Chiar o privire foarte rapidă ne face să vedem că scopul epistolei nu era atât să afirme adevărul îndreptăţirii prin credinţă în contrast cu faptele legii, cât să o apere mai degrabă împotriva eforturilor duşmanului care încerca să o amestece cu poruncile şi sub o autoritate omenească; cu alte cuvinte, este antidotul împotriva otravei tuturor celor care iudaizau, mărturisind în acelaşi timp Numele Domnului.

În Epistola către Romani este vorba mai degrabă de a face să reiasă adevărul pozitiv; în cea către Galateni este vorba de a regăsi adevărul deja învăţat şi primit, dar pe care duşmanul căuta să-l înece introducând legea ca mijloc auxiliar de îndreptăţire. Duhul Sfânt, prin apostolul Pavel, Îşi dă silinţa să nimicească deplin tot acest efort al lui Satan; aceasta dă un ton deosebit acestei epistole.

Capitolul 1:1 – 3 Rău doctrinar şi rău moral – corintenii în raport cu galatenii

Ca de obicei, primele versete poartă marca ansamblului epistolei; ele arată ceea ce Duhul Sfânt va face să reiasă în fiecare din părţile sale. Găsim, fireşte, o serie de expresii extrem de bine alese, evitând elementele din afara subiectului, pentru a revela în mod condensat gândul lui Dumnezeu cu privire la starea de lucru din bisericile Galatiei. Aceasta explică relativa răceală a tonului epistolei – rezerva, am putea spune, cu care le vorbeşte apostolul. Cred că nu există niciun alt exemplu, nicăieri în Noul Testament. Motivul este următorul: starea rea în care căzuseră galatenii nu îşi avea izvorul în ignoranţă, ci mai degrabă în necredincioşie. Ori aceasta înseamnă o mare diferenţă. Dumnezeu arată o răbdare foarte mare faţă de o simplă lipsă de cunoaştere; dar nu tolerează ca sfinţii Săi să acţioneze cu uşurătate cu privire la cunoaşterea pe care le-a dat-o. Apostolul era pătruns de gândul lui Dumnezeu, şi ni l-a dat sub formă scrisă fără nici cel mai mic amestec de eroare omenească. Ne-a dat nu numai gândul, ci şi sentimentele lui Dumnezeu. Ori omul rezervă rigoarea cenzurii sale pentru ce este imoral – înşelăciune sau beţie, sau alte lucruri grosolane: orice persoană corectă este sensibilă la aceste lucruri. Dar aceleaşi persoane care sunt impresionate înaintea unui scandal moral, pot să rămână complet indiferente la un rău de o mie de ori mai rău în ochii lui Dumnezeu. Cea mai mare parte dintre oameni resimt imoralitatea, îndeosebi pentru că sunt atinşi ei înşişi; pe când în ceea ce Îl atinge pe Domnul, au nevoie întotdeauna de îndemnuri energice şi să fie luminaţi de lumina lui Dumnezeu focalizată asupra problemei de care este vorba. Satan nu are tendinţa de a pune pe tapet eroarea dezvăluită; dimpotrivă, o îmbracă în general cu o anumită măsură de adevăr, pentru a atrage mintea. Astfel seduce şi face oamenii să refuze ceea ce este bun şi să aleagă ce este rău.

Dumnezeu ne dezvăluie sentimentele pe care trebuie să le avem cu privire la răul doctrinar. Ca dovadă a ceea ce afirm, consideraţi Epistola către Galateni în comparaţie cu cea către Corinteni. Dacă aţi fi intrat într-o adunare din Corint, aţi fi văzut acolo o mulţime de oameni foarte mândri de darurile lor. Erau carnali şi etalau puterea cu care îi înzestrase Duhul lui Dumnezeu. Pentru că putem avea un dar real de la Dumnezeu şi să-l folosim întru totul carnal. La Corint, erau multe lucruri în mod deschis scandaloase. La începutul creştinismului, era obiceiul de a avea agape (sau: mese de dragoste), care erau o masă, sau o cină luată în comun când oamenii erau liberi să se adune, după sau înainte de munca lor. La Corint şi poate şi altundeva, asociau această agapă cu Cina Domnului. Se poate bine înţelege că exista cu uşurinţă provocare: să ne amintim că aceşti credincioşi tocmai ieşiseră din stricăciunea şi întunericul păgânismului. Beţia era foarte obişnuită printre păgâni: îşi făceau chiar un motiv de onoare de a se îmbăta în cinstea zeilor lor. Nu trebuie să-i judecăm pe aceşti sfinţi din Corint după lumina primită de atunci, cu atât mai mult cu cât, în mare parte, prin greşelile primilor creştini am învăţat noi ce este moralitatea creştină sau ce ar trebui să fie ea. Erau ca nişte copilaşi ieşind din mâinile doicii lor, paşii lor erau slabi şi şovăitori. Prea adesea existau la ei revărsări ale firii ca cele ale păgânilor. Erau, pe lângă aceasta, partide între sfinţi; unii se strângeau sub un steag, alţii sub altul; îşi urmau favoriţii. Unii căzuseră în păcate notorii; alţii se ridicau pentru a revendica şi a-şi apăra drepturile, şi aveau procese între ei. Erau toate felurile de delăsare în umblarea lor. Toate acestea se manifestau în mijlocul lor. Starea de lucruri morală era foarte jos. Dacă nu am avea scrierea unui apostol către asemenea persoane, am fi considerat absolut imposibil ca ei să fie creştini. De-a lungul întregii epistole, tonul rămâne la un nivel înalt de sfinţenie, cu o sfântă condamnare a păcatului lor, şi totuşi apostolul începe într-un fel foarte frapant, cu atât mai mult cu cât ne amintim starea acestor credincioşi din Corint. Începe prin a le spune că erau „sfinţiţi în Hristos Isus” şi „sfinţi chemaţi”. Le vorbeşte de asemenea despre credincioşia lui Dumnezeu, care îi chemase „la comuniunea Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru” ( 1:9 ). Ce contrast cu impulsul natural al minţilor noastre! Am fi fost dispuşi să ne îndoim că vreunul dintre ei era convertit, în afara unui mic număr.

Capitolul 1: 2 – Adresă de trimitere a scrisorii: răceală

Dar cum se face că erau expresii atât de puternice de afecţiune faţă de corintenii care trăiau într-o asemenea dezordine, pe când nu era niciuna faţă de galateni? Scriind celor dintâi, îi numeşte „adunarea lui Dumnezeu”. „Pavel, apostol chemat de Isus Hristos… către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi… Mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Hristos Isus; pentru că în toate aţi fost îmbogăţiţi în El, în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă… astfel încât nu vă lipseşte niciun dar al harului, aşteptând descoperirea Domnului nostru Isus Hristos” (1. Corinteni 1:1 –7 ) etc. apoi abordează problema a ceea ce era rău, şi o urmăreşte de-a lungul epistolei. scriind galatenilor, dimpotrivă, el spune: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi, şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către adunările Galatiei: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos” (v. 1 – 3). Niciun cuvânt care exprimă poziţia lor în Hristos sau în Dumnezeu Tatăl! Niciun cuvânt care îi califică drept sfinţi în Hristos sau ca fraţi credincioşi. El rămâne la nivelul minimului strict posibil când se adresează în mod colectiv creştinilor de acolo. Vorbeşte despre ei ca despre „adunările Galatiei”, nu îi asociază altora, ci îi ia, ca să zicem aşa, ca ceva care nu valorează nimic. Invers, apostolul are grijă să spună: „toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către adunările Galatiei”. Dacă nu vorbeşte despre sfinţi în general, vorbeşte universal despre fraţii care erau atunci cu el, tovarăşii lui de lucru, cărora li se alătură scriind galatenilor. Avea un motiv pentru a o face. Nu era singur în mărturia lui, în ciuda tuturor insinuărilor falşilor învăţători. Era ca şi cum toţi fraţii erau cu el, identificându-se cu ce era el pe cale să le scrie.

Capitolul 1: 1 – Slujba lui Pavel nu este de origine omenească

În felul în care vorbeşte despre el însuşi, există de asemenea ceva foarte remarcabil. „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morţi”, etc. el începe dintr-o dată controversa. Primele cuvinte sunt deja o lovitură adusă noţiunilor iudaice în rădăcina lor. Ei socoteau să le repete apostolului pentru că nu fusese cu Domnul Isus, când El era pe pământ. Care este răspunsul lui Pavel? Accept, spune el, ce îmi spuneţi sub formă de reproş: nu sunt apostol de la oameni, nici prin om. Exclude complet orice operaţiune omenească tinzând să-l numească sau să-l rânduiască. Apostolul lui nu era nici „de la oameni” în ceea ce priveşte sursa sa, „nici prin om” ca agent intermediar, în niciun fel. Nimic nu ar fi fost mai uşor pentru Dumnezeu decât să-l convertească pe Pavel la Ierusalim; acolo fusese el crescut la picioarele lui Gamaliel; acolo începuse să izbucnească violenţa sa împotriva creştinilor. Dar când l-a întâlnit pe Dumnezeu, era departe de Ierusalim, tot înverşunat să-i persecute pe sfinţi: şi acolo, în împrejurimile Damascului, în plină zi, Domnul, nevăzut pentru ceilalţi, Se descoperă din cer lui Saul din Tars, spre marea lui uimire. El nu era doar un sfânt prin chemare, ci un apostol prin chemare; „apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi”. Şi pentru a face lucrul acesta şi mai frapant, la botezul lui, cine a fost ales de Domnul pentru a-l boteza? Un ucenic despre care nu ni se spune nimic altceva, şi despre care se spune aici că era evlavios şi locuia la Damasc. Dumnezeu dovedeşte o grijă deosebită în a arăta că apostolul, chemat la o poziţie eminentă şi importantă – cea mai importantă slujbă ocupată vreodată de un om chemat să-I slujească Domnului Isus Hristos în Evanghelie – în a arăta, zic eu, că Pavel fusese astfel chemat fără intervenţia, nici autorizaţia, nici recunoaşterea formală a omului, sub orice formă ar fi. Botezul său nu avea nimic de-a face cu calitatea sa de apostol. Eşti botezat ca şi creştin, niciodată ca apostol. Pavel plecase de îndată în Arabia; predicase acolo Evanghelia, şi Dumnezeu îl recunoscuse numaidecât ca slujitor al lui Hristos în Evanghelie, fără nicio interferenţă omenească. Aceasta este în realitate, adevăratul principiu al slujirii, deplin ilustrat în chemarea şi lucrarea lui Saul din Tars, de aici înainte rob al lui Isus.

Unii puteau totuşi să obiecteze că se vorbeşte în mod expres în altă parte în Noul Testament de persoane puse deoparte de oameni, şi care au primit punerea mâinilor. Recunoaştem deplin aceasta. Dar în anumite cazuri, este vorba de o persoană care se arătase deja calificată pentru lucrare, şi era pusă deoparte în mod formal de autoritatea apostolică pentru a-şi asuma o sarcină locală, şi ea era îmbrăcată cu o anumită demnitate în ochii sfinţilor, poate pentru că darul era modest. Să remarcăm cu privire la bătrân că nu se spune că trebuie să fie un „învăţător”, ci doar, „capabil să înveţe” (1. Timotei 3:2 ). O slujbă oficială nu este atât de necesară, când există o mare măsură de putere. Puterea se face simţită. La urma urmelor, sfinţii lui Dumnezeu vor fi întotdeauna nevoiţi s-o recunoască. De atunci, când un om a primit un dar de la Domnul, nu mai trebuia să-şi facă griji în ce-l privea: Dumnezeu ştie cum să facă să fie respectat darul, dacă oamenii nu-l văd, nici nu-l ascultă. Dar când oamenii au calităţi de seriozitate şi de evlavie, fără putere evidentă pentru toţi, au nevoie să fie investiţi cu autoritate, dacă trebuie să aibă greutate faţă de oameni nespirituali. De aceea, se pare, vedem un apostol, sau un delegat apostol făcând o călătorie, luând hotărârea în guvernare, numind, sfătuind pretutindeni unde ceva mergea prost sau lipsea sfinţilor.

Sarcina de bătrân şi slujirea; nu o slujbă plătită

În fapt, oamenii confundă sarcina de bătrân cu slujba. Bătrânii erau rânduiţi de cei care deţineau ei înşişi o autoritate mai înaltă direct din partea lui Hristos, dar nu există niciodată ceva care să se asemene ordinării unui om pentru predicarea Evangheliei. În Scriptură Domnul, şi numai Domnul, este Cel care îi cheamă pe oameni să predice. În tot Noul Testament nu există niciun exemplu contrar. A căuta să deţii o misiune omenească pentru a predica Evanghelia, sau pentru a avea un loc de învăţător în adunările creştine, este o dezordine pozitivă, în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. În vremurile apostolice, nu a existat nimic care să se asemene cu o persoană fiind investită într-o slujbă de învăţător, nu mai mult decât în cea de profet. Printre bătrâni, puteau fi unii care erau evanghelişti, învăţători etc.; de aceea se spune: „Bătrânii care conduc bine să fie învredniciţi de onoare dublă, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură” (1. Timotei 5: 17 ). Bătrânii, a căror treabă era să conducă, chiar dacă nu erau învăţători, erau în pericol să fie dispreţuiţi; ori ei trebuiau să fie „învredniciţi de onoare dublă”, dacă ei conduceau bine. Trebuiau să fie onoraţi ca şi categorie de persoane, „mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură”. Mai mulţi dintre ei, pe lângă activitatea lor de bătrâni, puteau să fie şi învăţători, şi aceia aveau şi mai mult drept la onoarea sfinţilor. Nu doresc nicidecum să pun deoparte faptul că existau persoane puse deoparte de om; dar ceea ce neg este faptul că acesta era cazul categoriilor obişnuite ale slujirii – păstori, învăţători etc. Aceştia nu au fost niciodată rânduiţi de om, în orice fel ar fi fost. Întreaga categorie a celor care sunt slujitori după Scriptură, este independentă de orice ordinare. Alegerea adunării intervenea pentru diaconi, care vegheau lucrările exterioare: ei erau rânduiţi cu împuternicirea apostolică – cel puţin aşa s-a pus în practică rânduirea celor şapte bărbaţi pentru problema meselor la Ierusalim. La fel mai este cu privire la administratorii dărniciei dintre naţiuni, despre care se vorbeşte în 2. Corinteni 8:19 – 22. Ei au fost aleşi pentru această lucrare de diverse adunări care le încredinţau contribuţiile lor. Bătrânii erau mai degrabă chemaţi să conducă şi să guverneze local, deşi gândul unei alegeri de către adunare nu este niciodată sugerat. Totuşi, ei erau aleşi în mod formal de către apostoli sau delegaţi apostoli; şi greutatea celor care îi alegeau era fără îndoială destinată să le dea importanţa cuvenită în mintea sfinţilor în general.

Cazul lui Timotei este fără îndoială deosebit. Fusese desemnat prin profeţie pentru o anumită lucrare cu totul specială, aceea de a păstra învăţătura sănătoasă; apoi, apostolul şi ceata bătrânilor şi-au pus mâinile peste el, prin care i-a fost dat un dar spiritual, pe care nu-l mai avea înainte (1. Timotei 4:14 ; 2. Timotei 1:6 ). Este evident că niciun om în viaţă acum nu a fost dăruit şi chemat la o asemenea lucrare, într-un asemenea fel.

Începutul unei slujbe – Fapte 13: 1 – 3

S-ar putea spune că în cazul lui Pavel, a existat punerea mâinilor, cum citim în Fapte 13 . Ce declară aceasta? Desigur, nu că era un apostol ales de om, pentru că Duhul Sfânt declară aici că era „apostol nu de la oameni, nici prin om” (Galateni 1:1 ). Ceea ce a avut loc în Antiohia nu era, în niciun fel, o ordinare a lui Pavel pentru a fi apostol. Este evident, conform multor părţi ale Scripturii, că fusese deja ocupat cu predicarea cu mulţi ani înaine să se pună mâinile peste el, şi că era unul dintre cei recunoscuţi ca profeţi şi învăţători în Antiohia (Fapte 13:1 ). Cred că era vorba atunci de a-i pune deoparte pe Pavel şi Barnaba pentru misiunea specială la care erau pe punctul de a pleca – pentru a implanta Evanghelia în noile ţinuturi. Cu siguranţă, când Duhul Sfânt spune: „Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat” (Fapte 13: 2 ), aceasta nu înseamnă că până atunci predicaseră din propria lor voie, fără autoritatea Domnului; şi aceasta înseamnă încă şi mai puţin că marele apostol al naţiunilor ar fi fost rânduit atunci de cei care erau mai neînsemnaţi decât el. Este vorba, pur şi simplu, de o recomandare către harul lui Dumnezeu, pentru noua lucrare în care se angajau. Ceva asemănător ar mai putea avea loc în zilele noastre. Să presupunem că un om care a predicat deja Evanghelia în Anglia, se simte îndemnat în inima lui să meargă să viziteze Statele Unite ale Americii, şi că fraţii lui simt că el este tocmai omul pentru această lucrare; aceştia ar putea, pentru a-şi arăta acordul şi simpatia, să se adune, cu rugăciune şi post, pentru a-şi pune mâinile peste fratele care va pleca. Acest mod de a proceda ar fi, după părerea mea, pe deplin scriptural. S-a făcut astfel în cazuri asemănătoare. Dar aceasta nu este o ordinare; se recomandă pur şi simplu harului lui Dumnezeu, persoane deja înzestrate pentru lucrare şi care au înaintea lor un drum nou.

Dar ce consider eu antiscriptural, şi chiar ca un păcat pozitiv, este a se insista asupra unei anumite ceremonii care ar fi o trecere obligatorie pentru a fi efectiv recunoscut ca slujitor al lui Hristos. Chiar dacă acest lucru este larg răspândit, este o impostură a tradiţiei, care nu poate să se sprijine nici pe cea mai mică porţiune din Scriptură. Este doar ceva introdus de om, scos în principal din preoţia iudaică. Cel care aparţinea familiei de preoţi, nu putea intra în funcţiile sale sacerdotale înainte de a fi trecut printr-un mare număr de ceremonii. Este ceea ce catolicii romani au imitat după măsura lor, mai mult decât toţi ceilalţi. Uimitor este că oamenii care se ridică împotriva papismului în hotărârile lor, au continuat să-i imite cea mai rea parte; deoarece cred că tocmai asupra acestui punct este Duhul Sfânt cel mai întristat. Efectul acestui lucru este acrediarea unui mare număr de oameni care nu sunt slujitorii lui Hristos şi discreditarea unui mare număr de oameni care sunt slujitorii Săi, pe motivul că nu au trecut prin această inovaţie particulară. Aceasta are ca efect facerea oricărui rău posibil. Acest rău îşi are originea chiar în inima iudaismului, şi este cea mai mare frână imaginabilă a acţiunii Duhului Sfânt în adunare, astăzi ca în orice timp. Unii vor lua un aer grav înaintea acestor remarci, şi vor spune că este o lipsă de dragoste creştinească a vorbi astfel; dar nu ştiu ce înseamnă dragostea creştinească. O confundă cu indiferenţa, care nu este decât moartea dragostei creştineşti. Dacă v-aţi vedea copilul cu mâinile pe cărbuni aprinşi, nu v-aţi reţine să strigaţi foarte tare, nici să acţionaţi cu energie pentru a-l ajuta, fără a-i asculta pe cei care v-ar spune că este urât pentru un creştin să ridice tonul sau să acţioneze brutal. La fel, în subiectul care ne preocupă, suntem înaintea a ceea ce ţine de binecuvântarea Bisericii pe de o parte, de blestemul creştinătăţii pe de altă parte. Ce orori au ieşit din aceasta! Papa însuşi este un produs al acestui lucru: pentru că dacă aveţi preoţi, vă trebuie fireşte un mare preot; dacă aveţi pe fiii lui Aaron, aveţi nevoie şi ca Aaron să fie reprezentat. Papa a fost rânduit tocmai pe această bază, şi tot sistemul papismului depinde de aceasta. Vai! Este un demon pe care protestantismul însuşi nu a reuşit să-l exorcizeze.

Împotriva succesiuni apostolice sau clericale

„Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om” (Galateni 1:1 ): aceasta exclude în întregime omul, atât ca sursă a slujirii sale, cât şi ca agent intermediar care se leagă de ea în vreun fel. Marele punct pe care trebuie să ni-l amintim în raport cu slujirea, este că sursa ei este în mâinile lui Hristos; este ceea ce spune Pavel aici: „prin Isus Hristos”. Nu spune „din partea lui Isus Hristos”. În acest context particular, consider expresia „prin Isus Hristos”, ca mult mai tare – pentru următorul motiv: învăţătorii iudaizanţi ar fi putut spune: admitem deplin că este din partea lui Isus Hristos, dar trebuie ca lucrul să aibă loc prin cei care au fost aleşi şi rânduiţi de Domnul Însuşi când era pe pământ; trebuie ca apostolii să fie canalul. – Dar Dumnezeu a dat o lovitură de moarte noţiunii de succesiune apostolică. În marea Lui bunătate, a exclus, pentru orice om spiritual, orice pretext pentru un asemenea rău. Galatenii erau probabil tulburaţi şi perplecşi, deoarece, cu încuviinţarea tuturor, Pavel era un apostol complet în afara celor doisprezece. De ce nu s-a tras la sorţi în privinţa lui Pavel, dacă Pavel trebuia să fie unul dintre apostoli în sensul cel mai înalt al cuvântului? La aceasta răspundem aici. El leagă apostolatul său nu numai de Dumnezeu şi Domnul nostru ca sursă, ci şi de modul de transmitere – „prin Isus Hristos, şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morţi”. Iată o altă lovitură dată partizanilor succesiunilor. Stabiliseră un contrast între Pavel şi cei doisprezece apostoli, în dezavantajul lui Pavel. Dar apostolul arată că, dacă era vreo diferenţă între el şi ei, era că el era apostol prin Cel care-L înviase pe Hristos dintre morţi. Ceilalţi fuseseră chemaţi să fie apostoli numai când Domnul nostru era pe pământ, luându-I locul ca om aici jos. Pavel fusese chemat de Isus Hristos înviat dintre morţi. În cazul chemării lui Pavel pentru a fi apostol, era o putere mai mare, o glorie mai mare, o deosebire mai mare, decât pentru ceilalţi apostoli, atât cât erau diferenţe. Apostolul înlătură toate teoriile lor şi prezintă cu putere propriul său loc. Pavel este modelul slujitorilor până astăzi. Vorbind despre slujire, îi place să o plaseze pe acest teren, terenul pe care se baza propria lui chemare. Când este vorba de predicarea sa, el zice: „Am crezut, de aceea am vorbit” (2. Corinteni 4:13 ); ia lucrul pe baza cea mai simplă şi cea mai bună: dacă cineva cunoaşte adevărul, să vorbească despre el. Inutil de a aştepta orice altceva. În vederea acestui lucru lucrează Domnul în Biserică. De exemplu, care este baza darurilor cu privire la slujbe când vorbeşte Pavel despre ele în Epistola către Efeseni – acolo ne este prezentat subiectul sub cea mai înaltă formă? Baza este Hristos suit în înălţime şi dând daruri oamenilor: „Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:11 – 13). Întreaga slujire, de la slujbele sale cele mai înalte până la cele mai de jos, este aşezată pe acelaşi principiu. Dacă se insistă spunând: Tot ce aţi spus cu privire la Pavel este foarte bine, dar nu se aplică slujitorilor obişnuiţi, răspund că se aplică; pentru că prin exemplul apostolului Pavel, Duhul Sfânt ne învaţă că de la apostoli şi profeţi, până la păstori, învăţători sau evanghelişti, toţi sunt aşezaţi pe aceeaşi singură bază; toţi sunt daruri venind de la acelaşi Domn, fără intervenţia omului sub nicio formă şi în niciun fel.

Unii vor răspunde atunci: „Ce este cu bătrânii? Asupra acestui punct vă înşelaţi, pentru că nu-l aveţi”. Răspund: Nu avem bătrâni în mod formal, pentru că nu avem apostoli şi nu suntem apostoli. În această privinţă nu suntem mai defavorizaţi decât ceea ce se numeşte biserică sau sectă, pentru că niciuna nu are apostoli, după câte ştiu. Adevărata diferenţă între cei care se adună în jurul Numelui Domnului Isus Hristos şi ceilalţi, este că noi nu pretindem că avem ceea ce nu am primit, în timp ce aceasta este ceea ce fac cei care pretind că numesc bătrâni. Nu puteţi numi bătrâni dacă nu aveţi apostoli; este adevărat că putem avea anumite persoane care au calităţi cerute bătrânilor, şi trebuie să le recunoaştem; dar a imita numirea bătrânilor, acum că nu mai există apostoli, este un păcat. Nu vom spune mai mult despre subiectul slujbei.

Capitolul 1: 4 – Nu din lume; scoşi din veacul rău de acum

Ce era cu galatenii? Cu ce scop introduceau legea între creştini? Dacă Domnul Se dăduse deja „pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre” (1: 4), şi a pus în ordine această chestiune, a presupune că ar fi trebuit să Se dea „pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre” lăsându-ne păcatele neşterse, înseamnă a nega eficacitatea lucrării Lui, dacă nu gloria Persoanei Sale. El le arată adevărul cel mai elementar al Evangheliei, a şti că Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre”. Nu este vorba deci deloc de omul căutând să dobândească o anumită dreptate, ci de Hristos, care „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre”, atunci când nu aveam nimic, în afară de păcate. Nu a făcut-o cu scopul de a pune din nou oamenii sub lege, făcând din aceasta modelul urmat pentru creştini, ci „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum” (1:4). Care este efectul produs asupra oamenilor când ei adoptă legea ca şi creştini? Aceasta îi face lumeşti; fără excepţie. Nu poţi fi despărţit de lume când eşti sub lege. Noi nu suntem în carne, ci în Duh. Iată norma credinciosului: nu numai a anumitor credincioşi, ci a tuturor. Noi nu suntem „în carne” (Romani 8:9 ). Există carne în noi, dar nu suntem în carne. Ceea ce vrea să spună apostolul prin aceasta, este că Dumnezeu nu ne mai priveşte ca simpli oameni muritori încărcaţi cu păcatele lor, nici nu ne tratează ca atare; ci Dumnezeu ne priveşte după ceea ce este Hristos, în care nu există păcat: dacă ne considerăm poziţia noastră ca şi creştini, nu există păcat în noi; pentru că firea noastră a fost deja condamnată în cruce, şi Dumnezeu nu cere să pronunţe de două ori sentinţa asupra ei. Ceea ce avem de făcut acum, este să trăim de Hristos, să intrăm în binecuvântarea acestui adevăr dacă El „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum” (1: 4). Legea se adresa cetăţenilor lumii. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne răscumpere, sau să ne scoată din lume, chiar în timp ce suntem încă în ea. „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17: 14 ). Suntem văzuţi ca despărţiţi de lume prin moartea lui Hristos, dar trimişi în această lume prin învierea Sa (Ioan 17: 18 ); totuşi suntem trimişi în ea fără a fi din ea, neaparţinând lumii mai mult decât îngerii. Moartea lui Hristos ne plasează în întregime în afara lumii. Învierea lui Hristos ne trimite din nou în ea, ca noi creaturi, mesageri ai păcii pe care o dă, complet separaţi de ceea ce se petrece în lume. Domnul nostru spune: „Şi ei nu mai sunt în lume, după cum Eu nu sunt din lume.. Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17: 11, 16, 18 ). El dă aceeaşi măsură şi pentru El, şi pentru ei; în consecinţă, după ce a fost înviat dintre morţi, spune: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20: 21 ).

Apostolul se aşează el însuşi cu ei înaintea lui Hristos, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre”. Aceasta este binecuvântarea comună tuturor credincioşilor, „ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru”. Lucrul remarcabil este că, atunci când Dumnezeu Se descoperă ca Cel care dă legea – ca Domnul – nu-i desparte pe oameni de lume. Nu putem spune că iudeii erau despărţiţi de lume. Erau despărţiţi de naţiuni, dar erau poporul cel mai important din lume; şi fuseseră făcuţi astfel pentru a menţine drepturile lui Dumnezeu în lume. Ei nu erau chemaţi să fie afară din lume, ci ca un popor în lume. De aceea iudeii trebuiau să lupte împotriva canaaniţilor; şi tot pentru aceea aveau un templu magnific. Pentru că erau un popor din lume, aveau sanctuar al lumii. Dar nimic din toate acestea nu este adevărat pentru creştini, deoarece Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru”. Este o stare de lucruri total diferită care intră în scenă când Dumnezeu face cunoscută voia Sa – nu numai legea Sa – şi Se descoperă ca „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Romani 15: 6 ), care a fost dat să moară pentru păcatele noastre. Intrăm în relaţia conştientă de copii cu Dumnezeu, Tatăl nostru şi sarcina nostră acum, este să-L onorăm pe Hristos după poziţia pe care a ocupat-o la dreapta lui Dumnezeu. Oamenii uită că Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum”. Se afundă în lumea de care răscumpărarea ar trebui să-i fi eliberat; şi aceasta se întâmplă pentru că se pun ei înşişi sub lege. Dacă am de-a face cu voia lui Dumnezeu, Tatăl meu, privilegiul meu este să sufăr cum a suferit Hristos. Legea pune o sabie în mâinile omului, în timp ce voia lui Dumnezeu face ca cel care este creştin să fie gata să meargă la măcel, sau să sufere prin sabie din cauza lui Hristos: „După cum este scris: Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca oi la înjunghiere. Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8: 36, 37 ), dar suntem învingători prin suferinţe, nu prin lucrurile în care se laudă lumea. Dumnezeu este glorificat în Hristos după modelul crucii: iată modelul nostru, nu Israel, nici legea, ci crucea lui Hristos. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: Îl am pe Hristos în cer, mă gândesc la Cel care este singurul care M-a glorificat vreodată, şi este Acela la care trebuie să vă gândiţi şi voi.

Nimic nu este mai exact, mai complet şi mai potrivit pentru a face faţă pericolelor actuale, unde se caută a se face să reînvie principiul succesiunii clericale sau apostolice, şi poruncile religioase ca mijloc de a-L onora pe Dumnezeu. Scriptura tratează toate aceste cazuri, şi acest Cuvânt divin şi binecuvântat dă întotdeauna remediul. Înţelepciunea noastră constă în a căuta să ne folosim de el în totalitate, petru a fi „înţelepţi faţă de bine şi simpli în ce priveşte răul” (Romani 16: 19 ).

Capitolul 1: 5 – 6 – A trece repede la o evanghelie diferită

Felul abrupt în care apostolul abordează subiectul său este remarcabil. Tocmai le amintise că Domnul S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum (1: 4); şi aceasta făcuse să izvorască o scurtă mulţumire pentru Dumnezeu şi Tatăl nostru, „a căruia să fie gloria în vecii vecilor! Amin” (1: 5). Dar iată-l acum că ajunge imediat la marele subiect pe care îl are în vedere. Inima lui era, ca să zicem aşa, prea plină pentru a folosi mai multe cuvinte decât era nevoie. Nu putea zăbovi înaintea a ceea ce era atât de funest chiar pentru fundamentele pe care trebuie să se sprijine adunarea, sau mai degrabă creştinii în mod individual, înaintea lui Dumnezeu. „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat la harul lui Hristos, la o evanghelie diferită” (1: 6). Cuvintele „treceţi”, nu „aţi trecut”, arată că erau pe cale să treacă. Erau pe cale să-şi schimbe poziţia, îndepărtându-se „de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos”. Răul şi pericolul nu erau încă definitive aşa încât să nu mai poată privi la Dumnezeu în ce îi privea. Când ne gândim că apostolul Pavel evanghelizase aceste suflete, şi că le mai predicase cu puţin timp înainte, nu există dovadă mai tristă a uşurinţei cu care Satan găseşte mijlocul de a îndepărta sufletele. Luaţi chiar copii ai lui Dumnezeu care au primit cele mai bune învăţături, şi veţi vedea în ciuda a toate, simptome care nu lipsesc aproape niciodată să apară: o înclinaţie faţă de ce este slab şi fals, o promtitudine de a urma sentimente omeneşti în lucrurile lui Dumnezeu, sentimente abătute de la adevăr de aparenţe fără realitate. Iată ce veţi găsi în afara unei puteri extraordinare a Duhului Sfânt pentru a opri lucrările lui Satan. Lucrurile fără valoare care pot fi introduse cu temelia, despre care vorbeşte apostolul în 1. Corinteni 3: 13 ; „lemn, fân, paie” – toate acestea ne arată cum se poate întâmpla că, deşi Dumnezeu a format adunarea, există o altă latură a adunării de care trebuie să se ţină seama: omul. Pavel vorbeşte despre el însuşi ca despre un „arhitect înţelept” (1. Corinteni 3: 10 ). Dintr-un anumit punct de vedere, Dumnezeu este Cel care zideşte adunarea, şi acolo nimic nu poate da greş. Ceea ce Domnul ţine direct în mâna Sa, ţine fără greş, prin propria Sa putere. Dar responsabilitatea omenească intră în această mare lucrare, cum o face aproape în toate lucrurile, fără creaţia şi răscumpărarea unde Dumnezeu este singur, şi nu poate fi decât singur. Dar pentru tot restul, în tot ce este preţios, că este chemarea sufletelor prin Evanghelie, sau orientarea sufletelor după ce l-au cunoscut pe Domnul, sau strângerea copiilor lui Dumnezeu într-un singur trup (Biserica), în toate aceste lucruri omul are partea sa, şi nu este decât prea adevărat că aduce în ele slăbiciunea naturii sale. Istoria pe care Dumnezeu ne-o dă în Biblie este că în tot ce a încredinţat în mâinile omului, acesta îşi arată slăbiciunea şi lipsa de energie. „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită”. La urma urmelor, astfel este şi istoria, nu numai a Vechiului Testament şi a diferitelor căi în care Dumnezeu l-a încercat pe om, ci şi a timpului când avem subiectul infinit mai binecuvântat al Noului Testament – ceea ce este Dumnezeu în Fiul Său, şi în căile Sale faţă de oameni prin Fiul Său, de când Domnul a urcat la cer, şi Duhul Sfânt a fost trimis aici jos – chiar în raport cu aceste lucruri, slăbiciunea omului se arată negreşit. Nu numai datorită oamenilor necredincioşi care au găsit mijlocul de a se strecura în Biserică, ci copiii lui Dumnezeu au şi ei carnea în ei. Aceştia îşi au sentimentele lor omeneşti, neputinţele lor omeneşti, şi ceea ce Satan poate găsi în orice creştin pentru a împiedica sau întuneca puterea lui Dumnezeu. Prin astfel de mijloace sfinţii din Galatia fuseseră rătăciţi, şi toţi erau în pericol să fie, în orice vreme. Trag de aici două lecţii importante. Prima, să nu fim surprinşi dacă există deviaţii printre sfinţii lui Dumnezeu. Nu trebuie să-mi permit să gândesc o singură clipă că este un semn al vreunei slăbiciuni în adevărul însuşi, sau în mărturia care ne-a fost încredinţată, nici că aceasta discreditează ceea ce este de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate să tolereze ce este contrar propriei Sale naturi, şi să îngăduie pentru un timp omului să arate ce este el. Dar ce este conform lui Dumnezeu rămâne, şi Dumnezeu Se va îndreptăţi în aceasta, şi va îngădui ca ceea ce nu este de la El să arate adevăratul Său caracter. Al doilea lucru pe care îl învăţăm, este îndemnul de a veghea şi îndemnul la judecata de sine. Acestor galateni, altădată atât de zeloşi că şi-ar fi scos ochii din dragoste pentru Pavel, acelaşi apostol trebuie acum să le scrie: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos”. Remarcaţi alegerea expresiilor: „Harul lui Hristos”. Satan folosea un amestec de lege, de har, de legalism şi de Hristos. Ori ceea ce caracterizase chemarea lor, era numai şi numai „harul lui Hristos”.

Capitolul 1: 7 – 9 – o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie

Dumnezeu făcuse cunoscut galatenilor că erau bieţi păcătoşi dintre naţiuni, că nu exista nimic pentru ei în afara îndurării, şi că îndurarea venise până la ei în Persoana lui Hristos. Acesta era singurul lucru la care invită sufletele: să accepte îndurarea pe care Dumnezeu le-o dă în Hristos, ceea ce presupune că simt nevoia îndurării, şi că sunt gata să privească la Hristos şi la nimeni altcineva. Nu rămâne mai puţin adevărat că numai harul lui Hristos lucrase asupra acestor credincioşi din Galatia; apostolul le-o reaminteşte. La ce se îndreptau ei acum? „La o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie” (Galateni 1: 7 ). Dacă harul lui Hristos era sursa şi puterea chemării lor, Evanghelia era mijlocul. Dar părăsiseră acum această Evanghelie pentru ceva diferit. Remarcaţi că nu spune „ceva contrar Evangheliei”, ci „o evanghelie diferită” şi chiar din acest motiv, spune că „nu este o altă Evanghelie”: era nedemn să fie numită o altă Evanghelie. Dumnezeu nu recunoaşte decât una; nu îngăduie niciun compromis cu privire la Evanghelie şi nici noi nu trebuie să facem.

Amestecul cu legea

Unii vor găsi aceasta ciudat, într-adevăr excesiv; dar sunt absolut convins că acelaşi rău care lucra atunci cu privire la galateni, este acum la lucru în creştinătate în mod universal. Poate varia în formă într-un loc sau altul, dar unde ne întoarcem, găsim într-un fel sau altul, legea amestecată cu harul lui Hristos, atât în ce este predicat, cât şi în mărturisirea exterioară a lui Hristos aşa cum este păstrată de instituţiile creştine. Puţin contează denominaţiunea, pretutindeni este la fel. Există cu toate acestea diferenţe de măsură în acest domeniu; unii sunt mai deschişi, alţii mai inteligenţi, alţii mai sistematici; dar găsim pretutindeni aceeaşi otravă, ici difuză, colo concentrată; aceasta într-o asemenea măsură încât adevărul sună ciudat în urechile oamenilor. Pentru a aduce o dovadă, să luăm o expresie simplă şi frecventă în epistolele lui Pavel: „dreptatea lui Dumnezeu”, în privinţa căreia domnesc ideile cele mai eronate. Ne bucurăm când aflăm că unele persoane Îl predică pe Hristos, sau chiar legea, pentru că Dumnezeu Se foloseşte de predicarea legii pentru a convinge mulţi păcătoşi. Dar faptul că Dumnezeu lucrează chiar prin intermediul predicării unei Evanghelii pervertite, nu ne autorizează să presupunem că cei care sunt copiii lui Dumnezeu pot să trateze eroarea cu uşurinţă. Este un lucru de recunoscut că Dumnezeu lucrează în mod suveran; altceva este să ştii care este pentru noi adevărata Lui mărturie. Suntem făcuţi conştienţi să nu acceptăm niciodată nimic altceva, pentru propriile noastre suflete, decât adevărul simplu şi deplin al lui Dumnezeu. Nu ar trebui să ascultăm niciodată nimic care se depărtează de aceasta, şi adevărul poate evita ascultarea erorii. Nu vorbesc aici de greşeli în ceea ce se spune în cursul predicării. O deosebire de limbă sau neştiinţa, nu înseamnă a strica Evanghelia. A asculta o greşeală este un lucru; dar a merge acolo unde ştim dinainte că există amestecul legii şi al lui Hristos, este păcat.

O chestiune foarte gravă

Se va spune poate că ceea ce zic este excesiv şi de nejustificat. Dar întrebarea este: Mă voi erija eu în judecător al Duhului Sfânt? Să ne amintim într-adevăr că apostolul nu scria ca un simplu om, ci scria ceea ce Duhul Sfânt scria ca să ne înveţe. Ori el spune: „Sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (1:7-8). Să cântărim cu imparţialitate asemenea cuvinte, şi atunci vom putea judeca dacă am insistat prea mult în vorbele mele asupra datoriei fiecărui creştin în faţa unei răsturnări a mărturiei Evangheliei. Pentru că aceasta se introducea printre galateni.

Trebuie să facem diferenţă între legea ceremonială şi legea morală? Eliberarea de această influenţă

Poate veţi spune că aceasta mergea prea departe, şi că la galateni exista amestecul legii ceremoniale cu harul, în timp ce astăzi se respectă legea morală. Nu pot să spun decât că este şi mai rău şi mai mortal, pentru că legea ceremonială se poate prezenta ca imagine a lui Hristos, dar legea morală introduce ce face omul, sub o formă sau alta – formele sau ceremoniile iudaice nu aveau sens, în afara relaţiei lor cu Hristos. În instituţiile creştine, nu există nicio virtute în apa botezului, nici în pâinea şi vinul de la cină, în afară de ceea ce reprezintă ele. Din clipa când se introduce altceva decât Hristos pentru îndreptăţirea omului, fundamentul a dispărut; Hristos trebuie să-mi fie mai scump decât orice altceva – mai scump chiar decât aceste instituţii. A-L avea pe Hristos în inimă, este cea mai bună dovadă că un suflet este salvat. A cunoaşte voia Sa asupra unui anume punct, şi a nu-i atribui o importanţă majoră, nu înseamnă decât a nu avea nicio consideraţie vie pentru Hristos. Când sfinţii lui Dumnezeu au aflat adevărul cu simplitate, şi au devenit capabili să-l ţină cu tărie, atunci vine timpul încercării. Poate că există multă slăbiciune şi necredincioşie printre cei care au adevărul, şi oamenii spun: „Nu văd că cei care au acest adevăr valorează mai mult decât vecinii lor”; dar trebuie să facem deosebire între slăbiciunea de purtare la cei care au adevărul (poate fi remediată) şi la cei care nu îl au (nu se poate schimba minciuna în adevăr). Nicio putere de pe pământ nu poate extirpa legalismul stării la lucru în creştinătate: pentru a renunţa la lege, ar trebui mai întâi ca sistemele religioase rânduite să înceteze să fie sisteme pământeşti. Nu puteţi reforma ceea ce are fundamente total defectuoase. Se poate înlătura ce s-a construit deasupra; dar dacă fundamentele sunt fără valoare şi false, nu va exista niciodată remediu. Este o singură umblare bună de urmat: şi anume a părăsi totul. Cei care îşi dau seama de aceste lucruri, trebuie să arate Domnului şi Stăpânului nostru – adevărului şi sfinţilor lui Dumnezeu – o despărţire deplină şi fără concesie de tot ce distruge adevărul deplin al harului lui Hristos. Dar trebuie să se arate sprijin faţă de persoanele care nu cunosc mai bine.

Pe de altă parte, dacă vedeţi o persoană în mod deschis lumească în mijlocul unei cete religioase, cred că nu merită efortul de a ne lua de indivizi şi de a mustra abuzul lor, ca un preot care porneşte la vânătoare sau la felul în care intonează. Avem ceva mult mai bun de făcut decât să facem remarci despre membrii clerului care merg la dans; să lăsăm lumea să se ocupe cu asemenea remarci. Dar este foarte diferit când se predică lucruri false: trebuie atunci să căutăm să-i eliberăm pe copiii lui Dumnezeu de influenţele rele. Ce penibil este să ne gândim că unii sunt ţinuţi să predice legea, într-o asemenea măsură încât ar fi consideraţi necinstiţi dacă nu ar face-o! Ceea ce dă Dumnezeu în raport cu o asemenea stare de lucruri nu este doar un remediu, ci o eliberare. Cei care cred Cuvântul lui Dumnezeu, şi ceea ce Duhul Sfânt spune atât de solemn cu privire la aceste lucruri, ar trebui să fi terminat complet cu acestea; este adevărat că oamenii cu adevărat evlavioşi pot fi înlănţuiţi. Vorbim de pericolul de a amesteca legea cu Evanghelia: acesta era răul la galateni.

Nimic în afară de ce este scris

Să considerăm avertizarea pe care Duhul Sfânt o adresează sufletelor prinse în această capcană. Oamenii pot să vă spună că ştiu să despartă ce este bun de ce este rău; dar Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii; un om spiritual ar deosebi regresul sufletelor acolo unde asemenea lucruri sunt admise. Este ceea ce explică vigoarea neobişnuită a avertizării apostolului. Ei erau proprii lor copii în credinţă, şi el era nedumerit în privinţa lor din cauza celor care îi agitau şi îi tulburau. Iată ce spune el – puţin contează cui se aplică aceasta: „Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema”. „Chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema” (1: 9, 8). Galatenii căutau probabil să se adăpostească în spatele unor pretexte ca: „ştim foarte bine ce predica Pavel, dar noi avem adevăruri adiţionale, în afară de ce ne-a dat Pavel”. Dar sentinţa este formală: „Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema” (1: 9). Nu numai: „pe care v-am vestit-o”, ci „ceea ce aţi primit”. Nu numai că nu trebuia să fie niciun amestec în ce predica el, ci nu trebuia să se adauge nimic la ceea ce primiseră. Avem ce a scris apostolul Pavel, la fel de clar cum galatenii aveau ce predicase. Nu este nicio diferenţă, în afară de faptul că ceea ce este scris are o autoritate chiar mai mare, ca mijloc de comunicare, decât ceea ce este oral. În ceea ce este oral, s-ar putea introduce ceea ce este de la fire. Apostolul a trebuit să mărturisească faptul că în anumite ocazii vorbise în grabă, dar niciodată în legătură cu ce scrisese. Problema nu venea din faptul că se înlătura Evanghelia, ci că se adăuga la Evanghelie ceea ce era al legii.

Capitolul 1: 10 – 12, 15 – Unirea credinciosului cu Hristos

„Caut eu acum să-i mulţumesc pe oameni, sau pe Dumnezeu?” (1: 10). Altfel spus, căuta el să-i câştige pentru cauza lui, sau să-L câştige pe Dumnezeu? „Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos” (1: 10). El ştia bine că acest gen de mărturie fără compromis, îl făcea în mod deosebit dezagreabil oamenilor, şi producea chiar ostilitate printre adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu. Şi astăzi, atitudinea lui Pavel ar fi numită lipsă de caritate. Ori nu este lipsă de caritate să vorbeşti fără compromis, ci înseamnă să-i judeci pe cei care fac compromisuri. El spune că aceasta nu este calea pentru a place oamenilor, ci lui Dumnezeu. Este tocmai calea pe care Hristos îl chemase pe Pavel să fie slujtor. „Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia care a fost vestită nu este în felul omului, pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci am primit-o prin descoperirea lui Isus Hristos” (1: 11 – 12). Există, fără îndoială, ceva extraordinar în felul în care Evanghelia fusese făcută cunoscută apostolului Pavel. El nu fusese convertit prin predicarea Evangheliei, ca în general. Cazul lui Petru era de acelaşi gen. Nu carnea şi sângele i-o descoperiseră, ci Tatăl care este în ceruri (Matei 16: 17 ). Petru a fost prima persoană căreia i-a fost vestită gloria Persoanei lui Hristos – nu acea glorie legată doar de profeţiile iudaice, ci gloria mai profundă a lui Hristos aşa cum ar trebui să-L cunoască acum creştinii, gloria Lui ca Fiul Dumnezeului Celui viu, nu o glorie în relaţie exclusivă cu pământul. Petru a fost primul căruia Duhul Sfânt i-a descoperit marele adevăr că Isus era nu numai Mesia, ci Fiul lui Dumnezeu într-un sens ceresc şi divin. Petru a fost deci onorat de Dumnezeu, şi plasat de Domnul nostru într-o poziţie într-adevăr specială. Lui i-a menţionat prima dată Adunarea. În cazul lui Pavel, adevărul mergea mai departe. Căci dacă Îl avem pe Tatăl revelând pe Fiul lui Petru, Pavel merge dincolo de aceasta, şi spune că Dumnezeu L-a descoperit pe Fiul Său în el (1: 16). Petru ar fi putut spune că Îi plăcuse Tatălui să-i descopere pe Fiul, şi Pavel putea vorbi despre această descoperire în el. Pavel fusese adus de Duhul Sfânt la o cunoaştere treptată a marelui şi gloriosului adevăr al unirii credinciosului cu Hristos. Dar lucrul acesta nu este prezentat aici. Cu toate acestea, expresia „să-L descopere pe Fiul Său în mine” nu ar fi putut să fie deloc folosită de cineva care nu cunoştea acest adevăr. La fel în Epistola către Evrei, apostolul vorbeşte despre credincioşi ca având „îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus” (Evrei 10: 19 ), cu toate că Epistola către Evrei nu descoperă că suntem mădulare ale trupului lui Hristos; totuşi nu am putea fi îndemnaţi să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, dacă nu am fi „mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5: 30 ); numai din această cauză putea Pavel să spună: „Dumnezeu… a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine” (1: 16). Acest lucru este legat de adevărul al cărui martor ales a fost Pavel – unirea lui Hristos şi a Adunării, la care s-a făcut aluzie la convertirea lui: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?” (Fapte 9: 4 ). El era pe cale să-i persecute pe sfinţi, şi Domnul i-a zis: „a-i persecuta pe ei, înseamnă a Mă persecuta pe Mine”; ei erau una (El şi ei). Adunarea şi Domnul sunt uniţi. Nu suntem mădulare ale divinităţii lui Hristos, ci ale trupului Său. Numai ca om are El trup. Dar în timp ce era om pe pământ, noi nu eram mădulare ale trupului Său. „Dacă grăuntele de grâu nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12: 24 ); altfel zis, pe temelia morţii şi învierii Sale poate Hristos asocia pe alţii cu El Însuşi ca „mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5: 30 ). Hristos în cer şi sfinţii pe pământ formează un singur trup. Aceasta învaţă Pavel la convertirea lui. Ca având aceasta în vedere spune apostolul: „Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia care a fost vestită de mine nu este în felul omului” (1: 11).

Capitolul 1: 11 – Evanghelia lui Pavel, Evanghelia gloriei

Îngăduiţi-mi acum să menţionez încă unul sau două lucruri în legătură cu Evanghelia lui Pavel. El este singurul care caracterizează Evanghelia lui ca fiind „Evanghelia gloriei”. Este interesant de ştiut că, atunci când apostolul foloseşte această expresie, nu spune glorioasa Evanghelie, ca adesea în traduceri, ci spune Evanghelia gloriei. Iată adevărata forţă a acestei expresii: este Evanghelia lui Hristos glorificat la gloria lui Dumnezeu. Este vestea cea bună că avem un Mântuitor înviat şi glorificat. Suntem chemaţi să participăm la toate efectele gloriei Lui, ca şi la toate efectele morţii Sale pe cruce. Niciodată niciun apostol, în afara lui Pavel, nu a scris despre subiectul Adunării unite cu Hristos. Din această cauză, Pavel era poate singurul în poziţia de a spune: „Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema” (1: 9). Deşi Pavel adăugase ceva la evanghelia lor, ei nu puteau să adauge nimic la a lui. Apostolii Îl vesteau pe Hristos ca Mesia, şi făceau cunoscută iertarea păcatelor prin Numele Său; dar ei nu vesteau gloria cerească a lui Hristos, cum făcea Pavel. El pune în evidenţă toate aceste adevăruri, şi altele la care ei n-au făcut niciodată menţiune. Este motivul pentru care el spune constant: „Evanghelia mea”. Dacă fireşte nu putea fi nicio diferenţă cu privire la marile adevăruri ale Evangheliei între predicarea lui Pavel şi a altor apostoli, ce predica Pavel mergea totuşi mult înainte şi dincolo de ei, fără ca nimic să fie contradictoriu. Dar Pavel fiind chemat după suirea Domnului nostru la cer, lui i se potrivea foarte bine să facă adăugări. Până ce a fost chemat Pavel, mai lipsea ceva la suma totală a adevărului revelat. În Coloseni 1: 25 , el spune că era un slujitor al lui Hristos, „ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu”, pentru a umple un anumit gol care nu era încă umplut. Pavel a fost persoana folosită de Duhul Sfânt pentru a o face. Ioan a pus în evidenţă adevăruri profetice – profeţii complet în afara lucrurilor despre care tocmai am vorbit, pentru că revelează căile lui Dumnezeu cu lumea, şi nu cu Adunarea. De aceea putea apostolul să insiste cu tărie asupra pericolului oricărei încercări de a ne îndepărta sau de a adăuga ceva la ceea ce vestise el. Este foarte important. Alţii puteau să predice tot adevărul, dar nu aceasta denunţă el atât de tare. Nimeni nu trebuie să fie condamnat pentru că nu dezvoltă adevărurile cele mai înalte pe care le-a dat Dumnezeu. Lucrul căruia trebuie să-i rezistăm în faţă este introducerea a ceva contrar Evangheliei, sau amestecului de lege cu harul lui Hristos – ceea ce ar însemna a pune vin nou în burdufuri vechi. Unii vor cita Epistola lui Iacov; dar Iacov nu prezintă niciodată legea într-o manieră care ar pune-o în conflict cu Evanghelia, deşi ceea ce spune ar putea servi de parapet pentru sufletele care ar folosi în mod greşit [abuz de har] avertizarea solemnă a Duhului Sfânt împotriva amestecului legii cu Evanghelia în vreun fel sau sub orice formă ar fi. Vom avea multe ocazii de a arăta cum apostolul Pavel se referă la acest subiect în această epistolă.

Capitolul 1: 12 – 16 – Cum Îşi formează Dumnezeu slujitorii

Următorul punct la care face aluzie în argumentul său, sunt purtarea şi viaţa sa anterioară. El spune, vorbind despre Evanghelia sa, că nu a primit-o de la un om, nici n-a învăţat-o, ci a primit-o „prin descoperirea lui Isus Hristos” (1: 12). Galatenii ar fi putut ridica îndoieli cu privire la acest subiect; dar el arată că toată viaţa sa anterioară fusese opusă Evangheliei. Nu exista niciun alt adversar al lui Hristos asemenea lui. „Pentru că aţi auzit de purtarea mea de altădată, în iudaism, că persecutam peste măsură Adunarea lui Dumnezeu şi o devastam”, (poate fi aici un cuvânt care îi viza, pentru că începeau să-i persecute pe cei care se împotriveau ideilor lor despre lege şi începeau să arate un spirit de înverşunare) „şi înaintam în iudaism mai mult decât mulţi de o vârstă cu mine din naţiunea mea, fiind peste măsură de zelos pentru tradiţiile părinţilor mei” (1: 13 – 14). Nu era nicio îndoială cu privire la sinceritatea cu care apostolul se folosise de lege înainte de convertirea sa. „Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge” (1: 15 – 16).

El introduce deodată în aceste versete o sumă de adevăruri care, dacă doar le-ar fi înţeles forţa – unii dintre ei au înţeles-o cu siguranţă – aceasta ar fi ruinat cu desăvârşire tot sistemul lor până în temelie. El arată că Dumnezeu îi chemase în afara legii: când era chiar în mijlocul a ceea ce începeau ei să restabilească, el era un duşman al lui Hristos. El ţine de fapt cont de providenţă în propria lui istorie. Fusese crescut la picioarele lui Gamaliel, înaintase în iudaism mai mult decât cei de vârsta lui. Dar deşi I-a plăcut lui Dumnezeu să-l pună deoparte din pântecele mamei lui, totuşi chemarea lui reprezenta mult mai mult, el insistă asupra acestui lucru; această chemare venea prin har. „Îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge” (1: 16). Aici el răstoarnă legalismul lor, atât în mod pozitiv cât şi în mod negativ. Fusese chemat să predice printre păgâni, acolo unde nu se cunoştea lege. Nu exista niciun cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru aceşti păgâni să urce la Ierusalim; totuşi la acest gen de lucruri vroiau ei să revină. La fel este şi astăzi: cea mai mică sectă sub soare are un fel de Ierusalim, un centru la care trebuie trimis un slujitor, pentru a-l califica pentru slujba sa. Dar când s-a recurs la aceasta pentru a face să reiasă gloria lui Hristos, aceea nu a dovedit decât moartea. Multe persoane au primit sfat de la carne şi sânge, şi au urcat la „acest munte”, sau la această cetate, şi sufletul lor a fost înjosit şi întors de la crucea lui Hristos; apoi devin cei mai aprinşi zeloşi ai acestei legi de care fuseseră eliberaţi. Dar umblarea în simplitate, este calea dependenţei de Dumnezeul cel viu.

Astfel deci, chiar dacă aceste şcoli de formare au o mare valoare pentru lume, chiar dacă sunt admirabile şi reuşesc să dea oamenilor o anumită poziţie, ele nu ajung decât la ceea ce poate învăţa omul, şi nu la ceea ce dă Dumnezeu.

Moise crezuse că după ce a petrecut patruzeci de ani în Egipt, era în stare să elibereze poporul lui Dumnezeu; dar a trebuit să afle că trebuia să fie învăţat de Dumnezeu în deşert înainte de a fi în măsură să conducă poporul afară din Egipt. Dumnezeu trebuie în general să treacă prin ciur şi să le zdrobească în propria lor suficienţă, dacă trebuie să Se folosească de ele într-un mod cu adevărat onorabil.

Aici Dumnezeu Însuşi cheamă un om remarcabil la o lucrare cu totul deosebită, şi îl trimite departe în deşert, în loc să-l cheme la apostolii din Ierusalim. Găsim în altă parte în Cuvânt faptul de a ajuta nu numai pe sfinţi, ci şi pe cei care predică adevărul; apostolul Pavel de exemplu, îl îndeamnă pe Timotei cu privire la lucrurile pe care le primise, ca să le încredinţeze „la oameni de încredere, care să fie capabili să înveţe pe alţii” (2. Timotei 2:2 ). Este conform lui Dumnezeu ca nişte unelte omeneşti să-i ajute pe cei mai tineri în lucrarea Domnului. De aceea trebuie să lăsăm loc pentru căile felurite ale lui Dumnezeu, evitând numai cu grijă inovaţiile şi presupunerile omeneşti, care nu pot niciodată să-i zidească pe oameni, nici să-L glorifice pe Dumnezeu.

