDIALĂ !Haosul creat de imigranți în Europa – după dictonul Iluminati: „Ordine din haos”Care sunt primele noastre gânduri când vin probleme? „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre” Deuteronomul 3.23-27; 1 Împăraţi 19.1-4; 2 Corinteni 12.1-10; Rugăciunea: Barometru pentru punerea deoparte pentru Dumnezeu-Crezi tu, că tu eşti pe drumul punerii deoparte pentru Dumnezeu? Walter Thomas Turpin; Rugăciunea credinţei- Iacov 5.14-16- M.J. Arentsen; Rugăciunea Domnului- Matei 6.9-13-William Kelly; Fiecare trebuie să se roage, ca şi cum el ar putea numai să se roage Luca 18.1- Aiden Wilson Tozer; Rugăciuni adresate Domnului Isus-Sunt rugăciunile noastre „prea mult orientate” spre Isus? Stephan Isenberg… Slava morală a Domnului Isus (6) El nu a cerut nimic de la oameni – John Gifford Bellett; Glorii ale lui Isus Hristos în evanghelia după Ioan 17 (3) Glorii divine în înviere- William Henry Westcott; Câtă închinare ți-ai dori? Cum pot să mă închin lui Dumnezeu în scripturi? Stephan Isenberg… David Willoughby Gooding (1925-2019) Profesor și savant al Bibliei- Gabriele Naujoks; Misiunea lui Moise- Exodul 3 și 4- Edward Dennett; Profetul Iona (1) Capitolul 1 – Henry Allen Ironside; Adio vorbește Moise, Iosua, Samuel, Pavel- Harm Wilts etc Sabotorii de la Metrou sunt nelipsiti in toate domeniile Tarii,pentru ca burghezia PeSeDista detine puterea economica,stoarsa prin privati-hotie si face tot ce vrea …Raspunsul sindicalistilor de la metrou pentru premierul Citu: “Sunteti, alaturi de Drula, autorul moral al eventualelor, viitoare incidente grave” …Marius Marin, acuze de rasism după România U21 – Ungaria U21. „Țiganii ăștia, cum ne strigați voi în teren, v-au bătut!”

Care sunt primele noastre gânduri când vin probleme? Walter Thomas Turpin;

Când Nebucadneţar a dat porunca să fie omorâtă elita intelectuală a Babilonului (Daniel 2), deoarece ei nu au putut să-i readucă în amintire visul său – care a fost primul lucru pe care Daniel şi prietenii lui l-au făcut? Ei au adus chestiunea înaintea lui Dumnezeu,pentru a-l lasa pe El SA LUCREZE DUMNEZEIESTE !

Care este primul lucru, pe care l-aţi face voi? Doresc să devin acum foarte practic şi să transpun aceasta în împrejurările noastre zilnice. Care este primul lucru, pe care tu îl faci, atunci când vin greutăţi? Mergi tu cu ele la Dumnezeu? Haideţi să fim foarte sinceri înaintea Domnului. Dacă ai o greutate – nu este atunci primul tău gând, dacă se găseşte cineva care are experienţă în acest domeniu, care are suficientă cunoştinţă şi îţi poate ajuta în această chestiune? Şi dacă ai cunoaşte pe cineva – o persoană capabilă sau un specialist, chiar dacă el ar locui la marginea oraşului –, nu te-ai duce la el şi ai încerca să scoţi de la el tot ce poţi primi? Exact! Şi nu este tocmai aceasta, ce se strecoară acum în Adunarea lui Dumnezeu?

Să luăm un exemplu: ia naştere o problemă între fraţi şi surori. Merg ei acum pe genunchi şi se smeresc înaintea lui Dumnezeu? În primul rând pentru că există această problemă, şi apoi şi pentru că ei nu au suficientă pricepere să rezolve această problemă. Îi împovărează oare această chestiune? Nu este primul gând, care le vine în minte, dacă nu cumva ar putea găsi pe cineva, care să le ajute, poate un frate cu renume, care poate ocoli această problemă? Vorbesc despre lucruri foarte practice. Şi voi şi eu ştim că ceea ce am spus este tocmai ceea ce se petrece mereu.

Să privim pe Daniel. În momentul în care viaţa lui era în pericol, în clipa în care această problemă a devenit cunoscută lui şi tovarăşilor lui, el spune: „Dă-mi timp.” Pentru ce? Pentru ca ei să se poată ruga Dumnezeului cerului! Ei sunt dependenţi, ei merg la Dumnezeu cu problema. […]

La noi este deseori aşa cum a fost la Iacov, care a pregătit şi aranjat totul cu grijă şi apoi s-a dus şi s-a rugat. Ca strateg şi tactician strălucitor a luat toate măsurile de prevedere, a îngrijit de siguranţa lui deplină – cel puţin aşa a gândit el -, şi apoi s-a dus de s-a rugat! Aceasta este tocmai ceea ce facem noi. Cu totul altfel a făcut rămăşiţa mică a poporului lui Dumnezeu în acele zile din timpul lui Daniel: ei vin şi se roagă Dumnezeului cerului; ei se simt total dependenţi şi ştiu ce înseamnă să fi dependent de Dumnezeul lor ca sursă de ajutor al lor – singurul lor izvor de ajutor, dar în acelaşi timp şi izvorul de ajutor a-tot-suficient pentru ei.

Deseori gândesc – şi eu am spus deja de multe ori aşa şi am auzit şi pe alţii spunând la fel –: „Acum nu ne mai rămâne nimic altceva, decât să mergem la Dumnezeu; numai Domnul ne poate ajuta.” Ca şi cum El nu ar fi de ajuns! Şi tocmai această frază – simt aceasta în inima mea – arată exact unde am ajuns: „Acum nu mai avem pe nimeni, decât numai pe Domnul.” Crezi tu că din cauza aceasta îmi merge mai rău? Nu tocmai de aceea ne merge mai bine? Nu ne merge de zeci de mii de ori mai bine, că nu avem pe nimeni altcineva, decât numai pe Dumnezeu? Mai avem nevoie de altcineva, dacă Dumnezeu este în mijlocul poporului Său? Nu ne este El de ajuns? Nu este El suficient pentru orice nevoie? A uitat Hristos ceea ce Lui Îi este scump şi preţios? Crezi tu că, Capul în cer este indiferent faţă de nevoile mădularelor Sale de pe pământ? Crezi tu că urechea lui Dumnezeu este surdă faţă de strigătul poporului Său? Dar mărturia noastră faţă de binecuvântarea rugăciunii este aşa de sărăcăcioasă, că nu se vrea să se creadă că este o ureche, care se interesează de rugăciunea noastră. Nu se crede că sunt inimi pe pământ, care simt cu adevărat nevoia lucrurilor din jurul nostru. Nu se crede că există un Dumnezeu care face minuni, care Se coboară, ca să asculte şoapta unei inimi sărmane, care nu a fost adusă înaintea Lui ca rugăciune. Şi tocmai aceasta caută El cu privirea şi aşteaptă.

Priviţi cât de frumos este arătat aici în această istorisire, care este rezultatul acestei aşteptări după Dumnezeu! Desigur rezultatul a fost, că lui Daniel i s-a făcut imediat cunoscut visul. Aici a fost imediat o cale de ieşire din problemă. Desigur a fost aşa! Mă gândesc deseori la pasajul din epistola către Evrei referitor la Avraam: „Pentru că Dumnezeu, când i-a dat lui Avraam promisiunea, fiindcă nu avea pe nimeni mai mare pe care să jure, a jurat pe Sine Însuşi.” Şi Duhul Sfânt spune, comentând: „Şi astfel, având îndelungă-răbdare, el a obţinut promisiunea” (Evrei 6.15). Crezi tu, că a fost cineva vreodată, care în simplitate şi cu adevărat a aşteptat pe Dumnezeu, fără să constate că Dumnezeu a intervenit şi a arătat că a luat cunoştinţă de situaţie?

De un lucru putem fi siguri: cu cât avem mai mult simţământul că Dumnezeu Se interesează cu adevărat de noi, cu atât rugăciunea noastră devine mai stăruitoare. Probabil ne interesează numai un singur lucru. Este însă important, dacă noi îl aducem la urechea lui Dumnezeu.

Domnul să ne dea mai multă dependenţă adevărată şi mai multă rugăciune sinceră! Eu cred că noi nu suntem aşa de dependenţi cum am putea să fim, şi că noi nu suntem oameni ai rugăciunii, aşa cum am putea să fim. Şi eu cred că în greutăţile noastre, în exerciţiile noastre şi în problemele noastre alergăm încoace şi încolo după ajutor – dar nu la Dumnezeu.

„Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”
Deuteronomul 3.23-27; 1 Împăraţi 19.1-4; 2 Corinteni 12.1-10

Walter Thomas Turpin

Versete călăuzitoare: Deuteronomul 3.23-27; 1 Împăraţi 19.1-4; 2 Corinteni 12.1-10

Sunt trei cazuri în Sfânta Scriptură – două în Vechiul Testament şi unul în Noul Testament – unde credincioşii se roagă sincer la Dumnezeu, dar El nu le-a împlinit rugăciunea şi nu le-a răspuns la rugăciunile lor. Dar chiar dacă Dumnezeu nu le-a răspuns în felul în care ei s-au rugat, El le-a dat ceva – aşa cum El întotdeauna face -, care era mult mai bun pentru ei şi totodată L-a glorificat nespus de mult. Şi aceasta este cu mult mai mult decât numai dacă El le-ar fi rezolvat nevoile şi le-ar fi împlinit rugăciunile.

Indiferent dacă noi aducem lui Dumnezeu dorinţele inimilor noastre sau dorul nostru nerostit: El doreşte să ne binecuvânteze, pe noi, copiii dragostei Sale, potrivit cu măsura gloriei Sale şi a dragostei Sale. Şi când El ne binecuvântează după această măsură, nu suntem noi atunci binecuvântaţi? Când Dumnezeu dă, El dă ca Dumnezeu. El este nu numai Unul care aude şi răspunde, ci este şi dorinţa intimă a inimii Lui să ne dea binele; şi izvorul, din care curg toate, este dragostea în care El ni S-a revelat în Hristos Isus.

Moise

Primul loc îl găsim în cartea Deuteronomul 3.23-27:

Deuteronomul 3.23-27: Şi, în timpul acela, m-am rugat Domnului, zicând: «Doamne Dumnezeule, Tu ai început să arăţi robului Tău măreţia Ta şi mâna Ta cea tare. Pentru că ce dumnezeu este în ceruri sau pe pământ care să poată face lucrări ca ale Tale şi asemenea puterii Tale? Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara cea bună care este dincolo de Iordan, acel munte [lanţ de munţi] frumos şi Libanul!» Dar Domnul era mâniat pe mine din cauza voastră şi nu m-a ascultat; şi Domnul mi-a zis: «Ţi-ajunge atât! Nu-Mi mai vorbi despre lucrul acesta! Suie-te pe vârful Pisga şi ridică-ţi ochii spre apus şi spre nord şi spre sud şi spre răsărit şi priveşte-o cu ochii tăi: pentru că tu nu vei trece Iordanul acesta».

Moise a spus: „M-am rugat [am rugat fierbinte] Domnului”. Remarcabil este că apostolul Pavel foloseşte exact aceleaşi cuvinte în epistola către Corinteni. Însă rugăciunea sinceră a lui Moise nu a fost împlinită. Sigurul răspuns era: „Ţi-ajunge atât! Nu-Mi mai vorbi despre lucrul acesta!” Fără îndoială erau două motive, pentru care Moise nu avea voie să treacă Iordanul, ca să intre în ţara Canaan:

Legea, aşa cum era ea, nu putea să ducă poporul lui Dumnezeu în odihna lui Dumnezeu. Aceasta a rămas rezervat lui Iosua, care este un model al lui Hristos în înviere.
Şi motivul moral, pentru care Moise nu avea voie să intre în ţară, era: el „a vorbit nechibzuit cu buzele lui” [Psalmul 106.32; Numeri 20.2-12].

Probabil întrebi: în ce măsură Dumnezeu a făcut ceva mai bun pentru Moise, decât să-i împlinească rugăciunea? Faptul că Dumnezeu l-a dus pe vârful muntelui Pisga şi l-a lăsat să vadă ţara, în loc să-l lase să intre în ea, putea numai să-i producă durere lui Moise! – Să observăm, ce citim în Noul Testament: când Domnul Isus stătea pe muntele transfigurării, Moise era la El. El vedea ţara împreună cu Hristos în glorie. Şi nu era aceasta mult mai bun decât dacă în zilele lui Israel el ar fi traversat Iordanul? Moise n-a spus nici un cuvânt despre aceasta pe munte; el putea vorbi numai despre Hristos. În felul acesta el a primit ceva mult mai bun, decât el şi-ar fi putut imagina sau ar fi putut spune. Şi astăzi Dumnezeu lucrează cu poporul Său după acelaşi principiu.

Ilie

1 Împăraţi 19.1-4: Şi Ahab a istorisit Izabelei în amănunte tot ce făcuse Ilie şi cum omorâse cu sabia pe toţi profeţii. Şi Izabela a trimis un sol la Ilie, zicând: „Aşa să-mi facă dumnezeii şi încă mai mult, dacă mâine, pe timpul acesta, nu voi face sufletul tău ca sufletul unuia dintre ei“. Şi, când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat, ca să-şi salveze viaţa; şi a venit la Beer-Şeba, care este a lui Iuda, şi a lăsat acolo pe slujitorul său. Şi a mers în pustiu cale de o zi şi a venit şi s-a aşezat sub un ienupăr şi dorea moartea sufletului său; şi a zis: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei“.

Ilie, slujitorul lui Dumnezeu, şi-a pierdut tot curajul prin greutăţile în care el a ajuns cu poporul lui Dumnezeu. Nu erau greutăţile lui proprii, şi nici încercările în lume – erau încercări în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Nimic nu pune pe credincioşi aşa de mult la probă ca greutăţile poporului lui Dumnezeu. Oamenii care pot birui greutăţile proprii sunt biruiţi deseori de greutăţile în legătură cu mărturia Domnului, şi se prăbuşesc din cauza acestor greutăţi. Tocmai acestea descoperă adevărata putere a inimii. Propriile greutăţi le putem stăpâni prin puterea şi tăria lui Dumnezeu, dar greutăţile venite din partea poporului lui Dumnezeu ne încearcă în mod deosebit.

La Ilie totul merge bine, când o dată poate stăpâni lipsa şi altă dată belşugul; dar când Izabela apare pe scenă şi îl ameninţă cu moartea barbară, el merge la Dumnezeu şi spune, aşa cum şi alţii au făcut începând de atunci: „Ia sufletul meu de la mine, nu mai pot”. Ce diferenţă între Ilie din capitolul 19 şi Ilie din capitolul 18! Într-unul din capitole este în mod deosebit peste împrejurările lui; el nu are nici car triumfal şi nici conducător, dar îl are pe Dumnezeu, şi prin aceasta în puterea lui Dumnezeu are totul sub picioarele lui. Pe de altă parte el este ca un copil dezamăgit: el se aşează sub un ienupăr şi roagă pe Dumnezeu să-l lase să moară. Şi ce se întâmplă? Moare el? Nu, Dumnezeu îl ia la cer într-un vârtej de vânt – într-un car de foc cu cai de foc! […] Şi când Moise stă cu Domnul pe muntele transfigurării, şi Ilie este acolo. Şi el este în ţară, şi aceasta în acea scenă a gloriei lui Hristos, când Hristos ajunge la punctul cel mai înalt pe care un om îl poate ajunge pe pământ.

Rugăciunea lui Moise şi a lui Ilie nu a fost ascultată la timpul ei, însă lor le-a fost dat mult mai mult; rugăciunile lor au primit răspuns conform gândurilor lui Dumnezeu, pe care El le avea cu privire la Moise şi Ilie.

Pavel

2 Corinteni 12.1-10: În adevăr, nu-mi foloseşte să mă laud, pentru că voi veni la viziuni şi la descoperiri ale Domnului. Ştiu un om în Hristos, care acum paisprezece ani (fie în trup, nu ştiu, fie în afara trupului, nu ştiu; Dumnezeu ştie), unul ca acesta a fost răpit chiar până la al treilea cer. Şi ştiu că un asemenea om (fie în trup, fie în afara trupului, nu ştiu; Dumnezeu ştie), a fost răpit în paradis şi a auzit lucruri de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le vorbească. Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele. Pentru că, dacă aş dori să mă laud, n-aş fi nebun, pentru că voi spune adevărul; dar mă feresc, ca să nu mă socotească cineva mai presus decât ceea ce mă vede a fi sau ceea ce aude de la mine. Şi, ca să nu mă înalţ prin măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ţepuş pentru carne, un sol al lui Satan, ca să mă pălmuiască, pentru ca să nu mă înalţ. Pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul ca să-l depărteze de la mine. Şi El mi-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“. Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos. De aceea, am plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în persecuţii, în strâmtorări, pentru Hristos; deoarece, când sunt slab, atunci sunt puternic.

Oricât de mult a implorat Pavel, Dumnezeu nu a îndepărtat ţepuşa. Dorim să studiem un moment acest pasaj; el conţine unele puncte foarte importante.

Primul lucru, pe care îl găsim aici, este valabil pentru fiecare creştin credincios: fiecare credincios creştin este „un om în Hristos”. Nu există credincioşi creştini care să nu fie în Hristos. În momentul în care cineva este un creştin în sensul în care se vorbeşte aici, el este şi un om în Hristos, un om care în ceea ce priveşte poziţia lui este total despărţit de omul în carne. Carnea şi duhul sunt contrare: dacă eu sunt în carne, atunci nu sunt în Hristos; dacă sunt în Hristos, atunci nu sunt în carne. Carnea va obţine putere naturală peste mine, dacă nu sunt veghetor şi dacă nu mă judec mereu. Însă este o mare deosebire să fi biruit de carne, aşa cum se spune, şi să fi un om în carne. Ca om în Hristos eu sunt pe un loc cu totul nou.

Deseori este prezentat aşa, ca şi cum crucea lui Hristos face ceva, ca să înalţe pe om. Ce rătăcire! Nu numai că natura veche nu poate fi îmbunătăţită, ci în momentul când un om devine un copil al lui Dumnezeu se arată imediat şi caracterul stricat al naturii lui vechi. Cine este chinuit cel mai mult de satan? Fără îndoială credincioşii, şi anume din cauză că ei se află în afara puterii lui: tot ceea ce satan le poate face, este să-i sperie şi să-i chinuie. Acelora care sunt sub puterea lui, el le slujeşte. După ce un om a devenit un credincios creştin, răutatea acestuia, ce este în el împotriva lui Dumnezeu, nu scade; în loc de aceasta satan încearcă să înfrice şi să chinuie mai mult decât oricând pe credincios, deoarece credinciosul nu mai este sub puterea lui. Noi trebuie să recunoaştem diferenţa între ce înseamnă să stai în fiinţa veche şi ceea ce înseamnă să stai înaintea lui Dumnezeu în Hristos într-o stare nouă. Apostolul se referă la trecut, când spune: „când eram în carne” [Romani 7.5]; însă acum spune: „voi sunteţi în Duh” [Romani 8.9]. Şi aşa este. „Ştiu [cunosc] un om în Hristos” [2 Corinteni 12.2], nu: am cunoscut.

Să observăm că Pavel nu vorbeşte despre sine însuşi ca despre Pavel. Dacă are ceva umilitor de spus despre sine însuşi, atunci el vorbeşte despre Pavel; atunci el spune: „[Eu] am fost coborât, într-un coş, printr-o fereastră, prin zid” [2 Corinteni 11.33]. Aceasta nu era nimic care să înalţe pe un om; era umilitor, şi atunci Pavel spune: „Eu”. Însă în momentul când are de relatat ceea ce este aşa de înălţător, nu se mai spune „eu”, ci: „un om în Hristos” – ceea ce este valabil pentru toţi creştinii credincioşi. „Ştiu [cunosc] un om în Hristos”. […]

Găsim în pasajul acesta şi altceva: purtarea de grijă atentă a lui Dumnezeu pentru slujitorul Său. Dumnezeul îndurător ştie că, carnea în Pavel este aceeaşi ca şi mai înainte. Faptul că Pavel a fost răpit în al treilea cer nu a schimbat câtuşi de puţin carnea; ea era pregătită ca la ocazia următoare să se înalţe. Şi astfel Dumnezeu vine în întâmpinare, şi astfel carnea nu poate lucra. Nu cunosc nici un alt loc din Scriptură, care arată mai clar vegherea preventivă a lui Dumnezeu, ca acesta. Noi toţi ştim că Dumnezeu ne reabilitează, dacă ratăm, dar ne gândim noi şi la toate lucrurile mici, pe care le întâmpinăm în viaţa noastră zilnică şi pe care El le-a pregătit şi planificat, pentru ca noi să nu ratăm? El face aceasta, „pentru ca eu să nu mă înalţ” – nu pentru ca să mă reabiliteze după un pas greşit, ci ca să mă ferească de el. „Ţepuşa pentru carne” era dureroasă pentru Pavel: un sol al lui satan. Cine altcineva ar putea să folosească pe satan împotriva lui satan? Exact această ţepuşă, acest sol al lui satan, a luat puterea lui satan ca să domnească asupra cărnii lui Pavel. Nu este minunat să şti că Dumnezeu face aşa ceva? Suntem uşor înclinaţi să spunem ca cei necredincioşi: „Mi s-a întâmplat aceasta sau aceea.” Nu ar fi o binecuvântare mult mai mare să spunem: Dumnezeu mi-a trimis aceasta şi aceea? – Nu ne odihnim noi atunci mai mult în dragostea lui Dumnezeu, dacă în împrejurările noastre, oricât de dureroase ar putea fi ele, putem spune: „Mâna Tatălui meu mi-a trimis această ţepuşă în dragostea Lui veghetoare”? „De aceea mi s-a dat o ţepuşă pentru carne.” Nu am avut parte de o încercare nimicitoare; Dumnezeu mi-a arătat îndurare.

Deci primul gând al apostolului era: Nu aş putea să ies din această greutate? – Credincioşii gândesc deseori: Dacă aş putea să ies din aceste împrejurări. – Dar dacă aceasta ar avea loc: tu ai natura, care face împrejurările tale actuale să fie o încercare pentru tine, în tine şi o vei lua cu tine. Ceea ce face acum împrejurările tale să fie aşa de grele şi le face să fie o punere la probă a ta, îţi vor pregăti curând în noile împrejurări greutăţi la fel de mari. Apostolul roagă aici pe Dumnezeu să schimbe împrejurările lui; noi le schimbăm deseori singuri pentru noi. Pavel a rugat de trei ori pe Dumnezeu să îndepărteze ţepuşa. Ce contrast cu rugăciunea Fiului adresată Tatălui, pe care El o repetă de trei ori şi o termină cu cuvintele: „Nu voia Mea, ci a Ta să se facă!” [Luca 22.42]. Era desăvârşirea lui Hristos, care L-a făcut să se îngrozească să bea acest pahar. Dimpotrivă Pavel s-a rugat ca om nedesăvârşit şi slab: Doamne, schimbă-mi împrejurările. – Răspunsul lui Dumnezeu la aceasta era: Doreşti tu să te aduc în împrejurări în care tu nu ai nevoie de puterea Mea? „Harul Meu îţi este de ajuns, pentru că puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”

Fiecăruia, care este în necaz, doresc să-i spun: Nu vrei tu să dai ocazie lui Dumnezeu să arate puterea Lui în slăbiciunea ta, şi să-ţi dea ocazia să te îndrepţi spre această putere şi să te sprijini pe ea? – Exact acesta este răspunsul lui Dumnezeu aici. El spune: Eu nu voi îndepărta ţepuşa, dar îţi voi da puterea Mea. – Aceasta nu este numai eliberare şi uşurare, ci înseamnă că eu sunt mutat pe locul puterii de partea lui Dumnezeu. „Harul Meu îţi este de ajuns.” Tocmai în greutăţile noaste se poate arăta harul: ţepuşa devine ocazie binecuvântată pentru Hristos, să ne arate cum intervine puterea Lui. Ce minunat, să mergi prin lumea aceasta şi să te sprijini pe puterea lui Hristos!

Când a primit Iacov binecuvântarea? Când a fost paralizat. El s-a pregătit să întâmpine pe Esau; s-a pregătit pentru toate, numai pentru Misterul, pe care avea să-l întâmpine şi care i-a atins coapsa, locul puterii lui naturale, pentru acesta nu s-a pregătit. Şi apoi Iacov nu a vrut să-L lase să plece şi a spus, ca să zicem aşa: mă agăţ de cel care m-a uscat, m-a paralizat, pentru ca El să aibă locul Lui în inima mea. – Apoi se arată că lucrarea lui Dumnezeu a fost făcută. El spune apoi: mă bucur să fiu paralizat; mă bucur să fiu făcut nimic; mă bucur să fiu zdrobit; mă bucur în slăbiciunea mea. – De ce? „Pentru ca puterea lui Hristos să locuiască peste mine.” […]

Este aşa la noi? Sau ne împotrivim călăuzirii lui Dumnezeu? Cât de des rugăm pe Dumnezeu să facă din noi ce vrea El, şi ne dăm înapoi, când El începe să ne răspundă. Eu gândesc deseori că nu este nimic mai nereal decât suntem în rugăciunile noastre. Noi rugăm pe Dumnezeu să ne facă asemenea lui Hristos, şi apoi ne temem de drumul pe care El ne conduce, pentru ca El să obţină acest ţel cu noi. Deseori se spune: Dacă eu m-aş ruga aşa, atunci Dumnezeu mi-ar lua totul. El m-ar tăia ca pe un copac de la coroană şi până la rădăcină. – Gândeşti tu în felul acesta despre Dumnezeu? El nu-ţi va lua nici măcar un lucru, care este bun pentru tine. El doreşte să-ţi dea tot ceea ce El consideră bun. Ştiu că toate motivaţiile mele, izvoarele mele, aptitudinile mele trebuie să fie de la Dumnezeu. Însă El spune: Dacă tu vrei să primeşti de la Mine izvoare, putere, aptitudini, pe scurt, totul, atunci Eu trebuie să dau la o parte ceea ce în inima ta este împotrivă. – Cel mai grav împotriva lui Hristos în noi este voinţa proprie, şi Dumnezeu ne ajută foarte practic să devenim liberi de ea. Ce chestiune minunată că sărmane creaturi ca noi sunt lăsate aici pentru ca harul lui Hristos să fie revelat în noi în viaţa noastră! […]

Facă Domnul ca Fiul Său să devină vizibil în noi potrivit cu puterea Duhului Său, din pricina Numelui Său.

„Pentru că gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, nici căile voastre, căile Mele“, zice Domnul. „Pentru că aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot aşa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre” (Isaia 55.8,9)

Tradus de la: „Meine Gedanken sind nicht eure Gedanken“

Titlul original în engleză: „My Thoughts are not your Thoughts“
din Occasional Helps, Anul. 2, 1884, pag. 78–96
https://www.stempublishing.com/authors/turpin/OP2_5.html

Traducere: Ion Simionescu

Rugăciunea: Barometru pentru punerea deoparte pentru Dumnezeu
Crezi tu, că tu eşti pe drumul punerii deoparte pentru Dumnezeu?

Walter Thomas Turpin

Verset călăuzitor: Proverbe 23.26a

Proverbe 23.26a: Fiul meu, dă-mi inima ta.

Doresc să-ţi pun o întrebare practică: cât de mult te-ai rugat tu astăzi pentru Biserica (Adunarea) lui Dumnezeu; cât de mult te-ai rugat pentru credincioşi şi cât de mult te rogi tu zilnic pentru propria ta viaţă? Sunt lucrurile referitoare la interesele lui Hristos şi la glorificarea lui Hristos o povară a rugăciunii, o sarcină grea pentru tine? Cât de des cauţi tu prezenţa lui Dumnezeu şi liniştea în prezenţa Sa, despărţit de lume, ca să vorbeşti cu El despre interesele lui Hristos, deoarece tu ai părtăşie cu gândurile Lui referitoare la ce este aşa de scump şi de preţios pentru El pe pământ? Dacă avem o lipsă în privinţa aceasta, atunci aceasta este urmarea lipsei despărţirii şi punerii deoparte pentru Dumnezeu. Însă această despărţire nu trebuie să fie numai în exterior. Cu regret unii credincioşi sunt mulţumiţi să fie despărţiţi în exterior de răul şi stricăciunea din jurul lor, şi spun: „Am fugit de stricăciunea de afară; în ceea ce priveşte trupul, eu nu mai sunt acolo.” Însă întrebarea este: sunt inima mea şi duhul meu tot aşa de despărţite de rău şi stricăciune, cum este trupul meu?

Dumnezeu nu are interes de faptul că un anumit număr de persoane se strâng înaintea Lui într-un anumit loc, dar a căror inimă este însă într-un cu totul alt loc. Pe El nu-L interesează aspectul exterior. Nu, Dumnezeu Se uită la sentimentele unei inimi şi la seriozitatea unui suflet, care şi-au găsit totul în Fiul Său în cer! Suntem noi prezenţi numai cu trupul, în timp ce inima şi sentimentele noastre sunt afară? Dumnezeu spune: „Fiul Meu, dă-Mi inima ta” (Proverbe 23.26).

Această lipsă în despărţirea lăuntrică şi punerea deoparte pentru Dumnezeu este cauza slăbiciunii noastre. Despărţirea lăuntrică conduce şi la despărţire exterioară, dar despărţirea exterioară niciodată nu conduce la despărţire lăuntrică. Dacă inima noastră, sentimentele noastre, mintea noastră, omul nostru lăuntric sunt puse deoparte pentru Dumnezeu, atunci şi trupul nostru, ca un vas, va urma curând.

Rugăciunea credinţei
Iacov 5.14-16

M.J. Arentsen

Versete călăuzitoare: Iacov 5.14-16

Iacov 5.14-16: Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi dacă a făcut păcate, i se vor ierta acestea. Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.

Cuprins

Introducere

Cele trei împrejurări de viaţă, pe care Iacov le numeşte în versetul anterior şi aici în versetul 14 (suferinţa, bucuria şi boala) desigur nu sunt tot ce oferă viaţa întreagă. Sunt multe împrejurări în viaţă, pe care el nu le aminteşte. Aceasta arată deja spre faptul că Iacov nu vrea să trateze complet lucrurile despre care el scrie. De aceea gândesc, că ceea ce scrie Iacov aici în cazul bolii nu este singura rezolvare absolută şi reţeta pentru fiecare boală. Aceasta rezultă şi din aceea că în epistolele de mai târziu citim despre credincioşi, care au darul de a mijloci vindecarea, fără ca bătrânii adunării să fie prezenţi. Deci noi nu avem voie să facem o lege din versetul acesta, că în toate cazurile trebuie să se procedeze aşa. Aceasta se observă şi din versetul 16, care este formulat la modul general. Numai dacă cineva doreşte să cheme cu credinţă pe bătrâni se poate face uz practic de procedeul descris în versetele 14 şi 15. Însă despre aceasta vom vorbi mai târziu mai mult. Uneori îi este clar bolnavului că Dumnezeu vrea să-l ia deoparte, pentru ca el să se poată odihni un timp în părtăşie cu Dumnezeu. În acest caz el nu va chema pe bătrâni, ci va aştepta cu răbdare timpul lui Dumnezeu sau îşi va dori să meargă acasă, ca să fie la Hristos, căci aceasta este cu mult cel mai bine. Epistolele de mai târziu, care descriu adevărul despre Adunare şi viaţa noastră personală ca cetăţeni ai cerului, ne lasă să vedem că viaţa pe pământ în cele din urmă nu este ţelul şi hotărârea pentru un creştin credincios. Planul lui Dumnezeu cu noi este, ca noi să fim la Hristos, acolo unde El este acum.

De ce trebuie luaţi bătrânii?

Însă să revenim la epistola lui Iacov. El începe cu o întrebare: „Este cineva bolnav între voi?” Cuvintele „între voi” conţin în sine faptul, că noi trebuie să ne gândim, cui i-a fost adresată această epistolă şi la cine se adresează Iacov aici în mod deosebit:

Primul lucru este clar: Iacov se adresează celor douăsprezece seminţii ale lui Israel aflate în împrăştiere (diaspora). În aceasta este iarăşi un indiciu, că ceea ce a fost scris israeliţilor (şi din aceştia fac parte şi necredincioşii) nu trebuie neapărat aplicat la noi. Aceasta înseamnă că trebuie chibzuit bine, dacă ceea ce Iacov scrie aici poate fi aplicat la creştinii dintre naţiuni şi la timpurile noastre. Ceea ce spune Iacov aici vor face probabil foarte curând israeliţii credincioşi, şi anume în necazul cel mare, mai cu seamă că atunci va fi imposibil pentru credincioşi să cheme un medic, deoarece oricine nu poartă semnul fiarei, nu va putea cumpăra şi nici vinde, şi deci nici măcar să se folosească de un medic.
Prin cuvântul „credincios” suntem la punctul al doilea: Iacov se adresează aici în mod deosebit credincioşilor din cele douăsprezece seminţii. Aceasta rezultă clar din context. Începând cu versetul 7 vorbeşte fraţilor, şi aceştia erau credincioşii. În afară de locul acesta mai găsim acest cuvânt şi în Iacov 5.9,10,12,19. „Între voi” înseamnă deci: între credincioşii din cele douăsprezece seminţii aflate în afara ţării făgăduite.

Adevărata încredere în Dumnezeu este necesară pentru a merge pe drumul arătat aici şi să se cheme bătrânii adunării la sine. Până atunci veniseră la credinţă numai iudei, şi cu toate acestea se foloseşte deja cuvântul „adunare”, cu toate că adevărul despre faptul că iudeii şi naţiunile vor fi unite într-un singur trup era în timpul acela total necunoscut. Deci cuvântul „adunare” face aluzie la credincioşii dintre iudei, care şi-au pus încrederea în Isus Hristos, Mesia. Prin faptul că mulţi iudei din tot felul de ţări deveniţi credincioşi s-au întors după sărbătoarea de la Rusalii la domiciliul lor şi acolo au relatat concetăţenilor lor despre Hristos, au luat naştere şi acolo adunări, din care la început făceau parte numai iudei. Lor li se adresează Iacov. La începutul epistolei întâlnim cuvântul „sinagogă”, aici întâlnim cuvântul „adunare”. Prin „adunare” este vorba de credincioşi, prin „sinagogă” este vorba de clădirea în care ei se adunau.

Între iudeii din timpul Vechiului Testament şi cei din timpul Domnului era obiceiul ca bărbaţii cu înţelepciune şi o anumită vârstă să ocupe un loc deosebit. Ei erau numiţi bătrâni, îndeplineau anumite funcţii de supraveghere şi de conducere şi li se cerea sfatul în cazul întrebărilor grele. Ei nu erau puşi oficial ca bătrâni, ci ocupau locul acesta pe baza vârstei lor şi a chibzuinţei lor. Şi printre creştinii iudei erau bătrâni, şi anume ca pretutindeni, fără o numire oficială. Duhul Sfânt acceptă aceasta şi îndeamnă pe bătrâni prin Petru, să păstorească turma lui Dumnezeu de bună voie şi să exercite supravegherea fără constrângere şi fără intenţii ascunse, ci ca modele pentru turmă. Cei mai tinerii sunt îndemnaţi să fie supuşi faţă de cei mai în vârstă (sau: bătrâni) (1 Petru 5.2-5). Un bolnav putea chema la sine pe aceşti bătrâni, care erau model pentru turmă. Pentru aceasta era nevoie de credinţă şi de conştienţa că Dumnezeu este plin de har şi dragoste. După aceea ei trebuiau să ungă bolnavul cu untdelemn şi să se roage în mod deosebit pentru el. Rugăciunea credinţei trebuia apoi să vindece (salveze) pe bolnav.

Este deosebit de important să te rogi. Ce putere rezultă din aceasta, în mod deosebit când este prezentă o încredere profundă în Dumnezeu! Nu faptul că bătrânii ocupă o poziţie deosebită este motivul pentru care Dumnezeu aude, ci încrederea lor cu credinţă. Bătrânii trebuie să fie fraţi demni de încredere, care sunt modele adevărate în cuvânt şi umblare. Atunci Dumnezeu poate auzi şi împlini rugăciunea. Însă nu pe baza importanţei sau demnităţii lor, ci pe baza vieţii lor trăite cu Dumnezeu. Ei trebuie să se roage „pentru” bolnav, aceasta înseamnă că ei trebuie să facă bolnavul subiect special al rugăciunii lor. Şi contextul arată, după părerea mea, că această rugăciune comună are loc în prezenţa bolnavului. El i-a chemat la sine, şi ei au chemat Numele Domnului pentru el, atunci când l-au uns. Se mai observă că se vorbeşte despre rugăciunea credinţei, şi nu despre rugăciunile credinţei. Cu toate că probabil fiecare bătrân s-a rugat, este privit totuşi ca fiind o singură rugăciune. Se poate de asemenea, ca unul dintre bătrâni să se fi rugat în numele tuturor celorlalţi bătrâni. În orice caz bolnavul devine vindecat prin rugăciunea credinţei, la care accentul se pune pe credinţă.

Ce înseamnă untdelemnul?

Rămân unele întrebări fără răspuns:

Ce înseamnă în acest context ungerea cu untdelemn?
Trebuie noi să considerăm ceea ce scrie Iacov aici, ca etapă de trecere, deoarece iudeii aşteptau încă ca Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia de o mie de ani a păcii, să înceapă în curând?
Lucrează Dumnezeu şi în timpurile de decădere conform acestei rânduieli?
Este posibilă vindecarea prin rugăciune şi pe o altă cale, decât cea descrisă aici?

1. Ce înseamnă în acest context ungerea cu untdelemn?

Deja la prima întrebare nu este uşor de răspuns. În evanghelia după Marcu 6.13 se relatează că mulţi bolnavi au fost unşi cu untdelemn de către ucenici şi apoi s-au vindecat, fără să aflăm ceva despre o însărcinare directă a lor din partea Domnului, ca să ungă cu untdelemn. Pentru a fi complet trebuie să mai spunem că în evanghelia după Marcu nu este vorba de o însărcinare de a vindeca pe bolnavi, cu toate că aceasta cu siguranţă era inclusă în trimiterea ucenicilor. Matei 10.1,8, unde este vorba despre această trimitere, se aminteşte că Domnul le-a dat autoritate să vindece orice boală şi orice neputinţă, fără să fie numită folosirea untdelemnului. Untdelemnul este în Scriptură o imagine a Duhului Sfânt ca ungere, însă aici nu trebuie să ne gândim la aşa ceva. Este vorba de o ungere cu untdelemn în adevăratul sens al cuvântului. Se ştia că untdelemnul pus pe răni avea efect de alinare a durerilor (Isaia 1.6 şi Luca 10.34, unde vinul este amintit ca element dezinfectant), şi de multe ori s-a gândit, că untdelemnul ar fi capabil să vindece boli corporale. De aceea la iudei a devenit obişnuinţa să ungă cu untdelemn. Însă nu obiceiurile vindecă o boală, ci rugăciunea credinţei. Însă aici nu numai se face ungerea cu untdelemn; ci ungerea cu untdelemn se face în Numele Domnului. Numele sfânt al lui Dumnezeu ca Domn este rostit asupra bolnavului. În felul acesta bolnavul devine mult mai profund conştient că Dumnezeu, Domnul, îl vede şi îl cunoaşte şi că numai El singur poate da vindecarea. După părerea mea, ungerea cu untdelemn aici nu este o chestiune lipsită de importanţă, care atunci putea fi uşor lăsată la o parte, deoarece numele Domnului era exclamat respectiv chemat în această situaţie. Dumnezeu deseori face legătura cu obiceiurile şi apoi le dă un înţeles mai profund, la care El Însuşi poate folosi aici untdelemnul ca mijloc de vindecare.

2. Trebuie noi să considerăm ceea ce scrie Iacov aici, ca etapă de trecere, deoarece iudeii aşteptau încă ca Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia de o mie de ani a păcii, să înceapă în curând?

La întrebarea a doua – dacă aici este vorba de o etapă de tranziţie –de asemenea nu este uşor de răspuns. Este foarte posibil, că Dumnezeu a dat prescripţii iudaice, care erau valabile până în momentul când fiecărei aşteptări pământeşti, iudaice i s-a retras fundamentul prin distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos. Probabil Iacov a scris epistola sa înaintea tuturor celorlalte epistole din Noul Testament, în orice caz mult timp înainte de epistola către Evrei, care a luat naştere scurt timp înainte de distrugerea Ierusalimului şi în care credincioşii iudei sunt îndemnaţi să-şi ia privirea de la Ierusalimul pământesc şi de la serviciul divin cu caracter iudaic în exterior şi de la obiceiurile iudaice şi să privească la lucrurile care stau în legătură cu cerul. În timpul de început iudei trăiau în aşteptarea revenirii în curând a lui Isus şi instaurarea Împărăţiei păcii. Ei doreau cu plăcere să trăiască începutul acestei Împărăţii. De aceea dorinţa lor să devină iarăşi sănătoşi şi de pe pământ să aştepte pe Mesia. Aceeaşi dorinţă o vor avea iudeii din timpul necazului cel mare. Şi atunci credincioşii israeliţi vor spera să intre în viaţă în Împărăţia păcii: „Ferice de cel care aşteaptă şi ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Daniel 12.12). În Apocalipsa 14.13 Dumnezeu trebuie să încurajeze pe credincioşii care suferă şi sunt ameninţaţi să moară, prin aceea că El le spune că şi ei, da, chiar ei, vor fi binecuvântaţi: „Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo! «Da», spune Duhul, «ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!»” Credincioşii iudei, care nu vor putea chema un medic la patul lor de boală, se vor folosi de acest drum spre vindecare, pentru ca apoi să fie prezenţi, când vine Mesia.

Deci noi putem privi într-un anumit sens aceste versete ca posibilitate de tranziţie pentru vindecări; rămâne însă întrebarea, dacă noi în timpul nostru trebuie să respectăm exact aceeaşi îndrumare. Epistola a fost adresată celor douăsprezece seminţii din diaspora, deci israeliţilor, şi anume nici măcar numai celor credincioşi, şi nicidecum credincioşilor dintre naţiuni. Cu această remarcă am ajuns la cea de-a treia întrebare a noastră:

3. Lucrează Dumnezeu şi în timpurile de decădere conform acestei rânduieli?

Permiteţi să accentuăm în această privinţă: Dumnezeu este Cel neschimbabil, El poate dărui vindecare tuturor. Dacă noi mergem la medic (şi noi ar trebui ca niciodată să nu desconsiderăm această posibilitate dată indirect de Dumnezeu), El rămâne totuşi Dumnezeul nostru mare, singurul care poate da vindecare. S-ar putea ca noi să folosim mijloacele şi posibilităţile, pe care le oferă timpul nostru, însă întotdeauna este nevoie de dependenţă de Dumnezeu şi încredere în El. În unele situaţii un bolnav ar putea avea nevoia să cheme la sine fraţi în vârstă, de încredere, pentru ca ei să se roage pentru el, respectiv să se roage. De ce nu ar face aceasta? Şi să nu vrea Dumnezeu să asculte? El rămâne acelaşi.

Însă întrebarea este acum, dacă noi în timpul nostru trebuie să ne ţinem exact de text, deci de exemplu şi de ungerea cu untdelemn. Dacă mai ales în timpul nostru vrem să luăm chestiunea în sensul strict al textului, atunci acest fel de vindecare nu este posibil, căci bătrânii adunării dintr-un anumit loc nu sunt bătrânii unei biserici sau ai unei grupe sau dintre aceia care se stâng în locul respectiv în Numele Domnului Isus. Privit în sensul strict al cuvântului, mie mi se pare imposibil să împlinim prescrierile lui Iacov, însă în ceea ce priveşte sensul şi natura lor ele rămân valabile şi în timpul nostru. Dacă un bolnav ştie că boala lui este urmarea unei disciplinări din partea lui Dumnezeu şi dacă el are încrederea că Dumnezeu vrea să dea vindecare în cazul lui, atunci el poate chema la el fraţi în vârstă, care se bucură de încredere generală, pentru ca ei să se roage pentru el. Şi dacă bolnavul consideră necesar să fie uns cu untdelemn, deoarece el a văzut scris aceasta aşa în Cuvânt, de ce fraţii nu ar trebui să procedeze astfel? Dumnezeu nu este legat de reguli, şi locul nostru din Scriptură nu este prescriere de vindecare absolut necesară pentru timpul nostru. Scriptura cunoaşte şi alte posibilităţi pentru primirea vindecării. Cu această a patra întrebare vrem să ne ocupăm când vom studia versetul 16.

Rezultatul din versetul 14 este, că rugăciunea credinţei vindecă pe bolnav şi că Domnul îl va ridica. Rugăciunea pune în mişcare braţul puternic al lui Dumnezeu, al Domnului nostru. Cât de plin de har este El, că El Se ocupă cu astfel de lucruri, cum sunt boala, rugăciunea şi vindecarea. Cuvântul „cel bolnav” din versetul 15 are un alt înţeles decât cuvântul „bolnav” din versetul 14. Acesta înseamnă, să fi bolnav de o anumită boală, în timp ce aici (versetul 15) se referă mai mult la urmări: „să devii depresiv, obosit şi epuizat” şi altele asemănătoare. În epistola către Evrei 12.3 şi Apocalipsa 2.3 este tradus prin „a obosi”, respectiv „devenit obosit”.

Da, mâna lui Dumnezeu poate apăsa greu asupra cuiva, aşa că nu boala propriu-zisă este cel mai greu de suportat, ci epuizarea spirituală şi lupta lăuntrică, deoarece Domnul are să-mi spună ceva prin această boală. Câtă uşurare se poate aduce inimilor noastre, dacă încredinţăm problemele noastre fraţilor de încredere şi îi lăsăm să se roage pentru noi! Ce linişte ni se dăruieşte prin faptul că ei încredinţează totul mâinii Domnului! Bolnavul nu va gândi cu privire la sine însuşi că este drept, însă va fi convins de dreptatea bătrânilor. Şi rugăciunea celui drept poate face mult. Dumnezeu vede la bătrâni rugăciunea credinţei. Ei au credinţa, că bolnavului îi va merge mai bine. După aceea va avea loc vindecarea spirituală prin această rugăciune a credinţei, în timp ce vindecarea trupească prin Domnul este legată de vindecarea spirituală. Aici este vorba de două lucruri: bolnavul devine sănătos (Ioan 11.12), şi Domnul îl ridică. Gândesc că aceasta înseamnă, că el va putea din nou să părăsească patul de boală. Boala era evident nu numai o gripă uşoară sau dureri de cap, ci ea a condus la o epuizare corporală mare şi o zdrobire sufletească, în mod deosebit deoarece bolnavul a recunoscut în aceasta disciplinarea din partea lui Dumnezeu.

O imagine frumoasă despre fraţi care vorbesc cu Domnul despre o boală găsim în evanghelia după Marcu 1.30,31. Ucenicii Domnului au vorbit cu El despre soacra lui Petru, care zăcea în pat cu febră. Domnul S-a dus la ea, a apucat-o de mână şi a ridicat-o, exact aşa cum stă scris în epistola lui Iacov. Şi vindecarea a fost aşa de deplină, că ea le-a slujit imediat după aceea.

Un alt exemplu avem în Luca 5.17-26, unde un om paralizat este vindecat. Prietenii lui, cu care fără îndoială el a vorbit despre suferinţa şi dorinţa lui de a fi vindecat, l-au adus la Domnul. Dragostea lor pentru cel paralizat era aşa de mare, că ei nu s-au dat înapoi de la nici un efort, aşa cum aceasta se poate aştepta de la bătrâni. Şi Domnul, care cunoaşte inimile, a dăruit celui paralizat mai întâi iertarea păcatelor lui, odihna pentru inima lui. Şi aceasta pentru că El le-a văzut credinţa (a prietenilor). După aceea a venit şi vindecarea trupului, ca dovadă a autorităţii Sale de a ierta păcatele pe pământ. Ce Domn minunat!

Să revenim la epistola lui Iacov. Patul de boală poate să fi avut şi o cauză deosebită, şi anume anumite păcate. Dumnezeu poate pune o boală peste un credincios ca mijloc de disciplinare, ca să-l păzească de anumite pericole sau ca să-l înveţe în anumite privinţe, aşa cum era în cazul lui Iov, dar s-ar putea de asemenea să fie, că anumite păcate sunt cauza bolii. În acest caz bolnavul ştie care sunt păcatele din cauza cărora Dumnezeu l-a lăsat să se îmbolnăvească. El va mărturisi aceste păcate fraţilor lui de încredere. Dacă Domnul îl ridică, atunci el va şti că Dumnezeu în guvernarea Sa i-a iertat păcatele şi niciodată El nu Îşi va mai aminti de ele. De asemenea şi bătrânii niciodată nu trebuie să mai vorbească despre ele sau să facă aluzie la ele, căci dacă Domnul prin vindecare dovedeşte că El dăruieşte iertare, aceasta ar trebui să fie de ajuns pentru bătrâni. Pe lângă aceasta şi noi ne putem baza pe acest verset, care ne face cunoscut în modul cel mai pozitiv, că păcatele înfăptuite au fost pe deplin iertate. La fel era şi cu bolnavul care timp de 38 de ani zăcea la scăldătoarea Betesda. Domnul îi spune să nu mai păcătuiască, ca să nu aibă parte de ceva mai rău.

Trebuie să mai atenţionăm cu privire la un lucru. Din versetul acesta nu trebuie să se tragă concluzia că bătrânii iartă păcatele bolnavului, aşa că el ajunge în cer. Bătrânii nu dau nici o dezlegare de păcate. Oamenii nu pot şi nu au voie să facă aceasta. Dumnezeu vindecă, şi prin aceasta El dovedeşte oamenilor, că El a iertat şi păcatele care îl apăsau pe bolnav. Bătrânii vor accepta aceasta şi o vor recunoaşte. Cel vindecat va fi reprimit în mijlocul credincioşilor. Aici este vorba de iertarea păcatelor pentru pământul acesta. Traducerea noastră exprimă aceasta în mod fin: „i se va ierta”.

Ce Dumnezeu măreţ avem noi, care în har priveşte în jos spre ai Săi şi aude şi împlineşte rugăciunile noastre!

Tradus de la: Das Gebet des Glaubens

Titlul original: „Das Gebet des Glaubens“
din Hilfe und Nahrung, Editura Ernst-Paulus, 1978, pag. 201–209
în formă prescurtată de SoundWords.

Traducere: Ion Simionescu

Rugăciunea Domnului
Matei 6.9-13

William Kelly

Versete călăuzitoare: Matei 6.9-13

Matei 6.9-13: Voi, deci, aşa să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea de trebuinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit; şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de rău.

Ce înseamnă rugăciunea Domnului şi la cine se aplică?

Care este înţelesul rugăciunii Domnului şi la ce persoane se aplică? Aplicarea ei se limitează la timpul cât Isus a lucrat pe pământ sau se poate extinde şi la timpul după moartea Lui şi la prezent? – Acestea sunt întrebări care se pun frecvent şi răspunsul la ele a provocat deja greutăţi la unele suflete sincere. Cu ajutorul Domnului vrem să încercăm să răspundem la ele în cele ce urmează.

Mai întâi sunt numai doi evanghelişti, Matei şi Luca, care amintesc rugăciunea Domnului, şi anume în forme diferite. Fără îndoială ambele forme au aceeaşi autoritate, şi anume autoritate dumnezeiască, şi dacă Luca trece cu vederea două rugăminţi, atunci aceasta nu îşi are motivul că acestea i-au scăpat şi memoria lui l-a înşelat, ci lăsarea lor la o parte stă în strânsă legătură cu subiectul care stătea înaintea duhului său sau mai bine spus înaintea duhului Aceluia care l-a inspirat.

Evanghelia după Matei ne prezintă pe Domnul Isus în caracterul Său ca Mesia, Fiul lui David, care a apărut în mijlocul poporului Său, ca să împlinească toate făgăduinţele cuprinse în Vechiul Testament. De aceea Domnul vorbeşte acolo ca Iehova-Mesia, care nu a venit ca să anuleze rânduielile robului Său Moise şi poruncile Legii, ci în autoritatea Sa ca Domn să arunce o lumină nouă, cerească, peste poruncile Legii şi în felul acesta să pregătească drumul pentru alte lucruri mult mai înalte. De aceea întâlnim frecvent cuvintele: «Aţi auzit că s-a zis Dar Eu vă spun …». În concordanţă cu aceasta în evanghelia după Matei rugăciunea este adusă în opoziţie directă cu patima iudaică sau fariseică, de a fi văzuţi de lume, şi cu lipsa lor de adevărată evlavie, şi firul vorbirii solemne al acestei rugăciuni nu este întrerupt.

În evanghelia după Luca trece pe prim plan mai mult caracterul lui Isus ca Fiul Omului decât al Aceluia care a venit să preîntâmpine starea şi nevoile omului (nu numai ale iudeului). Evenimentele şi pildele relatate stau în armonie plăcută cu aceasta. Găsim în evanghelia după Luca istoria păcătoasei mari, pilda samariteanului milostiv şi a fiului pierdut, istorisirea despre omul bogat şi săracul Lazăr, despre Zacheu mai-marele vameşilor, şi aşa mai departe. În toată evanghelia ne întâmpină dorinţa, demnă de adorare, a inimii lui Dumnezeu de a desface barierele înguste ridicate în iudaism şi să lase să se reverse râurile dragostei Sale pretutindeni unde păcatul a pricinuit necaz şi suferinţă. De acea rugăciunea Domnului stă aici nu în opoziţie cu adorarea auto-îndreptăţită şi lăudăroasă a fariseilor, ci este mai mult unul din elementele necesare vieţii spirituale.

În nici o evanghelie nu ni se povesteşte aşa de des, că Domnul S-a rugat, aşa cum ni se spune în evanghelia după Luca, şi aceasta este iarăşi în armonie cu întreg caracterul Domnului prezentat în această partea a Scripturii. El este Fiul Omului, care în deplină dependenţă de Dumnezeu Tatăl călătoreşte prin lumea aceasta şi are nevoie – spun aceasta cu cea mai profundă reverenţă, căci este o dovadă a desăvârşirii lui Isus ca Om – să fie întărit şi înviorat de Dumnezeu. La sfârşitul capitolului zece vedem pe Maria la picioarele lui Isus, ca să primească din gura Sa cuvintele vieţii veşnice. Ea a ales partea cea bună, pe El Însuşi, Cuvântul viu.

Însă în afară de Cuvântul lui Dumnezeu mai avem nevoie de un alt element. Noi am fost născuţi din nou prin acest Cuvânt şi prin acelaşi Cuvânt suntem învăţaţi, hrăniţi şi curăţiţi. Cu toate acestea noi ca oameni slabi, dependenţi, pe pământ, mai avem nevoie de altceva, şi acesta este rugăciunea. Rugăciunea este mijlocul practic, ca să ne ţină în prezenţa lui Dumnezeu şi să facă Cuvântul să fie pentru noi folositor şi sfinţitor. Şi în felul acesta găsim în evanghelia după Luca rugăciunea Domnului ca răspuns la nevoile ucenicilor. Ei Îl roagă: «Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.» Lăsarea la o parte a celei de-a treia rugăminţi «facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ» este o altă dovadă pentru adevărul afirmaţiei noastre, că în evanghelia după Luca noi stăm pe un cu totul alt fundament decât în evanghelia după Matei. Pentru un israelit acea rugăminte era pe deplin potrivită. Pentru el rămâne totdeauna dorinţa sinceră, ca voia lui Dumnezeu să se facă pe pământ aşa cum se face în cer. Dar ce ştia un sărman păgân despre aşteptările îndreptăţite ale lui Israel cu privire la pământ?

Însă ne-ar duce prea departe, dacă am vrea să urmărim mai mult diferenţa dintre cele două forme al rugăciunii. De aceea revenim la forma completă a rugăciunii, aşa cum ne este ea dată de evanghelistul Matei, pentru ca pe baza cuvintelor Domnului să răspundem la întrebarea „Care este înţelesul rugăciunii Domnului şi la ce persoane se aplică?”

Primul punct important, spre care doresc să îndrept atenţia cititorului, este concordanţa rugăciunii cu locul pe care ea îl ocupă şi cu scopul pe care Domnul îl urmărea. Este cunoscut că ea se găseşte în aşa-zisa predică de pe munte, în care Domnul se adresează ucenicilor Lui iudei, ca din gândurile, sentimentele şi căile lor de până acum să-i introducă în principiile noi ale Împărăţiei cerurilor, pe care El era pe cale s-o înfiinţeze. Trebuie neapărat să reţinem aceasta, dacă vrem să înţelegem înţelesul şi scopul rugăciunii.

Cu siguranţă ea nu este destinată pentru tot neamul de oameni fără diferenţă. (Aceasta rezultă clar din evanghelia după Luca, unde citim: «Şi iată, pe când El era într-un anumit loc, rugându-Se, când a încetat, unul din ucenicii Săi I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm.”») Ea nu exprimă starea, nevoile şi sentimentele unui om oarecare, care are o oarecare dorinţă după Dumnezeu sau o anumită teamă de mânia care va veni. Vameşul, care se apropie de Dumnezeu deplin conştient de vina şi nevrednicia lui, nici măcar nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii, ca să nu mai vorbim, să spună: «Tată», sau: «Tatăl nostru care eşti în ceruri». Nici pe departe nu se gândeşte să rostească rugămintea sublimă, cu care începe rugăciunea Domnului, şi nici nu are curajul să se gândească la îndurarea lui Dumnezeu şi la solicitudinea Sa de a ierta pe păcătos, aşa cum găsim exprimat în partea a doua a rugăciunii. «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!», acesta era strigătul corect şi potrivit, care a ieşit din inima lui zdrobită. Şi de aceea s-a coborât acasă îndreptăţit, mai mult decât acel fariseu, care în rugăciunea lui exprima numai propria dreptate şi mulţumea lui Dumnezeu pentru ceea ce era el şi nu pentru ceea ce era Dumnezeu.

Dacă deci întrebăm: Cum putem şti pentru cine era destinată rugăciunea Domnului?, atunci sunt două căi, pe care noi putem ajunge la un răspuns corect. Mai întâi trebuie să cercetăm ce persoane avea Domnul în vedere şi în ce legătură stă rugăciunea şi după aceea trebuie să studiem rugăciunea în sine însăşi şi în totalitate, şi vom găsi că aceasta stă în deplină armonie cu adevăratele nevoi ale acelora pentru care rugăciunea era destinată.

Este evident, că o mulţime mare de oameni a ascultat predica de pe munte, dar tot aşa de clar rezultă de la începutul capitolului cinci, că Domnul nu a adresat cuvintele Sale direct mulţimii. El avea pe ucenicii Săi înaintea Lui, şi El purta grijă de nevoile lor, care încă se mai aflau sub Lege. «Şi văzând mulţimile, S-a suit pe munte, şi după ce a stat jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Şi deschizându-Şi gura, El îi învăţa zicând: „Ferice de cei săraci în duh …”» Ucenicii constituiau o clasă de persoane, care (cu excepţia lui Iuda) au primit pe Isus în adevăr ca Mesia trimis de Dumnezeu. El i-a ales; ei erau adunaţi în jurul Lui ca martori ai Săi şi deja atunci într-o anumită privinţă erau despărţiţi de restul poporului – chiar dacă după moartea şi învierea Sa erau despărţiţi mult mai mult prin puterea Duhului trimis din cer. Lor li S-a adresat Domnul în predica Sa, şi ei erau de asemenea persoanele la care El Se gândea în rugăciunea Sa.

De aceea cu toate că predica constă din prezentarea demnă de admiraţie a principiilor Împărăţiei şi vesteşte adevăruri mari şi preţioase, care vor rămâne pentru totdeauna, totuşi Domnul în harul Său nu a trecut cu vederea împrejurările efective din timpul acela ale ucenicilor Săi. Dimpotrivă multe locuri particulare în ceea ce priveşte înţelesul lor deplin se pot aplica la nevoile şi starea lor. Şi Domnul a îngrijit de ei nu numai ca Acela care în baza atotcunoaşterii Lui dumnezeieşti cunoştea toate, ci ca Om, născut dintr-o femeie, născut sub Lege, ştia din experienţă de ce aveau ei mai multă nevoie şi unde erau pericolele lor. Căci cu toate că El era Fiu, prin ceea ce a suferit a învăţat ascultarea (Evrei 5.8).

Ascultarea era o chestiune cu totul nouă pentru El; nu că El ar fi posedat o natură rebelă, împotrivitoare, ca noi – o, nu, căci El era Cel curat, Cel sfânt, El era Dumnezeu -, ci pentru că El era Cuvântul care a chemat toate lucrurile la existenţă – cele văzute şi cele nevăzute. De aceea El a trebuit să înveţe ascultarea, căci în acest sens El nu a avut niciodată nevoie să asculte, şi El a învăţat-o pe o cărare plină de suferinţe, cum nimeni în afară de El nu putea s-o cunoască. Care era deci primul, ultimul şi permanentul gând în timp ce El călătorea pe pământ şi într-un har desăvârşit Îşi exercita slujba? Era Numele Tatălui Său, aşa cum spune El într-un loc: «M-a trimis Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl». El a venit să descopere Numele Tatălui, şi în concordanţă cu aceasta El prezintă sentimentele inimii Sale ca prim şi dominant gând ucenicilor Săi în discuţia lor cu Tatăl. Unele rugăminţi, pe care El voia să le pună în gura lor, erau potrivite numai pentru ei, ca de exemplu acelea referitoare la iertarea păcatelor lor; dar El voia, ca ei să înceapă cu Tatăl lor, nu cu ei înşişi.

În mod corespunzător rugăciunea se împarte în două părţi. Prima parte constă din dorinţe care se potrivesc cu neprihănirea în sensul ei cel mai larg şi mai înalt; sunt, dacă avem voie să spunem aşa, atmosfera, în care Domnul Însuşi a trăit şi a lucrat pe pământ. Partea a doua se compune din rugăminţi potrivite acelora, care în orice privinţă erau nevoiaşi, dar cu toate acestea erau subiecte ale harului. Primele trei rugăminţi constituie o parte, celelalte patru alcătuiesc cealaltă parte.

Titlul, cu care este adresat Dumnezeu la începutul rugăciunii, stă în deplină armonie cu evanghelia şi cu poziţia de atunci a ucenicilor: «Tatăl nostru care eşti în ceruri …». Aceasta este o expresie care se întâlneşte des în evanghelia după Matei, şi numai aici. În evanghelia după Luca se spune simplu: «Tată». De unde vine această diferenţă? Aşa cum am amintit mai înainte, în evanghelia după Matei ucenicii sunt priviţi mai mult în legătura lor cu poporul pământesc; ca atare ei erau obişnuiţi să privească spre pământ ca fiind scena pe care poporul lor aştepta înălţarea şi binecuvântarea făgăduită. Domnul însă este preocupat cu desfacerea legăturilor lor iudaice, prin aceea că le revelează un Tată ceresc, cu care ei vor avea a face de acum înainte. Aici nu este «Domnul întregului pământ», care face Iordanul o şosea strategică pentru poporul Său victorios, aşa că el îl traversează cu piciorul, ca pe uscat, şi a putut să ia în posesiune ţara, şi nici nu este «Dumnezeul cerului», care în autoritatea Lui neîngrădită şi potrivit cu voinţa Sa supremă a dat domnia naţiunilor în persoana lui Nebucadneţar, după ce poporul Său a eşuat în mod trist. Dar tot aşa de puţin se găseşte aici plinătatea bogăţiei, pe care o conţine mesajul adus ucenicilor de Maria Magdalena din partea Domnului înviat: «Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.»

Adresarea poartă, dacă am voie să spun aşa, un caracter intermediar. Ea trece în afară peste poziţia iudaică, dar nu ajunge la înălţimea poziţiei creştine. Tatăl este privit ca fiind în cer şi aceia care privesc în sus spre El sunt pe pământ, în acelaşi timp departe de El şi într-o stare de slăbiciune, de nevoie şi de pericole, cu toate că sunt cu inimi care într-o anumită măsură doresc să fie glorificate. (Cât nespus de înaltă este binecuvântarea pe care noi o găsim în Efeseni 1.3; 2.6! Acolo creştinul este privit, chiar şi în timpul cât el este încă pe pământ, ca fiind strămutat în locurile cereşti, în cea mai intimă legătură cu Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Este un pas imens înainte.) Domnul doreşte să le îndrepte primele lor gânduri spre Tatăl acolo sus şi prin aceasta să le familiarizeze duhul cu a privi spre El ca spre Dumnezeul deosebit de binecuvântat şi milos şi totodată Dumnezeul cel mai înalt. În momentul acela era imposibil sentimentul şi conştienţa apropierii care mai târziu va fi privilegiul lor. Cu toate acestea Domnul îi tratează ca fiind adevăraţi credincioşi dintre iudei şi le conduce sufletele spre lucruri mai înalte, în timp ce păstrează autoritatea Legii şi îi extinde domeniul.

Cu toate acestea vom căuta în zadar după o aluzie referitoare la lucrarea de răscumpărare, atât în rugăciune cât şi în toată predica de pe munte. Aceia, pe care Domnul îi învaţă să se roage, nicidecum nu sunt priviţi ca adoratori, care, o dată curăţiţi, nu mai au nici o aducere aminte de păcate. Ei erau aşa de departe de a cunoaşte un astfel de loc al primirii şi de savurare al lui, că în timpul acela nici nu ar fi înţeles o astfel de vorbire. Aici nu se găseşte nici o urmă de mulţumire adusă Tatălui, «care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină, care ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui» (Coloseni 1.12,13). Toate acestea şi încă multe altele nu puteau fi spuse atunci, deoarece lucrarea de mântuire nu era încă înfăptuită, chiar dacă ea era făgăduită. Aceasta oferă întregii rugăciuni caracterul ei deosebit. Dumnezeu nu face nimic pripit în căile Sale. Credincioşii nu puteau cunoaşte şi savura rezultatele suferinţei lui Hristos şi ale trimiterii Duhului Sfânt, înainte ca aceste două realităţi glorioase să fie înfăptuite. Nu că eu aş vrea să atribui imperfecţiune rugăciunii Domnului, sau predicii Sale – Dumnezeu să mă ferească de un astfel de gând! Dimpotrivă, eu privesc pe fiecare, care vorbeşte despre una sau despre cealaltă în sens dispreţuitor, ca fiind un apostat.

Domnul întâmpină pe ucenici pe terenul pe care ei l-au ocupat. Dacă El le-ar fi vestit adevărul, care a fost revelat abia după ce El a murit şi Duhul Sfânt a coborât din cer, atunci vorbirea Lui ar fi rămas pe deplin neînţeleasă de ei. Rugăciunea era absolut potrivită pentru starea lor de atunci şi de aceea era desăvârşită. O rugăciune, care ar fi corespuns poziţiei, experienţei şi adorării potrivite mântuirii înfăptuite, nu ar fi fost pentru ei o rugăciune desăvârşită.

Să luăm ca exemplu un vinovat de lezmaiestate, care stă în închisoare şi pentru care s-a făcut o cerere care s-a trimis la împărat. Dacă aceasta a fost corect întocmită, atunci cel puţin două lucruri o vor caracteriza. În primul rând va conţine recunoaşterea deplină a maiestăţii jignite şi apoi o mărturisire detaliată, cu smerenie, a vinei celui închis. Căci aceasta este singura vorbire potrivită în astfel de situaţii. S-ar putea ca cel închis să aibă motive să spere, că cererea sa va găsi îndurare în ochii împăratului. Dar această speranță nu se bazează pe o necunoaştere a situaţiei efective, ci mai mult pe mărturisirea sinceră şi pe îndurarea împăratului. Folosirea limbajului unui om liber nu s-ar cuveni pentru el.

Starea acelora care se aflau sub Lege, era în principal identică cu a acelui întemniţat, până în momentul în care împăcarea înfăptuită a schimbat totul. Ei aveau încredere în Dumnezeu, că El îi va salva, şi pe drept; căci această încredere se baza pe o omagiere cu credinţă a caracterului lui Dumnezeu şi pe făgăduinţele Lui sigure, dar cu toate acestea izraeliții ştiau cine erau ei înşişi. El le-a făcut tot mereu cunoscut, prin Cuvânt şi jurământ, în imagini şi prin profeţii, că El prin Mesia va elibera pe toţi aceia care îşi vor pune încrederea în El. Cu toate acestea ei nu au fost puşi încă în libertate, oricât au putut fi ei de siguri că va avea loc, căci aceasta depindea de bunătatea şi credincioşia Lui; şi «Dumnezeu nu este un om, ca să mintă». Dar până în momentul acela era o chestiune de dorinţă, nu de posesiune, un privilegiu dorit şi cerut prin rugăciune; ea nu putea fi primită şi savurată de ei ca parte permanentă, înainte ca moartea şi învierea lui Hristos să justifice dreptatea lui Dumnezeu, de a lucra în felul acesta cu credinciosul.

În psalmi găsim expresia sentimentelor şi experienţelor credinciosului izraelit. Uneori vorbitorii sunt plini de speranţă, iar după aceea sunt plini de teamă; într-un moment mărturisesc că sunt oi ale păşunii lui Dumnezeu, şi în momentul următor se tem că vor fi mistuiţi de focul mâniei Sale. Toate acestea erau experienţele credincioşilor, înainte ca crucea lui Hristos să facă posibil Duhului Sfânt să dea mărturie sufletului despre îndepărtarea desăvârşită şi veşnică a păcatelor. Era bine şi de la Dumnezeu, că acei credincioşi simţeau starea lor, dar nu era experienţa pe care o face creştinul învăţat de Duhul Sfânt. Şi în aceeaşi stare se aflau şi ucenicii înainte de moartea Domnului. Mulţi profeţi şi împăraţi au dorit să vadă şi să audă ce auzeau ei; dar cu toate acestea împăcarea cu toate urmările ei era încă o binecuvântare de viitor; privirile lor erau îndreptate spre ea, dar ea nu era încă înfăptuită. Rugăciunea Domnului era deci expresia desăvârşită a dorinţelor şi nevoilor lor, înainte ca să aibă loc acea schimbare măreaţă. Atrag mereu atenţia în privinţa aceasta, deoarece pentru înţelegerea clară a rugăciunii Domnului este necesar înainte de toate să se cunoască poziţia acelora cărora ea le-a fost dată iniţial. Ea este permanent greşit înţeleasă, dacă nu se are în vedere fundamentul nou pe care a fost pus credinciosul pe baza răscumpărării înfăptuite.

Remarcabil este şi faptul că rugăciunea este expresia nevoilor personale. Nu vreau să spun că ucenicii nu au folosit-o atât personal cât şi în comun, în afară de aceasta nu rezultă de niciunde din Scriptură, că ea este folosită de creştinii care alcătuiesc un trup. De aceea ea nu este o rugăciune dată Biserici sau Adunări, căci ea niciodată nu depăşeşte domeniul unei părtăşii de credincioşi şi niciodată nu ţine seama de legătura Duhului care uneşte, care botează, alcătuind un trup. Aceasta se va vedea mai bine când vom privi pe scurt conţinutul ei.

«Sfinţească-se Numele Tău» este fundamentul a toate, primul şi cel mai puternic sentiment al unui suflet înnoit. Izvorând din conştienţa sfinţeniei care se cuvine veşnic Numelui Tatălui şi fiecărui suflet, care are a face cu El, precum şi Casei Sale, la această sfinţenie se alătură imediat dorinţa după slava, în care totul corespunde inimii şi caracterului Tatălui.

«Vie Împărăţia Ta!» Aici nu este Împărăţia lui Hristos, ci Împărăţia Tatălui. Dacă citim atent evanghelia după Matei, vom găsi că există o diferenţă între Împărăţia Tatălui şi Împărăţia Fiului Omului. La sfârşitul epocii actuale Domnul va prelua lumea ca Împărăţie a Sa şi prin puterea Sa judecătorească mai devreme sau mai târziu o va curăţa de tot răul (compară cu Matei 13.41-43). Împărăţia Tatălui poartă mai mult un caracter ceresc; în ea numai cei drepţi vor străluci ca soarele.

Însă inimii nu îi este de ajuns că voia Tatălui se face numai în cer. De aceea a treia rugăminte este: «Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.» Prin aceasta se încheie prima parte a rugăciunii. După aceea urmează ceea ce era potrivit pentru ucenici, ca subiecte ale compasiunii dumnezeieşti, în mijlocul unei scene de suferinţă şi mari ispite. Mai întâi se face cunoscută nevoia trupească, după aceea necesitatea sufletului: «Pâinea noastră cea de trebuinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit.» Prima rugăminte nu necesită nici o explicaţie, cea de-a doua aşează pe ucenici pe terenul duhului milostiv, care la sfârşitul capitolului cinci le-a fost prezentat aşa de categoric de Domnul. De acum în acolo nu trebuia să se mai spună: «Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte», răul nu mai trebuia răsplătit cu rău, ci acum era valabil, să faci binele şi totdeauna să faci numai binele. Modelul desăvârşit pentru ucenici era Tatăl lor ceresc, nu numai Dumnezeu ca Dumnezeu. În acest ultim caracter Dumnezeu a exercitat din când în când judecata asupra răului şi i-a făcut să simtă braţul Său puternic, şi la sfârşit El va face aceasta în chip desăvârşit, drept. Însă ca Tată în cer El lasă soarele Său să răsară peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. (Aici nu este vorba de relaţiile Lui intime şi veşnice cu copiii Săi; aceştia savurează dragostea Sa în toată plinătatea ei care se revarsă.)

Aşa învaţă Domnul şi pe ucenicii Săi să arate aceeaşi dragoste iertătoare faţă de toţi, şi anume fiind conştienţi de propria lor necesitate de această dragoste. Israel ca popor era responsabil să umble conform Legii, şi caracterul Legii nu era har şi îndurare, ci ea cerea o judecată dreaptă asupra celor vinovaţi. Dar acum în ucenici trebuia să domnească un alt principiu, nu acela al unei dreptăţi pământeşti, răzbunătoare, ci al harului ceresc, care are putere să transforme pe păcătos şi să-i ierte vina. Iudeii credincioşi au fost scoşi astfel din poziţia lor veche şi au fost aşezaţi pe un teren cu totul nou, pe care ei aveau a face cu un Tată în cer şi erau responsabili să reveleze caracterul Său pe pământ.

Vom face din nou bine, să ne amintim care erau persoanele, pe care Domnul le învăţa să vorbească în felul acesta cu Tatăl lor. Erau ucenici, care în felul acesta au arătat necesitatea permanentă a dependenţei de Tatăl precum şi a mărturisirii vinei lor. Cu toate acestea Tatăl este rugat să ierte vina copiilor Săi; aici nu este nicidecum vorba de un sărman păcătos, care din cauza păcatelor sale este în nevoie şi nu cunoaşte pe Hristos. Scriptura a purtat de grijă în multe locuri de un astfel de păcătos, dar aici sunt cu totul alte persoane. Face Dumnezeu într-o măsură oarecare iertarea păcatelor unei persoane neîntoarse la Dumnezeu dependentă de iertarea pe care aceasta o acordă semenilor săi? Absolut nu. Aceasta ar însemna de fapt să pui cea mai mare condiţie posibilă unui om care se află în starea cea mai de jos; ar însemna să dai păcătosului o lege nouă şi mult mai fatală decât era Legea de pe muntele Sinai. Cu un cuvânt, ar tăgădui Evanghelia, ar distruge păcătosului orice speranţă şi ar face mântuirea dependentă de fapte şi nu de har.

Această rugăminte, care este deseori citată de cei neştiutori, ca să dovedească, că aici este vorba de oameni fără nici o diferenţă, arată deci tocmai cât de total imposibil este să aplici rugăciunea Domnului la oamenii fireşti. Ea are ca premisă o legătură vie cu Dumnezeu prin credinţă. Aceia, cărora Domnul le-a vorbit, nu cunoşteau nici împăcarea şi nici drepturile noi, care contribuiau la împlinirea acesteia; dar ei posedau o credinţă vie în Domnul Isus – erau persoane, care cu siguranţă ar fi mers în cer, dacă Dumnezeu i-ar fi chemat atunci. În această privinţă ei stăteau pe acelaşi fundament ca şi sfinţii Vechiului Testament; ei au fost purtaţi de Dumnezeu cu îngăduinţă, ca şi aceia, în baza unei lucrări încă neîmplinite, dar sigure; ei erau mântuiţi în gândurile lui Dumnezeu, deoarece El privea la acea lucrare. Ucenicii aveau privilegiul de a avea pe Domnul în mijlocul lor, dar despre mântuirea binecuvântată şi desăvârşită, pe care El voia s-o aducă prin moartea şi învierea Sa, aveau cel mult o înţelegere slabă, confuză. În această şi pentru această stare de lucruri a fost dată rugăciunea Domnului.

