ROMÂNIA FURATĂ. Dosarul Siveco: bani în sacoșă, contracte supraevaluate, achiziții inutile… Terenurile celor 25 de institute de cercetare agricolă au ajuns la samsari din politică sau sport… Rodipet: Din cel mai mare distribuitor de ziare din România a rămas doar un dosar penal… (Cand Stapanul Dumnezeu este scos din Casa, joaca sobolanii pe masa …) Uluitor! România, sfidată pe față de președintele Ungariei, care a comparat pierderea Transilvaniei cu ocuparea Crimeii de către ruși!
VREI SĂ-ŢI SCHIMBI DIRECŢIA? de David Wilkerson (1931-2011); RELIGIA SI POCAINTA; Cine sunt chemaţi la pocăinţă?Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos-(Ioan 1:6-13); Întruparea cuvântului -(Ioan 1:14) ;Isus, pâinea vieţii-(Ioan 6:37-59) Partea a II-a; “Un om fără egal”-Relaţia fiu-tată dintre Isus Hristos şi Dumnezeu-Ioan 10:30-42; Problema este că tu nu vrei să te pocăiești, nu că nu te poți pocăi; Versete relevante pentru subiectul:Pocăit si Pocăinţă; Te-ai pocăit tu de păcatele tale ? ADEVĂRATA POCĂINȚĂ; De ce permite Dumnezeu să se întâmple lucruri oribile? de R.C. Sproul; Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament…Folosirea noului testament în citirea vechiului testament5 lucruri care aproape nimeni nu realizează că nu sunt în Bibliel; Adevărata pocăinţă,de Editura Făclia-Traducere din limba engleză de Dinu Moga;Pocainta inseamnă intoarcere la Dumnezeu! Frica de Domnul,de J. Gresham Machen;Bizuirea pe promisiuni cu nădejde şi curaj,de Sinclair Ferguson;Cum se luptă oamenii morţi cu păcatul?de John Piper;Toată viaţa înseamnă pocăinţă,de rev. Tim Keller;Căutându-L pe Dumnezeu în toate locurile greşite-Un apel la închinare corporativă, de Robert G. Spinney; Disciplinează-te… fără legalism,de Don Whitney; Gânduri pentru tineri – partea 4- Reguli speciale pentru tineri,de J. C. Ryle (1816-1900) Nici Dumnezeu nu vrea o ROMÂNIE clădită pe fesenie/globalie, adică pe hoţie, beţie, preacurvie, viclenie, mânie şi pe celelalte „cărămizi” demonice, dezavuate în Gal.5/19-21 şi Rom.1/18-32; După 40 de ani prin pustia komunistă nu ne mai îngăduie încă 40 de ani prin pustia pesedistă ; Dacă nu ne pocăim, dacă nu-i întoarcem spatele lui satan, să ne împăcăm cu Adevăratul Tată- Dumnezeu…” Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor.5-18-20) Să-i dăm lui Hristos toate mizeriile, otrăvurile, răutăţile, gunoaiele cuibărite în sângele adamic, pentru a ne conecta, gratuit, la transfuzia cu Invăţătura, cu Sânge Dumnezeiesc, hrănitor, sfânt, plin cu roade Bune- iertator, roditor-ca să nu devenim deşertăciune şi goană după vânt, pentru că se apropie zilele judecăţii „În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6)
A mai murit un criminal- PRIETEN DE PORNO-FESENII CU Iliescu, -generalul Kemenici, comandantul unității militare în care au fost împușcați soții Ceaușescu. Kemenici era „pe mână” cu spionul sovietic Militaru. A făcut diversiuni mortale și a încercat să șteargă urmele cu bidineaua… În decembrie 1989, colonelul Kemenici a făcut jocul diversionist al generalului Nicolae Militaru, spion sovietic răzbunător și sângeros, reactivat de Ion Iliescu la ordinul Moscovei și numit ministru al Apărării. Kemenici a încercat suprimarea Ceaușeștilor chiar și fără mascarada de proces, dar ofițerii s-au speriat și nu i-au făcut jocul… O Femeie le da lectii „”feciorilor „” de la Bucuresti,niveland calea spre tronul Romaniei Unite cu Dumnezeu ,dar si cu Tisa si cu Trans isa etc – Maia Sandu reformează Moldova cu viteza fulgerului: Parlamentul a adoptat deja și legea controlului averilor pentru părinții, socrii și copiii demnitarilor…
Cu Dumnezeu în subterană – Richard Wurmbrand si Sabina Wurmbrand – discreția slujirii și noblețea suferinței … Ferice de cei drepți. „A Dry White Season” … Pescar de oameni. „The Keys of the Kingdom” … Rai și Iad. „Tengoku to jigoku” (aka „High and Low”) … Romain Rolland: „Mahātmā GANDHI – O VIAŢĂ LEGENDARĂ” …
VREI SĂ-ŢI SCHIMBI DIRECŢIA? de David Wilkerson (1931-2011)
David Wilkerson (1931-2011)
Ce s-a întâmplat cu pocăința? Rareori auzim cuvântul acesta menționat în majoritatea bisericilor în zilele noastre. Păstorii foarte rar cer adunării lor să se întristeze asupra faptului că-L rănesc pe Hristos prin răutatea lor. În schimb, mesajul pe care îl auzim de la amvon astăzi este: „Doar crede. Primeşte-L pe Hristos și vei fi mântuit.” Textul folosit pentru a justifica acest mesaj se găsește în Faptele Apostolilor 16:30-31:”Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”
Primul mesaj cu care Isus a venit după ce a ieșit din ispita în pustie a fost mesajul pocăinței: „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”(Matei 4:17)
Isus spune despre misiunea Sa: „Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”(Matei 9:13) Și a zis galileenilor: „Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13: 3). Evanghelia lui Isus consta în pocăință!
Ioan Botezătorul de asemenea a predicat pocăința. Mesajul său către iudei a fost simplu și la obiect: „În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustiul Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”(Matei 3: 1-2)
Oamenii au venit de pretutindeni să audă predicarea lui Ioan și el le-a spus fără ocolişuri: „Mesia va apărea în curând în mijlocul vostru, așa că aţi face mai bine să vă pregătiţi să-L întâlniţi! S-ar putea să vă simțiți entuziasmați de venirea Sa, dar eu vă spun că inimile voastre nu sunt pregătite pentru că încă păstrați păcatele voastre în ele!”
Ioan avertiza poporul că trebuie să trateze cu păcatul lor înainte de a-L putea urma pe Mântuitorul. Semnificația completă, literală a cuvântului „pocăinţă” în Noul Testament este „a simți remușcare și vină pentru păcatele împotriva lui Dumnezeu; să fii mîhnit; să doreşti să schimbi direcția în care mergi.”
„În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată.”(2 Corinteni 7:10). Adevărata întristare duce la pocăință – și asta vă va face să doriți să vă schimbați!
Gânduri pentru tineri – partea 4
Reguli speciale pentru tineri
J. C. Ryle (1816-1900) https://www.rcrwebsite.com/thoughts4.htm
Când Apostolul Pavel a scris Epistola sa către Titus despre responsabilităţile acestuia ca slujitor al lui Dumnezeu, el i-a menţionat pe tineri ca un grup care cere o atenţie specială. După ce a vorbit despre bărbaţii şi femeile în vârstă, apoi despre femeile tinere, el adaugă acest sfat: “Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi” (Tit 2:6). Voi urma şi eu sfatul apostolului. Vreau să spun câteva cuvinte de îndemnuri prieteneşti pentru tineri.
Deşi îmbătrânesc pe zi ce trece, sunt câteva lucruri pe care mi le amintesc foarte bine din zilele tinereţii mele. Îmi amintesc foarte bine bucuriile şi tristeţile, speranţele şi temerile, ispitele şi dificultăţile, judecăţile greşite şi sentimentele nutrite faţă de persoanele nepotrivite, erorile şi aspiraţiile, toate lucrurile care înconjoară şi însoţesc viaţa unui tânăr. Aş fi foarte recunoscător dacă aş putea să spun ceva care să ţină măcar un tânăr pe direcţia cea bună, să-l păzească de greşelile şi păcatele care îi pot afecta viitorul, atât în această viaţă cât şi în veşnicie.
Sunt patru lucruri pe care intenţionez să le fac în continuare:
I. Voi menţiona câteva motive generale pentru care tinerii au nevoie să fie sfătuiţi.
II. Voi nota câteva pericole speciale în legătură cu care tinerii trebuie să fie avertizaţi.
III. Voi da câteva sfaturi generale şi îi implor pe tineri să le primească.
IV. Voi stabili câteva reguli speciale de comportament şi îi sfătuiesc insistent pe tineri să le urmeze.
Despre fiecare din aceste patru puncte voi spune câte ceva şi mă rog lui Dumnezeu ca aceste cuvinte să fie folositoare vreunui suflet.
IV. Reguli speciale pentru tineri
4. În ultimul rând, vreau să stabilesc câteva reguli de comportament şi îi îndemn pe toţi tinerii să le urmeze.
(1) În primul rând, hotărâţi-vă ca imediat, cu ajutorul lui Dumnezeu, să renunţaţi la orice păcat cunoscut, indiferent cât de mic ar fi.
Priviţi înăuntrul vostru, fiecare dintre voi. Cercetaţi-vă inimile. Vedeţi vreun obicei despre care ştiţi că e greşit în ochii lui Dumnezeu? Dacă da, nu amânaţi nici o clipă şi atacaţi-l. Hotărâţi-vă imediat să renunţaţi la el. Nimic nu întunecă mai mult ochii minţii şi nu amorţeşte mai mult conştiinţa decât un păcat permis. Ar putea fi unul mic, însă nu e cu nimic mai puţin periculos. O spărtură mică va scufunda un vas mare, iar o mică scânteie va aprinde un foc mare; tot aşa un păcat mic va ruina un suflet nemuritor. Luaţi sfatul meu şi nu iertaţi niciodată un păcat mic. Lui Israel i s-a poruncit să ucidă fiecare Canaanit, mic şi mare. Acţionaţi pe acelaşi principiu şi nu arătaţi nici o milă păcatelor mici. Bine spune cartea Cântarea Cântărilor: “Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, cari strică viile” (Cântarea Cântărilor 2:15).
Puteţi fi siguri că nici un om stricat n-a intenţionat să devină atât de stricat încă de la început. Însă a început permiţându-şi unele păcate mici, care au condus la păcate mai mari, care în timp au produs păcate şi mai mari, până a ajuns astfel la starea nenorocită în care se găseşte acum. Când Hazael a auzit de la Elisei despre lucrurile oribile pe care avea să le facă într-o zi, a spus cu uimire: “Dar ce este robul tău, câinele acesta, ca să facă lucruri aşa de mari?” (2 Regi 8:13). Însă a permis păcatului să prindă rădăcini în inima lui, iar în final le-a făcut pe toate.
Tinerilor, împotriviţi-vă păcatului încă de la început. Poate că pare mic şi nesemnificativ, însă aveţi grijă la ce spun, împotriviţi-vă lui, nu acceptaţi nici un compromis, nu lăsaţi ca păcatul să locuiască în linişte şi fără să fie tulburat în inima voastră. Nu există nimic mai fin decât vârful unui ac, însă odată ce a făcut o gaură, trage după el întreaga aţă. Amintiţi-vă cuvintele Apostolului: “Puţin aluat dospeşte toată plămădeala” (1 Corinteni 5:6).
Mulţi tineri v-ar putea povesti cu părere de rău şi ruşine că punctul de pornire pentru ruinarea tuturor planurilor lor de viitor a fost tocmai ce vă spuneam, cedarea în faţa păcatului la începuturile acestuia. Ei au început cu obiceiuri de înşelătorie şi necinste în lucruri mărunte, care apoi au crescut. Pas cu pas, au trecut de la rău la mai rău, până au făcut toate lucrurile pe care odată le credeau imposibile, iar în final şi-au pierdut poziţia, caracterul, pacea şi aproape că şi-au pierdut sufletul. Au lăsat o spărtură în zidul conştiinţei, pentru că părea mică, însă odată ce a fost lăsată în pace, spărtura a crescut din ce în ce mai mult, în fiecare zi, până când în timp întregul zid părea se prăbuşească.
Amintiţi-vă de acest lucru în special când e vorba de adevăr şi onestitate. Aveţi grijă cum rostiţi şi cea mai mică silabă. “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). Indiferent ce vrea să creadă lumea, nu există păcate mici. Toate marile clădiri sunt făcute din părţi mai mici, prima piatră e la fel de importantă ca oricare alta. Toate obiceiurile sunt formate printr-o succesiune de acţiuni mai mici, iar prima dintre ele are mari consecinţe. Toporul din fabulă s-a rugat de copac să-i dea doar o bucăţică de lemn ca să-şi facă o coadă, pe urmă n-o să-l mai deranjeze. A obţinut bucata, apoi în scurt timp a tăiat toţi copacii. Diavolul vrea să permiteţi unui singur păcat micuţ să-şi găsească loc în inima voastră, ştiind că în curând întreaga inimă va fi a lui. E o zicală înţeleaptă: “Nimic nu e mic între noi şi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e un Dumnezeu infinit.”
Există două moduri prin care poţi coborî din vârful scării; unul este să sari de pe scară, iar al doilea este să cobori treaptă cu treaptă: amândouă metode te vor aduce pe pământ. La fel, sunt două moduri în care poţi merge către iad; primul este să intri în iad cu ochii deschişi – puţini oameni fac asta; celălalt este să cobori în iad păşind pe treptele păcatelor mici – mă tem că această metodă este foarte des întâlnită. Dacă te obişnuieşti cu câteva păcate mici, în scurt timp vei dori mai multe. Chiar şi un păgân ar putea spune: “Cine a fost vreodată mulţumit cu un singur păcat?” Dacă te obişnuieşti cu păcatele mici atunci drumul tău în viaţă va fi mai rău şi mai rău, cu fiecare an care trece. Jeremy Taylor a descris foarte clar progresul păcatului într-un om:
Mai întâi îl surprinde, apoi devine plăcut, apoi uşor, apoi încântător, apoi frecvent, apoi obişnuit, apoi un mod de viaţă! Atunci omul nu mai simte vinovăţia, apoi se încăpăţânează, apoi se hotărăşte să nu se mai pocăiască, apoi e blestemat.
Tinerilor, dacă nu vreţi să se ajungă la asta, amintiţi-vă de regula pe care v-am dat-o azi – hotărâţi-vă imediat să renunţaţi la fiecare păcat cunoscut.
(2) Hotărâţi-vă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evitaţi orice s-ar putea dovedi o ocazie pentru păcat.
Iată o zicală excelentă: “Cel ce vrea să se păzească de faptele rele, trebuie să se ţină departe de ocazii.” Există o veche fabulă care spune că un fluture a întrebat odată o bufniţă ce să facă, pentru că focul i-a atins puţin aripile; bufniţa i-a replicat nici măcar să nu se uite la fum. Nu e destul că am hotărât să nu mai păcătuim, trebuie să păstrăm cu grijă distanţa faţă de orice abordare a păcatului. Prin acest test trebuie să examinăm modurile în care ne petrecem timpul – cărţile pe care le citim, prietenii pe care îi vizităm, partea de societate cu care interacţionăm. Nu ne putem mulţumi să spunem: “Nu e nimic în neregulă aici;” trebuie să mergem mai departe şi să spunem: “E ceva aici care m-ar putea determina să păcătuiesc?”
Acesta e un motiv important pentru care trebuie evitată inactivitatea. Nu din cauză că a nu face nimic e un lucru rău; ci pentru că oferă ocazia gândurilor păcătoase; e o uşă deschisă larg pentru Satan prin care el poate arunca seminţele lucrurilor rele; de acestea trebuie să ne temem în principal. Dacă David n-ar fi avut ocazia să facă răul, plimbându-se pe acoperişul său din Ierusalim, fără să aibă ceva anume de făcut, probabil n-ar fi văzut-o pe Batşeba scăldându-se şi nu l-ar fi omorât pe Urie, soţul acesteia.
Acesta e un motiv serios de ce distracţiile lumii sunt atât de discutabile. Poate că uneori e dificil să demonstrezi că sunt, în ele însele, categoric nescripturale şi greşite. Însă e uşor să arăţi că tendinţa aproape a tuturor acestor distracţii e să rănească sufletul. Ele plantează sămânţa unei atitudini pământeşti şi senzuale. Se luptă împotriva vieţii de credinţă. Promovează o dorinţă aprigă, nesănătoasă şi nenaturală, după emoţii puternice. Slujesc poftelor firii pământeşti, poftelor ochiului şi mândriei vieţii. Întunecă perspectiva cerului şi a eternităţii, pictând în culori false lucrurile timpului. Întotdeauna fură timpul alocat rugăciunii, citirii Scripturii şi comuniunii liniştite cu Dumnezeu. Omul care se amestecă în ele este ca unul care îi oferă lui Satan un avantaj. Are de luptat o bătălie, dar îi oferă duşmanului ajutorul soarelui, vântului, dealului. Ar fi într-adevăr ciudat să nu fie învins de fiecare dată.
Tinerilor, străduiţi-vă, atât cât puteţi, să vă ţineţi departe de orice v-ar putea răni sufletul. Poate oamenii vă vor spune că sunteţi prea scrupuloşi, prea pretenţioşi, şi vă vor întreba unde cât de rău poate să provoace cutare sau cutare lucru? Însă nu-i ascultaţi. E periculos să te joci cu unelte ascuţite: e mult mai periculos să îţi permiţi libertăţi în ce priveşte sufletul tău nemuritor. Cel ce vrea să rămână în siguranţă nu trebuie să se apropie de marginea pericolului. Trebuie să-şi considere inima un butoi cu praf de pulbere, având grijă ca nu cumva vreo scânteie a ispitei să ajungă înăuntru.
Ce rost are să te rogi: “Doamne, păzeşte-mă de ispită”, dacă nu ai grijă ca nu cumva să calci în ea, şi “păzeşte-mă de păcat”, dacă nu ai dorinţa să stai departe de el? Luaţi exemplul lui Iosif. Nu numai că a refuzat invitaţia la păcat din partea soţiei stăpânului său, ci şi-a demonstrat prudenţa refuzând chiar şi să fie “împreună cu ea” (Geneza 39:10). Luaţi aminte la sfatul lui Solomon, nu numai “Să nu intri pe cărarea celor răi”, ci şi “Fereşte-te de ea, nu trece pe ea; ocoleşte-o, şi treci înainte!” (Proverbe 4:15); “Nu te uita la vin când curge roş şi face mărgăritare în pahar” (Proverbe 23:31). Bărbatul care a făcut jurământul de nazireat în Israel nu numai că nu se atingea de vin, dar se abţinea şi de la orice fel de struguri. “Fie-vă groază de rău”, le spune Pavel Romanilor (Romani 12:9), nu numai să nu îl facă; “Fugi de poftele tinereţii”, îi scrie el lui Timotei; îndepărtează-te de ele cât poţi de mult (2 Timotei 2:22). O, cât de nevoie este de asemenea avertismente! Dina a trebuit neapărat să se ducă printre Sihemiţii păcătoşi, să vadă cum trăiesc, şi astfel şi-a pierdut virginitatea. Lot a trebuit să-şi ridice cortul lângă Sodoma păcătoasă, şi şi-a pierdut totul, în afară de propria viaţă.
Tinerilor, fiţi înţelepţi cu timpul vostru. Nu încercaţi să vedeţi cât de aproape puteţi lăsa să se apropie duşmanul sufletelor voastre, şi totuşi să scăpaţi de el. Ţineţi-l la distanţă. Încercaţi să păstraţi o distanţă cât mai mare faţă de ispite, şi acesta va fi un mare ajutor ca să vă feriţi de păcat.
(3) Hotărâţi-vă ca niciodată să nu uitaţi de ochiul lui Dumnezeu.
Ochiul lui Dumnezeu! Gândiţi-vă la asta. Peste tot, în fiecare casă, în fiecare câmp, în fiecare companie, singur sau în mulţime, ochiul lui Dumnezeu e întotdeauna aţintit asupra ta. “Ochii Domnului sunt în orice loc, ei văd pe cei răi şi pe cei buni” (Proverbe 15:3), iar aceşti ochi citesc la fel de bine inimile şi faptele.
Străduiţi-vă, vă implor, să înţelegeţi bine acest fapt. Amintiţi-vă că aveţi de-a face cu un Dumnezeu care vede totul, care nu doarme niciodată, un Dumnezeu care înţelege gândurile voastre, şi înaintea căruia noaptea străluceşte ca ziua. Poate părăsiţi casa tatălui vostru şi plecaţi, la fel ca fiul risipitor, într-o ţară îndepărtată, crezând că nimeni nu vă poate observa comportamentul; însă ochiul şi urechea lui Dumnezeu sunt înaintea voastră. Poate reuşiţi să vă înşelaţi părinţii sau şefii, le puteţi spune minciuni, una făcând în faţă, iar alta făcând în spatele lor, însă nu-L puteţi înşela pe Dumnezeu. El vă cunoaşte în cele mai mici amănunte. A auzit ce aţi spus când aţi venit astăzi aici. Ştie la ce vă gândiţi în acest moment. A scos cele mai secrete păcate ale voastre la lumina feţei Sale, iar într-o zi acestea vor fi prezentate întregii lumi, spre ruşinea voastră dacă nu luaţi seama.
Cât de puţin simţim acest lucru! Cât de multe lucruri sunt făcute încontinuu, pe care oamenii nu le-ar face dacă ar şti că sunt văzuţi! Cât de multe afaceri se încheie în cămările imaginaţiei, care nu ar vedea niciodată lumina zilei! Da, tinerii întreţin gânduri în secret, spun cuvinte în secret, şi fac lucruri în secret, de care le-ar fi ruşine şi ar roşi dacă ar fi demascaţi înaintea lumii. Sunetul unor paşi care se apropie a oprit multe fapte de răutate. O bătaie la uşă a făcut ca multe păcate să fie oprite în grabă, şi lăsate imediat de o parte. Însă vai, ce prostie groaznică e aceasta! Există un Martor care vede totul, oriunde am merge. Încuiaţi uşa, trageţi jaluzelele, stingeţi lumina; nu contează, nu e nici o diferenţă; Dumnezeu e pretutindeni, nu Îl poţi încuia afară, sau să-L împiedici să vadă. “Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” (Evrei 4:13). Tânărul Iosif a înţeles bine acest lucru atunci când soţia stăpânului său l-a ispitit. Nu era nimeni în casă care să îi vadă, nici un ochi omenesc care să depună mărturie împotriva lui; însă Iosif trăia ca şi cum L-ar fi văzut pe Cel ce e invizibil: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9).
Tinerilor, vă cer tuturor să citiţi Psalmul 139. Vă îndemn pe toţi să îl învăţaţi pe de rost. Faceţi din el testul tuturor legăturilor din această lume: spuneţi-vă singuri: “Îmi amintesc că Dumnezeu mă vede”?
Psalmul 139
Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde.
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: “Cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul ca lumina.
Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.
Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.
O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge! Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi! Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei. Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!
“Trăiţi ca şi cum aţi fi necontenit înaintea privirii lui Dumnezeu. Aşa a făcut Avraam, a umblat înaintea Lui. Aşa a făcut Enoh, a umblat împreună cu El. Aşa va fi în cer, în prezenţa eternă a lui Dumnezeu. Nu faceţi nimic ce nu aţi vrea ca Dumnezeu să vadă. Nu spuneţi nimic, ce nu aţi vrea ca Dumnezeu să audă. Nu scrieţi nimic ce nu aţi vrea ca Dumnezeu să citească. Nu mergeţi în nici un loc unde nu aţi vrea ca Dumnezeu să vă găsească. Nu citiţi nici o carte despre care nu aţi vrea ca Dumnezeu să vă ceară: ‘Arată-Mi-o!’ Nu vă petreceţi niciodată timpul într-un mod în care nu v-ar place ca Dumnezeu să vă întrebe: ‘Ce faci?'”
(4) Fiţi sârguincioşi în practicarea creştinismului vostru.
Participaţi cu regularitate la serviciile bisericii, ori de câte ori e deschisă pentru rugăciune şi predicare, şi stă în puterea voastră să participaţi. Faceţi cu regularitate din Ziua Domnului o zi sfântă şi hotărâţi ca Ziua Domnului, una din şapte, să fie dăruită întotdeauna proprietarului ei de drept.
Nu vreau să rămâneţi cu o falsă impresie în minţile voastre. Nu plecaţi de aici spunând că eu am zis că mersul la biserică reprezintă totalul creştinismului. Eu nu vreau să spun aşa ceva. Nu vreau să vă văd cum vă transformaţi în formalişti şi farisei. Dacă credeţi că simpla transportare a trupului vostru într-o anumită clădire, la o anumită oră, într-o anumită zi a săptămânii, vă va face creştini şi vă va pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu, atunci vă spun curat că vă înşelaţi amarnic. Toate serviciile fără inimă nu sunt de folos şi sunt zadarnice. Adevăraţii închinători sunt doar aceia care “se închină Tatălui în duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23).
Însă practicile creştinismului nu trebuie să fie dispreţuite doar pentru că ele nu mântuiesc. Dumnezeu nu e o hrană, nu o poţi mânca, însă nu poţi spune că e nefolositor, şi astfel să o arunci deoparte. Binele etern al sufletului tău în mod cert nu depinde de practicile creştinismului, însă e sigură că fără acestea, ca regulă generală, sufletul tău nu o va duce bine. Dumnezeu îi poate duce pe toţi cei mântuiţi într-un car de foc, aşa cum a făcut cu Ilie, însă El nu face acest lucru. I-ar putea învăţa pe toţi prin viziuni, visuri şi intervenţii miraculoase, fără să le ceară să citească sau să gândească pentru ei înşişi, însă nu face aşa. De ce? Pentru că e un Dumnezeu care se foloseşte de diverse mijloace, şi este Legea şi voia Lui ca în toate relaţiile omului cu El să se folosească aceste mijloace. Doar un nebun s-ar gândi să construiască o casă fără scări şi schele, însă nici un om înţelept nu va dispreţui aceste mijloace.
Insist la acest punct, pentru că Satan va încerca din greu să vă umple minţile cu argumente împotriva practicilor creştinismului. Vă va atrage atenţia asupra numărului persoanelor care le folosesc şi nu sunt mai bune pentru că o fac. “Vezi acolo”, va şopti el, “nu observi că cei care merg la biserică nu sunt mai buni decât cei care nu o fac?” Însă nu lăsa ca asta să te afecteze. Nu e niciodată cinstit să argumentezi împotriva unui lucru pentru că nu e folosit aşa cum se cuvine. Nu poţi spune că practicile creştinismului nu aduc nici un bine pentru că mulţi le îndeplinesc şi nu obţin nici un bine din ele. Medicamentele nu trebuie dispreţuite pentru că mulţi le iau şi nu îşi îmbunătăţesc sănătatea. Nimeni nu s-ar gândi să renunţe la mâncare şi băutură pentru că alţii au ales să mănânce şi să bea peste măsură, şi astfel se îmbolnăvesc. Valoarea practicilor creştinismului, la fel ca alte lucruri, depinde, în mare măsură, de maniera şi spiritul în care le folosim.
Mai insist la acest punct şi din cauza sentimentului puternic pe care îl simt că fiecare tânăr ar trebui să audă în mod regulat predicarea Evangheliei lui Hristos. Nu pot să subliniez îndeajuns cât de important cred eu că este acest lucru. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, slujirea Evangheliei ar putea fi mijlocul de convertire a sufletului tău, de conducere a ta către o cunoaştere mântuitoare a lui Hristos, de transformare a ta într-un copil al lui Dumnezeu în faptă şi în adevăr. Acesta ar fi cu adevărat un motiv pentru o recunoştinţă veşnică. Ar fi un eveniment pentru care şi îngerii s-ar bucura. Însă chiar dacă nu aşa ar sta lucrurile, există o putere de restricţionare şi de influenţă în slujirea Evangheliei, sub care doresc din toată inima să fie adus fiecare tânăr. Pe mii îi ţine departe de rău, chiar dacă încă nu i-a întors la Dumnezeu – i-a făcut membri mult mai buni pentru societate – chiar dacă nu i-a făcut încă adevăraţi creştini. Există un anume fel de putere misterioasă în predicarea cu credincioşie a Evangheliei, care are un efect asupra mulţimilor ce o ascultă fără să o primească în inimile lor. Ei aud cum păcatul e demascat ca ceea ce este de fapt, aud cum sfinţenia e înălţată, aud cum Hristos e preamărit, aud cum cuvintele diavolului sunt denunţate, aud cum e descrisă împărăţia cerurilor şi binecuvântările ei, aud cum e demascată lumea şi goliciunea ei; ei aud aceste lucruri săptămână de săptămână, duminică de duminică, şi rareori nu există un efect benefic asupra sufletului. E mult mai greu mai târziu să mergi şi să comiţi păcate grosolane. E ca un control amănunţit al inimii omeneşti. Acesta, cred eu, e un mod în care se împlineşte promisiunea lui Dumnezeu: “Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod” (Isaia 55:11). Există atât de mult adevăr în acel proverb puternic al lui Whitefield, “Evanghelia îi ţine pe mulţi oameni departe de închisoare şi de spânzurătoare, dacă nu îi ţine departe de iad.”
Daţi-mi voie să mai menţionez un alt punct care e strâns legat de acest subiect. Nu lăsaţi ca vreun lucru să vă ispitească vreodată să deveniţi un creştin care nu face tot efortul posibil să meargă la biserică duminica şi să facă din această zi o zi specială pentru Domnul. Hotărâţi-vă să dăruiţi toate duminicile lui Dumnezeu. Între noi se răspândeşte cu o înfricoşătoare rapiditate un duh de nepăsare faţă de această zi, şi nu în mică măsură printre tineri. Vacanţe la sfârşit de săptămână, vizitele de duminica, excursiile de duminica, în dauna participării la serviciile bisericii şi a cinstirii aduse Domnului, devin din ce în ce mai obişnuite cu fiecare an, şi provoacă un rău nemăsurat sufletelor.
Tinerilor, ţineţi cu gelozie la acest lucru. Indiferent dacă locuiţi la oraş sau la ţară, trageţi hotărâţi o linie; hotărâţi-vă să nu lipsiţi de la biserică duminica şi de la părtăşia cu poporul lui Dumnezeu. Nu lăsaţi ca argumentul “am nevoie să dorm mai mult ca să-mi odihnesc trupul”, nu lăsaţi ca exemplul celor din jurul vostru, nu lăsaţi ca invitaţiile prietenilor să vă îndepărteze de părtăşie şi închinare; nu lăsaţi ca vreunul din aceste lucruri să vă facă să vă îndepărtaţi de această regulă, care spune că duminicile sunt pentru cinstirea lui Dumnezeu şi pentru părtăşia cu poporul Său.
Odată ce nu mai consideraţi duminicile ca fiind importante sau ca având vreo semnificaţie specială în viaţa creştină, atunci în cele din urmă veţi renunţa să mai purtaţi de grijă sufletului vostru. Paşii care conduc către această concluzie sunt simpli şi obişnuiţi. Începeţi prin a nu mai onora Ziua Domnului, apoi în scurt timp nu veţi mai onora poporul lui Dumnezeu; veţi înceta să mai onoraţi Cuvântul lui Dumnezeu; iar în timp nu-i veţi mai da nici o onoare lui Dumnezeu. Dacă un om începe cu temelia lipsei de respect pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu sau pentru părtăşia sfinţilor, nu mă mir niciodată dacă în cele din urmă ajunge să fie un om fără Dumnezeu. Există o zicală remarcabilă a Judecătorului Hale: “Dintre toate persoanele care au fost condamnate pentru crime capitale cât eu am fost judecător, am descoperit doar câteva persoane care nu au mărturisit, atunci când au fost întrebate, că şi-au început cariera de fărădelegi prin neglijarea bisericii şi a poporului lui Dumnezeu.”
Tinerilor, poate aveţi prieteni care uită să cinstească Ziua Domnului; voi însă hotărâţi-vă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca întotdeauna să vă amintiţi de ea şi să o puneţi deoparte. Onoraţi-o printr-o participare regulată într-un loc în care se predică Evanghelia. Stabileşte-te într-o biserică credincioasă, şi îndată ce te stabileşti, participă regulat. Credeţi-mă, veţi descoperi că vă urmăreşte o binecuvântare deosebită: “Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea Sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov” (Isaia 58:13-14). Un lucru e sigur, sentimentele tale în legătură cu duminica şi părtăşia va fi întotdeauna un test şi un criteriu al calificării tale pentru cer. Părtăşia şi închinarea sunt o pregustare şi un fragment de cer. Omul care le consideră o povară şi nu un privilegiu, poate fi sigur că inima lui are nevoie de o schimbare radicală.
(5) Hotărăşte că oriunde vei fi, te vei ruga.
Rugăciunea e respiraţia sufletului unui om. Fără ea, poate că ne merge numele că trăim şi suntem consideraţi creştini, însă suntem morţi în ochii lui Dumnezeu. Sentimentul că trebuie să strigăm la Dumnezeu după îndurare şi pace este un semn al mântuirii; iar obiceiul de a veni înaintea Lui cu nevoile sufletului nostru e o dovadă că avem duhul înfierii. Rugăciunea mai este şi modul stabilit prin care putem obţine ajutorul pentru nevoile noastre spirituale. Ea deschide tezaurul şi porneşte fântâna binecuvântărilor. Dacă nu avem, este din cauză că nu cerem.
Rugăciunea este modul în care putem obţine revărsarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Isus a promis Duhul Sfânt, Mângâietorul. El e gata să coboare cu toate darurile Sale preţioase, reînnoirea, sfinţirea, curăţirea, întărirea, îmbărbătarea, încurajarea, iluminarea, învăţarea, direcţionarea, călăuzirea, în tot adevărul. Dar apoi El aşteaptă să Îi cerem aceste lucruri.
Însă în acest punct, şi o spun cu tristeţe, în acest punct oamenii falimentează atât de mizerabil. Puţini sunt aceia care se bucură să se roage: poate sunt mulţi care se pleacă pe genunchi, spun ceva de formă, dar puţini sunt cei care se roagă; puţini sunt cei care strigă la Dumnezeu, puţini cheamă Numele Domnului, puţini care caută ca şi cum ar dori să găsească, puţini care bat ca şi cum ar fi flămânzi şi însetaţi, puţini care se luptă cu Dumnezeu căutând cu toată convingerea un răspuns, puţini sunt cei are nu Îi dau pace, puţini care continuă în rugăciune, puţini care se roagă întotdeauna fără încetare şi nu obosesc. Da, puţini se roagă! E doar unul din lucrurile despre care se presupune că face parte din natura lucrurilor, dar care e rareori practicat; un lucru care este de datoria tuturor să îl facă, însă de fapt aproape nimeni nu îl mai face.
Tinerilor, credeţi-mă, dacă vreţi ca sufletul vostru să fie mântuit, trebuie să vă rugaţi. Dumnezeu nu are copii tăcuţi. Dacă vreţi să vă puteţi împotrivi lumii, firii pământeşti, diavolului, trebuie să vă rugaţi: degeaba căutaţi putere în ora încercării, dacă aceasta nu a fost cerută. Poate veţi fi aruncaţi împreună cu cei care nu o fac niciodată, poate va trebui să dormiţi în aceeaşi cameră cu cineva care nu-i cere niciodată nimic lui Dumnezeu, totuşi, luaţi aminte la cuvintele mele, trebuie să vă rugaţi.
Vă cred că vă e greu să o faceţi, apar dificultăţi în legături cu oportunităţile de rugăciune, cu timpul de rugăciune, şi cu locurile de rugăciune. Nu îndrăznesc să trasez aici reguli prea stricte în aceste privinţe. Le las la latitudinea conştiinţei voastre. Trebuie să vă lăsaţi călăuziţi de circumstanţe. Domnul nostru Isus Hristos S-a rugat pe un munte; Isaac s-a rugat pe câmp; Ezechia s-a întors cu faţa la perete în timp ce zăcea în pat; Daniel s-a rugat lângă râu; Petru, Apostolul, pe acoperişul casei. Am auzit de unii tineri care se roagă în grajduri şi în poduri pentru fân. Tot ce vreau să afirm este că trebuie să ştiţi ce înseamnă “intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Matei 6:6). Trebuie să îţi stabileşti ore regulate când trebuie să vorbeşti cu Dumnezeu faţă în faţă, trebuie să ai în fiecare zi momentele tale de rugăciune. Trebuie să te rogi.
Fără asta, toate sfaturile şi îndemnurile mele sunt zadarnice. Aceasta e ultima piesă din armura spirituală pe care Pavel o numeşte în lista sa din Efeseni 6, dar este cu adevărat prima ca valoare şi importanţă. Este carnea pe care trebuie să o mâncaţi zilnic, dacă vreţi să călătoriţi în siguranţă prin pustia acestei vieţi. Doar cu puterea astfel dobândită vă veţi putea îndrepta către muntele lui Dumnezeu. Am auzit despre unii oameni care pilesc metal cum folosesc un muştiuc magnetic care împiedică particulele fine de metal să intre în plămâni, salvându-le astfel viaţa. Rugăciunea este un astfel de muştiuc pe care trebuie să îl purtaţi încontinuu, altfel nu veţi putea lucra fără să fiţi rănit de atmosfera nesănătoasă a acestei lumi păcătoase. Trebuie să vă rugaţi.
Tinerilor, să fiţi siguri că nici un timp nu este mai bine cheltuit decât acela pe care un om şi-l petrece pe genunchi. Faceţi-vă timp pentru asta, oricare ar fi situaţia. Gândiţi-vă la David, Împăratul lui Israel: ce spune el? “Seara, dimineaţa, şi la amiază, oftez şi gem, şi El va auzi glasul meu” (Psalmul 55:17). Gândiţi-vă la Daniel. Trebuie să se îngrijească de toate treburile împărăţiei; şi totuşi s-a rugat de trei ori pe zi. Vedeţi aici secretul siguranţei sale în păcătosul Babilon. Gândiţi-vă la Solomon. El îşi începe domnia cu o rugăciune pentru ajutor şi asistenţă, de aici rezultând minunata lui prosperitate. Gândiţi-vă la Neemia. Şi-a găsit timp să se roage Dumnezeului cerurilor, chiar în timp ce stătea în prezenţa stăpânului său, Artaxerxes. Gândiţi-vă la exemplele pe care aceşti oameni minunaţi vi le-au lăsat, şi faceţi şi voi la fel.
O, de v-ar da Domnul la toţi duhul de har şi mijlocire! “Acum, nu-i aşa? strigi la Mine: ‘Tată! Tu ai fost Prietenul tinereţii mele!'” (Ieremia 3:4). Aş fi bucuros de acord ca întreg acest mesaj să fie uitat, dacă doar această doctrină importantă a rugăciunii ar putea fi imprimată pe inimile voastre.
V. Concluzie
Iar acum mă grăbesc să mă îndrept către concluzie. Am spus lucruri care multora nu le vor fi pe plac şi pe care mulţi nu le vor primi; însă fac apel la conştiinţele voastre: nu sunt ele adevărate?
Tinerilor, cu toţii aveţi conştiinţe. Aşa cum suntem, corupţi şi ruinaţi în urma căderii, fiecare dintre noi are o conştiinţă. Într-un colţ al fiecărei inimi stă un martor pentru Dumnezeu, un martor care condamnă atunci când greşim şi ne aprobă atunci când facem binele. Către acel martor îmi îndrept apelul în această zi: oare aceste lucruri despre care am vorbit, nu sunt ele adevărate?
Mergeţi deci, tinerilor, şi decideţi în această zi să vă amintiţi de Creatorul vostru în zilele tinereţii. Înainte să treacă ziua harului, înainte ca vârsta să vă împietrească conştiinţa, înăbuşită datorită numeroaselor călcări în picioare, cât mai aveţi putere, şi timp, şi oportunităţi, mergeţi şi uniţi-vă cu Domnul printr-un legământ veşnic care să nu fie uitat. Duhul nu se va lupta la nesfârşit. Vocea conştiinţei va deveni din ce în ce mai slabă şi mai neputincioasă cu fiecare an în care vă veţi împotrivi îndemnurilor ei. Atenienii i-au spus lui Pavel: “Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată”, însă atunci l-au auzit pentru ultima oară (Fapte 17:32). Grăbiţi-vă, nu întârziaţi. Nu mai amânaţi şi nu mai ezitaţi.