Capitolul 1: 17 – 24

„Nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de mine, ci am plecat în Arabia; şi m-am întors din nou la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să fac cunoştinţă cu Petru şi am rămas la el cincisprezece zile” (1: 17 – 18). El indică numărul de zile, pentru ca să arate că nu primise un curs de instruire. „Şi, în ceea ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. Apoi am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei. Dar eram necunoscut la înfăţişare în adunările Iudeii care sunt în Hristos; auzeau numai că „cel care ne persecuta odată”, acum vesteşte Evanghelia: credinţa pe care altădată o nimicea; şi Îl glorificau pe Dumnezeu datorită mie” (1: 20 – 24). Aceste fapte erau importante pentru a arăta puţinul timp pe care îl petrecuse la Ierusalim, fiind chiar necunoscut adunărilor Iudeii în general. Dar aceste adunări, în loc să-L blameze pe Dumnezeu (pentru că la aceasta revenea purtarea galatenilor), în loc să găsească de criticat mărturia lui Pavel, glorificaseră pe Dumnezeu în persoana lui Pavel. Adunările iniţiale din Iudeea, pe care galatenii le priveau cu o aşa invidie, Îl glorificau pe Dumnezeu în el, în timp ce ei înşişi se ridicaseră împotriva bogatei îndurări pe care o arătase Dumnezeu faţă de naţiuni. Le predicase Evanghelia mai deplin decât ceilalţi apostoli; şi totuşi se îndepărtaseră deja de ea, căutând să introducă legea. Pavel simţea că această derivă era prin natură atât de mortală încât – chiar dacă sufletele rătăcite nu puteau fi pierdute – nu rezulta mai puţin o profundă dezonorare pentru Dumnezeu şi o pierdere incalculabilă pentru sfinţii Săi. Ei credeau, fără îndoială, că a lor cale era o cale mult mai sigură; dar apostolul afirmă că le adusese adevărul Evangheliei, şi că a amesteca legea acolo însemna a nimici atât Evanghelia, cât şi legea.

Cum se aplică toate acestea nevoilor sufletelor într-un timp ca al nostru! Nu trebuie să ne imaginăm că răul din Galatia era mai profund decât cel care este în activitate acum. Dimpotrivă, acolo nu erau decât germenii a ceea ce s-a dezvoltat mult mai mult din acea vreme. Domnul să ne dea să ne facem feţele ca o cremene (Isaia 50: 7 ) împotriva a tot ce tinde să strice conştiinţa, şi să ne păzească să nu admitem nimic despe care ştim că este contrar voii şi gloriei Sale!

Romani 14 şi Epistola către Galateni – sabatul şi ziua Domnului

Aici este, cred eu, cheia diferenţei dintre limbajul epistolar către Romani şi către Galateni. În Romani, există o anumită gingăşie adresându-se anumitor fraţi din Roma care cunoscuseră legea înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, şi care fuseseră sub lege ca iudei. De asemenea, vorbindu-le despre faptul că ţineau zile, (Romani 14 ), apostolul arată că Duhul lui Dumnezeu cerea un sprijin extern. „Cine ţine o zi pentru Domnul o ţine. Şi cine nu ţine o zi, pentru Domnul n-o ţine. Şi cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă, pentru că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Şi cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu” (14: 6). Motivul pentru aceasta era că un mare număr dintre sfinţii din Roma făceau parte dintre cei care fuseseră iudei, şi bineînţeles, un număr la fel de mare dintre aceşti sfinţi din Roma fuseseră păgâni. Important este deci a-i îndemna să se respecte reciproc şi să se sprijine unii pe alţii. Fratele dintre păgâni, care îşi cunoştea libertatea, nu trebuia să-l dispreţuiască pe fratele lui iudeu, care acorda încă atenţie anumitor deosebiri, ţinând zile, etc. Nici iudeul nu trebuia să-l judece pe fratele lui dintre păgâni, care nu se abţinea de la mâncăruri şi nu ţinea zile. Să nu ne imaginăm că vorbind despre aceste zile, apostolul făcea aluzie la ziua Domnului [duminica], pentru că era un lucru cu totul nou, care nu are legătură nici cu creaţia, nici cu legea. Sabatul era pe de o parte odihna creaţiei, şi pe de altă parte semnul între Iehova şi poporul evreu pentru totdeauna – semn rânduit de Dumnezeu şi bine cunoscut, care le-a fost dat ca un legământ veşnic şi care îi separa de toate celelalte naţiuni. Dar ziua Domnului are un caracter cu totul nou, şi Scriptura vorbeşte despre ea ca despre ziua întâi a săptămânii. Această zi nu aparţine decât creştinului; Adam, omul, iudeul, nu aveau nimic de-a face cu această zi. De aceea, atunci când apostolul spune: „Cine nu ţine o zi, pentru Domnul n-o ţine” (Romani 14: 6 ), să ne păzim să admitem că acest gând rău că ziua Domnului este cuprinsă în această expresie, şi că ţinerea ei este o chestiune nehotărâtă. Cât despre problema de a ţine zile şi cărnuri după distincţiile levitice, ea este lăsată în seama priceperii spirituale. Nu aşa este cu ziua Domnului; desigur nu avem o poruncă formală în privinţa ei, dar nu este mai puţin obligatorie, pentru că ne vine imprimată de voia şi recunoaşterea Domnului, sub diverse forme solemne şi mişcătoare. Este ziua în care El a înviat dintre cei morţi, ziua în care, prin prezenţa Lui specială, Şi-a arătat aprobarea faţă de strângerea ucenicilor Săi, şi în care, mai târziu, Duhul Sfânt i-a îndemnat să urmeze în mod regulat această strângere, pentru frângerea pâinii. Trebuia deci să fie incontestabil că ziua Domnului este de cea mai serioasă importanţă; înţelegerea acestui punct este însoţită întotdeauna de gânduri potrivite cu privire la adevăratul har al lui Dumnezeu în care suntem (1. Petru 5: 12 ). Se poate să fi optat pentru confuzia între ziua Domnului şi sabat pentru a întări instituirea făcând-o să rezulte din lege; dar este o eroare totală, care îi coboară şi îi slăbeşte caracterul, şi care este totodată rodul şi dovada necunoaşterii terenului pe care se găseşte acum credinciosul în raport cu Dumnezeu. În Epistola către Galateni, în locul unui îndemn la sprijinul frăţesc, pe care insistă apostolul pe lângă sfinţii din Roma, există dimpotrivă o forţă şi o vehemenţă uimitoare, mai ales în capitolele 3 şi 4. Dar vom vedea mai în detaliu în studiul acestor capitole.

Capitolul 2: 1 – 3 – Diferenţele dintre Fapte 15 şi Galateni 2 ; Tit cu Pavel

Apostolul face aluzie la călătoria lui la Ierusalim. Când spune (1:18): „Apoi, după trei luni, m-am suit la Ierusalim”, presupun că punctul de plecare este convertirea sa, şi cei „paisprezece ani” din 2: 1 vor duce la aceeaşi perioadă. Lucrul important pentru Duhul lui Dumnezeu, era să elimine orice pretenţie de a lega de Ierusalim misiunea şi slujba lui Pavel. Principiul succesiunii apostolice este tăiat de la bază prin ceea ce împlinea aceste fapte. Anii scurşi înainte de aceste vizite, şi mai mult, caracterul vizitei sale la Ierusalim, exclud absolut orice idee a unei asemenea abateri. „Apoi, după paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim cu Barnaba, luându-l cu mine şi pe Tit. Şi m-am suit potrivit unei descoperiri” (2:1 – 2). Nu există menţionarea unei asemenea descoperiri în Fapte. Se face într-adevăr aluzie la aceeaşi împrejurare în Fapte 15 , dar într-un mod diferit. În Fapte ni se spune: „Şi unii, coborând din Iudea, îi învăţau pe fraţi: „Dacă nu sunteţi circumcişi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi”. Deci, făcându-se tulburare şi nu puţină discuţie din partea lui Pavel şi a lui Barnaba împotriva lor, au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la Ierusalim, la apostoli şi la bătrâni, pentru această întrebare” (Fapte 15:1 – 2). Dar când au ajuns la Ierusalim, au găsit acolo aceeaşi partidă. „Şi unii dintre cei din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat dintre ei, spunând că trebuie să-i circumcidă şi să le ceară să ţină legea lui Moise” (15: 5): vedem clar că această problemă se ridica chiar în mijlocul Adunării. Apoi avusese conferinţa apostolilor şi a bătrânilor în prezenţa întregii Adunări pe acest subiect. În Galateni 2 , Duhul Sfânt face să reiasă faptul, care nu este distinct menţionat în Fapte, că în această ocazie, Pavel l-a luat cu el pe Tit, şi că s-a suit prin descoperire: primise o comunicare pozitivă de la Dumnezeu cu privire la această călătorie. În Fapte găsim motivele creştine care au lucrat asupra lui Pavel prin intermediul altor persoane; dar în Galateni, ni se face cunoscut ceva şi mai profund, – şi anume că s-a suit prin descoperire, pe lângă faptul că îl luase pe Tit cu el. Deşi fuseseră altele, era de asemenea un fapt de o importanţă imensă, pentru că Tit nu era iudeu în niciun fel. Nu era nici măcar ca Timotei, a cărui mamă era iudeică. Tit era grec. Timotei era ceva intermediar între cele două; şi astfel se pare că a existat înţelepciune şi har în linia de conduită a lui Pavel, foarte diferită în raport cu Timotei. El a închis cu siguranţă gura celor care ar fi putut ridica împotriva acestui tânîr ucenic întrebări bazate pe lege, deşi nu spun că, vorbind strict, Timotei s-ar fi găsit sub aplicarea legii. Trebuie să recunoaştem că nu era după lege ca o iudeică să fie căsătorită cu un păgân. Tit dimpotrivă, era grec, fără cea mai mică îndoială. Apostolul Pavel, în faţa celor doisprezece apostoli şi a tuturor credincioşilor, aduce cu el la Ierusalim pe acest grec care nu fusese niciodată circumcis. El acţiona în modul cel mai îndrăzneţ, după libertatea pe care ştia că o are în Hristos. Şi el mai adaugă: „Şi m-am suit potrivit unei descoperiri şi le-am prezentat Evanghelia pe care o predic printre naţiuni, dar în special celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (2:2). Apoi, în una din parantezele sale atât de importantă şi bogată, adaugă, ca şi cum nu ar fi decât un detaliu în treacăt: „Dar nici Tit, care era împreună cu mine, fiind grec, n-a fost obligat să se circumcidă” (2:3).

Prudenţa lui Pavel în aducerea adevărului

Să fim atenţi la felul în care Duhul Sfânt face aluzie la comunicarea prin Pavel a Evangheliei Sale celor din Ierusalim; era o lovitură mortală dată insinuării conform căreia Pavel o primise nu după regulă. El adaugă: „Ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (2:2). Ceea ce învăţa Pavel arăta că era destul de înaintat în adevăr, dar că nu vroia să rişte să provoace o diviziune printre sfinţii din Ierusalim. Dacă ar fi fost indiferent faţă de starea sfinţilor, ar fi prezentat toate adevărurile cereşti în care intrase atât de mult faţă de alţii. Dar sunt două lucruri de care trebuie să se ţină seama comunicând adevărul. Nu trebuie numai certitudinea că este adevărul care vine de la Dumnezeu, ci trebuie să fie adevărul potrivit celor cărora ne adresăm. Ei puteau să aibă nevoie de tot; dar nu erau în stare să primească totul; cu cât un adevăr este mai preţios, cu atât paguba este mai mare, într-un sens, dacă îl prezentăm celor care nu sunt în stare să profite de el. Să presupunem că nişte persoane sunt sub lege: la ce bun să le prezentăm speranţa venirii lui Hristos, sau adevărul unirii cu Hristos? Nu este loc pentru aceste adevăruri într-o asemenea stare spirituală. Când sufletele sunt încă sub lege, neştiind că sunt moarte faţă de lege în moartea şi învierea lui Hristos, au nevoie să fie întemeiate în harul lui Dumnezeu. Se pare că acesta este unul dintre motivele pentru care, în Epistola către Galateni, apostolul nu abordează niciodată aceste adevăruri binecuvântate. Înţelepciunea acestei omisiuni este evidentă. Asemenea adevăruri ar fi neinteligibile, sau cel puţin nepotrivinte pentru sufletele în această stare. Nu le-ar fi făcut niciun bine dezvoltându-le. Trebuie mai întâi înţelegerea că legea este complet pusă deoparte, şi că suntem introduşi în Hristos într-o atmosferă cu totul nouă. Domnul avea multe lucruri de spus ucenicilor Săi când era cu ei, dar nu le puteau purta atunci (Ioan 16:12 ). La fel, apostolul le spune evreilor că aveau nevoie de lapte şi nu de hrană tare; „Pentru că oricine foloseşte lapte este fără experienţă în cuvântul dreptăţii, pentru că este prunc; iar hrana tare este pentru cei maturi, care prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:13 – 14). Dar aveau din nou nevoie să fie învăţaţi cu privire la elementele începutului (Evrei 5:12 ) şi totuşi această epistolă nu a fost scrisă decât cu puţin timp înainte de distrugerea Ierusalimului. Nimic nu reuşeşte să oprească înaintarea sfinţilor, ca principiile legale. Corintenii nu erau convertiţi de mult timp, de aceea igonranţa lor nu era surprinzătoare. Dar evreii erau convertiţi de mulţi ani, şi iată că nu erau ocupaţi decât de ABC-ul creştinismului. Motivul real care provoca un blocaj la aceşti credincioşi evrei, era că nu intrau în moartea lor faţă de lege, nici în unirea lor cu Hristos înviat. Nici măcar nu erau întemeiaţi pe întregul fundament al adevărului creştin – păcatele îndepărtate complet şi etern prin sângele lui Hristos. Ei nu depăşeau nivelul spiritual al unor copilaşi.

Capitolul 2: 4– 5 Fraţii falşi şi lipsa de sinceritate

După ce a făcut referinţă la aceste fapte (comunicarea Evangheliei sale în particular celor care erau respectaţi, – îl luase cu el pe Tit, cunoscut ca grec, şi nefiind constrâns să se circumcidă) apostolul lasă ca toate acestea să cântărească asupra minţii galatenilor; dă de asemenea acest motiv: „din cauza fraţilor falşi introduşi pe ascuns” (2:4). Dacă citiţi al treilea verset ca o paranteză, aceasta dă claritatea pasajului. Se suise la Ierusalim şi comunicase astfel Evanghelia sa apostolilor, din cauza acestor fraţi introduşi pe ascuns. Nu dorea să intre în controversă cu privire la adevăruri pe care ei nu le puteau suporta, şi totuşi nu dorea să le ascundă de cei care le puteau aprecia. Dar el dă clar de înţeles scopul acestor fraţi falşi: „care veniseră pe furiş să iscodească libertatea noastră pe care o avem în Hristos Isus, ca să ne ducă la robie” (2:4). Aceasta arată clar revelaţia dintre legalism şi lipsa de sinceritate în cei care veniseră pe furiş să iscodească libertatea pe care ei n-o înţeleg. „Cărora nici măcar pentru un ceas nu le-am cedat prin supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (2: 5).

Capitolul 2: 6 – 9 – Legăturile lui Pavel cu principalii apostoli

Dar acum el merge mai departe şi face aluzie nu la fraţii mincinoşi care lucrau să dărâme Evanghelia prin lege, ci celor care ocupau locul cel mai important la Ierusalim. „Dar în special celor mai de seamă… Dar de la cei care erau consideraţi ca fiind ceva (orice ar fi putut ei, pentru mine nu este deosebire: Dumnezeu nu are în vedere faţa omului), mie sigur cei consideraţi a fi ceva nu mi-au comunicat nimic în plus; ci, dimpotrivă, după ce au văzut că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia necircumciziei, după cum lui Petru, cea a circumciziei (pentru că Cel care a lucrat în Petru pentru apostolia circumciziei a lucrat şi în mine faţă de naţiuni) şi după ce au cunoscut harul care mi-a fost dat mie, Iacov şi Chifa şi Ioan, cei consideraţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii, ca noi să mergem la naţiuni, iar ei la circumcizie” (2:2 – 9). Toate insinuările acestor învăţători iudaizatori conform cărora nu era un acord real între Pavel şi ceilalţi apostoli, erau astfel răsturnate. Era demonstrat că cel care comunica era Pavel, şi nu Petru; şi că cei trei fraţi importanţi de la Ierusalim i-au dat mâna dreaptă lui Pavel. Ei nu consolau în niciun fel slujba sa, dar recunoşteau harul care îi fusese dat. Au simţit, de fapt, în ceea ce priveşte Dumnezeu şi puterea Sa lucrând în Pavel, că Pavel şi Barnaba erau persoanele cele mai potrivite pentru a se ocupa de necircumcizie. Vasta sferă a lumii păgâne era evident pentru Pavel şi cei care erau cu el, în timp ce ei rămâneau izolaţi în cercul lor strâmt. Pavel distinge aici eforturile duşmanului încercând să-i pună pe credincioşii dintre păgâni sub lege.

Capitolul 2: 11 – 16 – Conflictul cu Petru

Petru încetând să mănânce cu păgânii

Apoi merge mai departe. După ce le-a făcut cunoscut respectul lui Petru, Iacov şi Ioan la Ierusalim pentru el şi pentru lucrarea lui, face un alt lucru mult mai dezastruos pentru cei care vroiau să impună păgânilor legea. „Când a venit Chifa la Antiohia, m-am opus lui pe faţă, pentru că era de condamnat [sau: trebuia să fie blamat]” (Galateni 2:11 ). Petru era atât de departe de a i se împotrivi lui Pavel la Ierusalim, încât îi dăduse mâna dreaptă a comuniunii. Dar când a venit Petru la Antiohia, Pavel i s-a opus pe faţă; era în mod clar un fapt bine cunoscut. „Pentru că, mai înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca împreună cu naţiunile” (2:12), ceea ce era un semn de comuniune cu ei – şi acum şi pretutindeni, a mânca împreună este un semn bine cunoscut de comuniune sau de ceva echivalent. Nu vorbesc aici de participarea la cina Domnului, care este semnul cel mai înalt al comuniunii; dar în viaţa obişnuită, a lua împreună aceeaşi masă, este o garanţie a sentimentelor de prietenie, şi ar trebui să fie astfel îndeosebi printre creştini, pentru că sunt chemaţi să umble în toate lucrurile cu o sinceritate după Dumnezeu. De aici importanţa legată de un asemenea act între creştini, şi în special în prezenţa separării pe care o menţineau iudeii în raport cu păgânii, – sub lege, această separare era o poruncă a lui Dumnezeu. Petru avusese obiceiul să mănânce cu păgânii, atunci când nimeni care ar fi acţionat după principiile iudaice nu ar fi putut întreţine un asemenea gând; dar după ce au venit unii de la Iacov, „el se retrăgea şi se separa, temându-se de cei din circumcizie” (2:12). Cât de impresionantă este influenţa prejudecăţilor legate de lege! Clătinat de aceasta, Petru reunţă la libertatea lui, şi încetează să mănânce cu păgânii: nu era el totuşi cel mai important dintre apostoli! Dacă acest act ar putea să pară neînsemnat în ochii unora, în ochii lui Dumnezeu şi ai slujitorului Său, era grav. I-a fost dat lui Pavel să vadă în această chestiune mică în aparenţă, părăsirea adevărului Evangheliei.

Cauzele şi miza conflictului

Să ţinem seama de ceea ce era solemn şi practic în aceasta. Într-o chestiune simplă din viaţa zilnică. Poate exista virtual o părăsire a lui Hristos şi a adevărului Evangheliei, o minciună împotriva harului Său. Este bine să păstrăm prezent în minte faptul că, într-un act banal, într-un lucru de o aparenţă cu totul minoră, Dumnezeu vrea să privim lucrurile în sursele lor, în raporturile lor cu adevărul şi cu harul lui Dumnezeu. Suntem înclinaţi să facem puţin caz de ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu, şi să facem mare caz de ceea ce ne atinge pe noi înşine. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, vrea să simţim profund ceea ce Îl priveşte pe Hristos şi Evanghelia, lăsând la o parte ceea ce ne atinge pe noi înşine. De ce a trebuit Pavel să-l mustre astfel pe Petru în mod public? Fără motiv? Nu se ajunsese la o criză în cursul evenimentelor? Dacă Petru acţiona ca apostolul circumciziei, Pavel în mod privat. Dar în măsura în care în mod fundamental harului era în cauză, acelaşi Pavel devine îndârjit ca un leu, şi i se împotriveşte lui Petru în faţă, pentru că trebuia să fie condamnat. El acţionează fără compromis, fără timiditate, fără prudenţă, omeneşte vorbind, fără să ţină cont de propriul său caracter, nici de cel al lui Petru; ci el priveşte la gloria lui Hristos în Evanghelie. Era tocmai domeniul în care Petru era în mod special responsabil faţă de Stăpânul său să păstreze adevărul, şi totuşi în aceasta a eşuat. De aceea apostolul Pavel stătea aici pe un teren solid, şi acţiona fără teamă. I se opune pe faţă lui Petru care, în această chestiune, nu arată nicidecum un caracter corespunzător noului nume pe care i-l dăduse Domnul. Semăna mai mult cu Simon, fiul lui Iona, decât cu omul – piatră care ar fi trebuit să fie. Recăzuse în felul lui firesc; pentru că înflăcărarea firii este permanent dispusă să reacţioneze. Ceea ce dădea atâta forţă mustrării apostolului, este că ea se situa după conferinţa solemnă de la Ierusalim, unde Petru luase parte în mod activ pentru a demonstra libertatea pe care Dumnezeu o dăduse păgânilor; el arătase de asemenea acolo că Dumnezeu îl alesese – din mijlocul celor care erau acum fraţii din Ierusalim – pentru ca prin gura lui păgânii să audă cuvântul Evangheliei şi să îl creadă (Fapte 15:7 ); şi îşi încheiase declaraţia cu aceste cuvinte remarcabile, atât de jignitoare pentru mândria unui iudeu şi atât de încurajatoare pentru păgânii care ar fi putut fi neliniştiţi: „Noi credem că suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus, în acelaşi fel ca şi ei” (Fapte 15:11 ). El învăţase, chiar înaintea iudeilor, nu că păgânii ar fi mântuiţi în felul iudeilor, ci că iudeii credincioşi erau mântuiţi în felul păgânilor. Nimic nu putea fi mai puternic. Nu avea nicidecum de gând să-i trateze pe păgâni ca şi cum nu erau binecuvântaţi decât după un regim al harului contestabil şi contrar regulilor; pentru că în adevăr, dacă exista vreo diferenţă, păgânilor Dumnezeu le prezenta şi mai clar mântuirea. „Noi credem că suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus, în acelaşi fel ca şi ei” (Fapte 15:11 ). Mântuirea păgânilor devenea chiar modelul celor care erau mântuiţi între iudei. Ce dureros era după toate acestea, ca Petru să se rătăcească chiar asupra acestei chestiuni! Şi însuşi Barnaba, însoţitorul nu al lui Petru, ci al lui Pavel – care pricepuse primul valoarea şi devotamentul lui Pavel şi care i se alăturase în atâtea lucrări printre păgâni – care fusese special numit cu alţii pentru a se sui la Ierusalim în vederea reglării acestei probleme grave, iată-l şi pe el atras de prefăcătoria lui Petru şi a altora (Galateni 2:13 )! Apostolul Pavel nu a greşit în această ocazie, şi a înţeles repede „că ei nu umblă drept, după adevărul Evangheliei” (2: 14). În ce arătaseră ei această lipsă de dreptate? Prin faptul că au încetat să mănânce cu cei dintre naţiuni. Astfel adevărul Evangheliei depindea de o masă. Simplul fapt de a mânca sau de a nu mânca împreună cu păgânii trăda gândul ascuns al inimii în legătură cu chestiunea eliberării de lege.

Capitolul 2: 14 – 16 – Nu există îndreptăţire prin nicio lege

Dacă nu ne-ar păsa de ce se spunea, era atât de grav, încât Pavel i-a spus „lui Chifa înaintea tuturor”: „Dacă tu, iudeu fiind, trăieşti ca naţiunile şi nu ca iudeii, de ce obligi naţiunile să se iudaizeze?” (2:14). Cum se purtase Petru în această privinţă? În niciun fel nu menţinuse legea ca regulă pentru credincioşii iudei. Atunci de ce ceda el cu privire la un act care implica legea printre păgâni? Dacă nu era aşa la Ierusalim, acolo unde Dumnezeu o făcuse altădată obligatorie pentru cunoştinţele lor, ce părăsire a adevărului era să se insiste practic pe lege în Antiohia, mai ales din partea celui care ştia că fusese eliberat de ea! Acesta era subiectul grav cu privire la care Pavel l-a mustrat pe Petru. El raţionează apoi mai jos: „Noi, din fire, suntem iudei, şi nu păcătoşi dintre naţiuni” (remarcaţi forţa lui „noi” în raport cu „voi”, în această epistolă) şi în altă parte „dar, ştiind că omul nu este îndreptăţit din faptele legii, ci prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus ca să fim îndreptăţiţi din credinţa în Hristos, şi nu din faptele legii; pentru că din faptele legii nimeni nu va fi îndreptăţit” (2:15 – 16). Să păstrăm în minte că atunci când apostolul Pavel discută despre lege, nu îşi restrânge afirmaţiile la legea iudaică, ci raţionează în mod abstract. Nu spune doar, nici nu vrea să spună doar că nu puteţi fi îndreptăţiţi prin faptele legii iudaice, ci că nu poti fi îndreptăţit prin faptele niciunei legi, oricare ar fi ea. Dacă ar exista o lege care ar avea puterea de a îndreptăţi, aceasta ar trebui să fie într-adevăr legea vestită de Moise. Dar Pavel merge mai departe, şi insistă asupra faptului că pe principiul faptelor legii nu puteţi fi îndreptăţiţi. Principiul legii este opus îndreptăţirii, în loc de a fi mijlocul ei. El subliniază faptul că pe principiul acestor fapte ale legii, nimeni nu va putea fi îndreptăţit.

Capitolul 2: 17 – 21 – Rezultate ale întoarcerii la lege

Apoi începe să raţioneze asupra acestui punct, şi întreabă: „Dacă însă, căutând să fim îndreptăţiţi în Hristos, am fost găsiţi şi noi înşine păcătoşi, este oare Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum!” (2:17). Altfel spus, dacă mărturisiţi că aveţi credinţa în Domnul Isus şi vă întoarceţi la lege, efectul este prin urmare că vă aşezaţi din nou în poziţia păcătosului. Aveţi, cu adevărat, păcatul în firea voastră, şi consecinţa este că, dacă aveţi în vreun fel de-a face cu legea, vă găsiţi exact în starea în care eraţi lăsaţi ca păcătoşi. Legea nu dă niciodată eliberarea de păcat; cum spune apostolul în altă parte: „Puterea păcatului, [este] legea” (1. Corinteni 15:56 ). Rezultă că dacă încercaţi să fiţi îndreptăţiţi prin Hristos, sunteţi găsit păcătos, „este oare Hristos slujitor al păcatului?” (Galateni 2:17 ); iată rezultatul unde duce legea în mod necesar. Ea apucă repede păcatul. Şi, prin urmare, dacă după ce L-aţi primit pe Hristos, legea vă găseşte în cele din urmă păcătos, faceţi din Hristos, în realitate un slujitor al păcatului. Aceasta este condiţia necesară de a introduce legea după Hristos. Sufletul care are de-a face cu legea, nu înţelege niciodată eliberarea sa de păcat; dimpotrivă, legea, care se mărgineşte să descopere răul, – legea îl lasă pe om fără putere, nenorocit şi condamnat.

Poziţie de păcătos sau de sfânt

Există oameni care vorbesc de un păcătos credincios, sau de a aduce închinare lui Dumnezeu de către bieţi păcătoşi. Multe cântări chiar, nu aduc niciodată sufletul dincolo de această stare. Dar ceea ce înţelege Cuvântul lui Dumnezeu când vorbeşte despre păcătos, este un suflet lipsit de pace, un suflet care poate că simte că-i lipseşte Hristos, fiind adus la viaţă de Duhul, dar fără să aibă cunoştinţa răscumpărării. Nu este un adevăr, ci numai a nega ce sunt sfinţii în ochii lui Dumnezeu. Dacă am greşit într-o problemă, a lua locul unui biet păcătos va micşora păcatul, sau mă va face să-l simt mai mult? Nu! Dacă sunt un sfânt, binecuvântat cu Dumnezeu în Fiul Său preaiubit, unit cu Hristos şi am primit Duhul Sfânt pentru a locui în mine, atunci spun: Ce ruşine că am greşit, că am căzut, că L-am dezonorat pe Domnul şi că am fost indiferent la gloria Lui! Dacă simt propria mea răceală şi propria mea indiferenţă, trebuie să tratez o asemenea stare ca o nevrednicie şi să o urăsc ca fiind păcat. În timp ce a lua locul unui biet păcătos, înseamnă în realitate a scuza răul, chiar dacă nu aceasta este intenţia. Care dintre aceste două atitudini lucrează cu mai multă putere asupra conştiinţei? Care îl smereşte cel mai mult pe om şi Îl înalţă cel mai mult pe Dumnezeu? Cu cât înţelegeţi mai mult ce v-a dat Dumnezeu, şi ce a făcut Hristos din dumneavoastră, cu atât mai mult veţi simţi păcatul şi dezonoarea purtării şi umblării dumneavoastră, dacă umblarea dumneavoastră nu corespunde. Dacă veţi continua să vorbiţi despre dumneavoastră doar ca despre un păcătos, aceasta va putea apare ca smerenie celor care sunt superficiali, dar nu este decât un fel de apelativ [fals remediu] pentru răul care este în dumneavoastră; răul nu smereşte niciodată mai mult decât atunci când Dumnezeul îl cercetează la copilul Său prin credinţă.

Efecte asupra închinării

Luaţi un alt exemplu din formele de închinare ridicate pe acest principiu. Ei încep prin a cita pasajul cu privire la cel rău care se întoarce de la răutatea lui. Ori dacă în fiecare duminică vă reîncepeţi viaţa de creştin, şi aveţi nevoie, în ciuda a orice, de iertarea preotului, aceasta lasă câmp liber inimii ca să lucreze cu perfidie faţă de Domnul tot restul săptămânii, fără a mai vorbi de faptul că înseamnă a tăgădui virtual eficacitatea lucrării Lui. Este un lucru foarte serios. Pregătirea pentru sacrament în timpul săptămânii este un lucru de acelaşi gen. Cel rău se întoarce de la răutatea lui, îşi reînnoieşte făgăduinţele şi face eforturi pentru a se îndrepta. Deja în secolele trei şi patru, când se vorbea despre cina Domnului, era numită o jertfă îngrozitoare etc. Toate acestea ignoră complet chiar baza creştinismului, care este că „printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi” (Evrei 10:14 ). Şi prin expresia: „pe cei care sunt sfinţiţi”, eu susţin că Duhul Sfânt îi cuprinde pe toţi creştinii: este vorba de o punere deoparte la fel de adevărată pentru toţi credincioşii, că sunt naţionali sau dizidenţi, sau pe cei care părăsesc terenul denominaţiunilor, înţeleg mai bine, după mine, care este voia lui Dumnezeu cu privire la Adunarea Sa.

Capitolul 2:18 – Legea ne face să ne întoarcem la starea de călcător de lege

Aceasta va contribui la a arăta cât de serioasă este chestiunea legii. Acolo unde este menţinută şi atât timp cât este menţinută, nu există eliberare din starea de păcătos. Închinarea creştină este imposibilă în asemenea circumstanţe. Dacă aşa ar sta lucrurile, Hristos ar deveni un slujitor al păcatului, pentru că aceasta ar presupune că El mă lasă sub robia păcatului, în loc să mă elibereze de ea. „Pentru că, dacă zidesc din nou ceea ce am dărâmat, mă dovedesc pe mine însumi călcător de lege” (2:18). Adică ducându-mă la Hristos, părăsesc virtual legea, şi în ciuda a orice, mă întorc înapoi la lege, atunci mă fac eu însumi călcător de lege. Este clar că sunt în adevăr acum, eram complet în fals mai înainte. Ce m-a făcut să părăsesc legea? Hristos. De aceea, dacă mă întorc la lege, Evanghelia lui Hristos este mijlocul de a face din oameni călcători de lege, şi nu de a-i îndreptăţi. Aceasta nu le venise niciodată în gând galatenilor. Dar Duhul Sfânt face să strălucească peste ei lumina propriului Său adevăr, şi arată implicaţiile a ceea ce făceau ei. Impunerea legii avea ca rezultate, virtual, de a face din Hristos un slujitor al păcatului, în loc de a elibera de păcat!

Capitolul 2: 19 – 21 – Mort cu Hristos – Legea nu este desfiinţată şi s-a aplicat în moartea lui Hristos

Dar nu este aşa. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (2:19). El arată aici cum se făcea că era mort faţă de lege. Prin mijlocul legii. Nu era numai un lucru făcut în afara propriului său suflet. Simţise problema în interior, în modul cel mai complet. Fusese sub lege: când Dumnezeu îi dăduse viaţă, şi conştiinţa lui fusese trezită sub efectul luminii divine, înţelesese lucrul la care nu se gândise niciodată înainte – propria şi completa neputinţă. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege” (2:19). Simţise cu adevărat poziţia sa de păcătos, recunoscând că legea are puterea de a-l ucide (Romani 7: 9 ), şi nu de a da viaţă (Galateni 3:21 ). Dar atunci şi acum era vorba de har, şi nu de judecata care este pentru curând. De atunci, spune apostolul, dacă sunt mort prin lege, sunt mort faţă de lege, şi sunt complet în afara atingerii ei. Sunt mort, şi nu mai am nevoie se mor prin ea; sunt mort faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Sunt răstignit cu Hristos, şi cu toate acestea trăiesc, dar „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ). Astfel, în sufletul apostolului, vedem legea menţinută în toată puterea ei, şi totuşi el însuşi eliberat în Hristos, şi în afara legii, în har. Avem acelaşi lucru în Hristos la sfârşitul lui Romani 3 . „Deci desfiinţăm noi legea prin credinţă? Nicidecum: ci noi întărim legea” (Romani 3:31 ). Cum este ea menţinută? Moartea lui Hristos a fost cea mai puternică confirmare divină pe care a avut-o vreodată legea. Legea era cea care a apucat repede Garanţia, şi a făcut să fie plătită în totalitate în Persoana lui Hristos; astfel încât autoritatea legii, după cum ştie credinţa, a fost perfect menţinută în Hristos. Ea a fost plătită deplin, şi infinit mai mult, în moartea lui Hristos. Dar dacă aplicaţi acest pasaj din Scriptură pentru a dovedi că legea trebuie să fie impusă creştinilor ca regulă de viaţă, aceasta este ignoranţă şi este fals. Legea este regula de moarte, nu de viaţă: experienţa lui Pavel a dovedit-o. „Eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (2:19). Cum trăia el pentru Dumnezeu? Nu în acea viaţă veche, la care se aplică numai credinţa, pentru că spune că a fost răstignit împreună cu Hristos, care suferise în locul său. Dar Hristos a înviat la fel cum a murit, şi a înviat, pentru ca Pavel să trăiască – ca eu să trăiesc – pentru Dumnezeu: nu eu, este adevărat, „ci Hristos trăieşte în mine” (2:10) – este o viaţă complet nouă. Legea îşi exercită efectele asupra vieţii vechi, şi nu are nicio autoritate dincolo de aceasta. Din momentul în care cred, trăiesc; şi viaţa este Hristos, şi se bazează pe cruce. Şi pe lângă aceasta, el spune: „Şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (2:20). Fără îndoială am viaţa mea naturală aici jos, dar viaţa în care trăiesc acum în carne, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Credinciosul trăieşte privind nu la lege, ci la Hristos. Nimic nu poate să pună definitiv deoparte legea, sub orice formă ar fi ea. Credinciosul este introdus într-o stare de existenţă în întregime nouă – o viaţă hrănită prin „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (2:20). Nu numai că Hristos caracterizează noua fiinţă, ci ca Persoană vie, care iubeşte, este pus înaintea sufletului. De aceea poate spune: „Nu resping harul lui Dumnezeu” (2:21). Cei care respingeau erau cei care menţineau legea ca mod de dreptate, sub orice formă ar fi. „Pentru că, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos” (2:21). Efectul legii, chiar asupra credinciosului, este că nu se ridică niciodată prin propria sa mărturisire deasupra sentimentelor şi experienţelor unui păcătos. El rămâne mereu în această stare sau exclamă: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?” (Romani 7:24 ). Când dimpotrivă intră în locul glorios pe care îl are în Hristos, el poate spune: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” ( 8:1 ). Acela este locul, adevăratul loc, locul asigurat pentru creştin. Într-adevăr, în acest caz, Hristos nu a murit degeaba.

Galatenii fuseseră făcuţi de curând să se bucure de puterea şi de binecuvântarea creştinismului, sub efectul predicării apostolului (ce imens privilegiu!). Dar acum, lucru trist de spus, erau în pericol să se întoarcă, după ce au pierdut sentimentul harului în sufletul lor. Prin ce mijloc, la origine, primiseră binecuvântarea lui Dumnezeu? Această problemă fusese ridicată în ultimul verset din capitolul 2 unde apostolul insista deja cu deamănuntul asupra subiectului important al Duhului Sfânt în această epistolă, anume că nu legea, ci harul lui Dumnezeu în Hristos este cel care dă fără plată orice binecuvântare de care se bucură creştinul. El ne condusese deja (Galateni 2:19 ) până în acel punct în care „prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”. Arătase cum se întâmplase aceasta în propriul său caz, al lui care era iudeu şi care, prin urmare, era neapărat sub legea lui Dumnezeu într-un fel care nu putea fi partea niciunui păgân ca atare. Mai arătase cum se făcea că fusese eliberat de lege şi putea să adopte acum un limbaj atât de diferit. Spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ). Într-un sens, vorbeşte despre el însuşi ca fiind mort, şi într-un altul, vorbeşte despre el însuşi ca fiind viu; dar această viaţă era atunci a lui şi în care trăia, era Hristos în el. El tratează vechiul eu ca un lucru mort; tot ce constituia caracterul lui natural, vechiul eu subiect al legii, îl tratează ca răstignit. Motivul este evident: Care este sursa energiei unui om, şi scopul tuturor lucrurilor în această lume? Ce se amestecă în toate gândurile şi în toate dorinţele şi le strică? Eul. Că este vorba de curaj, sau de generozitate, sau de solicitudine pentru familia, ţara sau religia sa – toate aceste lucruri se găseau în Pavel înainte de convertirea sa; dar era un lucru ancorat mai adânc decât tot restul, eul. Ori acesta fusese dat morţii la crucea lui Hristos, care judeca întreaga sa fiinţă morală ca bazată pe ceva corupt – adică pe el însuşi. Caracterul lui Pavel fusese astfel atins până în colţurile sale cele mai ascunse. De atunci înainte el pornea de la principiul că un Altul – nu el însuşi – era viaţa lui: Hristos Însuşi. Când era văzut intrând în dragostea Sa, şi făcând voia Sa, Hristos, ca obiect pe care Îl viza, era puterea vieţii în el, prin Duhul Sfânt.

Toate acestea nu sunt ceva particular unora; dimpotrivă, Hristos este viaţa oricărui creştin, dar aceasta nu este întotdeauna evident. Putem vedea omul vechi eliberându-se şi făcând să ţâşnească orgoliul, vanitatea, dragostea de plăcerile sale, sau forţa vechilor obiceiuri. Bineînţeles, când este aşa, am permis firii vechi să se arate din nou, pentru că nu am fost destul de ocupaţi cu Hristos, nici destul de deprinşi în judecata de sine.

Hristos mort în noi, nu există; dar când în mod practic nu trăim prin Hristos, aceasta reiese şi se trădează în căile noastre: este ceea ce L-a dus pe Hristos la cruce. Apostolul ajunsese la punctul următor: Hristos trăia în el, nu legea. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”. Tot ce putea face legea, era să-şi exercite puterea de moarte asupra celor care erau supuşi ei. Pavel nu căuta, ca deseori astăzi, să facă eforturi pentru a păzi legea în mod spiritual, după ce a fost convertit; ci „eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”. Această expresie: „ca să trăiesc pentru Dumnezeu” este foarte serioasă şi plină de frumuseţe. Legea nu a produs niciodată viaţa nici măcar într-un singur suflet: ea ucide. Aici, dimpotrivă, îl vedeţi pe Pavel mort faţă de lege, dar viu faţă de Dumnezeu pe un principiu total diferit. Se pune o întrebare: Cum a venit această viaţă? Dacă tot ce făcea legea era să aducă o moarte conştientă asupra sufletului său (aceasta se referă la faptul că a trecut prin sentimentul condamnării sale înaintea lui Dumnezeu), care este sursa vieţii noi? Nu legea, ci Hristos. El a terminat cu legea, în Hristos, şi este eliberat, şi viaţa care este în el este ca să trăiască pentru Dumnezeu. De atunci el spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ). Vedem deci aici nu numai sursa şi caracterul vieţii noi, ci această viaţă este în întregime susţinută de acelaşi lucru care i-a dat existenţa. Credinţa lui Hristos a produs viaţa, şi la fel, credinţa lui Hristos este puterea sa. O persoană poate admira ce este bun şi plăcut; dar este altceva să fii tu însuţi astfel. Şi ce dă puterea? Faptul de a privi la Hristos, faptul că sufletul se hrăneşte cu desfătările lui Hristos. Mijlocul, în mod obiectiv, este Hristos. „Ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Nu resping harul lui Dumnezeu (este ceea ce făceau ei); pentru că dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos” (Galateni 2:20-21 ). Ei aveau ca principiu că dreptatea era prin lege, nu numai în Hristos mort şi înviat. Atunci, spune el, dacă este aşa, „degeaba a murit Hristos”. Dacă nu era vorba decât de problema legii, singurul lucru necesar ar fi fost ca Hristos să trăiască şi să ne întărească pentru a păzi legea. Dar El a murit. Efectul învăţăturii lor, insistă el mai sus, este că Hristos ar fi murit pentru nimic, în timp ce în realitate, moartea lui Hristos este lucrul esenţial, adevărata şi singura cale prin care harul lui Dumnezeu vine la suflet.

Capitolul 3: 1 – 14

După ce a abordat acest mare adevăr, nu se poate opri să facă o mustrare abruptă şi pătrunzătoare, pentru că resimţea, prin contrast, mărimea pierderii pe care o sufereau. „O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi?” (3:1).

Textul Primit 3:1

În Textul Primit se adaugă: „ca să nu fiţi supuşi adevărului”; dar este o expresie din capitolul 5 versetul 7: „Voi alergaţi bine; cine v-a oprit, ca să nu fiţi supuşi adevărului?” Acolo este întrutotul la locul ei, fără îndoială, dar aici (3:1), cele mai bune manuscrise o omit. Nu susţin nimic prin aceasta, ci constat numai faptul în trecere, pentru că este bine să se facă aceasta când se prezintă ocazia. Unul dintre principalele moduri în care oamenii s-au amestecat în conţinutul Scripturii, a constat în a muta un text sau o frază dintr-o parte unde erau perfect la locul lor, într-o altă parte a Scripturii.

Importanţa crucii; ce arată ea

„O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost răstignit?” (Galateni 3:1 ). Este clar că el atrage atenţia în mod deosebit asupra crucii lui Hristos – nu doar asupra sângelui Său, sau a morţii Sale, ci asupra crucii Sale. Dacă cercetaţi cu grijă Cuvântul lui Dumnezeu, veţi vedea că forma particulară de prezentare a morţii lui Hristos prin Duhul Sfânt este în mod sistematic în legătură cu folosirea sa practică care trebuie făcută. În toată Epistola către Evrei, în afară de o excepţie mică dar importantă, se vorbeşte nu de cruce, ci de sângele lui Hristos; în Epistola către Romani, este mai ales moartea Sa, deseori sângele – dar moartea formează marea ancoră a argumentului. De ce, aici, Duhul Sfânt nu spune pur şi simplu că Şi-a vărsat sângele (iată de ce vrea să se ţină un creştin fericit să cunoască iertarea), ci că Isus a fost arătat „răstiginit”? Ce este în Scriptură nu este degeaba; nimic nu este pus în evidenţă fără un motiv divin. Răstignirea acoperă omul de ruşine, şi carnea mai mult decât orice. Dacă se vorbeşte doar de moartea lui Hristos, aceasta nu-mi dă impresia că omul nu este nimic, nici că firea omenească este complet nedemnă înaintea lui Dumnezeu. Când apostolul vrea să arate despărţirea absolută a creştinului faţă de lume, el spune: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6: 14 ). Ori este clar că acolo este o manieră mai gravă şi mult mai puternică de a prezenta subiectul. Nu este nebunie mai rea pentru lume decât crucea. Filosofii dispreţuiesc ideea că o Persoană divină putea muri astfel: acesta părea un lucru slab şi zadarnic. Ei nu aveau niciun sentiment drept al ororii păcatului, nici al vrăjmăşiei pozitive a omului faţă de Dumnezeu, nici al judecăţii solemne şi eterne a lui Dumnezeu. Curcea este modul de a face să reiasă toate acestea. Dar este mult mai mult: crucea nu arată numai ce este carnea şi ce este lumea; ci ea arată şi deşertăciunea de a privi în favoarea legii pentru a aduce binecuvântarea, dacă nu în mod negativ. Legea are cu adevărat puterea de a ucide, nu de a da viaţă: numai Hristos poate da viaţă.

Capitolul 3:2 – Cum primiseră galatenii binecuvântarea; Duhul Sfânt

Apostolul face apel la propriile lor amintiri şi la propria lor experienţă, şi îi întreabă cum se făcea că primiseră Duhul, că fuseseră făcute minuni şi că primiseră binecuvântarea. Fusese prin lege? Galatenii fuseseră păgâni, se proşternau înaintea lemnului şi pietrei, şi fuseseră scoşi din această stare nu prin lege, ci prin cunoaşterea credinţei. Aceasta pune problema în mod mişcător, dar eficace. Dacă mijlocul folosit de Dumnezeu fusese legea, nu s-ar fi folosit de apostolul Pavel pentru a le-o impune? Dar el nu era nimic. Fusese pus de Dumnezeu înaintea lor, în dragostea Lui sfântă şi mântuitoare. În discursul său către atenieni, în mijlocul Areopagului (Fapte 17:19 – 31 ), el dovedise nebunia idolatriei lor; arătase că era împotriva propriei lor raţiuni atât de lăudate, să adore ceea ce fabricaseră. Deasupra lor şi în jurul lor, în fiecare zi şi pretutindeni, exista un semn al degetului Creatorului tuturor acestor lucruri. Unul dintre proprii lor poeţi spusese chiar că ieşiseră din Dumnezeu (din rasa Sa), – nu invers, Dumnezeu n-a ieşit din noi (rasa noastră), şi încă şi mai puţin este lucrarea mâinii oamenilor, ceea ce tocmai făcea idolatria. Apostolul se adresează întotdeauna conştiinţei oamenilor, şi arată felul evident în care diavolul le tulburase minţile, întorcându-i de la faptele evidente care îi înconjurau, care arătau un Dumnezeu mai presus de ei, şi le oferea dovezi ale bunătăţii Lui binefăcătoare. Apoi prezintă adevărul solemn că Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii, din toate locurile, să se pocăiască, să se plece înaintea Lui recunoscându-şi păcatul (ceea ce este unul din modurile de a exprima pocăinţa), pentru că „a rânduit o zi în care trebuie să judece în dreptate” (nu după lege, ci întrutotul în dreptate) „pământul pe care l-a destinat la aceasta, despre care a dat o dovadă sigură tuturor înviindu-L dintre morţi” (Fapte 17:31 ). Hristos fusese pus înaintea lor, şi nu legea, după adevărul prezentat în mod obişnuit de apostol; aşa a fost cazul şi cu galatenii. El le aminteşte felul în care primiseră binecuvântarea: „Numai aceasta doresc să aflu de la voi: din faptele legii aţi primit Duhul, sau din auzirea credinţei?” (Galateni 3:2 ). Este un pas înainte important în raport cu capitolul precedent, care vorbeşte numai despre viaţă; dar capitolul 3 introduce Duhul Sfânt. Până la sfârşitul versetului 15, veţi vedea Duhul la început, ca dovadă că Dumnezeu Îşi răspândeşte binecuvântarea peste oameni, şi Duhul la sfârşit. Scopul argumentului este să dovedească legătura dintre Duhul Sfânt şi credinţă, şi nu cu legea care nu are decât blestem de oferit omului vinovat. Hristos este viaţa noastră, şi El dă Duhul.

Naşterea din nou şi prezenţa Duhului Sfânt – starea creştină

Cunoaşterea dragostei lui Hristos

Este important de deosebit între viaţă şi Duhul. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că cele două lucruri sunt cu totul distincte chiar dacă în mod obişnuit când un suflet primeşte Evanghelia, primirea vieţii şi cea a Duhului Sfânt au loc în aceeaşi clipă. Viaţa nouă pe care o primeşte creştinul în Hristos nu este Dumnezeu, deşi este de la Dumnezeu; dar Duhul Sfânt este cu adevărat Dumnezeu. Viaţa creştinului este o făptură sau o creaţie nouă, în timp ce Duhul Sfânt este Creatorul. Nu pentru că avem o viaţă nouă, trupurile noastre sunt făcute templul lui Dumnezeu, ci pentru că Duhul Sfânt locuieşte în ele. Când creştinii nu fac aceste distincţii îm mod corect, ajung să se folosească de această viaţă chiar ca şi mângâiere, pentru a se face comozi, mergând până la a spune: Ştiu că voi fi mântuit, inutil să urmez deprinderile spirituale. Cât de adesea sufletele se mulţumesc cu odihna şi satisfacţia de a avea viaţa, şi pun această viaţă în îndeplinire fără altă dorinţă decât de a aduce suflete la Hristos. Dar oricât de binecuvântată este o asemenea râvnă, rămâne un lucru mult inferior dragostei pentru Hristos, şi dragostea pentru Hristos rămâne un lucru inferior, bucuriei sufletului Său faţă de noi; şi cred că aceasta este adevărata ordine a lucrurilor în sufletul sfinţilor lui Dumnezeu. Lucrul mare la care mă cheamă Dumnezeu, este să admir dragostea lui Hristos, să-mi găsesc plăcerea în ea, şi să învăţ din ce în ce mai mult să cunosc această dragoste. Care este efectul? Dragostea pentru Hristos este produsă în aceeaşi măsură în care cunosc dragostea Sa faţă de mine. Ce mă îndeamnă să judec eul şi să-l ţin smerit? Ce ridică o persoană mai presus de o umblare şi de un scop neînsemnate şi pământeşti? Intrarea în binecuvântarea dragostei Lui. Fiind umpluţi de sentimentul acestei dragoste, iubim sufletele în mod diferit, pentru că le vedem în lumina Lui şi le apreciem după afecţiunile Lui, şi nu doar ca având oarecare legătură cu noi. Aici este adevărata taină a oricărei puteri spirituale, cel puţin în formele cele mai înalte ale acestei puteri.

Odihna în Hristos

Luaţi şi toate micile suferinţe pe care le îndurăm din cauza lui Hristos, lucrările pe care le putem întreprinde pentru El – toate lucrurile la care ne cheamă Dumnezeu: în toate aceste lucruri, adevărata binecuvântare pentru creştin este să nu le despartă de Hristos, ci să-L aibă pe Hristos ca sursa, modelul şi măsura întregii noastre slujiri, astfel încât toată slujirea noastră ar trebui să decurgă din bucuria noastră de la Hristos. Într-un sens, închinarea este un lucru unde există mai multă apropiere de Dumnezeu, şi ar trebui să fie mai scumpă copilului lui Dumnezeu, chiar mai mult decât orice altă slujire; ori nu rareori găsim slujitori plini de zel, dar care nu cunosc deloc adevărata închinare. Spun acestea, nu ca să-I slujim lui Hristos mai puţin, ci ca să ne bucurăm mai mult de El, şi ca să-I slujim în duhul care vine din bucuria a ceea ce este El, în mod independent de împrejurări. Care este baza acestui nivel de bucurie? Este pacea absolută şi întreaga odihnă a inimii noastre în El şi în lucrarea Sa. Vedem în ce măsură, în Hristos, există ceea ce trebuie pentru orice păcat şi pentru a satisface orice nevoie a sufletului nostru. Suntem aşezaţi, ca şi copii, în prezenţa unui tată; ori un tată foloseşte toate resursele lui pentru binele copilului său. La bietul păcătos există sentimentul nevoii, şi trebuie ca sufletul să treacă mai întâi pe acolo. În experienţa a aproape oricărui suflet regenerat, există o etapă – o stare – în care există viaţa, dar poate în mijlocul a multă ignoranţă, totuşi cu un profund sentiment de păcat. Nu aceea este propriu-zis starea creştină; aceasta din urmă, când este bine înţeleasă, presupune odihna în Hristos, cu conştienţa că totul îmi este dat de Dumnezeu în El. Am primit Duhul de înfiere şi nu duhul de robie. Nu numai că sufletul meu este trezit pentru a simţi păcatul, ci Duhul Sfânt locuieşte în mine; şi rezultatul acestei locuiri este că ştiu că am primit această plinătate a binecuvântării din partea lui Dumnezeu.

Capitolul 3: 2 – 5 – Primirea Duhului; Duhul de înfiere

În capitolul 2, după cum am văzut, este vorba de viaţă; dar la începutul capitolului 3, apostolul vorbeşte de primirea Duhului. Nu era doar o problemă de bucurie, ci o putere miraculoasă îl însoţea. În acea vreme când era dat Duhul Sfânt, existau demonstraţii exterioare în care Se arăta El Însuşi, dar aceasta nu a continuat în Biserică. El alătură aici două lucruri: „Din faptele legii aţi primit Duhul, sau din auzirea credinţei? Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, acum sfârşiţi în carne?” (3:2 – 3), altfel zis: „Aţi fost făcuţi desăvârşiţi de carne?” Era un proces prin care sperau să fie desăvârşiţi; deoarece carnea poate cu uşurinţă să se satisfacă pe ea însăşi. „În zadar aţi suferit atâtea?” (3:4). El nu vrea să-i părăsească; nu vrea să creadă că duşmanul va câştiga o asemenea victorie împotriva lor încât nu vor putea fi scăpaţi din această stare. „Cel care vă dă deci Duhul şi face lucrări de putere între voi, face acestea din fapte ale legii, sau din auzirea credinţei?” (3:5). Aceasta se referă la Pavel însuşi. Dumnezeu dăduse Duhul, dar lucra prin unelte: cei care fuseseră folosiţi la predicarea Evangheliei, dacă primiseră Duhul Sfânt. Auzirea credinţei este urmată de darul Duhului, după ce L-am primit pe Hristos; dar cele două lucruri sunt întotdeauna deosebite. Veţi găsi în Scriptură, cel puţin uneori, că primirea Duhului era posterioară credinţei în Hristos. Luaţi exemplul samaritenilor (Fapte 8 ): nu le-a fost dat Duhul la câtva timp după convertire? Şi fără a mai vorbi de Corneliu (Fapte 10 ), la fel a fost cu ucenicii din Efes în Fapte 19 .

Vedem într-adevăr persoane pline de bucurie când aud Evanghelia, dar iată că această bucurie dispare apoi; poate că va fi nevoie să treacă prin încercări foarte dureroase, fiindcă nu au înţeles cu adevărat aplicaţia lucrării lui Hristos la sufletul lor. Au înţeles doar realitatea unei Persoane binecuvântate şi divine, pline de dragoste, – şi anume Domnul Isus; dar după ce au primit aceasta, apare sentimentul lipsurilor lor, şi trec prin multe încercări în care inima le este zdrobită şi lucrată. Nu aş putea spune despre asemenea persoane că au primit Duhul lui Dumnezeu ca Cel care locuieşte personal în ele, ca sigiliul binecuvântării găsite în Hristos. Dar când sunt făcute să se odihnească în El, în sentimentul deplin al păcatului lor şi a ceea ce sunt ele, – ştiind ce este Dumnezeu, ce este Satan, ce sunt ele însele, ce este legea lui Dumnezeu – şi că în ciuda a toate acestea, sunt aduse să se odihnească în răscumpărarea care este în Hristos, fiind îndreptăţite pe principiul creaţiei, astfel încât în faţa a toate, au pacea cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 3:24 ; 5:1 ), asemenea persoane au primit Duhul Sfânt; ele au nu numai viaţa, ci au Duhul lui Dumnezeu.

În vremurile de început ale creştinismului, această distincţie reieşea foarte clar; dar acelaşi principiu rămâne acum, bineînţeles. Toate sufletele privesc la Hristos, Dumnezeu le va da Duhul de înfiere şi ele vor fi astfel introduse în plinătatea binecuvântării. Dar acestea se întâmplă adesea doar pe patul de moarte, în timp ce nu aşa ar trebui să stea lucrurile cu un creştin.

Mărturie exterioară şi bucuria lui Hristos

Măsura de adevăr predicat în zilele noastre este atât de slabă printre creştinii adevăraţi, încât sufletele nu au conştienţa relaţiei lor, nici că răscumpărarea este deplină. Rezultă de aici că pot rămâne mult timp lipsite de mângâierea şi de bucuria la care au dreptul. Nu acesta era cazul galatenilor; apostolul menţionează că avuseseră o binecuvântare deplină. De la început fuseseră puşi în posesia Duhului Sfânt. Îl primiseră prin [pe principiul] auzirea credinţei: înţeleg că era vorba de primirea Duhului în orice fel; nu numai sub aspectul minunilor şi al manifestărilor de putere, ci mai mult, Duhul Sfânt era Cel care locuia în ei. Când suflete nu erau născute din Dumnezeu, şi nu aveau decât o mărturisire exterioară a lui Hristos, puteau primi Duhul pentru daruri de putere, dar nu ca sursă de comunicare. În Evrei 6 , găsim astfel persoane care au fost odată luminate, care au gustat darul ceresc, au devenit părtaşe Duhului Sfânt, au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi minunile veacului viitor, şi totuşi căzuseră.