În continuare ucenicii sunt învăţaţi să roage pe Tatăl, să nu-i ducă în ispită. Este evident, că aici nu este vorba de ispite în sensul de dorinţe păcătoase; căci Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni spre rău. Mai degrabă sunt încercările şi cernerile, prin care Dumnezeu în înţelepciunea Lui îi lasă pe ai Săi să treacă. O ispită în acest sens a fost când Petru a fost pus la probă, dacă, având în vedere ocara şi ruşinea, va tăgădui pe Domnul şi Stăpânul lui. Acesta l-a atenţionat, dar în marea lui încredere de sine apostolul nu a luat în seamă atenţionarea, a adormit, când trebuia să vegheze şi să se roage, şi drept urmare a căzut mereu în modul cel mai trist. De aceea era foarte corect, când ucenicii, conştienţi fiind de lipsa lor de putere şi înclinaţia lor spre cădere, au rugat pe Tatăl să nu-i ducă în astfel de stări pline de ispite. Urmarea unei astfel de ispitiri este că acolo unde în inimă este un rău nejudecat, acesta iese la iveală spre propria umilire. Răul, care lucrează în ascuns înăuntru, vine la lumină prin aceasta.

Domnul Isus a trecut prin tot felul de ispite: mai întâi în pustie şi apoi, la sfârşitul drumului Său pe pământ, în Ghetsimani, unde puterea întunericului L-a încolţit până la extrem. Numai El nu avea nimic în Sine, de care satan putea să se agaţe, aşa cum şi El spune: «Vine prinţul lumii şi el n-are nimic în Mine». În noi este ceva, care prin ispitire iese la iveală, şi dacă atunci noi nu ne sprijinim pe Domnul în toată simplitatea, vom cădea în păcat faţă de El. De aceea rugăminţii i se adaugă imediat: «… ci scapă-ne de cel rău.» Căci efectul ispitirii este, cum am spus, scoaterea la iveală a răului, dacă carnea (firea) nu a fost judecată, şi satan, sursa şi primul iniţiator al răului, câştigă avantaj asupra sufletului.

Cu privire la glorificarea de la sfârşitul rugăciunii: «Căci a Ta este Împărăţia …», care se găseşte în multe traduceri, nu trebuie să ne ocupăm mai detaliat, căci ea lipseşte în cele mai multe manuscrise vechi şi probabil ea a fost adăugată de copişti în timpul secolului patru.

Care este scopul rugăciunii „Tatăl nostru”?

Ajungem acum să răspundem la cea de-a doua întrebare: Care a fost intenţia Domnului cu privire la folosirea rugăciunii Sale? Se limitează folosirea acesteia la timpul cât Isus a lucrat pe pământ, sau se extinde şi la timpul după moartea Sa şi în prezent? Răspunsul la această întrebare este de fapt inclus în cele spuse mai înainte. Am văzut, că rugăciunea corespundea exact stării în care se aflau ucenicii, înainte ca Domnul să fi terminat lucrarea Sa. Din aceasta rezultă că de îndată ce răscumpărarea a devenit realitate şi baza cunoscută a relaţiilor cu Dumnezeu pentru aceia care stăteau în savurarea rezultatelor depline ale lucrării de răscumpărare, se cuveneau alte rugăciuni, corespunzătoare stării lor noi. Cu alte cuvinte, rugăciunile acelui criminal eliberat din închisoare – ca să folosim în continuare tabloul nostru – nu pot fi la fel cu acelea pe care el le-a avut în închisoare; el ar trebui să se afle într-o mare autoînşelare, dacă după eliberarea sa ar face din nou cereri de graţiere şi iertare. Mult mai mult, conştient fiind de iertarea sa, va mulţumi domnului său şi îi va sluji toată viaţa cu credincioşie şi supunere.

Dar noi ştim, că în afară de aceasta, realizarea împăcării a devenit baza unui alt privilegiu sublim, şi anume al darului Duhului Sfânt, într-un fel în care sfinţii Vechiului Testament nu aveau nici o experienţă. Trebuie să ne amintim, că sunt anumite lucrări ale Duhului, care sunt partea comună a tuturor credincioşilor din toate timpurile, ca de exemplu naşterea din nou, convingerea de păcat şi producerea unei ascultări sfinte în inimă şi umblare. Noe, Avraam, David, etc. au fost toţi născuţi din Dumnezeu, ei erau bărbaţi credincioşi, şi Duhul Sfânt lucra în ei. Profeţii Vechiului Testament au vorbit călăuziţi fiind de Duhul Sfânt.

Dar în timp ce aceasta o recunosc toţi creştinii, există un alt adevăr, care nu este recunoscut şi primit aşa de general. Pe când Domnul era în momentul să termine lucrarea Sa pe pământ şi să Se reîntoarcă la Tatăl, El a făgăduit ucenicilor Săi să le dea Duhul Sfânt într-o formă necunoscută până atunci. Ucenicii erau pe vremea aceea fără îndoială credincioşi şi posedau viaţa veşnică. Însă auzim din gura Domnului, scurt înainte de plecarea Sa, cuvintele: «Vă este de folos să Mă duc». Cum putea fi de folos pentru ei, să piardă pe Prietenul lor cel mai bun şi pe Mântuitorul lor? Nu era mult mai bine pentru ei şi în orice privinţă mai de preferat, dacă El ar fi rămas la ei? Cuvântul Domnului este clar şi simplu: «Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite» (Ioan 16.7).

Nu arată aceste cuvinte clar, că ucenicii trebuiau să primească o binecuvântare nouă, nespus de mare, pe care ei nu au cunoscut-o şi nu au savurat-o până atunci? Fără îndoială. Dar mai mult decât aceasta. Unii vor să limiteze darul Duhului Sfânt la „vorbirea în alte limbi, la facerea de minuni, daruri pentru slujire, etc.”. Însă «Mângâietorul» nu trebuie confundat cu puterile felurite, pe care El le oferă şi le dă la iveală. Duhul Sfânt în Persoană era Cel pe care Tatăl voia să-L trimită în Numele lui Isus. Duhul Sfânt a lucrat în toţi credincioşii de la început, dar Domnul învaţă aici pe ucenicii Săi, că Duhul, în afară de aceasta şi mai mult decât aceasta, va coborî după plecarea Sa, şi anume într-o formă personală, nemijlocită, decât a fost până atunci, ca să fie în ei şi cu ei până la sfârşit. Fiul lui Dumnezeu a venit într-o formă deosebită pe pământ şi a luat trup de carne şi sânge, şi acum trebuia să vină Duhul Sfânt, după ce Hristos Şi-a terminat lucrarea şi S-a înălţat în înălţime. De aceea citim în Faptele apostolilor 2: «Şi acum, fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi». Puterile minunate, care au fost împărţite în ziua de Rusalii, au îndreptat atenţia spre această Persoană binecuvântată, divină, a cărei prezenţă era arătată tocmai prin aceste puteri. Ele erau dovada exterioară şi acţiunea acestora era dovada darului, care nu a fost niciodată până atunci, al făgăduinţei Tatălui.

Acesta este deci marele adevăr, care are o importanţă aşa de mare cu privire la întrebarea referitoare la rugăciunea Domnului. Acesta era rânduit pentru aceia care erau cu adevărat credincioşi, dar pentru care împăcarea era încă în viitor şi care încă nu au primit pe Duhul Sfânt în acea formă deplină şi necunoscută până atunci. În evanghelia după Luca Domnul spune în legătură directă cu rugăciunea dată de El: «Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer.» Aici găsim expresia adevăratei lor stări. Ei erau salvaţi şi posedau viaţa din Dumnezeu, şi totuşi ei trebuiau să roage pe Tatăl, să le dea pe Duhul Sfânt; evident nu ca să-i facă să creadă – ci Duhul Sfânt trebuia dat lor personal, ca să-i introducă în rezultatele depline ale lucrării de împăcare a lui Hristos şi ei, în părtăşie cu El, Omul glorificat la dreapta lui Dumnezeu, să devină mădulare ale trupului Său.

Aceste privilegii, care nu puteau fi nici cunoscute şi nici savurate de credincioşii din timpul dinaintea răstignirii, sunt caracteristicile esenţiale ale creştinismului. De aceea nu ezit să afirm, că rugăciunea Domnului, care constituie expresia desăvârşită a cererilor ucenicilor în împrejurările lor de atunci şi starea lor efectivă, tocmai din acest motiv nu era destinată să fie expresia sentimentelor lor după ce toată poziţia lor şi toată starea lor a fost schimbată, după ce a fost înfăptuită lucrarea, după ce au fost iertate toate fărădelegile şi credincioşii, fie ei iudei sau greci, au fost botezaţi printr-un Duh, ca să alcătuiască un trup, şi toţi au fost adăpaţi cu un Duh.

Schimbarea era în realitate aşa de deplină şi deosebit de importantă, că Domnul Însuşi în Ioan 16 pregăteşte în mod solemn pe ucenici pentru ea. După ce El a vorbit de trimiterea Mângâietorului şi de rămânerea Lui în ei şi cu ei, El spune: «În ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic. Adevărat, adevărat vă spun, că orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. … În ziua aceea veţi cere în Numele Meu …»

Ce înseamnă cuvintele «În ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic»? Aceasta era ceea ce ucenicii au făcut în timpul umblării Lui prin lume; ei s-au dus permanent la El, ca la Mesia al lor binecuvântat şi îndurător, şi au făcut bine că s-au dus la El. Până atunci nu s-au rugat niciodată în Numele Lui. Cum? Niciodată nu au cerut ceva în Numele Lui? Cu siguranţă, nu; şi totuşi ei nu s-au rugat niciodată în Numele lui Hristos. El pune aici pe ucenicii Lui pe un teren cu totul nou; ei nu mai trebuiau să vină la El şi să-L roage, ci ei trebuiau să roage pe Tatăl, şi anume în Numele Lui. Înseamnă aceasta, că la sfârşitul unei rugăciuni să se spună: „Te rugăm acestea în Numele lui Isus”? O, nu. Înţelesul este mai degrabă acesta: pe baza lucrării de salvare înfăptuite şi a legăturii lucrate prin Duhul Sfânt cu Domnul Isus din cer, ucenicii trebuiau aşezaţi în aceeaşi poziţie, în care El Se afla. De aceea în 1 Ioan 4 se spune: «Căci aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta»; şi tot aşa spune şi Pavel în 1 Corinteni 6: «Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El». Aceasta explică înţelesul rugăciunii în Numele lui Isus, sau mai bine spus, al fundamentului pe care ea se bazează. Înseamnă să rog pe Tatăl fiind conştient că toate păcatele mele au fost îndepărtate, că în Hristos am fost adus aproape de Dumnezeu şi stau în savurarea deplină a favorii Sale, fără să fie vreo problemă sau vreun nor între Dumnezeu şi sufletul meu; înseamnă să merg la Dumnezeu şi să mă rog Lui ca unul care posedă deplina binecuvântare, la care mă îndreptăţeşte Hristos, aflat acolo sus, şi Duhul Sfânt, aflat aici pe pământ.

Domnul a dat deja rugăciunea Sa şi fără îndoială ucenicii au folosit-o. Însă El le face acum cunoscut, că ei trebuie să fie introduşi acum într-o poziţie cu totul nouă şi că rugăciunile lor trebuiau să aibă o formă corespunzătoare acestei poziţii noi şi harului revelat pe deplin în aceasta. Care este rezultatul, când credincioşii se aşează acum în poziţia în care se aflau ucenicii înainte de înfăptuirea lucrării de împăcare? Ei nu vor putea şti niciodată, ce înseamnă să ai o pace realmente întemeiată, ei nu pot ocupa locul de adoratori, care fiind o dată curăţiţi nu mai au aducerea aminte de păcatele lor. Cu un cuvânt: ei pierd, în ceea ce priveşte savurarea, toate binecuvântările bogate şi nespus de multe, pe care le-a adus moartea şi învierea lui Hristos.

Mult mai evidentă este greşeala, când o comuniune de credincioşi, sau chiar de credincioşi împreună cu necredincioşi, folosesc rugăciunea Domnului ca expresie a nevoilor lor comune şi a adorării aduse în comun. În locul din Scriptură nu se găseşte nici un gând referitor la o astfel de folosire a rugăciunii de către o corporaţie. După ce Domnul a cerut ucenicilor Săi să intre în cămăruţă, când vor să se roage, El prezintă apoi rugăciunea ca o vorbire potrivită pentru o persoană singulară, ca să aducă înaintea lui Dumnezeu nevoile ei. Toţi cei care folosesc rugăciunea Domnului, fie în comuniune cu alţii, fie pentru sine însuşi, se aşează – repet aceasta – în starea şi poziţia ucenicilor aflaţi sub Lege, înainte ca Domnul să fi înfăptuit lucrarea, şi în felul acesta arată, chiar dacă inconştient, o desconsiderare a voii lui Dumnezeu,Tatăl, a lucrării lui Hristos şi a mărturiei actuale a Duhului Sfânt (compară cu Evrei 10).

Dacă un suflet, care este cu adevărat întors la Dumnezeu, dar cunoaşte puţin calea Domnului şi dimensiunea lucrării Sale înfăptuite, îngenunche şi îşi revarsă inima prin cuvintele, pe care Domnul le-a dat ucenicilor Săi, eu aş putea simţi pe deplin împreună cu el; căci o astfel de stare a inimii şi conştiinţei este deosebit de asemănătoare cu aceea a ucenicilor, care erau adunaţi în jurul Domnului. Cu toate acestea, acum, când se află sub Evanghelia harului lui Dumnezeu revelat pe deplin, el nu este corect. Un astfel de suflet se îndepărtează înapoi de la cruce, de la răscumpărare – căci Dumnezeu nu îl conduce în această direcţie. Cu toate că el crede în Hristos, el nu este conştient nici de îndreptăţirea lui deplină şi nici nu ştie că el stă pentru totdeauna sub favoarea lui Dumnezeu. El foloseşte o rugăciune, care a fost dată ucenicilor care nu puteau cunoaşte sentimentele care umplu inima fiecărui creştin, începând de la cruce, şi care sunt rugăciunile pe care el trebuie să le aducă mai mult sau mai puţin înaintea lui Dumnezeu. Cu toate că un astfel de suflet fără îndoială şi-a găsit siguranţa veşnică în Hristos, totuşi el nu cunoaşte privilegiile lui cele mai preţioase şi, fără să ştie şi fără să vrea, astfel se face vinovat de dezonorarea suferinţelor şi glorificării lui Hristos.

Este deci un fapt, că rugăciunea Domnului a fost destinată credincioşilor de pe pământ, înainte ca Hristos să moară şi să învieze şi înainte ca Duhul Sfânt să coboare din cer, ca să depună mărturie despre deplina primire a credinciosului în Preaiubitul. Dacă vrem să glorificăm cu adevărat pe Hristos, atunci trebuie să folosim cuvintele Lui aşa după cum El le-a rânduit. Dacă sufletele noastre au înţeles că noi am fost apropiaţi de Dumnezeu, că toate păcatele noastre au fost iertate şi că noi am primit Duhul Sfânt, ca să ne pecetluiască şi să ne unească cu un Hristos glorificat în cer, şi astfel stăm pe un teren cu totul nou, şi rugăciunile noastre trebuie să dea mărturie despre aceasta; atunci ar trebui ca noi, ca nişte copii preaiubiţi ai Tatălui, să ne rugăm în Numele Fiului.

Totuşi s-ar putea pune întrebarea: De ce Domnul ne-a făcut cunoscut rugăciunea în Cuvântul Său, dacă ea nu a fost destinată pentru folosirea ei permanentă de către poporul Său? La aceasta răspund: Domnul a spus şi a învăţat multe, care nu se pot aplica la toţi ai Săi şi nici nu erau destinate lor. Să citim de exemplu capitolul zece din evanghelia după Matei. Găsim în acest capitol multe principii, care au valabilitate permanentă şi slujesc pentru învăţătura noastră permanentă; dar cine tăgăduieşte, că trimiterea celor doisprezece era o chestiune pur iudaică? Dacă în cele spuse de versetele 5 şi 6 am vrea să spunem: „Acestea sunt cuvintele proprii ale Domnului; noi nu avem voie să mergem pe nici un drum de-al naţiunilor şi nici să intrăm în vreo cetate de-a samaritenilor, ci noi trebuie să mergem numai la oile pierdute ale casei lui Israel”, atunci nebunia şi greşeala unei astfel de vorbiri va fi evidentă pentru oricine.

Noi înşine, cei din casa păgânilor sărmani, suntem, dacă suntem cu adevărat salvaţi, o dovadă suficientă, că o astfel de folosire a cuvintelor Domnului este total greşită, şi în felul acesta o singură afirmaţie s-ar pune împotriva întregii învăţături a Noului Testament, care vesteşte tocmai acestor păgâni un har bogat, care se revarsă. Şi aşa cum Domnul a trimis atunci pe ucenicii Săi cu o veste deosebită, tot aşa mai înainte El a purtat de grijă în rugăciune de starea lor de atunci. Moartea lui Hristos a anulat în mod necesar interdicţia de a merge la păgâni, a extins terenul Legii şi a pus baza introducerii unei ordini cu totul noi a lucrurilor. De aceea Domnul după învierea Sa dă ucenicilor (la sfârşitul aceleiaşi evanghelii) misiunea de a merge la toate naţiunile şi să facă ucenici, şi în evanghelia după Ioan le spune, având în vedere înălţarea Sa la dreapta Tatălui, că în acele zile ei vor ruga pe Tatăl în Numele Său, ceea ce până atunci nu au făcut.

De aceea pe cât de profund simt greutatea acelora care gândesc că folosirea rugăciunii Domnului trebuie s-o extindă şi la prezent, totuşi eu cred că ei ar trebui să verifice sincer voinţa şi cuvântul Domnului. Ce înţelegere poate fi acolo unde nici măcar nu se recunoaşte că lucrarea de salvare înfăptuită şi darul Duhului Sfânt a dat naştere la o schimbare totală cu privire la conştiinţă, la părtăşie, la adorare şi umblare? Aceste două realităţi ne-au scos din robie şi ne-au adus la libertate şi drept urmare şi rugăciunile noastre au fost puse pe o bază cu totul nouă, decât eram înainte de eliberarea noastră, când ele erau corecte şi la locul lor.

De aceea în Faptele Apostolilor nu se găseşte nici o urmă a folosirii rugăciunii Domnului, aşa cum ea a fost introdusă de secole în creştinătate. Şi dacă se citesc diferitele rugăciuni, pe care Duhul Sfânt le-a dat, ca de exemplu în epistola către Romani, către Efeseni, etc., găsim pretutindeni că moartea, învierea şi înălţarea la cer a lui Hristos constituie baza şi conţinutul esenţial al acestora. Rugăciunile apostolului se bazează pe realitatea măreaţă, pe care odihnesc de asemenea credinţa şi speranţa noastră.

Să rezumăm în final pe scurt cele spuse. Noi toţi credem, că rugăciunea Domnului era potrivită dumnezeieşte pentru starea ucenicilor din timpul acela, când Domnul le-a dat-o. Dar din acelaşi motiv nu putea constitui expresia desăvârşită a relaţiilor de mai târziu cu Tatăl şi nici al sentimentelor, care se cuvin acestor relaţii. Toţi aceia care înţeleg dimensiunea schimbării care a avut loc după moartea lui Hristos, pot avea foloase din fiecare expresie din rugăciunea Domnului, cu toate că ei nu o repetă cuvânt cu cuvânt. Dar desconsiderarea rezultatelor lucrării de mântuire înfăptuite nu este spre onoarea Domnului, ci mai degrabă este o subestimare a prezenţei personale a Duhului Sfânt, precum şi ocuparea de bună voie a unei poziţii de sărăcie în mijlocul bogăţiilor harului, care a fost revărsat peste noi. O inimă smerită şi ascultătoare va căuta să cunoască voia Domnului în aceasta, şi s-o împlinească.

Fie ca noi toţi să luăm totdeauna totul aşa cum Domnul ni-l oferă în Cuvântul Său! El să ne dăruiască har şi putere, ca să ne putem ridica deasupra gândurilor noastre naturale, a părerilor noastre făcute mai dinainte şi a prejudecăţilor moştenite din trecut! Fie ca noi toţi să umblăm în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El şi întăriţi în credinţă, aşa cum am fost învăţaţi, prisosind în ea cu mulţumire (Coloseni 2.7)!

Tradus de la: Das Gebet des Herrn

Titlul original: „The Lord’s Prayer“
din The Bible Treasury, Ediţia 16, 1886
Articolul a fost prescurtat la traducerea în limba germană.

Traducere: Ion Simionescu

Fiecare trebuie să se roage, ca şi cum el ar putea numai să se roage
Luca 18.1

Aiden Wilson Tozer

Verset călăuzitor: Luca 18.1

Luca 18.1: Şi le-a spus o parabolă, ca să le arate că trebuie să se roage neîncetat şi să nu obosească.

Thomas à Kempis a spus că omul lui Dumnezeu trebuie să se simtă mai bine în camera lui de rugăciune decât în public. Nu este exagerat să se afirme că un predicator, care caută să apară în public, aproape că nu posedă aptitudinea spirituală pentru aceasta. Rugăciunea adevărată poate să-l facă pe un om să se dea înapoi de la apariţia înaintea ascultătorilor.

Un om, care este cu adevărat familiarizat în prezenţa lui Dumnezeu, poate fi încurcat lăuntric într-o contradicţie. El simte până în adâncul sufletului responsabilitatea care o ia asupra sa, aşa că el ar face orice altceva, decât să apară înaintea unei Adunări (Biserici), pe de altă parte apăsarea asupra duhului său poate deveni aşa de mare, că nici o herghelie de cai sălbatici nu ar putea să-l târască de pe amvonul său.

Nimeni să nu apară înaintea unor ascultători, dacă mai înainte nu a stat înaintea Dumnezeului său. Multe ore de părtăşie cu Domnul ar trebui să premeargă o oră petrecută pe amvon. Cămăruţa de rugăciune ar trebui să-i fie mai familiară decât apariţia publică.

Şcolile învaţă totul despre a predica, numai ceea ce este mai important nu învaţă, rugăciunea. Cel mai bun lucru, pe care o şcoală îl poate face, este să înveţe dragostea pentru rugăciune şi să stimuleze practicarea ei. Rugăciunea în sine este lucrarea fiecăruia în parte. Că aceasta este tocmai lucrarea evlavioasă, care se practică cu cel mai mic elan, trebuie să ne aşteptăm la cea mai mare tragedie a zilelor noastre!

În rugăciunea adevărată fiecare trebuie să fie un original; căci rugăciunea adevărată nu poate fi imitată sau învăţată de la cineva. Fiecare trebuie să se roage, ca şi cum el ar fi singurul care se poate ruga!

Slava morală a Domnului Isus (6)
El nu a cerut nimic de la oameni

John Gifford Bellett

https://www.soundwords.de/ro/slava-morala-a-domnului-isus-6-a11181.html?search_q=rugaciunea&search_NaviResultNo=8&search_NaviArticleId=11181

Text călăuzitor: Luca 22 şi altele

Aşa după cum Isus în timpul slujirii Sale nu a căutat niciodată să Se justifice înaintea sentinţei oamenilor, tot aşa El nu a avut nici o pretenţie la compasiunea omenească în orele slăbiciunii Sale, când toate puterile întunericului s-au năpustit asupra Lui. Când a ajuns să fie captivul iudeilor şi păgânilor, El nu a implorat şi nu s-a rugat sub nici o formă. El nu a apelat nici la compasiunea celor din jur şi nici nu a căutat să-Şi salveze viaţa. În grădina Ghetsimani rugăciunea Lui s-a înălţat spre Tatăl; dar prin nici un cuvânt nu a căutat să impresioneze inima marelui preot iudeu sau a guvernatorului roman. Tot ce El a spus oamenilor în ora aceea, a servit numai să pună în lumină păcatul pe care omul, atât iudeul cât şi păgânul, intenţiona să-l facă.

Da, în grădina Ghetsimani El a rugat pe ucenici să vegheze împreună cu El; dar El nu le-a cerut să se roage pentru El. El dorea compasiunea lor; El preţuia mult în ora slăbiciunii şi temei ca inimile celor apropiaţi ai Lui să fie unite cu El în momentele acelea. O astfel de dorinţă constituia o parte a slavei morale care reprezenta desăvârşirea Sa ca om; dar cu toate că El simţea această dorinţă şi această dorinţă a făcut-o cunoscut ucenicilor Săi, totuşi El nu a putut să înceteze să meargă înaintea lui Dumnezeu în favoarea Sa. El voia ca ei să se predea Lui; dar nicidecum El nu putea să le ceară ca ei să intervină la Dumnezeu pentru El. De aceea, aşa cum am spus, El îi roagă să vegheze împreună cu El, dar nu îi roagă să se roage pentru El. Dacă scurt după aceea El uneşte vegherea cu rugăciunea, El le vorbeşte despre ei şi spre binele lor, şi nicidecum nu mai este vorba despre El Însuşi. El spune: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.” Apostolul Pavel putea scrie credincioşilor: „… voi de asemenea lucraţi împreună prin rugăciunile voastre pentru noi” (2 Corinteni 1.11), sau: „Rugaţi-vă pentru noi, căci suntem încredinţaţi că avem o conştiinţă bună” (Evrei 13.18). Dar aceasta nu era vorbirea lui Isus, şi desigur nu trebuie să spun, că ea nici nu putea să fie. Dar repet: peniţa, care ne descrie o astfel de viaţă şi a putut să pună înaintea ochilor noştri un astfel de caracter, a fost umplută de Duhul lui Dumnezeu. Numai El putea să scrie aşa.

Isus a făcut bine şi a împrumutat fără să aştepte să primească ceva înapoi. El a dat, şi mâna Lui stângă nu a ştiut ce a făcut mâna dreaptă. Niciodată, în nici o situaţie, atât cât ştiu eu, El nu a avut pretenţii la persoana sau slujba acelora pe care El i-a eliberat sau i-a vindecat. Prin eliberarea de un rău oarecare, pe care El a făcut-o, niciodată El nu a creat obligaţia de a I se sluji. El a iubit şi a vindecat şi a salvat, fără să aştepte vreodată vreo răsplătire. El nu a vrut ca omul din Gadara, care se numea „legiune”, să-L urmeze. Copilul, pe care El l-a vindecat la picioarele muntelui, l-a dat tatălui lui înapoi. Pe fiica lui Iair a lăsat-o în cercul familiei ei. Pe fiul văduvei din Nain l-a dat înapoi mamei sale care plângea. Pe niciunul din aceştia nu i-a revendicat pentru Sine. Şi să dea Hristos ceva, pentru ca apoi să-l ceară înapoi? Nu este El, Domnul desăvârşit, cel mai bun împlinitor al cuvintelor Sale: „Faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva înapoi” (Luca 6.35). Natura harului este, să dea altora, dar să nu se îmbogăţească pe sine însuşi; şi Isus a venit ca în El şi în toate căile Lui să strălucească harul în toată bogăţia lui de nepătruns şi în toată slava lui proprie.

El a găsit robi în lumea aceasta; dar El nu i-a vindecat pentru ca apoi să aibă pretenţii de la ei. El i-a chemat şi le-a dat daruri. Ei erau roada energiei Duhului Său şi aveau înclinaţii care au fost trezite în inimile lor copleşite prin dragostea Sa. Şi când El i-a trimis, El le-a spus: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Matei 10.8).

Desigur, în trăsăturile unui astfel de caracter este ceva care este în afara domeniului înţelegerii omeneşti. Acest gând se naşte de la sine; şi este plăcut să putem adăuga, că slava morală a Domnului deseori iese în lumină în formele cele mai simple, în forme care sunt imediat înţelese de priceperea şi simpatia inimii.

Ce tablou! Cine ar putea să înţeleagă în profunzimea lui un asemenea subiect, subiect care, aşa cum au remarcat alţii, a trebuit să fie pus în scenă, înainte ca el să poată fi descris! Era Omul desăvârşit, care aici pe pământ a mers odată pe drumul Său în plinătatea acelei slăvi morale, ale cărei raze Duhul Sfânt le-a notat pe paginile evangheliilor. Este cu adevărat aşa, în afară de certitudinea simplă, fericită şi tare a dragostei Lui pentru noi (pe care Domnul s-o facă să se înmulţească în inimile noastre) nu există nimic care ar putea să facă mai arzătoare dorinţa noastră de a fi la El decât descoperirea a ceea ce El Însuşi este. Am auzit pe cineva, care a urmărit în cele patru evanghelii căile minunate, pline de lumină ale Domnului, strigând cu o inimă plină de dragoste şi cu lacrimi curgând şiroaie: „O, de aş fi la El!” Dacă îmi este permis, să vorbesc pentru alţii, atunci, prieten preaiubit, trebuie să spun, că aceasta este ce ne lipseşte şi ce ne dorim. Noi cunoaştem această lipsă, dar totodată putem adăuga: Domnul cunoaşte dorinţa noastră.

Nota redacţiei: Se relatează că fratele Bellett în ultimele zile ale vieţii sale a fost vizitat de un prieten, care l-a găsit într-o stare corporală slăbită. Mâinile lui slabe erau împreunate, lacrimi curgeau pe obraz şi el a spus: „Scumpul meu Domn Isus, Tu şti cât de desăvârşit pot eu spune împreună cu Pavel: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine. O, cu mult mai bine! Doresc mult aceasta! Ei vin şi vorbesc despre o cunună a slavei – o, de ar înceta să mai vorbească; despre slăvi, despre cer – o, de ar tăcea! Nu doresc nici o cunună! Eu Îl am pe El Însuşi, pe El Însuşi! Eu voi fi la El Însuşi! O, să fiu la Omul din Sihar, care S-a oprit, ca să-l strige pe Zacheu, la Omul din Ioan 8, la Omul care a atârnat pe cruce, la Omul care a murit! O, să fiu la El, înainte să apară cununile şi Împărăţia! Este minunat, minunat! Numai cu Omul din Sihar, cu Omul de la poarta cetăţii Nain; şi eu voi fi pentru totdeauna la El! Luaţi această scenă tristă, unde El a fost lepădat, şi daţi-mi prezenţa Lui! O, Omul din Sihar!”

Rugăciuni adresate Domnului Isus
Sunt rugăciunile noastre „prea mult orientate” spre Isus?

Stephan Isenberg…

Verset călăuzitor: 1 Corinteni 1.2

1 Corinteni 1.2: … împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn şi al lor şi al nostru.

În ultimul timp am fost confruntat deseori cu afirmaţia, că rugăciunile noastre ar fi „prea mult orientate” spre Isus, de aceea s-ar putea ca noi să fim puşi în legătură cu o sectă (prin aceasta este vorba de orice altceva în afară de biserica catolică sau biserica evanghelică). În afară de aceasta, cele mai multe rugăciuni din Noul Testament sunt adresate lui Dumnezeu. Un comentator biblic, recunoscut de mulţi în Germania, a respins categoric să se facă rugăciuni Domnului Isus. Chiar şi pe pagina noastră de internet au venit întrebări, la cine ar trebui să ne adresăm în rugăciune.

Multe rugăciuni ale apostolilor sunt adresate lui Dumnezeu: Faptele apostolilor 4.24; 12.5; 27.35; 28.15; Romani 15.6; 2 Corinteni 1.3; 13.7; Efeseni 1.3; 5.20; Coloseni 3.17; 4.3; 1 Tesaloniceni 1.2,3; 3.11; 2 Timotei 1.3; Filimon 4; 1 Petru 1.3.
Sunt exemple de rugăciuni, care sunt adresate exclusiv „Tatălui”: Romani 8.15; Galateni 4.6; Coloseni 1.12; 1 Petru 1.17.
Nu în cele din urmă sunt şi rugăciuni, care sau au fost adresate direct Domnului Isus, sau sunt locuri din Scriptură care vorbesc de faptul, că era obiceiul „să cheme Numele Domnului”; Faptele apostolilor 1.24; 7.59,60; 1 Corinteni 1.2; 2 Corinteni 12.8; Apocalipsa 1.5,6; 5.9; 22.20.

Noul Testament nu ne interzice să adresăm rugăciuni Domnului Isus, şi de asemenea ne arată exemple de astfel de rugăciuni. Depinde de situaţia, în care o rugăciune este potrivită într-un sens sau altul. Comentatorul biblic Christian Briem scrie în privinţa aceasta:

Dacă ne gândim la slăbiciunea şi dependenţa noastră, strigăm către Dumnezeu, Cel Atotputernic. Dacă ne gândim la relaţia noastră binecuvântată de copii ai lui Dumnezeu, atunci ne adresăm Lui ca Tată. Dacă ne gândim la slujirea noastră, atunci în general ne adresăm Domnului Isus. […] În general putem spune: copilul se adresează Tatălui său, robul se adresează Stăpânului său. Însă cu siguranţă nu este bine să se stabilească graniţe rigide sau să se impună reguli referitoare la această chestiune sfântă referitoare la relaţia credinciosului cu Dumnezeu.

Să ne ocupăm cu întrebarea, dacă cu adevărat poţi fi „prea mult orientat” spre Isus. În evanghelia după Ioan 5.23 citim: „… pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis.” Nu trădează acest fel de exprimare o oarecare desconsiderare a Persoanei lui Isus? Este desigur adevărat, că ar fi prea unilateral, dacă noi ne-am ruga numai Domnului Isus (compară cu locurile biblice citate mai sus). Aceasta ar arăta în cele din urmă, că noi am înţeles puţin poziţia în care am fost aduşi prin sângele lui Isus – şi anume, într-o poziţie de copii, chiar mai mult, de fii şi fiice, care pot spune Dumnezeului lor „Ava, Tată” cu aceeaşi intimitate cu care spune Domnul Isus Însuşi (compară cu Ioan 20.17).

Ucenicii au mers direct la Domnul lor cu toate întrebările referitoare la slujba şi ucenicia lor, şi Domnul a răspuns cu plăcere la întrebările lor. Ei erau ucenicii Domnului Isus, şi la fel suntem şi noi; şi dacă suntem în poziţia de discipoli, atunci vom avea contact cu Acela care este Domnul şi Pedagogul nostru. Când apostolul s-a simţit prejudiciat în slujba lui din cauza ţepuşei în carne, el s-a rugat de trei ori Domnului său. Dacă cineva vrea să fie mântuit, atunci el trebuie să cheme Numele lui Isus: „Pentru că, oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10.13). Nu trebuie purtat grijă tocmai pe câmpul de misiune, ca oamenii să fie confruntaţi cu Numele Isus? Ar fi înţelept, să nu rosteşti Numele acesta în rugăciune?

Ucenicii au fost învăţaţi de Domnul, ca ei să roage pe Tatăl pentru ceva în Numele Lui: „Adevărat, adevărat vă spun: orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu” (Ioan 16.23,24). Cu toate că rugăciunea ar trebui să fie în Numele Domnului, ea se adresează totuşi Tatălui, şi Tatăl va împlini rugăciunea, dar tot la fel se spune: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14.13,14). Prin aceasta devine foarte clar, ceea ce Domnul Isus a spus într-un alt loc: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10.30).

Deci Numele Isus joacă un rol mare în cadrul rugăciunii, chiar şi atunci când ea nu este adresată direct Domnului. Noi putem ruga atât pe Tatăl în Numele lui Isus, şi putem merge direct la Isus cu rugămintea noastră. Şi 1 Ioan 5 arată clar aceasta; acolo se spune: „Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem la El, că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă orice cerem, ştim că avem lucrurile pe care le-am cerut de la El” (1 Ioan 5.14,15). Aici rămâne deschis, pe cine reprezintă acest „El”.

În epistola către Evrei 1.6 citim, că chiar îngerii vor adora pe Domnul Isus: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”. Este adevărat, Tatăl caută astfel de adoratori (Ioan 4.23). Şi totuşi – cât de mult este glorificat Tatăl prin aceea că noi onorăm pe Fiul. Aşa scrie şi apostolul Pavel credincioşilor din Filipi: „… şi orice limbă să mărturisească, spre glorificarea lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn” (Filipeni 2.11). Cât de mult este glorificat Tatăl, atunci când noi în rugăciune ne adresăm Fiului cu „Domnul”! În cartea Apocalipsa este intonată cântarea nouă şi ea este adresată Domnului: „Tu eşti vrednic” (Apocalipsa 5.9). Desigur aici este vorba de o zi viitoare, dar nu ar trebui noi să exprimăm deja astăzi ceea ce noi în ziua viitoare vom face în mod desăvârşit? Şi să ne gândim la Apocalipsa 1.5,6, unde nu este vorba de ziua viitoare: „A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin.” Să ne gândim şi la ultimele versete din cartea Apocalipsa, când Duhul şi mireasa spun: „Vino, Doamne Isuse!”

Şi imaginile Vechiului Testament arată că noi avem voie să adorăm pe Domnul Isus. Rut s-a aruncat la pământ înaintea lui Boaz, şi fraţii lui Iosif au făcut-o de mai multe ori; ele sunt modele unice ale Domnului nostru. Să mai fie vreo îndoială în privinţa faptului că şi noi avem voie la fel să ne rugăm Domnului Isus, aşa cum avem voie să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl nostru? Noi am fost aşezaţi într-o libertate, să ne rugăm corespunzător situaţiilor şi împrejurărilor noastre.

Dacă ţinem seama de felul cum gândeşte Dumnezeu despre Fiul Său, nu este atunci ca o desconsiderare a Persoanei lui Isus, când vorbim aşa de impertinent de o oarecare „prea multă orientare” spre Isus, căci nu este El, aşa cum scrie apostolul Pavel, „Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna” (Romani 9.5)? Dacă în El „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9), dacă toate lucrurile au fost create „prin El şi pentru El” (Coloseni 1.16), dacă El este „chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut” (Coloseni 1.15) şi El trebuie să aibă „întâietate în toate” (Coloseni 1.18), dacă Domnul Isus este Fiul dragostei Tatălui (Coloseni 1.13), dacă El este „cel dintâi între zece mii” (Cântarea Cântărilor 5.10), dacă noi „am compus despre Împăratul”: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor” (Psalmul 45.1,2), şi dacă Dumnezeu totdeauna Îşi are plăcerea în Fiul Său şi spune chiar, ca „toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evrei 1.6), atunci să fie pentru noi realmente un pericol să fim „prea mult orientaţi” spre Isus, când ne rugăm Lui? Prin aceasta nu vreau să spun că noi putem uita complet îndemnul de a ne cerceta viaţa noastră de rugăciune. Cum va simţi Domnul Isus, dacă noi spunem că rugăciunile noastre ar putea fi „prea mult orientate” spre El?

Nu este efectiv aşa, că cu plăcere se vrea a crede în Dumnezeu, şi cât de mulţi oameni sunt, care totdeauna la modul cel mai general se roagă la Dumnezeu, dar nu cunosc pe Isus Hristos? La Domnul Isus se separă duhurile. Apostolul Ioan a spus: „Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5.12). Să nu luăm cu plăcere asupra noastră ocara şi batjocura, atunci când ni se spune, că suntem o sectă, deoarece mereu vorbim despre Domnul Isus sau ne rugăm Domnului Isus? Apostolului Pavel i s-a reproşat că ar aparţine „sectei nazarinenilor” (Faptele apostolilor 24.5), deoarece el nu mai putea înceta să mărturisească pe Omul din Nazaret.

Dacă nu avem pe Domnul Isus, nu avem nimic, şi dacă noi nu aducem oamenilor pe Isus Hristos, atunci ei nu au nimic. Drumul spre Tatăl conduce numai prin Domnul Isus, căci El este „calea şi adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin [El]” (Ioan 14.6). Noi nu ar trebui să avem nici o frică să folosim Numele Domnului Isus în rugăciune chiar şi înaintea necredincioşilor, căci Ioan scrie foarte sever: „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl. Cine Îl mărturiseşte pe Fiul Îl are şi pe Tatăl” (1 Ioan 2.23). Cu atât mai mult când avem a face cu copii mici, pentru care Dumnezeu este foarte abstract şi care mai repede pot realiza o relaţie cu Domnul Isus, deoarece ei aud istorisirea despre El şi Îl pot vedea cu ochii lor lăuntrici. Nu este la fel şi în maturizarea spirituală a unui om, care tocmai s-a convertit? Unul care de curând a fost născut din nou va îndrepta rugăciunile lui în primul rând către Domnul Isus Hristos, care l-a mântuit, însă apoi va învăţa ce înseamnă să fie un fiu, şi el va învăţa de asemenea să se adreseze Tatălui prin rugăciune şi să Îl adore (Ioan 4).

În mod evident deja în timpurile de început era o obişnuinţă a primilor creştini să cheme Numele Domnului Isus, căci apostolul Pavel scrie „către adunarea lui Dumnezeu, care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 1.2).

Deci nu trebuie să avem nici o teamă să chemăm Numele Domnului, să-L adorăm, să-I dăm onoare, să-L mărturisim şi în Numele Lui să ne rugăm. S-ar putea să conducă la o oarecare separare a duhurilor, dar niciodată să nu uităm: „în nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele apostolilor 4.12). Cu toate acestea vrem să fim echilibraţi şi să exprimăm dependenţa noastră de Dumnezeu, să-L preamărim şi să-I mulţumim, referindu-ne la atotputernicia Lui, „făcând cunoscut lui Dumnezeu cererile noastre” (Filipeni 4.6), şi să adorăm pe Tatăl pentru Fiul Său, care ni L-a dat.

Glorii ale lui Isus Hristos în evanghelia după Ioan 17 (3)
Glorii divine în înviere

William Henry Westcott

https://www.soundwords.de/ro/glorii-ale-lui-isus-hristos-in-evanghelia-dupa-ioan-17-3-a11215.html?search_q=rugaciunea&search_NaviResultNo=9&search_NaviArticleId=11215

Verset călăuzitor: Ioan 17.5

Ioan 17.5: Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.

Glorie divină în înviere

În rugăciunea Domnului în versetul 5 ni se îndreaptă atenţia spre: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”. Cu adâncă smerenie să încercăm să înţelegem înţelesul acestei dorinţe minunate, căci ea a fost rostită de un Om supus, de Unul, care deseori a fost numit Isus din Nazaret. Ea a fost exprimată atunci când El a fost lepădat cu totul de aceia care aveau prestigiul autorităţii religioase şi a fost dispreţuit de aceia care în această lume ocupau o poziţie înaltă în societate. Scurt după aceea El era subiectul distracţiei soldaţilor, batjocura trecătorilor, subiectul batjocurii marilor preoţi şi bătrânilor şi Conducătorul părăsit de ucenicii Lui, care erau aşa de familiarizaţi cu El. Urma să fie deferit spre judecare ca hulitor şi făcător de rele şi să fie judecat de păgâni (de naţiuni) ca răzvrătitor. Şi pe deasupra tuturor acestora El trebuia să devină jertfa pentru păcat, ţinta judecăţii neîngrădite a lui Dumnezeu asupra păcatului, un blestem sub Legea pe care poporul Său a încălcat-o. El a trebuit să vină în contact cu acea chestiune îngrozitoare, de care duhul Său S-a dat înapoi îngrozit, cu acel păcat al omului, care a dat naştere la îndepărtare şi mânie; pe scurt, urma să guste moartea şi să fie pus într-un mormânt.

Însă El S-a aşezat mai dinainte de partea cealaltă a acestor lucruri, privind lucrarea ca fiind înfăptuită şi Dumnezeul Său glorificat pe pământ. El, Omul dispreţuit şi lepădat, a privit în sus în cerul Tatălui Său, a cărui curăţie albastră a primit caracterul ei din azurul mult mai curat al gloriei Sale proprii divine şi cereşti. Şi acum El spune – ca Om: „Preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”. Trezirea din moarte şi învierea sunt incluse în aceasta, căci atunci când El a plecat din lume la Tatăl, aceasta a avut loc pe drumul morţii, şi ca să glorifice un om, care în realitate era mort, acesta trebuia să fie trezit din moarte. Însă aceste cuvinte ale Domnului Isus sunt nu numai o dorinţă după onoare, El Se roagă acum ca Om pentru acea slavă, care Îi aparţinea din veşnicie Lui ca Fiu al Tatălui. Dacă Isus nu ar fi fost Dumnezeu din veşnicie, atunci această dorinţă ar fi fost o blasfemie şi o falsitate îngrozitoare, dar pentru că El este Fiul veşnic, din aceasta străluceşte adevăr şi glorie. El a venit de sus, din lumina divină, inaccesibilă ochiului muritor, pentru ca, ca Om să lupte cu vrăjmaşul şi să obţină biruinţa cea mai mare.

Ca Om şi pentru oameni El a murit, şi ca Om a înviat dintre morţi. Sute de voci demne de încredere confirmă aceasta pe paginile Cuvântului inspirat. Credincioşilor din Corint, care puneau la îndoială realitatea învierii Sale, le sunt prezentaţi un număr mare de martori puternici (1 Corinteni 15).

Iudeii au mituit pe soldaţii romani, ca ei să treacă sub tăcere această realitate mare, care a vorbit împotriva lepădării lui Mesia al lor. Însă învierea personală, reală a Domnului Isus este o mărturie incontestabilă a tuturor apostolilor Domnului. El Însuşi li S-a arătat viu prin multe dovezi infailibile, şi în felul Lui inimitabil El mustră acele inimi care credeau că fapta ar fi prea mare ca să fie adevărată. El spune în Apocalipsa 1.18: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor.”

El este Cel despre care stă scris: „Printr-un Om a venit învierea morţilor”. El este Fiul Omului, Lui şi nu îngerilor sau duhurilor este supusă lumea care va veni, despre care vorbim. Pentru că El este una cu „fraţii Săi” şi ei cu El, El poate fi căpetenia mântuirii noastre şi Marele Preot al poporului Său. Natura Sa umană nu este astăzi mai puţin reală decât Dumnezeirea Sa din veşnicie.

Dar să cercetăm dimensiunea rugăciunii inegalabile a Domnului. În evanghelia după Ioan capitolul 13 este un verset care aruncă lumină asupra acesteia. Când Iuda a părăsit societatea celor strânşi la Cină, Isus spune: „Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El. Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El, şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi şi-L va preamări îndată.”

Avem aici trei lucruri:

Dumnezeu glorificat în Fiul Omului.
Fiul Omului glorificat în Dumnezeu.
Fiul Omului glorificat îndată.

Primul lucru l-am studiat deja. Al doilea îl studiem acum. Al treilea ne arată că gloria, cu care Dumnezeu a răspuns la lucrarea Fiului Omului trebuia să vină în curând, fără întârziere.

Omul glorificat în Dumnezeu

Ne este mai uşor să înţelegem ideea că Dumnezeu a fost glorificat în Om, deoarece acesta a coborât la noi. Ea aduce gloria lui Dumnezeu în orizontul nostru intelectual ca prezentată pe deplin şi exprimată într-un Om printre oameni, cu toate că este necesar de ochi deschişi ca să se vadă aceasta. Dar – Omul glorificat în Dumnezeu – un Om – Fiul din toată veşnicia, dar ca Om – merge din împrejurările smereniei şi modestiei, ale părăsirii, ale slăbiciunii, ale morţii din lumea aceasta la slava Dumnezeirii pe tronul Tatălui – aceasta este minune între minuni, unde totul este minunat. Totdeauna este minunat că Dumnezeu, Cel nemărginit şi Cel veşnic, Cel care este dragoste, lumină şi Duh, a trebuit să fie în stare să Se arate pe deplin şi corespunzător Lui în limitele omenirii. Este – avem voie să îndrăznim să ne exprimăm în felul acesta – aproape mult mai minunat că un Om, acest Om unic în felul Lui, a avut nevoie de poziţia Dumnezeirii şi de gloria ei, ca să Se exprime corespunzător Lui Însuşi. Fapta este prezentă. Dacă unii cititori ar ruga pe scriitor să explice mai departe aceasta, el va trebui să recunoască cu reverenţă: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, în afară de Tatăl”.

Dorim totuşi să cercetăm cel puţin ceea ce este revelat. Isus nu numai este încununat cu cinste, ci şi cu glorie şi aceasta chiar în prezenţa lui Dumnezeu. El a fost nu numai înălţat mai presus de toate lucrurile şi mai sublim decât toate fiinţele create, şi posedă un Nume dat de Dumnezeu (Filipeni 2), ci Lui ca Om I se va da acea veneraţie, despre care Dumnezeu a jurat că I se va da, căci „în Numele lui Isus trebuie să se plece orice genunchi”, în timp ce „orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu, Tatăl”. Lui ca Om I s-a dat acum locul acela care se cuvine exclusiv Dumnezeirii, căci El a fost aşezat la dreapta lui Dumnezeu. El a biruit şi S-a aşezat pe tronul Tatălui Său. Nimeni altcineva nu se va aşeza vreodată acolo. Un privilegiu minunat se revarsă spre noi din aceasta, însă poziţia se cuvine numai Lui, El este unic în felul Lui.

În epistola către Evrei este confirmată de patru ori această poziţie:

Evrei 1.3: După ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte.
Evrei 8.1: Care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri.
Evrei 10.12: S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.
Evrei 12.2: Şade la dreapta tronului lui Dumnezeu.

Vrem să studiem un moment primul din aceste patru locuri din Scriptură. Cele înalte – o înălţime ameţitoare pentru gândurile noastre –, la care Fiul are dreptul şi pe care El a reocupat-o după terminarea slujirii Sale aici jos pe pământ, este momentan acea glorie divină a Dumnezeirii. Este aceea, despre care El a spus: „Preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”. Sunt desigur tronuri şi domnii, căpetenii şi autorităţi pe pământ sau în cerurile intermediare, care sunt suficiente să ameţească gândurile noastre prin înălţimea şi mărimea lor, însă această Persoană Isus, Fiul lui Dumnezeu, a trecut prin ceruri. El este mai presus de toate, şi toate lucrurile Îi sunt supuse Lui. Ele au fost create, fiecare în parte, să prezinte pe Dumnezeu cu privire la autoritatea Sa în sfera limitată a aşezării lor, fie că este vorba de cer sau de pământ. El, Cel care este realmente Creatorul lor, dar care a devenit Om, a fost înălţat ca Om la acea înălţime sublimă, din care El S-a coborât. Omul în înviere este glorificat în Dumnezeu.

Limbajul din epistola către Evrei 1 este deosebit. „După ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte, luând un loc cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moştenit un Nume mult mai ales decât ei.” Această ultimă propoziţie „cu cât a moştenit un Nume mult mai ales decât ei” este explicată minunat în versetele 2 şi 3 şi include Dumnezeirea Sa veşnică, în timp ce prima propoziţie „luând un loc cu atât mai presus decât îngerii” arată reprimirea poziţiei Sale în gloria Dumnezeirii de către El ca Om, după ce El ca Om a făcut acea lucrare, când a făcut curăţirea păcatelor. Aici jos pe pământ nu a încetat niciodată să fie Fiul, şi acolo nu va înceta să fie Om, dar Fiul este Omul Hristos Isus, şi El a adus omenirea la Dumnezeire. Această parte a gloriei Sale nu o va împărţii cu alţii, ea Îi aparţine numai Lui. Însă lumina şi influenţa ei ajunge în inimile noastre, căci Acesta este Cel care a purtat păcatele noastre şi a făcut curăţirea lor.

Unde sunt deci păcatele? Au fost îndepărtate, şi anume pentru totdeauna. Ale cui păcate au fost îndepărtate? Ale mele şi ale tuturor celor care cred. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. Prezenţa lui Isus în curăţia fără pată a tronului şi strălucirea luminoasă a gloriei divine sunt dovezi suficiente că păcatul nostru, păcatele noastre au fost îndepărtate dinaintea feţei lui Dumnezeu, îndepărtate prin ispăşirea făcută de El şi prin moartea Sa.

Câtă închinare ți-ai dori?
Cum pot să mă închin lui Dumnezeu în scripturi?

Stephan Isenberg

conținut

Versete conducătoare: Ioan 4:23 , 24 ; Exod 20:25, 26

introducere

Muzica de cult în costumul muzicii rock și pop moderne este, de asemenea, în creștere printre creștini. Aproape orice eveniment evanghelic nu se poate face fără muzică puternică. De multă vreme există o echipă de cult și un lider de cult în congregații „moderne”, care ar trebui „să-i conducă pe credincioși în cult”. Muzica de cult modernă joacă adesea un rol important în cult. Să ne întrebăm: am merge și la biserică duminică dimineața dacă am cânta cântece mai simple, poate doar cu acompaniament de pian sau fără însoțire instrumentală? Muzica este adesea vârful scalei de ce cineva merge la această sau aceea comunitate. Să reținem că multe congregații știu foarte bine că trebuie să coste puțin pentru ca oamenii din afara bisericii să participe la „slujbe”.

De ce mă duc de fapt la biserică? Pentru că cântă muzică atât de frumoasă? Deoarece îmi place timpul de închinare cu muzică tare și trupă atât de mult și mi se mișcă inima? Pentru că sentimentele mele conduc în mod regulat și o simt ca prezența lui Dumnezeu? Care este centrul unui astfel de serviciu? Dacă credeți că puteți experimenta prezența lui Dumnezeu doar dacă vă puneți în dispoziția potrivită muzica de închinare puternică, atunci trebuie să vă gândiți cu atenție la motivele voastre. Ne reunim pentru închinare pentru a ne închina lui Dumnezeu, nu pentru a ridica oamenii pe o scenă. În cult, oamenii ar trebui să facă un pas înapoi, să cadă înaintea lui Dumnezeu – pentru că aceasta este închinarea – și să nu stea în centrul atenției și să fie evidențiat cu efecte de lumină.

AW Tozer a scris odată:

Este aproape imposibil să găsești un loc de întâlnire a cărui singură atracție este Dumnezeu! (Din cartea devoțională schimbată în imaginea sa , CLV, 16 octombrie)

Muzica în serviciul Noului Testament

Dacă am subliniat toate pasajele din Biblia Noului Testament care tratează muzica în general sau muzica în cult, vom descoperi că suntem terminate foarte repede. Nu găsim darul conducătorului de cult printre darurile din 1 Corinteni 12 . Dar aflăm în 1 Corinteni 14 importanța mare a slujirii profeției. Care este relația dintre minister și muzică din comunitatea dvs. și ce valoare acordați acestor lucruri? În 1 Corinteni 14găsim și el indicia că în orele bisericii este cu siguranță locul potrivit pentru a cânta cântece Dumnezeului nostru. Orele întâlnirii primilor credincioși nu au fost evenimente, nu evenimente; nu ai fost distrat și distrat bine, ci te-ai reunit ca trupul lui Hristos, ca organism viu, nu ca organizație. Toată lumea a avut ocazia să participe la slujire ( 1 Corinteni 14: 26-34 ), luând în considerare câteva îndrumări pe care apostolul Pavel le-a dat tinerei biserici din Corint.

Închinare la Dumnezeu acceptabilă

Întrebarea este: fiecare stil muzical îl slăvește cu adevărat pe Dumnezeu? Va accepta Dumnezeu cu adevărat vreo închinare, atât timp cât provine dintr-o inimă curată? Este sfântul și suveranul Dumnezeu obligat să accepte toate formele de închinare? Dacă privim în Vechiul Testament, vedem: de multe ori Dumnezeu nu a acceptat închinarea (jertfa) oferită Lui . Să ne gândim doar la nefericitul Cain, care cu siguranță și-a oferit jertfa lui Dumnezeu pentru cele mai bune motive și totuși nu a fost acceptat (exemple suplimentare: Lev. 10 ; Amos 5:21 , 22 ; Ex. 32 ; 4Mo 16 ). Evident, nu a contat cum să te apropii de Dumnezeu.

Un timp și o formă nouă de închinare

Când privim în Noul Testament, Domnul Isus anunță un nou timp de închinare:

Jn 4:23, 24: Dar se apropie ceasul, iar acum adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și adevăr ; căci tatăl caută, de asemenea, ca închinătorii săi. Dumnezeu este un spirit, iar cei care se închină lui trebuie să se închine în spirit și adevăr.

Deci, în Noul Testament există lucruri care trebuie luate în considerare atunci când ne apropiem de Dumnezeu în închinare. Indiferent cum doriți să interpretați acest pasaj, acesta arată cu siguranță: Există condiții, altfel Domnul Isus nu l-ar fi menționat în mod explicit aici. Și această condiție nu este: contează doar inima și motivele!

Opusul spiritului este cu siguranță carnea ( Gal 5:17 ) sau materialul în general. În felul acesta, Domnul Isus face o diferență de închinarea Vechiului Testament, care avea drept scop prima persoană din carne și arăta foarte material (sacrificiu, templu, preot, îmbrăcăminte, tămâie etc.).

Deci, atunci când ne întrebăm dacă muzica de cult modernă este o închinare acceptabilă lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm: care este centrul muzicii? Spiritualul și spiritualul (pentru că este vorba despre închinare în spirit ) sau experimentarea cu simțurile și corpul natural? Mai ales cu muzică tare cu tobe, întrebarea este ușor de răspuns pentru orice creștin serios care nu a fost deja format într-o anumită direcție. Este o închinare temeinică „senzuală”, o adorație care atrage simțurile noastre (vezi Jak 3:15)). Accentul se concentrează în mod clar asupra carnalului și nu asupra spiritualului. De altfel, chiar și în Vechiul Testament, tobele nu erau un instrument adecvat în muzica templului. Paganismul este însă caracterizat de acest instrument și, din păcate, de multe comunități creștine.

Deci, să spunem că Domnul Isus a introdus închinarea lui Dumnezeu într-un mod cu totul nou. Tatăl trebuie închinat, iar închinarea ar trebui să fie în spirit și adevăr . Această formă de închinare s-ar potrivi cu poziția complet nouă în care Domnul Isus ne-a condus prin moartea sa pe cruce. Ar trebui să ne naștem din apă și duh ( Jn 3 ); ar trebui să obținem o natură nouă (care se potrivește spiritualului), care ar trebui să aibă dorințe și nevoi complet diferite. Lăcașul de cult s-ar schimba radical; închinarea nu ar trebui să mai fie într- un singur locfii legat, ci are loc oriunde s-ar închina tatălui în spirit și adevăr – ar trebui să fie un loc spiritual și spiritual. Au preoții din Vechiul Testament , serviciul lor , chiar înainte de a rula Preasfântul Sacrament, așa că noi , ca creștini intrare liberă în sanctuarul cel mai interior ( a se vedea. Evrei 10:19 ). Acesta este un alt motiv pentru a ne gândi foarte atent la modul în care ne putem apropia de Dumnezeu.

Muzica în Vechiul Testament

Muzica zgomotoasă de închinare este adesea justificată de faptul că în Vechiul Testament existau și foarte multă muzică tare și că erau menționate chiar și „instrumente muzicale ale lui Dumnezeu” (cf. 1Chr. 16:42 ). Iar Psalmul 150 ne va întreba și în sfârșit: „Lăudați-l cu tamburin și dans rotund; îl laudă cu joc de coarde și shawm! „Toate acestea sunt corecte! Dar după cum tocmai am văzut, închinarea s-a schimbat; Noul Testament nu vorbește despre niciun instrument în cult. Persoana bătrână (descinsă de la Adam) a fost eliminată în mod judiciar pe cruce (cf. Rom 6,6) și ne-am ridicat la o viață nouă, la o viață în și prin spirit. Deși avem încă corpul nostru natural, viața noastră spirituală are loc în spirit, „viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” ( Col.3: 3 ). Vizibilul vine numai atunci când venim să vedem din credință. Vizibilul și audibilul nu este complet eliminat în timpul nostru, dar nu mai are același sens ca în Vechiul Testament.

Dar există un punct serios de-Închinarea reprezentanții este adesea nu se vede atunci când susțin cu Vechiul Testament, în cazul în care a existat la Vechiul Testament muzica , ca parte a serviciului templu, atunci niciodată nu a găsit acestea în locul sanctuar, dar înainte de sanctuar. Dar noi creștinii – așa cum am menționat mai sus – avem intrare gratuită în sanctuar. Suntem conștienți de acest lucru? Numai din acest motiv, putem chiar să ne certăm cu Vechiul Testament cu privire la închinarea creștină? Chiar și în Vechiul Testament, instrumentele muzicale ale lui Dumnezeu nu au jucat niciun rol în sanctuar. Chiar trebuie să ne creștini ca nu ceea ce muzica este , probabil , montarea pe care le cerem înSanctuarul întâlnește un Dumnezeu atotputernic și un Tată iubitor cu închinare? Acest lucru poate fi solicitat și de comunitățile tradiționale și conservatoare, care pot fi de acord în principiu cu abordarea acestui articol.

Dacă cântecele noastre de închinare sunt atât de „prăfuite”, încât cu greu o inimă este prinsă de text în timp ce cântă sau nu mai este înțeleasă de generația tânără, atunci poate fi timpul să cântăm Domnului o melodie nouă și melodiile și Proiectarea textelor astfel încât să vină și tineri și bătrâni – nu se poate spune că cântecele despre suferința Domnului nu pot fi cântate vesel și rapid. Aici vocalele purtate sunt cu siguranță la locul potrivit. În orice caz, fără sfințenie, spune scrisoarea către evrei, nimeni nu îl va vedea pe Domnul (Evrei 12:14). Și trebuie să ne întrebăm serios dacă este sfințenia lui Dumnezeu să-i oferim lui Dumnezeu un stil muzical care se dovedește că provine din păgânism și îi conduce pe oameni în transă și extaz și îi deschidem spre duhuri rele și idolatrie. Corespunde cu adevărat acest lucru cu sfințenia lui Dumnezeu?

Altarul în Vechiul Testament

Dacă preoții din Vechiul Testament s-au apropiat de Dumnezeu cu o jertfă, atunci Dumnezeu avea anumite principii legate de el. Aceste sacrificii sunt un manual de închinare creștină. Victima a fost oferită pe un altar. Acesta a fost prezentat înaintea lui Dumnezeu, la fel cum reprezentăm și o jertfă pentru Dumnezeu, privindu-l pe fiul iubirii sale în închinare și cvasi-reprezentarea lui Dumnezeu sau înălțarea în fața lui Dumnezeu. Inimile noastre ar trebui să fie un altar pentru a înălța jertfa Domnului.

Dacă da, atunci trebuie să respectăm și principiile pe care Dumnezeu le-a dat cu privire la altar:

Ex 20.25: și dacă îmi faci un altar din pietre, nu- l vei construi din pietre tăiate ; pentru că dacă v-ați aruncat dalta peste ea, ați desecrat-o.

Aceste lucruri au fost notate ca exemple pentru noi ( 1 Corinteni 10.6.11 ). Deja în Vechiul Testament, altarul urma să fie construit din piatră aspră . Multe alte lucruri au fost concepute artistic, Dumnezeu nu a avut nimic împotriva acestui lucru, da, chiar a comandat-o. Dar altarul trebuia să fie făcut din piatră aspră . Tot ceea ce omul ar putea contribui la sine ca victimă ar fi stricat totul – altarul ar fi fost desecrat.

La fel este și astăzi. Când ne apropiem de Dumnezeu în închinare și facem jertfa noastră de laudă (cf. Evrei 13:15)), atunci El nu este interesat de performanțele noastre artistice – în imagine „pietrele noastre tăiate”. El vrea să audă ceva real pe care l-am învățat în părtășie cu El. Nu ceva pe care l-am memorat corect și corect – de asemenea, nici un slam de poezie. Dumnezeu nu este interesat de trucurile noastre de închinare. Pot exista și alte ocazii în care o reprezentație artistică își are locul; în cult și închinare, accentul ar trebui să fie pus pe tată și pe fiu și nu pe performanța frumoasă din partea omului, despre care toată lumea spune după aceea: Dar ai făcut-o cu adevărat bine! – În închinare, numai Tatăl și Fiul ar trebui să fie înălțați.

Nu este mai bine să nu mai cântăm atunci? Nu ar trebui să folosim instrumente deloc? Nu, asta ar însemna, cu siguranță, aruncarea copilului cu baia. Apostolul ne întreabă: „Fiți plini de Duh, vorbindu-ne reciproc în psalmi și laude și cântece spirituale, cântând și cântând Domnului în inima voastră” ( Efeseni 5:18:19 ) – ar trebui să cântăm Dumnezeului nostru! Ar trebui să fie cântece spirituale. Ar trebui să facă ca spiritul să ne umple și să se ocupe de Domnul, dar accentul ar trebui să fie: „în inimile tale” și nu: „izbitor și tare la exterior cu efecte de lumină și sisteme de ceață”. Dacă instrumentele din serviciu servesc pentru a susține cântarea, atunci în opinia noastră nu există nicio obiecție.

Valoarea cântecului cântat este că îl putem glorifica pe fiul împreună la un moment dat, aproape cu o singură gură , și să ne închinăm tatălui. Prin urmare, valoarea melodiei se află în principal pe text. În mișcarea de cult, pe de altă parte, puteți vedea că versurile devin mai plane și mai lipsite de sens și se caracterizează prin repetări, că vă împingeți în sus, ca pe niște pași, în închinarea comună – făcând muzica fie mai rapidă, fie la sfârșitul melodiei devine mai tare. Este interesant că citatul de mai sus din Exodul 20:25 continuă astfel:

Ex 20:26: Și nu te duci la etaj la altarul meu , pentru ca goliciunea ta să nu fie expusă asupra lui.

Când ne gândim la importanța Noului Testament pentru muzică și, în special, muzică cu instrumente cu voce tare și o comparăm cu importanța pe care o are muzica în multe comunități; Dacă ne regândim apropierea în sanctuar și, de asemenea, examinăm mai îndeaproape slujba din Vechiul Testament și recunoaștem că o mare parte din ceea ce este oferit astăzi depășește cu mult acest lucru – atunci ar trebui să ne regândim sensul muzicii în serviciile noastre.

Fierbinţi în rugăciune— vegheaţi la aceasta

“Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii.” Efeseni 6:18.

Rugăciunea este un privilegiu minunat. Este o favoare foarte mare să avem permisiunea să ne apropiem de Conducătorul Suprem al Universului cu cererile noastre. Trebuie să mergem deci în spiritul aprecierii profunde, al seriozităţii şi al umilinţei şi reverenţei. Cu cât va fi mai mare seriozitatea noastră, cu atât mai acceptabile vor fi rugăciunile noastre şi cu atât mai abundente binecuvântări vom primi.

Sunt multe rugăciuni formale. Scripturile vorbesc despre aceasta ca fiind o apropiere de Dumnezeu cu buzele, în timp ce inima este departe de El (Isaia 29:13; Matei 15:7-9). Ar fi mai bine să nu te apropii de Dumnezeu deloc, decât să o faci într-un mod nepotrivit. Omul care numai rosteşte cuvinte cu buzele nu se roagă. Creştinul nu trebuie să spună rugăciuni, ci să se roage. Să nu ne gândim să spunem nici măcar un cuvânt pe care n-am vrut să-l spunem şi la care nu ne-am gândit. Mulţi oameni şi-au făcut rău rugându-se într-un mod formal.

Când venim la Tatăl, să ne apropiem în spirit — cu inima, cu înţelegerea, cu mintea — fie că rugăciunea este lungă sau este scurtă. Să venim cu devotare adevărată şi serioasă, cu implorare, pentru ca El să vadă dorinţa noastră intensă în acea chestiune. După cum a spus Domnul nostru: Tatăl caută pe aceia care I se închină în spirit şi adevăr. Fără spiritul rugăciunii cererile noastre nu valorează nimic.

Nimeni nu poate oferi rugăciuni Tatălui decât cei care au acceptat condiţiile Lui şi au intrat în relaţie cu El ca fii, prin Marele Avocat. Ceilalţi sunt înstrăinaţi şi străini. Există o diferenţă între închinare sau mulţumire şi rugăciune. Oricine poate oferi închinare — adorare, omagiu. Oricine poate îngenunchea şi să exprime mulţumiri şi apreciere. Dar privilegiul de a face cereri lui Dumnezeu este în mod clar limitat la cei care au fost acceptaţi în Cristos.

Există de asemenea o diferenţă între rugăciune şi implorare. Termenul rugăciune se aplică la orice solicitare, mare sau mică; în timp ce termenul implorare înseamnă o dorinţă specială, intensă după un lucru — rugăminte cu dorinţă intensă. Dar fie că este rugăciune în sensul obişnuit, sau rugăciune intensă — implorare — trebuie întotdeauna să venim în spirit, cu aprecierea faptului că intrăm în prezenţa marelui Creator şi că făcând astfel ne bucurăm de un mare privilegiu.

“Vegheaţi la aceasta”

Sfântul Pavel adaugă “şi vegheaţi la aceasta”. Vegherea pare să fie o atitudine de minte trează. Dacă noi credem într-adevăr că Domnul a indicat că trebuie să ne rugăm pentru lucrurile de care avem nevoie şi că El ne va da aceste lucruri, atunci trebuie să fim atenţi să recunoaştem când le primim. Trebuie să fim atenţi în privinţa lucrurilor pe care le cerem şi să ne asigurăm să cerem lucrurile promise, lucrurile pe care suntem îndreptăţiţi să le cerem.

Trebuie de asemenea să urmărim conducerea providenţială a Domnului. Persoana care după ce s-a rugat uită pentru ce s-a rugat şi care nu poate spune dacă a primit sau nu răspuns la cererea sa, cu siguranţă a pierdut o mare binecuvântare care a fost intenţionată pentru el.

Rugăciunea nu trebuie făcută pentru a fi auzită de om, ci de Dumnezeu. Ea este intenţionată să fie un stimulent al inimilor noastre şi să ne trezească la o aşteptare a anumitor lucruri; şi străduinţa noastră serioasă ar trebui să fie să ne ţinem viaţa în armonie cu cererile noastre. Când Isus le-a spus ucenicilor să-L roage pe Domnul Secerişului să trimită mai mulţi lucrători în Secerişul Său, El nu S-a referit la faptul că ei trebuiau să-I spună Tatălui ceresc ce să facă; ci ei să fie doritori ca şi alţii să intre în lucrare, ca Dumnezeu să trimită lucrători în câmpul Secerişului şi ca ucenicii să fie atenţi la ocaziile de serviciu, în armonie cu rugăciunile lor.

Domnul a atras atenţia în mod frecvent asupra faptului că noi trebuie să stăruim în rugăciune. Stăruinţa este o calitate esenţială în ochii lui Dumnezeu. Ea include răbdare, grijă şi interes. Pe scurt, este legată de orice rod al Spiritului pe care poporul Domnului trebuie să-l cultive. Răbdarea este bună, dar are nevoie de stăruinţă. Iubirea este bună, dar are nevoie de stăruinţă.

Stăruinţa nu produce voinţa. Voinţa există deja. Voinţa este cea pe care Dumnezeu o recunoaşte la început. Dar prin diferite experienţe, încercări, dificultăţi, probe de răbdare, Domnul ne va proba şi ne va dezvolta. El va face din noi caractere foarte hotărâte, în toate aceste calităţi care au aprobarea Lui. Astfel rugăciunea noastră trebuie să fie în spirit, din inimă. Trebuie să veghem la aceasta cu stăruinţă zi de zi, până când Domnul va vedea că am atins caracterul pe care îl poate onora cu o parte în Împărăţie.

Lecţii învăţate din întârziere din partea Domnului

Probabil că un motiv pentru care Domnul nu răspunde repede la cererile noastre este că El doreşte ca noi să învăţăm să veghem după răspuns şi astfel să primim lecţia aprecierii şi a recunoştinţei faţă de El, când ne dăm seama că El ne-a răspuns la cerere. Trebuie deci să ne rugăm cu toată stăruinţa, veghind după răspuns până când acesta vine — nu veghind doar câteva minute, sau o zi sau o săptămână. Domnul ar putea vedea că este mai bine să mai amâne răspunsul la cererea noastră, fie ca să ne probeze credinţa sau ca să ne crească seriozitatea şi să intrăm într-o stare mai bună pentru a primi binecuvântarea. Se cere timp pentru a ne goli de noi înşine şi a ne pregăti să primim mintea lui Cristos; şi la unii se cere mai mult timp decât la alţii.

Suntem siguri că Domnul va urma acel curs care este cel mai bun pentru noi, întocmai ca un profesor cu elevii lui şi ca un părinte cu copiii lui. Părintele judecă în legătură cu ceea ce este mai bine pentru copil. Tot aşa şi Tatăl ceresc, vrea să ne dea lucrurile bune. Uneori El vede că este cel mai bine pentru noi să aşteptăm un timp îndelungat înainte de a primi răspuns la cererile noastre; altă dată se poate ca El să ne dea un răspuns rapid la rugăciune. Cu toate acestea, după cum declară apostolul Pavel, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru, pentru că iubim pe Dumnezeu şi am fost chemaţi conform scopului Său. Şi trebuie să avem tot timpul în minte condiţiile pe care Domnul nostru ni le impune: “Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”. Ioan 15:7.

Noi trebuie să cercetăm Scripturile pentru a cunoaşte care este gândul Domnului, ce a promis El şi ce nu a promis. Cel consacrat pe deplin nu va dori nimic care nu este în deplină armonie cu voinţa Aceluia pe care noi atât de mult Îl iubim şi Îl adorăm, şi care este atât de vrednic de iubirea şi loialitatea noastră. Trebuie de asemenea să ne amintim că deşi ne rugăm cu stăruinţă şi credinţă, Domnul pregăteşte pentru noi nu numai binecuvântarea şi ocazia de serviciu pe care o dorim, dar El pregăteşte şi circumstanţele şi condiţiile care vor aduce această binecuvântare sau ocazie în cea mai bună formă. Aceasta va cere ca noi să aşteptăm pe Domnul, ceea ce trebuie făcut cu încredere perfectă şi cu răbdare după timpul Său bun ca El să satisfacă dorinţa inimilor noastre. “Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Iacov 5:16.

Rugăciunea în familie este de asemenea foarte de dorit în casele sfinţilor Domnului, oriunde este posibil; iar rugăciunea printre copiii lui Dumnezeu când se adună împreună este cu precădere potrivită. Domnul nostru a aprobat aceasta, rugându-Se cu ucenicii Săi şi pentru ei; ea a fost recomandată şi de apostoli. Trebuie să ne rugăm nu numai pentru noi, ci pentru toţi sfinţii şi pentru interesele Cauzei Domnului. Scripturile recomandă atât rugăciunea publică cât şi cea privată printre copiii lui Dumnezeu. Dar rugăciunea secretă este absolut esenţială pentru viaţa creştinului.

Numai atitudinea în rugăciune nu este suficientă

Am fost surprinşi să auzim uneori pe vreun pretins urmaş al lui Cristos susţinând că este nepotrivită o formă de rugăciune în cuvinte şi luarea unei anumite poziţii în rugăciune, sau oferirea rugăciunii la o anumită oră stabilită, susţinând că îngenunchierea în rugăciune nu este necesară — că toată viaţa trebuie să fie o rugăciune. O astfel de afirmaţie pentru noi este uimitoare — logica ei este de neînţeles. Este adevărat, noi trebuie să ne rugăm întotdeauna, să fim întotdeauna în spiritul rugăciunii, să fim atât de devotaţi Domnului, încât să manifestăm întotdeauna în vieţile noastre frumuseţea sfinţeniei, încât să fim lumini strălucitoare în lume. Dar noi susţinem că nici un creştin nu poate să-şi menţină această atitudine a inimii, sau să glorifice pe Dumnezeu în viaţa lui, fără să meargă la Domnul într-un fel special şi solemn, şi de preferat pe genunchi şi dacă este posibil în singurătate cu anumite ocazii. “Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns.” Matei 6:6.

Atitudinea constantă de rugăciune a dragului nostru Învăţător nu a împiedicat rugăciunile Sale mai particulare când S-a retras de la preocupările vieţii Sale ca să comunice cu Tatăl — uneori pe scurt iar alteori petrecând întreaga noapte în rugăciune în singurătatea muntelui. Însăşi izolarea Domnului de orice ajutor omenesc L-a atras tot mai aproape de Tatăl şi mai des în rugăciune şi comuniune. Tot aşa este, sau trebuie să fie, cu toţi urmaşii adevăraţi ai Învăţătorului. Pe măsură ce creştem în asemănarea caracterului Său, noi, ca şi El, trebuie să ne rugăm neîncetat, mulţumind pentru toate, cântând Domnului în inimile noastre, recunoscându-L ca centrul tuturor speranţelor şi bucuriilor noastre.