Gândiţi-vă la nespusa mângâiere pe care o veţi oferi părinţilor, rudelor, prietenilor, dacă veţi urma îndemnul meu. Aceştia au cheltuit timp, bani şi sănătate ca să vă crească, să vă facă ceea ce sunteţi astăzi. Cu siguranţă merită puţină consideraţie. Cine poate cunoaşte fericirea şi bucuria pe care o pot dărui tinerii? Cine poate măsura neliniştea şi tristeţea pe care fii precum Esau, sau Hofni, sau Fineas, sau Absalom o pot provoca? Adevărat spune Solomon: “Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale” (Proverbe 10:1). O, gândiţi-vă la aceste lucruri, şi daţi-I lui Dumnezeu inimile voastre! Să nu se spună despre voi în final, cum se va spune despre mulţi, că “tinereţea voastră a fost o dezordine, perioada maturităţii voastre a fost o luptă, iar bătrâneţea voastră a fost un regret.”
Gândiţi-vă la binele pe care îl puteţi face pentru lume. Aproape toţi sfinţii eminenţi ai lui Dumnezeu L-au căutat pe Domnul de timpuriu. Moise, Samuel, David, Daniel, toţi L-au slujit pe Dumnezeu din tinereţea lor. Dumnezeu pare să se bucure atunci când acordă onoruri speciale slujitorilor tineri; gândiţi-vă la ce am putea să ne aşteptăm, dacă tinerii din zilele noastre şi-ar consacra primăvara vieţii lor pentru Dumnezeu? Aproape fiecare cauză măreaţă şi bună are nevoie acum de lucrători, dar aceştia nu pot fi găsiţi. Există tehnologie de toate felurile prin care se poate răspândi adevărul, dar nu se găsesc oameni care să o pună la lucru.
Mai uşor se obţin banii pentru lucrările bune decât oamenii. Se caută pastori pentru noi biserici, se caută misionari pentru noi câmpuri de misiune, se caută învăţători pentru Şcoala Duminicală, multe cauze bune stau pe loc din lipsa lucrătorilor. Rezerva de tineri evlavioşi, credincioşi şi de încredere pentru posturi de felul celor menţionate mai sus e mult mai mică decât cererea.
Tineri ai zilelor noastre, e nevoie de voi pentru Dumnezeu. Aceasta e era activităţii. Începem să ne debarasăm de egoismul din trecut. Oamenii nu mai dorm somnul apatiei şi indiferenţei faţă de alţii, aşa cum au făcut înaintaşii lor. Încep să se ruşineze că au gândit precum Cain, “Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Înaintea voastră se întinde un vast teren de acţiune, doar să vreţi să intraţi în el. Secerişul e mare, dar lucrătorii sunt puţini. Fiţi plini de zel pentru fapte bune. Veniţi, veniţi în ajutorul Domnului împotriva răutăţii acestui veac.
Într-un fel, asta înseamnă să fii ca Dumnezeu, nu doar bun, ci făcând binele (Psalmul 119:68). Acesta e felul în care putem păşi pe urmele Domnului şi Mântuitorului nostru: “El umbla din loc în loc şi făcea bine” (Fapte 10:38).
Şi cine se poate îndoi că aceasta este calea care înfrumuseţează un suflet nemuritor? Cine nu ar prefera să părăsească această lume ca Iosia, jelit de toţi, decât să moară ca Ioram, “fără să lase părere de rău în urmă”? (2 Cronici 21:20). E oare mai bine să stai fără ocupaţie, preocupat de lucruri de nimic, să trăieşti pentru trupul tău, pentru egoismul tău, pentru poftele tale şi pentru mândria ta, decât să cheltuieşti şi să te consumi în cauza glorioasă a fi folositor aproapelui tău, a fi o binecuvântare pentru ţara ta şi pentru lumea întreagă, a fi un prieten pentru cei din închisoare sau captivitate, a fi un părinte spiritual pentru sute de suflete nemuritoare în ţările păgâne, a fi o lumină arzătoare şi strălucitoare, o epistolă a lui Hristos, cunoscută şi citită de toţi oamenii, o inspiraţie pentru fiecare inimă creştină cu care te întâlneşti? O, cine s-ar putea îndoi? Cine s-ar putea îndoi măcar pentru o clipă?
Tinerilor, gândiţi-vă la responsabilităţile voastre. Gândiţi-vă la privilegiul şi luxul de a face bine. Decideţi astăzi să fiţi folositori. Dăruiţi-i acum lui Hristos inimile voastre.
În final, gândiţi-vă la fericirea care va veni peste sufletul vostru, dacă Îl slujiţi pe Dumnezeu, fericirea care vă va însoţi în călătoria vieţii, fericirea de la sfârşitul vieţii, când călătoria s-a încheiat. Credeţi-mă, orice idei deşarte aţi fi auzit, credeţi-mă, există o răsplată pentru cei neprihăniţi chiar în această lume. Evlavia are cu adevărat promisiunea acestei vieţi, cât şi a vieţii viitoare. Există o pace statornică în sentimentul că Dumnezeu este prietenul vostru. Există o satisfacţie reală atunci când ştii că indiferent de nevrednicia voastră, voi sunteţi desăvârşiţi în Hristos, aveţi o moştenire veşnică, aţi ales partea cea bună care nu vi se va lua.
Cel ce dă înapoi în inima lui ar putea să trăiască mulţumit de stilul lui de viaţă, însă şi “omul cel bun va fi răsplătit pentru căile lui” (Proverbe 14:14). Calea celui lumesc se întunecă din ce în ce mai tare, cu fiecare an pe care îl trăieşte; calea creştinului este ca o lumină strălucitoare, din ce în ce mai puternică până la capăt. Soarele lui de-abia răsare atunci când soarele celui lumesc apune pentru vecie; cele mai bune lucruri ale lui încep toate să înflorească, pe când cele ale omului lumesc îi alunecă din mâini şi se duc.
Tinerilor, aceste lucruri sunt adevărate. Ascultaţi aceste cuvinte de îndemn. Lăsaţi-vă convinşi de ele. Luaţi crucea. Urmaţi-l pe Hristos. Supuneţi-vă lui Dumnezeu.
Până la marginile pământului
R. C. Sproul
Mi-aduc aminte de vremea când eram student la seminar şi mă pregăteam pentru slujire. Am avut prilejul de a petrece câteva ceasuri cu un slujitor metodist mai în vârstă şi m-am folosit de această ocazie pentru a fura puţină învăţătură din vasta sa experienţă. După ce l-am verificat cu privire la o sumedenie de lucruri, el a inversat rolurile şi mi-a pus o întrebare provocatoare. A spus: “R. C., dacă ar fi să alegi între două imagini pentru a descrie natura Bisericii, pe care dintre acestea două ai alege-o?” M-a pus să aleg între o armată şi un spital. “Cu ce se aseamănă mai bine Biserica, cu o armată sau cu un spital?” N-am ezitat nici o clipă măcar. Ştiam răspunsul pe dinafară. Am spus: “E uşor. Biserica este o armată.” Pentru că eram înflăcărat. Eram tânăr şi mă înrolasem în bătălie. Mă înrolasem pe termen lung. Şi am înţeles că sarcina primordială a Bisericii este aceea de a fi o armată spirituală ce apără cauza împărăţiei lui Dumnezeu. N-am privit Biserica drept un loc în care să merg, să-mi leg rănile şi să torn untdelemn pe ele. Nici vorbă, eu voiam să mă înscriu în luptă. Şi cred că este un lucru tipic pentru tineret, care se înflăcărează mai tare când vine vorba de victorie şi cuceriri, dar se mai domoleşte când este nevoie de slujirea celor care sunt în suferinţă, sau sunt singuri, sau sunt răniţi dintr-un motiv sau altul. Desigur că acest slujitor, în înţelepciunea lui, m-a mustrat şi mi-a spus că mi-a adresat întrebarea intenţionat, ca pe o falsă dilemă. Mi-a spus: “Fiule, Biserica este şi armată şi spital.” Şi iată acest mic mesaj pe care acest om mi l-a transmis cu mulţi ani în urmă. Dar este unul dintre acele lucruri care, dintr-un anume motiv, mi-a rămas întipărit în minte. Îmi aduc aminte de cuvintele cinice pe care Madalyn Murray O’Hair (o faimoasă americancă ateu) le-a rostit atunci când a spus că Biserica este singura armată din lume care îşi împuşcă proprii răniţi. O afirmaţie cinică; o afirmaţie ce reflectă probabil un episod dureros din trecutul ei, când nu a fost slujită aşa cum trebuia de către Biserică.
Noi mergem la Biserică pentru a fi slujiţi. Dar vine o vreme când suntem chemaţi, pe măsură ce suntem întăriţi prin har, pe măsură ce experimentăm vindecarea pe care ne-o oferă Biserica, suntem chemaţi să intrăm în acea luptă despre care apostolul Pavel spune că nu este împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva puterilor şi stăpânirilor şi a nelegiuirii spirituale din locurile cereşti. Pentru ca Biserica să fie cu adevărat Biserică, ea trebuie să fie o Biserică militantă. Nimeni nu poate fi victorios în luptă fără a se afla în acea luptă. Este simplu. Este arătat foarte clar în Sfintele Scripturi că am fost chemaţi la luptă. Să ne întoarcem şi să ne uităm la ceva ce a fost consemnat în Noul Testament, imediat după martirajul Sfântului Ştefan. A fost un moment de răscruce în istoria Bisericii, în care aşezământul şi autorităţile Bisericii existente l-au condamnat la moarte pe Ştefan, ca eretic, cu toate că, de fapt, el a fost cel care a susţinut credinţa adevărată. După consemnarea morţii lui în capitolul 7 din Faptele apostolilor, iată ce citim la începutul capitolului 8 din aceeaşi carte.
“Saul se învoise la uciderea lui Ştefan. În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei. Nişte oameni temători de Dumnezeu au îngropat pe Ştefan şi l-au jelit cu mare tânguire. Saul, de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei şi-i arunca în temniţă. Cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul.”
Vedem aici un rezumat extrem de scurt al unui punct de tranziţie foarte important pentru Biserica primară. La începutul acestui capitol ni se spune că s-a pornit o mare persecuţie împotriva bisericii din Ierusalim. De ce a fost prigonită întâi biserica din Ierusalim? Vă amintiţi că atunci când Isus S-a înălţat la cer le-a spus ucenicilor să aştepte în Ierusalim. Le-a promis; le-a spus: veţi primi putere când Se va pogorî peste voi Duhul Sfânt. I-a învăţat să aştepte acea putere de sus. Dar care era scopul acelei puteri? Cristos avea să toarne Duhul Său peste Biserica Sa, pentru a o împuternici în vederea misiunii care i-a fost dată. Şi de asemenea El le-a specificat şi scopul acelei misiuni. Când S-a înălţat la cer, ultima întrebare pe care I-au pus-o ucenicii a fost: “Doamne, acum vei restabili împărăţia lui Israel?” Şi Isus, cu bună ştiinţă, ignoră întrebarea. El spune că acele zile nu sunt în mâna Lui. Nu-i treaba lor să le cunoască. Dar apoi le spune: “Voi Îmi veţi fi martori, mai întâi în Ierusalim, apoi în Iudea, apoi în Samaria, apoi până la marginile pământului.” Vedem că sarcina pe care o dă Cristos Bisericii funcţionează în cercuri concentrice. Începe în Ierusalim. Apoi se mută în afara Ierusalimului, spre Iudea, apoi spre Samaria. Şi apoi unde? Cuprinde întregul pământ. Dar sarcina dată fiecărui creştin este aceea de a fi martor. Care este contextul în care dă Cristos această sarcină şi acest mandat Bisericii? “Acum vei restabili împărăţia lui Israel?” Contextul era dat de întrebarea cu privire la caracterul împărăţiei lui Dumnezeu. Isus spune: ‘O clipă, nu înţelegeţi bine lucrurile. Vremurile ce vizează împărăţia sunt în mâinile Tatălui Meu. Când se vor întâmpla toate aceste lucruri, nu-i treaba voastră să ştiţi. Acum, Eu mă duc la Tatăl în cer. Mă duc să fiu încoronat. Merg să fiu încoronat ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Dar împărăţia Mea este invizibilă.’ Pilat căuta să vadă împărăţia lui Isus, atunci când Îl luase la judecată. “Eşti Tu Împăratul iudeilor? Dacă eşti Împărat, unde Ţi-este palatul? Unde Îţi este armata?” El a spus: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” Să însemne asta că El nu are stăpânire peste această lume? Această lume nu intră în sfera autorităţii Sale? Din contră. Toată autoritatea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Cristos. La înălţare, El a fost întronat, aşa că Împăratul împăraţilor stă deja în locul autorităţii Sale cosmice. Înţeleg cei din City Hall acest lucru? Credeţi că Washingtonul Îl consultă pe Împăratul împăraţilor în fiecare zi înainte de a lua decizii? Credeţi că politicienii din această lume caută cu tot dinadinsul să facă voia Celui care este Împărat peste ei? Ştiţi răspunsul. Pentru că nimeni nu poate vedea împărăţia cerurilor. Nimeni nu-L poate vedea pe Cristos la locul Său înălţat, de autoritate. Împărăţia lui Dumnezeu este invizibilă în acest moment.
Aşadar, care este sarcina primordială pe care a dat-o Cristos Bisericii? Am discutat deja despre diferenţa între Biserica invizibilă şi cea vizibilă. Vă amintesc ce a spus John Calvin: cea dintâi funcţie a Bisericii vizibile este aceea de a face Biserica invizibilă – vizibilă. Adică, creştinul adevărat este chemat de către Cristos să facă vizibilă domnia lui Cristos în lume. Cuvântul cheie este “mărturie”. Sunt tot felul de căi prin care Biserica este chemată să mărturisească despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre domnia lui Cristos. Este evident că una dintre cele mai importante este vestirea Evangheliei – lucrarea de evanghelizare. Este o formă vitală a mărturiei. Dar când Biserica slujeşte săracilor, când Biserica îi hrăneşte pe cei flămânzi, când Biserica dă apă celor însetaţi şi îi îmbracă pe cei goi, când Biserica îi vizitează pe prizonieri în închisoare, Biserica face să se manifeste domnia lui Cristos, o face vizibilă. Deci, sarcina ei este aceea de a fi mărturie, fie că slujeşte celor bolnavi sau celor din închisoare, fie prin modul corect de a se comporta la locul de muncă, fie prin vestirea verbală a Evangheliei. Toate acestea sunt modalităţi de a da mărturie. Dar aceia dintre voi care n-aţi avut niciodată prilejul de a studia greaca probabil că nu cunoaşteţi cuvântul care, în engleză, se traduce cu “mărturie”. Unii dintre voi sunt sigur că-l cunoaşteţi. Îl voi reda în mod literal: “Martyrea“. Ce cuvânt credeţi că derivă de aici? Cuvântul “martir” – cei care au murit pentru credinţă, cei din primul secol şi din întreaga istorie a creştinătăţii, cei care au fost mărturie pentru împărăţia lui Dumnezeu, chiar până la moarte, cei care şi-au dat viaţa – aceştia au purtat numele de “martiri”. Nu pentru că au murit, ci pentru că au fost mărturie, pentru că au făcut vizibilă împărăţia invizibilă a lui Dumnezeu, şi aceasta – prin lucrarea şi prin ascultarea lor.
Dar martirajul are loc doar atunci când Biserica este Biserică militantă. Nimeni nu se sinchiseşte să persecute o Biserică tăcută sau o Biserică pasivă. Biserica s-a născut cu puţin timp înainte ca persecuţia să vină peste urmaşii lui Cristos, acei urmaşi pe care Isus i-a definit odată ca fiind ucenici ce nu sunt mai presus de Învăţătorul lor. ‘Dacă lumea Mă urăşte pe Mine, şi pe voi vă va urî. Dacă vreţi să vă identificaţi cu Mine, va trebui să vă luaţi crucea, va trebui să vreţi să luaţi parte la umilirea Mea, la ruşinea şi la suferinţele Mele, dacă vreţi să aveţi parte de slava şi de mărirea Mea.’ Şi El abia plecase, când focul a venit peste Biserica de la început. Persecuţia a fost atât de aspră încât ei au fugit din Ierusalim. Este o ironie faptul că, acea diagramă ce înfăţişează cercurile concentrice, a fost realizată, prin harul lui Dumnezeu, datorită persecuţiei în primul rând. Persecuţia a fost cea care a scos Biserica din Ierusalim şi a trimis-o în Iudea, în Samaria şi în cele mai depărtate părţi ale pământului. Am văzut aceasta în capitolul 8, versetul 4; citim “Cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul.” Iată rezultatul persecuţiei. Acolo unde Biserica a întâmpinat persecuţie, acolo s-a produs dispersarea ei, a fost împrăştiată. Dar acolo unde a fost împrăştiată, cei care au fost împrăştiaţi au mers pretutindeni vestind Cuvântul. Iată întrebarea mea. Cine au fost cei împrăştiaţi? Aţi reţinut atunci când am citit? Să vă citesc din nou. “…toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei.” Biserica militantă a primului secol, Biserica militantă care a întors lumea cu susul în jos a fost o Biserică ai cărei membri s-au mobilizat. Apostolii au rămas în Ierusalim. Membrii ei obişnuiţi au fost cei care au fugit şi au făcut lucrarea de evanghelizare.
Una dintre sarcinile primare ale Bisericii a fost aceea de a pregăti sfinţii în vederea slujirii. Biserica nu există numai pentru a-ţi hrăni sufletul şi pentru a te pregăti pentru cer, ea are rolul şi de a te instrui şi de a te ajuta să dobândeşti acea pricepere necesară slujirii în această lume. Fiecare creştin este chemat să ia parte într-o anumită măsură şi până la un anumit nivel la slujirea Bisericii. Doar atunci când persoanele laice se mobilizează, Biserica militantă are impact asupra lumii. Am înţeles acest lucru acum douăzeci de ani. Astfel că, în loc să-mi concentrez viaţa exclusiv pe pregătirea pastorilor, în seminar, am fost convins că nimic nu are să se întâmple în această lume pentru cauza lui Cristos, până ce Evanghelia nu ajunge la membri simpli ai bisericii, până ce ei nu sunt instruiţi, până ce nu dobândesc cunoştinţă, până ce nu ajung în stare să exprime realitatea din lăuntrul lor (şi nu ocazional, asemenea rezervelor militare chemate doar cu ocazia unei urgenţe naţionale, cum sunt cei din Garda Naţională).
Avem nevoie de oameni bine instruiţi şi pricepuţi, care să se înroleze în armata lui Cristos. Dar dacă o faci, dacă te alături Bisericii militante, aşteaptă-te la persecuţii. Când nu întâmpinăm persecuţii, nu este din cauză că am câştigat deja bătălia şi acum fiecare dintre noi este creştin; motivul pentru care nu suntem persecutaţi este că nu constituim o ameninţare pentru nimeni. Am fost desemnaţi să trăim într-o rezervă şi naţiunea seculară a spus că atâta timp cât te comporţi adecvat şi trăieşti în limitele rezervei tale, ai toată protecţia şi libertatea de a te ruga, cât de mult doreşti, de a citi Biblia, cât de mult doreşti, de a cânta toate cântările pe care le vrei; dar dacă îndrăzneşti să calci graniţa, te va costa capul. Nu pătrunde pe scena publică cu credinţa ta. Încearcă acest lucru şi vei vedea cât de repede va lovi ciocanul persecuţiei.
Dar Biserica de la început lupta pentru împărăţia lui Dumnezeu şi era pregătită să-şi dea viaţa pentru Cristos. Daţi-mi voie să citesc concluzia care pecetluieşte lista cu oamenii credinţei, pe care o găsim în minunatul capitol 11 din Evrei, acolo unde Pavel încheie enumerarea marilor fapte de credinţă, realizate de eroii din trecut, şi spune: “Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de prooroci! Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gura leilor…”
Aceasta este Biserica militantă.
“…au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi; ei, – de care lumea nu era vrednică.”
Cu toţii căutau o ţară mai bună al cărei Ziditor şi Făcător era Dumnezeu. Fiecare dintre ei, la finalul călătoriei lui/ei, a trecut linia de demarcaţie de la o Biserică militantă la o Biserică triumfătoare. Una dintre marile mele temeri este că, la sfârşitul vieţii, Dumnezeu îmi va spune: “Sproul, tu eşti un om de care lumea a fost vrednică.” Ce judecată va fi aceasta! Dar dacă nu vrem să luptăm şi dacă nu suntem gata să murim, atunci nu suntem Biserică.
Vină, har şi recunoştinţă
Mike Horton
(Preluat din mesajul introductiv rostit în cadrul programului de radio The White Horse Inn)
Harul este esenţa teologiei şi recunoştinţa este esenţa eticii. Sună extrem de simplu; căci, într-adevăr, acesta este fundamentul esenţial al învăţăturii biblice şi totuşi, este un lucru atât de dificil să ne concentrăm toate gândurile, afecţiunile, convingerile şi acţiunile asupra acestor doi poli. Ne temem ca nu cumva, făcând din harul lui Dumnezeu, aflat în Cristos, esenţa teologiei noastre, să ajungem la dezechilibru şi la apatie în viaţa creştină. Şi dacă facem din recunoştinţă esenţa eticii, unde îşi mai găsesc locul teama de pedeapsă şi speranţa răsplătirii. Din acest motiv, auzim din nou şi din nou acest strigăt: “Echilibru, avem nevoie de echilibru!”, ca şi cum vestea cea bună era prea bună, şi vestea cea rea era de neîndurat. Cei mai mulţi dintre contemporanii noştri preferă să creadă că, fie Dumnezeu este prea bun, fie noi suntem prea buni ca să merităm mânia divină.
Aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul istoriei, când oamenii au fost deplin mulţumiţi de sine,
ziua de astăzi se caracterizează prin religia “care te face să te simţi bine”, şi există puţin loc în acest gen de religie pentru a ne recunoaşte vina înaintea unui Dumnezeu sfânt. De fapt, “vină” este un cuvânt murdar în cultura noastră de “a te simţi bine”. Uneori, aceasta se întâmplă pentru că mulţi dintre noi am crescut într-o biserică foarte strictă şi vina era unealta care ne “ţinea pe cale”. Dar într-o cultură mai vastă, vina nici nu face parte din cultura care se ocupă cu lucrurile care ne fac să ne simţim bine. Ideea vinovăţiei în sine nu este plăcută nici solemnă. Dar dacă o negăm, nu înseamnă că o îndepărtăm. O simţim, deşi nu o putem explica, pentru că nu ni se mai dă voie să credem că ne simţim vinovaţi pentru că poate chiar suntem. În timp ce lumea ridiculizează religia “care te face să te simţi bine”, biserica pare să o cultive în aceste zile.
Nu ne place când ne doare o măsea, totuşi, această durere ne împinge spre uşa cabinetului medical şi poate chiar ne salvează dintele. Nu putem nega durerea sau să ne prefacem că nu există (cum s-ar aştepta să facem Ştiinţa Creştină sau vindecătorii din credinţa penticostală), însă Biblia zugrăveşte imaginea condiţiei umane incluzându-i toate defectele. Asemenea durerii de dinţi, sentimentul vinovăţiei are menirea de a ne conduce să admitem că, de fapt, înaintea Dumnezeului celui sfânt există această problemă obiectivă a vinovăţiei. Să ilustrăm aceasta într-un alt mod. Crezi în Dumnezeu? S-o luăm cu începutul începutului. Dacă da, crezi că acest Dumnezeu consideră ca fiind greşite acţiunile lui Hitler şi a naziştilor şi prin urmare, merită o pedeapsă severă? Dacă există un Dumnezeu şi El consideră aceste acţiuni ca nefiind vrednice de cea mai severă pedeapsă (oricare ar fi aceasta), ar mai exista vreun sentiment al dreptăţii în această lume? Ai crede într-un astfel de Dumnezeu? Chiar şi cel mai convins ateu nutreşte în secret speranţa că un infractor în serie, care a scăpat de pedeapsă pe acest pământ, îşi va primi răsplata cândva, cumva, undeva în viaţa viitoare.
Prin urmare, ce crezi? Accepţi ideea că există o judecată finală, cel puţin pentru o parte dintre oameni, la sfârşitul acestei lumi? Este răul judecat şi învins în cele din urmă, sau va avea câştig de cauză ucigaşul a milioane de oameni din Germania Nazistă? Putem accepta existenţa unui Dumnezeu atât de insensibil la existenţa noastră? Dacă poţi accepta ideea că va avea loc o judecată finală, cel puţin a unor oameni, următoarea întrebare care se ridică este aceasta. De ce nu şi tu? Dacă admiţi că va exista o judecată finală şi că răul va fi în cele din urmă judecat, va fi rostit un verdict pentru cei răi, trebuie să ai un motiv pentru care să crezi că tu nu vei face parte dintre ei. Poate că tu nu eşti un Hitler sau un Stalin. Poate te consideri o persoană destul de bună care se înţelege bine cu cei din jur. Dar ai oare un motiv obiectiv, solid, ca să crezi chiar acum, chiar acolo unde te afli acum, că eşti atât de bun încât să scapi de judecata lui Dumnezeu? Ştii cât de bun trebuie să fi pentru a căpăta bunăvoinţa Lui şi nu sentinţa Lui? Sunt întrebări grele. Şi din moment ce veşnicia durează aşa de mult, ar trebui să ai motive întemeiate ca să crezi ceea ce crezi despre acest subiect.
Problema este că noi (mă refer la Biserica Creştină) nu am fost destul de clari în această privinţă. Scriptura vorbeşte limpede despre acest lucru. Ne-am născut păcătoşi şi murim păcătoşi. În nici un stadiu dintre aceste două limite nu suntem destul de drepţi încât să stăm înaintea lui Dumnezeu. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu cer pedeapsă pentru toţi păcătoşii. Astfel că nimeni nu scapă de mânia lui Dumnezeu, pentru că El nu Îşi coboară standardul. Viziunea biblică îi aşează pe toţi la acelaşi nivel. Scriptura spune că nu există nici un om drept. Absolut nici unul. Nici o altă religie nu are o viziune atât de pesimistă asupra naturii umane (sau am putea spune realistă) şi asupra posibilităţilor de a fi mântuiţi prin efortul sau bunătatea umană. Însă vestea bună este că nu există nici o altă religie în lume care să aibe o viziune atât de optimistă în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi harul Său. În timp ce toate religiile îţi arată cerul spunându-ţi că nu eşti neajutorat şi că te poţi mântui prin propriile eforturi, creştinismul îţi spune că Cristos a venit nu doar ca lider moral care să ne arate calea către Dumnezeu, ci a venit ca să fie calea noastră, adevărul nostru şi viaţa noastră. La aceasta m-am referit când am spus că toţi ceilalţi neutralizează atât veştile rele cât şi pe cele bune; vestea rea nu este atât de rea pe cât o înfăţişează creştinismul, dar nici vestea bună, nu poate nici ea să fie atât de bună.
Problema este (ştiţi la ce mă refer) că atunci când punem capul pe pernă, ştim în adâncul inimii noastre că nu avem nici cea mai mică şansă de a ne apropia de Dumnezeu pe baza rezoluţiilor noastre sau a intenţiilor noastre bune. Ştim că inima noastră este înşelătoare şi gândurile ne sunt departe de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea noastră şi departe de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. În adâncul inimii ştim aceasta, aşa cum au ştiut şi Adam şi Eva când au fugit din prezenţa lui Dumnezeu şi au încercat să-şi acopere goliciunea cu haine făcute din frunze de smochin, ştim că lucrurile nu stau atât de simplu şi că Dumnezeu nu este mulţumit de vieţile noastre. Cunoaştem faptul că în fiecare cultură, în fiecare tradiţie religioasă, trebuie să existe o ispăşire, o jertfă pentru pace. Şi fie vom veni la judecată pentru păcatele noastre, fie ne vom lăsa la mila curţii de judecată, încrezându-ne doar în Cristos, că El se va ocupa de noi cu dreptatea şi neprihănirea de care avem nevoie înaintea Judecătorului ceresc al întregului pământ.
Şi dacă harul este esenţa teologiei, recunoştinţa trebuie să fie esenţa eticii. John Wesley a spus odată că dacă am lua harul prea în serios, am submina singura bază de pe care să urmărim o viaţă de sfinţenie; teama de pedeapsă şi nădejdea răsplătirii. Dar nu este aceasta o motivaţie egoistă pentru viaţa creştină? Întotdeauna a existat teama. Prea mult har va întrerupe procesul creşterii spirituale. Dar Scriptura insistă asupra faptului că o vedere legalistă a vieţii creştine nu face decât să ne ducă exact înapoi la teamă şi robie, întrucât Legea, deşi bună în ea însăşi, nu ne va putea da niciodată puterea de a împlini ceea ce porunceşte. Evanghelia nu doar că ne reconciliază cu Dumnezeu, aceasta în primul rând; dar este singurul combustibil pe care-l avem care să ne ţină în procesul de sfinţire. De aceea, recunoştinţa, şi nu teama de pedeapsă sau speranţa răsplătirii, este singura bază corectă pentru urmărirea unei trăiri sfinte şi care să-L slăvească pe Dumnezeu. Dacă mântuirea noastră ar fi depins o singură clipă de noi, chiar într-o măsură infimă, în cele din urmă fie ne-am fi socotit drepţi pe baza faptelor noastre, pretinzând de fapt că succesul ne aparţine, sau am fi disperat, neştiind dacă Dumnezeu ne va accepta vreodată cu adevărat. Cum am fi putut să-L iubim pe Dumnezeu şi să slujim cu toată inima aproapelui nostru, dacă am fi fost preocupaţi de propria noastră salvare?
Legalism şi Ascultare
Care este diferenţa?
Care este diferenţa dintre Legalism şi Ascultare?
de Dr. C. Matthew McMahon
Există o dilemă în biserica creştină de astăzi care nu va fi deloc limpezită cu uşurinţă. Această dilemă este dată de oameni care afirmă lucruri de genul “Noi suntem o biserică nou-testamentală” sau “Noi nu mai avem nevoie de Lege, pentru că ne aflăm sub har.” Sau, “oamenii care ţin Legea sunt legalişti”. Dacă ai rostit vreodată aceste cuvinte, atunci acest eseu ţi se adresează. Vom privi la diferenţa dintre ce înseamnă să fii legalist şi ce înseamnă să fii ascultător. Există o mare diferenţă între cele două. Însă se pare că oamenii nu mai deţin o înţelegere exactă a ceea ce înseamnă fiecare din acestea două.
Există un argument în biserica secolului XXI care sună în felul următor: ,Isus a venit ca să împlinească Legea, aşadar, noi nu mai trebuie să păzim Legea’. Ideea continuă: ,Şi nu mai trebuie să păzim Legea, pentru că ne aflăm sub harul lui Cristos; nu ne putem câştiga mântuirea pe o altă cale, prin urmare, Vechiul Testament este invalid în ceea ce priveşte regulile de viaţă şi trăire’. De fapt, sunt mulţi cei care ar pune deoparte Predica de pe Munte, pentru că, în ea, Isus vorbeşte despre Lege. Toţi aceştia ar arunca la gunoi tot ceea ce face referinţă sau afirmă Legea într-un fel sau altul. Ei nu dau un răspuns satisfăcător la întrebarea ,de ce Dumnezeu, în providenţa Lui, a permis ca Vechiul Testament să fie inclus în Bibliile noastre, din moment ce acesta înfăţişează Legea’. Sunt neînduplecaţi în crezul lor, cred că nu au nevoie de el, dar totuşi, nu pot da un răspuns bun la acest “de ce”. Aceşti oameni cred că orice referire la Lege este un act de legalism. Şi ei nu vor să devină o nouă biserică din Galatia. Astfel că au dat fuga la har şi au aruncat Legea.
Potrivit Bibliei, un legalist ar fi : “orice persoană care ia Legea şi se foloseşte de ea, ca mijloc pentru mântuire”. Legalismul este o tentativă la mântuire. Totuşi, auzim termenul folosit adesea în acest fel: ,O, aceşti oameni sunt legalişti’. Puritanii au constituit adesea stereotipuri în acest sens. Au fost atât de porniţi să accentueze semnificaţia Legii, încât au ajuns să fie consideraţi legalişti şi apoi, secundar, puritani. Dar dacă înţelegem cu adevărat definiţia de mai sus, vedem că oamenii care au urmat Legea lui Dumnezeu, în aşa fel că nu au ataşat-o la meritele lucrării şi crucii lui Isus Cristos, nu sunt legalişti. Legalişti, prin definiţie, ar fi cei care susţin că Legea ajută la câştigarea mântuirii noastre. Aceasta a fost problema cu iudeii. Ei credeau că, ţinând Legea şi crezând, în plus, în lucrarea lui Cristos, un om ajungea să fie mântuit. În Galateni 5:4 Pavel spune: “Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.” Erau unii care credeau că a fi circumcis constituia un lucru care ajuta la mântuire. Dar Pavel spune că în momentul în care adaugi ceva la lucrarea lui Cristos, cazi din har. Doar singură lucrarea lui Cristos îndreptăţeşte pe cel neevlavios (Gal.2:16; 3:11-13, 24; 6:13-14). (Sola Christus – Numai Cristos)
Legaliştii greşesc. Nu poţi folosi Legea pentru a te mântui. Păzirea poruncilor nu constituie o cale de îndreptăţire, pentru că nu este nimeni care să facă întotdeauna ce este bine şi să nu păcătuiască niciodată (Ecl.7:20). Iar cei care se poticnesc într-un singur punct al Legii, se fac vinovaţi de toată Legea (Iacov 2:10). Legea ne arată păcatul nostru, dar ea nu ne poate mântui. Nu face decât să ne conştientizeze de nevoia noastră (Rom.7:7).
A fi legalist nu este un lucru biblic. Aceasta nu constituie o opţiune pentru creştin. Aşadar, ce avem de spus? Fac bine cei care dau la o parte Legea? Dacă Cristos ne-a adus harul, iar noi nu putem păzi Legea, de ce s-o mai folosim? La ce bun slujeşte Legea? Ar trebui noi să fim o “biserică nou-testamentală”?
Este adevărat că legalismul este greşit şi va trimite pe om în iad, datorită crezului acestuia că Legea în şi prin ea însăşi poate să îl mântuiască, prin faptele pe care le face. Galateni 1:8 afirmă: “Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” Dar şi dacă pui deoparte Legea vei ajunge în iad. Apocalipsa 22:14 spune: “Ferice de cei care îşi spală hainele (care împlinesc poruncile Lui – engl.) ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” Cartea Apocalipsei arată foarte clar faptul că cei care vor intra în Noul Ierusalim şi vor petrece veşnicia cu Dumnezeu sunt cei care “împlinesc poruncile Lui”. Cuvântul “porunci” este la plural. Asta înseamnă că Dumnezeu ne cere să păzim mai mult decât o singură poruncă. Adesea, oamenii ne spun că este suficient să păzeşti cea mai mare dintre porunci. Însă Cristos vrea ca noi să păzim toate poruncile Sale.
Apoc.22:18-19 este un pasaj ajutător, care arată că Dumnezeu nu doreşte ca cineva să scoată părţi din Cuvântul Său, în vreun fel: “dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” Nimeni nu are voie să adauge sau să scoată ceva din Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că trebuie să ţinem ceremonialul Legii, întrucât este parte din Cuvântul lui Dumnezeu? Trebuie să sacrificăm din nou animale, pentru că ceremonialul Legii ne arată aceasta în Vechiul Testament? Acestea sunt întrebări bune, dar răspunsul la ele şi la alte întrebări similare se află într-o cunoaştere cumpănită a lucrării lui Cristos.
Cristos a venit şi a împlinit Legea. În Matei 5:17, Isus spune că El a venit ca “să împlinească Legea”. Cuvântul a împlini este pleroo, {play-ro’-o}. Înseamnă ,a cuprinde, a umple; a desăvârşi în orice detaliu, a reda perfect; a duce la bun sfârşit, a îndeplini, a realiza (o anumită sarcină); a împlini, de exemplu a face ca voia lui Dumnezeu (aşa cum ne este relevată în Lege) să fie îndeplinită aşa cum se cuvine, iar promisiunile lui Dumnezeu (care ne-au fost date prin proroci) să ajungă la împlinire.’ Isus a venit să împlinească Legea şi s-o păzească în chip desăvârşit în locul nostru. Asta nu înseamnă că El a terminat cu Legea, sau că a anulat-o. Nu acesta este înţelesul cuvântului folosit. În Matei 5:18, versetul imediat următor celui citit, El afirmă: “Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Isus nu numai că nu anulează Legea, El, dimpotrivă, face exact contrariul: având în vedere lucrarea Sa care urma să împlinească Legea, nicio iotă sau frântură de slovă nu avea să se piardă. Isus le-a dat creştinilor abilitatea, prin mântuire, de a lua hotărâri morale, din nou în numele Legii, şi aceasta datorită lucrării Sale ca Mântuitor fără de păcat. El a păzit Legea pentru ca şi noi s-o putem păzi. Lucrarea lui Isus ne dă puterea să alergăm în cursă, într-o aşa manieră, încât să câştigăm premiul. El nu invalidează Legea, ci ne-o pune înainte, ştiind că El va lucra prin noi, ca s-o ţinem. Şi chiar dacă ne mai împiedicăm pe această cale, El lucrează mereu în noi ca să îndepărteze orice piatră de poticnire.
Aici, noţiunea de legalism este spulberată. Căci noi nu păzim Legea pentru a fi mântuiţi. Ci, mai degrabă, prin faptul că o păzim, arătăm că am obţinut deja mântuirea, prin crucea lui Cristos. În lumina crucii lui Cristos şi eliberaţi fiind de puterea păcatului prin lucrarea lui Cristos, suntem liberi acum să păzim Legea (Gal.4:31).
Cristos cere ascultare. Noi nu trebuie să devenim antinomianişti. Iar cei care ne spun că trebuie să scăpăm de Lege nu sunt decât nişte antinomianişti eretici. Un antinomianist este unul care este “anti”, “împotriva” sau “în loc de” “nomos” sau “lege”. El afirmă că o persoană poate fi mântuită şi nu trebuie să se îngrijoreze niciodată de trăirea unei vieţi de ascultare, şi aceasta pentru că noi suntem sub harul lui Cristos. Dar Pavel anihilează rapid această idee în Romani când spune “Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum” (6:15). Nu suntem liberi să păcătuim, suntem liberi să nu păcătuim. Şi cum să nu păcătuim, dacă nu ştim ce este păcatul? Şi cum vom şti ce este păcatul, dacă nu urmăm Legea? “Legea este ceva păcătos? Nicidecum!” (Rom. 7:7) Dumnezeu ne-a dat poruncile Sale, pentru ca să ascultăm de aceste porunci. Şi noi putem să ascultăm de aceste porunci prin jertfa de sânge a Fiului Său pe cruce pentru noi. Fără de o curăţire deplină în sângele lui Cristos, niciun om nu este în stare să păzească Legea câtuşi de puţin. Nu, noi nu suntem legalişti şi nu suntem antinomianişti. Noi suntem creştini care dorim să facem voia Tatălui. Noi putem spune împreună cu Pavel “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Tim. 3:16-17). Antinomianiştii nu pot să spună acest lucru. Legaliştii nu pot să spună acest lucru. Doar aceia care au fost eliberaţi de Cristos pentru a ţine Legea pot spune acest lucru, căci ei găsesc benefic întregul Cuvânt al lui Dumnezeu. Pentru ce? Pentru a fi făcuţi destoinici pentru orice lucrare bună. Isus spune că cei care sunt “anti-lege” merg în iad, indiferent dacă au predicat în Numele Lui, au făcut minuni sau au scos chiar demoni. Isus spune în Matei 7:23: “Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege”. Cum este cineva “fărădelege”? Este cineva care îşi trăieşte viaţa fără Legea lui Dumnezeu. Este o persoană “fără-de-lege”.
Noi nu suntem legalişti atunci când păzim Legea, deoarece nu căutăm în ea viaţa. Ci mai degrabă Legea este cea care ne arată că avem adevărata viaţă în inimile noastre. Noi păzim Legea, pentru a fi ascultători faţă de Cristos şi pentru a-I arăta cât de mult Îl iubim pentru faptul că ne-a salvat de influenţele condamnabile, care ne împingeau să încercăm a ţine Legea ca să câştigăm viaţa veşnică. Ascultarea este departe de legalism.