Nu se spune nicăieri că fuseseră aduse la viaţă, nici că aveau viaţa; fuseră luminate şi gustaseră darul ceresc; fuseseră botezate şi avuseseră minunile veacului viitor toate acestea erau adevărate pentru aceste persoane, şi totuşi căzuseră – Îl părăsiseră pe Hristos şi Îl lăsaseră pentru a se întoarce la iudaism, pentru a-şi linişti conştiinţele faţă de Dumnezeu. Pentru asemenea cazuri, apostolul spune: Este imposibil „să fie reînnoiţi spre pocăinţă” (Evrei 6:6 ); sunt apostaţi, iată situaţia. La o scară mult mai mare, teribila judecată finală va veni în mod asemănător ca rezultat inevitabil al tăgăduirii creştinismului. Trebuie ca aceasta să se întâmple, pentru că Dumnezeu nu are nimic mai bun de introdus, nimic prin care să poată lucra asupra omului când acesta respinge descoperirea creştină şi harul lui Hristos. Ori aceasta era piesa de convingere împotriva galatenilor. Ştiau că predicarea pe care o auziseră nu era subiectul legii, şi că totuşi primiseră Duhul în mod personal. Trebuiau să considere ce implică primirea Duhului Sfânt – că nu este numai o manifestare de putere, ci ca o binecuvântare mai profundă care rămâne acum. Ce bunătate a lui Dumnezeu că este astfel, că nu a retras sursa bucuriei lui Hristos! Am fi putut gândi contrariul, dat fiind adâncimea căderii, că dacă ceva ar fi trebuit să fie retras, ar fi trebuit să fie această bucurie a lui Hristos.

La Rusalii, sfinţii erau toţi, sau aproape toţi, nişte copilaşi. Este o neînţelegere din punct de vedere moral a acelei zile şi a stării anterioare a ucenicilor, a presupune că minunata desfăşurare de putere din acea zi, arăta că se acordase o bucurie în Hristos mai profundă atunci, decât oricând altcândva mai târziu. Vedem astăzi un pericol similar la persoane care îşi imaginează că momentul convertirii este cel al celei mai bogate posibil recolte de pace şi de bucurie: ori, în cel mai bun caz, este bucuria unui copilaş. Există un sentiment puternic de eliberare; dar sentimentul eliberării nu este în mod necesar Hristos, nici felul cel mai dulce de a-L gusta pe Hristos. Este în legătură cu sentimentul nostru de dragoste faţă de Hristos şi este cu siguranţă privilegiul nostru de a ne bucura de acesta, dar există o cunoaştere a lui Hristos Însuşi şi a plăcerilor găsite în El, care este mai profundă, fiind bazată pe o intimitate în creştere cu gloria Sa personală, cu dragostea şi lucrarea Sa.

Capitolul 3: 4 – 6 – Binecuvântarea lui Avraam nu este prin lege

Galatenii se plasau sub lege, şi apostolul le pune înaintea ochilor nebunia acestui lucru. Căutau să se facă desăvârşiţi prin carne. Era pur şi simplu natura, lucrând asupra a ceea ce atinge eul, şi nu descoperindu-L pe Hristos sufletului. Galatenii gândeau că sunt obligaţi să facă anumite lucruri. Ei bine! le replică el, aceasta este carnea. „În zadar aţi suferit atâtea?” (3:4). Apoi arată că totul fusese prin [pe principiul] auzirea credinţei, şi ajunge până la însuşi Avraam. „Cum Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate” (3:6; Romani 4:3 ). Există o mare forţă în această aluzie la Avraam, pentru că orice evreu vroia să facă apel la el, ca rădăcină a circumciziei; şi felul în care legea fusese introdusă între galateni, era să acorde o mare importanţă dreptului circumciziei. – S-ar părea că argumentul acestor oameni iudaizatori era următorul: Nu puteţi avea binecuvântarea interioară a circumciziei fără să vă supuneţi formei sale exterioare. – Apostolul face apel la Avraam pentru a dovedi contrariul: în cazul său, era vorba de o problemă de credinţă, şi nu de lege, nici de circumcizie. Când L-a crezut Avraam pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate? Înainte ca circumcizia să fi fost introdusă; pentru că istoria este formală şi arată clar că acest rit a fost prescris după ce Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a socotit aceasta ca dreptate.

Capitolul 3: 7 – 9 – Binecuvântarea tuturor fiilor lui Avraam este prin credinţă

„Să ştiţi deci”, continuă el, „că cei din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam” (3:7). Aceasta este concluzia pe care o trage. Dacă Avraam a fost introdus în această poziţie de binecuvântare prin credinţă. Toată sămânţa lui [=descendenţa lui] este binecuvântată în mod asemănător. El începe prin sămânţa naturală, evreul, apoi introduce păgânii. „Şi Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va îndreptăţi naţiunile din credinţă, i-a vestit dinainte lui Avraam: În tine vor fi binecuvântate toate naţiunile. Deci din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (3: 8 – 9). Vom vedea mai târziu că el nu raţionează numai după promisiunea făcută lui Avraam însuşi, ci după cea care a fost făcută seminţei sale; dar aici omite intenţionat sămânţa. Face referinţă la prima promisiune făcută lui Avraam, pentru că, atunci când a fost făcută, nu avea niciun gând despre circumcizie. El spune: „Şi Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va îndreptăţi naţiunile din credinţă, i-a vestit dinainte lui Avraam: „În tine vor fi binecuvântate toate naţiunile” (3: 8). Aceasta arată că ei erau binecuvântaţi ca păgâni – şi nu devenind în mod virtual iudei; căci binecuvântarea ajunge la ei ca păgâni. „Deci cei din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (3: 9). El termină aici această parte a subiectului, dovedind că binecuvântarea depindea de credinţă şi nu de faptele legii, nici de circumcizie. Avraam fusese binecuvântat pe principiul credinţei, şi Dumnezeu îi promisese: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Genesa 12:3), nu în circumcizie, ci în Avraam; vedem astfel că în cazul lui Avraam, este introdus principiul unei promisiuni. În fapt, Avraam era un idolatru în momentul în care Dumnezeu i s-a descoperit, după cum aflăm din Iosua 24 : adevărata binecuvântare este întotdeauna efectul descoperiri pe care Dumnezeu o face cu privire la El Însuşi sufletului. Efectul acestei descoperiri făcute lui Avraam, este că el, îşi părăseşte ţara şi casa tatălui său şi pleacă, ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, „neştiind unde merge” (Evrei 11: 8 ). Se baza pe bunătatea lui Dumnezeu faţă de sufletul lui. Primeşte de la Dumnezeu promisiunea binecuvântării, şi de asemenea binecuvântarea pentru alţii; cum s-a spus: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3 ). Şi iată cum a avut loc aceasta: „Deci cei din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (3:9). Şi raţionează astfel: Cum în acest caz binecuvântarea depindea de credinţă, la fel este şi în cazul vostru.

Capitolul 3:10 – 12 – Blestemaţi sunt cei care sunt sub lege

Apoi, într-o fază solemnă şi maiestuoasă, care poartă pecetea lui Dumnezeu, adaugă: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii, ca să le facă” (3:10). O! Dacă cei care vor să înveţe legea că ar înţelege numai un cuvânt ca acesta! Nu se spune că toţi cei care au călcat legea sunt sub blestem, ci că toate persoanele care ocupă o poziţie pe o bază a legii; oricine încearcă să placă lui Dumnezeu pe acest principiu a căzut sub blestem. Şi de ce? Pentru că există păcatul. Şi dacă omul cu păcatul asupra lui, sau în el, încearcă a-şi face cauza mai bună prin intermediul legii, este sub blestemul legii în aplicarea acestui principiu. Nu avem nevoie să aşteptăm o dovadă despre aceste fapte; cel care ocupă acest loc este condamnat. Dacă Dumnezeu ar trebui să lucreze cu oamenii cum lucrează ei cu Dumnezeu, ar trebui să fie condamnaţi la moarte, fără speranţă de ajutor, nici de eliberare. Regenerarea nu eliberează şi nu ar putea fi citată ca mijloc de apărare. Dacă sunt sub guvernarea legii ca regulă de drept, cei care o calcă sunt în mod necesar condamnaţi. Aceasta înseamnă concluzionând: „Toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem” (3: 10) etc. Astfel deci, dacă mă plasez pe acest teren, nu există nici cea mai mică resursă în caz de lipsă, cel puţin dacă nu trag folos şi din jertfele şi darurile pentru păcat. Dar dacă stăruiesc în toate lucrurile care sunt scrise în cartea legii, dacă nu reuşesc să le respect pe toate fără greşeală, sunt blestemat. O asemenea poziţie poate conveni vreodată unui creştin? Imposibil şi din acest motiv, totul este incoerent la cei care vorbesc astfel, pentru că la urma urmelor ei se bazează în realitate pe Hristos. Dar ce spune Pavel? „Iar că prin lege nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că „cel drept va trăi prin credinţă” (3:11). Este o eroare totală a presupune că dreptatea şi viaţa sunt prin lege ca sursă, sau ca putere, sau ca măsură. „Iar legea nu este din credinţă; ci „acela care va face acestea va trăi prin ele” (3:12).

În versetul 13, apostolul termină această parte a subiectului şi arată că poziţia noastră ca şi creştini este complet diferită. El începe cu iudeul. „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn”)”. Este o mare binecuvântare a descoperi că Hristos a fost făcut păcat pentru noi, conform 2. Corinteni 5:21 , şi la fel aici, se spune că S-a „făcut blestem pentru noi”. În Epistola către Corinteni, Pavel se plasează pur şi simplu cu credincioşii, fără să facă un contrast între noi şi iudei, şi prin urmare „noi” din Corinteni îi cuprinde pe toţi. Dar aici (3:13), „noi” semnifică partea iudaică a credincioşilor, pentru că el vorbeşte apoi de păgâni în mod particular şi distinct: „Pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni în Hristos Isus” (3: 14); apoi îi pune pe toţi împreună: „Ca să primim, prin credinţă, promisiunea Duhului” (3:14). „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi” (3:13). „Noi” din acest verset 13 este emfatic, în timp ce în versetul 14 „noi” nu este emfatic deloc, ci este folosit în mod general pentru a desemna toţi credincioşii, fie iudei, fie păgâni. Astfel deci, acest punct este foarte clar. Mai întâi, fiind vorba de iudei, este ca şi cum ar zice: „noi am avea la fel toţi nevoie de Hristos, pentru că noi nu am stăruit în toate cele scrise în cartea legii, ca să le facem; şi Hristos a venit şi ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi”. Apoi în ceea ce vă priveşte pe voi, păgânii – pe voi care n-aţi avut niciodată nimic de-a face cu legea, veţi căuta voi binecuvântarea chiar pe terenul de pe care noi nu putem aştepta decât blestem? Apostolul citează în versetul 10 un pasaj din Deuteronom 27 , unde găsim o descoperire foarte uimitoare, precum un altul a remarcat bine. O jumătate dintre triburi trebuiau să rămână pe un munte pentru a binecuvânta, şi cealaltă jumătate pe un alt munte pentru a blestema, dar imediat după aceea, când este arătat ceea ce trebuia făcut, numai blestemele sunt menţionate, şi nu este nicio binecuvântare! De ce? Pentru că „toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem” (v. 10). Dumnezeu spusese să se despartă seminţiile în două pentru a binecuvânta şi a blestema; dar când au ajuns la fapte, apar numai blestemele, nu şi binecuvântările. Ce mare şi solemnă confirmare a adevărului pe care tocmai l-am cercetat! Dumnezeu nu prevedea nimic pozitiv pentru ca cineva să obţină binecuvântarea astfel. Plasându-se pe un teren al legii, nu puteau să primească decât blestemul; şi prin urmare, nu auzim rostite decât blestemele.

Apostolul termină deci în mod triumfător această parte a subiectului. Credinciosul, după ce a ajuns să recunoască deplin blestemul legii din cauza păcatului, poate să spună atunci, prin harul lui Dumnezeu: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi” (3:13). Nu numai că a fost blestemat în locul nostru, ci a devenit blestem. Ce putea face să simţim mai tare în ce măsură S-a identificat deplin cu această stare în totalitate? Consecinţa este că cei pe care îi reprezenta în har sunt eliberaţi deplin; mai mult, din clipa când binecuvântarea începe să curgă, se revarsă mult peste vechile limite. De aceea spune el: „Pentru că este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni în Hristos Isus” (3: 13 – 14). Trebuia înainte de toate ca Dumnezeu să îndepărteze blestemul; odată făcută aceasta după sfinţenia divină, pentru aceşti credincioşi evrei, aceeaşi cruce a lui Hristos a făcut să se reverse îndurarea faţă de păgâni. Hristos împlinise lucrarea de răscumpărare, şi deşi prima sa aplicaţie este pentru iudeu, totuşi eficacitatea şi gloria nu puteau, bineînţeles, să rămână ascunse. Binecuvântarea lui Avraam ajunge la păgâni în Hristos Isus – „ca să primim, prin credinţă, promisiunea Duhului” (v. 14).

Aceasta împlineşte argumentul bazat pe promisiunea Duhului, şi iată concluziile: – legea nu a adus niciodată binecuvântare celor care erau sub ea, chiar dacă erau sămânţa lui Avraam, şi aceasta, pentru că erau păcătoşi; – ea nu a fost niciodată mijlocul pentru ei de a primi Duhul Sfânt ca putere pentru a se bucura de Hristos. – Pe de altă parte, auzirea credinţei, ca altădată pentru Avraam, este unicul şi singurul mod pe care Duhul Sfânt îl foloseşte pentru toată pacea reală şi pentru orice binecuvântare reală; şi aceasta are valoare nu numai pentru iudeul orgolios dar blestemat, ci chiar pentru bietul păgân, acum cuprins în mod expres în binecuvântare, chiar în partea ei cea mai bogata, Duhul promis.

Rezumat 3: 5 – 14

În prima parte a capitolului, am văzut contrastul dintre partea care revine credinţei şi partea care revine legii. Am văzut că legea aducea în mod necesar blestemul, nu că ar fi rea în ea însăşi, ci pentru că oamenii, pentru că Israel – erau păcătoşi. Legea deci, tocmai pentru că este sfântă, şi dreaptă, şi bună, trebuia să condamne pe cei care nu erau buni, ci răi. Pentru asemenea oameni, prin urmare, concluzia legii era blestemul. Era într-adevăr legea lui Dumnezeu, dar tot ceea ce legea Sa putea sau trebuia să aducă unor păcătoşi, era condamnarea şi blestemul. Ori pe de altă parte, lui Dumnezeu Îi place să binecuvânteze. Cum se împacă toate acestea? Unde se găseşte posibilitatea ca Dumnezeu să introducă o binecuvântare pentru omul mizerabil şi pierdut? Răspunsul este că „cei din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (3:9). Avraam a primit o binecuvântare, şi nu un blestem, şi aceasta din cauza credinţei, şi nu a legii. După aceea, apostolul dovedeşte că, fiindcă legea nu poate aduce decât blestem asupra oricărui suflet care se află pe acest teren în raport cu Dumnezeu – independent de a şti dacă ea este bună în ea însăşi – „toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem” (3:10). Nimic nu putea fi mai universal, nici mai determinant. Legea nu are nimic altceva decât blestemul asupra oricărui copil al lui Adam, care încearcă să se plaseze pe acest teren ca mod de relaţie cu Dumnezeu. Caut să ascult de Dumnezeu, promiţând că o voi face, pentru a obţine de la El o binecuvântare? Nu voi secera decât blestem. Trebuie să ascult; dar fiind eu însumi păcătos, efectul legii este de a arăta păcatul meu şi de a mă blestema. Pe de altă parte, credinţa mă introduce în binecuvântare prin harul lui Dumnezeu, da, chiar în orice binecuvântare.

Capitolul 3: 15 – 19 – Promisiunea

Capitolul 3: 15 – 16 şi Geneza 22: 17-18 - Păgânii binecuvântaţi în sămânţa unică şi iudeii binecuvântaţi ca sămânţa numeroasă

Ajungem acum la problema promisiunii, un subiect foarte diferit. Credinţa implică într-un fel sau altul, starea sufletului persoanei care crede, în timp ce promisiunea priveşte la ce lucrează Dumnezeu; după ce am văzut că cei care primesc binecuvântarea sunt cei care au credinţa, nu cei care încearcă să împlinească legea, trebuie să cercetăm promisiunile lui Dumnezeu şi darul legii. „Fraţilor (vorbesc în felul omului), nimeni nu desfiinţează un legământ confirmat, chiar al unui om, nici nu adaugă la el. Iar promisiunile au fost rostite „lui Avraam şi seminţei lui” (3: 15 – 16). Avraam a primit promisiunile, dar nu legea; nu ştia nimic de lege şi nici sămânţa sau fiul său. Dar cu toate acestea nu se putea nega că Avraam a primit binecuvântarea. Îl vedem deci aici stând pe un teren nou. Există mai mult decât suflete având credinţa şi primind binecuvântarea: de ce să nu avem credinţa şi în lege? Ultima parte a capitolului tratează această chestiune şi arată că Dumnezeu a dat promisiuni. Întrebarea este atunci: Cum să conciliem legea lui Dumnezeu cu promisiunile Sale? În ce scop le-a dat pe fiecare? Erau ele presupuse să producă acelaşi rezultat? Erau ele pe acelaşi principiu? Duhul Sfânt reglementează aceste chestiuni: „Iar promisiunile au fost rostite „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu spune: „şi seminţelor”, ca multora, ci ca uneia: „şi Seminţei tale”, care este Hristos” (3:16). Este clar că se face aluzie aici la două ocazii distincte şi remarcabile ale istoriei lui Avraam; prima dată, era vorba numai de Avraam (Geneza 12 ), şi a doua oară, promisiunea îi este făcută lui Isaac, sau mai degrabă numai în Isaac (Geneza 22 ). În acest ultim capitol, este vorba atât de sămânţa numeroasă, cât şi de sămânţa unică. Dumnezeu adaugă seminţei numeroase posesiunea porţii duşmanilor săi (Geneza 22:17 ), adică supremaţia evreilor. Dar nu aceasta se obţine ca şi creştin. Nu doresc ca duşmanii mei să fie răsturnaţi, ci mai degrabă să fie aduşi la Hristos. Evreii ca atare, dimpotrivă, vor avea curând binecuvântările prin Hristos, dar în acelaşi timp vor vedea zdrobirea duşmanilor lor. Israel va fi înălţat pe pământ, ceea ce Dumnezeu nu a promis niciodată păgânilor. În Geneza 22 , cele două lucruri sunt cu totul distincte. Când se vorbeşte de sămânţă fără aluzie la număr, intervine binecuvântarea neamurilor; când se spune că va fi înmulţită ca stelele şi ca nisipul, atunci binecuvântarea este caracterizată fără ambiguitate de prezenţa evreilor. Aceasta este, cred eu, argumentul apostolului. Când este vorba de Hristos, a cărui imagine este Isaac, este doar „sămânţa ta”, fără un cuvânt despre sămânţa fără număr, ca stelele sau nisipul. „Iar promisiunile au fost rostite „lui Avraam şi seminţei lui” (3:16), şi anume cele ale binecuvântării păgânilor, şi nu doar supunerea păgânilor. Promisiunile au fost făcute mai întâi lui Avraam, şi apoi confirmate în sămânţa lui. „Nu spune: „şi seminţelor”, ca multora, ci ca uneia: „şi Seminţei tale”, care este Hristos” (3: 17). Îl ia pe Hristos, ca pe Cel care era în vedere prin intermediul lui Isaac.

Îngăduiţi-mi să amintesc circumstanţele în care Dumnezeu a făcut promisiunea în Isaac ca imagine a lui Hristos. În Geneza 22 , Isaac era pe punctul de a fi adus ca jertfă, şi până în ultimul moment, Avraam nu a ştiut decât un lucru: că fiul lui avea să moară. Timp de trei zile Isaac era sub o sentinţă de moarte. Avraam avea încredere în Dumnezeu, care promisese că în Isaac va avea ţara; şi era prin urmare sigur că în acelaşi Isaac promisiunea trebuia să fie împlinită. Nu era vorba ca Sara să aibă un alt fiu, ci era vorba de acel fiu, singurul său fiu. Era deci perfect sigur că Dumnezeu îl va învia şi i-l va da, pentru a fi capul familiei ebraice. Este o imagine magnifică a lui Dumnezeu necruţându-Şi propriul Lui Fiu. Era ca şi cum Avraam l-ar fi jertfit efectiv pe fiul său, şi Dumnezeu nu numai că l-a dat pe Isaac, ci chiar în acel moment şi în acel loc, a adăugat promisiunea: „În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate naţiunile pământului” (Geneza 22:18 ). La fel, primim binecuvântarea în Hristos înviat. Hristos mort şi înviat este perfect liber să binecuvânteze păgânii. Atât timp cât era doar viu pe pământ, spune: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24 ); dar după învierea Sa, totul se schimbă, şi Îl vedem încredinţând o misiune ucenicilor Săi: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile” (Matei 28:19 ). Şi la fel prezice Evanghelia „va fi predicată în toată lumea” (Matei 24:14 ). Apostolul atrage atenţia asupra faptului că această profeţie din Geneza 22:18 unde Dumnezeu vorbea de binecuvântarea păgânilor nu este legată de sămânţa numeroasă, ci de sămânţa unică, şi anume de Isaac ca imagine a lui Hristos, şi de Hristos după ce a intrat în moarte şi a trecut prin înviere. Importanţa acestui lucru este imensă, pentru că, atunci când era pe pământ, Hristos era El Însuşi sub lege. Înviat dintre morţi, ce avea El de-a face cu legea? Legea nu atinge un om când este mort. Argumentul apostolului este că un creştin aparţine lui Hristos în înviere. Când cineva este botezat pentru Hristos, iată ce mărturiseşte: Aparţin lui Hristos mort şi înviat, fiind scos afară din vechea mea poziţie de iudeu sau păgân. Iudeii aveau de-a face cu un Mesia care trebuia să domnească peste ei pe pământ, şi în acea zi, păgânii vor fi coada şi nu capul (Deuteronom 28:13 ), şi regii vor fi cei care vor alăpta Sionul şi prinţesele lui îl vor alăpta, plecându-se cu feţele la pământ înaintea lui şi vor linge ţărâna picioarelor lui Israel (Isaia 49: 23 ); dar noi, creştinii, începem prin moartea şi învierea lui Hristos. Toate binecuvântările noastre sunt în Hristos înviat dintre cei morţi.

Capitolul 3: 17 – 18 – Legea într-adevăr distinctă de promisiune: 430 de ani între cele două

„Dar eu spun aceasta, că legea care a venit după patru sute treizeci de ani nu anulează un legământ confirmat mai înainte de Dumnezeu astfel încât să facă promisiunea fără putere” (3:17). Dumnezeu a avut grijă ca între promisiunea dată lui Avraam şi lui Isaac şi lege, să se scurgă o perioadă de mai mult de patru secole. Dacă ar fi dat legea la puţin timp după aceea, ei ar fi putut spune că totul era unul şi acelaşi lucru. Dar aceasta este de neînchipuit, având în vedere aceşti 430 de ani interveniţi între timp. Promisiunea îşi are scopul ei special care îi este propriu, şi legea la fel; cele două nu trebuie amestecate. Nici una, nici cealaltă nu trebuie pusă deoparte. Dimpotrivă, menţin că nu putem avea o apreciere justă a promisiunilor lui Dumnezeu dacă dispreţuim legea Sa. Recunosc valoarea imensă a legii: dar care este obiectul ei? Avem aici răspunsul, el nu este lăsat la propriile noastre presupuneri. Legământul legii intervenit 430 de ani după promisiunea dată lui Avraam, nu poate anula ceea ce Dumnezeu a spus mai înainte. Dacă un om care oferă o recompensă, leagă de ea o condiţie, are perfect de bine dreptul să o facă. Dar să presupunem că aţi spune cuiva: Am intenţia să vă las casa mea cu grădină, fără o condiţie anumită, apoi, după un an sau doi, aţi spune acestui om: plătiţi-mi o anumită sumă pentru casă şi grădină; el ar avea într-adevăr dreptul să vă răspundă: Ce vreţi să spuneţi? Vă căiţi de promisiunea dumneavoastră? Mi-aţi dat proprietatea fără condiţie, şi acum cereţi o plată! Exista promisiunea absolută a lui Dumnezeu faţă de Avraam; ea trebuie să rămână neschimbată pentru totdeauna. Dar după 430 de ani, intervin condiţii: „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat… veţi fi” etc. (Exod 19: 5 – 6 ). Dumnezeu face atunci să depindă binecuvântarea de ascultare. Pune Dumnezeu unul dintre aceste principii în opoziţie cu celălalt? În niciun fel. El îngăduie această perioadă de timp, mai ales pentru a arăta că cele două lucruri sunt perfect distincte, în natura şi obiectul lor. După raţionamentul apostolului aici, principiul condiţiei introduse cu legea, nu poate anula principiul harului introdus cu promisiunea. Când Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Îţi voi da ţie şi seminţei tale după tine… toată ţara Canaanului, în stăpânire pentru totdeauna” (Geneza 17: 8 ), nu a adăugat nicidecum: Dacă faceţi aceasta sau aceea. Domnul trebuia să-i dea anumite binecuvântări, depinzând în întregime de bunătatea lui Dumnezeu şi de favoarea Lui nemeritată. Iată cum a lucrat Dumnezeu în promisiuni. Dar în lege, totul depindea de respectarea ei de către cel care era supus ei. Glasul legii este o binecuvântare pentru cel drept, un blestem pentru cel vinovat. „Acela care va face aceasta va trăi prin ele” (3: 12). „Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii, ca să le facă” (3:10).

Apostolul dovedeşte apoi că „dacă moştenirea este din lege, nu mai este din promisiune” (3:18). Dacă un om are un lucru în schimbul a ceea ce a dat sau a făcut pentru a-l avea, aceasta nu mai este pe principiul promisiunii, ci pe cel al meritului. Este ca o persoană care face o anumită muncă pentru un anumit salariu. Fără îndoială, dacă un stăpân face un cadou slujitorului său, omul este recunoscător; dar dacă ceea ce primeşte corespunde unei munci pozitive pe care a efectuat-o, este ceea ce i se datorează, nu un dar. Legea este principiul a ceea ce se datorează, atât cât este posibil să se găsească aceasta printre oameni; dar omul fiind păcătos, tot ce era meritat a devenit blestem. „Dar Dumnezeu i-a dăruit-o lui Avraam prin promisiune” (3:18), şi nu prin lege.

Capitolul 3: 19 – De ce legea? Pentru a arăta starea omului

Atunci vine întrebarea: La ce bun legea? Dacă Dumnezeu vroia să dea moştenirea prin promisiune, de ce să introducă legea? Este o întrebare foarte importantă, care merită efortul să ne oprim asupra ei. Dacă studiaţi căile lui Dumnezeu cu poporul Său la început, veţi vedea că Dumnezeu le promite o binecuvântare şi că ei o iau din mâna lui Dumnezeu, fără a privi la ei înşişi pentru a vedea dacă o merită sau nu. Această încredere care nu pune nimic în discuţie, este cu totul binecuvântată; dar nu este spre binele omului să nu cunoască ce este el. Este foarte important să aflu care este cu adevărat starea mea. Ori obiectul legii era să facă să reiasă adevărata stare de suflet a păcătosului, nu să-l introducă în binecuvântare; era să arate ruina teribilă în care căzuse omul prin păcat. Legea nu era destinată să fie o regulă de viaţă; de fapt ea este mai degrabă regula morţii. Dacă omul nu ar avea păcat, ea ar putea fi regula vieţii; dar pentru că este păcătos, a numi legea regula vieţii este o desemnare absurdă şi falsă.

„Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza călcărilor de lege” (Galateni 3:19 ). Nu se spune: din cauza păcatelor. Dumnezeu nu ar face niciodată nimic pentru a-l face pe om păcătos – ci „ea a fost adăugată din cauza călcărilor de lege”. Care este diferenţa? Păcatul este în orice copil al lui Adam; păcatul era în om înainte de lege, ca şi după lege. Când lumea întreagă s-a stricat, când orice carne a devenit atât de plină de violenţă încât Dumnezeu a fost obligat s-o judece prin potop, era mai mult decât evident că erau toţi păcătoşi. După ce Dumnezeu a dat legea lui Israel, ei nu mai erau numai păcătoşi, au devenit călcători efectiv ai legii Lui. „Legea nu este dată pentru cel drept, ci pentru cei nelegiuiţi şi nesupuşi” (1. Timotei 1:9 ). Cine a fost făcut vreodată drept prin lege? Este cinstit cel care se abţine să vă ia ceasul numai din teama de a nu fi pedepsit? Singura persoană cu adevărat cinstită, este cea care are temerea de Dumnezeu înaintea ochilor săi. Legea are ca efect pedeapsa celor care o încalcă; dar ea nu te face cinstit, nici într-un sens omenesc, şi mai puţin în sensul divin. Prin credinţa lui Hristos, devii un om nou, ai o natură nouă, dependentă şi ascultătoare, căreia îi place să facă voia lui Dumnezeu, pentru că El o doreşte şi nu numai din teama de a nu merge în iad. Este foarte îndreptăţit să fim conştienţi că merităm iadul; dar dacă cineva are aceasta ca sursă a motivului de a asculta, am putea noi spune despre o asemenea persoană că este cu adevărat convertită?

Avem deci aici obiectul legii: de a dovedi că oamenii erau păcătoşi, făcând să reiasă faptul că cei care îi sunt supuşi o călcau şi secerau blestemul ei. „Dar legea a intervenit, ca să prisosească greşeala” (Romani 5:20 ) – nu tocmai ca păcatul să prisosească. Niciodată Dumnezeu nu ar putea face să prisosească păcatul; dar oamenii fiind deja păcătoşi, legea chiar prin sfinţenia ei provoca păcatul până la a-l face evident pentru ei şi pentru toţi. Copiii lui Israel erau păcătoşi ca toţi ceilalţi; dar nu voiau să-şi recunoască păcatul, şi de aceea Dumnezeu a introdus legea prin Moise. Înaintea celor zece porunci, ei ar fi putut spune: Nu vedem nimic rău în a ne proşterne înaintea chipurilor cioplite, sau în a nu respecta ziua de sabat. Legea era de ajuns pentru a-l lăsa pe israelit fără scuză. Astfel deci (şi acesta este lucrul asupra căruia insistă apostolul) „legea nu este dată pentru cel drept” (1. Timotei 1:9 ), deşi este aplicată astfel în zilele noastre, adică făcând din ea o regulă de viaţă. Dar acum Hristos aduce îndreptăţirea credinciosului, şi nu numai aceasta, ci este mijlocul de a-l face drept, şi de a-l păstra astfel, sau de a restaura sufletul; nu există altă soluţie eficace. La fel cum Hristos este viaţa şi adevărul, este şi calea (Ioan 14:6 ). Nu există nici cărare, nici putere de dreptate şi de sfinţenie, în afara lui Hristos descoperit prin Duhul Sfânt. Dacă luaţi legea în acelaşi timp cu Hristos, deveniţi cel puţin pe jumătate iudeu. Suntem chemaţi să privim la Hristos, şi numai la Hristos (2. Corinteni 3 ), ca la Cel care creează, modelează şi generează fiecare particulă de dreptate avută de creştin. Astfel apostolul se roagă pentru filipeni ca să fie din ce în ce mai „umpluţi de rodul dreptăţii” (Filipeni 1:11 ). Omul firesc ar consimţi să recunoască necesitatea faptelor de dreptate cerute de lege; dar nu ar şti nimic despre acest rod „al dreptăţii, care este prin Isus Hristos spre gloria şi lauda lui Dumnezeu” (Filipeni 1:11 ). Legea este regula de moarte pentru cel păcătos; Hristos este regula de viaţă pentru cel sfânt. Legea „a fost adăugată din cauza călcărilor de lege, până când urma să vină „Sămânţa” (adică Hristos) „căreia I s-a făcut promisiunea” (3:19). I-a plăcut lui Dumnezeu să folosească acest program în mod negativ, cel puţin pentru un timp; dar acum Sămânţa a venit, şi programul a dispărut pentru creştin. Legea este de mare importanţă pentru a-l convinge pe păcătos; ea este modelul a ceea ce un om păcătos ar trebui să facă pentru Dumnezeu. Dar ea nu este reflectarea lui Dumnezeu, nici modelul pentru sfinţi: Hristos este şi una şi celălalt, şi numai Hristos.

Capitolul 3: 19 – 21 – Nu există mijlocitor pentru promisiune

Pe lângă aceasta, ea a fost „rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor” (3:19). Se spune aceasta pentru a arăta contrastul cu promisiunea, care era directă şi imediat între Dumnezeu şi om, fără intervenţia îngerilor, nici a vreunui mijlocitor care să fie o simplă creatură. În cazul legii, mijlocirea unei creaturi este afirmată. De aici imensa superioritate a promisiunilor în comparaţie cu legea. Totul arăta distanţa dintre Dumnezeu şi popor. Dar în promisiuni, Dumnezeu vine, vorbeşte, lucrează personal şi în dragoste. El are direct de-a face cu orice suflet convertit astăzi ca altădată cu Avraam: mai mult, acum că răscumpărarea a fost înfăptuită şi Hristos a înviat, avem de-a face cu Dumnezeu într-un mod şi mai intim.

Apoi adaugă: „Iar Mijlocitorul nu este al unuia singur, însă este Unul singur” (3:20). Sub lege, Dumnezeu şi omul sunt ca două părţi contractante, şi cu un mijlocitor între ei. Moise stătea astfel între Dumnezeu şi oameni; care a fost rezultatul? Din partea lui Dumnezeu, totul era ferm şi sigur; dar omul a dat faliment. A fost aşa, era inevitabil, nu din cauza vreunui defect al legii, din cauza vinovăţiei omului şi a răului care este în el. Legea este ca un pod extrem de solid în el însuşi dar care, la unul din capetele sale, nu se sprijină pe nicio temelie: rezultatul este de neînlăturat. La fel este cu încercarea omului sub lege. Legea nu depinde numai de Dumnezeu, în afară de ceea ce cere; dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, promisiunea depinde numai de El. Sub lege omul este, într-un sens, actorul principal; el trebuie să dea ceva lui Dumnezeu, nu invers. Dimpotrivă, când Dumnezeu i-a promis ţara lui Avraam, nu a spus că aceasta depindea de ce făcea Avraam. Era darul Lui, gratuit şi absolut. În lege există două părţi şi totul se prăbuşeşte, pentru că omul este pivotul de care depinde toată funcţionarea; ori cum te poţi baza pe el? În promisiune nu există decât o singură parte şi nimic nu poate ceda pentru că Dumnezeu nu poate nici da greş, nici minţi: promisiunea Lui trebuie să se împlinească. Iată deci raţionamentul final al apostolului. „Iar Mijlocitorul nu este al unuia singur” (3:20); adică, când se cere o mijlocire legală, trebuie neapărat să existe două părţi; dar una dintre ele este păcătoasă, şi astfel totul este pierdut. „Însă Dumnezeu este Unul singur” (3:20): acesta este caracterul şi forţa promisiunii. Dumnezeu este singur, El împlineşte tot ce a spus, şi credinciosul nu mai are decât să aducă mulţumiri, să se bucure de binecuvântare şi să caute să umble într-un mod care să fie demn şi care să răspundă acestui lucru.

Capitolul 3: 21 – 25 – Legea, îndrumătorul până la Hristos

„Este deci legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? nicidecum! Pentru că, dacă ar fi fost dată o lege care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar fi din lege; dar Scriptura a închis toate sub păcat” (Galateni 3:21 – 22 ). Iată unde erau copiii lui Israel, legea îi închisese pe toţi împreună sub păcat; şi aceasta era „pentru ca promisiunea să fie dată din credinţa în Isus Hristos, celor care cred” (3: 22). – nu iudeilor ca atare, ci „celor care cred”. „Dar, mai înainte de a veni credinţa, eram păziţi sub lege, închişi pentru credinţa care urma să fie descoperită. Astfel că legea a fost îndrumătorul nostru spre Hristos” [în franceză: până la Hristos] (3:23 – 24; nu: ca să ne conducă la Hristos). Sensul pasajului este că legea era un îndrumător – sau învăţător – ocupându-se de aceşti iudei, până ce a venit Hristos; cum s-a spus mai înainte (3:19): „ea a fost adăugată din cauza călcătorilor de lege, până când urma să vină Sămânţa căreia I s-a făcut promisiunea”. Nu este vorba de legea ca aducând acum persoanele la Hristos: efectul ei este mai degrabă de a administra moartea şi condamnarea, cum ni s-a spus atât de clar în altă parte (2. Corinteni 3:7, 9 ). Dumnezeu poate permite ca persoanele să vină astfel sub sentinţa de moarte, apoi să-i scoată din ea, prin Hristos; dar nimeni nu poate spune că o putere care omoară este, în ea însăşi, un mod de a aduce oameni la Hristos. „Legea a fost îndrumătorul nostru” (3:24); ea a făcut slujba robului care avea grija copiilor mici. Galatenii erau păgâni care nu fuseseră niciodată sub lege, şi cărora Pavel le descrie felul în care Dumnezeu lucrase cu iudeii care erau sub lege. Vorbind acestora din urmă, el spune: „Legea a fost îndrumătorul nostru [nu: vostru] spre Hristos. Când a venit Hristos, un nou scop [sau: obiect] a fost arătat, şi mersul negativ al disciplinei legale a luat sfârşit „pentru ca să fim îndreptăţiţi din credinţă” (3:24). Legea făcea ca sufletele să simtă starea lor; dar Dumnezeu le deschidea ochii că erau în această stare, ca să vadă că singura speranţă de dreptate era în Hristos. „Însă, după ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumător” (3:25): chiar iudeii care credeau nu mai erau sub lege! Din moment ce Hristos fusese descoperit, încetau să fie sub stăpânirea legii şi treceau la supunerea faţă de Hristos. Hristos este Stăpânul şi Domnul creştinului. Iudeul avusese legea ca tutore. Când Îl primea pe Hristos, slujba legii luase sfârşit, şi el intra într-un domeniu cu totul nou.

Capitolul 3:26 – 29 – Credinciosul înviat cu Hristos şi mort faţă de lege

Observaţi schimbarea remarcabilă începând cu versetul 26. Nu mai este „noi”, ci „voi”. „Pentru că toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus” (3:26). Acum se adresează galatenilor care, fireşte, fuseseră „păcătoşi dintre naţiuni” (2:15), şi se bucurau totuşi de intimitatea de fii ai lui Dumnezeu. Iată ce vrea să spună limbajul său: sunteţi introduşi în această relaţie înaltă prin credinţa în Hristos Isus, fără intervenţia legii, care la urma urmelor se ocupă de oameni care îi sunt supuşi, sau cel puţin, îşi tratează supuşii ca şi cum ar fi robi. Pavel nu predica legea mai întâi şi pe Hristos apoi, ci mai degrabă pe „Isus şi învierea” (Fapte 17:18 ). Aceasta era suma şi substanţa predicării lui; aşa o primiseră galatenii la început. Ei erau toţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus – păgâni, ca şi iudei.

„Pentru că toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (3:27). Marele punct al întregului argument, era că sămânţa fusese înviată, sămânţa Isaac, după ce fusese aleasă ca să moară şi după ce fusese înviat dintre morţi în imagine, pentru a arăta care este starea în care suntem primiţi, noi păgânii, ca având de-a face cu Hristos. Era Hristos sub lege când a înviat dintre cei morţi? Deloc. La fel este cu noi, creştinii acum, spune apostolul. Nu aveţi nimic de-a face cu îndrumătorul iudaic. Credinţa a intervenit în acelaşi fel pentru noi, iudeii, şi pentru voi, păgânii, aţi devenit fii ai lui Dumnezeu fără a trece deloc sub lege. „Pentru că toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (3:27). Ştiţi ce semnifica botezul vostru? Ce mărturiseşte un om când este botezat? Că aparţine unui Mântuitor mort şi înviat. Apostolul spune în altă parte (Romani 6:3 ): „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?” Moartea lui Hristos este ceea ce desface, pentru totdeauna, chiar relaţia unui iudeu cu legea. Până la moarte, legea avea un drept cuvenit asupra iudeului, dar din clipa în care a mărturisit pe Isus mort şi înviat, chiar iudeul este deîndată eliberat şi este trecut într-o stare cu totul nouă. Din faptul că are, ca viaţa şi Mântuitorul său, un Mântuitor înviat dintre cei morţi, treaba lui este să umble ca un om care este unit cu El: legătura cu fostul soţ este ruptă. Şi el este al Altuia (Romani 7:2, 3, 6 ). Dacă ar încerca după aceea să-L aibă totodată pe Hristos şi legea, ar fi ca o femeie care ar avea doi soţi, adică un adulter spiritual. Rezultatul este foarte concret. Cine n-a văzut un creştin o zi bucuros, a doua zi foarte abătut în duhul său, nesigur că are sau nu viaţa eternă, tremurând la gândul venirii Domnului, şi cu toate acestea acelaşi om Îl admiră pe Hristos, iubindu-L şi adorându-L! De unde vine aceasta? Nu ştie ce înseamnă să fii mort faţă de lege. Nimic uimitor că este într-o stare atât de mizerabilă. Legea îl copleşeşte şi Hristos nu este cunoscut decât atât cât să-i ţină capul deasupra apei, cu tendinţa continuă de a fi scufundat. Ce bine este pentru sufletul lui să afle că Dumnezeu a zdrobit orice legătură de această natură prin moartea lui Hristos! Chiar botezul meu este mărturia că, şi dacă aş fi fost iudeu, am murit faţă de lege – „fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea” (Romani 7:6 ); „Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi” (Romani 7:4 ). Fireşte aceasta ar fi o stare într-adevăr nefericită, dacă fiind morţi faţă de lege, nu am fi ai Altuia. Ce mare ar fi pericolul de a gândi că avem libertatea de a face ce vrem! Dar dacă aparţin lui Hristos, atunci vin noile sentimente proprii unui suflet adus astfel aproape de El. Acum aparţin lui Hristos, şi trebuie să fac ce-I place Lui; soţul nostru ne dă libertatea pentru a face voia Lui, nu a noastră – „ca să aducem rod lui Dumnezeu” (Romani 7:4 ). Aceasta prezintă botezul într-un creştin: mărturisirea morţii şi învierii lui Hristos. Credinciosul ar trebui deci să ştie că a terminat cu legea, şi că e chemat să trăiască pentru Dumnezeu. „Pentru că toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (3:27), – nu cu legea, ci cu Hristos.

Scopul a toate acestea este să arate că, oricât de importantă este legea pentru a pune călcările de lege ale persoanelor înaintea lor, totuşi creştinul, ţinând ce are în Hristos, şi-a mărturisit deja păcatele, şi are de-a face cu o cu totul altă stare de lucruri. „Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber; nu este nici bărbat şi femeie” (3:28). Pavel cuprinde marile deosebiri naturale între oameni pentru a arăta că aceste lucruri nu îi caracteriza ca şi creştini. Singurul lucru care mă marchează în mod distinctiv ca atare, este că-L am pe Hristos şi că m-am îmbrăcat cu Hristos. „Pentru că toţi sunteţi una în Hristos Isus: iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit promisiunii” (3:29). Altfel spus, nu aveţi de trecut prin circumcizie, sau prin vreun alt ritual al legii, pentru a obţine promisiunile. Duhul Sfânt introduce în aceste promisiuni prin faptul că-L avem pe Hristos. Dacă vă străduiţi să le câştigaţi pe principiul legii, le pierdeţi; dacă Îl primiţi pe Hristos, le aveţi în mod sigur. El este adevărata sămânţă a lui Avraam, şi dacă Îl am pe Hristos, am toate promisiunile lui Dumnezeu. „Pentru că, oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul, pentru gloria lui Dumnezeu prin noi” (2. Corinteni 1:20 ). Astfel prezintă ultimul aspect marelui argument al Duhului Sfânt în tot acest pasaj: şi anume că cel credincios dintre naţiuni nu are nimic de-a face cu legea ca mijloc de binecuvântare din partea lui Dumnezeu; că se poate folosi de lege ca de o armă împotriva celor nelegiuiţi, dar că în Hristos a terminat cu chestiunea legii – că s-a eliberat foarte clar de toate acestea, şi că acum este în Hristos. Dacă sunt acolo, am tot ce poate da Hristos. Important este să dăm toată gloria lui Hristos. Forţa pasajului trebuie să impresioneze orice suflet care reflectă, considerând ce se petrece în jurul lui în timpul prezent. Răul împotriva căruia îi punea Pavel în gardă, acum s-a generalizat. Sub o formă sau alta, legea este amestecată cu Hristos; şi în această stare de lucruri, vedeţi bieţi creştini silindu-se să păstreze cei doi soţi în acelaşi timp. Nu este ceva ce înfăţişăm numai în raport cu altul, ci cea mai mare parte dintre noi cunoaştem aceasta din experienţă. Am simţit atât mizerie, cât şi binecuvântarea de a fi eliberaţi. De ar vrea Dumnezeu să acorde aceeaşi eliberare tuturor acelora dintre copiii săi care, până în prezent, nu au gustat decât mizeria, şi încă nu au gustat eliberarea!

Capitolul 4: 1 – 5 – Moştenitorul copil – Starea sub lege; eliberare şi răscumpărare

„Spun dar: cât timp moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate” (4:1). Este un principiu adevărat cu privire la credincioşi sub vechiul legământ, cum îl putem numi. Ei erau moştenitori, fără îndoială, şi aveau dreptul la binecuvântare; dar moştenitorul nu este nimic mai mult faţă de un slujitor sau faţă de un rob atât timp cât este minor, pentru că aceasta este forţa expresiei „copil” – este cuvântul folosit în antichitate, precum termenul nostru legal „minor”, pentru a desemna pe cineva care nu are încă o anumită vârstă legală care îi dă dreptul de a acţiona singur pentru a încheia contracte sau pentru a-şi lua angajamente. Ori aceasta este poziţia unuia din vechime sub lege. Nu ajunsese la vârsta matură; era cu adevărat moştenitor, destinat să stea cu Avraam, Isaac şi Iacov. Nu exista nicio diferenţă în această privinţă. Convertirea şi regenerarea sunt aceleaşi în toate timpurile şi în toate dispensaţiile. Astăzi poate fi mai multă plinătate, mai multă simplitate şi mai multă bucurie; dar cu privire la temeiul lucrurilor, chiar după cădere, înainte sau după potop, sub lege sau fără lege, moştenitorul era cu adevărat stăpân peste toate. Trebuie să aibă parte cu adevărat de Împărăţia lui Hristos şi să domnească împreună cu El; dar dacă vrem să cunoaştem natura stării sale cât timp este în această lume, aceasta este cea a unui rob, conform acestui pasaj din Galateni 4 . Conform hotărârii lui Dumnezeu, când va veni gloria, va fi un loc glorios şi binecuvântat; dar cât timp este în această lume, era „copil”, „sub păzitori şi administratori, până la timpul rânduit de tatăl” (4:2). „Aşa şi noi, când eram copii” – aceasta se referă în special la ceea ce fuseseră ca şi credincioşi iudeii – „eram înrobiţi sub cunoştinţele elementare ale lumii; dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea” (4: 3-5).

Nimic mai clar. Totul este precizat cu o fineţe şi o forţă divine. Ceea ce se are în vedere, este binecuvântarea unui sfânt din Vechiul Testament, sau cea a cuiva care L-a cunoscut pe Hristos „în zilele întrupării Sale” (Evrei 5:7 ), pentru că nu era deloc diferenţă de fond între aceste două situaţii: Petru, Iacov şi Ioan erau toţi atunci „copii”. Desigur Hristos era atunci prezent în Persoană cu ei şi uşa era larg deschisă binecuvântării; ochii lor vedeau, urechile lor auzeau ceea ce profeţii şi regii doriseră să vadă (Luca 10:24 ). Totuşi încă erau „copii”, nu erau eliberaţi de lege şi rămâneau supuşi poruncilor ei formale şi rânduielilor ei; rezultatul era teroarea, ceea ce îi menţinea în incertitudine şi întuneric, cel puţin într-o măsură, şi trebuia să fie astfel. Un om sub lege nu avea dreptul de a fi complet fericit. Dacă am în vreun fel de-a face cu legea, trebuie să-i simt efectul: dacă am conştiinţa de a fi greşit sub lege, trebuie să simt în mintea mea greutatea condamnării sale. Aşa era cu sfinţii sub vechiul legământ. Erau în robie, pentru că erau toţi sub păzitori şi administratori. „Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea” (4:4-5). Era neapărat nevoie ca Hristos să fie om, şi evreu. Dacă nu ar fi fost om, nu putea exista temei pentru a-i întâlni pe copiii lui Adam, oricare ar fi condiţiile; dacă nu ar fi fost evreu, ce s-ar fi întâmplat cu legea şi cu promisiunile? Dar fiind om şi evreu, ceva infinit mai mare este introdus acum: răscumpărare. El a venit ca om, sub lege, dar cu scopul de a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege (4:4). Dumnezeu găsise bun să-l pună pe evreu într-un loc special, având în vedere scopuri particulare; ori rezultatul acestei încercări a fost că evreii au adus o dezonoare mai mare asupra Numelui lui Dumnezeu, chiar decât nişte „păcătoşi dintre naţiuni” (2:15). Dacă a existat vreodată un popor înclinat să se autodistrugă şi să abandoneze ceea ce aveau din îndurarea divină, acesta a fost Israel. Dacă exista un idol între naţiuni, îl luaseră ca model; regele Ahaz a mers chiar până la a porunci ca toate jertfele să fie aduse pe altarul pe care l-a făcut după modelul altarului păgân pe care îl văzuse la Damasc, o insultă pentru altarul lui Dumnezeu. Marea crimă pentru care Israel a fost deportat la sfârşit, este de a fi ridicat viţei de aur. La Ierusalim, în templu, evreii şi-au reînnoit păcatul de altădată, pentru care Dumnezeu îi lovise în deşert. I-au fost necredincioşi lui Dumnezeu, dar s-au ataşat de idolatrie ca de o moştenire prea scumpă pentru a renunţa la ea. Evreii fuseseră chemaţi să fie o mărturie pentru Dumnezeu împotriva cultului imaginilor, şi iată că nu s-au mulţumit să-şi urmeze proprii lor idoli, ci i-au adoptat pe cei ai vecinilor lor păgâni dimprejur – atunci Dumnezeu i-a măturat. Despre aceasta ne vorbesc cărţile Regilor şi Cronicilor: despre păcatul lui Ieroboam prin care l-a făcut să păcătuiască pe Israel. A fost problema specială de care Şi-a amintit Dumnezeu. Tot felul de noi dinastii s-au succedat unele după altele în Israel; dar orice se întâmpla, chiar pentru o domnie de o lună, se găsea întotdeauna repetarea aceluiaşi păcat: păcatul lui Ieroboam, şi Dumnezeu Îşi amintea de el, era cea mai insultătoare dintre toate idolatriile: viţelul de aur. Era un păcat deliberat înaintea feţei Sale. „Israele, acesta este dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului!” (Exod 32:4 ). Tocmai am văzut ce a fost cu Israel; citind apoi profeţia lui Ieremia, Îl vedem pe Dumnezeu reproşându-i lui Iuda că i-a permis Israelului necredincios să se justifice, dat fiind că Iuda era mult mai vinovat.

Dar să nu-l limităm pe Israel la această istorie a răului; să citim Biblia ca pe o lecţie despre inimă, o lecţie despre ceea ce este omul înaintea lui Dumnezeu. Când auzim vorbindu-se de Israel şi de Iuda, să aplicăm la noi înşine. Dumnezeu îmi arată acolo ce sunt eu; iată felul de material din care este constituită inima mea; iată ce face natura omenească atunci când Dumnezeu o pune la încercare. Idolatria domină; şi calamitate după calamitate se abate asupra poporului Său. Au fost duşi în robie la Babilon, şi mai târziu o rămăşiţă a fost adusă pentru a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu. Când a venit din cer, a fost plinătatea harului. Păcatul intrase prin femeie, şi iată Mântuitorul. Legea introdusese ceea ce făcea să se prăbuşească speranţele păcătosului, dar Hristos a „venit din femeie, [a] venit sub lege” (4:4) pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege. Simpla respectare a legii nu ar fi putut răscumpăra pe nimeni, şi era esenţial pentru apărarea drepturilor şi caracterului lui Dumnezeu, ca Domnul să arate că era un om desăvârşit sub lege, desăvârşit ca Fiu al omului, desăvârşit ca israelit, desăvârşit ca Fiu al lui Dumnezeu mai presus de lege – desăvârşit în toate lucrurile. Dar oricare ar putea fi gloria Lui, şi oricare ar putea fi înjosirea Lui, nu era decât un scop: mântuirea, să-i răscumpere pe cei care erau sub lege. Dumnezeu aştepta să-i poată introduce acolo unde vroia să fie poporul Său. Lui Dumnezeu nu-I făcea plăcere să vadă copii tremurând. Aştepta clipa binecuvântată când moartea lui Hristos va da poporului Său un drept conform dreptăţii, la eliberarea din această stare, pentru a-l introduce într-o nouă stare de lucruri, lanţurile legii fiind zdrobite pentru totdeauna prin moartea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Este ceea cea a avut loc. I-a răscumpărat deci pe cei care erau sub lege.

Capitolul 4:6 – Poziţia de fiu şi poziţia lui Israel

Iată acum un alt lucru. Dumnezeu nu poate niciodată să fie mulţumit cu o eliberare negativă. El vroia să-i răscumpere pe cei care erau sub lege, „ca să primim înfierea” (4:5). Dar chiar şi aceasta nu Îl satisfăcea; pentru că s-ar fi putut încă presupune că această înfiere ca fii era rezervată credincioşilor din Israel – că era acolo unde erau introduşi acum. Atunci apostolul se întoarce către naţiuni, şi spune: „Dar, pentru că sunteţi fii” (4:6), schimbând persoana verbului, şi adresându-se galatenilor în mod foarte direct. „Dar, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava, Tată!” (4: 6). Aflăm acum foarte clar că, prin lege, iudeul nu făcuse decât să intre într-o poziţie de robie: legea nu putea nimic altceva pentru el. Imposibil să fie altfel. Legea putea condamna ce era rău, dar nu mai mult. Dar acum a venit Hristos, şi în Hristos este puterea de a elibera: iată de ce are nevoie omul ruinat. Există o putere de eliberare, şi Dumnezeu o introduce în Hristos. „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său” (4:4). Dumnezeu Însuşi a introdus această lucrare binecuvântată, pentru că Îşi găseşte plăcerea în ea. Când a fost introdusă legea, deşi a fost dată de Dumnezeu, El spune totuşi doar că a fost „rânduită prin îngeri” (3:19): slujitorii sunt implicaţi în lucrare, slujitori relativ distanţi, care nu au avut niciodată ce avem noi, legătura vieţii şi a Duhului, legătura lui Hristos Însuşi. Îngerii pot fi sfinţi, dar un înger nu iese niciodată din starea de slujitor; ei sunt chiar slujitorii sfinţilor, trimişi „pentru a sluji celor care vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14 ). Dar acum, când auzim vorbindu-se de răscumpărare, reiese în mod evident şi desăvârşit că Dumnezeu este sursa ei. „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea. Dar pentru că sunteţi fii” (voi, naţiunile; 4:4-6) etc. Fireşte, numai credincioşii dintre naţiuni sunt luaţi în considerare, dar fără să fie nicidecum vorba să ne pună sub lege, şi fără cel mai mic gând de a ne supune procesului disciplinei pe care îl cunoscuseră evreii.

Credinciosul evreu fusese starea de „copil”, cea a unui rob sub lege; cel dintâi dintre naţiuni nu a fost niciodată. Desigur, era rob, dar într-un mod cu totul diferit: era robul idolatriei, în timp ce evreul era robul legii. Unul era robul unui lucru esenţialmente bun, dar care ducea la ruină; celălalt era robul a ceea ce era de la Satan, fără nicio legătură cu Dumnezeu. Vom vedea forţa acestei chestiuni. În cazul evreilor care fuseseră sub acest sistem de păzitori şi administratori, chiar dacă erau cu adevărat credincioşi, ştiau ce înseamnă să fie doar la distanţă, departe de Dumnezeu, incapabili să se apropie de Dumnezeu şi să-şi reverse inima înaintea Lui ca şi copii ai Lui. Puteau să strige la El, să facă să urce la El gemetele lor: găsim aceasta în Psalmi, care sunt plini de această încredere binecuvântată în Dumnezeu; dar este încrederea slujitorilor care se bazează pe Dumnezeu pentru a interveni în favoarea lor, care speră în Dumnezeu, dar care nu sunt capabili încă să Îl laude – nu au fost apropiaţi de El. În câţiva dintre Psalmii cei mai măreţi, se roagă chiar ca mânia lui Dumnezeu să nu-i mistuie pentru totdeauna. Nu cunosc o mânie deplin îndepărtată de ei. Pe de altă parte, îi vedem pe credincioşi intrând în sentimentele lui Dumnezeu de judecată împotriva duşmanilor Săi; ei aşteaptă clipa când îi vor doborî pe duşmanii lui Dumnezeu, ca şi cum era un privilegiu pentru ei, şi Îi cer lui Dumnezeu să-i facă precum o minge purtată de vânt – să Se folosească de poporul Său şi de câinii lor, ca ei să bea sângele duşmanilor – gând penibil care asociază idei respingătoare pentru orice creştin. Există chiar pericolul ca unii să condamne Cuvântul lui Dumnezeu pentru că se găsesc în el asemenea dorinţe. Ori acest limbaj este perfect adaptat la sufletele de sub lege; dar noi suntem acum sub har, nu mai suntem, sub lege, şi ne rugăm pentru cei care ne fac rău şi ne persecută. Tonul general al Psalmilor este opusul faptului de a face bine pentru rău, de exemplu când vorbesc de fericirea de a zdrobi copilaşii Babilonului de stâncă: este judecata dreaptă care atinge răul. Susţin că toate expresiile din Psalmi sunt de la Dumnezeu – că toate aceste blesteme sunt divine. Blestemele, ameninţările şi avertizările, toată această simpatie pentru răsplata divină, toate acestea sunt la fel de mult de la Dumnezeu, ca şi mijlocirea creştinului în prezent în favoarea duşmanilor săi; dar ele nu se potrivesc nici în acelaşi timp, nici aceloraşi persoane, şi Dumnezeu nu împlineşte prin ele acelaşi scop. Atât timp cât Dumnezeu prelungeşte ziua harului, toate aceste lucruri sunt complet inaplicabile. Ele nu sunt ceea ce arată Dumnezeu astăzi. Ele rămân adevărate pentru totdeauna; fiecare, în el însuşi, este întotdeauna un lucru drept. Dar faptul este că, acum în Hristos, Dumnezeu a introdus harul, deplin şi suveran; şi prin urmare, îi pune pe cei care Îi aparţin lui Hristos, în poziţia de a arăta nu o dreptate pământească, ci harul ceresc. Aplicarea unei guvernări în dreptate este ţinută în rezervă, dar într-o zi se va împlini la literă; şi Dumnezeu va folosi pe poporul Său Israel ca instrumentul special pentru executarea acestor judecăţi divine.