Calea noastră “neumblată”

Cu toţii ne dăm seama uneori de incapacitatea chiar din partea celor mai dragi ai noştri de a pătrunde pe deplin şi a aprecia suferinţele şi nevoile noastre. Ei nu sunt în stare să compătimească cu noi pe deplin în luptele şi încercările noastre. Această înţelegere ar trebui să ne trimită, cum L-a trimis pe iubitul nostru Domn, cu atât mai des la Tronul Harului, unde suntem siguri că Cel care ne înţelege perfect şi poate să aibă îngăduinţa necesară pentru toată slăbiciunea noastră, ne aude; Cel care cunoaşte limita capacităţii noastre de a face şi de a fi în carnea noastră imperfectă şi care ne poate acorda o compătimire perfectă pe care nimeni nu o poate acorda. El întotdeauna aude şi dă atenţie strigătului copiilor Săi, chiar dacă, în iubire, pentru un scop înţelept, întârzie o vreme răspunsul vizibil la rugăminţile lor.

Iacov, un exemplu

Rugăciunea lui Iacov când anticipa întâlnirea cu Esau la întoarcerea lui din Padan-Aram poate fi considerată unul din exemplele cele mai bune de rugăciune serioasă, stăruitoare care se găsesc în Cuvântul Domnului. Este plină de încredere în Dumnezeu. Ea aminteşte promisiunea lui Dumnezeu făcută bunicului său Avraam şi tatălui său Isaac şi reînnoirea acestei promisiuni faţă de el. El Îi aminteşte Domnului şi promisiunea de a-l aduce înapoi în ţara sa natală. Umilinţa sa este arătată în cuvintele sale: “Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu îcând am fugit de acasăş, şi iată că acum fac două tabere îmulţimi mariş”. Geneza 32:10.

El Îi spune Domnului că-i este frică de Esau, dar arată că frica sa este contrabalansată de încrederea în Atotputernicul. Cu această ocazie şi fără îndoială ca răspuns la rugăciunea sa, îngerul Domnului i s-a arătat lui Iacov, şi acesta a fost atât de plin de credinţă în puterea lui Dumnezeu şi în promisiunea Sa că-l va proteja şi-l va face un neam mare, încât a pus mâna fizic pe înger, declarând: “Nu Te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta.” Îngerul s-a arătat aici ca om; dar Iacov l-a recunoscut ca fiind reprezentantul Domnului, trimis pentru a-l întâlni pe el.

Nu putem presupune că îngerul n-a fost suficient de puternic pentru a se elibera din strânsoarea lui Iacov, ci mai degrabă că Dumnezeu a binevoit să-l binecuvânteze şi că aceste împrejurări au fost menite chiar cu scopul de a provoca dorinţa arzătoare a lui Iacov după această binecuvântare a Domnului, de a demonstra adâncimea şi intensitatea dorinţei sale. Când aceasta a fost dovedită, când el şi-a manifestat adânca apreciere a binecuvântării pe care numai Dumnezeu o putea da şi această mare dorinţă de a fi în armonie cu El, atunci a venit binecuvântarea — victoria lui Iacov. Dumnezeu a binevoit să răsplătească această credinţă, energie şi zel.

Lecţii pentru Israelul spiritual

Iacov a fost numai un om natural, totuşi rugăciunea lui conţine o lecţie care poate să fie de mare folos pentru Noile Creaturi în Cristos; nu înseamnă că trebuie să ne luptăm cu Dumnezeu după cum a făcut Iacov, căci noi suntem fii ai lui Dumnezeu, şi fiii au o relaţie mult mai apropiată decât servitorii şi nu trebuie să se lupte cu Dumnezeu pentru a-I câştiga favoarea. Regretatul episcop Phillips Brooks a exprimat ideea adevărată foarte frumos şi pe scurt când a spus: “Rugăciunea nu este cucerirea împotrivirii lui Dumnezeu; ea este luarea în stăpânire a bunăvoinţei lui Dumnezeu”. Noi avem favoarea Lui acum; şi El ne-a promis cele mai alese binecuvântări. Dar zelul serios, credinţa, umilinţa şi perseverenţa minţii lui Iacov sunt cu adevărat vrednice de a fi copiate şi imitate. Noi trebuie să ne rugăm întotdeauna şi să nu cădem de oboseală, după cum ne aminteşte Domnul nostru. Dumnezeu doreşte ca noi să fim stăruitori şi să avem o credinţă neclintită în bunăvoinţa Sa de a ne da cele mai bune daruri.

Dacă binecuvântarea ca răspuns la rugăciunea noastră nu vine în momentul cererii, trebuie să continuăm “stăruitori în rugăciune”, aşteptând cu răbdare timpul potrivit al Domnului, într-o atitudine de supunere completă şi blândă la voinţa Sa, asiguraţi că dacă răspunsul întârzie este pentru că Tatăl nostru în înţelepciunea Sa vede un motiv pentru aceasta şi doreşte binele nostru cel mai mare. El nu este niciodată indiferent faţă de copiii Săi, nici neatent la nevoile şi la strigătul lor după ajutor şi după părtăşie cu El. Dar să căutăm ca gloria lui Dumnezeu să fie dorinţa noastră principală.

Vai, cât de mulţi israeliţi spirituali par să aibă o apreciere mult mai slabă a caracterului adecvat al rugăciunii decât a avut Iacov! El a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent de modul în care binevoia El să i-o dea. Iacov n-a specificat nici chiar lucrurile bune pământeşti pe care i le-a promis Dumnezeu. El a dorit gloria Domnului în împlinirea marelui Său legământ pentru el şi pentru urmaşii lui. Mulţi copii ai lui Dumnezeu cer şi nu primesc, pentru că cer nepotrivit, pentru ca răspunsul să slujească dorinţelor cărnii lor. Domnul a promis că Se va îngriji de necesităţile naturale ale copiilor Săi şi cu siguranţă le va da tot ce este mai bun, fie că este mult, fie că este puţin.

Ce puţini par să-şi amintească faptul că dorinţele şi cererile noastre ca Noi Creaturi trebuie să fie în special pentru lucrurile care aparţin de interesele noastre spirituale; că Tatăl doreşte să avem această categorie de binecuvântări şi ne-a promis că ni le va da! El ne asigură că după cum părinţilor pământeşti le place să dea daruri bune copiilor lor, tot aşa şi Tatălui Îi place să ne dea Spiritul Său sfânt — cel mai bun dar al Său — darul care cuprinde toată binecuvântarea şi gloria, care ne va asigura tot ceea ce este de dorit, în sensul cel mai înalt. Dacă poporul Domnului care a consacrat Lui tot ce are, ar putea fi adus la punctul unde singurul lui scop în viaţă, subiectul principal al tuturor rugăciunilor lui, ar fi să aibă o măsură mai mare din Spiritul Domnului, Spiritul sfinţeniei, Spiritul lui Cristos, Spiritul minţii sănătoase, ce binecuvântare de negrăit ar putea însemna aceasta!

Israel — Puternic cu Dumnezeu

Iacov a primit binecuvântarea şi cu ea schimbarea numelui. De atunci înainte el a fost numit Israel, care înseamnă Puternic cu Dumnezeu, sau “Prinţ cu Dumnezeu”. De aceea acest nume nou a fost întotdeauna o sursă de încurajare pentru el, un stimulent pentru zel reînnoit şi pentru încredere în Domnul. Toţi urmaşii lui Iacov au adoptat acest nume. Noi Îl avem în antitip pe Isus Cristos, Domnul nostru, adevăratul Israel, Cel care prin credinţă şi ascultare de Tatăl a biruit, care a învins lumea, corpul şi pe Adversar, şi a primit de la Dumnezeu cea mai mare binecuvântare, drept rezultat al marii Sale lupte. El este acum înălţat la gradul cel mai înalt de existenţă şi este declarat a fi Prinţul regilor Pământului. El S-a aşezat cu Tatăl pe scaunul Său de domnie.

Noi de asemenea, urmaşii lui Isus, purtăm numele de Israel. Noi, asemenea Lui, dacă suntem credincioşi cum a fost El, vom fi înălţaţi de Tatăl. Vom avea parte cu Domnul şi Capul nostru de scaunul Său de domnie. Vom fi făcuţi mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, cum a fost făcut Învăţătorul nostru. Ce glorios este acest gând! Ce minunat! Această mare speranţă n-ar trebui oare să ne inspire la cea mai mare sârguinţă şi grijă ca să ne putem întări chemarea şi alegerea?

Dacă ne dovedim credincioşi până la moarte, numele Biruitor, sau “Puternic cu Dumnezeu”, va fi numele nostru. Acesta va fi aplicat fiecăruia dintre credincioşii Domnului aşa cum I-a fost aplicat Capului nostru. Dar numai cei care manifestă Spiritul Său, numai cei care aşa Îl iubesc pe Dumnezeu încât se vor ţine de făgăduinţa Lui şi nu-L vor lăsa să plece fără binecuvântare, vor primi împlinirea făgăduinţei şi vor domni cu Cristos în glorie şi vor avea parte de tronul Său.

Iacov a avut un procedeu de a marca manifestările speciale ale providenţei divine — ca atunci când a numit locul în care s-a luptat cu îngerul, Peniel — “Faţa lui Dumnezeu”. Pentru el aceasta a fost o aducere aminte că acolo a avut privilegiul de a primi de la Domnul o binecuvântare specială, un răspuns evident la rugăciune. În mod asemănător este folositor pentru Israelul spiritual să notăm într-un mod special îndurările şi providenţele Domnului faţă de noi. Mulţi se simt săraci în privinţa favorii şi binecuvântării Domnului, pur şi simplu fiindcă n-au lăsat ca aceste binecuvântări să facă o impresie potrivită în inimile lor la timpul când acestea au fost primite. Noi suntem toţi vase crăpate, şi dacă nu însemnăm în mod special aceste favoruri ale Domnului pe tăbliţele memoriei, sau în alt mod, pierdem în mare măsură lecţiile lor şi încurajarea şi puterea pe care ele ne-o aduc.

Fără îndoială cu toţii ar trebui să avem mai multe “Beteluri” şi mai multe “Penieluri” decât am avut, dar să urmăm calea de a stabili unele monumente ale credincioşiei Tatălui nostru în răspunsurile Sale la rugăciunile noastre şi de a intra astfel într-un fel de legământ sau vot cu Domnul drept răspuns la aceste îndurări ale Sale. În timp ce fiecare veghează zilnic după noi dovezi de iubire şi grijă specială a Dumnezeului nostru faţă de noi, vom găsi că avem mult mai multe cauze de încurajare şi de recunoştinţă decât am observa noi fără astfel de notare şi veghere. Fiecare dintre noi deci, zilnic, săptămânal şi anual să-I înălţăm lui Dumnezeu “Ebenezer-ul” nostru, dacă dorim ca credinţa, bucuria şi iubirea noastră să crească.

R — 5480 / iunie 1914

M. 83

1Tată ceresc şi-al nost’ Domn,

Pe Tine Te adorăm;

De căderi ne păzeşte,

Numelui Tău dăm cinste.

2 Deşi nevrednici suntem,

Ascultă-ne Te rugăm;

Şi apoi la dreapta Ta,

Mai frumos Te-om lăuda.

3 Cât mai stăm pe acest pământ,

Condu-ne pe-al Tău drum

sfânt;

Ca la Tine s-ajungem,

Gloria Ta s-o vedem.

4 Acolo graţia Ta,

Făr-de sfârşit vom lăuda;

Vom avea pe vecie,

Cântarea de-nvingere.

Speranţa, un rezultat al încrederii

“Deci să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să puteţi primi făgăduinţa.” Evrei 10:35, 36.

Încrederea este un alt cuvânt pentru siguranţă. Gândul apostolului este deci, nu părăsiţi credinţa voastră, nu părăsiţi siguranţa voastră care are o mare răsplătire. Uneori ni se pare ciudat ca Dumnezeu să-Şi propună să răsplătească credinţa mai degrabă decât faptele. Desigur că aproape toţi am fi făcut un plan care să spună, te voi răsplăti după ceea ce poţi realiza. Dar Dumnezeu a declarat că El ne va răsplăti după credinţa noastră, încrederea noastră, onestitatea noastră, sinceritatea noastră. În condiţiile prezente Dumnezeu nu poate face nimic cu un om necinstit. În timpul Veacului Milenar cei din această clasă vor primi loviturile necesare — tocmai de ceea ce au nevoie — ca să-i aducă aşa cum se cuvine în acord cu dreptatea. Dar acum Dumnezeu îi cheamă numai pe acei cu inima onestă.

Când mergem la Biblie şi o avem clar în faţa noastră, când ochii noştri sunt unşi cu Spiritul sfânt şi vedem în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, aflăm că El are un Plan mare, minunat. Când Împărăţia Sa va fi stabilită, atunci toate familiile pământului vor fi binecuvântate şi lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu va umple tot pământul. Nimeni nu va trebui să spună altuia, cunoaşte pe Domnul, pentru că toţi Îl vor cunoaşte de la cel mai mic până la cel mai mare. Ieremia 31:34.

Dumnezeu încă nu lucrează cu lumea, ci lucrează numai cu puţini. A fost un timp când El a lucrat numai cu Israelul tipic. Apoi, începând cu Domnul nostru Isus, care a ţinut Legea pe care israeliţii n-au putut-o ţine şi care a primit binecuvântarea rezultată din Legământul Legii — de atunci Planul lui Dumnezeu a fost, aşa cum vedem, să adune din toate naţiunile şi din toate părţile pământului un popor pentru numele Său, să poarte numele lui Isus, să fie Mireasa, Soţia Mielului.

Aşa cum o soţie este unită cu un soţ şi poartă numele lui, tot aşa această companie este chemată afară din lume să poarte numele lui Cristos. Cuvântul Cristos înseamnă, aşa cum ştim, Unsul lui Dumnezeu, şi include pe Isus, Capul Cristosului, şi pe toţi membrii Bisericii, care este Corpul Său. Dumnezeu a avut ca scop să aleagă Biserica şi El a intenţionat ca această alegere să nu fie îndeplinită prin forţă, prin constrângere. Dacă cineva s-a gândit că Dumnezeu lucrează cu lumea, acesta a greşit. În Biblie ni se spune că Dumnezeu atrage o clasă, cheamă un popor, ceea ce este un gând foarte diferit. Domnul nostru Isus este marele Păstor al oilor. Oile aud glasul Lui şi-L urmează.

Este un privilegiu minunat să devii un membru al Corpului lui Cristos. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să devină un astfel de membru. Ce ciudat ar fi ca noi să gândim că El a spus, dacă nu deveniţi membri ai clasei Mireasă veţi merge în chinul veşnic! Nu, dragi fraţi, El pune înaintea noastră măreţia Planului Divin, pentru ca văzându-l să putem fi dornici să devenim moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Cristos, Domnul nostru. Acesta este pus înaintea noastră în Biblie ca un mare Premiu, “un Mărgăritar de mare preţ”. Dacă noi nu dorim să venim sub invitaţia dată, atunci nu trebuie să venim deloc.

O inimă onestă — o inimă dispusă

Ne amintim că apostolul declară că Neamurile s-au bucurat că au fost socotite demne să audă (Fapte 13:48). Ne dăm noi seama ce onoare este că Dumnezeu ne-a invitat să auzim Mesajul Său? Este o mare onoare, după înţelegerea noastră. Singurul lucru care este baza favorii lui Dumnezeu este sinceritatea. Sunt oameni care se nasc necinstiţi, se nasc nesinceri. Mesajul n-a fost niciodată intenţionat de Dumnezeu pentru o minte necinstită.

Există ceva la cel necinstit, nesincer, înfumurat, care-l va face să apuce pe un drum greşit. Ne gândim la un domn — un om bine educat, un inginer. Era bine echilibrat mintal şi putea vorbi despre orice subiect. Într-o zi i-am spus ceva despre Planul Divin şi despre chemarea Bisericii. El a replicat: “Ei bine, nu doresc să am nimic de-a face cu aceasta. Nu doresc să mi se ierte păcatele; doresc să suport pedeapsa propriilor păcate. Dacă alţi oameni se vor descurca, şi eu mă voi descurca”.

Isus a spus că dacă cineva vrea să-I primească Mesajul, trebuie să-l primească aşa cum îl primeşte un copilaş — în felul acela curat, simplu în care un copilaş ar primi un mesaj. Este natural pentru un copilaş să fie plin de încredere. Cât de adesea auzim copilaşii spunând: “Tatăl meu poate face orice! Tatăl meu spune aşa şi aşa”. Şi aşa vrea Tatăl ceresc să fim, cinstiţi, credincioşi, plini de încredere în El, încrezându-ne în ceea ce a spus El, fără să ne îndoim. El vrea să-I fim credincioşi Lui.

“Deci să nu părăsiţi încrederea voastră”, spune apostolul. El le spunea creştinilor evrei că ei aveau o bună măsură de încredere. Ei făcuseră o lucrare bună. Suportaseră greutatea în diferite feluri, într-o oarecare măsură, în timp ce fuseseră făcuţi o privelişte şi într-o oarecare măsură în timp ce fuseseră tovarăşii celor trataţi astfel. Apostolul a continuat spunând că Dumnezeu nu era nedrept să uite lucrarea dragostei lor.

O probă puternică a loialităţii

Dar, dragi fraţi, nu este destul să facem o consacrare bună; nu este destul că un timp luptăm o luptă bună. Nu, într-adevăr! Dumnezeu nu primeşte în Împărăţie pe acei care au fost odată credincioşi. El doreşte să-i aibă pe acei care au fost o dată credincioşi, care au fost după aceea credincioşi, care sunt întotdeauna credincioşi! El doreşte să aibă în clasa Împărăţiei pe acei în care El se poate încrede fără rezervă, pe acei cărora le poate da în siguranţă gloria, onoarea şi nemurirea pe care le-a promis celor credincioşi. Şi înainte ca ei să primească această înaltă răsplată şi înălţare, ei trebuie să fie în amănunţime încercaţi şi verificaţi. Vedem caracterul raţional al acestui aranjament în fiecare amănunt. Dacă El ne-a chemat “ca să căpătăm slava Domnului nostru Isus Hristos”, El aşteaptă ca noi să fim găsiţi demni de această onoare — nu înseamnă că noi am putea face ceva ce să ne facă demni de aşa mare înălţare, nu înseamnă că noi am merita-o prin noi înşine, dar El aşteaptă ca noi să fim adevăraţi învingători şi să dezvoltăm caracterul necesar pentru o poziţie aşa de înaltă de responsabilitate şi glorie.

I-ai dat slavă lui Dumnezeu în toate afacerile vieţii tale, în măsura succesului pe care l-ai avut în serviciul Său, sau adeseori ţi-ai dat slava ţie însuţi? Aceasta este o întrebare bună pe care fiecare din copiii Domnului să şi-o pună sieşi. Noi ştim că n-am meritat nici o slavă în legătură cu ceea ce avem sau cu ceea ce am realizat. Dacă cineva a încercat să-şi dea slava lui însuşi, el a luat slava de la Domnul. Noi trebuie să fim aşa de loiali încât prezentând Adevărul altora vom spune: “Acesta nu este Planul meu. Eu sunt bucuros să-ţi spun orice ştiu despre el, dar nu este făcut de om. Este Planul lui Dumnezeu”.

Aşa deci, să ne amintim porunca apostolului: “Să nu părăsiţi încrederea voastră”. Ce încredere trebuie să avem noi? Încredere în Dumnezeu. În cine altul poate fi pusă încrederea noastră? Mulţi din lume n-au încredere decât în ei înşişi. Alţii îşi pun încrederea în ceva erou pământesc. Un om spune: eu am încredere în Regele George; îl voi urma pe el până la moarte. Un alt om spune: eu am încredere deplină în Kaiserul Wilhelm; îl voi urma oriunde mă va conduce. Un al treilea declară: eu am încredere mare în preşedintele Wilson. Ce ştie preşedintele Wilson sau oricare din aceşti conducători despre viitor? Nimeni, în afară de Dumnezeu şi de Cel care Îi îndeplineşte voia nu ştie cu certitudine, decât în măsura în care Dumnezeu a văzut potrivit să-Şi descopere scopurile.

Noi, ca popor al Domnului, privim în sus şi vedem în cer minunile Creatorului nostru şi spunem: ce mare este Dumnezeul nostru! Apoi, când ne uităm la noi înşine şi găsim cât de minunat suntem făcuţi de către Creatorul nostru, aşa încât prin gândire, prin puterea minţii, putem să mişcăm diferitele părţi ale corpului — mâinile, picioarele, ochii — o, spunem noi, aceasta este cea mai minunată maşină din lume! Şi astfel ne face să exclamăm: desigur acest mare Dumnezeu, Dumnezeul nostru, Tatăl nostru, vrea să ne spună nouă, poporul Său, care-L iubeşte şi doreşte să-I cunoască voia, care este voia Sa! El trebuie să aibă un Plan bun; pentru că El este înţelept, El este iubitor, El este drept.

Încredere în măsura cunoştinţei

Şi astfel am găsit Biblia noastră veche, care poate a stat mult timp acoperită cu praf, şi am studiat despre Dreptatea, Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea lui Dumnezeu. Şi am învăţat să avem încredere în acea dragă Carte veche, pentru că Mesajul ei este aşa de consistent, aşa de raţional, aşa de iubitor. Biblia explică de ce a venit în lume boala, necazul şi durerea. Ea ne informează că toate acestea au venit ca rezultat al păcatului şi că chiar de la început Dumnezeu a prevăzut căderea şi Şi-a propus restabilirea neamului omenesc din păcat şi moarte. Biblia arată că binecuvântarea tuturor oamenilor va veni când va veni Mesia.

Astfel noi avem încredere în Cuvântul Domnului şi în marele Plan prezentat în acel Cuvânt. Şi avem încredere că Dumnezeu ne-a invitat să fim împreună moştenitori cu Cristos în Împărăţia Sa, că El alege un popor pentru numele Său — cei care îşi vor mărturisi păcatele, care vor recunoaşte că nu sunt mari — cei care vreau, când primesc favoarea lui Dumnezeu, să fie aşa de loiali Lui încât sunt gata să-şi dea viaţa.

O, da! Alţii îşi dau viaţa pentru regii pământeşti, iar noi avem un Rege al regilor şi Domn al domnilor, şi dacă nu ne-am putea da viaţa în loialitate faţă de El, ce am gândi despre noi! Noi avem un Dumnezeu bun, demn de toată încrederea, şi ne încredem în El. În măsura în care avem cunoştinţă despre Dumnezeu, despre Biblie, în măsura în care am crescut în har, căutând să umblăm pe calea îngustă, în aceeaşi măsură încrederea noastră se întăreşte tot mai mult.

Încrederea arată starea inimii

Singura întrebare care rămâne este: Vom fi noi găsiţi credincioşi? Scripturile declară că Cel care a promis este credincios şi că El va face nespus mai mult decât am putea cere sau gândi. El a hotărât că toţi cei care vor primi marea binecuvântare vor fi cei care îşi vor demonstra loialitatea în gradul cel mai deplin. De aceea apostolul ne îndeamnă: “Să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire”.

Dumnezeu ne va răsplăti într-o zi încrederea. De ce ne va răsplăti Domnul în mod special încrederea? Motivul este acesta: încrederea noastră în Dumnezeu reprezintă starea inimii noastre şi ea va coborî asemenea unui barometru pe vreme rea dacă ne pierdem credinţa. Inimile noastre nu pot rămâne în întregime cu Dumnezeu decât dacă suntem tari în credinţă. Singurele cazuri în care lui Satan îi va fi permis să îndepărteze încrederea poporului lui Dumnezeu vor fi cazurile unora care n-au trăit în conformitate cu lumina avută. Domnul va permite acestora să meargă treptat în întuneric.

Aşa că noi trebuie să ne păstrăm neclintită încrederea, pentru că aceasta ne asigură că Dumnezeu este Tatăl nostru. Toţi ştim ceva despre telegrafia fără fir care este acum folosită într-un fel minunat pe mare şi pe uscat. Şi aceasta este numai o ilustraţie slabă a comunicării fără fir care se menţine între creştinul adevărat şi Domnul Ceresc. În fiecare împrejurare această încredere, sprijinindu-se pe Domnul, va privi spre El. Va fi o comunicare fără fir între Tatăl şi copil.

Când cei din poporul Domnului se găsesc în dificultate, ei ar trebui să gândească aşa: Care este voia Domnului? Ce indică providenţa Sa? El a spus că toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele meu pentru că Îl iubesc pe El; de aceea, având încredere în Dumnezeu, sunt sigur că toate lucrurile vor lucra într-adevăr pentru binele meu. Am credinţă în Înţelepciunea Lui şi în Puterea şi Iubirea Lui. El ar fi putut să mă protejeze de această situaţie dificilă dacă ar fi văzut că aşa este cel mai bine. Deci, faptul că o am dovedeşte că El a văzut că este potrivit s-o permită pentru un motiv înţelept. El a promis că nu va permite să fiu ispitit, încercat, mai mult decât sunt în stare să suport. Deoarece El este credincios, niciodată nu va înceta să ţină acea bună făgăduinţă. Aşa deci, nu-mi “voi părăsi încrederea care are o mare răsplătire”.

Încrederea în Dumnezeu va fi încercată

Dacă Dumnezeu ar răsplăti în funcţie de fapte, unii din copiii Săi ar primi foarte puţin. Chiar cei mai capabili din poporul lui Dumnezeu nu pot face foarte mult. Noi petrecem o treime din timpul nostru în somn; avem nevoie poate de încă opt ore pentru pregătirea mâncării etc. şi avem o mie şi unu de lucruri de făcut în cele opt ore rămase. Ce puţin timp avem, la urma urmei, chiar dacă tăiem de pe listă multe lucruri care odată ne-au luat mai mult sau mai puţin timpul! Cei mai inteligenţi oameni au foarte puţin timp liber.

Fă tot ce-i posibil şi încearcă să observi ce puţin vei putea realiza până la sfârşitul zilei. Gândeşte-te la acele cinci minute, la acea jumătate de oră etc., şi fă socoteala şi vezi cât dai zilnic Domnului Dumnezeului tău. Ne temem că fiecare ne-am ruşina văzând cât de puţin timp ar fi în total. Şi dacă răsplata ar depinde de faptele noastre, sigur ar fi o răsplată foarte mică. Dumnezeu ştie şi aceea că unii au mai mult timp la dispoziţie şi alţii mai puţin, iar unii au mai mulţi talanţi şi alţii mai puţini.

Unii pot să dea de zece ori mai mult decât alţii. Cât de mult ţi-ar plăcea să faci pentru Domnul? Cât de mult te străduieşti să faci pentru Domnul? Aceasta va fi în raport cu încrederea ta în El. Dacă ajungi să ai mai multă încredere în promisiuni, vei încerca tot mai mult să trăieşti conform termenilor şi condiţiilor uceniciei. Dacă ai numai puţină încredere în Domnul, eşti asemenea omului căruia i s-a spus că dacă va merge într-un loc va găsi o avere şi care a replicat: Este absurd să mă gândesc la aşa ceva! Dacă cineva ar spune: În spatele unei perdele într-un anumit colţ este ascuns un sac cu aur şi oricine va merge acolo după el îl poate lua, ai putea spune fără să greşeşti că nici două persoane dintr-o sută n-ar merge după el.

Dumnezeu încearcă credinţa ta, încrederea ta şi a noastră. Şi, vai, cu cât mai mult valorează aceasta decât toată bogăţia lumii! Noi am fost invitaţi să căutăm să obţinem marele Premiu. Am spus, da Doamne! Da Doamne! Atunci El a zis: Veţi fi credincioşi sub condiţiile pe care vi le impun? Mă uit să văd cât de credincioşi sunteţi în fiecare oră, în fiecare minut. Vă voi ocroti de capcanele de pe cale, aşa cum vă veţi strădui să-Mi vestiţi virtuţile; vă voi susţine în fiecare încercare. Copiii mei iubiţi, vreau să vă dau o mare binecuvântare. Toţi aţi intrat pe aceeaşi bază. Aţi fi foarte inegali în alergare dacă v-aş lua după aptitudinile voastre naturale. Vă voi judeca după inima voastră şi după ceea ce faceţi în lucrurile mici. Cine este credincios în lucrurile mici, în puţin, va fi credincios şi în cele mai mari. Voi socoti chestiunea în felul acesta. Aceasta este o propunere corectă şi exact ce spune Domnul. Dumnezeu are de gând să răsplăteasă mult toată credincioşia.

Natura încercării prezente

Dar există încă o fază a încrederii. Studenţii Bibliei din toată lumea au aşteptat să se întâmple anumite lucruri; şi noi am nădăjduit că timpul Domnului pentru stabilirea Împărăţiei este aproape, timpul pentru împlinirea rugăciunii “Vie Împărăţia Ta”. Am sperat aceasta; dar dacă nu va veni aşa de devreme cum am aşteptat, totuşi ne vom menţine tare încrederea.

Nu sunt mulţi oameni în lume care speră să moară curând; şi numai încrederea noastră ne face pe noi să avem această speranţă. Dacă n-am avea o încredere puternică în rezultat, atunci n-am avea dorinţa să trecem dincolo de văl. Noi vorbim despre încrederea noastră celor ai căror ochi ai înţelegerii au fost luminaţi să vadă lungimea, lărgimea, înălţimea şi adâncimea iubirii Dumnezeului nostru şi să ştie ceva despre timpurile şi sezoanele Planului Tatălui nostru.

Apostolul ne spune: “Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai Zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (1 Tes. 5:4, 5). Dumnezeu a promis că va da copiilor Săi adevăraţi lumina la timpul stabilit şi că ei vor avea bucuria înţelegerii Planului Său la timpul potrivit.

“Ce altceva ar putea El spune

Decât deja ne-a spus?”

Editorul se bucură în aceste experienţe binecuvântate. Chiar dacă timpul schimbării noastre nu va veni în următorii zece ani, ce am putea cere mai mult? Nu suntem noi un popor binecuvântat, fericit? Nu este credincios Dumnezeul nostru? Dacă cineva ştie ceva mai bun, să-şi însuşească. Dacă vreunul dintre voi găseşte vreodată ceva mai bun, sperăm că ne va spune. Noi nu cunoaştem ceva nici pe jumătate aşa de bun ca ceea ce am găsit în Cuvântul lui Dumnezeu. Cum spune cântarea:

“Dorinţele îmi mulţumeşte

Cum altceva nimic n-o poate face”.

În ceea ce ne priveşte, putem spune că dacă Dumnezeu mai are experienţe pentru noi, suntem bucuroşi că are; dacă mai avem nevoie de şlefuire, sperăm că El ne-o va face. Dacă trebuie un an să ni se facă şlefuirea necesară, noi dorim să ni se dea acest timp. Sau dacă El doreşte ca noi să lucrăm la şlefuirea altora şi dacă noi înşine nu ajungem în Împărăţie, vom fi bucuroşi să se facă voia Lui.

Uneori am întrebat: Câţi fraţi ar fi dispuşi să ia o mie de dolari în schimbul a ceea ce ştiu despre Adevăr? N-am văzut nici o mână ridicată! Cine ar lua zece mii de dolari? Nici unul! Cine ar lua un milion de dolari? Cine ar lua lumea întreagă în schimbul a ceea ce ştie despre caracterul divin şi despre Planul Divin? Nimeni! Apoi am spus: Nu sunteţi o mulţime de mari nemulţumiţi, dragi prieteni. Dacă vă simţiţi aşa de bogaţi încât n-aţi lua nimic în schimb pentru cunoştinţa voastră despre Dumnezeu, atunci vă simţiţi tot atât de bogaţi ca noi.

Încrederea pierdută

Editorul a ştiut din fragedă copilărie ce înseamnă să-L numească pe Dumnezeu Tatăl său ceresc, pentru că el a avut părinţi creştini. Şi apoi, când am avut cincisprezece ani, i-am dat Lui inima noastră şi L-am venerat şi L-am adorat cu măsura de cunoştinţă avută. Deşi îndoctrinat în direcţia calvinistă ca să credem că numai cei Aleşi vor ajunge în glorie şi că toţi nealeşii vor avea parte de chin veşnic, noi am fost obişnuiţi să gândim despre noi că eram unul din cei Aleşi şi să apreciem Iubirea lui Dumnezeu, care s-a îngrijit de mântuirea celor Aleşi.

Totuşi, câţiva ani mai târziu, raţiunea a început să se impună asupra superstiţiei. Ne-am întrebat: unde este acest Iad pe care voi îl propovăduiţi? Ce ştiţi de fapt despre el? Mărturisindu-ne ignoranţa, am mers la învăţătorii şi la Bătrânii noştri, dar spre uimirea noastră am aflat că nici ei nu ştiau mai mult decât noi despre el. Atunci ne-am oprit de la propovăduire şi am început să ne gândim şi să examinăm crezurile. Am găsit că diferenţa între ele era neînsemnată. Toate aveau aceeaşi bază de mântuire cerească pentru cei puţini şi chinul veşnic pentru miile de milioane.

Cu cât am cercetat mai mult, cu atât ne-am simţit mai siguri că se făcuse o mare greşeală; că un Dumnezeu adevărat nu putea face un astfel de aranjament cum declarau crezurile noastre. Le-am aruncat pe toate la o parte; şi gândind că Biblia era baza tuturor acestora, am aruncat şi Biblia cu ele.

Foamea sufletului după Dumnezeu

Dar cunoscându-L odată pe Tatăl nostru ceresc, n-am putut găsi linişte fără El. Sufletul nostru era flămând după iubirea şi grija Sa. Noi încă ţineam la marele fapt că Universul nostru are un Creator inteligent, personal, pentru că Înţelepciunea şi Puterea Sa erau în faţa noastră în fiecare noapte înstelată. Cu cât studiam mai mult anatomia, cu atât eram mai convinşi că toată omenirea, da, fiecare creatură, este “înfricoşător şi admirabil” făcută şi că ochiul, urechea, nervii, puterea de mişcare ca răspuns la simpla gândire, nu puteau să fi venit din întâmplare, nu puteau să fi fost dezvoltate de către un dumnezeu natură. Noi am venerat pe Dumnezeul Înţelepciunii şi al Puterii şi am căutat să ştim mai mult despre El, încrezători că-L vom găsi bun.

Lăsaţi pe seama resurselor creierului nostru, ne-am gândit: este posibil ca alţii şi noi înşine să posedăm ca daruri ale Creatorului nostru calităţile dreptăţii şi iubirii, pe care le apreciem a fi cele mai înalte din calităţile noastre, şi totuşi Creatorul să fie lipsit de aceste atribute? Mintea noastră a răspuns: Cu siguranţă Cel care a format ochiul să vadă şi urechea să audă şi Cel care a dat omului calităţile dreptăţii şi iubirii trebuie să posede aceste calităţi în măsură infinită.

Astfel cu ochii înţelegerii am văzut pe marele Dumnezeu al Universului, infinit în Înţelepciune, Dreptate, Iubire şi Putere. Din nou L-am venerat, ne-am bucurat că puteam avea încredere în Dumnezeul nostru şi puteam înţelege că El n-a făcut nici Pământul, nici omenirea în zadar, ci că El avea un scop înţelept, drept, iubitor în legătură cu creaţia noastră.

Încrederea recâştigată

Gândul nostru următor a fost: Nu I-ar plăcea unui Dumnezeu drept şi iubitor să facă cunoscute scopurile Sale acelora din creaturile Sale care doresc să-I facă voia? I-ar fi Lui ruşine de scopurile Sale? Ar ignora El calităţile minţii pe care ni le-a dat? Din nou mintea noastră a răspuns: Poţi căuta cu încredere Mesajul lui Dumnezeu către omenire. Gândind că deja examinasem suficient Biblia, ne-am îndreptat atenţia spre religiile păgâne, numai ca să le găsim mai puţin raţionale în unele privinţe, deşi mai puţin diavoleşti decât crezurile noastre. Evident, cele mai inteligente popoare fuseseră seduse cel mai mult de Satan şi de doctrinele demonilor, ca să creadă cele mai groaznice lucruri în privinţa Creatorului şi a scopurilor Sale cu privire la creatura Sa umană.

În cele din urmă am hotărât să începem din nou studiul Bibliei, mai întâi asigurându-ne că ochelarii coloraţi ai crezurilor noastre au fost distruşi cu totul şi minţile noastre în întregime libere. Treptat, Domnul nostru ne-a condus spre o lumină din ce în ce mai clară asupra Cuvântului Său până când am aflat că baza întregii noastre dificultăţi consta în faptul că am urmat minciuna lui Satan spusă mamei Eva în Eden — “Hotărât că nu veţi muri”. De atunci înainte toată Biblia a devenit luminoasă, grandioasă, frumoasă, armonioasă; şi acum stă proeminentă înaintea minţii noastre ca şi Cuvântul lui Dumnezeu!

Nici o limbă sau pană nu poate spune pacea, bucuria şi binecuvântarea pe care o cunoaştere clară a adevăratului Dumnezeu a adus-o în inima şi viaţa noastră. Istoria Înţelepciunii, Dreptăţii, Puterii şi Iubirii lui Dumnezeu satisface pe deplin dorinţele minţii şi inimii noastre. Nu căutăm mai departe. Nu este nimic mai de dorit decât să avem această minunată istorisire mai clară înaintea minţii noastre şi să apreciem tot mai mult caracterul Divin aşa cum este ilustrat prin marele Plan Divin al Veacurilor, pe care Tatăl nostru ceresc îl execută treptat pentru binecuvântarea, mai întâi a Bisericii şi apoi a tuturor familiilor pământului.

R — 5594 / decembrie 1914

M. 126

1 Isus, din cer dragostea,

Umple Tu inima mea,

Viaţa-aici pe pământ,

E o luptă pururea.

Nu mă lăsa Domnul meu,

Fii mângâietorul meu,

Du-mă unde-i linişte,

Şi nu-i nici o durere.

2 Mă-ncred numai în Tine,

Tu mă aperi pe mine,

Dă, că-i mare darul Tău,

Să devie scutul meu.

Clipa cea de ispită,

Puterea Ta arată,

Du-mă la Tine Doamne,

Ca să îmi fii scăpare.

3 Doamne, Tu-mi dai dorinţa,

De la Tine-i speranţa.

Învingătorul Tu eşti,

Renume Tu îţi croieşti.

Focul sfânt de la Tine-i

Şi stinge Tu poţi numai.

Isus, din cer dragostea,

Umple Tu inima mea.

Iubirea sacrificatoare faţă de iubirea din datorie

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. … Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mat. 22:37-39). “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi.” Ioan 15:12, 13.

Calităţile Înţelepciunii, Dreptăţii, Iubirii şi Puterii sunt în deplină armonie şi unire în caracterul Tatălui nostru ceresc, Creatorul nostru. În El aceste calităţi se completează una pe alta, şi în cea mai deplină armonie. Şi noi trebuie să ne străduim să încorporăm aceste trăsături în caracterul nostru. Când folosim aceşti termeni cu referire la omenire, suntem obligaţi să recunoaştem în ce grad mic, comparativ, se află aceste trăsături în omenire.

Noi folosim termenii dreptate şi iubire pentru a reprezenta caracteristici care în omenire sunt mai mult sau mai puţin imperfecte. Vorbim despre caritate sau generozitate. Această trăsătură, o anumită manifestare a iubirii, întrece simpla dreptate. Este o persoană căreia îi datorăm un dolar. Nu înseamnă caritate dacă-i plătim acel dolar. Este datorie, dreptate. Un anumit curs ar fi drept şi nimic mai puţin de atât n-ar fi drept. Anumite lucruri sunt obligatorii. Ceea ce depăşeşte obligaţia ar fi milă, compasiune, iubire.

Care este datoria noastră faţă de aproapele nostru? SăACTIONAM CA TATAL ,FIUL SI DUHUL SFANT-CARE SUN T UNA …Sa presupunem că aproapele nostru a intrat în datorii sau că şi-a pierdut dreptul la viaţă. Ce ar trebui să facem pentru el? Să ne dăm viaţa pentru viaţa lui? Să ne asumăm obligaţiile lui? A face astfel ar fi o faptă foarte iubitoare. Ar putea fi şi dreaptă, dar ar trece dincolo de linia simplei dreptăţi; căci dreptatea ar cere numai să facem pentru aproapele nostru chiar cum ne-ar place să ne facă el, dacă am fi în locul lui. Regula de Aur ar măsura ce trebuie să facem pentru aproapele nostru. Dacă, după ce am făcut acest lucru, am dori să facem ceva mai mult, aceasta ar întrece cerinţele dreptăţii; ar fi iubire, favoare.

Dar să observăm că Legea lui Dumnezeu cere nu numai dreptate, ci şi iubire — iubire supremă faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de semenii noştri. Ea cere milă, amabilitate. Să remarcăm îndemnurile în această privinţă, pe care Dumnezeu le-a dat Israelului natural sub Lege. Să vedem ce întindere aveau ele. “Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci negreşit acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi negreşit să ia povara de pe el.” “Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci, făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti” (Exod. 23:4, 5; Prov. 25:21, 22). Dacă o iubire atât de largă şi de cuprinzătoare este cerută de Legea lui Dumnezeu şi a fost obligatorie pentru Israelul natural, în ce grad ar trebui să aibă şi să manifeste Israelul spiritual această trăsătură nobilă!

Dreptatea a pronunţat sentinţa omului

Pedeapsa pe care a pus-o Dumnezeu peste rasa noastră păcătoasă a implicat omenirea în plâns, suspin şi moarte. Nu o exercitare specială a Iubirii a fost cea care a pronunţat pedeapsa cu moartea. O exercitare specială a dreptăţii a fost aceea. Totuşi, n-a fost nici o încălcare a principiului Iubirii în această sentinţă cu moartea; ea a fost în deplină armonie cu Iubirea. La timpul cuvenit Dumnezeu Şi-a manifestat Iubirea pentru om, chiar şi în starea lui decăzută, prin dăruirea comorii Sale cele mai alese — Singurul Său Conceput. Iubirea a rămas compatibilă cu perfecţiunea caracterului Său. N-a mai fost o iubire a părtăşiei, cum ar fi cu o fiinţă perfectă, ci a fost o iubire a milei, a compasiunii.

Iubirea n-a fost obligată să facă pregătire pentru răscumpărarea omului decăzut. Actul acela a fost numai din har, şi dacă răscumpărarea a fost din har, n-a fost din Dreptate. Deci, în faptul că a trimis pe Fiul Său pentru a fi Răscumpărătorul omului, Dumnezeu a făcut un pas care depăşea orice putea cere Dreptatea. În aceasta a fost manifestată Iubirea lui Dumnezeu, compasiunea lui Dumnezeu, trecând cu prisosinţă peste ceea ce era datoria Lui. Omul nu putea avea nici o pretenţie la datorie, pentru că el îşi pierduse toate drepturile şi devenise un condamnat înaintea Legii drepte a lui Dumnezeu. Dar marea milă a lui Dumnezeu în faptul că S-a îngrijit de o eliberare pentru această rasă condamnată a ilustrat caracterul Său glorios şi binevoitor. În aceasta a fost manifestată Iubirea lui Dumnezeu pentru noi, prin aceea că, în timp ce noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi; şi acesta a fost însuşi Planul lui Iehova. Astfel Iubirea poate merge dincolo de Dreptate şi chiar dincolo de măsura iubirii cerute de un caracter perfect.

Iubirea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, aşa cum se manifestă în marele Plan de Răscumpărare, a fost o Iubire sacrificatoare. Astfel cei care sunt invitaţi să devină membri ai Corpului lui Cristos trebuie să aibă aceeaşi iubire. Nu este numai iubirea cerută de Legea perfectă a lui Dumnezeu, care este obligatorie pentru toate creaturile Sale inteligente de pe oricare plan, ci este mai mult. Este o iubire care bucuros îşi va da viaţa cumpărată pentru ei prin moartea lui Isus. Această viaţă este dată ca sacrificiu împreună cu Domnul şi Capul lor. Noi ne dăm viaţa în serviciu pentru fraţi, şi acest sacrificiu este acceptabil fiindcă meritul lui Cristos ne este atribuit, făcându-ne în mod socotit perfecţi înaintea lui Dumnezeu. După cum spune apostolul: “şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”. Fraţii n-ar putea cere aceasta de la noi şi nici noi de la ei; dar cu toţii ar trebui să facem acest lucru cu bucurie, când avem ocazia. 1 Ioan 3:16.

Să avem gândul lui Cristos

După cum Cristos ne-a răscumpărat dându-Şi viaţa ca jertfă de bună voie, tot aşa să avem şi noi acelaşi gând, aceeaşi dispoziţie, aceeaşi voinţă. Acesta este Legământul special al Bisericii — Legământul de Jertfă (Ps. 50:5). Acesta este Legământul pe care Domnul nostru l-a făcut cu Tatăl şi noi trebuie să urmăm în urmele Sale. Lumea va câştiga viaţă veşnică dacă va ajunge la standardul dreptăţii cerute de Legea lui Dumnezeu. Dar în ceea ce ne priveşte, noi trebuie să avem un standard încă mai înalt.

Astfel, când apostolul declară că “dragostea deci este împlinirea legii”, el nu-i limitează pe acei care sunt guvernaţi de Iubire astfel încât să facă voia Tatălui până la moarte, la simpla respectare a Legii date lui Israel. Pentru a fi din această clasă aleasă, un membru al Preoţimii împărăteşti care se angajează să-şi dea viaţa ca jertfă, se cere mai mult decât doar împlinirea cerinţelor Legii. Se cere iubire până la gradul jertfirii de sine. Şi astfel îndeplinind voinţa Tatălui pentru noi, ne vom dovedi vrednici de slavă, cinste şi nemurire, natura divină — care a fost promisă clasei biruitoare — celor “mai mult decât biruitori”.

“Iubirea e umplerea paharului altuia din al nostru,

Iubirea e zilnică cedare şi zilnică luare;

Alegerea cărării pietroase în fiecare zi

Pentru ca picioarele altuia să poată călca o netedă cale.

Iubirea nu e oarbă, ci prin ochii altuia priveşte;

Şi nu întreabă “trebuie să dau?”, ci “pot oare să sacrific?”

Iubirea-şi ascunde tristeţea, ca inima şi buzele altuia să poată cânta,

Şi-mpovărată umblă, ca viaţa altora să poată-nflăcărat zbura.

Frate, ai tu asemenea iubire-n suflet?

Ea numele îţi va schimba în sfânt când scopul vei atinge.”

R 5643 / martie 1915

Preţul uceniciei

“…când suntem insultaţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm”. 1 Cor. 4:12.

Deoarece Dumnezeu Însuşi este iubire, cel mai înalt ideal al perfecţiunii pe care El l-a dat poporului Său este standardul iubirii. Nu ne putem imagina un standard mai înalt decât acesta, nici unul mai greu de dobândit. Este caracteristica specială fără de care nimeni nu va primi premiul chemării de sus a lui Dumnezeu în Cristos Isus. Acest semn al perfecţiunii a fost imprimat în Domnul nostru. El S-a delectat să facă voia Tatălui în toate privinţele, chiar până acolo încât să-}i dea viaţa pentru cei care, din cauza păcatului lui Adam, au fost sub sentinţa morţii.

Domnul nostru însă nu a trebuit să alerge spre această ţintă a iubirii desăvârşite; pentru că El a fost întotdeauna perfect — “sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evr. 7:26). Biserica, dimpotrivă, are în mod natural imperfecţiuni şi membrii ei sunt căzuţi prin ereditate; dar am fost spălaţi în sângele Mielului de toate petele vinovăţiei. Semnul iubirii desăvârşite îl atingem treptat. Mai întâi ajungem la perfecţiunea intenţiei inimii, şi apoi trecem prin experienţe care ne cristalizează caracterul în dreptate. În toate aceste încercări şi dificultăţi, noi trebuie să demonstrăm că dacă organismul nostru fizic ar fi fost perfect, am face întotdeauna voia sfântă a lui Dumnezeu.

Văzând această calitate a iubirii în Domnul nostru Isus, noi o apreciem, chiar dacă ne dăm seama că nu ne ridicăm la înălţimea standardului pe care îl cere Dumnezeu. Cu toate acestea, marea noastră dorinţă este să avem iubire desăvârşită pentru tot ce este în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. După ce am atins perfecţiunea intenţiei inimii, încercarea noastră nu mai este să atingem ţinta, ci să continuăm la acea ţintă până când caracterul nostru s-a cristalizat. Aşa spune apostolul Pavel: “Să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13). Noi nu progresăm peste iubirea desăvârşită; căci nimeni nu poate face mai mult decât să aibă o dorinţă deplină ca voia lui Dumnezeu să se facă în el. El nu poate face mai mult, fie că ar trăi încă cinci ani sau cincizeci de ani. Iubirea perfectă este ţinta spre care a înaintat şi nu poate atinge un standard mai înalt.

În timp ce cineva stă la ţinta iubirii, încercările devin mai mari. Noi trecem prin experienţe — adesea destul de neînsemnate — care ne ispitesc la răutate, invidie, mânie şi ceartă. Dacă suntem biruiţi de aceste încercări şi cădem de la condiţia iubirii desăvârşite, vom pierde premiul pentru care alergăm (Filip. 3:14). Unul care astfel a căzut poate ajunge în Mulţimea Mare pentru dezvoltare; dar dacă el ar fi să-şi piardă toată iubirea, ar merge în Moartea a Doua. În oricare dintre aceste cazuri, persoana s-a depărtat de la ţinta iubirii desăvârşite, singurul standard pentru cei care doresc să fie în Împărăţie şi să participe la lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc pe El mai presus de orice.

Generozitatea şi binefacerea caracteristici

ale poporului Domnului

Domnul nostru doreşte să vadă în urmaşii Săi dispoziţia de a învinge slăbiciunile şi tendinţele stării decăzute şi să urmeze în urmele paşilor Săi. Despre El este scris: “Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. … Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa” (1 Petru 2:21-23). A fi insultat înseamnă a fi făcut să apară josnic, a fi vorbit de rău, a fi defăimat. Tendinţa naturală a tuturor este de a detesta nedreptatea, a răsplăti rău pentru rău, a da atâta bine cât primim — şi un pic mai mult dacă este posibil. Aceasta este înclinaţia naturală deoarece noi suntem în starea decăzută, dezechilibraţi în minţile noastre.

Învăţătura Domnului este cu totul opusă spiritului insultării. Nu are importanţă cât suntem insultaţi, noi nu trebuie să insultăm înapoi; nu are importanţă cât suntem persecutaţi, noi nu trebuie să persecutăm în schimb. Aceasta este legea noii creaţii. În loc de a insulta din nou, trebuie să binecuvântăm. Aceasta nu înseamnă că atunci când cineva a spus un lucru defăimător despre noi, noi să spunem: “Dumnezeu să te binecuvânteze”; ci că, dacă persoana este în situaţie dificilă şi are nevoie de ajutor, noi să trecem cu vederea complet ceea ce ne-a făcut şi să fim tot aşa de pregătiţi să-l ajutăm ca pe orice altă persoană.

Acest spirit al generozităţii şi al bunăvoinţei trebuie să fie spiritul poporului Domnului. Noi trebuie să-i binecuvântăm pe acei care ne insultă şi ne persecută făcându-le bine şi explicându-le situaţia, dacă este posibil, pe care în mod evident ei au înţeles-o greşit. Noi să-i binecuvântăm ajutându-le, dacă se oferă ocazia, să iasă din întuneric la lumină.

Credinţa noastră este mult întărită văzând cursul Domnului nostru şi observând asemănarea între experienţele Sale şi ale noastre. Atât El cât şi apostolii Lui au fost persecutaţi de casa evreiască a credinţei. Toată naţiunea lui Israel a pretins că este poporul lui Dumnezeu; şi Domnul nostru i-a recunoscut ca ai Săi, aşa cum este scris (Ioan 1:11). Totuşi, când “a venit la ai Săi”, nu L-au primit, ci L-au persecutat şi chiar L-au răstignit. Mai târziu ei i-au persecutat pe apostolii şi pe urmaşii Săi.

Evident casa credinţei a deţinut monopolul persecuţiilor. Tot Veacul Evanghelic cei care au declarat a fi poporul lui Dumnezeu i-au persecutat pe alţii. Catolicii şi protestanţii s-au persecutat unii pe alţii şi pe evrei, poporul ales al lui Dumnezeu. Majoritatea persecuţiilor au fost din partea celor care au declarat a fi poporul lui Dumnezeu, mulţi dintre ei gândind că într-adevăr au fost.

Persecuţiile de astăzi sunt de acelaşi fel. Ele vin de la cei care declară a fi poporul Domnului. În armonie cu aceasta este Scriptura care spune: “Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza numelui Meu: “Domnul să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!” Dar ei vor rămâne de ruşine!” (Isa. 66:5). Această declaraţie se aplică şi la membrii familiilor noastre, care nu sunt în simpatie cu adevărul; adică, orice persecuţie care vine de la membrii familiilor noastre sunt de obicei de la cei care declară a fi creştini. Ca regulă, opoziţia lor nu este pentru motive personale, ci pe seama unor puncte de doctrină, pe care ei nu le înţeleg în aceeaşi lumină cum le înţeleg cei pe care-i persecută.

Este de datoria poporului Domnului să privească cu mare simpatie pe cei care pot fi persecutorii lor. Ne amintim împrejurări când persecuţia a fost făcută cu gândul că persecutorii făceau voia lui Dumnezeu. Cei care L-au persecutat pe Domnul Isus au fost într-o oarecare măsură în ignoranţă în privinţa Lui. În Fapte 3:17, sfântul Petru spune: “}i acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri”. Sfântul Pavel spune: “… căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2:8). Când Saul din Tars l-a persecutat pe }tefan şi pe alţii din Biserica primară, el cu adevărat a gândit că face un serviciu lui Dumnezeu, aşa cum el însuşi ne spune mai târziu. Fapte 26:9-11.

Credincioşia pentru adevăr o cauză a persecuţiei

De-a lungul Veacului Evanghelic, cei care au fost credincioşi adevărului lui Dumnezeu au fost “daţi afară din sinagogă”. Crezurile oamenilor au fost bariere să ţină afară pe cei care au înţeles Cuvântul lui Dumnezeu. A fost un timp când mulţi au fost excomunicaţi ca eretici din cauza conştiinţei. Unul dintre aceştia a fost Michael Servetus, un frate creştin a cărui moarte oribilă pe rug a fost provocată de către John Calvin. Acest fel de comportare a împlinit literal scriptura care spune: “Vă vor da afară din sinagogi, ba încă vine ceasul când oricine vă va ucide să i se pară că aduce o jertfă lui Dumnezeu”. Ioan 16:2.

Cei care aveau responsabilitatea sinagogilor nu erau întotdeauna oameni răi, ci erau în eroare, aşa cum a fost Saul din Tars când târa bărbaţi şi femei în închisoare (Fapte 8:3). Aceleaşi condiţii există şi astăzi. Întunericul urăşte lumina. Când cineva devine luminat în Cuvântul lui Dumnezeu, i se spune: “Dacă stai cu noi, nu trebuie să prezinţi aceste lucruri”. Cei care sunt loiali lui Dumnezeu sunt în acest fel forţaţi să iasă din sinagogi.

Zilele noastre au însă o particularitate pe care alte timpuri nu o aveau. Planul divin este aşa de frumos încât prin lumina lui noi vedem că alţii sunt în întuneric. Vocea lui Dumnezeu, vocea conştiinţei, a iluminării, cheamă poporul lui Dumnezeu afară din Babilon, care denaturează caracterul, planul şi Cuvântul lui Dumnezeu. În loc de a simţi ca şi cum am vrea să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ar trebui să avem simpatie pentru ei — nu cu ei, ci pentru ei. Noi trebuie să înţelegem că situaţia lor este foarte asemănătoare cu a evreilor în zilele Domnului nostru Isus, care, dacă ar fi ştiut ce fac, ar fi fost foarte ruşinaţi de conduita lor.

Persecuţiile de astăzi sunt foarte diferite de cele care au fost în oricare perioadă a istoriei. Mulţi urmaşi credincioşi ai Domnului sunt mustraţi şi calomniaţi pentru credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă cuvintele Domnului nostru ne îndreptăţesc să ne aşteptăm ca acei care sunt credincioşi Lui să fie vorbiţi de rău, aşa cum a fost El. Cu cuvintele Sale în minte, să nu fim surprinşi de învinuiri şi insinuări false făcute împotriva urmaşilor adevăraţi proporţional cu proeminenţa lor ca urmaşi ai Săi.

Prevenirea Domnului nostru că oamenii “vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră” (Mat. 5:11), nu implică faptul că acei care vor calomnia pe adevăratul creştin vor spune: “Îţi facem aceasta pentru Cristos, pentru că eşti unul dintre urmaşii Săi”. N-am auzit niciodată despre cineva să fi fost astfel persecutat, şi de aceea un astfel de curs nu poate fi ceea ce a vrut să spună Domnul nostru. Evident El S-a referit la faptul că urmaşii Săi onorabili, moderaţi, sinceri, oneşti, virtuoşi, posedând spiritul minţii sănătoase, asemenea Lui, ar fi mult apreciaţi printre cei religioşi cu numele, dacă n-ar fi credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Din cauză că arată cu credincioşie erorile populare, din cauza fidelităţii faţă de adevăr, ei sunt urâţi de către cei proeminenţi în bisericism.

Regula de aur, o probă pentru creştini

Aceste condiţii pun la încercare pe aderenţii bisericismului în ceea ce priveşte regula de aur; şi când ei vorbesc de rău din duşmănie, ură, ceartă şi împotrivire, se condamnă pe ei înşişi prin acea regulă; pentru că ei ştiu bine că nu doresc ca alţii să vorbească rău de ei — nici din auzite, nici prin minciuni născocite sau din răutate.

Aceste condiţii sunt de asemenea o încercare pentru poporul Domnului, să verifice dacă sunt dispuşi să suporte aceste persecuţii şi împotriviri cu bucurie, ca o parte a preţului că sunt urmaşi ai lui Cristos. Dacă sub presiune ei insultă pe cei care-i insultă şi calomniază şi bârfesc, ei demonstrează astfel că sunt nepotriviţi să aibă un loc în Împărăţie. Dacă, pe de altă parte, ei primesc aceste lecţii cu răbdare şi îndelungă răbdare, vor dezvolta mai mult asemănarea de caracter a Răscumpărătorului lor şi astfel vor deveni mai vrednici de a avea o parte cu El în gloria viitoare.

Declaraţia Domnului nostru “Voi sunteţi sarea pământului” poate foarte potrivit să fie aplicată acelora dintre urmaşii Domnului care dau atenţie învăţăturilor Sale şi cultivă asemănarea Sa de caracter. Aşa cum sarea este folositoare în a opri descompunerea, tot aşa influenţa acestor credincioşi este păstrătoare. Pe vremea primei veniri, lumea era în starea în care ar fi mers probabil rapid în degenerare şi decădere, dacă nu era introducerea influenţei păstrătoare venite de la membrii Corpului lui Cristos. Acea influenţă este încă evidentă în aşa-numita creştinătate.

Chiar azi, deşi adevăraţii consacraţi credincioşi în marele Răscumpărător sunt, potrivit mărturisirii, puţini la număr, totuşi sarea din învăţăturile Mântuitorului are o influenţă largă asupra lumii. Fără ea, fără îndoială, corupţia şi căderea totală ar fi venit cu mult timp în urmă. În ciuda acesteia, vedem pretutindeni în acţiune influenţe foarte corupătoare şi corupte; şi cu cât este mai larg orizontul nostru, cu cât este mai generală informaţia noastră, cu atât înţelegem mai mult adevărul acestei declaraţii. Când ultimul membru al Corpului lui Cristos va fi trecut dincolo de văl, sarea va fi dusă. Atunci corupţia va pune stăpânire rapid şi rezultatul va fi marele timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele. Matei 24:21; Daniel 12:1.

Scripturile arată faptul că poporul consacrat al Domnului Îi aparţine atât de complet Lui, încât în toate mâhnirile lor El este mâhnit (Isaia 63:9). Când Saul din Tars persecuta biserica primară, Domnul nostru l-a chemat pe drumul Damascului şi i-a spus: ““Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” “Cine eşti Tu, Doamne?” a spus el. }i Domnul a zis: “Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti”.” (Fapte 9:4, 5). Saul nu-L persecuta direct pe Mântuitorul glorificat, ci persecuta pe urmaşii lui Isus — nu pe noile creaţii, ci trupul. Deci, deoarece, Domnul nostru adoptă trupul urmaşilor Săi ca al Său, se spune că Biserica împlineşte ce lipseşte necazurilor lui Cristos. Col. 1:24.

De-a lungul Veacului Evanghelic lumea a fost orbită în ceea ce priveşte faptul că ea a persecutat Biserica lui Cristos — pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales să fie împreună moştenitori cu Domnul nostru Isus Cristos (Rom. 8:17). Mai târziu, când ochii omenirii vor fi deschişi, oamenii vor înţelege ce au făcut şi vor fi foarte ruşinaţi de comportarea lor. După ce Saul din Tars a văzut că lupta împotriva lui Dumnezeu, tot cursul vieţii sale s-a schimbat.

Arderea antitipică afară din tabără

Aşa cum Domnul nostru a suferit în trup, aşa vor suferi şi cei care sunt membri ai Bisericii, care este corpul Său (Efes. 1:22, 23). Sfântul Petru ne îndeamnă să aşteptăm aceasta spunând: “Deci, fiindcă Hristos a suferit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire” (1 Petru 4:1). Trupul, nu noua creatură este cel care suferă. În timp ce suferim în trup, ne dezvoltăm în spirit.

În Psalmul 44:22 citim: “Dar din cauza Ta suntem înjunghiaţi în toate zilele, suntem priviţi ca nişte oi sortite pentru măcelărie”. Sfântul Pavel ne arată că această declaraţie este o profeţie aplicabilă la toţi membrii lui Cristos, al căror Cap este Domnul Isus (Rom. 8:36). Ziua la care se face referire este Veacul Evanghelic (2 Cor. 6:2), ziua antitipică a ispăşirii. Aşa cum în ziua tipică a ispăşirii erau aduse jertfe tipice, la fel de-a lungul întregului Veac Evanghelic s-au adus “jertfe mai bune” (Evr. 9:23; 13:11-13). Aceste “jertfe mai bune” au început cu Domnul nostru şi continuă cu Corpul Său, care este Biserica.

Jertfirea antitipică a început la timpul consacrării Domnului nostru, care a fost predarea deplină a vieţii Sale lui Dumnezeu, ca să fie folosită în orice fel în care Tatăl vedea potrivit şi în care îndrumau providenţele Sale. Biserica urmează în urmele Sale. Consacrarea noastră este moartea noastră faţă de lume, faţă de speranţele, scopurile şi ambiţiile pământeşti. În cazul Domnului nostru, vedem că moartea Sa de jertfă a însemnat nu numai dăruirea puterii Sale fizice în vindecare, învăţare etc., ci a inclus şi suferinţa rezultată din împotrivirea celor din jurul Său. Chiar de la membrii propriei Sale familii a suferit respingere. Astfel Isus a murit zilnic.

În măsura în care suntem credincioşi Tatălui nostru ceresc şi condiţiilor consacrării, vom avea experienţe asemănătoare. Credincioşia faţă de legământul nostru de jertfă va aduce asupra noastră împotrivire din partea lumii, a trupului şi a diavolului. Persecuţia noastră va veni mai ales de la acei creştini care nu sunt dezvoltaţi suficient pentru a aprecia lucrurile din punctul de vedere corect.

Sfântul Pavel, vorbind despre cazul său personal, spune că murea zilnic (1 Cor. 15:31). Această declaraţie se aplică la toţi cei care îşi dau viaţa în serviciul Domnului. Uneori aceasta se întâmplă prin cheltuirea puterii fizice; uneori printr-o lovitură din partea unuia care ne-a lezat, ne-a rănit, ne-a făcut rău cu limba sa. În tip, acest fel de experienţă este reprezentat prin arderea cărnii afară din tabără, un loc care simbolizează starea de respingere.

Servitorii credincioşi ai Domnului vor fi respinşi de către lume, aşa cum a prezis Domnul nostru (Mat. 24:9; Ioan 16:1-3). Atitudinea lor de consacrare deplină ca să facă voia Tatălui nu este apreciată; căci pentru lume pare nebunie. Este o ocară. Aşa a zis Domnul nostru: “Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele aşa cum sunt”. Ioan 3:20.

A fi credincios până la moarte face parte din legământul de jertfă. În unele cazuri, moartea poate veni devreme; în altele, poate veni târziu. Sfântul }tefan a fost credincios până la moarte, care a venit repede în experienţa sa creştină; sfântul Petru de asemenea a fost credincios, dar a murit după o viaţă lungă. Promisiunea pentru învingător este: “Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2:10). “Dacă răbdăm vom şi împărăţi împreună cu El.” 2 Tim. 2:12.

R — 5172 / februarie 1913

M. 335

1 Pe calea îngustă nu-i pompă,

E încărcată cu spini şi bruji;

Nu-i împodobită, da-i dreaptă,

}i e bună că te duce sus.

Corul

(:Drept la cer conduce,

A lupta este bine pe ea:)

2 Scurtă e în corp viaţa ta,

Nu fie dară fără folos,

Păşeşte pe calea cea dreaptă,

Care te duce la al tău scop.

3 Multă e pe ea osteneala,

Aici jos ai multe piedice,

Dară cu tine Isus fi-va,

Nu te teme, El te conduce.

Suma tuturor harurilor

“Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1 Corinteni 13:13.

Apostolul Pavel tocmai făcuse referire la diferitele daruri miraculoase ale Spiritului acordate atunci tuturor celor concepuţi de Spirit la natura nouă. Oricui îi lipsea vreun dar special în acel timp, ar fi arătat astfel tuturor credincioşilor că el nu devenise membru al Bisericii lui Cristos. Aceste daruri supranaturale au servit şi să ajute Biserica primară în creşterea spirituală. Ei nu aveau Biblia în zilele acelea, şi dacă ar fi avut-o, numai foarte puţini ar fi putut să o citească; prin urmare, ei aveau nevoie de ajutor special, de care mai târziu Biserica n-a avut nevoie şi care a fost retras.

În această scrisoare către Biserica din Corint, apostolul, după ce vorbeşte despre aceste diferite daruri, spune: “si vă voi arăta o cale nespus mai bună”. Apoi el continuă şi arată superioritatea roadei Iubirii. Oricine are Spiritul sfânt trebuie să aibă cel puţin o măsură din această roadă, fie că este floarea mică ce conţine mugurul fructului, fie că este fructul parţial dezvoltat, fructul deplin dezvoltat sau fructul copt. Dumnezeu, Tatăl nostru, care Se uită la inimă, ştie cum Spiritul Său sfânt din inima noastră caută să controleze carnea, să îndrumeze mintea şi toate cuvintele şi faptele. Noi nu suntem capabili să ne judecăm inimile unul altuia. Apostolul a spus că el nu se simţea în stare să se judece potrivit nici pe sine, ci a lăsat pentru Domnul judecata. El ştia că inima lui era loială şi că el se străduia să fie cum dorea Domnul. Cu toate că era conştient de incapacitatea sa de a “practica binele pe care îl vrea”, el ştia că Învăţătorul îi accepta loialitatea inimii; aşa încât el făcea tot ce putea şi lăsa restul în seama lui Dumnezeu.

Credinţa noastră şi speranţa noastră în Domnul ne conduc la o străduinţă serioasă de a dezvolta roada iubirii în toate diferitele şi frumoasele ei faze. Blândeţea este o parte din iubire, supunerea este o parte din iubire, tot aşa şi umilinţa şi dragostea frăţească. Întrebarea în discuţie la fiecare copil al lui Dumnezeu nu este cât de înalt şi de bine construit sunt eu, sau cât de arătos sau de bine educat sunt, sau câte relaţii după trup am, sau cât de multe sau cât de frumoase predici am ţinut, sau, nici chiar, câţi am adus la cunoştinţa Adevărului? Dar întrebarea vitală este: Cât de mult din calitatea iubirii am dezvoltat? Cât de mare este asemănarea caracterului meu cu cel al lui Cristos?

Iubirea este lucrul principal

De ce această calitate a iubirii este făcută atât de proeminentă în Cuvântul lui Dumnezeu? Răspundem: Pentru că este primul lucru, lucrul cel mai important, lucrul principal. Ea este împlinirea Legii lui Dumnezeu; şi într-adevăr, iubirea jertfitoare poruncită sfinţilor lui Dumnezeu din acest veac merge chiar dincolo de cerinţele legii perfecte. Dar de ce este Iubirea pusă întâi? Nu este pentru că Dumnezeu a pus-o astfel în mod arbitrar, nici pentru că El }i-a exercitat puterea de a porunci şi a declarat că ea trebuie să fie prima. Nu. Este fiindcă nici o altă calitate a caracterului nu este atât de încântătoare, atât de frumoasă, atât de producătoare de fericire şi de bucurie, atât de mare binecuvântare pentru toţi cei asupra cărora acţionează. Ea este însăşi esenţa caracterului lui Dumnezeu. “Dumnezeu este DRAGOSTE!” Această trăsătură reprezintă în mod deosebit personalitatea Sa. Deşi Dumnezeu este atotdrept şi atotputernic, nu spunem că Dumnezeu este Dreptate sau că Dumnezeu este Putere, ci că Dumnezeu este Iubire. El Îşi foloseşte marea Sa Putere numai aşa cum dictează şi aprobă Iubirea. El Îşi foloseşte Dreptatea numai în armonia cea mai deplină cu gloriosul Său atribut al Iubirii. Iubirea este resortul tuturor actelor Sale.

Oricine, prin urmare, vrea să fie asemenea lui Dumnezeu, trebuie să fie iubitor, trebuie să aibă iubirea ca şi trăsătură dominantă a caracterului său şi a vieţii sale. Iubirea şi dreptatea sunt inseparabile. Iubirea trebuie să continue toată eternitatea; şi numai cei care devin întruparea activă a acestei trăsături graţioase de caracter vor trăi veşnic. Deci vedem importanţa supremă a dezvoltării ei în viaţa fiecăruia.

Alături de minunata predică de pe munte a Domnului nostru stă această predică despre Iubire, relatată în 1 Corinteni capitolul 13. Ambele discursuri dau aceeaşi învăţătură, dar o abordează din puncte de vedere diferite. Ca elevi în }coala lui Cristos, toate instrucţiunile din Cuvântul şi providenţele divine sunt intenţionate de Domnul în vieţile noastre să ne dezvolte caracterele şi să ne influenţeze purtarea în armonie cu cerinţele Iubirii. Învăţătorul a spus: “Vă dau (Bisericii) o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul”. Deoarece la copilul lui Dumnezeu “Dragostea este împlinirea Legii” şi este “legătura desăvârşirii”, nu este de mirare că suntem asiguraţi din Scripturi că “Dumnezeu este Dragoste” şi că “cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. Domnul nostru a spus că “viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” — Dumnezeul care este Iubire.

Această calitate nobilă a caracterului creştin nu poate fi obţinută instantaneu. Ea este ceva ce creşte; şi dezvoltarea ei este lucrul de căpetenie, preocuparea de căpetenie a fiecărui copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, care vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, care vrea să câştige marea răsplată a vieţii pe cel mai înalt plan de existenţă şi care vrea să vadă pe Tatăl nostru şi pe Mântuitorul nostru faţă în faţă şi să stea în prezenţa lor veşnic.

Toate realizările sunt fără valoare dacă nu este iubire

În acest minunat discurs pe care-l analizăm, sfântul Pavel arată că acest har-cunună, Iubirea, este calitatea necesară pentru a face un serviciu acceptabil pentru Dumnezeu. Dacă Iubirea nu este forţa motrice stăpânitoare în noi, cel mai mare zel, cea mai frumoasă retorică sau cea mai bogată elocvenţă pentru Adevăr şi pentru dreptate n-ar fi nimic în estimarea lui Dumnezeu şi n-ar aduce nici o răsplată de la El. Dacă lipseşte iubirea, marea abilitate în expunerea tainelor lui Dumnezeu, studiul mult şi cunoştinţa multă n-ar însemna nimic în câştigarea aprobării Domnului. Chiar şi credinţa care să mute munţii ar fi fără valoare, dacă, uitându-Se în adâncul inimii, Tatăl ar vedea că lipseşte iubirea. Dăruirea tuturor posesiunilor pentru a hrăni pe săraci sau a răspândi Evanghelia, dacă este făcută fără iubire care să ne impulsioneze, n-ar avea putere să ne aducă aprobarea lui Dumnezeu. Moartea ca martir n-ar fi acceptabilă decât dacă ar fi suportată din iubire faţă de Domnul şi din loialitate faţă de Adevărul Său.

De ce? Fiindcă toate aceste lucruri ar putea fi făcute din motive egoiste — pentru a fi văzuţi de oameni sau pentru a alimenta mândria sau pentru a exercita spiritul de combativitate. Iubirea trebuie să impulsioneze tot serviciul nostru pentru Dumnezeu, altfel totul ar fi complet fără valoare — ca “arama sunătoare sau un chimval răsunător”.

Spectrul iubirii — elementele ei componente

Un profesor de colegiu făcând comentarii asupra cuvântului Iubire a spus: “Cum aţi vedea că un om de ştiinţă ia o rază de lumină şi o trece printr-o prismă de cristal, cum aţi vedea că ea iese în partea cealaltă descompusă în culorile componente ale ei — roşu, albastru, violet şi portocaliu, şi toate culorile curcubeului — aşa Pavel trece acest lucru, Iubirea, prin magnifica prismă a intelectului său inspirat şi ea iese în partea cealaltă descompusă în elementele ei. }i în aceste câteva cuvinte avem ceea ce s-ar putea numi spectrul Iubirii, analiza Iubirii. Vreţi să vedeţi care sunt elementele ei? Vreţi să remarcaţi că ele au nume comune; că ele sunt aspecte despre care auzim în fiecare zi, că ele sunt lucruri care pot fi practicate în viaţă de fiecare om în fiecare loc; şi cum dintr-o mulţime de virtuţi obişnuite este format lucrul suprem, summum bonum îcel mai mare bun — n. t.ş?

Spectrul Iubirii are nouă ingrediente:

Răbdare — “Dragostea este îndelung răbdătoare”

Bunătate — “şi este plină de bunătate”;

Generozitate — “dragostea nu este invidioasă”;

Smerenie — “dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”,

Amabilitate — “nu se poartă necuviincios”,

Lipsă de egoism — “nu caută folosul său”,

Blândeţe — “nu se aprinde de mânie”

Nevinovăţie — “nu se gândeşte la rău”,

Sinceritate — “nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.”

La cele de mai sus noi mai adăugăm trei ingrediente:

Tăria — Dragostea “suferă toate … răbdă toate”

Încrederea — Dragostea “crede toate”

Speranţa — Dragostea “nădăjduieşte toate”.

Nu suntem de acord cu profesorul că aceste haruri pot fi practicate de fiecare om, în fiecare loc, nici că ele sunt virtuţi obişnuite. Trebuie să susţinem că aceste haruri în ansamblu nu pot aparţine “omului natural”. El poate într-adevăr îmbrăca ceva blândeţe, ceva smerenie, ceva amabilitate, ceva răbdare, ceva bunătate, aşa cum oamenii pot pune struguri pe tufele de spini sau smochine pe mărăcini; dar la omul natural aceste haruri sunt cu totul la suprafaţă, şi nu sunt o creştere a harului interior, a Spiritului sfânt, a Spiritului Iubirii. Ele nu sunt o dovadă a relaţiei cu Dumnezeu. Când persoana n-a fost concepută din nou prin Cuvântul Adevărului şi prin Spiritul sfânt, imitarea anumitor aspecte exterioare ale iubirii n-o va face un fiu al lui Dumnezeu, nici nu-i va aduce răsplăţile şi binecuvântările stării de fiu, spre care există doar o Uşă — Cristos Isus.

Iar la creştin nu este suficientă o simplă manifestare exterioară a răbdării, smereniei etc., nici în ochii lui Dumnezeu nici în propriii săi ochi. Aceste roade bogate sunt produse numai de Spiritul Iubirii care locuieşte în propria inimă. În ţările civilizate multe din roadele Spiritului sunt recunoscute de către neregeneraţi ca trăsături de dorit şi sunt imitate, ca semne de bună creştere. În multe cazuri ele sunt purtate cu succes ca o manta sau ca o mască, acoperind inimi şi sentimente cu totul antagoniste Spiritului Iubirii.

Imitarea iubirii de către lume este o spoială exterioară

În timp ce chiar şi numai o imitare a roadelor Iubirii diminuează într-o măsură relele şi necazurile şi fricţiunile care însoţesc starea decăzută a omului, totuşi aceasta este numai o spoială, după cum situaţiile de stres şi încercare arată adesea într-o manieră dureroasă. Ne amintim un raport pe care l-am citit odată despre un incendiu la un anumit Bazar de Caritate din Paris, care arăta că cei mai cizelaţi şi mai aristocraţi tineri din cel mai politicos oraş şi popor de pe pământ au dat dovadă de ferocitate animalică atunci când au fost confruntaţi cu moartea, şi că în goana lor nebună de a scăpa de flăcări s-au doborât şi s-au rănit unii pe alţii şi le-au tratat astfel chiar şi pe doamnele de prim-rang din Franţa, faţă de care înainte fuseseră peste măsură de politicoşi. Nu putem aştepta mai mult de la unul care are o inimă egoistă, spoită cu iubire — nici chiar cleiul tare al cavalerismului nu va ţine spoiala în asemenea împrejurări.