“Ce este ascultarea?” ar fi următoarea întrebare la care trebuie să dăm răspuns. Ascultarea înseamnă a exprima dragostea lui Cristos faţă de El prin păzirea Legii. Cristos este Cel care lucrează roada Duhului (Gal.5:22-25). Duhul lucrează în noi dragostea lui Cristos pentru faptele bune; căci în acest scop am fost creaţi. Dumnezeu ne-a creat pentru a face fapte bune (Efes.2:10). Dragostea lui Cristos din noi este cea care ne împinge la fapte bune, pe măsură ce studiem şi ţinem Legea. Dumnezeu este mulţumit şi este glorificat de bucuria pe care o avem în această trudire înaintea Lui. Când ne bucurăm în păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, El este mulţumit. Să nu fim noi ascultători când Dumnezeu, în numeroase pasaje, ne-a poruncit ascultarea, nouă, administratorii Cuvântului Său? (Num.27:20; Isaia 1:19; Fapte 6:7; Rom.6:16; 16:19; 16:26; 2 Cor.7:15; 9:13; Fil.1:21; 1Petru 1:2) Dumnezeu ne cere să fim ascultători în orice circumstanţă ne-am afla, iar cei care susţin contrariul nu sunt decât lupi răi, deghizaţi în haine de oi, ca să înşele pe poporul lui Dumnezeu. Este interesant să vedem că în Matei 7:15 Isus îi numeşte pe cei care fac rău oilor “lupi răpitori”. El a spus acest lucru la finalul Predicii de pe Munte, care este o expunere a celor Zece Porunci şi a vieţii în Împărăţie. Nu este o coincidenţă. Dumnezeu nu doreşte proroci falşi, care să pătrundă în biserică şi să spună că nu este nevoie ca ea să păzească Legea. Acesta fapt nu este decât blasfemie şi erezie împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne străduim să păzim Legea într-o manieră sfântă, prin Cristos.
Aşadar, vedem că este o mare diferenţă între ceea ce înseamnă să fii legalist (a ţine Legea în vederea mântuirii) şi ce înseamnă să fii ascultător (a ţine Legea pentru că am fost mântuiţi). Avem nevoie de Lege, pentru ca ea să ne arate păcatul. Avem nevoie de Lege, pentru a ne îndrepta spre neprihănire. Avem nevoie de poruncile lui Cristos, care ne sunt date pe tot parcursul Scripturii, pentru înaintarea sfinţirii şi sfinţeniei noastre, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul (Evr.12:14). Mântuirea nu depinde de Lege, ci mai degrabă mântuirea este văzută în noi atunci când păzim Legea.
Du-te în această duminică în orice biserică a secolului XXI şi întreabă ce înseamnă să ţii Sabatul sfânt? Cum păzeşte cineva porunca a patra? Oamenii te vor privi cu nedumerire. Te vor considera legalist. Şi dacă nu ai fi pus această întrebare, nici nu s-ar fi gândit la aşa ceva. Chiar şi atunci când stau şi ascultă lecţia de la Şcoala duminicală, cântă un psalm sau doi, sau ascultă predica, ei aşteaptă binecuvântarea finală a întrunirii duminicale şi nu realizează niciodată ce este de fapt Sabatul. Aceasta este o parodie, este păcat.
Fie ca să devenim oameni ai Cuvântului, ai Cuvântului în întregime şi doar ai Cuvântului. Fie ca să dăm la o parte erezia legalismului şi să îmbrăţişăm ascultarea faţă de Cristos. Căci dacă nu ascultăm de Cristos, nu vom avea parte de El. Pentru că El spune: “De ce-Mi ziceţi: ,Doamne, Doamne!’ şi nu faceţi ce spun Eu? ” (Luca 6:46, din predica rostită în câmpie). Nu suntem legalişti atunci când ascultăm de Cristos, dimpotrivă, suntem creştini atunci când ascultăm de El.
Richard Wurmbrand
Richard Wurmbrand se naşte pe 24 martie la Bucureşti, al patrulea fiu şi cel mai mic al unei familii de evrei români.
1913
Familia se mută la Istanbul unde tatăl său deschide un cabinet stomatologic.
1919
În urma decesului tatălui său, familia Wurmbrand se întoarce la Bucureşti. În anii ce urmează cochetează cu politica de stânga, alăturându-se comuniştilor.
1926
Pleacă la Paris ca să se întâlnească cu o rudă din America. Acesta îi favorizează o întâlnire cu ambasadorul URSS care îi promite să-l trimeată la şcolarizare la Moscova.
1927
Richard Wurmbrand pleacă la Moscova unde studiază într-o şcoală de politruci ideologia comunistă, vreme de 2 ani
1929
Se întoarce ilegal în ţară, cu acte false, având misiuni precise trasate de la Moscova
1933
La 20 august Richard Wurmbrand care deja avusese o condamnare de trei ani pentru agitaţie comunistă este condamnat la 10 ani de temniţă, alături de alţi lideri comunişti, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, în procesul ceferiştilor de la Griviţa. Este închis la Doftana. În închisoare Richard îşi dă seama de marea înşelătorie care era doctrina comunistă şi se leapădă de marxism.
1936
Se căsătoreşte cu Sabina Oster.
1938
Richard şi Sabina se convertesc la creştinism după ce primesc o Biblie de la un tâmplar sas, pe când se aflau la Săcele, unde Richard era în convalescenţă. Devin membrii bisericii de pe lângâ Misiunea Anglicană pentru evrei din Bucureşti, biserică ce se întrunea pe str.Olteni.
1939
Se naşte singurul lor fiu, Mihai.
1941
În urma intrării României în război, misiunea anglicană se retrage din România şi locul îi este luat de o misiune luterană norvegiană. În timpul regimului antonescian Richard este arestat de trei ori, anchetat şi maltratat. Familia Sabinei este deportată în Transnistria şi dispare fără urmă, fiind probabil exterminată.
1944
După eliberarea ţării de nazişti, Richard Wurmbrand editează împreună cu alţi evrei mesianici revista Prietenul, revistă în care publică sub pseudonimul Neculai Ionescu. Revista apare până la suprimarea ei de către comunişti dar pseudonimul ales atunci va fi folosit şi mai târziu când cărţi scrise de Wurmbrand în exil vor fi trimise ilegal în România ( de exemplu: Umpleţi Vidul şi Marx şi Satan)
1945
După preluarea puterii de către comunişti, soţii Wurbrand îşi încep activitatea în cadrul bisericii subterane, prin care se focalizează pe evanghelizare, atât a românilor cât şi a soldaţilor şi ofiţerilor armatei sovietice. Tipăreşte un număr enorm (unele surse afirmă că un milion) de Evanghelii în limba rusă pentru a fi distribuite soldaţilor Armatei Roşii.
1948
Pe când se ducea la biserică, Richard este răpit de pe stradă de către securitate şi încarcerat, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare pentru înaltă trădare. Avea să fie torturat, maltratat, ţinut ani de zile la izolare, vreme în care familia sa nu ştia nimic de el. Se încearcă în mod repetat, inclusiv cu promisiunea de a fi eliberat şi numit episcop, să se obţină colaborarea lui cu regimul.
1950
Sabina este şi ea arestată şi trimisă în lagăr de muncă forţată, vreme de trei ani, la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră.
1956
După opt ani de temniţă Richard este eliberat în cadrul amnistiei ce a urmat morţii lui Stalin. I se încredinţează o mică parohie de ţară şi i se cere ca numărul credincioşilor să nu crească sub nicio formă.
1959
Richard este arestat din nou şi condamnat la 25 de ani de temniţă.
1964
Este eliberat din nou din închisoare.
1965
Familia Wurmbrand este răscumpărată din România contra sumei de 10.000$ achitată de o organizaţie creştină din Norvegia. În luna decembrie ajung astfel la Oslo.
1966
Pleacă în SUA unde, la Philadelphia, indignat de ce se spunea la o manifestaţie împotriva războiului din Vietnam, Richard se urcă la tribună şi a strigat că n-au idee despre ce vorbesc, că el este doctor în comunism şi, în faţa mulţimii consternate le arata urmele torturilor înurate în temniţele comuniste. În mai 1966, doar la câteva săptămâni de la sosirea în SUA Richard depune mărturie în faţa unei comisii speciale din Senatul SUA. Îşi dă cămaşa jos pentru a arăta cele 18 cicatrici de pe trupul său, rămase în urma torturilor la care a fost supus. Textul mărturiei sale devine cel mai bine vândut document al Guvernului SUA vreme de trei ani. În acelaşi an publică cartea Torturat pentru Hristos, carte care devine un bestseller mondial.
1967
Înfiinţează organizaţia care din 1990 se numeşte Vocea Martirilor prin intermediul căreia acordă asistenţă creştinilor persecutaţi de pretutindeni, având filiale în 35 de ţări.
1968
Publică o nouă carte: Cu Dumnezeu în subterană, carte care cunoaşte de asemenea un succes extraordinar.
1990
După căderea regimului comunist, Richard şi Sabina se întorc în România, 25 de ani după plecarea în exil. Aici înfiinţează librăria şi editura Stephanus din Bucureşti.
1995
Richard se retrage din activitate, continuând să trăiască în California.
2000
Sabina Wurmbrand moare în august.
2001
Pe 17 februarie, la Torrance, California, Richard Wurmbrand moare la vârsta de aproape 92 de ani.
https://ro.pinterest.com/libraria_maranatha/carti-richard-wurmbrand/
Copii, în tot acest timp, aproape că am uitat Biblia. Dar am avut întotdeauna în minte patru lucruri. Primul, că există un Dumnezeu. Al doilea, că Isus Cristos este Mântuitorul nostru. Al treilea, că există viață veșnică, iar al patrulea, că dragostea este calea cea mai bună.
Arestat din cauza popularității sale și din cauza felului de a se face incomod autorităților, va trece din închisoare în închisoare, va întâlni o mulțime de oameni diferiți, de la cei mai simpli, până la foști politicieni de marcă, dar va rămâne el însuși. Abuzurile și încercările de a crea omul nou s-au ciocnit de un caracter puternic, o voință dispusă să meargă până la capăt și de conștiența unei misiuni pe care trebuie să o îndeplinească.
Datorită acestei perindări în mai multe locuri de detenție, cititorul ajunge să vadă dimensiunea aparatului represiv, metodele pe care le folosește și transformarea oamenilor în instrumente ale unui sistem ce are ca scop crearea unei noi societăți. Și totuși, față de acei care ar fi câștigat cel mult disprețul majorității, Wurmbrand arată altceva. Dovedește că are în el spiritul Maestrului său și le vorbește despre Acela pe care cu atâta disperare caută să-L îndepărteze. Iar acele instrumente ale sistemului devin din nou oameni și acceptă să privească dincolo, spre o viață cu adevărat nouă, dar plătită cu un preț greu în acea epocă a cruzimii.
Povestea încarcerării pastorului Wurmbrand va aduce în fața noastră o mulțime de personaje diverse, cu ocupații diferite, prinse în vârtejul unei puteri abuzive și care din diferite temeiuri ajung să fie închise în cele mai cumplite pușcării ale țării. Aceștia întâlnesc aici un om slăbit de suferință, urâțit de tratamentul brutal, dar având în el o pace și o bucurie străine acelui loc. Viețile lor sunt schimbate prin prezența aceluia care știe să spună o vorbă bună, să mângâie și să îngrijească trupul și sufletul celor în suferință.
În cele din urmă, cititorul va descoperi cu adevărat cine este Richard Wurmbrand. Un om între oameni, dar un om ca toți ceilalți oameni: ispitit, încercat, uneori plin de îndoială, speriat și îngrijorat pentru familia sa. Însă puternic, încrezător în ceea ce i s-a promis și dornic să spună și altora, calculând mai târziu prețul acelui risc.
Acțiunile sale impresionează și motivează, dovedind că, într-un veac sălbatic, mai existau și oameni care știau să silabisească binele. Și toate acestea pentru că întotdeauna a avut un Coleg de celulă care i-a deschis calea și care era pregătit să sufere împreună cu el fiecare palmă primită.
https://pressone.ro/sabina-wurmbrand-discretia-slujirii-si-nobletea-suferintei
Sabina Wurmbrand – discreția slujirii și noblețea suferinței
Scena Canalului
Pușcăria o poți părăsi la un moment dat, însă ea rămâne agățată de tine ca scaiul, pentru restul vieții. O duci cu tine, pe oriunde ai umbla, mai ales când ai conștiința că ai fost întemnițat pe nedrept.
Și într-adevăr, Sabina Wurmbrand, cea care a spus cuvintele de mai sus, a cărat după sine, precum un melc cochilia, și Jilava și Canalul și temnița de maximă securitate de la Târgșor. În plus, a cărat cu sine o grămadă de ani de nesiguranță și frică. Iar anii aceștia sumbri au căzut deodată, grămadă, pe capul acestei ființe mărunte, fragile și timide, dar care ascundea o forță interioară greu de bănuit.
Sabina a dus mereu cu sine și amintirea sinistră de pe vremea când, prin ceva suceală aiurită a sorții, ajunsese să fie numită dușmancă a poporului, contrarevoluționară, deși numai la revoluții nu-i stătea ei mintea. La poartă, sub controlul turnului de pază de la Canal, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: „Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari”.
Uneori, spre amuzamentul gardienilor, era aruncată în Dunărea rece, iar zeghea plină de apă o trăgea în jos, la fund, ca un bolovan. Se târa cu chiu cu vai afară din apă, agățându-se de pietrele de mal, doar ca să fie aruncată din nou, precum o jucărie stricată, un ciudat antidot împotriva plictiselii torționarilor. Numai că, indiferent de surprizele sorții, micuța bandită a știut mereu cum se iese la mal.
Pentru tânăra Sabina Oster născută în 1913 la Cernăuți într-o familie respectabilă de evrei, viața din anii ’30 părea mai parfumată și mai plină de promisiuni ca o floare de câmp în momentul ei de maximă inflorescență. Totul era deschis, posibilitățile păreau infinite, iar viața – un buchet de fericiri strânse-n pumn. Nimeni pe atunci nu-și imagina că va veni ziua coasei, ziua necazului, ziua când toate florile câmpului vor deveni o masă informă de fân cenușiu, adunată grămadă într-o căpiță anonimă. Răul adus de cei care predicau bunăstarea, pacea și egalitatea era pur și simplu, de neimaginat.
Peste mulți ani, privind înapoi la toate răsturnările istoriei și nebunia lumii, Sabina avea să concluzioneze cu amărăciune: „Nimeni nu poate trece prin Valea Plângerii fără să plătească un tribut al lacrimilor, o taxă a jelaniei”. A plătit impozitul cu vârf și-ndesat, apoi și-a continuat mersul înainte cu o seninătate de invidiat, neprivind nicicând înapoi cu mânie, fiindcă a crezut mereu în iubire, a crezut că totul are un sens și că, atunci când va veni vremea recapitulărilor finale, nimic nu se va dovedi a fi fost doar simplă întâmplare.
Există la evrei o lungă tradiție a robiei și persecuției, o conștiință acută a pericolului. Pentru Sabina nu a fost așadar o surpriză când colegele ei de clasă o numeau pe față ‘jidoavcă jegoasă’. N-a tresărit nici când au apărut ghetourile, iar la urechile ei a ajuns nu doar zvonul deportărilor, ci și vestea pogromului de la Iași. N-a fost privit nici ca pe ceva nemaiîntânit faptul că părinții ei, împreună cu două surori și un frate aveau să nu se mai întoarcă în veci din lagărul nazist din Transnistria.
Despre aventura ei de rob la Canal avea să-și amintească așadar, cu un soi de seninătate stranie, ca despre o prelungire oarecum firească a istoriei unui popor veșnic rătăcitor:
„Vântul ne biciuia obrajii şi ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârşit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deţinuţi, escortaţi de ambele părţi de gardieni înarmaţi. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puţin înapoi, ceea ce era interzis) lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporţii uriaşe, cu multe mâini şi picioare, orb, neavând alt scop decât a munci până la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoşi, sclavii israeliţi din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriaşele piramide ale lui Faraon.”
Dar cum a ajuns Sabina dintr-o talentată profesoară de limbi străine și o promițătoare studentă în chimie la Sorbona o sclavă a construirii socialismului la Canal, o deținută politică oarecare, printre atâția mii de dușmani ai poporului? Printr-o seamă de surprinzătoare întorsături ale sorții, care numai pure întâmplări nu ar putea fi numite. În viața ei fericită și oarecum previzibilă și-a făcut loc miraculosul, dând strașnic din coate.
Totul avea să se dea rău de tot peste cap în clipa când tăciunii din ochii ei mici, de vietate a pădurii, s-au oglindit în cei mai azurii și mai adânci decât marea, ai lui Richard Wurmbrand, un tânăr înalt și fermecător privind-o semeț, de sus, din balconul unei vechi case boierești bucureștene.
Scena Balconului
Normal, amândoi protagoniștii au perspective ușor diferite asupra întâmplării respective, fapt care întărește veridicitatea poveștii. Cu amintirile puternice e greu – prin repetiție mai toate derapează ușor, în timp, în nuanțe adaptate celui care le redă – ba un om excesiv de realist, ba unul prea romantic. Nici măcar cei patru evangheliști n-au cunoscut decât arareori concordanțe perfecte în redarea anumitor întâmplări, darmite oamenii simpli?
Într-o predică având ca temă „Nebunia dragostei”, Richard Wurmbrand rememorează scena balconului cam așa: Stăteam într-o zi însorită în balconul casei noastre când văd că trece pe drum o fată cu un chip senin și frumos, exact genul meu. Alerg imediat după ea și îmi cer iertare pentru necuviință, dar îi spun direct cât de mult îmi place de ea, ba chiar o invit înăuntru să i-o prezint mamei mele. Fără prea multe ocolișuri, o cer de soție. Ei bine, așa arată, dragii mei, nebunia dragostei. De fapt, așa arată cred, dragostea la prima vedere.
Pentru Sabina perspectiva de jos, din stradă, e oarecum diferită. Mergea cu un unchi de-al ei în vizită la o familie prietenă, când deodată zărește în balconul casei respective un tânăr mânios, care trece imediat la confesiune neașteptată. Cică mama lui și-ar dori pentru el o căsătorie aranjată cu o tânără de familie bună, cu promisiunea unei zestre promițătoare, constând într-o sumă mare de bani, doar că băiatului nu-i place nici ideea, nici fata respectivă. Ca să-și limpezească mințile, iată, a ieșit la aer și tocmai ce a zărit-o pe ea.
Mai în glumă, mai în serios, îi spune: „M-am gândit că, dacă aș putea găsi o fată ca dumneata care să-mi fie soție, aș renunța să mă mai gândesc la milionul celeilalte”. Tot dragoste la prima vedere se cheamă, privită însă puțin dintr-un alt unghi.
Pe scurt, cei doi se îndrăgostesc, dar nu oricum – cu termene și condiții. Numele de alint al Sabinei va deveni, pentru tot restul vieții , Binți. Doar că alintul vine cu o avertizare din partea lui Richard: „Vreau să știi că nu sunt om ușor de mulțumit și că nu vei avea o viață prea ușoară cu mine”.
Dar cum dragostea e oarbă, Sabina acceptă orice, renunță chiar la Sorbona și Paris, apoi își leagă viața de el, total. Doar că acest tânăr fermecător e și un om al extremelor. E impetuos, imprevizibil, e năvalnic și pasional în tot ce face. Are anvergură și nu-i plac jumătățile de măsură. Nu e defel ușor de mulțumit. Ia uneori o viteză atât de mare, încât are nevoie de cineva care să-l mai tempereze, să-l încetinească. Răbdarea și liniștea interioară ale Sabinei vor fi contrapunctul vital, atât de necesar în viața lui.
Scena Convertirii
La început, Richard e doar un om de lume, adorator de petreceri, dornic să facă mulți bani. Apoi cade într-o altă extremă – devine comunist ilegalist, școlit la Moscova, plătit tot de acolo. La întoarcerea în țară e urmărit de serviciile secrete, drept urmare sfârșește pentru o scurtă perioadă la închisoarea Doftana. De acolo se alege cu o frumoasă tuberculoză, precum și cu mari îndoieli cum că această ideologie comunistă bazată pe lupta de clasă ar putea fi idealul său suprem în viață.
Până una alta, împins de îngrijorata Sabina, pleacă într-un sanatoriu din munți să se trateze. Nu știe că acolo, pe propriul său drum al Damascului, va avea loc o întâlnire misterioasă, care-i va schimba cursul vieții pentru totdeauna. Dintr-un ateu comunist, spre șocul tuturor, Richard va deveni un creștin militant, la fel cum Saul, viitorul Apostol Pavel a devenit dintr-un persecutor al urmașilor lui Hristos, un misionar de prima mână.
Aceasta este metanoia în toată splendoarea ei, cuvânt care în grecește înseamnă schimbarea radicală a inimii sau, în limbajul Evangheliei, nașterea de Sus. Cum de s-a îndrăgostit iremediabil acest tânăr evreu promițător tocmai de tâmplarul obscur din Nazaret, pe care ai săi conaționali l-au condamnat la moarte? Richard este găzduit o vreme la Christian Wölfkes, care este și el un tâmplar credincios, dintr-un sat oarecare de pe lângă Făgăraș. Iar acesta, alături de soția sa, obișnuia să se roage așa:
„Doamne, ți-am slujit pe pământ și aș vrea să am parte de răsplata Ta, atât în cer, cât și pe pământ. Iar răsplata mea să fie aceea de a nu muri înainte de a reuși să aduc un evreu la credința în Isus Hristos, pentru că Isus a făcut parte din acest popor. Dar sunt sărac, bătrân și bolnav. Nu mă pot duce să caut un evreu, iar în satul meu nu sunt evrei deloc. Așa că, fă cumva și adu Tu un evreu la mine, iar eu am să fac tot ce-mi stă în putință pentru a-l aduce la Hristos”.
Curtat de tâmplar mai asiduu decât o fată frumoasă de un tânăr îndrăgostit până-n vârful urechilor, Richard cedează avansurilor și devine, peste noapte, un paradox – un evreu creștin. Primește în dar Biblia familiei Wölfkes, o citește avid și descoperă că are în sfârșit o cauză pentru care e cu adevărat gata să-și dea viața. Fiindcă principiul său călăuzitor este următorul:
„Un om nu crede cu adevărat în ceva recitat mecanic, ci doar în lucrurile pentru care este gata să moară”.
Deși în familia tradițională a Sabinei recomandarea era să se privească în altă parte atunci când treceau pe lângă o biserică, iar pronunțarea acestui nume de „Hristos” era complet interzisă, nu va trece mult și un complex întreg de împrejurări va conduce și la convertirea Sabinei.
Cot la cot, cei doi soți încep să muncească în echipă cu un zel misionar demn de Biserica Primară, drept urmare împart clandestin sute de mii de Biblii, convertind pe bandă rulantă sute și sute de oameni de tot felul: evrei, intelectuali, țărani, comuniști, ofițeri ruși amatori de ceasuri și vodcă sau simpli prieteni în căutarea unui sens.
După ce a lucrat o vreme la Misiunea Anglicană pentru Evrei, Richard a devenit oficial pastor lutheran. Va trăi de aici înainte cu convingerea că lumea e însetată după har și dragoste, așa că nu va înceta să-i iubească tot restul vieții pe comuniști, urând însă, din tot sufletul, ideologia și sistemul.
Scena Congresului
În 1939 li se naște singurul lor fiu, Mihai. Peste ani vor adopta un copil orfan, pe Sandu. Sabina își descoperă, pe lângă talentul de a-și ține soțul în echilibru, daruri neștiute de orator și de organizator de tabere, seminarii sau întâlniri clandestine de închinare. Face naveta la Budapesta ocupându-se de refugiați. Își ajută, atât cât poate, semenii evrei persecutați. Se ocupă de un sistem de trimitere a lor din Israel iar, imediat după război, organizează o cantină a sărmanilor hrănind o mie de persoane zilnic.
Multe întâmplări mici și mari i-ar fi putut zdruncina credința pe parcurs, dar ea a rămas tare ca o stâncă. A rămas în picioare chiar și atunci când s-a petrecut o mare tragedie în viața ei. Cu chiu cu vai, organizase scoaterea din țară a unor evrei, printre care și câțiva copii orfani, pe care-i iubea mult. Doar că vaporul cu care părăsiseră România lovește o mină în largul mării și se scufundă, cu toți oamenii la bord.
Între timp, Richard ține să dovedească cu orice preț, oricui și oriunde că, de fapt, creștinismul nu e altceva decât o religie a curajului. Riscă enorm făcând misiune în cazărmile soldaților ruși pretextând că vrea să cumpere ceasuri furate. Organizează o Biserică Subterană, paralelă cu activitățile lui la vedere, distribuie pasaje din Scriptură deghizate în cărțulii roșii, cu mutra lui Marx pe copertă. De fapt, parcă își pregătește, cu mare zel, propria arestare.
Un anume fapt excepțional va accelera lucrurile – Congresul Cultelor. E încununarea unui lung proces tipic sovietic de a seduce Biserica și de a o anihila, printr-un control strict. Iar procesul începe cu coruperea liderilor religioși, transformați pe rând în informatori și securiști. Între clerici începe un straniu concurs – cine e mai loial partidului comunist și ce metode creative să folosească pentru a-l integra cumva pe Hristos în noua ideologie.
Drept urmare, un anume preot își brodează pe robă secera și ciocanul. Altul își roagă enoriașii să renunțe la apelativul Sfinția Sa și să-l numească simplu, Tovarășul Episcop. Iar un altul ține prelegeri teologice, în care explică cele trei revelații ale lui Dumnezeu: prin Moise, Hristos și Stalin.
Congresul începe cu o slujbă religioasă la Patriarhie, iar liderii, în frunte cu primul ministru Petru Groza sărută mâna patriarhului și fac zeloși semnul crucii. În Palatul Parlamentului, stau adunați ciopor peste 4000 de preoți, pastori și misionari din toate confesiunile. Iar oamenii lui Dumnezeu vin cu o idee de-a dreptul trăznită – să-l aleagă ca președinte de onoare pe tovarășul Iosif Stalin, cel mai de temut serial killer de creștini cunoscut vreodată.
Transmisiunea e live la radio, pe postul național, și o țară întreagă ascultă siderată ploconeala jenantă de la microfon a clericilor, perindându-se slugarnic prin fața noii puteri. Iar puterea le promite, la schimb, libertate religioasă, asta dacă ei sunt gata să ofere supușenie totală.
În sală se află și familia Wurmbrand. Richard devenise între timp un fel de star, acum fiind reprezentantul Consiliului Mondial al Bisericilor. Asistând la fățărnicia nemăsurată a preoților, Sabina începe să se foiască și să fiarbă de indignare. La fel Richard. De această dată, nu mai există nici o neconcordanță între cei doi privind desfășurarea evenimentelor. La un moment dat, Sabina își cotește soțul, iar între ei se naște acest dialog absolut istoric:
– Richard, n-ai vrea să iei și tu cuvântul, ca să speli rușinea asta de pe fața lui Hristos? Privește cum îl scuipă în față…
– Dacă fac asta, tu n-o să mai ai soț, sper că îți dai seama.
– Un soț laș nici nu-mi doresc, să știi.
Sabina avea să spună peste ani că acel impuls curajos inexplicabil nu-i aparținea, ci venise de undeva de Sus, cu un scop precis – ca măcar pentru câteva clipe, adevărul să biruie minciuna. Richard se înscrie deci la cuvânt și își începe discursul amintind cuvintele Scripturii:
„Atunci când copiii lui Dumnezeu se întrunesc laolaltă și îngerii din cer sunt prezenți ca să învețe, prin ei, înțelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, datoria noastră ca slujitori ai Săi este aceea de a preamări pe Creatorul și Mântuitorul nostru, nu puteri pământene, care sunt trecătoare. Numai lui Hristos i se cuvin cinstea și gloria, fiindcă a murit pentru păcatele noastre, ale tuturor”…
În sală se creează o rumoare ciudată. Parcă treziți dintr-un somn adânc, clericii încep să-și amintească de misiunea lor sacră pe pământ, să-și dea seama de falsul grosolan care-și făcuse cuib în sufletele lor. Încep prin urmare să aplaude, să strige: „Pastorul! Să ne mai vorbească pastorul!” Burducea, ministrul de atunci al cultelor se apucă să urle, cu ochii injectați: „Microfonul! Tăiați microfonul! Dreptul la cuvânt e anulat!”
Richard și-a continuat impasibil predica până la întreruperea transmisiei ascultată de o națiune întreagă, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Porecla „Pastorul” a rămas de atunci lipită de el. Ajunși acasă, bătrâna lui mamă îl privește pe Richard cu mirare: „Cum? Ați scăpat? Credeam că v-au arestat atunci pe loc, pe amândoi”. Arestarea și persecuția erau însă, doar niște chestiuni de timp.
Scena Senatului
Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, ca la manualul oricărui Gulag. Richard e săltat de pe stradă și dus direct la pușcărie, cu o cagulă neagră pe cap. În mașină îi întreabă pe securiști ce dată e. E 29 februarie 1948.
Își amintește că îndemnul „Nu vă temeți!” apare în Scriptură de 366 de ori, nu de 365, adică și pentru anul bisect, cel în care tocmai se află. Cu curajul său caracteristic, în ciuda torturilor, Richard nu semnează nimic, nu trădează pe nimeni, nu recunoaște nici o uneltire împotriva statului.
Nu se așteaptă însă la ce urmează: teroarea prin suspendare senzorială. Vreme de 3 ani e abandonat în izolator, complet singur, fără lumină, într-o liniște desăvârșită, gardienii purtând pâslari, ca să nu li se audă pașii. Ceea ce nu au reușit cuștile de lemn cu cuie în care era ferecat sau bătăile cu vergele la tălpi, a reușit liniștea izolatorului – să aștearnă, ca o plapumă groasă, uitarea peste fosta lui viață.
În plus, periodic i se administrează halucinogene în mâncare, prin urmare devine atât de confuz, încât din toată rugăciunea „Tatăl Nostru” nu mai ține minte decât titlul. Așadar, bălmăjește același lucru, în buclă: „Tatăl nostru… iartă-mă că ți-am uitat rugăciunea, dar pun pariu că Tu o știi pe dinafară”. Uită și toată teologia, doar numele abstract lui Hristos îl repetă la infinit, în așteptarea unui răspuns care întârzie să sosească.
În tot acest răstimp, Sabina suferă, pe lângă teroarea de a nu ști absolut nimic despre soțul ei, amenințări și presiuni imense: ba să renunțe la credință, ba să divorțeze. Diversiunea merge până acolo încât, la un moment dat, o vizitează niște securiști deghizați în foști pușcăriași, încercând să o convingă că au asistat personal la moartea și îngroparea lui Richard. Nimic însă nu reușește să o facă să-și piardă două lucruri: încrederea în Dumnezeu și nădejdea revederii.
În cele din urmă, se petrece al doilea inevitabil. Într-o noapte, oamenii Securității dau năvală în casă și încep o percheziție în căutare de presupuse arme. La un moment dat, Sabina ia de sub bocancii lor Biblia și spune: „Uite, poate pe asta o căutați. E singura armă din casă”. E dusă direct la Jilava, iar bietul Mihai rămâne ani de zile pribeag, în grija vecinilor și cunoscuților, fără să aibă vreo veste de la părinții lui.
Ieșit de la izolator, Richard revine în forță la viață și pierde orice inhibiție în fața torționarilor săi, cărora le ține niște fermecătoare prelegeri despre bunătate și iertare, de parcă ar fi fost ceva îngeri. De fapt, stabilește cu ei o convenție tacită: el predică, iar ei îl bat. Face fiecare ce știe mai bine. Le repetă mereu următoarele vorbe de neînțeles:
„Comuniștii îi pot ucide pe creștini, dar nu le pot astâmpăra, cu un drum, și dragostea pentru ucigașii lor”.
Nu de puține ori, după ce e bătut bine, se întoarce plin de sânge în celulă și își continuă impasibil predica, exact de unde o lăsase. Peste tot pe unde este întemnițat, răspândește o bună dispoziție contaminantă și un umor discret, ca un parfum bun. Nici urmă de jale și depresie la el, chiar din contră: se poartă cu entuziasmul unui sfânt nebun, îndrăgostit iremediabil de Hristos.
În ’56 e eliberat. Predică peste tot, dezvoltă Biserica Subterană, se poartă de parcă s-ar cere înapoi la pușcărie. În ’59 e încarcerat iar și primește 25 de ani. De pe scări, în drum spre duba miliției, îi flutură mâna Sabinei, zâmbind larg: „Transmite-i toată dragostea mea pastorului, care m-a trădat”.
După 14 ani de temniță, din care primii trei complet rupt de lume, Occidentul hotărăște răscumpărarea lui Richard contra unei sume imense pentru acea vreme – 10.000 de dolari. După un periplu prin Europa, cei trei ajung cu bine în Statele Unite. Imediat, Richard se apucă de dictat o carte-mărturie, care va zgudui lumea prin simplitatea și directețea ei: „Torturat pentru Hristos”. De fapt, întreaga lor viață de acum încolo va deveni o lungă mărturie.
În mai 1966, soții Wurmbrand sunt invitați să depună o mărturie înaintea unui subcomitet al Senatului american despre teroarea nebănuită, ce înflorește dincolo de Cortina de fier. Aflată, ca mai mereu, în planul al doilea, Sabina nu urcă la prezidiu, ci alege să rămână în banca ei, susținându-și soțul din umbră. Celor prezenți nu le vine să creadă ce le povestește Richard, iar unii mai neîncrezători, la fel ca Apostolul Toma, cer o dovadă.
Spontan, omul acesta ciudat de expansiv și cu o retorică cuceritoare, se dezbracă până la brâu și se apucă să-și descrie cicatricile spunând: „Nu mă mândresc deloc cu rănile mele, ci vreau doar vă arăt cât este de schilodit trupul Bisericii și al țării mele”.
În tot acest timp, pe fața Sabinei curg șiroaie de lacrimi amare. Richard avea să-i spună acasă: „Să știi că lacrimile tale au produs o impresie mai puternică asupra celor prezenți decât rănile mele”. Aceasta a fost și va rămâne mereu marca familiei Wurmbrand – noblețea suferinței, o împletire de răni și lacrimi, iscată, paradoxal, dintr-o credință de neclintit și o iubire nemăsurată pentru toți oamenii.
Sabina Wurmbrand e genul de luptătoare tăcută, care a ales deliberat rolul omului de pe locul doi. Datorită slujirii ei discrete, a înțelepciunii și echilibrului ei, Richard a strălucit mereu, în lumina tuturor reflectoarelor. În timp, el a scris mai bine de 15 cărți, unele devenite clasice, a schimbat nenumărate vieți predicând mulțimilor. Sabina s-a mulțumit să scrie acum 50 de ani o singură carte, cu un titlu extrem de sugestiv: „The Pastor’s Wife”.
Imediat după ’89, cei doi s-au întors în țară și au depus flori la mormintele torționarilor și securiștilor. Împreună au fondat o misiune, au călătorit în toată lumea și au fost militanți activi în ajutorarea Bisericii Subterane, până au părăsit această Vale a Plângerii, în anul milenului, la scurtă vreme unul de celălalt.
Acest material este un tribut adus forței, discreției și curajului unui om care a ales mereu să stea în penumbră, a ales culisele în locul scenei, strana în locul amvonului și tăcerea în locul microfonului. Fără această minunată Sabina, destinul excepțional al unui om ca Richard Wurmbrand ar fi fost, poate, altul.
Surse bibliografice:
Sabina Wurmbrand – „Noblețea suferinței”, Editura Stephanus, București, 2007
Richard Wurmbrand – „Cu Dumnezeu în subterană”, Editura Stephanus, București, 2007
Richard Wurmbrand – „Tortured for Christ”, Hayfield Publishing, UK, 1967
Torturat pentru Hristos, filmul
Disciplinează-te… fără legalism
De Don Whitney
Eu şi soţia mea, Caffy, avem o veche prietenă care m-a întrebat într-o zi despre cartea la care scriam. Când i-am spus că titlul cărţii este Simplifică-ţi viaţa spirituală, ea mi-a replicat direct: ‘Fără reguli.’
‘Ce vrei să zici?’
‘Nu ar trebui să existe reguli pentru viaţa spirituală. Eu una încerc să citesc în fiecare zi în patru locuri diferite din Biblie, însă uneori citesc doar în două sau trei. Nu vreau să am o regulă care să-mi dicteze să citesc în patru locuri.’
Însă Biblia însăşi ne dă anumite reguli cu privire la viaţa noastră spirituală. De exemplu, una dintre ele se află în 1Timotei 4:7 — “deprinde-te (disciplinează-te — engl.) să fii evlavios.”(GBV) În ascultare faţă de această poruncă, fiecare creştin trebuie să urmărească intimitatea cu Cristos şi imitarea lui Cristos prin punerea în practică, atât personal cât şi congregaţional, a regulilor disciplinare spirituale aflate în Scriptură. De împotrivit, trebuie să ne împotrivim atingerii acestui scop prin reguli care nu sunt în Biblie.
Aşadar, în timp ce Scriptura ne porunceşte să ne angajăm la deprinderi spirituale, totuşi noi nu vrem să le urmărim într-un mod legalist. Legalismul reprezintă accentul nepotrivit care se pune pe fapte în relaţia noastră cu Dumnezeu. El urmăreşte manifestarea spiritualităţii, manifestare care se măsoară prin număr, frecvenţă, durată, cantitate şi aşa mai departe. Nimeni nu are autoritate să-şi impună lui sau altor persoane măsuri externe de spiritualitate, care să nu aibă bază scripturală. Căci dacă aşa stau lucrurile, am da dovadă de legalism dacă i-am spune prietenei noastre că trebuie să citească în fiecare zi din patru locuri ale Bibliei, sau că trebuie s-o citească în fiecare zi.
Opusul legalismului este libertinajul, adică a trăi ca şi cum libertatea în Cristos nu presupune nişte standarde măsurabile ale spiritualităţii. Libertinajul face pe cineva să creadă că poate fi credincios cuvântului din 1Timotei 4:7, chiar dacă nu mai citeşte Biblia niciodată.
Viaţa creştină care a fost disciplinată spiritual trebuie trăită între aceste două erori. Pe de o parte, datorită harului lui Dumnezeu experimentat prin Cristos, credincioşii sunt liberi să nu ţină regulile făcute de om, reguli care au rolul de a păstra dragostea lui Dumnezeu. “Rămâneţi dar tari”, spune Galateni 5:1, “şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.”
Pe de altă parte, datorită harului lui Dumnezeu care ne schimbă inimile şi care este la lucru în noi şi ne dă “după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13), noi dorim cu sinceritate să ne disciplinăm, ca să fim evlavioşi. Ideea este că aceste reguli disciplinare biblice (precum cugetarea asupra Cuvântului, rugăciunea, închinarea, părtăşia, slujirea şi postul) pot fi măsurate într-un fel sau altul. Important este motivul pentru care le măsurăm. Dacă o facem pentru a ne linişti conştiinţa, că suntem într-o stare sufletească bună pe baza lucrării exterioare, atunci suntem nişte farisei.
Dar dacă măsurăm anumite aspecte particulare ale regulilor noastre disciplinare, pentru a simplifica viaţa noastră spirituală sau pentru a ne păstra corespunzători pentru anumite scopuri, atunci vom avea de câştigat în realitate. Aşadar, cineva ar putea citi un anumit număr de capitole din Biblie, pe zi, pentru a evita să hotărască în fiecare zi cât de mult să citească în acea zi, sau pentru ca să menţină o rată de progres în citirea Bibliei pe cuprinsul unui singur an.
Nici cea mai riguroasă regulă disciplinară nu este numită legalistă, dacă motivaţia spirituală din spatele ei este cea care trebuie şi anume a face totul spre gloria lui Dumnezeu şi a urmări asemănarea cu Cristos.
Din Donald S. Whitney, Simplify Your Spiritual Life (Colorado Springs, Colo.: NavPress, 2003).
Copyright © 2002, Donald S. Whitney.
Căutându-L pe Dumnezeu în toate locurile greşite
Un apel la închinare corporativă
de Robert G. Spinney
“Nu vei găsi închinare corporativă excelentă, până ce nu vei înceta să cauţi închinare corporativă excelentă şi vei începe să Îl cauţi pe Dumnezeu Însuşi. În ciuda protestelor, cineva se poate întreba uneori dacă nu cumva ne închinăm mai degrabă închinării, decât lui Dumnezeu.”