Să luăm în considerare Apocalipsa. Căile dreptăţii apar după luarea Bisericii la cer, după ce cei 24 de bătrâni sunt aşezaţi pe tronuri şi au fost încununaţi înaintea tronului, – ei îi reprezintă pe răscumpăraţii cereşti pe care Dumnezeu îi cheamă acum, atât dintre evrei, cât şi dintre naţiuni. Dumnezeu începe atunci să lucreze asupra vechiului Său popor, Israel, care înţelege şi strigă la Dumnezeu, şi Îi cere: „Până când, o, Stăpâne, sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ?” (Apocalipsa 6: 10 ). Nu acesta este tonul Psalmilor? Şi totuşi, aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Vedeţi ce se întâmplă când se confundă dispensaţiile; Biblia cere să o împărţim drept (2. Timotei 2:15 ). Dacă luaţi părţi din Scriptură şi le aplicaţi rău în orice fel ar fi, veţi fi un slujitor căruia trebuie să-i fie ruşine (2. Timotei 2:15 ). Vai! Cât s-a pervertit predica de pe munte! Oamenii văd în ea cuvinte adresate de Domnul ucenicilor Săi, unde insistă să nu ne împotrivim răului, să nu întoarcem lovitură pentru lovitură, să nu folosim mijloacele pământeşti pentru a ne revendica drepturile împotriva violenţelor personale şi răpirii bunurilor noastre etc., toate lucruri pe care oamenii le resimt ca pe o violare a drepturilor lor. Dacă un creştin ar face din aceasta un cod pentru toţi oamenii acum, ar fi complet contrar gândului lui Dumnezeu; ar fi încercarea de a guverna lumea după principiile harului. Dacă aţi face din aceasta o experienţă asupra oamenilor aşa cum sunt, lumea ar deveni o scenă de brutalitate mai teribilă decât cea a marii Rebeliuni din Anglia, când au încercat să pună în practică răsplăţile Psalmilor. Ar pune atunci creştinii sub spiritul şi principiul legii; dar este o confuzie şi mai rea decât de a vrea să pui acolo lumea. Ne-am apuca atunci să-l iertăm pe pungaş şi pe ticălos, să-i măgulim; hoţul n-ar mai avea decât să se servească după cum ar dori. Asemenea principii nu ar merge evident pentru lume niciodată, şi nici măcar nu au fost făcute pentru ea. Oamenii prost instruiţi pot într-adevăr să strige că ceea ce spun înseamnă a respinge Biblia, cel puţin în mare parte, dar este o alarmă falsă. Este vorba numai de un efort pentru a-i face să înţeleagă Biblia, şi pentru a-i învăţa semnificaţia reală a diverselor ei părţi.

Punctul practic este că naţiunile, ca noi înşine, au fost curăţate de toată starea lor de păcat. Noi nu eram sub lege, ci sub păcat (în toată nesupunearea faţă de Dumnezeu), dedaţi oricărui fel de rău. Poate că nu era neapărat un rău deschis, un rău moral; dar trăim pentru noi, fără Dumnezeu; şi este un mod prea blând pentru a descrie starea în care ne găseam. Aceşti galateni fuseseră în formele cele mai grosolane ale ignoranţei şi idolatriei; dar duhul harului este aşa încât au fost complet scoşi din ele şi, prin credinţa în Hristos, fuseseră făcuţi fii ai lui Dumnezeu, fără să treacă prin niciun stadiu intermediar. Se pocăiseră, primiseră Evanghelia şi deveniseră copii ai lui Dumnezeu. „Dar, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava, Tată!” (4:6) – chiar expresia pe care o folosea El, Cel Binecuvântat, în deplină comuniune cu Tatăl Său (Marcu 14:36 ). În ce stare am fost introduşi! Cel care ieri nu era decât un păgân întinat şi idolatru, să poată rosti prin puterea Duhului Sfânt aceeaşi dulce expresie a relaţiei: Tată! Ce loc dă acum Dumnezeu copiilor Săi! Şi toate acestea nu sunt prezentate în raport cu iudeii, cărora li s-a supus în mod expres că fuseseră răscumpăraţi din starea lor de sub lege, şi introduşi în relaţia de fii; ci Duhul Sfânt Îşi extinde expresiile şi vorbeşte despre păgâni. Ne-am fi putut imagina că păgânul, care nu a cunoscut nimic din lege, nu ar fi putut fi introdus direct într-un loc atât de binecuvântat ca cel al iudeului credincios. Dar nu este aşa: iudeul trebuia să fie scos nu numai din păcat, ci din lege. Păgânul nu avea decât păcatul lui din care trebuia să iasă; lucrarea care se făcea în el era deci, ca să zicem aşa, mult mai simplă. Iudeul trebuia să se dezveţe, în timp ce păgânul nu ave decât să înveţe. Până la convertirea sa, la care era adus dintr-o dată în lumina harului lui Dumnezeu, tot ce avea păgânul era numai natura lui stricată; în timp ce iudeul trebuia să iasă din sfera legii, şi era încurcat, într-adevăr împiedicat, de rămăşiţele sistemului legii care se ţineau încă de el.

Amintiţi-vă că cel care înţelege harul nu slăbeşte niciodată legea, ceea ce ar fi un mare păcat. Doctrina credinţei stabileşte legea. Dacă gândiţi că un creştin este sub lege, şi poate totuşi să fie mântuit şi fericit, în realitate distrugeţi autoritatea legii. Credincioşii iudei, sub lege, nu au avut niciodată pacea deplină, nici bucuria deplină, aduse acum de Evanghelie. Pretutindeni unde aveţi acum suflete sub lege (în mintea lor), ele pot eventual să fie mântuite, dar nu au niciodată această odihnă deplină la care le dă dreptul lucrarea lui Hristos. Motivul este foarte simplu: deşi L-au primit pe Hristos, nu pun în aplicare lucrarea Sa. Dacă ar face-o, ar vedea că unul dintre efectele mântuirii este eliberarea persoanei – nu din supunerea faţă de Hristos – ci de a o face mai mult ca niciodată supusă voii lui Dumnezeu, şi totuşi fără a fi pusă sub lege. De aceea arată apostolul că acolo unde erau introduşi, era locul fiilor. Ori poziţia de fiu este o supunere inteligentă faţă de Tatăl său: Duhul Sfânt, Duhul Fiului Său, ne învaţă să strigăm: „Ava, Tată” (4:6), şi nu „Nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?” (Romani 7:24 ). Acest ultim strigăt este cel care iese din inima cuiva care este sub lege, strigând: în neliniştea minţii, având întotdeauna sentimentul nevoii de a fi eliberat de ceva; uneori puţin consolat, apoi din nou doborât sub greutatea legii. Dimpotrivă, când cunoaştem plinătatea binecuvântării pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Hristos, inima este constrânsă de Duhul Sfânt să strige: „Ava, Tată” (4:6). S-a terminat cu carnea în ochii lui Dumnezeu, şi avem dreptul să spunem că şi noi înşine am terminat cu ea. Dumnezeu nu Se poate mândri cu mine, şi nici eu; dar ştiu că mă pot mândri faţă de Dumnezeu în Fiul Său preaiubit, care a îndepărtat păcatul prin jertfa Lui, pentru ca să existe o odihnă deplină pentru inimă. Strigătul Duhului este: „Ava, Tată”; iată cum copilul lui Dumnezeu este îndemnat să folosească limbajul potrivit relaţiei sale cu Dumnezeu. Alţii pot să admire creaţia lui Dumnezeu, pot să insiste asupra minunilor cerurilor şi pământului; dar strigătul Duhului este: „Ava, Tată”; aceasta se simte mult mai bine decât se exprimă. Ce fericire este să ne oprim asupra atributelor lui Dumnezeu, sau asupra efectelor exterioare ale puterii Sale, în comparaţie cu bucuria inimii care simte relaţia divină? De această relaţie cu Tatăl îi face apostolul pe galateni să-şi amintească; este strigătul scos de Duhul Sfânt, strigătul potrivit acestei relaţii, în conştienţa căreia fuseseră făcuţi să iasă din idolatria lor. Pentru că totul depinde de aceasta – de simplitatea cu care sufletul meu primeşte acest mare adevăr că, în ceea ce priveşte tot ce sunt, a fost judecat la cruce; şi există acum un om nou înaintea lui Dumnezeu, şi un om nou înaintea mea – Hristos înviat dintre cei morţi; şi am dreptul de a spune că El este Cel în care stau înaintea lui Dumnezeu. Am putea scoate un alt strigăt decât acesta: „Ava, Tată”?

Capitolul 4:7 – Moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos

Ajungem acum la o avertizare, ca şi la o concluzie: „Astfel, nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (4:7). Ca în capitolul 6, unde se spune: „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (6:1): Duhul Sfânt aplică apoi aceasta sufletului fiecăruia în mod individual: „fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (6:1). Astfel, dacă Dumnezeu dă o avertizare individuală, dă şi o mângâiere, şi ea vine înaintea avertizării. „Astfel”, se spune, ca rezultat al tuturor raţionamentelor, „nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (4:7). Remarcaţi bine, nu vor fi; nu vor fi nici „copii” în această lume, cu o binecuvântare numai în cer, ci: „Nu mai eşti rob, ci fiu” (4:7). Dacă sunteţi iudeu, veţi fi robul legii. Dar acum, puţin contează ce aţi fi, chiar dacă aţi fi idolatru, – primind pe Hristos, aţi trecut în plinătatea binecuvântării datorată de Dumnezeu Fiului Său preaiubit. Dumnezeu nu are binecuvântare prea mare pentru inima care se pleacă înaintea Lui. „Iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (4:7). El lărgeşte sfera: nu numai moştenitor a aceasta sau aceea, ci „moştenitor prin Dumnezeu”. Ceea ce are Dumnezeu, ceea ce va avea Dumnezeu în ziua binecuvântată care va veni, va împărţi cu copiii Săi. Acesta este sensul ultimei fraze din Efeseni 1:18 . Vedeţi şi Romani 8 . Acesta este locul căruia ne-a destinat Dumnezeu – nimic mai puţin decât aceasta; nu are de gând să oprească nimic. Cum a fost harul, aşa va fi gloria; este răspunsul lui Dumnezeu la insinuarea diavolului în Eden.

Notă traducător: în tot ce se referă la acest verset 7, W. Kelly urmăreşte Textul Primit scriind „moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos”, în timp ce J. N. Darby traduce „moştenitor prin Dumnezeu”. Am lăsat textul lui W. K. cu interpretarea legată de el.

Capitolul 4:8 – 9 – Întoarcerea la formele legii este o idolatrie

Acum vine avertizarea: „Atunci însă, în adevăr, necunoscându-L pe Dumnezeu, eraţi robi acelora care, din fire, nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce L-aţi cunoscut pe Dumnezeu…” (4:8 – 9). Este clar că apostolul vrea să vorbească despre păgâni; el nu spune: când noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, pentru că iudeii aveau o anumită cunoştinţă despre Dumnezeu sub lege; ci spune, „necunoscându-L pe Dumnezeu, eraţi…” etc., ceea ce îi priveşte evident pe păgâni. „Cum vă întoarceţi din nou la cunoştinţele elementare slabe şi sărace, cărora încă doriţi să le fiţi robi din nou?” (4:9). Cântăriţi bine această expresie. Nu poate fi declaraţie mai solemnă în ceea ce priveşte starea actuală a creştinătăţii. Ce vizează el când spune că aceşti sfinţi din Galatia erau pe cale să se întoarcă la cunoştinţele elementare slabe şi sărace, cărora încă doreau să le fie robi din nou? Trebuie să fi fost complet şocaţi. Să se întoarcă la idolatrie! Cum s-ar putea aceasta? Ei spuneau probabil: Ne mărginim. Trebuie să fi fost complet şocaţi. Să se întoarcă la idolatrie! Cum se putea aceasta? Spuneau probabil: Ne mărginim la principiul legii; numiţi această cunoştinţe elementare slabe şi sărace? Ei bine! spune apostolul, când eraţi neconvertiţi, adoraţi dumnezeii falşi-idoli; dar dacă voi, creştini, vă duceţi să luaţi principii iudaice, chiar şi aceste zile de sărbătoare, sau alte principii ale legii, sunteţi în principiu idolatri, întorcându-se din nou la această idolatrie de care Dumnezeu v-a eliberat. Cum aceasta? Motivul este clar. Legea în ea însăşi nu era idolatră, şi Dumnezeu folosea evident iertare faţă de prejudecăţile iudeilor; dar iată credincioşii dintre păgâni care recurgeau la aceste elemente ale legii. Cine le-a spus să facă aceasta? Aceste lucruri îşi pierduseră tot sensul, şi un păgân n-avea nimic de-a face cu ele; ele aveau valoarea lor ca umbre [imagini] ale lui Hristos, înainte să vină Hristos; dar a te întoarce de la Hristos înviat dintre cei morţi pentru a merge la ceea ce nu era decât umbre, însemna, în ochii lui Dumnezeu, să te întorci la idolatrie. De fiecare dată când creştinătatea mărturisitoare revine la lege, la ceremoniile ei exterioare şi la umbrele ei (deşi toate acestea au fost foarte bune sub lege), şi le adoptă pentru închinarea creştină, cade de fapt în idolatrie, chiar dacă nu este conştientă de aceasta.

Închipuiţi-vă pe cineva că spune: Mă simt într-adevăr rece adorându-L pe Dumnezeu, şi am nevoie de ceva ca să-mi trezească sufletul; ce este mai bun decât un portret al Mântuitorului meu, pentru ca atunci când Îl contemplu cu coroana Lui de spini, să simt mai profund dragostea Lui, şi afecţiunile inimii mele să fie atrase mai mult de El? Aceasta este acum idolatrie, şi chiar şi aceasta nu a fost mereu aşa. Unele dintre aceste lucruri erau permise sub sistemul legii din cauza împietririi inimilor; ei aveau jertfe de animale şi o preoţie pământească; dar pentru un păgân, a se întoarce la aceste lucruri, înseamnă, în ochii lui Dumnezeu, să se întoarcă la idolatrie. Duhul Sfânt insistă mai sus faţă de credincioşii din Galatia, pentru că răul nu era încă decât în germene. Fiind aşa, ce păcat era să iei parte la ceea ce este idolatrie pentru Dumnezeu, să încurajezi sau să consimţi în vreun fel la orice ar fi! Răul se dezvoltă foarte rapid. Acum nu este limitat la papism, şi înaintările făcute în aceşti ani din urmă în direcţia principiilor catolice, relevă aceeaşi orientare. Dacă este în ele vreun element religios, elementele idolatre se folosesc de anumite sentimente de teamă ale naturii noastre căzute, pentru a face oamenii să se simtă mai mult respect în închinare. Este exact opusul credinţei. Esenţa binecuvântării noastre constă în faptul că sufletul se bucură de Hristos prin Cuvântul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt dând această bucurie a lui Hristos, independent de tot ce lucrează asupra ochiului sau minţii fireşti. Ori tocmai acest abuz îl denunţă apostolul aici atât de puternic, şi îl califică drept cunoştinţe elementare slabe şi sărace. Ceea ce Dumnezeu apreciază în închinare este considerat acum în general ca neînsemnat şi sărac, pentru că implică lipsa decoraţiunilor exterioare şi a oricărei atracţii, pentru ca puterea reală să fie cea a Duhului Sfânt, lucrând între sfinţi.

Capitolul 4:10 – 11 – Gravitatea ceremoniilor religioase

„Voi respectaţi zile şi luni şi timpuri şi ani!” (4:10). Ceea ce a devenit uimitor astăzi este a nu face aceasta! Vai! Răul care exista la galateni este privit astăzi ca o dovadă de religie, în timp ce Pavel semnalează această respectare de date nu ca pe o simplă eroare, ci ca peo dovadă de idolatrie. În păgânism se făcea mare caz de aceste sărbători, şi Dumnezeu le îngăduia în iudaism, pentru că iudeii aveau un fel de religie adaptată stării lor şi sanctuarului pământesc. Dar acum totul este complet schimbat, şi respectarea sărbătorilor şi anotimpurilor speciale, ca mod de a-I plăcea lui Dumnezeu, este respins cu autoritate de Duhul Sfânt. „Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mă fi ostenit în zadar pentru voi” (4:11). Nu este un lucru foarte solemn că, oricare ar fi fost răul la corinteni, apostolul nu spune niciodată cu privire la ei: „Mă tem pentru voi”? Dacă am fi cunoscut o adunare având atâta rău moral în mijlocul ei – unii căutau chiar să înlăture învierea – nu am fi spus că nu a existat niciodată o stare atât de mizerabilă? Dar apostolul le scrie cu încredinţarea că vor fi eliberaţi de acest rău. Nu că nu simţea profund acel rău, şi le pune bine înainte starea lor critică; dar le scrie cu încredinţarea fermă că Dumnezeu le va atinge inimile: „Credincios este Dumnezeu, prin care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1. Corinteni 1:9 ), şi începe să se ocupe de conduita lor după ce a atins această coardă în inimile lor. Dar când le scrie galatenilor, nu este nimic de acest gen. Duhul Sfânt îi va da mai târziu mângâiere în privinţa lor, dar suntem foarte departe de aceste sentimente când le scria corintenilor. Legalismul este înşelător, pentru că are o aparenţă frumoasă, ceea ce face că oamenii îşi imaginează că ar creşte în sfinţenie practică, când în realitate este invers. Ceea ce produce adevărata sfinţenie, este Dumnezeu lucrând în suflet „şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2:13 ), şi nu doar un nume al unei zile, sau al unei ore, sau al unui anotimp, sau al unui loc; şi Dumnezeu lucrează astfel în suflet, pentru că el este sfinţit „prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei 10:10 ). Dumnezeu îl introduce pe credincios în propria Sa prezenţă, şi îl aşază ca şi copil al Său.

Este posibil să respirăm esenţa atmosferei vitale a papismului, gândind în acelaşi timp că avem o oroare salutară faţă de ea. Să ne cercetăm propriile suflete. Putem întotdeauna să privim la Dumnezeu şi să ne bazăm pe victoria Domnului nostru Isus Hristos. Satan să-şi dezlănţuie furia cum va vrea, orice va fi, Dumnezeu va fi întotdeauna Dumnezeu – şi va rămâne întotdeauna credincios propriului Său Cuvânt şi Duhului Său.

Capitolul 4:12 – Legăturile dintre apostolul Pavel şi Galateni

Apostolul ajunge acum la legăturile sale personale cu sfinţii din Galatia; şi se foloseşte chiar de reproşul prin care învăţătorii legalismului îi împinseseră împotriva lui, ca de un argument suplimentar în favoarea adevărului. Prin discursurile lor, aceşti învăţători îi întărâtaseră şi îi aţâţaseră pe galateni împotriva apostolului, ca să se simtă răniţi pentru că încetase, ca să zicem aşa, să fie iudeu, declarând că a terminat cu legea. La aceasta răspunde el acum. Este important de înţeles cum se termină cu legea. Nu se putea spune că apostolul nu se folosea de lege; dar, cum îi spune lui Timotei (1:9), trebuia să se folosească conform legii, când avea de-a face cu nelegiuiţii, cu cei fărădelege, etc. Dar ei îl blamau pentru că nu îşi apăra privilegiile iudaice. Se putea folosi de legea lui Dumnezeu, şi se foloseau efectiv de ea, pe de o parte pentru a expune principii morale, şi pe de altă parte în legăturile lui cu oamenii, dar nu ca de un privilegiu sau ca de o regulă pentru el însuşi. Dacă ar fi vorbit de ceva aparţinându-i potrivit cărnii, aceasta ar fi redus fundamentul şi caracterul binecuvântării sale. Harul îl introduce într-un loc mult mai bun. În om, legea şi carnea merg întotdeauna împreună, şi în ochii lui Dumnezeu, şi una şi cealaltă au luat sfârşit la crucea lui Hristos. Carnea a fost judecată şi condamnată acolo; a fost tratată ca un lucru mort înaintea lui Dumnezeu – mort şi îngropat; cât priveşte legea al cărei rol este să se ocupe de carne, suntem morţi faţă de lege. Suntem eliberaţi şi de una şi de cealaltă: nu suntem în carne, şi nu mai suntem sub lege. Carnea fiind cea asupra căreia legea are putere în noi, şi carnea fiind acum ţinută, prin credinţă, ca un lucru mort, nu mai este nimic de care se poate agăţa legea. Trecem afară de terenul ei într-o altă ţară şi într-o altă atmosferă.

Apostolul îşi însuşeşte deci chiar acest reproş, şi îl schimbă acum într-un argument neaşteptat pentru Evanghelie. „Fiţi ca mine” (4:12), spune el, altfel zis: fiţi eliberaţi de lege ca fiind morţi faţă de lege în Hristos; ocupaţi-vă locul cu îndrăzneală şi fermitate, cu certitudinea că voia lui Dumnezeu este să nu aveţi nicio relaţie directă cu ea.

„Fiţi ca mine” (4:12). Sunt eliberat de sub stăpânirea ei şi de obligaţiile ei. Ei spun că nu îmi afirm durerile mele după lege ca iudeu: ştiu acest lucru şi îl vestesc. Sunteţi păgâni după carne; nu aţi fost niciodată într-o poziţie iudaică în niciun fel: nu o căutaţi, acum că aveţi o poziţie mai bună, prin harul şi în harul Său.

„Fiţi ca mine, pentru că şi eu sunt ca voi”. Sunteţi păgâni, şi nu aţi fost niciodată, şi nu sunteţi deloc sub lege, şi „eu sunt ca voi”. Dacă aţi înţelege numai poziţia voastră de libertate în raport cu legea, cum aţi putea dori să vă aşezaţi sub jugul ei? El exprimă aceste lucruri sub o formă concisă şi foarte eliptică; dar cred că trebuie înţeleasă în legătură cu contextul care o precede şi care o urmează. „Nu m-aţi nedreptăţit cu nimic” (4:12). Se temeau, aparent, să nu-l mâhnească pe apostol arătând că purtarea lui era o renunţare la locul care îi aparţinea. Deloc, spune el: „Nu m-aţi nedreptăţit cu nimic”. Recunosc deplin, cât priveşte tot ce am fost ca om în carne, am părăsit complet acest teren. Ca urmaş al lui Avraam în linie directă, fără un singur lucru rău în mine, şi cu o respectare desăvârşită a legii, nu aş putea fi atât de binecuvântat cum sunt în Hristos. Apoi, amintindu-şi ce spusese în capitolul 3 versetul 10 („toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem”) vedem că tot ce putea fi câştigat luând un teren legal este un blestem. Ei bine, atunci! Putea apostolul să scoată în evidenţă în mod triumfător: „Vă rog, fraţilor, fiţi ca mine, pentru că şi eu sunt ca voi” (4:12). Nu eraţi decât nişte păgâni, şi nu aţi avea nimic de-a face cu legea; ori acum eu sunt scăpat de lege, ca şi voi – fireşte, nu devenind un păgân, ci fiind eliberat de lege în Hristos şi prin Hristos. Aceasta este binecuvântarea poziţiei creştine, care este caracterizată nu pur şi simplu prin absenţa legii, ci prin faptul că suntem aduşi în unire cu Hristos, şi aceasta ne ridică mai presus de lege, producând în acelaşi timp ascultarea şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om, cum legea nu a putut să facă niciodată. Astfel, ceea ce legea avea în vedere este implinit (Romani 8:3 – 4) şi chiar mult mai deplin decât vreodată în alt fel: mijlocul este dragostea lui Hristos care constrânge sufletul. Şi aceasta se face nu printr-un simplu procedeu negativ constând în a spune omului că nu are legea ca regulă a sa, ci aşezându-l sub Hristos, adică sub har. Aceasta face legea pentru suflet.

Capitolul 4: 13 – 14 – Ruşinea pentru carne, dar primit ca un înger al lui Dumnezeu

„Ştiţi că în slăbiciunea cărnii v-a vestit Evanghelia la început; şi n-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus” (4:13-14). Departe de a fi venit pătruns de oricât de puţină încredere şi autoritate carnale, venise ca un om suferind. Aici face numai o aluzie, dar vorbeşte mai în detaliu în 2. Corinteni 12 . Este foarte potrivit să luăm în considerare cum şi când a primit apostolul acest semn umilitor în carnea sa. Nu ni se spune în ce consta. Putea fi vreo particularitate în cuvântul său, sau în înfăţişarea sa fizică, etc. Ştim că era în legătură cu starea sa trupească, „în carnea sa”. Dar ceea ce reiese evident şi în chip mişcător, este: cu cât apostolul era condus mai mult de Dumnezeu şi binecuvântat, cu atât mai profunde erau semnele de suferinţă, de slăbiciune şi de ruşine în persoana sa. Ţepuşul în carne urmează răpirii lui până în al treilea cer. Îngerul lui Satan îl pălmuia, şi Dumnezeu trăgea cel mai mare folos, în aşa fel încât apostolul a fost ţinut smerit în proprii săi ochi, şi în cei ai altora. A fost făcut astfel cunoscut de toţi că ceea ce lucra asemenea minuni în Pavel, era puterea Duhului Sfânt, în ciuda sentinţei de moarte trecută peste toată energia naturii. Va veni ziua când Dumnezeu îi va restabili pe iudei şi îi va pune în poziţia de cap, şi pe păgâni în cea de „coadă” (Isaia 9:14 ); atunci totul va fi stabilit în ordinea potrivită după gândul lui Dumnezeu. dar acum nu este deloc astfel, după cum spune el. A fi iudeu nu înseamnă nimic, este ceva care s-a terminat complet. Apostolul venise acolo ca cineva suferind şi dispreţuit, nicidecum ca punând în evidenţă calitatea sa de copil al lui Avraam. Era mort faţă de toate acestea; şi vroia ca dovadă circumstanţele bine-cunoscute ale primei lui predicări printre ei. Nu îşi aminteau ei că atunci când venise la ei, nu fusese cu putere sau strălucire, ci într-o împlinire profundă? În loc de farmece exterioare legate de persoana sa, era ceva ce nu putea fi decât o dovadă penibilă pentru el însuşi şi pentru ei. dar ce gândeau ei atunci? Erau atât de plini de Evanghelie, atât de fericiţi să descopere harul şi binecuvântarea adevărului predicat, încât îl considerau pe Pavel ca un înger. „N-aţi dispreţuit… ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus” (4:14).

Capitolul 4: 15-18 – Starea inimii şi efectul ei asupra legăturilor cu apostolul

„Care era deci fericirea voastră? Pentru că vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat” (4:15). Sentimentele lor fuseseră complet abătute de la apostol, ceea ce este întotdeauna efectul produs când falşi învăţători lucrează asupra minţilor. Vrăjmăşia se dezvoltă, şi fiecare circumstanţă tinde să o mărească. Apostolul face stăruitor să atârne greu acest lucru în conştiinţele lor. „Am devenit deci vrăjmaşul vostru, vorbindu-vă adevărul? Nu în mod drept sunt ei zeloşi pentru voi, ci doresc să vă despartă” (4:16-17) – sau să ne despartă; pentru că era vorba în realitate să îi împiedice apostolului orice legătură cu sfinţii – ridicând un perete despărţitor între el şi ei. „Doresc să vă despartă de mine, ca să fiţi zeloşi pentru ei” (4:17), altfel zis, pentru ca totul să fie o chestiune de linguşire a unora faţă de ceilalţi; pentru că atunci când nu este aplicată după hotărârea lui Dumnezeu, legea este invariabil pervertită, cu rezultatul îngâmfării cărnii. „Dar este bine să fiţi zeloşi întotdeauna în ceea ce este bine, şi nu numai când sunt eu prezent la voi” (4:18). Experienţa lui Pavel cu galatenii era exact opusul a tot ceea ce se găsea la filipeni. În Filipeni 2:12 , apostolul vorbeşte de ei că întotdeauna au „ascultat, nu numai ca în prezenţa mea, ci cu mult mai mult acum, în absenţa mea”. Ei erau remarcabili prin duhul lor de ascultare când era prezent; acesta este întotdeauna efectul duhului de har; cât priveşte legea, ea nu dă naştere decât la slugărnicie şi teamă. Când suntem fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu, suntem uniţi într-un singur scop comun, care este Hristos. Există atunci un motiv care guvernează toate sentimentele şi toate acţiunile; fericirea, pacea şi duhul de supunere sub efectele proprii şi fireşti ale harului lucrând între copiii lui Dumnezeu. La Filipeni, ei ascultaseră întotdeauna, nu numai când Pavel era acolo, ci mult mai mult în absenţa sa. Ei lucrau la propria lor mântuire cu teamă şi cutremur, conştienţi de marele conflict în care erau angajaţi. Nu admiteau visul naiv că orice dificultate trecuse prin faptul că erau creştini; dimpotrivă, după ce au fost aduşi la Hristos, se găseau în ciuda a orice în prezenţa unui duşman puternic, ceea ce îi arunca din nou asupra lui Dumnezeu. apostolul plecase, dar în loc să fie abătuţi de aceasta, aceasta îi făcea să privească mai mult la Dumnezeu, fără nicio mândrie în inimă, ci în sentimentul nevoiii de dependenţă de El. Acest sentiment de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, i-a îndemnat să-l slujească pe apostol şi să-l aprecieze când era acolo, şi în absenţa lui, i-a făcut să alerge direct şi imediat la Dumnezeu. Contrariul acestui lucru, mândria inimii care l-ar fi dispreţuit pe apostol, expunea sufletele la idolatria de sine, la laude de sine, şi de asemenea, la toate înşelătoriile lui Satan. Marea chestiune pentru filipeni, era că Dumnezeu lucra în ei. de ce să fie abătuţi, ca şi cum nu ar fi avut încredere că Cel care îi iubea cel mai mult, era Cel care lucra în ei, şi care va avea cu atât mai mult grijă de ei, care se angajaseră într-o luptă atât de înverşunată.

Capitolul 4:19-20 – O lucrare de recomandat galatenilor

La galateni nu era aşa. Profitând de absenţa apostolului, se apucaseră să se folosească în mod carnal de lege; instruiţi de învăţători care se complăceau în ea, îşi pierdeau repede orice afecţiune adevărată pentru el, ca şi binecuvântarea de care se bucuraseră pe vremea lui. Desigur, ar fi fost mai bine ca, lăsaţi singuri, să privească la Dumnezeu şi să găsească tăria să reziste pentru El; cu toate acestea, văzând starea lor, apostolul ar fi vrut să fi fost cu ei (4:20). Credinţa lor fusese zdruncinată, şi ei alunecaseră departe de Hristos, crezând că fac lucrurile mai sigure prin porunci; sau în acelaşi mod în care apostolul trecuse prin multe greutăţi şi suferinţe în privinţa lor, când ajunseseră la cunoaşterea lui Hristos la început, – cunoscuse, cum se exprimă el însuşi, angoase supărătoare şi profunde, – astfel încât acum retrăia toate acestea în duh. „Copilaşii mei, pentru care din nou simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi?” (4:19). Legalismul desfigurase atât de mult adevărul în sufletele lor, încât aveau nevoie să fie înrădăcinaţi şi întemeiaţi din nou în primele elemente ale harului. Încetaseră să se ţină strâns de cruce, şi apostolul era nedumerit cu privire la ei. În exterior, puteau să fie foarte zeloşi; dar în privinţa mărturiei pentru Hristos, bucuria lui Hristos în sufletul lor, totul dispăruse. Apostolul dorea ca lucrarea să reînceapă în sufletul lor de la început. „Aş dori să fiu prezent la voi acum şi să-mi schimb glasul, pentru că sunt nedumerit cu privire la voi” (4:20). Altfel zis, dorea să acţioneze în privinţa lor, şi vroia să le vorbească blând; dar dacă erau uşuratici, orgolioşi şi duri, atunci trebuia să acţioneze cu rigoare: vroia „să-şi schimbe vorbirea”, cum le spune corintenilor: „Ce vreţi? Să vin la voi cu o nuia sau cu dragoste şi cu duh de blândeţe?” (1. Corinteni 4:21 ). Apostolul era aici nedumerit cu privire la ei.

Capitolul 4:21-25 – Agar ca imagine a vechiului legământ, principiul legii

„Spuneţi-mi, voi, care doriţi să fiţi sub lege, nu ascultaţi de lege?” (4:21). În acest verset, el foloseşte cuvântul „lege” în două sensuri diferite. Voi care doriţi să fiţi sub principiul legii, nu auziţi ce spun cărţile legii – adică primele scrieri ale Bibliei? Cuvântul „lege” este folosit uneori pentru a desemna Cuvântul lui Dumnezeu în general, aşa cum fusese descoperit atunci; ca în Psalmul 19:7 „Legea Domnului este perfectă, înviorând sufletul”. Dar când se vorbeşte ca despre ceva sub care creştinul nu este pus, legea este atunci principiul prin care conştiinţa este pusă sub anumite obligaţii pentru a dobândi o poziţie înaintea lui Dumnezeu. Este o eroare pe care o dezvăluie Pavel. De aceea spune: „Voi, care doriţi să fiţi sub lege, nu ascultaţi de lege? Pentru că este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea roabă şi unul din cea liberă. Dar cel din femeia roabă a fost născut după carne, iar cel din femeia liberă, prin promisiune” (4:21-23). Vedeţi aici legătura dintre carne şi lege, dintre promisiune şi har. Duhul are de-a face cu promisiunea; legea, cu carnea. El ilustrează aceasta prin relatările din Geneza.

Duhul Sfânt a avut o grijă deosebită să se folosească de anumite fapte din Vechiul Testament pe care noi nu le-am considerat niciodată aplicabile, pentru a face să reiasă adevăruri binecuvântate din Noul Testament. Cine ar fi înţeles diferenţa dintre lege şi promisiune, în lupta lui Agar şi Ismael, împotriva lui Sara şi Isaac? Nu numai că Duhul lui Dumnezeu o vedea, ci El a vrut ca relatarea circumstanţelor să fie magnifice prefigurare a celor două legăminte: pe de o parte legea care are numai un copil al cărnii, şi pe de altă parte promisiunea, care, dimpotrivă, dă naştere la timpul potrivit copilului Duhului. Apostolul nu ne lasă propriilor noastre închipuiri. El arată că Agar „corespunde Ierusalimului de acum” (4:25) – cetatea cărturarilor şi fariseilor, săracul, mândrul şi mizerabilul Ierusalim, fără nicio libertate cu Dumnezeu, gemând sun stăpânirea romană şi sub robia şi mai amară a păcatului. Apostolul aplică aceasta la ceea ce se petrecea atunci între galateni. Să aibă grijă să nu devină virtual copiii lui Agar. Nu luau ei locul oamenilor zeloşi pentru lege? Şi totuşi, după toate, nu înţelegeau glasul lui; „dorind să fie învăţători ai legii, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele despre care afirmă cu tărie” (1. Timotei 1:7 ). Legea era complet împotriva lor. Ea arăta clar că Dumnezeu lega promisiunea de copiii Duhului, şi nu de ceea ce nu era decât descendenţa literei (2. Corinteni 3: 6 ).

Orice sistem religios care se bazează pe lege, ia invariabil un caracter iudaic. Inutil de privit departe pentru a înţelege sau a aplica acest lucru. Cum se face că oamenii au edificii magnifice, sau un ritual splendid în slujba lui Dumnezeu? Care este modelul pentru aceasta? Cu siguranţă că nu se aseamănă celor adunaţi altădată în camera de sus (Ioan 20 ; Fapte 1 ). Templul este în mod clar imaginea, la care se adaugă o clasă specială de persoane sacre, – principiul clerului fiind bazat pe ideea preoţiei iudaice. În aceste circumstanţe, slujba depinde de ceea ce prezintă atracţie pentru simţuri – o desfăşurare de ornamente, de muzică, de ceremonii impozante, tot ceea ce frapează mintea omului, sau atrage o mulţime, nu prin adevăr, ci prin ceea ce se vede şi se aude şi care place firii. Este ordinea a ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu numeşte „sanctuarul pământesc”. Aceasta nu vrea să spună ca acel cort sau templul nu aveau o semnificaţie foarte importantă înainte de venirea lui Hristos; dar după această venire, caracterul lor figurativ a devenit vizibil şi valoarea lor temporară a luat sfârşit, şi plinătatea harului şi adevărului lui Dumnezeu a fost arătată în Persoana Celui care a venit din cer. Când Hristos a fost respins de pe pământ şi S-a întors în cer, totul s-a schimbat; supunerea inimii copiilor lui Dumnezeu s-a raportat la un obiect din cer. Pentru noi adevăratul sanctuar este Numele lui Hristos. Ceea ce Vechiul Testament lega de templu pentru un popor pământesc, Noul Testament leagă de Isus. „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt acolo în mijlocul lor” (Matei 18:20 ). Chiar şi atât de puţin numeroşi, dar credincioşi ai acestui lucru, ei primesc binecuvântarea. Este de o mare importanţă să ne întoarcem la principiul lucrurilor. Când apostolul le scria galatenilor, numai germenii se arătau; nu ajunseseră să aibă edificii consacrate şi case de oameni consacraţi, nici toată pompa şi toate condiţiile unui cult religios adaptat lumii, după ceea ce ne înconjoară astăzi, – rezultatul invaziilor treptate ale erorii în ceata mărturisitoare a creştinismului. Totuşi deja în acel timp, începeau pagubele, cu tentativa de a introduce principiile legii între creştini. Care este rezultatul? Cădeţi din poziţia lui Isaac în cea a lui Ismael. A fi astfel identificat cu legea, înseamnă să fii un Ismael, înseamnă să pierzi promisiuni pentru a nu mai fi decât un copil al servitoarei. Acesta este argumentul de care se foloseşte apostolul pentru a le vorbi galatenilor, care se mândreau de a fi făcut progrese imense; în realitate alunecau din libertate în robie.

Capitolul 4: 26 – 27 – Ierusalimul de sus şi copiii săi

„Dar Ierusalimul de sus este cea liberă, care este mama noastră”(4:26). Textul Primit spune: „mama noastră a tuturor”; cuvântul „tuturor” este un adaos. Adevăratul text nu merge mai departe de „mama noastră” şi sensul este evident mai complet şi mai bun fără adaos. Probabil cuvântul „tututor” a fost adăugat de cei care gândeau că întăresc astfel relaţia tuturor copiilor lui Dumnezeu, în timp ce autorul inspirat se referă în particular la cei care fuseseră iudei. El spune: Nu mai suntem copii ai Ierusalimului de jos, ci aparţinem Ierusalimului de sus. Cât priveşte Ierusalimul pământesc, el nu are niciun drept asupra noastră acum: noi Îi aparţinem lui Hristos, şi prin urmare Ierusalimului ceresc. „Pentru că este scris” – el citează un pasaj din profeţi – „Bucură-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu ai durerile naşterii! Pentru că mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are soţ” (Galateni 4:27 ; Isaia 54:1 ). Sensul poate părea puţin obscur la prima abordare, dar când îl înţelegem, adaugă multă forţă argumentul asupra căruia insistă apostolul. Pasajul nu este atât în legătură cu Agar şi Sara, ci mai degrabă cu menţionarea Ierusalimului. În capitolul 54 din Isaia, Ierusalimul într-o zi care va veni, aruncă o privire în urmă asupra încercărilor lui trecute, şi Dumnezeu face un remarcabil calcul al harului. El vorbeşte de timpul pustiirii lui îndelungate, despre timpul lui prezent de încercări, în care este jefuit de toate privilegiile lui exterioare; ori iată că din acea vreme chiar, se spune că are mai mulţi copii decât în vremea când Domnul era soţul său. În Osea se vorbeşte de Israel ca fiind foarte vinovat, şi Domnul este pe punctul de a-l alunga. Apoi este pustiit: Domnul l-a părăsit din cauza păcatului său; dar la timpul potrivit, înainte să fie vreo eliberare exterioară din robie sau din asuprirea păgânilor, harul începe să lucreze, şi toţi cei care sunt acum aduşi la Hristos, sunt număraţi într-o anumită măsură ca şi copiii săi. Dar totul este legat de Ierusalimul viitor – Ierusalimul care va fi încetat să fie Agar şi va fi ocupat terenul harului. Şi atunci, când îi va considera pe creştini deja în locul care li se cuvine în cer, aceştia vor fi număraţi de Domnul ca şi copiii femeii părăsite. El va spune: „Bucură-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu ai durerile naşterii! Pentru că mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are soţ” (4:27). Este o comparaţie a stării sale în timpul pustiirii sale, în raport cu starea sa când avea un soţ. Timpul când avea un soţ era cel în care era recunoscut în poziţia sa pământească: nu avea atunci decât puţini copii; dar acum, în pustiirea lui, există o puternică revărsare a harului lui Dumnezeu, şi o bogată recoltă de suflete care, prin har, sunt numărate ca şi copiii săi.

Epistola către Galateni nu tratează niciodată ceea ce este propriu-zis poziţia Bisericii, şi nu merge dincolo de moştenirea promisiunii. Există anumite privilegii pe care le împărţim cu toţi sfinţii. „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate” (3:6). Şi noi credem şi suntem îndreptăţiţi. Fundamental, credinţa are aceleaşi binecuvântări în toate timpurile. Suntem copii ai promisiunii, şi intrăm în partea credinţei, cum au făcut înainte de noi sfinţi din vremurile trecute; găsim aceasta în Epistola către Galateni, deşi deja cu mult mai multă binecuvântare pentru noi. Dar dacă priviţi Epistola către Efeseni, marele punct al acestei epistole este că Dumnezeu face cunoscute privilegii complet noi şi cereşti. Nu este deloc ceea ce este tratat în Epistola către Galateni; acolo suntem pe terenul comun promisiunilor. „Iar dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci „sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit promisiunii” (3:29). Dar în Epistola către Efeseni, există anumite privilegii distincte şi suplimentare, la care Avraam nu s-a gândit niciodată şi despre care nu a auzit niciodată vorbindu-se: prin aceasta înţeleg formarea Bisericii lui Dumnezeu, trupul lui Hristos, adevărul că iudeii şi păgânii vor fi scoşi din poziţiile lor pământeşti şi făcuţi una cu Hristos în cer. Aceasta era taina cu privire la Hristos şi Biserică, taina „cea ascunsă din veacuri şi din generaţii” (Coloseni 1:26 ), dar descoperită acum de Duhul Sfânt (1. Corinteni 2:10 ). Astfel deci, pentru a avea o vedere exactă a deplinei binecuvântări a creştinului, trebuie să luăm totodată binecuvântarea Epistolei către Efeseni, cu cea din Epistola către Galateni. Particularitatea acestui timp, este că Hristos este la dreapta lui Dumnezeu. Credeţi că sfinţii mileniului se vor bucura de tot ce avem noi acum? Departe de aceasta. Vor avea multe lucruri pe care noi nu le avem, ca gloria manifestată a lui Hristos, absenţa întristării şi a suferinţelor etc. Dar chemarea noastră este totalmente diferită şi opusă. Noi Îl iubim pe Cel pe care nu L-am văzut (1. Petru 1:8 ); ne bucurăm în necaz (Romani 5:3 ) şi în ruşine (Luca 6:22 ). Dacă un om şi-ar forma gândurile în privinţa creştinismului numai după Epistola către Galateni, i-ar putea confunda pe sfinţii de astăzi cu cei ai Vechiului Testament; dar trebuie să ne amintim întotdeauna diferenţa pe care o găsim aici, „cât timp moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob” (4:1), în timp ce în creştinism suntem introduşi în deplina posesie a privilegiilor noastre. Dar în Epistola către Efeseni, există alte lucruri, mai înalte, numite planul etern al lui Dumnezeu, sau care cel puţin decurg din el. Este bine prin urmare să facem deosebire în acest dublu adevăr, pe de o parte între comunitatea binecuvântării în toate dispensaţiile, şi specificitatea privilegiului care este legat de cei care sunt chemaţi acum de Duhul Sfânt trimis din cer.

Capitolul 4:28-31 – Chiar legea contrazice felul în care foloseau legea galatenii

„Iar voi, fraţilor, sunteţi copii ai promisiuni, ca Isaac. Dar, după cum atunci cel care a fost născut după carne în persecuta pe cel care era născut după Duh, aşa şi acum” (4:28-29). El arată aici rodul practic; cu toate acestea, adaugă: „Dar ce spune Scriptura? „Izgoneşte pe femeia roabă şi pe fiul ei, pentru că fiul celei roabe nu va moşteni nicidecum cu fiul celei libere” (4:30). Ce lovitură de moarte pentru cei care susţin că un copil al lui Dumnezeu are ceva de-a face cu legea, astfel încât ea determină relaţia sa cu Dumnezeu! Legea este o armă puternică pentru a-i testa pe cei fărădelege; dar în poziţia care este a noastră, am terminat cu ea. „Astfel deci, fraţilor, noi nu suntem copii ai celei roabe, ci ai celei libere” (4:31). Aceasta este concluzia argumentului apostolului. Ce poate fi mai concludent? După legea însăşi, el contrazice toate lucrurile pentru care galatenii se foloseau de lege; şi înainte ca legea să fi fost dată pe Sinai, găsim această imagine remarcabilă a adevăratei poziţii a creştinului, în contrast cu cea a legalistului. Iudeul corespunde copilului servitoarei, fiind atunci de asemenea în robie. Apostolul arată că aceasta este şi partea inevitabilă a păgânului care doreşte să ocupe acest loc, şi dacă îl ocupă, va suferi şi mai mult consecinţele propriei sale nebunii. Este părăsirea libertăţii pentru a fi rob. „Dar ce spune Scriptura? „Izgoneşte pe femeia roabă şi pe fiul ei, pentru că fiul celei roabe nu va moşteni nicidecum cu fiul celei libere” (4:30). Vedem deci aici, în modul cel mai clar posibil, cum Dumnezeu Se împotriveşte tuturor acestor eforturi de a introduce legea între copiii femeii libere. Dimpotrivă, pentru copilul femeii libere, promisiunile Lui sunt asigurate de Dumnezeu Însuşi în Hristos înviat.

Este deci de cea mai mare importanţă să înţelegem clar poziţia noastră, şi să înţelegem ce ne-a dat Dumnezeu. El ne-a chemat, chiar dacă eram iudei, într-o cu totul altă stare decât supunerea faţă de lege. Ne-a făcut să devenim copii ai femeii libere şi ne-a introdus în libertate.

Galateni 5:1-12 - Circumcizia şi legea nu contribuie la îndreptăţire

Galateni 5:1-3 - Imposibil să adaugi la lucrarea lui Hristos – Legea morală şi legea ceremonială sunt indisociabile

Dar există un alt punct de vedere – care i se cuvenea în special apostolului Pavel să-l prezinte – că Hristos a împlinit o lucrare în virtutea căreia chiar aceia care erau sub lege sunt complet scoşi de pe domeniul ei. cât despre cei care înainte nu erau sub lege, adică păgânii, dacă trec din nou sub jugul legii în vreun fel, păcătuiesc împotriva harurilor ale căror obiecte sunt. Acolo a ajuns apostolul Pavel în epistola noastră: „Rămâneţi deci tari”, spune el, în libertatea în care Hristos ne-a pus eliberându-ne, „şi nu vă prindeţi din nou într-un jug al robiei” (5:1). Să ne amintim şi că printre galateni caracterul robiei nu era atât ceea ce numim legea morală, ci mai degrabă legea ceremonială. Ştiu bine că mulţi cred că aceasta din urmă este mult mai gravă decât prima. Dar este contrariul: robia creştinului faţă de legea morală denotă o îndepărtare mult mai profundă de adevăr decât dacă ar fi vorba de legea ceremonială; deoarece, cum trebuie să simtă orice creştin, legea ceremonială îşi trage toată semnificaţia şi toată valoarea din faptul că Îl prezintă pe Hristos în imagine. Nu era cazul celor zece porunci, care nu sunt o imagine a lui Hristos, ci cerinţa directă a lui Dumnezeu cu privire la forţa şi dreptatea omului, dacă are aşa ceva. Putem deci înţelege că un creştin se împiedică de tipuri şi umbre. O minte care face obiecţii la orice ar putea spune: Este posibil să gândim că circumcizia, asupra căreia Dumnezeu a insistat atât cu Israel, trebuie să fie părăsită acum? Dacă n-a avut niciodată nicio valoare, de ce a fost prescrisă seminţei lui Avraam? Dacă dimpotrivă a fost atât de plină de sens şi imperativă, de ce ar fi încetat acum? De altminteri nu învaţă Hristos că nu era de la Moise, ci de la părinţi? (Ioan 7:22 ).

Toate acestea ar putea furniza o platformă plauzibilă pentru sentimentele şi argumentele omeneşti; dar apostolul era condus de Duhul Sfânt să trateze chestiunea introducerii celei mai mici momeli a legii. Luaţi circumcizia, imaginea umilirii naturii noastre: orice credincios are parte de ea în moartea lui Hristos. Dar credincioşii ar fi putut spune: Ar trebui să fie şi recunoaşterea exterioară: de ce să nu păstrăm ceremonia care ne leagă de Avraam, Isaac şi Iacov? Suntem slabi şi uituci; de ce să nu păstrăm ceea ce „cei din vechime” apreciau atât, bucurându-se de asemenea de ceea ce este nou în binecuvântare? Apostolul tratează acest subiect într-un mod decisiv în această epistolă. Oricare ar fi întrebuinţarea pe care o aplicase Dumnezeu circumciziei înainte de Hristos, ea dispare acum. „Hristos ne-a pus în libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou într-un jug al robiei! Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi la nimic” (5:1-2), – adică, dacă sunteţi circumcişi după aceea: nu era vorba de cei care fuseseră circumcişi înainte. Dar dacă, în calitate de creştini, ei căutau circumcizia, Hristos nu le va folosi la nimic. El nu vrea să spună că, dacă cineva făcuse eroarea enormă de a fi circumciş, nu ar putea fi iertat; ci că dacă se supuneau acum acestei porunci ca un adaos necesar îndreptăţirii lor, eficacitatea lui Hristos era anulată pentru ei. Astfel, nu numai că Hristos este un Mântuitor desăvârşit, ci este un Mântuitor exclusiv. A încerca să adaugi la Hristos, înseamnă în realitate să distrugi mântuirea prin Hristos.

Acest principiu este foarte important; pentru că veţi vedea că ignoranţa găseşte întotdeauna resursa să spun: Ei bine! păstrăm toţi acelaşi lucru într-o anumită măsură; singura diferenţă între noi, este că eu cred ceva mai mult decât voi. Da, dar acest „ceva în plus”, stinge credinţa şi anulează valoarea lui Hristos. Dacă introduceţi ceva ce consideraţi că trebuie să faceţi voi înşivă, – trebuie să faceţi ca mod de a fi „îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu”, – apostolul dă acest avertisment: „Iată, eu, Pavel, vă spun… Hristos nu vă va folosi la nimic” (5:2). La nimic: vedeţi circumcizia instituită altădată de Dumnezeu cu o solemnitate deosebită, ameninţând cu moartea pe cel care nu s-ar supune ei (Geneza 17:14 ), şi iată acum acelaşi Dumnezeu care îi pune complet capăt, odată ce L-a dat pe Hristos. Circumcizia îşi îndeplinise funcţia, dar a o reintroduce, însemna a întuneca, a dezonora şi chiar a distruge lucrarea lui Hristos. În imagine, Dumnezeu arătase prin ea, că omul vechi trebuia să fie tratat ca un lucru rău şi mort. Dar Hristos a venit, şi acum nu există nicio exercitare a disciplinei asupra omului vechi, – numai „o creaţie nouă”. Ideea de a amesteca ceva făcut pentru creaţia veche, cu creaţia nouă, ca mod de îndreptăţire, este o ofensă profundă faţă de Duhul lui Dumnezeu. „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi la nimic. Şi mărturisesc din nou oricărui om circumcis că este dator să împlinească toată legea” (5:2-3). Puteţi distinge între partea ceremonială, a cărei semnificaţie este atât de binecuvântată, şi partea morală, prin care, admiteţi, omul nu poate fi îndreptăţit; dar nu ştiţi ce faceţi. Nu puteţi separa circumcizia de lege. Dumnezeu a încorporat acest rit atât de formal în toată structura legii încât, deşi existase înainte, a devenit apoi o parte integrantă a legii, şi s-a unit atât de intim cu ea, încât nu mai puteţi separa ritul de tot sistemul legii. Dacă recunoaşteţi o parte oarecare a ritualului ca lucrul căruia îi sunteţi supus, sunteţi responsabil în privinţa întregului sistem al legii în general; sunteţi sub o obligaţie cu privire la tot ce cere el. Şi vreau să vă atrag solemn atenţia asupra acestui punct: sunteţi dator să împliniţi toată legea (5:3).

Capitolul 5:3-4 – Obligat să împlinească toată legea sau identificat cu Hristos mort şi înviat

Deci nu orice creştin este obligat? Să nu se întâmple aceasta! Este o doctrină falsă. Dacă ar fi, ar fi pierdut. Ştiu bine că unii nu înţeleg, şi gândesc că Hristos, în afara iertării pe care o aduce, nu este decât un mod de a-i întări pentru a păzi legea. Dar este o ignoranţă tristă şi fundamentală a creştinismului. Un creştin are deci libertatea de a călca legea? Strig şi mai tare: Să nu se întâmple aceasta! Este un lucru să fii obligat să împlineşti toată legea, şi este un alt lucru ca Dumnezeu să poată trata cu uşurinţă o călcare oarecare a legii. Nu există nimic între aceste două condiţii – obligaţia de a împlini legea şi libertatea de a o încălca? Nici una, nici cealaltă nu se potrivesc cu poziţia de creştin. Cel care este liber să facă propria sa voie este un om nelegiuit, un rău. Cel care este sub lege pentru a o împlini, reprezintă starea proprie a iudeului, şi a nimănui altcuiva. Creştinul stă pe un teren complet diferit. Este mântuit prin har şi chemat să umble în har; şi caracterul drepăţii pe care Dumnezeu o caută în el este de o cu totul altă natură; astfel că li se spune filipenilor: „Umpluţi de rodul dreptăţii, care este” – nu prin lege, ci „prin Isus Hristos, spre gloria şi lauda lui Dumnezeu” (Filipeni 1:11 ) – prin Hristos sub har şi nu sub lege. Şi nu este numai o problemă de îndreptăţire. Vorbesc acum de umblare, de responsabilitatea creştinului de a face voia lui Dumnezeu; şi spun că Hristos, nu legea, este măsura umblării creştinului: aceasta face cea mai imensă diferenţă posibil.

Se va spune poate: Hristos nu era sub lege? Da, desigur, dar era în acelaşi timp mai presus de lege. Creştinul, păgânul, nu a fost niciodată sub lege; după ce a fost pus în Hristos acum că el crede (Romani 8:1 ), se găseşte pe un alt teren, căruia legea nu i se aplică deloc. Pentru acest motiv, orice creştin (puţin contează cine era sau ce era) este privit de Dumnezeu ca fiind dintre morţii făcuţi vii (Romani 6:13 ), pentru a aduce rod pentru Dumnezeu (Romani 7:4 ). Legea nu are de-a face cu omul decât atât timp cât trăieşte, niciodată după moartea lui (Romani 7:1-2 ). Dar „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi este de remarcat că aceasta nu se spune nicidecum despre noi după o „a doua binecuvântare”, o ungere extremă, sau o cu totul altă etapă de desăvârşire imaginară. De acolo începem, şi botezul nostru o declară. Ceea ce reprezintă botezul, este moartea lui Hristos şi învierea Sa; dacă are pentru mine vreo semnificaţie, el spune că sunt identificat cu Hristos mort şi înviat. Nu mai este legea care lucrează în mine, pentru a încerca dacă poate scoate din mine ceva bun. Am părăsit totul primindu-L pe Hristos, şi îmi iau locul bazându-mă pe Hristos mort şi înviat şi sunt botezat pentru Numele Său, ca fiind făcut viu dintre morţi, pentru a mă da pe mine însumi lui Dumnezeu (Romani 6:13 ).

Ori aici nu este vrei doctrină obscură necesitând o cunoaştere profundă a Cuvântului lui Dumnezeu. Nu este ascunsă sub vreo întorsătură complicată sau vreo imagine a unei cărţi dificile, ci este clar prezentată în Epistola către Romani, este o doctrină invariabilă. Oriunde priviţi, acesta este adevărul fundamental al creştinismului: Dumnezeu a terminat cu a avea de-a face pur şi simplu cu carnea. El are un alt om, şi chiar un om nou: Hristos înviat dintre morţi; şi pe El L-a primit creştinul. Aceasta vrea practic Dumnezeu să realizeze în inima creştinului. „Să umblaţi în El” (Coloseni 2:6 ). Un creştin tânăr poate fi doborât după ce L-a primit pe Hristos, de sentimentul răului pe care îl descoperă în el însuşi. Se întreabă cum este posibil. Ştie cum merită Hristos să fie slujit, şi este conştient cât de puţin Îl slujeşte cum ar trebui; este plin de tristeţe în ceea ce îl priveşte, şi ajunge poate să se îndoiască de faptul că este cu adevărat creştin. Încă nu şi-a învăţat lecţia. Nu cunoaşte nici măcar cu deamănuntul ce vestea botezul lui, valoarea de a avea un Mântuitor mort şi înviat. Este încă ocupat cu ceva al omului vechi; consideră şi aşteaptă să devină mai bun, sperând că inima lui nu va mai avea atâtea gânduri rele etc., ca altădată; în timp ce singura putere a creştinului, este să fie umplut cu Hristos, cu tot ce este preţios în El înaintea lui Dumnezeu. Deprinderea acestei vieţi şi a acestei bucurii este bazată pe faptul că un creştin este considerat ca mort şi înviat – viaţa nouă pe care Duhul Sfânt o comunică tuturor celor care cred. Numai credinciosul simte ceea ce nu se aseamănă lui Hristos, dar se bazează pe ceea ce este Hristos pentru Dumnezeu, şi aceasta îl face fericit. Când devine prea ocupat de ceea ce se petrece înăuntrul lui, este doborât. Nu că nu trebuie să se judece pentru ceea ce este contrar lui Hristos, ci trebuie să trateze aceasta ca pe un lucru josnic şi rău, ca pe ceea ce derivă din om şi nu de la Hristos; şi deci după ce l-a mărturisit lui Dumnezeu, trebuie să se întoarcă de la el cu hotărâre şi să se ataşeze de Mântuitorul. Credinciosul a dobândit în Hristos dreptul de a nu fi doborât din cauza a ceea ce găseşte înăuntrul lui; de a nu fi descurajat, pentru că în carnea lui nu locuieşte nimic bun (Romani 7:18 ). Nu aceasta îi spune atât de constant Cuvântul revelat al lui Dumnezeu? Şi totuşi câte persoane petrec luni şi ani aşteptând să iasă ceva bun din ea! Desigur, nu vreau să spun că nu sunt născute din Dumnezeu; dar sunt atât de mult sub influenţa gândurilor vechi şi noţiunilor vechi, scoase din catehism, cărţi de teologie şi predici, încât nu intră în deplina libertate în care ne-a aşezat Hristos eliberându-ne (5:1).