Acum este foarte aproape timpul când o criză mult mai mare şi mai grozavă va arăta întregii lumi că mare parte din politeţea şi blândeţea zilelor noastre este numai la suprafaţă, şi nu este din inimă, nu este roada Spiritului sfânt al Iubirii. În acea criză mare, după cum Cuvântul Domnului înfăţişează grăitor, “se vor bate frate cu frate, prieten cu prieten”. În acea Zi mare de Răzbunare, măştile politeţei formale şi ale cavalerismului formal vor fi date la o parte, şi lumii, pentru o perioadă scurtă, astfel i se va descoperi urâciunea şi egoismul ei, încât s-o înspăimânte şi s-o ajute să se pregătească pentru Împărăţia binecuvântată a Iubirii, care va fi stabilită atunci prin marele Emanuel, Mesia lui Dumnezeu. }i această mare Zi de Răzbunare a început deja.

Atraşi de iubirea divină

Scripturile ne informează că în starea noastră decăzută iubirea neegoistă este străină naturilor noastre, şi trebuie introdusă în ele prin Puterea lui Dumnezeu. Apostolul spune: “Nu … noi am iubit pe Dumnezeu, ci … El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre”. Aflând despre această mare iubire a lui Dumnezeu şi acceptând condiţiile pe care le-a stabilit pentru a ne întoarce la El, prin Fiul Său, iubirea lui Dumnezeu ne constrânge la iubire ca răspuns.

Măsura aprecierii de către noi a Iubirii Divine va fi măsura zelului nostru în conformarea caracterelor după modelul divin. O dispoziţie naturală aspră, necioplită, degradată, poate cere un timp mult mai îndelungat după ce harul iubirii divine intră în inima sa, înainte ca acel har să se manifeste în toate cuvintele, gândurile şi faptele omului exterior. Alţii, cu o fire mai rafinată, din naştere mai nobili şi mai cultivaţi, ar putea chiar şi fără harul lui Dumnezeu în ei să aibă multe din rafinamentele exterioare, aşa încât conduita lor ca creştini să fie mai plăcută. Nimeni în afară de Cel care citeşte inima nu este competent să judece cine are şi cine n-are bine dezvoltată această calitate a iubirii în caracterul lui. Luăm acum diferitele elemente ale Iubirii.

Analiză a elementelor componente ale iubirii

Iubirea este răbdătoare — este îndelung răbdătoare cu slăbiciunile şi imperfecţiunile celor care dau vreo dovadă de intenţii bune. Mai mult de atât, este răbdătoare chiar şi cu aceia care nu sunt pe cale şi care se opun dreptăţii şi Adevărului, dându-şi seama că întreaga lume este mai mult sau mai puţin sub influenţa marelui Adversar şi a oştilor de demoni, care orbesc minţile maselor. Această manifestare a iubirii a fost foarte proeminentă la Domnul nostru Isus. Ce răbdător a fost El cu împotrivitorii Săi! Să dăm atenţie cuvintelor apostolului din Epistola către Evrei: “Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală îîn facerea binelui şi în răbdareş în sufletele voastre”.

Iubirea este plină de bunătate în metodele ei. Ea caută nu numai să facă bine, ci caută şi să-l facă în modul cel mai blând posibil. În măsura în care este atinsă iubirea, efortul inimii va fi ca fiecare cuvânt şi faptă, precum şi gândul care le provoacă, să fie pline de bunătate. Iubirea este sensibilă, plină de afecţiune. Are un interes real şi adânc faţă de alţii, în special faţă de fraţii în Cristos. Este bine să ne amintim motto-ul bătrânului Quaker: “Voi trece prin această lume numai o dată. De aceea, orice lucru bun pe care-l pot face, sau orice bunătate pe care o pot arăta vreunei fiinţe umane să o arăt acum. Să nu amân, să nu neglijez, căci nu voi mai trece iarăşi pe aici”. Acest sentiment se poate aplica în mod special în Biserica lui Dumnezeu.

Iubirea este generoasă şi nu lasă loc de invidie, care, dimpotrivă, iese dintr-o natură pervertită — din egoism. Iubirea se bucură cu cei care se bucură; se bucură de prosperitatea fiecărei lucrări bune şi cuvânt bun, şi de înaintarea în harul creştin şi de serviciul tuturor celor care sunt însufleţiţi de Spiritul lui Dumnezeu.

Iubirea este smerită — “nu se laudă”. Nu sună din trâmbiţă înaintea ei. Faptele ei bune nu sunt făcute să fie văzute de oameni, nu sunt făcute să fie lăudate de fraţi, ci sunt făcute exact la fel şi dacă nu vede sau nu ştie nimeni în afară de Domnul. Nu se laudă nici cu cunoştinţa ei, nici cu harurile ei, ci în smerenie recunoaşte că fiecare dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl, şi pentru fiecare îndurare primită Îi aduce Lui laudă. Iubirea caută mai degrabă să stea retrasă. Pe bună dreptate cineva a spus: “Iubirea îl cruţă pe om de a se face de râs când îşi dă aere şi când se înfige într-o poziţie care-i trădează incompetenţa”.

Iubirea este politicoasă — “nu se poartă necuviincios”. Cât de frumoasă este această trăsătură la copilul lui Dumnezeu! Câtă durere este cauzată de lipsa de politeţe, de lipsa acelei consideraţii atente faţă de alţii care izvoreşte din iubirea adevărată în inimă — iubirea care este antrenată! Mândria şi egoismul sunt la rădăcina celor mai multe cazuri de purtare necuviincioasă şi de grosolănie atât de obişnuite la cei care se cred cineva, intelectual sau financiar. Iubirea perfectă, dimpotrivă, manifestă politeţe împreună cu smerenia. Politeţea, curtoazia, poate fi definită ca iubire în lucrurile mărunte.

Secretul curtoaziei adevărate este iubirea. Un domn sau o doamnă este o persoană care face lucrurile gentil, atent, blând, iubitor. Un adevărat creştin deci, ar trebui să fie un domn sau o doamnă în sensul cel mai adevărat şi mai perfect. A ignora micile acte de curtoazie ale vieţii pe motiv că nu sunt necesare este o greşeală serioasă pentru un copil al lui Dumnezeu. Un salut amabil, un zâmbet plăcut, mici acte de atenţie faţă de alţii — cine nu şi-a dat seama de puterea lor sau n-a simţit durere în lipsa lor?

Neegoistă, blândă, sinceră

Iubirea este neegoistă — “nu caută folosul său”, interesele sale, exclusiv sau în primul rând. Nu caută niciodată să profite de alţii sau să-şi promoveze propriile interese egoiste. Ea merge către alţii şi caută să le promoveze confortul şi fericirea. Nu doreşte să ia pentru sine ce este mai bun din toate, nici să aibă locurile principale, sau cea mai mare atenţie sau cele mai mari onoruri, ci mai degrabă dă întâietate altora la onoare şi este dispusă cu bucurie să ia locul de jos. Pusă în practică, această fază a iubirii — lipsa de egoism — are o influenţă mare spre bine în toate lucrurile vieţii, în casă, în Biserica lui Dumnezeu, peste tot.

Iubirea este blândă — “nu se aprinde de mânie”. Printre relele care abundă astăzi, este acesta al nervozităţii, agitaţiei, proastei dispoziţii, prea marii sensibilităţi, ofensării prea repede. Măsura în care această dispoziţie este nutrită sau întreţinută cu voia şi nu se duce luptă împotriva ei, este o dovadă a unei deficienţe şi a unei lipse de dezvoltare în Spiritul lui Dumnezeu, a deficienţei în asemănarea cu Cristos, Modelul nostru.

Foarte puţine dintre dovezile unui spirit greşit primesc atâta îngăduinţă şi atâtea scuze pentru a fi continuate cum primeşte aceasta. Oricât de mult ar tinde slăbiciunea naturală sau nervozitatea în această direcţie, fiecare membru adevărat al Corpului lui Cristos trebuie desigur să se opună viguros acestei dispoziţii de a fi iritabil, cârcotaş şi morocănos. El trebuie să lupte împotriva acestei tendinţe a cărnii sale decăzute, trebuie să ducă o luptă bună împotriva ei prin puterea Domnului. Impunerea unei pedepse asupra sa pentru fiecare izbucnire de iritabilitate sau de manifestări urâte ar aduce curând mai mare veghere asupra limbii şi asupra pornirilor neiubitoare ale naturii vechi. Puţine trăsături de caracter slăvesc mai bine pe Domnul decât dispoziţia blândă.

Iubirea este nevinovată. “Nu se gândeşte la rău” — nu presupune răul. Caută să interpreteze caritabil acţiunile, cuvintele şi purtarea altora. Fiind curată şi bine intenţionată, se străduieşte pe cât este posibil să privească cuvintele şi purtarea altora din acelaşi punct de vedere. Nu adună animozităţi şi suspiciuni, nici nu fabrică un lanţ de dovezi amănunţite de intenţii rele din lucruri mărunte. “Greşelile sunt groase unde iubirea este subţire” este o zicătoare înţeleaptă şi adevărată. Iubirea pune cât de mult este posibil pe seama erorilor de judecată, mai degrabă decât să pună la îndoială motivele inimii.

Iubirea este sinceră — “nu se bucură de nelegiuire”. O întristează relele oriunde le întâlneşte, dar este compătimitoare faţă de toţi cei care cad în rău din cauza slăbiciunii sau care sunt asediaţi de ispite. În această privinţă iubirea îndeamnă la o cale de acţiune opusă faţă de cea a lui Balaam, care a iubit “plata nedreptăţii”. Ne amintim că Balaam se temea de Domnul, şi ca proroc al Său nu se putea gândi să facă altfel decât după litera strictă a poruncii Domnului; dar el nu avea spiritul ascultării şi loialităţii, spiritul iubirii; şi, prin urmare, când i s-a oferit o răsplată dacă va blestema pe Israel, el a fost dispus, (pentru a primi plata), să se conformeze propunerii rele numai dacă îi permitea Domnul.

Tot aşa, sunt unii creştini care au respect pentru litera Cuvântului Divin din teamă, dar cărora le lipseşte Spiritul sfânt (dispoziţia) al iubirii, şi care, datorită unei iubiri pentru bogăţie sau popularitate sau confort etc., sunt dispuşi să se angajeze în diferite practici care vin cât este posibil de aproape de lezarea Cauzei Domnului, fără să se opună deschis Lui. Unii dintre aceşti balaami sunt în slujire; şi pentru salariu, prestigiu şi prietenia balaacilor bogaţi, sunt dispuşi să predice învăţături pe care ei nu le cred, să nu ia seama la practicile nesfinte, şi în diferite feluri să arunce pietre de poticnire în faţa Israelului spiritual şi să-i încurajeze şi pe alţii să facă aşa. Atât Domnul nostru cât şi apostolii menţionează că aceşti balaami sunt învăţători falşi în Biserica nominală. Vezi 2 Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14.

Fiecare, care caută să dezvolte în inima sa Spiritul sfânt, iubirea perfectă, ar trebui să apere cu grijă acest punct al sincerităţii motivului, precum şi al integrităţii purtării. Cea mai mică sugestie de bucurie la căderea unei persoane sau lucru care în vreun grad reprezintă dreptatea şi bunătatea, trebuie să fie deplânsă şi biruită. Iubirea perfectă nu se bucură de nelegiuire în nici o împrejurare sau condiţie, şi n-ar avea nici o simpatie, ci numai tristeţe în căderea cuiva, chiar dacă aceasta ar însemna câştigul său.

Iubirea “se bucură de Adevăr”. Oricât de avantajoasă ar fi eroarea, iubirea n-ar putea lua deloc parte la ea şi n-ar putea dori răsplata răului şi a erorii. Dar ea se bucură în Adevăr — adevărul asupra fiecărui subiect, şi în special Adevărul Revelaţiei Divine, oricât de nepopular ar putea fi el, oricâtă persecuţie ar putea implica susţinerea lui, oricât ar cauza pierderea prieteniei acestei lumi şi a celor orbiţi de dumnezeul acestei lumi. Spiritul Iubirii are o afinitate atât de puternică pentru Adevăr, încât se bucură să aibă pierdere, persecuţie, necaz, sau orice ar veni împotriva Adevărului şi a slujitorilor lui. În estimarea Domnului este totuna dacă ne ruşinăm de El sau de Cuvântul Lui; şi despre aceştia spune că şi El Se va ruşina de ei înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Iubirea nu are nici o simpatie faţă de ipocrizie sau prefăcătorie. Este transparentă şi onestă în caracter.

Tare, încrezătoare, plină de speranţă

Iubirea este tare — “suferă toate”. Este şi dispusă şi în stare să sufere pentru Cauza lui Dumnezeu: ocări, reproşuri, insulte, pierderi, denaturări, lipsuri şi chiar moarte. “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” — însuşi centrul şi viaţa acestei credinţe fiind Spiritul sfânt al iubirii faţă de Domnul şi faţă de cei care sunt ai Săi, şi al iubirii compătimitoare faţă de lume. Iubirea perfectă va putea suporta cele mai grele împrejurări şi condiţii pe care Domnul le va permite să vină peste copiii Săi, şi prin harul lui Dumnezeu să-i scoată “mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” şi “S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.”

Iubirea este încrezătoare — “crede toate”. Nu este suspicioasă, ci dimpotrivă, este dispusă să aibă încredere în alţii pe cât este posibil, şi să creadă în sinceritatea lor. Ea acţionează pe principiul că este mai bine, dacă-i necesar, să fii înşelat de o sută de ori decât să treci prin viaţă înăcrit de o minte neîncrezătoare, suspicioasă — cu mult mai bine decât să acuzi sau să suspectezi pe nedrept chiar şi o singură persoană. Aceasta este dispoziţia îndurătoare aplicată la gânduri; şi despre această dispoziţie Învăţătorul a spus: “Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă!”. Mintea şi inima nemiloase, gata la orice provocare uşoară sau imaginară să gândească rău despre alţii, este tatăl cuvintelor şi purtării nemiloase faţă de alţii.

Iubirea este plină de speranţă, este optimistă — “nădăjduieşte toate”. Nu se descurajează uşor. Speranţa este secretul perseverenţei Iubirii. Învăţând de la Dumnezeu şi devenind părtaşă sfinţeniei Sale, ea se încrede în El şi neînfricată speră în împlinirea Legământului Său îndurător, oricât de întunecate ar fi împrejurările imediate. Acest element de speranţă al iubirii este unul din aspectele remarcabile ale perseverenţei sfinţilor, făcându-i capabili să îndure “suferinţa, ca buni ostaşi ai lui Hristos Isus”. Calitatea ei de speranţă o împiedică să fie cu uşurinţă ofensată sau cu uşurinţă oprită în lucrarea Domnului. Unde alţii ar fi descurajaţi şi puşi pe fugă, spiritul iubirii dă rezistenţă; pentru că ancora speranţei ei este fixată ferm “dincolo de perdeaua dinăuntru”. Ea se ţine ferm de Stânca Veacurilor şi de aceea nu poate fi împinsă la disperare.

Iubirea este nu numai cea mai mare dintre toate harurile, ci într-adevăr, după cum am văzut, ea este suma tuturor roadelor Spiritului. Ea este veşnică — “Dragostea nu piere niciodată”. Viaţa veşnică este pregătită pentru cei care dezvoltă această calitate în perfecţiunea ei glorioasă. Iar cei care au iubirea sacrificatoare pe care a avut-o iubitul nostru Învăţător, care iubesc aşa încât să-şi dea viaţa bucuroşi pentru fraţi, vor câştiga viaţa cea mai deplină şi mai măreaţă dintre toate — viaţa divină. 2 Pet. 1:4.

Propunerea editorului

Dragi fraţi, să cultivăm tot mai mult iubirea, amintindu-ne că oricare ar fi realizările noastre, toate ar fi în zadar fără acest har-cunună. Editorul are de făcut o propunere fiecărui cititor al acestei reviste, care crede că va fi folositoare tuturor celor care vor coopera. Propunerea este aceasta: în tot restul acestui an (dacă vom mai rămâne atâta în trup), fiecare dintre noi să ne rugăm în fiecare dimineaţă ca Domnul să ne binecuvânteze în cultivarea iubirii în gând, în cuvânt, în faptă, toată ziua; şi în fiecare seară, când revedem evenimentele zilei la Tronul Harului Ceresc, să ne amintim să raportăm Domnului în privinţa măsurii noastre de succes sau eşec.

Apoi să remarcaţi rezultatele vegherii şi rugăciunii voastre; fiţi atenţi la toate dovezile încurajatoare de creştere în acest rod al Spiritului sfânt; şi când ne scrieţi, dacă vreţi, menţionaţi progresul vostru în voinţa de a iubi şi în practicarea ei. Vom fi bucuroşi în mod special să ştim despre creşterea voastră în această privinţă.

David Willoughby Gooding (1925-2019)
Profesor și savant al Bibliei

Gabriele Naujoks

conținut

În calitate de băiat, David Gooding a planificat să învețe limbile de bază ale Bibliei. Această decizie s-a dovedit a fi un ghid pentru viitoarea sa profesie și slujire în lucrarea lui Dumnezeu. Doi bărbați au avut, în special, o influență majoră asupra deciziei sale: tatăl său, care i-a învățat Biblia de la o vârstă fragedă și un predicator pe care tânărul David l-a auzit predicând cu o asemenea autoritate încât Biblia însuși i-a vorbit. De atunci, el a dorit să învețe limbile Bibliei pentru a înțelege mai bine Scriptura în sine și pentru a servi Biserica lui Dumnezeu cu cunoștințele sale.

familie

David Willoughby Gooding s-a născut la 16 septembrie 1925 în Ipswich (Suffolk) în Anglia de Est (Anglia de Est). Era cel mai mic copil al lui William („Will”) Goodall Gooding (1885-1973) și Alice Mary List Keeble (1885-1935) și avea trei frați și două surori. Tatăl lucra ca contabil pentru ținute bărbătești. Un alt „bine” cunoscut în mișcarea fraților a fost vărul său Arthur Maurice Salway Gooding (1915-1999), care a fost redactor al revistei Mărturii Open Brothers Assembly din 1967 .

David Gooding a rămas necăsătorit de-a lungul vieții. În Belfast, Irlanda de Nord, unde a locuit șaizeci de ani, a fost membru al Adunării Open Brothers din Apsley Hall din Apsley Street. În ultimii doi ani și jumătate din viață a suferit demență progresivă, astfel încât de multe ori nu a putut citi mult. A murit la Belfast pe 30 august 2019, la vârsta de nouăzeci și trei de ani.

Tânărul creștin

David a crescut într-o casă creștină. Familia a participat la o întâlnire a fraților deschiși la Gospel Hall de pe Fundația Street din Ipswich. Părinții lui l-au prezentat în părți mari ale Bibliei într-un mod prietenos cu copilul, l-au învățat Evanghelia și se rugau cu el în fiecare zi. David a fost convertit ca un copil:

Nu-mi amintesc că a fost o perioadă în care nu știam Evanghelia și nu știam cum să fiu mântuit. [1]

Am ajuns la credință ca un copil la zece ani, pe baza minunatului și simplu versetului biblic din Romani 10 : 9 : „Dacă Îl mărturisești pe Isus ca Domn cu gura ta și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți , veți fi mântuiți. Îmi amintesc încă în noaptea aceea. Eram în pat și tatăl meu a venit la mine ca de obicei să mă rog pe patul meu. Cu greu am acordat atenție rugăciunii sale când m-am gândit la acest verset, în special la partea a doua: „Dacă credeți în inima voastră că Dumnezeu l-a înviat din morți, veți fi mântuit” [2].

Mi-am spus: „Da, cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu și a înviat din morți; Îl cred din toată inima. ”Și în maniera mea copilărească am spus:„ Ei bine, Doamne, cred, iar cuvântul tău spune că sunt mântuit ” [1]

În același an, David a fost convertit, mama sa a murit. Amintirea pierderii ei timpurii l-a rănit încă la bătrânețe. Cu un an înainte de moartea sa, a mărturisit:

Am primit cea mai mare dragoste aici pe pământ de la mama mea. Când a murit, lumea mea s-a prăbușit. Aveam zece ani la vremea aceea. [4]

Când David avea cincisprezece ani, a început să „ia Dumnezeu în serios” [5] și a fost botezat. Pentru a participa la orele de ședință a fost bineînțeles pentru David. El a iubit Cuvântul lui Dumnezeu de la tatăl său, care îi învățase Biblia de la o vârstă fragedă, astfel încât David știa deja părți mari ale Bibliei când a fost convertit. El a citit și studiat Biblia în mod regulat, dar nu a înțeles prea multe. Tânjea ca Dumnezeu să-i vorbească prin cuvântul său:

De mic, eram obișnuit să citesc Biblia, dar am înțeles foarte puțin. Am vrut să aflu dacă există ceva despre ceea ce au spus unii creștini: că au avut momente minunate citind Biblia lor. Am spus: „Am să citesc acest pasaj al Bibliei și să văd dacă îl înțeleg sau nu și îi voi oferi Domnului ocazia să-mi vorbească.” […] De atunci am aflat în mod repetat că Dumnezeu prin cuvântul său a venit la mine vorbește. [6]

Studentul

La școala gimnazială, David a învățat limbile vechi: lecțiile de latină au început la zece ani și lecțiile de greacă doi ani mai târziu. Când a trebuit să decidă între ramura tradițională și cea științifică la doisprezece ani, a ales cu intenție ramura tradițională. Deși nu avea idee despre cariera sa profesională, el a considerat greaca și latina folositoare pentru studiul personal al Bibliei și, prin urmare, a dorit să stăpânească cât mai bine limbile Bibliei. Un predicator a avut o influență decisivă în decizia lui David: când a interpretat Biblia în congregație, a vorbit cu o astfel de autoritate încât Biblia însăși a devenit o predică pentru David.

Școlile au fost ținute șase zile pe săptămână, dimineața și după-amiaza, iar temele trebuiau de făcut. Au avut loc evenimente sportive obligatorii în trei după-amieze, astfel încât, după o zi obositoare la școală, David își făcea uneori temele în noaptea de sâmbătă. Când era pe punctul de a absolvi liceul, a continuat să se gândească la cât timp a trebuit să studieze și dacă ar trebui să meargă la cursuri de rugăciune și Biblie:

Nu aș putea să petrec ceva timp cu rugăciuni și cursuri biblice și să mă scuz că spun că trebuie să studiez acum? Aș putea să mă întorc după examenele mele. Dar deja observasem că oamenii care vorbeau astfel nu se mai întorceau. Ei au spus: „Sunt foarte sub presiune și stresul este mare; Trebuie să iau mai întâi examenele de ieșire din școală. ”Dar uneori s-au căsătorit după examenele lor și în curând a venit primul copil. „Când copiii vor ieși din casă, voi începe studiile biblice serioase”, au spus ei. Dar apoi au primit reumatism! De aceea mi-am dat seama că, ca tânăr, este mai bine „să cauți mai întâi Împărăția lui Dumnezeu” ( Mt 6,33) și ia-l pe Dumnezeu în serios. Așa că am decis să merg mai departe la ședințe până la examenele mele. [5]

Prima prioritate a lui David a fost Dumnezeu și slujirea Lui. El a luat lecții biblice foarte devreme pentru oameni care erau foarte interesați de Evanghelie. Sarcinile sale nu-l lăsau întotdeauna mult timp liber, dar nu neglijau învățarea. El a găsit un dar special de la Dumnezeu că a trecut în sfârșit pe Abitur la șaptesprezece ani în mai 1943.

Din motive conștiincioase, David a refuzat să facă serviciul militar și a fost demis pentru muncă agricolă pentru următorii patru ani. O mare parte a lucrărilor a fost realizată manual, în timp ce tractoarele mari și trunchiurile au fost folosite în timpul recoltei. Lucrul cu utilajele nu a fost lipsit de pericolele sale, deoarece la acea vreme nu a fost aproape deloc acordată atenția siguranței în muncă: un tânăr coleg a fost ucis în accident cu o mașină de trezit. După lungi și obositoare zile lucrătoare, de dimineața devreme până seara, David a studiat Biblia în fiecare seară sub acoperirea unei lanterne sub hainele sale de pat.

Savantul

Când David a mers la Trinity College la Universitatea din Cambridge, în 1947, la douăzeci și doi de ani, a crezut „din toată inima că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu”. Deoarece a vrut să „învețe limbile Bibliei cât mai bine” [8] , a decis să studieze filologia clasică (greacă antică, latină, ebraică). El a găsit, de asemenea, cunoașterea limbilor de bază ale Bibliei importante nu numai pentru el și pentru studiul personal al Bibliei, dar și pentru slujirea la biserica lui Dumnezeu.

Critica textului – adică examinarea manuscriselor vechi pentru a se apropia cât mai mult de textul original al Bibliei – a fost aria sa de interes specială de-a lungul vieții sale, deoarece cu ajutorul său a sperat să se apropie cât mai mult de textul original al Vechiului Testament. În acest scop, el a petrecut, de asemenea, mulți ani cercetând defilările din Marea Moartă, care au fost descoperite în peșterile din apropierea Qumran din Cisiordania. Cu toate acestea, unii dintre ascultătorii săi au confundat critica textuală cu critica biblică și au ajuns la concluzia că dorește să submineze credibilitatea Bibliei, motiv pentru care nu l-au mai invitat să dea prelegeri. De fapt, David era complet convins că Scriptura este o revelație infailibilă și inspirată de Dumnezeu:

Cred pe deplin în inspirația Scripturii și cred în inspirația ei literală. [9]

După ce am cercetat manuscrise vechi timp de mai mulți ani – sulurile Mării Moarte și Septuaginta – stau în fața ta ca unul care crede 100% în inspirația Cuvântului lui Dumnezeu. [2]

La începutul anilor ’50, în timpul lucrărilor sale de cercetare pentru disertația sa, el (de-a lungul vieții) s-a interesat de cortul și construcția acestuia. Chiar ca băiat, el a fost fascinat de modelul cortului lui George Fenn, evanghelist de călătorie din Norfolk (Anglia de Est) și l-a inspirat să se ocupe de tabernacol. Fenn a folosit modelul pentru a explica sensul tipologic al tabernacolului atât în evanghelizare înaintea necredincioșilor, cât și în fața credincioșilor. La începutul anilor ’50, David și fratele său, Gerald Buxton (1915–1987) au construit un model de scară pentru studiile sale, pe care apoi le-a folosit pentru a participa la multe prelegeri în estul Angliei. [11] În 1959 a fost publicat manualul său despre tabernacol (Relatarea cortului: Traduceri și probleme textuale ale exodului grecesc; Cambridge University Press), care este încă activitatea standard științifică pe acest subiect. Unsprezece ani mai târziu, în 1970, a publicat instrucțiuni despre cum să- i înveți pe copii sensul tabernacolului într-o manieră prietenoasă cu copilul ( Cum să înveți corternicul copiilor; Dublin, Merrion Press). Broșura a fost, de asemenea, tradusă în germană (Cum să înveți tabernacolul) și, de asemenea, în spaniolă, maghiară și birmană.

1954 David Gooding a primit doctoratul cu o teză despre traducerea Septuagint a celei de-a cincea cărți a lui Moise (Deuteronomium grecesc). Întrucât nu a văzut nicio perspectivă de a lucra la o universitate, a început să învețe egipteanul antic și s-a pregătit să lucreze la un papirus biblic foarte vechi din Egipt. Dar planurile lui au fost spulberate. Când s-au făcut toate pregătirile, a primit o scrisoare de la un profesor francez: interzicându-i să meargă în Egipt; în plus, întrucât unul dintre studenții săi a lucrat deja la acest subiect, el s-ar asigura personal că nu a fost publicat nimic din ceea ce Gooding dorea să scrie despre activitatea sa de cercetare. Gooding a rămas în Anglia. La Universitatea din Durham, din nord-estul Angliei, i s-a oferit posibilitatea de a studia manuscrise vechi din 1954 până în 1959, ca parte a unui grant de cercetare de cinci ani.

După ce și-a încheiat cercetările în Durham, Gooding a fost numit la Queen’s University din Belfast. Până în 1964 a lucrat acolo ca lector , apoi ca lector (cititor) pentru limbi străvechi. În 1977 a fost ales la Royal Irish Academy, o academie neguvernamentală de științe din Dublin, Irlanda. În 1979 a fost numit profesor de limba greacă din Vechiul Testament, patru ani mai târziu profesor de greacă. În 1986 s-a retras ca profesor emerit.

Învățătorul biblic

După viața sa profesională, David Gooding a avut ocazia să-și extindă activitățile de prelegere dincolo de Marea Britanie și Irlanda în întreaga lume. Numeroasele sale călătorii l-au dus în jurul lumii. În calitate de învățător biblic foarte apreciat și popular, el a fost pe drum predând și prelegând în toată lumea până la bătrânețe. A vizitat de multe ori Statele Unite și Canada. De asemenea, a călătorit în Australia și Noua Zeelandă, Japonia, Coreea, Malaezia, Singapore și Iordania, precum și numeroase țări europene precum Norvegia, Italia, Spania, Olanda și Austria. A vizitat Germania de cel puțin trei ori: în 1992 a ținut prelegeri pe tema „Cartea Apocalipsei și a Cortului” la Conferința Europeană de Studiu Biblic din Wiedenest, În 2003, la un seminar biblic la Rothenburg ob der Tauber, o serie de prelegeri despre prima și a doua carte a regilor pe tema „Schimbarea în casa lui Dumnezeu”, la o altă conferință biblică, prelegeri pe prima scrisoare către corinteni pe tema „Unitate în diversitate – diversitate în unitate “. El a ținut prelegeri despre aproape toate cărțile din Biblie și pe multe subiecte biblice.

Gooding nu s-a considerat el însuși un teolog sistematic care sortează învățăturile biblice (învățătura despre Dumnezeu, învățătura mântuirii etc.) într-un sistem de ordine. Teologia sistematică a fost „un mod extrem de important și necesar de a accesa Scriptura” și a necesitat „o mare abilitate pentru a fi un bun teolog sistematic” [12] , dar nu avea această abilitate. În calitate de savant literar, el a acordat o atenție deosebită aranjării materialului, structurii literare și fluxului de idei în textele cărților narative și pasajelor Bibliei atunci când studiază Biblia. El a văzut aceste aspecte ca o cheie pentru înțelegerea afirmației pe care scriitorul vrea să o transmită. Zicala lui tipică era:

Trei lucruri sunt importante atunci când studiem Biblia: structura, modelul și fluxul de gândire; dar cel mai important este fluxul de gânduri.

O inimă pentru Evanghelie

Deși Gooding nu se considera evanghelist, era important pentru el ca oamenii să învețe Evanghelia prin lucrarea sa scrisă și orală.

Una dintre primele oportunități a apărut pentru el ca student la Cambridge în primii ani postbelici. În acea perioadă, oamenii puteau cumpăra sandvișuri și cafea pentru bani puțini în zilele săptămânii în clădirea schimbului local de cereale din oraș. Gooding și alți membri ai adunării sale au primit permisiunea să cânte timp de o jumătate de oră și să predice cu un microfon. Apoi a existat ocazia de a vorbi cu oamenii la mese. Gooding a vorbit cu un grup de catolici care erau foarte interesați de Evanghelie. Acest contact a condus în cele din urmă la crearea unor grupuri mici de studiu biblic care se întâlneau regulat luni întregi.

Un moment bun pentru a împărtăși Evanghelia cu clericii catolici a venit de la mijlocul anilor ’60, după ce Conciliul Vatican II (1962–65) a ușurat dialogul teologic cu non-catolicii. Gooding a primit invitații pentru a discuta cu călugări, călugărițe și preoți, în special în cea mai mare parte a Irlandei Catolice. Aici modelul cortului s-a dovedit a fi un instrument util pentru a le arăta cum să învețe Biblia și Evanghelia.

La începutul anilor ’70 în timpul regimului franciz, el a vizitat credincioșii din Spania și a vorbit în taberele de cort din Biblie, organizate de prietenul său Eric Bermejo († 2019), un misionar britanic. De asemenea, în această țară, el a putut discuta cu preoți catolici și iezui la cererea lor.

Aproape douăzeci de ani mai târziu, după căderea Zidului Berlinului, s-a deschis un larg domeniu de activitate în Europa de Est:

Evanghelia pentru Europa de Est

De la sfârșitul anilor 1980, interesul evanghelistic al lui Gooding s-a concentrat asupra fostei Uniuni Sovietice și a altor țări din Europa de Est. Împreună cu prietenul său John Lennox (* 1943) – lucra la acea vreme la Universitatea din Țara Galilor din Cardiff, acum profesor emerit de matematică la Universitatea din Oxford – a început în 1989 să pregătească scrieri și cărți care să promoveze credința creștină în aceste țări și ar trebui să se apere. De asemenea, au călătorit în aceste țări de mai multe ori și au dat cursuri studenților. De exemplu, în 1990, când Ucraina căuta independența față de Uniunea Sovietică, Gooding însuși a fost acolo la invitația unui om de afaceri creștin și a ținut o prelegere în Planetariul din Kiev (fostul sediu al propagandei sovietice!) Studenților despre motivul pentru care credea că Biblia este adevărată. În vremuri de glasnost și perestroika, acum exista posibilitatea pentru prima dată, de exemplu, să dea prelegeri pe teme creștine la universități, să publice articole în ziarele rusești și să publice cărți creștine.

Până la mijlocul anilor 1990, Gooding și Lennox au scris articole pe teme creștine pentru diverse ziare rusești, precum Poisk („Căutare”), revista Academiei Ruse de Științe. Oamenii de știință și-au exprimat dorința de a afla mai multe despre originile creștinismului. O serie de articole au apărut și în ziarul literar Literaturnaja Gaseta . Prin intermediul ziarului oficial al profesorilor Uchitelskaja GazetaDin 1993 până în 1995, profesorii și studenții au fost prezentați în mod regulat la articole de etică creștin-biblică. După prăbușirea marxismului, profesorii responsabili de creșterea etică a elevilor lor pierduseră toate valorile pe care le transmiteau anterior elevilor lor; acum căutau noi standarde care să ofere sprijin și sprijin copiilor și adolescenților. Însuși redactorul ziarului i-a cerut lui Gooding și Lennox să scrie articole despre etică și morală. Campania a avut un succes copleșitor: după ce au fost oferite în ziar noi testamente și Scripturi evanghelice, cititorii au cerut zeci de mii de scrieri într-un timp foarte scurt. Au fost primite mii de scrisori în care elevii și-au exprimat interesul pentru Dumnezeu, Isus și Biblie. Reacția pozitivă a cititorilor la articolele din celelalte ziare i-a încurajat pe Gooding și Lennox să publice articolele sub formă de cărți în rusă și ucraineană. Mai târziu, la cererea conducătorilor bisericii, cărți Gooding și Lennox ar putea fi oferite și în bibliotecile bisericii.

Autorul

În calitate de savant, Gooding a publicat numeroase studii și eseuri științifice despre narațiunile Septuagintei și Vechiul Testament (de exemplu Povestea lui David și Goliat ) și articole pentru Dicționarul Noului Biblic.(Ed. JD Douglas). Dar el a scris nu numai scrieri și articole academice pentru experți, ci și comentarii și interpretări asupra diverselor cărți ale Noului Testament și pentru cititorul nebănuit al Bibliei: despre scrisoarea către evrei, Evanghelia după Luca, capitolele 13-17 din Evanghelia după Ioan, Faptele Apostolilor, precum și despre Utilizarea Vechiului Testament în Noul Testament. Interpretările sale sunt clar scrise și totuși profunde. Adesea folosește ilustrații familiare din viața de zi cu zi pentru a ilustra o situație într-un mod simplu. Oriunde consideră că este necesar, el explică termenii greacă și ebraică fără a ieși, totuși, din bursa sa. Gooding a scris, de asemenea, mai multe cărți de scuze cu Lennox,

Cărțile lui David Gooding nu se găsesc numai pe rafturile unor numeroși creditori din întreaga lume; mulți predicatori și profesori biblici au beneficiat de cunoștințele sale și la rândul lor au transmis-o generației următoare. El însuși a văzut în rolul unui „angrosist“ , al cărui loc de muncă a fost de a „furniza materiale pentru comercianții cu amănuntul“ [4]. Acesta este și conceptul urmat de Myrtlefield Trust, o fundație non-profit din Belfast numită după strada unde Gooding locuia în Belfast. Ea oferă cărțile și prelegerile sale pe site-ul său www.myrtlefieldhouse.com și promovează distribuirea și traducerea scrierilor sale. Multe transcrieri ale prelegerilor sale și mai multe cărți sunt disponibile pentru descărcare gratuită. Sute de prelegeri din ultimele decenii pot fi ascultate și descărcate online. Cărțile și scrierile lui Gooding au fost traduse în mai mult de douăzeci și cinci de limbi, inclusiv albaneză, bulgară, birmană, chineză, germană, franceză, Haussa, coreeană, malaeză, olandeză, poloneză, portugheză, română, rusă, spaniolă, swahili, cehă și ucraineană , Maghiară, vietnameză.

1987: „Simboluri sau semne ale autorității și gloriei”, Supliment pentru Die Wegleitung, 1987/6 (CV)
1987: un imperiu de nezdruncinat. Zece studii despre Scrisoarea către Evrei (CV)
1993: Biblia – Mitul sau Adevărul? (CV)
1998: Cei care cred că trebuie să gândească * (CLV)
2001: Biblia – Mitul sau Adevărul? (CLV)
2004: Creștinismul cu siguranță! Diferența dintre mesajul creștin și creștinism * (publicații jota)
2007: Cortul. Simbolismul și semnificația lor explicate în 8 lecții (CMV Hagedorn)
2012: opiu pentru oameni? * (CLV)
2012: Evanghelia după Luca. Mesaj, structură și obiectiv (CLV)
2013: Cuvinte cheie în Biblie * (CLV)
2013: un imperiu de nezdruncinat. Adevăr solid-rock în vremuri incerte. Comentariu privind scrisoarea către Evrei, ediție nouă extinsă și revizuită (CMV Hagedorn)
2015: În școala maestrului. O privire la învățăturile lui Hristos despre sfințenie. Ioan 13-17 (CLV)

Consilier și îndrumător

David Gooding a avut mult de-a face cu tinerii și nu doar datorită slujbei sale; El a fost, de asemenea, interesat în mod deosebit de ei ca profesor biblic și în particular și a petrecut mult timp cu ei. Studenții internaționali din întreaga lume erau adesea oaspeți în casa sa din Belfast, care în el erau un „partener de conversație iscusit” [14]cu care ai putea avea conversații pe multe subiecte: fizică, astronomie, știință, istorie, filozofie, literatură, artă. Îi plăcea mai ales să vorbească despre evanghelie și evanghelizare. El a avut o mare plăcere în a-i face pe tineri să se gândească în special la întrebări despre subiecte biblice. El a fost fericit să răspundă la întrebări pe această temă înainte și după prelegerile sale. El a văzut contribuțiile ascultătorilor săi ca o oportunitate pentru el însuși să se gândească mai profund la un subiect și să-l înțeleagă și mai bine.

În cadrul cursurilor biblice pentru tineri și în conversațiile cu aceștia, el a relatat și propriile sale experiențe și experiențe care i-au conturat viața atât de decisiv. În acest fel, el a dorit să-i încurajeze să-L ia în serios pe Dumnezeu și să-I ofere posibilitatea de a se revela în ei în Biblie. În special în tinerețe și ca adulți tineri, ar trebui să-și facă timp pentru Dumnezeu și pentru cuvântul său:

Nu cădea în capcana că încetezi să-ți studiezi Biblia și să-l cunoști pe Dumnezeu – până nu se termină școala; până la terminarea studiilor; până când te vei căsători; până când ai crescut copiii; până se termină viața ta Acum mintea ta este proaspătă și memoria ta este puternică. Acum mintea ta este deschisă și receptivă, astfel încât Dumnezeu să îți poată vorbi despre tinerele Samuel. Acum puneți bazele încrederii dvs. în Dumnezeu, care se poate dovedi a fi real în școală sau în profesia voastră. Acum vă puneți bazele cunoașterii lui Dumnezeu și a Cuvântului Său; și asta te face bărbați și femei ale lui Dumnezeu care sunt productivi și energici și puternici atunci când au vârsta de treizeci sau patruzeci de ani în vârful forței și performanței lor. Nu vă riscați să vă opriți[5]

Alții despre bine

Prietenul său Robert Patterson Gordon (* 1945), fost profesor Regius de limba ebraică la Universitatea din Cambridge, îl consideră pe David Gooding un „interpret de excepție biblic”, care a fost capabil să „transmită mesajul biblic unui public laic din întreaga lume” [16] . Potrivit teologului scoțian Frederick Fyvie Bruce (1910-1990), el avea o „combinație rară de daruri”: „înțelegere spirituală, bursă în limbile antice și recunoaștere literară” [17] . El a fost „aproape niciun autor contemporan egal în originalitate, prospețime și profunzime a interpretării Bibliei” [18], spune profesorul biblic Alois Wagner (* 1953). Organizatorii unui seminar biblic au făcut publicitate într-o invitație: „David Gooding este cunoscut în multe țări pentru interpretarea sa proaspătă și utilă a cărților biblice. El are darul de a arăta legăturile dintre Scripturi și de a le transpune în vremea noastră, astfel încât natura lui Dumnezeu să apară și să-l motiveze să-l urmeze cu bucurie. ” [19] Și prietenul său John Lennox, care îl cunoștea pe Gooding încă de la vârsta de cincisprezece ani și îl influențează puternic. a fost descris ca un „profesor biblic prin excelență” [4] .

Mărturia lui Gooding

Ca bătrân, David Gooding a mărturisit ce a însemnat Biblia pentru el în viața lui:

Ceea ce mi s-a întâmplat în patul meu în noaptea aceea, la zece ani, era acolo de mai bine de șaizeci și patru de ani. În acești ani […] M-am dedicat studiului Cuvântului lui Dumnezeu. Cu cât am studiat mai mult Biblia, cu atât am descoperit că este cuvântul de încredere și credință al Dumnezeului cel viu. Acest lucru mi-a păstrat credința ca o ancoră de-a lungul vieții mele – atât în viața profesională de savant, cât și în viața mea privată. [21]

În cele din urmă, viața pe pământ este pregătirea pentru viața reală care încă îi așteaptă pe credincioși:

Biblia compara această viață cu o școală pentru credincioșii care au încredere în Domnul Isus. Suntem educați, instruiți, pregătiți pentru viața reală care urmează să vină. […] Aștept cu nerăbdare să ies din școală și să intru în viața reală. [22]

„Imită-i credința”

La sfârșitul acestei imagini despre viață, un citat din interpretarea lui David Gooding a scrisorii către evrei la capitolul 13.7.8 („Amintiți-vă conducătorii voștri care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu! Uitați-vă la rezultatul schimbării lor și imitați-i credința!”):

Ne place să ne gândim la generațiile anterioare și, în mare parte, le exagerează: ce bărbați excelenți au fost, acești uriași spirituali; azi nu mai e lovitura ei! Trebuie să fim atenți. Cu siguranță, ar trebui să ne amintim de ele și să le acordăm atenție și să analizăm rezultatul schimbării lor. Nu vrem să-i jelim, ci să le imităm credința. Au fost cu siguranță uriași spirituali, dar ar fi mărturisit sincer și liber că au primit totul de la Domnul Isus. […] Ne uităm la viața lor, vedem sfârșitul lor victorios și îi mulțumim lui Dumnezeu că noi, ca ei, avem aceeași sursă de putere neschimbată: Iisus Hristos este același ieri, astăzi și pentru totdeauna. [23]

Comentarii

[1]D. Gooding, Mărturie, mărturie a lui David Gooding la Northfield Bible Week din Newcastle (Co. Down), Irlanda de Nord, iulie 1999.

[2]D. Gooding, Mărturie și experiență , conferință în cadrul săptămânii biblice Northfield din Newcastle (Co. Down), Irlanda de Nord, iulie 1991.

[3]D. Gooding, Mărturie, mărturie a lui David Gooding la Northfield Bible Week din Newcastle (Co. Down), Irlanda de Nord, iulie 1999.

[4]Comemorarea lui David Gooding la Crescent Church, Belfast, pe 7 noiembrie 2019.

[5]D. Gooding, Două exemple personale de încurajare a lui Dumnezeu, a ținut cursuri într-o clasă biblică pentru tineri la Frances Street Gospel Hall din Newtownards (Co. Down), Irlanda de Nord, în timpul conferinței anuale de misiune din noiembrie 1990.

[6]D. Gooding, Trei repere personale importante. Discuție cu tinerii din echipa Northfield din Newcastle (Co. Down), Irlanda de Nord, pe 12 iulie 2012.

[7]D. Gooding, Două exemple personale de încurajare a lui Dumnezeu, a fost conferit într-o clasă biblică pentru tineri la Frances Street Gospel Hall din Newtownards (Co. Down), Irlanda de Nord, în timpul conferinței anuale de misiune din noiembrie 1990.

[8]D. Gooding, Mărturie și experiență, conferință în cadrul săptămânii biblice Northfield din Newcastle (Co. Down), Irlanda de Nord, iulie 1991.

[9]D. Gooding, încredere în Biblie. Cuvântul autentic al lui Dumnezeu, prelegeri la Stowmarket Gospel Hall (Suffolk), Anglia, în martie 1977.

[10]D. Gooding, Mărturie și experiență , conferință în cadrul săptămânii biblice Northfield din Newcastle (Co. Down), Irlanda de Nord, iulie 1991.

[11]Câțiva ani mai târziu, în 1959-1964 Paul Friedrich Kiene (1907-1982) a construit , de asemenea , un model al Cortului. Multe fotografii ale acestui model sunt în cartea sa Altarul lui Dumnezeu în deșertul Sinai. Cortul întâlnirii – Die Stiftshütte (Verlag Hermann Schulte Wetzlar 1976).

[12]D. Gooding, Daniel: funcționar public și Sfânt, prelegere la Upper Hill Street Gospel Hall, Coventry, Anglia, în iulie 1992.

[13]Comemorarea lui David Gooding la Crescent Church, Belfast, pe 7 noiembrie 2019.

[14]Keith Keyser, „Homecall. David Gooding (16 septembrie 1925 – 30 august 2019) „în Cornerstone , Nov./Dec. 2019, p. 14.

[15]D. Gooding, Două exemple personale de încurajare a lui Dumnezeu, a ținut cursuri într-o clasă biblică pentru tineri la Frances Street Gospel Hall din Newtownards (Co. Down), Irlanda de Nord, în timpul conferinței anuale de misiune din noiembrie 1990.

[16]Gillian Halliday: „Autorul cărților biblice publicate în 25 de limbi publicate în 25 de limbi moare la vârsta de 93 de ani” în Belfast Telegraph Digital la 4 septembrie 2019.

[17]Myrtlefield House: „David Gooding”, la <https://www.myrtlefieldhouse.com/en/david-gooding>.

[18]Alois Wagner, „Cărți prin care am fost binecuvântat” în fest & loial , nr. 119, 2007/3, p. 7.

[19]Organizatorii unui seminar biblic din Rothenburg odT (2003); citată în Uwe Brinkmann (2.9.2019), „David Gooding (1925-2019)”, pe <https://brink4u.com/2019/09/02/david-gooding-1925-2019/>.

[20]Comemorarea lui David Gooding la Crescent Church, Belfast, pe 7 noiembrie 2019.

[21]D. Gooding, Mărturie , Marturia lui David Gooding la Northfield Bible Week, Newcastle (Co. Down), Irlanda de Nord, iulie 1999.

[22]Keith Keyser, „Homecall. David Gooding (16 septembrie 1925 – 30 august 2019), în Cornerstone , noiembrie / decembrie. 2019, p. 14.

[23]D. Gooding, un taram de neclintit. Zece studii asupra scrisorii către evrei , CV Dillenburg, 1987, p. 198-199. În 2013, Christian Medienvertrieb Hagedorn (Düsseldorf) a publicat o nouă ediție revizuită și extinsă.

Adio vorbește
Moise, Iosua, Samuel, Pavel

Harm Wilts

introducere

Când angajații seniori ai unei companii se retrag de la muncă după ani de serviciu, discursul lor de rămas bun este de obicei acordat multă atenție. În cele mai multe cazuri, lecțiile sunt învățate din trecut și se arată căile pentru viitor.

În Biblie găsim și patru astfel de discursuri de rămas bun, care au fost susținute de slujitorii credincioși într-un moment în care trebuiau să-și încheie slujba și a venit timpul să-și ia rămas bun.

Ne gândim la discursurile lui Moise din Deuteronom 27–33 , Iosua în Iosua 23–24 , Samuel în 1 Samuel 12 și Pavel în Faptele 20 . În unele articole dorim să subliniem diverse puncte din discursurile de adio, în speranța că aceasta va fi o binecuvântare pentru noi toți. Acest lucru va fi cu siguranță, dacă nu reușim să citim scripturile noi înșine într-un mod rugător și devoțional.

Caracteristici potrivite

În timp ce studiam, am observat că, în ciuda diferitelor personalități și a circumstanțelor complet diferite, există multe puncte în comun. Vreau să numesc câteva:

Apelarea ta .
Toate au fost chemate în mod clar de către Domnul și împuternicite pentru activitatea socială pentru care a fost destinat. Au fost conduși de Domnul însuși în diferite circumstanțe dificile, ceea ce a fost propice formării lor spirituale.
Dvs. de servicii .
Au adus oamenii „înaintea feței Domnului”. Semnul distinctiv al liderilor falși a fost și este întotdeauna faptul că ei încearcă să atragă adepți în spatele lor și să caute onoare în ei.
Modelul dvs. de rol .
Toți patru au putut să vorbească liber inimilor și conștiințelor ascultătorilor lor, deoarece ei înșiși au învățat să asculte vocea Domnului și au subordonat complet propria lor voință. Ei nu au căzut sub judecata pe care Domnul a trebuit să o pronunțe asupra fariseilor: „Faceți după cuvintele lor, dar nu după faptele lor.” De aceea au putut să exercite o influență atât de puternică prin exemplul și cuvintele lor.
Dispoziția ta .
Toate erau caracterizate de o minte smerită; bunăstarea celorlalți era mult mai mare decât căutarea propriilor interese sau onoare. Au arătat o mare dragoste pentru oamenii cu care au lucrat.
Rugăciunea ta .
Cu toții putem spune că au fost oameni de rugăciune care au fost găsiți în mijlocirea pentru oameni.

Vrem acum să intrăm în câteva detalii ale discursurilor lor.

Moise

La vârsta de patruzeci de ani, Moise s-a gândit că Dumnezeu îi va da lui Israel mântuirea prin mâna sa, motiv pentru care a ucis pe egiptean ( Fapte 7:25 ). Nu a greșit cu privire la programare, dar a greșit cu privire la timp. Acest om, care era atât de nerăbdător și supărat aici, s-ar putea spune mai târziu că este mai blând decât toți oamenii ( Num. 12.3). Apoi a avut școala lui Dumnezeu în spatele lui în singurătate. Este tragic să vezi că la sfârșitul carierei sale, această acțiune impulsivă a fost obstacolul în intrarea în țara promisă. O putea vedea de la distanță, dar a trebuit să-și depună sarcina înaintea graniței și să-și ia rămas bun de la iubiții săi. Pentru aceasta, el a adus oamenii cu bătrânii „înaintea feței Domnului”. Nu a existat un loc mai bun și acest lucru a dat cu siguranță cuvintelor sale un sens profund pentru oameni. Când Iosua și Samuel își iau rămas bun, vom găsi mai târziu aceeași expresie.

Cuvântul lui Dumnezeu

Moise arată poporului cu mare putere importanța mare a respectării numirilor și rânduielilor pe care Dumnezeu le-a dat. El revine în mod repetat. Poporul acceptase acest cuvânt și Dumnezeu îl acceptase pe acest popor ca pe al lui. „În această zi ai devenit popor Domnului, Dumnezeului tău. Deci ascultați glasul Domnului, Dumnezeului vostru, și faceți poruncile și legile Lui, pe care vi le poruncesc astăzi! ”( Deut. 27.9.10 ) – Marele privilegiu al evreilor a fost că li s-au încredințat spusele lui Dumnezeu ( Rom 3, 2 ). Un privilegiu cu o mare responsabilitate, care din păcate au eșuat.

Câte locuri nu găsim în Noul Testament sfătuindu-ne să păstrăm cuvintele Domnului încredințate? Îi suntem loiali?

Binecuvântare și blestem

Întregul capitol din Deuteronom 28este dedicat acestui subiect. Dacă păstrează poruncile Domnului, pot fi siguri de tot felul de binecuvântări în țară. Cu toate acestea, dacă s-ar abate de la ea, ar simți la fel de sigur mâna disciplinatoare a lui Dumnezeu. Este clar că este vorba despre binecuvântările pământești. Binecuvântările noastre în locurile cerești sunt spirituale, dar bucurările spirituale și depășirea lor sunt legate și de păstrarea cuvântului Domnului. Nu trebuie să căutăm condiția spirituală slabă din bisericile în general și dintre noi înșine prin faptul că am scăpat de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu peste inimile și viețile noastre? Următoarea se aplică și aici: „Dacă un membre suferă, toate membrele suferă și ele.

căință

În al cincilea Exodul 30 că Dumnezeu prin pocăință va aduce un punct de cotitură în situația lor este accentuat. Acest lucru a fost arătat în mod repetat în istoria oamenilor. Și acest principiu se aplică și acum. Acolo unde Dumnezeu vede adevărata umilință și ruperea cu răul, cu siguranță nu va ține mâna de binecuvântare.

alege

În a doua parte a Deuteronomului 30 , oamenilor li se oferă posibilitatea de a alege între aceste două opțiuni. Fie pentru a arăta dragoste pentru Dumnezeu, umblând pe căile sale și păzi poruncile lui, fie pentru a se îndepărta de Dumnezeu și de cuvântul său și pentru a se înclina față de alți zei. Primul garantează viață și binecuvântări, cel de-al doilea îi va determina să piară. Invitația sună bântuitoare: Așa alege viața.

Din păcate, mai târziu găsim adesea starea de a-și dori atât pe una, cât și pe cealaltă, adică limping pe ambele părți, așa cum a numit-o ulterior Ilie. Este o imposibilitate. Domnul a spus mai târziu: „Nu poți sluji lui Dumnezeu și mamonului” ( Mt. 6:24 ). O altă scriptură spune: „Cine vrea să fie un prieten al lumii se dovedește a fi dușmanul lui Dumnezeu” ( Jak 4,4 ). Pavel le cheamă pe romani să nu fie uniformi cu lumea, ci să fie schimbați reînnoindu-și mintea pentru a testa care este voia bună, plăcută și perfectă a lui Dumnezeu. Și colosenilor îi spune: „Gândește-te la ce este mai sus, nu la ceea ce este pe pământ” ( Col 3: 2 ).

Apelul pentru o alegere hotărâtă se aplică aici credincioșilor. Fie ca acest lucru să fie auzit și luat la inimă în zilele noastre.

încurajare

În Deuteronom 31: 6 citim cuvintele încurajatoare: „Fii puternic și curajos, nu te teme și nu-ți fie frică de ei! Căci Domnul, Dumnezeul tău, este cel care merge cu tine; nu va lipsi de tine și nu te va părăsi. ”Aceste cuvinte sunt apoi repetate ca o promisiune personală pentru succesorul Iosua.

De câte ori au sunat aceste cuvinte în urechile ucenicilor obosiți și deznădejdiți. Cât de des a fost consolidat Pavel prin aceasta și lăsat să le transmită altora? Cum sunt ținuți de evreii persecutați și testați? Nu, orice s-ar întâmpla, Dumnezeu nu ne-a dat un spirit de teamă. Forța noastră este în El: Prin urmare, „întăriți-vă în puterea puterii Sale”!

Privire profetică

Cuvintele profetice despre viitoarea degradare, pe care Moise le-a adresat în cele din urmă ca un rămas bun pentru leviți, arată un mare acord cu cele ale lui Pavel cu bătrânii din Efes. Am spune o știință tristă care trebuie să aibă un impact debilitant asupra energiei. Cu toate acestea, vedem contrariul în ambii oameni ai lui Dumnezeu. Discursul de rămas bun al lui Moise se încheie într-un cântec de laudă pentru numele Domnului, stânca, a cărei lucrare este desăvârșită. Urmează un scurt rezumat în care principalul lucru este subliniat din nou.

Joshua

La începutul cărții, care poartă numele său, acest om ni se prezintă ca Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui Moise, iar la sfârșit ca Iosua, fiul lui Nun, slujitorul Domnului. Începând ca slujitor al lui Moise, cariera sa s-a încheiat cu titlul pe care Dumnezeu i-a acordat-o stăpânului său. Prin slujirea lui Moise, el a primit amprenta care i-a permis să devină viitorul conducător al poporului. În același fel, un tânăr, Timotei, care a lucrat pentru Pavel, ar putea ulterior să devină un lucrător independent pentru Domnul. În scrisoarea sa către Filipeni, Paul a putut să-i ofere o mărturie excelentă. Aceasta este o notă importantă pentru frații tineri care ar dori să fie în slujba Domnului.

În Exodul 17 îl cunoaștem pe acest tânăr, Iosua, ca erou de luptă, iar în Numeri 13 ca om de credință. El și-a însoțit stăpânul urcând muntele în timp ce citim mai târziu că nu a părăsit cortul. În Numerele 27 citim că El este însărcinat de Dumnezeu însuși să-l urmeze pe Moise. Modul în care a îndeplinit această sarcină este descris în detaliu în cartea lui Iosua. Se încheie cu un discurs de rămas bun. Aceasta este reprodusă în două părți în Iosua 23 și 24 .

Tot din acest discurs dorim să evidențiem câteva puncte.

Faptele Domnului

Iosua arată ceea ce a făcut Dumnezeu și va face în trecut ( Ios. 23,3; 5,14 ). În Iosua 24: 1-13 găsim faptele lui Dumnezeu în chemarea oamenilor sub Avraam, alegerea sub Iacob, răscumpărarea sub Moise și introducerea în țara de sub Iosua. Deci, Dumnezeu a arătat că El, la rândul său, este din al său Promisiunile nu au lăsat nimic neîmplinit. El adaugă avertismentul serios că Dumnezeu va aduce răul asupra lor la fel de sigur dacă vor pleca ( Ios. 24:15, 16 ).

Slujirea Domnului

În acest discurs de rămas bun există, de asemenea, un îndemn puternic de a sluji numai Domnului. Pentru aceasta se folosesc diverse cuvinte: a servi (în perfecțiune și adevăr), atașa, iubi, frică. Am putea spune că nu trebuie să fie necesară o admirație atât de puternică după amintirea faptelor puternice care s-au dovedit împotriva lor. Dar cum rămâne cu recunoștința și dăruirea dintre noi cărora li s-a oferit atât de mult?

Fără zei ciudați

Ei nu vor putea sluji lui Dumnezeu decât dacă ar rămâne nemișcați în ținerea și realizarea a tot ceea ce este scris în Cartea lui Moise. Acest lucru nu ar putea merge mână în mână cu slujba idolilor pe care părinții îi serviseră în Egipt și în deșert sau cu idolii țării în care trăiau acum. A fost suficientă alegere în această privință, dar indiferent de idolul pe care l-ar alege, vor pieri. O singură alegere ar putea fi cea potrivită și, prin harul lui Dumnezeu, Iosua s-a putut da drept exemplu.

Modelul de rol

Ce influență binecuvântată vine de la credincioșii proeminenți atunci când fac ceea ce îi învață pe alții în viața lor personală, acasă și la serviciu. Cuvintele de prelegere, dar modelele de rol poartă, spune un proverb. În schimb, consecințele fatale nu pot să apară dacă invers este cazul.

Pavel a fost și un bun exemplu. El a putut cere credincioșilor să-l imite, întrucât era un adept al lui Hristos. Credincioșii care au fost instruiți de el în toate lucrurile vieții creștine practice au putut vedea cu el cum a aplicat el însuși. Că acest lucru este extrem de important pentru un slujitor al Domnului nu trebuie spus. De aceea, tânărului Timotei i s-a cerut să se asigure că el este un model în toate. Acest lucru necesită stabilitate. Există riscul de a fi dus de curent, de a fi îndepărtat cu alții. Acest pericol este foarte real chiar și pe vremea noastră.

Chiar dacă oamenii au ales idolii, decizia lui Iosua a fost luată. El i-ar sluji Domnului. Și nu singur. El a luat decizia nu numai pentru sine, ci și pentru casa lui.

Eu și casa mea

O decizie decisivă și de anvergură; și nu atât de ușor de făcut. Pentru un credincios este mult mai ușor să-L slujească pe Dumnezeu în ascultare personală și să spună că soția și copiii trebuie să facă acest lucru cu ei înșiși. „Ai propria ta răspundere.” Dar nu așa vede Dumnezeu locul omului și al tatălui în familie.

Eli este acuzat că nu a reușit să-și crească tatăl. Desigur, nu și-a putut converti fiii. Samuel nu a putut nici el, ai cărui fii, din păcate, nu au umblat pe căile tatălui lor când erau mari. Niciun tată nu poate face asta, dar acest lucru nu elimină faptul că tatăl, în calitate de șef al familiei, este responsabil pentru ceea ce are loc în familie și în casa sa. Desigur, exercitarea acestei autorități date de Dumnezeu este foarte diferită de guvernarea arbitrară. Găsim destule instrucțiuni în scenariu. Este nevoie de mult har, multă înțelepciune, multă dragoste și multă răbdare, dar totuși, niciun tată nu poate evita această responsabilitate. Și mai ales în vremurile noastre, când relațiile în căsătorie și familie sunt adesea găsite și apărate atât de diferit decât ne învață Biblia,

Impactul

Cuvintele Lui par să fi avut un impact foarte pozitiv asupra oamenilor: „De asemenea, vrem să-L slujim Domnului” ( Ios . 24:18 ). Dacă o astfel de decizie este luată în fața Domnului, știind că harul Domnului este necesar și solicitat, Domnul va da cu siguranță harul pentru ca această decizie să devină realitate. Dar dacă se spune ceva de genul acesta cu o inimă exuberantă și dacă ai încredere în propria ta energie, nimic nu se va întâmpla.

Încrederea duce la o dezamăgire amară. Cât de des găsiți acest lucru în Biblie printre credincioși; hai să ne gândim doar la Petru. Și cât de des am experimentat acest lucru noi în detrimentul nostru. Această condiție există și în rândul oamenilor și este văzut de Iosua. De aici răspunsul lui. Și subliniază din nou consecințele respingerii lui Dumnezeu. Apoi vin cuvintele sale: „Îndepărtați-i zeii ciudați care sunt în mijlocul vostru și aruncați-vă inima Domnului.” Ei promit să facă aceasta din urmă: „Vrem să slujim și să înălțăm pe Domnul Dumnezeul nostru auziți-i vocea ”( Ios 24,23). Din păcate nu citim că au făcut-o și pe prima. Aici vedem rădăcina ambiguității pe care oamenii au pierit în cele din urmă. După ce a închis un legământ și a ridicat o piatră de mărturie, el a lăsat oamenii să plece. De-a lungul vieții sale, cuvintele și modelul său au exercitat influența pozitivă și au continuat să aibă un impact asupra celor care au supraviețuit. Deci chiar și acest slujitor credincios a vorbit și vorbește după ce a murit.

Samuel

Al treilea discurs de adio pe care îl ascultăm este cel al lui Samuel din 1 Samuel 12 .

Solicitat de Domnul prin intermediul mamei sale, l-a adus la Eli, ca un băiat tânăr, să fie sub supravegherea Domnului sub supravegherea lui ( 1 Sam 2:11 ). În unele versete suntem schițați dezvoltarea lui ( 1 Sam 2:18, 26; 3, 10, 19:20 ). El a avut o dublă funcție de judecător și profet și a fost o mare binecuvântare pentru oameni. Judecătoria sa s-a încheiat când a fost angajat un rege; ca profet i s-a permis să-și continue activitatea. Discursul său de adio se referă, de asemenea, la meseria de judecător. Din acest discurs am dori, de asemenea, să subliniem câteva puncte.

Alegerea unui rege

Acesta este primul punct despre care vorbește. Procedura pentru aceasta este găsită în 1 Samuel 8 . Îmbătrânit, își angajase cei doi fii ca judecători. Cu toate acestea, nu au putut face acest lucru. Fără îndoială, Samuel a făcut o greșeală aici. S-a demonstrat adesea că o evaluare obiectivă este foarte dificilă dacă legăturile de afinitate de sânge sau de prietenie intimă joacă un rol. Acesta pare a fi un motiv pentru care oamenii își exprimă îngrijorarea. Motivul real era să dorești să fii ca toate popoarele ( 1 Sam 8,5.20). Și cu asta nu l-au respins pe Samuel, ci pe Dumnezeu însuși. A fost un lucru foarte serios. Dumnezeu însuși a chemat și i-a condus pe acești oameni și i-a separat de toate celelalte popoare prin cuvântul său. Iar oamenii ar fi trebuit să-și păstreze propriul personaj. Atunci ar fi putut atinge scopul pe care Dumnezeu și l-a propus.

La fel era și cu biserica lui Dumnezeu. Separată de o proprietate specială, comunitatea a luat inițial un loc separat de evrei și neamuri. Faptul că lumea a fost acceptată în comunitate l-a determinat pe unul să aleagă o formă de conducere care să fie în conformitate cu aceste principii. Prin urmare, Hristos a fost deoparte practic ca cap al bisericii. Când vedem câte decizii se iau astăzi în sfaturi și în sinoduri etc., vedem ce importanță mică este acordată Duhului Sfânt și Cuvântului lui Dumnezeu.

Fiind ca și celelalte popoare, adaptându-ne la lume, nicio izolare sau izolare nu a devenit deviza timpului nostru. În acest fel, comunitatea nu mai poate decât poporul Israel să atingă scopul pe care Dumnezeu l-a propus. Iar ceea ce se aplică bisericii în ansamblu se aplică și fiecărui credincios în parte. O restaurare la starea inițială nu este posibilă și nici nu este predată în Scriptură. Apoi, loialitatea personală vine în prim plan. Și atunci uniformitatea cu lumea este încă marele pericol. Se urmărește apoi ceea ce satisface carnea, ceea ce cere ochiul și care flatează aroganța umană ( 1 Ioan 2:16)). Dacă aceste principii trăiesc în inimile noastre și ocupă locul în casele noastre în loc de principiul „Dar eu și casa mea, vrem să-L slujim Domnului”, atunci suntem pierduți pentru mărturia la care Dumnezeu ne-a chemat.

Mintea lui Samuel

Este de înțeles că un om cinstit ca el, care și-a îndeplinit serviciul într-un mod atât de dezinteresat, a trebuit să se simtă jignit personal când oamenii au venit la el cu această preocupare. El a avut nevoie de încurajarea Domnului, care a venit la el cu cuvintele: „Nu te-au respins, ci m-au respins” ( 1 Sam 8: 7 ). El a fost pus înapoi la locul potrivit: un instrument în mâna Domnului.

El a fost capabil să predea Domnului totul și astfel a rămas în atitudinea voită de Dumnezeu față de oamenii care l-au tratat atât de nedrept. Acest lucru este clar din ceea ce urmează. El va continua să se roage pentru oameni și să-și caute binele. Ce lecție importantă pentru toți cei care știu că sunt chemați să slujească Domnului. Pe lângă încurajare și apreciere, de obicei nu le lipsește recunoașterea și criticile. Marele slujitor Pavel ar putea spune aici. Dar acest lucru nu trebuie să conducă niciodată la amărăciune, răzbunare și abandonare dezamăgită a serviciului. Din păcate, acest lucru se întâmplă deseori, în detrimentul lucrării și al necinstirii Domnului.

Ce se întâmplă dacă slujitorii fac greșeli? Și dacă această critică este justificată? Cred că cuvintele lui Samuel „Fiii mei, iată, sunt cu voi” ( 1 Sam 12: 2 ) înseamnă recunoașterea și restabilirea unei greșeli care a fost făcută. Cu aprobare, aș dori să citez aici ceea ce cunoscutul scriitor Dr. Rossier a scris:

Cu aceste cuvinte, el îi readuce la locul lor potrivit pe cei pe care i-a folosit în mod greșit. El condamnă acest act, care aparent era atât de firesc, dar care îi adusese o anumită disciplină din partea lui Dumnezeu, prin cuvântul mic „cu tine”. Fiii lui erau judecători falși, în timp ce el, adevăratul judecător, „se plimbase” înaintea oamenilor; iar acum regele a fost cel care a mers înaintea lor.

Niciun servitor al Domnului nu trebuie să se îndepărteze de recunoașterea și restaurarea cu umilință a greșelilor comise.

încurajare

Samuel își amintește de asemenea lecțiile trecutului. El indică abaterile și păcatele trecutului, pocăința ta și mântuirea lui Dumnezeu. Pentru viitorul oamenilor este necesar ca aceștia să ajungă la înțelegerea și convingerea că a fost un păcat să-și dorească un rege. De aici rugăciunea lui pentru tunete și ploaie în momentul recoltării grâului. Mai târziu, îl vedem pe Ilie care se roagă pentru uscăciune, pentru ca oamenii să se bucure de contemplație. Mărturisirea urmează: „Pentru toate păcatele noastre, am adăugat răul pentru a ne dori un rege pentru noi” ( 1 Sam 12:19)). Încurajarea le poate fi apoi oferită. Se confruntă cu trei lucruri importante. În primul rând, harul ales de Dumnezeu, care din numele lui nu-și va alunga poporul. În al doilea rând, faptul că Samuel nu va înceta să o ceară. În al treilea rând, că îi va învăța calea bună și corectă. În acest lucru, îl vedem pe Samuel ca pe o imagine a lui Hristos care nu încetează niciodată să pășească între cei doi pentru ai săi. Domnul ne-a dat și el cuvântul său, prin care ne instruiește și ne învață calea bună și corectă. Dumnezeu a luat măsuri cu privire la toate. În ultima secțiune, cuvintele de încurajare și avertizare alternează, așa cum le găsim adesea în Scriptură. Avertismentele sunt de același fel

Rugăciunea lui Samuel

În sfârșit, aș dori să acorde o atenție deosebită unei singure propoziții din discursul lui Samuel: „Fii departe de mine să păcătuiesc împotriva Domnului și să încetez să te rogi pentru tine” ( 1 Sam 12:23 ). Rugăciunea, mijlocirea, a fost o parte esențială a serviciului său pentru oameni. Acest lucru îl găsim și în Moise și Pavel și în alți slujitori din Noul Testament. Samuel sună oprindu-se să ceară: păcat împotriva lui Dumnezeu.

Nu putem păcătui făcând lucruri greșite. De asemenea, putem păcătui făcându-ne să facem lucruri bune pe care am fost împuterniciți să le facem. Iacov spune: „Cine știe să facă bine și nu îl face este păcătos” ( Iacov 4:17 ). Omul cu un singur talent de la Matei 25 este numit un sclav malefic și leneș și inutil, nu pentru că a făcut ceva greșit, ci pentru că nu a reușit să folosească talentul la datorie pentru stăpânul său – deși nici nu i-a fost dat slujba să facă acest lucru a. Cunoașterea stăpânului său ar fi trebuit să fie o instrucție suficientă pentru el.

Paul

Găsim al patrulea discurs de despărțire în Faptele 20 . Acesta diferă de cele anterioare, deoarece aici nu există rămas bun de la serviciul în ansamblu, ci doar la serviciul său din zona Efesului. Paul știe că nu se va întoarce și trebuie să-și ia rămas bun. Deoarece îi lipsea timpul și oportunitatea de a călători acolo din Milet, prin urmare i-a invitat pe bătrânii din Efes să vină la Milet.

Privind înapoi la serviciul său

O mare parte din adresa sa este dedicată evidențierii slujbei sale și modului în care a îndeplinit-o. Acest lucru nu are nicio legătură cu mândria zadarnică cu propriile realizări, după cum puteți găsi. Atunci Pavel ar fi putut indica alte activități și experiențe în marele său domeniu de activitate. Aici se limitează exclusiv la munca sa din mijlocul lor; totul este controlabil și cunoscut. Singurul său scop este ca modul său de a lucra în mijlocul lor să fie un exemplu de durată pentru mântuirea turmei încredințate lor.

Ce binecuvântare dacă un slujitor poate face acest lucru cu sinceritate, fără a risca să genereze opoziție. Am văzut acest lucru și în persoanele vizate în articolele anterioare. Aș dori să trec în câteva puncte din această recenzie puțin mai profund.

Slujea Domnului cu smerenie

Pavel nu folosește cuvântul normal pentru „sluji”, ci cuvântul pentru „slujesc ca sclav”. Ca „sclav al lui Hristos” – așa cum se numește el însuși – și-a slujit Domnul și Stăpânul cu devotament și ascultare totală. A arătat o smerenie care se încadrează într-o astfel de poziție. Să stăpânească era străin de el, a avertizat cu lacrimi. Nu a fost niciodată interesat de avantajul monetar. Nu a cerut nimic nimănui. Dimpotrivă, timp de trei ani îl îngrijise cu propriile sale mâini și, de asemenea, pe cele ale angajaților săi. Ar fi putut cere ajutor pentru că muncitorul își merită salariul. Nu a exercitat acest drept. Deci el a fost un bun model de rol. De asemenea, găsim astfel de formulări în scrisorile sale. Nu numai că i-a învățat pe bătrâni cum să lucreze, le-a arătat. Ce exemplu pentru toți cei care vor să își pună viața în slujba Domnului!

Un viitor incert

Legat în mintea lui, călătorește la Ierusalim. Nu îl poate ajuta, chiar dacă știe că nimic bun nu se va întâmpla acolo. Cu toate acestea, nu se îndepărtează de pericole și nu caută calea celei mai mici rezistențe. El este gata să experimenteze toată suferința asociată cu slujirea Evangheliei harului lui Dumnezeu. Vrea să-și termine cursul, indiferent de final. Nici viața lui nu contează pentru el.

Curățați de sângele tuturor

Desigur, această expresie are un sens figurat, așa cum se poate observa din adăugare. Poate că se gândea la responsabilitatea tutorelui așa cum o citim în Ezechiel 33 . El a proclamat toate sfaturile lui Dumnezeu, nu a reținut nimic care i-a fost dat pentru predicare și predicare. Nu s-a întrebat, la fel ca fariseii, ce vor să audă publicul pentru a deveni popular în acest fel. Astfel de profesori vor fi găsiți mai târziu, din păcate.

Nu este un pericol să vă concentrați pe dorințele publicului atunci când slujesc, în loc să ascultați clientul? Nu există, de asemenea, pericolul de a ascunde anumite părți ale adevărului și de a plasa altele pe care le aveți mai multe în prim-plan în față și, astfel, „călărit calul hobby”? Pericolele sunt acolo și este bine să fii cu ochii pe ei.

Comanda

Misiunea pentru bătrâni este să dubleze și să vegheze. Supraveghetorii erau angajați de apostoli sau în numele lor. În Scriptură nu găsim nici o dovadă de succesiune, nici pentru apostoli, nici pentru supraveghetori. Comunitățile locale nu au fost solicitate să le angajeze. Dar chiar și fără angajare oficială, Duhul Sfânt îi poate chema pe frați la acest serviciu de supraveghetor și atunci fac o treabă bună.

Înainte de Pavel, însă, îi sfătuiește să aibă grijă de toată turma, li se recomandă mai întâi să aibă grijă de ei înșiși. Asta vorbește de fapt de la sine. „Tu, cel care îi înveți pe alții, nu te învață pe tine însuți”, Domnul a trebuit să spună conducătorilor evrei. Pavel a menținut acest lucru și tânărului său coleg Timoteu: aveți grijă de voi, aveți grijă de învățătură, aveți grijă de ceilalți. În cazul în care acest principiu este uitat, ceea ce se întâmplă din păcate, nu se poate aștepta prea mult de la un impact binecuvântat.