D. A. Carson, făcând deosebire între a căuta sentimentul de închinare şi a căuta închinarea înaintea lui Dumnezeu.
“Inima rea şi înşelătoare” este cea care “nu experimentează niciodată acel sentiment prin care … ne este permis accesul la cele mai ascunse comori ale lui Dumnezeu şi în domeniile cele mai sfinte ale împărăţiei Sale.”
John Calvin, care sprijină atât legitimitatea cât şi necesitatea sentimentelor religioase.
“Predica este menită de Dumnezeu a atrage oamenii la închinare, nu este menită a fi o practică omenească de după închinare. Scopul predicării este acela de a trata divorţul din prisma închinării, de a trata adolescenţa din prisma închinării şi de a trata mânia din prisma închinării.”
John Piper, explicând faptul că predicile de la amvon trebuie să încurajeze închinarea congregaţională.
La ce vă gândiţi când auziţi expresia laudă şi închinare? Cum arată, în percepţia voastră, timpul perfect de laudă şi închinare? Cuprinde acesta rugăciune, cântare, citirea Bibliei, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu propovăduit şi participarea la Masa Domnului? Pentru mulţi creştini de astăzi, laudă şi închinare a ajuns să însemne mult mai puţin decât atât: înseamnă un timp în care parte dintre lucrurile enumerate (şi îndeosebi predica) sunt absente şi unul dintre aceste lucruri (îndeosebi muzica) predomină. Dacă aceasta este descrierea pe care o dai laudei şi închinării, atunci unul dintre scopurile acestui articol este acela de a te convinge că viziunea pe care o ai despre închinare este prea limitată.
Modul în care utilizăm expresia laudă şi închinare ridică întrebări combative. Creştinii precauţi fac bine că se gândesc la ele. Atunci când o adunare nu cuprinde învăţătură biblică, ea este numită serviciu divin de laudă şi închinare; ea implică faptul că serviciul tradiţional din Ziua Domnului (care acordă un rol semnificativ învăţăturii din Cuvântul Domnului) nu este un serviciu de laudă şi închinare. În cel mai bun caz, expresia sugerează faptul că există mai multă laudă şi închinare la aceste servicii în care s-a dat la o parte ora de predică, mai mult decât există la adunările convenţionale de duminică, care, implicit, cuprind predică. Nu ne-am exprima niciodată atât de brutal, dar expresia serviciu divin de laudă şi închinare sugerează o replică de genul întrebare-răspuns cum ar fi: “Vrei să aduci laudă şi închinare intens? Mergi la una dintre acele strângeri în care este foarte multă muzică şi nu se predică deloc.” În acelaşi fel, să numeşti acea porţiune din adunarea de duminică dimineaţa în care se cântă, timp de laudă şi închinare, implică faptul că mai există doar puţină laudă şi închinare (sau chiar deloc) după ce se termină cu muzica. Aparent, închinarea se opreşte atunci când începe predica.
Acest gen de gândire este nou în istoria bisericii. Numai în ultimii patruzeci de ani au început creştinii să separe lauda şi închinarea de predică şi învăţătură. De ce?
Problema imediată este că mulţi creştini nu mai înţeleg cum poate constitui o oră de ascultare a predicii un act de închinare. A te închina în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu este vestit de la amvon pare să sune foarte ciudat pentru cei care merg la biserică. Acest mod de gândire este întărit de sentimentul tot mai crescând că închinarea este exclusiv emoţională. O închinare bună pare să necesite nu doar o singură cântare, ci mai multe (şi preferabil variate ca stil). “De obicei, este nevoie de multe cântece pentru a crea atmosfera de laudă şi închinare”, învaţă un profesor de seminaristică, şi adaugă: “muzica nouă, cântată cu ochii închişi timp de 10, 15, 20 de minute, de fiecare dată, este cea care face posibilă această experienţă.” Din acest motiv, noi vedem serviciile de închinare de duminica dimineaţa ca fiind compuse din două părţi distincte: segmentul de laudă şi închinare (care cuprinde în principal muzică) şi porţiunea de învăţătură (care cuprinde predica pastorului). Noi privim expunerea Cuvântului lui Dumnezeu ca pe un eveniment strict intelectual (cititul: nu ne stimulează emoţional). Creştini energici îmi aruncă priviri pline de nedumerire când folosesc expresii de genul “predica este un act de închinare” sau “Dumnezeu este întâlnit în Cuvântul predicat”.
Problema gravă este că multe biserici de astăzi înăbuşă rolul Bibliei în închinarea corporativă. Uneori, aceasta înseamnă limitarea Cuvântului lui Dumnezeu la o predică, ce devine tot mai scurtă cu fiecare an. Câteodată, aceasta înseamnă eliminarea citirii din Biblie în public. Alteori, presupune punerea deoparte, în totalitate, a Cuvântului lui Dumnezeu pe durata adunării, şi înlocuirea lui, de obicei cu cântări. Cuvintele inspirate ale lui Dumnezeu constituie adesea o parte surprinzător de mică a serviciului de închinare. Acest lucru este adevărat chiar şi în bisericile conservative, care afirmă cu tărie autoritatea şi suficienţa Scripturii. De ce să ne zbatem cu privire la închinare, când Cuvântul este vestit de la amvon? În parte, pentru că separăm foarte mult Cuvântul de închinarea corporativă.
Tânjeşti tu după o laudă şi o închinare adevărate? Atunci caută să te apropii de închinarea ce ar putea fi numită închinarea bazată pe Cuvânt. Această închinare este bazată şi ghidată de Cuvântul lui Dumnezeu. Închinarea bazată pe Cuvânt reprezintă închinarea corporativă — atunci când citim Biblia în timpul adunărilor noastre, vorbim din Biblie în timpul predicilor noastre, cântăm folosind cuvintele Bibliei în cântările noastre, ne rugăm folosind Biblia în rugăciunile noastre congregaţionale şi chiar înţelegem rânduiala Bibliei în hotărârile/rânduielile bisericii. Printre alte lucruri, închinarea bazată pe Cuvânt se întinde pe tot cuprinsul întâlnirii (comparativ cu segmentul restrictiv al cântărilor). De asemenea, ea ajută la crearea a ceea ce ar putea fi numită ,biserica dirijată de Cuvânt’.
Închinarea bazată pe Cuvânt implică mai mult decât ghidaj pentru activităţile din cadrul unui serviciu de închinare. Este o chemare pentru credincioşi, ca ei să aibă anumite aşteptări şi anumite contribuţii la închinarea lor. Cu alte cuvinte, este o chemare pentru a avea închinători bazaţi pe Cuvânt.
De ce a ajuns închinarea corporativă să fie mai puţin condusă de Cuvânt? Din trei motive: am redefinit închinarea, am acordat un rol greşit emoţiilor în închinare şi nu ne aşteptăm ca prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru să fie mediată de Cuvântul Lui.
I. Ce este închinarea adevărată? Ce rol are închinarea?
Mulţi au redefinit închinarea, aşa că s-a ajuns la ceva diferit de închinarea strămoşilor noştri spirituali. Istoricul pe probleme de biserică, Nick Needham, explică faptul că un număr tot mai mare de creştini privesc astăzi închinarea ca pe ceva ce trebuie experimentat mai degrabă decât ca pe ceva ce trebuie oferit. De-a lungul istoriei, poporul lui Dumnezeu a făcut din Dumnezeu obiectul închinării lui: ei şi-au adus închinarea lui Dumnezeu şi i-au pus-o înainte. “Veniţi, să ne închinăm şi să ne smerim (engl.- plecăm), să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Ps. 95:6). “Voi lăuda foarte mult cu gura mea pe Domnul, Îl voi mări în mijlocul mulţimii” (Ps. 109:30). “Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui!” (Ps. 34:3). Închinătorii aduceau închinarea şi Domnul le-o primea. De aici şi expresia familiară “serviciu de închinare”, fapt care indică înţelegerea lor, şi anume că ei slujeau lui Dumnezeu prin aducerea închinării lor. Ei considerau închinarea ca fiind plăcută lui Dumnezeu atunci când Îl preamăreau pe Dumnezeul Trinitar cu credincioşie, dacă îşi exprimau recunoştinţa, dacă luau seama la faptele Lui măreţe şi dacă Îi dădeau slava datorată Numelui Său cel sfânt.
În ziua de astăzi, avem tendinţa să privim la noi înşine ca fiind obiectul închinării: noi credem că închinarea este ceva ce ni se întâmplă. Noi nădăjduim “să intrăm” într-o atmosferă mistică şi spirituală, numită închinare. Aşadar nu mai vorbim despre serviciul de închinare, ci de experienţa închinării. Închinătorul este mai pasiv în această paradigmă, întrucât cel care conduce închinarea are rolul de a crea această atmosferă de închinare. Calitatea experienţei noastre determină modul în care apreciem închinarea, dacă a fost sau nu un succes. Adesea, închinarea devine o comoditate: cei care merg la biserică sunt consumatori şi caută o biserică unde (potrivit cu expresiile des auzite) “timpul de laudă şi închinare îmi permite să mă închin” şi “liderul închinării m-a condus în prezenţa lui Dumnezeu”. Mai mult decât o comoditate, închinarea ajunge să fie deseori un timp pentru divertisment: cei prezenţi în biserică ocupă loc ca şi spectatori, care, în tăcere, iau parte la spectacol. (Închinarea care nu este distractivă capătă calificativul “insuficient”.) Iar întrebările care urmează după acest timp de închinare, de genul: “Ai rămas cu ceva?” dezvăluie adesea faptul că noi ne considerăm principalii beneficiari ai închinării.
Cu ce anume căutăm să rămânem după întâlnire? Stimulare emoţională şi simţăminte spirituale. Atunci când se apelează la raţiune (expunerea Bibliei de la amvon, citirea publică a Scripturii sau imnurile creştine profund spirituale) nu este promovat mediul mistic. Desigur, apelurile la raţiune sunt adesea văzute ca fiind finalul emoţiilor religioase. Din acest motiv, de exemplu, există o convingere tot mai mare că predica pastorului nu este doar separată de timpul de închinare, dar este chiar un obstacol în calea închinării (şi de aici nevoia de a avea întâlniri care să dea la o parte acest obstacol în totalitate). Potrivit cuvintelor năucitoare ale unui lider de închinare, învăţătura biblică face parte din “programele omului”, de care “este nevoie” pentru experimentarea prezenţei lui Dumnezeu. El separă Cuvântul lui Dumnezeu de închinarea la Dumnezeu printr-o remarcă inteligentă: “Predica este pentru om, închinarea este pentru Dumnezeu.” Nu-i de mirare că este dejucat de reforma protestantă orchestrată de Dumnezeu, care presupune doar predicatori, fără grupuri muzicale de închinare.
Acest şiretlic, prin care eul este văzut ca fiind beneficiarul principal al închinării, nu Dumnezeu, capătă proporţii seismice. În generaţia trecută, ideea că închinarea nu face referinţă la ceea ne place, ci mai degrabă înseamnă a-I da lui Dumnezeu ceea ce doreşte, nu ar fi stârnit controverse. Acele zile nu mai sunt. Arta de a conduce închinarea corporativă constă acum în a da omului, fără ruşine, ceea ce îi place. Needham subliniază câteva efecte dăunătoare ale acestui şiretlic, lăsând la o parte problema care se ridică, dacă aceasta este închinarea autentică. Unul dintre aceste efecte este faptul că serviciile de închinare corporativă devin un fel de laborator, în care cel care conduce închinarea experimentează, prin tehnici diferite, incitarea emoţiilor oamenilor. “Ar putea avea loc treziri în bisericile noastre, dacă muzica de închinare ar fi prezentă într-un mod mai eficient şi care să mişte duhul”, spune reclama unei cărţi de curând apărută, care vorbeşte despre modul de a conduce serviciile de laudă şi închinare. Dacă cel care conduce cântările crede că o coregrafie bună va “aduce prin cântare prezenţa şi puterea lui Dumnezeu” (care este subtitlul acestei cărţi), el va “pescui” până ce va găsi acea muzică ce produce rezultatul dorit.
Dar care sunt dovezile că Duhul Sfânt se mişcă într-adevăr în serviciul de închinare? Şi acest lucru s-a schimbat. Semnele faptului că Duhul Sfânt este în acţiune nu mai sunt convingerea de păcat, pocăinţa, înţelegerea spirituală sau creşterea în har şi în cunoaşterea Domnului Isus Cristos de către creştini. În schimb, se consideră prezent Duhul Sfânt atunci când emoţiile şi sentimentele sunt exaltate şi se consideră stins atunci când exuberanţa este prea mică. În acelaşi timp, am pierdut adevărul, odinioară indiscutabil, anume că Duhul Sfânt lucrează împreună (şi nu independent) de Cuvântul lui Dumnezeu (Is. 34:16, 59:21; Ioan 3:34, 6:63; Iac. 1:18; 1Pet. 1:23).
Acest accent nou care se pune pe “experienţa închinării” nu este lipsit de atribute benefice. În multe biserici, întâlnirea de duminica dimineaţa se redusese la un mesaj de evanghelizare precedat de exerciţiile de încălzire. După un timp preliminar de cântări, care urmărea să-i pregătească pe cei nemântuiţi, Evanghelia era vestită şi apoi era urmată de îndemnul de a se veni în faţă, pentru a se lua hotărârea pentru Domnul. Aceasta era mai degrabă o întâlnire săptămânală de trezire decât un serviciu autentic de închinare. Din fericire, astăzi mulţi oameni realizează că un serviciu de închinare trebuie să fie cu mult mai mult decât o simplă chemare a celor nemântuiţi spre a fi salvaţi. Dar de asemenea, trebuie să fie mai mult şi decât a răspunde dorinţei celor mântuiţi de a avea parte de o experienţă plăcută.
A considera că noi, nu Dumnezeu, reprezentăm obiectul închinării corporative, este un lucru scandalos şi dezastruos în acelaşi timp… şi probabil chiar idolatru. Ar fi cea mai mare oroare ca închinarea (dintre toate lucrurile!) să fie centrată pe om şi nu pe Dumnezeu!
II. Cum stau lucrurile cu emoţiile?
Aici, vina n-o poartă emoţiile. Stând în prezenţa Sfântului lui Israel şi angajându-L în dialogul sfânt pe care noi îl numim închinare, acest lucru ar trebui cu siguranţă să înalţe emoţiile celui care se închină. A-ţi aduce închinarea înaintea Domnului înviat Isus Cristos şi a-L înălţa pe El, aceasta trebuie să fie (într-un anumit sens) emoţional.
John Calvin a vorbit în numele altor lideri ai reformei prostestante când a condamnat “închinarea frigidă”. El nu s-a temut de validarea emoţiilor: “Această dulceaţă îmbelşugată, pe care a păstrat-o Dumnezeu pentru cei care se tem de El, nu poate fi cunoscută fără ca, în acelaşi timp, ea să ne mişte cu putere.” Puritanul Stephen Charnok a scris: “Închinarea este un act de înţelegere, care corespunde cunoaşterii puterii minunate a lui Dumnezeu şi a gândurilor reale ale măreţiei Sale.” Dar el a continuat: “Este de asemenea un act de voinţă, prin care sufletul adoră şi este plin de reverenţă înaintea măreţiei Sale, este încântat de prietenia pe care El i-o arată, îmbrăţişează bunătatea Lui, intră în comuniune intimă cu acest Obiect preaiubit şi îşi îndreaptă întreaga afecţiune asupra Lui.” Cu siguranţă, aici sunt implicate emoţiile!
Sau gândiţi-vă la Jonathan Edwards. Când criticii au denunţat marea trezire din America, din anii 1730 şi 1740, datorită pretinsei emotivităţi excesive din cadrul trezirii, Edwards a scris Tratat despre sentimentele religioase, o carte pe al cărei întreg cuprins el apără emoţiile evlavioase. “Dacă lucrurile cu privire la religie sunt înţelese corect, ele vor avea efect asupra inimii.” Îndeosebi cântatul în timpul închinării pare “să fie destinat în întregime înălţării şi exprimării sentimentelor religioase”, judecă Edwards. “Nu poate fi găsit niciun alt motiv pentru care trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu prin vers mai degrabă decât prin proză, şi acesta însoţit de muzică, decât acela că aşa este natura noastră, aşa am fost făcuţi, ca aceste lucruri să mişte emoţiile noastre.”
Problema apare atunci când stimularea emoţională este luată drept închinare autentică. Acest fapt conduce la experienţe emoţionale goale, şi nu la emoţii declanşate de Duhul Sfânt, ce sunt experimentate ca rezultat al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. În închinarea sănătoasă, Cuvântul lui Dumnezeu trezeşte credinţă în inima celui care se închină, în parte prin promovarea încrederii şi a siguranţei cu privire la lucrurile care nu se văd (Rom. 10:17; Evr. 11:1; Ioan 20:31). Această credinţă îl face pe credincios să se închine: el Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu, Îl preţuieşte pe Dumnezeu şi Îl adoră. Mulţumirea ghidată de Cuvânt, lauda, preţuirea şi adorarea ţâşnesc din inimă şi mobilizează emoţiile. Dar care este motivul de bază pentru care închinătorul aduce închinare? El nu dă la iveală o flamă emoţională, ci, mai degrabă, Îi aduce lui Dumnezeu slava datorată Numelui Său. Cel care se închină, o face cu acest scop, şi nu cu gândul că în final va fi fericit. “Adevărata închinare nu poate fi realizată ca mijloc pentru o altă experienţă,” scrie John Piper. “Închinarea este autentică atunci când sentimentele pentru Dumnezeu se ridică în inimă şi nu urmăresc altceva decât pe Dumnezeu.” Închinarea presupune a alerga după Dumnezeu ca Cel care este premiul nostru, şi nu a alerga după un alt premiu care să devină dumnezeul nostru.
Potrivit cuvintelor profesorului Robert Godfrey de la Seminarul Teologic din Westminster, emoţiile trebuie să răspundă Cuvântului şi să fie controlate de Cuvânt. Ca să se întâmple acest lucru, închinarea corporativă trebuie să fie saturată de Cuvântul lui Dumnezeu. (“Citeşte Biblia, predică din Biblie, cântă din Biblie, roagă-te potrivit Bibliei, înţelege Biblia.”) Godfrey rezumă totul: “Când credinţa şi închinarea noastră nu mai sunt centrate pe ele însele ci pe Cristos, atunci vor fi trăite emoţiile credinţei noastre, emoţii dulci şi adevărate. Atunci ne vom da seama că aceste emoţii dau culoare închinării pe care o aducem din credinţă.”
Ce se întâmplă atunci când experienţele emoţionale sunt căutate pentru ceea ce sunt ele? Uneori rezultă o închinare bazată pe tradiţie. Aceasta înseamnă a privi la Dumnezeu pe căi vechi şi familiare, pentru că ele declanşează sentimente de nostalgie şi amintiri dragi. Închinătorii care se bazează pe tradiţie extrag adesea un anumit confort emoţional din rutină, dar acest confort este deseori analog cu confortul emoţional dat de colacul de salvare: este sigur, dar nu este divin la origine. Uneori, când se caută experienţele emoţionale, rezultă o închinare bazată pe distracţie — adică, a-L căuta pe Dumnezeu într-un spectacol religios pus în scenă de profesionişti. Închinătorii care se bazează pe distracţie sunt, mai exact, spectatori: ei îşi extrag plăcerea şi împlinirea din programele bisericeşti, la fel ca şi spectatorii care sunt satisfăcuţi de muzica de pe Broadway, focurile de artificii şi cursele profesioniste de Formula 1 cu aceeaşi locaţie. Uneori, când se urmăreşte a da naştere unor sentimente religioase, rezultă o închinare bazată pe sentimente. Aceasta înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu într-un mod similar cu revigorarea echipei sportive înainte de meci, aşa cum făceam pe vremuri când eram la liceu. Îmi aduc aminte de întrunirile ce ţineau o oră, în sala noastră de gimnastică, care trezeau în mine o adevărată frenezie emoţională. Ţipam cu toţii la unison, repetam expresii cu tâlc, băteam din palme şi ne ridicam braţele legănându-ne o dată cu muzica. Intram într-o stare emoţională de alertă, care era pe cât de excitantă, pe atât de încântătoare. Întregul grup era străbătut de ceva asemenea curentului electric, căci toţi îşi exprimau şi experimentau emoţiile în starea lor brută. Când privesc în urmă, sunt uimit că elevi de liceu au putut să trăiască o experienţă emoţională atât de puternică doar cu ajutorul cântecelor de victorie şi al ritmului. Şi tocmai asta este ideea: noi suntem capabili să dăm naştere unor experienţe emoţionale deosebit de plăcute, fără ajutorul lui Dumnezeu. Orice lider capabil al serviciului de închinare poate să conducă oamenii într-o experienţă emoţională (la fel şi antrenorul de la liceu). Dar nu este acelaşi lucru cu a-i conduce pe oameni în prezenţa lui Dumnezeu.
Anumite supoziţii populare cu privire la emoţii sunt pur şi simplu nebiblice. Godfrey ne reaminteşte faptul că Charles Finney a crezut că nu putea să existe “succes evanghelic” fără emotivitate. Iată ce a scris Finney: “Trebuie să existe o exaltare suficient de mare încât să trezească puterile morale latente şi aceasta pentru a sta împotriva degradării şi a păcatului.” Acest lucru este legat de supoziţia (Godfrey îl leagă de penticostalism) conform căreia exprimarea exterioară a emoţiilor neprelucrate sunt mai veritabile din punct de vedere spiritual decât diferitele forme de închinare bazate pe Cuvânt. Astfel că, emoţiile sunt adesea privite ca steroizi spirituali, care ne cresc masa musculară spirituală; de asemenea, sunt considerate a fi neatinse de păcatul nostru. Dar nu este adevărat. Păcătoşii nu deţin “puteri morale latente” şi numai Duhul Sfânt poate da morţii păcatul şi poate lucra sfinţenia în credincios. Păcatul a corupt întreaga noastră fiinţă, inclusiv emoţiile noastre. Emoţiile noastre nu mai sunt ghidate de Dumnezeu de fiecare dată, după cum nici dorinţele sexuale nu sunt întotdeauna legitime. Ambele trebuie să fie controlate de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul lui Dumnezeu. Datorită păcatului, noi avem nevoie ca închinarea bazată pe Cuvânt să controleze emoţiile noastre.
Una dintre consecinţele închinării bazate pe Cuvânt este aceea că, uneori, Îl întâlnim pe Dumnezeu pe căi surprinzătoare. Ca proaspăt convertit, am fost învăţat că a intra în prezenţa lui Dumnezeu este întotdeauna o experienţă plăcută şi liniştitoare. Dar de atunci am descoperit că a comunica cu un Dumnezeu sfânt, într-o biserică ghidată de Cuvânt, îmi expune adesea păcatul! A fi umilit în timpul de închinare nu este întotdeauna un sentiment confortabil şi uneori este bine să nu te simţi confortabil! Multă gândire modernă vizavi de “intrarea în prezenţa lui Dumnezeu” în serviciile de închinare corporativă constituie o stavilă, cu pornire din această presupunere falsă, conform căreia întâlnirea cu Dumnezeu nu implică reverenţă, teamă şi tremur, un sentiment acut de nevrednicie înaintea lui Dumnezeu şi nevoia de pocăinţă. Dacă, într-adevăr, comunicăm cu Dumnezeul cel de trei ori sfânt în închinarea noastră, trebuie să ne aşteptăm ca acest gen de lucruri să se petreacă, cel puţin din când în când. Atunci când se întâmplă aceste lucruri, descoperim că toiagul şi nuiaua lui Dumnezeu ne mângâie (Ps. 23:4) şi sfinţenia lui Dumnezeu, care scoate la lumină păcatul, dă frumuseţe sufletului (Ps. 50:1-3).
Nu este Cuvântul lui Dumnezeu suficient pentru a da naştere răspunsurilor spirituale care Îl onorează pe Dumnezeu? Ce are el de spus despre sănătatea mea spirituală, atunci când punerea înainte a Cuvântului lui Dumnezeu, într-un mod profund, bogat şi cu grijă, nu implică simţămintele mele?
III. Cum experimentează închinătorii prezenţa lui Dumnezeu?
Dincolo de redefinirea închinării şi de înţelegerea greşită a rolului pe care îl au emoţiile, noi mai suferim şi de o viziune inferioară Bibliei despre modul în care trebuie să se predice. Aceasta se întâmplă îndeosebi pentru că — în ciuda tuturor afirmaţiilor noastre corecte cu privire la credinţă — mulţi au un punct de vedere inferior Bibliei, vizavi de Cuvântul lui Dumnezeu. Se pare că ne-am pierdut încrederea în abilitatea Bibliei de a ni-L descoperi pe Dumnezeul cel viu. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu tânjim să saturăm serviciile noastre de închinare corporativă cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi putem (şi chiar trebuie) să spunem multe lucruri despre Biblie: este infailibilă, nu dă greş niciodată, este rostită de Dumnezeu, este folositoare, este relevantă, este o autoritate supremă în materie de credinţă şi practică. Dar trebuie să mai adăugăm un lucru, ceva ce părinţii noştri protestanţi au accentuat la vremea lor (dar care acum pare să fie dat uitării): Scriptura este aceea care mediază intrarea noastră în prezenţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, astăzi, Dumnezeu nu mai vorbeşte poporului Său prin vise sau profeţi precum Isaia, nu mai este un lucru atât de firesc cum a fost în trecut. El vorbeşte prin Cuvântul Său. Asta înseamnă că, dacă vreau să aud glasul lui Dumnezeu şi să mă bucur de prezenţa Lui, trebuie să vin înaintea Cuvântului Său. Cu alte cuvinte, Îl întâlnim pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Scripturile nu doar ne învaţă, ne sfătuiesc şi ne corectează, ele constituie şi calea normală prin care putem să avem comuniune cu Dumnezeu.
Iată unul dintre lucrurile pentru care Biblia diferă de alte cărţi. Un exemplu va fi îndeajuns. O carte bună de istorie îmi va reda evenimentele din viaţa lui Abraham Lincoln. O carte extrem de bună de istorie poate chiar să creioneze atât de bine portretul lui Abraham Lincoln încât să îmi dau seama, într-o anumită măsură, de motivaţiile, personalitatea şi felul de viaţă ale omului Abraham Lincoln. Dar în cele din urmă, nu reţin decât faptele lui Abraham Lincoln, nu rămân cu persoana lui. N-aş putea niciodată să am comuniune cu Abraham Lincoln prin faptul că citesc o carte despre el. Asta înseamnă că această carte de istorie nu este decât (sau în cel mai bun caz) didactică: îmi oferă cunoştinţă. În schimb, Biblia este altfel. Este adevărat, Scripturile mă învaţă multe lucruri cu privire la Dumnezeu, adevărul Lui, căile Lui în mijlocul oamenilor. O ascultare atentă a Cuvântului lui Dumnezeu mă ajută să înţeleg mult din caracterul Lui, din atributele şi motivaţiile Lui. Dar Biblia este mult mai mult de-atât! Ea are efect spiritual atunci când este citită prin Duhul Sfânt (Evr. 4:12; Fapte 20:31; 1 Cor. 1:18). Când primesc Cuvântul Domnului cu rugăciune şi cu reverenţă, nu rămân doar cu lucruri despre Dumnezeu: Îl întâlnesc pe Dumnezeu Însuşi.
Cum mediază Biblia prezenţa lui Dumnezeu? Creează, reaprinde şi promovează credinţa în noi. “Cum vor crede în Acela despre care nu au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10:14,17) Cuvântul lui Dumnezeu este mai mult decât adevărat: el şi lucrează în cei care cred (1Tes. 2:13). Având credinţa susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu, Îl vedem pe Dumnezeul Trinitar dezvăluindu-ni-Se în Scripturi. Credinţa aduce în prim plan realităţi spirituale. Atât siguranţa, cât şi convingerea cresc din credinţă (Evr. 11:1). Ce se întâmplă atunci când o credinţă puternică se îndreaptă către Domnul Isus Cristos Cel înviat? Credinţa vie şi în aşteptare Îl înţelege în mod spiritual. Credinciosul se bucură de prezenţa spirituală a lui Dumnezeu; el experimentează comuniunea spirituală cu Dumnezeu.
Din acest motiv, de-a lungul istoriei, creştinii au dat mare importanţă Cinei Domnului. Masa comuniunii este expresia vizibilă a adevărului biblic; Augustin a numit-o “Cuvântul vizibil”. Pentru oameni precum John Calvin, puritanii şi Charles Haddon Spurgeon, Cina Domnului este plină de putere pentru că ea expune Cuvântul lui Dumnezeu şi întăreşte astfel credinţa credinciosului. Când credinţa devine îndrăzneaţă datorită Cuvântului vizibil, această credinţă se ţine tare de Cristosul înviat. În acest sens, Isus este prezent spiritual la Cina Domnului: El este “prezent spiritual în credinţa credinciosului”, aşa cum se exprimă Confesiunile Baptiste ale Credinţei din Westminster şi Londra.
Ca atare, Cuvântul vestit al lui Dumnezeu (adică Biblia este citită şi vestită clar) şi Cuvântul vizibil al lui Dumnezeu (adică celebrarea Cinei Domnului) duc la o închinare corporativă potenţial electrizantă. Unii obiectează: ,Dar tu vorbeşti doar despre prezenţa spirituală a lui Cristos şi despre comuniunea spirituală cu Dumnezeu. Acest lucru nu este real.’ Răspunsul nostru: realităţile spirituale sunt cele mai reale realităţi! Însă, ele sunt realităţi înţelese doar prin credinţă. De acum înainte, credinţa noastră trebuie să fie viguroasă şi expectativă; şi este aşa atunci când este energizată de Cuvântul viu, activ, plin de putere şi eficient al lui Dumnezeu (Evr. 4:12). Aşa cum spune Jonathan Edwards, Dumnezeu Se glorifică pe Sine Însuşi înaintea oamenilor plini de credinţă, “dezvăluindu-Se lor spre înţelegere” şi “făcându-Se cunoscut inimii lor”.
La aceasta ne referim atunci când spunem că Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu, mediază intrarea noastră în prezenţa Lui. Când este de aşteptat să comunic cel mai bine cu Dumnezeu într-un mod intim? Când mă pot aştepta ca Dumnezeu să suplinească harul Său faţă de mine şi să mă conducă în prezenţa Lui? Atunci când Biblia este înaintea mea, în toată bogăţia ei, când o citesc cu atenţie şi descopăr valoarea ei răscumpărătoare. Noi dăm dovadă de o înţelegere insuficientă a Cuvântului lui Dumnezeu atunci când negăm (în teorie sau practică) faptul că Biblia, Cuvântul, mediază intrarea noastră în prezenţa lui Dumnezeu.
Se pare că tot mai puţini creştini au încredere că Biblia face cu adevărat acest lucru. Întreabă orice credincios când (sau unde) comunică cu Dumnezeu în mod intim şi el probabil că nu îţi va răspunde: “Atunci când aud Cuvântul lui Dumnezeu.” În schimb, căutăm ca tocmai cântările cu foarte puţin conţinut biblic să medieze prezenţa lui Dumnezeu. Deşi nu am admite niciodată, mulţi cred, în secret, că melodiile neinspirate sunt mai pline de putere decât Scripturile inspirate. Suntem gata să mărturisim că învăţătura biblică este importantă şi chiar indispensabilă, însă privim muzica drept mijloc de a ne face legătura cu Dumnezeu.
Credeţi că exagerez? Un articol recent din revista Worship Leader (Liderul închinării) purta subtitlul “Muzica, mediu prin care intrăm în legătură cu Dumnezeu”. Un tânăr creştin mi-a redat aceeaşi idee în felul următor: ,Trebuie să ai muzică bună. Trebuie să ai ceva cu care să aduci oamenii în prezenţa lui Dumnezeu.’ Sau luaţi în considerare website-ul acestei biserici; antetul boldit al paginii arată astfel Laudă & Închinare: “Închinarea constituie o parte vitală din viaţa credinciosului. Am fost creaţi pentru a ne închina. Parte din scopul pentru care există această biserică este acela de a ajuta credincioşii să înţeleagă acest lucru … şi să devină închinători. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu unii dintre cei mai talentaţi muzicieni şi cântăreţi din câţi există. De îndată ce intri în locaşul nostru, nu durează mult până ce picioarele încep să bată ritmul, începi să baţi din palme, şi glasul ţi se înalţă în cântare, căci corul şi formaţia bisericii, pline de energie şi entuziasm, te conduc chiar în prezenţa lui Dumnezeu.” Observaţi cum discuţia trece direct de la închinare la muzică, sugerând că închinarea este muzică. Iată aici o afirmaţie teologică clară cu privire la noua sacralitate a cântecului: muzica interpretată cu talent este cea care “te va duce chiar în prezenţa lui Dumnezeu”. Într-adevăr, când încerc să discut despre închinarea bazată pe Cuvânt cu creştinii care se opun ei, cursul discuţiei este invariabil către muzică. De ce? Deoarece pentru ei închinarea înseamnă doar muzică.
Din acest motiv nu mai privim ascultarea unei predici ca fiind un moment important din închinare. Nu mai ştim cum să-L întâlnim pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Este adevărat, nu mai venim la ora de învăţătură aşteptându-ne să Îl întâlnim pe Dumnezeu, nu ne aşteptăm decât să auzim o lecţie. În momentele în care se cântă, emoţiile noastre se trezesc şi credem că abia acum începe adevărata laudă şi închinare. Noi nu vedem în învăţătura biblică un mijloc de a ne face legătura cu Dumnezeu.
Expresia “medierea prezenţei lui Dumnezeu” îţi sună ciudat? Eşti nefamiliarizat cu ideea de a-L experimenta spiritual pe Dumnezeu într-un serviciu divin de închinare?
Fiţi siguri de un lucru, escatologia potrivit căreia împărăţia lui Dumnezeu a şi venit este periculoasă. Noi nu-L vedem pe Dumnezeu acum: credinţa noastră este încă credinţă, nu este vedere (2Cor. 5:7). Nădejdea înseamnă că noi vedem încă într-o oglindă, în chip întunecos (Rom. 8:24-25; 1Cor. 13:12). Profesorul Michael Horton observă corect că, de-a lungul istoriei, cei care cereau o viziune deplină a lui Dumnezeu pe pământ au fost susceptibili îndeosebi la abuzurile din sfera închinării (precum idolatria). Dar cu siguranţă, Dumnezeu este mai mult decât o deducţie logică scoasă din textele Bibliei. De-a lungul veacurilor, creştinii au respins şi escatologia potrivit căreia împărăţia lui Dumnezeu încă nu a venit: ei au anticipat comuniunea cu Dumnezeu în serviciile lor de închinare. Mai ales, ei se aşteptau ca Dumnezeu să le vorbească (spiritual) atunci când Biblia era propovăduită cu credincioşie. Au făcut aşa pentru că (folosind cuvintele puritanului John Owen), Biblia era revelaţia supranaturală şi imediată a gândului lui Dumnezeu dată poporului Său. Pentru ei, glasul lui Dumnezeu în sufletul omului a fost chiar dovada intrării în prezenţa lui Dumnezeu.
Să privim la cuvintele lui Martin Luther: “Oamenii gândesc în general: ‘Dacă aş avea prilejul să-L aud pe Dumnezeu în persoană vorbind, aş alerga cu disperare [să-L aud]’… Dar voi aveţi Cuvântul lui Dumnezeu în biserică … şi acesta este Cuvântul lui Dumnezeu tot atât de sigur cum Dumnezeu este Cel care vă vorbeşte.” Puritanul Jeremiah Burroughs i-a sfătuit pe închinători în acelaşi mod: “Când veniţi să ascultaţi Cuvântul … nu veţi auzi discursul unui om, ci Îl veţi auzi pe Dumnezeu şi veţi auzi Cuvântul Dumnezeului Celui veşnic. … De multe ori veţi spune: “Veniţi, să mergem să ascultăm pe un om predicând”. O, nu, să mergem să Îl auzim pe Cristos predicând, căci în ceea ce-i priveşte pe slujitorii Domnului , ei nu se predică pe ei înşişi, ci Cristos predică prin ei, astfel că, în ceea ce vă priveşte, nu veniţi să îl ascultaţi pe acest om sau pe celălalt, ci veniţi să Îl ascultaţi pe Isus Cristos.”
Într-o scriere mai recentă, teologul J. I. Packer reafirmă această convingere: “În predicarea veritabilă, vorbitorul este slujitorul Cuvântului şi Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin Cuvânt, folosindu-se de buzele slujitorului Său.” În acelaşi fel, teologul baptist de ramură sudică Albert Mohler aminteşte faptul că predicarea de la amvon “nu are rolul de a sfătui, bazată pe o expertiză religioasă, ci are o funcţie profetică şi anume că Dumnezeu vorbeşte poporului Său.” El continuă: “Adevărata închinare are loc atunci când … predicarea Cuvântului este înţeleasă ca un eveniment în care Dumnezeu vorbeşte poporului Său prin Cuvântul Său.” De asemenea, Mohler respinge tendinţa modernă de a face diferenţa între închinarea bazată pe muzică şi predicarea bazată pe Cuvânt: “Închinarea nu este ceva ce facem înainte de a ne aşeza în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, este un act prin care poporul lui Dumnezeu îşi îndreaptă întreaga atenţie înspre a-L auzi pe Singurul Dumnezeu viu adresându-Se poporului Său şi primind laudele din partea lui.”
A-L asculta pe Dumnezeu în acest fel înseamnă a-I aduce închinare. Înseamnă a aduce înaintea lui Dumnezeu o inimă supusă şi zdrobită. Înseamnă că Îl cinsteşti pe Dumnezeu cu o credinţă aflată în aşteptare. Arătând această dependenţă înseamnă că eşti reverenţios faţă de Dumnezeu. Un astfel de angajament spiritual de bună voie nu reprezintă o experienţă pasivă: închinătorii bazaţi pe Cuvânt au o foame deliberată după cuvintele lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, se ţin cu amândouă mâinile de aceste cuvinte (Mat. 4:4).
IV. De ce nu vedem în predicarea de la amvon o cale de închinare?
Mulţi creştini merg astăzi pe ideea că expunerea Bibliei nu constituie modalitatea principală de a aduce laudă şi închinare lui Dumnezeu. De ce? Din două motive.
În primul rând, pentru că adesea predicatorii predică jalnic. Îndeosebi, multe din predicile noastre accentuează principii morale, etice şi care ţin de stilul de viaţă, fără a pune aceste aspecte în contextul răscumpărării lui Dumnezeu sau/şi într-un context centrat pe Dumnezeu. Aceasta face ca creştinilor să le fie greu să aibă o atitudine de închinare în timp ce ascultă predica. Noi, pastorii, avem vina noastră pentru întoarcerea membrilor bisericii către muzica contemporană în căutare de închinare: predicile noastre, care ajută omul, sunt tot mai orientate către nevoile resimţite de om, în timp ce multe cântece moderne de închinare încearcă, cel puţin, să se focalizeze asupra lui Dumnezeu. Predicile noastre abordează probleme practice, de zi cu zi, (un lucru bun), dar nu continuă să arate şi puterile minunate ale unui Dumnezeu Trinitar suveran şi plin de milă (lucru care nu este bun). Iată cum explică John Piper această problemă: multe cântece de închinare ne oferă posibilitatea ca cel puţin să ne înălţăm sufletele la Dumnezeu, în timp ce predica nu face altceva decât să ofere sfaturi despre cum să dezvolţi o relaţie mai bună cu colegii de serviciu. Probabil că, fără niciun fel de intenţie, predicile noastre accentuează comportamentul creştin şi ajung chiar să excludă din conţinutul lor slava lui Dumnezeu sau Persoana lui Cristos.
Când vedem că predica nu ni-L înfăţişează pe Dumnezeul Trinitar, este greu să-ţi aduci închinarea. Cum să ne ridicăm ochii la cer pentru a ne închina Dumnezeului care ne-a oferit mântuirea când predica urmează următoarele idei principale:
I. Defectul major al lui Ahab
II. Eşti tu ca şi Ahab?
III. Nu fi ca şi Ahab
Cu alte cuvinte, predicile cu conţinut moral şi ilustrativ (care ne fac să privim doar la noi înşine şi să ne întrebăm: ,Cum stă treaba cu mine?’) nu conduc la închinare. După ce ani la rândul ascultă predici care nu mântuiesc, oamenii s-au învăţat să le privească drept ceva mai puţin decât nişte lecţii de moralitate. Celor mai mulţi oameni nu li s-a pus problema să Îl vadă pe Cristos într-o predică, aşa că ei nu se aşteaptă să Îl vadă.