Capitolul 5:3-4 – Harul lui Hristos este tot atât de necesar pentru îndreptăţire, ca şi pentru sfinţire

Nimic nu este mai clar decât hotărârea Duhului Sfânt asupra acestui subiect. El arată că cea mai mică insistenţă asupra legii, sub orice formă ar fi ea, vă plasează sub obligaţia de a împlini toată legea; şi dacă este aşa, unde sunteţi înaintea lui Dumnezeu? Sunteţi pierduţi şi cazul dumneavoastră este disperat, dacă aveţi o conştiinţă. În general problema legii se ridică acum în legătură cu sfinţirea; în cazul galatenilor, ea a fost dezbătută puternic în raport cu îndreptăţirea. Dar creştinul nu mai are de-a face cu ea, sub o formă sau alta. În versetele 1 – 4, ea este legată de îndreptăţire; în ultima parte a capitolului, ea se leagă de sfinţire, ca în Romani 6 - care nu leagă problema legii de nimic altceva; Romani 6 nu abordează îndreptăţirea, ci numai umblarea credinciosului, şi îl prezintă pe acesta ca nefiind sub lege, ci sub har. Ce lucru binecuvântat să rămânem în acest adevărat har al lui Dumnezeu (1. Petru 5:12 )! Dacă iau în considerare mântuirea mea, totul este prin harul Său; dacă mă întreb ce va da putere umblării şi slujirii mele, este exact la fel. Harul este sursa de la un capăt la celălalt. Dumnezeu nu schimbă plinătatea harului în Hristos, acum că l-a revelat. Lansat în acest ocean, El nu va reveni la ceea ce avea rolul de a demasca şi de a pedepsi omul vechi, oricât de necesar ar fi fost acest lucru. Nu este o bucurie pentru el că a terminat cu ceea ce nu a produs decât tristele rezultate care urmează în legătură cu omul: cei care aveau conştiinţă erau zdrobiţi, şi cei care nu aveau, găseau în lege o ocazie de a-şi întemeia o dreptate proprie; cei care erau conştiincioşi, gemeau şi erau mizerabili, şi cei care nu erau, erau plini de sine şi de bunătatea lor închipuită? Cât de trist este deci părăsirea adevărului cu privire la care suntem avertizaţi aici! „Voi, cei care vă îndreptăţiţi prin lege, sunteţi lipsiţi de orice folos de la Hristos; aţi căzut din har” (5:4). Aceste expresii nu vor să spună că ei căzuseră în imoralitate sau că se îndepărtaseră în mod deschis de Hristos. Dar alăturaseră legea lui Hristos, ca mod de îndreptăţire, şi din clipa în care facem aceasta, singurul principiu pe care ne poate considera Dumnezeu drepţi, dispăruse. Pentru că Dumnezeu îndreptăţeşte păcătoşi. Ce glorie a lui Dumnezeu! „Celui care nu lucrează, ci crede în Cel care-l îndreptăţeşte, pe cel neevlavios, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate” (Romani 4:5 ).

Cum se face atunci, se va întreba poate, că există încă nelegiuiţi care nu sunt îndreptăţiţi? Pentru că nu cred că Dumnezeu este atât de bun cum este; pentru că darul lui Hristos este prea mare pentru ei; pentru că încrederea lor este în ei înşişi, sau cel puţin nu au încredere în Dumnezeu. Şi motivul pentru care nu au, este pentru că ei nu cred ce este Hristos pentru păcătos. Când cunosc gloria şi crucea Sa, când ştiu că pe talerul balanţei, a făcut să se încline totul în favoarea bietului suflet care se duce la El din cauza păcatelor sale, atunci văd că este imposibil ca Dumnezeu să nu poată mântui pe cel care stă de aceeaşi parte a talerului ca şi Hristos; ori este ceea ce face sufletul care crede în Hristos. Păcătosul poate fi la fel de uşor ca o pană, dar nu depinde de propria lui greutate, ci de ceea ce este Hristos şi de ceea ce a făcut Hristos. Dumnezeu are încredere în lucrarea Fiului Său, şi păcătosul de asemenea; iată credinţa. Credinciosul este un om care nu se mai încrede în propriile lui fapte, nici în propriile lui sentimente, ci în estimarea pe care Dumnezeu o face cu privire la crucea Fiului Său, Dumnezeu fiind în această privinţă nu numai plin de har, ci drept. Am nevoie să ştiu că am, prin Hristos, lucrul prin care Dumnezeu este glorificat, binecuvântându-mă astfel. Şi de aceea este El ceea ce este – drept, îndreptăţind sufletul meu (Romani 3:26 ). Dacă Îl am pe Hristos, Dumnezeu este la fel de drept îndreptăţindu-mă, cum ar fi condamnându-mă dacă nu L-aş avea pe Hristos. Dreptatea lui Dumnezeu care îl condamna pe păcătos este precis ceea ce, în Hristos, îl îndreptăţeşte pe păcătos, dar ea asigură sfinţenia. Nu este numai o haină aruncată asupra lui, ci este în acelaşi timp o viaţă nouă, pe care o primesc primindu-L pe Hristos; într-un cuvânt, avem îndreptăţirea vieţii în El (Romani 5:18 ). Şi care este caracterul acestei vieţi? Nu este aceeaşi ca cea a lui Adam. Este imposibil pentru că Adam a căzut după ce a primit viaţa. Dar Hristos Şi-a dat viaţa pentru a o lua din nou (Ioan 10:17 ) în înviere; de atunci nu pierdem niciodată viaţa pe care ne-a dat-o El – o viaţă marcată de amprenta biruinţei Sale asupra mormântului: de fapt, viaţa noastră este Hristos înviat dintre morţi. Nu este deci de mirare că această viaţă este eternă şi că nu am putea niciodată pieri (Ioan 10:28 ). Ea este viaţa Celui care a înviat, pe care moartea nu-L mai stăpâneşte. Şi aceasta este, în consecinţă, poziţia credinciosului. Fireşte, ca fapt fizic, se poate să treacă prin moarte; dar vorbim aici despre viaţa înaintea lui Dumnezeu, comunicată sufletului; această viaţă este viaţa eternă a lui Hristos, după ce ne-a îndepărtat păcatele pe cruce.

Capitolul 5:5 – Speranţa dreptăţii

De aceea apostolul conchide astfel tot subiectul: „Pentru că noi, prin Duh, din credinţă, aşteptăm speranţa dreptăţii” (5:5). Nu că noi, prin Duhul, am aştepta să fim îndreptăţiţi; ci „noi, prin Duh, din credinţă, aşteptăm speranţa dreptăţii”. Şi care este această speranţă? Este gloria lui Hristos. Noi avem dreptatea, dar nu încă speranţa dreptăţii. Îl avem pe Hristos Însuşi, dar speranţa dreptăţii este speranţa la care îmi dă drept dreptatea lui Hristos. Am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Hristos (1. Corinteni 5:21 ). Dar care este speranţa dreptăţii? Este „speranţa gloriei lui Dumnezeu”, cum se spune în Romani 5:1-2 : „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu”. În primul verset este vorba de dreptate; la sfârşitul celui de-al doilea, este vorba de speranţă – „speranţa dreptăţii”. Care este aceea? Că voi fi cu Hristos în aceeaşi glorie ca a Lui. Iată ce aşteaptă credinciosul. Şi între timp, are Duhul lui Dumnezeu, nu numai pentru a lucra în sufletul Său, ci pentru ca prin El, să aşteptăm speranţa dreptăţii. Nu am văzut şi nu am avut încă această speranţă; ea rămâne în întregime o problemă de credinţă. Dar Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în noi, ne face cunoscut că, având dreptatea şi fiind deja îndreptăţiţi, vom avea o speranţă în acord cu această dreptate. La fel cum avem dreptatea lui Dumnezeu, vom avea gloria lui Dumnezeu. La fel cum nu este nimic mai binecuvântat decât poziţia în care credinciosul este plasat aici de către apostol. Galatenii sperau să fie îndreptăţiţi; dar el spune: sunteţi deja; şi dacă vă gândiţi să faceţi lucrurile mai sigure prin circumcizie, pierdeţi totul, şi vă plasaţi în obligaţia de a împlini ceea ce nu vă poate asigura decât blestemul: în timp ce „noi, prin Duh, din credinţă, aşteptăm speranţa dreptăţii” (5:5). Aşteptăm gloria – speranţa dreptăţii.

Capitolul 5:6 – Credinţa care lucrează prin dragoste – În Hristos Isus, dar nu în carne

„Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (5:6). Acum el arată, în trecere numai, că există o realitate foarte însemnată în starea morală a credinciosului. Nu numai că are îndreptăţirea, şi că va avea în curând o speranţă în armonie cu această îndreptăţire; dar chiar această credinţă care îi face cunoscut că este îndreptăţit, şi îl face de asemenea să privească înainte către gloria la care este destinat, – chiar această credinţă lucrează între timp prin dragoste, nu prin lege. Aici ne va aduce la problema sfinţirii practice; el arată că cel credincios nu are nevoie să se pună sub lege, pentru că, dacă a lui credinţă lucrează prin dragoste, ea împlineşte ceea ce legea caută să facă fără nici să realizeze vreodată, nici să primească. Apostolul nu vrea să spună deloc că, în această vreme în care credinciosul este astfel îndreptăţit şi aşteaptă gloria, nu există nimic care lucrează în sufletul său. Există un lucru puternic şi influent, dar el lucrează prin dragoste. Originea şi odihna sa sunt în dragostea de Dumnezeu; el cunoaşte mântuirea care izvorăşte din această dragoste. Dragostea lui Dumnezeu arătată în Hristos umple dragostea credinciosului. El are o speranţă care nu-l face de ruşine. Şi de ce? Pentru că dragostea lui Dumnezeu este turnată în inima sa (Romani 5:5 ). Şi iau această dragoste a lui Dumnezeu în sensul său cel mai vast posibil: mai întâi, ca dragostea lui Dumnezeu faţă de noi; şi apoi, ca dragostea noastră faţă de El. Este plinătatea sensului dragostei lui Dumnezeu în noi; efectul ei este că ne face capabili să-L iubim pe Dumnezeu şi să-i iubim pe toţi ceilalţi. Dacă nişte persoane sunt deplin fericite ele însele, nu se pot împiedica să iubească pe alţii.

Iată deci principiul pe care este aşezat credinciosul – el este deja îndreptăţit; aşteaptă gloria; şi între timp, există credinţa care lucrează prin dragoste. Nu este deci vorba de circumcizie. Suntem creştini; şi prin urmare, toată baza legii şi a acestor întrebări care se referă la ea, a dispărut. Cum se face aceasta? Printr-un motiv foarte binecuvântat. „Pentru că”, spune apostolul, „în Hristos Isus nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (5:6). Circumcizia avea mare preţ pentru carne, şi era mijlocul de a învăţa o lecţie importantă. Dar apostolul vorbeşte de ceea ce este „în Hristos Isus”. Este poziţia creştinului. El nu este în carne: era altădată. Şi „atunci când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte” (Romani 7:5 ) – expresie care arată în modul cel mai tare posibil că acum nu suntem în carne. Înţelegeţi? Dacă spuneţi unei persoane că altădată eraţi la ţară, aceasta implică faptul că acum nu sunteţi acolo. De aceea când apostolul spune: „Când eram în carne”, vrea să spună că era în carne înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, dar acum nu mai este în carne, deşi are carnea în el. Dumnezeu ne vede într-o altă stare. Avem natura veche, dar am primit o altă natură, în virtutea căreia Dumnezeu spune: „Nu sunteţi în carne”. Când eram în carne, nu eram eliberaţi: nu-L înţelesesem pe Hristos. Dar acum că suntem ai Lui, nu mai suntem în carne. Ar trebui să ţinem tare acest adevăr şi să ne bucurăm în el. Dacă o persoană este fără energie, este un motiv suplimentar ca să nu cedeze noilor sugestii ale duşmanului. Trebuie întotdeauna să ne agăţăm de acest adevăr, că nu suntem în carne, cu atât mai mult cu cât a fi în carne nu este spre gloria noastră. Dimpotrivă, este tocmai ceea ce agravează păcatul nostru, şi ne face să ne fie şi mai ruşine de noi înşine. Dacă sunteţi în carne, nu este deloc de mirare că lucraţi conform cărnii. Dar dacă nu sunteţi în carne, atunci să vă fie ruşine să lucraţi ca şi cum aţi fi. Dumnezeu insistă asupra acestei binecuvântări prezentându-ne-o, în scopul expres de a ne face să ne simţim mai profund lipsurile, şi aceasta ni se întâmplă. Nu suntem în carne şi pentru aceasta nu trebuie niciodată să fim doborâţi de carne. Dar dacă aceasta ni se întâmplă, trebuie să simţim, să mărturisim cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu, dar să nu încetăm să ne ţinem tare de Hristos şi de adevărul Său. Aceasta este adevărat despre orice creştin, chiar dacă sunt într-adevăr conştient că mulţi creştini sunt gata să spună că nu pot primi niciun cuvânt din aceasta – că nu este decât misticism, etc. Este dimpotrivă o mângâiere să ştii că Dumnezeu a rostit fiecare cuvânt în privinţa lor. Este posibil să nu reţină nicio mângâiere pentru ei înşişi, dar cât de binecuvântat este că creştinii au de-a face cu Dumnezeu şi nu cu ei înşişi! Pentru acest motiv nu sunt ei mistuiţi. Putem să fim la fel de slabi şi de nesăbuiţi ca Iacov altădată, dând atât de liber curs cărnii, şi îngăduind propriei noastre minţi să lucreze; dar suntem şi Israel [biruitor al lui Dumnezeu] într-un sens şi mai înalt. Am biruit din cauza Celui în care suntem înaintea lui Dumnezeu (Geneza 32:28 ). Capitolul 5:7 – 12 – Aluatul – corupătorii – circumcizia lui Timotei, dar nu a lui Tit„Voi alergaţi bine; cine v-a oprit, ca să nu fiţi supuşi adevărului? Convingerea aceasta nu vine de la Cel care vă cheamă” (5:7- 8). Le reproşează că au plecat urechea la aceşti învăţători falşi, care insistaseră asupra circumciziei. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala” (5:9). Nu este solemn să vedem acelaşi cuvânt „aluat” folosit în 1. Corinteni 5 , pentru a descrie o stricăciune morală îngrozitoare, şi în Epistola către Galateni, pentru a caracteriza introducerea sistemului legii între copiii lui Dumnezeu? Dumnezeu tratează aceasta ca pe un lucru dintre cele mai ofensatoare. De fapt, tonul Duhului Sfânt scriind galatenilor, este chiar mai sever decât când se adresează corintenilor. Pentru că, dacă acei corinteni erau vinovaţi de ceea ce era mult mai de condamnat în ochii oamenilor, galatenii căzuseră într-o eroare care săpa mai adânc fundamentele harului lui Dumnezeu; un om spiritual judecă invariabil păcatul, nu după cum gândeşte omul, ci după ceea ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu. După ce a făcut să reiasă caracterul, spune: „Eu am încredere în Domnul cu privire la voi, că nimic altceva nu veţi gândi” (5:10). Nu putea spune aceasta despre niciunul dintre ei: o spune în mod general, şi adaugă: „şi cel care vă tulbură vă suporta judecata, oricine ar fi” (5:10). Vrea să-i disocieze şi să-i facă să simtă un sentiment de oroare în privinţa celor care i-au îndepărtat. „Credinţa operantă prin dragoste” nu ezită să folosească un limbaj tare cu privire la corupătorii Bisericii lui Dumnezeu – ea îi denunţă în modul cel mai energic, şi face din aceasta o datorie faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. „De s-ar tăia chiar de tot cei care vă tulbură!” (5:12). „Cel care vă tulbură va suporta judecata, oricine ar fi” (5:10). Erau mai mulţi care se îndeletniceau cu această lucrare rea. „Dar eu, fraţilor, dacă mai predic circumcizia, pentru ce mai sunt persecutat?” (5:11). Făcuseră din apostolul Pavel un fel de dovadă în favoarea lor. Poate că profitau pentru că l-a circumcis pe Timotei, pentru a pune o contradicţie aparentă între actele sale şi predicarea sa. Dar Pavel nu acţionează contrar acestor principii când l-a circumcis pe Timotei. Aceasta era supleţea unui om care putea închide gura celor care obiectau; pentru a reduce la tăcere calomniile iudaice, Pavel a rezolvat această chestiune într-un mod foarte puţin iudaic – prin circumciderea lui Timotei. Dar nu a vrut să o facă în cazul lui Tit (care era grec) şi l-a luat cu el la Ierusalim. Acesta putea să pară a fi un lucru capricios, dar harul cunoaşte momentul pentru a fi ferm, ca şi cel pentru a ceda. Pare să fie aici o aluzie la aceasta, în argumentarea sa faţă de apărătorii legii. Trebuie înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu, pentru a şti când ne putem folosi de libertatea noastră, şi când este o datorie să rămânem tari ca o stâncă; Pavel a făcut şi una, şi cealaltă. Dacă Timotei fusese circumcis, acesta era harul care oprea întrebări pur carnale, şi nu legea, pentru că tatăl lui era pur grec. Dar cât despre predicarea circumciziei, era foarte departe de gândurile sale. Dacă ar fi insistat vreodată asupra circumciziei, s-ar fi bucurat de favoarea şi de sprijinul lor, în toate locurile pe care le vizita. Dimpotrivă, el era persecutat, pentru că nu vroia să cedeze nimic cărnii, nici să recunoască drepturile circumciziei.

Capitolul 5: 13-26 – Legea nu contribuie la sfinţire

Capitolul 5: 13-15 – Efectul prezenţei Duhului Sfânt – Putere acţionând asupra naturii noi

Ultima porţiune a capitolului se ocupă de celălalt subiect, şi anume legea ca regulă pentru umblare. Ceea ce am văzut până în prezent, este respingerea circumciziei şi a legii, sub orice formă ar fi, ca şi cum ar contribui la îndreptăţire. Dacă admiteţi principiul într-un singur detaliu, trebuie să împliniţi toată legea.

Ajuns la această diviziune firească, Duhul lui Dumnezeu revine la gândul libertăţii cu care începuse capitolul. El este prezentat dintr-un dublu punct de vedere. Prima parte trata libertatea în raport cu îndreptăţirea; acum avem libertatea ca ceea ce conduce la sfinţenia practică, şi trebuie să fie întotdeauna legată de ea. Pentru că trebuie să ne amintim că acesta este subiectul restului capitolului.

Multe persoane înţeleg într-o anumită măsură că Hristos ne-a adus libertatea în raport cu dreptatea, sau cât priveşte poziţia oamenilor îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu; dar nu cunosc libertatea în umblarea cotidiană cu Dumnezeu; şi când spun multe persoane, vreau să spun mulţi creştini, mulţi dintre cei care sunt realmente sfinţi. În asemenea cazuri, sfinţenia practică suferă invariabil. Când se adaugă la aceasta multă conştiinţă, aceasta ia întorsătura legală a poruncilor, restricţiilor şi altor lucruri asemănătoare. Când dimpotrivă, sufletele nu au deloc aceleaşi deprinderi interioare, aceasta se transformă în moliciune în diferite grade: sufletele văd că sunt eliberaţi prin harul lui Dumnezeu şi se consideră libere să folosească această lume şi să lase în mare măsură să acţioneze înclinaţiile firii; pentru că aşa cum spun unii, există rău în fire şi Dumnezeu, în marea Sa îndurare, Îşi face partea Sa, potrivit cu ce presupun ei. Ori aceste lucruri sunt totalmente false.

Una dintre cauzele întregii acestei erori vine din faptul că s-a înţeles greşit un adevăr foarte important – efectul prezenţei Duhului Sfânt trimis din cer. Totuşi în Fapte şi în Epistole, totul este întemeiat pe prezenţa Duhului Sfânt: toate îndemnurile, umblarea creştină care ne este prezentată, închinarea creştină care ne este prezentată, într-un cuvânt toată experienţa creştină care este descrisă acolo şi pe care se insistă. Când nu se înţelege aceasta, există două rezultate posibile! – sau copiii lui Dumnezeu presupun că există o anumită libertate în ceea ce permite Dumnezeu, şi aceasta nu este nimic altceva decât indiferenţă, – sau recurg la ceea ce nu este de la Dumnezeu pentru a înfrâna tocmai firea noastră, şi aceasta nu este nimic altceva decât o expresie a legii lui Dumnezeu. Dar Evanghelia implică faptul că aşa bună, sfântă şi desăvârşită cum este legea lui Dumnezeu, ea este lipsită de orice putere atât pentru a îndreptăţi, cât şi pentru a sfinţi. Ea nu poate în niciun fel să amelioreze firea veche, şi nu este nici regula firii noi. Omul vechi nu se supune ei, şi omul nou nu are nevoie de ea. Noua creatură are înaintea ei un alt obiect; o altă putere acţionează asupra ei, pentru a produce ceea ce este scump şi plăcut în ochii lui Dumnezeu – Hristos este obiectul acestei creaturi noi, şi ea înţelege aceasta prin puterea Duhului Sfânt. Duhul poate desigur să folosească orice porţiune a Cuvântului (să nu mi se întâmple să spun că legea dreaptă a lui Dumnezeu nu face parte din arsenalul din care Duhul poate trage folos!), dar menţin că legea nu dă nici forma, nici măsura, nici caracterul, nici puterea sfinţeniei creştine. A presupune că legea conţine tiparul după care Dumnezeu formează sufletele sfinţilor astăzi, înseamnă a înţelege greşit atât planul lui Dumnezeu când a dat legea, cât şi folosirea sa legitimă actuală.

Capitolul 5: 13-15 – Cum este împlinită legea

Acesta este subiectul pe care îl abordează apostolul şi îl tratează mai departe în epistola noastră. Am văzut chestiunea îndreptăţirii pe deplin reglată; avem acum umblarea, sau sfinţenia practică. Apostolul insistă din nou asupra libertăţii. S-ar fi putut crede că spusese destul, după ce i-a somat să rămână tari în libertatea în care îi aşezase Hristos eliberându-i, şi să nu se prindă din nou într-un jug al robiei (5:1). Dar nu. În domeniul sfinţeniei, este nevoie de această libertate, la fel ca pentru îndreptăţire; de aceea el spune: „Voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor” (5:13). Altfel zis, este ceea ce caracterizează chemarea noastră. Numai, spune el, nu este libertatea ca un prilej pentru carne, sau: nu puteţi să vă dedaţi la o libertate prea mare: „Nu folosiţi libertatea ca un prilej pentru carne, ci slujiţi unii altora prin dragoste” (5:13). El arătase mai sus că este o credinţă care lucrează prin dragoste (5:6); acum arată că obiectul acestei dragoste ar trebui să fie să se slujească unul pe celălalt. Nu este vorba să caute să se pună sub lege, ci să slujească unul celuilalt: „Pentru că întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (5:14). Nu încercaseră ei legea? Ce rezultase din aceasta? Se muşcau şi se mâncau unul pe celălalt, spune el (5:15): aceasta nu este împlinirea legii, ci poftele. Când oamenii vorbesc de lege, sau vor să fie învăţători ai legii, o împlinesc ei în realitate? Încep cu cuvinte pline de siguranţă şi termină fără acţiune şi fără adevăr. Dimpotrivă, când Hristos este obiectul sufletului, legea nu ocupă gândurile, şi este împlinită în ciuda a orice. Hristos este puterea lui Dumnezeu – legea este puterea păcatului. Exact acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu îmi vorbeşte şi de Hristos, şi de lege; cele două îmi sunt în aceeaşi epistolă (1 Corinteni). Dar puţin contează unde este tratat subiectul; marele punct asupra căruia insistă Duhul Sfânt, nu este că legea nu este un lucru bun, ci că natura noastră fiind îngrozitor de rea, nu ajungem niciodată să facem niciun bine aplicând legea naturii noastre rele; nu ajungem decât la condamnarea ei. Întrebarea este: Ce va da putere sufletului meu pentru bine? Răspunsul este: Hristos, nu legea. Legea este excelentă, admit; dar tocmai aţi vorbit despre lege ca despre un mod de a umbla bine: ce fel de sfinţenie aţi produs deci? Vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii! Aceasta nu este dragoste, ci este ceea ce se întâmplă cu folosirea legii cu care se mândreau ei. „Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi mistuiţi unii de alţii” (5:15). Iată rezultatul. Legea este o putere care ucide şi distruge; nu pentru că ea este rea, ci pentru că natura noastră este. Să ne amintim că legea lucrează asupra naturii noastre. Legea nu este dată omului nou, ci omului vechi.

Capitolul 5: 16-17 – Umblarea prin Duhul: Zidul de apărare împotriva poftelor cărnii

Vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu. Legea a fost dată pentru a provoca păcatul care rămânea în stare latentă. Dar ce îmi va putea da putere în viaţa nouă, şi ne va face să avem afecţiunile Lui? Ce va hrăni noua creatură şi o va face să acţioneze şi să funcţioneze în mod viu? Nu legea; dar apostolul merge mai departe. Arătase că dragostea era rezumatul şi substanţa legii. Dacă deci dragostea prevalează, legea este împlinită; ori printre voi, există, dimpotrivă, dispute şi certuri şi toate felurile de fapte rele. Ce lovitură dată vanităţii lor născute din legalism! Apoi, mergând mai departe, apostolul le dă o instrucţiune pozitivă: „Spun dar: umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii” (5:16). Acţiunea Duhului nu este numai de a convinge de păcat (Ioan 16:8 ), nici ca putere de regenerare; toţi creştinii recunosc aceasta: sunt puternic divizaţi în privinţa altor subiecte, dar nu pot decât să recunoască acelaşi adevăr fundamental că orice putere prin care această natură nouă ne este comunicată, vine de la Duhul Sfânt. Unii pot să reţină acest adevăr cu mai multă inteligenţă şi grijă în ce priveşte forma, dar toţi recunosc în mod necesar Duhul Sfânt ca Cel care îi convinge de răul care este în ei, şi care le dă această viaţă nouă care este de la Dumnezeu.

Dar nu aceasta este problema discutată aici. Galatenii aveau într-adevăr noua viaţă; dar care era puterea capabilă să producă sfinţenia creştină? Ei introduceau regula legii ca mijloc de sfinţenie, şi iată că apostolul o pune complet deoparte. „Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii”, spune el (5:16). Aceasta este bariera divină de protecţie; şi mai mult decât aceasta, nu este numai punerea în gardă împotriva cutărui sau cutărui rău, ci sursa de putere pentru bine. „Umblaţi în Duh”. Duhul Sfânt a fost trimis aici jos pentru a locui în credincios. Nu este vorba de adevărul după care suntem zidiţi „împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh”, ca în Epistola către Efeseni (2:22), care prezintă de asemenea trupul lui Hristos şi relaţiile copiilor lui Dumnezeu ca mădulare ale acestui trup. Epistola către Galateni nu abordează niciodată latura colectivă a relaţiilor noastre, ci numai ceea ce este individual. Umblarea fiind de ordin individual, sau personal pentru fiecare suflet, dacă nu ar fi decât unul în lume, iată ce ar trebui: „Umblaţi în Duh”, spune Cuvântul, şi nu: Umblaţi conform legii. Apostolul fusese chiar tăios în privinţa oamenilor zeloşi pentru această regulă. „Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii” (5:16). Aveţi nevoie de putere împotriva poftelor cărnii: Duhul este această putere, şi nu există alta. „Deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi dori” (5:17). Aici este, cred eu, ceea ce Duhul Sfânt a scris şi a vrut să spună. Ceea ce citim în versiunea autorizată a regelui Iacob (*) este sigur fals, cum mulţi dintre noi o ştiu de mult. Nu vreau să trec peste aceasta, nici să o introduc pe ascuns: dar când ceva este clar eronat în această versiune, care la urma urmei nu este decât o lucrare omenească, este o datorie creştină să atragem atenţia asupra acestui punct, cu atât mai mult cu cât sunt întotdeauna gata să apăr nivelul excelent în general al versiunii regelui Iacob, şi să o apăr împotriva adversarilor ei care caută să o deprecieze. Dar nu este sarcina unui prieten să justifici erorile reale, care s-au putut strecura prin slăbiciune omenească, sau prin ceva mai rău.

(*) Nota traducătorului [în limba franceză]: Această versiune spune: „ca să nu puteţi face lucrurile pe care le-aţi dori”.

Aici este, în practică, una dintre greşelile cele mai grave ale acestei versiuni. Dacă insist asupra celor de mai sus, este pentru că nu este un punct în care întrebarea rămâne deschisă sau asupra căruia există cea mai mică îndoială. Nimeni care are o cunoştinţă oricât de puţin aprofundată a limbii în care a scris Duhul Sfânt, nu poate exista, afară numai dacă are mari prejudecăţi. Doresc să fac să se observe că oamenii cei mai buni, – erudiţii cei mai competenţi, care diferă poate de propriile mele vederi asupra unor puncte într-adevăr importante după părerea mea – chiar demnitarii bisericii [anglicane] care a avut rolul major în producerea acestei versiuni – toţi aceşti oameni admit sincer şi de comun acord că traducerea pe care tocmai am dat-o a versetului 17 este singura exactă. În mintea oamenilor cu sentimente totuşi foarte opuse asupra altor subiecte, nu există nicio îndoială cu privire la adevăratul sens al acestui verset. Duhul Sfânt spune deci: „ca să nu faceţi ceea ce aţi dori” (5:17). Toată forţa acestui verset constă în aceasta. El le arată de ce erau chemaţi să umble prin Duhul, şi care era adevăratul zid de apărare împotriva poftelor cărnii. Pentru că aceste două lucruri sunt totalmente opuse, contrare unul altuia în toate privinţele. Nu se spune: Aveţi legea ca să nu împliniţi poftele cărnii; ci: având o natură totdeauna înclinată să facă propria sa voie, nu aveţi numai legea pentru a o reprima, ci v-a fost dat Duhul Sfânt – nu ca lege, ca un lucru în afara voastră, iar Duhul Sfânt este o putere interioară, identificându-Se cu afecţiunile sufletului, şi dă puterea de a dori şi a căuta binele, mergând în sens opus poftei naturale, sau oricărei practici unde se poate arăta carnea.

Apostolul admite de fapt că la lucru este carnea – orgoliul, vanitatea, tot ce este rău. Dar ca şi creştini, aveţi Duhul Sfânt, şi umblând prin Duhul „nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii” (5:16). Deşi poftele cărnii sunt acolo, aveţi şi Duhul, ca să nu împliniţi aceste pofte. Dacă ceea ce se găseşte în versiunea regelui Iacob ar fi corect – „ca să nu faceţi ceea ce aţi dori”, – ar fi ca şi cum ar sufla căldura într-un verset şi frigul în următorul. Într-un verset, le-ar spune că trebuie să umble prin Duhul, şi în următorul, că la urma urmei nu pot să o facă. O asemenea traducere poartă în ea propria sa dovadă contrarie. Insist cu atât mai mult asupra acestui punct, pentru că are un caracter practic direct pentru creştini. Dacă nu ar fi vorba decât de critica textului, nu mi-aş permite să tulbur mintea oamenilor. Există atâtea lucruri de cea mai profundă importanţă pentru sufletele noastre în relaţie cu Dumnezeu în toate zilele, încât cu cât ne ocupăm mai puţin de curiozitatea textelor, cu atât este mai bine. Dar fiind vorba de a corecta ceea ce orice creştin erudit ştie că este o eroare, aş fi evident vinovat de menţinerea unei greşeli grave, dacă aş trece cu uşurinţă peste aceasta.

Romani 7 şi Galateni 5

Există un lucru, cred eu, care a dus la confuzie asupra acestui subiect, şi anume că mulţi au presupus că doctrina prezentată aici era aceeaşi ca în Romani 7 . Dar în Romani 7 , după primele şase versete, Duhul Sfânt ne dă experienţa unei persoane tulburate sub lege. În consecinţă nu vedem deloc că Duhul lui Dumnezeu este introdus acolo. Este un fapt remarcabil care explică diferenţa dintre aceste două porţiuni ale Scripturii, aici şi acolo. În Romani 7 este un om reînnoit – un suflet născut cu adevărat din Dumnezeu, – cineva care urăşte păcatul cum niciun neconvertit nu o face, care iubeşte dreptatea pentru că este de la Dumnezeu, şi vede răul cu groază; şi orice ar fi, face răul pe care nu-l vrea, şi nu face niciodată binele pe care îl doreşte. A învăţat răul care este în păcat, şi vede binele care este în dreptate, dar este complet neputincios. Care este cauza? Duhul Sfânt o arată: nu are decât legea înaintea lui. Este un om convertit, dar luptând sub lege, ceea ce are ca efect îndepărtarea de la el a oricărei priceperi. Departe de a-i da curaj, şi de a face să reiasă ceea ce este în Hristos, legea nu face decât să-l prindă asupra cutărui sau cutărui fapt, pe de o parte făcând să pătundă sonda, şi pe de altă parte lovindu-l cu o lovitură mortală; astfel încât este complet dezorientat descoperind în el o asemenea sumă a răului, despre care nu ar fi crezut niciodată că ar putea exista în inima unei persoane convertite. Cunoaştem toţi câte ceva despre aceasta. Nu este mult de când Îl urmăm pe Hristos şi am cunoscut câteva lupte amare de acest gen. Rezultatul este că tot ce poate spune bietul suflet este: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Am fi crezut mai degrabă că un creştin ar fi zis: De mult sunt eliberat. Dar remarcaţi bine aceasta: omul din Romani 7 nu se odihneşte cu privirea aţintită asupra Eliberatorului. El este convertit, dar nu cunoaşte libertatea. Are credinţă în Mântuitorul, dar nu înţelege aplicarea morţii şi învierii lui Hristos la starea sa. Nu ştie că nu mai este considerat ca fiind în carne, ci în Duhul – că are dreptul de a fi terminat complet cu vechea sa fire, şi de a se vedea în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Din clipa în care ajunge la această descoperire, că este o greşeală să aplice legea sufletului său, aduce mulţumiri. Înainte de aceasta, exclamă sub presiunea angoasei sale: „O, nenorocit om ce sunt!” şi totuşi, chiar în acel moment se prezintă acest gând nou, venind de la Dumnezeu: „Cine mă va elibera?” Am înţeles acum; văd că nu este vorba de propria mea luptă cu legea pentru a învinge răul; văd că există un altul, un Eliberator. – În consecinţă, în clipa următoare, se poate întoarce către Dumnezeu cu recunoştinţă, şi poate să spună: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 7:25 ). După aceea, este fericit, perfect fericit, în ciuda conştienţei prezenţei persistente a firii vechi înăuntrul lui. Ce îl face fericit? Vede că există două lucruri distincte – firea veche care, dacă o lăsăm să lucreze, slujeşte întotdeauna legii păcatului, – şi firea nouă care caută întotdeauna voia lui Dumnezeu, oricare ar fi ea. De aici înainte, este făcut capabil să intre în marile adevăruri ale capitolului 8: „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus” (8:1); şi în plus, o face în chip inteligent: „Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (8:2). Nu se mulţumeşte să o exprime în mod vag: „ … suntem toţi eliberaţi”, ci spune foarte precis: „m-a eliberat”. Nu este o mărturisire de credinţă generală, ci aplicarea adevărului în maniera cea mai pozitivă, nevoilor personale ale sufletului, până la luptă. Nu mai este nicio robie, acum că Îl vede pe Hristos înviat. În ce scop a înviat? Ca şi cap de familie, a înviat ca să-mi dea un nume şi o poziţie complet noi. A coborât în adâncul oceanului păcatelor mele, şi a înviat deasupra lor. Ceea ce era al eului, a făcut să coboare; şi dacă a înviat, este pentru a mă învia şi pe mine cu El. Învierea lui Hristos nu avea ca scop să Îi confere o poziţie, ci să ne dea, să îmi dea o poziţie. Moartea lui Hristos era pentru noi, pentru a îndepărta păcatul nostru; învierea lui Hristos era pentru a introduce o înviere inalterabilă. Efectul primei veniri a lui Hristos, este să facă să intre sufletele noastre în această binecuvântare; efectul celei de a doua veniri a Lui va fi că va face să intre trupurile noastre în desăvârşire, trupuri eliberate de orice urmă de păcat; trupurile noastre vor intra acolo, cum sufletele noastre ar trebui să fi intrat deja acum. Dacă ne bazăm pe El, nu trebuie să avem nici cea mai mică îndoială. Nu este vorba deloc de a şti dacă găsesc în mine carnea; dacă nu aş găsi-o, ar fi mai degrabă o dovadă că nu sunt creştin. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1. Ioan 1:8 ). Şi: „Dacă zicem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1. Ioan 1:10 ). Acest ultim caz este mai grav, pentru că o declaraţie clară şi pozitivă a Scripturii îl contrazice. Astfel deci, ceea ce deosebeşte un creştin, nu este că nu are păcat în el, ci că are o natură nouă pe care nu o are nimeni, în afara celui care crede în Isus prin Duhul Sfânt. În virtutea lui Hristos, Dumnezeu îl consideră ca pe cineva care a terminat complet cu păcatul, ca şi cauză a judecăţii lui Dumnezeu asupra noastră. În această privinţă, Dumnezeu a terminat deplin cu această chestiune, dar nu în căile cotidiene faţă de noi. Acolo intervine mărturisirea lipsurilor noastre: este un lucru drept şi bun pentru creştin, să judece şi să mărturisească răul. Faptul de a fi deplin iertaţi pentru toate greşelile noastre, nu înlătură nici nevoia, nici datoria, nici privilegiul de a-I mărturisi lui Dumnezeu adevărul în ceea ce ne priveşte. Este un lucru binecuvântat să o putem face cu încrederea că Dumnezeu Se interesează de noi – că lui Dumnezeu Îi place să ne ducem la El în orice privinţă. Ar trebui să ne încredem destul în propria Sa dragoste, pentru a declara toate lipsurile noastre şi a le mărturisi înaintea Lui.

Legea spune: Stai departe. Dacă un biet animal atingea muntele, trebuia să fie ucis cu pietre (Evrei 12:20 ) sau străpuns cu o săgeată (Exod 19:13 ). Ceea ce legea spunea unuia, spunea tuturor. Ea nu spunea: Toţi dintre voi care sunteţi credincioşi, vă puteţi apropia. Legea nu stabileşte nicio deosebire între credincioşi şi necredincioşi. Ea nu tolerează infirmitatea omenească. Sunt oamenii păcătoşi? Dacă da, sunt blestemaţi. Iată sentinţa legii. Ea n-a făcut niciodată un om drept, nu mai mult decât o lege omenească produce cinstea. De la începutul lumii este aşa: niciodată nimeni nu a fost făcut cinstit printr-o lege votată de un parlament. Ceea ce face o persoană să asculte, este Hristos, care este complet mai presus de lege. Spaima dreaptă a mâniei poate trezi, dar nu dă nicio putere. Chiar în lucrurile pământeşti, trebuie un principiu mai presus de teama de a merge în închisoare. Dacă nu are decât această teamă pentru a-l împiedica să fure, omul este un pungaş. Este exact acelaşi lucru cu credinciosul. Ceea ce face dintr-un om un creştin, este de asemenea ceea ce îl face să umble în mod obişnuit ca şi creştin: este puterea Duhului lui Dumnezeu, descoperindu-L pe Hristos. Vă veţi întoarce la lege pentru a vă menţine sufletul în ordine?

Ca principiu de umblare şi de acţiune, este mult mai bine să fii umplut de Hristos şi să umbli prin Duhul. Pentru că ce face Duhul? Îl glorifică pe Hristos. Acesta este întotdeauna testul determinant. Puterea unui lucru nu ajunge pentru a arăta ce este el cu adevărat. Dacă un om ar vorbi mult de Duhul, şi în acelaşi timp slujeşte păcatului şi nu lui Hristos, cine ar avea încredere? Îşi poate face singur iluzii. Un om poate avea pretenţiile cele mai exorbitante despre puterea Duhului Sfânt care acţionează în el sau în trupul lui Hristos, dar cum pot să ştie dacă ceea ce revendică el este adevărat? Să vedem epistolele lui Ioan care ne spun să cercetăm duhurile; marele criteriu este tocmai acesta: Duhul Sfânt Îl glorifică pe Hristos, este neschimbător. Scopul lui nu este să mărească Biserica sau un preot [slujitor al Domnului]: aceasta este ceea ce rezultă dintr-o folosire rea a lucrurilor lui Dumnezeu. Nu sunt pe cale să neg că locul Bisericii este foarte important, dar el este pentru că ea este vas al Duhului lui Dumnezeu, căruia Îi este supusă – ca scenă pe care Duhul Sfânt Îl pune în evidenţă pe Hristos. Dacă pretenţiile omeneşti sunt tolerate, sau dacă lumea face mare caz de ele, nu ne găsim în prezenţa Bisericii lui Dumnezeu. ceea ce caracterizează Biserica, este adevărul prezenţei Duhului Sfânt, mărturisinţă recunoscută şi pusă în practică.

Pot exista lipsuri, cum există în creştin din punct de vedere individual: poate arăta mânie, orgoliu sau vanitate, dar el va resimţi aceasta, o dată ce-şi vine în fire, deşi Domnul poate considera uneori necesar să zdrobească un om în întregime, ca pe Iov, pentru a-i face cunoscut ce este el. Adevărata acţiune a Duhului Sfânt, fie în individ, fie în trup, este să-L înalţe pe Hristos. Că este vorba de lipsuri individuale, sau de cele ale Bisericii, aceasta revine la acelaşi lucru. Dumnezeu nu va îngădui niciodată unei adunări recunoscute de El să stăruiască în rău; ştie cum să pedepsească o adunare creştină, ca şi pe un creştin individual; se ocupă de ei dacă sunt drepţi. Nu ar trebui să ne neliniştim de nimic, ci în toate lucrurile să facem cunoscut cererile noastre lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri (Filipeni 4:7 ). Inutil să ne agităm sau să ne chinuim pentru aceasta sau aceea. Greşim deseori întrebându-ne ce putem face noi vorbind unuia sau altuia; dacă am vorbi mai mult lui Dumnezeu, şi mai puţin omului, ceilalţi n-ar pierde nimic şi noi am câştiga, şi Dumnezeu ar fi mult mai glorificat.

Capitolul 5:18 – Purtarea prin Duhul, mijloc de sfinţenie în afara legii

Orice ar fi, ceea ce găsim aici, este că Duhul adevărului este puterea sfinţeniei – că Duhul lui Dumnezeu este Cel care îl face pe creştin capabil să umble corect, nu legea. Iată punctul în care îi aduce apostolul, şi prin care conchide subiectul: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege” (5:18). Este clar că dacă mijlocul sfinţeniei creştine ar fi să fii sub lege, s-ar fi spus: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, sunteţi sub lege”, mai degrabă decât: „Nu sunteţi sub lege”.

Dar oamenii sunt orbiţi. Iau permanent porunci, le repetă şi le învaţă, şi totuşi spun în acelaşi timp că nu sunt sub lege! Poţi fi mai mult sub lege, când adopţi limbajul celor zece porunci ca expresia propriei tale relaţii cu Dumnezeu? Este ceea ce fac creştinii astăzi, literalmente şi în mod formal, exact cum au făcut întotdeauna copiii lui Israel. A acţiona şi a vorbi astfel în închinarea publică, şi a spune în acelaşi timp că nu eşti sub lege, înseamnă evident să-ţi înşeli sufletul într-un mod foarte îngrozitor. Ce înseamnă expresia: a fi sub lege? Că mă recunosc pe mine însumi sub această regulă, ca fiind ceea ce mi-a dat Dumnezeu, regula după care trebuie să trăiesc. Dacă cineva se foloseşte de lege în scopul de a convinge un biet om nelegiuit de păcatele lui, aceasta nu înseamnă a fi sub lege. Dar dacă iau cele zece porunci şi Îi cer lui Dumnezeu să mă facă în stare să păzesc fiecare dintre ele, aceasta înseamnă că mărturisesc că sunt sub lege.

Pot deci călca legea? Să nu se întâmple aceasta! O asemenea alternativă nu ar putea veni decât de la cineva care ar avea o cunoaştere foarte slabă a harului lui Hristos. Toţi admit că legea este dreaptă şi bună. Problema este de a şti dacă Dumnezeul care a dat legea lui Israel, a dat aceeaşi lege creştinilor, ca regula după care ei trebuie – noi trebuie – să trăim? Eu spun că nu. A dat-o lui Israel. Ceea ce a dat bisericii, este Hristos. Hristos este făcut cunoscut în tot Cuvântul lui Dumnezeu; ori ceea ce trebuie să-l călăuzească pe creştin în umblarea sa, este tot Cuvântul lui Dumnezeu, care îl învaţă şi să-L arate pe Hristos. Dacă nu luăm decât litera Scripturii, ce spune ea? „Litera omoară, dar Duhul dă viaţă” (2. Corinteni 3:6 ). Se poate lua Exod 20 şi se poate scoate dintr-o parte a acestui capitol o declaraţie a harului lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a dat legea, le-a spus că El era Dumnezeul care îi scosese din ţara Egiptului şi din casa robiilor (Exod 20:2 ). Se poate arăta cum şi noi suntem eliberaţi din robia noastră. Până aici este har curat. Dar din clipa în care puneţi creştinii sub lege, începeţi exact răul pe care Epistola către Galateni căuta să-l corecteze, chiar dacă aceasta nu o fac cei care sunt conduşi de Duhul – Duhul Sfânt o afirmă: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege” (5:18). Ori este ceea ce fac oamenii astăzi: iau limbajul poruncilor destinate lui Israel, nu pur şi simplu pentru a convinge de păcat, ci şi-l impun ca manual de directive a propriei lor ascultări zilnice faţă de Dumnezeu. Cu toate acestea sunt obligaţi să explice cum renunţă la o bună parte a legii; de exemplu, sabatul. Ei păzesc ziua Domnului, şi fac bine; şi eu o ţin. Dar neg că este sabatul, şi menţin că ziua întâi şi ziua a şaptea sunt două lucruri diferite. Scriptura le pune întotdeauna în contrast. Una este ziua întâi a săptămânii, cealaltă, ultima. Ziua întâi este un lucru nou, complet despărţit de lege. Oamenii gândesc că important este să ţină o a şaptea zi. Dar nu aceasta spune Dumnezeu; El spune să se ţină a şaptea zi, şi nu avem nicio libertate să modificăm Scripturile. Aceasta nu înseamnă a asculta legea (4:21), ci a o distruge. Cine a dat cuiva libertatea de a schimba a în oa? Mai ales când această schimbare face o diferenţă care este de mare importanţă. Să ne păzim de tradiţie şi să căutăm să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu.

A nega că legea este regula de viaţă pentru creştin, este într-adevăr departe de a dăuna sfinţeniei. Duhul Sfânt introduce un caracter de sfinţenie mai profund decât ce se cerea în cele zece porunci. Când Domnul nostru zice: „Dacă dreptatea voastră n-o va întrece pe cea a cărturarilor şi fariseilor” (Matei 5:20 ), nu vroia să vorbească de o dreptate care ne-ar fi imputată, ci de o adevărată dreptate practică. Creştinul are o dreptate care este reală. Este adevărat că trebuie să fim dreptatea lui Dumnezeu în Hristos (2. Corinteni 5:21 ), dar contest că aceasta ar fi singura dreptate a credinciosului. Duhul Sfânt produce o lucrare adevărată într-un suflet, o lucrare bazată pe lucrarea lui Hristos – despărţire de lume, devotament faţă de Dumnezeu, ascultare şi dragoste; şi toate aceste lucruri, nu pur şi simplu după cele zece porunci, ci după voia lui Dumnezeu aşa cum este deplin arătată în Hristos. Dacă cineva ar susţine că din cauză că Domnul a ţinut legea, nu a făcut nimic altceva, l-am compătimi. Respectarea legii nu era decât o mică parte a ascultării Sale, şi suntem chemaţi să fim asemenea lui Hristos în devotamentul său faţă de Dumnezeu cu orice preţ. Un prim principiu al creştinismului practic poate să se exprime în felul următor: „Dacă, făcând bine şi suferind, veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu” (1. Petru 2:20 ). Sistemul legal nu cunoaşte nimic din aceasta. În cele zece porunci, găsim că dacă un om ascultă de părinţii săi, va trăi mult timp pe pământ. Este limpede ca ziua că nu acela este principiul pe baza căruia lucrează Dumnezeu acum, şi am cunoscut toţi copii foarte ascultători luaţi în anii tinereţii. Neg eu prin aceasta că există un alt adevăr spritual important de reţinut în acest pasaj? Dimpotrivă. Pavel însuşi face aluzie la această promisiune (Efeseni 6:3 ), nu, mi se pare, ca un motiv de a asculta de părinţii săi pentru copilul creştin, ci ca o indicaţie generală a gândului lui Dumnezeu. Era „cea dintâi poruncă însoţită de promisiune” (Efeseni 6:2 ).

Doresc să adaug că instinctul spiritual al creştinilor merge dincolo de sistemele pe care le adoptă ei; chiar dacă se pun din punct de vedere al doctrinei sub lege, vor să umble prin Duhul. Nu am niciun sentiment răuvoitor împotriva celor care menţin o asemenea stare de lucruri. Dar Duhul lui Dumnezeu vorbeşte despre aceasta ca despre o eroare foarte gravă şi ca despre un pericol foarte mare. Ceea ce ne trebuie, este să înţelegem gândurile lui Dumnezeu, să le vestim şi să ascultăm de ele. „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege” (5:18). Iudeii erau. Pretutindeni unde, în Scriptură, vedem poporul lui Dumnezeu sub lege, este vorba întotdeauna de Israel. Dacă astăzi cineva ia poziţia iudaică, ia asupra lui responsabilitatea legată de ea. În credinţa sa, poate fi creştin, dar cât priveşte formele şi poruncile exterioare, este cel puţin pe jumătate iudeu. Trebuie să căutăm ca cei care sunt creştini să fie creştini si nimic altceva – să termine cu tot ce ascunde şi întunecă acel caracter al lui Hristos, şi care îi face să suporte tristele consecinţe, fie neglijenţa în felul de a trăi, fie inimile abătute şi pline de îndoieli, când partea lor normală este să se bucure de libertatea în care ne-a pus Hristos eliberându-ne.

Capitolul 5: 19-21 – Fapte ale cărnii – A lucra la propria mântuire (Filipeni 2:12 )

Apostolul descrie apoi contrastul dintre faptele cărnii şi roadele Duhului.

„Şi sunt arătate faptele cărnii” – altfel zis, nu există nicio dificultate în a le deosebi – „care sunt: curvie, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora” (Galateni 5:19 – 21 ). Avem aici stricăciunea şi violenţa omenească. Pe de o parte există idolatria şi magia, şi pe de alta diviziunile şi sectele, care se referă la duhul de partidă, care poate perfect să însoţească o mărturisire exterioară a creştinismului. Un copil al lui Dumnezeu poate aluneca pentru un timp în unul sau altul dintre aceste lucruri rele, dar sentinţa solemnă este rostită asupra tuturor acestora: „Despre care vă spun dinainte, după cum am şi spus mai înainte, că cei care fac unele ca acestea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (5:21). Îi avertizează, ca atunci când era între ei: „cei care fac unele ca aceastea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (5:21). Când suntem înaintea unei dificultăţi oarecare, să nu ne îndoim niciodată, ci să primim şi să ţinem tare acest adevăr ca venind de la Dumnezeu, că Hristos este puterea lui Dumnezeu, pentru oricine crede (Romani 1:16 ; 1. Corinteni 1:24 ). El este puterea lui Dumnezeu nu numai pentru îndreptăţire, ci pentru mântuire; şi mântuirea, dacă este adevărat că ea cuprinde îndreptăţirea, merge mult dincolo de ea, pentru că înglobează toată umblarea creştinului, până ce va fi efectiv înviat cu Hristos. Iată semnificaţia acestui verset: „Lucraţi cu teamă şi cutremur mântuirea voastră” (Filipeni 2:12 ) – nu la iertarea voastră, ci la mântuirea voastră. Aceasta se spune celor care au primit deja iertarea.

Astfel mântuirea, în sensul despre care se vorbeşte aici, implică tot conflictul cu puterea răului prin care trecem aici jos. Ştim că avem de-a face cu duşmanul comun; dar Dumnezeu lucrează în noi „şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2:13 ). Cunoaştem interesul profund şi toată bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, care suntem angajaţi în acest conflict. Luptăm sub ordinele Lui – făcând voia Sa în aceasta, ca şi în restul. Dumnezeu este atât de departe de a ne lăsa în vreun fel, încât asugură sufletele noastre de angajamentul Său de a avea ochii Săi peste noi până la sfârşit (1. Petru 3:18 ); dar vrea să avem un sentiment solemn al războiului cu Satan, în care suntem angajaţi.

Capitolul 5: 22-26 – Carnea crucificată

Avem apoi cealaltă latură: „Roada Duhului este: dragoste” (5:22). El începe cu dragostea – ceea ce este de la Dumnezeu, şi decurge direct de la Dumnezeu, şi care este cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, mai mult ca orice alt lucru. „Roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie”. Acestea sunt primele efecte şi cele mai importante, produse de dragostea lui Dumnezeu. Apoi ajunge la ceea ce se referă mai mult la relaţiile mutuale ale creştinului: „blândeţe, înfrânare”, pentru că ele presupun ţinerea în frâu a firii vechi – controlul sinelui înfăptuit de Duhul Sfânt în suflet, din cauza Domnului, căci creştinul este evident pus în această lume pentru a fi o scrisoare a lui Hristos (2. Corinteni 3:3 ) şi nu trebuie să dăm un caracter fals celui al cărui Nume îl purtăm. Toate aceste lucruri sunt roada Duhului; şi el adaugă: „împotriva unora ca acestea nu este lege” (5:23). Când a produs vreodată legea asemenea roade? De aceea legea nu-i va condamna niciodată pe cei care umblă în aceste lucruri, cum le spune sfinţilor din Roma (capitolul 13), vorbind de guvernatori şi de magistraţi: „Practică binele şi vei avea laudă de la ea [sau: de la ei; = autoritatea]; pentru că aceasta este un slujitor al lui Dumnezeu pentru tine spre bine” (v. 3-4). La fel aici: „Împotriva unora ca acestea nu este lege” (v. 23). Dacă faceţi cu adevărat aceste roade ale Duhului, nu este condamnare împotriva lor.

Firea veche este deci uitată? Sau este nevoie de lege pentru a o disciplina? Este ceea ce se crede adesea, dar Cuvântul spune contrariul: „Iar cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei” (5:24). El arată că toţi cei care sunt ai lui Hristos au depăşit marea problemă a ceea ce nu este a Lui: ei „au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei”. Ei s-au supus, prin credinţă, sentinţei morţii asupra întregii lor naturi – ei „au răstignit carnea”. Ştim, fireşte, că aceasta nu este făcut cu adevărat şi deplin decât în Hristos – că la crucea lui Hristos a avut loc răstignirea cărnii cu toate poftele ei. De atunci, aceasta este adevărat şi pentru orice credincios. Carnea, cu pasiunile şi poftele, este ceva deja pus deoparte în ochii lui Dumnezeu. Dacă suntem efectiv creştini, am răstignit carnea cu patimile şi poftele ei. Chiar o persoană care tocmai a fost născută din Dumnezeu, poate să spună deja că a „răstignit carnea împreună cu patimile şi poftele ei” (5:24).

Dar se va pune întrebarea: Nu trebuie eu să răstignesc carnea? Răspund că aceasta s-a făcut deja: rămâne să credeţi şi să umblaţi în puterea dată de Duhul. Ce mângâiere de a şti: carnea este un lucru judecat – sentinţa morţii a fost deja executată asupra ei. Ce dă mai multă forţă decât a nu mai trăi în carne acum, ci a fi vii în Duhul? Şi „dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm” (5:25). Acestea să fie nivelul şi norma după care să doriţi să fiţi îndreptat, – şi anume că Duhul Sfânt locuieşte în dumneavoastră şi că vrea să vă întărească în Hristos. Scopul dumneavoastră să fie să umblati după acest mod de purtare!

Domnul să vrea să ne dea înţelepciunea de sus pentru a şti ceea ce suntem şi ceea ce nu suntem; oricare ar fi răul şi oricare ar fi puterea sau tendinţele sale, să putem crede că puterea Duhului Sfânt este acolo pentru a ne întări împotriva oricărui lucru rău şi mai presus de toate relele! Dar Duhul Sfând nu-Şi va folosi puterea decât dacă Hristos este înaintea noastră. Dacă vom căuta să ne plăcem nouă înşine în orice ar fi, Dumnezeu Se va întoarce în pedeapsă, împotriva noastră, satisfacţia cu privire la noi înşine pe care vom fi ales-o. Ce privilegiu fericit ca, în supunerea faţă de Dumnezeu, să ne dăm gloriei lui Hristos, în toate lucrurile, cum ar trebui să o facem!

Capitolul 6:1 – Voi care sunteţi spirituali

„Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca aceasta cu duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (6:1). Să presupunem că cineva se rătăceşte complet şi este surprins în mod sigur într-un rău evident; ce să facem atunci? În ciuda acestora, Duhul Sfânt subliniază că cei care sunt spirituali trebuie să îndrepte „pe unul ca acesta cu duhul blândeţii”. Iată o expresie într-adevăr foarte importantă!