Cât de bine ar fi dacă în toate adunările mai mulți frați mai mari s-ar întreba în fața Domnului dacă în această lucrare frumoasă El nu a avut nicio sarcină pentru ei. Sper că atunci când citesc acest articol, diverși frați se vor întreba dacă aceasta nu este vocea Duhului Sfânt care vrea să le folosească pentru această lucrare. Există o nevoie urgentă aproape peste tot. Credincioșii sunt comparați cu o turmă, ceea ce înseamnă, de asemenea, cuvântul „pășune”. În plus, nu există „turma”, ci „ întregul efectiv”. Nu numai că mergeți unde sunteți întâmpinați cu brațele deschise și unde puteți avea o „vizită delicioasă”, dar și în cazul în care spiritul „Ce doriți aici?”

Această lucrare trebuie să aibă caracterul de „salcie”, administrarea hrănirii spirituale. Desigur, acest lucru se poate reflecta într-un cuvânt de admonestare, dacă este necesar, dar și într-un cuvânt de mângâiere, încurajare, întărire. În orice caz, dovada de simpatie este întotdeauna foarte bună. „Nimeni nu te caută aici”, este o plângere serioasă, aș dori să spun o acuzație dacă acest lucru poate fi mărturisit de fapt. Excelența acestei lucrări este dată de un caracter special atunci când avem în vedere ceea ce este în partea a doua a versetului 28 ( Fapte 20:28 b). Aici vedem valoarea bisericii în ochii Domnului. Ca o sugestie suplimentară, aș dori să citez cuvintele apostolului Petru: „Îi îndemn pe bătrânii dintre voi, colegul bătrân și martor la suferințele lui Hristos și, de asemenea, un partener în gloria care urmează să fie dezvăluită: păzește turma lui Dumnezeu care este cu tine făcând supravegherea nu din constrângere, ci în mod voluntar, de asemenea, nu pentru câștig rușinos, ci de bună voie și nu ca aceia care stăpânesc bunurile lor, ci sunt modelele turmei. Iar când păstorul va fi descoperit, veți primi coroana de glorie înflăcărată ”( 1 Pet 5: 1-4 ).

Un alt aspect al acestui serviciu de supraveghere este trezirea. Cu un aspect profetic, Paul subliniază pericolele din ce în ce mai mari. Nu vin doar din afară, ca lupi cruzi pentru a ataca turma. Ce este mai rău este că din interior vor fi oameni care vorbesc lucruri greșite pentru a-i atrage pe discipoli în spatele lor. În multe alte locuri, Cuvântul lui Dumnezeu subliniază pericolele particulare care marchează vremurile de sfârșit în care ne regăsim. De aceea, vigilența este un imperativ. Pavel a văzut de la bun început aceste pericole și, prin urmare, i-a avertizat pe toți cu lacrimi (nu doar avertismente generale pentru o audiență generală, iar cei care au nevoie cel mai adesea nici măcar nu sunt prezenți). Pavel a făcut acest lucru public și în case.

Cine este capabil de aceste lucruri?

Această întrebare apare în inimile noastre atunci când suntem conștienți de pericolele mari și suntem conștienți de slăbiciunea noastră. O astfel de întrebare va fi, fără îndoială, prezentă în inimile bătrânilor. Răspunsul vine: „Și acum îți poruncesc pe Dumnezeu și cuvântul harului Său, care este capabil să zidească și să dea moștenirea între toți cei care sunt sfințiți” ( Fapte 20:32 ). Este tentant să intrăm în detalii aici. Articolul ar fi prea lung. Să lăsăm cuvintele să lucreze asupra noastră și să atragem forța spirituală de care avem nevoie de la ei.

Concluzia

Pavel își încheie discursul cu un cuvânt al Domnului Isus, pe care nu îl găsim în Evanghelii, dar care, fără îndoială, a fost transmis oral cu mulți alții. Găsim adevărul acestui cuvânt perfect practicat în viața lui pe pământ și imitat de Pavel.

Fie ca deviza noastră să fie în performanța serviciului nostru. „Și când a spus acest lucru, a îngenuncheat și s-a rugat cu toți” ( Fapte 20:36 ). Luca nu împărtășește cuvintele acestei rugăciuni cu noi. Putem ghici. Pavel învățase să se roage cu și pentru credincioși . Atunci a venit timpul să-și ia rămas bun. Ce scenă sfâșietoare de adevărată dragoste frățească!

Întărit în siguranță prin aceasta, marele apostol și slujitor umil în același timp s-au confruntat cu viitorul iminent.

Moise – Mântuitorul se naște
Exodul 2

Edward Dennett

conținut

Versuri conducătoare: Exodul 2

introducere

Acest capitol deosebit de interesant a devenit mai atractiv pentru noi prin opiniile divine pe care ni le-a oferit Duhul, pe care le găsim în Evrei 11găsiți ca punct de atracție. Pe de o parte, este un simplu raport uman de ceea ce s-a întâmplat. Pe de altă parte, există latura divină – sau stima pe care Dumnezeu a dezvoltat-o din faptele poporului său. Prin urmare, doar combinând aceste două aspecte, putem să ne bucurăm de instrucțiuni așa cum ar trebui să fie. Ca și în cazul nașterii Domnului nostru din Betleem, părinții vor fi cu greu măsurate importanța nașterii fiului lui Amram și Jochebeth și a mediului. Dar așa funcționează Dumnezeu: El pune în tăcere temelia pentru a-și executa sfaturile și astfel își pregătește instrumentele până când a venit momentul predeterminat pentru faptă,

Porunca cumplită a lui Faraon

Dar trebuie să analizăm evenimentele individuale din capitol.

Exod 2: 1-2: 1 Un bărbat din casa lui Levi a mers și a luat o fiică a lui Levi. 2 Femeia a rămas însărcinată și a născut un fiu. Și a văzut că el este frumos și l-a ascuns timp de trei luni.

Cât de minunată este această scenă naturală! Și cât de bine pot înțelege inimile noastre pe această mamă evreiască! Regele ordonase ca fiecare fiu care s-a născut să fie aruncat în râu ( Ex 1:22 ); dar când se poate aduce o mamă pentru a-și da copilul la moarte? Toate fibrele din inima ei s-au revoltat împotriva ei. Dar a existat decretul neobosit al acestui rege despotic și cum ar putea ea – o femeie săracă, slabă, o femeie slabă a unei rase disprețuite – să acționeze împotriva voinței unui conducător absolut?

Să ne întoarcem la declarațiile Noului Testament! „Prin credință, când s-a născut, Moise a fost ascuns de părinții săi timp de trei luni, deoarece au văzut că copilul este frumos; și nu s-au temut de porunca regelui ”( Evrei 11:23)). Cu siguranță erau ascultători față de autoritățile lor pământești, dar se supuneau și Domnului tuturor stăpânilor și, cu încredere în El, au fost înălțați mai presus de orice frică de porunca regelui și, astfel, au ascuns copilul, copilul pe care Dumnezeu le-a dat. timp de trei luni. Au avut încredere în Dumnezeu și nu s-au rușinat pentru că El nu îi lasă niciodată și nu îi lasă pe cei care se încred în El. Acesta este un act binecuvântat de credință în două moduri. Cu ochii asupra lui Dumnezeu, au îndrăznit să încalce porunca regelui nelegiuit și nu se temeau de consecințe. La fel ca Sadrach, Mesach și Abednego în vremurile ulterioare, au crezut că zeul pe care l-au servit a fost capabil să-i salveze și de la mâna regelui ( Dan 3:16, 17). Conducătorii acestei lumi sunt neputincioși în fața celor care sunt conectați la Dumnezeu prin lucrarea credinței lor.

Cutia ghinionului și a rășinii de pământ

Dar atunci a venit momentul în care acest „copil frumos” nu mai putea fi ascuns ( Ex.3.3 ); aceasta arată vigilența crescândă a inamicului față de Dumnezeu și poporul său. Dar credința nu lipsește niciodată de resurse:

Exodus 2: 3 : 4: 3 Și când nu a mai putut să-l ascundă, a luat o cutie de trestii pentru el și a acoperit-o cu rășină de pământ și pas, și a pus copilul în ea și a pus-o în trestiile de pe malul pârâului. 4 Și sora lui a venit de departe pentru a afla ce i se va întâmpla.

Ca și în cazul lui Isaac și Samuel, în mod egal cu Moise, părinții au fost nevoiți să cunoască moartea – cea din urmă în imagine – atât pentru ei înșiși, cât și pentru copil înainte de a putea deveni un instrument în slujba lui Dumnezeu. Este de remarcat în special în acest context faptul că cuvântul folosit aici pentru „Kästlein” ( arca în engleză ) nu se găsește nicăieri în Scripturi decât pentru chivotul în care Noe și casa sa au fost salvați de marea potop . Iată o altă asemănare. Chivotul lui Noe a avut ghinion în interior și în afară. Jochebeth a compactat cutia cu rășină de pământ și pas. Noe a folosit acest ghinion la porunca divină și același cuvânt folosit aici pentru „ghinion” înseamnă și „ispășire sau răscumpărare ( Ex. 3:12 ;Job 33.24etc). Din aceasta se poate trage concluzia că era nevoie de răscumpărare pentru a salva apele instanței. Dar această mamă ebraică a folosit un alt fel de ghinion și, prin urmare, adevărul complet nu a fost cunoscut. Dar ea a mărturisit astfel nevoia de mântuire, credința sa a mărturisit-o, astfel că micuța cutie de trestii a purtat fructul prețios pe care îl conținea, plutind în siguranță prin irisele râului Morții. Nu ar fi existat instrucțiuni divine, dar aici credința adevărată era activă și întotdeauna găsește un răspuns în inima lui Dumnezeu. Notă! Sora – nu mama – a supravegheat siguranța copilului. Acest lucru poate fi ușor de explicat din motive umane, dar nu există o altă explicație pentru asta? Mama credea și ea putea să se odihnească în pace, ca urmare a credinței, la fel cum putea și copilul a cărui viață îi era mai dragă decât cea care a fost abandonată pe râu. În același fel, Maria, sora lui Lazăr; ea nu a fost găsită la mormântul lui Isus în care fusese plasat Domnul Gloriei, deoarece ea intrase deja în misterul morții sale (Ioan 12.7 ).

Providența lui Dumnezeu

Să mergem acum la acest lucru și să considerăm lucrarea lui Dumnezeu ca un răspuns la credința poporului său:

Ex.2: 2 Fiica lui Faraon a coborât să se scalde în pârâu, iar domnișoarele ei s-au dus pe malul pârâului. Și a văzut micuța cutie din mijlocul trestiilor și a trimis-o pe servitoarea ei acolo și a dus-o.

Este cu adevărat minunat și de remarcat să-l vezi pe Dumnezeu în spatele întregii scene și să vezi tot direcționat spre glorificarea lui. Fiica lui Faraon era condusă de propria înclinație și plăcere și nu știa că este un instrument al voinței divine. Dar totul – mergând pe râu pentru a face baie acolo, când a făcut-o – toate acestea s-au făcut conform sfaturilor lui Dumnezeu cu privire la copilul care ar trebui să devină salvatorul poporului său. Și a văzut cutia mică, a adus-o, a deschis-o și a văzut copilul:

Exod 2,6: Ea a deschis-o și a văzut copilul și iată că băiatul a plâns. Și ea a făcut milă de el și a spus: Aceasta este de la copiii evreilor.

Totul, chiar și lacrimile copilului, aveau sens – și nu fuseseră vărsate în zadar. Ei au stârnit păcatul acestei femei regale, care este exprimată în cuvintele: „Aceasta este de la copiii evreilor” ( Ex. 2: 6 ).

Mirjam ia inițiativa

Sora, care a urmărit cu nerăbdare să vadă ce va deveni fratele ei cel mic, ia cuvântul cu înțelepciune în acest moment critic și spune:

Ex 2: 7-9: 7 Și sora lui a zis fiicei lui Faraon: Să mă duc să sun o femeie care alăptează de la Evrei să alăpteze copilul pentru tine? 8 Fiica lui Faraon i-a spus: Du-te. Așa că fecioara s-a dus și a chemat-o pe mama copilului. 9 Fiica lui Faraon i-a spus: Ia acest copil cu tine și alăptează-mă și îți voi da plata. Și femeia a luat copilul și l-a alăptat.

Copilul Moise, care fusese abandonat pe râu, la comanda regelui Egiptului, a fost înapoiat mamei sale sub protecția fiicei lui Faraon. A rămas acolo până a crescut, iar Jochebeth a adus-o fiicei lui Faraon:

Ex 2:10: Când copilul a crescut, ea a adus-o fiicei lui Faraon și a devenit fiul ei; iar ea i-a dat numele Moise și a spus: Că l-am scos din apă.

Însuși acest nume se arată a arăta puterea celor care l-au salvat de la moarte, care l-au scos din apele judecății și l-au adus la harul și dragostea sa nelimitată. Acest om al alegerii lui Dumnezeu, pe care El l-a scos ca instrument ales pentru a-și elibera poporul și a deveni mijlocitorul legământului său cu ei, găsește protecție sub acoperișul faraonului: „Și Moise a fost instruit în toată înțelepciunea egiptenilor; dar a fost puternic în cuvintele și lucrările sale ”( Fapte 7.22 ).

Moise luptă de unul singur

Acum ni se arată o altă secțiune din viața lui. Au fost 40 de ani înainte de ceea ce ni s-a întâmplat în al 11-lea și s-au întâmplat următoarele versete:

Ex 2: 11-15:11 Și s-a întâmplat în acele zile când Moise a crescut, a ieșit la frații săi și a vegheat la munca lor; și a văzut un om egiptean care a lovit un ebraic de la frații săi. 12 Și s-a întors aici și acolo, și a văzut că nu există niciun om, l-a ucis pe egiptean și l-a îngropat în nisip. 13 Și a ieșit în a doua zi și iată că doi evrei s-au certat. Apoi a spus vinovatului: De ce te lovești de aproapele tău? 14 Și el a spus: Cine te-a făcut conducător și judecător asupra noastră? Vrei să mă omori ca și cum ai omorât egipteanul? Atunci Moise s-a temut și a spus: Cu siguranță, problema a devenit cunoscută! 15 Faraon a auzit acest lucru și a încercat să-l omoare pe Moise. Iar Moise a fugit de la Faraon și a rămas în țara Midiană. Și stătea la o fântână.

Ag 7:23, 24:23 Când avea patruzeci de ani, i-a venit în inimă să aibă grijă de frații lui, fiii lui Israel. 24 Și când a văzut că suferă o nedreptate, a apărat-o și s-a răzbunat pe asupriți prin uciderea egipteanului.

Dacă se citește această narațiune, s-ar putea presupune că fapta lui Moise în timp ce el ucide pe egiptean nu a fost altceva decât impulsul unei inimi drepte care a simțit nedreptatea practicată și care a intervenit pentru a face acest lucru. răzbunare. Dar care este explicația acestui act dat de Duhul lui Dumnezeu?

„Prin credință, când Moise a crescut, Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon și a ales să sufere adversitatea cu poporul lui Dumnezeu, mai degrabă decât să aibă idolatria temporală a păcatelor, făcând mai mare disgrația lui Hristos. Bogăția a durat ca și comorile Egiptului; pentru că a privit răsplata ”( Evrei 11: 24-27 ).

Cu toate acestea, trebuie să fim atenți să nu presupunem că toate aceste amestecuri răzbunătoare pe care le găsim în a doua carte a lui Moise au fost cauzate de Duhul lui Dumnezeu. Fără îndoială, Moise a acționat din carnea sa, pentru că nu-și recunoscuse încă nulitatea și propria sa neputință. Încă a vrut să facă ceva singur pentru Dumnezeu, iar scrisoarea către evrei ne învață despre adevărata natură a acestui act din perspectiva lui Dumnezeu. Este clar că este vorba de o conduită incorectă. Dar a fost eșecul unui om de credință, a cărui faptă era prețioasă în ochii lui Dumnezeu, deoarece nu a putut să țină totul în moarte în exercițiile de credință pe care omul natural l-a determinat să-și facă singur cu interese a poporului lui Dumnezeu.

Moise renunță la poziția sa înaltă

Dar acest incident din viața lui merită o atenție specială. Abia după aceea s-a întâmplat prin credința că a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon. Și într-adevăr, ce altceva ar putea să-l determine să renunțe la o poziție atât de strălucitoare! De asemenea, poate s-a opus că a intrat printr-o providență extraordinară și unică. Nu s-ar putea ca el să fie în această poziție pentru a folosi influențele pe care le are pentru a-i ajuta pe frații săi oprimați? De ce, dacă ar fi crezut că își poate folosi toată influența la tribunal în folosul poporului său, de ce ar fi fugit pentru această poziție privilegiată și ar fi renunțat la o poziție privilegiată atât de favorabilă? Dar poziții preferențiale, s-a constatat adesea că acestea nu sunt ghiduri ale credinței. Credința se ocupă de lucruri pe care nu le poți vedea și se potrivește rar cu deciziile luate pe baza evenimentelor și circumstanțelor.

Nu, influența Dumnezeului acestei lumi (Faraon) nu poate fi niciodată folosită pentru eliberarea celor care aparțin Domnului. Credința nu poate niciodată să caute protecție sau să egaleze cu ea. Credința are o origine divină și, prin urmare, poate fi în relație cu El și în opoziție cu tot ceea ce este contrar lui Dumnezeu. Cineva a spus deja: oricât ar fi fost motivele pentru ca Moise să poată sta în poziția sa în beneficiul poporului său, toate s-ar fi bazat pe puterea faraonului în locul legăturii intime a oamenilor cu Dumnezeu. S-ar putea să le fi dat o ușurare pe care lumea le-ar fi oferit-o, dar niciodată o mântuire prin Dumnezeu, realizată prin iubirea și puterea Sa. Moise ar fi salvat o mulțime de suferințe dar și-au pierdut adevărata splendoare. Poate că Faraon ar fi cedat, dar autoritatea lui asupra poporului lui Dumnezeu ar fi predominat, Israelul ar fi rămas în robie, legat de Faraon în loc să fie în comuniune cu Dumnezeu și în loc să intre în relațiile prețioase și glorioase ale poporului său cu El. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerentele umane și toate considerațiile privind înaintarea lui în căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu. Poate că Faraon ar fi cedat, dar autoritatea lui asupra poporului lui Dumnezeu ar fi prevalat, Israelul ar fi rămas în robie, legat de Faraon, mai degrabă decât în comuniunea cu Dumnezeu și în schimb în relațiile prețioase și atât de glorioase ale poporului său cu El. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerațiile umane și toate considerațiile privind progresul său pe căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu. Poate că Faraon ar fi cedat, dar autoritatea lui asupra poporului lui Dumnezeu ar fi prevalat, Israelul ar fi rămas în robie, legat de Faraon, mai degrabă decât în comuniunea cu Dumnezeu și în schimb în relațiile prețioase și atât de glorioase ale poporului său cu El. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerațiile umane și toate considerațiile privind progresul său pe căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu. dar autoritatea lui asupra poporului lui Dumnezeu ar fi predominat, Israelul ar fi rămas în robie, legat de Faraon în loc să intre în comuniune cu Dumnezeu și în loc să intre în relațiile prețioase și atât de glorioase ale poporului său cu El. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerațiile umane și toate considerațiile privind progresul său pe căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu. dar autoritatea lui asupra poporului lui Dumnezeu ar fi predominat, Israelul ar fi rămas în robie, legat de Faraon în loc să intre în comuniune cu Dumnezeu și în loc să intre în relațiile prețioase și atât de glorioase ale poporului său cu El. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerațiile umane și toate considerațiile privind progresul său pe căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu. Israelul ar fi rămas în robie, legat de faraon în locul părtășiei cu Dumnezeu și în locul relațiilor prețioase și glorioase ale poporului său cu El. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerațiile umane și toate considerațiile privind progresul său pe căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu. Israelul ar fi rămas în robie, legat de faraon în locul părtășiei cu Dumnezeu și în locul relațiilor prețioase și glorioase ale poporului său cu El. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerațiile umane și toate considerațiile privind progresul său pe căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerațiile umane și toate considerațiile privind progresul său pe căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ar fi fost glorificat. Toate considerațiile umane și toate considerațiile privind progresul său pe căile alese până acum ar fi trebuit să-l facă pe Moise să rămână în poziția sa, dar credința l-a făcut să renunțe la toate acestea. Și renunțând, a ales să sufere adversitate cu oamenii lui Dumnezeu. Necazul cu ei era mai atrăgător pentru inima lui decât amuzamentul păcatului pentru ochii credinței în lumina prezenței lui Dumnezeu.

Da, a crescut și mai sus. El a considerat că dizgrația lui Hristos este o bogăție mai mare decât comorile Egiptului, deoarece a privit răsplata. O astfel de credință trăiește în viitor și în invizibil. Credința este o realizare a ceea ce sperați și o credință în lucruri pe care nu le vedeți. Acest lucru este determinant și caracteristic inimii și modului lui Moise.

Credința l-a condus în timp ce ieșea să-și vegheze frații și munca lor ( Ex 2:11 ). Și când el, încântat văzând o nedreptate suferită, apărându-l și răzbunând pe asupriți prin uciderea egipteanului, a crezut că frații săi vor înțelege că Dumnezeu a mântuit prin mâna sa ( Fapte 7:23, 24 ). Așa ar fi trebuit să fie, dar timpul nu venise încă. Dumnezeu încă nu l-a putut folosi pe Moise, deși în ochii lui Dumnezeu credința lui era atât de valoroasă. Petru a trebuit, de asemenea, să învețe că nu-L poate urma pe Hristos în forțele sale, deși inima lui l-a condus către el ( Ioan 13:36). În același fel, Moise a trebuit să învețe că nu se pot folosi arme și nicio violență pentru eliberarea copiilor lui Israel, doar puterea lui Dumnezeu. Prin urmare, când a ieșit în a doua zi și a văzut doi evrei care se certau și încearcă să rezolve disputa lor, egipteanul este rezervat pentru el. O citim în versetele 13 și 14:

Exod 2:13, 14:13 El a ieșit în a doua zi și iată că doi evrei s-au certat. Apoi a spus vinovatului: De ce te lovești de aproapele tău? 14 Și el a spus: Cine te-a făcut conducător și judecător asupra noastră? Vrei să mă omori ca și cum ai omorât egipteanul? Atunci Moise s-a temut și a spus: Cu siguranță, problema a devenit cunoscută!

Moise este respins

Faraonul a auzit de asemenea și a încercat să-l omoare. Așa că a fost respins de frații săi și persecutat de lume. În această perspectivă, el devine un exemplu al lui Hristos în respingerea lui, pentru că a fost respins de oamenii pe care i-a iubit și, când a fugit, a fost însuși tăiat de la frații săi: „Prin credință a părăsit Egiptul și s-a temut de mânia regelui nu; căci s-a ținut neclintit ca și cum ar vedea invizibilul ”( Evrei 11:27). El era acum pe calea credinței. Și acest mod de credință l-a dus în deșert și printre străini. Dar Dumnezeu a lăsat pe slujitorul său să găsească o casă și o femeie din fiicele lui Jethro. Zippora este aici o imagine a bisericii. Pentru că este legat de Moise în timpul respingerii sale din partea Israelului. Dar inima lui Moise este încă în poporul său. Căci el dă numele fiului său Gherom, „pentru că a spus: Am devenit străin într-o țară străină” ( Ex. 2:22 ). În altă parte, Iosif îi numește pe fiii săi Manase („pentru că Dumnezeu m-a făcut să uit toată truda mea și toată casa tatălui meu”) și Efrem („căci Dumnezeu m-a făcut fertil în țara mizeriilor mele”; Geneza 41 : 51-52)). Această comparație este atât de instructivă, deoarece ne arată în ce aspecte speciale Iosif și Moise sunt modele de rol ale lui Hristos. Când Iosif ne prezintă Hristos ca fiind înviat din morți și înălțat la dreapta tronului peste națiuni, în care se dezvăluie și își salvează frații, Moise ne oferă mai mult o imagine a lui Hristos decât Mântuitorul lui Israel. Și mai ales prin căsătoria sa în timpul respingerii sale, ne oferă o imagine a lui Hristos și a Bisericii în respingerea sa. Inima lui este în continuare cu copiii lui Israel și, prin urmare, el trăiește ca un străin într-o țară străină.

Ex 2: 23-25: 23 Și în acele multe zile a murit regele Egiptului; și copiii lui Israel au oftat și au strigat din cauza serviciului; iar strigătul ei pentru slujire s-a ridicat la Dumnezeu. 24 Și Dumnezeu le-a auzit lamentările și Dumnezeu și-a amintit legământul cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov; 25 Dumnezeu a văzut pe copiii lui Israel și Dumnezeu ia luat seama de ei.

Ultimele trei versete ne arată circumstanțele oamenilor și, în același timp, ne dezvăluie loialitatea și dependența de Dumnezeu. Acest lucru este discutat și în capitolul următor.

Misiunea lui Moise
Exodul 3 și 4

Edward Dennett

conținut

Versete conducătoare: Exodul 3; 4

introducere

Moise a fost în deșert timp de nu mai puțin de patruzeci de ani, aflând ce avea nevoie pentru munca sa viitoare. A fost pregătit acolo ca un instrument util pentru Dumnezeu și ca Mântuitor pentru poporul său. Ce contrast este cu viața sa anterioară la curtea lui Faraon! Acolo a fost înconjurat de toate luxurile și avantajele din acea vreme, aici este un simplu păstor care are grijă de turmele socrului său Jethro.

Patruzeci este numărul de examene. Vedem acest lucru, de exemplu, în cei patruzeci de ani pe care Israel i-a petrecut în deșert și în cele patruzeci de zile de ispită a Domnului la începutul slujirii sale. A fost o repetiție pentru Moise să testeze ce a fost Moise, dar a fost și un moment pentru el să testeze ce a fost Dumnezeu. Și aceste două lucruri trebuie învățate întotdeauna înainte de a putea face un serviciu. Dumnezeu își trimite întotdeauna slujitorii în deșert înainte de a-i pune în slujire. Numai acolo putem fi aduși complet în prezența lui Dumnezeu. Doar acolo, împreună cu El, cunoaștem nulitatea completă a resurselor umane și apoi trecem în dependența de Dumnezeu. Și cât de binecuvântat este să fii tăiat din locurile aglomerate ale oamenilor și să fii prins ca Moise a fost aici în părtășie cu Dumnezeu, în strânsă părtășie cu El pentru a-și cunoaște gândurile cu noi și a-și învăța interesele și slujirea. Într-adevăr, aceasta este o nevoie constantă a fiecărui slujitor credincios: să fie singur cu Dumnezeu mult. Acolo unde este uitat, Dumnezeu îl scoate adesea în tandrețea inimii sale prin intervenția castă a mâinii sale. Și în sfârșit, cortul vine când Dumnezeu poate interveni în evenimentele poporului său.

Dar să repetăm contextul. În primul capitol, oamenii sunt văzuți în opresiunea lor. În cel de-al doilea capitol, Moise este născut și crescut în casa lui Faraon. Apoi ia notă de soarta poporului său și cu o simpatie caldă încearcă să-i elibereze de răul lor. Dar succesul este că trebuie să fugă în deșert. După patruzeci de ani, după ce a împlinit optzeci de ani, a fost trimis înapoi în Egipt. Al treilea și al patrulea capitol conțin misiunea pe care o primește de la Dumnezeu și dorința sa de a duce la îndeplinire această misiune. Dar înainte de a ajunge acolo, la sfârșitul celui de-al doilea capitol găsim o scurtă introducere, care aparține de fapt capitolului al treilea și este legată de acesta, care arată motivul pentru care Dumnezeu vrea acum să intervină pentru mântuirea poporului său.

Mai întâi ni se spune că regele Egiptului a murit. Dar această moarte nu a schimbat circumstanțele copiilor lui Israel. Pe de altă parte: „Și s-a întâmplat în acele multe zile când a murit regele Egiptului; și copiii lui Israel au oftat și au strigat din cauza serviciului; și strigătele lor pentru slujire s-au ridicat la Dumnezeu ”( Ex. 2:23 ). Poporul lui Dumnezeu avea mare nevoie acum, dar Dumnezeu nu le era indiferent: „Și Dumnezeu le-a auzit lamentările și Dumnezeu și-a amintit legământul său cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov; Și Dumnezeu a văzut copiii lui Israel și Dumnezeu a luat act de ei ”( Ex.2.24.25). Circumstanțele voastre au mișcat inima lui Dumnezeu. Acesta l-a îndemnat să-și folosească harul. Dar motivul pentru care El a acționat a fost harul său nelimitat, care era deja exprimat în legământul pe care l-a făcut cu părinții tăi.

Aceeași har și fidelitate față de cuvântul său au fost exprimate de Maria și Zaharia în lăudările lor în legătură cu nașterea Mântuitorului și a predecesorului său Ioan: cum a vorbit părinților noștri) împotriva lui Avraam și a sămânței sale pentru totdeauna ”( Lc 1,54,55 ). Și din nou: „Și un corn al mântuirii ne-a ridicat în casa lui David, slujitorul său, pentru milă, să ne amintească de părinții noștri și de legământul său sfânt, jurământul pe care l-a jurat pe Avraam, tatăl nostru, să ne dea ca noi, mântuiți din mâinile dușmanilor noștri, să-l slujim fără teamă în evlavie și dreptate în fața lui în toate zilele noastre ”( Lc 1,69,72-75). Este imposibil ca Dumnezeu să uite Cuvântul Său. Și dacă El își păstrează promisiunea, este o dovadă suplimentară a harului și iubirii sale nelimitate.

Acum că am pus bazele cu aceste câteva cuvinte, să ne uităm la următoarea scenă care ne arată cum interacționează Dumnezeu cu Moise.

Arbustul de spini

Exod 3: 1-4: 1 Moise a păstrat turma lui Iethro, socrul său, preotul din Madian. Și a condus turma în spatele deșertului și a ajuns pe muntele lui Dumnezeu, Horeb. 2 Atunci Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc în mijlocul unui tuf de spini; și a văzut: și iată, tufișul de spini a ars în foc și tufișul de spini nu a fost mistuit. 3 Și Moise a spus: voi intra și voi vedea această față mare, de ce tufișul de spini nu arde. 4 Și când Domnul a văzut că vine să vadă, Dumnezeu l-a chemat în mijlocul tufișului și a zis: Moise! Moise! Și a spus: Iată-mă.

Este foarte interesant să vezi cum Dumnezeu se apropie de oameni. Și am văzut cum de fiecare dată calea este adaptată la circumstanțele spirituale. Vezi Geneza 12; 18; 32 și Iosua 5 și alții. Iată aproximarea în contextul particular al misiunii cu care Moise ar trebui să fie folosit. Apariția are trei părți: domnul, flacăra focului și tufișul de spini. Rețineți că se spune mai întâi că îngerul i-a apărut lui Moise ( Ex. 3: 2 ). Și apoi: „Și când Domnul a văzut că a venit să vadă, Dumnezeu l-a chemat în mijlocul tufișului și a spus: Moise! Moise! Și el a spus: Iată-mă ”( Ex 3: 4 ).

În Geneza 22:16 citim: „Și îngerul Domnului l-a chemat pe Avraam a doua oară din cer și a spus: Jur pe mine, zice Domnul. este zicerea DOMNULUI că, pentru că ai făcut asta și nu l-ai împiedicat pe fiul tău, singurul tău, de la mine. toate aparițiile îngerului Domnului în scripturile Vechiului Testament vor întotdeauna să simbolizeze întruparea Fiului lui Dumnezeu și, mai ales, în toate aceste cazuri, este a doua persoană a Trinității divine, Dumnezeu Fiul.

Flacăra focului este un simbol al sfințeniei lui Dumnezeu. Acest lucru ni se arată în diferite moduri, în special în focul de pe altar, care consumă victima. Iar în scrisoarea către evrei găsim expresia importantă: „Pentru că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” Toate acestea ne vorbesc despre sfințenia sa.

Arbustul de spini formează o imagine a Israelului. De obicei, nimic nu este mai ușor consumat de un foc decât un tufiș de spini. Și acest tufiș de spini a fost ales pentru a fi simbolul națiunii lui Israel. Focul a ars neobosit în jurul arbustului de spini, dar nu a putut să-l consume. Și astfel a fost o dovadă reconfortantă pentru inima lui Moise, pentru că ar putea înțelege că poporul său va fi păstrat, oricât de puternic ar putea arde focul. Cu alte cuvinte, a fost ceea ce s-a arătat spiritului lui Moise, un tufiș de spini în deșert, arzând, dar fără a fi consumat.

Nu există nici o îndoială că Dumnezeu era pe cale să opereze în mijlocul Israelului. Moise și ei trebuiau să știe. Chiar și în slăbiciunea lor, ei ar trebui să devină vasul ales al puterii sale și asta în harul său infinit. Dumnezeul vostru și al nostru s-ar dovedi a fi un foc mistuitor. Ce expresie serioasă, dar infinită a harului. Deci, pe de o parte, Îl vedem ca focul mistuitor, iar pe de altă parte, tufișul de spini, în toată slăbiciunea sa, pe cale de a fi stins, ceea ce rămâne totuși să demonstreze că, ca întotdeauna, testele și intervenția judiciară a lui Dumnezeu, indiferent de ispitele și ascuțimea oamenilor, oricare ar fi ea, El se descoperă în bunătatea sa și în puterea sa.

Și așa a fost cu siguranță aici. El primește obiectul harului său și folosește exercițiile și încercările pentru altceva decât, fără îndoială, pentru propria sa glorie, dar, dincolo de îndoială, și pentru binele celor care sunt ai lui.

Moise a fost cu siguranță atras de această față mare, așa că s-a dus să o vadă. Dar atunci s-a întâmplat că Dumnezeu l-a chemat din tufișul de spini și El l-a chemat pe nume. Dar el trebuia amintit de sfințenia prezenței divine.

Ex 3: 4 : 5: 4 Dumnezeu l-a chemat din mijlocul tufișului și a zis: Moise! Moise! Și a spus: Iată-mă. 5 Și a spus: Nu te apropia de aici! Scoate-ți pantofii de pe picioare pentru că locul în care stai este pământul sfânt. 6 Și el a spus: Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.

Comparați și Numerele 5.1-3 și Iosua 5.15 . Aceasta este prima lecție pe care trebuie să o învețe toți cei care vor să se apropie de Dumnezeu, și anume să recunoască Sfinția Sa. Este adevărat, El este un Dumnezeu al harului și al bunătății și este, de asemenea, adevărat că El este iubire, dar tot ceea ce este El pentru că El este un Dumnezeu sfânt și El nu s-ar fi putut revela niciodată în acel personaj fericit dacă harul și adevărul nu s-ar fi întâlnit pe crucea Domnului nostru Iisus Hristos și ar fi sărutat dreptatea și pacea. Dar picioarele noastre ar trebui să fie goale. Ar trebui să ne amintim întotdeauna de sfințenia cu care avem de-a face. Fără asta, nu vom putea lua niciodată notă de gândurile și voința Sa în minunata părtășie cu El.

Zeul taților

Ex 3.6: Și el a spus: Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. Atunci Moise și-a ascuns fața pentru că îi era teamă să se uite la Dumnezeu.

Următorul lucru semnificativ pe care îl găsim aici este faptul că El se revelează lui Moise drept Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob. Această revelație s-a întâmplat să funcționeze în sufletul lui Moise. Iar efectul nu a reușit să apară, pentru că el era în inima înclinată în fața celui care i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul părinților tăi.” (Vezi și 1 Regi 19:13 .)

Scopul lui Dumnezeu

Exodul 3.7-10: 7 Și Domnul a spus: Am văzut mizeria poporului Meu care este în Egipt și am auzit strigătul lui din cauza șoferilor săi; pentru că îi cunosc durerea. 8 Și am coborât să-l salvez din mâna egiptenilor și să-l ridic din țara aceasta într-o țară bună și spațioasă, într-o țară care curge cu lapte și miere, în locul Canaanilor și al hitilor și al amoriților și Perisiter și Hewiter și Jebusiter. 9 Acum iată, strigătul copiilor lui Israel a venit înaintea mea; și am văzut și presiunea cu care egiptenii o împing. 10 Și acum du-te, pentru că te voi trimite la Faraon, ca să-i poți aduce pe poporul Meu, copiii lui Israel, din Egipt.

Atunci DOMNUL își deschide scopul, alegerea lui Moise ( Ex. 3.7-10 ). Conținutul acestei versiuni este deosebit de remarcabil. Dumnezeu se revelează ca fiind Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob. Personajul său stă la baza tuturor acțiunilor sale. Sufletul este extrem de întăritor pentru a înțelege această instrucțiune – Dumnezeu își găsește întotdeauna motivațiile în sine. Motivația este întotdeauna ceea ce El este și nu ceea ce suntem (cf. de asemenea, Ef 1,3- 6 și 2Tim 1,9,10 ).

Motivul acțiunii sale a fost circumstanțele poporului său: „Am văzut mizeria poporului meu care se află în Egipt și i-am auzit plângerea din cauza șoferilor săi; pentru că îi cunosc durerea ”( Ex 3: 7 ). Ce mare tandrețe! Nu auzim nicio vorbă că copiii lui Israel au strigat Domnului. Au oftat și au strigat pentru robie, dar asta nu înseamnă că s-au întors către Domnul. Dar nenorocirea ei ajunsese la inima lui. Știa durerea ei și refuzase să o răscumpere. „Așa își arată Dumnezeu dragostea față de noi în acel Hristos, de când eram încă păcătoși, a murit pentru noi” ( Rom 5: 8 ).

Era scopul lui de a salva poporul din Egipt și de a-i conduce într-o țară bună și spațioasă, o țară care curge cu lapte și miere, în locul canaaniților și al hititilor, al amoriților și al perisitelor și al heviților și al Iebusiter ( Exo 3.8 ). Desertul nu este menționat. Așadar, citim și în Scrisoarea către Romani: „El a slăvit pe cei pe care i-a glorificat și el.” Ar trebui să înțelegem ce s-a spus de nenumărate ori: că deșertul nu face parte din sfaturile lui Dumnezeu. Este o parte din căile sale, dar nu face parte din sfaturile sale. Deșertul este acolo pentru a testa trupul, astfel încât să recunoaștem ceea ce suntem și, de asemenea, ceea ce este Dumnezeu ( vezi Lev. 8.2.3). În ceea ce privește scopul lui Dumnezeu, nu există nimic între mântuire și glorificare. În cazul de față, a fost doar o călătorie de 11 zile de la Horeb la Kades-Barnea. Dar copiii lui Israel au avut nevoie de patruzeci de ani pentru a completa acest traseu din cauza necredinței lor.

Moise este ales ca Mântuitorul lor. Domnul auzise strigătul oamenilor, deși nu i se adresase Lui și văzuse asuprirea lor. Acesta este motivul pentru care El vrea să-l trimită pe Moise la Faraon, pentru ca acesta să-i conducă din Egipt (vezi Ex 3,9.10). Acum vedem cea mai tristă expunere a scurtului venit de la Moise. Când era în Egipt, a fugit înainte să fie trimis. El a crezut că prin puterea propriei voințe își poate elibera frații sau cel puțin să le reducă suferința. Însă acum, după ce a petrecut 40 de ani în „singurătatea ucigătoare de carne” a deșertului, nu numai că nu dorește să-și asume mandatul binecuvântat pe care i l-a dat Dumnezeu, dar ridică obiecții până când va avea răbdarea și răbdarea interminabile Obositul lui Dumnezeu și furia lui împotriva lui Moise au izbucnit (vezi Ex. 4:14)). Dar fiecare nouă venire a lui Moise arată oportunitatea de a arăta un har mai mare – pentru că în acest caz Moise a suferit că nu a reușit de-a lungul vieții să asculte de vocea Domnului. Poveste teribilă a cărnii! A fost așa în trecut și va fi așa în viitor.

Există doar unul care a fost întotdeauna gata să facă voia lui Dumnezeu, care a făcut întotdeauna asta pentru a-L glorifica și acesta a fost slujitorul perfect, Domnul Isus Hristos. Să analizăm seria dificultăților cu care se confruntă Moise.

Moise îl contrazice pe Dumnezeu

Exodul 3:11: Moise ia spus lui Dumnezeu: Cine sunt eu să merg la Faraon și să-i aduc pe copiii lui Israel din Egipt?

Cine sunt eu? Este corect să ne amintim întotdeauna de nulitatea noastră completă, pentru că într-adevăr nu suntem demni de noi înșine. Dar este la fel de corect că ar trebui să ne gândim mult la Dumnezeu. Pentru că, dacă El vrea să ne trimită, nu este o întrebare despre cine suntem, ci cine este El și nu este un lucru mic să fie înzestrat cu harul și puterea Sa. David a înțeles această învățătură când a urcat împotriva lui Goliat. El i-a spus: „Vin la tine în numele Domnului oștirilor, Dumnezeul rândurilor lui Israel, pe care le-ai ridiculizat” ( 1 Sam 17:43 ).

Baza lui Moise nu era decât neîncrederea. Acest lucru este exprimat în mod clar în răspunsul pe care îl primește:

Ex 3,12: Pentru că voi fi cu tine. Și acesta este semnul pe care ți l-am trimis: dacă ai adus poporul din Egipt, îl vei sluji pe Dumnezeu pe acest munte.

Prezența Domnului a fost atât garanția misiunii sale, cât și sursa forței sale, după cum Domnul îi spune lui Iosua în zilele următoare: „Nu o să-ți lipsească și nu te voi părăsi. Fii puternic și curajos ”( Ios 1,5,6 )

Dumnezeu întâlnește slăbiciunea lui Moise

Domnul cunoaște nevoile slujitorului său și îi satisface slăbiciunea, dându-i un semn care ar trebui să-l calmeze. Dacă ezitarea inimii sale l-ar pune în îndoială pentru a putea spune: Acum am dovada misiunii mele divine. Era suficient de sigur să-i înlăture ezitarea și frica. Dar să auzim răspunsul lui!

Exodul 3.13: Moise i-a spus lui Dumnezeu: Iată, când vin la copiii lui Israel și le spun: Dumnezeul părinților tăi m-a trimis la tine și mi-au zis: „Cum se numește?”. spune-le?

Dumnezeu se dezvăluise deja lui Moise ca fiind zeul părinților săi. Asta ar trebui să fie suficient. Dar nimic nu poate satisface îndoieli și temeri. Ce imagine intermediară este aruncată statului Israel? Parcă s-ar fi îndoit că vor cunoaște numele Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacob. Dumnezeu își poartă slăvirea slăbită și nehotărâtoare în har și răspunde:

Exodul 3.14: Eu sunt cine sunt. Și El a spus: Deci veți spune copiilor lui Israel: „Eu” m-am trimis la voi.

Acesta este numele Dumnezeului viu, numele său ca fiind neschimbător și astfel confirmat ca ființă eternă. Acesta a fost numele său, de care Domnul Isus are nevoie atunci când a spus evreilor necredincioși: „Înainte ca Avraam să devină eu sunt” ( Ioan 8:38 ). Dar asta nu este totul. După ce s-a dezvăluit de el ca fiind Ființa eternă, El adaugă:

Exodul 3.15: Deci veți spune copiilor lui Israel: Domnul, Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este numele meu pentru totdeauna și aceasta este amintirea mea de la gen la gen.

Este harul liber din partea lui Dumnezeu, „Eu sunt” în numele său neschimbător, dar, având în vedere împărăția și relația sa cu acest pământ, numele său este cel pe care îl pot aminti toți genii, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Acest lucru a dat Israelului, căruia Dumnezeu se revelează sub acest nume și de care are grijă, o poziție privilegiată. Într-adevăr, le arată alegerea prin harul nelimitat al lui Dumnezeu, le amintește de promisiunile părinților lor și, în același timp, dezvăluie că Israel va fi întotdeauna centrul căilor lui Dumnezeu și cheia deciziilor sale cu pământul. Cu toate acestea, atâta timp cât Israel este sub lege, împrăștiat în toată lumea, timpul binecuvântărilor pământești a fost amânat.

În numele său, Dumnezeu a dorit să se înclină pentru a-i elibera, pentru că de îndată ce El a decis atât de binevoitor a permis poporului Său, pe care El l-a adus în legătură cu el, să ia un loc în mila și bunătatea Sa.

Versetele 16-22 arată instrucțiunile individuale pe care le primește acum Moise, în care este arătată întreaga poveste a luptei lui Dumnezeu cu Faraon, care în cele din urmă culminează cu mântuirea poporului său:

Cunoașterea anterioară a lui Dumnezeu

Ex 3: 16-22:16 Du-te și adună-i pe bătrânii lui Israel și spune-le: Domnul Dumnezeul părinților tăi mi s-a arătat, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob și a zis: „Te-am privit și ce s-a întâmplat în Egipt. 17 Și am spus: Te voi scoate din mizeria Egiptului în țara Canaanienilor și a hititilor, a Amoriților și a Perițiților și a Hewiților și a Iebuseților, într-o țară care curge cu lapte și miere. 18 Și vor asculta vocea Ta; și vei intra, tu și bătrânii lui Israel, regele Egiptului, și îi vei spune: Domnul Dumnezeul Evreilor ne-a întâlnit; și acum să mergem trei zile în deșert să ne jertfim Domnului Dumnezeului nostru. 19 Știu însă că regele Egiptului nu te va lăsa să pleci, nici măcar cu o mână puternică. 20 Și voi întinde mâna și voi lovi Egiptul cu toate minunile mele pe care le voi face în mijlocul ei; iar după aceea te va da drumul. 21 Și voi da har acestui popor în ochii egiptenilor și se va întâmpla ca atunci când ieșiți afară, să nu ieșiți goale: 22 Și orice femeie să ceară obiecte de argint și articole de aur și haine de la vecina și de la tovarășul ei; și îi vei pune pe fiii tăi și pe fiicele tale și îi vei jefui pe egipteni. 22 și orice femeie va cere ustensile de argint și ustensile de aur și haine de la aproapele și de la tovarășul ei; și îi vei pune pe fiii tăi și pe fiicele tale și îi vei jefui pe egipteni. 22 și orice femeie va cere ustensile de argint și ustensile de aur și haine de la aproapele și de la tovarășul ei; și îi vei pune pe fiii tăi și pe fiicele tale și îi vei jefui pe egipteni.

În primul rând, i se spune lui Moise să adune bătrânii lui Israel și să-i informeze că Domnul Dumnezeul părinților lor i-a apărut și i-a arătat sfatul său de har cu ei, scoțându-i din mizeria Egiptului într-o țară, care curge din lapte și miere ( Ex 3,16,17 ). I s-a spus că vor asculta vocea lui și că ar trebui să meargă cu ei la Faraon și că ar trebui să-i ceară permisiunea de a merge la trei zile de călătorie în deșert către Domnul, Dumnezeul lor jertfa ( Ex. 3:18). Moise fusese deja sfătuit ca faraonul să refuze să-și dea consimțământul, dar, în același timp, i s-a spus că Dumnezeu va depune mărturie regelui Egiptului și îl va determina să o lase să plece; cu atât mai mult: că atunci când s-au mutat, nu ar trebui să iasă goale, ci că toată lumea ar trebui să ceară de la egipteni ( Ex 3: 19-22 ).

Aceste instrucțiuni sunt importante pentru toate timpurile, deoarece arată chiar îndoiala despre cunoașterea exactă anterioară a lui Dumnezeu. Știa cu cine avea de-a face. Știa rezistența pe care o va întâmpina și cum să o învingă. A văzut totul de la început până la sfârșit. Cât de reconfortant pentru inimile noastre timide! Nu poate fi nici o dificultate sau încercare că nu am fost predeterminate de Dumnezeu și pentru care El nu vede nicio ieșire în harul Său. Totul este predeterminat și pregătit pentru victoria noastră finală și ieșirea noastră victorioasă de la fața locului prin îndrumarea puterii Sale mântuitoare de a fi cu Domnul pentru totdeauna.

O altă obiecție a lui Moise

Cu siguranță Moise ar fi mulțumit acum. Dar să auzim ce spune Moise:

Exod 4,1: Moise a răspuns și a spus: Iată , ei nu mă vor crede și nu vor asculta glasul meu; căci ei vor spune: DOMNUL nu ți s-a arătat.

Ar putea oare necredința să fie și mai prezumtivă pentru că Domnul a spus: veți asculta vocea voastră? Moise răspunde: Nu mă vei asculta. Ar fi fost o minune dacă DOMNUL ar fi respins sluga sa slabă, care a îndrăznit să-l înfrunte? Dar El este lent la furie și mare în bunătate. Și cu adevărat, această scenă este plină de glorie, dezvăluindu-ne adâncimile sentimentelor sale și îndelunga suferință a inimii sale divine. Prin urmare, își poartă cu răbdare pe slujitorul său, se apleacă și mai departe spre el și îi dă semne suplimentare pentru a-i întări slăbiciunea și a-și învinge necredința.

Personalul și lepra

2Mo 4,2-9:2 Domnul i-a zis: „Ce este în mâna ta? Și a spus: Un personal. 3 Și a zis: Aruncă-l pe pământ. Apoi l-a aruncat pe pământ și a devenit șarpe; iar Moise a fugit din ea. 4 Domnul a zis lui Moise: Întinde-ți mâna și ia-l de coadă. Și a întins mâna și l-a luat și a devenit un băț în mână? 5 să crezi că Domnul ți s-a arătat, Dumnezeul părinților lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. 6 Domnul i-a zis: ‘Pune-ți mâna în haina ta. Și a pus mâna în haina lui; el a scos-o, și iată, mâna lui era lepră ca zăpada. 7 Și el a spus: Pune-ți mâna înapoi în haina ta. Și și-a pus mâna înapoi în halat; iar el a scos-o din haina lui și iată că ea era din nou ca trupul lui. 8 Și se va întâmpla dacă nu te vor crede și nu vor asculta vocea primului semn, vor crede vocea celuilalt semn. 9 Și se va întâmpla dacă ei înșiși nu cred aceste două semne și nu ascultă vocea ta, vei lua din apa pârâului și o vei turna pe uscat; iar apa pe care o vei lua din pârâu se va transforma în sânge pe uscat. vei lua din apa pârâului și o vei turna pe uscat; iar apa pe care o vei lua din pârâu se va transforma în sânge pe uscat. vei lua din apa pârâului și o vei turna pe uscat; iar apa pe care o vei lua din pârâu se va transforma în sânge pe uscat.

Deci vedem încă două personaje, primul adăugat. Apoi, dacă nu ați asculta primul sau al doilea personaj, se adaugă un al treilea. I se cere să ia apă din pârâu și să o toarne pe uscat și devine sânge pe uscat

Aceste semne care sunt date lui Moise sunt profetice și, în special, trebuie menționate, în legătură cu conținutul discutat anterior.

În scris, un personal este întotdeauna simbolul autorității și al puterii. Este doborât la un șarpe. Un șarpe este binecunoscuta imagine a lui Satana. Deci, personalul doborât înseamnă putere satanică, și asta a fost exact ceea ce a apărut în Egipt în raport cu copiii lui Israel. Dar Moise întinde mâna conform cuvântului Domnului și ia șarpele de coadă, iar acesta devine din nou un toiag. Puterea care a fost satanică înainte, însușită de Dumnezeu, devine bastonul disciplinei sau al judecății. Deci acest personal din mâna lui Moise devine personalul autorității divine și al puterii judecătorești.

Leprozia este o imagine a păcatului și a întinării prin aceasta, o imagine a păcatului care a izbucnit în trup și a o spurcă acoperind tot omul. Deci al doilea semn ne arată acoperit de păcate și, după cum știm, singura cale de vindecare a fost în moartea lui Hristos. „Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat.” Apa ne arată ceva curățător. Sursa întregii vieți și curățarea care vine de la Dumnezeu. Dar dacă îl vedem venind de pe pământ, înseamnă judecată și moarte.

Puterea trebuie să vină de la Dumnezeu

Înarmat cu astfel de semne, Moise ar putea merge în siguranță și să convingă chiar și cel mai puternic sceptic. Ei bine, dar încă nu este mulțumit dacă răspunde acum:

Ex 4:10: O, Doamne! Nu sunt un om de cuvânt, nici de ieri, nici de o zi de ieri, nici de când ai vorbit cu slujitorul tău; pentru că sunt grea de la gură și grea de la limbă.

Aceste afirmații ne arată clar că ego-ul său a fost barul din ochiul său care a împiedicat viziunea credinței. Oare elocvența lui sau puterea lui Dumnezeu trebuia să aducă mântuirea lui Israel? El vorbește aici ca și cum totul ar depinde de cuvintele alese cu atenție ale înțelepciunii umane și ca și cum misiunea lui într-un mod uman ar fi provenit de la o persoană fizică.

Cât de asemănătoare este această greșeală chiar și în Biserica lui Dumnezeu! Această elocvență este adesea ceea ce își doresc creștinii. Dar să punem totul sub puterea lui Dumnezeu. Amvonul în creștinism este adesea umplut cu oameni care nu au o limbă grea și chiar sfinții, care știu adevărul în teorie, sunt înșelați și captivați de daruri strălucitoare și găsesc plăcere în arta lor fără a fi conectați la ea adevărul. Cât de diferit era gândul pe care Pavel le-a spus corintenilor: „Și eu, când am venit la tine, frați, nu am venit după excelența vorbirii sau înțelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. iar discursul și predica mea nu au fost în cuvinte persuasive de înțelepciune, ci în demonstrarea spiritului și a puterii ”( 1 Corinteni 2.1.4). Adesea se întâmplă ca Dumnezeu să-l folosească pe cel care este greu pe limbă, cu mult mai mult decât cei elocventi, pentru că într-un astfel de caz nu există tentația de a se baza pe înțelepciunea umană, ci totul este așteptat de la puterea lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să ne învețe această lecție, o lecție care conține și o vină devastatoare, cu care Domnul îl învață acum pe Moise, spunând:

Ex 4,11,12: 11 Domnul ia spus: Cine a făcut gura omului? Sau cine face mut sau surd sau văzând sau orb? Nu eu, DOMNUL? 12 Acum du-te și voi fi cu gura ta și te voi învăța ce să spui.

Slujitorul Său nu a mai putut să-i răspundă, dar există un pericol că vom uita că puterea prin care Domnul ne trimite nu poate aduce onoare pentru noi înșine. Pe de altă parte, îl putem privi așa cum a făcut apostolul spunând: „Prezența trupului este slabă și vorbirea este disprețuitoare” ( 2 Corinteni 10:10 ). Dar ce face toate acestea când am devenit purtători ai puterii divine? Slujitorul trebuie să învețe că el nu este nimic, pentru ca Domnul să fie ridicat singur. Dar Moise a vrut, evident, să fie ceva însuși, și copleșit de perspectivă și probabil înclinat de gândul incapacității sale și, în ciuda harului și condescendenței Domnului, a dorit să fie cruțat de o misiune atât de dificilă. Așa că a spus:

Ex 4,13: Și a spus: O, Doamne! Trimite pe cine vrei să o trimiți!

Asta înseamnă: trimite pe cine vrei, dar nu pe mine!

Se spune că Aaron este gura lui Moise

El a ridicat obiecții la ordinele Domnului de cinci ori, pe baza bunătății sale și a îndelungă suferință.

Ex 4: 14-16: 14 Atunci mânia DOMNULUI a ars împotriva lui Moise și el a spus: Nu este Aaron Levitul, fratele tău? Știu că poate vorbi; și iată, el iese și el în întâmpinarea ta; și dacă te va vedea, se va bucura în inima lui. 15 Și veți vorbi cu el și veți pune cuvintele în gura lui, iar eu voi fi cu gura și cu gura lui și vă voi învăța ce să faceți. 16 El va vorbi oamenilor pentru tine; și se va întâmpla, el va fi gura ta și tu vei fi dumnezeul lui.

Așa că ezitarea lui Moise a fost copleșită, dar nu mai devreme decât mânia lui Dumnezeu a îndrăznit împotriva lui dorința de a asculta cuvântul său. Dar a pierdut foarte mult. Aaron i s-a adăugat de acum încolo și, de fapt, ar trebui să ia o poziție mai înaltă față de oameni, pentru că era purtătorul de cuvânt al fratelui său. Dar, în harul său fără margini, Domnul acordă piața principală slujitorului său Moise, pentru că El îi dă cinstea și privilegiul de a fi legătura dintre el și Aaron. Aaron ar trebui să fie gura lui Moise. Moise trebuia să fie Aaron Dumnezeu, adică trebuia să îi transmită lui Aaron mesajele care i-au fost date.

Scopurile divine nu pot fi afectate, dar putem suferi de încăpățânarea și neascultarea noastră. La fel a fost și Moise. Cât de des s-a întâmplat mai târziu, în timpul drumeției de 40 de ani în deșert, că a trebuit să se plângă de necredință, ceea ce l-a determinat să refuze să-l răsplătească pe Dumnezeu, care dorea să aibă milă de el. În cele din urmă, personalul lui Moise este dat lui Moise, personalul cu care ar trebui să dovedească puterea lui Dumnezeu în semne și minuni ca dovadă a misiunii sale. Personalul său joacă un rol foarte important în restul carierei lui Moise și merită remarcat atunci când ne uităm la ocaziile când el folosește personalul. Aici, personalul a devenit sigiliul misiunii sale, precum și dovada vocației sale, deoarece a fost cu adevărat înzestrat cu autoritatea lui Dumnezeu,

Moise este acum gata să plece

Moise se întoarce acum să ceară permisiunea lui Jethro să meargă în Egipt. De asemenea, Dumnezeu a pregătit și a influențat acest lucru, astfel încât i-a spus lui Moise: „Du-te în pace.” Domnul veghează pe slujitorul său și ia notă de sentimentele inimii sale și, astfel, îi distruge frica spunând:

Ex 4,19.20: 19 Domnul a spus lui Moise în Midian: Du-te, întoarce-te în Egipt; căci toți bărbații care ți-au căutat viața au murit. 20 Și Moise și-a luat soția și fiii și i-a montat pe măgar și s-a întors în țara Egiptului; iar Moise a luat slujba lui Dumnezeu în mână.

În ceea ce privește versetul 19, merită să consultăm Matei 2:20 , unde găsim: „Ridicați-vă, luați copilul și mama lui la voi și mutați-vă în țara lui Israel, pentru că au murit care au căutat copilul pentru viața sa . ”

Prin urmare, Domnul îi dă lui Moise instrucțiuni suplimentare și îi dezvăluie felul de judecăți viitoare cu care îl va lovi pe Faraon pentru a-și lăsa poporul să meargă, cu atât mai mult, El îi arată și mai mult: Îi arată adevărata relație în care El Adusese Israelul prin harul său. Pentru că pentru prima dată această revelație devine cunoscută: „Fiul meu, primul meu născut este Israel” și, având în vedere acest fapt, trebuie să înțelegem caracterul loviturilor care ar trebui să cadă acum asupra Egiptului.

Ex 4,22.23: 22 Și veți spune lui Faraon: Așa spune DOMNUL: Fiul meu, primul meu născut, este Israel; 23 și vă spun: lăsați fiul meu să mă slujească! Și dacă refuzi să-l lași să plece, iată, îți voi omorî fiul, primul tău născut.

Moise îi mai lipsea un lucru

În această legătură, ar trebui să folosim și Numerele 8: 14-18gândește-te unde citim: „Și vei separa pe leviți de copiii lui Israel, că leviții îmi aparțin. Și atunci leviții ar trebui să vină să slujească cortul adunării. În felul acesta ar trebui să le curățați și să le țeseți ca victime web. Pentru că mi se dau din mijlocul copiilor lui Israel; în loc de tot ceea ce mama rupe, în loc de fiecare prim născut din copiii lui Israel, am luat-o de la mine. Căci al meu este cu totul născut printre copiii lui Israel, în oameni și vite. I-am sfințit în ziua în care i-am lovit pe toți primii născuți din țara Egiptului. ”Un lucru lipsește în mod deosebit lui Moise în sarcina sa: Credința trebuie să stăpânească în cercul propriei sale responsabilități înainte de a putea fi făcut un canal al puterii divine. . Ascultarea din propria casă trebuie să precede afișarea puterii divine. Aceasta explică conținutul următoarelor versete:

Ex 4.24-26: 24 Și pe drum, în han, Domnul l-a atacat și a încercat să-l omoare. 25 Atunci Zippora a luat o piatră ascuțită și a tăiat preputul fiului ei și a aruncat-o pe picioarele lui, spunând: Ești un mire de sânge pentru mine! 26 El a dat drumul la el. Atunci, ea a spus “mirele de sânge” pentru circumcizie.

Moise, poate din cauza influenței soției sale, nu știa de ce nu știa să-i circumscrie copilul. Și întrucât a existat un conflict personal între Domnul și el, acest lucru a trebuit să fie rezolvat înainte de a apărea înaintea faraonului, înzestrat cu autoritate divină. Domnul l-a aruncat în jos, l-a privit și i-a amintit de această greșeală, astfel încât să-l poată judeca și să se întoarcă pe calea ascultării. Cu alte cuvinte, Dumnezeu intenționa să-l facă mare pe Moise, dar în casă era ceva altceva care L-a supărat (Dumnezeu).

Cum s-a întâmplat ca fiii lui Moise să nu fie tăiați împrejur? Cum s-a întâmplat ca celor apropiați lui Moise să le lipsească ceea ce însemna moartea cărnii? Cum s-a întâmplat ca glorificarea lui Dumnezeu să fi fost uitată pe un punct care ar trebui să fie crucial pentru inima Tatălui? Este posibil ca femeia să aibă ceva de-a face. Până la urmă, era obligată să facă ceea ce ura cel mai mult, cum spune ea, despre fiii ei. Dar mai mult decât atât, a pus în pericol Moise, pentru că Dumnezeu a avut o problemă cu el, nu cu soția sa. Moise a fost persoana responsabilă și Dumnezeu a păstrat poruncile sale.

Cuvintele pe care le avem în vedere aici arată un principiu extraordinar de important și explică pe deplin modul de acțiune al lui Dumnezeu față de Moise. Dar i s-a dat har să se aplece sub mâna lui chinuitoare. Și este extrem de binecuvântat pentru noi dacă suntem în stare să spunem cu Pavel: „Dar noi înșine am avut judecata morții în noi înșine, astfel încât încrederea noastră să nu fie în noi înșine, ci în Dumnezeu” ( 2 Cor. 1: 9)). În Moise, autoritatea divină și împuternicirea personală erau ramurile darului divin, iar aceste ramuri nu ar trebui să fie niciodată separate. Este deosebit de important pentru toți cei care vorbesc în numele Domnului sau sunt desemnați de acesta să facă unele servicii pentru a-și aminti acest lucru. Nimic nu poate înlocui o deficiență în starea sufletului. Acesta este motivul pentru care ministerul nostru este adesea atât de slab. Dacă există lucruri nedirecționate pe căile noastre sau, în cazul lui Moise, în casa noastră, Duhul lui Dumnezeu este supus și nu putem fi folosiți ca canale de binecuvântare. Nu este suficient dacă avem cuvântul lui Dumnezeu în gură; puterea cuvântului trebuie să funcționeze în propriul suflet dacă vrem să vorbim sub îndrumarea spiritului și în puterea lui.

Muntele lui Dumnezeu

Toate acestea au fost acum îndreptate și, de aceea, mai jos găsim o scenă minunată la sfârșitul capitolului – o scenă care trebuie să fi încântat foarte mult inima lui Moise și să-l întărească prin binecuvântările lui Dumnezeu pentru calea dificilă pe care trebuie să o ia acum a avut. În primul rând, însă, Domnul îl trimite pe Aaron în deșert pentru a-l întâlni pe Moise.

Ex 4:27, 28:27 Domnul a spus lui Aaron: Du-te, întâlnește-l pe Moise în pustie. Și s-a dus și l-a întâlnit pe muntele lui Dumnezeu și l-a sărutat. 28 Și Moise i-a spus lui Aaron toate cuvintele Domnului care l-a trimis și toate semnele pe care i le-a poruncit.

Locația reuniunii lor este deosebit de semnificativă. Era muntele lui Dumnezeu (cf. Ex. 3,1) Horeb, unde Dumnezeu i-a apărut lui Moise. Aici Moise îl întâlnește pe Aaron și acesta a fost și locul în care Moise a primit mai târziu cele două tăblițe de piatră cu cele Zece Porunci, scrise cu degetul divin. Nu vrem să mergem mai departe în acest moment, dar vrem să-i dăm atenție pentru că conține instrucțiuni practice pentru noi, pentru că este întotdeauna o mare binecuvântare când rudele se întâlnesc pe muntele lui Dumnezeu. Apoi, la fel ca Moise și Aaron, conversația se va mișca în jurul cuvântului Domnului, iar întâlnirea ne va oferi o binecuvântare. Dar dacă, așa cum se întâmplă adesea, avem de-a face cu un subiect scăzut, iar conversația este doar despre noi înșine și interesele noastre proprii, nu va fi pentru glorificarea lui Dumnezeu sau pentru propriul nostru beneficiu.

De asemenea, să remarcăm că muntele lui Dumnezeu este punctul de plecare pentru misiunea lor. Fericiți acei slujitori care merg să lucreze direct din prezența lui Dumnezeu. Când ajung în Egipt, ei adună mai întâi pe bătrânii lui Israel:

Exod 4,29-31: 29 Moise și Aaron s-au dus și i-au adunat pe toți bătrânii copiilor lui Israel. 30 Iar Aaron a spus toate cuvintele pe care Domnul i le-a spus lui Moise și a făcut semnele în fața ochilor poporului. 31 Și oamenii au crezut; Și când au auzit că DOMNUL s-a întors către copiii lui Israel și că a văzut mizeria lor, s-au plecat și s-au închinat.

Cuvântul Domnului se împlinise acum. Moise spusese: Nu mă vei crede și nu-mi vei asculta vocea. Dar oamenii au crezut în cuvântul Domnului. Este adevărat că mai târziu, când a început necazul, s-au bâlbâit în necredința lor, dar asta nu poate estompa gloria imaginii pe care o avem înaintea noastră. Aici vedem Cuvântul lui Dumnezeu, cum prospețimea și forța apucă inimile bătrânilor și cum se înclină pentru a se închina prezenței sale.

Titlul original: „Comisia lui Moise. Exodul 3, 4 „, Capitolul 3
din Exod, fiind o simplă expunere , 1889
Sursa: www.stempublishing.com

Cunoaște-L pe Hristos
„Hristos este totul”

Edward Dennett

În harul Său, Dumnezeu a păstrat fiecare binecuvântare pentru noi în Hristos . Fără Hristos nu avem nimic altceva decât păcatele noastre; cu Hristos avem totul și de aceea nu avem nevoie de nimic în afară de Hristos. Apostolul o spune astfel: „Totul este al tău, dar tu ești Hristos, dar Hristos este Dumnezeu” ( 1 Cor. 3.22.23 ). De aceea, un vechi scriitor a spus-o astfel:

Dacă nu-L cunoști pe Hristos, nu contează dacă știi totul dincolo de asta; dar dacă îl cunoști pe Hristos, nu contează dacă nu știi altceva.

Acum nu fiecare credincios îl cunoaște pe Hristos. Cine știe că are pace cu Dumnezeu îl cunoaște pe Hristos ca Mântuitorul său; îl cunoaște în acest personaj sau în această relație. Dar este ceva complet diferit, Hristos însușia sti; A-l cunoaște atât de bine, încât cineva este familiarizat cu gândurile sale, cu persoana sa, cu natura și cu modalitățile sale. Cei care Îl cunosc în acest fel vor fi încântați în fiecare zi să se bucure de frumusețile și desăvârșirile lui Hristos. Îl admiră pe Hristos pentru ceea ce este El, poate chiar mai mult – dacă acest lucru ar fi fost posibil – decât pentru ceea ce a făcut; deși aceste două lucruri nu pot fi niciodată separate. Apostolul Ioan chiar învață că cunoașterea Celui care este de la început este ultimul și cel mai înalt pe care îl poate atinge credinciosul. Această cunoaștere este caracteristica părinților din familia lui Dumnezeu ( 1 Ioan 2 ).

Unde îl putem cunoaște pe Hristos acum? unde putem fi în comuniune cu el pentru a-l cunoaște mai bine și mai bine? Singurul loc în care îl putem întâlni pe Hristos este Cuvântul scris al lui Dumnezeu . Domnul le-a spus fariseilor: „ Cercetați scripturile pentru că credeți că aveți viață veșnică în ele, iar ei sunt martorii mei” ( Ioan 5:39 ). Îl găsim pe Hristos – Hristos în fiecare aspect, poziție, caracter și slujire – în Scriptură; acolo îl găsim pe Hristos umilit și respins, precum și pe Hristos înălțat și preamărit. Deci, cu cât citim și ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât îl cunoaștem pe Hristos.

Dar, deși Hristos este descoperit în Scriptură, nu-L putem înțelege doar dacă ne folosim mintea. Putem citi scripturile din dimineața până noaptea fără ca o singură rază de glorie a lui Hristos să cadă în sufletele noastre. Doar Duhul Sfânt ia de la Hristos și ni-l arată. De aceea vine primul – sau ar trebui să spun: numai? – în ce stare spirituală mă aflu. Dacă am citit fără gând sau în grabă, dacă am nedirecționat păcatul în inima mea și, așadar, m-am întristat pe Duhul Sfânt – cum să-l recunosc și să-l înțeleg pe Hristos? Dacă Duhul Sfânt dorește să-mi arate Hristos, trebuie să stau la picioarele lui Hristos ca Maria, trebuie să mă ocup de El, trebuie să-mi țin ochii asupra lui și să-mi deschid urechea către glasul lui. O inimă liniștită și un suflet calm sunt absolut necesare. Cum pot avea o inimă liniștită și un suflet calm în agitația vieții de zi cu zi? Domnul ne poate oferi sufletului liniște și liniște în prezența lui, chiar și atunci când furtunile furie în jurul nostru. Și atunci El poate face ca o Scriptură care este ascunsă adânc în inimile noastre să strălucească cu propria Sa glorie, astfel încât El să o folosească ca mijloc pentru a ne revela și mai mult pentru noi.

Vrei să-L cunoști pe Hristos mai mult, să-l ai mai mult pe El? Puțini vor ezita să răspundă la această întrebare: „Bineînțeles că aș face”. Și totuși, este adevărat – și s-a spus de multe ori – că fiecare are atât de mult pe Hristos pe cât vrea. Am citit de la israeliții din deșert că au colectat mana după propriile nevoi. Pofta de mâncare a determinat cantitatea colectată. La fel este și cu noi. Hristos nu se ține de cei care Îl caută cu adevărat; nu, El ne oferă mult mai mult decât ne dorim. Cert este că vrem mai mult de la Hristos și mai mult în afară de asta. Nu poate fi. Trebuie să fie Hristos singur; Hristos trebuie să fie singurul nostru obiect și atunci El chiar vrea să facă mult mai mult decât îndrăznim să ne așteptăm (cf. Efeseni 3:20 ).Filipeni 3 ne învață calea corectă de a ne strădui să-L cunoaștem pe Hristos în timp ce așteptăm să-L avem în slavă și să fim făcuți egali cu El. Pavel consideră totul murdar datorită excelenței lui Hristos. Pentru Hristos, apostolul suportă fericit pierderea tuturor lucrurilor pentru a-l câștiga singur pe Hristos. Două lucruri îl caracterizează pe Pavel: orientarea către Domnul și decizia inimii. Există un singur lucru în fața lui și este hotărât să facă acest lucru. Hristosul glorificat, care s-a dezvăluit pe sine, acționează asupra sufletului său ca un magnet puternic: Hristos îl îndepărtează pe Pavel de orice altceva spre sine și provoacă în el dorința puternică de a-L recunoaște din ce în ce mai mult, astfel încât să poată „părtașul suferințelor sale. „Și chiar” are forma morții lui ”(Filip 3:10 ) – cu minunata perspectivă de a fi înviat din morți și apoi de a fi cu el pentru totdeauna, de a-l deține și a fi de același design.

Domnul să dea fiecăruia dintre noi să fim la fel de atenți ca slujitorul Său Pavel în această privință.

Profetul Amos (0)
Introducere

Henry Allen Ironside

introducere

Avem mult mai multe informații despre Amos decât de obicei cu ceilalți profeți mici. Prin inspirația lui Dumnezeu, el ne oferă câteva mesaje autobiografice foarte interesante. Am face bine să aruncăm o privire rapidă la aceste informații înainte de a începe să studiem mesajele către Israel și națiunile din jur.

Amos a profețit în timpul domniei lui Ussia, regele lui Iuda și al Ieroboam al II-lea, regele lui Israel. Se descrie ca un păstor din Tekoa, un oraș din dealurile Iudeii, la aproximativ 20 de kilometri de Ierusalim. Acest oraș este adesea menționat în scripturi. De acolo a venit „femeia înțeleaptă”, Ioab trimis la David să-l convingă să-l întoarcă pe fiul său, care era un criminal, la moștenirea părintească, contrar tuturor poruncilor omenești și divine ( 2 Sam 14: 2 ). Ira, fiul lui Ikkesch, unul dintre eroii lui David, s-a născut și el acolo ( 2 Sam 23:26)). În unele alte evenimente, chiar și după întoarcerea din Babilon, este raportat zelul oamenilor din Tekoa, deși nobilimea este criticată în legătură cu construirea zidului din Ierusalim ( Neh 3,5,27 ). Fiind un oraș pustiu, înconjurat de pustiu, Tekoa era un loc potrivit pentru persoanele cu îngrijire pastorală; și Amos și-a făcut lucrările de bază acolo până când Domnul l-a chemat la slujirea profetică.

Amos ne spune că nu a fost născut în această societate respectabilă și nici nu a căutat această chemare pentru sine. Dar când a fost „un păstor de vite și a citit smochine de mure [acestea sunt roadele smochinelor sălbatice]”, Domnul i-a spus: „Du-te, proorociește poporului Meu Israel” ( Amos 4,14,15). Asta a fost suficient pentru Amos. Nu a fost neascultător de vocea din cer, ci a lăsat pășunile în pământul deșertului și a întors spatele la locul său de naștere, astfel încât îl vom găsi în curând în capitala regatului de nord, unde a proclamat cuvântul Domnului. Acest lucru a fost foarte respingător pentru Ieroboam și preotul său minunat, Ameaia, și a stârnit indignarea lor. Când Amos primește porunca de a fugi și profeția în propria țară, el își cită cu curaj autoritatea divină și transmite un mesaj care este mai omniprezent ca niciodată.

Nu există raport despre durata serviciului său, timpul sau circumstanțele morții sale. Dar ceea ce ne-a fost transmis este plin de instrucțiuni importante.

Dumnezeu întotdeauna își pregătește slujitorii în tăcere pentru lucrarea pe care ar trebui să o facă apoi în public. Moise la marginea deșertului; Gideon pe podea; David cu „puținele sale oi” afară pe dealuri; Daniel, care a refuzat să se contamineze cu mâncarea regelui; Ioan Botezătorul în deșert; Petru în barca sa de pescuit; Pavel în Arabia și Amos, care urmează turma și hrănesc vitele în pustia Tekoa – toate împreună confirmă această afirmație. Este important de menționat că numai cei care au învățat de la Dumnezeu în școala secretului sunt capabili să strălucească luminos în lumina publică.

Amos nu s-a gândit de la distanță să devină profet sau să fie recunoscut și recunoscut ca atare, la fel cum cineva își alege „serviciul” cuiva în ziua de azi. Fără îndoială, ar fi fost foarte fericit dacă și-ar fi îndeplinit umila slujbă ca mic proprietar sau poate doar ca asistent sau angajat al fermierului până la sfârșitul vieții, dacă aceasta ar fi intenția lui Dumnezeu. În timp ce urmărea turma, sufletul i-a vorbit Domnului. În timp ce ridica smochine sălbatice în țara pustie, inima lui se gândea la marea problemă a relației sufletului cu Dumnezeu și la importanța mersului pe căile sale. În timp ce păștea turma, a învățat lecții uimitoare despre dragostea și grija unui creator credincios. Iar când „plinătatea timpului venise pentru el” domnul a aprins combustibilul deja pregătit într-o flacără. Păstorul scăzut a devenit un profet puternic, îndrumat de spirit al lui Dumnezeu, nu numai pentru propriul popor, ci și pentru tot Israelul și națiunile înconjurătoare.

Nu citim despre ezitări incredibile, vorbim cu Dumnezeu, negociem sau întrebăm despre sprijinul timpului. Ca și până acum, nu a existat nerăbdare carnală și nicio dorință de a sta în față și de a atrage atenția ca profet sau vorbitor. Este constant un raport al unui om simplu, umil al lui Dumnezeu, care poate aștepta sau alerga așa cum vrea Domnul său. Cât este în toate acestea pentru sufletele noastre astăzi! Există mulți slujitori ai lui Dumnezeu care s-au făcut ei înșiși astfel și a căror viață sufletească este într-un contrast trist cu slujirea lor. Mulți insistă, de asemenea, să ia locul unui slujitor al lui Dumnezeu, dar nu au petrecut niciodată timp în școala sa pentru a vedea căile Lui, așa cum a făcut Amos. Deci discursul lor este gol și nesatisfăcător, așa cum te-ai aștepta de la oameni că Domnul nu a trimis. Din fericire, lucrurile stau altfel la Amos. Cu cât învățăm mai multe despre mesager, cu atât suntem mai încântați la mesajul său.