Remediul nu constă în a îndepărta aplicaţiile practice, de zi cu zi, din mesajele de la amvon; ci mai degrabă trebuie ca aceste aplicaţii să fie puse într-un context mai larg, focalizat pe Dumnezeu sau centrat pe Cristos. Piper exprimă bine acest lucru: “Predica este menită de Dumnezeu a-i capta pe oameni în vederea închinării, şi nu o aplicaţie umană cu caracter practic, ţinută după închinare. Scopul predicii este acela de a trata divorţul din perspectiva închinării, de a trata adolescenţa din perspectiva închinării şi de a trata mânia din perspectiva închinării.” Predicile din sfera răscumpărării încă mai învaţă oamenii să nu fie ca şi Ahab! Dar o fac în aşa fel încât, pe lângă faptul că ţi-l arată pe Ahab, îţi arată păcatul şi pocăinţa care îţi revine, ţi-L arată şi pe Mântuitorul înviat şi pe Dumnezeul întronat. Preşedintele Seminarului Teologic Covenant, Bryan Chapell, explică: “Biblia nu este o carte care oferă ajutor prin sine însăşi. Scriptura prezintă un mesaj consistent, organic. Ea ne spune cum să Îl căutăm pe Cristos care singur este Mântuitorul nostru şi sursa puterii de a fi şi de a face ceea ce Dumnezeu ne cere. A predica acest “trebuie”, pe care oamenii sa-l facă sau să-l transpună în fiinţa lor, fără a-L menţiona pe Cel care poate să realizeze acestea în ei, deformează mesajul Bibliei. Lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu este inclusă în orice expunere corectă a vreunui pasaj biblic.”
Predicile centrate pe Dumnezeu şi care vorbesc de mântuire conduc la închinare. Aceste predici ne fac să privim la cer şi ne fac să-L îmbrăţişăm pe Dumnezeul care ne-a răscumpărat. “Sarcina de a predica”, aminteşte Piper predicatorilor, “constă în arătarea gloriei lui Dumnezeu atotsatisfăcătoare într-un aşa mod încât puterea oricărei plăceri competitive să fie zdrobită şi Dumnezeu Însuşi să Îşi facă poporul captiv.” Dumnezeu să-i ţină captivi pe cei care I se închină: aceasta înseamnă a intra în prezenţa lui Dumnezeu! Când predicile înfăţişează gloria Dumnezeului nostru răscumpărător, ele mediază cu adevărat intrarea noastră în prezenţa lui Dumnezeu. Îl vedem pe Cristos prin credinţă pe măsură ce El este vestit (“credinţa vine în urma auzirii”). Noi ne lăudăm cu Dumnezeul nostru care este cu mult mai minunat şi mai măreţ decât ne-am putut imagina vreodată.
Există şi un al doilea motiv pentru care creştinii de astăzi nu privesc predica de la amvon ca pe o ocazie de a aduce închinare: deseori, ascultătorii nu ascultă eficient. Intelectul nostru a fost atât de afectat într-un mod negativ de un sistem public educaţional defectuos, de campaniile politice cu mesaje fulger, de comediile TV de jumătate de oră, de jocurile video şi dependenţa noastră de divertisment, încât pur şi simplu nu putem să ascultăm o predică pe toată lungimea ei. Mintea noastră nu urmăreşte cu atenţie şi interes mesajele rostite de la amvon. Doctrina ni se pare complicată şi plictisitoare. O predică scurtă nu poate adesea să explice pe deplin şi în amănunţime un pasaj biblic, să ofere aplicaţii practice şi să se şi plaseze în contextul răscumpărător care-L slăveşte pe Dumnezeu; însă noi nu ne gândim prea mult la aceasta şi considerăm că o predică de cinci minute este criminal de lungă. (Asta ar însemna ca Charles Haddon Spurgeon, George Whitefield, John Calvin, Jonathan Edwards şi majoritatea pastorilor puritani să fie, cu toţii, nişte eşecuri plasate la amvon, potrivit standardelor de astăzi.) Nu ne dăm seama că noi, de fapt, nu facem altceva decât să cerem pastorilor să rostească predici minuscule care, în mod inevitabil, vor produce creştini minusculi. În orice caz, ideea este că noi nu suntem în stare să ascultăm cu atenţie şi într-un mod eficace. Îmi dau seama că unora dintre noi chiar nu le place să asculte. O ascultare atentă necesită o gândire sănătoasă, iar o gândire sănătoasă implică muncă.
O parte importantă a problemei noastre vizavi de ascultare este aceea că noi nu venim la predică cu gândul de a-L vedea pe Dumnezeu. Noi nu ascultăm cu gândul ca să auzim adevărul răscumpărător. Noi nu venim la ora de predică cu gândul că, realmente, Cuvântul va mijloci prezenţa lui Dumnezeu. Aşteptările mici aduc rezultate mici. Într-adevăr, experimentarea prezenţei lui Dumnezeu este adesea un gând care abia dacă ne trece prin minte atunci când ne aşezăm să ascultăm o predică; în schimb, o facem dintr-un fel de datorie. De aceea murmurăm nerăbdători (în gând, bineînţeles) atunci când pastorul, după ce a vorbit patruzeci şi cinci de minute, spune: “Şi acum să trecem la ultimul punct.” Murmurul nostru este dovada clară că noi nu ne aşteptăm ca acest ultim punct să fie ceva care să ni-L arate pe Mântuitorul sau să ne dezvăluie slava lui Dumnezeu. Cine ar murmura cu nerăbdare dacă s-ar aştepta ca să Îl vadă pe Dumnezeu şi mai clar?
Dacă a-L auzi pe Dumnezeu vorbind în Cuvântul Său nu ne smulge laudă şi închinare veritabile, atunci problema noastră necesită o soluţie mult mai serioasă decât un serviciu de cântări de duminica seara.
Închinarea bazată pe Cuvânt nu presupune reducerea serviciului de închinare la o predică. Închinarea bazată pe Cuvânt include cântări, citirea Bibliei, rugăciune şi Cina Domnului. Dar închinarea bazată pe Cuvânt înseamnă că închinarea nu se opreşte atunci când începe predica. Ascultaţi ce spune James Stewart, marele predicator scoţian: “Dacă într-o congregaţie, un suflet aici şi unul dincolo primeşte o viziune a Dumnezeului slăvit în timpul unei predici, dacă vede o străfulgerare a frumuseţii lui Cristos, dacă primeşte revelaţie cu privire la o nevoie personală prin cercetarea pe care i-o face Duhul, trebuie oare minimalizată slujirea din Cuvânt, sau privită ca mai puţin divină … decât alte părţi ale serviciului? Nu aduce închinare o astfel de predică?”
V. Reforma protestantă, reformă a închinării
Ce ar spune înaintaşii noştri protestanţi cu privire la gândirea noastră modernă de astăzi legat de laudă şi închinare? Probabil că ar fi şocaţi să vadă atâta revărsare emoţională, cvasi-misticism şi mentalitate romano-catolică. Biserica romano-catolică medievală îşi perfectase abilitatea de a da naştere unor experienţe religioase bazate pe simţuri, care nu aveau la bază Cuvântul lui Dumnezeu. Mesa era îndeosebi monarhală, mistică şi impresionantă. Arhitectura obişnuia să promoveze sentimentele religioase, precum erau acele tavane menite a îndrepta privirea oamenilor către cer. Mesa era rostită în latină, asta înseamnă că oamenii erau spectatori care luau parte la mesă, dar nu participau în mod activ. Atmosfera şi ritualul coreografic aveau rolul de a oferi oamenilor o experienţă religioasă. Însă mesa nu dădea loc nicidecum predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Ceremonia şi ambianţa creată – şi nu Biblia – erau cele ce mediau propriu-zis prezenţa lui Dumnezeu pentru oamenii aflaţi în strană.
Chiar de la bun început, reformatorii protestanţi au respins această înclinaţie către laudă şi închinare. Spre deosebire de romano-catolici, protestanţii au afirmat că Scripturile (şi nu mesa, pe care şi criticii Romei o considerau a fi o experienţă religioasă impresionantă) Îl arătau închinătorilor pe Cristosul înviat. Protestanţii au făcut din Cuvântul lui Dumnezeu (prin citire, cântare şi predicare) ţinta primordială a întâlnirilor creştine. Au mers până acolo că au numit Cuvântul lui Dumnezeu un mijloc de har, sau unul dintre canalele instituite de Isus Cristos, prin care El Îşi transmite harul poporului Său, în mod obişnuit. În ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri protestanţi, predica nu constituia un timp de învăţătură informaţională, care urma imediat după secţiunea de închinare a serviciului divin: predica era chiar inima închinării.
Reţineţi că Reforma protestantă a fost în mare măsură o reformă a închinării. Pentru a fi siguri, reformatorii au ţintit la doctrina nebiblică a mântuirii bisericii Romano-Catolice. Dar aceasta nu constituia singura lor ţintă. John Calvin ne-a dat acest rezumat al agendei Reformei: “Toate controversele noastre [cu Roma] cu privire la doctrină duc fie la închinarea legitimă în faţa lui Dumnezeu, fie la terenul mântuirii.” Calvin a susţinut că “modul în care I se aduce aşa cum trebuie închinarea lui Dumnezeu” şi “sursa din care trebuie luată mântuirea” [adică, justificarea doar prin credinţă] sunt două chestiuni care “cuprind în ele însele toate celelalte părţi şi, în consecinţă, toată substanţa creştinismului.”
Potrivit istoricului pe probleme de biserică Hughes Oliphant Old, Martin Luther a apreciat restabilirea centralităţii citirii şi predicării Bibliei, ca fiind cea mai necesară reformă a închinării din vremea sa. Acest fapt a condus la cele mai semnificative (chiar dacă subapreciate) reforme ale Reformei: serviciul de închinare, citirea Bibliei, cântarea, predica şi împlinirea rânduielilor bisericeşti, toate se ţineau într-o limbă obişnuită, nu în latină. În acest punct, Luther a tradus Biblia în germană şi, de asemenea, a compus imnuri în germană. De ce au luptat reformatorii pentru închinarea autohtonă? Nu pentru că membrii bisericii lor ar găsi mai interesante astfel de întâlniri! Ci mai degrabă, reformatorii şi-au dorit să dezlănţuie puterea Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul serviciului de închinare corporativă. Pentru ei, adevărata închinare era atât determinată cât şi energizată de Biblie.
Interesant, Calvin a criticat Roma pentru faptul că susţinea că acea râvnă din partea închinătorului validează orice fel de închinare. Reformatorul din Geneva i-a auzit pe susţinătorii romano-catolici argumentând în acelaşi fel cum auzim astăzi: Dumnezeu îmi acceptă închinarea atâta timp cât sunt sincer şi inima este îndreptată în această direcţie. Pentru reformatori, râvna şi sinceritatea nu erau suficiente pentru validarea practicilor de închinare. Râvna trebuie să fie în acord cu cunoştinţa (Rom. 10:2). Şi de unde obţinem această cunoştinţă? Dintr-un singur loc, au spus reformatorii: Cuvântul scris al lui Dumnezeu.
Închinarea bazată pe Cuvânt caracterizează corect închinarea strămoşilor noştri protestanţi. (“Citeşte Biblia, predică Biblia, cântă Biblia, roagă-te din Biblie, înţelege Biblia.”) Protestanţii de toate felurile au înţeles de multă vreme că ghidajul pentru un serviciu de închinare biblic şi benefic poate fi redus la atât: Cuvânt şi Sacralitate. De secole întregi, creştinii şi-au întâlnit Dumnezeul în Cuvântul scris (aşa cum a fost înfăţişat prin predică, citiri publice ale Bibliei şi cântatul psalmilor) şi în Cuvântul vizibil (aşa cum este înfăţişat prin Cina Domnului).
Noi suntem probabil prima generaţie de creştini din întreaga istorie a Bisericii care crede că poate avea un serviciu de laudă şi închinare fără Cuvânt vestit şi fără Cina Domnului.
Închinarea bazată pe Cuvânt duce la o închinare simplă. De ce? Pentru că închinarea în duh şi în adevăr este, de la sine, interioară şi spirituală. Duhul Sfânt apasă adevărul scriptural în inima noastră, fapt care declanşează drept răspuns o închinare realizată cu ajutorul sufletului. Aşadar, duşmanul închinării spirituale interioare este un divertisment exterior. Ritualurile, lucrurile noi şi obiectivele vizuale au fost privite de-a lungul istoriei drept impedimente pentru închinarea energizată de Duhul, şi nu ajutoare în acest sens. Astfel de intruşi uzurpă rolul Duhului Sfânt de a iniţia închinarea în inimă. Sentimentalismul excesiv şi dezinteresul sunt piedici de asemenea. Pastorul Timothy Keller explică: “Atât spectacolul cât şi sentimentalismul [sau ceea ce Keller numeşte “spiritul de turmă”] acţionează direct asupra emoţiilor oamenilor şi nu există credinţa că Duhul lui Dumnezeu descoperă adevărul.” O astfel de simplitate este voită, pentru că protejează închinarea adevărată; este mai verosimil faptul că închinarea este călăuzită de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Lui. “Simplitatea ar trebui să fie marea caracteristică a închinării nou-testamentale,” a sfătuit J. C. Ryle, pentru că “ticăloşia înnăscută a naturii umane este de aşa natură că minţile noastre sunt prea înclinate să se întoarcă de la lucrurile spirituale la cele vizibile.”
Dar nu se foloseşte Duhul Sfânt de mijloace pentru a promova închinarea adevărată? Ba da, numai că aceste mijloace ne sunt revelate în Scriptură. În acest fel, închinarea centrată pe Cuvânt a pus baza a ceea ce se numeşte principiul regulator. La rădăcini, principiul regulator afirmă ceva bătător la ochi: Biblia este autoritatea finală în materie de credinţă şi conduită, astfel că tot Biblia trebuie să fie autoritatea finală şi în materie de închinare. Cu alte cuvinte, Scriptura trebuie să coordoneze închinarea. Ea face acest lucru prin specificarea elementelor (sau activităţilor specifice) pe care Dumnezeu le admite pentru aducerea închinării. Aceasta este o consecinţă a atotsuficienţei Scripturii (2Tim. 3:16-17; Ps. 19:7) şi, îndeosebi, atotsuficienţa Scripturii (şi autoritatea) în vederea coordonării închinării. Doar activităţile menite a lua parte din închinare, pe care Biblia le descrie cu specificitate, sunt valide, în timp ce acelea pe care Biblia nu le descrie în mod specific sunt invalide. Potrivit cuvintelor Mărturisirii de credinţă de la Westminster din 1646 (într-un limbaj identic cu cel al Mărturisirii de credinţă Baptiste din Londra din 1689):
Calea de închinare acceptată de Dumnezeul adevărat este instituită de El Însuşi, şi, prin urmare, limitată de descoperirea voii Sale, pentru ca Lui să nu I se aducă închinare potrivit cu imaginaţia sau procedeele omeneşti, nici potrivit cu sugestiile lui Satan sub diferite forme vizibile, nici potrivit cu vreo altă cale care nu este arătată în Sfintele Scripturi.
Aşadar, principiul regulator protejează serviciile de închinare de idei conform cărora Dumnezeu nu sancţionează. Departe de a fi o cămaşă de forţă, el eliberează bisericile pentru a se bucura de închinarea bazată pe Cuvânt. “Beneficiul cheie al principiului regulator”, aminteşte J. Ligon Duncan III, “este acela că ajută la certificarea faptului că Dumnezeu — şi nu omul — este autoritatea supremă vizavi de cum trebuie să se desfăşoare închinarea corporativă, subliniind în mod cert faptul că Biblia, propria descoperire specială a lui Dumnezeu (şi nu opiniile noastre, afinităţile noastre, simpatiile şi teoriile noastre), constituie factorul primordial în conduita şi abordarea închinării corporative.” O astfel de închinare corporativă este atât sănătoasă din punct de vedere exegetic cât şi satisfăcătoare din punct de vedere emoţional. Ea dă libertate celor care îşi aduc închinarea să-L contemple pe Dumnezeu aşa cum Se dezvăluie Acesta în propriul Său Cuvânt. Principiul regulator oferă o închinare corectă, dar, de asemenea, oferă bucurie celor care se închină.
Închinarea bazată pe Cuvânt este atacată astăzi în multe biserici. Pastorii se află sub presiunea de a da membrilor bisericii ceea ce vor aceştia, ceva ce adesea nu constituie o închinare bazată pe Cuvânt. Cererea pentru închinarea corporativă care nu este condusă de Cuvântul lui Dumnezeu aduce la lumină faptul că problema este mai mult decât una de stil şi preferinţe personale. Problema este de ordin teologic. Puţini membri ai bisericii obiectează la învăţătura biblică, dar puţini sunt şi cei care sunt de acord cu John Piper: “Dacă închinarea nu se doreşte a fi o comuniune spirituală cu Dumnezeu şi un răspuns plin de reverenţă şi de dragoste la adresa lui Dumnezeu, atunci la baza închinării trebuie să se afle descoperirea lui Dumnezeu Însuşi, şi El a rânduit să Se facă cunoscut îndeosebi prin Cuvântul Său.” Cele mai răsunătoare voci din bisericile de astăzi presupun că închinarea bazată pe Cuvânt este oarecum oximoronică: lauda şi închinarea adevărate (spun ei) trebuie să aibă la bază muzica.
VI. Cum rămâne cu muzica?
Închinarea bazată pe Cuvânt acordă un rol vital muzicii. Cartea Psalmilor constituie o împuternicire scripturală clară pentru locul pe care să-l deţină muzica în închinarea corporativă. Cântatul psalmilor, imnurilor şi a cântărilor spirituale (Efes. 5:19; Col. 3:16) este unul dintre elementele recomandate în Biblie pentru închinarea corporativă (împreună cu citirea Scripturilor, predicarea Bibliei şi ascultarea predicii respective, rugăciunea şi împlinirea hotărârilor/rânduielilor bisericeşti. Una dintre reformele închinării instituite de liderii Reformei a fost extinderea timpului de cântare congregaţională în serviciile de închinare. “Alături de Cuvântul lui Dumnezeu, muzica merită cele mai înalte omagii,” scria Martin Luther. “Darul limbii împreună cu darul cântării au fost date omului pentru ca el să vestească Cuvântul lui Dumnezeu prin muzică.” Luther a mers până acolo că a oferit educaţie muzicală unor tineri slujitori. A te închina lui Dumnezeu este un lucru atât de plin de însufleţire încât analiza intelectuală nu este suficientă: avem nevoie de cântare pentru a-L înălţa pe gloriosul nostru Dumnezeu.
În orice caz, o discuţie ce vizează închinarea corporativă nu poate nici să înceapă, nici să conducă la o discuţie legată de muzică. Când reducem discuţiile pe tema închinării la discuţii pe tema muzicii, atunci, implicit, noi definim închinarea ca fiind bazată mai degrabă pe muzică decât pe Cuvânt (şi implicit minimalizăm celelalte elemente recomandate ale închinării). Muzica este importantă, dar nu este atotsuficientă. Când lăsăm muzica să domine gândirea noastră vizavi de închinare, fără să vrem, putem cădea în greşeala descrisă de profesorul Harold Best: noi “putem da impresia că Dumnezeu este mai mult prezent atunci când este muzică, prin comparaţie cu situaţia când nu este muzică; închinarea este mai posibilă în prezenţa muzicii decât în absenţa ei; dăm impresia că Dumnezeu ar depinde de muzică pentru a-Şi face apariţia.” Ceea ce facem în timpul săptămânii — faptul că urmărim sfinţenia personală, urmărim să avem un timp personal de devoţiune, urmărim să ne purtăm cu credincioşie faţă de sarcinile pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu — acestea exercită un rol mai important în calitatea închinării pe care o aducem duminica decât selectarea cântărilor. Autenticitatea spirituală este mult mai de folos decât virtuozitatea muzicală. Dând la o parte pe cel imoral şi blasfemiator, un creştin care este hotărât să se închine lui Dumnezeu în timpul serviciului de închinare din ziua Domnului poate să facă acest lucru fără să ia în calcul stilul muzical.
Multe probleme pot fi evitate dacă începem să localizăm muzica în cadrul categoriei cu numele “slujirea din Cuvântul lui Dumnezeu”. Presupunerea care se face astăzi este că muzica este o categorie separată, de sine-stătătoare, şi de aceea operează după propriile sale reguli. Dar nu aşa tratează Biblia muzica spirituală. Biblia arată că muzica spirituală este un mijloc de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la Coloseni 3:16: “Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.” Acest verset adevereşte faptul că muzica de închinare trebuie să determine cuvântul lui Cristos (şi nu un alt cuvânt) să locuiască din belşug în poporul lui Dumnezeu. Muzica trebuie să fie o unealtă de învăţare şi avertizare, dându-i astfel o funcţionalitate asemănătoare cu predica. Învăţătura de la amvon deţine autoritatea de a învăţa şi avertiza atunci când este o expunere corectă a Bibliei; ea îşi pierde autoritatea atunci când devine ceva care ne face doar să ne simţim bine. Acelaşi lucru este valabil şi pentru muzică.
Psalmii constituie un exemplu şi mai grăitor în ceea ce priveşte latura educaţională a cântărilor. Cartea Psalmilor a funcţionat timp de mii de ani ca şi carte de imnuri inspirate divin pentru poporul lui Dumnezeu, oferind această posibilitate de a cânta doctrină, rugăciuni, învăţăminte morale, istoria răscumpărării şi caracterul lui Dumnezeu. Psalmii au permis închinătorilor să-şi exprime emoţiile îndreptate spre Dumnezeu, printr-un filtru scriptural. Pentru ei, cântarea era calea de a medita la Cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l implementa.
Întrucât cântarea în colectiv este o cale de a cugeta la Cuvântul lui Dumnezeu, muzica din biserică trebuie să răspundă întrebărilor pe care le adresăm predicilor ţinute în cadrul bisericilor: sunt corecte din punct de vedere doctrinal? Au ele conţinut biblic? Sunt prea superficiale? Sunt ele centrate pe Dumnezeu? Arată ele în mod evident caracterul lui Dumnezeu? Este melodia sau spiritul muzicii plină de reverenţă? Când muzica de închinare este privită drept ceva ce formează o categorie aparte, atunci nu mai este necesar să răspundem acestor întrebări bazate pe Cuvânt.
În acelaşi mod, gândirea noastră cu privire la muzica din biserică este similară cu gândirea pe care o avem vizavi de predicile ţinute în biserică. O predică ţinută de la amvon trebuie să asigure mai mult decât o plăcere oratorică şi sentimente plăcute: ea trebuie să fie un cuvânt profetic, care merge împotriva curentului acestei lumi căzute. În acelaşi fel, cântarea în închinarea corporativă are un scop cu mult mai înalt decât plăcerea muzicală. Cuvântul lui Dumnezeu învaţă, mustră, corectează şi formează (2Tim. 3:16), aşadar şi cântarea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să înveţe şi să mustre în acelaşi fel (Col. 3:16). Atunci când cântăm Biblia, muzica din biserică va convinge şi va mângâia, va mustra şi va restabili, va instrui şi va împrospăta. “Împlinind scopul pe care îl are”, aminteşte profesorul de muzică Calvin Johansson, “muzica va fi adesea un motiv de nemulţumire. Un astfel de motiv apare la oricare dintre slujirile profetice.” Aşteaptă-te ca Cuvântul cântat să conducă la aceleaşi lucruri la care conduce Cuvântul propovăduit, şi anume să ne ducă la pocăinţă şi la bucurie.
Imnurile şi cântările, în general, sunt mijloace de har doar atâta vreme cât vestesc Cuvântul lui Dumnezeu. Muzica bună de închinare este muzică cu un “coeficient al adevărului” ridicat. Este acelaşi lucru cu cântarea unui crez drept sau a unei rugăciuni ghidate biblic. Muzica bună de închinare are atâta valoare cât are o predică bună: ambele sunt mijloace prin care Cuvântul lui Dumnezeu este vestit. Desigur, chiar şi un imn bun este posibil doar să expună fugitiv conţinutul biblic, datorită dimensiunii sale reduse. Un imn este limitat de cât de mult adevăr comunică: el oferă o versiune extrem de redusă a Scripturii. Totuşi, un imn bun poate să exprime acel adevăr într-un mod viu şi plin de putere. Cântările bune (fie ele vechi sau noi) realizează slujba esenţială de a extrage adevăruri profunde şi a le pune în fraze memorabile, implantând astfel adevăruri adânc în sufletul nostru. (Prin anii 1500, un lider romano-catolic a mărturisit cu privire la puterea muzicii, plângându-se de faptul că “Toţi oamenii se cântă pe ei înşişi în această doctrină luterană.”)
În plus faţă de doctrina care dă învăţătură, muzica bună promovează şi închinarea bazată pe Cuvânt. Ea pune cuvintele lui Dumnezeu în minţile şi gurile noastre. La fel ca sufleorul care stă ascuns în spatele scenei şi şopteşte actorilor care îşi uită replicile, imnurile bune readuc aminte închinătorilor neatenţi lucrurile care se cuvin a fi spuse lui Dumnezeu în închinare.
Trebuie să ne împotrivim muzicii de închinare care a fost compusă recent? Nu. Anumite compoziţii recente cuprind cuvinte ce redau Cuvântul lui Dumnezeu, sunt pline de miez şi de reverenţă, fapt care denotă o puternică orientare către Dumnezeu. Aceste trăsături le fac potrivite pentru închinare. În acelaşi fel, anumite imnuri vechi sunt foarte slabe din punct de vedere doctrinal şi extrem de centrate pe om — ele trebuiesc evitate în serviciile de închinare. (De exemplu, cântările de la întrunirile ţinute cu ocazia îndepărtatei treziri “Mă bucur aşa de mult că am făcut ce am făcut” se concentrează asupra răspunsurilor noastre, până la excluderea iniţiativelor lui Dumnezeu.) În ceea ce priveşte conţinutul unei cântări, vechimea şi noutatea nu constituie un criteriu, “coeficientul de adevăr” constituie criteriul. Cântările de auto-felicitare şi jonglările ieftine de cuvinte sunt inacceptabile, indiferent de vârsta lor. Totuşi, cântările vechi au un avantaj chiar şi în faţa celor mai bune dintre cântările noi: ele ajută închinătorii de astăzi să relaţioneze cu închinătorii din generaţiile anterioare. Imnurile mai vechi ne aduc aminte de faptul că am îmbrăţişat o credinţă veche şi bine întemeiată. Ele ne fac parte integrantă a comunităţii vechi de mii de ani a poporului lui Dumnezeu, într-un mod în care imnurile noi nu pot s-o facă. În orice caz, subliniez acest lucru doar cu scopul de a păstra imnurile vechi, fără a le exclude pe cele noi.
Cum stau lucrurile cu muzica ce acompaniază cuvintele? Nu trebuie să cântăm doar melodiile care erau obişnuite în anii 1700 şi 1800. Vechi, lente şi aritmice nu înseamnă neapărat că sunt mai bune. Totuşi, melodiile trebuie să fie reverenţiose şi pline de demnitate (atribute care nu le împiedică să fie triumfătoare sau contemplative). În general, melodiile simple sunt bune din două motive. Ele nu distrag atenţia de la cuvinte. “Coeficientul de adevăr” al unei cântări nu are nicio valoare dacă închinătorul nu poate să mediteze la ceea ce cântă. Melodia nu trebuie să acopere cuvintele. În al doilea rând, melodiile simple pot fi cântate de întreaga congregaţie, pot fi redate aproape în întregime de persoane total neprofesioniste în arta cântatului. Numai pentru că un artist creştin contemporan poate interpreta o cântare nu înseamnă că cele o sută de voci neformate ale Bisericii Baptiste “Harul” pot face acelaşi lucru. Muzica bună de închinare trebuie să fie o muzică uşor de cântat. Închinarea este îngreunată atunci când o congregaţie se luptă din greu ca să cânte o cântare. Aşa cum a spus C. S. Lewis, nu poţi dansa cu adevărat dacă te concentrezi asupra corectitudinii paşilor.
Noile melodii, trebuie ele să imite stilurile musicale contemporane? Nu. Desigur, nu este adevărat că Dumnezeu ar fi mai mulţumit de noi atunci când părem a fi mai irelevanţi cu privire la cultura noastră. Nu se dă dovadă de responsabilitate dacă biserica are o muzică distinctă. Biserica este o colonie a cerului; membrii ei sunt călători, străini şi exilaţi pe pământ (Evr. 11:13; Fil. 3:20). Ca şi nonconformişti culturali, întâlnirile noastre corporative trebuie să fie cumva subversive. La urma urmei, noi nu suntem obligaţi să facem muzica de închinare din biserică să sune precum muzica recreaţională din lume. Profesorii D. G. Hart şi John R. Muether arată că acest contrast dintre biserică şi lume ar trebui să fie mai evident atunci când biserica aduce închinare. Profesorul Gene Edward Veith, în acelaşi fel, observă că noi nu trebuie să ne scuzăm pentru psaltiri şi imnuri spirituale deoarece “un stil muzical străin” (expresia lui) poate chema oamenii la o nouă identitate corporativă ca Biserică a lui Cristos.
Cum stau lucrurile cu cântarea psalmilor? Îmi unesc glasul cu chemarea crescândă către o întoarcere tot mai mare la cântatul psalmilor. Atât Efeseni 5:19 cât şi Coloseni 3:16 includ o poruncă de a cânta cel puţin anumiţi psalmi. Cartea psalmilor constituie o carte de cântări inspirată divin, una care echilibrează infailibil teologia sănătoasă şi întregul set de emoţii umane. Noi lăudăm Biblia pentru puterea ei intrinsecă; de ce suntem atât de refractari în a cânta Biblia? Psalmii sunt fără excepţie centraţi pe Dumnezeu, astfel că exprimarea emoţiilor umane din ei sunt cuprinse într-o paradigmă a cărui focus este Dumnezeu. Eu mă bucur să cânt psalmi aşa cum apar ei în psaltirile vechi, dar chiar şi ansamblurile mai noi de psalmi şi melodiile mai noi sunt binevenite. Cel puţin parte din certurile din prezent cu privire la muzica creştină contemporană s-ar reduce dacă oamenii cu talent muzical şi-ar îndrepta atenţia mai mult către cântarea psalmilor. Aceştia ar putea aranja psalmii în formate cantabile şi apoi ar putea compune melodii uşor de reprodus şi care Îl înalţă pe Dumnezeu. Dacă noi dorim cu adevărat ca muzica noastră să promoveze închinarea, atunci trebuie să recuperăm cu orice preţ, cu bucurie şi din toată inima, acea porţiune din Biblie pe care Dumnezeu a rânduit-o anume pentru a fi cântată ca şi închinare!
Este apelul pentru închinarea bazată pe Cuvânt un atac la adresa muzicii? Absolut deloc. Totuşi, există un apel la muzica bazată pe Cuvânt.
Vrei tu cu adevărat un serviciu real de laudă şi închinare? Vrei tu să comunici cu Dumnezeu într-un mod intim? Atunci caută-L pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Tradu încrederea pe care o ai în Cuvântul lui Dumnezeu cu dorinţa după o închinare corporativă atunci când citeşti Biblia, când o predici, când o cânţi, când te rogi cu cuvintele ei şi când o înţelegi. Prin credinţă, aşteaptă-te ca închinarea bazată pe Cuvânt să fie o închinare care să Îl dezvăluie pe Cristos. În particular, cultivă arta întâlnirii cu Dumnezeu în Cuvântul Său predicat. Predica bună este mai mult decât o proclamare corectă a Adevărului; Dumnezeu Însuşi este Cel care Îşi proclamă Adevărul prin propriile cuvinte. “Predicatorul explică textul,” a spus Augustin. “Dacă el spune ce este adevărat, atunci Cristos este Cel care vorbeşte.” Intră în prezenţa Lui.
Tradus de Estera Sandau
Toată viaţa înseamnă pocăinţă
de rev. Tim Keller
Martin Luther a început Reforma prin afişarea celor „Nouăzeci şi cinci de teze” pe uşa Catedralei de la Wittenberg. Prima dintre aceste teze era: „Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos… a dorit ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie una de pocăinţă.” La suprafaţă această afirmaţie pare să ofere puţină speranţă! Luther pare să spună că, de fapt, creştinii nu vor face niciodată multe progrese. Însă, desigur că acesta nu a fost deloc punctul de vedere al lui Luther. El spunea că pocăinţa este modul în care noi progresăm în viaţa creştină. Într-adevăr, pocăinţa pe toată viaţa, predominantă, este semnul cel mai bun că noi creştem profund şi rapid întru asemănarea cu caracterul lui Isus.
Transformarea pocăinţei
Este important să se ia în considerare modul în care Evanghelia afectează şi transformă actul pocăinţei. În „religie” scopul pocăinţei este în esenţă să continui să-L faci pe Dumnezeu fericit şi astfel El va continua să te binecuvânteze şi să răspundă la rugăciunile tale. Aceasta înseamnă că „pocăinţa religioasă” este: a) egoistă; b) neprihănită/mulţumită de sine; c) plină de amărăciune. Dar în Evanghelie scopul pocăinţei este de a avea acces în mod repetat la bucuria uniunii noastre cu Isus Cristos, ca să slăbim nevoia noastră de a face ceva contrar inimii lui Dumnezeu.
Pocăinţa „religioasă” este egoistă.
În „religie”, nouă ne pare rău de păcat doar datorită urmărilor lui pentru noi. El ne va aduce pedeapsă – iar noi dorim să evităm lucrul acesta. Ca urmare, ne pocăim. Însă Evanghelia ne spune că păcatul nu ne poate aduce în ultimă instanţă la condamnare (Rom. 8.1). Ca urmare, ticăloşia lui constă în ceea ce îi face lui Dumnezeu; nu-i face plăcere ci Îl dezonorează. Aşadar, în religie, pocăinţa este centrată pe sine; Evanghelia o face centrată pe Dumnezeu. În religie nouă doar ne pare rău pentru urmările păcatului, dar în Evanghelie nouă ne pare rău de păcat în sine.
În plus, pocăinţa „religioasă” este neprihănită sau mulţumită de sine. Pocăinţa poate uşor să devină o formă de „ispăşire” pentru păcat. Pocăinţa religioasă ajunge deseori o formă de autopedepsire în care noi Îl convingem pe Dumnezeu (şi pe noi înşine) că suntem realmente atât de nenorociţi şi plini de regrete sau căinţă încât merităm să fim iertaţi. Totuşi, în Evanghelie noi ştim că Isus a suferit şi a fost chinuit pentru păcatul nostru. Nu trebuie să ne facem pe noi înşine să suferim ca să merităm iertarea. Noi doar primim iertarea câştigată de Cristos. 1 Ioan 1:9 ni se spune că Dumnezeu ne iartă pentru că El este „drept”. Aceasta este o declaraţie remarcabilă. Ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să ne refuze vreodată iertarea, pentru că Isus a câştigat acceptarea noastră! În religie ne câştigăm iertarea cu pocăinţa noastră, dar în Evanghelie noi pur şi simplu o primim.
În cele din urmă, pocăinţa religioasă este „plină de amărăciune”. În „religie” singura noastră speranţă este să trăim o viaţă suficient de bună pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze. Prin urmare, orice caz de păcat şi pocăinţă este traumatizant, neobişnuit şi groaznic de ameninţător. Doar sub o mare constrângere persoanele religioase admit că au păcătuit; deoarece singura lor speranţă este bunătatea lor morală. Însă în Evanghelie cunoaşterea acceptării noastre în Cristos ne ajută să recunoaştem că suntem imperfecţi pentru că ştim că nu vom fi lepădaţi dacă ne mărturisim adevărata adâncime a păcătoşeniei noastre. Speranţa noastră este în neprihănirea lui Cristos, nu în propria noastră neprihănire; aşadar, nu este atât de traumatizant să ne admitem slăbiciunile şi greşelile noastre. În religie ne pocăim din ce în ce mai puţin. Dar cu cât ne simţim mai acceptaţi şi mai iubiţi în Evanghelie, cu atât mai mult ne vom pocăi şi mai des. Şi cu toate că, desigur, există mereu o anumită amărăciune în orice pocăinţă, în Evanghelie există în cele din urmă încântare. Aceasta creează o nouă dinamică radicală pentru creşterea personală. Cu cât îţi vezi mai mult propriile păcate şi greşeli, cu atât mai preţios, glorios şi măreţ îţi apare harul lui Dumnezeu. Însă, de cealaltă parte, cu cât eşti conştient de harul şi acceptarea lui Dumnezeu în Cristos, cu atât eşti mai capabil să îndepărtezi negarea şi autoapărarea, şi să admiţi dimensiunile adevărate ale păcatului tău. Păcatul de la baza tuturor celorlalte păcate este lipsa de bucurie în Cristos.
Disciplina pocăinţei Evangheliei
Dacă înţelegi clar aceste două moduri diferite de a trata pocăinţa, atunci (şi doar atunci) poţi profita foarte mult dintr-o disciplină riguroasă şi regulată a examinării personale şi a pocăinţei. Am descoperit că practicile liderilor metodişti, George Whitefield şi John Wesley, din secolul al XVIII-lea mi-au fost de folos aici. Într-o scrisoare adresată unui prieten, pe 9 ianuarie 1738, George Whitefield a prezentat o ordine pentru o pocăinţă regulată. (De obicei, el îşi făcea noaptea inventarul păcatelor lui). El a scris: Dumnezeu îmi dăruieşte o umilinţă profundă şi o dragoste arzătoare, un zel bine direcţionat şi efort constant către un singur ţel, iar apoi îngăduie oamenilor şi demonilor să facă tot ce-i mai rău!” Iată aici un mod de a folosi această ordine în pocăinţa înrădăcinată în Evanghelie.
Umilinţă profundă versus mândrie. Am privit de sus sau am dispreţuit pe cineva? Am fost prea rănit de critică? M-am simţit desconsiderat şi ignorat? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când simt: a) dispreţ diminuat (din moment ce şi eu sunt un păcătos); b) durere atenuată faţă de critică (de vreme ce n-ar trebui să dau valoare aprobării umane în locul dragostei lui Dumnezeu). În lumina harului Său pot îndepărta nevoia de a păstra o imagine bună; este o povară prea mare şi acum nu este necesară. Iau în considerare harul gratuit până când experimentez bucuria plină de recunoştinţă şi pace.
Dragoste arzătoare versus indiferenţă. Am vorbit sau am gândit cu răutate despre cineva? Mă justific pe mine însumi prin caricaturizarea altcuiva (în mintea mea)? Am fost nerăbdător şi irascibil? Am fost absorbit de sine, indiferent şi neatent faţă de oameni? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) nicio răutate sau lipsă de amabilitate (gândeşte-te la dragostea jertfitoare a lui Cristos pentru tine); b) nicio nerăbdare sau agitaţie (gândeşte-te la răbdarea Lui cu tine); şi c) nicio indiferenţă. Consider harul gratuit până când dovedesc căldură şi afecţiune. Dumnezeu a avut o nesfârşită atenţie şi a fost foarte răbdător cu mine, datorită harului.
Curaj înţelept versus anxietate. Am evitat oameni sau sarcini pe care ştiu că ar trebui să le întâmpin? Am fost neliniştit sau îngrijorat? Am dat greş în a fi circumspect sau prudent, sau am fost grăbit, nerăbdător şi impulsiv? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) nicio evitare cu laşitate a lucrurilor grele (din moment ce Isus a făcut faţă răului pentru mine); b) niciun comportament grăbit sau neliniştit (de vreme ce moartea lui Isus dovedeşte că Dumnezeu se îngrijeşte şi va veghea asupra mea). Îţi trebuie mândrie ca să fii neliniştit sau îngrijorat – eu nu sunt suficient de înţelept ca să ştiu cum ar trebui să decurgă viaţa mea. Iau în considerare harul gratuit până când experimentez prudenţă sau chibzuinţă calmă şi îndrăzneală strategică.