Învăţăm apoi care sunt cei mai îndreptăţiţi pentru a face faţă nevoii într-un caz de cădere prin lipsă de vedere şi de dependenţă de Dumnezeu. Este obligaţia tuturor pe un plan general; dar care sunt cei pe care Duhul Sfânt îi constrânge să acţioneze cum se cuvine în privinţa unui asemenea caz? „Voi, cei spirituali”. Dar cel care este născut din Dumnezeu nu este în mod necesar spiritual. A trăi prin Duhul este un lucru foarte diferit de a fi spiritual. O persoană spirituală nu numai că trăieşte prin Duhul, ci umblă prin Duhul. Fireşte, este supusă aceloraşi neputinţe ca şi ceilalţi oameni, şi poate arăta ocazional ceea ce este al firii; dar prin harul lui Dumnezeu, în mare şi în chip evident, a învăţat să judece eul şi nu să-l cruţe, să discearnă mai ales în ea însăşi orice depărtare de Domnul şi să o mărturisească sincer şi cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu. O consecinţă a acestei judecăţi obişnuite de sine, este o gingăşie mult mai mare când se ocupă de păcat la alţii. Asemenea creştini pot avea o pricepere ascuţită, dar când este vorba de ceea ce este real şi foarte grav – ceva mergând până la a-i face pe mulţi să înceteze să se ocupe, ca într-un caz fără speranţă şi care îi face să creadă că persoana s-ar putea chiar să nu fie deloc creştină – aceşti creştini, pentru că ştiu mai bine subtilitatea cărnii, cât şi harul lui Dumnezeu, sunt capabili să se bazeze pe bunătatea Sa; sunt persoanele potrivite pentru a se ocupa de rău şi de restaurarea unui asemenea suflet. În cazurile care cer un tratament plin de har, veţi găsi deci întotdeauna că trebuie să acţioneze cei care sunt spirituali, nu cei care se poticnesc uşor, sau care au tendinţa de a fi indulgenţi cu carnea şi de a se îndepărta de Domnul. Unii ar considera că mai degrabă aceştia din urmă ar acţiona probabil cu compasiune faţă de cei care se poticnesc; dimpotrivă, cei care sunt chemaţi la această sarcină sunt cei care umblă cu grijă, în judecata de sine ca regulă generală, şi care sunt păziţi astfel de a greşi, pentru că au obiceiul să se sprijine pe un Domn credincios. Puterea care îi păzeşte să se rătăcească, este tocmai cea care le dă să înţeleagă harul lui Dumnezeu şi să se folosească de aceasta spre folosul altora. Deci acelora li se spune să-l îndrepte „pe unul ca acesta cu duhul blândeţii”.

Capitolul 6:1b şi Filipeni 2:3 - A-l considera pe fratele tău mai presus de tine

El mai adaugă: „Fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. Este tocmai ceea ce omul spiritual va avea prezent în minte. El are sentimentul profund al propriei sale slăbiciuni, şi este deci mai prompt în a-i considera pe alţii superiori faţă de el însuşi. Cum se face aceasta? Nu este vorba fireşte, ca cel care a făcut progrese în căile lui Dumnezeu, să considere cunoaşterea unui copil mic ca fiind superioară alei sale. În Biserică, există pe de o parte cei care sunt puţin preţuiţi (1. Corinteni 6:4 ) şi pe de altă parte, oamenii care au o judecată deprinsă şi spirituală. Dar nu trebuie să credem că toţi sunt la fel de înţelepţi, puternici şi onorabili. Aceasta nu ar fi credinţă, ci fanatism, ceva contrar oricărui gând drept. În ce sens deci trebuie să îi considerăm pe alţii superiori nouă înşine (Filipeni 2:3b )? Un credincios oricât ar fi de puţin spiritual, când se gândeşte la el însuşi, resimte cât este de departe de ce era Hristos; este ceva obişnuit pentru el să aibă înaintea lui cât de mult greşeşte, chiar în aspectele căii lui, pe care o doreşte sub privirea lui Dumnezeu. Dar când îl priveşte pe fratele său, chiar pe cel mai slab posibil şi îl vede ca pe un preaiubit al lui Hristos, pe deplin acceptat de sentimentele iubitoare ale Tatălui şi obiect al acestora, aceasta face să izvorască atât dragostea, cât şi aversiunea de sine. Dacă deci harul este la lucru, ceea ce urcă imediat la inimă, este ceea ce este asemenea lui Hristos într-un alt sfânt şi ceea ce nu se aseamănă lui Hristos în sine însuşi. nu este vorba de a face eforturi pentru a întreţine sentimente înalte cu privire la aproapele său, nici de a-i vedea cum nu sunt, ci de a creşte într-adevăr ceea ce este adevărat despre ei şi în paralel, de a avea sentimente corecte faţă de noi înşine. Dacă ne gândim la ceea ce este un sfânt în Hristos şi pentru Hristos şi la ceea ce va fi prin intermediul lui Hristos, atunci inima înţelege minunea dragostei Sale şi ce mare importanţă dă Domnul acestui sfânt; dar când privirea este întoarsă asupra sinelui, ceea ce revine în memorie cu umilire, este toată nevrednicia căilor şi sentimentelor şi carenţelor noastre. Este de asemenea ceea ce vine în gândurile noastre când luăm seama la noi înşine, de teamă de a nu fi noi înşine ispitiţi (6:1b), cu această diferenţă, că nu este vorba atât de a considera ceea ce am fost, ci mai degrabă de ce trebuie să ne temem şi împotriva a ceea ce trebuie să veghem.

Capitolul 6:2 – Legea lui Hristos

În versetul următor, îi îndeamnă să-şi poarte „poverile unii altora”. Multe lucruri apasă asupra copiilor lui Dumnezeu: dificultăţi, încercări, motive de tristeţe, lucruri care au forma infirmităţilor, circumstanţe de natură variată şi penibilă. Ori dacă dorim să arătăm că sfinţii au valoare pentru noi, nu trebuie să pierdem prilejurile. „Purtaţi-vă poverile unii altora şi împliniţi astfel legea lui Hristos” (6:2). Coborâţi-vă şi ocupaţi-vă de ceea ce îl face să geamă pe fratele vostru. Cele zece porunci pot să nu o ceară, dar veţi împlini astfel legea lui Hristos. Aceea este legea pentru creştini. Nu este vorba de legea lui Moise, deşi ea este legea lui Dumnezeu şi este întotdeauna măsura după care lucrează Dumnezeu în privinţa omului firesc: într-adevăr, Dumnezeu se ocupă aici de cei care trăiesc prin Duhul, în timp ce la Sinai legea nu a fost dată omului spiritual, ci unui popor carnal, adică lui Israel. Legea se ocupă de omul firesc şi prin urmare, de ceea ce este rău în el. Cine poate spune omului nou: „Să nu ucizi”; „Să nu furi”? Omul nou pofteşte el vreodată, sau comite adulter? Ideea poartă semnul asupra ei înşişi că toată teoria este falsă. Legea celor zece porunci nu a fost niciodată adresată în niciun fel, omului nou. Omul nou se poate folosi de ea; dar aceasta este cu totul diferit de a se ocupa de ea ca exprimând propria lui responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Dacă suntem sfinţi, nu lucrăm ca să avem viaţă, ci trăim ca să facem voia Domnului nostru, fără să apese asupra noastră vreun gând ca moartea sau blestemul.

Pe voi care insistaţi să fie o regulă a legii, vă întreb: ce este această „lege a lui Hristos”? Hristos S-a ocupat întotdeauna de alţii. Nu a făcut niciodată voia Lui proprie, în niciun alt act din viaţa Sa. Iată exact ce înseamnă să fii sfânt în dragoste (Efeseni 1:4 ), ceea ce a fost Hristos: ascultător şi ţinând adevărul în dragoste (Efeseni 4:15 ), este ceea ce a caracterizat toată existenţa Sa aici jos. Să presupunem că ar trebui să ne împlinim toate sarcinile pur şi simplu deoarece credem că este drept: ar fi tot rău. Ca şi creştin, aş pierde în ceea ce este inerent apropierii lui Dumnezeu, pentru următorul motiv simplu: a ne face pur şi simplu datoria pentru că este datoria noastră, nu este decât orgoliu adus idolului celui mai ascuns al inimii. A face ceea ce consider eu că este bine, poate deci să nu valoreze mai mult decât o răzvrătire subtilă împotriva lui Dumnezeu. Nu am niciun drept să-mi aleg propria cale. Sunt în ascultare şi iau înaintea Lui locul creaturii şi mai mult, dacă sunt copilul Lui şi dacă mă recunosc ca atare. Întrebarea este deci: Care este voia Tatălui meu? În ce fel infinit de frumos a arătat-o Domnul nostru, chiar înainte de a intra în partea publică a slujirii Sale. El avea întotdeauna conştiinţa propriei Sale relaţii, şi aceasta în sensul cel mai înalt: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49 ). Aşa a fost în toate situaţiile. Consideraţi-L mai târziu în misiunea Sa. Chiar într-un lucru care făcea apel atât de tare la afecţiunile Sale ca om, când murea Lazăr, de ce a mai rămas două zile în locul unde Se afla, după ce a aflat că era bolnav? El nu se mărginea să lucreze doar pe baza a ceea ce era drept, şi a dragostei Sale faţă de cel pe care îl iubea; înainte de a merge, avea mai întâi nevoie de porunca Tatălui Său.

Aceasta avem nevoie să ne amintim. Cu legea dată la Sinai, Îl avem pe Dumnezeu cerând ceea ce îl condamnă pe păcătos. Dumnezeu nu Se descoperea acolo ca Tată. Luaţi exemplul suveranei Imperiului Britanic: îşi trimite armata afară ca să atace un duşman străin, sau rosteşte un cuvânt cu autoritate pentru a trata cazul unei provincii rebele. Cine ar pretinde că acţionează atunci ca mamă? Cine ar afirma că ea se arată atunci în raporturile ei cu copiii săi? Ca suverană acţionează astfel, şi ca suverană faţă de nişte supuşi rebeli. La Sinai era o naţiune, supuşi rebeli ai lui Dumnezeu; şi acolo, în mijlocul tunetelor şi fulgerelor, şi a unei voci şi mai cumplite (Evrei 12:19-21 ) Dumnezeu proclama ceea ce trebuia să ceară de la Israelul vinovat. Dar cum vorbeşte Dumnezeu acum, El care a vorbit atunci în mod atât de teribil? Prin Fiul Său (Evrei 1:2 ). Este acelaşi Dumnezeu, dar cu voce diferită! Dumnezeu Îşi menţine în continuare dreptul şi titlul, nu numai pentru a pune în evidenţă ceea ce a rostit în legătură cu Israelul de altădată, ci şi pentru a introduce ceea ce este nou. Ce ar însemna un nou legământ dacă nu l-ar face vechi pe cel care îl preceda? (Evrei 8:13 ).

La fel, aici avem legea lui Hristos (6:2) în contrast marcat cu legea lui Moise, care avea de-a face cu carnea rebelă. Legea lui Hristos îi călăuzeşte pe cei care trăiesc prin Duhul şi care trebuie să umble prin Duhul, dar care, cu toate acestea, au încă o fire rea. Dar cum vor fi ei întăriţi în firea nouă şi cum o vor birui pe cea veche? Apostolul le îndreaptă imediat privirile către Hristos, şi le spune: „Purtaţi-vă”, etc. (6:2). Aceasta este maniera plină de dragoste şi fără egoism, de a împlini legea lui Hristos. Sufletul vostru să se intereseze de sfinţii care sunt în nevoie şi în strâmtorare; şi chiar dacă s-ar găsi acolo rău pozitiv, aceasta vă va arunca asupra lui Dumnezeu pentru a prezenta ceva venind de la Hristos, potrivit pentru a ridica sufletul care a alunecat în mocirlă. Apostolul introduce apoi cazul flagrant al unei persoane care cade în păcat, apoi dezvoltă subiectul. Dacă vreţi să ştiţi care este calea lui Hristos acum, şi care este voia lui Dumnezeu, iată ce făcea Hristos. El a venit într-o lume plină de rău şi de împotrivire faţă de Dumnezeu, plină de orgoliu şi vanitate, – şi ce a făcut El? El „umbla din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul” etc. (Fapte 10:38 ). Deşi noi nu am putea face miracole, totuşi, în tot ceea ce, în duh, se aseamănă lui Hristos, orice credincios are întocmai acolo principiul moral al vieţii lui Hristos aici jos. Dacă Îl aveţi cu adevărat pe Hristos, Îl aveţi pe Hristos nu numai în ce priveşte ispăşirea, ci ca viaţa voastră. Cine crede în Fiul are viaţa eternă (Ioan 3:36 ); şi viaţa eternă este Hristos (Ioan 5:20 ), – la fel de adevărat cum, fiind născut din Adam în această lume, am primit o viaţă veche naturală care iubeşte răul şi care creşte în capacitatea ei de a face propria ei voie, pe măsură ce creşte în tărie. La fel, dacă eu cred în Hristos, această viaţă nouă este produsă, şi ea se dezvoltă în măsura în care sufletul se hrăneşte cu Hristos şi priveşte la El, şi în măsura în care meditează la cuvintele şi la căile lui Hristos.

Există o putere de asimilare comunicată astfel credinciosului de Duhul Sfânt. Cuvintele Domnului nostru sunt duh şi sunt viaţă (Ioan 6:63 ). Nu numai că ele încep prin a produce viaţa, ci o susţin şi sunt mijlocul vigorii sale. Este ceea ce ne arată apostolul Petru (1. Petru 1 ). El vorbeşte de sămânţa care nu se strică, „Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna” (1. Petru 1:23 ); apoi arată că tocmai acest cuvânt al lui Dumnezeu, care este mijlocul de a comunica viaţa, iniţial prin revelaţia lui Hristos, este şi mijlocul dat pentru a o întări şi a o înviora. De aceea îi îndeamnă, ca nişte prunci nou-născuţi, să dorească mult laptele spiritual curat al Cuvântului (2:2). Cuvântul lui Dumnezeu, este mai întâi folosit pentru a introduce viaţa în suflet, făcându-L cunoscut pe Hristos, este ceea ce menţine acum această viaţă, faptul de a se dezvolta şi o face să se exercite în mod înfloritor. Avem aici un mijloc: „Purtaţi-vă poverile unii altora şi împliniţi astfel legea lui Hristos” (6:2). Este ceea ce făcea Hristos când era aici jos. El nu căuta să-Şi placă Lui Însuşi (Romani 15:3 ). Nu a ales niciodată calea uşoară; dimpotrivă, ceea ce Îl preocupa pe Domnul Isus, erau toate cazurile de mizerie şi de păcat şi de durere, numai să fi fost voia lui Dumnezeu. Când a luat loc ca om pe pământ, exista o exercitare continuă a comuniunii între Domnul Isus şi Tatăl Său, spiritul de dependenţă al Dumnezeului viu, care nu lucra niciodată fără îndrumarea Tatălui Său. Ar trebui să fie la fel pentru sufletele noastre. Dacă ne dăm astfel silinţa să ne purtăm sarcinile unii altora, avem nevoie să aşteptăm la Dumnezeu în această privinţă, pentru a cunoaşte care este voia Domnului. Nu este vorba de lege, nici de porunci, ci de a ne purta sarcinile unii altora şi de a împlini astfel legea lui Hristos.

Capitolul 6:3 – A nu fi nimic, a ne socoti că suntem ceva

„Pentru că, dacă se socoteşte cineva a fi ceva”, etc. Acesta este efectul invariabil al legii acţionând asupra minţii. Ea presupune că omul are putere – în orice caz, că este încă în viaţă ca om în lume. Dar este tocmai ceea ce declarăm că nu mai mărturisim, mai ales prin botezul nostru. Într-adevăr, ce prezintă botezul creştinului? Este recunoaşterea lui Hristos mort şi înviat, şi că în moartea Sa, eu am murit faţă de judecata lui Dumnezeu. Am ieşit de pe scena oamenilor în viaţă pe pământ, şi sunt introdus în noua stare înaintea lui Dumnezeu; am început o viaţă nouă; am murit faţă de lucrurile pentru care trăiam altădată, şi sunt viu faţă de cele în privinţa cărora eram mort. În toate acestea îl face Hristos să intre pe cel care crede.

Este deci clar că, „dacă se socoteşte cineva a fi ceva, nefiind nimic, se înşală pe sine însuşi” (6:3). Legea nu zdrobeşte niciodată orgoliul omului; şi omul va suporta tot ce presupune că el poate face ceva; aceasta place oamenilor, care sunt cu atât mai satisfăcuţi de ei înşişi. Dar aceasta este ceea ce Evanghelia distruge chiar din rădăcină. Rezultă de aici că persoane extrem de satisfăcute de ele însele, când sunt aşezate pe terenul de a face lucruri mari pentru Dumnezeu, vor fi profund mâhnite şi rănite dacă li s-ar spune net despre incapacitatea lor de a-L sluji. Ce puţin ar suporta să li se spună că L-au adorat pe Dumnezeu în toată viaţa lor, şi că nu o vor putea face atât timp cât nu sunt născute din Dumnezeu! O asemenea învăţătură îi ofensează, pentru că face ca eul să nu fie nimic, şi ca Dumnezeu să fie totul; ea pune înaintea lor pericolul îngrozitor la care sunt expuşi, pierzarea lor. Dacă ar crede acest lucru, ar striga la Dumnezeu în această privinţă, şi ar privi la Dumnezeu pentru a avea viaţă nouă. Dar atât timp cât nu sunt născute din Dumnezeu! O asemenea învăţătură îi ofensează, pentru că face ca eul să nu fie nimic, şi ca Dumnezeu să fie totul; ea pune înaintea lor pericolul îngrozitor la care sunt expuşi, pierzarea lor. Dacă ar crede acest lucru, ar striga la Dumnezeu în această privinţă, şi ar privi la Dumnezeu pentru a avea viaţă nouă. Dar atât timp cât ne adresăm oamenilor cu principii legale, distincţia între ceea ce este al omului dintâi şi ceea ce este de la omul al doilea este mai mult sau mai puţin pierdută. Ne adresăm omului ca atare, şi nu îl tratăm ca fiind sau complet păcătos, sau complet un sfânt; se confundă cele două lucruri, şi atunci sufletele nu ştiu dacă sunt mântuite sau pierdute, dacă au trecut de la moarte la viaţă, sau dacă sunt încă sub mânia lui Dumnezeu. Iată motivul pentru care atâtea suflete, chiar credincioşi adevăraţi, suferă frecvent de nori sau de eclipse în viaţa lor. Rădăcina este abuzarea de lege. Este ceea ce lucra printre galateni, şi este ceea ce a imobilizat şi legat prin lanţurile păcatelor lor de atunci mii de copii ai lui Dumnezeu. Aceasta acţiona asupra cărnii lor şi îi făcea să gândească faptul că erau ceva, şi când în realitate nu erau nimic. Când credem că suntem ceva, este evident, după cum adaugă apostolul, că ne amăgim singuri. Nimic mai tranşant decât aceste expresii.

Capitolul 6:4 – Să-şi încerce propria faptă

Dimpotrivă, dacă se supuneau Cuvântului şi consimţeau că nu sunt nimic, ci Îl lăsau pe Dumnezeu să acţioneze, atunci apostolul adaugă: „fiecare să-şi încerce propria faptă”. Dumnezeu începe pe baza că noi nu suntem nimic, şi că înţeleptul trebuie să devină nebun, ca să înveţe să fie înţelept (1. Corinteni 3:18 ). Omului nu-i place aceasta, şi se împotriveşte acestui lucru; de unde rezultă că nu iese din stupiditatea sa. Dimpotrivă, dacă un om acceptă adevărul cu privire la propria sa ruină, va găsi întotdeauna că Dumnezeu este acolo, în adevărul dragostei Sale, dându-i viaţa eternă în Fiul Său. „Să-şi încerce propria faptă şi atunci va avea laudă numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul” (6:4). Să presupunem că cineva examinează într-adevăr totul, şi îşi cercetează astfel deplin fapta: va avea laudă atunci numai faţă de el însuşi, şi nu faţă de altul. Aici apostolul dă o lovitură impresionând adânc: să îşi încerce propria faptă. Fără îndoială Domnul va recunoaşte ceea ce este o slujbă adevărată, dar ori de câte ori un om examinează şi îşi încearcă sincer fapta, nu este niciodată determinat să se laude, ci este în orice caz profund umilitor. Dar în sfârşit, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală (6:9).

Capitolul 6:5 – Povară, condamnare, judecată – Ioan 5:24 ; 1. Corinteni 11:29-32 ; Evrei 9:27-28

Nu este vorba de mântuire

Apostolul conchide această parte a subiectului său printr-un alt cuvânt aparent paradoxal în comparaţie cu versetul 2: „Pentru că fiecare îşi va purta propria povară” (6:5). De fapt, avem aici două mari principii practice ale creştinismului: unul este dragostea, activă şi energică, purtând poverile altora; celălalt este responsabilitatea personală. „Fiecare îşi va purta propria povară”. Remarcaţi într-adevăr că nu este vorba aici de mântuire. Dacă un om ar trebui să îşi poarte propria povară în raport cu îndreptăţirea sa înaintea lui Dumnezeu, orice speranţă ar fi distrusă. „Nu intra la judecată cu slujitorul Tău”, spune psalmistul, „pentru că înaintea Ta niciun om viu nu este drept” (Psalmul 143:2 ). În această chestiune, dacă Dumnezeu intră la judecată cu mine, sunt pierdut. Se spune: „Nu intra la judecată” (nu cu un om păcătos, ci) „cu slujitorul Tău”. Este vorba de un om convertit sau regenerat. De aceea Domnul nostru prezintă un principiu cu totul diferit în problema de a şti dacă un om va fi lăsat să piară prin propria sa moarte, sau va fi eliberat prin puterea vieţii lui Hristos. El spune: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude Cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24 ). Veţi remarca faptul că în acest pasaj am folosit cuvântul „judecată” şi nu „condamnare”, ca în versiunea autorizată a regelui Iacob; intenţionat, pentru că este singurul sens adevărat al cuvântului. „Condamnare” este o eroare pozitivă. Cuvântul tradus în altă parte pe bună dreptate prin „condamnare” este total diferit. Astfel: „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus” (Romani 8: 1 ); nu este deloc acelaşi cuvânt. Dar câteodată, acolo unde Domnul nostru şi Duhul Sfânt spun „judecată”, traducătorii s-au hazardat să se îndepărteze de Cuvântul lui Dumnezeu, şi au introdus cuvântul „condamnare”.

Traducerea cuvintelor povară şi judecată

Nu se limitează doar la un pasaj. În revelaţia remarcabilă cu privire la cina Domnului în 1. Corinteni 11 , există o eroare foarte asemănătoare. Traducătorii [versiunii regelui Iacob] au introdus un cuvânt şi o idee a lor, perfect eronate: s-au hazardat să spună că „cel care mănâncă şi bea în chip nevrednic, îşi mănâncă şi îşi bea condamnarea” (1. Corinteni 11:29 ). Nu este adevărat. Dumnezeu spune că „îşi mănîncă şi îşi bea judecata”. Niciun judecător competent, niciun creştin obişnuit cu limbajul Duhului Sfânt, nu va nega aceasta, dacă va examina dovada în mod sincer. Tradiţia omenească explică pornirea anumitor persoane de a pune deoparte principii ale adevărului totuşi destul de clare. Pentru că nu este atât vorba de a decide după baze de critică a textului; ci o asemenea schimbare contrazice tot scopul Duhului Sfânt în acest pasaj. Ce le spune apostolul acestor corinteni? Aţi tratat foarte nevrednic cina Domnului, făcând din ea o masă obişnuită. Unii dintre voi au mers până la a-şi uita datoria în mod public, înfăptuind un păcat grosolan. Există o solemnitate deosebită în cina Domnului, ca şi în ziua Domnului. Cel care pretinde că ziua Domnului este sabatul, şi că cina Domnului se aseamănă unei porunci iudaice, nu a înţeles nimic din sensul a două instituţii creştine dintre cele mai caracteristice. Ziua Domnului diferă de orice altă zi, este ziua harului şi a învierii (sabatul fiind semnul creaţiei şi al legii). La fel este cu cina Domnului: prin ea Domnul pune înaintea creştinului eliberarea desăvârşită al cărei obiect este, sângele şi trupul frânt al lui Hristos, şi El dă mărturie sufletului său că scapă de orice condamnare. Dar, Acum, spune apostolul, voi care aţi mâncat şi aţi băut ca şi cum ar fi o masă obişnuită, aţi luat parte în chip nevrednic. Pentru că este posibil, pentru o persoană convertită, să mănânce şi să bea în chip nevrednic. Aceşti sfinţi din Corint luau cina cu uşurinţă, ceea ce dăduse prilej diavolului să aibă avantaj asupra lor, şi unii chiar se îmbătaseră. A face aceasta, spune apostolul, însemna să-şi mănânce şi să-şi bea judecata, şi nu cina Domnului. Consecinţa era că unii dintre ei erau bolnavi, şi alţii mureau. Le face cunoscut că Domnul îi judeca, şi Îşi ridica mâna asupra lor. Dar nu există nici cea mai mică îndoială că era vorba de judecată, şi nu de condamnare. Care era scopul Domnului în toate acestea? „Ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea” (1. Corinteni 11:32 ). „Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea” (v. 31-32). Scopul nu era să evite condamnarea, cum lasă să se înţeleagă versiunea autorizată a regelui Iacob, în legătură cu soarta la care erau expuşi corintenii. Citiţi judecată în loc de condamnare şi veţi vedea într-o lumină cu totul nouă acest pasaj. Puneţi acolo expresia nepotrivită, şi veţi distruge echilibrul în mod cu totul ireparabil; din clipa în care veţi reveni la sensul real, sugerat de nota marginală a versiunii engleze, totul devine clar. Ceea ce era înainte obscur şi vă tulbura sufletul, vă apare acum cu totul simplu, solemn, sfânt şi în acelaşi timp mângâietor. Dacă aţi tratat cu uşurinţă amintirea suferinţelor Domnului, sunteţi în pericol să cădeţi sub mâna Lui. Unii fuseseră chiar îndepărtaţi din această lume; dar aceasta „ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea” (1. Corinteni 11:32 ). Ceea ce lasă el să se înţeleagă, este că erau copii atât de răi, încât nu mai puteau fi lăsaţi în această lume. De aceea Dumnezeu le trimisese boli şi îi luase prin moarte.

Semnificaţia cuvântului krima = κριμα în 1. Corinteni 11 este strâns înrudită cu cuvântul krisis = κρισισ în Ioan capitolul 5. Ceea ce Domnul nostru învaţă în Evanghelie, este că oamenii trebuie să Îl primească de la Hristos unul sau altul dintre aceste două lucruri: viaţa sau judecata. Principala diferenţă, este că în Ioan cap. 5, judecata este actul final şi etern al judecătorului, în timp ce 1. Corinteni 11 vorbeşte despre exercitarea disciplineai în această lume. Cuvântul corect în Ioan 5:24 este „judecată” şi nu „condamnare”. Domnul nostru arată că El Însuşi este Cel care dă viaţa în comuniune cu Tatăl, şi că va fi singurul care va executa judecata. Acum El dă viaţa: oricine crede în El are viaţa; oricine Îl refuză trebuie să vină la judecată. Nimeni nu ar trebui să fie totodată obiectul vieţii şi al judecăţii. Motivul pentru care vor fi unii care vor veni la judecată, este că Îl resping pe Fiul lui Dumnezeu şi viaţa eternă în El. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa” (1. Ioan 5:12 ). Aceasta este forţa cuvintelor Domnului nostru. Ei puteau întreba: cum putem avea această viaţă eternă? Prin ascultare? Printr-o poruncă a legii? Nici prin una, nici prin cealaltă. „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude Cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă” (Ioan 5:24 ). Cel care aude şi crede în acest fel, ştie că Dumnezeu Se interesează de suflete – că doreşte să le aibă fericite şi fără păcat prin Domnul Isus Hristos. Dar este mai mult decât atât: „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24 ). Este absolut acelaşi lucru ca în Evrei 9:27 : „ … după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. Este acelaşi cuvânt. Aceasta este partea omului, de care nu poate scăpa. Omul, ca atare, trebuie să moară şi să fie judecat. Dar, remarcaţi bine, este vorba de cel care trăieşte şi care moare ca un simplu om firesc. Nu se spune că aceasta este soarta rezervată creştinului. Dimpotrivă, mulţi creştini nu vor muri niciodată, niciun sfânt nu va suferi judecata eternă.

Trebuie să dovedesc ce spun aici şi prin alte pasaje. „Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh” (1. Tesaloniceni 4:16-17 ). Altfel zis, sfinţii în viaţă vor fi răpiţi cu morţii înviaţi în prealabil. Dar conform unui alt pasaj, „nu toţi vom adormi” (1. Corinteni 15:51 ). Oamenii trebuie să moară toţi; dar noi nu vom adormi toţi. Nu vom muri neapărat toţi; „şi noi vom fi schimbaţi” (1. Corinteni 15:52 ). Creştinii morţi sau în viaţă, toţi trebuie să fie schimbaţi, să fie asemenea Celui Întâi-născut (Romani 8:29 ), să fie glorificaţi în trupul lor. Dar nu toţi sfinţii vor fi părăsit această viaţă şi nu vor trebui deci să fie toţi înviaţi: creştinii găsiţi în viaţă când va reveni Hristos, vor fi răpiţi pentru a fi cu El, şi vor fi transformaţi imaginii Lui glorioase, fără a trece deloc prin moarte, la fel ca Enoh; vor fi transformaţi pe loc asemenea gloriei lui Hristos. Este ceea ce noi toţi, ca şi creştini, ar trebui să aşteptăm fără încetare, fără a şti când se va întâmpla aceasta. De aceea se spune: „Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi” (1. Corinteni 15:22 ).

Şi ce se va întâmpla cu cei care L-au refuzat pe Hristos? Trebuie să fie toţi judecaţi. „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27 ). Dar mai este ceva: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele altora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă” (Evrei 9:27-28 ). Aveţi acolo două porţiuni, două destine: cel al omului, care este moartea şi judecata; cel al creştinului, care este Hristos, sigura jertfă pentru păcate, şi care revine curând în glorie pentru mântuirea Sa finală şi completă, nu pentru judecată. Problema păcatului a fost reglată atât de complet la prima venire a lui Hristos, încât nu va fi ridicată niciodată nici cea mai mică întrebare cu privire la ea. Când El va veni din nou, „Se va arăta a doua oară, fără păcat [adică separat de păcat, nemaiavând nimic de-a face cu el], pentru mântuirea…” (Evrei 9:28 ). A suferit El Însuşi pentru păcat – l-a îndepărtat El Însuşi. Consecinţa este că orice credincios, oriunde ar fi el, oricare ar fi ignoranţa lui, are dreptul să-l aştepte pe Domnul, care va veni pentru el şi pentru toţi cei care au adormit în Hristos înaintea lui; credinciosul are dreptul să ştie că Hristos nu-l va chema niciodată la judecată, deoarece Hristos fiind judecat în locul său, şi îndepărtând păcatul pentru totdeauna prin jertfirea Lui Însuşi, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea credincioşilor. Dar în ceea ce-i priveşte pe cei care Îl refuză pe Hristos, departe de a nu veni la judecată, vor fi mai târziu înviaţi dintre morţi special pentru a face obiectul judecăţii. Aceasta este „învierea judecăţii” (Ioan 5:29 ). Ea are desigur ca rezultat condamnarea, dar termentul folosit de Scriptură este cel de „judecată”. Este acelaşi cuvânt ca mai sus. Scopul acestei învieri a celor răi este judecata. Şi care este caracterul învierii credinciosului? Viaţa [„învierea vieţii” (Ioan 5:29 )] – pentru ca aceeaşi viaţă care este dată acum sufletelor noastre, să-şi dea drumul şi să aibă dezvoltare deplină în trupurile noastre – pentru ca să fim deplin umpluţi de viaţa lui Hristos, trup şi suflet.

„Povară” este în legătură cu greutăţile vieţii

Aceasta este aşteptarea creştinului. De aceea, în acest verset 5 („fiecare îşi va purta propria povară”), nu este deloc vorba de a ne purta povara ca judecată. Dacă ar fi astfel, niciun singur suflet nu ar putea fi mântuit – niciunul nu o merită. Pentru că cine nu a fost vinovat de păcate, de păcate grave şi mortale? – de păcate pe care Dumnezeu nu le-ar putea ierta, afară doar dacă ar avea un mijloc perfect de a o face, un mijloc care să-I fie potrivit; şi îl are. Dar acest mijloc L-a costat pe Fiul Său, şi crucea Fiului Său; ori crucea este triumful lui Dumnezeu. La cruce a îndepărtat Hristos păcatul pentru totdeauna, pentru orice suflet care crede în El. De aceea când spune: „fiecare îşi va purta propria povară”, este doar în legătură cu greutăţile şi încercările vieţii practice. Amintiţi-vă, spune el, să vă purtaţi sarcinile unii altora; – dar, la urma urmei, fiecare trebuie să aibă de-a face cu Dumnezeu pentru el însuşi. Nimeni altcineva nu poate răspunde în locul nostru. Unii se folosesc de Evrei 13:17 („ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală”) pentru a învăţa că slujitorii Cuvântului răspund pentru sufletele altora; dar este o absurditate, sau mai rău. Principiul este fals. Nu există ca cineva să dea socoteală pentru sufletul altuia. „Fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:12 ). Păcătosul trebuie să fie judecat; dar sfântul, la fel ca şi păcătosul, va trebui să dea socoteală pentru toate lui Dumnezeu. Domnul spune că cel credincios nu va veni la judecată: în sensul de a fi judecat pentru a vedea dacă va fi mântuit sau nu. Acesta nu va fi niciodată cazul unui creştin. Toate lucrurile vor fi arătate înaintea Domnului – nu numai păcatele pe care le-am putut comite când suntem credincioşi, ci şi cele pe care le-am comis când eram neconvertiţi. Am putea presupune că va fi mai îngrozitor decât s-ar putea spune. Dar să ne amintim de starea în care va fi credinciosul când va da socoteală pentru el însuşi lui Dumnezeu; când va fi asemenea lui Hristos – neavând niciun sentiment care să nu fie de la Hristos, nicio dorinţă care să nu fie pentru gloria lui Hristos; orice sentiment de ruşine va fi dispărut, şi nu va mai rămâne decât ceea ce este după Hristos. Gândul că Hristos ne va aşeza pe toţi în mod desăvârşit, că El Însuşi, în glorie, este răspunsul direct la orice anxietate a sufletului. Deşi toate acestea sunt adevărate, este important să păstrăm în minte că acum este în curs o judecată foarte activă. Tatăl observă căile noastre şi Se ocupă de noi; trebuie să ne examinăm căile zi după zi. Fiecare, sfânt sau păcătos, va trebui să dea socoteală pentru el însuşi lui Dumnezeu; puterea lui Dumnezeu va împlini aceasta într-un sens sau altul; într-unul, pentru condamnarea sa deplină, într-altul, pentru a afla cât de dator este harului lui Dumnezeu în modul cel mai absolut. Dar este un lucru diferit de judecată. Nu vom putea insista prea mult asupra faptului că apare înaintea judecăţii lui Hristos, nu este neapărat o judecată. Niciun cuvânt al Scripturii nu poate pune niciodată deoparte acest adevăr că „cel care… crede… nu vine la judecată” (Ioan 5:24 ). Dumnezeu nu Se contrazice niciodată. Că fiecare trebuie să îşi poarte propria povară, se referă la responsabilitatea noastră. Ce minunat este că am terminat cu responsabilitatea noastră ca oameni, şi avându-L acum pe Hristos, o nouă responsabilitate începe pentru noi. Trebuie să ne purtăm acum ca cei care au viaţa eternă, care nu Îşi aparţin lor înşile, ci Celui care a murit şi a fost înviat pentru ei (2. Corinteni 5:15 ). Acum începe responsabilitatea noastră de a trăi pentru Hristos – de a-I consacra viaţa nouă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, în conştienţa că Domnul trece prin sită căile noastre, zi după zi.

Capitolul 6:6 – Ajutor material pentru slujitorii lui Dumnezeu

Un alt punct este abordat apoi în capitolul nostru; se pare că aceşti sfinţi îl uitaseră: „Cel care primeşte învăţătură în Cuvânt să-i facă parte celui care-l învaţă, din toate bunurile” (6:6). Cred că şi noi suntem în pericol să uităm acest fel de relaţie cu toţi cei pe care Domnul i-a ridicat pentru binele Bisericii. Unele puncte de reper nu trebuie să fie niciodată mascate. Unul dintre ele este tocmai pentru cei care sunt învăţaţi, privilegiul şi obligaţia de a-şi aminti de creştinii care învaţă din dragoste. Nu se spune: „Celui care îi învaţă”, ci „celui care-l învaţă”. Ce sentimente de o mărinimie binecuvântată! Să presupunem că acolo unde locuiţi nu este o nevoie de acest gen; aveţi vederea scurtă de nu vedeţi ce cere Domnul în altă parte? Ar fi într-adevăr egoism. Când creştinii au părăsit răul care există puţin peste tot, şi ajung să nu mai facă ceea ce ei şi anturajul lor considerau aproape o obligaţie, nimic nu este mai degradant decât să profit de Numele Domnului pentru a avea o biserică la preţ redus, cum s-ar putea spune, şi să uite că aparţin Bisericii lui Dumnezeu văzută în ansamblul său. „Cel care primeşte învăţătură în Cuvânt să-i facă parte celui care-l învaţă, din toate bunurile” (6:6).

Nu este loc pentru a presupune că această instrucţiune a fost dată numai pentru biserica primară, nici că vreo circumstanţă ar putea schimba responsabilitatea sfinţilor în această privinţă. Este bine să ne amintim unii altora, că suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Luaţi cazul unor muncitori care lucrează în străinătate: nu ne vorbeşte aceasta? Ce drept au ei la dragoste şi la simpatia noastră! Domnul aşteaptă acum o renunţare de sine mult mai mare, şi o slujire a dragostei mult mai mare, ca în vremea legii. Să nu ne mulţumim să încetăm să facem răul, ci să învăţăm de asemenea să facem binele (Isaia 1:16 ).

Capitolul 6:7-10 – Secerarea vieţii eterne

„Nu vă amăgiţi: „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul, aceea va şi secera. Pentru că cine seamănă în carnea sa, din carne va secera putrezire” (6:7-8). Este vorba evident aici de cei care sunt indulgenţi cu ei înşişi. Dacă este inimă pentru Domnul, vom găsi repede cum să-L slujim din plin; dar aceasta cere deseori multă renunţare. Nimic nu permite să scăpăm de acest principiu. Este foarte greu şi totuşi atât de adevărat. Poate mi se va spune: Înţelesesem învăţătura voastră conform căreia cei care cred au deja viaţa eternă; dar aici se spune că „cine seamănă în Duhul, din Duhul va secera viaţa eternă” (6:8). Cele două declaraţii sunt de mare valoare, dar dintr-un punct de vedere total diferit. Dacă Dumnezeu îi îndeamnă pe ai Săi la sfinţenie în umblare, arată că viaţa eternă este încununarea şi urmarea unei asemenea umblări. Oricare ar fi mântuirea introdusă prin har, ea nu pune niciodată deoparte valoare unui devotament sfânt faţă de Dumnezeu. Cei care, deci, au adevărata credinţă, manifestă şi o sfinţenie reală, şi numai ei. Cele două sunt de nedespărţit. Cel care crede în Hristos primeşte viaţa eternă. Cu ce rezultat? El seamănă în Duhul şi seceră viaţa eternă. Viaţa eternă aici este evident ceea ce vom avea în glorie. Viaţa eternă de care vorbeşte Ioan este ceea ce sfântul are pe pământ. Cele două sunt adevărate. În glorie, el va găsi viaţa eternă fără amestec. O primesc acum, ca şi credincios, din partea lui Hristos, şi o găsesc în cer ca şi continuare a căii voiei sfinte a lui Dumnezeu. Învierea vieţii credincioşilor se compune din cei care au practicat binele aici jos. „Dar să nu obosim făcând binele, pentru că, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (6:9). Există întotdeauna un mare pericol în a ne destinde în alergare. Începeţi bine şi în frumuseţe, apoi după un anumit timp, deveniţi rezervaţi şi bănuitori când descoperiţi că atâţia oameni au profitat de dumneavoastră.

Aceasta înseamnă să obosiţi făcând binele, sau rezultatul acestei oboseli. Hotărâţi să nu vă mai lăsaţi înşelat. Dar în adevăr, carnea deţine un mare rol în acest gen de discurs şi de sentimente. Când sufletele sunt ocupate cu harul lui Dumnezeu, nu sunt atât de uşor obosite. Este acesta un motiv valabil pentru un sfânt pentru a deveni atât de egoist, pentru că altul a fost? Starea normală a creştinului, este să aibă o inimă largă şi generoasă, şi să fie activ în a căuta mijloacele bune de a face binele. Domnul nu spune: Daţi ce cer ei; dar rămâne principiul că un creştin trebuie să rămână pe acest teren avantajos, să fie cel care dă. Dacă sunt pe terenul legii, nu voi face decât să mă tocmesc; dar pe terenul harului şi credinţei în Hristos, locul meu va fi mult mai binecuvântat, pentru că „Este mai ferice să dai, decât să primeşti” (Fapte 20:35 ). Secerarea aici, este clar în glorie. Să nu o aşteptăm aici. Putem întâlni bunătate şi recunoştinţă, dar nu trebuie să fim surprinşi dacă este astfel, şi dacă găsim atâtea lucruri penibile din partea oamenilor. Să ne amintim că Domnului Îi împrumutăm. Este aici un motiv de dezamăgire? Cel care priveşte la Domnul nu va fi niciodată dezamăgit. „Aşadar, când avem ocazia, să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei” (6:10). Aceasta este treaba creştinului: să facă binele, „dar mai ales celor din casa credinţei”. Există o relaţie specială cu sfinţii, dar nu trebuie să ne mărginim la aceasta. „Când avem ocazia, să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei”.

Capitolul 6:11 – 1. Corinteni 7:12, 25 ; 14:30 - 2. Timotei 3:16

Inspiraţie, revelaţie – 1. Corinteni 14:30

Este important să păstrăm în minte când citim un pasaj oarecare din Cuvântul lui Dumnezeu, că totul este dat sub inspiraţia directă a Duhului Sfânt. Într-un anumit pasaj din 1. Corinteni 7 , apostolul afirmă în mod expres că exprimă el însuşi, şi nu Domnul, o judecată anume cu privire la relaţiile naturale ale credinciosului: dar chiar o asemenea declaraţie nu a fost scrisă de apostol fără Duhul Sfânt. Era inspirat ca să spună că aceasta nu era de la Domnul, ci de la el. De aceea nu este nici cea mai mică contradicţie, chiar într-un mod de exprimare atât de excepţional. Luaţi şi cartea lui Iov, unde îl veţi găsi pe Satan care vorbeşte, ca şi în altă parte. Nicio persoană inteligentă nu ar vrea să susţină că ce spune Satan era inspirat; cu toate acestea scriitorul cărţii a fost inspirat pentru a ne da aceasta perfect; scriitorul era în întregime condus de Dumnezeu pentru a descrie în cuvinte bune sau rele, în joc (un om, Satan sau chiar Domnul), exact ceea ce trebuia pentru împlinirea scopului divin al scrierii sale. Nu există deci, în Biblie, absolut nicio excepţie de la marele adevăr că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2. Timotei 3:16 ). Nu este o deducţie pur omenească, ci doctrina pozitivă a lui Dumnezeu Însuşi. Tot ce este desemnat ca „Scriptură” (πασα γραφη) este inspirat de Dumnezeu. Aceasta este declaraţia expresă a apostolului Pavel în ultima sa epistolă (2 Timotei), şi el nu o limitează, cred, la ceea ce exista deja, ci lasă loc pentru ceea ce rămâne încă de scris, ca Apocalipsa. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”. Atât ceea ce fusese deja dat, ca şi puţinul care rămânea pentru a închide canonul biblic, totul era în aceeaşi măsură de la Dumnezeu, chiar dacă nu totul are un caracter la fel de înalt, şi chiar dacă nu totul îmbracă forma doctrinară sau forma revelaţiei – pentru că revelaţia şi inspiraţia sunt două lucruri diferite. Dând povestea vieţii Domnului nostru, scriitorii au relatat bineînţeles, ocazional, ceea ce văzuseră şi auziseră ei înşişi. Era ceva inspirat, dar o revelaţie este ceea ce omul nu a ştiut niciodată. Când apostolul Pavel zice: „Vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului că Însuşi Domnul, cu un strigăt de poruncă… va coborî din cer” (1. Tesalonicei 4:16), este mai mult decât un pasaj inspirat, este o revelaţie. Orice profeţie este deci neapărat, bineînţeles, o revelaţie; şi nu numai în cazul unei revelaţii pozitive era permisă oprirea cuiva pe cale de a vorbi; oricare ar fi importanţa a ceea ce comunica, dacă era descoperit ceva altuia care stătea jos, acela avea dreptul să-l oprească pe cel care vorbea (1. Corinteni 14:30 ). Prin urmare, aceasta a luat sfârşit, mi se pare. Revelaţia fiind completă, orice tentativă de a acţiona pe baza unei revelaţii ar fi nu numai contrară regulilor şi nepotrivită, ci ar însemna a pretinde o nouă revelaţie, ceea ce este sigur fals şi o dezonoare pentru revelaţiile existente. Când mai rămânea de comunicat o parte a gândurilor lui Dumnezeu, Dumnezeu Îşi păstra dreptul suveran al Duhului Său de a introduce o revelaţie. Dar când orice gând al lui Dumnezeu a fost pe deplin descoperit în Cuvântul Său, este normal ca o asemenea linie de conduită să fi luat sfârşit. În consecinţă, chiar dacă cineva are într-adevăr ceva din partea lui Dumnezeu, este totuşi datoria sa să aştepte momentul potrivit; carnea, Satan ar putea opri pe cineva, dar Dumnezeu este mai presus de toate greutăţile. Fac aceste remarci generale în legătură cu versetul pe care l-am cercetat.

Scrierea Epistolei

Acest verste ar putea părea puţin surprinzător într-o epistolă atât de plină de declaraţii doctrinare şi de apeluri la conştiinţă şi la inimă. În mijlocul a toate acestea, apostolul spune: „Vedeţi ce scrisoare lungă v-am scris cu mâna mea!” (6:11). Sau putem înţelege această frază în modul următor: „Vedeţi cu ce litere mari…” etc., ceea ce este şi mai frapant. Scrierea era puţin neobişnuită, chiar pentru apostolul Pavel. A scrie un document important nu era banal, dacă nu era cu ajutorul unui secretar, ceea ce era o meserie sau o ocupaţie în sine. Cei care aveau multă activitate şi sarcini de altminteri dificile, aveau obiceiul de a folosi pe cineva pentru a scrie în locul lor. În cazul prezent, apostolul scria el însuşi, şi cum nu avea acest obicei, atrăgea atenţia asupra literelor mari ale scrisorii sale. În comparaţie cu altele, era o scrisoare mai degrabă scurtă, dar scrisă în întregime de el; şi nefiind obişnuit să o facă, literele păreau a fi fost scrise cu semne mari, şi îi cauzaseră probabil o dificultate considerabilă. Facilităţile de a scrie din vremea aceea erau foarte diferite de cele de acum. Dar simplul fapt de a fi scris cu asemenea caractere nu era fără legătură cu maniera şi importanţa întregii epistole. Nu era un simplu detaliu al circumstanţelor, şi apostolul insistă în privinţa aceasta, din cauza stării galatenilor cărora li se adresa şi pericolelor la care se expuneau. Duhul Sfânt îl condusese să exprime dorinţa cea mai puternică şi mai arzătoare ca ei să fie eliberaţi; de aceea punea deoparte orice gând de a folosi un instrument între ei şi el; puţin conta dificultatea, le scria el însuşi. În alte ocazii l-a folosit pe Terţiu; dar cazul prezent era atât de urgent, miza atât de preocupantă şi atât de importantă, încât orice altă sarcină trebuia să dea întâietate. Era ceasul unui pericol grav, astfel încât nu mai ţinea cont nici de timp, nici de osteneală, nici de nimic altceva. Ce mărturie a intensităţii interesului pe care îl avea pentru aceşti sfinţi din Galatia, – mărturie cu atât mai frapantă cu cât nu existau salutările obişnuite, marcate de afecţiune personală şi frăţească. Este aici o confirmare minunată a felului remarcabil în care Duhul Sfânt menţionează fapte care poartă amprenta chiar a gândurilor lui Dumnezeu, a purtărilor Sale de grijă şi a dragostei Sale pentru ai Săi, şi a solicitudinii Sale profunde cu privire la ei. Apostolul însuşi atrage atenţia asupra circumstanţelor acestei epistole. Scrisese prin alţii, şi altora, mult mai liber; deoarece, cum s-a spus, nu există nicio salutare în epistolă. Nu că era în strâmtorare în dorinţa sa înaintea lui Dumnezeu, dar nu putea lăsa să se reverse sentimentele lui de afecţiune creştină faţă de ei. Era în purtarea lor ceva atât de dezastruos şi de contrar gloriei lui Hristos, chiar dacă era amestecat cu binele, încât nu ştia ce să creadă cu privire la ei; avea speranţă, dar nu mai mult. Avea încredere în privinţa lor prin Domnul; dar dacă privea la ei, la ce făceau şi spuneau, nu putea să aibă.

Răceala epistolei: lipsa de afecţiune din partea lui Pavel sau starea galatenilor?

Deci aceste două fapte – absenţa salutărilor personale şi scrierea scrisorii cu mâna lui proprie – fac, şi din una şi din cealaltă o mărturie remarcabilă a felului în care dragostea lui Dumnezeu lucrează prin intermediul inimii unui om. Simplele schimburi frăţeşti de amabilitate erau puse deoparte. S-ar fi putut spune: Ce lipsă de afecţiune din partea lui Pavel! Dar afecţiunea frăţească nu este dragoste, deşi ele sunt deseori confundate. Dacă apostolul, în starea în care erau lucrurile, trimisese un mesaj amical unuia sau altuia, acesta ar fi fost un lucru pur omenesc, nu de la Dumnezeu. putea să o facă scriind romanilor, şi chiar corintenilor, dar nu galatenilor. Ce idee dă aceasta despre starea lor! Şi totuşi aveau să fie urâciuni şi mai mari decât acestea; lucruri incomparabil mai rele trebuiau să se introducă pe furiş; dar i-a fost rezervat lui Ioan să vorbească despre ele. Şi deşi dintre toţi, Ioan fusese (pot să o spun?) campionul eminent al dragostei, cu toate acestea Ioan însuşi este atât de departe de a face aluzi personale directe în întâia lui epistolă, pe care nu o adresează deloc unei adunări, ci această epistolă începe fără titlu, într-o formă foarte generală; este motivul pentru care este numită în mod obişnuit o epistolă catolică sau generală. A fost poate scrisă astfel, pentru a fi prin excelenţă un fel de scrisoare circulară a întregii Biserici. Trag această concluzie pentru că pretutindeni unde există ceva care se referă la lucrarea lui Hristos, ca la galateni, sau la Persoana lui Hristos, ca în Ioan, toată consideraţia personală trebuie să acorde întâietate. Aşa cum Domnul, în misiunea Sa finală faţă de Israel (cei şaptezeci din Luca 10 ), interzice ucenicilor să salute pe cineva pe drum, la fel aici Duhul Sfânt lucrează puţin la fel, pentru că era în joc gloria lui Hristos, şi baza oricărei binecuvântări era ameninţată. Un alt lucru de remarcat este că cei care sunt copii ai lui Dumnezeu nu înţeleg în general cum amestecul legii cu Hristos este rădăcina a mii de dificultăţi. Este rar acum să găseşti un creştin care să nu fie în principiu acolo unde erau galatenii. În starea prezentă a creştinătăţii, am fost toţi formaţi astfel din copilăria noastră. Aceasta nu se limitează ici şi colo, la câteva locuri anumite ci, sub o formă sau alta, este un rău care biruie peste tot, răul stabilit, cronic şi fatal în creştinătate, care se insinuează în gândurile şi căile oamenilor şi infiltrează totul.

Capitolul 6:12 – O înfăţişare bună în carne

O înfăţişare bună în carne sau a fi trecut de la moarte la viaţă

După ce a vorbi cu această bruscheţe atât de remarcabilă conform caracterului său – într-adevăr am remarcat desigur cu toţii extrema rapiditate a trecerii de la un subiect la altul, care caracterizează atât de frecvent scrierile apostolului Pavel – acesta revine la subiectul care îi tulbura duhul, şi rezumă în aceste ultime versete pericolul, ca şi binecuvântarea. „Toţi câţi doresc să aibă o înfăţişare bună în carne, aceştia vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Hristos” (6:12). Nu se ocupă de ce se va spune. Putea fi acuzat de a atribui motive, dar puţin contează. Se poate într-adevăr nega că legalismul fraternizează cu lumea, că îi plac plăcerile sale, că îi place să fie recompensat în prezent; poate într-adevăr să facă paradă de pietate: la urma urmei, legalismul nu este decât dorinţa de a avea „o înfăţişare bună în carne”. Ca şi creştini, ceea ce avem dreptul să aşteptăm, fără de care nu ar trebui să fim niciodată satisfăcuţi, este că sufletele noastre trec de la moarte la viaţă – că trebuie să fie eliberate din puterea lui Satan şi strămutate în Împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu (Coloseni 1:13 ). Atât timp cât ele nu au trecut frontiera domeniului oamenilor către cel al prezenţei lui Dumnezeu, unde poate găsi cu adevărat creştinul un fundament pozitiv pentru bucurie şi recunoştinţă? Nu este vorba aici decât de lume şi de societate. Ştim că lumea este sub condamnare; de la crucea lui Hristos, judecata este suspendată asupra ei, la fel de sigur ca asupra unui criminal care ar fi deja judecat şi găsit vinovat; condiţia omului este ca cea a condamnatului; aşteptând în celula sa executarea sentinţei. Înţeleg creştinii aceasta? Destul de imperfect. Dacă ar face-o, ar putea ei să facă o cauză comună cu lumea? Poate intra cineva într-o celulă a unui condamnat şi să-i vorbească ca şi cum nu ar fi nimic deosebit? Cel care ar face-o, ar fi într-adevăr lipsit de orice sentiment potrivit. Ori este la fel, şi într-un mod mult mai îngrozitor decât pentru execuţia unui singur criminal. Ştim bine că se apropie ziua când nimeni nu va putea scăpa, nu mai mult ca în eternitate. „Şi, cum a fost în zilele lui Noe, tot astfel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a omorât pe toţi. Şi, la fel, cum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau, zideau; dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat cu foc şi pucioasă din cer şi i-a omorât pe toţi; la fel va fi şi în ziua când Se va descoperi Fiul Omului” (Luca 17:26-30 ). Dumnezeu cere tuturor copiilor Săi să dea în lume mărturia învăţată de la Dumnezeu Însuşi, că nu există mai multă certitudine decât atârnă de un fir; că judecata este suspendată asupra lumii şi că Hristos „este gata să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” (1. Petru 4:5 ; 2. Timotei 4:1 ). El aşteaptă voia Tatălui Său. Totul depinde de aceasta. Ni se spune şi ştim că Hristos va veni, şi că vine în curând; Îl aşteptăm. Cu toate acestea în mijlocul acestei scene a unei lumi condamnate, cu Domnul pe punctul de a veni şi a executa judecata, există acest lucru ciudat: multe suflete care au trecut la viaţa eternă, prin credinţa în Hristos, şi care ştiu acest lucru – sau care cel puţin ar trebui să o ştie. Ele aparţin Celui care va judeca, nu scenei care va fi judecată.

Cei care vor să împace religia cu lumea

Care este efectul a toate acestea? În duh au părăsit circumstanţele în care oamenii se străduiesc să păstreze o înfăţişare bună; s-au pocăit faţă de Dumnezeu; s-au plecat înaintea Mântuitorului, Domnul Isus, şi au găsit în El viaţa eternă şi pacea. Totul este reglat între sufletul lor şi Dumnezeu. Cu Hristos, lumina, adevărul şi viaţa, înfăţişarea bună a dispărut. Şi în timp ce acestă mare lucrare urmează, o mare parte a lumii caută să fie atât de religioasă cât poate, adică să împace religia cu lumea. Şi prin efectul acestei strategii a duşmanului şi a propriei lor lipse de veghere, foarte mulţi copii ai lui Dumnezeu coboară la nivelul lumii, pentru că sunt în ea nume mari, pentru că sunt în ea aparenţe şi se ajunge să citeze Cuvântul lui Dumnezeu pentru a arăta că este bine să umble acolo. Maniera obişnuită de a o face este de a lua ceea ce Dumnezeu îi spune lui Israel, – poporul lui Dumnezeu după carne, guvernat de lege, – şi de a aplica aceasta poporului lui Dumnezeu de astăzi, celor care sunt chemaţi să umble sub har şi numai sub Hristos, care au Duhul Sfânt pentru a umbla prin Duhul şi pentru a nu ceda nimic din ceea ce este al cărnii. Amestecul acestor două lucruri îi seduce pe creştini şi îi antrenează în ceea ce nu este, la urma urmei, decât religia cărnii. Ei gândesc că un sistem pământesc de forme religioase trebuie să fie bun acum, pentru că avea aprobarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Ei văd că Dumnezeu recunoştea altădată „Sfântul Locaş din lume” (Evrei 9:1 ) şi trag de aici un argument pentru toate timpurile şi toate locurile. Şi astfel se găsesc antrenaţi într-o „înfăţişare bună a cărnii”, şi cu atât mai uşor cu cât ea este în mod obişnuit însoţită de absenţa persecuţiei, şi chiar de elogiile lumii. Oamenii simt bine că nu puteţi ridica lumea să umble cu voi deasupra propriului său nivel de vedere şi de logică. Dar din clipa în care vă coborâţi la nivelul lumii, părăsiţi terenul creştin. Trebuie o natură nouă. Credinţa este indispensabilă. Lumea nu are nimic din aceasta. Trebuie să coborâţi în calea lumii, dacă vreţi să acţionaţi în înţelegere cu lumea. Şi aceasta nu face ca lumea să devină creştină, ci face ca cei care sunt creştini să devină lumeşti. Acesta este singurul rezultat al tentativei de a asocia creştinii cu necreştinii în slujba şi închinarea la Dumnezeu.