Anii ascunși ai lui Amos nu au fost în zadar. Nu a fost numai anii când a ascultat vocea lui Dumnezeu în timp ce îi vorbea sufletului, dar a avut și experiențe și cunoștințe despre oameni și lucruri care i-ar fi ulterior de neprețuit. El folosește în mod repetat imagini și ilustrații în discursurile sale publice, care arată clar cât de atent și atent a observat multe lucruri animate și neînsuflețite care l-au înconjurat în viața anterioară. Următoarele secțiuni fac acest lucru mai mult decât clar: Amos 2.13; 3.12; 4.9; 5.8; 6,12; 7.1.2 . Mai târziu vom descoperi și alții.

Subiectul cărții este în mod explicit un subiect al judecății asupra lui Israel și Iuda și națiunile înconjurătoare:

În primele două capitole găsim opt mesaje diferite adresate lui Damasc, Gaza, Tir, Edom, Ammon, Moab, Iuda și Israel.
A doua parte a profeției include capitolele 3 până la 6. Aici cuvântul Domnului se îndreaptă către Israel, regatul celor zece triburi din nord.
A treia și ultima secțiune include capitolele 7 – 9. În ele regăsim o serie de cinci viziuni cu un inset remarcabil ( Amos 7: 10-17 ) dedicat poveștii personale a Profetului, pe care le-am conturat deja. Viziunile se încheie cu anunțul binecuvântării mileniului și restaurarea. Vedem că în cele două cărți anterioare, Osea și Ioel și, în general, în toți profeții.

Deși judecata este subiectul, judecata servește pentru a deschide calea spre glorie. Domnul nu se va odihni până nu va institui dreptate și binecuvântări în toată lumea.

Profetul Amos (1)
Capitolul 1

Henry Allen Ironside

Urmărirea penală împotriva națiunilor (1)

Oamenii tind să-și ascundă originile minore; Amos, însă, nu tace. El începe curajos spunând:

Versetul 1

Amos 1,1: Cuvintele lui Amos, care a fost printre păstorii din Tekoa, care au privit peste Israel în zilele lui Ussia, regele lui Iuda, și în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, doi Cu ani înainte de cutremur.

conținut

Urmărirea penală împotriva națiunilor (1)

Aici ne sunt explicate clar numele Profetului, simpla lui profesie, locul său de reședință și timpul profeției sale.

Seismul menționat va marca, fără îndoială, o perioadă de mai mult de o generație; dar nu avem un raport pe care să-l identificăm astăzi. Tradiția tradițională evreiască spune că a fost atunci când Ussija s-a presupus cu evlavie să slujească însuși un preot al Domnului. Josephus combină aceste două evenimente. Dar nu există nicio dovadă în acest sens .

Deoarece deja ne-am uitat la celelalte puncte abordate în acest prim verset puțin în introducere, putem acum să apelăm la mesajele profetice. Așa cum am menționat anterior, există opt profeții în primele două capitole; cinci în primul capitol și trei în cel de-al doilea.

Versetele 2-5

Amos 1,2-5: 2 Și el a spus: Domnul va răcni din Sion, și glasul lui va fi auzit din Ierusalim, iar pășunile păstorilor vor plânge, iar vârful Carmelului se va ofili. 3 Așa spune DOMNUL: Din cauza a trei atrocități din Damasc și din cauza a patru, nu o voi dezlega: pentru că au aruncat Galaad cu o sanie de trecător de fier, 4 și voi trimite un foc în casa lui Hasael și va deveni palatele lui Ben-Hadad consuma; 5 și voi rupe bara din Damasc și voi extermina locuitorul din valea Avenului și pe cel care ține sceptrul din Bet-Eden; și poporul Siriei va fi dus în Kir, spune DOMNUL.

Din versetul al doilea, vedem că națiunile adresate sunt considerate în legătură cu Ierusalimul și Muntele Sionului. DOMNUL își pusese acolo numele. De acolo, El va urla în ultraj și și-a făcut judecățile, pentru ca pășunile păstorilor să se jelească și vârful Carmelului să se ofilească.

Să notăm că fiecare prezicere începe cu aceleași cuvinte serioase, cu excepția numelor: „Din cauza a trei acte ale Damascului și a patru pentru că nu o voi anula [instanța]”. În general, comentatorii evrei presupun că aceasta înseamnă următoarele: : „Le-am iertat trei crime, dar voi pedepsi a patra.” Cel puțin implică faptul că Dumnezeu a așteptat în răbdarea sa și a continuat să caute un semn de penitență înainte de a acționa cu mânie; dar El nu a găsit nicio penitență. Îi umpluseră paharul răutății cu trei încălcări. Odată cu cea de-a patra încălcare, l-au făcut să revină, exprimând că toate testările ulterioare nu au rost. În ochii lui Dumnezeu erau corupți și necurati. Acesta este motivul pentru care instanța trebuie să ia cursul.

Păcatul fiecărui popor, care în cele din urmă culminează, este subliniat în mod deosebit în acuzația cumplită și judecata înrudită care provin din buzele inspirate ale văzătorului.

Damascul „aruncase Galaadul cu o sanie de trecător de fier”. Au urmărit fără milă pe toată lumea de-a lungul granițelor expuse ale Israelului dincolo de râul Iordan și s-au arătat fără milă față de vârstă și sex. Au măturat prin țară și i-au anihilat pe toți în mod egal și i-au tratat pe toți ca pe un bob sub un flăcăr. Pentru aceasta, ei ar primi fără judecată mila pe care conducătorul moral al universului, ai cărui ochi i-au acordat atenție tuturor căilor lor, le-ar fi predat.

Versetele 6-8

Amos 1,6-8: 6 Iată DOMNUL: Din cauza a trei crime comise de Gaza și patru din patru, nu o voi anula: pentru că au luat prizonierii în număr întreg pentru a fi predați lui Edom, 7 așa că voi trimite un foc în zidul Gaza și își va consuma palatele; 8 și voi extermina locuitorul din Asdod și pe cel care ține sceptrul de la Ascalon; și voi întoarce mâna împotriva lui Ekron, iar rămășița filistenilor va pieri, spune Domnul DUMNEZEU.

Gaza, vechea capitală a filistenilor, făcuse poporul lui Dumnezeu prada lor prin capturarea lor și vânzarea sau dăruirea lui Edom. (În model, Edom este o imagine vie a religiei false care le oferă oamenilor puterea cărnii!) În acest fel, ei au ajutat inamicul crud și non-fratern să-și distrugă și să-i înrobească rudele apropiate. Dar așa cum au căutat să distrugă oamenii îndepărtați ai Domnului, la fel și focul și mâna lui împotriva Filistenilor, până la distrugerea sa totală.

Versetele 9.10

Amos 1: 9 : 10: 9 Așa spune Domnul: Din cauza celor trei crime comise de Tir și din cauza a patru, nu o voi anula: pentru că au livrat prizonierii în întregime Edomului și nu și-au amintit de fraternitate, 10 așa că voi avea un foc trimite în zidul Tirului și își va consuma palatele.

Tire, orașul negustor de pe mare, care pe vremea lui Solomon și Hiram se afla cândva într-un „legământ de frățeală” cu Israel, uitase de promisiunile pe care le făcuseră și s-a aliat și lui Edom și le-a predat prizonierilor pe care i-au luat. a avut. Acesta este motivul pentru care focul trebuia să devoreze zidul Tirului, pe care îl considerau insurmontabil și să-i șteargă palatele.

Versetele 11/12

Amos 1,11,12: 11 Acesta este ceea ce spune Domnul: Din cauza celor trei crime ale lui Edom și din patru din patru, nu o voi anula: pentru că l-a persecutat cu sabia pe fratele său și i-a sufocat compasiunea și pentru că mânia i-a fost permanent mânată și mânia i-a continuat. păstrat, 12 așa că voi trimite un foc în Teman și va consuma palatele Bozra.

Edom, care a fost întotdeauna cel mai amar dușman al seminței lui Iacob, a fost neobosit în mânia lui „persecutându-l pe fratele său cu sabia și sufocându-și compasiunea”. Prin urmare, Domnul ar trebui să uite să aibă milă de el în ziua mâniei sale drepte și, astfel, să răsplătească umilințele cu care Edom se duse Israelului. Profețiile lui Obadiah se potrivesc exact cu această secțiune.

Versetele 13-15

Amos 1,13-15: 13 Aceasta este ceea ce spune Domnul: Din cauza celor trei crime comise de copiii lui Amon și din cauza a patru, nu o voi anula a dat foc zidului din Rabba și își va consuma palatele sub strigătele războiului în ziua luptei, sub furtună în ziua furtunii; 15 Și împăratul lor va fi prins, el și prinții săi împreună, spune DOMNUL.

Ammon încercase prin cruditate teribilă să distrugă nădejdea națiunii alese, doar să-și extindă propriile frontiere. Cu această afișare diabolică a urii lor față de Israel, le aduseseră capetele divine în cap. Amonul ar trebui să fie supus tuturor furiei furtunii Domnului în ziua vântului de furtună al furiei sale.

Profetul Amos (2)
Capitolul 2

Henry Allen Ironside

Procuratura împotriva națiunilor (2)

Versetele 1-3

Amos 2,1-3: 1 Așa spune Domnul: Din cauza a trei crime comise de Moab și din cauza a patru, nu o voi anula: pentru că a ars oasele regelui Edomului pentru a se calca, 2 voi trimite un foc Moabului , și va consuma palatele din Kerijot; iar Moab va muri în frap, sub strigăte de război, sub sunete de trompetă; 3 și voi extermina judecătorul din mijlocul lui și voi ucide cu el toți prinții săi, zice Domnul.

conținut

Procuratura împotriva națiunilor (2)

Pe de altă parte, Moab nu este judecat pentru atrocitățile sale împotriva Israelului, ci pentru că au preluat sarcina de a judeca Edom, unde au fost vinovați chiar și de cele mai grave crime. Prin urmare, „judecătorul va fi exterminat și toți prinții săi vor fi uciși cu el”.

Versetele 4.5

Amos 2,4,5: 4 Acesta este ceea ce spune Domnul: Din cauza a trei crime comise de Iuda și din cauza a patru, nu o voi anula: pentru că au respins legea Domnului și nu au ținut legile lui și minciunile lor le-au înșelat, pe care le-au urmat părinții lor , 5 Așa că voi trimite un foc în Iuda și va consuma palatele Ierusalimului.

Până acum mesajele profetice erau îndreptate împotriva popoarelor care înconjurau țara lui Israel. Istoria mărturisește împlinirea ei. Gaza, Tire, Edom, Ammon și Moab sunt acum doar nume . Slava ta a trecut de mult. Damascul există încă, dar rezidenții săi au fost luați în captivitate și musulmanii locuiesc acum în palatele orașului. Deci profețiile ciobanului-profet s-au dovedit a fi cuvântul Domnului.

Dar Amos nu a vorbit numai împotriva neamurilor. Din cauza căilor lor nechibzuite, el a trebuit să anunțe venirea judecății cu întârziere mult timp asupra lui Iuda și Israel.

Iuda, privilegiat între toți ceilalți, disprețuia legea Domnului și refuza să asculte poruncile lui. Minciunile învățătorilor săi falși l-au înșelat pe Iuda; ei au preferat profeții către mesagerii cerești ai lui Dumnezeu, părinții lor. Părinții lor s-au abătut din stânca lor [Dumnezeu] și copiii au urmat în drumurile lor. Prin urmare, ca și în cazul națiunilor, palatele Ierusalimului ar arde cu foc, iar locul în care Domnul și-a pus numele ar cădea în mâinile inamicului.

Versetele 6-16

Amos 2,6-16:6 Așa spune DOMNUL: Din cauza a trei fapte de răutate din partea Israelului și din cauza a patru nu o voi dezlega: pentru că vând pe cei drepți pe bani și pe cei săraci pentru o pereche de pantofi; 7 Aceia care tânjesc să vadă praful pământului pe capul celor slabi și să curbească calea celor blânzi; și un bărbat și tatăl său merg la aceeași curvă pentru a-mi profana numele sfânt; 8 și lângă fiecare altar se întind pe mantii garnisite, iar în casa zeului lor beau vin de amenzi. 9 Și totuși am distrus Amorul de la ei, a cărei înălțime era ca înălțimea cedrilor și el era puternic ca stejarii; și i-am distrus fructele de sus și rădăcinile de jos. 10 Și totuși te-am ridicat din țara Egiptului și te-am condus în deșert timp de patruzeci de ani, să pună stăpânire pe pământul Amoritorului. 11 Și am înviat profeți din fiii tăi și din nasireani din tinerețe. Da, nu este așa, voi, copii ai lui Israel? Saith DOMNUL. 12 Dar i-ai dat vin nasireenilor și i-ai poruncit profeților, spunând: „Nu profeți! 13 Iată, te voi deprima în timp ce vagonul care este plin de stâne apasă. 14 Zborul va dispărea din post; iar cei puternici nu-și vor asigura puterea și eroul nu-și va salva viața; 15 și cine conduce arcul nu va sta; iar piciorul iute nu va scăpa și cine călărește calul nu-și va salva viața; 16 Iar cei mai curajoși dintre eroi vor fugi în ziua aceea dezbrăcată, spune DOMNUL. 11 Și am înviat profeți din fiii tăi și din nasireani din tinerețe. Da, nu este așa, voi, copii ai lui Israel? Saith DOMNUL. 12 Dar i-ai dat vin nasireenilor și i-ai poruncit profeților, spunând: „Nu profeți! 13 Iată, te voi deprima în timp ce vagonul care este plin de stâne apasă. 14 Zborul va dispărea din post; iar cei puternici nu-și vor asigura puterea și eroul nu-și va salva viața; 15 și cine conduce arcul nu va sta; iar piciorul iute nu va scăpa și cine călărește calul nu-și va salva viața; 16 Iar cei mai curajoși dintre eroi vor fugi în ziua aceea dezbrăcată, spune DOMNUL. 11 Și am înviat profeți din fiii tăi și din nasireani din tinerețe. Da, nu este așa, voi, copii ai lui Israel? Saith DOMNUL. 12 Dar i-ai dat vin nasireenilor și i-ai poruncit profeților, spunând: „Nu profeți! 13 Iată, te voi deprima în timp ce vagonul care este plin de stâne apasă. 14 Zborul va dispărea din post; iar cei puternici nu-și vor asigura puterea și eroul nu-și va salva viața; 15 și cine conduce arcul nu va sta; iar piciorul iute nu va scăpa și cine călărește calul nu-și va salva viața; 16 Iar cei mai curajoși dintre eroi vor fugi în ziua aceea dezbrăcată, spune DOMNUL. 12 Dar i-ai dat vin nasireenilor și i-ai poruncit profeților, spunând: „Nu profeți! 13 Iată, te voi deprima în timp ce vagonul care este plin de stâne apasă. 14 Zborul va dispărea din post; iar cei puternici nu-și vor asigura puterea și eroul nu-și va salva viața; 15 și cine conduce arcul nu va sta; iar piciorul iute nu va scăpa și cine călărește calul nu-și va salva viața; 16 Iar cei mai curajoși dintre eroi vor fugi în ziua aceea dezbrăcată, spune DOMNUL. 12 Dar i-ai dat vin nasireenilor și i-ai poruncit profeților, spunând: „Nu profeți! 13 Iată, te voi deprima în timp ce vagonul care este plin de stâne apasă. 14 Zborul va dispărea din post; iar cei puternici nu își vor asigura puterea și eroul nu-și va salva viața; 15 și cine conduce arcul nu va sta; iar piciorul iute nu va scăpa și cine călărește calul nu-și va salva viața; 16 Iar cei mai curajoși dintre eroi vor fugi în ziua aceea dezbrăcată, spune DOMNUL. iar cei puternici nu își vor asigura puterea și eroul nu-și va salva viața; 15 și cine conduce arcul nu va sta; iar piciorul iute nu va scăpa și cine călărește calul nu-și va salva viața; 16 Iar cei mai curajoși dintre eroi vor fugi în ziua aceea dezbrăcată, spune DOMNUL. iar cei puternici nu își vor asigura puterea și eroul nu-și va salva viața; 15 și cine conduce arcul nu va sta; iar piciorul iute nu va scăpa și cine călărește calul nu-și va salva viața; 16 Iar cei mai curajoși dintre eroi vor fugi în ziua aceea dezbrăcată, spune DOMNUL.

Acuzația împotriva Israelului este cea mai lungă dintre toate. Regatul mândru din nord este acuzat de lăcomie, nelegiuire și idolatrie. Și totuși, erau absolut îngrijorați de răutatea pe care o provocaseră. Au vândut pe cei drepți pentru argint și pe cei nevoiași pentru o pereche de pantofi. Cel mai obișnuit obiect de comerț, în ochii lor lacomi, avea o valoare mai mare decât mulți dintre săraci. Și, în timp ce trăiau cea mai rușinoasă impuritate, totuși s-au numit pe ei înșiși prin numele sfânt al Domnului și astfel și-au profanat numele în ochii neamurilor. Au fost inflamate de idolatrie și „în casa zeului lor beau vin de amenzi”. Au folosit veșmintele săracilor care au fost confiscate să se întindă lângă fiecare altar. Legea a interzis să păstreze haina unui om sărac ca depozit peste noapte. Nu numai că au disprețuit legea, dar au folosit și veșmintele în public pentru a-și închina idolii. Contrar tuturor legilor, judecătorii au folosit și amenzile condamnaților pentru a cumpăra vin pentru festivalurile lor de idoli. Acesta a fost „vinul condamnatului”. Deci Sfântul lui Israel a fost necinstit de cei care se lăudau cu numele lui.

Și totuși, în timp ce El le-a atins într-un mod emoționant, i-a alungat pe amoniți departe de ei când i-a condus din Egipt și i-a condus prin deșert timp de patruzeci de ani. Dintre fiii lor, El i-a chemat pe profeți și pe nasireani care i-au fost dedicați. Dar au indus în eroare segregatul de vin și au refuzat să asculte avertismentele profeților. Este o imagine tristă și patetică, dar de câte ori s-a repetat! Cei care au cele mai mari privilegii sunt adesea cei mai mari vinovați.

Până la urmă, atrocitățile lor s-au sfârșit. Ultima foaie a fost aruncată pe căruță și harul Domnului se terminase. Prin urmare, nimeni nu va putea să stea „în această zi” – ziua mâniei Domnului.

Cât de grave sunt acuzațiile care sunt înregistrate aici! Și cât de omorâte sunt aceste cuvinte din zilele trecute. Fie că cei chemați astăzi cu numele Domnului să-i considerăm!

Profetul Amos (3)
Capitolul 3

Henry Allen Ironside

Castirea națiunii alese

Versetele 1.2

Amos 3: 1, 2: 1 Ascultă acest cuvânt pe care Domnul îl vorbește despre tine, copiii lui Israel – despre toată generația pe care am adus-o din țara Egiptului – zicând: 2 Te am doar pe tine din toate generațiile pământului recunoscute; prin urmare, voi bântui toate nedreptățile tale asupra ta.

conținut

Castirea națiunii alese

Acest capitol începe a doua secțiune a profeției, care se extinde până la sfârșitul capitolului 6 și include cuvântul Domnului pentru Israel. Este un ultim avertisment serios în fața instanței anunțate despre care tocmai am auzit despre care este auzit.

Nu doar cele zece triburi pe care Amos le abordează în această profeție sub titlul „Copiii lui Israel”, ci „toată rasa pe care eu [DOMNUL] am adus-o din țara Egiptului” ( Amos 3: 1 ). Sunt considerate o singură națiune, chiar dacă au fost împărțite în două regate la acea vreme. Din cauza privilegiilor lor speciale, au purtat mult mai multă responsabilitate decât vecinii ignoranți. „Doar tu”, spune Dumnezeu, „am recunoscut de toate sexele pământului; prin urmare, voi bântui toate nedreptățile tale împotriva ta ”( Amos 3: 2). Este un principiu divin pe care nu trebuie să-l pierdem niciodată. „Responsabilitatea provine din relația.” Deoarece Iehova a separat Israelul de națiuni și i-a adus într-un legământ cu ei înșiși, era de așteptat să se supună poziției lor preferate, altfel vor fi obiectul special al eforturilor sale educaționale. Același lucru este valabil și pentru adunarea lui Dumnezeu în această epocă, colectiv, dar în egală măsură pentru fiecare credincios în parte. Suntem chemați să mergem demni de chemarea noastră sublimă și, dacă nu reușim, vom face față pedepsei tatălui nostru. Pedeapsa nu înseamnă că inima lui Dumnezeu s-a întărit împotriva noastră, dimpotrivă. Dragostea lui este cea care îl face să acționeze astfel.

Versetul 3

Amos 3,3: Doi merg împreună, dacă nu au fost de acord?

Amos 3.3 ne inițiază în secretul comunității reale. Doi pot merge împreună doar dacă sunt de acord. Nu este vorba de a fi de acord cu toate detaliile, ci de a gândi în același mod despre întrebările fundamentale despre comunitatea noastră. Dumnezeu nu poate umblă cu negătorii în acel sens intim și binecuvântat care este considerat aici și nici credincioșii în legătură sfântă nu pot merge împreună dacă unul caută să-l onoreze pe Dumnezeu, iar celălalt deja s-a strecurat în gândirea necurată și pe căile rele.

Versetele 4-6

Amos 3,4-6: 4 Leul urlă în pădure dacă nu are predație? Tânărul leu își lasă vocea să sune din tărâmul său decât dacă a prins unul? 5 Păsărea cade în zgură pe pământ când nu are momeală? Prunca se învârte de pe pământ când nu a prins nimic? 6 Sau trompeta va fi suflată în oraș și oamenii nu ar trebui să fie alarmați? Sau se întâmplă un accident în oraș și DOMNUL n-ar fi făcut-o?

Începând cu Amos 3: 4 , Profetul anunță ocazia pentru mesajul său. Rezultatele provin din cauze relevante. Trompeta trebuia să fie suflată pentru a-i face pe oameni să tremure pentru că Dumnezeu avea să le facă rău. „Sau există un dezastru în oraș și DOMNUL n-ar fi făcut-o?” Este provocarea lui. Acest verset i-a deranjat pe mulți care erau excesivi pentru reputația Domnului oștirilor. Dar, bineînțeles, răul este mizeria (nu păcatul), așa cum am văzut în primul capitol al lui Joel, iar Dumnezeu îl folosește ca tija. Înainte de aceasta, Amos ar trebui să avertizeze locuitorii fără griji din orașele Israelului.

Versetele 7.8

Amos 3,7,8: 7 Căci Domnul DUMNEZEU nu face nimic decât dacă și-a dezvăluit secretul slujitorilor săi profetul. 8 Leul a răcnit, cine nu ar trebui să se teamă? Domnul, Domnul, a vorbit, cine nu ar trebui să profețească?

El are un motiv întemeiat să proorocieze. Dumnezeu i-a dezvăluit secretele sale. Prin urmare, el trebuie să o anunțe cu curaj. „Domnul, Domnul, a vorbit, cine nu ar trebui să profețească?” ( Amos 3: 8)) Acesta este într-adevăr un motiv sublim. Dar este doar un motiv bun pentru cei care încearcă cu adevărat să împărtășească adevărurile divine. Dacă Dumnezeu nu a vorbit, prezumția unuia este la fel de bună ca cea a altuia; opiniile unei persoane sunt atunci la fel de demne de a fi crezute și considerate ca cele ale confraților săi. Dar dacă Dumnezeu însuși a vorbit așa cum a făcut-o în Cuvântul Său, atunci totul este clarificat pentru cei care se tem de El. Slujitorul său nu are nevoie decât să proclame ceea ce i s-a descoperit. Făcând acest lucru, el se îndepărtează de „contradicțiile greșitei așa-numite cunoașteri” ( 1 Tim. 6:20 ) și de „considerațiile nechibzuite” ( Romani 1:21 ).

Aceasta este valoarea Scripturii și Satana vrea să ne jefuiască de această bogăție neobservată în prezent. Dumnezeu și-a dezvăluit voința în cuvântul său. „Domnul DUMNEZEU nu face nimic decât dacă și-a dezvăluit secretul slujitorilor săi Profetul” ( Amos 3: 7 ). Prin urmare, credinciosul acceptă scripturile profetice pe care Domnul Isus le-a dat pe sigiliul său ca fiind ultima și cea mai înaltă autoritate în cunoașterea faptului că „oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit, conduși de Duhul Sfânt” ( 2 Pet 1:21 ). Credința triumfă atunci când simpla deliberare este în întuneric și încearcă în zadar să privească viitorul, să explice trecutul sau să înțeleagă prezentul.

Opozanții inspirației Bibliei susțin adesea că infailibilitatea Scripturii nu poate fi spusă decât dacă se presupune că scriitorii diferitelor cărți erau infailibili, chiar dacă Domnul Isus a spus cu seriozitate că „Scriptura nu a fost poate fi dizolvată ” ( Ioan 10,35)). Dar nu există absolut nicio problemă de infailibilitate umană. Când vorbește Dumnezeu, nu trebuie să fii infailibil, trebuie să fii ascultător și să dai peste ceea ce El a făcut cunoscut. Așa a fost și cu Amos și tovarășii săi profetici. Un scriitor nu are nevoie de o cunoaștere precisă a evenimentelor pe care le descrie atunci când altcineva dictează. El aude cuvântul și îl scrie în consecință. Prin urmare, înțelegem, de asemenea, că scriitorii Vechiului Testament „au cercetat în ce moment sau în ce timp a fost indicat spiritul lui Hristos care era în ei când a mărturisit despre suferințele care urmau să vină la Hristos și gloriile de după aceea. “( 1 Pet 1:11 ) Doar necredința vede o dificultate aici.

Versetele 9-15

Amos 3,9-15: 9 Apelează peste palatele din Asdod și peste palatele din țara Egiptului și spune: Adună-te în munții Samariei și vezi marea confuzie din mijloc și asupriri din interior! 10 Și nu știu ce este drept, spune DOMNUL, ei că violența și distrugerea se îngrămădesc în palatele lor. 11 Prin urmare, așa spune Domnul DUMNEZEU: Vrăjmașul din toată țara! Și El vă va răsturna puterea și palatele voastre vor fi jefuite. 12 Așa spune DOMNUL: În timp ce păstorul salvează două picioare sau vârful unei urechi de la gâtul leului, la fel vor fi mântuiți copiii lui Israel, care stau în Samaria în colțul tapițeriei și pe damascul patului.

13 Ascultă și mărturisește casa lui Iacov, spune Domnul DUMNEZEU, Dumnezeul oștirilor: 14 În ziua în care voi bântui fărădelegile lui Israel, voi vizita și altarele Betelului; și coarnele altarului trebuie să fie tăiate și să cadă la pământ. 15 Și voi zdrobi casa de iarnă împreună cu casa de vară; iar casele de fildeș vor pieri, marile case vor dispărea, spune Domnul.

Versetele din Amos 3: 9-15 conțin mesajul profetic. Căutarea lui Israel este prevăzută. Dar se anunță în același suflu că o rămășiță va fi salvată. Se spune în palatele filistenilor și egiptenilor că Dumnezeu nu va mai fi un zid de protecție pentru ei din cauza păcatelor poporului său. Popoarele care erau cândva martorii puterii sale vor fi acum martori ai dreptății sale. Întrucât poporul său nu a umblat cu El, El nu a putut decât să le predea disciplinei.

Pentru că „pe măsură ce ciobanul salvează două picioare sau vârful unei urechi de la gâtul leului, la fel vor fi mântuiți copiii lui Israel, care stau în Samaria în colțul tapițeriei și pe damascul patului de zi” ( Amos 3:12). Ciobanul care a pierdut una din oile turmei a fost răspunzător dacă nu a putut dovedi că a fost sfâșiat de animale sălbatice. De aici efortul său de a salva cel puțin ceva, dacă este doar vârful unei urechi, de la animalul mâncat. În același fel, Dumnezeu va salva o parte din Israel, chiar și o mică parte și va împiedica să fie devorat de animalele sălbatice, imperiile păgâne. Căutarea lor trebuie să le fie atribuită pentru practicile lor idolatre, dintre care altarul din Betel, construit de regele Ieroboam, fiul lui Nebat, a fost un memorial permanent. Declinul său ar presupune distrugerea celor care se lăudau cu averea lor s-au dezvăluit de luxul lor și erau îngrijorați de starea căzută a Israelului. Asta va intraAmos 6: 1-6 mai detaliat și vom spune mai multe despre acest lucru în acest moment.

Profetul Amos (4)
Capitolul 4

Henry Allen Ironside

conținut

“Cu toate acestea, nu ești invers!”

“Cu toate acestea, nu ești invers!”

În acest capitol, poporului Israel i se reamintește câte moduri a folosit Dumnezeu pentru a le vorbi cu scopul de a-i chema înapoi la El. Dar rezultatul trist a fost că au continuat pe căile lor păcătoase, în ciuda avertismentelor și a pedepselor. Au disprețuit osânda Domnului.

Versetele 1-3

Amos 4: 1-3: 1 Auziți acest cuvânt, vacile lui Basan, care sunt pe muntele Samariei, care asupriți pe săraci, maltratați-i pe săraci și spuneți stăpânilor voștri: Adu-ne să bem! 2 Domnul, Doamne, a jurat prin sfințenia Sa: Iată, vor veni zile peste tine, când vei fi remorcat de cârlige și de restul de pescari. 3 Și veți ieși prin crăpăturile din perete, fiecare către voi înșivă și veți fi aruncați la Harmon, spune Domnul.

În aceste versete, femeile importante din Israel sunt abordate probabil, deoarece forma inițială pentru „vacile lui Basan” este feminină. Addictive, insolente și pline de satisfacție, aceste femei răutăcioase i-au asuprit pe cei săraci și au abuzat pe cei nevoiași pentru a-și sluji propriile dorințe carnale. Indiferenți de suferința pe care plăcerea lor nelegală o aduceau pentru alții, au sărbătorit și s-au bucurat și au uitat că Sfântul Israel privea. El a jurat de Sfinția Sa să-și readucă păcatele pe cap. El ar scoate-o din nechibzuința ei, la fel cum un pescar prinde un pește lacom, care habar nu are că există un pericol care pândește în momeala ispititoare.

Versetele 4.5

Amos 4,4,5: 4 Du-te la Betel și fărădelege, la Gilgal și înmulțește călcarea! Și adu-ți jertfele în fiecare dimineață, zecimile tale la fiecare trei zile; 5 și incriminează o ofrandă sacrificială de mulțumire și strigă, anunță cadouri voluntare! Căci așa îl iubești, copii lui Israel, spune Domnul DUMNEZEU.

Amos 4,4,5 este înțeles diferit. Unii văd aici chemarea la pocăință care este adresată serios conștiinței oamenilor. În acest caz, „jertfa mulțumirii dospitului” este considerată a fi în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum este descris în Levitic 7:13 . Acolo, pâinea dospită i se adaugă jertfa de mulțumire, prin care victima își exprimă propria nedemnitate.

Dar jertfa de mulțumire era adecvată numai dacă oamenii erau în contact corect cu Dumnezeu. A chema-o la altarul greșit din Betel și a aduce o mulțumire de mulțumire acolo unde ar fi fost necesară o jertfă de păcat, nu era cu siguranță în mintea lui Dumnezeu.

De aceea, văd această secțiune ca o ironie absolută în modul în care Ilie a ridiculizat preoții Baal. De fapt, se pare că profetul ar spune: „Aduceți un mulțumire de la dospit, pentru că așa îl iubiți, voi, copii ai lui Israel!” Nu există niciun gând aici să adăugați dospitele ca adăugare la o victimă ucisă sau la darul primului fruct a se vedea. Dar dospitul este victima, pe care i se cere ironic să-i ofere. Această întreagă secțiune este o tristă descriere a statului mizerabil și scăzut al Israelului, al cărui întreg sistem de cult nu a fost altceva decât ultraj și transgresiune. Și totuși s-au lăudat cu splendoarea și ritualurile lor în același timp.

Oare cel care privește prezumția unui creștinism vinovat nu-l vede cu un dezgust și mai mare? Acolo unde conștiința este activă, cu siguranță te va conduce să te abatezi de faptele greșite care au un caracter atât de orbitor.

Amos 5.5 arată clar că Dumnezeu nu s-a gândit de la distanță să accepte o jertfă făcută în Betel sau Gilgal. Tot ce mișca în jurul acestor centre de apostazie era urât de El. Își legase numele de Ierusalim, deși numele său fusese deja desecrat acolo.

Versetul 6

Amos 4,6: Și așa v-am dat și dinți curați în toate orașele voastre și lipsă de pâine în toate locurile voastre; și totuși nu te-ai întors la mine, spune DOMNUL.

Din cauza a ceea ce am privit până acum, El a dus la o foamete severă. El „le-a dat dinți curați în toate orașele lor și lipsa pâinii în toate locurile lor”. Cu toate acestea, nu a existat nicio dovadă a pocăinței lor și El a trebuit să spună: „Și totuși nu ești invers.

Versetele 7.8

Amos 4,7.8: 7 Și am scos și ploaia din tine când mai erau încă trei luni de recoltat; și am plouat pe un oraș în timp ce nu am plouat pe celălalt oraș; un câmp a fost irigat și câmpul pe care nu a fost ploaie s-a uscat; 8 și două sau trei orașe s-au îndreptat către un oraș pentru a bea apă și nu au fost mulțumiți. Cu toate acestea, nu te-ai întors spre mine, spune Domnul.

El a reținut și ploaia într-un mod care ar trebui să o facă să fie interogativă și reflectantă, dacă conștiința ei încă se agita. A dat ploaie într-un oraș și a ținut-o înapoi de un alt oraș. Și totuși vine același cor serios: „Totuși nu te-ai întors la mine, spune Domnul”.

Versetul 9

Amos 4,9: Te-am lovit cu țuică și îngălbenire; un număr mare de grădini și podgorii și smochinul și măslinii au mâncat lăcustul. Cu toate acestea, nu te-ai întors spre mine, spune Domnul.

El o bătuse cu țuică și îngălbenire, astfel încât recolta ei rară era stricată înainte să fie complet coaptă. Dacă pomi fructiferi, podgorii și grădinile lor arătau promițătoare, lăcustele (lăcustele de cel mai vorace fel) erau trimise să le distrugă. Dar nu s-a trezit – conștiința a continuat să doarmă. „Totuși, nu te-ai întors către mine, spune Domnul”.

Versetul 10

Amos 4:10: Am trimis ciuma printre voi în felul Egiptului; Ți-am ucis tinerii cu sabia în timp ce ti-au fost luați caii și am lăsat duhoarea din tabăra armatei tale, în nas. Cu toate acestea, nu te-ai întors spre mine, spune Domnul.

El a vizitat-o și „în felul Egiptului” cu ciuma. Cadavrele cu miros urât ale celor mai frumoși fii ai ei, care fuseseră uciși cu caii în luptă, au poluat aerul astfel încât să respire în boală și moarte. Totuși, nimeni nu părea să recunoască cine era acela care îi bântuie și astfel nu s-au întors la El.

Versetul 11

Amos 4:11: Am făcut o inversare între voi ca inversiunea Sodomei și Gomorei de către Dumnezeu; și ai fost ca un jurnal care a fost salvat de la foc. Cu toate acestea, nu te-ai întors spre mine, spune Domnul.

La nevoile lor s-a adăugat un dezastru natural major, posibil un cutremur, însoțit de un incendiu major. El a inversat unii, la fel cum El a distrus Sodoma și Gomora, astfel încât supraviețuitorii au fost mântuiți ca focul din foc; totuși nu erau invers. Nu au reușit să-i vadă mâna în ceva ce o afectase. Au încercat doar să scape de toiag și nu au auzit mesajul lor sau cine le-a trimis. Aceasta este exact calea ființei umane, care rămâne neatinsă de harul divin. Închide ochii la dovezile evidente ale acțiunilor lui Dumnezeu și își urmează fără minte propria cale până când groapa de deasupra lui se închide.

Versetul 12

Amos 4:12: Acesta este motivul pentru care vă voi face asta, Israel. Pentru că vreau să vă fac asta, trimiteți-vă să vă întâlniți cu Israel, Dumnezeul vostru!

Din cauza indiferenței lor totale, mai rămâne un singur lucru de făcut: ei trebuie să facă față în fața instanței ale cărei avertismente și acte disciplinare au disprețuit. “Prin urmare … pregătește-te să întâlnești Israelul, Dumnezeul tău!”

Versetul 13

Amos 4:13: Căci iată cine formează munții și creează vântul și face cunoscut omului care este gândul său; cine face zorii și întunericul și umblă pe culmile pământului: Domnul Dumnezeul oștirilor este numele său.

Căci, deși nu L-au cunoscut, El a fost Yahweh, Dumnezeul puternic al oștirilor, care a format munții și a creat vântul, care i-a dezvăluit gândurile secrete omului, care a făcut întunericul dimineața și a umblat pe culmile pământului.

Ar trebui să-l întâlnească – dar cum? Și și tu, dragă cititoare, ai acest lucru în fața ta, dacă nu ești încă salvat. Gândiți – vă cum vă puteți sta înaintea Lui în ziua cea mare a mâniei Lui!

Acest cuvânt este valabil și pentru credinciosul care umblă neglijent. Mergând pe drumul său, el poate disprețui osânda Domnului, fără să asculte vocea lui admonestantă. Dar el nu poate continua așa pentru totdeauna. Mai devreme sau mai târziu va trebui să se întâlnească cu Dumnezeu și totul va fi dezvăluit în prezența lui. De aceea: mărturisește întotdeauna pasele greșite imediat celui care cunoaște secretele tuturor inimilor!

Profetul Amos (5)
Capitolul 5
Henry Allen Ironside

Un lament pentru Israel
Versetele 1-5
Amos 5: 1-5: 1 Auziți acest cuvânt pe care îl ridic deasupra voastră, un lament, Casa lui Israel! 2 Fecioara lui Israel a căzut, nu se va mai învia; se află aruncat pe pământul său, nimeni nu-l amenajează. 3 Căci așa spune Domnul DUMNEZEU: Orașul care va ieși o mie va păstra o sută și care va ieși o sută va păstra zece pentru casa lui Israel. 4 Căci așa spune Domnul casei lui Israel: Găsește-mă și trăiește. 5 Și nu mergeți la Betel sau nu mergeți la Gilgal sau nu mergeți la Beersheba; căci Gilgal va fi cu siguranță condus și Betel va fi stricat.

conținut
Un lament pentru Israel
Versetele 1-5
Versetele 6-9
Versetul 10
Versetele 11-13
Versetele 14.15
Versetele 16.17
Versetele 18-20
Versetele 21-24
Versetele 25-27
Triste și serioase sunt tălmășiile lamentării ca un lament pe care profetul îl cântă despre națiunea căzută pe care îl iubește atât de mult. Ca popor, au eșuat complet în loialitatea lor față de Dumnezeu și, pe baza responsabilității lor, nu au reușit să pretindă o singură binecuvântare. Dacă Dumnezeu le va accepta vreodată, asta nu va fi posibil decât prin harul curat ; altfel, nimic altceva decât tribunalul ar fi partea ta.

În acest fel, tot ceea ce Dumnezeu a încredințat oamenilor a eșuat, iar mărturia încredințată bisericii nu face excepție. Dar Dumnezeu are în Sine infinite surse care nu pot fi reprezentate decât prin eșecul obiectului harului Său. Acest lucru poate înveseli și înălța spiritul tuturor celor care gem și plâng la dezbinările și eșecurile nefericite ale ceea ce ar fi trebuit să fie mărturie despre Hristos și slava lui Dumnezeu în ultimele zile. Cu toate acestea, descurajarea și întunericul nu trebuie să copleșească sufletul. Poate că poporul său îl va căuta în continuare pe Dumnezeu din poporul său. Când ruptura și penitența devin evidente, El este capabil să facă mai mult decât cerem noi sau credem.

Fecioara Israel căzuse atât de adânc, încât nu se mai putea ridica niciodată – cel puțin nu de una singură. Nu era nimeni printre liderii lor care să-i poată ridica din nou. Și totuși, Dumnezeu îi cheamă și îi întreabă pe cei care ar auzi: „Găsiți-mă și veți trăi!” Nimeni nu i-a putut salva, ci pe cel de la care s-au abătut trist. Mergând la Bethel, Gilgal sau Beersheba, unde înălțimile indicau idiosincrasii idolatre, ar fi liber, ca Amos 4: 5descrie ironic. Faptul că există o anumită legătură sacră cu locurile menționate nu i-ar împiedica să intre în captivitate. Bethel nu mai era casa lui Dumnezeu și nici Gilgal nu a vorbit despre rușinea ei înlăturată. Dimpotrivă, Betel devenise un loc al demonilor și Gilgal însuși era o rușine.

Nimic nu persistă, fie că este visul apostoliei sau ideea modernă, pe care unii o consideră „motivul inițial al întâlnirii” și „existența continuă a mesei Domnului”. Ceea ce a fost dat în mod clar de Dumnezeu este prăpădit repede acolo unde se află mândria și voința de sine. Uneori, trebuie să vă abateți de la astfel de lucruri și să le respingeți pentru că sunteți fideli Domnului, în ciuda faptului că în trecut acestea au fost asociate cu binecuvântările și afirmarea evidentă a lui Dumnezeu.

Font trebuie să ne, regulile nu umane și presupun de putere ghid. „Ceea ce a fost de la început” este baza inițială – și numai asta!

Versetele 6-9
Amos 5: 6-9: 6 Caută DOMNUL și trăiește astfel încât să nu intre în casa lui Iosif ca un foc și să-l mistuie și nu este nimeni pentru Betel să-l scoată – 7 ei se transformă chiar în pelin și aruncă dreptatea la pământ -; 8 caută pe cel care a făcut cele șapte stele și pe Orion și a transformat umbra morții în dimineața și întunecă ziua în noapte, cine cheamă apele mării și le revarsă pe suprafața pământului: 9 DOMNUL este numele său; devastarea izbucnește asupra celor puternici și dezolarea vine peste cetate.

Deci Israelului i se cere să caute și să trăiască Domnul „pentru ca el să nu intre în casa lui Iosif ca un foc și să-l consume și să nu fie nimeni pentru Betel să-l scoată”. Din păcate, avertismentul a fost respins și astfel instanța anunțată a fost efectuată câțiva ani mai târziu, iar casa lui Iosif a fost consumată și nu va fi colectată din nou până în ziua gloriei viitoare.

Păstorul din Tekoa se înalță în Amos 5: 7-9 până la culmi poetice inspirate. Stelele de pe orbitele lor fuseseră fără îndoială conținutul gândurilor sale de multe ori când își păștea turmele pe dealuri noaptea. De asemenea, el a studiat în mod evident cartea lui Iov, deoarece Amos 5,8 este strâns legat de Iov 9,9 și Iov 38,31 .

El exclamă: „Transformă legea în pelin și aruncă dreptatea la pământ -; caută pe cel care a făcut cele șapte stele și Orion și a transformat umbra morții în dimineața și a întunecat ziua în noapte, cine cheamă apele mării și le revarsă pe suprafața pământului: DOMNUL este numele său; devastarea izbucnește asupra puternicului și dezolarea vine peste cetate. “„ Șapte stele “(Kimah) și” Orion “(Kesil) nu pot fi numite cu certitudine. Dar este sigur că trebuie să fie unele dintre constelațiile mai mari. Oriunde apar aceste cuvinte, atât în Iov, cât și aici, ele sunt traduse de obicei ca „cele șapte stele” sau „șapte stele” și „Orion”. În general, evreii le priveau ca pe un grup de stele strălucitoare,

Profetul îi cheamă pe cei care greșesc să se uite la cel care direcționează trupurile cerești și îi cheamă la existență; cine poruncește soarelui să se ridice în gloria lui și să alunge întunericul; a cărei mână îndrumă în egală măsură cariera planetei, astfel încât să fie din nou noapte; și care dă ploaie solului însetat.

Versetul 10
Amos 5:10: Îl urăsc pe cel care vorbește dreptate în poartă și îl distrează pe cel care vorbește nevinovăție.

Oamenii au legătură cu El , indiferent dacă le place sau nu. Ochii Lui văd toate căile necugetate ale celor numiți de numele său. Ei aruncă de bună voie lumina „urând pe cel care vorbește dreptate în poartă și urându-l pe cel care vorbește impunitatea”. Aveți mulți succesori. Cei mai obișnuiți sunt cei care umblă nepăsători sau păcătoși, care sunt indignate față de cei care își învinovățesc căile necinstite. Vă bucurați de nepăsători, de predicători și de profesori plini de griji, dar detestați și disprețuiți oamenii credincioși și evlavioși. Dar cei care se ridică pentru Dumnezeu trebuie să se aștepte la rezistență și vorbire malefică din partea celor duhovnicești și lumii.

Versetele 11-13
Amos 5,11-13: 11 (Prin urmare, pentru că pășești pe cei mici și iei cereale de la el, ai construit case din pietre tăiate și nu vei locui în ele, ai plantat podgorii minunate și nu le vei bea vinul. 12 Căci știu că fărădelegile voastre sunt multe și păcatele voastre sunt numeroase.) Îi asaltă pe cei drepți, iau răscumpărarea și pleacă dreptul celor săraci din poartă. 13 Prin urmare, cel nevăzător este tăcut în acest moment, căci este un timp rău.

Știind bine că va fi urât pentru mustrarea sa în poartă, Amos își anunță mesajul său serios fără scuze și fără ezitare. El trezește cu conștiință cu privire la păcatele pe care judecata care le va aduce în curând asupra națiunii care a devenit vinovată. Au asuprit săracii, s-au gândit doar la propria lor mângâiere, au torturat pe cei drepți, au acceptat mită, au tratat pe cei nevoiași în curte – în poartă – pe nedrept. În plus, erau atât de arătoase și obraznice, încât părea înțelept să nu-și dezvăluie răutatea. Vremurile erau atât de proaste.

Versetele 14.15
Amos 5,14: 15: 14 Caută binele și nu răul ca să poți trăi; iar DOMNUL Dumnezeul oștirilor va fi cu voi așa cum spuneți. 15 Urați răul și iubiți binele și stabiliți dreptatea în poartă; Poate că DOMNUL Dumnezeului oștirilor va fi milostiv pentru rămășița lui Iosif.

Dar slujitorul credincios al lui Dumnezeu nu ascunde nimic și nu folosește cuvinte măgulitoare. El își dezvăluie ipocrizia și îi cheamă să caute binele și nu răul, pentru ca ei să vrea să trăiască și ca Domnul oștirilor să fie din nou cu ei. Dacă aceste cuvinte sunt ascultate, poate că Dumnezeu ar fi din nou milostiv pentru rămășița lui Iosif.

Versetele 16.17
Amos 5,16.17: 16 De aceea spune DOMNUL Dumnezeul oștirilor, DOMNUL: Lamentare în orice loc! Și pe toate aleile se va spune: vai, vai! Și unul îi va chema pe fermieri la jale, iar pe cei care știu mângâierea spre lamentare; 17 și vor fi lamentări în toate podgoriile. Căci voi trece prin mijlocul tău, spune Domnul.

Bărbați ca Amos nu sunt niciodată populari cu majoritatea. Dar cât de bine este să ai aprobarea unuia decât aplauzele maselor. La fel ca Pavel, Amos a spus, „să nu placă oamenilor, ci lui Dumnezeu care testează inimile”. Totuși, el nu se revigorează și nu folosește un limbaj degradant sau ofensator; el își expune sincer și sincer vinovăția lor și îi cheamă la pocăință cu dragoste și iubire.

Dacă nu s-ar face atenție acestui apel, lamentațiile le-ar înlocui cântecele goale, așa cum s-a întâmplat la scurt timp după ce bucuria a ieșit și chiar lamentația devastată a fost auzită în podurile de bucurie.

Versetele 18-20
Amos 5: 18-20: 18 Vai de cei care doresc ziua Domnului! Care este ziua Domnului pentru tine? El va fi întuneric și nu lumină: 19 Ca și cum cineva fuge de leu și un urs îl întâlnește; iar el vine acasă și pune mâna pe perete și un șarpe îl mușcă. 20 Oare ziua Domnului nu va fi întuneric, nu este lumină și întuneric și nu va străluci?

Este uimitor modul în care oamenii adânci pot cădea și cum încă vorbesc foarte evlavios și religios. Starea lui Israel era atât de mizerabilă și de dezgustătoare, încât printre ei se aflau cei care se prefac că doresc ziua Domnului pentru ca, așa cum sperau, să fie eliberați de dificultățile lor, care erau rodul atașamentului lor. Un fel de vai este proclamat asupra acestor oameni. Ce ar face ziua Domnului pentru ei? Ar fi ca un om fugit de un leu și întâlnind un urs. Și pentru a scăpa de acest al doilea pericol, fuge în casa lui; dar când își sprijină mâna de perete vine un șarpe veninos, care se ascunde într-un colț sau în spatele unei perdele și îl mușcă cu dinții ei de venin. Nu există scăpare de la curte. Ziua Domnului va fi ziua revelației și, prin urmare, această zi va fi o zi a întunericului și nu a luminii pentru cel rău. „Va fi întuneric și nu lumină”.

Versetele 21-24
Amos 5: 21-24: 21 Urăsc că-mi disprețuiesc sărbătorile și nu-mi place să miroase adunările voastre: 22 Căci dacă îmi oferiți arderi și oferte de mâncare, nu am plăcere în ele; și nu vreau să mă uit la sacrificiul de pace al bovinelor tale îngrășate. 23 Îndepărtați zgomotul cântecelor voastre și nu vreau să aud cântarea harpelor voastre. 24 Dar dreptatea se învârte ca apa, iar dreptatea ca un pârâu mereu curgător!

Irealitatea sărbătorilor și adunărilor lor era în conformitate cu această presupusă dorință de a vedea ziua Domnului. În timpul domniei lui Ieroboam al II-lea, se părea că Iehova a fost onorat, dar adevărul era că El a fost necinstit de practicile nefaste cu care oamenii s-au îngăduit. Prin urmare, El le ura sărbătorile și nu voia să le accepte sacrificele. El căuta dreptatea care curge prin țară ca un curent puternic, nu pentru forme și sărbători externe.

Versetele 25-27
Amos 5: 25-27: 25 Mi-ai oferit jertfe și sacrificii în deșert timp de patruzeci de ani, în casa lui Israel? 26 Da, ai purtat pe Sikkut, regele tău, și pe Kijun, idolii tăi, constelația Dumnezeului tău pe care ai făcut-o. 27 Deci te voi duce dincolo de Damasc, spune Domnul, Dumnezeul oștirilor este numele Lui.

Din păcate, calea ei actuală insincere a fost caracteristică de la început. Chiar și în zilele rătăcirii în deșert, au pus la cale un cort pentru idolii lor lângă Altarul Domnului și le-au făcut jertfe în acei patruzeci de ani memorabili. „Deci te voi duce dincolo de Damasc, spune Domnul, Dumnezeul oștirilor este numele lui”.

Este extrem de important și merită să o luăm în serios. Domnul anunță aici că captivitatea asiriană a fost rezultatul idolatriei lor păcătoase „în deșert”! Au trecut peste șapte sute de ani de la prima cădere; dar întrucât nu fusese niciodată judecat până acum, ei trebuie judecați acum! Cât de puternic îi recomandă această secțiune pe cei care refuză să se confrunte cu faptul că păcatul, care nu este judecat, continuă să funcționeze ca dospitul și acidulează întregul aluat! Și din nou suntem învățați cu emfatica aceeași lecție pe care am făcut-o deja pe larg în Osea 7.4-7s-au uitat. O, că inimile noastre s-au înclinat la adevărul pe care Scriptura ni-l mărturisește în mod repetat, astfel încât să fim protejați de contaminare împotriva răului nedirectat!

Profetul Osea (1)
Capitolul 1

Henry Allen Ironside

conținut

Sângele lui Jisreel

Sângele lui Jisreel

introducere

Osea, a cărui carte este prima dintre așa-numiții profeți mici, a fost un contemporan al lui Isaia aproape în toată slujba sa, așa cum a fost Amos în primii ani. O comparație a primelor versete din aceste cărți cu cartea dinaintea noastră oferă dovada. În timpul domniei îndelungate a lui Ieroboam al II-lea, regele lui Israel, și al lui Usiah, Jotam, Ahaz și Ezechia, regii lui Iuda, au fost multe de blamat în ambele națiuni. Cu mesajele sale directe, Osea pare să se fi restrâns în primul rând la Iuda. El vorbește mai multe despre triburile zece ca săle. Totuși, ambele națiuni sunt abordate în întregime prin sfera profeției sale. De fapt, niciun alt profet nu ne oferă o demolare completă a căilor lui Dumnezeu cu oamenii săi pământeni, așa cum face Osea – Daniel nu face excepție. Dacă citiți Osea în legătură cu viziunile acestuia din urmă, unul aruncă multă lumină asupra celuilalt.

Versetul 1

Os 1,1: Cuvântul Domnului care a venit lui Osea, fiul lui Beeri, a venit în zilele lui Ussia, Iotam, Ahaz ‘, Iehisias, regele lui Iuda și în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, regele lui Israel.

Dumnezeu a fost bine să nu ne ofere detalii despre fondul personal al lui Osea. Excepție face căsătoria lui și problemele rezultate. Numele tatălui său este dat cu Beeri, dar nici seminția sa, nici locul său de naștere nu sunt menționate. Osea înseamnă ajutor sau mântuire . Adăugarea unui singur punct vocal dă lui Osea sensul: mântuirea prin Yah . Beeri înseamnă izvorul Domnului. Împreună, cele două nume ne amintesc de cuvintele Domnului către samariteana. El i-a oferit apa vie din izvorul Domnului, care ar avea ca rezultat mântuirea ei sigură.

Versetul 2

Os 1,2: Când Domnul a început să vorbească cu Osea, DOMNUL ia spus lui Osea: Du-te, ia o femeie care este curvă și un copil de curvă; căci țara alungă neîncetat curvirea departe de Domnul.

„Când Domnul a început să vorbească cu Osea”, l-a îndrumat pe profet să facă ceva foarte respingător, care trebuie să fi testat inima slujitorului său într-un mod foarte distinctiv. Ca și în cazul lui Isaia, el și ai săi ar trebui să fie un semn al lui Israel [ Is 8:18 ]. Deci i s-a cerut să se conecteze prin căsătorie cu o femeie fără caracter – cu o curvă. Aceasta a înfățișat starea săracă a Israelului infidel, care a rămas totuși obiectul iubirii lui Dumnezeu, în ciuda nedreptății și a murdăriei care se afla în ele. Am putea avea o imagine mai bună a harului oferită nemeritat celor care merită contrariula avut? Este important să ne amintim că harul nu este doar o favoare nemeritată, ci și o favoare în ciuda unei pedepse meritate .

Minunata iubire a lui Dumnezeu este faptul că El nu găsește obiectele iubirii sale între cei drepți și sfinți, ci printre păcătoșii pierduți și rupți, care sunt vinovați și păcătoși, deviați și nepotriviți și nu merită decât judecată. Cu toate acestea, El își dă dragostea celor care sunt fără valoare și nevrednici și o răscumpărează pentru sine. Înțelegerile Domnului cu Israel în acea vreme arată căile sale de har cu credincioșii astăzi. „Totuși, toate aceste lucruri au fost date celor drept modele de rol și au fost scrise pentru îndemnul nostru la care a venit sfârșitul veacurilor” ( 1 Corinteni 10:11 ).

Versetul 3

Os 1,3: și a mers și a luat-o pe Gomer, fiica lui Diblaims; iar ea a rămas însărcinată și a născut un fiu.

În ascultare de vocea Domnului, Osea „s-a dus și a luat-o pe Gomer, fiica lui Diblaim” la soția sa. Aceasta i-a oferit ceea ce nu mai avusese anterior ca femeie, pentru care nu era loc și onoare în Israel. Cu ea a avut mai mulți copii. Moartă în viața ei veche, pentru care i-ar fi rușine, a adus fructele care i-au dat dragostea lui, numele său și protecția lui. În toate acestea, putem vedea cu ușurință o minunată ilustrare a ceea ce a făcut Duhul Sfânt în Romani 6:21, 22spune: „Ce fructe ai avut atunci din lucrurile de care ți-e rușine acum? Pentru că sfârșitul lor este moartea. Însă acum, eliberați de păcat și deveniți sclavi ai lui Dumnezeu, aveți rodul sfințeniei voastre ca sfârșit, dar viață veșnică. ”La fel în capitolul următor:„ La fel și voi, frații mei, ați fost uciși de lege prin trupul lui Hristos pentru a deveni un altul, cel înviat din morți, pentru a putea aduce roade lui Dumnezeu. Pentru că atunci când eram în trup, patimile păcatelor au lucrat prin lege ”( Rom 7: 4, 5 ).

Osea i-a fost rușine că este căsătorit cu cineva cu un caracter rău, dar nu a trebuit să moară pentru soția sa. A fost foarte diferit cu Domnul nostru Isus. El nu a venit numai acolo unde am fost în păcatul și rușinea noastră, dar pe crucea Calvarului a făcut păcat pentru noi, astfel încât să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El. Acolo ne-a cumpărat cu propriul său sânge prețios, „care s-a dat pentru noi ca să ne cumpere de orice nelegiuire și să-și curețe o proprietate dornică de a face lucrări bune” ( Tit 2:14 ).

În comparație cu dragostea lui atotcuprinzătoare, bunătatea pe care i-a oferit-o Hosea Gomer este o imagine slabă. Este, de asemenea, pentru afecțiunea constantă a Domnului pentru Israel, mireasa lui pământească. Pentru că crucea era locul unde s-a plătit prețul răscumpărării atât pentru oamenii Săi cerești, cât și pentru cei pământești.

Versetele 4.5

Când s-a născut primul fiu, Domnul i-a spus:

Hos 1,4,5: Numiți-l Jisreel; o perioadă mai lungă de timp, voi bântui vinovăția de sânge a lui Jisreel la casa lui Iehu și voi pune capăt domniei casei lui Israel. Și se va întâmpla în acea zi când voi rupe arcul lui Israel în valea Jisreel.

Numele Jisreel vorbește de fapt despre binecuvântare, dar aici este folosit pentru a anunța judecata. Jisreel înseamnă „semănat de Dumnezeu”. În capitolul 2 și în ultimele trei versete ale acestui capitol [1] numele este folosit într-un context complet diferit.

Dumnezeu era pe cale să se abată de la Împărăția de Nord și să-i dea neamurilor să-i pedepsească pentru jignirile lor. El a răscumpărat-o în har și l-a adus la el; cu toate acestea, se dovediseră greșite și infidele. Prin urmare, ei au trebuit să învețe prin judecată ce nu vor învăța prin bunătatea Lui iubitoare. El combină devastarea lor cu „sângele lui Jisreel”. Acest lucru este foarte important, deoarece casa conducătoare din Israel a ajuns la putere prin „sângele lui Jisreel”. Acest lucru s-a întâmplat când Jehu a devenit instrumentul pentru a distruge casa lui Ahab din Jisreel [2Ki 9: 16-32 ] și el a putut lua tronul. Ieroboam al II-lea provine din această dinastie.

Dar nici Jehu, nici casa lui nu au aflat din judecata asupra lui Ahab. Au mers pe calea națiunilor și au urmat false zei. Prin urmare, sângele lui Jisreel ar trebui să fie răzbunat pe ei și, de asemenea, ar trebui să fie șterse.

Dar există și alte conexiuni cu Jisreel. Se reamintește că inițial a fost moștenirea omului drept Nabot. În 1 Regi 21: 1 aflăm că „Nabot Jisreeliterul avea o podgorie care se afla în Jisreel”. Ahab a râvnit podgoria și l-a întrebat dacă o poate cumpăra pentru a face o grădină din ea. Nabot a refuzat în mod corect să-și vândă moștenirea spunând: „Domnul să fie departe de mine, ca să vă dau moștenirea părinților mei” ( 1 Regi 21: 3 ). Supărat și furios, Ahab „s-a așezat pe patul său și și-a întors fața și nu a mâncat nimic” ( 1 Regi 21: 4). Monarhul mândru și capricios nu a putut face față gândului că cineva la fel de neînsemnat ca acest Jisreelit a refuzat să facă acest lucru. Izabela, soția sa păgână, a scris totuși scrisori în numele său și cu mesajul: „strigă repede și pune-l pe Nabot deasupra oamenilor; și așază doi bărbați, fii ai lui Belial, vizavi de el, care mărturisesc împotriva lui și spun: L-ai hulit pe Dumnezeu și pe Regele! Și duceți-l afară și piatrați- l să moară ”( 1 Ko 21.9.10 ). Complotul fără de Dumnezeu a fost realizat în mod corespunzător. Martorii falși au mărturisit împotriva vieții celor drepți, „și l-au dus din oraș și l-au ucis cu pietre, și el a murit” ( 1Ki 21:13 ).

Moștenirea lui a fost declarată renunțată și Ahab a coborât să intre în posesia acesteia. Dar pe drum profetul Ilie l-a întâlnit. Acest lucru îi fusese trimis cu un mesaj în instanță pe buze. Ochii Domnului văzuseră ce s-a întâmplat și el a poruncit slujitorului său să-i spună regelui fără de Dumnezeu că soarta lui a fost pecetluită și că casa lui trebuie răsturnată. Sângele lui Jisreel ar trebui să fie ruina lui. I s-a spus: „În cazul în care câinii au lins sângele lui Nabot, câinii ar trebui să-ți lingă și sângele” ( 1Ki 21:19 ).

„Și Domnul a vorbit și despre Izabela și a spus: câinii vor mânca Izabela la zidul exterior al lui Jisreel” ( 1 Regi 21:23 ). Toate acestea fuseseră literalmente îndeplinite. Ahab a fost ucis în bătălia de la Ramot-Galaad: „Și astfel regele a murit și a venit în Samaria; iar regele a fost înmormântat în Samaria. Și când mașina a fost spălată la iazul Samariei, câinii i-au lins sângele … conform cuvântului Domnului , pe care el îl rostise ”( 1Ki 22:37, 38 ). Asta s-a întâmplat pe podeaua lui Jisreel, reședința de vară a lui Ahab.

Ahab a fost înlocuit de fiul său evlavios Joram sau Jehoram, cum este numit uneori [ 2Ki 3: 1-3 ]. Iehu a fost uns rege de Elisei, omul lui Dumnezeu, cu ordinul de a ucide pe Joram [ 2Ki 9: 1-7 ]. Acesta din urmă „s-a întors să fie vindecat la Jisreel de rănile pe care sirienii i le-au suferit atunci când se lupta cu Hasael, regele Siriei” ( 2 Regi 9:15 ). Cei doi s-au întâlnit pe câmpul Nabot al Jisreeliterului. Ahaziah, regele lui Iuda, a fost alături de monarhul israelit. „Și când Joram l-a văzut pe Jehu, a spus:„ Este pace, Jehu? Dar el a spus: Ce, pace, în timpul curvirii numeroase a Izabelei, a mamei tale și a numeroaselor ei vrăjitoare ”( 2 Regi 9,22). Joram a încercat să scape, dar Jehu l-a străpuns cu o săgeată. În împlinirea cuvântului Domnului, trupul său sângeros a fost aruncat pe câmpul lui Nabot [ 2Ki 9,25,26 ]. Ahazia a fost și el rănit, dar a fugit la Megiddo și a murit acolo [ 2Ki 9.27 ]. Răzbunarea Domnului la casa lui Ahab a lovit-o pe pământul lui Jisreel!

Acesta este locul unde tragica soartă a Iebelului a urmat cursul, așa cum propovăduise profetul: „Și Jehu a venit la Jisreel. Și când Iebel a auzit-o, a pus machiaj pe ochi și a decorat capul și s-a uitat pe fereastră ”[ 2 Regi 9:30 ]. Când îl insultă pe Jehu ca ucigaș, el cere un susținător care ar fi pregătit să o răstoarne. Imediat unii oficiali ai instanței au pus mâna pe ei și i-au „scufundat”; și a vărsat din sângele ei pe perete și pe cai, iar el a călcat pe ei ”[ 2Ki 9:33 ]. Apoi și-a trimis slujitorii să-i îngroape. Dar au descoperit că câinii i-au mâncat pe câmpul Jisreel, așa cum a prezis Domnul ( 2 Regi 9:15)). Dinastia Jehu a ajuns deci pe tron prin sângele lui Jisreel. Dar, din păcate, nu învățaseră nimic din lecțiile serioase despre cât de mult urăște Dumnezeu păcatul și detestă în special idolatria! Prin urmare, același domeniu al lui Jisreel ar trebui să fie locul pentru curtea ei . Acest lucru s-a întâmplat în acest moment câțiva ani mai târziu (apoi numit Esdraelon). Asirienii au învins Israelul și captivitatea lor a început [2]

În istoria mântuirii vedem aici un adevăr serios și important. Conform lui Isaia 5, Israel este podgoria Domnului. Prin urmare, podgoria Jisreel vorbește despre Israel. Sunt „semănate de Dumnezeu” în țara Canaanului pentru a fi câmpul Domnului. Dar au procurat martori mincinoși împotriva Domnului Viei, împotriva celui neprihănit care nu i-ar da niciodată inamicului moștenirea sa legitimă. L-au omorât pe omul din podgorie cu mâini rele și au revendicat podgoria pentru ei înșiși. Prin urmare, opresorii păgâni au fost lăsați să răstoarne regatul și s-a dat putere națiunilor. Rugăciunea cumplită „Sângele Lui vine peste noi și copiii noștri” ( Mt 27:25)) a fost răspuns într-un mod mai groaznic decât sângele anti-tipic din martorii lui Jisreel. Chiar acolo unde l-au omorât pe Domnul Gloriei, sângele lor a fost vărsat ca un vin presat. Și au fost mâncați de câini, de păgânii impuri.

Oare neamurile ar fi beneficiat de lecțiile îngrozitoare ale sângelui seminței lui Dumnezeu? Cu siguranță că nu. Generoși și indiferenți la cerințele lui Dumnezeu, au mers singuri și nu au acordat atenție Cuvântului lui Dumnezeu. Prin urmare, ar trebui să fie șterse și, în consecință, Dumnezeu va răzbuna sângele lui Jisreel asupra lor.

Revenim la aplicarea literală a acestei secțiuni din Osea. Observăm că Domnul urma să rupă „arcul lui Israel în Valea Jisreel” ( Hos 1,5 ). Deoarece faptul că casa malefică a lui Ahab a fost distrusă din cauza păcatului și că au mers pe aceeași cale fără de Dumnezeu nu a mers în inimile lor, cele zece triburi au fost deportate în Asiria. O profeție foarte cunoscută a devenit realitate 50 de ani mai târziu în zilele regelui Hoseas, care a fost închis de domnitorul asirian Salmaneser și al cărui popor a fost capturat [ 2Kn 18.9-12 ].

Versetele 6.7

Hos 1,6.7: 6 Și a rămas însărcinată din nou și a născut o fiică. Iar el i-a zis: Dă-i numele Lo-Ruchama; pentru că de acum înainte nu voi mai avea milă de casa lui Israel, că cumva îi iert. 7 Dar voi avea milă de casa lui Iuda și îi voi mântui de Domnul, Dumnezeul lor; și nu îi voi salva prin arc și sabie și război, de cai și de călăreți.

În versetul următor aflăm că Gomer a născut o fiică. În ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, ea a fost numită Lo-Ruchama. Numele înseamnă „Nicio milă primită” și reprezintă statul actual al Israelului după ce a fost izgonit din țara lor. DOMNUL ar avea milă de Iuda. Încă nu s-au răzvrătit public împotriva lui Dumnezeu, așa cum au făcut și cele zece triburi.

Versetele 8.9

Hos 1,8,9: 8 Și ea a slăbit- o pe Lo-Ruchama. Și a rămas însărcinată și a născut un fiu. 9 Și el a spus: Dă-i numele Lo-Ammi; pentru că nu sunteți poporul meu, iar eu nu va fi a ta.

Al treilea copil, de data aceasta fiu, se numea Lo-Ammi. Asta înseamnă „Nu poporul meu”. Domnul ne lămurește: „Nu ești poporul Meu, iar eu, nu vreau să fiu Dumnezeul tău” (Apoc. Elb.). Au încălcat legământul pe care îl făcuseră cu mult timp în urmă pe Muntele Sinai și au confirmat în Câmpia Moabului. De la început, au fost trădători și rebeli. Pe baza a ceea ce trebuiau să arate, nu puteau pretinde nimic pentru ei înșiși. Prin urmare, Dumnezeu le renunță deocamdată și refuză să le dețină ca oameni ai Săi. Numele Lo-Ammi nu a fost revocat până în zilele noastre. De asemenea, Iuda a căzut sub această judecată în timpul captivității babiloniene. Israel a rămas în umbra ei de atunci. Aceasta explică de ce numele lui Dumnezeu este omis în cartea Esterei. Asta arată grija lui pentru ei

Versetele 2.1.2

Primul capitol potrivit Bibliei ebraice se încheie cu versetul 9. Următoarele două versete formează introducerea la Capitolul 2. Ele vorbesc despre mila care vine și, deși totul a fost pierdut pe baza lucrărilor lor, Dumnezeu arată proviziile de grație nelimitate de care se vor bucura ulterior.

Eze 2,1.2: 1 Numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, care nu poate fi măsurat sau numărat; și se va întâmpla în locul în care li s-a spus: „Nu ești poporul Meu!”, li se va spune: „Copii ai Dumnezeului cel viu”. [3] 2 Și copiii lui Iuda și copiii lui Israel se vor strânge și vor pune capul și vor urca din țară; pentru că ziua lui Jisreel este mare.

Referirea la nisipul de pe mare ne readuce la legământul original al harului pur pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam, lucru confirmat prin jurământul lui El Shaddai. Dumnezeu nu va încălca promisiunea pe care a făcut-o părinților, oricât de rele ar fi fost jignirile copiilor. O multitudine de nenumărate Israel și Iuda ar trebui totuși să primească binecuvântarea și să nu se mai piardă niciodată în țara pe care El i-a promis lui Avraam, Isaac și Iacob și care a fost pătată de sângele lui Isus. Aceasta nu este întoarcerea care a fost sub Cyrus [ 2Ch 36,22.23]. Foarte puține dintre cele zece triburi s-au întors la acea vreme și toate au fost alungate din țara lor din cauza respingerii lui Mesia când El a venit conform profeției pentru a se oferi ca rege. Când va veni timpul stabilit de Domnul, toți se vor întoarce din țările în care au fost împrăștiați și nu vor mai fi un popor împărțit. În schimb, ar trebui să fie un popor fericit și unit sub un singur cap, odată respins pe Isus – Hristosul lui Dumnezeu. Va fi adevărata zi a lui Jisreel, când câmpul plin de sânge va fi din nou podgoria Domnului și vor fi semănate în țara părinților lor, pentru a nu fi niciodată dezrădăcinate.

Profetul Osea (3)
Capitolul 3

Henry Allen Ironside

conținut

Prezentul și viitorul Israelului

Prezentul și viitorul Israelului

Acest capitol, pe cât de scurt este, are un sens extraordinar dacă cineva dorește să înțeleagă căile lui Dumnezeu în raport cu acest pământ și cu oamenii săi pământeni. Este, cum spun unii, Vechiul Testament Roman 11 . Citirea capitolului împreună cu această secțiune aruncă multă lumină asupra misterului din jurul condiției excepționale actuale a Israelului [1] și a prezicerilor gloriei sale viitoare.

Încă o dată, relația Profetului cu soția sa este folosită ca ilustrație. Ea, care a fost numită anterior curvă, acum este adulte. Diferențele în aplicația respectivă sunt ușor de perceput. Israelul fusese complet nedemn înainte ca Domnul să îl accepte în harul său. Dar după ce unirea ei cu el a fost sigilată de guvernul federal, s-a dovedit și mai nevrednică, deci este comparată cu o adulte. Nu numai cu Osea, ci și cu alți profeți, este, prin urmare, menționată ca o adulte care urmărește străinii în locul soțului ei [2] .

Versetul 1

Os 3,1: Și DOMNUL mi-a spus: Du-te din nou, dragă femeie, care este iubită de prietena ei și care adulteră: Cum Domnul iubește copiii lui Israel, dar care se îndreaptă către alți zei și iubesc prăjiturile cu struguri.

Limba folosită aici este importantă. Profetului nu i se spune să-și iubească soția. Ea a pierdut toate drepturile asupra acestei relații. Ea este numită pur și simplu „o femeie”. Și El adaugă: „cine este iubit de prietena ei”. Acesta este cineva care, după cum am văzut, a fost ales în locul soțului lor drept.

Dragostea lui Osea pentru o făptură atât de nevrednică și fără valoare era o imagine despre „modul în care DOMNUL iubește copiii lui Israel”, care mărturisesc că sunt în legământ cu El, „dar se îndreaptă către alți zei și iubesc prăjiturile cu struguri”. Această din urmă expresie este modul corect de a citi în loc de expresia „un ulcior de vin” [în traducerea King James sau Luther 1912], care nu are legătură directă cu idolatria. Prăjiturile erau o expresie a relațiilor idolatre care le întrețineau. Cititorul poate vedea acest lucru consultând Ieremia 7:18 și 44:19 . În acest fel, i-au onorat pe cei care aveau titlul de „regină a cerurilor” în acele zile – titlu dat de creștinismul apostat Mariei, Maica Domnului nostru, fără a ține cont de Scriptură.

Versetul 2

Hos 3,2: și le-am cumpărat pentru cincisprezece argint de siclu și un orz Homer și un orz Letech.

Gomer (și nu există nicio îndoială pentru mine că ea este cu adevărat „femeia” despre care vorbește această secțiune) pare a fi atât de implicată încât nu poate fi eliberată decât de situația ei mizerabilă și degradantă, plătind o răscumpărare . Așa că profetul le-a cumpărat „timp de cincisprezece secunde de argint și un orz Homer și un orz Letech” – acesta este prețul de achiziție al unui sclav normal. Aceasta ilustrează cuvintele lui Isaia: „Degeaba ai fost vândut, ar trebui să fii răscumpărat fără bani [3] !” ( Is 52,3 ; Schlachter 2000). DOMNUL i-a rugat cu drag prin același profet: „Întoarce-te la mine, pentru că te-am răscumpărat!” ( Isaia 44:22)). Cu toate acestea, chiar dacă prețul răscumpărării a fost plătit pe crucea Calvarului, Iuda și Israel continuă să se comporte încăpățânat, iar legământul de căsătorie nu a fost reînnoit.

Versetul 3

Os 3,3: Și i-am zis: „Vei rămâne așa multe zile, nu vei fi curvă și nu aparții unui bărbat; și așa o voi face și eu.

Aceasta este o perioadă de examinare cu durată nedeterminată. Examinarea trebuie să fie promovată înainte de a i se acorda din nou privilegii conjugale. Duhul Sfânt îl folosește în următoarele versete:

Versetul 4

Os 3,4: Căci copiii lui Israel vor rămâne multe zile fără rege și fără prinți și fără jertfe și fără statui și fără efoduri și terafimi.

Aceste două versete afirmă succint starea oamenilor pentru gospodăria actuală, dar și binecuvântările lor viitoare în ziua în care împărăția devine vizibilă cu putere și glorie.

Cele „multe zile” formează întreaga perioadă actuală până când a fost primit numărul complet de națiuni [cf. Rom 11:25 ].

Această descriere le este aplicabilă de când romanii au distrus Ierusalimul. Erau un popor rătăcitor, fără identitate națională, fără „rege și fără prinți”. Sceptrul s-a depărtat de Iuda, iar domnitorul nu mai este între picioare [cf. Geneza 49.10 ] – acest lucru mărturisește faptul că silozul a venit deja. Dar El a ajuns să fie respins doar de ei. Prin urmare, rămân fără sacrificii, deoarece templul lor este distrus și altarul este desecrat. De la națiune la națiuni și din oraș în oraș s-au mutat de-a lungul secolelor, fără adăpost, un popor mult urât, disprețuit de oameni, fără niciun fel de a se apropia de Dumnezeu pe baza legii pe care au încălcat-o.

Ritualurile și tradițiile talmudice au luat în mare parte locul poruncilor lui Dumnezeu și autoritatea „Torei” (legea) dintre ele. Însă an de an trebuie să-și mărturisească durerea în timp ce-și bat palmele în piept: „Vai de noi, pentru că nu avem mediator!” Fumul victimelor nu se ridică la cer; sângele împăcării nu este stropit în perdea într-un sanctuar pământesc [cf. Leviticul 16: 11-17 ] și orbirea le-a învăluit parțial într-o întuneric punitiv. Ei nu știu că singura jertfă a Domnului Isus de pe cruce înlătură nedreptatea și curăță păcatul, pentru că răscumpărarea veșnică este în sângele său prețios.