Motivaţii evlavioase (un „efort constant către un singur ţel”). Fac ceea ce fac pentru gloria lui Dumnezeu şi binele altora sau sunt condus de temeri, nevoia de aprobare sau încuviinţare, iubirea confortului şi a tihnei, nevoia de control, foamea după aclamare şi putere, sau „frica de oameni”? Privesc pe cineva cu invidie? Cedez chiar la primele imbolduri ale poftei sau lăcomiei? Îmi petrec/ocup mai degrabă timpul meu cu lucruri urgente decât cu lucruri importante din cauza acestor dorinţe necumpătate? Pocăieşte-te în felul acesta: Oare nu-mi pune Isus la dispozitie tot ceea ce eu caut sa rezolv altfel, dar nu cum vreau eu ci prin mijloacele puterii Lui?
Roagă-te: „O, Doamne Isuse, fă-mă suficient de fericit în Tine ca să evit păcatul şi suficient de înţelept în Tine ca să evit pericolul, ca eu să pot face mereu ce este bine înaintea Ta, în Numele Tău mă rog, Amin!”
Cum se luptă oamenii morţi cu păcatul?
de John Piper
Gravate în scoarţa fiecărui copac din grădina lui Dumnezeu sunt cuvintele, „Dacă moare aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Trei cuvinte sunt întipărite în natura oricărui creştin: „VOI … AŢI … MURIT” (Col. 3:3). Iar mărturisirea sinceră a oricărui credincios este, „Am fost răstignit împreună cu Cristos” (Gal. 2:2).
Dar ce înseamnă aceasta? Cine a murit atunci când am devenit creştin? Răspunsul: „firea mea pământească” a murit. „Cei care aparţin lui Isus Cristos şi-au răstignit FIREA PĂMÂNTEASCĂ” (Gal. 5:24).
Dar ce înseamnă „fire pământească”? Nu pielea mea. Nu trupul meu. Acesta poate fi un instrument al neprihănirii (Rom. 6:13). „Faptele firii pământeşti” sunt lucruri precum idolatria şi cearta, mânia şi invidia (Gal. 5:20 şi următoarele) – acestea sunt atitudini, nu doar acte imorale ale trupului.
Cel mai apropiat de o definiţie biblică a firii pământeşti este pasajul din Romani 8:7-8, „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”
Aşadar, firea este „eul meu” vechi care obişnuia să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. În firea pământească eram ostil şi nesupus. Uram gândul de a recunoaşte că eram bolnav de păcat. Sfidam ideea că nevoia mea cea mai mare era de un Medic bun care să mă facă bine. În firea pământească mă încredeam în înţelepciunea mea, nu în cea a lui Dumnezeu. Ca urmare, nimic din ce am făcut în fire nu putea să-i placă lui Dumnezeu, căci „fără credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11.6). Iar firea nu face nimic din credinţă.
Aşadar, „firea pământească” este vechiul meu eu lipsit de credinţă şi încrezător în sine. Aceasta-i ceea ce a murit atunci când Dumnezeu m-a mântuit. Dumnezeu a legat arterele vechii mele inimi împietrite şi necredincioase. Şi când a murit, El a scos-o afară şi mi-a dăruit o inimă nouă (Ezechiel 36:26).
Care este diferenţa între această inimă nouă care trăieşte şi cea veche care a murit? Răspunsul este dat în Galateni 2:20. Acolo ni se spune, „Am fost răstignit cu Cristos …şi viaţa pe care o trăiesc acum, O TRĂIESC PRIN CREDINŢA în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Inima cea veche care a murit se încredea în sine; inima cea nouă se încrede în Cristos zilnic.
Acesta este răspunsul la prima noastră întrebare: Cum se luptă oamenii morţi cu păcatul? Ei duc lupta cu păcatul, încrezându-se în Fiul lui Dumnezeu. Ei sunt morţi faţă de minciuna lui Satan, care se prezintă astfel: „Vei fi mai fericit dacă te încrezi în propriile tale idei despre cum să fii fericit în loc să te încrezi în sfatul şi promisiunile lui Cristos.” Creştinii au murit faţă de această înşelăciune. Prin urmare, modul în care ei se luptă cu Satan este prin încrederea că promisiunile şi căile lui Cristos sunt mai bune decât ale lui Satan.”
Acest mod de a duce lupta cu păcatul este numit „lupta credinţei” (1 Tim. 6:12; 2 Tim. 4:7). Victoriile acestei lupte sunt numite „lucrările credinţei” (1 Tes. 1:3; 2 Tes. 1:11). Iar în această luptă creştinii „devin sfinţi prin credinţă” (Fapte 26:18; 2 Tes. 2.13).
Atunci să luăm în considerare această luptă a credinţei. Nu este asemenea jocurilor de-a războiul cu gloanţe oarbe. Veşnicia este în joc. Romani 8:13 este un verset cheie: „Dacă trăiţi după îndemnurile firii pământeşti veţi muri, dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului veţi trăi.” Acest verset este scris pentru creştinii practicanţi, iar ideea centrală este că viaţa noastră veşnică depinde de bătălia noastră cu păcatul.
Nu înseamnă că noi ne câştigăm viaţa veşnică prin omorârea păcatului. Nu, noi ne luptăm „prin Duhul”. El va primi gloria, nu noi. Nici nu spune Romani 8:13 că noi ne luptăm, având un simţământ de nelinişte şi incertitudine în legătură cu victoria în luptă. Dimpotrivă, chiar atunci când ne luptăm noi avem încrederea că „Cel care a început în noi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos” (Filip. 1:6). Nici nu spune Romani 8:13 că noi trebuie să fim desăvârşiţi acum în victoria noastră asupra păcatului. Pavel renunţă la pretenţia de perfecţiune (Filip. 3:12).
Cerinţa din Romani 8:13 nu este să fim complet lipsiţi de păcat, ci să luptăm până la moarte cu păcatul. Acest lucru este întru totul esenţial în viaţa creştină. Altfel nu oferim nicio dovadă a faptului că firea pământească a fost răstignită. Şi, dacă firea nu a fost răstignită, noi nu aparţinem lui Cristos (Gal. 5:24). Importanţa consecinţelor în această bătălie este foarte mare. Nu ne jucăm de-a războiul. Urmarea este cer sau iad.
Atunci, cum anume oamenii morţi „omoară faptele (păcătoase) ale trupului”? Am răspuns, „Prin credinţă!” Dar ce înseamnă aceasta în mod exact? Cum te lupţi împotriva păcatului prin credinţă?
Să presupunem că sunt ispitit de pofta lascivă. O imagine sexuală îmi apare în minte şi mă ademeneşte s-o urmez. Modul în care această ispită capătă putere este prin convingerea mea de a crede că voi fi mai fericit dacă o urmez. Puterea oricărei ispite este perspectiva că mă va face mai fericit. Nimeni nu păcătuieşte dintr-un simţ al datoriei atunci când ceea ce doreşte cu adevărat este să facă binele.
Deci, ce ar trebui să fac? Unii oameni ar spune, „Aminteşte-ţi porunca lui Dumnezeu de a fi sfânt (1 Petru 1:16) şi exercită-ţi voinţa ta de a asculta fiindcă El este Dumnezeu!” dar ceva de o importanţă capitală lipseşte din acest sfat, şi anume, CREDINŢA. Mulţi oameni care se străduiesc în privinţa unui progres moral nu pot spune, „Viaţa pe care o trăiesc, o trăiesc PRIN CREDINŢĂ” (Gal. 2:20). Mulţi oameni care încearcă să iubească nu înţeleg faptul că, „Ceea ce contează este CREDINŢA care lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6).
Lupta împotriva poftei (sau a lăcomiei, a fricii sau a oricărei alte ispite) este o luptă a credinţei. Altfel rezultatul este legalism. Voi încerca să explic cum ne luptăm împotriva păcatului prin credinţă.
Când apare ispita de a pofti, Romani 8:13 spune, „Dacă o omorâţi prin Duhul veţi trăi.” Prin Duhul! Ce înseamnă aceasta? Din toată armura pe care Dumnezeu ne-o dă să luptăm împotriva lui Satan, doar o singură piesă este folosită pentru a omorî – sabia. Este numită sabia DUHULUI (Efes. 6:17). De aceea, când Pavel spune, „Omorâţi păcatul prin Duhul,” eu înţeleg aceasta ca însemnând, „depindeţi de Duhul”, îndeosebi de sabia Lui.
Care este sabia Duhului? Este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6:17). Aici este locul unde intervine credinţa. „Credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10.17). Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde prin ceaţa minciunilor lui Satan şi îmi arată unde anume trebuie să fie găsită fericirea adevărată şi trainică. Şi astfel, Cuvântul mă ajută să încetez a mă încrede în potenţialul păcatului de a mă face fericit, şi, în schimb, mă atrage ca să mă încred în promisiunile bucuriei lui Dumnezeu (Psalmul 16:11).
Mă întreb cât de mulţi credincioşi de astăzi înţeleg că, de fapt, credinţa nu înseamnă doar a crede că Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre. Credinţa înseamnă şi a fi deplin încredinţat că, practic, calea Lui este mai bună decât păcatul. Voia Lui este mai înţeleaptă. Ajutorul Lui este mai sigur. Promisiunile Lui sunt mai preţioase şi răsplata Lui mai satisfăcătoare. Credinţa începe cu o privire înapoi la cruce, dar trăieşte cu o privire înainte la promisiuni.” Avraam a fost „întărit prin CREDINŢA lui… deplin încredinţat că Dumnezeu ce FĂGĂDUIEŞTE, poate să şi împlinească” (Rom. 4:20 şi următoarele). „Credinţa este încrederea neclintită în lucrurile NĂDĂJDUITE” (Evrei 11:1).
Atunci când credinţa deţine poziţia de control în inima mea, eu sunt satisfăcut cu Cristos şi promisiunile Lui. Aceasta-i ceea ce Isus a dorit să spună când a afirmat, „Cine CREDE în Mine nu va ÎNSETA NICIODATĂ” (Ioan 6:35). Dacă setea mea după bucurie, semnificaţie şi pasiune este satisfăcută de prezenţa şi de promisiunile lui Cristos, puterea păcatului este distrusă. Noi nu cedăm în faţa ofertei de sandviş cu carne câtă vreme putem vedea friptura care sfârâie pe grătar.
Lupta credinţei este lupta de a rămâne satisfăcut cu Dumnezeu. „Prin credinţă Moise… a abandonat plăcerile de o clipă ale păcatului …avea ochii pironiţi spre răsplătire” (Evrei 11:24-26). Credinţa nu este mulţumită cu „plăcerile trecătoare”. Este intens dornică după bucurie. Iar Cuvântul lui Dumnezeu spune, „Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta” (Psalmul 16:11). Aşadar, credinţa nu va fi abătută spre păcat. Ea nu va renunţa atât de uşor în căutatea ei după bucuria maximă.
Rolul Cuvântului lui Dumnezeu este să alimenteze apetitul credinţei după Dumnezeu. Şi făcând acest lucru îndepărtează inima mea de dependenţa de gustul înşelător/ademenitor al poftei. Mai întâi pofta începe să mă amăgească, făcându-mă să simt că voi pierde într-adevăr o mare satisfacţie dacă urmez calea purităţii sau a curăţiei. Însă atunci iau sabia Duhului şi încep să lupt. Citesc că este mai bine să-mi scot ochiul decât să poftesc (Mat. 5:29). Citesc că dacă mă gândesc la lucruri care sunt curate, vrednice de iubit şi bune sau excelente, pacea lui Dumnezeu va fi cu mine (Filip. 4:8 şi următoarele). Citesc că umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când concentrarea minţii asupra lucrurilor Duhului aduce viaţă şi pace (Rom. 8:6).
Şi când mă rog ca credinţa mea să fie satisfăcută cu viaţa şi pacea lui Dumnezeu, sabia Duhului îndepărtează otrava poftei amăgitoare. O văd aşa cum este, otrăvitoare, şi, prin harul lui Dumnezeu, puterea ei ademenitoare este distrusă.
Acesta este modul în care oamenii morţi se luptă cu păcatul. Aceasta-i ceea ce înseamnă să fii creştin. Noi suntem morţi în sensul că eul cel vechi necredincios (firea pământească) a murit. În locul ei este o nouă creaţie/făptură. Ceea ce o face nouă este CREDINŢA. Nu doar o credinţă care priveşte în urmă la moartea lui Isus, dar şi o credinţă care priveşte înainte la promisiunile lui Isus. Nu doar a fi sigur de ceea ce El a făcut, ci şi a fi satisfăcut cu ceea ce El va face.
Cu toate consecinţele eterne înaintea noastră, noi ne luptăm lupta credinţei. Duşmanul nostru cel mai mare este Minciuna care spune că păcatul va face viitorul nostru mai fericit. Arma noastră principală este Adevărul care spune că Dumnezeu va face viitorul nostru mai fericit. Iar credinţa este victoria care biruieşte minciuna, deoarece credinţa este satisfăcută cu Dumnezeu.
Deci provocarea din faţa noastră nu este doar să facem ceea ce spune Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu, ci să dorim ceea ce spune Dumnezeu fiindcă El este bun. Provocarea nu este doar să urmărim neprihănirea, ci să preferăm neprihănirea. Provocarea este să ne trezim dimineaţa şi să medităm în rugăciune la Scripturi până când experimentăm bucurie şi pace, crezând „promisiunile nespus de mari şi scumpe” ale lui Dumnezeu (Rom. 15:13; 2 Pet. 1:4). Cu această bucurie înaintea noastră, poruncile lui Dumnezeu nu vor fi grele (1 Ioan 5:3), iar compensaţia păcatului ne va apărea prea superficială şi de scurtă durată ca să ne amăgească.
Discernământ: Având gândurile lui Dumnezeu, după exemplul Său
de Sinclair Ferguson
Cineva pe care-l cunoşteam şi-a exprimat recent o părere care m-a surprins şi, în anumite privinţe, m-a dezamăgit. Mi-am spus: „Credeam că avea mai mult discernământ de atât.” Experienţa aceasta m-a făcut să reflectez la importanţa discernământului şi la lipsa lui în lumea noastră. Oamenii nu înţeleg clar problemele şi sunt duşi uşor în eroare pentru că nu gândesc biblic. Dar n-am putea să nu reflectăm, cu tristeţe, şi la cât de adevărat este acest fapt în privinţa noastră, a celor din comunitatea Bisericii.
Cei mai mulţi dintre cititorii acestui articol vor dori să se distanţeze de ceea ce ar putea fi considerată gruparea extremiştilor din creştinismul contemporan. Însă există mai multe aspecte referitoare la discernământ. Adevăratul discernământ înseamnă nu doar deosebirea binelui de rău; înseamnă deosebirea elementul primar de cel secundar, a aspectului esenţial de cel indiferent, a ce este permanent de ceea ce este efemer, a binelui şi a mai binelui de ce este cel mai bine. Prin urmare, discernământul este asemenea simţurilor fizice; unora le este dat ca un dar special (1 Cor. 12:10), însă o măsură din el este esenţială pentru noi toţi, şi trebuie să fie constant alimentat. Creştinul trebuie să se îngrijească să-şi alimenteze cel de-al „şaselea simţ” al discernământului spiritual. De aceea psalmistul se roagă, „Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere” (Ps. 119:66).
Dar ce este discernământul? În Scriptură (aşa cum indică Ps. 119:66) el este abilitatea de a emite judecăţi chibzuite, de a deosebi şi a recunoaşte implicaţiile morale ale diferitelor situaţii şi ale cursurilor de acţiune. Include aparent abilitatea de a „cântări” şi a evalua statutul moral şi spiritual al indivizilor, grupurilor şi chiar al mişcărilor. Astfel, în timp ce ne avertizează împotriva unei mentalităţi de condamnare, Isus ne îndeamnă să fim chibzuiţi şi plini de discernământ, ca nu cumva să aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor (Mat. 7:1, 6). Exemplul cel mai remarcabil al unui asemenea discernământ este descris în Ioan 2:24-25, „Isus nu Se încredea în ei … fiindcă El însuşi ştia ce este în om.” Acesta este discernământ fără atitudine de judecată sau condamnare. Acest discernământ arată înţelegerea pe care o avea Mântuitorul asupra Cuvântului lui Dumnezeu (El Se rugase în mod suprem, „Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere; căci cred poruncile Tale” [Ps. 119:66] şi observaţiile Lui asupra căilor lui Dumnezeu cu oamenii. Discernământul Său a crescut fără îndoială pe măsură ce El însuşi a trecut prin ispită şi a biruit-o, evaluînd ceea ce este după ceea ce ar trebui să fie.
Discernământul lui Cristos penetrează cele mai adânci părţi ale inimii, însă este de acelaşi tip ca discernământul pe care trebuie să-l cultive creştinul, fiindcă singurul discernământ pe care-l avem este cel pe care-l primim în uniune cu Cristos, prin Duhul şi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Discernământ înseamnă să înveţi „să ai gândurile lui Dumnezeu după exemplul Său” în mod practic şi spiritual; înseamnă să ai o înţelegere a modului în care arată lucrurile în ochii lui Dumnezeu şi să le vezi într-o anumită măsură „descoperite şi dezvăluite”.
Cum ar trebui să afecteze acest discernământ modul în care trăim? Acţionează ca mijloc de protejare, de păzire a noastră de pericolul de a fi înşelaţi spiritual. Nu suntem influenţaţi de curentele de învăţătură care fac să pară a fi central un element al Evangheliei ce este periferic, sau tratează o aplicaţie specifică a Scripturii ca şi cum ar fi mesajul central al Scripturii. De asemenea, discernământul acţionează ca instrument de vindecare, când este exercitat cu har. Am cunoscut un număr mic de oameni a căror abilitate de a oferi un diagnostic nevoilor spirituale ale altora a fost remarcabilă. Ei au diagnosticat condiţia spirituală a altora mai bine decât o puteau face oamenii înşişi. Când este exercitat în dragoste, discernământul poate fi bisturiul vindecător din chirurgia spirituală.
Din nou, discernământul poate funcţiona ca fiind cheia libertăţii creştine. Creştinul plin de râvnă, dar fără discernământ, ajunge înrobit de alţii, de propria lui conştiinţă needucată, de un tipar de viaţă nebiblic. Creşterea în discernământ ne eliberează dintr-o asemenea robie, ne permite să deosebim practicile care pot fi de folos în anumite circumstanţe de cele care sunt necesare în toate circumstanţele. De altfel, adevăratul discernământ permite creştinului eliberat să recunoască faptul că, pentru a te bucura de libertate, nu este esenţială exercitarea ei în orice privinţă.
În cele din urmă, discernământul serveşte ca un catalizator pentru dezvoltarea spirituală: „Batjocoritorul caută înţelepciunea şi n-o găseşte, dar pentru omul priceput ştiinţa este lucru uşor” (Prov. 14:6). De ce? Fiindcă creştinul cu discernământ merge la inima problemei. El ştie ceva despre orice lucru, şi anume că toate lucrurile îşi au sursa lor comună în Dumnezeu. Prin urmare, creşterea în cunoaştere nu duce la frustrare sporită, ci la o recunoaştere mai mare a armoniei tuturor cuvintelor şi lucrărilor lui Dumnezeu. Cum trebuie să fie obţinut un asemenea discernământ? Noi îl primim aşa cum a făcut-o şi Cristos însuşi – prin ungerea Duhului: prin înţelegerea pe care o avem asupra Cuvântului lui Dumnezeu, prin experimentarea de către noi a harului lui Dumnezeu şi prin dezvăluirea progresivă a condiţiei adevărate a inimilor noastre. De aceea, ar trebui să ne rugăm, „Sunt slujitorul tău, dăruieşte-mi discernământ.”
Sinclair B. Ferguson is an associate professor of systematic theology at Westminster Theological Seminary.
Unde priveşte mai întâi Dumnezeu
de Sinclair Ferguson
Cine eşti tu în spatele uşilor închise? Acest test în trei părţi dezvăluie adevăratul indice al spiritualităţii tale.
Este posibil să fi auzit aceste cuvinte (sau o versiune a lor) rostite înainte: „Cum este un om în secret, în responsabilităţile personale, aşa este el în ochii lui Dumnezeu şi deloc mai mult.” Versiunea cea mai frecvent citată este atribuită tânărului scoţian Robert Murray McCheyne. Însă alţi învăţaţi ai căii creştine au împărtăşit aceste sentimente. Le-au împrumutat probabil fără să-şi dea seama unii de la alţii; mai probabil este că ei toţi au învăţat aceleaşi lecţii pe calea cea grea – prin experienţă personală. Oricum toţi au ajuns să vadă aceleaşi trei elemente ca fiind vitale pentru trăirea creştină adecvată.
În primul rând, ei au aflat că ceea ce sunt cu adevărat ca şi creştini devine clar în ascuns, nu în public. Nu atât de mult slujirea vizibilă cât viaţa mea devoţională ascunsă este indicele spiritualităţii mele. Aceasta nu înseamnă să se desconsidere viaţa mea publică, ci să se ancoreze în realitatea profunzimii părtăşiei personale cu Dumnezeu. Pot vorbi sau mă pot ruga cu zel şi elocvenţă în public. Pot apărea înaintea altora stăpân pe mine însumi, când sunt în public. Dar ce se întâmplă când închid uşa după mine şi numai Tatăl mă vede?
Este oare neînsemnat faptul că în Predica de pe Munte Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi în privinţa ipocriziei înaintea oamenilor şi i-a încurajat să fie transparenţi înaintea lui Dumnezeu? Cât de uşor suntem înşelaţi în cultura noastră astfel încât să credem că ceea ce contează realmente este ce se vede în public. Cât de ciudat li s-ar fi părut apostolilor faptul că serviciile de închinare, la care putem atât de uşor să fim spectatori vizibili, sunt cu mult mai mult frecventate decât întâlnirile noastre de rugăciune (cu ochii închişi). Se va spulbera vreodată himera succesului nostru vizibil?
Din când în când statisticile arată cât de mare este discrepanţa între imaginea pe care o prezentăm ca evanghelici şi realitatea, pe care o mascăm. Nu exercităm întotdeauna o „credinţă sinceră” (1Tim. 1:5 – credinţă nefăţarnică, credinţă care nu are nevoie de masca actorului). Viaţa are un mod de a smulge masca pentru a dezvălui ce este acolo cu adevărat. Întocmai cum abuzul sau neatenţia faţă de trup se dezvăluie într-o vârstă mai înaintată, la fel este cu abuzul duhului. Se manifestă inevitabil în caracterul deformat, nedisciplinat sau imatur. Tatăl are un mod de a ne răsplăti în public – un mod sau altul (Matei 6:5-6). De aceea, trăieşte bine în secret, fii modelat de Scriptură. Învaţă să te rogi, controlează-ţi gândurile prin harul lui Dumnezeu.
În al doilea rând, aceşti maeştri din trecut au învăţat că viaţa creştină nu este trăită pe baza sentimentelor noastre, ci prin împlinirea îndatoririlor. Sfinţirea nu este o condiţie bazată pe sentimente, ci supunerea voinţelor noastre în faţa voii lui Dumnezeu. Evanghelismul secolului al XX-lea a fost atât de sensibil la erezia „Boy Scout Christianity” („Promit să fac ce-mi stă în putinţă, să-mi fac datoria…” – aceasta este o parafrazare a mottoului Boy Scouts) care a redus Evanghelia creştină la un Cristos pe jumătate (Mântuitor, dar nu Domn) şi o mântuire pe jumătate (binecuvântări, dar nu îndatoriri). Cât de nesăbuiţi am fost când atât de mult din Noul Testament listează îndatoririle specifice care decurg din relaţia noastră cu Isus Cristos.
Un studiu atent doar al câtorva pasaje din Epistole va îndepărta urma gândirii că datoria este străină trăirii creştine. Aruncaţi o privire la Romani 12:1-15, Galateni 5:13-6:10, Efeseni 4:1-6:20, Filimon 1:2-9, Coloseni 3:1-4:6, 1Tesaloniceni 4:1-5:28, 2Tesaloniceni 2:13-15, Iacov 1:19-5:20 şi 1Petru 1:13-5:11. Fără îndoială vreun cercetător erudit a luat în calcul numărul imperativelor („Faceţi aşa şi aşa!”) din Noul Testament. Fiecare dintre ele contează şi toate sunt urmarea harului lui Dumnezeu.
Ne temem noi că îndeplinirea îndatoririlor noastre va distruge harul lui Dumnezeu? Priviţi la soţia casnică, atât de ocupată, a cărei viaţă întreagă este condusă de mulţimea responsabilităţilor ei. Pe când soţul ei intră în lumea lui (deseori provocatoare şi captivantă), ea pregăteşte mesele de prânz, duce copiii la şcoală, face cumpărături, curăţenie, spală, calcă, repară, prepară mâncarea, face curat şi duce copiii la culcare. Şi de ce? Din îndatorire. Iubirea pentru Dumnezeu şi datoria sunt două părţi ale aceluiaşi lucru. Cât de nesăbuiţi am fost să le separăm şi să considerăm „datoria” drept o lucrare dezagreabilă. Este esenţa asemănării cu Cristos (Ioan 4:34). Prin urmare, cunoaşte-ţi îndatoririle creştine şi du-le la îndeplinire.
În al treilea rând, aceşti maeştri au învăţat să trăiască în mod vizibil, chiar în secret; ei ştiau că trăiau coram Deo (înaintea lui Dumnezeu). Acest singur principiu este suficient să transforme întreaga viaţă şi să ne scape de toată înşelăciunea – personală, a lui Dumnezeu şi a altora. Nimic nu este ascuns de ochii Celui cu care avem de-a face (Evrei 4:13). A captat acest gând suficient mintea mea? A început el să predomine în orice acţiune a mea producând calitatea transparenţei în viaţa mea? Este singurul mod cert de a te bucura de eliberarea de sub presiunea lumii, care încearcă să te conformeze modelului ei, şi de a învinge teama de oameni. Cei care-l fac scopul lor de a avea o conştiinţă curată, fără nicio pată înaintea lui Dumnezeu, sunt oamenii liberi ai lui Cristos. Prin urmare, trăieşte-ţi toată viaţa ca în prezenţa lui Dumnezeu.
Aşadar, aici sunt trei lucruri care oferă o măsură bună a nivelului spiritual la care mă aflu: Cum sunt cu adevărat în secret? Cum reacţionez la cuvântul „datorie”? Trăiesc conştientizând cât de vizibilă este viaţa mea înaintea lui Dumnezeu?
John Owen sugerează faptul că eşecul de a te ocupa de aceste probleme ale inimii este ca lăsarea „unei molii într-o haină, să roadă şi să distrugă firele ei de aţă întreţesute, astfel încât, deşi întreaga croială se menţine, este uşor ruptă în bucăţi.” Într-adevăr o comparaţie înţeleaptă!
Sarcina de a căuta voia misterioasă a lui Dumnezeu
de Sinclair Ferguson
O întâlnire cu un prieten din adolescenţă mi-a amintit de cuvintele înţelepte, concise şi pline de conţinut ale scriitorului puritan John Flavel: „Providenţa lui Dumnezeu este ca şi cuvintele ebraice – pot fi citite doar invers.” Într-o zi, pe când plecam de la un restaurant din oraşul meu nativ din Scoţia, am zărit un prieten care era ajutat de mama lui în vârstă. Condiţia lui era exact aşa cum mi-a descris-o cineva. Firea lui fusese una din acele firi active, energice şi puternice; însă acum puterile îi erau distruse din cauza unui accident grav de maşină.
Spre marea mea încântare el m-a recunoscut şi pentru o clipă vechea energie părea să-i fi inundat iar fiinţa. La fel de repede însă a şi dispărut, ca un glob de lumină care se topeşte într-un moment de iluminare. A fost ca şi cum vederea unui prieten din trecut îi dăduse vigoare în mod amăgitor, doar ca să-i amintească imediat de infirmitatea lui îngrozitoare. Gestica fusese mereu una din caracteristicile lui principale. Acum privirea din ochii lui, mişcările mâinilor şi ale trupului lui, toate creau o melodie tristă în cheie minoră. El a fost cel care mi-a dat primele cărţi creştine care au avut un impact real asupra mea şi cel care şi-a revărsat propria energie de viaţă ca să mă ajute şi să mă înveţe. Despre aceasta şi alte experienţe de viaţă am gândit uneori: „Pare efectiv să nu aibă sens”. În asemenea momente, cuvintele lui Flavel m-au consolat şi m-au ajutat să-mi îndrept perspectiva spirituală mioapă. Ele mi-au amintit să-mi aţintesc mintea şi inima asupra domniei înţelepte, îndurătoare şi suverane a lui Dumnezeu şi asupra siguranţei faptului că El coordonează toate lucrurile întru binele copiilor Săi (Rom. 8:28), aşa că nu cercetez cu aroganţă de ce nu pot înţelege scopurile Sale suverane.
Desigur, se mai întâmplă să întâlnim creştini pentru care scopurile Domnului sunt „totalmente cunoscute”. Ei ştiu cu exactitate ce face El şi de ce o face. O aşa înţelepciune amplă este greu de combătut; însă, din nefericire, aceasta e o înţelepciune dezvoltată prematur a creştinului imatur care nu a învăţat încă faptul că, deşi „lucrurile descoperite ne aparţin nouă şi copiilor noştri”, există şi lucruri ascunse, tainice care „aparţin Domnului Dumnezeului nostru” (Deut. 29:29). Gândurile şi căile lui Dumnezeu nu sunt ale noastre. Noi nu le avem niciodată „înregistrate”. Nu putem citi mai amănunţit scopul tainic al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră aşa cum nu putem înţelege ebraica atunci când încercăm s-o citim de la stânga la dreapta. A ne imagina că putem s-o facem înseamnă a suferi de o formă de dislexie spirituală.
Scopul acestui principiu este de-a ne învăţa să ne „încredem în Domnul cu toată inima noastră şi să nu ne bizuim pe înţelepciunea noastră” (Prov. 3:5). Suntem atât de pervertiţi încât substituim încrederea personală zilnică şi efectivă în Domnul cu ceea ce cunoaştem noi despre voia lui Dumnezeu.
Legea lui Flavel (dacă am putea numi astfel cuvintele lui înţelepte) are o relevanţă amplă pentru trăirea creştină, dar este îndeosebi importantă în următoarele patru privinţe.
Deciziile mari. Este adevărată în legătură cu deciziile mari din viaţă. Dumnezeu călăuzeşte oamenii Săi şi îi conduce pe căile drepte (Ps. 23:3). Este mare lucru să ajungi la o decizie majoră având siguranţa că este în voia Lui. Dar ar fi greşit să ne imaginăm că noi am ştiut în detaliu motivele din spatele planului Său. Mulţi creştini au descoperit că ascultarea de ceea ce au crezut a fi voia lui Dumnezeu pare să fi dus la mari dificultăţi personale. Doar mai târziu descoperim că scopul lui Dumnezeu în îndrumarea noastră spre o nouă orientare sau situaţie e foarte diferit de cel dedus de noi din primele aspecte pe care le-am văzut pe graficul divin al vieţii noastre.
Testele. Este adevărată în legătură cu testul vieţii. Ne străduim să le îndurăm pentru ceea ce sunt ele în sine. După ce le-am depăşit, suntem uşuraţi să le avem în spatele nostru. Dar de fapt testările de mai înainte sunt deseori o pregătire, ca să ne întărească pentru cele de mai târziu. Doar după ce am trecut prin cea din urmă, cea de dinainte „capătă sens” deplin.
Tragediile. Este adevărată în legătură cu tragediile vieţii. Nu vom înţelege deplin locul lor în planul divin al lumii acesteia. Explicaţia lor ultimă se află dincolo de vieţile noastre personale şi chiar dincolo de timp (gândiţi-vă la suferinţa întreită a lui Naomi din Rut1 şi la modul în care aceasta a dus la descoperirea progresivă a scopului lui Dumnezeu pentru convertirea lui Rut, căsătoria şi maternitatea ei, venirea lui David şi în cele din urmă pentru naşterea lui Cristos). Nu am nicio înţelegere profundă şi specială a scopului lui Dumnezeu în viaţa prietenului meu, dar faptul că El are un scop plin de har este dincolo de orice îndoială, oricât de neclar pare el în prezent.
Totul. Este adevărată cu privire la toată viaţa. Aşa cum C.S. Lewis o exprimă cu claritate şi înţelepciune: ‚numai când cineva moare vedem şi înţelegem viaţa lui/ei în plenitudinea ei’. Dar chiar şi atunci întrezărim doar în treacăt ceea ce va fi clar în cele din urmă. Descoperirea finală aşteaptă ziua când „voi cunoaşte deplin aşa cum am fost cunoscut pe deplin” (1Cor. 13:12).
V-a trecut vreodată prin minte faptul că acele cuvinte rostite de Domnul nostru în camera de sus au avut semnificaţie atât pe termen lung cât şi pe termen scurt? „Voi nu înţelegeţi acum ce fac Eu, dar mai târziu veţi înţelege.” (Ioan 13:7)
Bizuirea pe promisiuni cu nădejde şi curaj
de Sinclair Ferguson
Una dintre primele posesiuni „creştine” pe care le-am avut vreodată, în afara unei Biblii, a fost o „cutie de promisiuni” – o cutie care conţinea sute de promisiuni biblice tipărite pe cartonaşe, câte una pentru fiecare zi din an. Nu-mi pot aminti dacă a fost un dar sau o achiziţie personală. Probabil că uitarea este un avantaj personal. S-ar putea să-mi fie azi jenă să admit înaintea prietenilor mei că am folosit totuşi o cutie de promisiuni. La urma urmei, noi nu scoatem şi nu interpretăm textele scripturale în afara contextului lor, nici nu folosim Biblia aşa cum cei din antichitate foloseau renumita formă de prezicere virgiliană (prin care se căuta sfaturi sau preziceri ale viitorului prin selectarea la întâmplare a unui pasaj din Eneida lui Virgiliu) – luând la întâmplare un vers din Virgiliu care să-i îndrume pe calea lor zilnică. A trăi în acest mod sugerează abordarea „prăjiturii chinezeşti de ghicit” la viaţa creştină. Cutia mea de promisiuni a dispărut. Promisiunile lui Dumnezeu nu sunt „prăjituri de ghicit” sau „răvaşe prezicătoare”. Nu le folosim pentru a obţine un „fixaj” spiritual pentru ziua respectivă. Progresul serios în viaţa creştină necesită înţelegerea profundă a mesajului biblic ca întreg, înţeles în contextul acesta şi aplicat în mod adecvat la propriul nostru context. La urma urmei noi învăţăm să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu – despre El Însuşi, despre lume, despre alţii, despre noi înşine. Cuvântul lui Dumnezeu nu are drept scop a ne face să ne simţim bine, ci este sabia Duhului; el este într-adevăr mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri.
Toate acestea sunt adevărate. Dar în ziua următoare, când mi-am amintit de cutia mea de promisiuni pierdută demult, m-am aflat punându-mi întrebarea: „Am aruncat şi copilul cu apa de baie (m-am detaşat de ceva valoros alături de ceva nedorit)?” Am încă o înţelegere solidă a promisiunilor pe care mi le-a dat Domnul şi trăiesc pe această bază zi de zi? Ce promisiuni L-am văzut împlinind pentru mine recent? Ce promisiuni aştept să continue în viaţa mea?
Sunt două locuri în Noul Testament unde trăirea dreaptă este văzută ca şi o consecinţă directă a încrederii în promisiunile lui Dumnezeu. Pavel scrie corintenilor: „Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe . . . să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului . . .” (2Cor. 7:1) „Promisiunile” la care se referă el sunt legământul lui Dumnezeu cu poporul Său că El: 1) va fi cu ei, 2) îi va primi pe cei care „nu se ating de niciun lucru necurat” şi 3) va fi un Tată pentru ei (2Cor. 6:16-18). Raţionamentul lui Pavel este următorul: dacă aceasta este ceea ce promite Dumnezeu să fie pentru poporul Său ales, haideţi să facem orice efort pentru a fi astfel de oameni sfinţi. Dacă acestea sunt bogăţiile care mă aşteaptă pe mine, fie ca eu să umblu pe această cale a sfinţeniei care mă duce la ele. Aici sfinţenia este un rezultat direct al trăirii în lumina promisiunilor divine. Petru scrie într-o manieră asemănătoare: „[Dumnezeu] ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2Pet. 1:4). Aici sunt avute în vedere promisiunile lui Dumnezeu în general. Care este rodul lor? Din nou este sfinţenia sau trăirea dreaptă.
Întrebările pe care o ridică aceasta sunt următoarele: Ce promisiuni ale lui Dumnezeu au fost întipărite permanent în inima mea? Ce aştept cu nădejde să-mi dăruiască Tatăl luminilor, care nu se schimbă ca umbrele trecătoare (Iacov 1:17)? Trăiesc într-adevăr ca şi copilul legământului Său având cuvintele „Tată, Tu ai promis” formate pe buzele mele, în timp ce trăiesc în aşteptare ca El să-şi ţină Cuvântul? Cum trebuie să-mi trăiesc viaţa în lumina promisiunilor lui Dumnezeu?
În primul rând, trebuie să ştiu care sunt promisiunile lui Dumnezeu. Întrebarea de la studiul biblic zilnic nu era departe de ţintă: „Este vreo promisiune aici pentru mine astăzi?” Ne-am dezvăţat cu vârsta de „cutia de promisiuni la nivel mental”, dar nu ne putem niciodată dezvăţa de promisiuni. Scriptura este plină de ele. Este vreo promisiune în pasajul din Scriptură pe care l-am citit astăzi? (Mi-am amintit măcar să citesc un pasaj din Scriptură astăzi?)
În al doilea rând, trebuie să-mi hrănesc mintea cu promisiunile lui Dumnezeu. Ca şi copil eram deseori uimit de abilitatea generaţiei bunicilor mei de a suge o bomboană (drops) timp de o jumătate de oră, pe când a mea era spartă în bucăţi în câteva minute! Trebuie să învăţăm să facem la fel cu promisiunile lui Dumnezeu – metaforic vorbind să le aşezăm „sub limba noastră” îngăduindu-le să elibereze binecuvântările lor plăcute de-a lungul întregii zile. Trebuie să medităm la ele dacă dorim ca ele să îndrepte gândirea noastră şi să ne umple de nădejdea că Domnul Îşi va ţine Cuvântul Său. Numai atunci vom fi în stare să spunem: „Ce dulci sunt cuvintele Tale (promisiunile Tale) pentru cerul gurii mele! (Ps. 119:103).
În al treilea rând, trebuie să permit promisiunilor lui Dumnezeu să guverneze stilul meu de viaţă. A promis El că nu mă va părăsi niciodată? Atunci voi avea părtăşie cu El regulat ca o expresie a credinţei mele că El este aproape. Voi permite cunoştinţei prezenţei Lui să-mi confere stabilitate în vremuri de criză şi presiune. Voi trăi în aşa mod încât nu-mi va fi ruşine că El este aproape.
Nu este surprinzător că Petru vorbeşte despre „promisiunile nespus de mari şi scumpe.” El însuşi se ancorase cu fermitate în promisiunea lui Cristos atunci când totul înlăuntrul lui şi în jurul lui părea să se prăbuşească. Isus a spus: „Simone, M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce . . .” (Luca 22:32). Nădejdea lui în promisiunea implicită a lui Cristos privind restaurarea lui a fost „însuşi motivul”de care s-a ţinut el.
Fie ca promisiunile lui Dumnezeu să vă înnoiască viaţa în mod asemănător.
Tradus de Lacrisa Novac
Frica de Domnul
de J. Gresham Machen
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. (Matei 10:28)
Aceste cuvinte nu au fost rostite de Jonathan Edwards. Ele nu au fost pronunţate de Cotton Mather. Nu au fost spuse de Calvin, Augustin sau Pavel. Aceste cuvinte au fost rostite de Isus.