Ascultaţi sentinţa solemnă: „Toţi câţi doresc să aibă o înfăţişare bună în carne, aceştia vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Hristos” (6:12). Ei vor să vă supuneţi acestor forme religioase. Motivul este că ei se tem să sufere pentru Hristos. Crucea este sfârşitul lumii vechi, unde carnea este recunoscută, şi introducerea stării noi de lucruri unde nimic nu are valoare în ochii lui Dumnezeu, în afară de ceea ce este de la Duhul Sfânt. Apostolul arată că la urma urmei, egoismul este la baza acestei dorinţe de forme religioase. Când umblăm cu lumea, conştiinţa nu este niciodată liniştită. Nimic nu place atât lumii decât să-i facă pe adevăraţii creştini să umble cu ea. Cât de umilitor este un asemenea succes al lui Satan. Dumnezeu i-a chemat pe creştini afară din lume pentru a arăta un popor fericit în Hristos, chiar dacă nu au decât necaz în lume. Nu vorbesc aici de încercări obişnuite, zilnice. Dacă sfinţii acţionează nebuneşte şi suferă la fel ca alţii, au partea lor de rezultate ale propriei lor nebunii. Dar unele încercări cad asupra creştinului pentru că este creştin: dispreţul, respingerea, vorbirea de rău, calomnia, – toate acestea pentru că umblă cu Dumnezeu şi pentru că a luat partea lui Dumnezeu împotriva lumii; pentru că are parte la crucea lui Hristos şi aşteaptă gloria Sa, refuzând prin urmare nu numai lucrurile rele ale lumii, ci şi pe cele mai bune ale ei. Iată ce stârneşte atât mânia lumii. Ei pot într-adevăr să vorbească despre greşelile creştinilor; dar dacă aceleaşi greşeli ar fi făcute de lume, ce repede şi uşor ar fi uitate! Dar când un creştin este în cauză, există ceva care îi face să simtă că, în ciuda slăbiciunii şi nebuniei persoanei, există ceva mai presus de lume; ori aceasta este ceea ce, în realitate, îi face să fie indispuşi.

Dacă acei creştini despre care este vorba în acest pasaj ar fi vrut numai să consimtă să fie circumcişi! Dar oricine poate fi circumcis, chiar şi un neconvertit. Luaţi numai un angajament de temperanţă cu un om din lume; va fi mulţumit, pentru că vă coborâţi la un nivel pe care îl poate ocupa la fel ca dumneavoastră. Nu mă amestec cu eforturile lumii ca să reformez lumea; dar am multe de spus despre păcatul şi ruşinea creştinilor care se asociază cu lumea în eforturile sale pentru a opri o nenorocire prin intermediul promisiunilor şi hotărârilor forme făcute de oameni. Este un teren absolut fals şi contrar Evangheliei, al cărui punct de plecare este stricăciunea totală a naturii omului. Din momentul în care lucraţi să amelioraţi această natură, – ceea ce omul din lume poate să facă şi el (poate semna angajamentul de temperanţă la fel de bine ca dumneavoastră), – este clar că sunteţi aşezat pe un teren de părăsire a lui Hristos ca o singură armă a creştinului, având o oţelire divină, utilizabilă împotriva omului în carne; este, ca să spunem aşa, o întoarcere la arcul şi săgeţile constrângerii morale. Într-adevăr, sunt obligat să consider aceasta ca fiind inferioară chiar şi circumciziei care, cel puţin, era imaginea unui adevăr foarte binecuvântat – deplina dezbrăcare a cărnii. Dar când a murit Hristos, tot ceea ce nu a fost decât o imagine, şi care lipsise complet ca remediu eficace, a fost îngropat în mormântul Său. Acum El a înviat şi există o viaţă nouă în înviere, care nu are nimic de spus vieţii vechi, decât pentru a o umili. Realitatea vieţii a fost arătată şi cu ea are de-a face acum creştinul. Hristos a devenit viaţa şi obiectul ei. Marele scop al diavolului este să-i facă pe creştini să adauge un alt nume la cel al lui Hristos, marcat asupra copiilor lui Dumnezeu: puţin contează care, că este circumcizia ca imagine a binecuvântării spirituale, sau că sunt astăzi simpe restricţii morale naturale; în orice caz, înseamnă să ne înşelăm în privinţa scopului pentru care ne-a chemat Dumnezeu afară din lume. Creştinul este în afara acestui domeniu şi este chemat să ocupe un loc caracterizat de har. Locul magistratului nu este un loc al harului, ci al guvernării, care cere pedepsirea răului. Acesta nu este har. Harul nu este legea; ci, dacă cineva te loveşte peste un obraz, să i-l întorci pe celălalt (Matei 5:35 ). Ar fi sfârşitul oricărei dreptăţi, dacă magistraţii ar încerca să acţioneze astfel. Dar în timp ce creştinul nu are nimic de-a face în afara domeniului harului, trebuie să respecte guvernul, şi să nu vorbească niciodată înjosind demnităţile acestei lumi. Cu cât îşi cunoaşte mai bine privilegiile, cu atât mai mult este în stare să menţină onoarea magistratului. El o recunoaşte cu atât mai mult. El însuşi are un loc cu mult mai bun; dacă el cunoaşte secretul bucuriei şi libertăţii în această lume, să recunoască în acelaşi timp autorităţile care sunt mai presus de el, şi rânduite de Dumnezeu ca să conducă pământul. Persoane aparţinând aceluiaşi domeniu, sunt într-adevăr capabile de mai multă sau mai puţină rivalitate; pentru că oamenilor le place mai mult să guverneze pe alţii, decât să fie guvernaţi ei înşişi. Dar când un suflet este în întregime eliberat de lume, poate cu atât mai uşor să recunoască ceea ce este de la Dumnezeu aici jos, şi să vadă înţelepciunea ordinii pe care a rânduit-o El. Pe baza aceasta insistă Duhul Sfânt întotdeauna ca un creştin să respecte legile, şi să dea cinste regelui sau altor guvernanţi cărora se poate întâmpla să le fie supus.

Sabatul şi ziua Domnului – Respect sau lipsă de respect faţă de lege

Dar să revenim la subiectul nostru. Apostolul arată apoi, că la urma urmei, cei zeloşi pentru circumcizie nu păzeau legea. Ei o ţineau numai în parte, cu o bună măsură de inconsecvenţă, în ciuda sentimentelor înflăcărate împotriva apărătorilor libertăţii creştine. Tot aşa stau lucrurile şi astăzi. Cei care insistă asupra perpetuităţii sabatului, cum îl ţin? Deja nu păzesc niciodată adevărata zi; dar presupunând că ziua Domnului ar fi cu adevărat aceeaşi cu cea a sabatului, o ţin ei după lege? Deloc. Ei vă vor spune: creştinismul, pe lângă că a schimbat ziua, a modificat şi felul de a o ţine, Evanghelia temperează severitatea legii lui Dumnezeu, etc. Dacă acesta nu înseamnă desfiinţarea legii prin necredinţă, ce înseamnă? Tăgăduiesc faptele lor, învăţăturile lor şi concluziile lor. Creştinismul, departe de a atenua legea, sau de a reduce sancţiunile sale, este singurul care dă legii deplina sa valoare. „Deci desfiinţăm noi legea prin credinţă? Nicidecum: ci noi întărim legea” (Romani 3:31 ). Învăţătura credinţei, în loc să slăbească forţa obligatorie a legii, o ilustrează şi o menţine în cel mai înalt grad. Dar întărirea legii despre care vorbeşte apostolul în Romani 3 , nu are absolut nicio legătură cu problema unei reguli de urmărit pentru umblarea creştinului. Capitolul tratează despre ruina omului şi despre dreptatea lui Dumnezeu, nu a practicii, şi demonstrează că autoritatea legii este menţinută de credinţă în crucea lui Hristos, care recunoaşte dreapta şi totala condamnare a oamenilor, şi această cruce este baza unei dreptăţi divine care îndreptăţeşte, o dreptate care este descoperită credinciosului şi devine partea sa. Blestemul legii a căzut asupra lui Hristos, şi această lege a fost astfel slăvită în cel mai înalt grad, întreaga ei sentinţă fiind complet îndeplinită asupra capului Fiului lui Dumnezeu. Astfel, că Îl luaţi în considerare pe Dumnezeu, sau omul, sau Mântuitorul, credinţa întăreşte legea, aşa cum nimic altceva nu ar fi putut-o face. Cât priveşte ziua Domnului, departe de a se identifica ea cu sabatul, este ziua întâi a săptămânii şi nu a şaptea, şi se bazează pe fundamente complet diferite. Dacă îi testaţi pe aceşti oameni aşa-zişi învăţători ai legii, se va vedea curând zelul lor prăbuşindu-se în practică. Este uşor de demonstrat că am introdus schimbări şi modificări pentru a se adapta vremurilor, locurilor, climatelor şi oamenilor, adică pentru propriul lor interes în lucrurile lui Dumnezeu. Această teorie de îndulcire a legii, şi a unei legi flexibile, nu poate nicidecum să reziste la o examinare serioasă. Pe de altă parte, cei care susţin că ziua Domnului este un lucru cu totul nou, nelegându-se nici de creaţie, nici de lege, nu întâmpină nicio greutate, pentru că văd că acelaşi Dumnezeu care, la origine, a sfinţit sabatul şi a dat legea lui Israel, a găsit de bun să dea o cinste specială zilei întâi a săptămânii, în amintirea răscumpărării împlinite în moartea şi învierea lui Hristos. Dar ei văd această zi a Domnului ca având propriul său caracter, distinct de al sabatului. Ziua Domnului nu cere o simplă odihnă pe care o poţi avea în comun cu boul sau măgarul tău; şi odihna trupului este atât de departe de a fi cinstea principală care îi este proprie, încât, mi se pare, dacă un creştin putea în acea zi să umble de douăzeci de ori cât un drum de sabat pentru a face o slujbă specială pentru Domnul, ar avea nu numai libertatea de a o face, ci ar fi fost foarte plăcut Domnului. Fiecare dintre aceste zile este deosebită de alte zile prin autoritatea divină; dar în toate celelalte privinţe, ele diferă între ele, atât cât legea diferă de har, sau vechea creaţie diferă de cea nouă.

Capitolul 6:13 – Cei care ţin la lege dispreţuiesc adevăratul creştinism

„Pentru că nici ei înşişi, cei circumcişi, nu păzesc legea, ci doresc ca voi să fiţi circumcişi, ca să se laude cu carnea voastră” (6:13). Aceasta este pe deplin adevărat astăzi. Adevărul nu este piatra de încercare în lumea religioasă, nici Hristos Însuşi, nici slujba Sa. Dacă refuzaţi partida lor sau idolii lor, aşteptaţi-vă la oprobiu, la calomnie, la dispreţ şi la ură. Cedaţi sistemului lor iudaizant, şi puteţi păstra nepedepsiţi învăţături blasfematoare, – fără vreo reacţie din partea lor. Atingeţi-vă de abuzarea de către ei a legii, şi vor exclama: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20:13 ). Legea este domnul lor mai mult decât Hristos. Fac aluzie aici la un fapt care există literalmente în organul cel mai popular al mediului zis evanghelic, dar la drept vorbind, partida legalistă a vremii noastre.

Capitolul 6:14 – Crucea lui Hristos – Mort faţă de lege, faţă de carne, faţă de lume – A fi ocupat de Hristos

După ce a vorbit despre rău, apostolul trece acum la latura binecuvântată a subiectului: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (6:14). Ei se lăudau în ceea ce înălţa natura omenească, pentru că în acest fel, puteau face lumea şi mulţimile ei să se alăture lor. În capitolul 3, crucea lui Hristos este considerată ca eliberarea de lege, deoarece Hristos a fost făcut blestem pentru noi. Dacă un om crede în Hristos şi Îl recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu, veţi nega dumneavoastră că are viaţa eternă? Dar dacă un asemenea om nu primeşte învăţătura crucii în mod înţelept, şi nu o aplică poziţiei sale el este încă mai mult sau mai puţin sub lege şi nu înţelege că este complet scos din starea veche de lucruri şi aşezat pe un nou teren.

În capitolul 5, apostolul aplică învăţătura crucii cărnii, şi arată că „cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei” (v. 24). Găsesc aici că am dreptul de a considera că am terminat cu carnea mea înaintea lui Dumnezeu, şi de asemenea cu legea.

Acum, în capitolul 6, intervine al treilea lucru, lumea. Există o gradare bine proporţionată. Mai întâi este eliberarea de lege, care este susceptibilă de a afecta conştiinţa unei persoane evlavioase.

Apoi, când omul este eliberat de această anxietate, ajunge la problema cărnii cu patimile şi cu poftele ei. Dar i se spune că toate acestea au fost judecate la crucea lui Hristos. De aceea am dreptul, ca o chestiune de credinţă şi nu de simplu sentiment, de a şti că „cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei” (5:24), şi aceasta face parte din mângâierea pe care mi-o dă Dumnezeu. Apostolul nu spune că ei o răstignesc, ca şi cum ar fi un proces care urmează; ci este un lucru făcut când Îl primim pe Hristos răstignit. În ochii lui Dumnezeu, şi acum şi pentru credinţă, natura lor a fost pironită pe lemn şi s-a terminat cu ea înaintea lui Dumnezeu; ei au acum o natură nouă, cum spune Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (2:20). Desigur, vechea natură pe care o avem există în continuare; dar pentru credinţă, Dumnezeu a terminat deja cu ea la cruce; astfel încât problema creştinului este să se ocupe nu numai de restricţii, ci de Hristos. Prin energia Duhului, aceasta umple sufletul cu tot ce este bun, îl antrenează în ceea ce este demn de iubit; pe scurt, este adevărata putere a sfinţeniei creştine. Dacă un om este ocupat cu ceea ce este bine; îşi va urî carnea; dar aceasta este doar treaba lui Hristos, care dă putere sufletului pentru a aplica acestei cărni sentinţa lui Dumnezeu.

Acum vine al treilea şi ultimul lucru în experienţa creştină. Se întâmplă să găsim oameni care ştiu puţin ce înseamnă să fii mort faţă de lege şi carne, dar care mai cred că este datoria creştinului în această lume să slujească lui Dumnezeu în generaţia lui (conform Fapte 13:36 ). Dar cum vrea Dumnezeu să Îi slujim acum? Niciodată prin ceva care ar contrazice crucea lui Hristos. Slujirea creştinului trebuie să fie întemeiată pe cruce; ori ce declară crucea cu privire la lume? Că este acum în război deschis cu Dumnezeu. De la crucea lui Hristos, Dumnezeu nu a avut niciodată un alt legământ cu lumea. Înainte de ea, lumea era tolerată: nu era rău pentru Iosif să fie guvernator în Egipt, nici pentru Daniel să fie aşezat la uşa regelui Babilonului. Dar este pură ignoranţă să raţionezi pornind de la ceea ce era tolerat, pentru a deduce ceea ce este plăcut lui Dumnezeu acum că a intervenit crucea Fiului Său.

Dumnezeu nu ignoră crucea, dacă creştinii o ignoră. Chiar această cruce a lui Hristos, care este mântuirea mea, eliberarea mea de lege şi de carne, îmi arată că nu am nicio parte cu această lume, decât ca un străin binecuvântat care o străbate. Putem avea ocupaţii cu totul convenabile, dar aceasta nu este deloc ceea ce se poate numi un lucru al lumii. Domnul a trăit aici jos, a murit aici jos, a înviat aici jos, a mâncat şi a băut în această lume: aşa este şi trebuie să fie pentru creştin. Domnul nostru nu constituia o parte sau o bucată din această lume, susceptibilă de a-i perturba cursul, făcându-Şi apariţia sau părăsind-o. Absenţa Lui nu s-ar face simţită în lume. Dar din clipa în care un creştin devine parte integrantă a forţei motrice care acţionează roţile lumii, totul este pe dos în ce priveşte credincioşia faţă de Hristos. Un creştin ar trebui să fie un mijloc permanent de binecuvântare în această lume. Dar cum, şi sub ce caracter? Dând mărturie pentru Hristos, Mântuitorul Său; şi făcând ca Hristos, care nu a căutat niciodată interesul Său particular – care făcea întotdeauna binele, dar după voia Tatălui Său – care acţiona întotdeauna pentru motive care nu erau din această lume, ci de sus – care nu Se întovărăşea niciodată cu planurile oamenilor pentru a ameliora omul, – dar care realiza că lumea era duşmana lui Dumnezeu, şi că totuşi, dragostea lui Dumnezeu Îl trimisese în această lume pentru a le face bine: aşa era Hristos, şi aşa ar trebui să fie creştinul. Treaba creştinului este să fie epistola lui Hristos. Astfel deci, firul director şi testul cu privire la tot ce se prezintă în faţa creştinului ar trebui să fie aceasta: a face aceasta sau aceea, înseamnă a acţiona ca o epistolă a lui Hristos? Dar pentru a şti ceea ce se potriveşte unei epistole a lui Hristos, trebuie să căutăm căile Sale în cuvintele Duhului Sfânt. Este întotdeauna lumină în Scriptură pentru a arăta pe de o parte gândirea Sa pentru momentul prezent, şi pe de altă parte ceea ce nu mai are lor astăzi ca fiind legat de lege şi de lume şi de Israel, – adică de vechii martori ai lui Dumnezeu în lume. Ori martorul lui Hristos astăzi este creştinul, şi el nu este din lume, deşi este în lume (Ioan 17:14-16 ). Aici se află marele mijloc de a ne pune la încercare căile, şi de a cântări în ce măsură ne lăudăm în cruce. Deoarece creştinul şi lumea se bazează pe principii diametral opuse. Crucea lui Hristos este mai întâi ceea ce îl răstigneşte pe creştin faţă de lume, locul complet în afara lumii, ca cineva mântuit din lume; dar şi lumea este răstignită. Vedeţi acolo lumea cu toată vinovăţia ei care nu este îndepărtată, ignorându-L pe Tatăl, în ciuda venirii Fiului. Nu poate exista deci niciun teren comun între creştin şi lume, nu mai mult decât ar putea fi între două ţări în război deschis. Aşa stând lucrurile, nu arată aceasta cât de puţin înţeleg copiii lui Dumnezeu poziţia lor creştină, ca definită de crucea lui Hristos?

Se predică mai mult sau mai puţin pacea făcută prin sângele crucii; dar cât priveşte puterea morală a crucii şi cât priveşte importanţa ei asupra legii, cărnii şi lumii, nu există niciun grăunte, dacă nu ca motiv. Consecinţa este că asemenea creştini pot, cu o conştiinţă bună să vorbească de cruce şi în acelaşi timp să mai păstreze ceea ce Dumnezeu a judecat deja şi a pus deoparte pentru totdeauna. Astfel importanţa eliberării depline a creştinului este necunoscută, ca şi adevărurile fundamentale care ar trebui să fie înţelese de copilaşi. Pentru că Epistola către Galateni nu se ocupă de partea mai înaltă a adevărului creştin. Ci mai degrabă de fundamente indispensabile ale creştinismului.

Capitolul 6:15 – O nouă creaţie

Apostolul introduce acum un alt punct. Nu ajungea să vorbească doar despre a fi răstignit faţă de lume. Este mai mult decât aceasta în Hristos, pentru că în Hristos Isus „nici circumcizia nu este ceva, nici necircumcizia, ci o nouă creaţie” (6:15). Oamenii se pot lăuda cu formele lor, sau că nu au forme; dar în orice caz, toate acestea nu valorează nimic dacă nu am primit de la Dumnezeu o binecuvântare pozitivă şi reală, şi dacă nu avem parte de crucea lui Hristos şi de noua creaţie. Ca şi creştin, aparţin unui sistem deja stabilit în Hristos, în prezenţa lui Dumnezeu. Ştiu ce este noua mea natură când mă gândesc la Hristos. Îl văd înviat dintre cei morţi şi în glorie, plăcerea desăvârşită a lui Dumnezeu şi a celor care Îl înconjoară. Într-o zi, acolo vor fi toţi creştinii, şi aceasta este partea pe care o au deja acum în substanţă, Duhul Sfânt Însuşi fiind arvuna gloriei. Pentru că nu este vorba numai de lucrul în care vor străluci, ci ei au binecuvântarea înainte ca aceasta să fie arătată. Creştinul este noua creaţie în desăvârşirea în Hristos. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa” (1. Ioan 5:12 ). Ea este numită aici (6:15) „o nouă creaţie”; motivul este că ea nu este privită numai ca o viaţă găsită, ci este pusă în contrast cu vechea viaţă care avea de-a face cu lumea. Aceasta implică nu numai Persoana lui Hristos, ci lucrarea Sa. Marea lucrare de răscumpărare este împlinită: legea lui Dumnezeu şi-a avut liberul ei curs, şi dreptatea este stabilită; vocea condamnării nu mai trebuie să fie niciodată auzită, în virtutea crucii Celui Drept, care a suferit pentru noi. Dar El a înviat apoi dintre cei morţi, şi a intrat într-o existenţă nouă şi binecuvântată ca om înviat înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este natura pe care ne-o dă. „Dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12:24 ). Altfel zis, fiind mort şi înviat, dă chiar această viaţă care era în El. Vorbind de oile Sale, El spune: „Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug” (Ioan 10:10 ). Viaţa „din belşug” este această „nouă creaţie”, sau viaţa în înviere.

Capitolul 6:16 – Israelul lui Dumnezeu

„Şi cât despre toţi cei care vor umbla după această regulă, pace şi îndurare peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu” (6:16). În prima expresie, „toţi cei care vor umbla după această regulă”, apostolul îi ia în considerare în special, cred eu, pe credincioşii dintre neamuri, precum galatenii. „Această regulă” este regula noii creaţii – Însuşi Hristos. El adaugă: „Pace şi îndurare, peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu”. Singura parte a lui Israel care este recunoscută, se compune din iudei cu adevărat credincioşi. Expresia „Israelul lui Dumnezeu”, pare să fie folosită aici ca frază generală pentru a-i desemna nu pe toţi sfinţii, ci pe credincioşii lui Israel – aceşti iudei care renunţaseră la propriile lor fapte, şi găsiseră adăpost numai în Hristos Isus. Se vorbeşte despre două clase de persoane, nu numai despre una. „Toţi cei care vor umbla după această regulă” sunt mai degrabă credincioşii dintre neamuri; şi „Israelul lui Dumnezeu” îi desemnează pe sfinţii dintre iudei, nu Israelul pur literal; ci „Israelul lui Dumnezeu”; cu siguranţă israeliţi, pe care harul îi înduplecase să-L primească pe Mântuitorul.

Capitolul 6:17 – Semnele Domnului Isus în trup

El adaugă: „În rest, nimeni să nu-mi facă supărare, pentru că nu port în trupul meu semnele Domnului Isus” (6:17). Înţelepciunea carnală introdusese confuzia şi tot felul de lucruri rele, legea în locul dragostei, contestaţii asupra slujbei sale, etc. „Port în trupul meu semnele Domnului Isus”. El fusese biciuit şi pus în închisoare. Ce semne de necinste nu primise el? Iată unde erau „semnele Domnului Isus” – nu în circumcizie. La fel ca un sclav de altădată care purta numele stăpânului său în carnea sa cu fierul ars, la fel Pavel vrea să spună că purta în trupul său semnele Domnului Isus. – Alţii să poarte sau să caute ce vor vrea, iată semnele care au preţ pentru mine. – Acestea erau suferinţele îndurate pentru dragostea lui Hristos şi a Evangheliei (Marcu 8:35 ; 10:29 ). Nimic mai dulce, nici mai mişcător, dar, în acelaşi timp, ce condamnare deplină a acestor oameni care se înălţau pe ei înşişi, făcând ce le place, în faţa cuiva a cărui întreagă viaţă era să sufere pentru Hristos!

Capitolul 6:18 – Nevoie de har

„Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin” (6:18). Cât de plină de har şi de demnitate este aceasta! Apostolul nu cere ca ei să simtă trăsnetele acestei legi, sub care doreau să se aşeze, ci ca harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul lor; apostolul arăta astfel cât de profund simţea poziţia avantajoasă pe care i-o dădea harul – în ce fel putea răspunde tututor acestor atacuri al căror obiect era – cum putea să le atragă atenţia asupra cicatricelor războiului său glorios, şi ei, la rândul lor, vroiau să vorbească despre circumcizia lor, în timp ce el nu vroia să se laude cu nimic în afară de crucea lui Hristos. Înţelepciunea noastră este Hristos, la fel cum nebunia noastră suntem noi înşine. Domnul să vrea să ne dea să învăţăm să înţelegem mai bine adevărata noastră înţelepciune şi să umblăm în ea; şi ţinând tare adevărul, să dorim cu înflăcărare binecuvântarea celor care i se împotrivesc, şi să căutăm eliberarea oricărui suflet din jurul nostru. Epistola către Galateni dă o lovitură mortală atât lumii religioase, rădăcină şi ramuri, ca şi a ceea ce este o reînnoire sau o continuare a aceluiaşi sistem ca cel denunţat cu atâta tărie de apostolul Pavel: acesta îl demască precum fiind duşmanul nu numai al sfinţilor, ci al crucii lui Hristos.

Din prima parte a cărţii Faptele apostolilor rezultă clar că încă mulţi dintre primii creştini de la Ierusalim ţineau cu tărie la ceea ce era iudaic, fapt confirmat şi de imaginile de mai târziu pe care Duhul Sfânt ni le prezintă cu privire la biserica de la Ierusalim. Ei foloseau credinţa în Hristos mai curând pentru a îndeplini în mod conştiincios îndatoririle lor ca iudei. Indiferent ce ar spune unii, acest fapt nu poate fi negat. Cei care nu au fost niciodată într-o asemenea poziţie, dacă îşi cunosc poziţia de creştini, nu vor fi conduşi spre un asemenea comportament, ci vor fi păziţi de aşaceva. Duhul Sfânt prezintă în mod hotărât că situaţia în biserica de la Ierusalim era aşa cum m-am străduit să o enunţ.

Apoi, epistola lui Iacov a fost scrisă nu numai pentru biserica de la Ierusalim, ci pentru cele douăsprezece seminţii din diaspora. Aceasta ne pregăteşte pentru un cerc mai larg: nu numai cel al iudeilor creştini, ci cel al israeliţilor, indiferent unde se vor fi găsit ei – nu numai în ţară ci şi înafara ei -, după cum este scris: „către cele douăsprezece seminţii care sunt în diaspora“. Pe scurt, este evident că, dintre epistolele inspirate, cea a lui Iacov are un loc excepţional. Nu trebuie să ne surprindă că aceia care nu au ţinut cont de acest fapt au înţeles greşit epistola lui Iacov. Cu toţii ştim că marele reformator Luther, în mod neîntemeiat, a manifestat neîncredere şi chiar dispreţ faţă de această parte a scripturii, dar sunt convins că orice om care, să nu zicem că dispreţuieşte, ci măcar caută să nu ia în consideraţie epistola lui Iacov are o mare pierdere. Lui Luther nu i-ar fi stricat deloc, ba chiar i-ar fi fost de folos să înţeleagă această scriere a lui Iacov. Avea nevoie de aceasta sub mai multe aspecte, şi noi de asemenea. Este o nefericită amăgire atunci când un suflet se lasă condus de gândurile sale subiective pentru a da laoparte orice text din cuvântul lui Dumnezeu, pentru că fiecare text are un loc important şi fiecare are rostul lui. Oare este prea mult să ceri ca un document să fie judecat potrivit cu alcătuirea lui expresă, care se vede? Sigur că nu trebuie să luăm subiectele lui Pavel pentru ca, pe baza lor, să interpretăm epistola lui Iacov. Ce ar putea fi oare mai nepotrivit, ca să nu mai vorbesc de afirmaţia că epistola ar fi neinspirată, – chiar sub aspectul bunului simţ şi discernământului – decât un asemenea gând? Aşa s-au poticnit – şi au şi căzut, ca să nu spunem mai mult – oamenii de acest text valoros şi util sub aspect practic din Cuvântul lui Dumnezeu.

Se cuvine să citim acest text aşa cum este, sau, mai curând, aşa cum l-a scris Dumnezeu, dincolo de controverse, nu numai pentru creştinii dintre iudei, nici numai pentru iudei, ci pentru cele douăsprezece seminţii din diaspora. Epistola îi priveşte pe toţi în calitate de creştini şi acordă locul potrivit tuturor celor care aveau credinţa în Domnul Isus. A considera că aceasta nu priveşte pe nimeni altcineva este o greşeală. Oamenii pot să o abordeze considerând că toate epistolele sunt adresate tuturor creştinilor, dar aceasta este o abordare greşită. Când cineva vine cu această idee preconcepută, sau cu oricare alta, pentru a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai este de mirare că nu înţelege sensul divin al cuvântului, deoarece El este deasupra noastră şi infinit mai înţelept. Se cuvine ca noi să ne însuşim ceea ce El doreşte să ne înveţe. Nu există o mai mare sursă de erori decât studiul pornit cu idei preconcepute. Şi nu este de mirare că, ori de câte ori cineva se apropie de scripturi cu idei preconcepute, sperând să descopere confirmări în loc să caute să afle gândul lui Dumnezeu din ceea ce a descoperit El, rezultatul este dezamăgire. Ceea ce este neotrivit este în om şi nu în cuvântul divin. Să căutăm, cu rugăciune, să evităm această cursă.

Iacov scrie urmărind două aspecte. El se numeşte „rob al lui Dumnezeu“ – ceea ce, în mod clar, reprezintă un teren larg, pe cere şi un evreu îl respectă. Pe de altă parte, el mai adaugă „şi al Domnului Isus Hristos“ – cuvinte care duc imediat la divergenţe între creştini şi evrei deoarece majoritatea istaeliţilor ar respinge o asemenea slujbă. Cu toate acestea, Iacov le scrie şi unora şi altora. De observat că el nu se numeşte „fratele Domnului“, cu toate că aşa era şi aşa este şi numit în Epistola către galateni. Nu cred că mai are rost să explic faptul că autorul epistolei nu este fiul lui Zebedei, deoarece acela a căzut victimă violenţei lui Irod Agripa înainte de a fi fost scrisă această epistolă. Nu am nici o-ndoială că scriitorul este „Iacov cel drept“ şi „fratele Domnului“, dar, după cuviinţă, şi într-un mod atât de frumos încât am face bine să medităm la aceasta, el evită să se numească fratele Domnului. Era destul de normal ca alţii să-l numească aşa, dar el se numeşte doar nu doar „rob al lui Dumnezdeu“ ci şi „al Domnului Isus Hristos“.

El le scrie celor douăsprezece seminţii din diaspora şi le trimite salutări. Nu este genul de salutare din epistolele lui Pavel şi cele ale celorlalţi apostoli, cu care ne-am familiarizat, ci exact formula de salut folosită în Fapte 15 de apostolii şi bătrânii de la Ierusalim când le-au scris adunărilor dintre naţiuni spre a le feri de a intra sub jugul legalismului. Şi, din vreme ce el era persoana care pronunţa hotărârea, prezintă interes să vedem legătura dintre ceea ce Iacov scria atunci şi ceea ce scrie aici.

Ţelul Duhului Sfânt era acela ca, prin acela care avea o poziţie importantă la Ierusalim, să fie adresate chemări puternice către toţi israeliţii, indiferent unde se vor fi aflat ei. Aceasta este evident fără a cerceta în profunzime şi nu este o opinie, ci este ceea ce ne spune în mod expres Dumnezeu. În această privinţă nu trebuie să existe nici o controversă din vreme ce apostolul Iacov ne informează că în acest scop a scris. Ca urmare, epistola este potrivită acestui scop. Sigur că este deosebită, dar este la fel de deosebită în Noul Testament cum este de deosebită cartea lui Iona în Vechiul Testament. Ştim că, în ansamblu, profeţii se adresau poporului Israel, aşa că misiunea lui Iona la Ninive, cea mai renumită cetate a naţiunilor din acele zile, este ceva special. După cum scripturile evreilor prezintă o excepţie, tot aşa şi Noul Testament prezintă o excepţie. Şi oare ce anume ar putea convinge mai bine mintea omenească îngustă, care ar vrea ca totul să fie potrivit cu noţiunile ei? În ansamblu, Noul Testament se adresează creştinilor, dar aceasta nu este valabil în cazul epistolei lui Iacov. Adică, în Vechiul Testament avem un mesaj adresat, în mod excepţional, naţiunilor, iar în Noul Testament, o epistolă adresată, în mod excepţional, evreilor. Nu este aşa oare? Prin această diferenţă importantă se poate vedea bine că este acelaşi gând divin, care este altfel decât concepţiile strâmte ale oamenilor. Să reţinem aceasta şi vom vedea că ne este de folos în toate, ca şi în cercetarea cuvântului pe care citim acum.

„Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite,“ scrie el, „ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic“ (Iacov 1 .2-3). Astfel rezultă imediat că suntem pe un teren practic – manifestarea evlaviei atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de om -, Duhul Sfânt accentuând aceasta de la primul îndemn al epistolei. „Socotiţi ca o mare bucurie … când treceţi prin felurite ispite“. Ispitele, încercările (pentru că este clar că se referă la încercări externe), nu sunt nicidecum monştrii grozavi pe care îi vede necredinţa. Apostolul Pavel spune că acestea ne sunt rânduite. Israeliţii, fără-ndoială, găseau că este greu, dar Duhul lui Dumnezeu găseşte potrivit să-i înveţe că nu era cazul să socotească încercarea a fi motiv de întristare. Aceasta deoarece Dumnezeu se foloseşte de încercare având anumite scopuri morale, El tratând firea care se opune voinţei Sale. „Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic“.

Şi cum se produce aceasta? Aici este prezentat un alt aspect esenţial al epistolei: nu este vorba doar de încercările care vin aici, pe pământ, asupra credinciosului. În mod cert, când spune aceasta el se adresează fraţilor în Hristos. El nu priveşte doar la cele douăsprezece seminţii, ci la cei credincioşi, după cum vedem şi la începutul capitolului următor: „Fraţii mei, să nu aveţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul gloriei, primind după înfăţişare“. Cred deci că aici este vorba de oameni care sunt capabili să înţeleagă ceea ce este spiritual. „Dacă îi lipseşte cuiva înţelepciunea, să o ceară de la Dumnezeu“.

Asupra acest două aspecte extrem de importante se insistă pe tot parcursul epistolei: unul este acela că este de folos nu numai să te bucuri de ceea ce este plăcut, ci şi de dificultăţile pe care Dumnezeu le trimite spre binele nostru. Binecuvântarea nu constă în traiul uşor şi în onoruri, ci, dimpotrivă, în a socoti încercarea ca fiind o bucurie şi a primi de le Dumnezeu ceea ce este dureros, având certitudinea că El nu greşeşte niciodată şi că totul este rânduit spre binecuvântarea desăvârşită a alor Săi. Dar aceasta deschide calea care îl face pe om să simtă nevoie de înţelepciune de la Dumnezeu pentru a putea înţelege şi a trage foloase din încercare, deoarece, după cum ştim, orice încercare este spre binecuvântarea celor care trec prin ea. Dar pentru a avea acest discernământ avem nevoie de înţelepciune, ceea ce duce la: „dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea“. Este deci nevoie de dependenţă de Dumnezeu, de acel duh care este obişnuit să aştepte de la El şi să se plece înaintea Lui, pe scurt, este nevoie de ascultare. „Dacă vreunuia  dintre voi îi lipseşte înţelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da“. Vom vedea la urmă de unde vine aceasta, dar deocamdată avem doar un îndemn general. „dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, dus de vânt şi aruncat încoace şi încolo; pentru că, să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Domnul: este un om nehotărât în gândurile sale, nestatornic în toate căile lui“. Astfel, el arată că credinţa înseamnă încredere în Dumnezeu şi că îndoielile din minte, dubiile în legătură cu Dumnezeu, nu înseamnă altceva decât necredinţă. Asemenea îndoieli sunt manifestări care practic neagă atitudinea pe care o are cineva care cere de la Dumnezeu. Este ca şi cum ar sufla şi cald şi rece. Pare a cere de la Dumnezeu, dar, de fapt, nu are încredere în El. O asemenea persoană nu trebuie să aştepte nimic de la Domnul.

Apoi este prezentat modul în care aceasta funcţionează în practică: „fratele dintr-o stare de jos să se laude în înălţarea lui, şi bogatul în smerirea lui pentru că va trece ca floarea ierbii“. Tot ce ţine de un concurs de împrejurări temporare este sortit să dispară şi nu ţine nicidecum de firea lui Dumnezeu aşa cum ni se descoperă în adevăr şi har de Fiul lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu răstoarnă judecăţile lumii în toate privinţele: „fratele dintr-o stare de jos să se laude în înălţarea lui, şi bogatul în smerirea lui“, motivul fiind că acestea vor „trece ca floarea ierbii“ (ceea ce este pur natural). „Pentru că a răsărit soarele cu arşiţa lui şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea înfăţişării ei a pierit: aşa şi bogatul se va veşteji în căile lui“.

Pe de altă parte, cineva poate fi binecuvântat şi trebuie să fie binecuvântat. Aici apare un contrast deplin şi motivul pentru care ne sunt prezentate acestea, deoarece există o legătură perfectă între versete, chiar dacă aceasta nu este evidentă la prima vedere. „Ferice de omul care rabdă ispita,“ deci care nu este expus instabilităţii necredinţei pe care am văzut-o, nici nu se încrede numai în resursele naturale, ca în versetul anterior. Omul care rabdă ispita o acceptă şi o socoteşte a fi spre bucurie, şi atunci este binecuvântat deoarece „va primi cununa vieţii, pe care† a promis-o Domnul celor care-L iubesc“.

După aceasta urmează o altă caracteristică, însă a încercării în răul lăuntric, nu în exterior. Există încercări care vin de la diavol, după cum există încercări care vin de la Dumnezeu şi sunt de folos pentru om. Există încercări ale credinţei şi ispite ale cărnii.

Acum este deci clar că încercarea credinţei este scumpă, după cum este şi de folos, şi de aceasta a fost vorba până aici. Dar acum este prezentat celălalt tip de încercare, şi este important să apreciem just situaţia, deoarece, din câte ştiu, este singurul loc din scriptură în care este prezentat direct. În alte pasaje ispitele înseamnă încercări şi nu îndemnuri lăuntrice spre rău, iar încercările nu au nici o legătură cu firea rea, ci, dimpotrivă, sunt mijloacele folosite de Domnul în iubirea Lui pentru a-i încerca pe aceia în care El are încredere, iar acestea lucrează spre binecuvântarea acelora pe care El i-a binecuvântat deja. Aici, pe de altă parte, găsim sensul cel mai obişnuit al ispitei, şi, vai! faptul că acest sens este atât de obişnuit arată ce fel de oameni suntem, cât de puţin avem a face cu Dumnezeu şi cât de multe lucruri avem în comun cu lumea! „Nimeni, fiind ispitit, să nu spună: «Sunt ispitit de Dumnezeu» pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit de lucruri rele, şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă“.

Deci, nu numai că Dumnezeu nu permite accesul răului la El Însuşii, dar nici nu va ispiti la rău pe nimeni. În gândirea lui Dumnezeu nu are loc gândul de a-l determina pe cineva să facă vreun rău deoarece El este deasupra oricărui rău, şi acesta este temeiul pentru binecuvântarea oricărui copil al lui Dumnezeu, binecuvântare care se va manifesta deplin atunci când se va fi terminat cu răul care vine din firea omului. Răul este din om deoarece „fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă, apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcat; iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte“. Nu în acelaşii mod abordează problema apostolul Pavel. Nu că ar fi vreo contradicţie, cât de mică, între cei doi, pentru că sunt în armonie perfectă, ci chestiunea este privită din alt punct de vedere, iar motivul este evident, deoarece în Romani 7 , la care mă refer, Pavel vorbeşte nu despre purtare ci despre fire. Dacă este să privim la fire este clar că păcatul este prezent de mai înainte şi că poftele sunt efecte ale păcatului. Dar aici este vorba despre păcat în comportament, şi, ca urmare, acţiunea exterioară păcătoasă este rezultatul lucrării răului din lăuntru. Astfel, vedem că este, ca să nu spunem mai mult, cel puţin o mare problemă de incapacitate de a percepe, o insensibilitate care este nevrednică – ba nu, care chiar este vrednică de orice persoană care se consideră în măsură să judece cuvântul lui Dumnezeu -, o poziţie ruşinoasă pentru o făptură – pentru un om -, şi mai ales pentru un creştin. Dar şi aici, ca peste tot, este un caz de orbire şi ignoranţă care pune un text din scriptură în contradicţie cu altul.

La aceasta aţi putea spune: „Şi nu întâmpini niciodată vreo dificultate?“ Ba da, dar ce se cuvină să facă oricine găseşte ceva dificil în Cuvântul lui Dumnezeu? Trebuie să aştepte lumina de la Dumnezeu. Nu încerca să încerce să rezolvi singur dificultăţile, ci ai o atitudine de dependenţă. Cere înţelepciune, cere-o pe toată de la Dumnezeu, „care dă cu dărnicie şi nu reproşează“. El va limpezi orice este spre gloria Lui. Nu există nici un om cu sufletul exersat, nici în această clădire, nici în altă parte, care să nu fi avut experienţa adevărului despre care vorbesc acum. Nu există vreun bărbat care să fi fost condus într-o cât de mică măsură la înţelegerea căilor lui Dumnezeu şi să nu fi experimentat că pasaje pe care odinioară le găsea atât de dificile şi nu le înţelegea au ajuns să aducă multă lumină sufletului său. De aceea, graba în a rezolva dificultăţile duce doar la a găsi contradicţii fie la Dumnezeu fie în cuvântul Său – în cuvânt deoarece este mai adânc decât noi, iar la El pentru că nu dă unui prunc acea cunoştinţă care se potriveşte unui om matur. Acum este evident că aşaceva este doar nebunie, această grabă care împiedică binecuvântarea şi înaintarea. Cu toate acestea, nimic nu este mai simplu decât ceea ce ne descrie şi ne recomandă aici apostolul, şi, de asemenea, nimic nu este mai sigur.

Acum trecem la celălalt aspect: „Nu vă rătăciţi, preaiubiţii mei fraţi! Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus“. Am văzut sursa răului, care se găseşte în firea căzută a omului, în care, fără-ndoială, lucrează satan, chiar dacă vrăjmaşul nu ne este prezentat aici. Îl vom întâlni mai departe, în capitolul 4, dar aici este vorba doar despre firea omului. După aceasta el îşi înalţă privirea către Dumnezeu. „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare“. Primul lucru pe care-l urmăreşte Duhul Sfânt este să-L îndreptăţească pe Dumnezeu, iar aceasta este ceva care nu ţine deloc de noi. După cum răul vine din noi, tot ce este bun vine de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu numai că este sursa a tot ce este bun – din vreme ce orice se dă bun şi orice dar desăvârşit este de la Dumnezeu (atât modul în care este dat cât şi lucrul dăruit) –, ci, în plus, la Dumnezeu nu se produce nici o schimbare, pe când făptura, chiar în cea mai bună stare, nu poate decât să se schimbe.

Astfel, în acest verset este cea mai bună apărare a gloriei morale a lui Dumnezeu, prezentată în contrast cu falimentul omului în slăbiciune şi în rău. Dar scriitorul merge mai departe şi afirmă – şi încă în modul cel mai admirabil – adevărul acţiunii suverane a harului. El a proclamat deja această suveranitate a lui Dumnezeu, iar acum prezintă cum se aplică aceasta la noi. Nu numai că Dumnezeu este bun, ci El este şi un dăruitor care nu dă decât ce este bun şi dă tot ce este bun. Nepătat în sfinţenia Lui şi neschimbat în lumina Lui, Dumnezeu lucrează în dragostea Lui, iar rodul acestei iubiri suverane pline de energie este că El nu se limitează numai la a binecuvânta, cu toate că aceasta este ceva nespus de scump de la El. Binecuvântarea este mult mai puţin decât ceea ce cunoaştem în creştinism şi chiar decât ceea ce ne spune până şi Iacov în această epistolă foarte cuprinzătoare. În ziua strălucită, Dumnezeu va binecuvânta făptura, dar, în ziua întunecată pe care omul o numeşte „azi“, Dumnezeu nu numai că îi binecuvântează pe cei care cred, ci face mult mai mult. Noi înşine suntem născuţi din El. Adică El îi transmite credinciosului firea Lui. Şi face aceasta fără să I se fi cerut şi nu pe merit. În mod nemeritat! Pentru că nu era nimic altceva decât rău, după cum ni s-a arătat mai înainte. În firea omului căzut nu era nimic bun, iar de la Dumnezeu a este numai bine.

Trebuie să repet: aici nu numai că vedem binele, ci este vorba de o transmitere a naturii Sale spirituale, iar El face aceasta prin cuvântul adevărului. Scriptura este mediul de transmitere. Această transformare are loc revelaţia Lui, prin care El lucrează asupra sufletelor, sursa acesteia fiind voinţa Lui suverană. „El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim ca cele dintâi roade† ale făpturilor Sale“. El intenţionează ca, în final, să dea binecuvântarea deplină, care, în ceea ce priveşte guvernarea, va fi în mileniu, când răul va fi ţinut sub control pentru ca să nu se manifeste, şi aceasta spre gloria Lui. Dar aceasta nu-L poate satisface deplin pe Dumnezeu, aşa că scriptura ne descoperă că va veni un timp când totul va fi după voia lui Dumnezeu. Atunci totul va fi, şi încă în cel mai deplin sens, odihnă – atunci când se va fi rezolvat orice problemă legată de lucrarea Lui şi de responsabilitatea omului -, când El, intrând în rezultatul lucrării Sale, ne va da să intrăm în odihna Lui. Atunci vom fi nu numai cele dintâi roade dintre făpturile Lui, ci şi în odihnă deplină potrivit cu cerurile noi şi pământul cel nou în care locuieşte dreptatea.

Între timp, noi, cei care suntem astfel născuţi, fiind cele dintâi roade, avem binecuvântarea minunată. Nu suntem numai obiecte ale binecuvântării, pentru că, vai! cât de des o binecuvântare dată a fost pierdută, ajungându-se la necinstirea Numelui Său şi la stricăciunea omului. După cum ştim, Dumnezeu a binecuvântat la început, şi încă a binecuvântat tot ce făcuse, dar binecuvântarea în sine nu avea stabilitate. Pentru a avea stabilitatea asigurată, totul trebuie să se bazeze pe Acela care este Dumnezeu şi om în acelaşi timp, care ne dă o fire potrivită cu aceea a lui Dumnezeu. Trebuie să aibă loc o transmitere a firii divine către cei care au căzut, iar aceasta este prin Hristos, şi aşa a fost întotdeauna. Se poate ca nu întotdeauna acest fapt să fie cunoscut în mod conştient, dar pentru a avea o bază pentru binecuvântarea neschimbată şi o comuniune, într-o cât de mică măsură, între făptură şi Dumnezeu este necesar ca făpturii să-i fie transmisă natura divină. Despre aceasta vorbeşte Iacov. Nu mai este nevoie să ne întrebăm cum se leagă aceasta cu Petru, Ioan şi Pavel. Înţelegem imediat că acela care dispreţuieşte o asemenea epistolă este un om – nu de dispreţuit, deoarece Dumnezeu nu doreşte ca noi să dispreţuim pe cineva, după cum nici El nu dispreţuieşte pe nimeni -, dar, cu siguranţă, un om pentru care să fim îndureraţi că a putut avea vreodată asemenea gânduri fiind un suflet născut din Dumnezeu şi slujitor al lui Isus Hristos.

Pe acest temei al firii divine transmise către făptură, prin aceasta fiind transmisă şi judecata morală, vine îndemnul practic: „Aşa că, preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare“. Ascultarea este exact atitudinea care exprimă dependenţa. Cel care este slujitor al lui Dumnezeu priveşte spre Dumnezeu, se încrede în Dumnezeu şi aşteaptă de la Dumnezeu. Aceasta este poziţie potrivită pentru cine este născut din Dumnezeu. „Preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire“. Vorbirea poate fi expresia firii noastre, a ceea ce suntem noi, iar îndemnul de a fi „încet la vorbire“ şi „grabnic la ascultare“ Îl are în mod clar pe Dumnezeu în vedere şi se referă la cuvântul Lui şi la ceea ce ar face cuvântul Lui să fie înţeles. Să fim deci, şi noi, grabnici la ascultare şi înceţi la vorbire.

Mai este încă un lucru la care trebuie să luăm aminte, şi anume că firea noastră se exprimă nu numai prin limbă ci şi prin sentimentele din inimă, şi, vai! se exprimă prim mânia făpturii căzute. Să fim deci înceţi nu numai la vorbire ci şi la mânie. Vedeţi imediat că avem un îndemn întemeiat întâi pe anatomia spirituală –dacă pot spune aşa – a firii noastre, după care ne este prezentat caracterul minunat al vieţii celei noi pe care am primit-o prin credinţa în Isus Hristos, viaţă care ştim că este a noastră deoarece suntem născuţi prin cuvântul adevărului. Urmează apoi motivul: „pentru că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“.

Nu este necesar să remarcăm că aici nu este vorba despre îndreptăţirea lui Dumnezeu în sens moral. Iacov nu tratează acest subiect şi nu pune problema cum anume un păcătos este îndreptăţit. De aceea, el nu-l contrazice sub nici o formă pe Pavel în ceea ce este cu privire la credinţă sau îndreptăţire deoarece el nu tratează aceleaşi probleme pe care le tratează Pavel. Când două persoane se ocupă cu aceeaşi problemă şi ne spun lucruri contrarii, atunci bineînţeles că se contrazic, dar dacă acele două persoane se ocupă de două chestiuni diferite, chiar dacă acestea sunt într-o relaţie strânsă, atunci nu este contradicţie, şi aşa este cazul cu Pavel şi Iacov în ceea ce ne stă înainte, aceasta ca fără să spunem un cuvânt despre inspiraţie, care face contradicţia imposibilă. Amândoi folosesc cuvintele „credinţă“, „fapte“ şi „îndreptăţire“, dar nu tratează aceeaşi problemă, ci sunt două probleme diferite. Vom vedea ulterior motivul pentru această abordare, dar doresc mai curând să fac pe scurt această remarcă pentru a ajuta sufletele care găsesc dificultăţi, deoarece aceasta prezintă o cursă, mai ales pentru aceia care se bazează mult pe analogii verbale.

Să privim la harul Domnului pentru a înţelege scriptura. Mulţi au obiceiul ca, dacă întâlnesc aceeaşi expresie, să-i acorde întotdeauna acelaşi sens. Dar aceasta nu este valabil nici în vorbirea obişnuită, nici în cuvântul lui Dumnezeu. Aici, de exemplu, găsim dreptatea lui Dumnezeu în cu totul alt sens decât acela care ne este atât de familiar în epistolele lui Pavel. Iacov vorbeşte despre ceea ce nu Îi este plăcut Lui deoarece nu se potriveşte cu El, şi este clar că mânia omului Îl ofensează pe Dumnezeu. Aceasta nu lucrează nimic potrivit moralei Sale. Pasajul vorbeşte despre practică şi nu despre doctrină.

„De aceea, lepădând orice necurăţie şi revărsare de răutate, primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit, care poate să vă mântuiască sufletele“. Trebuie să remarcăm cât de departe este aceasta de a impune o lege. Este o grijă deosebită pentru a ne păzi de această idee atât de răspândită. Un iudeu ar fi fost înclinat să se gândească la o lege din vreme ce, în mod firesc, privea legea ca fiind singurul standard. Dar, pe de altă parte, Iacov este departe de a elimina legea, după cum vom vedea în această epistolă. Cu toate acestea, el are grijă să arate că, în acest pasaj, cuvântul se ocupă de lăuntrul omului, că este cuvânt „sădit“ şi nu o lege exterioară şi că acest cuvânt poate mântui sufletul. Cuvântul pătrunde prin credinţă, sau, după cum spune apostolul în Epistola către evrei, este „amestecat cu credinţă“ în aceia care-l aud. „Fiţi dar împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători, înşelându-vă pe voi înşivă“. Este clar că ne aflăm în domeniul trăirii practice. Acesta este gândul călăuzitor şi ţelul epistolei.

„Pentru că, dacă cineva este ascultător al Cuvântului şi nu împlinitor, acesta seamănă cu un om care-şi priveşte faţa firească într-o oglindă“. Se poate să aibă o imagine foarte clară despre sine însuşii, pentru un moment poate vedea clar ceea ce este, dar uită repede totul. „S-a privit pe sine şi a plecat şi a uitat îndată cum era“. Vai, cât de adevărat este aceasta! Şi cât de mult corespunde cu viaţa! Este vorba de acea privire a sufletului care creează convingerea prin adevăr, când sufletul este forţat să discearnă originea gândurilor sale. Ce sentimente sunt atunci când lumina lui Dumnezeu străluceşte asupra omului şi în lăuntrul lui! Dar cât de repede trece aceasta în loc să rămână în suflet! Puterea duhului lui Dumnezeu poate săpa în inimă aceste lucruri. Dar aici apostolul prezintă lipsa lucrării lăuntrice, situaţie în care inteligenţa este despărţită de conştiinţă, ceea ce este ilustrat, după cum am văzut, prin intermediul unui om care aruncă o privire în oglindă, după care îşi întoarce spatele şi pleacă. Pe când acela care „şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii“ are putere în permanenţă.

Şi pare potrivit să spunem că, departe de a fi legalist în sensul rău al cuvântului, Iacov este un om inspirat, care, cel puţin la fel de mult ca oricare altul, ucide spiritul legalist chiar prin această expresie. În tot Noul Testament nu există un gând mai valoros, nici o expresie mai puternică pentru aceasta. În domeniul corespunzător nu există nimic mai bun, mai clar sau mai izbitor. Oamenii găsesc deseori spirit legalist la Iacov pentru că ei înşişi vin cu acel spirit. Sufletele lor sunt sub acea influenţă, şi, ca urmare, ei întunecă lumina lui Iacov cu ceea ce are scopul de a fi folosit spre a învălui în întuneric vinovăţia lor.

Ce este legea libertăţii? Este cuvântul lui Dumnezeu care îl conduce pe omul născut prin cuvântul adevărului, îndemnându-l, susţinându-l şi întărindu-l în acele lucruri în care viaţa cea nouă îşi găseşte plăcerea. Ca urmare, această lege acţionează într-un fel exact contrar aceluia în care legea lui Moise acţiona asupra israelitului. Aceasta este evident din cuvintele: „Să nu…“[1] De ce? Pentru că ei doreau să facă ceea ce Dumnezeu interzicea. Dorinţele omului, aşa cum este el, sunt spre rău, iar legea pronunţă un veto împotriva voinţei omului. În mod necesar, legea are un caracter negativ şi nu unul pozitiv. Legea interzice ceea ce omul este înclinat să facă şi ceea ce doreşte el, aşa că ea este mijlocul prin care putem detecta firea noastră căzută şi răzvrătită. Aşa că aceasta nu este în nici un caz legea libertăţii, ci legea robiei şi a condamnării care aduce moartea.

Legea libertăţii aduce aspecte pozitive pentru aceia care o iubesc – nu mai este în primul rând negarea a ceea ce voinţa şi poftele omului caută, ci în primul rând manifestarea vieţii celei noi potrivit cu ceea ce este conform naturii sale. Astfel, aceasta a fost, pe bună dreptate, deseori descrisă ca fiind asemenea unui părinte iubitor care îi spune copilului că trebuie să meargă într-un loc sau altul, şi îi spune să meargă chiar în acele locuri despre care ştie că acelui copil i-ar place mult să le viziteze. Aşa este legea libertăţii, ca şi cum cineva i-ar spune copilului: „Acum, copile, trebuie să te duci să faci aceasta şi aceea“, ştiind tot timpul că nu i-ar putea face o favoare mai mare copilului. Nu este o poruncă împotriva voinţei copilului, ci mai curând este vorba de a-i îndrepta afecţiunile spre obiectul cel mai scump lui. Copilul este privit cu dragoste şi condus de dragostea părintelui, care ştie care este dorinţa copilului – o dorinţă potrivit firii celei noi pe care Dumnezeu Însuşi a sădit-o în el. El i-a dat o viaţă care iubeşte căile Lui şi cuvântul Lui, care urăşte răul, se simte revoltată faţă de rău şi este profund îndurerată de orice cădere în păcat care se întâmplă din neveghere, indiferent cât de mică ar părea a fi abaterea. Legea libertăţii constă nu atât într-o oprelişte pusă în calea satisfacerii omului cel vechi, cât în îndrumarea omului cel nou, pentru că inima îşi găseşte plăcerea în ceea ce este bun, sfânt şi adevărat, iar cuvântul lui Dumnezeu pe de-o parte ne supune la exerciţii pentru a fi strâns lipiţi de ceea ce este o bucurie pentru inima unui creştin şi ne întăreşte dezgustul faţă de tot ce ştim că nu îi este plăcut Domnului.

Aşa este legea libertăţii. Ca urmare, „cine şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii, şi a stăruit în ea, nefiind un ascultător uituc, ci un împlinitor cu fapta, acesta va fi fericit în lucrarea lui“. Este totuşi necesar să ne ocupăm de celălalt aspect: „dacă cineva gândeşte că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi amăgeşte inima, religia acestuia este deşartă“.

Capitolul se încheie dându-ne un exemplu despre ce este „religia curată şi neîntinată“, în rincipal sub aspect practic, fără a pierde nici un moment din vedere obiectivul principal. Întâi este vorba de a „cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor“ – adică pe acele persoane de la care cineva nu ar putea primi nimic măgulitor pentru carne şi faţă de care nu ar putea nicidecum să facă o slujire cu scopul de a obţine foloase pentru sine. Apoi urmează „a se păstra neîntinat de lume“. Cât de des nu se întâmplă să auzim oameni citând, ca un obicei, din acest verset pentru a susţine practica lor, omiţând însă ultima parte a versetului! Cum se face că ei uită ultima propoziţie? Oare nu tocmai aceia care citează astfel au cea mai mare greutate să-şi însuşească în mod sincer adevărate valoare a versetului? Să ne străduim să tragem foloase din acest avertisment, mai presus de orice din lecţia valoroasă din cuvântul lui Dumnezeu.