Deci nu sunt doar fără victimă, ci și fără preot – „fără efod” – pentru că toate înregistrările s-au pierdut de mult. Și, deși există numeroși supraviețuitori în descendenții direcți ai preoției (așa cum se va vedea în ziua restaurării lor), în prezent nu pot să-și urmărească descendența. Chiar dacă ar putea, nu există nici un templu în care să slujească. Între timp, preotul ceresc slujește în sanctuarul ceresc, dar ochii lor sunt ținuți și nu Îl recunosc.

Desigur, s-ar putea presupune că, fără acces la tot confortul din religia părinților lor, s-ar fi întors la practicile idolatre ale neamurilor. Dar nu, pentru că erau „fără statuie” și „fără terafimi”. Captivitatea babiloniană i-a vindecat de idolatria lor. De atunci, cel puțin idolatria nu a fost niciodată unul dintre păcatele pe care le-au comis ca popor. Ei nu au instrumente pentru a avea acces la adevăratul Dumnezeu pentru că îl reînvie și îl resping pe unsul Său. Pe de altă parte, ei nu urmează idolii, dar, ca și soția profetului, așteaptă ziua când Domnul îi va accepta deschis din nou.

Versetul 5

Hos 3,5: Atunci copiii lui Israel se vor întoarce și vor căuta pe DOMNUL Dumnezeul lor și pe David, regele lor; și se vor transforma tremurând în fața Domnului și spre bunătatea Lui la sfârșitul zilelor.

Când întreținerea curentă a gospodăriei s-a încheiat și biserica a fost adusă la cer, Dumnezeu va avea din nou grijă de ea și va împlini promisiunile pe care le-a dat părinților. După ce au experimentat necazul fără precedent din ultimele zile, Ieremia ( Ier. 30 ), Daniel ( Dan 11; 12 ), Zaharia ( Sach 12-14 ) și Domnul nostru însuși în Matei 24și scripturi similare, „copiii lui Israel se vor întoarce înapoi și vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor și pe David, regele lor; și vor tremura către Domnul și spre bunătatea Lui la sfârșitul zilelor. ” Aceasta va fi împlinirea a ceea ce așteptau toți profeții: când rătăcirile lui Israel s-au terminat, păcatele lor sunt șterse, sunt reînnoite și le este confirmată regatul. În acea zi, Isus va fi rege pe întregul pământ, se va așeza pe tronul tatălui său David și va domni în puterea și maiestatea glorioasă. O comparație atentă a acestei secțiuni cu partea ulterioară a profeției lui Ezechiel arată, de asemenea, că un descendent direct de pe linia lui David (numit „prinț”) va domni pe pământ peste națiunea restaurată [cf.Eze 45: 7.8 ] – sub autoritatea căreia a cărei capitală va fi Ierusalimul nou și ceresc, „orașul are temeluri, al cărui constructor și creator este Dumnezeu” ( Evrei 11:10 ).

Atunci anii de jale ai Israelului se vor sfârși și, în același timp, ziua gloriei lui Mesia va fi venită, deoarece ambele vor avea loc simultan. Binecuvântarea deplină pentru Israel și pământ nu poate veni decât atunci când tragedia Golgotei se pocăiește, iar evreii și neamurile își recunosc în comun păcatul că l-au răstignit pe Domnul Gloriei, Prințul vieții.

Până atunci, rămâne starea tristă descrisă în capitolul următor. Doar blestemul idolatriei a fost înlăturat, așa cum am văzut.

Luther descoperă „neprihănirea lui Dumnezeu”
„Cel drept va trăi prin credință”

Shawn Abigail

Ciocanul răsună cu ecou în jurul puternicei biserici a castelului din Wittenberg: un tânăr călugăr pe nume Martin Luther a bătut în cuie un document pe ușa bisericii, pe care l-a suprascris cu „95 de teze” despre care ar dori să discute public. Acestea sunt întrebări ale învățăturii și practicilor ecleziastice pe care Luther le consideră nebiblice și pe care dorește să le atragă atenția.

Istoria arată că aceste lovituri de ciocan nu numai că au tulburat pacea clădirii bisericii în acea zi; de asemenea, au tulburat pacea creștinismului la acea vreme și au indicat că adevărul a bătut în sfârșit pe ușa erorii. Era anul 1517.

Ce l-a izgonit pe tânărul călugăr cu un ciocan și cuie în acea zi fatidică? Cu puțin timp înainte de acest eveniment, un alt călugăr a apărut lângă Wittenberg și a vândut ceva special. Tetzel, cum îi era numele, făcuse o avere vânzând scrisori de îngăduință. Acestea au fost documente care au garantat cumpărătorului o pedeapsă mai scurtă în purgatoriu. Conform doctrinei bisericii de atunci, sufletele credincioșilor nu au mers la cer imediat după moarte, ci au mers într-un loc numit purgatoriu. Acolo ești curățat de păcate pe care nu le-ai cunoscut și regretat. Durata șederii a fost diferită pentru toată lumea, dar toată lumea ar trebui să sufere în purgatoriu. Vânzarea unor asemenea scrisori de îngăduință a fost răspândită pe vremea lui Luther. Cu toate acestea, Tetzel le-a adăugat o caracteristică specială: El a susținut că scrisorile sale de îngăduință au fost speciale, deoarece nu puteți scurta singuri propriile pedepse viitoare în purgatoriu dacă ați cumpărat una dintre aceste scrisori de îngăduință, ci și sentințele actuale pentru cei care erau deja morți și în agonie. „De îndată ce sună banii în cutie, sufletul sare din purgatoriu!”, A strigat el. Cine a dorit să rateze ocazia de a-și elibera mama, tatăl, bunicii, prietenii etc., din chinuri? Tetzel a avut succes și banii curgeau liber. A sunat. Cine a dorit să rateze ocazia de a-și elibera mama, tatăl, bunicii, prietenii etc., din chinuri? Tetzel a avut succes și banii curgeau liber. A sunat. Cine a dorit să rateze ocazia de a-și elibera mama, tatăl, bunicii, prietenii etc., din chinuri? Tetzel a avut succes și banii curgeau liber.

Luther era îngrozit. Când a devenit călugăr, și-a chinuit sufletul și și-a martirizat trupul în străduința zadarnică de a ispăși păcatele sale. Apoi, într-o zi, studiind Biblia, a dat peste un verset din Scrisoarea către Galateni: „Cel neprihănit va trăi prin credință” ( Gal 3:11 ). Brusc a răsărit asupra lui Martin Luther: Toate încercările slabe pe care le facem pentru a ne justifica pe noi înșine și a ispăși păcatele noastre sunt inutile și zadarnice. Bărbații, femeile și copiii sunt mântuiți de pedeapsă pentru păcatele lor nu prin ceea ce fac (sau plătesc), ci prin ceea ce cred ei. Credința doar în ispășirea lui Hristos este suficientă pentru a fi mântuit. Luther fusese învățat că „neprihănirea lui Dumnezeu” din Romani 1:17este dreptatea cu care Dumnezeu pedepsește pe păcătos. Acum înțelegea că această formulare nu însemna nimic de acest fel. În schimb, Luther scrie:

Atunci am început să înțeleg că „dreptatea lui Dumnezeu” este neprihănirea cu care Dumnezeu, prin har și milă, ne justifică prin credință. Apoi am simțit că am renăscut complet și am intrat în paradis însuși prin ușile deschise.

Luther a fost încântat de harul lui Dumnezeu. Cum îndrăznește această afirmație a Tetzel, în numele Bisericii, ca sufletele să fie eliberate de judecată prin simpla plată de bani! Ce falsă speranță a trezit acest Tetzel în mintea oamenilor de rând! Biserica ar trebui să știe despre această fraudă și să îi interzică să strângă bani în mod greșit.

Este puțin probabil ca cele 95 de teze ale lui Martin Luther să fi intenționat vreodată la ce au condus până la urmă. Au fost inițial scrise în latină, dar altele le-au tradus în germană pentru ca oamenii obișnuiți să le poată citi. Revolta care s-a dezvoltat ulterior a determinat ca Martin Luther să fie chemat la Worms în 1521 înainte de Reichstag. Scopul: să-l determinăm să-și retragă învățăturile. Charles V, împăratul Sfântului Imperiu Roman, a prezidat Reichstagul. Au fost prezenți unii dintre cei mai înalți demnitari bisericești ai vremii. Viața lui Luther a fost în pericol. Când a intrat în cameră, scrierile sale erau pe o masă în fața lui și i s-a cerut să confirme că acestea sunt ale sale. Când a făcut asta, a fost întrebat a „revoca” – a recunoaște că au greșit și au greșit. Luther a cerut să i se permită să se gândească la asta într-o noapte. Știa foarte bine că, dacă refuza să spună că greșește, va fi foarte probabil condamnat la moarte și arzat în viață, ca un eretic legat de o miză. A doua zi, într-o încăpere aglomerată, Martin Luther s-a confruntat doar cu armatele imperiului și cu puterea unei biserici romano-catolice la nivel mondial care nu fusese niciodată contrazisă. El a răspuns la întrebare tare și clar: fii ars de viu. A doua zi, într-o încăpere aglomerată, Martin Luther s-a confruntat doar cu armatele imperiului și cu puterea unei biserici romano-catolice la nivel mondial care nu fusese niciodată contrazisă. El a răspuns la întrebare tare și clar: fii ars de viu. A doua zi, într-o încăpere aglomerată, Martin Luther s-a confruntat doar cu armatele imperiului și cu puterea unei biserici romano-catolice la nivel mondial care nu fusese niciodată contrazisă. El a răspuns la întrebare tare și clar:

Dacă nu sunt convins de mărturiile Scripturilor și de motive clare ale rațiunii – pentru că nu cred nici Papa, nici Sinodurile singure, deoarece este sigur că au greșit mai des și s-au contrazis – sunt prin pasajele Scripturilor că Am condus, biruit în conștiința mea și prins în Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, nu pot și nu voi retrage nimic, deoarece a face ceva împotriva conștiinței nu este nici sigur, nici sănătos. Doamne ajută-mă, Amin!

Așa cum bate ciocanul pe ușa acelei biserici au reverberat timp de secole, așa cum au spus cuvintele unui curajos. Luther a fost salvat de prieteni înainte de a putea fi arestat pentru erezie: a fost ascuns într-un castel și protejat de forțele politice puternice. Acolo a tradus Biblia din latină, care era citită doar de conducătorii bisericii, în germană. Era prima dată când Biblia era disponibilă într-un limbaj vernacular. Curajul lui Luther a dus în cele din urmă la traducerea Bibliei în engleză. Scrierile și învățăturile sale despre justificare prin credință s-au răspândit în întreaga lume.

Luther a avut, fără îndoială, greșelile sale. Niciunul dintre noi nu este perfect. Pentru mulți nu a mers suficient de departe în respingerea învățăturii romano-catolice. Alți reformatori au urmat pe urmele sale și au descoperit adevăruri din Biblie. […] Luther a fost un om al vremii sale, cu un temperament care nu a plăcut tuturor. Dar Dumnezeu a folosit-o pentru a restabili doctrina justificării – justificare numai prin credință, fără de care nimeni nu poate fi salvat. […]

Psalmul 119

Hamilton Smith

conținut

Experiența unui om evlavios ca urmare a legii scrise în inima lui

Scriitorul acestui psalm este un slujitor al Domnului ( Ps 119.17 ), un tovarăș al celor care se tem de Domnul ( Ps. 119,63 ) și un străin în țară ( Ps 119.19 ). El este înconjurat de cei necredincioși care își întristează spiritul ( Ps 119,158 ) și de dușmani care îl asupresc ( Ps 119,134 ). Prinții vorbesc împotriva lui ( Ps. 119,23 ) și îl persecută fără niciun motiv. Mândrul îl batjocorește ( Ps 119,51 ), falsifică minciuna împotriva lui ( Ps 119.69 ) și săpa gropi pentru ca el să cadă ( Ps 119.85 ). Cel rău a pus capcane pentru picioarele sale ( Ps 119: 110) și să-l îmbrățișeze să-l distrugă ( Ps. 119,95 ). El este tratat cu dispreț și dispreț ( Ps 119.22 ), în ochii lumii este ușor și disprețuitor ( Ps. 119.141 ). Este încercat prin dorința interioară și deșertăciunea din afară ( Ps 119,36,37 ). În trecut, se rătăcise ( Ps 119.67 ) și se rătăcea ca o oa pierdută ( Ps. 119.176 ). Trecuse prin suferință ( Ps 119.71 ) și își luase viața în mână ( Ps. 119.109 ). Uneori, sufletul său este melancolic, cu puțin timp înainte de destrămare ( Ps 119,28,81 ) și experimentează greutăți și agonie.

Dar în toate eșecurile și ispitele sale, prin toate experiențele sale schimbătoare, Cuvântul lui Dumnezeu este sursa infailibilă a sufletului său; este bucuria și mângâierea lui, subiectul rugăciunilor sale și subiectul laudelor sale. Este lumină pentru piciorul său și lumină pentru calea sa. Este mai dulce pe palat decât mierea și este preferat de mii de aur și argint. Prin Cuvântul lui Dumnezeu este restaurat în sufletul său, întărit în slăbiciunea sa și luminat în mintea lui. Cu acest cuvânt, calea lui este pregătită, el scapă ispitei și răspunde adversarilor săi.

Deci Cuvântul lui Dumnezeu este marea temă a acestui psalm; este prețuit în inimă, exprimat în viață și mărturisit cu buzele. În fiecare verset există o referire la Cuvântul lui Dumnezeu sub diferite denumiri, cu excepția Psalmului 119,122 și 119,132 .

Acest psalm arată profetic experiențele evlavioase din Israel în timpul necazului; aceasta precede eliberarea de dușmanii lor, care este adusă prin venirea lui Hristos pentru a guverna. Psalmul continuă să fie bogat în învățătură morală cu privire la viața practică a evlaviei la toate vârstele.

Psalmul este împărțit în 22 de secțiuni în funcție de numărul de litere și ordinea acestora din alfabetul ebraic. Fiecare secțiune este formată din opt versete, fiecare verset care începe cu litera alfabetului.

Este frapant faptul că legea sau revelația lui Dumnezeu sunt numite cu zece termeni diferiți, cu semnificații foarte diferite:

Legea (torah): de 25 de ori; denotă legea lui Moise în ansamblu
Oferte (mitsvah): de 22 de ori; cele zece porunci (morale)
Certificate ( edal sau eduth): de 23 de ori; legea ca martor al lui Dumnezeu
Regulamente (piqqud): de 21 de ori; legea ca cerință pentru oameni
Statute (coq): de 22 de ori; legea scrisă permanent în contrast cu legile nescrise aplicabile
Drepturi (pat mixt): de 20 de ori; ceva care este determinat de autoritate
Calea (orach): de 5 ori: o cale obișnuită ( Ps. 119.9.15.101.104.128 )
Calea (derek): de 13 ori; o cale bătută
Cuvânt (dabar sau logos): de 23 de ori; esența / substanța celor spuse
Cuvânt (imrah): de 19 ori; ceea ce se spune în prezent / discursul
( Ps 119,11.38.41.50.58.76.82.103.116.123.133 ; Ps 119.140.148.154.158.162.170.172 )

Partea 1 (Aleph): Psalmul 119: 1-8

Binecuvântarea celor imaculati în cale

Versetele 1-3

Ps 119: 1-3: 1 Binecuvântați cei fără vină în cale, care umblă în Legea Domnului! 2 Fericiți cei care își păstrează mărturisirile, care îl caută din toată inima, 3 care, de asemenea, nu fac rău, merg pe căile Lui!

Versetele introductive prezintă tema întregului psalm: binecuvântarea celor care parcurg calea prin această lume pe „calea” dată de Domnul conform legii Sale, care păstrează mărturiile Lui și Îl caută din toată inima.

Legea păstrată în inimă duce la o schimbare practică în care nedreptatea este respinsă. În acest fel, cei care se tem de Dumnezeu sunt eliberați de propria lor voință pentru a face voia lui Dumnezeu.

Versetele 4-8

Ps 119: 4-8: 4 Tu ai poruncit rețetele tale, astfel încât să poată fi urmate cu sârguință. 5 O, căile mele ar fi îndreptate să-ți respecte legile! 6 Atunci nu voi fi făcut de rușine dacă am grijă de toate poruncile voastre. 7 Te voi lăuda în sinceritatea inimii mele, când voi învăța drepturile dreptății tale. 8 Voi respecta statutele voastre; nu mă lăsa complet!

Psalmistul se întoarce către Dumnezeu în rugăciune. El vede binecuvântarea căilor lui Dumnezeu și recunoaște autoritatea lui Dumnezeu cu care „poruncește”; de asemenea, responsabilitatea noastră de a-și „păstra” regulile. În plus, există dorința de a fi împlinită, în ciuda tuturor slăbiciunii umane – ceea ce este posibil prin omul care se teme de Dumnezeu, care îl privește pe Dumnezeu, astfel încât să fie păstrate legile sale ( Ps 119,5 ). Cei care umblă în acest fel au o conștiință clară ( Ps. 119,6 ). Iar când conștiința este în repaus, laudele curg din buze: nu numai extern, ci dintr-o inimă sinceră ( Ps. 119,7 ).

Deoarece psalmistul s-a aruncat complet asupra lui Dumnezeu, el poate spune cu încredere: „Voi respecta legile voastre” – deși își amintește și de eșecurile din trecut. Acest lucru duce la strigătul: „Nu mă lăsa complet!”

Partea a 2-a (Pariu): Psalmul 119.9-16

Dorința temătoare de Dumnezeu de a se bucura de binecuvântarea celor care își parcurg calea fără vină și de modul în care funcționează și rezultatul

Versetele 9-12

Ps 119: 9-12: 9 Cum va merge un tânăr pe calea sa în curăție? Păstrându-ți cuvântul. 10 Te-am căutat din toată inima: nu mă lăsa să mă îndepărtez de poruncile tale! 11 Mi-am păstrat cuvântul în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva ta. 12 Binecuvântat ești, Doamne! Învață-mă statutele tale!

După ce dorința este trezită, se pune întrebarea: Cum va putea un tânăr să-și parcurgă calea în puritate? Răspunsul urmează imediat:

În primul rând, prin grija vigilentă de a-și aduce toate căile sub lumina strălucitoare a lui Dumnezeu ( Ps. 119,9 ).
În al doilea rând, bazându-ne în întregime pe puterea lui Dumnezeu pentru a fi salvat de la a merge pe calea propriei voastre plăceri și voințe. El este conștient de slăbiciunea sa, precum și de faptul că dorința sa dreaptă și cinstită nu are forța în sine pentru a-l ține pe această cale de binecuvântare. De aceea, el se aruncă cu toată inima asupra lui Dumnezeu ( Ps 119: 10 ).
În al treilea rând, el este salvat de a păcătui în secret împotriva lui Dumnezeu, păstrând Cuvântul lui Dumnezeu în inima sa (vezi 1 Ioan 2:14 ).
În al patrulea rând, el se așteaptă să fie învățat de Dumnezeu ca cineva care este sub binecuvântarea lui Dumnezeu și, prin urmare, speră să aibă încredere în El.

Versetele 13-16

Ps 119: 13-16: 13 Cu buzele mele am spus toate drepturile gurii tale. 14 Mi-a plăcut drumul mărturisirilor tale, întrucât m-am bucurat de toată averea. 15 Voi medita la rețetele tale și voi veghea pe căile tale. 16 Am încântarea mea în legile voastre; Nu voi uita cuvântul tău.

După ce calea tânărului este curățată de păcat, el poate da mărturie altora ( Ps. 119: 13 ) – cu o inimă care se bucură de mărturisirile lui Dumnezeu ( Ps 119 : 14 ), reflectă asupra lor ( Ps 119, 15 ) și le păstrează în memorie ( Ps 119,16 ).

Partea a 3-a (Gimmel): Psalmul 119.17-24

Slujitorul Domnului ca străin izgonit într-o lume ostilă

Versetele 17.18

Ps 119,17.18: 17 Faceți bine slujitorului vostru, iar eu voi trăi; și vreau să-ți respect cuvântul. 18 Deschide ochii pentru a vedea minuni în legea Ta!

Tânărul care își șterge calea este gata și este capabil să slujească Domnului ( 2Tim 2:21 ). El mărturisește că toate lucrurile vieții stau cu Dumnezeu: se bazează pe milostivirea generoasă a Domnului pentru a-l cruța, pentru a-l călăuzi pe o cale de ascultare și pentru a deschide ochii către lucrurile minunate din legea lui. Aceasta înseamnă mai mult decât descoperirea unei reguli de viață în lege. Omul natural îl poate face pe acesta din urmă, dar numai slujitorul, a cărui ochi a fost deschis, poate vedea lucruri minunate.

Versetele 19-24

Ps 119: 19-24: 19 Sunt un străin în țară, nu ascunde poruncile Tale de mine! 20 Sufletul meu este zdrobit în orice moment de dorința drepturilor tale. 21 I-ai certat pe cei insolenți, blestemați, care se îndepărtează de poruncile tale. 22 Îndepărtați-mi disprețul și disprețul! Pentru că v-am păstrat mărturiile. 23 Prinți stau și vorbește împotriva mea, slujitorul tău ia în considerare legile tale. 24 Mărturiile voastre sunt, de asemenea, încântarea mea, consilierii mei.

Aceste versete arată efectul unei schimbări ascultătoare a unui slujitor al Domnului într-o lume păcătoasă.

Pentru un lucru, cel care slujește și este ascultător de Dumnezeu se va simți neapărat ca un străin pe pământ în această lume rebelă. Dar străinii de pe acest pământ sunt prieteni ai lui Dumnezeu și de aceea cineva are o dorință de intimitate intimă cu Dumnezeu. „Nu ascundeți poruncile voastre de mine!” (Cf. Gen 18:17 ) – cei care vorbesc în acest fel apreciază familiaritatea cu Dumnezeu. Nu-și umple doar sufletul ocazional, dar este un dor constant ( Ps 119.20 ).
Mai mult, slujitorul lui Dumnezeu nu numai că experimentează că este un străin pe pământ, ci și că oamenii răi se luptă cu el. Aceștia batjocorește și disprețuiesc în mândria și bogăția lor pe cei care umblă cu umilință în ascultarea de Dumnezeu. Teama de Dumnezeu știe să judece acest lucru și își dă seama că Dumnezeu blamează astfel și că sunt sub blestem. Nu este nevoie să le răspundeți. Și astfel psalmistul poate fi calm în fața discursurilor lor dure, deoarece își găsește bucuria și ajutorul în mărturiile lui Dumnezeu.

Partea 4 (Dalet): Psalmul 119.25-32

Domnul este singurul refugiu în vremuri dificile

Versetul 25

Ps 119.25: Sufletul meu este lipit de praf; animă-mă după cuvântul tău!

Forțele răului luptă împotriva sufletului temător de Dumnezeu. Între timp, el nu încearcă să scape de această presiune pentru ușurare, el doar se uită la Domnul care îl poate ajuta. Se roagă ca Dumnezeu să-și ridice sufletul obosit, așa cum promite cuvântul său.

Versetul 26

Ps 119: 26: Mi-am spus căile mele și m-ai auzit; învață-mă statutele tale!

O astfel de încredere în Dumnezeu este rezultatul angajamentului nostru față de Dumnezeu. Sufletul pe care Dumnezeu l-a deschis pe deplin a fost conștient de faptul că a fost auzit și el: „Mi-am spus căile mele și m-ai auzit”.

Versetele 27.28

Ps 119: 27-28: 27 Permite-mi să înțeleg calea rețetelor tale și mă voi gândi la minunile tale. 28 Sufletul meu se topește în lacrimi; îndreptați-mă conform cuvântului vostru!

Cunoscându-și propriile căi, psalmistul dorește să fie învățat despre calea și minunile lui Dumnezeu pentru a găsi ușurare de slăbiciunea sa prin puterea lui Dumnezeu.

Versetele 29-32

Ps 119: 29-32: 29 Întoarce-te de la mine minciuna și dă-mi legea Ta! 30 Am ales calea loialității, ți-am pus drepturile înaintea mea. 31 Mă țin de mărturisirile tale; Doamne, nu mă lăsa să fiu rușinat! 32 Voi merge pe calea poruncilor tale când vei face loc inimii mele.

Sufletul, tânjind după drumul lui Dumnezeu, se roagă să fie liber de calea omului, de calea minciunii. Psalmistul și-a spus drumul ( Ps 119,26 ), a experimentat drumul lui Dumnezeu ( Ps 119,27 ), a respins calea omului ( Ps 119,29 ) și a ales calea lui Dumnezeu ( Ps 119,30 ) – calea adevărului. Din încrederea care vine din această alegere clară pentru calea adevărului, sufletul îl roagă acum pe Domnul să nu se jeneze. Acum, când i s-a acordat spațiu și eliberat de melancolie, acum tânjește să poată parcurge calea poruncilor Domnului cu energie reînnoită.

Partea 5 (Hei): Psalmul 119: 33-40

O cerere urgentă de instruire și înțelegere divină pentru „a merge pe calea” Domnului, departe de lăcomie și deșertare

Versetele 33.34

Ps 11,33,34: 33 Învață- mă, DOAMNE, calea legilor tale și o voi păstra până la sfârșit. 34 Dă-mi cunoștință și voi păstra Legea Ta și o voi păstra din toată inima.

Este dorința sufletului de a fi instruiți de Domnul cu privire la modul statutelor sale: „Învață-mă, Doamne.” Cu toate acestea, instrucțiunea singură nu este suficientă: pe lângă o inimă deschisă, avem nevoie și de scripturile deschise; de unde rugăciunea: „Dă-mi cunoștință” (vezi Lc 24,27,45 ; 2Tim 2,7 ).

Versetul 35

Ps 119.35: Lasă-mă să merg pe calea poruncilor tale, pentru că l-am mulțumit!

Mai mult, suntem dependenți de Domnul pentru toate rezultatele practice care pot urma instrucțiunii divine. De aici următoarea rugăciune: „Lasă-mă să merg.” Este foarte bine dacă fiecare sfânt roagă aceste trei rugăciuni în ordinea lor divină: „Învață-mă, Doamne”, „Dă-mi cunoștință” și: „Lasă-mă să merg”

Versetele 36.37

Ps 119,36.37: 36 Tindeți- mi inima la mărturisirile voastre și să nu profitați ! 37 Avertizați-mi ochii, pentru a nu vedea zadarnici! Animă-mă în căile tale!

După aceste solicitări, psalmistul își amintește de cele două mari obstacole ale evlaviei practice: pe de o parte, rădăcina răului din interior, anume dorința, iar pe de altă parte, atracția răului din afară, vanitatea omniprezentă. Teama de Dumnezeu se roagă ca inima lui să fie scutită de această dorință și ca un ochi să nu fie scutit să vadă aceste lucruri zadarnice.

Versetele 38-40

Ps 119: 38-40: 38 Confirmă-ți promisiunea slugii tale care corespunde fricii tale! 39 Renunță la batjocura mea, de care mă tem, pentru că drepturile tale sunt bune! 40 Iată, doresc după instrucțiunile tale; însuflețește-mă în neprihănirea ta!

Scutit de rău din interior și degeaba din afară, se roagă să fie consolidat în adevăr. Devotat lui Dumnezeu, vrea să umble în frica lui și să nu fie nevoit să-și reproșeze. Știind că judecățile lui Dumnezeu sunt bune, cei care se tem de Dumnezeu vor fi întăriți pe calea dreptății. El are o dorință profundă pentru instrucțiunile Domnului.

Partea 6 (Waw): Psalmul 119: 41-48

O rugăciune pentru eliberare de la Domnul, pentru ca frica de Dumnezeu să potolește reproșurile celor răi

Versetele 41-43

Ps 119: 41-43: 41 Și bunătatea Ta să vină asupra mea, DOAMNE, mântuirea ta după făgăduința ta! 42 Deci voi răspunde celui care mă batjocorește; pentru că am încredere în cuvântul tău. 43 Și nu retrage complet cuvântul adevărului din gura mea, căci aștept drepturile tale!

Psalmistul privește către Domnul pentru a fi eliberat de dușmani, așa cum spune cuvântul său. Deci el va da un răspuns celor care îl acuză că a fost abandonat de Dumnezeu. El își pusese încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu și, dacă acum era abandonat de Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu ar fi scos din gura lui. Atunci nu va mai avea niciun răspuns la acuzațiile celor răi. Dar se încrede în mântuirea harului, deoarece speranța lui este îndreptată spre judecățile lui Dumnezeu.

Versetele 44-48

Ps 119,44-48: 44 Și voi păstra legea voastră constantă, mereu și pentru totdeauna. 45 Și voi merge departe și în lat; pentru că m-am străduit după instrucțiunile tale. 46 Și voi vorbi despre mărturisirile tale înaintea regilor și nu îmi va fi rușine. 47 Și mă voi bucura de poruncile voastre pe care le iubesc, 48 și îmi voi ridica mâinile spre poruncile voastre pe care le iubesc; și vreau să mă gândesc la statutele tale.

Încrederea unui răspuns la rugăciunea sa, psalmistul așteaptă binecuvântarea izbăvirii lui Dumnezeu. Celui eliberat îi place să țină legea în mod constant și să meargă în libertate, deoarece acum este eliberat de rezistență și de inamic. În libertatea sufletului său, nu îi este rușine să vorbească despre mărturiile lui Dumnezeu înaintea celor mari de pe pământ. Aceasta este cu siguranță porunca constantă a lui Dumnezeu către slujitorii săi: în primul rând să păstreze cuvântul în suflet, urmată de o schimbare corespunzătoare, astfel încât cuvântul să aibă efectul său practic în viață. Și în final: să le transmiteți altora, astfel încât buzele să vorbească despre ceea ce este practic exprimat în viață.

În plus, inima fricii de Dumnezeu se bucură de ceea ce vorbește. Pentru că iubește poruncile Domnului, buzele sale nu le este rușine să vorbească despre ceea ce umple inima lui (vezi Ps 14: 1 ). Își mărturisește deschis și ușor loialitatea față de Dumnezeu, ceea ce corespunde puterii de a ridica mâinile. Dar nu doar ca un serviciu de buze, ci ca o mărturisire legală pentru că iubește legea. În plus, ceea ce iubește este și obiectul reflecției sale.

Partea a 7-a (Sajin): Psalmul 119.49-56

Încredere în cuvântul Domnului în prezența batjocoririi celor răi

Versetul 49.50

Ps 119,49.50: 49 Amintiți-vă de cuvântul servitorului vostru, pe care l-ați așteptat! 50 Aceasta este mângâierea mea în mizeria mea că promisiunea ta m-a animat.

Dumnezeu l-a făcut pe slujitorul său să aibă încredere în cuvântul său. Prin urmare, el poate privi spre Dumnezeu cu cea mai mare încredere posibilă pentru a-și îndeplini cuvântul. El știe că Dumnezeu trebuie să fie credincios cuvântului său. Această încredere în siguranța Cuvântului lui Dumnezeu fusese mângâierea lui chiar și în mijlocul suferinței. Încrederea lui în Cuvânt a fost rezultatul reînvierii sale de către același.

Versetul 51

Ps 119: 51: Nevinovatul m-a batjocorit peste măsură; Nu m-am abatut de la legea ta.

Însă încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu a făcut din slujitorul Domnului un obiect de batjocură al mândrilor acestei lumi – cei care și-au aruncat încrederea în Dumnezeu și în Cuvântul Său. Dar în ciuda batjocoririi, sufletul nu a fost zguduit în încrederea sa.

Versetele 52.53

Ps 119,52,53: 52 M-am gândit, Doamne, la drepturile tale din cele mai vechi timpuri și m-am mângâiat. 53 Am fost supărat din pricina celor răi care încalcă legea Ta.

În fața batjocorului, evlaviul a fost mângâiat și întărit în statornicia lui, deoarece își amintește de judecățile lui Dumnezeu despre cei răi din vremurile anterioare. Judecățile trecute ale lui Dumnezeu îngrozesc sufletul celor care părăsiseră legea lui Dumnezeu.

Versetele 54-56

Ps 119: 54-56: 54 Statutele voastre au fost cântările mele în casa străinilor mei. 55 Noaptea, m-am gândit la numele tău, Doamne, și am păstrat legea Ta. 56 Acest lucru mi s-a întâmplat pentru că mi-am păstrat rețetele.

În timp ce omul care se teme de Dumnezeu era încă în casa străină și înconjurat de întunericul nopții, totuși se bucura de cuvântul și numele Domnului. Această încredere a fost rezultatul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu.

Partea 8 (Chet): Psalmul 119: 57-64

Binecuvântare pentru că sufletul este plin de Domnul

Versetele 57.58

Ps 119,57,58: 57 Partea mea, Domnul, am spus, este să păstrezi cuvintele tale. 58 Te-am implorat din toată inima; fii milostiv cu mine după promisiunea ta!

Teama de Dumnezeu recunoaște că inima lui aparține Domnului. Rezultatul imediat este că el dorește să facă voința căruia îi aparține: „Am spus să-ți păstrezi cuvintele.” De asemenea, el dorește să fie favorizat de cei ale căror cuvinte ascultă: „Cu toate V-am implorat inima; fii milostiv cu mine după promisiunea ta! ”

Versetele 59.60

Ps 119: 59-60: 59 Mi-am acoperit căile și mi-am întors picioarele către mărturisirile voastre. 60 Mă grăbesc și nu reușesc să-ți păstrez poruncile.

Dorința de a asculta Cuvântul și de a te bucura de favoarea Domnului duce în mod necesar la exerciții cardiace pe căile lui Dumnezeu. Dar este încă necesar un lucru pentru cineva care aparține deja Domnului? Da, tocmai de aceea vorbește: „Mi-am reconsiderat căile” – cu rezultatul practic că a întors picioarele către mărturiile Domnului – nu cu reținere, ci cu grabă nerăbdătoare.

Versetele 61.62

Ps 119.61.62: 61 Legăturile celor răi m-au înconjurat; Nu am uitat legea ta. 62 La miezul nopții mă ridic să te laud pentru drepturile dreptății tale.

Cei care sunt hotărâți să se supună Domnului vor afla repede că cei răi sunt împotriva lui. Cu toate acestea, întrucât îl are pe Domnul de partea sa, el este neclintit și nemăsurat. Oricât ar fi de asuprit de rău, nu uită de cuvânt. La miezul nopții, cel mai întunecat moment, el se poate ridica și lauda pe Domnul.

Versetele 63.64

Ps 119: 63.64: 63 Sunt tovarășul tuturor celor care se tem de tine și a celor care îți păstrează rețetele. 64 Pământul este plin de bunătatea Ta, DOAMNE; învață-mă statutele tale!

Eliberat de legăturile celor răi, el își dă seama că Dumnezeu, care este partea lui, îl aduce în părtășie cu alți oameni care se tem de Dumnezeu, care păstrează și ei cuvântul lui Dumnezeu. În acest fel, chiar și în mijlocul răului, poate recunoaște bunătatea Domnului, care este mai mare decât răutatea omului: „Pământul, Doamne, este plin de bunătatea ta”.

Partea 9 (Tet): Psalmul 119.65-72

Binecuvântări din pedeapsa Domnului

Versetele 65-67

Ps 119: 65-67: 65 Ai făcut bine robului tău, Doamne, după cuvântul tău. 66 Învață-mi cunoștințe și cunoștințe bune; pentru că am crezut poruncile tale. 67 Înainte de a fi umilit, am greșit; dar acum îți păstrez cuvântul.

Slujitorul Domnului este de acord cu Dumnezeu în toate, chiar dacă este dureros. „Ai făcut bine servitorului tău.” A existat o perioadă în care slujitorul a acționat greșit împotriva lui Dumnezeu, pentru că spune: „Am greșit”. Însă Dumnezeu, cel milostiv, l-a pedepsit: „Am fost umilit.” Și după ce voia lui a fost ruptă de suferință, acum s-a supus voinței lui Dumnezeu.

Versetul 68

Ps 119.68: ești bun și faci bine; învață-mă statutele tale!

El recunoaște că bunătatea lui Dumnezeu este în spatele întregii osânde a lui Dumnezeu, astfel încât să poată spune: „Ești bun și faci bine.” Și așa dorește să fie învățat de Dumnezeu, care este bun.

Versetele 69,70

Ps 119: 69 : 70: 69 Insolvenții au falsificat minciuni împotriva mea; Îți păstrez rețetele din toată inima. 70 Inima ta s-a îngrășat; Sunt încântat de legea voastră.

Când omul evlavios s-a rătăcit, cei răi i-au fost indiferenți. Dar acum că s-a întors la ascultare, ei răspândesc minciuni despre el. Însă minciunile inamicului sunt cu atât mai puternice cu psalmistul să rămână din toată inima cu adevărul. Cei răi din averea lor sunt complet indiferenți față de legea lui Dumnezeu; sufletul renăscut, pe de altă parte, se bucură de el.

Versetele 71.72

Ps 119,71.72: 71 Este bine pentru mine că am fost umilit, ca să pot învăța legile tale. 72 Legea gurii tale este mai bună pentru mine decât mii de aur și argint.

În suferința sa, el a învățat să prețuiască Cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât miile de aur și argint cu care mândrii înșiși. Așa că poate spune: „Este bine pentru mine că am fost umilit”,

Partea 10 (Jud): Psalmul 119.73-80

Dumnezeu este recunoscut ca Creatorul și este îndreptățit în fiecare faptă cu făpturile sale

Versetele 73.74

Ps 119.733.74: 73 Mâinile tale m-au făcut și m-au pregătit; dă-mi cunoștință și vreau să învăț poruncile tale. 74 Cei care se tem de tine mă vor vedea și se vor bucura; pentru că am așteptat cuvântul tău.

Slujitorul Domnului recunoaște că este o creație din mâinile lui Dumnezeu. El cere o perspectivă pentru a învăța voința lui Dumnezeu pentru a putea merge confortabil în fața creatorului său. Cine îl cunoaște atât de bine pe Dumnezeu și are încredere în cuvântul său, va fi recunoscut cu bucurie de toți cei care se tem de Domnul.

Versetele 75-77

Ps 119.75-77: 75 Știu, Doamne, că judecățile tale sunt drepte și că m-ai umilit în credincioșie. 76 Fie ca bunătatea ta să fie mângâierea mea, după promisiunea ta față de robul tău! 77 Lăsați-vă mila voastră asupra mea și voi trăi; pentru că legea ta este deliciul meu.

În plus, el nu numai că recunoaște că Dumnezeu l-a creat, ci și că Dumnezeu este doar în tot ceea ce face cu el. Dumnezeu a acționat credincios cu el chiar și în suferințele cu care L-a afectat. Supunându-se acestei acțiuni credincioase a lui Dumnezeu, chiar și în mijlocul suferinței, el poate conta pe bunătatea milostivă a lui Dumnezeu pentru a-l mângâia și a harului său tandru pentru a-l cruța. Deci el poate acum să întrebe complet mai tare, pentru că legea lui Dumnezeu este bucuria lui. A existat un moment în care se afla pe calea greșită și căuta propria sa voință. Dar acum se bucură de voia lui Dumnezeu.

Versetul 78

Ps 119.78: Lăsați pe cei insolenți să fie rușinați, pentru că m-au nedreptățit fără niciun motiv: mă gândesc la regulile voastre.

Dumnezeu i-a fost credincios în bine, dar mândrii l-au tratat prost, fără niciun motiv. Vrea să le fie rușine.

Versurile 79.80

Ps 119,79.80: 79 Să mă îndrept spre mine, care te tem de tine și care îți cunosc mărturiile! 80 Să-mi fie inima fără vină în legile voastre, ca să nu-mi fie rușine!

În suferința lui a căutat mângâierea Domnului. Acum, el dorește afecțiunea sfinților: „Lasă-mă să mă îndrept spre voi care vă tem de voi.” Așa încurajat, a dorit ca inima lui să fie complet inventată în Cuvântul lui Dumnezeu și să nu-i fie rușine ca mândrul.

Partea 11 (Kaf): Psalmul 119.81-88

Exercițiile de inimă ale unui sfânt, a cărui rugăciune rămâne temporar fără răspuns

Versetele 81-84

Ps 119: 81-84: 81 Sufletul meu părăsește după mântuirea ta, aștept cuvântul tău. 82 Ochii mei zâmbesc la promisiunea ta când spun: Când mă vei mângâia? 83 Căci am devenit ca un furtun în fum; Nu v-am uitat statutele. 84 Câte zile va fi servitorul tău? Când vei judeca urmăritorii mei?

Omul evlavios îl privise pe Domnul care are nevoie să primească mângâiere de la El, dar răspunsul întârzie și presiunea crește. El dorește eliberarea, iar ochii lui nu mai pot vedea împlinirea cuvântului. Sufletul lui zăbovește și se usucă ca un furtun în fum. Și totuși, acest proces umilitor este doar pentru a-ți arăta încrederea în Dumnezeu. Sufletul Lui poate lăsa, dar speranța Cuvântului lui Dumnezeu rămâne. Ochii lui s-ar putea să lenevească, dar credința este încă concentrată pe mângâierea lui Dumnezeu. Sufletul său se poate usca și el, dar totuși nu uită de statutele lui Dumnezeu. Viața este scurtă, zilele trec prin: când va încheia Dumnezeu această încercare?

Versetele 85-87

Ps 119: 85-87: 85 Nevinovatul mi-a săpat gropi, cei care nu sunt conform legii voastre. 86 Toate poruncile tale sunt credincioase. M-ai urmat fără motiv: ajută-mă! 87 Mici lipsea, ei m-ar fi distrus pe pământ; dar eu, nu v-am lăsat regulamentele.

Cu o inimă încrezătoare, sufletul contestat răspândește testul care i-a fost impus înaintea lui Dumnezeu. Mândrii au pus capcane să-l prindă. L-au urmărit fără niciun motiv și aproape l-au șters de pe fața pământului. În plus, cei răi nu numai că s-au opus credincioșilor, ci și Dumnezeu însuși. Acțiunile lor nu respectă legea lui Dumnezeu; greșesc în ochii lui Dumnezeu, disprețuiesc prescripțiile lui Dumnezeu. Și Dumnezeu nu lasă neatinsă durerea sfinților; nici El nu poate ignora căile rele ale celor răi.

Versetul 88

Ps 119.88: Înviorează-mă după bunătatea ta și voi respecta mărturia gurii tale.

Conștient de toate acestea, Sfântul se întoarce către Dumnezeu; nu numai să experimenteze eliberarea externă, ci și pentru o revitalizare interioară a sufletului său.

Partea 12 (Lamed): Psalmul 119.89-96

Loialitatea continuă a lui Dumnezeu față de cuvântul său neschimbat și susținerea temerii de Dumnezeu în mijlocul suferinței

Versetul 89

Ps 119.89: Doamne, pentru totdeauna, cuvântul tău rămâne ferm în ceruri.

Oamenii care se tem de Dumnezeu privesc dincolo de suferințele lor și văd: Cuvântul lui Dumnezeu „stă… ferm în ceruri”. În afara accesului uman, rămâne neafectat de tot ceea ce se întâmplă pe Pământ.

Versetul 90.91

Ps 119: 90.91: 90 Credincioșia ta durează din generație în generație; ai găsit pământul și stă în picioare. 91 Potrivit ordonanțelor tale, acestea sunt astăzi pentru că toate lucrurile îți servesc.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai ferm în ceruri, dar Dumnezeu își îndeplinește cu credință cuvântul în toate generațiile. În plus, creația este martorul continuu al credincioșiei lui Dumnezeu față de Cuvântul Său. Toate lucrurile create se mișcă pe căile stabilite de Dumnezeu și urmează porunca Lui. Deci scopul lui Dumnezeu este stabilit în ceruri. Iar credincioșia lui Dumnezeu continuă să-și îndeplinească scopul pe pământ, astfel încât toate lucrurile create, fie ele în cer sau pe pământ, sunt martorii constanți ai acelei credințe.

Versetele 92.93

Ps 119,92.93: 92 Dacă nu ar fi pentru legea voastră binecuvântarea mea, aș fi murit în nenorocirea mea. 93 Nu voi uita regulile tale pentru totdeauna, deoarece prin ele m-ai animat.

Astfel psalmistul își exprimă încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. Totuși, vine un moment în care credința lui este pusă la încercare. Sunt admise circumstanțe adverse care sunt atât de rele încât cineva are impresia că sunt în afara controlului lui Dumnezeu. Sufletul contestat va înceta acum în credința în Dumnezeu în aceste condiții? Nu, este purtat deoarece psalmistul se bucură de Cuvântul lui Dumnezeu înăuntru, deși nu mai poate recunoaște mâna lui Dumnezeu în circumstanțele exterioare. Această bucurie interioară din Cuvântul lui Dumnezeu învie sufletul.

Versetele 94-96

Ps 119: 94-96: 94 Eu sunt a ta, mântuiește-mă, pentru că m-am străduit după instrucțiunile tale. 95 Haiducii m-au îmbălsămat să mă omoare; Am grijă de certificatele tale. 96 Am văzut un sfârșit al perfectiunii; Oferta dvs. este foarte extinsă.

Atât de reîmprospătat și reînviat, omul care se teme de Dumnezeu poate spune: „Eu sunt al tău”. El ceruse mângâiere ( Ps. 119,76 ) și îl așteptase ( Ps 119.82 ). Acum primește această mângâiere recunoscând scopul lui Dumnezeu în orice. Cu toate acestea, el așteaptă eliberarea finală de la dușmanii săi care au așteptat să-l distrugă. În așteptarea mântuirii lui Dumnezeu, își găsește puterea actuală în contemplarea mărturiilor lui Dumnezeu ( Ps. 119,95 ). În jurul lui vede că se prăbușește global și nimic nu este perfect în rândul oamenilor. Cu toate acestea, el recunoaște Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „foarte extins” – suficient de extins pentru a ajunge în fiecare domeniu al vieții și pentru a conduce prin orice situație de viață posibilă.

Partea 13 (Mem): Psalmul 119,97-104

Efectul Cuvântului lui Dumnezeu atunci când este iubit de dragul său

Versetul 97

Ps 119.97: Cum iubesc legea ta! Este simțurile mele toată ziua.

Teama de Dumnezeu își exprimă afecțiunea pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Este iubit nu numai pentru binecuvântarea sa sau pentru efectele pe care le creează, ci și pentru binele său. Ceea ce iubește psalmistul este subiectul contemplației sale zilnice.

Versetul 98-100

Ps 119: 98-100: 98 Porunca ta mă face mai înțelept decât dușmanii mei, căci întotdeauna este cu mine. 99 Sunt mai înțelegător decât toți profesorii mei, deoarece mărturiile voastre sunt simțurile mele. 100 Am o perspectivă mai mare decât cea veche, pentru că v-am păstrat rețetele.

Rezultatul acestei reflecții este inevitabil: îl face pe Dumnezeu să se teamă mai înțelept decât toți dușmanii săi; la fel și Petru și Ioan când stăteau în fața conducătorilor evrei și, de asemenea, Ștefan: dușmanii săi „nu puteau rezista înțelepciunii și spiritului prin care a vorbit” ( Fapte 4:14; 6:10 ).

În plus, Cuvântul lui Dumnezeu este în centrul oricărei alte instrucțiuni, oricât de bun și corect ar fi. Oamenii care se tem de Dumnezeu pot înțelege prin Cuvântul lui Dumnezeu care depășește intuiția învățătorilor lor. Din nou, dacă Cuvântul lui Dumnezeu este iubit și ascultat, va exista mai multă înțelegere decât toată experiența umană a anticilor.

Versetul 101

Ps 119.101 : Mi-am ferit picioarele de orice cale malefică pentru a-ți păstra cuvântul.

Dar dragostea cuvântului nu numai că are un efect interior asupra sufletului, ci și un efect foarte practic asupra schimbării: îți îndepărtează picioarele de calea malefică, astfel încât să poți asculta cuvântul atunci când te distanțezi de rău.

Versetul 102

Ps 119.102: Nu m-am abătut de la drepturile tale, pentru că m-ai instruit.

Mai presus de toate, Cuvântul lui Dumnezeu îl aduce pe credincios, dacă are afecțiunea sa, în contact direct cu Dumnezeu: „M-ai învățat” (vezi Lc 10,39 ; 2Tim 2,7 ). Acesta este secretul unei înțelepciuni care se află deasupra a tot ceea ce poate fi dobândit de oameni, profesori sau experiență umană. Este o înțelepciune care este dobândită în prezența lui Dumnezeu și ținută în credință.

Versetul 103.104

Ps 119,103.104: 103 Cât de dulci sunt cuvintele tale pentru papilele mele gustative, mai mult decât mierea la gură! 104 Primesc informații despre rețetele tale; de aceea urăsc fiecare cale a minciunii.

Cine iubește Cuvântul lui Dumnezeu și își recunoaște efectele de binecuvântare va fi mai prețios în suflet decât orice lucruri naturale, oricât de dulci ar fi acestea. Oricine cunoaște dulceața cuvântului divin nu poate doar să facă distincția între bine și rău, dar învață să spună „Nu!” Către rău și să spună: urăsc orice cale greșită.

Partea 14 (Păi): Psalmul 119, 105-112

Efectul Cuvântului lui Dumnezeu pe calea credinciosului

Versetul 105

Ps 119.105: Cuvântul tău este lumină pentru piciorul meu și lumină pentru calea mea.

În ultima parte, cuvântul a umplut inima și este acum recunoscut ca un ghid al picioarelor. Cuvântul nu numai că salvează picioarele de rău, ci marchează și o cale pentru sfânt prin această lume.

Versetul 106

Ps 119.106: Am jurat și continuu să respect drepturile dreptății voastre.

Dar pentru a beneficia de lumina acestui cuvânt, trebuie să-l supunem. Și de aceea sfântul se lasă să pună în practică cuvântul; acest lucru este legat aici de „drepturile dreptății voastre” ale Domnului. Spre deosebire de acestea, sunt căile nedrepte ale oamenilor.

Versetele 107.108

Ps 119,107.108: 107 Sunt înclinat dincolo de măsură; Doamne, dă-mi viața după cuvântul tău! 108 Bucură-te, Doamne, jertfa voluntară a gurii mele și învață-mi drepturile tale.

Și totuși, calea pe care trebuie să meargă credinciosul este adesea o cale de suferință profundă. Tocmai de aceea lumina Cuvântului lui Dumnezeu dezvăluie o cale prin acest proces. Așadar, rugăciunea aici nu este o cerere de eliberare, ci dorința de a fi consolidată în acest test pentru a-L lăuda pe Dumnezeu și a fi instruit de El, chiar și în mijlocul acestei încercări.

Versetele 109.110

Ps 119, 109.110: 109 Viața mea este întotdeauna în mâinile mele, dar nu am uitat legea ta. 110 Cei răi mi-au pus gură, dar nu m-am îndepărtat de rețetele voastre.

Procesul este atât de real încât viața temătorului de Dumnezeu este de fapt statornică în mâna lui, în timp ce este înconjurată de zgomotul celui rău ( 1 Sam 19 : 5 ; Iov 13:14 ). Cu toate acestea, prezența constantă a răului nu face ca cuvântul lui Dumnezeu să fie uitat: sufletul scapă de buclele răului, deoarece are lumina cuvântului lui Dumnezeu.

Versetele 111.112

Ps 119,111,112: 111 Am luat mărturisirile voastre ca moștenire pentru totdeauna, pentru că ele sunt bucuria inimii mele. 112 Mi-am înclinat inima să îți fac legile pentru totdeauna, până la sfârșit.

Cuvântul care îl conduce pe persoana care se teme de Dumnezeu prin toate încercările rămâne moștenirea sa eternă, chiar dacă încercările s-au încheiat pentru totdeauna. Este foarte fericit. El și-a asumat un angajament ferm în inima sa de a merge „până la sfârșit” în ascultare.

Partea 15 (Samech): Psalmul 119,113-120

Dumnezeu și Cuvântul Său sunt sursa celui care respinge gândurile umane zadarnice

Versurile 113.114

Ps 119,113,114: 113 Urăsc cu inimă dublă și iubesc legea voastră. 114 Tu ești locul meu de mântuire și scutul meu; Astept cuvantul tau.

Credinciosul urăște gândurile celor cu inimi împărțite și care șchiopătează sau fluctua între două opinii (vezi 1Ki 18:21 ; Iacov 1: 6-8 ). Spre deosebire de ei, el iubește cuvântul care dezvăluie gândurile lui Dumnezeu. Și această ură față de gândurile oamenilor și dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu este cea care stârnește ura oamenilor. În fața acestei rezistențe, Dumnezeu și cuvântul său sunt singurul refugiu și încredere pentru suflet: „Tu ești locul meu de mântuire și scutul meu; Aștept cuvântul tău. ”

Versetul 115

Ps 119,115: îndepărtați-vă de mine, răufăcători: voi păstra poruncile Dumnezeului meu.

A-L avea pe Dumnezeu ca scut înseamnă totuși separarea de rău. De aceea, cineva tânjește ca cei răi să cedeze, pentru că omul care se teme de Dumnezeu a decis clar să umble în ascultare de Dumnezeu.

Versurile 116,117

Ps 119,116.117: 116 Sprijină-mă conform făgăduinței tale și voi trăi; și nu mă lăsa să mă jenez în speranța mea! 117 Sprijină-mă, voi fi salvat; și vreau întotdeauna să mă uit la statutele tale.

Ca persoană care stă departe de rău, se poate încrede cu încredere că Dumnezeu îl va ține în prezența răului, astfel încât el nu va fi dat de rușine prin eșecurile sale. Și numai modul în care Dumnezeu îl menține este sigur că va supraveghea legile lui Dumnezeu.

Versurile 118-120

Ps 119,118-120: 118 Ați respins pe toți cei care se îndepărtează de legile voastre; căci minciuna este înșelăciunea lor. 119 Ați curățat pe toți cei răi ai pământului ca pe deșeuri; de aceea îmi plac mărturiile voastre. 120 Carnea mea tremură de teroarea ta și mă tem de bucatele tale.

El își dă seama că toți cei care se îndepărtează de statutele lui Dumnezeu sunt respinși; nu reușesc complet și sunt tratate ca zgura din perspectiva lui Dumnezeu. Această judecată umple sufletul de frica sfântă de Dumnezeu.

Partea 16 (Ajin): Psalmul 119,121-128

În mijlocul răului care este copt pentru judecată, sufletul neprihănit privește spre Dumnezeu pentru a fi mântuit

Versetele 121.122

Ps 119,121,122: 121 Am practicat legea și dreptatea; nu mă lăsa la asupritorii mei! 122 Fii garant pentru slujitorul tău în bine; nu lăsa spiritele înalte să mă cântărească!

Psalmistul este conștient de propria sinceritate și, prin urmare, se poate privi către Dumnezeu cu o conștiință clară, pentru a nu fi abandonat: „Nu lăsați pe cei care nu mă încredințează să mă asprime!” Dar, în timp ce slujitorul îl cheamă pe Dumnezeu din cauza propriei sale integrități, se întoarce către El în același timp. să-l justifice el însuși în ceea ce privește mândria și opresiunea; aceasta nu ar trebui să fie numai propria sa evaluare a dreptății sale personale (cf. 1 Cor. 4,4,5 ).

Versurile 123-125

Ps 119,123-125: 123 Ochii mei vorbește după mântuirea ta și făgăduința neprihănirii tale. 124 Acționează cu robul tău după bunătatea ta și învață-mi legile tale! 125 Eu sunt slujitorul tău; dă-mi cunoștință, așa că îți voi recunoaște mărturiile.

După ce a apelat la Dumnezeu, el așteaptă acum cuvântul lui Dumnezeu de „dreptate” pentru a-l elibera de dușmani și, de asemenea, pentru „bunătatea” lui Dumnezeu să acționeze asupra sa. În calitate de slujitor al lui Dumnezeu, el nu numai că dorește să fie eliberat de rău, dar vrea să fie învățat adevărul. Aceasta deschide înțelegerea lui pentru a recunoaște mărturiile lui Dumnezeu și a experimenta gândurile lui Dumnezeu.

Versetul 126

Ps 119,126: Este timpul ca Domnul să acționeze: ei au încălcat legea Ta .

Slujitorul Domnului judecă și timpul (vezi Lc 12,54-59 ). El își dă seama că autoritatea lui Dumnezeu trebuie menținută și că răul este copt pentru judecată. Deoarece răul s-a maturizat până la maxim, acest lucru îi oferă și securitatea că mântuirea este iminentă.

Versetele 127,128

Ps 119,127.128: 127 De aceea iubesc poruncile voastre mai mult decât aurul și aurul solid; 128 Prin urmare, consider că toate rețetele tale sunt corecte în orice; Urăsc fiecare cale de minciună.

Realizarea că Dumnezeu este pe cale să acționeze prin judecată nu face decât ca sufletul neprihănit să aprecieze Cuvântul lui Dumnezeu cu atât mai mult. Valoarea sa depășește cu mult valoarea aurului, pe care oamenii o prețuiesc atât de mult. Prescripțiile lui Dumnezeu „în orice” sunt recunoscute drept și tot ce este greșit este respins.

Partea 17 (Pej): Psalmul 119, 129-136

Efectul cuvântului este ca lumina în suflet

Versetul 129

Ps 119,129: Mărturiile voastre sunt minunate, așadar păstrați- mi sufletul.

Omul care se teme de Dumnezeu își exprimă aprecierea față de Cuvântul lui Dumnezeu, în afară de binecuvântările pe care le aduce. Este minunat, deci este foarte respectat.

Versetele 130-132

Ps 119: 130-132: 130 Deschiderea cuvântului tău luminează o perspectivă simplă. 131 Am deschis gura larg și m-am înțepenit, căci tânjesc după poruncile tale. 132 Întoarce-te către mine și fii milostiv pentru mine, așa cum este potrivit pentru cei care iubesc numele tău!

Sunt descrise alte efecte ale cuvântului: Există lumină și intuiție: lumină unde strălucește și intuiție unde există simplitate. De asemenea, creează o sete și o dorință care nu pot fi satisfăcute decât prin mila lui Dumnezeu în care Dumnezeu își îndeplinește cuvântul. În acest fel, El acționează întotdeauna asupra celor care iubesc numele Lui.

Versetele 133-136

Ps 119: 133-136: 133 Asigură- mi pașii în cuvântul tău și nu lăsa să mă conducă nedreptatea! 134 Eliberează-mă de opresiunea omului și îți voi urma instrucțiunile. 135 Lasă-ți fața să strălucească pe robul tău și învață-mi statutele tale! 136 de fluxuri de apă curg din ochii mei pentru că nu țin legea ta.

Oriunde intră lumina, există o dorință din partea credinciosului de a fi într-o stare în concordanță cu tot ceea ce lumina dezvăluie.

În ceea ce îl privește, omul care se teme de Dumnezeu tânjește ca pașii săi să fie controlați de adevăr și nu – ca și pentru omul natural – de păcat (cf. Jn 8, 32 ).
În ceea ce privește circumstanțele sale, el dorește eliberarea de orice opresiune umană, pentru a putea asculta de Dumnezeu.
În al treilea rând, în ceea ce privește Dumnezeu, tânjește să stea la picioarele sale ca un învățător în favoarea lui.
În cele din urmă, în al patrulea rând, este lovit de durere cu privire la cei răi, deoarece se gândește la care va fi recompensa lor pentru neascultarea față de Cuvânt.

Partea 18 (Zadi): Psalmul 119, 137-144

Menținerea drepturilor lui Dumnezeu într-o lume malefică

Versetele 137.138

Ps 119,137.138: 137 Ești neprihănit, Doamne, iar judecățile tale sunt drepte. 138 Ți-ai oferit mărturiile cu dreptate și cu mare fidelitate.

Psalmistul recunoaște că Dumnezeu este neprihănit și că toate judecățile Sale sunt conforme cu El Însuși. Mărturiile sale – mărturia despre sine și căile sale – sunt în conformitate cu dreptatea sa și corespund loialității sale. Spre deosebire de acestea, sunt mărturiile oamenilor, care prea des servesc doar ca înșelăciune.

Vere 139-141

Ps 119: 139-141: 139 Zelul meu m-a mistuit, pentru că asupritorii mei au uitat cuvintele tale. 140 Cuvântul Tău este bine curățit, iar sluga Ta îl iubește. 141 Sunt scăzut și disprețuit; Nu v-am uitat regulamentele.

Recunoașterea neprihănirii lui Dumnezeu și fidelitatea mărturisirilor sale îi aduce pe oamenii care se tem de Dumnezeu în conflict cu cei care uită cuvintele lui Dumnezeu. Zelul său serios pentru a face față răului nu se bazează pe simpla ură de rău, ci mai degrabă pe dragostea lui pentru adevăr. El poate spune despre Cuvântul lui Dumnezeu: „Slujitorul tău îl iubește.” Cu toate acestea, cineva care este zelos pentru Cuvântul lui Dumnezeu într-un mediu malefic va fi nesemnificativ și disprețuit în ochii lumii. Dar tocmai de aceea, slujitorul Domnului Dumnezeu nu uită de reglementări.

Versurile 142-144

Ps 119: 142-144: 142 Dreptatea voastră este neprihănirea eternă, iar legea voastră este adevărul. 143 frica și suferința au ajuns la mine; poruncile voastre sunt deliciul meu. 144 Mărturiile tale sunt drepte pentru totdeauna; dă-mi cunoștință, așa voi trăi.

El știe că adevărul va predomina și că dreptatea lui Dumnezeu este permanentă. Vrăjmașii îl pot înconjura, dificultăți și nenorociri îl pot prinde – dar încercarea și suferința vor trece în timp ce dreptatea mărturisirilor lui Dumnezeu va rămâne. De aceea, găsește bucurie în poruncile lui Dumnezeu și privește îndrumarea lui Dumnezeu pe calea care duce la viață, dincolo de orice mizerie și mizerie.

Partea 19 (Kuf): Psalmul 119, 145-152

Să fii din toată inima dependentă de Domnul, în timp ce este înconjurat de dușmani care nu sunt decât să te facă rău

Versetele 145,146

Ps 119,145.146: 145 Am chemat din toată inima mea; auzi-mă, Doamne! Vreau să vă păstrez statutul. 146 V-am sunat; salvează-mă și vreau să-ți respect mărturiile.

Psalmistul exprimă faptul că este dependent din toată inima de Domnul. Așa că vrea să fie sigur că rugăciunea lui va răspunde. Adevărata dependență duce la ascultare; prin urmare, el adaugă că vrea să-și „păstreze statutul”. De asemenea, el dorește nu numai să fie ascultat, dar și să-i răspundă rugăciunii cu o eliberare completă care îl eliberează pentru a asculta fără restricții mărturiile Domnului.

Versetele 147.148

Ps 119,147,148: 147 Am venit înainte de zori și am strigat ; Am așteptat cuvântul tău. 148 Ochii mei au golit ceasul de noapte pentru a-ți gândi cuvântul.

Dependența lui nu este doar o recunoaștere pasivă a vinovăției generale față de Dumnezeu, ci o dependență activă, din toată inima, pe care Dumnezeu o cere ajutor. El face acest lucru cu atâta râvnă încât se ridică înainte de zori să strige Domnului. Mai mult, dependența lui este rezultatul încrederii sale, pentru că poate spune: „Am așteptat cuvântul tău.” Marcajele unei persoane care se tem de Dumnezeu sunt dependența, ascultarea și încrederea. Și cuvântul lui Dumnezeu, în care este plasată încrederea lui, devine astfel obiectul de contemplare a inimii sale în tăcerea ceasurilor de noapte.

Versetele 149.150

Ps 119,149,150: 149 Ascultă glasul meu după bunătatea Ta ; Doamne, revigorează-mă conform drepturilor tale! 150 S-a apropiat de alungarea planurilor rele; ele sunt departe de legea ta.

Dar faptul că este ocupat din toată inima nu este motivul cererii sale urgente către Dumnezeu; mai degrabă este bunătatea în inima lui Dumnezeu. Acesta este ceea ce privește pentru a fi consolidat cu energia invigorantă. Și asta în ciuda faptului că dușmanii săi se apropie și au planuri rele în inimile lor.

Versetele 151.152

Ps 119,151,152: 151 Ești aproape, Doamne; și toate poruncile tale sunt adevăr. 152 Am știut din mărturiile tale că ai întemeiat-o pentru totdeauna.

Ca urmare a dependenței sale totale de inima Domnului, el își dă seama că Domnul este aproape să-l protejeze, în ciuda dușmanilor săi care se vor apropia de el și că poruncile lui sunt veridice și stabilite pentru totdeauna.

Partea 20 (Resch): Psalmul 119, 153-160

Credincioșia în persecuție, ura față de rău și iubirea de adevăr

Versetele 153.154

Ps 119,153,154: 153 Privește mizeria mea și eliberează-mă! Pentru că nu ți-am uitat legea. 154 conduce-mi procesul și răscumpărați-mă! Revigorează-mă după promisiunea ta!

Psalmistul este conștient că Dumnezeu nu este indiferent față de ispitele celor care rămân fideli Cuvântului Său. Prin urmare, el cere Domnului să privească suferința lui. În plus, Dumnezeu trebuie să ia parte și la ceea ce își mișcă poporul. Și astfel psalmistul poate pune această problemă în mâinile lui Dumnezeu. Fără să încerce să-i răspundă dușmanilor, el caută pe Dumnezeu să aibă grijă de cauza sa, să-l elibereze de suferințele sale și să-și păstreze sufletul în viață.

Versetele 155-157

Ps 119,155-157: 155 Mântuirea este departe de cei răi, pentru că ei nu vă caută legile. 156 Compasiunea ta este numeroasă, Doamne; revigorează-mă conform drepturilor tale! 157 Căutătorii și asupritorii mei sunt numeroși; Nu m-am abatut de la certificatele tale.

El rămâne credincios lui Dumnezeu, chiar dacă este înconjurat de cei răi care nu au niciun respect față de Cuvântul lui Dumnezeu și care îi urăsc și îi prigonesc pe cei care se tem de Dumnezeu. Așa că spune: „Nu m-am abatut de la mărturiile voastre.” El își dă seama că dușmanii săi sunt „numeroși”. Din nou, îi cere lui Dumnezeu să-l reînvie, să-l ducă după cuvântul său.

Versetele 158

Ps 119,158: Am văzut pe cei necredincioși și am fost dezgustat pentru că nu au ținut cuvântul tău.

Pentru că este credincios Domnului și cuvântului său, se teme de cei fărădelegi care nu le pasă de cuvântul lui Dumnezeu. Căile lor sunt o cauză de tristețe pentru omul evlavios.

Versetele 159.160

Ps 119,159,160: 159 Vedeți că iubesc rețetele voastre; după bunătatea ta, Doamne, dă-mi viață! 160 Suma cuvântului tău este adevărul și tot dreptatea dreptății tale durează pentru totdeauna.

Motivul pentru care răul urât este urât este din cauza iubirii de adevăr. Prin urmare, psalmistul poate spune că iubește preceptele lui Dumnezeu. Răul pe care îl urăște dispare; dar adevărul pe care îl iubește rămâne pentru totdeauna.

Deci este un semn distinctiv al lui Dumnezeu temându-se că este credincios în prigoană, urăște răul și iubește adevărul.

Partea 21 (Schin): Psalmul 119.161-168

Binecuvântarea celor care recunosc cuvântul ca autoritate supremă și care se subordonează cuvântului în schimbarea sa

Versetul 161

Ps 119.161: Prinții m-au persecutat fără cauză; dar inima mea se temea de cuvântul tău.

Cel mare al acestei lumi poate persecuta pe cei care se tem de Dumnezeu fără motiv, dar pentru credincios autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu se află deasupra autorității oamenilor. El tremură înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, mai degrabă decât în prinții puternici. Pentru el, Cuvântul lui Dumnezeu este cea mai înaltă autoritate (cf. Fapte 4:19, 20 ).

Versurile 162-168

Ps 119: 162-168 : 162 Mă bucur de cuvântul tău ca unul care găsește prada mare. 163 Urăsc și detest minciunile; iubesc legea ta 164 De șapte ori pe zi te laud pentru drepturile dreptății tale. 165 Cei care iubesc Legea Ta au o pace mare și nu se încadrează pentru ei. 166 Am așteptat mântuirea ta, Doamne; și am făcut poruncile voastre. 167 Sufletul meu ți-a păstrat mărturiile și le iubesc foarte mult. 168 Am respectat reglementările și mărturisirile tale, pentru că toate căile mele sunt înaintea ta.

Psalmistul enumeră binecuvântările de care se bucură cei ale căror vieți sunt guvernate de cea mai înaltă autoritate a cuvântului:

Cuvântul devine bucuria inimii sale în timp ce descoperă comorile pe care le conține. Este la fel ca cineva care găsește pradă mare ( Ps 119,160 ).
Îi permite să facă distincția între bine și rău, astfel încât să deteste răul și iubește adevărul ( Ps. 119.163 ).
El evocă laude toată ziua ( Ps. 119.164 ).
Creează o pace mare în viața sa, astfel încât el nu mai este dominat de circumstanțe externe și nici nu cade în încercările sale ( Ps. 119.165 ).
Permite sufletului să treacă cu vederea rezistența prinților și încercările în circumstanțele sale. El așteaptă cu nădejde mântuirea Domnului ( Ps. 119.166 ).
În așteptarea izbăvirii sale, el se supune ascultător cuvintelor Domnului ( Psalmul 119.167 ).
Mergând în ascultare de Domnul astfel, nu există nimic în viața lui care să fie ascuns de Dumnezeu. El poate spune: „Toate căile mele sunt înaintea voastră” ( Ps 119,168 ).

Deoarece cuvântul ocupă cel mai înalt loc în sufletul său, omul care se teme de Dumnezeu trăiește în bucurie în cuvânt, în ură pentru rău, în laudă continuă, în speranță și ascultare de Domnul și, de asemenea, în deschidere față de Domnul.

Partea 22 (Taw): Psalmul 119.169-176

Lăudați pe Dumnezeu și dați mărturie oamenilor cu suflet restabilit și eliberat

Versurile 169.170

Ps 119,169.170: 169 Lasă-mi plânsul să se apropie de tine, Doamne; dă-mi o idee despre cuvântul tău! 170 Să vină rugăciunea mea înaintea voastră; salvează-mă după promisiunea ta!

Omul care se teme de Dumnezeu cere o minte modelată de Cuvântul lui Dumnezeu și eliberarea de încercările sale de către Domnul.

Versetele 171-172

Ps 119,171.172: 171 Buzele mele vor lăsa să-ți curgă laudele când m-ai învățat legile tale. 172 Limba mea îți va spune cuvântul cu voce tare, căci toate poruncile tale sunt drepte.

Eliberarea lui va avea ca rezultat laudarea lui Dumnezeu și mărturie pentru oameni. Dar lauda și mărturia pot proveni doar dintr-un suflet învățat de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care psalmistul spune: „Buzele mele ar trebui să lase laudele voastre să curgă atunci când mi-ai învățat legile.

Acest psalm începe cu rugăciunea și duce la laudă și mărturie. Această ordine corespunde întotdeauna ordinului divin.

Versetele 173.174

Ps 119,173.174: 173 Lasă mâna ta să vină în ajutorul meu, pentru că am ales instrucțiunile tale. 174 Tânjesc după mântuirea ta, Doamne; iar legea ta este deliciul meu.

Cei care depun mărturie într-o lume ostilă vor întâlni, de asemenea, rezistență. Acest lucru duce la un apel de ajutor; de aceea strigătul se ridică: „Lasă mâna ta să vină în ajutorul meu.” El poate cere acest ajutor, deoarece el și-a concentrat în mod deliberat inima asupra lucrurilor Domnului. Determinarea, dorința și dorul său se concentrează pe Cuvânt și pe mântuirea Domnului.

Versurile 175.176

Ps 119,175.176: 175 Să-mi trăiască sufletul și te va lăuda; iar drepturile tale mă pot ajuta! 176 Am rătăcit ca o oa pierdută; caută pe robul tău, pentru că nu am uitat poruncile tale!

Singura lui dorință este să trăiască spre gloria Domnului care îl îndură – spre deosebire de viața sa anterioară, unde a urmat propria voință și a rătăcit ca o oa pierdută. Dar dacă a plecat de pe cărare acum, Domnul l-a căutat, și încă mai poate spune: „Găsește-ți pe robul tău.” Prin urmare, spre deosebire de căile sale anterioare greșite, el poate acum să adauge: „Nu am uitat poruncile tale. ”

Psalmul 124

Hamilton Smith

conținut

Rămasul credincios îl laudă pe Domnul pentru că i-a răspuns rugăciunii și i-a izbăvit din robie.

Ultimul psalm ( Ps 123 ) a arătat mâhnirea legată de exil în țara captivității. Dar aici este bucuria că cineva a scăpat din captivitate și începe călătoria de întoarcere la Ierusalim. Acum ridică ochii în rugăciune către Domnul și Îl laudă pentru faptul că El a acționat.

Versetele 1-5

Ps 124: 1-5: 1 Un cântec pas cu David. Dacă DOMNUL nu ar fi fost pentru noi, spuneți lui Israel: 2 dacă DOMNUL nu ar fi fost pentru noi când poporul s-a ridicat împotriva noastră, 3 ne-ar fi înghițit în viață când mânia lor ardea împotriva noastră; 4 Apele ne-ar fi inundat dacă un torent ar fi trecut peste sufletele noastre; 5 atunci apele mândre ar fi trecut peste sufletele noastre.

Cei care se tem de Dumnezeu recunosc intervenția lui Dumnezeu în favoarea lor. Întrucât ei înșiși sunt neputincioși în fața inamicului copleșitor, sunt ca aceia care se scufundă într-o potop copleșitoare. Când se pare că distrugerea lor este iminentă, își dau seama că DOMNUL luptă pentru ca ei să-i elibereze.

Versetele 6.7

Ps 124,6.7: 6 Binecuvântat să fie Domnul, care nu ne-a dat dinții pentru a fi furati ! 7 Sufletul nostru a scăpat ca o pasăre din gaura captatorului de păsări; zgomotul este rupt și am scăpat.

Ei îl laudă pe Domnul că El nu i-a lăsat vrăjmașilor lor ca o pradă neputincioasă și că El a rupt lanțurile care i-au ținut în robie. Astfel, ei pot striga după rugăciunile lor: „Am scăpat”.

Versetul 8

Ps 124.8: Ajutorul nostru este în numele Domnului, care a făcut cerul și pământul.

După ce ai experimentat harul mântuitor al Domnului, exprimă-ți încrederea în El pentru toate lucrurile care vor urma.

Au spus anterior că „oamenii s-au ridicat împotriva noastră … mânia lor a ars împotriva noastră”, ceea ce le-a „inundat” aproape. Abia atunci, în cea mai mare nevoie a lor, și-au dat seama că Domnul era alături de ei.

Psalmul 125

Hamilton Smith

conținut

Rămășița evlavioasă trăiește credința Domnului în drumul său către Sion.

În timp ce Psalmul 124 mărturisește harul lui Dumnezeu pentru a-i elibera pe cei dragi de captivitate și pentru a-i inspira să aibă încredere în noi, acum vedem securitatea celor care se încred în Domnul în pelerinajul spre Sion.

Versetele 1.2

Ps 125: 1-2: 1 o melodie pas . Cei care au încredere în DOMNUL sunt ca Muntele Sionului, care nu renunță, care rămâne pentru totdeauna. 2 Ierusalim – Munții sunt în jurul lui: La fel este Domnul în jurul poporului său, de acum încolo.

În ciuda tuturor rezistenței și în mijlocul tuturor schimbărilor, cei care au încredere în Domnul sunt ca Muntele Sionului, care nu renunță și rămâne pentru totdeauna. Motivul securității lor este că, la fel cum Ierusalimul este protejat de munții care înconjoară orașul, tot așa Domnul înconjoară poporul său.

În robie, li s-a asigurat că Domnul îi va păstra la ieșirile și la intrările lor pentru totdeauna ( Psalmul 121: 8 ). Acum, când au părăsit țara captivității și sunt în drum spre Sion, ei află că Domnul este într-adevăr păstrătorul lor „în jurul poporului său, de acum înainte pentru totdeauna”.

Versetul 3

Ps 125: 3: Căci toiagul evlaviei nu se va sprijini pe mulțimea celor drepți, pentru ca cei drepți să nu-și întindă mâinile în rău.