Din ceea ce am văzut se naşte, în mod firesc, întrebarea: De ce sunt potrivite aceste îndemnuri în special pentru cele douăsprezece seminţii? Sigur că putem pune această întrebare, deoarece aceia care preţuiesc cuvântul lui Dumnezeu nu se jenează să cerceteze care este obiectul lui. Mai curând suntem încurajaţi să întrebăm de ce anume este potrivit cu înţelepciunea lui Dumnezeu ca asemenea cuvinte să-i fie prezentate lui Israel şi în special celor douăsprezece seminţii ca fiind credinţa Domnului Isus Hristos. Iacov tratează acest subiect în capitolul următor.

Este introdus faimosul pasaj care a încurcat multe minţi: „Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? Poate credinţa să-l mântuiască?“ Este evident că nu poate, deoarece o credinţă care este neproductivă nu are legătura vitală cu Dumnezeu. La ce este bună o credinţă care constă numai în a adera la o mulţime de dogme, prin aceasta arătând că ea are o sursă omenească? Credinţa dată de Dumnezeu este aceea care mântuieşte, nu cea care este rodul firii omului. Am văzut deja aceasta, şi, de aceea, principiul de bază din primul capitol conduce în modul cel mai simplu la aplicaţia din ce de-al doilea. Exemplificarea este simplă şi izbitoare: „Dacă un frate sau o soră sunt fără îmbrăcăminte şi lipsiţi de hrana zilnică, iar unul dintre voi le-ar spune: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!, dar nu le daţi cele necesare trupului, ce folos?“ Evident, nu este de nici un folos. „Aşa şi credinţa: dacă nu va avea fapte, este moartă în sine. Dar va spune cineva: «Tu ai credinţă şi eu am fapte. Arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că Dumnezeu este Unul singur. Bine faci; şi demonii cred, şi tremură!»“ Dacă există o diferenţă, avantajul este de partea celor care îi duc în rătăcire pe cei sărmani. Cel puţin ei simt, aşa că aceasta are efect asupra evreilor cu raţionamentele lor. „Vrei dar să ştii, o, om deşert?“ spune el. Nu numai corintenii erau deşerţi cu speculaţiile lor, ci la fel de deşerţi erau şi iudeii care vorbeau şi lucrau aşa. „Vrei dar să ştii, o, om deşert, că, fără fapte, credinţa este moartă?“

Dar caracteristica remarcabilă pe care trebuie să o cântărim este că, atunci când faptele sunt introduse astfel, ni se atrage atenţia asupra a ceea ce nu ar avea nici o valoare dacă acele fapte nu ar fi rezultatul credinţei, ba încă mai rău, ar fi chiar rele care ar atrage asupra lor pedeapsa cea mai severă. Să privim la Avraam sau la Rahav: dacă nu ar fi făcut acele fapte avându-L în vedere pe Dumnezeu, dacă nu ar fi avut credinţă, cine oare ar fi apreciat pozitiv ceea ce a făcut Avraam sau ceea ce a făcut Rahav? După legile omeneşti, Avraam şi-ar fi pierdut cel puţin libertatea, dacă nu chiar şi viaţa, pentru intenţia de a-l omorî pe Isaac, şi, fără-ndoială, judecată după legea ţării sale, Rahav trebuia să sufere cea mai grea pedeapsă pentru cea mai gravă trădare. Aşa ar fi dacă faptele lor ar fi judecate fără a-L avea în vedere pe Dumnezeu, faptul că ei au făcut acelea deoarece aşa era voia Lui. Dumnezeu dă un anumit caracter faptelor. Altfel, în ochii oamenilor, Avraam ar fi doar un tată care era gata să-şi ucidă fiul: ce ar putea fi mai rău? Pe scurt, dacă privim numai la fapta lui fără a ţine cont de credinţă, atunci ar fi cel mai rău lucru posibil. Şi ce altceva a făcut Rahav decât că şi-a trădat regele? Nu a dorit ea să dea cetatea în care se născuse şi crescuse tocmai în mâna celor care aveau să o radă din temelii?

Dar, de îndată ce-L luăm în considerare pe Dumnezeu cu voia Lui şi planurile Lui, nu mai este nevoie să mai spunem că aceste două fapte memorabile apar înveşmântate în lumină cerească. Una a fost o faptă împlinită în cea mai admirabilă supunere faţă de Dumnezeu – cu o nemărginită încredere în El, chiar atunci când nu putea şti cum avea să se mai împlinească promisiunea Lui, dar având siguranţa că ea se va împlini. Avraam a fost un om care a privit direct la Dumnezeu, a fost grabnic la ascultare şi încet la vorbire, unul în care strigătul puternic al firii a fost redus la tăcere astfel încât numai Dumnezeu i-a condus sufletul. Cum era singurul său fiu din Sara, inima lui era cu atât mai puternic ataşată de el, şi îi şi fusese dat ca o favoare de la Dumnezeu, dar, cu toate acestea, el l-a dat şi s-a pregătit să facă acea faptă groaznică chiar cu propria lui mână. Dacă de la începutul lumii a fost vreo lucrare a credinţei, atunci aceea este cea pe care Avraam era gata s-o facă cu propria lui mână! Nu este nevoie să zăbovim asupra istoriei cu Rahav, ci doar se cuvine să observăm cât de bine călăuzită de înţelepciunea divină este aluzia lui Iacov. Cum poartă aceasta marca inspiraţie divine! Cu atât mai mult când ştim că Pavel s-a referit la Avraam în cu totul alt scop! Dar, când Iacov a scris ceea ce ne stă înainte nu a fost nu mai puţin inspirat decât Pavel când a prezentat credinţa lui Avraam şi fapta lui spre sfârşitul vieţii sale (putem spune ultimul test al credinţei şi cel mai mare).

Aspectul esenţial pare să fie acesta: erau fapte, dar faptele asupra cărora insistă Iacov sunt deosebit de bune numai datorită credinţei şi sunt fapte care pot fi justificate numai prin credinţă. Oare lasă aceasta loc la interpretarea că faptele au valoare fără a avea credinţă? Şi reciproca este adevărată. Dumnezeu îndeamnă la fapte şi nu se mulţumeşte numai cu credinţă, dar El este şi Acela care produce faptele care au valoare datorită credinţei.

Astfel, unitatea indisolubilă dintre credinţă şi fapte nu a fost nicicând susţinută într-un mod mai binecuvântat decât în situaţiile pe care Iacov ni le pune înainte. El este atât de departe de a zdruncina credinţa încât presupune credinţa, iar lucrările pe care le recomandă au o marcă extrem de bine definită şi izbitoare.

Capitolul 3

 William Kelly

Cea de-a treia epistolă nu este adresată unei doamne şi copiilor ei deoarece subiectul ei nu ar fi potrivit pentru asemenea persoane. Prea adesea, din câte ştim, doamnele şi copii nu au nevoie de îndemnuri pentru a manifesta afecţiuni calde faţă de predicatori. Acesta este un fapt cunoscut. Puţine curse sunt mai des întâlnite în biserica lui Dumnezeu decât influenţa rea pe care unii o au asupra femeilor şi a tinerilor. Nu vorbesc despre aceia care doresc convertirea sufletelor, ci despre aceia al căror zel se manifestă în chestiuni care nu contribuie la zidire şi care constituie partide, în special prin intermediul femeilor şi copiilor, Fără-ndoială aşa a fost întotdeauna. Dacă cercetaţi istoria bisericii veţi găsi, invariabil, oameni care urmăresc scopuri rele, care nu caută bărbaţi inteligenţi – adică din aceia care ar putea să-şi apere poziţia, şi cu atât mai mult nu-i caută pe aceia pe care, în harul Lui, Dumnezeu i-a dat ca slujitori capabili să judece: ei se feresc de aceştia şi evită să aibă discuţii care ar fi de folos, ascunzându-se prin colţuri unde pot îndoctrina pe-ndelete cercurile pe care şi le constituie în secret.

În această privinţă, ca şi în altele, am avut experienţe dureroase. Nu am citit ceva care priveşte doar zilele de altădată, ci am văzut noi înşine şi am simţit amărăciunea şi se cuvine să spunem despre această cursă şi nu ne putem abţine dacă chiar îi iubim pe copiii lui Dumnezeu şi suntem geloşi pentru gloria lui Hristos.

Fără-ndoială, rămâne adevărat faptul că Satan manifestă vrăjmăşie şi că îi foloseşte pe cei care poartă numele lui Hristos pentru a submina gloria Lui cât poate de mult. Chiar Duhul Sfânt ne avertizează cu privire la aceasta, deşi cuvântul şi experienţa dovedesc cât de puternic este El pentru iubirea şi gloria lui Hristos. Pentru că există oameni care sunt cu adevărat credincioşi acelui nume, faţă de care suntem datori să manifestăm iubire şi să dorim să-i ajutăm, să-i încurajăm prin toate mijloacele şi să-i cinstim, după cum avem şi responsabilitatea ca, oricare ar fi împrejurările, reputaţia din trecut sau amabilitatea arătată în prezent, chiar dacă ar fi legături de sânge sau alte considerente omeneşti, să nu îngăduim nimic să ne slăbească separarea şi scârba faţă de tot ce este contrar lui Isus.

Cea de-a treia epistolă îi este adresată lui Gaius, fără-ndoială un om ospitalier şi milostiv. Ştim bine cu toţii că bărbaţii pot fi cumva mai egoişti. Femeile, după cum trebuie să fi luat cunoştinţă, au o fire caracterizată mai curând de afectivitate. Bărbaţii, dacă sunt ceea ce se aşteaptă în general să fie, au mai multă raţiune, dar raţiunea lor poate fi sucită de egoism, chiar dacă acesta poate fi deseori ascuns, poate chiar fără ca ei înşişi să-şi dea seama, sub motive de prudenţă. Femeile în general au afecţiuni mai calde.

Şi aici se remarcă înţelepciunea lui Dumnezeu. Cel mai amabil dintre bărbaţi are nevoie să fie îndemnat energic cu privire la ceea ce se cuvine să facă faţă de cei care sunt în misiune pentru numele Domnului Isus. Faţă de femei nu prea este nevoie să se insiste în această privinţă deoarece, dimpotrivă, în general este nevoie ca ele să fie mai temperate. Cât despre bărbaţi, rareori am văzut bărbat care să nu aibă nevoie ocazional de câte o mustrare sau o încurajare pentru a arăta acest fel de dragoste. Nu recunoaştem noi o nouă formă a înţelepciunii lui Dumnezeu? „Bătrânul, către preaiubitul Gaiu, pe care-l iubesc în adevăr“. El era deja un bărbat cu inima largă, dar tot mai avea nevoie să fie încurajat. Există pericolul să fim descurajaţi în aceste lucrări ale dragostei. Sunt multe dificultăţi şi multe dezamăgiri şi nu cred să existe bărbat care să nu aibă nevoie câteodată de un cuvânt de la Dumnezeu spre încurajare pentru ca această încredere a lui în Domnul să se manifeste făcând ca izvoarele dragostei să fie proaspete şi puternice.

Apostolul îi scrie deci preaiubitului Gaius în acest scop. Şi pe el îl iubea în adevăr. Fie că este vorba despre aleasa doamnă şi copiii ei, fie despre preaiubitul Gaius, este aceeaşi dragoste. Îl iubea nu datorită ospitalităţii lui ci „în adevăr“. Apostolul aprecia cu siguranţă generozitatea lui şi grija pe care el o manifesta, dar în chestiuni net diferite de cele despre care este vorba în cea de-a doua epistolă, însă găseşte potrivit să insiste asupra caracteristicii importante: „pe care îl iubesc în adevăr“. „Preaiubitule, doresc ca în toate să-ţi meargă bine şi să fii sănătos, după cum sufletului tău îi merge bine“. Nu îi era indiferentă nici starea de bine a trupului lui Gaius. Duhul Sfânt l-a inspirat să scrie aceasta. Nu este o scrisoare particulară, nici nu era un adaos neinspirat la ceea ce era inspirat, ci aceasta este parte integrantă a unei epistole apostolice autentice, scrisă de bătrânul Ioan către fratele lui. El dorea să îi meargă bine şi să fie sănătos, după cum şi sufletului său îi mergea bine. „Pentru că m-am bucurat foarte mult, când au venit fraţi şi au mărturisit despre adevărul tău, după cum tu umbli în adevăr. Nu am bucurie mai mare decât aceasta, ca să aud despre copiii mei că umblă în adevăr“. Îi era plăcut apostolului să audă o asemenea mărturie despre statornicia lui Gaius în adevăr, după cum îi plăcea să audă aceasta în legătură cu toţi aceia pe care îi iubea.

„Preaiubitule, tu lucrezi cu credincioşie în tot ce faci faţă de fraţi şi la fel faţă de cei străini“. Textul nostru şi versiunea noastră în engleză au o formă un pic aparte, părând să sugereze că acei străini nu erau fraţi. Dar nu aceasta este intenţia, ci Ioan are în minte fraţi necunoscuţi. Nu era vorba doar de fraţi care trăiau în localitatea în care era Gaius, ceea ce ar fi fost un semn de prietenie fericită, aşa că ospitalitatea şi bunătatea arătată faţă de nişte fraţi pe care nu îi cunoştea erau o şi mai mare dovadă a dragostei. „care au mărturisit despre dragostea ta înaintea adunării, de a căror călătorie bine vei face să îngrijeşti într-un mod vrednic de Dumnezeu; fiindcă pentru Numele Său au plecat, neluând nimic de la cei dintre naţiuni. Noi deci suntem datori să-i primim pe unii ca aceştia, ca să fim împreună-lucrători cu adevărul.“

Era ceva specific fraţilor: ei nu se bazau pe oameni, nici pe lume, nici pe fire, ci numai pe Hristos. Numai pentru numele Lui porneau ei la drum. Ei nu aşteptau resurse de nicăieri altundeva, aşa că apostolul spune: „noi deci suntem datori să-i primim pe unii ca aceştia“. Nu spune voi, ci noi. Cât de frumos este că acela care s-a plecat pe pieptul lui Isus se aşează alături de Gaius! Dacă apostolul ar fi fost în aceleaşi împrejurări ca şi Gaius, fără nici o-ndoială ar fi făcut aşa deoarece poziţia lui de apostol nu-l absolvă de manifestarea practică a dragostei faţă de slujitorii lui Dumnezeu care se poate să aibă poziţii diferite de aceea pe care o are el. Aceasta este cea mai evidentă situaţie deoarece în versetul anterior el spune „tu“, iar în următorul verset el spune „eu[1]“. Când schimbă „tu“ fie cu „noi“, fie cu „eu“, este clar că e serios în ceea ce spune.

Astfel, dacă în cea de-a doua epistolă era exprimată durerea că înşelătorii şi antihriştii căutau să fie primiţi de cei mai simpli, în cea de-a treia epistolă vedem bucuria de a-i primi pe aceşti fraţi care au pornit la drum pentru Hristos şi inima plină de dragoste şi ospitalieră este lăudată de Duhul Sfânt şi numele lui este consemnat definitiv în scripturile adevărului alături de ale acelora ca împreună lucrători.

Dar tabloul strălucit are şi o umbră. „Am scris ceva adunării; dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu ne primeşte. Pentru aceasta, dacă voi veni, voi aminti lucrările lui pe care le face, defăimându-ne cu vorbe rele; şi, nemulţumit cu acestea, nici el nu-i primeşte pe fraţi şi, pe cei care vor să-i primească, îi împiedică şi îi dă afară din adunare“.

Aici ne este prezentat clar un alt rău. Diotref este exemplul din scriptură pentru casta clericală, care se deosebeşte de cei care slujesc lui Hristos şi le este contrară lor. Nu este slujire deoarece nu este dragoste. El este reprezentantul duhului care se opune libertăţii de acţiune a Duhului Sfânt ridicându-se împotriva autorităţii apostolice pentru a câştiga individual poziţia dominantă şi pentru a şi-o menţine. Vanitate, gelozie pentru cei care sunt peste noi, faptul că nu-i pot suferi pe cei care sunt chemaţi şi ei să slujească, dispreţul faţă de adunare, şi acestea chiar în condiţiile în care uneori urmăreşte scopuri din cele mai nevrednice – acestea sunt caracteristicile clericalismului. Nu mă refer numai la membrii clerului, deoarece sunt oameni ai lui Dumnezeu mult mai buni decât i-ar face să fie poziţia pe care o deţin ei, şi apoi pentru că, pe de altă parte, acest rău nu este nicăieri mai urâcios ca acolo unde adevărul cunoscut îl condamnă întru totul.

Dacă Diotref ar fi fost chemat să-I slujească Domnului, ceea ce nu prea pare a fi cazul, nu erau oare încă mai multe sute şi mii de credincioşi care fuseseră chemaţi şi ei, cu o chemare la fel de adevărată, să lucreze ca slujitori ai lui Hristos, primind aceasta de la Hristos Însuşi într-un mod la fel de real ca şi el? Nu era el atunci dator să respecte funcţiile pe care le-au primit alţii? Nu se poate să pretinzi a avea un titlu de la Hristos fără a susţine în acelaşi timp că Hristos are aceeaşi autoritate şi pentru altcineva. Oricine face aceasta sincer şi cinstit nu poate pretinde a avea un titlu exclusiv. Dar aceasta este exact ce făcea Diotref şi aceasta este marca distinctivă a sistemului clerical. Nu este ceva care ţine de slujire, nici de ceea ce oamenii numesc „funcţie declarate“. Cine oare pune la-ndoială funcţiile declarate? Dar, cine oare poate nega faptul că Dumnezeu foloseşte slujitori care nu deţin funcţii declarate? Consider că El Îşi păstrează autoritatea în biserica lui Dumnezeu pentru a ridica un om pentru a spune un cuvânt, poate un cuvânt important, pentru ca apoi acela să nu mai vorbească altă dată, fiind ridicat numai pentru un scop specific. Din vechime Dumnezeu Şi-a rezervat acest drept şi, cu siguranţă, nu a renunţat la el acum. Sigur că există o varietate de moduri în care El îi foloseşte pe cei care nu au o poziţie bine definită în biserica lui Dumnezeu. Diotref dorea să-i desfiinţeze pe aceştia, ca ei să fie ca şi morţi, pentru ca el să guverneze fără a da socoteală nimănui. Aceasta este ceea ce, într-o măsură mai mare sau mai mică, putem vedea deseori şi acum. Dacă o persoană are daruri deosebit de mari, atunci cu atât mai mult îşi poate permite să lase să se desfăşoare mai deplin darurile mai mici. Şi nu există semn mai clar de slăbiciune în lucrarea cuiva ca atunci când acea persoană refuză să recunoască lucrările altora. Cel care pune preţ pe chemarea pe care Domnul i-a adresat-o lui pentru a-I sluji este dator ca, în numele Lui, să lase uşa deschisă pentru oricine ar fi să mai fie chemat să lucreze. Dar Diotref nu făcea aşa. Mărturisea el că doreşte numai ceea ce ar contribui cel mai bine la zidire şi, de aceea, era împotriva celor care aveau daruri mai mici? El îndrăznea să se ridice chiar împotriva apostolului însuşi. Realitatea era că lui îi păsa doar de sine însuşi şi dorea ca el să aibă întâietate şi nu găsim nimic din care să înţelegem că iubea altceva sau pe altcineva. Aşa era omul care îndrăznea să i se opună lui Ioan şi vedem că apostolul spune că avea să-l amintească. Domnul nu uită aceasta.

Dar el nu putea încheia epistola cu ceva atât de dureros. Întorcându-se spre o temă mai plăcută, el spune: „Preaiubitule, nu imita răul, ci binele. Cine face bine este din Dumnezeu. Cine face rău nu L-a văzut pe Dumnezeu“.

Cum se face auzită cea dintâi notă din prima epistolă până la sfârşitul ultimei epistole! Dacă erau oameni care se înălţau pe sine fără a avea vreun dar, fără a fi primit vreo slujbă sau influenţă, erau însă alţii care gândeau altfel. „Lui Dimitrie i s-a dat mărturie din partea tuturor şi a adevărului însuşi; şi noi, de asemenea, mărturisim şi ştii că mărturia noastră este adevărată“.

Apoi el încheie cu salutarea: „Aveam multe să-ţi scriu, dar nu vreau să-ţi scriu cu cerneală şi condei; ci sper să te văd în curând, şi vom vorbi gură către gură. Pace ţie! Prietenii te salută. Salută-i pe prietenii noştri pe nume“. Există câteva diferenţe interesante în încheierea aceasta faţă de cea a celei de-a doua epistole, însă nu voi intra în detalii, ci voit trece mai departe.

Ceea ce tocmai am remarcat poate să ne arate tuturor consecinţele importante în toate privinţele ale problemei de care se ocupă Duhul Sfânt. Hristos era subminat tocmai de unii care vesteau numele Lui. Se punea problema de a vesti un Hristos adevărat sau unul fals. Atunci nu conta sexul şi nici vârsta – care sunt importante atunci când lucrurile evoluează pe căi normale. Ştim cât de nepotrivit ar fi ca una dintre acestea să iasă în faţă, dar aici lor li se adresează Duhul Sfânt. Şi vom vedea, cum este întotdeauna cazul, că ceea ce pare a fi o anomalie în cuvântul lui Dumnezeu, când este privit cum se cuvine, se arată a fi plin de învăţăminte importante pentru sufletele noastre. Nici un alt adresant nu ar fi putut fi mai potrivit pentru cea de-a doua epistolă a lui Ioan.

Dacă această epistolă ar fi fost scrisă în termeni generali, ca Întâia epistolă, atunci s-ar fi pierdut mult. Iar, pe de altă parte, cu greu mi-aş fi putut imagina că Întâia epistolă ar fi putut fi adresată alesei doamne şi copiilor ei. Totul este aşa cum se cuvine să fie. În Întâia epistolă avem aspecte care prezintă interes pentru toţi copiii lui Dumnezeu şi ea se adresează întregii familii, cu părinţi, tineri şi copilaşi. Dar aici curentul răului prinsese putere şi trebuiau puse întrebări pătrunzătoare deoarece nu numai că relele obişnuite creşteau şi se acumulau rapid, ci era pusă în pericol cea mai profundă temelie a speranţelor noastre, aşa că avertismentul este adresat atât familiei cât şi fiecărei persoane în mod individual. Dacă Întâia epistolă remarca aceste lucruri într-un mod general, aici răul este mult mai exact definit şi avem a face cu anumite persoane în mod individual.

Cât de des nu am auzit că nu se cade ca o femeie să judece? Sau că nici un om înţelept nu poate spune că aceste chestiuni sunt pentru copii, că sunt aspecte delicate care cer cunoştinţe teologice profunde şi o judecată matură? Şi v-aţi aştepta acum ca adunarea lui Dumnezeu să judece asemenea chestiuni? Dar Duhul Sfânt face apel la o femeie şi la copiii ei, iar aceştia sunt datori să judece, pentru că, dacă nu jedecă, atunci ei Îl desconsideră pe Hristos de dragul confortului lor. Era o problemă cu privire la Hristos – Hristosul lui Dumnezeu. Vom vedea mai clar aceasta pe măsură ce înaintăm, ar acum mă străduiesc să arăt cât de potrivit este ceea ce la o privire superficială ar părea a fi o neregulă în adresarea acestei epistole. „Bătrânul, către aleasa doamnă şi către copiii ei, pe care îi iubesc în adevăr, şi nu numai eu, ci şi toţi cei care cunosc adevărul“.

Acesta este alt aspect foarte caracteristic în Epistola a doua a lui Ioan. Este într-adevăr ceva care străbate toate scrierile lui Ioan. În Evanghelie ştim că Însuşi Hristos este prezentat explicit ca fiind adevărul, apoi, în epistole, după cum am văzut şi vom mai vedea în continuare, este aceeaşi tenacitate în a susţine adevărul revelat de şi prin Hristos. Şi aici găsim aceasta împletit chiar cu salutarea epistolei. „Bătrânul, către aleasa doamnă şi către copiii ei, pe care îi iubesc în adevăr“. Problema iese în evidenţă imediat şi cei care citesc o salutare atât de remarcabilă au înaintea lor care este de fapt miza. Dacă Maria, când era pe cale să devină mama lui Isus se putea minuna ce să însemne salutarea nemaiîntâlnită pe care i-o adresase îngerul, în schimb aceasta de aici are rolul de a atinge conştiinţa şi de a trezi sufletele alesei doamne şi ale copiilor ei, când apostolul li s-a adresat într-un fel neobişnuit de solemn. Ce mare este harul lui Hristos şi ce condescendenţă infinită, care ne arată cât de scump este pentru El fiecare dintre credincioşii Săi! În epistolele precedente nu întâlnim nimic de acest fel – de exemplu Galateni sau Romani, Corinteni sau Efeseni -, dar pot afirma că aceasta este exact ce era necesar aici. Era o problemă mult mai fundamentală, şi, de aceea, eroarea era şi mai fatală. Nu este o apărare sau afirmare sau justificare a credinţei. Ioan nu prezintă ordinea care se cuvine să fie în adunarea lui Dumnezeu, nici nu-l conduce pe sfânt în privilegiile cereşti pe care le are în mod individual sau ca membru al trupului. Problema era Hristos sau nimic. Am spus nimic? Chiar mai rău decât nimic, deoarece fie că este Hristos în toată gloria Lui divină, fie că este cel mai mare rău în care vrăjmaşul îl poate cufunda pe om. Pe scurt, era pe viaţă şi pe moarte – marele conflict dintre Hristos şi antihrist. Este un subiect solemn pentru meditaţie şi vorbire şi aceeaşi criză care afectează şi în prezent orice suflet.

Îmi amintesc că, cu ani în urmă, am citit o carte scrisă de o personalitate celebră, care acum nu mai este printre noi, în care autorul îndrăznea să pună întrebarea dacă există măcar un semn specific în 2 Ioan sau 3 Ioan[1] ca acestea să fie acceptate ca fiind de inspiraţie divină mai mult decât, de pildă, epistolele pastorale ale lui Ignatius. Nu se pune problema că scriitorul ar fi luat poziţia unui necredincios: de fapt era Rector al Colegiului Englez de la Roma şi cardinal al acestei ţări. Această caracteristică grozavă a ecleziasticismului nu este chiar atât de rară, şi anume aducerea câte unui argument al necredinţei de către cineva în sutană de călugăr sau din poziţia de profesor distins prin învăţătura lui. De aceea nu trebuie să fim surprinşi dacă o personalitate ecleziastică atât de eminentă a arătat atât de clar că nu avea credinţă în cuvântul lui Dumnezeu şi că nu era părtaş puterii lui. Astfel, cea mai fermă afirmare a autorităţii bisericii poate să se trădeze a ascunde sub veşmintele ei ceva cu nimic mai bun decât necredinţa populară. El[2] a întrebat cum aţi demonstra din faptele interne inspiraţia celei de-a doua şi a celei de-a treia epistole a lui Ioan din vreme ce în ele nu găsim nici o profeţie şi nimic altceva care ar fi fost scris de un om foarte sfânt şi evlavios, fără vreun ajutor de inspiraţie! Acelaşi argument otrăvitor marchează într-un mod şi mai jalnic lucrarea Dr. Milner „Sfârşitul Controversei“, care este străbătută de romano-catolicism pe tot parcursul ei şi se arată a fi caracterizată de necredinţă.

Consider, fraţilor, că experienţa noastră poate găsi argumente serioase pentru a răspunde, chiar dacă acestea nu vor fi de natură să satisfacă o persoană capabilă să aducă asemenea obiecţiuni. Va veni o zi când judecat va decide, dar conştiinţa în care a lucrat Duhul Sfânt poate avea de acum o convingere – sigur că nu infailibilă, pentru că numai Dumnezeu este infailibil -, dar pe măsura nevoilor sufletului. Spun că a nu avea aceste epistole ar fi o pierdere imensă, plasând problema la un nivel mai înalt decât acesta. Nu cred că este necesar să spun că eu refuz să tratez scriptura numai prin prisma utilităţii, dar am siguranţa că Dumnezeu nu a scris nimic degeaba şi că, dacă într-una din crizele din ultima vreme a fost nevoie de o scriptură şi ea trebuie că ar fi fost pierdută, fără ea ne-am fi aflat în mare încurcătură cum să avem o acţiune fermă în împrejurări grele care au încercat orice suflet din această sală, acea scriptură a fost tocmai această epistolă a doua a lui Ioan.

Apostolul le spune că îi iubea în adevăr deoarece orice credincios, fie el tânăr sau bătrân, bărbat, femeie sau copil, este iubit doar pentru adevăr. Şi ce este acela care se depărtează de adevăr? Un rebel. Dar cei care umblă în adevăr chiar dacă sunt copii, indiferent cât de smerită ar fi starea lor, sunt scumpi lui Dumnezeu. Şi Duhul slujeşte pentru asemenea persoane şi le scrie şi le dă sarcina de a hotărî înaintea lui Dumnezeu, în sfera îndatoririlor lor, asupra următoarei chestiuni solemne: „Este sufletul meu în comuniune cu Dumnezeu în legătură cu Fiul Său? Indiferent ce reputaţie ar avea alţii, indiferent de slăbiciunile mele care cer să am o umblare smerită, simt eu că singurul lucru care le determină pe toate celelalte din viaţa mea este adevărul, adevărul despre Hristos Însuşi?“ Dacă este aşa, toate celelalte vor fi în general spre bine. De aceea Ioan îi scrie alesei doamne, pe care o iubea în adevăr, şi copiilor ei. Şi această afecţiune nu era ceva de circumstanţă: „pe care îi iubesc în adevăr, şi nu numai eu, ci şi toţi cei care cunosc adevărul“. Revelaţia lui Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt, îi leagă laolaltă pe toţi cei care iubesc adevărul. Şi datorită adevărului scria el.

Cât de neobosit pune el înainte ceea ce îi testează! „Pentru adevărul care rămâne în noi şi va fi cu noi pentru totdeauna: Har fie cu voi, îndurare“. După cum s-a remarcat deseori şi pe bună dreptate, când cineva este în mod individual în gândul lui Dumnezeu, acea persoană are nevoie de îndurare. „de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi în dragoste“ – o expresie pe care, din câte îmi amintesc, nu o mai întâlnim nicăieri altundeva. Şi aceasta este aici exact la locul potrivit. Satan submina gloria Fiului Tatălui. Dacă nu sunt acestea, cum să vin la El? Cum pot să mă bizui în totul pe El? Cum poate Dumnezeu să privească la El şi la lucrarea Lui pentru fiecare suflet care este adus la El?

De acolo bucuria apostolului: „M-am bucurat foarte mult că i-am găsit pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după cum am primit poruncă de la Tatăl“. Umblarea în adevăr este rezultatul cunoaşterii adevărului. Adevărul îl face pe cineva să fie adevărat. Cine nu cunoaşte adevărul nu poate umbla în adevăr şi nu va putea da multă vreme impresia că umblă în adevăr. O asemenea umblare este efectul cunoaşterii adevărului: ei umblau în adevăr „după cum am primit poruncă de la Dumnezeu Tatăl“.

„Şi acum, te rog, doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie o poruncă nouă, ci aceea pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alţii“. Era cuvântul vechi, care este totuşi mereu nou: vechi deoarece s-a manifestat în Hristos Însuşi şi nou deoarece este adevărat în noi ca şi în El. Dragostea divină decurge din dragoste şi se reproduce în toţi aceia care Îl cunosc pe Hristos în adevăr. Dar ce este iubirea? „Şi aceasta este dragostea:“ nu independenţă unul faţă de celălalt, nici a cădea de acord să fim deosebiţi, nici vreuna dintre acele invenţii ale oamenilor care nu numai că se abat de la adevăr ci sunt rău moral şi sunt vătămătoare. „Aceasta este dragostea: să umblăm potrivit poruncilor“. Dragostea nu poate fi separată de Hristos şi nu poate fi separată de ascultare. Aceasta este dragostea în exerciţiu, acea dragoste comunicată prin credinţa în Isus. „Aceasta este porunca, după cum aţi auzit de la început, ca să umblaţi în ea“.

Urmează motivul pentru care el îi scrie într-un mod atât de solemn acestei doamne şi copiilor ei. „Pentru că mulţi înşelători au ieşit în lume, cei care nu-L mărturisesc pe Isus Hristos venind în carne acesta este înşelătorul şi antihristul“. „Mulţi înşelători au ieşit în lume,“ ceea ce face necesar, chiar imperativ, să insiste asupra drepturilor pe care le are adevărul lui Dumnezeu. „Care nu-L mărturisesc pe Isus Hristos venind în carne“ – expresia este aici într-o formă diferită de cea din Întâia epistolă. Acolo era o aluzie la fapt, dar aici este o caracteristică permanentă a lui Hristos – Hristos a venit. Aici mi se pare nu că s-ar pune sub semnul întrebării atât faptul că El a venit, ci cred că indică o necredinţă mai profundă. Nu există nici o îndoială că este vorba despre aceleaşi persoane, dar s-ar părea că necredinţa lor s-a dezvoltat şi mai mult pentru că este respins nu numai faptul ci până şi posibilitatea. Ei gândeau că, sub o formă sau alta, aceasta ar fi în detrimentul Lui. Unii negau divinitatea Lui, alţii umanitatea Lui.

Când am comentat 1. Ioan 4 am remarcat că „Isus Hristos venit în carne“ implică nu numai divinitatea Lui, nici numai umanitatea Lui, ci ambele. Mi se pare că expresia nu are sens decât dacă înseamnă acestea două întrunite în aceeaşi persoană. De fapt, această trecere la o extremă sau la cealaltă – adică alegerea unei părţi din adevărul despre Hristos şi abandonarea celeilalte – este o sursă de erori peste tot, deşi aici în modul cel mai fatal. „Acesta este înşelătorul şi antihristul“. Este ceva cu mult mai rău decât a aduce dezbinări şi prilejuri de poticnire, aşa rele cum ar fi acestea; este mult mai grav chiar decât subminarea moralităţii, aşa de distrugătoare cum este aceasta. Subminarea şi coruperea moralităţii distruge pe cel care face aceasta şi poate şi pe alţii, dar aceasta înseamnă a-L defăima şi a-L degrada e Hristos, Fiul Tatălui. Acesta este deci un efort şi mai îndrăzneţ al lui Satan, şi de aceea Ioan îl numeşte pe cel vinovat nu numai „înşelătorul“ (pentru că orice învăţător fals este, mai mult sau mai puţin, un înşelător) ci şi „antihristul“.

De aceea el îi îndeamnă să privească cu atenţie la ei înşişi pentru ca să nu se abată. Pentru că numai Dumnezeu păzeşte sufletul şi face aceasta prin şi în adevăr. „Luaţi seama la voi înşivă, ca să nu pierdem ce am lucrat,“ (referindu-se la lucrarea în care apostolul a fost instrumentul) „ci să primim răsplată“.

Apoi, în versetul 9, expune principiul de bază: „Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Este un principiu cu mult mai cuprinzător decât negarea venirii lui Hristos în carne. Indiferent ce ar fi sau cum ar fi, dacă cineva subminează persoana lui Hristos, acela este împotriva învăţăturii lui Hristos. În versetul al şaptelea am avut un caz particular, dar Duhul lui Dumnezeu se ridică până la această declaraţie care acoperă orice situaţie de acest gen. „Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos“ (adică în învăţătura pe care Duhul Sfânt a dat-o în cuvântul Lui despre Hristos, nu despre lucrarea Lui ci despre persoana Lui), „nu-L are pe Dumnezeu“ sub nici o formă şi în nici o măsură, acum dacă Hristos a fost predicat.

Cea mai mare eroare în înţelegerea lucrării Lui nu este atât de fatală pentru suflet deoarece nu atacă direct gloria personală a Domnului Isus. Aici este vorba despre învăţătura cu privire la Hristos Însuşi, şi, după cum, mai întâi, trebuie să fim atenţi să nu ne abatem, tot aşa trebuie să fim atenţi să nu mergem mai departe cu învăţătura. Se poate ca un om să fi mărturisit numele Lui şi, pentru o vreme, să fi mers împreună cu adunarea lui Dumnezeu, fiind acceptat ca un credincios, ba poate chiar ca învăţător, dar dacă nu rămâne în adevărul lui Hristos, nu contează ce ar fi putut fi el, şi nu are nici o importanţă cât de mult părea a fi binecuvântat, şi aceasta nu numai pentru siguranţa lui şi a celorlalţi, ci pentru gloria lui Dumnezeu, care este luată în consideraţie aici mai mult decât în orice alt loc. „Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu-L are pe Dumnezeu“.

Cineva poate spune că omul poate avea adevărul din Vechiul Testament, cum au fost asemenea oameni înainte de a fi venit Hristos în lume şi că, dacă cineva nu reuşeşte să-şi însuşească tot adevărul exprimat de creştinism, atunci el poate fi mai rău decât aceia care au trăit înainte de venirea lui Isus. Răspunsul este că asemenea argumente sunt zadarnice, iar el este incomparabil mai vinovat şi mai rău deoarece acum standardul nu este ceea ce Dumnezeu a dat odată, ci de ceea ce El dă acum în Hristos revelat deplin. De aceea nu este potrivit să vorbeşti despre ceea ce alţii nu au cunoscut. Acesta este un criteriu practic important, pentru că, deşi nu în aceeaşi măsură, răspunde dificultăţii pe care unii o găsesc în ceea ce au făcut înaintaşii lor – poate chiar oameni remarcabili – în urmă cu două sau trei sute de ani. Ce mai reprezintă acelea acum? Dacă, prin Duhul Său, Dumnezeu face ca adevărul să ne parvină acum într-o formă şi cu o putere potrivită zilelor noastre, dacă El ne revelează mai clar un aspect sau altul, acestea fac ca sufletul să aibă responsabilităţi noi, şi tocmai aceasta pare să indice modul în care Duhul lui Dumnezeu tratează aici eroarea. „Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu-L are pe Dumnezeu“. Nu numai că el nu are binecuvântările revelaţiei lui Hristos, ci nu-L are pe Dumnezeu, nu are nici sorţ nici parte cu Dumnezeu absolut deloc. Sfinţii din perioada Vechiului Testament au avut L-au avut pe Dumnezeu revelat sub diferite forme. Ei au primit cuvântul Lui şi s-au bucurat, potrivit măsurii lor de credinţă, de adevărul pe care Dumnezeu li l-a făcut cunoscut. Dar acum, odată ce a venit Hristos şi Duhul Sfânt a fost trimis să locuiască pe pământ, acum că este descoperită gloria personală a lui Hristos, înălţarea Lui şi harul infinit al lucrării Sale, toate acestea fiind vestite, nu există nici o posibilitate să foloseşti ignoranţa din anii trecuţi pentru a ascunde necredinţa de acum. Descoperirea de acum a gândurilor lui Dumnezeu pune sufletul la încercare. De aceea, a nu accepta revelaţia sau, odată primită, a nu rămâne la ceea ce cuprinde ea, a merge înapoi sau a călca sau a te abate într-o direcţie sau alta sau a o abandona ajunge să fie un păcat grav şi duce la ruină.

Pe de altă parte, este mângâiere pentru aleasa doamnă şi copiii ei şi pentru oricine se alipeşte de adevăr. „Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Fraţilor, este o mare binecuvântare să rămâi aşa şi este mare lucru să nu fii clătinat şi să nu fii dus încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, în special în orice lucru cu privire la Hristos. Păziţi-vă de aşa ceva. Cântăriţi cu grijă orice gând, indiferent de la cine ar veni el, şi orice cuvânt care ar părea să vă abată de la ceea ce aveţi şi să vă slăbească siguranţa pe care o aveţi în Dumnezeu. Nu vă lăsaţi clintiţi de la adevărul vechi, dacă chiar îl aveţi şi îl cunoaşteţi. Dar, în acelaşi timp, să aveţi întotdeauna sufletul dispus să primească mai mult şi fiţi atenţi să nu confundaţi cele pe care le-aţi cules din alte părţi (poate din tradiţie, poate din gândurile proprii) cu adevărul lui Hristos, ca nu cumva, când se ajunge la o tradiţie, să începeţi să cedaţi în faţa duhului de necredinţă, fie abandonând ceea ce aveaţi (sau măcar păreaţi a avea), fie explodând împotriva adevărului lui Dumnezeu expus de alţii care îl cunosc mai bine decât îl ştiţi voi.

În acestea, cu siguranţă, este nevoie să fim conduşi de Duhul Sfânt. Nici nu putem începe, nici nu putem continua fără el, şi chiar dacă am putea tot nu am face aceasta. Este o binecuvântare pentru suflet să fie păzit de un îndrumător atât de sfânt şi păstrat într-o companie sigură. Dar, după cum în umblarea noastră cotidiană, dacă trăim prin Duhul, trebuie să şi umblăm în Duhul, tot aşa, dacă am fost învăţaţi de Duhul, trebuie să înaintăm perseverând în Duhul. Aceasta nu este deloc în contradicţie cu a rămâne. Singurul mod de a fi păzit este a ţine ceea ce ne-a învăţat Dumnezeu şi a folosi aceasta ca bază pentru înaintare. Acesta este adevăratul mod de a „rămâne“. „Cine rămâne în învăţătura lui Hristosg, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul“.

Acum, că învăţătura lui Hristos este prezentată complet în cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult este sigur că nu mai este nimic de adăugat, că este imposibil să mai fie descoperit un adevăr despre Dumnezeu care să nu fie deja în Biblie. Dar sunt convins că multe de învăţat din cele care sunt acolo. Nu trebuie să confundăm aceste două noţiuni. Cine oare ar afirma că eu sau dumneavoastră am şti tot ce este în Biblie? Dacă pe undeva în Scriptură se descoperă o linie a adevărului, nu trebuie să pretindeţi, în mod calomnios, că aceasta înseamnă a merge mai departe numai pentru că aţi fost prea lipsit de sensibilitate pentru a o vedea. Tocmai aceasta este credinţa: a şti că, după cum Dumnezeu Însuşi este infinit, tot aşa şi cuvântul Său cuprinde bogăţii infinite pentru noi. Există lucruri care, prin Duhul Sfânt, pot fi înţelese din ce în ce mai bine cu toate că, de fapt, este acelaşi tezaur care i-a fost dat de la-nceput creştinului.

Apostolul ajunge acum la consecinţa practică. În versetul 9 a prezentat principiul, iar acum urmează consecinţa practică: „Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi. Pentru că cine-l salută se face părtaş cu lucrările lui rele“. Remarcaţi cum se pune problema: nu că nu ar prezenta umanitatea adevărată sau divinitatea Lui, deoarece Satan poate schimba învăţătura în aşa fel încât să păstreze aparenţele înaintea celor neştiutori. De aceea nu este suficient numai să fie specificată o anumită eroare, deoarece răul poate lua altă formă, şi atunci nu ar mai fi mijloc de a-l evita. Principiul este ferm şi cuprinzător: dacă vine cineva şi nu vă aduce această învăţătură (adică învăţătura lui Hristos), atunci nu-l primiţi. Indiferent de modul în care vrăjmaşul i-ar fi sedus sufletul, şi, prin aceasta, l-a dezonorat pe Hristos, dacă vine cineva la dumneavoastră şi nu vă aduce învăţătura revelată divin, învăţătura pe care o dă Duhul Sfânt în cuvântul scris este: „nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi“. Adică nu-i adresaţi nici salutul obişnuit. Cuvântul (χαίρειν) nu are nimic cu „bun venit“, cu toate că putem admite şi această expresie, ci este vorba despre salutul politicos obişnuit.

Aceasta mă face să mă gândesc foarte serios. Credeţi, fraţilor, că noi urmăm aceasta aşa cum s-ar cuveni? Suntem noi conştienţi care este preţul, sau cumva ne temem că vom fi consideraţi nepoliticoşi? Cu privire la mine însumi pot afirma aceasta, şi mă îndoiesc că, în general, suntem destul de alerţi cu privire la ceea ce Satan urmăreşte întotdeauna. În special, permiteţi-mi să adaug că suntem într-o poziţie din care o greşeală îi expune pe toţi copiii lui Dumnezeu atacurilor vrăjmaşului. Presupun că nu există alţii pe care el ar dori mai mult să-i tragă în mocirlă, făcând astfel de ocară numele lui Hristos.

Dacă vine deci un asemenea om, sigur că fără învăţătură, dar pretinzând a fi pe terenul adevărului, atunci să nu-l primiţi. Unde să nu-l primiţi? La masa Domnului? Nu, pentru că alesei doamne şi copiilor ei nu li se putea spune aşa ceva. Îndemnul nu este în legătură cu comuniunea publică şi nu se pune deloc problema mesei Domnului. Ei nu trebuiau să primească o asemenea persoană în casa lor şi nici măcar să-l întâmpine cu salutul obişnuit. De ce această excludere atât de severă? „Pentru că cine-l salută“ (chiar fără a-l primi în casă, ci doar schimbând câteva cuvinte de politeţe cu un asemenea om – bineînţeles ştiind ce fel de om este şi în mod voit) „se face părtaş cu lucrările lui rele“. În calitate de mărturisitor al lui Hristos, vorbind cu un asemenea om, vă daţi girul faţă de cel care îl neagă pe Hristos. Numai negându-L pe Hristos aţi putea face mai rău, şi, într-un sens, sunteţi chiar mai vinovat decât dacă, pentru un timp, aţi fi atras personal în acea urâciune, pentru că, dacă aşa ar fi cazul, atunci aţi lucra cu sinceritate, fiind însă amăgit de Satan, dar, cu atât mai mult când Îl cunoaşteţi pe Hristos cel adevărat, dacă alteraţi adevărul, cu atât mai neruşinată este infidelitatea voastră faţă de Hristos.

Unora li se poate părea prea dur aşa ceva, dar cine a scris aceasta? Cine dă acest îndemn? Este oare vorba despre un om fără Dumnezeu? Nu este oare Duhul Sfânt care ne îndeamnă astfel în numele Domnului Isus ca să fim sensibili faţă de adevărul lui Hristos? Să nu facem ureche surdă faţă de un asemenea îndemn de la o asemenea persoană. Să nu ne rezervăm sentimentele calde pentru prietenii noştri, iar pentru numele lui Isus să rămână doar indiferenţa noastră. Cel care-l salută cu bunăvoinţă pe acela care nu aduce învăţătura lui Hristos este un trădător al lui Hristos.

Îngăduiţi-mi să repet că expresia nu este „bun venit[3]“, deoarece aceasta ar da o idee falsă, ca şi cum i-am dori reuşită în lucrare. Aceasta ar deduce cineva care nu este familiarizat cu limbajul Duhului Sfânt, dar expresia folosită nu spune nimic de acest fel, ci este echivalentul în greacă al lui „bună dimineaţa“, genul de salut care l-am adresa în mod obişnuit tovarăşilor noştri.

Acela care are ceva de vorbit cu un defăimător al lui Hristos, orice cuvânt care ar putea fi interpretat ca aprobare, indiferent cât de neînsemnat, se face părtaş faptelor rele ale acelui om. Nu se pune problema de a te face părtaş unei învăţături rele. Sigur că aleasa doamnă şi copii ei sunt consideraţi a ţine învăţătura sănătoasă, dar aici sunt chemaţi în modul cel mai categoric să refuze orice relaţie cu cineva care nu aducea învăţătura lui Hristos, nu numai să nu-l primească în casă, ci nici măcar să nu-l salute. Aceasta ţinea de loialitatea lor faţă de Hristos.

Ioan încheie astfel: „Având să vă scriu, n-am vrut s-o fac cu hârtie şi cerneală; ci sper să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Copiii surorii tale alese te salută“. Era iubire din inimă, dar aceasta numai în adevărul pentru care numai Hristos reprezintă testul al cărui efect trebuie să fie ascultarea.

Pe care dintre aceste două lucruri îl cunoaştem mai bine? Cât de mult cunosc sufletele noastre, care sunt aici în jurul mesei Domnului Isus, ce înseamnă să treci prin diferite ispite sau să rabzi ispita? Pentru că ferice de noi dacă cunoaştem. A trece prin ispită sau a o răbda, este lucrul în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea. În Geneza 22 aflăm că Avraam era într-o stare în care Dumnezeu a putut să-l încerce, iar Lui Îi place ca noi să ne aflăm într-o astfel de stare încât El să ne poată încerca. Dar acest lucru nu se întâmplă atunci când noi nu suntem conduşi de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, precum şi de bucuria în El. Nu se întâmplă atunci când carnea este nejudecată. Suntem noi deci aduşi până la acest punct, în căile lui Dumnezeu? Pentru că aceasta este ceea ce El caută la fiecare dintre sfinţii Săi. Suntem noi deci aduşi în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său în Domnul nostru Isus (1. Ioan 1 )? Nu avem noi acelaşi Mântuitor şi aceeaşi mântuire a lui Dumnezeu?

Cu toate acestea, în Hristos, mântuirea nu este doar o favoare incomparabilă precum aceea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o în profunzimile nevoii noastre, ci este de asemenea categoric inseparabilă de judecarea sinelui în prezenţa lui Dumnezeu. Până într-acolo încât dacă acest fapt nu este învăţat la început, va trebui să fie învăţat într-un fel mult mai dureros pe parcurs. Şi apoi, ce dezonoare adusă lui Dumnezeu! Ce întristare adusă Duhului Său! Un asemenea eşec, care să ne înveţe ce suntem noi, nu înseamnă a răbda ispita şi nici măcar în măsura cea mai mică nu înseamnă că Dumnezeu ne încearcă. Într-o astfel de stare, Domnul trebuie mai degrabă să ne înghiontească pentru greşelile noastre, ca unii care purtăm numele Domnului Isus într-un chip nevrednic.

Cât de trist este ca cei care au în Mântuitorul o astfel de mântuire, întemeiată pe judecata fără cruţare a cărnii, să o folosească atât de puţin pentru a judeca sinele, cel mai urâcios lucru dintre toate pentru Dumnezeu, şi nimeni nu ar trebui să ezite să-l numească astfel. Sunt de acord că Satan are o mai mare îndrăzneală, mândrie şi iscusinţă, dar mi se pare că în ceea ce priveşte josnicia, ticăloşia şi răutatea, nimic nu este atât de rău precum sinele. Şi totuşi acesta este chiar ceea ce fiecare dintre noi îl poartă cu sine. Întrebarea care se pune acum este: cât de mult a lucrat harul în sufletele noastre pentru a ne conduce să îl judecăm în prezenţa lui Dumnezeu? Atunci când aşa stau lucrurile, Domnul ne poate încerca, aceasta însemnând că El ne poate pune la încercare prin ceea ce nu este deloc o chestiune a vreunui rău de orice fel, deoarece Dumnezeu nu ispiteşte cu rău, după cum El Însuşi nu poate fi ispitit de lucruri rele (Iacov 1:13 ).

Atunci când lui Dumnezeu i-a plăcut să-i ceară lui Avraam să îl dea pe singurul său fiu, aceasta nu era în niciun fel vreun rău, ci o încercare deosebit de binecuvântată. Ea dovedea dacă Avraam avea o astfel de încredere deplină în Dumnezeu, încât să renunţe la ceea ce îi era lui cel mai drag, fiul său pe care se bazau toate promisiunile lui Dumnezeu. Şi prin har, Avraam a avut. Bineînţeles că el a făcut aceasta având perfecta certitudine că, dacă Isaac trebuia să moară atunci, Dumnezeu îl va învia. Căci Avraam ştia perfect, mai înainte ca jertfa să-i fie cerută, că Isaac trebuia să fie fiul promisiunii; iar el cunoştea că era Isaac şi nimeni altcineva – nu vreun alt fiu – astfel încât era sigur, că dacă Isaac ar fi fost jertfit, Dumnezeu îl va învia din nou dintre morţi. Prin urmare a fost cu adevărat bunătatea inimii lui Dumnezeu aceea care s-a reflectat în ceea ce El a cerut inimii lui Avraam. Iar Avraam a fost adus într-o şi mai măreaţă comuniune cu Dumnezeu în ceea ce era, potrivit măsurii, imaginea darului Propriului Său Fiu.

Exact aşa stau lucrurile cu încercările cu care lui Dumnezeu Îi face plăcere să ne încerce, vorbind acum nu de încercările noastre rele, ci de cele bune; nu de astfel de necazuri precum cele prin care a trecut Lot ci de cele precum ale lui Avraam. Dacă în noi există un astfel de fundament al umblării înaintea lui Dumnezeu şi conştienţa prezenţei Sale, aceasta reprezintă dovada celei mai mari încrederi în Dumnezeu, astfel încât El ne poate încerca cu ceva asemănător Lui – vreun premiu la care să renunţăm, o suferinţă pe care să o răbdăm în har – orice ar fi, potrivit gândului Său. În sensul acesta se vorbeşte despre ispită în Iacov 1:2,12 .

După aceste lucruri (Iacov 1:13-15 ), ne întoarcem la ispita despre care se vorbeşte într-un sens negativ, iar aceasta are legătură cu versetul din Matei 26 . Nu voi insista mult nici asupra acestuia, deşi ambele sunt cuvinte foarte folositoare sufletelor noastre. Domnul dorea ca ucenicii Săi să vegheze împreună cu El. Vai! Dorinţa Lui nu a fost împlinită. Iar Domnul a mers singur şi s-a rugat Tatălui Său în cea mai adâncă suferinţă. Apoi s-a întors la ucenici şi, găsindu-i din nou adormiţi, i-a spus lui Petru: „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?” Nu, ei n-au putut să vegheze cu El un singur ceas! Duhul lor era plin de râvnă, dar carnea era neputincioasă.

Ar fi acum nedemn pentru noi să luăm aceasta drept scuză pentru propriul nostru eşec. Aceasta ar însemna să citim Scriptura spre deplina vătămare a sufletelor noastre şi spre dezonoare adusă lui Dumnezeu; cu toate acestea, mă tem că sunt mulţi care procedează aşa. Însă trebuie să ne amintim că există această diferenţă dintre poziţia noastră acum şi cea a ucenicilor de atunci. Carnea încă nu fusese în întregime expusă şi judecată, la acel moment. Era încă înainte de crucea lui Hristos şi astfel înainte ca Duhul Sfânt să fie dat. Exista viaţă divină, dar viaţa divină, în ea însăşi, întotdeauna pătrunde în slăbiciune. Duhul Sfânt este acela care acţionează în putere şi nu poţi avea niciodată putere fără El. Însă noi suntem întotdeauna responsabili pentru puterea Duhului Sfânt, deoarece El este dat credinciosului şi rămâne pentru totdeauna în el. Timpul acesta încă nu venise, dar Domnul spune în vederea acestuia, precum şi cu privire la starea în care ei se aflau atunci: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”. Pentru că, să ţinem minte: nu vreo putere conferită de Duhul lui Dumnezeu ne fereşte, chiar dacă El este Duhul puterii, nu energia în vreun lucru sau altul ne fereşte, ci dependenţa. Sentimentul propriei slăbiciuni este acela care ne face să veghem şi să ne rugăm şi astfel avem puterea lui Hristos peste noi. Puterea Lui desăvârşită în slăbiciune.

Nu există nimic care să tindă să distrugă dependenţa noastră de Dumnezeu precum o vastă cunoaştere  a cuvântului lui Dumnezeu, atunci când este desprinsă de Hristos. Şi acolo se află pericolul pentru noi. Cu cât mai vastă este cunoaşterea noastră a cuvântului lui Dumnezeu, atunci când este despărţită de sentimentul deplinei slăbiciuni şi în consecinţă de nevoia de a veghea şi a te ruga, cu atât este mai mare pericolul. Acesta este un avertisment solemn pentru sufletele noastre. Există, fără îndoială, belşug de cunoştinţă a Scripturii şi de ceea ce este numită inteligenţă a adevărului, însă păstrează sufletele noastre acest sentiment al nevoii şi al slăbiciunii noastre şi exprimarea lui faţă de Dumnezeu? „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”.

Ce vrea Domnul să spună prin „a intra în ispită”? Voia care merge într-un loc unde nimic altceva decât voia judecată a unuia care merge la porunca lui Dumnezeu şi care se sprijină pe El poate să fie ferită; aceasta înseamnă că voia proprie merge acolo unde eşecul este inevitabil iar asta doar pentru că este voia la lucru. Şi Petru a dovedit aceasta, curând. El a mers acolo unde nu putea sta în picioare decât atunci când Domnul l-a chemat şi l-a ţinut prin credinţă. El a intrat în ispită. El nu a răbdat-o. Aceasta nu a însemnat deloc a îndura ispita, ci el a intrat în ea şi a căzut.

Şi daţi-mi voie să spun că este totul bine atunci când Îl mărturisim pe Domnul nostru Isus Hristos în mijlocul sfinţilor lui Dumnezeu, dar nu este tot la fel de uşor să Îl mărturisim cu smerenie şi credincioşie acolo unde, în loc să fie sfinţi care simt împreună cu noi, ruşinea şi dispreţul, sau chiar moartea, pot să fie consecinţele, precum în cazul lui Petru.  El ar fi răbdat ispita, dacă ar fi trecut prin har, ascultare, veghere şi rugăciune, în loc să se încreadă în bunăvoinţa lui de a merge la închisoare sau chiar de a muri pentru Stăpânul său. Atunci când Domnul nostru spune „duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă”, El priveşte la firea omului, iar firea este incapabilă de un astfel de test. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate da sprijin şi, prin urmare, este nevoie de voia lui Dumnezeu exprimată în Cuvântul Său pentru a ne conduce aşa cum trebuie într-o astfel de cadru al ispitei şi de harul Lui care dă sprijin credinţei pentru a ne păstra în acest cadru. Altfel, nu ar fi altceva decât propria noastră voie şi vom eşua.

Ar fi fost o abominaţie ca Avraam să-l jertfească pe fiul său, dacă Dumnezeu nu ar fi rostit acest cuvânt. Dar credinţa, acolo unde sinele este judecat, întăreşte sufletul să rabde ispita. Cineva nu intră în ispită dacă rămâne în dependenţă şi judecată de sine. Atunci când trecem prin diferite ispite, socotim aceasta ca fiind o mare bucurie şi, deoarece nu am intrat în ele datorită propriei noastre voinţe, nu cădem în ele, ci le răbdăm prin har.

Domnul să ne ajute să veghem şi să ne rugăm, cu atât mai mult cu cât El ne-a binecuvântat cu o astfel de cunoaştere a Cuvântului Său şi a Sa Însuşi.