După ce a experimentat izbăvirea Domnului, rămășița evlavioasă își exprimă încrederea în Domnul că El va face și ceea ce a început în harul Său. Deci sunt siguri că orașul în care se deplasează acum va fi eliberat de stăpânirea celor răi. Moștenirea ta va fi astfel eliberată de orice putere malefică. Prin urmare, nu va mai exista ispita pentru cei drepți de a intra într-o legătură nelegiuită cu cei răi și, prin urmare, să renunțe la încrederea lor în Domnul.

Versetele 4.5

Ps 125,4.5: 4 Faceți bine, DOAMNE, binelui și celor care sunt sinceri în inimile lor. 5 Dar pe cei care își îndreaptă calea strâmbă, Domnul îi va lăsa să meargă cu cei care fac rău. Pace peste Israel!

Psalmul se încheie cu o rugăciune către Domnul și se bazează pe căile cunoscute ale guvernării lui Dumnezeu (cf. Ps. 18,26.27 ). Domnul face bine celor care sunt buni și sinceri în inimile lor. Dar cei care „își îndreaptă drumurile strâmbe” se vor găsi în cele din urmă în comunitate cu malefici.

Psalmistul încheie cu dorința că „pacea este peste Israel”; cu încredere că Israel va fi inventat în cele din urmă ca fiind cei care au încredere în Domnul.

Profetul Iona (1)
Capitolul 1

Henry Allen Ironside

Mesajul nedorit

Versetele 1.2

Iona 1,1,2: 1 Și cuvântul Domnului a venit lui Iona, fiul lui Amittai, zicând: 2 Ridică-te, du-te la Ninive, marea cetate și propovăduiește-te împotriva ei; căci răutatea ei a înviat înaintea mea.

conținut

Mesajul nedorit

Aceasta a fost o slujbă extrem de neașteptată și inconfortabilă pentru un israelit. La fel ca oamenii pe care îi reprezenta, Iona a fost chemat să fie purtătorul unui mesaj de la Dumnezeu către neamuri. Israelul fusese cântat de națiuni, nu pentru a trăi într-o rece, exclusivitate formală, în deplină indiferență față de soarta popoarelor din jurul lor, ci pentru a fi o lumină într-o lume întunecată. Ei ar trebui să facă cunoscută voia lui Dumnezeu celor care stăteau în întuneric și în umbra morții. În povestea ulterioară a lui Iona, vedem eșecurile preformate ale Israelului, catastrofele care le declanșează din cauza acelui eșec și prevestirea zilei în care, după ce au fost restaurate și binecuvântate din nou, au primit un ordin de la Cel Preaînalt. Până la urmă, Iona a fost, fără îndoială, restabilit cu sufletul, chiar dacă se află într-o situație nefericită până la sfârșit. Ni se spune despre experiențele sale și acest lucru este evident pentru instrucțiunile noastre. Totuși, modul în care DOMNUL îl raportează pe profetul Iona arată că este acum un om restaurat și purificat. Nu ar fi calea lui Dumnezeu pentru Iona dacă a persistat și nu dorește. Dumnezeu ne anunță despre mândria și voința de sine a lui Jonas și despre felul în care El l-a umilit și l-a readus în relație cu sine. chiar dacă se află într-o situație nefericită până la sfârșit. Ni se spune despre experiențele sale și acest lucru este evident pentru instrucțiunile noastre. Totuși, modul în care DOMNUL îl raportează pe profetul Iona arată că este acum un om restaurat și purificat. Nu ar fi calea lui Dumnezeu pentru Iona dacă a persistat și nu dorește. Dumnezeu ne anunță despre mândria și voința de sine a lui Jonas și despre felul în care El l-a umilit și l-a readus în relație cu sine. chiar dacă se află într-o situație nefericită până la sfârșit. Ni se spune despre experiențele sale și acest lucru este evident pentru instrucțiunile noastre. Totuși, modul în care DOMNUL îl raportează pe profetul Iona arată că este acum un om restaurat și purificat. Nu ar fi calea lui Dumnezeu pentru Iona dacă a persistat și nu dorește. Dumnezeu ne anunță despre mândria și voința de sine a lui Jonas și despre felul în care El l-a umilit și l-a readus în relație cu sine. că acum este un om restaurat și purificat. Nu ar fi calea lui Dumnezeu pentru Iona dacă a persistat și nu dorește. Dumnezeu ne anunță despre mândria și voința de sine a lui Jonas și despre felul în care El l-a umilit și l-a readus în relație cu sine. că acum este un om restaurat și purificat. Nu ar fi calea lui Dumnezeu pentru Iona dacă a persistat și nu dorește. Dumnezeu ne anunță despre mândria și voința de sine a lui Jonas și despre felul în care El l-a umilit și l-a readus în relație cu sine.

Evident, mândria și mintea îngustă au fost motivele pentru încăpățânarea și starea de spirit a lui Jona. Știa că Dumnezeu este răbdător și milostiv din inimă. El ne spune acest fapt la sfârșitul poveștii. Pentru că știa că Dumnezeu este milostiv, s-a temut pentru reputația sa de profet. Gândurile lui erau atât de îndepărtate de gândurile lui Dumnezeu, încât nu putea suporta gândul că milostenia trebuie arătată unei mari puteri păgâne. Știa că dacă doar zece oameni drepți ar fi fost găsiți printre ei, DOMNUL ar fi cruțat orașele câmpiei. Dacă DOMNUL ar fi acționat așa în acel moment, cum ar putea Iona să conteze pe el ca să-și stârnească mânia asupra Ninivei acum, când locuitorii săi nefericiți s-au înclinat cu adevărat la Cuvânt și au căzut în pocăință față de El?

Ce imagine avem aici despre înșelăciunea inimii umane, chiar și cu sfinții lui Dumnezeu! Și cât de des a trebuit să ne pocăim pentru a da loc acelorași tendințe rele! Cât de ușor este să rămâi nemilos față de un frate atunci când, de exemplu, mă datorează sau mă doare într-un fel – cu atât mai mult decât atunci când a păcătuit împotriva altora sau numai împotriva lui Dumnezeu! Singurul lucru care contează atunci este să-mi mențin reputația cu orice preț: trebuie să mă eliberez de orice vină, indiferent ce înseamnă pentru alții!

Nu am văzut că întregi societăți ale poporului lui Dumnezeu au fost puse în suferință și confuzie, deoarece un om încăpățânat și-a pus în aplicare voința și și-a justificat cursul, iar alții au suferit de la ea? Cartea aflată la îndemână arată în mod izbitor de repede că inimile noastre cad în aceeași mândrie jalnică și din acest motiv am scris să ne avertizăm.

Versetul 3

Iona 1,3: Dar Iona s-a sculat pentru a fugi la Tarsis din vederea Domnului; și a coborât la Japho și a găsit o corabie care se ducea spre Tarsis; și și-a dat drumul și a coborât în corabie pentru a merge la Tarsis cu ei, departe de fața Domnului.

În loc să se ducă la acești păgâni și să-și riște reputația, Iona și-a propus „să fugă de pe fața Domnului la Tarsis; și a coborât la Japho și a găsit o corabie care se ducea spre Tarsis; și și-a dat drumul și s-a urcat în corabie pentru a merge la Tarsis cu ei, departe de fața Domnului ”. A te îndepărta de ascultare înseamnă întotdeauna să te îndepărtezi de prezența Domnului. Prin urmare, este o absență aleasă de sine în Domnul în sufletul tău. De fapt, Iona ar fi fost imposibil să ajungă într-un loc în care ochiul lui Dumnezeu nu ar mai fi concentrat asupra lui. În momentul în care a decis să acționeze în neascultare, cu toate acestea, nu mai exista niciun sentiment de comunitate și bucurie în Domnul în propria conștiință.

Când fuge, nu merge decât în jos, în adevăratul sens al cuvântului! A coborât la Japho; a coborât în corabie; a coborât când a apărut o furtună; iar în capitolul următor, el trebuie să mărturisească: „Am coborât în fundul munților” ( Iona 2: 6 ). El a trebuit să meargă mai departe și mai departe până nu a mai putut coborî. Nu ar fi putut să se scufunde în groapa abandonului la Dumnezeu, deoarece indiferent de propriul său eșec, el era încă un copil al lui Dumnezeu și Domnul urma să-l refacă într-un mod uimitor.

Că toți vrem să ducem acest inimă la inimă! Calea celui care acționează în voință duce întotdeauna în jos. Te poți lăuda să acționezi pentru Dumnezeu și să spui că ai consimțământul tău, dar dacă eul este servit în locul lui Hristos, picioarele vor aluneca curând și pașii vor coborî în jos, mereu în jos – până când sufletul, umilit și penitent, întorcându-se la Dumnezeu și gata în sfârșit să vadă nedreptatea propriului său comportament și, în sfârșit, să mărturisească lui Dumnezeu.

Versetele 4.5

Iona 1,4,5: 4 Atunci DOMNUL a aruncat un vânt violent pe mare și a fost o mare furtună pe mare, astfel încât nava era în pericol de rupere. 5 Și marinarii s-au temut și au strigat, fiecare către Dumnezeul său; și au aruncat dispozitivele care erau în corabie în mare pentru a se elibera. Dar Iona coborâse în camera inferioară a navei și se culcase și adormise.

Din versetul următor aflăm că Dumnezeu i-a iubit prea mult pe bietul său servitor și căzător pentru a reuși calea lui nebun și păcătos, care era sortit să eșueze: „Atunci Domnul a aruncat un vânt violent pe mare și a fost o mare furtună pe mare, astfel încât nava era în pericol să se spargă. Dumnezeu începuse acum să acționeze. Omul poate încerca atât cât vrea – în final va trebui să învețe că toată averea lui nu este ca nimic dacă se luptă cu Atotputernicul.

Toți cei de pe navă sunt încântați deodată – toată lumea, cu excepția omului nefericit al cărui păcat a venit furtuna. Adânc în pântecele navei, el doarme zgomotos – insensibil la temerile și nevoile celorlalți, dar responsabil de faptul că au ajuns la alții care nu au o parte în neascultarea lui. Ce imagine tristă a cuiva care a făcut primul pas greșit și continuă să doarmă plin de plăcere, chiar dacă disciplina Domnului a început deja. Nu știe încă că mâna Domnului este deja întinsă! Iona este deja sub „înșelăciunea păcatului” [ Evrei 3:13 ], despre care apostolul ne avertizează.

Versetele 6.7

Iona 1,6,7: 6 Și câștigătorul a venit la el și i-a zis: „Ce-i cu tine, dormit? Ridicați-vă, chemați-vă zeul! Poate că Dumnezeu își va aminti de noi că nu vom muri. 7 Și ei și-au spus unul altuia: veniți și lăsați-ne să aruncăm loturi, ca să știm pentru cine ne afectează această nenorocire. Și au aruncat loturi, iar lotul a căzut pe Iona.

Bărbatul păgân ignorant, care a epuizat toate mijloacele cunoscute de el pentru a potoli mânia temută a zeilor săi, îl trezește în cele din urmă pe Iona și îl rușinează în fața tuturor. Întrebarea serioasă: „Ce-i cu tine, somnoros?”, Urmată de porunca trecătoare: „Ridică-te, cheamă-ți Dumnezeul! Poate că Dumnezeu ne va aminti că nu vom fi uciși ”, Iona ne dezvăluie circumstanțele cumplite în care se află toți, dar asta nu este suficient pentru a deschide buzele spre o mărturisire a vinovăției. Marinarii aruncă apoi lotul, iar Dumnezeu folosește acest mijloc pentru a-l face cunoscut pe cel vinovat: „Lotul este aruncat în halat, dar toate deciziile sale vin de la Domnul” ( Prov. 16:33 ). “Lotul a căzut pe Iona.”

Versetele 8.9

Iona 1,8,9: 8 Atunci i-au zis: De ce să nu ne spunem de ce ne afectează această nenorocire! Care este meseria ta și de unde vii? Care este țara ta și din ce oameni ești? 9 El le-a spus: Eu sunt un evreu; și mă tem de DOMNUL Dumnezeul cerului care a făcut marea și uscatul.

Dar răspunsul lui Iona se referă doar la întrebările îngrozite spunând: „Eu sunt ebraică; și mă tem de Domnul Dumnezeu al cerurilor, care a făcut marea și uscarea. ”Din partea sa, mărturisirea pare suficientă celorlalți. El știe deja că cazul său este lipsit de speranță și sentimentele sale sunt trezite fără îndoială, dar încă nu există niciun indiciu că conștiința sa a început să se miște cu adevărat. Este ca cineva care a pus totul pe cardul greșit și acum își dă seama că trebuie să piardă totul, așa că decide să piardă literalmente ca un bărbat, din moment ce în mod evident nu există nimic de făcut.

Versetele 10-12

Iona 1: 10-12: 10 Atunci oamenii au fost îngroziți și i-au spus: Ce ai făcut? Căci oamenii știau că a fugit de pe fața Domnului; pentru că le spusese. 11 Și ei i-au zis: Ce să facem cu voi, ca să ne dea drumul mării? Pentru că marea devenea mai furtunoasă. 12 Și el le-a zis: „Luați-mă și aruncați-mă în mare, iar marea vă va da drumul; pentru că știu că această mare furtună a venit peste tine de dragul meu.

Ororile navigatorilor păgâni când au recunoscut adevărata condiție ar fi trebuit să vorbească conștiinței lui Iona și să-l condamne. „Atunci bărbații s-au temut și i-au spus: Ce ai făcut! Căci oamenii știau că fugise departe de fața Domnului, pentru că le spusese: „Chiar și o conștiință naturală vede cu îngrijorare ceea ce un copil renegat al lui Dumnezeu poate trece cu vederea cu un anumit grad de indiferență. Acesta este efectul teribil de a fi nechibzuit de Dumnezeu și de a mâhni Duhul Sfânt.

Întrucât toate eforturile lor nu au reușit, marinarii, disperați, l-au întrebat pe Iona ce să facă pentru ca furtuna să se oprească în cele din urmă. El a instruit-o să-l arunce în mare și a recunoscut că știa că furtuna fusese trimisă de dragul lui. În mod evident, conștiința lui a fost trezită, dar este greu de spus în ce măsură.

Versetele 13-16

Iona 1,13-16: 13 Și oamenii au pornit din greu pentru a aduce corabia pe uscat; dar nu au putut pentru că marea devenea mai furtunoasă împotriva lor. 14 Atunci au strigat către DOMNUL, spunând: O, DOMNUL, să nu pierem pentru sufletul acestui om și să nu punem sânge nevinovat asupra noastră. Pentru tine, Doamne, ai procedat după bunul plac. 15 L-au luat pe Iona și l-au aruncat în mare. Apoi marea a dat drumul la furie. 16 Și oamenii s-au temut de Domnul cu mare teamă, și au sacrificat jertfe pentru Domnul și au făcut jurăminte.

Bărbații au ezitat să-și ducă cuvântul, dar când toate eforturile lor de a face nava pe uscat au eșuat, s-au pregătit să facă ceea ce le-a spus să facă. Au strigat Domnului să nu-i atribuie acest lucru responsabilității lor și au recunoscut suveranitatea pe care Iona a negat-o („Tu, Doamne, ai făcut așa cum vrei”), și l-au luat pe Iona și l-au aruncat în mare. Imediat apa s-a liniștit și „oamenii s-au temut de Domnul cu mare teamă, și au sacrificat jertfe Domnului și au luat jurăminte”. Deși trăiau în întuneric profund și erau ignoranți, inimile lor au răspuns la harul lui Dumnezeu, care le-a acordat o mântuire atât de clară.

De asemenea, Dumnezeu a avut milă pentru slujitorul său nevrednic; cu toate acestea, guvernul lui Dumnezeu trebuie să intre în joc. Concluzia este că Dumnezeu s-ar preamări pe Sine în mântuirea și restaurarea lui Iona. „Domnul a poruncit unui pește mare să devoreze pe Iona; și Iona a fost în burta peștelui timp de trei zile și trei nopți. ”Referitor la gospodării, din cauza eșecului său ca martor al lui Dumnezeu pe pământ, Israel a fost aruncat în marea păgânilor. Dar, în ciuda tuturor stării de spirit și a abaterilor lor, Domnul le-a păstrat minunat și vor fi într-o bună zi martori ai gloriei sale în întreaga lume.

2- Asa se caleste otelul Anticristului plamadit din fecale , crize potopiste, bube Apocaliptice si noroi, rodind un GENOCID SPIRITUAL ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XXI

Legea 217/2015, promulgată de preşedintele Iohannis, consfinteste începutul sfârşitului democraţiei:

O lege pentru neliniştea noastră si pentru martirii care se intorc in mormint-cu fundul la noi!!

Cu toate că România nu se confruntă cu o situaţie excepţională, impusă de factori privind securitatea naţională, sănătatea publică sau calamitatea naturală (art.53, alin.1 din Constituţie), preşedintele Iohannis a promulgat recent o lege (Legea 217/2015) prin care, consimţind la restrângerea unor drepturi garantate constituţional (re)instituie într-un anume fel – prin „argumentul” că reunirea chiar şi accidentală a minimum trei persoane, cu „idei periculoase”, poată să cadă sub incidenţa legii – starea de necesitate ceauşistă introdusă în 17 decembrie 1989 la Timişoara şi în 20 decembrie în toată ţara! Graba suspectă cu care această lege aberantă a fost avizată de Guvern, Parlament şi Preşedinţie, mai întâi în 2002 şi culminând cu 2015, lasă impresia că în spatele ei se află o „mână dictatorială” a cărei forţă a generat o reacţie destul de timorată a elitei societăţii româneşti. „Bizar” este însă că şi puţinele atitudini ale unor intelectuali, mulţi dintre ei fiind incapabili să surprindă consecinţele deosebit de grave ale actului legislativ, s-au dovedit a fi tendenţioase, exagerate, minimalizate şi eronate. Până şi iniţiatorulLegii, liberalul Crin Antonescu, ne-a arătat că nu înţelege nici el efectul (catastrofic) a ceea ce a promovat, cu atât mai puţin că suntem condamnaţi legislativ, sub masca combaterii extremismelor, la ungenocid spiritual care ne anihilează ca naţiune!

Ce spune legea ?

Legea 217/2015 este o completare a O.U.G. nr.31, din 13 martie 2002, privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, a promovării cultului persoanelorvinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, semnată de prim-ministrul A. Năstase. Ea a intrat în vigoare pe fondul presiunii exercitate de reprezentanţiiConsiliului Mondial Evreiesc pentru Restituiri, condus de ElieWiesel, nu neapărat pentru că România ar excela în fenomenul extremist sau în ura de rasă, care ar trebui evident sancţionate judiciar, ci pentru că României i s-au adus mai multe acuzaţii şi pretenţii financiare referitoare la uciderea unora dintre etnicii evrei între 1933-45. Din dispoziţiile generale ale Legii, cuprinse în 13 articole, voi prezenta doar aspectele concludente din articolele 2,4 şi 6¹.

Pe cale de consecinţă, Legea în cauză stipulează: Conform art.2, alin.a, dacă un grup format din minim trei persoane îşi desfăşoară activitatea, chiar şi temporar, în scopul promovării unor idei (de exemplulegionare, rasiste şi, atenţie, antisemite), este automat considerată organizaţie promotoare a acelor concepţii infracţionale şi, dacă va promova în public cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război – precum şi ideile menţionate mai sus – va fi pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi cu interzicerea unor drepturi (art.5). Astfel, noi ştim faptul că de genocid şi crime de război au fost condamnaţi definitiv de către o instanţă românească (art.2, alin.C) mareşalul Ion Antonescu şi preşedintele Ceauşescu, dar este posibil ca şi sentinţele emise de instanţele de judecată comuniste, în condiţii discutabile şi cu „largheţea” aferentă, să se fi pronunţat acuzaţia de crimă de război (asociată apartenenţei la legionarism) pentru personalităţi emblematice ale Bisericii Ortodoxe cum ar fi: Bartolemeu Anania, Dumitru Stăniloae, Justin Pârvu, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca etc. În această situaţie, s-ar încălca autonomia Bisericii şi, limitându-i-se dreptul la catehizare liberă, nu ar mai fi posibilă nici canonizarea unor asemenea persoane, nici cinstirea publică a jertfei lor sau, pur şi simplu, promovarea ideilor acestora acolo unde sunt (sau se poate presupune tendenţios că sunt) reunite minim 3 persoane animate de sentimente identice! Cele mai vizate persoane nu sunt doar formatorii de conştiinţe, cum ar fi preoţii, profesorii, ziariştii, scriitorii, militarii etc, ci şi cei care fac obiectul prezenţei lângă cel vinovat: celui care îl va denunţa însă înainte de săvârşirea infracţiunii i se va permite să stea în libertate (art.3, alin.3), iar celui care – după producerea infracţiunii – îşi dă concursul în tragerea la răspundere penală a inculpatului i se va reduce pedeapsa la jumătate (art.3, alin.4)!

Fapte ce se pot incrimina

În conformitate cu articolele 5 şi 2 (alin. a-c), dacă 3 persoane aflate de exemplu în emisiuni Radio–TV (sau în redacţii) nutresc şi exprimă idei similare celor enunţate anterior, persoanele respective sunt considerate organizaţie infracţională, iar ceilalţi colegi (auditori) pot fi puşi şi ei sub culpa de a-i fi sprijinit „sub orice formă” (art. 3, alin.1). Exemplele pot continua cu activităţile combătute de Lege ale profesorilor în şcoli şi universităţi, cu ale conferenţiarilor de la simpozioane, cu ale preoţilor în biserici, precum şi cu tot felul de alte conexiuni în spaţiul public sau privat. Pedeapsa este de închisoare între 3 luni (art.5) – 10 ani (art.3, alin.1). Desigur că vor fi şi situaţii individuale, când unii îşi vor putea justifica acţiunea lor ca fiind în interesul artei, ştiinţei, cercetării, educaţiei sau dezbaterii unor chestiuni de interes public (art.4, alin.3), dar autorii vor fi obligaţi să treacă prin „furcile caudine” ale cercetării penale, să aducă dovezi concludente în sensul disculpabilizării, să suporte eventualul oprobriu public până la stabilirea nevinovăţiei, să fie stigmatizat familial, colegial şi în cercul de prieteni… Dezicerea inerentă de un astfel de element primejdios, prin forţa actualei legi, ne readuce în anii de început ai instaurării comunismului, făcându-ne să retrăim iar scene dramatice, caracterizate de încurajarea delaţiunii între prieteni, de plata unor poliţe între noi, de învrăjbirea între fraţi şi surori în ce priveşte perpetuarea cinstirii memoriei bunicilor şi părinţilor re-condamnaţi legislativ, de haosul spiritual în ce priveşteeliminarea din circuitul educaţiei naţionale a unor purtători de etichetă antisemită (art.2, alin. a) cum ar fi Eminescu (cel mai mare literat), Iorga (cel mai mare istoric), Goga (poetul pătimirii neamului nostru), Paulescu (specialist de talie mondială în domeniul biochimiei), Slavici, Haşdeu, patriarhul Miron Cristea etc. Nu este deci nici o îndoială că Legea, formulată ambiguu poate tocmai în ideea de a se emite culpe cu multă uşurinţă, reprezintă de fapt o punere la index atât a trecutului (fasciştii sunt inexistenţi astăzi), cât şi a prezentului şi viitorului (se vor scoate pe bandă rulantă antisemiţi, rasişti, xenofobi). M-aş rezuma să invoc, referitor doar la efectul legii în problema legionarilor sau a simpatizanţilor, comentariul unei personalităţi marcante, Alex. Ştefănescu, poate cel mai mare critic în viaţă al literaturii române: „Prin modul cum este concepută, ca un instrument de persecutare a oricui pentru orice, această lege este stalinistă. Datorită ei, Stalin a înviat… Cei care au elaborat-o, sunt infinit vinovaţi faţă de ţara în care trăiesc. Dacă eu scriu în Istoria literaturii române despre Petre Ţuţea şi Mircea Eliade, despre Emil Cioran şi Constantin Noica, despre Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr, evidenţiind valoarea excepţională a operei lor, Alexandru Florian (directorul Institutului „Elie Wiesel” – n.a.) va decide dacă am practicat cultul unor fascişti sau criminali de război şi dacă trebuie să fiu condamnat la închisoare”. La fel stă situaţia şi cu simpatizanţii sau legionarii din Ortodoxia noastră naţională, condamnaţi acum a doua oară, cu menţiunea că ierarhii şi preoţii de astăzi sunt obligaţi, în misiunea lor dumnezeiască, să nu recurgă în nici un fel la ceea ce se poate interpreta ca ameninţare, dacă vor să nu rişte închisoare de cel puţin 5 ani (art.6¹, alin.1) pe care o pot face, pentru culpa de a invoca religia, pe motiv de rasă (antisemitism) şiorigine naţională (practic ni se sugerează să ne dezicem că suntem ortodocşi).

Specificul anticonstituţional al Legii

Specificul antinaţional (antiromânesc), antidemocratic şi anticreştin fac din Legea 217/2015 o lege eminamente anticonstituţională, aflată în flagrantă contradicţie cu respectul faţă de Legea Supremă(art.1, alin.5).

Este antinaţională (antiromânească) deoarece: prin culpabilizarea reunirii a minimum 3 persoane, suspectate de a avea convingerile incriminate (art.2, alin. a), se încalcă articolele constituţionale referitoare la libertatea întrunirilor (art.39) şi asocierea liberă (art.40, alin.1). Se încalcă astfel principiile democratice ale „statului de drept” (art.1, alin.3), inclusiv prin aceea că, proclamând de exemplu culpa antisemită, se poate împiedica accederea în funcţiile Statului Român a unui grup de persoane considerate indezirabile, declanşându-se o persecuţie în masă care conduce la discreditare, la demitere din funcţii şi, astfel, este zdruncinată unitatea poporului şi solidaritatea între cetăţeni (art.4, alin. 1-2). Acestei „vânători de vrăjitoare”, cu incitări şi etichetări de antisemitism venite de la o simplă instituţie nonguvernamentală, Comisia „Elie Wiesel” din România, îi pot cădea oricând victime atât demnitari din instituţiile vitale ale Statului Român (Preşedinţie, Guvern, Parlament, Justiţie, Presă, Şcoală, Biserică, Armată etc), cât şi cetăţenii obişnuiţi ce pot fi acuzaţi de imaginare complicităţi etc – ceea ce este o limitare a suveranităţii naţionale a poporului român (art.2, alin.1), o discriminare între cetăţeni (art.6, alin.2), o subtilă formă de individualizare a unui grup minoritar (avem 3000 de evrei în România) care poate prin forţa legii să condiţioneze sau să exercite suveranitatea în nume propriu (art.2, alin. 2). De altfel, populaţia majoritar-românească a înţeles, stupefiată, că este victima unor presiuni şi maşinaţiuni deliberate pentru culpabilizarea ţării şi a cetăţenilor ei, încă din 2002, de când, ca o condiţie a intrării României în NATO, guvernul condus de prim-ministrul A. Năstase s-a văzut nevoit să emită O.U.G. de la baza acestei legi, să recunoască oficial că în România a fost holocaust (recunoaşterea a fost făcută la nici măcar o săptămână după ce, aceeaşi Comisie guvernamentală de cercetare, anunţase că în România nu a fost holocaust). Astfel, la ingerinţele externe în modul de guvernare a unei ţări independente (art.1, alin.1) s-a forţat „mâna” lui A. Năstase, iar preşedintele Iliescu, obedient, şi-a admonestat prim-ministrul şi s-a grăbit să înfiinţeze, în 2003, Institutul „Elie Wiesel”. Denumirea în cauză poartă numele etnicului evreu E.W., declarat supravieţuitor al holocaustului, care, în prezenţa lui Iliescu şi a altor oficiali români, a făcut o declaraţie prin care incita pur şi simplu la ura de rasă: „Mă deranjează pasivitatea celor care îi lasă pe antisemiţi să acţioneze. Mă deranjează cei care nu li se opun, care nu-i alungă din piaţa publică”! De atunci, până acum, toţi preşedinţii noştri au consimţit prin tăcere! Nu însă şi Institutul „Elie Wiesel”, care şi-a ridicat cu vehemenţă glasul, pe banii din bugetul României, ca să insulte ţara şi locuitorii ei, să afirme că suntem o ţară rasistă aflată pe locul II în săvârşirea holocaustului, (deşi Enciclopedia iudaică ne plasează pe locul 10), să ne urmărească cetăţenii, să ceară anihilarea juridică (sub acuzaţia de antisemitism) a românilor care îndrăznesc a se opune câtuşi de puţin exagerărilor lor, să ne jignească pe cei mai iluştri cărturari iubitori de ţară, să vrea ca în toate casele din România să se distribuie gratuit o carte (Raportul voluminos al comisiei) din care să învăţăm să ne renegăm istoria, să se introducă în şcoli manuale cu istoria evreilor şi a ţiganilor, să îi „recalifice” în special pe profesorii de istorie, să îi oblige pe preoţi să predice la Liturghie despre holocaust şi să participe la relaţii interconfesionale, să îi implice pe teologi în redactarea de studii cu tematică impusă, să îi vadă pe eventualii supravieţuitori ai Războiului Mondial în boxa acuzaţilor etc. Pe fondul acesta, de denigrare în masă, milioane de români asistăm înmărmurite cum suntem înjosiţi prin demontarea de statui şi troiţe, schimbarea denumirii străzilor, uciderea memoriei poporului, mistificarea şi batjocorirea fără precedent a profilului nostru naţional prin scrierile semnate de unii etnici evrei extremişti şi rasişti, ca Boia şi Patapievici! Doar câteva voci răzleţe, dar semnificative, nu tremură în faţa „completului” de la Institutul „Elie Wiesel”, cel care ne pretindecum să gândim, ce şi cât … Inclusiv cum să ne îmbrăcăm, căci ni se interzice şi dreptul nostru de a purta costum popular tradiţional (art.4, alin.2, art.2, alin.b)! Asta, dacă vrem să nu ajungem toţi la închisoare, supunându-ne demersului său de a pune efectiv mărturia creştină deplină sub incidenţa legii… Păcat că jurnalismul românesc a rămas „orfan” de virulenţa corifeului C.T. Popescu, poate el însuşi „ajutat” să iasă din „decor”, cel care scria, la 3 august 2002, în ziarul „Adevărul”: „Acuzaţi de crimă sunt toţi românii, foşti şi viitori. A făcut-o acum laureatul Nobel pentru Pace, Elie Wiesel: România a ucis, a ucis, a ucis … Dar acest lucru l-a spus cu o lună în urma ambasadorul S.U.A., M. Guest, care … nu este evreu şi reprezintă poziţia Americii (…) Oare intrarea în N.A.T.O. înseamnă să trăim cu ochii în pământ şi noi, şi copiii noştri?Se pare că nu. America ne pune în genunchi şi cu fruntea în ţărână (…) America poate să acuze o ţară întreagă, România, de crime de război, dar nici ultimul soldat american nu poate fi judecat de comunitatea internaţională”! Cu siguranţă, mai ales că reprezentanţii Institutului „Elie Wiesel” îşi permit (!?) să declare că autorităţile române nu ştiu să aplice Legea, s-ar cuveni ca acţiunile lor antiromâneşti şi anticonstituţionale să fie sancţionate prompt prin desfiinţarea Institutului. Mă îndoiesc însă că ideea aceasta ar fi acceptată de autorităţile noastre, chiar şi dacă poate propunerea mea ar fi dublată, prin referendum, de întregul popor român!

Este antidemocratică deoarece: împiedică Presa, sau orice alt sistem informatic, să pună la dispoziţia publicului diferite materiale susceptibile de incriminare, ceea ce este în contradicţie cu faptul că nu poate fi îngrădit dreptul persoanelor de a avea acces la orice informaţie de interes public (art.31, alin.1). Vor fi şi situaţii când unele publicaţii pot fi considerate ca antisemite şi somate cu închiderea. Teoretic însă, nici o astfel de publicaţie nu ar putea fi închisă prin forţa legii, sub acuza că ar promova idei interzise, deoarece înfiinţarea de publicaţii este garantată (art.30, alin.3) şi nici o publicaţie nu ar putea fi suprimată (art.30, alin.4). Totodată, a opri pe cineva să transmită concepţiile unor personalităţi ale culturii române înseamnă a-i lipsi pe cetăţeni să-şi dezvolte spiritualitatea prin accederea la valorile culturii naţionale (art.33, alin.2), a împiedica Statul Român să asigure dezvoltarea moştenirii culturale (art.33, alin.3) şi să respecte viaţa intimă, familială şi privată (art.26, alin.1).

Este anticreştină deoarece:

prin interzicerea exprimării ideilor unor personalităţi (art.2, alin.1) se încalcă articolele constituţionale referitoare la libertatea de conştiinţă (art.29, alin.2), de gândire (art.29, alin.1) şide exprimare (art.30, alin.1), limitându-le creştinilor (şi altora) nu numai dreptul de a se manifesta conform propriilor convingeri, dar şi constrângându-i să adopte alte opinii despre unele personalităţi incriminate (art.29, alin.1). Astfel autonomia faţă de Stat a Bisericii ar fi îngrădită, atributele ei diminuate şi misionarismul obstrucţionat.
sub pretextul sancţionării penale a ameninţărilor pe motiv de rasă (să zicem antisemită) din considerentele religioase (art.6¹, alin.1), se aduce atingere redării corecte, prin limbajul scris sau verbal, a semnificaţiilor unor texte (provenite din cărţi, filmări, înregistrări audio etc), precum şi asocierii unor concepţii personale care pot fi catalogate ca ameninţări, ceea ce ar anula articolul constituţional referitor la interzicerea cenzurii de orice fel (art.30, alin.2). Riscul creştinilor de a fietichetaţi penal este, de asemenea, o realitate iminentă. Aş dori să invoc pe apreciatul editorialist ortodox Răzvan Codrescu: „Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirând cu firească indignare diferite mistificări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora, de ce oare trebuie să devin automat fascist,fundamentalist sau antisemit? Eu n-o fac decât în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin – aceste calităţi sunt pentru ei un handicap”.

Epilog

Dacă m-ar surprinde ceva nu ar fi cerbicia cu care Institutul „Elie Wiesel” a ţinut morţiş să vadă legiferată această lege antiromânească, nici faptul că preşedintele Iohannis, ca înaltă autoritate ce ar trebui să vegheze la respectarea Constituţiei (art.80, alin.1), a promovat-o lăsând în urma sa o rară capodoperă de anticonstituţionalism, ci m-ar surprinde oarecum să aflu că ea va trece şi de specialiştii de la Curtea Constituţională, în condiţiile în care va fi contestată! Îmi vine totuşi greu să cred că C.C.R. se va face „preş” în faţa necesităţii unei legi invocate de organismul nonguvernamental antinaţional patronat de Elie Wiesel, lăsându-i acestuia libertatea de a face legea în România, de a pune oricui „patalamaua” de antisemit în condiţiile în care nu există nici o definiţie juridică a acestui termen, de a permite instituţiilor Statului Român să fie la cheremul Institutului în bătaia de joc a acestuia faţă de un popor forţat să ajungă în robie şi să îşi dea seama că de fapt i se fură cu legile şi identitatea!

Cu speranţa că legea aceasta va fi declarată anticonstituţională, iar mai apoi abrogată, nutresc convingerea că exodul românesc înspre nicăieri va înceta, că cetăţenii acestei ţări se vor simţi apăraţi cu adevărat de instituţiile Statului, că niciodată nu va mai fi nevoie de o lege care să ne transforme specificul consacrat al ospitalităţii în cel fantezist al urii de rasă! Însă, aşa cum ştiu că forţele lui Antihrist lucrează şi ele ca să ne anihileze, într-o lume (anormală) în care în loc să fie înfierat păcatul este înfierat cel care osândeşte păcatul, ştiu şi că Domnul nostru Iisus Hristos este şi va fi cu binecredinciosul popor român de pretutindeni, în vecii vecilor…

Prof. Costel NEACȘU

3- Satanistii din Guvernul Mondial au creat CRIZA IMIGRANȚILOR pentru a introna dictatura Apocaliptica STABILITA de NOUA ORDINE MONDIALĂ !Haosul creat de imigranți în Europa va duce la stabilirea Noii Ordini Mondiale după dictonul Iluminati: „Ordine din haos”

Conform jurnaliștilor de la The Truth Seeker, criza imigranților din Europa nu este întâmplătoare, ci, susțin ei, a fost atent plănuită și pusă în practică de agenții Noii Ordini Mondiale cu scopul de a distruge națiunile prin amestecarea uriașă între popoare. Criza refugiaților sirieni din Europa duce la haos, la conflicte etnico-ideologice, la violențe și tensiuni și într-un final la schimbarea ordinii mondiale prin stabilirea unei Noi Ordini Mondiale conform dictonului „Ordo ab Chao” („Ordine din haos”), un celebru dicton Iluminati.

În momentul de față, criza imigranților crează probleme geopolitice grave. Dacă în anul 2013 nu mai puțin de 17 țări din Europa și din SUA au fost de acord să accepte refugiați din Siria, dar și din alte țări, până anul acesta foarte multe țări din Europa au primit deja mai mult de două milioane de cereri de azil de la persoane din Siria, Irak și Eritreea, SUA a acceptat recent aproximativ 10.000 de refugiați sirieni, iar Australia intenționează și ea să accepte în jur de 12.000 de astfel de refugiați. Mai mult de atât, patru milioane de sirieni și-au părăsit țara și jumătate din populația de 23 de milioane de locuitori a Siriei a fost forțată să își abandoneze casele și cel mai probabil va veni să invadeze Europa.

Toate aceste milioane de persoane va trebui să lucreze în Europa în contextul în care mii de europeni nu își găsesc nici ei un loc de muncă în economia actuală și astfel populația Europei va ajunge să se elimine treptat și va trece printr-un proces rapid, dar sigur de extincție. Pentru această lovitură de stat din Europa sunt răspunzători agenții Noii Ordini Mondiale care au provocat în mod deliberat toată această criză.

Michael Ledeen, analistul politic american susținător al Noii Ordini Mondiale este de părere că în lume, vechea ordine se schimbă în fiecare zi, în toate domeniile: afaceri, știință, literatură, artă, arhitectură, politică, legislație și este timpul ca și la nivel geopolitic să aibă loc unele schimbări, chiar dacă acestea ar aduce cu sine și numeroase repercusiuni negative.

Agenții Noii Ordini Mondiale au stabilit că Europa trebuie să fie invadată de refugiați din Siria, dar și din alte părți ale lumii pentru a deveni un loc multicultural, iar dacă nu va reuși să se adapteze acestei transformări va dispărea.

Europa este invadată de milioane de imigranți din Orientul Mijlociu pentru că Noua Ordine Mondială plănuiește ca treptat lumea să treacă la iudaism, să îi convertească pe toți oamenii, să supună și să uzurpe ordinea morală și politică deoarece iudeii sunt numiți poporul ales de Dumnezeu și sunt considerați a fi o lumină pentru neamuri și o binecuvântare pentru toate națiunile

Spălarea creierului la copii în şcoli publice, în ce priveşte homosexualitatea

de Cristina Tomescu

Asistăm în ziua de azi, în întreaga lume, la o propagandă cutremurătoare a homosexualităţii. Fără alte comentarii, vă oferim traducerea transcrierii a două filmuleţe postate pe youtube.

La şcoala din Cambridge, Massachusetts, Thomas W. Price, directorul de la Cambridge Friends School anticipează: „Mâine va fi ziua homosexualilor şi lesbienelor, cred că este al IV-lea an când sărbătorim această zi, aici la Cambridge Friends School. De la grădiniţă, până la clasa a-8-a profesorii vor vorbi despre aspecte privind homosexualitatea şi lesbianismul.”
În timpul lecţiei la care participă copii de 6 ani, învăţătorul face o recapitulare a unor exemple de homosexuali şi lesbiene din cadrul generaţiilor acestei şcoli, dând exemple concrete cu fotografii ale acestora: „ea a fost aici anul trecut, la facultatea de matematică, este lesbiană, iar numele partenerei ei este… Julie”. (copiii sunt contrariaţi şi întreabă: „cum, este lesbiană?!”). Învăţătorul continuă: „Acesta este Bill T. Jones, a fost aici şi el aici, la facultatea de medicină; este un faimos dansator, este afro-american… În sala de clasă un copil întreabă uimit: „şi este homosexual?”. I se răspunde afirmativ, continuându-şi expunerea cu alte exemple.În pregătirea acestei zile în onoarea homosexualilor, la Cambridge Friends School, directorul Thomas W. Price convoacă profesorii în şedinţă:
„Vreau să încep prin a vă provoca să vorbiţi puţin despre ceea ce veţi face mâine, de ziua homosexualilor şi a lesbienelor şi să punem în discuţie anumite chestiuni care are putea să apară în timpul orelor de clasă”.
O profesoară de culoare îşi exprimă prima opinia: „nu vreau să fiu într-o postură neconciliantă, însă din punctul nostru de vedere, al şcolii, suntem oare de acord să consolidăm acest concept, susţinem oare că un copil trebuie să aprobe această viziune? Aceasta îmi apare ca şi cum noi marşăm pe ideea că interferând cu mediul în care el a aflat că homosexualitatea nu este un dat natural, el să accepte această viziune ca pe un fapt de la sine înţeles? Ceea ce facem noi este să spunem copilului că ar trebui să privească firesc acest aspect? Aceasta e ceea ce trebuie să facem”?
O altă profesoară intervine: „Eu cred că suntem datori să spunem copiilor că aceasta este drept, nu ca un fel de consideraţie pentru lume, ci din perspectiva faptului că noi îi educăm şi este o parte a ceea ce noi considerăm că este o educaţie sănătoasă.”

La orele de la clasa întâi şi a doua, învăţătoarea se pregăteşte să citească copiilor o carte cu o poveste numită „Mama lui Asha” sau mai bine zis „Mamele lui Asha”. Iată povestea:
„Clasa mea a vorbit toată săptămâna despre excursia pe care o vom face curând la Centrul de Ştiinţă. Unii dintre copii, cum sunt Terence şi Alice, au fost deja acolo. Învăţătoarea noastră, d-na Samuels ne-a dat câte un formular pe care să îl luăm acasă. Părinţii noştri trebuiau să îl completeze şi să îl semneze, astfel încât să avem permisiunea de a merge în excursie. I-am înapoiat formularul în ziua următoare. Chiar înainte de pauză, ea a cerut să mă vadă, vroia să ştie care dintre semnăturile prezente în formular era al mamei mele.
Eu am spus: «amândouă».
«- Nu se poate să fie amândouă, nu poţi avea două mame», spuse ea brusc.
«- Dar am, fratele meu şi cu mine avem două mame», a protestat copilul.”

(Se continua povestea la altă clasă susţinută de o altă învăţătoare):
„«Ia formularul înapoi acasă şi ai grijă să fie completat cum trebuie», a spus d-na Samuels. «Nu poţi merge în excursie altfel.»”
Se pare că povestirea s-a terminat şi învăţătoarea se adresează copiilor punându-le întrebări despre conţinutul ei:
„Dacă aţi fi fost Asha, cum credeţi că v-aţi simţi?”
„Rău”, răspund în cor copiii.
„De ce credeţi asta, pentru că învăţătoarea i-a spus că nu poate avea două mame?”
Răspunde un copil:
„Învăţătoarea părea că nu era prea destupata la minte, că are prejudecăţi.”

La clasa a patra se face un chestionar tot pe aceeaşi temă:
„Spuneţi-mi dacă voi înşivă aţi auzit vreodată pe cineva adresându-i unui homosexual un cuvânt care să-l facă să se simtă rău sau un cuvânt care l-ar fi putut răni şi gândiţi-vă cum v-a făcut pe voi să vă simţiţi?”
O fetiţă răspunde că ea a avut multe experienţe de acest gen la şcoală pe care ea le resimţea ca un nod în stomac şi că a auzit adresări jignitoare sau dispreţuitoare la adresa homosexualilor, pentru ea rămânând uimitor cum profesorii ignorau astfel de comportamente.

Directorul Thomas W. Price:
„Sunt valori sociale, de asemenea sunt valori ale comunităţii şi consider că este de neconceput să permiţi unui copil aflat pe terenul de joacă să jignească şi să insulte un alt copil sau să spună „mama ta este lesbiană” fără să abordezi această problemă.”

La a patra conferinţă anuală a zilei homosexualilor şi lesbienelor, Jeffrey Pike, profesor de educaţie fizică, face o demonstraţie copiilor. Sărind într-un picior şi ţinându-şi piciorul drept cu o mână, astfel încât să pară ascuns, îşi argumentează exerciţiul astfel: „Imaginaţi-vă că, de fiecare dată când aş veni aici să joc fotbal, ar trebui să îmi ascund piciorul drept şi apoi aş încerca să joc astfel fotbal; nu ar fi uşor, dar aş putea să o fac; mi-ar lua multă energie să joc fotbal şi în acelaşi timp să îmi ascund piciorul.”
El apoi revine pe ambele picioare şi face mişcări agile şi complicate de dribling cu mingea de fotbal, susţinând aceasta demonstraţie verbal: „Să vedem această situaţie în lumina cea mai bună, aceea în care nu ar trebui să mă ascund, astfel că aş putea să joc fotbal cu două picioare” şi continuă făcând în acest moment o mărturisire: „la modul ideal, aş putea să spun adevărul, că sunt homosexual şi aceasta îmi dă atât de mai multă energie pentru a fi un profesor mai bun, pentru a fi un coleg mai bun, pentru a fi un prieten mai bun”
Profesorul îşi termină demonstraţia în aplauzele copiilor entuziasmaţi.

Întâlnire între elevi de clasa a 7-a, a 8-a şi profesori, discuţii post-conferinţă:
O elevă spune: „Cred că este bine că mulţi dintre profesori au ieşit dintre rânduri mărturisind că sunt homosexuali, e ca şi cum ştii când vine vorba de homosexualitate că aceştia nu sunt diferiţi de restul oamenilor.

La Şcoala Publică din New York, în clasa a treia, învăţătorul îi întreabă pe copii dacă au sărbătorit ziua mamei şi toţi copiii ridică mâna. O fetiţă aparţinând unei clase vecine este invitată la această clasă pentru a citi un eseu pe care l-a scris în cadrul concursului dedicat acestei zile. Învăţătorul le explică copiilor că a invitat-o special pentru că sărbătorirea zilei în cazul ei a fost puţin diferită decât a oricărui alt copil din această clasă. Înainte de a începe eseul, învăţătorul îşi exprimă părerea despre acesta, catalogându-l ca fiind foarte frumos şi foarte interesant.
Fetiţa începe să îşi citească propriul eseu:
„Mamele mele înseamnă atât de mult pentru mine, să ai două mame este destul de plăcut, chiar mai mult: este foarte plăcut, nu vă puteţi imagina.
Deşi să ai două mame reprezintă o problemă pentru alţii, respect acest lucru şi nu pot să fac nimic în acest sens. Totuşi în ciuda părerii acestora, eu totuşi cred că ei gândesc stupid.
Ce vă povestesc acum s-a petrecut cu un băiat din clasa mea: el nu a putut să vină acasă la mine pentru că părinţii mei sunt de acelaşi sex; am sunat acasă la ei, iar mama lui m-a întrebat dacă am citit Biblia şi atunci le-am luat partea mamelor mele şi în sinea mea ştiam că mulţi dintre copiii din clasă mă susţineau în această situaţie, interesându-se cum mă simt.
Mă simt mândră de mamele mele şi îmi face plăcere să iau parte la marşul anual al homosexualilor, la care particip alături de mamele mele în fiecare an.”
Învăţătorul intervine la finalul eseului şi din nou remarcă frumuseţea eseului şi îi îndeamnă pe copii să aplaude.
Copiii răspund pozitiv la acest eseu lăudat de învăţător, susţinând atitudinea fetiţei de a lua partea părinţilor săi, neţinând cont de ceea ce alţii cred.

Următoarea lecţie educativă la aceeaşi clasă constă în a-i pune pentru câteva minute în postura de judecători ai legii care stipulează că este interzis ca două persoane de acelaşi sex să se căsătorească.
Discuţiile în contradictoriu ale copiilor:
„Nu văd de ce nu ar trebui să se căsătorească, sunt la fel ca ceilalţi oameni” începe o fetiţă.
„Dacă te căsătoreşti în acest fel ai putea să capeţi o boală, fără să ştii de existenţa ei şi apoi o altă persoană să fie infestată şi să nu mai fie capabilă să se căsătorească”.
„Dar tot la fel o femeie şi un bărbat ar putea să aibă şi ei o boală” se opune o altă fetiţă care participa la discuţie.
Cea mai cu personalitate dintre copii îşi impune oarecum poziţia în faţa celorlalţi:
„La ora actuală majoritatea nu este reprezentată de partenere lesbi sau de cupluri de homosexuali. Cred că ar trebui să se întrebe ce ar fi dacă majoritatea ar fi cea de astfel de cupluri, de lesbi şi homosexuali şi dacă ar fi o lege care ţi-ar impune să fii lesbi sau homosexual şi s-ar interzice căsătoria cu sexul opus. Cred că la asta ar trebui să se gândească şi apoi şi-ar da seama astfel de oameni care se opun căsătoriei dintre homosexuali, cum se simt cuplurile gay”.

Documentar tulburător: Educația sexuală – Războiul împotriva copilăriei

De la vârste fragede, copiii sunt învățați cum să obțină plăcerea sexuală, prin orice mijloace și indiferent de sexul partenerului. Ce rol joacă ONU, UNESCO, Planned Parenthood

Educația Sexuală Comprehensivă sau Explicită, care se bazează pe principii pseudo-științifice, este promovată agresiv la nivel de factori de decizie politică, inclusiv de mari organizații internaționale precum ONU.

Vă invităm să urmăriți un documentar șocant, Educația sexuală – Războiul împotriva copilăriei, realizat de Family Watch International – coaliție pro-familie, acreditată pe lângă ONU – pentru a afla în ce constau aceste programe de educație sexuală explicită, cine le promovează, în ce scop și ce mijloace ar mai avea părinții la îndemână pentru a proteja familia și inocența copiilor.

„Știința” pe care se bazează aceste programe reprezintă un adevărat scandal, implicând „cercetări” din anii 1950 care s-au realizat prin abuzarea sexuală sistematică a unor copii. Respectivele studii au fost apoi promovate intens ca rezultate științifice respectabile. De curând, după prezentarea acestor dovezi în Parlamentul croat, Curtea Constituțională din Croația a interzis un astfel de program.

În acest film, termenul de „Educație Sexuală Comprehensivă” (CSE) nu se referă la programele de educație sexuală în general, ci la un anumit tip, foarte explicit, de educație sexuală. CSE are scopul de a schimba normele sexuale și de gen masculin, respectiv feminin la nivel de societate, promovând comportamente sexuale de risc extrem și încurajând copiii să experimenteze sexualitatea de la vârste foarte fragede.

Iată câteva opinii ale unor specialiști care apar în acest film documentar:

„Ca Președinte al Colegiului American al Pediatrilor, sunt profund îngrijorată în legătură cu Educația Sexuală Comprehensivă. În primul rând, sexualizează copiii. În al doilea rând, reprezintă un risc pentru sănătatea lor. În al treilea rând, promovează o ideologie sexuală periculoasă. În plus, subminează relația copilului cu părintele, ceea ce încalcă drepturile părintelui.” Dr. Michelle Cretella, Președintele Colegiului American al Pediatrilor

„Aici e doar o parte din planul de lecție din programa intitulată Making a Difference introdusă în școlile din statul Oregon și probabil și din alte state americane. Aici i se dau instrucțiuni profesorului să întrebe la clasă: «Cum își exprimă oamenii sentimentele de natură sexuală?» «Ce este abstinența?» Iar aici sunt câteva răspunsuri pe care ei trebuie să încerce să le obțină de la copii: sex oral, masturbare, sex anal, masaj, se țin de mână, își ating reciproc organele genitale, spun: «Îmi place de tine!» Ceea ce fac este să pună un semn de egalitate între toate aceste lucruri. Adică a spune cuiva că îl/o placi e același lucru cu a face sex anal.” Chris Bridgens, organizația Parents Rights in Education

„Această agendă radicală s-a impus cu putere în Minnesota și ne străduim să o contracarăm. Programa Educației Sexuale Comprehensive este promovată agresiv. Din ea face parte manualul intitulat It’s Perfectly Normal (Este perfect normal). Acesta reprezintă pornografie curată. Unii dintre colegii parlamentari nici măcar nu s-au putut uita prin el.” Tim Miller, parlamentar

„Se fac campanii îngrijorătoare ce vizează copiii. Cel mai puternic e mesajul: «Cerem educație sexuală. Nu se poate trăi fără ea.» Altă campanie se intitulează: «Pune-ți-l!» și arată copii de școală primară, de la nouă ani în sus, care învață cum se pune un prezervativ pe un organ sexual din plastic. Aduc tinere care le învață pe fete cum să pună un prezervativ pe un organ genital bărbătesc și pe băieți cum să pună o barieră de protecție pe un organ genital femeiesc, fără știința și acceptul părinților.” Axel Beteta, asociația Familia Importa (Guatemala)

„Unul din cele mai tulburătoare lucruri pe care le-am văzut ca medic este această broșură intitulată Sănătos, Fericit și Sexy publicată de Federația Internațională Planned Parenthood. Le spune tinerilor că au dreptul să ascundă de partenerul lor de relații intime faptul că sunt infectați cu HIV.” Dr. Miriam Grossman, autoarea cărții Ce anume îl învățați pe copilul meu?

„O fac prin educare. Se asigură că sănătatea reproductivă înseamnă exclusiv să refuzi nașterea de copii. Programa școlară It’s All One, promovată tot de Planned Parenthood, dezvăluie o multitudine de tactici manipulatorii folosite pentru îndoctrinarea și sexualizarea copiilor prin educație sexuală.

Ajută copiii să învețe cum se negociază o relație sexuală confortabilă. Învață că orice vârstă e potrivită pentru a face sex și că fiecare persoană trebuie să decidă când poate începe să facă sex. Pentru a-și testa gradul de pregătire, copiilor li se cere să completeze un tabel din care rezultă că pot să facă sex când: se simt apropiați de o altă persoană; și cel de lângă ei vrea; simt atracție față de altă persoană; când se simt confortabil să îi spună celeilalte persoane ce îi place din punct de vedere sexual.

Învață că drepturile omului cuprind și «drepturile sexuale», printre care se numără și un pretins drept la libera exprimare sexuală, precum și dreptul de a căuta plăcerea sexuală.

Elevilor li se prezintă o listă de probleme la care pot lucra sau pentru care se pot implica social. Printre acestea, problema că adolescenții nu au acces la servicii sexuale și reproductive și că restricționarea accesului la avort reprezintă un pericol de sănătate.

Programa școlară It’s All One e la mare cerere, după ce a fost lansată la sediul ONU. Se predă în peste 150 de țări și pe tot teritoriul SUA. Li se predă copiilor din întreaga lume.” Stephan Phelan, Human Life International

Pentru protecția privitorilor, imaginile explicite din manualele de CSE au fost blurate. Apăsați butonul CC din cadrul video pentru subtitrarea în română.

Agenții și sataniștii Noii Ordini Mondiale vor să corupă copiii din întreaga lume…

Libertatea sexuală a fost întotdeauna o formă de control politic. An de an, continuăm să fim martorii efectelor acestei teze asupra culturii.

Anul trecut, pe internet a apărut un articol tulburător, cu multe fotografii, despre ceea ce se petrece în școlile generale din Norvegia. În această țară, smintirea copiilor nu se produce doar prin programele serviciului de asistență socială, care îi îndeamnă să își denunțe părinții care ar încerca să le ofere o minimă educație neaprobată de stat, ci și în scoli. Elevilor ajunși la pubertate li se prezintă un film așa-zis educațional prin care li se arată cum să se masturbeze și sunt apoi îndemnați să facă sex (în mod heterosexual, homosexual și bisexual, pentru că „sunteți liberi să vă placă de cine doriți, e alegerea voastră”). Mai apoi elevii sunt încurajați să facă sex pentru plăcere, iar în final fetele sunt sfătuite: „Nu uitați în cele din urmă să rămâneți gravide, pentru că altfel nu ar mai fi oameni pe lume”. Puteți viziona videoclipul aici și reţineţi că a fost arătat elevilor de gimnaziu.

Bineînţeles, cei mai mulți dintre părinți au fost supăraţi. În schimb, scriitoarea Brandy Zadrozny de la Daily Beast a apărat programul așa-zis educațional şi a notat:
„Având atât de mult de câştigat, pre-adolescenţii americani, părinţii lor şi şcolile pot învăţa anumite lucruri din abordarea fără perdea a lui Jansrud [prezentatoarea materialului video] a sexului. Chiar şi evanghelicii – cei care vociferează cel mai tare împotriva mişcării de educație sexuală – ar putea să observe mesajul ultim al lui Jansrud: şi anume că sexul este pentru procreere”.

Probabil glumeşte cu cinism. Dacă ea crede că mesajul chiar este acela că sexul este pentru procreere, de ce programul de educație sexuală din America include uciderea copiilor în pântecele mamelor? Dacă crede cu adevărat ceea ce afirmă mai sus, n-ar trebui mai degrabă ca Zadrozny să scrie articole împotriva contraceptivelor?

Este evident că ea se contrazice. De fapt, oamenii au făcut amor dintotdeauna și se simt foarte bine fără să aibă nevoie de explicațiile lui Line Jansrud şi ale producătorului Erling Norman. Deci, care este problema?

Ei bine, agenţii și sataniştii Noii Ordini Mondiale vor să corupă copiii, care sunt tineri şi impresionabili, precum și o mare parte din populația lumii prin manipulare sexuală. Aceștia vor să degradeze copiii făcându-i jucării sexuale şi astfel să îi facă sclavi pentru toată viaţa. Dacă aveți nevoie să înţelegeți imaginea de ansamblu, lucrarea lui E. Michael Jones Libido Dominandi: Sexual Liberation and Political Control explică de ce elitele vor să domine oamenii cu ajutorul sexului în Norvegia, în Marea Britanie, în Danemarca şi în SUA.

Un profesor pe nume Christian Graugaard de la Universitatea Aalborg din Danemarca a fost înregistrat afirmând că şcolile daneze ar trebui să arate materiale pornografice elevilor pentru ca ei devină „consumatori critici”. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Oare Ted Bundy, care era avocat de meserie, a devenit un „consumator critic”? Theodore Robert Bundy a fost un ucigaș în serie american, acuzat și de răpiri, violuri și necrofilie, care a agresat și omorât în chinuri groaznice peste 30 de fete și femei tinere în anii ’70.

Oare Graugaard ar fi capabil să spună că elevilor ar trebui să li se prezinte atrocităţile sexuale şi violurile asupra copiilor comise de ISIS? Ar avea demența să le arate școlarilor cum „fetele sunt dezbrăcate şi examinate la modul concret în bazarul de sclavi” de către ISIS? Ce scenă pornografică va cenzura el şi pe ce baze? Ce parametri ar folosi?

Un reporter a declarat că ISIS tratează mulți copii (fete şi băieți) „ca pe vite” şi „dezbrăcați fiind, sunt puşi pe categorii şi îmbarcaţi pentru Dohuk şi Mosul sau alte locaţii pentru a fi distribuiţi ca sclavi printre conducătorii şi luptătorii ISIL. Una dintre victime a fost măritată de 20 de ori şi după fiecare astfel de măritiş a trebuit să suporte operaţia chirurgicală de reparare a virginităţii…”.

ISIL a instituţionalizat violenţa sexuală şi brutalizarea femeilor ca un aspect central al ideologiei şi operaţiunilor sale, utilizând-o ca pe o tactică de terorism pentru a-şi atinge obiectivele cheie.

Dacă Graugaard este prea conservator pentru a se apleca asupra acestor fapte, atunci de ce nu ia o copie a tragediei Bacchae a lui Euripide? Sau de ce nu citeşte lucrările lui Wilhelm Reich Revoluţia sexuală şi Psihologia maselor în fascism? Nu a detaliat Reich că cel mai bun mod de a supune o cultură este de a distruge ordinea sexuală? Reich chiar credea aceasta când postula foarte explicit: „Prima pre-necesitate pentru relaţii umane şi sexuale mai sănătoase este eliminarea acelor concepte morale care îşi bazează cerinţele pe impuneri supranaturale, pe reglementări arbitrare umane, sau pur şi simplu pe tradiţie… Noi nu vrem să vedem atracţia sexuală naturală etichetată ca «păcat», senzualitatea combătută ca pe ceva degradant sau gregar, iar «cucerirea cărnii» ca fiind principiul-ghid al moralităţii”.

Şi totuşi din cauza oamenilor ca Graugaard, industria sexuală a atras în capcană tineri, bărbaţi şi femei, în Danemarca. Ca rezultat, virusul revoluţionar a creat un gol de moralitate în cultură. Iată ce se arată într-un alt articol din presa alternativă de pe internet:

„Danemarca este una dintre ţările cele mai prietenoase cu pornografia. A înlăturat interzicerea pornografiei în 1967. În 1969 a devenit prima ţară din lume care a legalizat complet pornografia.”
„Conform unor cercetări realizate în ţările nordice în 2006, până la 99% dintre adolescenţii băieţi şi 86% dintre fete se uitau la materiale pornografice.”
„Un studiu din 2013 realizat de universitatea din Copenhaga a arătat că urmărirea pe internet de materiale pornografice sau reviste cu conţinut explicit pornografic are o influenţă mică asupra comportamentului sexual al adolescenţilor şi tinerilor adulţi.”
„Cercetătorii au realizat un studiu prin supraveghere online a 4.600 de tineri danezi, cu vârsta cuprinsă între 15 şi 25 de ani. Studiul a arătat că aproape 88% dintre tineri şi 45% dintre tinere au privit materiale pornografice în anul anterior. Rezultatele studiului au arătat că urmărirea de materiale pornografice generează doar 0,3-4% diferenţe în comportamentul sexual, şi au remarcat că această activitate creşte tendinţa de a fi aventuroşi în timpul interacţiunii sexuale.”
„Precum economia laissez-faire, primele tentative de idei despre cum să se exploateze sexul ca formă de control au apărut în timpul epocii Iluminismului.”

Libertatea sexuală a fost întotdeauna o formă de control politic, iar în prezent continuăm să fim martorii efectelor acestei teze asupra culturii. O femeie musulmană pe nume Nadyah Shah şi-a dat seama de aceasta. Mărturia sa merită să fie făcută publică: „Sunt o femeie musulmană singură care trăieşte în Occident, ai cărei părinţi au murit. Pentru că mama mea a murit, nu am avut pe nimeni care să îmi explice despre cum autoritățile folosesc sexul ca armă de control a populației. Nu cred că o femeie (fără mamă) va înţelege vreodată acest subiect, cu excepţia celor ce ar afla după ce se mărită.

Cu ani în urmă, o fată musulmană era educată acasă de tatăl ei şi îşi trecea examenul final gimnazial la matematică la vârsta de nouă ani. Era cea mai tânără persoană care dădea acest examen (GCSE, General Certificate of Secondary Education – Certificatul General de Învățământ Gimnazial, în Anglia).

Puţin după această realizare, au apărut poveşti în ziare care spuneau cât de abuzivi au fost părinţii pentru că o făceau să înveţe. Autorităţile guvernamentale au luat-o din grija părinţilor săi. După 10 ani, ea a fost fotografiată într-o revistă pentru femei, purtând nimic altceva decât un dessous. Titlul articolului era «Sunt singura prostituată pe care o cunosc, care are un GCSE».

Avea 19 ani. Părinţii ei o educaseră şi o îndemnaseră să înveţe pentru a deveni o intelectuală. Guvernul a transformat-o într-o prostituată. Probabil când va avea 50 de ani va realiza ce i s-a făcut. Sau probabil va fi una dintre acele spălate pe creier, care nu îşi dau seama niciodată, dar ştiu doar că ceva nu este în regulă. Este ştiut acum în Marea Britanie că orfelinatele, căminele de copii aflate sub conducerea guvernului şi a organizaţiilor de caritate sunt centre de aservit copiii care vor fi vânduţi prădătorilor şi perverşilor pentru industria sexului.

Recent, guvernul Cameron a luat în grija sa câţiva copii sirieni (posibil orfani). Sunt foarte îngrijorată pentru ei. Sper ca atunci când pacea va reveni în Siria, Assad să facă astfel ca aceşti copii sirieni să fie returnaţi Siriei, dar cine ar fi ştiut sau și-ar fi imaginat acest nivel de corupţie? Guvernul britanic vrea acum să se facă educaţie sexuală în şcoli copiilor de opt ani. Autoritățile nu admit cu niciun chip că îi pregătesc pentru sclavie. Părinţii luptă pentru a opri aceasta.”

Nadyah Shah spune: „M-am documentat și astfel multe dintre lucrurile care s-au petrecut în trecut şi care se petrec acum în jurul nostru în prezent – la ştiri, în filme, în şcoli etc. – pur şi simplu au început să capete sens. Mi-am dat totodată seama și de un alt lucru – pe care cred că toţi bărbaţii îl ştiu – anume că aceste chestiuni sunt diferite pentru bărbaţi. Nouă, femeilor, ni se tot spune că bărbaţii şi femeile simt la fel despre diverse lucruri. Dar nu este adevărat!”

Într-adevăr. Pur şi simplu nu este adevărat. Dar sataniştii continuă să folosească sexul şi industria filmului cu scopul de a întuneca minţile milioanelor de oameni. Cum altfel ar produce seriale TV precum Jessica Jones, sau Portocaliul este noul negru (Orange Is the New Black) etc.? Dacă aveți impresia că episoadele în care se prezintă orgii sexuale sunt un accident, atunci întrebaţi-l pe scriitorul Jenji Kohan, creatorul serialului Portocaliul…. Ca răspuns la scenele explicite de sex din film, Kohan a declarat: „Vreau mai mult sex peste tot. Acesta este unul dintre lucrurile mele preferate. El exprimă totul.”
Eli Roth considera la fel în 2013. Când sinistrul său serial de pe internet Hemlock Grove a fost făcut public, Roth a declarat că filmul va „nenoroci o întreagă generaţie”.

Complotul se îngroaşă. Pentru Kohan şi Roth este destul de evident că dacă o întreagă generaţie nu este „nenorocită” prin pervertire sexuală, atunci ei nu vor fi fericiţi.

Problema (lor) este: și dacă o întreagă generaţie nu vrea să fie „nenorocită”? Dacă o întreagă generaţie se ridică şi înfruntă oamenii ca Kohan şi Roth? Dacă oamenii de pretutindeni realizează că au fost spălaţi pe creier de serialele lui Roth – Hostel, The Green Inferno, Knock Knock etc.?

Mai important, este posibil ca Sf. Pavel să fi avut dreptate spunând că oameni asemenea lui Roth au abandonat categoric şi metafizic raţiunea practică, iar în cele din urmă Logosul, şi tocmai de aceea sunt „inamicii întregii rase umane”?

Campanie ateistă în Marea Britanie pentru a semăna îndoiala în existenţa lui Dumnezeu

de Mihai Vasilescu

La începutul anului 2009, mesaje ateiste au fost promovate timp de o lună pe 800 de autobuze din Londra şi din cele mai importante oraşe britanice. Afişele anunţau: „Probabil că nu există Dumnezeu, aşa că nu-ţi mai face griji şi trăieşte-ţi viaţa!”

În plin centrul Londrei au fost plasate două ecrane gigantice, pe care a fost afişat acelaşi mesaj. O mie de panouri publicitare, pe care se puteau vedea citate din atei celebri, au pus la îndoială existenţa lui Dumnezeu în metroul londonez.

Campania a fost lansată şi finanţată de profesorul Richard Dawkins, ateu declarat şi de Asociaţia Umanistă Britanică, pentru a contracara mesajele tot mai numeroase, pe care organizaţii religioase începuseră să le promoveze în Marea Britanie despre importanţa credinţei în Dumnezeu şi a modului în care oamenii îşi trăiesc viaţa.

Câţiva dintre suporterii cei mai înfocaţi ai campaniei au declarat chiar că sunt nemulţumiţi că mesajul principal nu neagă total existenţa lui Dumnezeu, ci doar o pune la îndoială. Aceasta este însă o tehnică de manipulare cunoscută, ştiut fiind faptul că o negaţie trezeşte o opoziţie vehementă, pe când un mesaj dubitativ, lasă în mintea celui care îl percepe sâmburii îndoielii.

Richard Dawkins se declară mulţumit că şi-a atins scopul: „Este ceva bun, pentru că îi va pune pe oameni pe gânduri. Sunt mulţi cei care vor vedea autobuzele.”

Hanne Stinson, directorul executiv al Asociaţiei Umaniste Britanice consideră că „mesajele îi vor linişti pe atei şi agnostici, dându-le impresia că a nu crede în existenţa lui Dumnezeu nu este ceva rău.”

Exemplul britanic a fost urmat de Spania şi SUA, unde s-au organizat campanii de acelaşi gen, utilizând reţeaua de transport public

Citiţi şi:
Marea Britanie se îndreaptă precum un somnambul către o societate supravegheată
Control total asupra informaţiilor electronice pe teritoriul Marii Britanii

Sabotorii de la Metrou sunt nelipsiti in toate domeniile Tarii,pentru ca burghezia PeSeDista detine puterea economica,stoarsa prin privati-hotie si face tot ce vrea …Raspunsul sindicalistilor de la metrou pentru premierul Citu: “Sunteti, alaturi de Drula, autorul moral al eventualelor, viitoare incidente grave” …

Raspunsul sindicalistilor de la metrou pentru premierul Citu: "Sunteti, alaturi de Drula, autorul moral al eventualelor, viitoare incidente grave"

Reprezentantii “Unitatea – Sindicatul Liber din Metrou” ii atrag atentia premierului Florin Citu ca are obligatia de a asigura buna functionare a metroului, alaturi de ministrul Transporturilor, Catalin Drula. “Sunteti, alaturi de Drula, autorul moral al eventualelor, viitoare incidente grave la metrou“, acuza acestia. Ei se intreaba cum au putut fi angajati oameni in 2020, pentru darea in folosinta a Magistralei 5 si asigurarea sigurantei feroviare, iar acum acestia sa fie concediati. “Pai nu mai sunt aceleasi standarde de calitate??!. Nu mai este nevoie de siguranta feroviara?”, adauga sindicalistii.

“Domnule Catu, ca prim ministru ai obligatia sa asiguri buna functionare a metroului, si tu, si Drula. Prin legea bugetului impuneti un buget la Metrorex care va conduce la accidente si incidente grave. Sunteti asa de cinici. caci doriti sa faceti asta prind semnatura celor impusi in C A. Domnule Premier, ultima adresa a salariatilor din metrou va cerea sa mediati de urgenta situatia, va explica ca in calitate de ministru al finantelor publice ati semnat un buget 202 cu pierderi, iar acum in 2021, ati impus reducere cheltuielilor salariale la nivel de 2019″, afirma reprezentantii “Unitatea – Sindicatul Liber din Metrou”, duminica, intr-o postare pe Facebook.

Acestia sustin ca premierul este, alaturi de ministrul Transporturilor, Catalin Drula, “autorul moral al eventualelor, viitoare incidente grave la metrou”.

“Sunteti alaturi de Drula, autorul moral al eventualelor, viitoare incidente grave la metrou. Cum sa dai in 2020, cu mare fast, magistrala 5 de metrou in exploatare, pentru asta sa aprobi angajarea de personal in 2020, pentru buna exploatare in conditii de siguranta feroviara, iar in 2021 sa ceri disponibilizarea acelor salariati. Pai nu mai sunt aceleasi standarde de calitate??!. Nu mai este nevoie de siguranta feroviara????!!!!! De aceea te consideram cinic domnule premier. La fel si pe mandra Drula. Oamenii nu vor uita niciodata ce faceti acum. Nu veti scapa de rigorile legii. Ca tot invocati ca nimeni nu e mai presus de lege. NIMENI, DECI NICI VOI”, adauga acestia.

Sindicalistii de la metrou comenteaza si afirmatia premierului potrivit careia nimeni nu e mai presus de lege.

“Ok. Punem o intrebare dl. Catu,. Daca programul de guvernare al Guvernului Catu este lege, avand in vedere ca e votat de Parlament la investirea Guvernului si daca in acest program este prevazuta o crestere anuala a punctului de pensie pentru a acoperi rata anuala a inflatiei si minim 58,5% din rata de crestere anuala a venitului mediu brut pe economie de ce in anul 2021 nu creste valoare punctului de pensie? Acel demnitar care se afla intr-o functie publica si nu respecta o lege poate fi acuzat de Abuz in serviciu. Cred ca organizatiile de pensionarii ar trebui sa ia foarte in serios aceasta varianta. Cu banii astia care nu li se dau, desi legea obliga, ar putea sa acopere jumatate din cresterea pretului la paine din acest an”, sustin acestia.

Premierul Florin Citu a anuntat, duminica, masuri dupa protestul de la metrou pe care-l considera ilegal. Premierul cere recuperarea prejudiciului de la cei care se fac vinovati, constituirea Metrorex ca parte civila in procesul de recuperare a sumelor, dar si reducerea salariului cu o zi pentru toti cei care au participat. “Nu voi permite sa fim santajati”, a afirmat premierul.

“Nimeni nu este mai presus de lege! Si ca sa ma asigur, acestea sunt masurile pe care le impun, ca urmare a actiunii ilegale de la metrou, condusa de fostul deputat PSD, Ion Radoi:

– recuperarea prejudiciului la nivelul societatii comerciale si imputarea sumei stabilite ca prejudiciu celor care se fac vinovati;

– constituirea Metrorex ca parte civila in evantualele procese de recuperare a daunelor;

– Metrorex va stabili clar cine a participat la actiunea ilegala si va reduce salariul acestora cu o zi;

– institutiile statului trebuie sa-i ajute pe cetatenii si societatile comerciale sa recupereze pierderile cauzate de actiunea ilegala;

– sesizari penale care au fost deja facute”, a scris, duminica, pe Facebook, Florin Citu.

Premierul afirma ca nu va permite santajul.

“In mandatul meu, nu voi permite sa fim santajati de un grup de oameni organizati in stil mafiot. Asa cum e firesc, orice negociere se va face cu respectarea stricta a legii. REFORMA companiilor de stat continua”, afirma prmierul.

Circulatia metrourilor a fost blocata, vineri, dupa ce cateva sute de angajati ai Metrorex au coborat pe calea de rulare.

Protestul, considerat ilegal de catre autoritati, s-a incheiat vineri seara.

Metrorex a depus plangere pentru terorism, iar ministrul Catalin Drula a sesizat DNA.

Marius Marin, acuze de rasism după România U21 – Ungaria U21. „Țiganii ăștia, cum ne strigați voi în teren, v-au bătut!” |

Autor: Cornel Popescu

România U21 a învins Ungaria U21, scor 2-1, în etapa a 2-a din Grupa A de la EURO 2021, iar Marius Marin susține că maghiarii au avut reacții rasiste la adresa „tricolorilor”.

Imediat după ce România U21 s-a impus în fața Ungariei U21, scor 2-1, Marius Marin, căpitanul reprezentativei antrenate de Adi Mutu, a postat un mesaj dur pe Instagram.

ProSport a trimis o echipă de jurnaliști la Campionatul European de Fotbal U21, din Ungaria și Slovenia. Andrei Trifan, Alin Grigore și Mihai Pop (video+foto) transmit cele mai noi informații de la fața locului.

Marius Marin, acuze de rasism după România U21 – Ungaria U21

Fotbalistul lui Pisa susține că fotbaliștii echipei naționale a României au avut reacții rasiste la adresa „tricolorilor” și i-au numit pe aceștia „țigani”.

„Țiganii ăștia, cum ne strigați voi pe teren, v-au bătut 2-1. Hai, România!”, a scris Marius Marin pe contul său de Instagram, iar la câteva minute a șters fotografia Marius Marin a fost unul dintre cei mai criticați jucători după meciul cu Ungaria U21, iar căpitanul echipei naționale a României U21 l-a șocat pe Ilie Dumitrescu după prestația slabă din partida de la Budapesta.

Marius Marin, suspendat la duelul cu Germania U21

Mai mult, fotbalistul legitimat la Pisa a încasat al doilea cartonaș galben la Campionatul European 2021, după un conflict cu Adrian Szoke, iar acesta va rata meciul cu Germania U21 programat marți, 30 martie, de la ora 19.00, în etapa 3-a din Grupa A, Live Video Online pe www.prosport.ro și la TV pe TVR 1.

Poți să-l scoți pe Marin, care e un jucător extrem de important în economia jocului, pe faza defensivă, dar pe faza ofensivă are anumite limite. Îl vedeam numai cu pasă în spate. Nu am văzut o pasă pe poziție viitoare de la Marin în seara asta. Eu am fost șocat să nu văd nicio pasă pe poziție viitoare – Ilie Dumitrescu