Atunci când sunt puse laolaltă cu multe alte cuvinte, ca acestea din Evanghelii, ele demonstrează totala falsitate a imaginii despre Isus, imagine construită cu precădere în ultimii ani. Deunăzi, într-una din cele mai populare cărţi religioase ale zilei, The Reconstruction of Religion [Reconstrucţia religiei, n. tr.] de Ellwood, am dat de uimitoarea afirmaţie că Isus se preocupa foarte puţin de ideea vieţii după moarte. Astfel de afirmaţii ar ului orice student care studiază istoria. E foarte posibil ca noi să nu luăm prea mult în considerare doctrina despre viaţa viitoare, însă întrebarea dacă Isus a făcut-o sau nu a făcut-o nu este o chestiune de preferinţă, ci o întrebare istorică, la care putem răspunde doar pe baza examinării surselor de informare istorică, pe care noi le numim Evanghelii. Şi dacă vrei să răspunzi acestei întrebări, îţi recomand să faci ceea ce am făcut şi eu, un lucru foarte simplu: să parcurgi comparativ Evangheliile şi să notezi pasajele unde Isus vorbeşte despre binecuvântările şi vai-urile vieţii viitoare. Vei fi surprins de ceea ce vei descoperi. Cred că vei fi uimit de acest fapt, dacă ai fost afectat, chiar şi în cel mai mic grad, de interpretarea greşită despre Isus, care inundă literatura religioasă din vremea noastră. Vei descoperi că nu doar gândul cu privire la rai, ci şi gândul cu privire la iad este prezent de-a lungul învăţăturii lui Isus. Aceasta apare în toate cele patru Evanghelii şi în sursele care se presupun că susţin Evangheliile şi care au fost reconstruite, mai bine sau mai rău, de criticismul modern. Acesta nu este un element care să poată fi scos prin vreun proces critic, ci pur şi simplu inundă întreaga învăţătură şi întreaga viaţă a lui Isus.
Aceasta doctrină e prezentă în cele mai cunoscute pilde ale Domnului Isus: bogatul şi Lazăr, ispravnicul nedrept, talanţii, grâul şi neghina, servitorul cel rău, nunta Fiului de Împărat, cele zece fecioare. Acest lucru este la fel de proeminent şi în restul învăţăturii lui Isus. Scena de judecată din capitolul douăzeci şi cinci a Evangheliei după Matei este doar culminarea a ceea ce se găseşte pretutindeni în Evanghelii. „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Nu există absolut nimic specific cu privire la acest pasaj în spusele lui Isus. Dacă a existat vreodată un învăţător religios despre care să nu se poată spune că a susţinut o religie a acestei lumi, dacă a existat vreodată un învăţător care să fi văzut lumea sub aspectul eternităţii, acesta este Isus din Nazaret.
Aceste pasaje şi multe altele ca ele sunt întipărite pretutindeni în tradiţia Evangheliei. Din câte cunosc eu, chiar şi cel mai radical criticism nu a încercat să înlăture acest element din învăţătura lui Isus. Însă impresionantă nu este doar cantitatea învăţăturii lui Isus despre viaţa viitoare, ci caracterul ei. Aceasta nu apare ca o excrescenţă a Evangheliilor, ca ceva ce poate fi înlăturat lăsând totuşi restul învăţăturii intacte. Dacă se înlătura acest element, oare ce mai rămânea? Cu certitudine că nu Evanghelia în sine, cu certitudine că nu Vestea bună a lucrării salvatoare a lui Isus, căci aceasta este interesată de aceste chestiuni importante ale vieţii şi morţii veşnice. Dar nici chiar învăţătura etică a lui Isus nu ar mai rămâne. Nu poate fi o greşeală mai mare decât aceea de a presupune că Isus ar fi separat vreodată teologia de etică; sau a presuspune că, dacă înlături teologia Sa – crezurile Sale despre Dumnezeu şi judecată, vai-urile viitoare pentru cei nelegiuiţi şi viitorul binecuvântat pentru cei buni – ai putea lăsa învăţătura Sa etică intactă. Din contră, uluitoarea seriozitate a eticii lui Isus este înrădăcinată în ideea constantă a scaunului de judecată a lui Dumnezeu. „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Matei 5:29). Aceste cuvinte sunt tipice întregii învăţături a lui Isus. Caracterul uluitor de serios al poruncilor Sale este conectat în mod intim cu alternativa fericirii sau a îngrozirii eterne.
Această alternativă este folosită de Isus pentru a-i provoca pe oameni la frică. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” (Matei 10:28). Luca înregistrează o afirmaţie similară a lui Isus: „Vă spun vouă, prietenii Mei: să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi.” (Luca 12:4, 5). Există persoane care ne spun că frica ar trebui înlăturată din cadrul religiei; se cuvine ca noi, spun ei, să nu mai ţinem înaintea ochilor oamenilor frica de iad. Frica, se spune, este un lucru dezonorabil. Cei care vorbesc în acest fel în mod sigur nu au niciun drept de apel la Isus, deoarece Isus a folosi în mod cert şi încă insistent motivul fricii. Dacă eviţi în întregime motivul acesta în religie, te contrazici cu Domnul Isus. Aici, precum şi în multe alte puncte, trebuie făcută o alegere între realul Isus şi o mare parte din acea falsitate care e aruncată asupra numelui Său astăzi. Care variantă e corectă? Este oare Isus drept? Sau drepţi sunt cei care scot din minţile lor frica de iad? Este frica întru totul un lucru înjositor? Este oare un om neapărat degradat pentru că se teme?
Cred, prieteni, că aceasta depinde în mare parte de ceea ce se teme cineva. Cuvintele textului nostru, cu solemna insuflare a fricii, sunt totodată şi o denunţare clară a acesteia: „Temeţi-vă de cel” este balansat de „Nu vă temeţi”. Frica de Dumnezeu este prezentată aici ca o modalitate de a învinge frica de om. Şi secolele eroice de istorie creştină au oferit o mărturie abundentă despre eficacitatea acestor lucruri. Având frica de Dumnezeu înaintea ochilor lor, eroii credinţei creştine au stat tari înaintea regilor şi guvernatorilor spunând: „Stau aici. Nu pot face altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin.”
Cu certitudine că este un lucru ruşinos să te temi de legăturile morţii când te afli pe mâna oamenilor. Este cu siguranţă un lucru detestabil să te temi de cei care folosesc puterea pentru a suprima ce este drept. Chiar şi frica de Dumnezeu ar putea fi înjositoare. Totul depinde de maniera prin care vezi Fiinţa lui Dumnezeu. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca pe tine însuţi, frica ta de El va fi un lucru degradant. Dacă te gândeşti la El ca la un tiran impulsiv, invidios pe creaturile pe care le-a făcut, tu nu te vei ridica niciodată mai presus de temerile subordonate ale lui Caliban (un personaj din piesa Furtuna de Shakespeare, care se temea de pedeapsa tatălui său adoptiv). Dar este un lucru foarte diferit când stai în prezenţa Sursei întregii ordini morale a universului. E foarte diferit atunci când Dumnezeu păşeşte în grădină şi eşti fără scuză. E foarte diferit când te gândeşti la acea zi înspăimântătoare, când micile decepţii vor slăbi şi vei sta fără apărare înaintea tronului de judecată al dreptăţii. Este foarte diferit atunci când nu păcatele altor oameni, ci ale tale vor fi judecate. Oare putem, prieteni, să venim înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi să stăm fără teamă, bazaţi pe drepturile noastre? Am putea oare să repetăm, împreună cu Henley, bine-cunoscutele cuvinte: „Din noaptea ce mă acoperă, precum din poli opuşi e negru-abis, dau mulţumiri oricăror zei există, pentru-al meu suflet neînvins.” sau „Nu mai contează cât e de dreaptă poarta, cât de încărcat cu pedepsire este sulul, eu sunt stăpânul care-şi ţine soarta: pentru al meu suflet, eu sunt căpitanul”?
Este acesta felul de a învinge teama? Cu siguranţă că nu. Am putea repeta astfel de cuvinte doar pentru că ne ascundem lipsa de curaj ignorând faptele. De fapt, sufletul nostru nu este invincibil; noi nu suntem stăpânii propriilor destine sau căpitanii sufletelor noastre. De multe ori omul a meditat asupra anumitor fapte abominabile cu oroare, apoi a spus: „Sunt eu oare câine ca să fac acest lucru?” Apoi a venit uşoara alunecare în groapă, slăbirea gradată a fibrei morale, aşa că ceea ce părea oribil ieri astăzi pare scuzabil. Iar într-un final, la o anumită oră tristă, cu memoria ororii păcatului în mintea sa, omul se trezeşte ca să realizeze că deja se bălăceşte în noroi (referinţă la 2 Petru 2:22). Cam aşa este îngrozitoarea împietrire care vine în urma păcatului. Nici chiar în această viaţă noi nu suntem stăpânii propriilor destine. Noi, prin puterile noastre, cu siguranţă că nu suntem căpitanii trupurilor noastre; şi din noi înşine nu suntem nici măcar căpitanii sufletelor noastre.
Este o laşitate jalnică să încerci să învingi frica prin a ignora lucrurile din jur. Noi nu devenim stăpânii destinului nostru prin a spune că aceasta şi suntem. Şi o astfel de mândrie evidentă pe cât e de zadarnică, pe atât e de lipsită de nobleţe în zădărnicia ei. Ar fi un lucru nobil să fii rebel faţă de un tiran impulsiv, însă nu este deloc nobil să te răzvrăteşti împotriva legii morale a lui Dumnezeu.
Suntem noi atunci supuşii veşnici ai fricii? Oare nu există nimic pentru noi, păcătoşii, decât o privire înspăimântată la judecată şi la mânia aprinsă? Isus a venit ca să ne spună NU! El a venit să ne elibereze de frică. El nu a făcut-o prin a ascunde lucrurile. El nu a pictat nicio imagine falsă a unui Dumnezeu afabil, care să facă un legământ cu păcatul. El nu a încurajat nicio iluzie linguşitoare cu privire la puterea omului. Isus nu a părăsit domeniul dreptăţii divine, după cum a şi fost, ca să stabilească, în opoziţie faţă de acesta, un tărâm de iubire. El, aşadar, a introdus unitatea în lume, prin lucrarea Sa răscumpărătoare. El nu a murit ca să abolească, ci ca să satisfacă dreptatea divină şi să ne reconcilieze cu Dumnezeu. În zilele când se afla în trup, El a arătat spre acest fapt. El a făcut apel la confidenţa omului prin promisiunea a ceea ce avea să vină. În zilele noastre noi privim în urmă la ceea ce s-a realizat deja. Bucuria noastră constă în mântuirea deja realizată. Lauda noastră este în Cruce.
Chiar şi creştinul trebuie să se teamă de Dumnezeu. Dar este un alt fel de teamă. Aceasta este o teamă, mai degrabă, a ceea ce ar fi fost decât de ceea ce este. Este o frică de ceea ce va veni, dacă nu suntem în Cristos. Fără o astfel de frică nu poate exista dragoste adevărată. Căci dragostea Salvatorului este proporţională cu oroarea cuiva faţă de lucrul din care a fost salvat. Şi cât de puternice sunt vieţile celor care sunt acoperiţi cu o astfel de dragoste! Ele sunt vieţi brave, nu datorită realităţilor vieţii ce au fost ignorate, ci pentru că ele au fost mai întâi confruntate – vieţi care sunt găsite pe temelia puternică a harului lui Dumnezeu. Fie ca aşa să fie vieţile noastre!
Dragostea perfectă alungă frica (referinţă la 1 Ioan 4:18). Dacă dragostea noastră este cea care alungă frica, dragostea noastră este doar un răspuns la actul de iubire al lui Dumnezeu. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10). Acolo este punctul culminant şi transformarea fricii. „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor [spune Isus] îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10:32).
Pocăinţa
de R.C. Sproul
Ce este adevărata pocăinţă, şi de ce trebuie subliniată în vieţile noastre?
Înainte să definesc adevărata pocăinţă, voi răspunde la a doua întrebare, “De ce este importantă în vieţile noastre?” Motivul pentru care are o importanţă supremă în vieţile noastre, conform Noului Testament, este pentru că ea constituie cerinţa indispensabilă pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Subliniez această idee pentru că în cultura noastră e larg răspândită concepţia că Dumnezeu îi iartă pe toţi de toate păcatele lor, indiferent dacă se pocăiesc sau nu. Acest concept pur şi simplu nu vine din Scriptură.
Dacă există vreun lucru pe care oamenii l-au învăţat de la Isus, atunci e faptul că e absolut esenţial pentru cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu să părăsească acel păcat şi să se pocăiască. De fapt, atunci când Isus Şi-a început lucrarea publică, primele cuvinte pe care le-a predicat au fost: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Nu există nimic mai urgent şi mai necesar decât pocăinţa, dacă cineva vrea să scape de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă fiecare fiinţă umană să se pocăiască – nu e vorba de ceva opţional.
Pavel a vorbit de vremurile de neştiinţă, de care Dumnezeu nu ţine seama; dar Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Cine e inclus aici? Întreaga lume. Toţi avem această responsabilitate, dar nu toţi o îndeplinim. Dumnezeu a vorbit serios când a spus-o. El cere pocăinţă.
Poate întrebi, ce e adevărata pocăinţă? Nu ştiu dacă ai auzit vreodată rugăciunea romano-catolică de căinţă, dar cred că e rugăciune excelentă. Efectiv fiecare persoană romano-catolică o ştie pe de rost. Eu nu o ştiu pe de rost, dar am auzit-o de câteva ori şi mi-au rămas câteva fraze în memorie: “O, Dumnezeul meu, regret din toată inima că Te-am supărat… nu numai din cauza pierderii răsplăţii, sau a fricii de pedeapsă, ci pentru că Te-am rănit.”
În teologie noi facem distincţie între ceea ce numim pocăinţa de frica pedepsei şi pocăinţa motivată de dragostea lui Dumnezeu. În primul caz renunţi la păcatul tău sau la vina ta doar pentru a scăpa de pedeapsă. Copilului nu-i pare rău că fură prăjituri până când nu e prins cu mâna în farfurie iar mama vine cu băţul. E ceva suspect în legătură cu acest gen de pocăinţă. E pocăinţa cu scopul de a evita pedeapsa – i-am putea spune o scutire de iad. Adevărata pocăinţă merge mult mai departe decât teama de pedeapsă, ajungând la ceea ce numim zdrobirea inimii. Atunci când inima lui David a fost zdrobită înaintea lui Dumnezeu şi el a zis: “Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită”, el a simţit o părere de rău autentică, o părere de rău conformă cu voia lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă este o conştientizare a faptului că am păcătuit, şi ea ne determină să alegem să renunţăm la păcat.
Te poţi pocăi în momentul morţii şi totuşi să obţii aceeaşi mântuire la fel ca cineva care a fost creştin de mulţi ani?
E o întrebare delicată, dar cred că e fascinantă, o întrebare pe care şi-o pun mulţi oameni. Vorbim aici despre pocăinţa din tranşee, când oamenii strigă la Dumnezeu în momente de disperare sau de criză, sau atunci când amână până pe patul morţii momentul în care să-şi încredinţeze vieţile lui Hristos. Unii spun că nu e logic ca cei ce au fost creştini o viaţă întreagă să fie pe aceeaşi poziţie cu cei ce au făcut ce-au vrut o viaţă întreagă şi au aşteptat până în ultima secundă ca să-şi regleze conturile cu Dumnezeu.
Există o pildă în Noul Testament în care Isus vorbeşte despre unii care acceptă să lucreze pentru o anumită sumă, iar apoi în ultima clipă sunt angajaţi alţii care lucrează doar câteva minute dar primesc aceeaşi plată. Cei din primul grup sunt foarte supăraţi şi spun: “Ce se întâmplă aici? Nu e drept!” Primesc cei din al doilea grup aceeaşi mântuire? Da şi nu. Ei sunt aduşi într-o stare de mântuire; altfel spus, ei scapă de pedeapsa iadului şi intră în Împărăţie dacă într-adevăr pocăinţa rostită cu ultima răsuflare e autentică. Condiţia de bază pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu e să te pocăieşti şi să crezi în Hristos.
Tâlharul de pe cruce a făcut acest lucru în ultimele minute ale vieţii sale, iar Isus l-a asigurat că va fi cu El în paradis. Avem aici Proba A din Noul Testament în care cineva a făcut într-adevăr acest lucru şi căruia Însuşi Domnul nostru i-a promis că va avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă e posibil ca o persoană, în ultimele momente ale vieţii, să se pocăiască, să creadă şi să fie îndreptăţit ca să poată primi toate beneficiile unui membru al Împărăţiei cerurilor.
Cu toate acestea, Pavel vorbeşte despre cei ce intră în Împărăţie ca prin urechile acului. Cred că cineva care devine credincios “pe patul de moarte” se încadrează în această categorie. Avem tendinţa să credem că tot ce contează e să ajungem acolo, pentru că există o prăpastie de netrecut între a fi în cer şi a nu fi acolo. Şi totuşi Isus ne spune să lucrăm şi să ne adunăm comori în cer, promiţându-ne că vor exista răsplăţi ce vor fi acordate celor din poporul Său în funcţie de ascultarea şi de faptele lor. Nu ajungi în cer prin faptele tale, dar răsplata ta din cer va fi în funcţie de acele fapte, conform Noului Testament. Eu înţeleg din aceasta că deşi unii pot ajunge în cer ca prin urechile acului, pocăindu-se cu ultima răsuflare, cu toate acestea gradul lor de fericire nu va fi nici pe departe la fel de mare ca al celor ce L-au slujit pe Hristos timp de mulţi, mulţi ani.
Tradus de Florin Vidu
Pocainta inseamnă intoarcere la Dumnezeu!
Pocainta! Pocait! Iată, două cuvinte destul de greșit înțelese în societatea românească. De cele mai multe ori, acești termeni sunt asociați cu o anumită grupare de creștini, așa-numiții „pocaiti”. Cam asta este tot ce cunosc foarte mulți oameni despre pocaintă. Dar, ce este „pocăința” cu adevărat? Luați-vă răgazul, preț de 5 minute, să descoperim adevărata semnificație a pocaintei:
- Pocainta înseamnă întoarcere la Dumnezeu. Nu este vorba despre o anumită confesiune creștină, sau despre ”etichete” pe care ni le punem unii altora – pocainta este o întoarcere la Dumnezeu. Biblia ne spune că toți oamenii sunt păcătoși (Romani 3:23), iar păcatul îl plasează pe om într-o stare de răzvrătire față de Dumnezeu. Practic, omul se revoltă împotriva voii și a poruncilor lui Dumnezeu, își ignoră conștiința, își urmează propriile pofte ale inimii, sfidând faptul că Dumnezeu vede totul. Pe scurt, păcatul îl face pe om să fie propriul stăpân, batjocorind în același timp stăpânirea lui Dumnezeu. Ei bine, pocainta înseamnă exact reversul: omul recunoaște că Singurul stăpân este Dumnezeu, își recunoaște răzvrătirea sa, o regretă, se întoarce cu umilință spre Dumnezeu cerând iertare pentru păcatele sale și pornește pe un drum nou: un drum al ascultării de Dumnezeu, al cunoașterii voinței divine, al supunerii și al părăsirii păcatului. Exact acest lucru l-au făcut credincioșii din cetatea antică, Tesalonic: „…cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat…” (1 Tesaloniceni 1:9). Același lucru trebuie să îl facem și noi.
- Pocainta are roadele ei. Nu este suficient „să spunem cu gura” că ne-am întors la Dumnezeu. Acest lucru trebuie să se vadă printr-o viață nouă, o viață transformată. La fel cum un pom rodește după soiul său, tot astfel, acolo unde există adevărata pocăință vom avea și roade specifice. Să dăm câteva exemple (lista poate continua): „Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:28-32). Este vital, să nu ne înșelăm singuri! Să verificăm dacă avem asemenea roade ale pocăinței în viața noastră.
- Pocainta este poruncită de Domnul Isus. Acum că înțelegem ce înseamnă pocainta, poate ni se pare greu și vom fi tentați să spunem: „nu este pentru mine!” Atenție, însă, pocainta este o poruncă, iar Cel ce ne cere pocăința este însuși Domnul Isus Hristos: El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1:15). Oricine refuză pocainta va avea parte de chinul cel veșnic, de iad.
- Pocainta este dăruită de Dumnezeu. Aici este o veste bună! Deși, pe de o parte, Dumnezeu ne poruncește să ne pocăim, pe de altă parte, tot El ne dăruiește pocainta. Pocainta reală este o minune, iar dacă ne dorim cu adevărat să ne pocăim trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciune să ne-o ofere. Dacă ne dorim cu adevărat pocainta, Dumnezeu ne-o va da („Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa… ” cf. Faptele Apostolilor 11:18b). Întrebarea este, îți dorești tu cu adevărat pocăința?
- Pocainta este urmată de botez. Sfânta Scriptură plasează botezul după actul pocăinței personale: „Pocăiți-va , le-a zis Petru, și fiecare din voi să fie botezat.” (Faptele Apostolilor 2:38). Prin botez ne mărturisim în mod public pocainta și credința, la fel cum fac și alți „pocăiți”. De ce este nevoie de acest lucru? Fiindcă pocainta înseamnă un moment decisiv în viața noastră, dar este și un Altfel spus, pocainta durează toată viața. Trebuie să continuăm să creștem în ceea ce am început, iar în acest punct ajutorul altor pocăiți este foarte important. Ne ajutăm unii pe alții pe calea credinței. Ne ajutăm în mod reciproc să creștem în ascultarea noastră de Dumnezeu.
Dragul meu cititor, îmi doresc ca Dumnezeu să-ți dăruiască și ție adevărata pocainta. Cere-o de la Dumnezeu, chiar acum! Dacă deja te-ai pocăit, perseverează pe acest drum!
Cugetări despre îndemnul la pocăință al lui Isus
De John Piper Despre Pocăinţă
Parte a seriei Taste & See
Traducere de Mihaela Ghimici
Scrisori de la Cambridge # 2
În timpul acestui an sabatic la Cambridge, Anglia, lucrez la o carte cu titlul provizoriu Ceea ce cere Isus omenirii. Îndemnul la pocăiță este esențial în mesajul lui Isus. Este la fel de important și are un sens apropiat poruncii: “Trebuie să fiți născuți din nou” (Ioan 3: 7). Una dintre preocupările mele este aceea de a demonstra că pocăința despre care vorbește Isus nu se referă la un anumit comportament, ci la o schimbare lăuntrică care dă naștere unui comportament nou, punându-L pe Dumnezeu în centrul atenției și preamărindu-L pe Hristos. Iată câteva cugetări care pot ajuta la a explica mai bine înțelesul pocăinței.
Din vremea aceea, Isus a început să predice, spunând: “Pocăiți-vă, pentru ca s-a apropiat Împărăția cerurilor.” (Matei 4:17)
N-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. (Luca 5: 32)
Bărbații niniviteni se vor ridica la judecată cu generația aceasta și o vor condamna: pentru că ei s-au pocăit la vestirea lui Iona; și, iată, aici este mai mult decât Iona. (Matei 12: 41)
Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel. (Luca 13: 3, 5)
Primul îndemn al ministerului public al lui Isus a fost: “Pocăiți-vă.” El a dat această poruncă, fără deosebire, tuturor celor care doreau să-L asculte. A fost un apel la o schimbare lăuntrică, radicală față de Dumnezeu și față de om.
Există două aspecte care ne arată că pocăința este o schimbare lăuntrică a minții și a inimii, și nu doar o simplă părere de rău cauzată de păcat sau o simplă îmbunătățire a comportamentului. În primul rând, sensul cuvântului grecesc a termenului tradus “Pocăiți-vă” (metanoeo) demonstrează acest lucru. Cuvântul este compus din două părți: meta și noeo. Cea de a doua parte (noeo) se referă la minte și la gândurile, percepțiilor, dispozițiile și intențiile acesteia. Prima parte (meta) este un prefix care înseamnă, de cele mai multe ori, mișcare sau schimbare.[1] Deci, sensul de bază al termenului “Pocăiți-vă!” este acela de a experimenta o schimbare a percepțiilor, dispozițiilor și a intențiilor gândirii.
Celălalt aspect care confirmă acest sens al termenului “Pocăiți-vă!” este felul în care Luca 3: 8 descrie relația dintre pocăință și un nou comportament. Spune, “Faceți roade, vrednice de pocăință.” Apoi, dă exemple de aceste roade: “Cine are două cămăși să dea celui care nu are; și cine are mâncare să facă la fel” (Luca 3: 11, 12). Acest lucru înseamnă că pocăința are legătură cu ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, schimbare care conduce la roadele noului comportament. Pocăința nu înseamnă fapte noi, ci o schimbarea lăuntrică care determină aceste fapte noi. Isus ne îndeamnă să experimentăm această schimbare lăuntrică.
De ce? Răspunsul Său este pentru că suntem păcătoși. „N-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Luca 5: 32). Ce înțelegea Isus prin păcat? În parabola fiului risipitor, Isus descrie păcatul fiului în felul următor: “El și-a risipit averea trăind în destrăbălare. . .[și] ți-a mâncat averea cu desfrânatele “(Luca 15: 13, 30). Dar când fiul risipitor se pocăiește, spune: “Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău “. De aceea, risipindu-vă viața în mod nechibzuit și în desfrânare nu este doar dureros, ci este și o jugnire împotriva cerului – împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este esența păcatului. Păcatul este o insultă adusă lui Dumnezeu.
Vedem acest lucru și în felul în care Isus i-a învățat pe ucenicii Săi să se roage. Le-a spus că ar trebui să se roage astfel: “Şi iartă nouă păcatele noastre, pentru că și noi iertăm oricui ne este dator” (Luca 11: 4). Cu alte cuvinte, păcatele iertate de Dumnezeu sunt comparate cu cele pe care oamenii le fac împotriva noastră, iar acestea se numesc datorii. Prin urmare, interpretarea pe care Isus a dat-o păcatului a fost aceea că dezonora pe Dumnezeu și ne făcea datori să restabilim onoarea divină pe care o defăimasem prin comportamentul și atitudinea noastră, astfel minimalizându-L pe Dumnezeu. Această datorie este plătită de Isus însuși. “Fiul Omului (a) venit. . . să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10: 45). Dar, pentru ca noi să ne bucurăm de acest dar, El ne spune că trebuie să ne pocăim.
A se pocăi înseamnă a experimenta o schimbare a modului de a gândi, un mod care Îl vede pe Dumnezeu ca fiind adevărat, frumos și demn de toată lauda și supunerea noastră. Această schimbare a mentalității Îl include, în același fel, și pe Isus. Ştim acest lucru, deoarece Isus a spus: “Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, m-ați iubi, căci am venit de la Dumnezeu.” A-L vedea pe Dumnezeu cu o mentalitate nouă, înseamnă a-L vedea și pe Isus cu o mentalitate nouă.
Nimeni nu este exclus de la îndemnul la pocăință al lui Isus. El a explicat acest lucru în mod clar, când un grup de oameni a venit la el cu știri despre două calamități. Oameni nevinovați fuseseră uciși în timpul masacrului lui Pilat și în momentul căderii turnului din Siloam (Luca 13: 1-4). Isus a folosit această ocazie pentru a atrage atenția și acestor mesageri: “dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13: 5). Cu alte cuvinte, să nu credeți că aceste evenimente înseamnă că unii oameni sunt păcătoși și au nevoie de pocăință, iar alții nu. Toți au nevoie de pocăință. La fel cum toți au nevoie să se nască din nou, deoarece “ce este născut din carne este carne” (Ioan 3: 6), așa că toți trebuie să se pocăiască pentru că toți sunt păcătoși.
Când Isus a spus: “Nu am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Luca 5: 32), nu a vrut să spună că unele persoane sunt suficient de bune pentru a nu avea nevoie de pocăință. El s-a referit la faptul că unii se încredeau în ei înșiși că sunt drepți (Luca 18: 9); însă, între timp, alții deja se pocăiseră și se îndreptățiseră întru Dumnezeu. De exemplu, tânărul bogat dorea “să se îndreptățească” (Luca 10:29), în timp ce “vameșul. . . se bătea în piept, spunând: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” [și] acesta a coborât acasa îndreptățit [de către Dumnezeu]” (Luca 18: 13-14).
Prin urmare, nici unul nu este exclus. Toți au nevoie de pocăință. Iar nevoia este urgentă. Isus a sups: „Dacă nu vă pocăiți, veți pieri și voi la fel.” Ce a vrut să spună cu ”veți pieri”? A vrut să spună că judecata finală a lui Dumnezeu va cădea asupra acelora care nu se pocăiesc. „Bărbații niniviteni se vor ridica la judecată cu generația aceasta și o vor condamna: pentru că ei s-au pocăit la vestirea lui Iona; și, iată, aici este mai mult decât Iona” (Matei 12: 41). Iisus, Fiul lui Dumnezeu, avertizează oamenii cu privire la judecata ce va veni, și ne oferă ajutor dacă ne vom pocăi. În cazul în care nu ne vom pocăi, Isus poate să ne spună doar: “Vai de tine” (Matei 11: 21).
Acesta este motivul pentru care îndemnul la pocăință face parte din mesajul Său principal, și anume că Împărăția lui Dumnezeu este aproape. “S-a împlinit timpul și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu; pocăiți-vă și credeți în Evanghelie “(Marcu 1: 15). Evanghelia – vestea cea bună – este că domnia lui Dumnezeu a ajuns la noi prin intermediul lui Isus pentru a-i salva pe păcătoși, înainte de a-i judeca la A Doua Sa Venire. Astfel, îndemnul la pocăință se bazează pe milostiva ofertă de a ne ierta, și pe îngăduitorul avertisment că, într-o zi, cei care refuză oferta, vor pieri prin judecata lui Dumnezeu.
După ce a înviat din morți, Isus s-a asigurat că apostolii săi vor îndemna la pocăință întreaga omenire. El a spus: “Așa este scris, și așa trebuia să pătimescă Hristosul și să învieze dintre morți a treia zi, și să se predice în Numele Său pocăința și iertarea de păcate la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24 : 46-47). Prin urmare, îndemnul lui Isus la pocăință este adresat tuturor neamurilor. Este adresat nouă, oricine am fi și oriunde ne-am afla, revendicându-și dreptul asupra noastră. Îndemnul lui Isus pentru fiecare suflet este: Pocăiește-te. Fă o schimbare în profunzimea interiorului tău. Înlocuiește toate percepțiile, dispozițiile și intențiile ce necinstesc pe Dumnezeu și Îl fac pe Hristos să pară neînsemnat, cu cele care îl cinstesc pe Dumnezeu și Îl preamăresc pe Hristos.
Pentru Hristos și împărăția Sa,
Pastorul John
- ↑ De exemplu, meta este utilizat ca prefix în cuvântul metabaino (a se transfera sau a se schimba dintr-un loc în altul), metaballo (a-și schimba modul de a gândi), metago (a conduce sau a se muta dintr-un loc în altul), metatithemi (a transporta dintr-un loc în altul sau a pune într-un alt loc, a transfera), metamorphoo (a se schimba într-un mod vizibil pentru ceilalți, a se transfigura), metastrepho (a provoca o schimbare a stării sau a condiției, a altera), metaschematizo (a schimba forma cuiva, a transforma, a schimba) etc
> Ce ste pacatulCe este pacatul Marea intrebare Adevarul este ca pacatul, asa cum este definit in traducerile originale ale Bibliei, inseamna “a gresi tinta”. Tinta in acest caz este standardul perfectiunii stabilit de Dumnezeu si dovedit de Isus. Vazut in lumina aceasta, este clar ca noi toti suntem pacatosi. Apostolul Pavel spune in Romani 3:23: Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Ce este pacatul O perspectiva biblica Totusi, Pavel are acest lucru in vedere in Romani 3:20, atunci cand spune: Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. Dumnezeu a vrut sa ne recunoastem pacatele. Chiar si cei care nu au facut crime si nu au comis adulter se vor gasi vinovati inaintea lui Dumnezeu de minciuna sau de inchinare la idoli – cum ar fi bogatia sau puterea. In mod tragic, pacatul, oricat de mare sau mic ar fi, ne va departa de Dumnezeu. Nu, mana Domnului nu este prea scurta ca sa mantuiasca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda, ne spune Isaia 59:1-2 ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire intre voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L impiedica sa va asculte. Trebuie sa rezistam ispitei de a actiona si a ne comporta ca si cum am fi neprihaniti; in special, trebuie sa renuntam a ne mai bizui pe faptele noastre bune. Daca zicem ca n-avem pacat, ne inselam singuri, si adevarul nu este in noi. Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire. Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos, si Cuvantul Lui nu este in noi (1 Ioan 1:8-10). Ce este pacatul Chemare la pocainta Apostolul Pavel se refera la acest proces de recunoastere a pacatului si a fi responsabil pentru el ca la intristare. Cand intristarea este dupa voia lui Dumnezeu, aduce o pocainta care duce la mantuire, scrie Pavel in 2 Corinteni 7:10-11. Caci uite, tocmai intristarea aceasta a voastra dupa voia lui Dumnezeu, ce framantare a trezit in voi! Si ce cuvinte de desvinovatire! Ce manie! Ce frica! Ce dorinta aprinsa! Ce ravna! Ce pedeapsa! In toate voi ati aratat ca sunteti curati in privinta aceasta. |
Ce este pocăința?
Acest articol este al doilea dintr-o serie intitulată „Capcanele creștinismului”. În această serie diferiți autori vor explica câteva neînțelegeri des întâlnite de cei care sunt creștini sau care doresc să fie creștini. Aceste „capcane” se regăsesc în pasaje din cartea Calea către Hristos unde autoarea expune lupte cu care „mulți” se confruntă. Citatul pentru articolul curent este: „Mulți… gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc şi că pocăinţa îi pregăteşte pentru iertarea păcatelor lor.” Calea către Hristos, p. 26. —Editorul.
‘Definiția pe care eu o dau unui lucru va determina experiența pe care o voi avea în relație cu el.’
Aceasta este o lecție simplă pe care am învățat-o, însă o lecție surprinzătoare prin spectrul larg în care poate fi aplicată.
Experimentăm des acest lucru. Când rogi pe cineva să îți dea telefonul, nu te aștepți să primești tableta. De ce? Este simplu. Te aștepți ca tu și persoana căreia i-ai cerut să aveți aceeași definiție pentru cuvântul „telefon”. Desigur, acesta este un obiect simplu, și oricine (probabil) știe că un telefon este un „telefon”. Totuși, ce se întâmplă când vine vorba de cuvinte mai complicate? Voi încerca să sumarizez ce vreau să spun cu o întrebare:
Ce este pocăința?
O întrebare simplă, dar, dacă ești ca mine, un tânăr născut și crescut într-o familie creștină, probabil că nu ai un răspuns biblic foarte bun. Aceasta este o afirmație îndrăzneață și sper că nu te-a jignit, dar încep să îmi dau seama că pentru tineri aceasta este realitatea tristă. Dumnezeu ne spune să ne „pocăim”, dar din cauză că definiția pe care El o dă „pocăinței” este adesea diferită de a noastră, pierdem experiența pe care Dumnezeu ne-o dorește. Aceasta a fost realitatea pe care am văzut-o în dreptul meu și cu un simțământ de nemulțumire cu privire la starea mea curentă, am acceptat o provocare: „Adam, descoperă ce vrea Dumnezeu să zică atunci când spune ‘pocăiți-vă’”. Nu pot spune că am descoperit totul dar iată ce am găsit până acum. Apropo, te încurajez să accepți ceea spun ca adevărat numai dacă găsești că este în armonie cu adevărul Bibliei.
„Întoarcerea” denumită pocăință
Așa că am început să caut. „Unde găsim în Biblie o explicație clară a ceea ce înseamnă să te pocăiești?” a fost întrebarea pe care m-am văzut nevoit să mi-o pun. Spre surprinderea mea, o definiție clară a fost mai greu de găsit decât m-aș fi așteptat, dar apoi acest text mi-a venit în minte:
„Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecăţii şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.” Mat. 12:41.
Ai văzut o definiție clară? Dacă nu, să știi că nici eu nu am văzut. Totuși, mi-a atras atenția faptul că Isus se pare că ne-a îndreptat către locul în care am putea găsi o definiție clară: „Bărbaţii din Ninive… s-au pocăit la propovăduirea lui Iona.” Deci unde ar trebui să caut mai departe? Pentru mine era clar. Trebuia să caut textul biblic despre care vorbește Isus, și acolo voi găsi acțiunile oamenilor din Ninive pe care Isus le-a numit ‘pocăință’. Așa că am întors paginile Bibliei mele până la Iona 3:10, și acolo am găsit un exemplu simplu și clar de ‘pocăință’.
„Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea.”
Oamenii din Ninive „s-au întors” de la calea lor rea, iar Isus a numit aceasta ‘pocăință’. Este destul de simplu, și nu vreau să complic lucrurile prin mai multe cuvinte decât este necesar, dar hai să privim un tablou simplu: Imaginează-ți că mergi către o casă, dar la un moment dat te întorci în altă direcție și continui să mergi. Te-ai apropia sau te-ai îndepărta de casă în felul acesta? Bineînțeles că te-ai îndepărta! Cred așa este și cu pocăința: este o hotărâre nestrămutată de a pune o distanță între tine și ‘acel’ păcat.
De ce te întorci…
Am descoperit un alt detaliu despre pocăință care m-a uimit și m-a provocat. Era chiar în una dintre parabolele din Biblie. Să ne uităm la Luca 15:3-6. Este parabola despre păstorul cu 100 de oi. Pe scurt, un păstor are 100 de oi, o oaie se pierde, iar păstorul le lasă pe celelalte 99 pentru a o căuta pe această oaie pierdută. Până la urmă o găsește și se întoarce bucuros cu oaia pe umeri. Apoi îi cheamă pe prieteni și pe vecini să se bucure împreună cu el “căci am găsit oaia care era pierdută”. Știam de mai demult parabola aceasta, dar ceva nou mi-a atras atenția. Iată ce spune Isus în Luca 15:7:
„Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă.”
„Tot așa” este o expresie importantă. Isus spune că la fel cum s-a întâmplat în povestirea din parabolă, este bucurie în ceruri când un păcătos se pocăiește. Gândește-te la lucrul acesta. A reușit oaia pierdută să se aducă singură înapoi? Nu. Atunci cine a adus-o? Păstorul. Așadar Isus prezintă de fapt un adevăr profund despre pocăință. Pocăința, îndepărtarea de păcat, este de fapt rezultatul lucrării Lui, întrucât El este „marele Păstor al oilor” (Evrei 13:20). El este Cel care ne caută, și datorită acestei căutări, datorită eforturilor Lui de a ne aduce înapoi, ne îndepărtăm de păcat. Petru menționează acest adevăr în Fapte 5:31:
„Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.”
Ellen White spune clar: „Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Domnul Hristos. Domnul Hristos este izvorul oricăror impulsuri bune.” Calea către Hristos, p. 26. Când Dumnezeu spune „pocăiește-te”, El te îndeamnă să te îndepărtezi de păcat, dar deasemenea, când Dumnezeu spune „pocăiește-te”, El a început deja să te caute. El lucrează prin Duhul Sfânt pentru a-ți oferi cunoștința bunătății Lui, și prin aceasta, să te aducă la pocăință (Rom. 2:4). Aceasta a fost pentru mine o schimbare de paradigmă.
Cu toate aceste lucruri în minte, iată provocarea mea. De ce aș mai sta departe de Hristos înainte de a mă pocăi? De fapt stăteam departe de Singurul care mă putea aduce la pocăință. Sincer, asta nu prea are sens. Stai și tu departe de El? Oprește-te acum. El poate să te aducă în punctul în care să poți renunța la păcat. El deja încearcă să facă lucrul acesta.
Adam Hazel este directorul Școlii Misionare Matteson.
În Evanghelii întâlnim două învăţături de bază: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Amândouă sunt date de Cristos şi obţinute prin credinţă. Prima pe care o vom studia este pocăinţa.
Pocăinţa vine după credinţă şi este un rezultat al credinţei. Omul nu se poate pocăi până n-a acceptat harul Evangheliei. El poate face aceasta numai dacă are credinţă. Când a acceptat Evanghelia, el părăseşte căile lui păcătoase – se pocăieşte. Pocăinţa şi credinţa sunt foarte strâns legate una de cealaltă, dar ele nu însemană acelaşi lucru. Pavel face diferenţă între ele, când scrie: “Pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Cristos”.
Cuvântul ebraic pentru pocăinţă înseamnă întoarcere sau convertire, în timp ce cuvântul grecesc înseamnă o schimbare a minţii şi a planului. Ambele înţelesuri trebuie incluse în definiţia noastră: pocăinţa este întoarcerea adevărată a vieţii noastre spre Dumnezeu, ca rezultat al temerii sincere de El. Include omorârea firii şi reînnoirea spiritului minţii. Din această definiţie trebuie luat în considerare trei lucruri.
- Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să însemne mai mult decât o schimbare a acţiunilor exterioare. Inima trebuie schimbată. Tocmai de aceea Ezechiel, când îi încuraja pe oameni să se pocăiască, spunea că pocăinţa este o problemă a inimii “lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou” (Ezechiel 18:31). Pocăinţa nu este adevărată dacă din inimă nu se îndepărtează răutatea.
- Pocăinţa este rezultatul unei frici sincere de Dumnezeu. Un păcătos nici măcar nu se va gândi la nevoia de pocăinţă până în momentul când află că Dumnezeu îl va judeca. Când află că Dumnezeu îl va judeca, conştiinţa lui îl va face să se îngrijoreze şi-l va îndemna să se întoarcă de pe căile lui rele cu pocăinţă. Adevărata convertire începe cu teamă şi cu ură faţă de păcat “întristarea voastră v-a adus la pocăinţă … când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corin. 7: 9,10).
- Prima parte a pocăinţei este omorârea firii. Aceasta reiese din versete cum ar fi: “depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea” (Psalmul 34:14). “Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea” (Isaia 1:16,17). E nevoie să se facă acest lucru pentru că “umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6).
A doua parte a pocăinţei, reînnoirea duhului minţii, este demonstrată prin roada care se vede în viaţa persoanei convertite (vezi Galateni 5:22,23; Filipeni 4:8). Toate aceste lucruri le căpătăm prin unirea noastră cu Cristos. Dacă murim împreună cu El, vechea noastră natură este crucificată şi înviem împreună cu El la o viaţă nouă. Acest fel de pocăinţă nu este o chestiune care ţine un moment, o zi sau un an. Ea ţine toată viaţa. Naşterea din nou înseamnă că creştinul nu mai este controlat de păcat, cu toate că el încă va mai trebui să se lupte cu natura sa păcătoasă. Creştinul nu-şi pierde vechea lui natură, căci aceasta este cea care-l face să mai dorească lucruri rele. El nu poate fi complet eliberat de aceste dorinţe rele decât în momentul când moare. Când spunem că Dumnezeu iartă păcatul înţelegem că El ia vina şi pedeapsa păcatului. El nu îndepărtează prezenţa păcatului. Dar El face ceva care ne va aduce la o biruinţă şi mai mare – El dă credinciosului puterea Duhului de a birui păcatul. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte de slăbiciunile noastre şi de nevoia de a ne bizui pe Duhul Sfânt. În Romani 7 Pavel vorbeşte despre viaţa sa după ce a devenit creştin şi ne arată clar că după convertire păcatul rămâne în noi. Pavel mai simţea încă în el o împotrivire faţă de Legea lui Dumnezeu (v.23). El ştie că nimic bun nu locuieşte în carnea sa (v.18) şi că este mereu în conflict cu păcatul din cauza păcatului care este în el (v.24).
Unii oameni susţin învăţătura că cei ce sunt copiii lui Dumnezeu sunt renăscuţi prin mântuire şi făcuţi nevinovaţi astfel încât, oricât de mult păcătuiesc, ei sunt nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, spun ei, Duhul Sfânt este Cel care locuieşte acum în ei, ei nu mai trebuie să se împotrivească plăcerilor lor. Orice ar face ei acum nu mai este păcat, fiindcă este făcut de Duhul! Dar ce fel de Duh este acesta? Duhul Sfânt nu încurajează crima, imoralitatea, mândria, lăcomia şi înşelătoria. Duhul Sfânt este sursa dragostei, a virtuţii, modestiei, păcii şi adevărului. Duhul Sfânt este dat ca să ne călăuzească în dreptatea lui Dumnezeu.
În 2 Corinteni 7:11 Pavel vorbeşte despre şapte semne care dovedesc că un om s-a pocăit: dorinţa aprinsă de a se păzi împotriva ispitelor păcatului; râvna de a se curăţa de păcat şi strădania de a dovedi în mod practic sinceritatea şi reverenţa sa faţă de Dumnezeu; indignarea, adică mânia împotriva lui însuşi când îşi vede propria păcătoşenie şi nemulţumire înaintea lui Dumnezeu; groaza pe care o simte când se gândeşte la pedeapsa pe care o merită de la Dumnezeul cel drept; dorinţa de a-L asulta pe Dumnezeu; zelul, un efect al cunoaşterii propriei sale tendinţe de a păcătui, care îl face şi mai doritor să-L asculte pe Dumnezeu; ruşinea lăuntrică pe care o simte când se gândeşte la judecata divină a lui Dumnezeu asupra păcatului său şi la pedeapsa pe care ar fi trebuit s-o primească. În concluzie, putem spune că efectele pocăinţei sunt ascultarea de Dumnezeu; dragostea faţă de om; şi o viaţă sfântă şi curată.
Evanghelia este compusă din aceste două lucruri: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Strigătul lui Ioan Botezătorul era: “Pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2); iar învăţătura lui Cristos era asemănătoare: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15).
Biblia ne învaţă că pocăinţa este darul lui Dumnezeu şi nu un efect pe care îl putem noi produce. În Fapte 11:18 se spune că pocăinţa este un lucru pe care-l dă Dumnezeu: “Dumnezeu a dat deci şi neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa”. Acelaşi lucru se spune în 2 Timotei 2:25 “Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”. Dumnezeu îndeamnă pe toţi oamenii să se pocăiască, dar aceste îndemnuri sunt eficiente numai când Duhul Sfânt aduce omul la o viaţă nouă, la naşterea din nou.
Pocăinţa nu este, strict vorbind, cauza mântuirii, dar cele două sunt atât de apropiate încât sunt inseparabile. Biblia vorbeşte despre unii care au fost atât de luminaţi şi au văzut aşa de mult din lumina adevărului lui Dumnezeu, încât nu pot spune că sunt nevinovaţi. Când aceşti oameni şi-au împietrit în mod voit inimile şi au respins harul lui Dumnezeu cu dispreţ, de fapt ei au dispreţuit sângele lui Cristos şi au răstignit din nou pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6:6). Acest gen de apostaţi nu se pot pocăi şi de aceea nu pot fi mântuiţi. Acest păcat este numit păcat neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt.
O examinare a doctrinei romano-catolice despre pocăinţă
Romano-catolicii spun că pocăinţa este plângerea pentru păcatele din trecut şi evitarea lor în viitor; adică autopedepsire printr-un regret pentru păcat. Ei cred că pocăinţa este o disciplina severă care are ca scop stăpânirea firii şi o formă de pedepsire. Ei nu pomenesc nimic despre reînnoirea lăuntrică a omului şi despre schimbarea vieţii cu adevărat.
Ideea de iertare a păcatelor este foarte importantă. Să încercăm să-nţelegem acum învăţătura romano-catolică şi să vedem ce este greşit în această învăţătură. Aceştia spun că pocăinţa constă în: regret pentru păcat simţit cu inima; mărturisirea păcatului cu gura; şi satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Ei spun că dacă vrem să primim iertarea păcatelor trebuie să îndeplinim aceste trei condiţii.
- Regretul pentru păcat. Învăţătura romano-catolică spune că este necesar ca omul să simtă regret şi că acest regret trebuie să fie în suficientă măsură şi perfect. Dar cum poate şti omul dacă regretul său a fost suficient pentru a plăti datoria pe care o are faţă de Dumnezeu? Suntem de acord că omului trebuie să-i pară rău pentru păcatele lui, dar noi nu afirmăm că el poate fi iertat pentru simplul fapt că regretă. Părerea de rău pentru păcat nu este cauza iertării. Speranţa unui păcătos nu este în lacrimile lui, ci în mila lui Dumnezeu.
- Mărturisirea cu gura. Romano-catolicii ne învaţă că păcătosul trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot care apoi va putea să le îndepărteze. Ca să-şi sprijinească învăţătura ei se folosesc în mod greşit de anumite pasaje din Scriptură. Când Cristos i-a trimis pe leproşi la preot, spun ei, lepra este o imagine a păcatului cu care trebuie să te duci la preot. Dar Cristos i-a trimis la preot pe aceşti oameni, ca să împlinească Legea care spunea că în momentul când un lepros era vindecat, vindecarea lui trebuia confirmată de preot. O altă întrebuinţare greşită a Scripturii apare în legătură cu versetul: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii” (Iacov 5:16). Aceasta nu înseamnă că mărturisirea păcatelor trebuie făcută în faţa unui om special ales. Este limpede că aici se vorbeşte despre o mărturisire şi o rugăciune mutuală. Din acest verset nu se desprinde nevoia unei relaţii de acest gen între preot şi penitent. Argumentul care spune că legea lui Dumnezeu porunceşte mărturisirea păcatelor, în realitate nu are nici o bază. Mărturisirea în faţa unui preot nu este menţionată în Scripturi şi nici n-a fost inclusă în legea romano-catolică până la începutul secolui al XIII-lea.
Biblia ne învaţă că numai Domnul Dumnezeu ne poate îndepărta păcatele. El le poate uita şi le poate îndepărta din faţa Lui. Noi am greşit faţă de Dumnezeu, deci la El trebuie să mergem după împăcare. Dumnezeu cheamă păcătoşii la scaunul îndurării Sale, deci mila trebuie căutată numai la El. “Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: “Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32:5). “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcate şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
- Satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Învăţătura aceasta spune că omul pocăit poate atrage mila lui Dumnezeu asupra lui prin lacrimi, post, dărnicie şi prin bunătate faţă de alţii. Făcând aceste lucruri se crede că omul plăteşte datoria pe care o are faţă de Dumnezeu; dă socoteală pentru păcatele lui şi îşi câştigă iertarea. Aceşti învăţători spun că, deşi Dumnezeu îndepărtează vina omului, El trebuie să-l pedepsească pe om de dragul disciplinei, dar omul poate evita aceasta prin “satisfacere”. Dacă e adevărat acest lucru, atunci mântuirea noastră nu mai depinde numai de mila lui Dumnezeu, ci şi de faptele noastre bune. Contrar acestei idei, Scriptura ne învaţă că iertarea este gratuită. “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”(Tit 3:5). Cuvântul “iertare” vorbeşte despre un dar. Când spunem că un creditor a iertat o datorie spunem că el a anulat-o şi că nu mai este nimic de plătit. În acelaşi fel Domnul spune: “Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25).
Romano-catolicii susţin că păcatele pot fi şterse de botez, dar pentru păcatele de după botez trebuie plătit prin fapte satisfăcătoare. Dar Ioan ne spune hotărât: “Dacă cineva a păcătui, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Cristos este avocatul noastru continuu a cărui mijlocire înaintea lui Dumnezeu ne readuce mereu în favoarea Tatălui. Ioan Botezătorul a exclamat: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Romani 1:29). Isus singur este Mielul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că El este singura jertfă pentru păcat.
Mai există o altă învăţătură despre păcat care trebuie respinsă – aberaţia că unele păcate sunt scuzabile (neaducătoare de moarte), iar altele aducătoare de moarte. Oamenii care susţin această idee de ordinul ficţiunii afirmă că pentru păcate scuzabile putem plăti cu o simplă repetare a rugăciunii Domnului sau lăsându-se să fim stropiţi cu apă sfinţită etc.. Dar această falsă învăţătură contravine adevăratei învăţături a Scripturii pentru că în Scriptură se spune fără nici o deosebire că: “plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Când un credincios păcătuieşte, păcatul acela nu va cauza moartea spirituală a credinciosului (cu toate că el o merită), deoarece Dumnezeu este milos şi nu-i condamnă pe acei care sunt în Cristos Isus.
Unul dintre argumentele folosite pentru a sprijini învăţătura “satisfacerii” pentru păcate este găsit în exemplul lui David care a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea Fiului Său după ce David a fost iertat pentru păcatul pe care l-a făcut împotriva lui Urie şi a lui Batşeba. Dar Dumnezeu administrează două feluri de pedepse: de corecţie şi de răzbunare dreaptă. Moartea fiului lui David a fost pedeapsa lui Dumnezeu de corectare nu de revărsare a blestemului Lui.
Alte învăţături romano-catolice
O altă învăţătură pe care o respingem în mod categoric este învăţătura despre indulgenţă. Această învăţătură spune că există merite ale lui Cristos, ale apostolilor şi ale martirilor care sunt depozitate ca o comoară a Bisericii pe care Papa şi episcopii le pot împărţi altor oameni. Dacă doctrina aceasta ar fi adevărată atunci păcatele ar putea fi iertate prim meritele apostolilor şi ale martirilor, dar Biblia spune: “Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). În Evrei 10:14, ni se spune: “Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi”. Iertarea păcatelor nu poate depinde în nici un fel de sângele martirilor.
Purgatoriul este învăţătura care susţine că după moarte omul trebuie să mai facă o altă “satisfacere” pentru păcatele sale înainte de a putea fi primit de Dumnezeu. Am arătat deja că sângele lui Isus este singurul mijloc de îndepărtare a păcatelor şi că nu mai este nevoie de nici o altă lucrare pentru a “satisface” dreptatea lui Dumnezeu înainte ca păcătosul să fie mântuit. Deci, dacă nu există purgatoriu atunci nu există nici chemarea de a ne ruga pentru oamenii care au murit, pentru că aceştia sunt deja ori primiţi ori respinşi de Dumnezeu. Biblia nu ne spune nicăieri să ne rugăm pentru cei ce au murit.
Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).
© Editura Făclia
Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii
Corupt (partea a 2-a) … și de ce greșim ținta
M-am uitat și am văzut că Biblia descrie cum omul a fost corupt de la bun început, și s-a îndepărtat de la imaginea inițială de Dumnezeu care a creat omul perfect (dar omul a căzut în păcat). Pentru mine, imaginea vizuală a fost făcută mai clar prin paralela cu orcs-ul din Pământul de Mijloc și elfii. Din punct de vedere Biblic cum de s-a putut întâmpla acest lucru?
În Biblie, în Geneza vedem cum foarte curând după creerea omului ‘după imaginea lui Dumnezeu’ omul a fost încercat. Omul a fost întrebat de ‘șarpe’. Șarpele este universal recunoscut ca Satana – îngerul împotriva lui Dumnezeu. In Biblie, Satana vorbește de obicei prin alții. În cazul acela a fost șarpele. Iată ca a zis:
1. Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le-a făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncați din toți pomii din gradină”?”
2. Femeia a răspuns șarpelui: „Putem să mâncam din rodul tuturor pomilor din gradină.
3. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.”
4. Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veți muri,
5. dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”
6. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el. (Geneza sau Facerea 3: 1 – 6)
Chestiunea cea mai importantă este alegerea, tentația de a fi ‘ca Dumnezeu’. Omul era legat de Dumnezeu fără preget și cuvântul era lege. Dar la un moment dat omul alege să fie ‘egalul lui Dumnezeu’, omul să fie singurul arbitru, singurul care vorbește. Oamenii în cele din urma devin ‘dumnezei’, fiecare cum le place, fiecare este căpitan de vas, fiecare cu destinul lui, fiecare este autonom și fiecare răspunde singur. Cu mult timp în urmă, înainte ca Dawkins să scrie The God Delusion, (nu am găsit în romana versiunea) primul om a căzut în capcana de a fi deziluzionant de zei, nu înțelegând că Dumnezeu este în control.
În Declarația lor de Independență ceva s-a schimbat cu străbunii noștri. Așa cum s-a scris, cei doi și-au ascuns rușinea. În fapt, imediat după, când Dumnezeu confruntă pe Adam și legământul rupt, el (Adam) se plânge de Eva (dar Dumnezeu a făcut-o și pe ea). Ea se plânge că șarpele a zis totul. Nici unul nu își asuma răspunderea.
Și acum în zilele noastre, noi oamenii suntem înclinați să uitam ce s-a întâmplat la început – noi suntem făcuți așa. În vremea evreilor (cum am spus deja în acest postare) în cartea lui Osea vedem că însăși Adam a greșit și noi am perpetuat greșeala. Foarte multi nu cunosc de fapt Biblia și cred că toți suntem responsabili – de la Adam și până acum! În realitate, numai Adam a fost rebel dar noi, oamenii trebuie să trăim cu consecințele acestea. De la Adam a început genetica… De la Adam încoace oamenii sunt rebeli (deși fără să realizeze) și merg mai departe spre rebeliunea perpetuă. Sunt multi care cred că nu este Dumnezeu în univers, dar vrea să fie fiecare zeu cum le place, fiecare căpitan de vapor, autonom de Dumnezeu. Artiștii precum Bon Jovi (”Este viața mea”), Frank Sinatra și ”Am făcut ce am vrut”, magazine precum Self și dorințele ascunse puse pe raft, sau Hitler și cartea lui ”Mein Kempf” (”Lupta mea”) și liderul Coreea de Nord – Kim Jong-un (”Dragă Lider”) – și cultul personalități (dar neagra!) Toți până la urma sunt doar reflexia a ceea ce sa întâmplat cu Adam și rebeliunea sa.
Această explică foarte bine omul și viata lui. Fiecare trebuie să închidă și sa încuie ușa altfel sunt necesare: politia, avocații, încriptarea parolei la banca. Dacă nu alții oameni vor sparge băncile sau vor fura. Până la urma toate împărățiile și toate societățile vor decădea și se vor destrăma. Asta pentru că cetățenii în ori ce imperiu tind să se destrame. Ori cât au încercat guvernele și sistemele economice, unele mai bune altele mai puțin bune, fie prin politică sau prin puterea economica. Până la urmă toți colapsează prin sine însuși. Și asta pentru că oamenii sunt de fapt interesați de și prin ideologie, prin tendințele lor și de aceia până la urmă toate sistemele colapsează. Deci
se pare că, de asemenea nici o religie nu a adus viziunea cu adevărat bună – dar nici cei care cred că ateismul este soluția nu au dreptate (Stalin și Uniunea Sovietică, Mao și China, Pol Pot și Cambodgia) – pentru că undeva, ceva face să uităm viziunea buna.
De fapt ‘fără viziune’ este cel mai adecvat simptom. În Vechiul Testament se face o ilustrare a ceia ce se spune:
În tot poporul acesta, erau șapte sute de oameni aleși care nu se slujeau de mâna dreaptă; toți aceștia, aruncând o piatra cu praștia, puteau să ochească un fir de par și nu dădeau greș. (Judecătorii 20 : 16)
Vedem aici militarii care nu dau greș niciodată – în ebraica ‘niciodată’ este khaw-taw. Ceea ce este interesant este că în ebraică, în multe locuri în Vechiul Testament, se mai spune și ”păcatul”. Spre exemplu în ebraică cuvântul este păcatul când Iosif a fost vândut ca sclav în Egipt, sau când Iosif n-a vrut să se culce cu femeia:
”El nu este mai mare decât mine în casa aceasta și nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că ești nevasta lui. Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcatul împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza sau Facerea 39: 9)
Și imediat după cele zece porunci spune:
”Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frică Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți.” (Exodul 20: 20)
De două ori în doua pasaje în limba evreica cuvântul este ‘păcatul’ dar în acelaș timp este și ‘nu dădeau greș’ la militari care aveau praștie și pietre. În romanește se înțelege că ‘păcatul’ înseamnă de fapt că oamenii sunt neîncrederi în alți oameni… Înțelegem mai bine acum ce este de fapt ‘păcatul’. La militari important este să lovească ținta, altfel sunt rătați (adică au greșit ținta). Tot așa și cu Dumnezeu, ținta este ca oameni să fie oameni și să fie cu adevărat buni cu alți. Prin faptul că ‘păcatul’ rămâne, înseamnă că am greșit ținta, indiferent ce sisteme, religii și ideologie.
Corupția acesta se datorează faptului că am greșit ținta și este trist fiind orice dar nu optimist. Ani de zile unii oameni sunt foarte împotriva a ce predic despre anumite porțiuni din Biblie . Îmi amintesc un student care a fost foarte nervos pe mine zicând: ”Nu-mi place ce zici despre Biblie”. Curios, dacă te gândești bine. Ce este de fapt ‘bine’ atunci când este adevărat sau fals? Mie nu îmi palce taxele, SIDA și cutremurele – cine îi plac asa ceva – dar asta nu înseamnă că le oprim să se întâmple. În toate sistemele, juridice, poliție, securitate, lacăt , cheie etc. acestea le-am construit în societatea noastră și le-am pus ca garantări pentru a ne proteja pe noi înșine și acesta ne arata ca ceva este greșit. Dar până la urma urmei Biblia ne învață să avem mințile deschise spre schimbare.
Acum ajungem la o problema și mai mare. Noi am fost corupți de la starea originală, imaginea care ne-am format-o ne-a fost murdărită și nu mai ajungem la ținta prin chiar acțiunile morale. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat să rămânem așa, să fim fără ajutor. El a ales un plan pentru noi, o speranță pusă prin Semnul lui Avraam și primul Paștele. El, Dumnezeu ne-a scăpat de la pieire și a pus Evanghelia care însemnă literal ‘vestea bună – pentru ca fiecare să înțeleagă și să accepte că acest plan este de fapt vestea buna . Dar Dumnezeu nu a așteptat până când Avraam să anunțe acesta veste. De fapt, El a fost primul care a anunțat ca este bine aceasta, o discuție intre Adam și Eva cu mult timp în urma în Gradina Eden. Prima Vestea Bună a fost anunțată atunci.
A Dry White Season (Un anotimp alb și uscat), cu Donald Sutherland în rolul principal, a fost lansat în 1989 – cu 5 ani înainte ca Nelson Mandela să devină primul președinte de culoare al Africii de Sud. În țara Capului Bunei Speranțe, la vremea aceea, politica de apartheid făcea încă victime numeroase în rândul populației de culoare, chiar și printre copii.
Bazat pe un roman de André P. Brink, filmul își aruncă spectatorii într-o lume dură, brutală, în care afrikanderii persecută populația de culoare, limitându-i drepturile, comportându-se abuziv și aplicând legea discreționar. În lumea aceasta, cândva prin anii ’70, „se trezește” la realitate Ben du Toit, un profesor care, ca mulți din lumea de dincoace de ecran, crede toate gogoșile ce îi sunt servite de guvern și autorități prin presă. Factorul declanșator al schimbării de perspectivă, pentru Ben, este o tragedie care lovește viața și familia lui Gordon, grădinarul său. Refuzând la început să creadă că societatea în care a trăit toată viața (Ben e deja bunic) poate fi profund nedreaptă, eroul se izbește atât de violent de realitatea de dincolo de zidurile confortabile ale propriei case, încât nu poate decât să reacționeze, să încerce să repare nedreptatea.
Fără să își dea seama prea bine încotro se îndreaptă, profesorul face pași curajoși într-o direcție pe care i-o impune conștiința de om corect, convins că legea trebuie respectată în egală măsură de toți. Acțiunile sale îi atrag însă dizgrația în ochii celor de aceeași culoare cu el și chiar și în ochii propriei familii, apropierea sa de populația de culoare fiind considerată nefirească, o trădare.
Ben du Toit de la începutul filmului nu mai este același cu Ben du Toit de la sfârșitul filmului. Cel de la început își călăuzește viața după principiul: „Lasă de la tine…, fă-te că nu vezi ori că nu s-a întâmplat… Oricum nu poți schimba prea multe.” Însă experiența care îi este hărăzită îl transformă radical. Nepăsarea nu este un drum, ci o fundătură, iar Ben decide că, în ciuda turnurii nefericite pe care a luat-o viața sa personală și profesională, nu poate tăcea.
Dacă ai avea de ales între propriul confort și binele familiei tale, cu condiția să închizi ochii față de răul care distruge destinele celor din jur, ce ai face? Dacă viața te-ar plasa într-o poziție privilegiată și tot ce ai avea de făcut pentru a te bucura mai departe de avantaje ar fi să susții un sistem politic corupt și nedrept, bazat pe forță, ai fi gata să îi întorci spatele semenului tău? Acestea sunt întrebările pe care filmul A Dry White Season le adresează spectatorilor.
Distribuția filmului e de excepție. Pe lângă Sutherland îi veți recunoaște pe Marlon Brando (căruia îi este cedată pentru câteva minute scena, ca avocat într-o luptă inegală și fără speranță cu sistemul), pe Susan Sarandon (o jurnalistă dispusă la orice sacrificiu pentru un pic de dreptate) și pe Jürgen Prochnow (ca întotdeauna, foarte credibil în roluri negative).
A Dry White Season este un film care te face să te simți inconfortabil, deoarece știi că povestea pe care o spune nu este ficțiune. Apartheidul s-a întâmpla aievea, așa cum se întâmplă multe nedreptăți chiar lângă tine. Vei vorbi de partea dreptății?
The Keys of the Kingdom (Cheile Împărăției, 1944) este adaptarea romanului omonim al lui A.J. Cronin. În ciuda celor 4 nominalizări la Premiile Oscar, nu este ceea ce s-ar numi „un mare film”, și totuși rămâne semnificativ pentru ceea ce are de spus despre creștinismul veritabil.
Personajul principal este Francis Chisholm, întâi, orfan de ambii părinți, în urma unei tragedii, apoi, tânăr seminarist și, în cele din urmă, preot catolic. Ca păstor de suflete, Chisholm se dovedește, spre nemulțumirea superiorilor săi, nonconformist – cel puțin prin modul în care interpretează învățăturile bisericii în anumite circumstanțe și prin felul în care se raportează la cei din jur. Marele lui defect pare a fi faptul că pune omul, sau, dacă preferați, oaia, pe primul loc, indiferent cărui staul eclesiastic sau religios îi aparține aceasta. Inadvertența la cutumele oficiale ale bisericii îi atrage „un transfer” care, într-adevăr, i se potrivește mai mult: preot-misionar în China începutului de secol XX.
Orientalii din noua parohie nu se îngrămădesc, la început, la ușa misiunii creștine „Sf. Andrei”, iar când o fac, au în spate vreun interes mai mult sau mai puțin obscur. Părintele Chisholm descoperă rapid că mulți dintre „creștinii” chinezi sunt de fapt persoane interesate de eventualele beneficii pe care le-ar putea obține din partea bisericii. Altfel spus, credința lor ținea cât timp biserica avea orez în hambare. Preotul însă, în ciuda dificultăților și a respingerii din partea nativilor, continuă să lucreze pentru comunitatea locală cu un idealism fără limite, considerându-i pe chinezi doar niște ființe sărmane, vrednice de compasiune.
De-a lungul celor 137 de minute, spectatorii sunt martorii unor episoade majore din slujirea de-o viață a preotului: salvarea vieții fiului unui mandarin, construirea misiunii, conflictele cu maica superioară Maria-Veronica, distrugerea bisericii în timpul unui război local, vizitele la misiune din partea unor vechi prieteni europeni etc. În toate acestea, figura filiformă și statura morală dreaptă a părintelui Chisholm se disting întotdeauna ca repere la care se poate privi. Esența filmului stă în faptul că eroul său e un creștin mai bun nu doar decât enoriașii lui, dar chiar și prin comparație cu superiorii lui.
Spre deosebire de film, cartea lui Cronin (publicată cu 3 ani înaintea realizării filmului), care a stat la baza scenariului, este mai curajoasă în punerea sub semnul întrebării a unora dintre pretențiile exagerate ale bisericii și în devoalarea slăbiciunilor și metehnelor liderilor spirituali – cu cât mai sus în ierarhie, cu atât mai predispuși jocurilor de culise și dedării la plăceri pe care Eclesiastul le-ar numi „deșertăciune a deșertăciunilor”. Filmul e mai reținut în această critică, dar nu o poate evita total, deoarece, prin natura spirituală și faptele sale, eroul principal este el însuși o mustrare adresată creștinismului formal și rece. Am putea spune că, în raportul dintre părintele Chisholm și sistemul eclesiastic căruia îi slujește, vedem un fel de marginalizare a creștinismului autentic de către sistemul creștin în sine. E ușor de intuit ce reacții trebuie să fi stârnit, la data lansării, un astfel de film.
Surprinzător sau nu, cele două cârje pe care se sprijină misiunea creștină sunt, în film, serviciile medicale și educația copiilor. Preotul învață să trateze bolnavii, deoarece aceștia sunt mai deschiși comunicării cu misionarul sosit de peste mări și țări să le aducă o religie nouă. Simultan, acesta deschide și o școală pentru copii, deoarece părinții, la rândul lor, percep altfel o religie care acționează concret pentru un viitor mai bun. Istoria misiunilor creștine confirmă eficiența acestor metode de a ajunge la inima oamenilor. O religie care are doar învățături, nu și o implicare concretă în viața socială, are un nivel redus de atractivitate.
Fără îndoială, realizatorii filmului au operat cu o serie de clișee, cu un set de presupoziții ale occidentalului despre imaginea și identitatea omului oriental. Lucrul acesta se vede limpede în film din portretizarea chinezilor ca ființe servile, superstițioase și insuficient de capabile să înțeleagă „lumina de la apus”. Este un fapt evident, dar care nu ne împiedică să înțelegem lecția principală a filmului, că un creștin autentic nu aleargă după „cele lumești”, ci, în calitatea sa de pescar de oameni, transformă și atrage la sine, încet, dar sigur, lumea din jur, făcând-o mai bună.
The Keys of the Kingdom i-a adus tânărului actor Gregory Peck (interpretul părintelui Chisholm) o nominalizare la Oscar, la categoria „cel mai bun actor în rol principal”, și i-a lansat cariera care, începută chiar în acel an, 1944, avea să se întindă de-a lungul multor decenii, până spre sfârșitul anilor ’90. Spectatorii – cel puțin unii – îl vor recunoaște într-un rol secundar și pe la fel de celebrul Vincent Price.
Dat fiind că, astăzi, creștinismul este pus la colț și zugrăvit în nuanțe negative de marea industrie hollywoodiană, făuritoare de povești (in)corecte politic, The Keys of the Kingdom rămâne unul dintre acele filme care pot să echilibreze balanța percepțiilor și să determine eventuale introspecții privind identitatea creștină pe care mulți și-o asumă prin botez, prin practicarea ritualurilor, dar nu și prin elementul principal subliniat în film – trăirea autentic creștină.
În acest volum biografic, Romain Rolland aduce un tribut imaginii și luptei lui Mahatma Gandhi. Omul care a renunțat la o carieră în avocatură va ajunge să mobilizeze numeroasa populație a Indiei împotriva xenofobiei și a nedreptăților săvârșite de Imperiul Britanic.
Ochi întunecaţi şi cenuşii. Un omuleţ slăbuţ, cu faţă îngustă, cu urechi mari şi depărtate de cap. Cu o bonetă albă pe creştet, îmbrăcat cu un veşmânt din stofă albă simplă, cu picioarele goale. Se hrăneşte cu orez şi fructe, nu bea decât apă, se culcă pe podea, doarme puţin şi munceşte fără încetare. Nu pare să-i pese de trupul său fizic. Ceea ce te izbeşte la început, în cazul lui, este o expresie de mare răbdare şi de iubire neţărmurită. W.W. Pearson, care s-a întâlnit cu el în anul 1913, în Africa de Sud, l-a asemuit cu Sfântul Francisc din Assisi. E simplu ca un copil, blând şi politicos chiar şi cu adversarii, de o sinceritate fără pată. Se judecă pe sine cu modestie, scrupulos până la ezitare, părând că spune: „M-am înşelat”; nu-şi ascunde niciodată erorile, nu face niciodată compromisuri, nu face uz de nicio diplomaţie, se fereşte de oratorie sau, mai bine zis, nici nu se gândeşte să facă uz de ea; îi repugnă să se dezlănţuie în chip de orator la manifestările populare, manifestări în care uneori corpul său firav este cât pe ce să fie strivit, în absenţa prietenului său Maulana Shaukat Ali, care îl apără cu trupul său atletic; este literalmente bolnav din pricina mulţimii care îl adoră; în adâncul sufletului, simte aversiune faţă de mobocracy, nu are încredere în norodul nestăpânit; nu se simte în siguranţă decât într-un anturaj mic şi este fericit doar în singurătate, ascultând de acea still small voice(„mica voce interioară tăcută”) care îi spune ce să facă…
Iată omul care a ridicat la luptă trei sute de milioane de hinduşi, care a zguduit Imperiul Britanic şi a inaugurat în politica omenească cea mai importantă mişcare de 2 000 de ani încoace.
Numele său adevărat este Mohandas Karamchand Gandhi. S-a născut într-un sătuc semiindependent din nord-vestul Indiei, la Porbandar, oraşul alb, aflat lângă Marea Oman, la 2 octombrie 1869, în sânul unei rase nestăpânite, agitate, care până mai ieri se istovea în războaie civile. O rasă practică, având un dezvoltat simţ al afacerilor, şi care străbătea rutele comerciale din Aden până la Zanzibar. Bunicul şi tatăl său au fost prim-miniştri, amândoi căzând în dizgraţie din cauza firii lor independente, fiind forţaţi să renunţe la putere, viaţa fiindu-le ameninţată. Gandhi făcea parte dintr-un mediu avut, a primit o educaţie aleasă, era inteligent şi cultivat, deşi nu aparţinea castei superioare. Părinţii săi aparţineau de şcoala jainistă a hinduismului, promovând o filosofie al cărei mare principiu era ahimsā, principiu ce trebuia să se afirme triumfător în întreaga lume.
Pentru jainişti, iubirea (şi nu inteligenţa) reprezintă calea care duce spre inima lui Dumnezeu. Tatăl lui Mahātmā nu punea niciun preţ pe bani şi le-a lăsat puţină avere urmaşilor, pentru că îşi cheltuise mai toţi banii pe opere caritabile. Mama viitorului conducător al Indiei era o fiinţă extrem de religioasă, un fel de Sfântă Elisabeta a hinduşilor, care postea, făcea pomeni şi îngrijea bolnavii. În sânul familiei, se citeau regulat texte din Rāmāyana. La început, educaţia micului Mahātmā i-a fost încredinţată unui brahman, care îl punea să repete textele lui Vishnu. Dar mai târziu, acesta se plângea că nu s-a iniţiat suficient în sanscrită, iar unul dintre reproşurile pe care le adresa educaţiei de tip englez era că aceasta îl face să piardă comorile limbii sale tradiţionale. Cu toate acestea, s-a pus bine la punct cu scripturile hinduse, dar nu a citit Vedele şi Upanişadele decât în traduceri. În vremea când încă era la şcoală, a traversat o gravă criză religioasă. Revoltându-se împotriva hinduismului idolatru şi degenerat, a crezut o perioadă că trebuie să devină ateu. Împreună cu unii dintre colegii săi, a comis şi impietăţi precum consumul de carne săvârşit pe ascuns (cel mai groaznic sacrilegiu pentru un hindus!), dar a sfârşit prin a fi cuprins de oroare şi dezgust.
Căsătorit de tânăr, la nouăsprezece ani a plecat să-şi completeze studiile în Marea Britanie, la Universitatea din Londra şi la Şcoala de Drept. Mama lui nu l-a lăsat să plece decât după ce acesta i-a promis că va respecta cele trei reguli jainiste, care constau în abstinenţa de la consumul de vin, de carne şi abstinenţa sexuală. A sosit la Londra în septembrie 1888. După primele luni de incertitudini şi decepţii – şi-a cheltuit cu naivitate banii şi timpul pentru a deveni, după cum spune chiar el, un gentleman englez –, a dus o viaţă strictă şi a muncit asiduu. Prietenii şi colegii l-au convins să citească Biblia; dar la acea vârstă încă nu era capabil să o înţeleagă. S-a plictisit încă de la primele cărţi ale Vechiului Testament şi nu a trecut mai departe de cartea Exodului. Dimpotrivă, la Londra a descoperit frumuseţea cărţii Bhagavad Gītā. A fost copleşit de măreţia acestei opere, căci ea i se părea a fi lumina de care avea nevoie acest micuţ indian exilat. Bhagavad Gītā i-a redeşteptat credinţa în suflet. A recunoscut: „Pentru mine, mântuirea era posibilă doar prin credinţa hindusă”.
S-a întors în India în anul 1891. Tristă reîntoarcere. Mama lui tocmai murise şi acest fapt i se ascunsese. A devenit avocat la Înalta Curte din Bombay. Câţiva ani mai târziu, a trebuit să renunţe la profesia sa pentru că a considerat-o imorală. Chiar în vreme ce profesa avocatura, şi-a rezervat dreptul de a abandona unele speţe atunci când i se părea că acestea apără o cauză nedreaptă. În acele vremuri existau deja mari personalităţi indiene care au deşteptat în el presentimentul misiunii sale viitoare. Aceste personalităţi erau: regele fără coroană din Bombay, un parsi, Dadabhai, şi profesorul Gokhale, amândoi făcând dovada unei iubiri înflăcărate pentru ţara lor; Gokhale era unul dintre cei mai înzestraţi oameni de Stat, fiind printre primii care au militat pentru restaurarea educaţiei indiene; Dadabhai era fondatorul naţionalismului indian (după mărturia lui Gandhi); ambii bărbaţi erau modele de înţelepciune şi blândeţe.
Dadabhai a fost primul care, stăpânind ardoarea juvenilă a lui Gandhi, i-a oferit în 1892 prima lecţie practică de ahimsā în viaţa publică; aceasta consta în pasivitatea eroică– dacă este posibil să alături aceste cuvinte –, în elanul pasional al sufletului care rezistă în faţa răului nu prin rău, ci prin dragoste. Vom reveni asupra acestor concepte magice care se constituie într-un mesaj sublim adresat de India lumii întregi.
În 1893, Gandhi a început să-şi manifeste acţiunile, care s-au desfăşurat pe durata a două perioade: din 1893 până în 1914 a activat în Africa de Sud, iar după 1914, în India. Faptul că activismul politic al lui Gandhi din Africa de Sud, vreme de 20 de ani, nu a avut ecou în Europa este o dovadă a îngustimii orizontului de gândire al bărbaţilor noştri politici, al istoricilor noştri, al gânditorilor şi al clericilor europeni, căci este o epopee a sufletului fără egal în vremurile noastre, nu doar prin forţa şi constanţa sacrificiului, ci şi prin victoria finală.
Între anii 1890 şi 1891, în Africa de Sud, în special în provincia Natal, se aflau aproximativ 150 000 de indieni. Afluxul acestei populaţii străine provoca în sânul populaţiei albe sentimente xenofobe, pe care guvernul oficial le-a interpretat ca fiind măsuri ostracizante, şi a dorit să interzică imigraţia asiaticilor, forţându-i să plece şi pe cei care apucaseră deja să se stabilească acolo. În urma persecuţiilor sistematice, viaţa acestora devenise intolerabilă: impozite mari, raiduri poliţieneşti umilitoare, ultraje în public; evident, inclusiv linşaje, tâlhării şi distrugeri – totul sub egida „civilizaţiei albilor”.
În 1893, Gandhi ajunge în Africa de Sud, fiind chemat la Pretoria pentru a pleda o cauză importantă. În acea vreme, nu cunoştea nimic despre situaţia indienilor din Africa, şi încă de la primii paşi făcuţi în provincia Natal, în special în Transvaalul olandez, avea să cunoască experienţe amare. Acest hindus rafinat, care fusese totuşi bine primit în Anglia şi care până atunci îi considerase pe europeni ca fiindu-i prieteni, a fost pus în situaţia de a suferi cele mai grosolane umilinţe: dat pe uşă afară din hoteluri şi coborât din trenuri, insultat, pălmuit, lovit cu picioarele. S-ar fi întors îndată în India, dacă nu ar fi avut un contract pe 12 luni semnat cu clienţii săi. Dar în anul în care a zăbovit pe acolo a învăţat ce înseamnă stăpânirea de sine. Odată încheiat termenul de 12 luni, se grăbea să ajungă în ţara sa, când a aflat că guvernul Africii de Sud pregătea un proiect de lege care avea să le răpească indienilor stabiliţi acolo şi ultimele libertăţi. Indienii din Africa nu aveau puterea să lupte cu autorităţile, erau lipsiţi de voinţă, neorganizaţi şi demoralizaţi. Le trebuia un lider, un suflet mare, şi atunci Gandhi s-a dedicat acestui ideal, rămânând pe loc.
Atunci a început lupta epică a unei mari conştiinţe, Gandhi, împotriva forţei statale şi a maselor brutale. Încă avocat în acea epocă, Gandhi a început prin a demonstra din punct de vedere juridic ilegalităţile legilor de excludere a asiaticilor. Dând piept cu o virulentă opoziţie, a câştigat cauza, dacă nu de facto, măcar de jure, în faţa autorităţilor din Natal şi din Londra. A semnat nenumărate petiţii, a înfiinţat Congresul Indian din Natal, a format o Asociaţie Educativă Indiană, iar mai târziu a fondat un ziar, Indian Opinion, publicat în engleză şi în trei dialecte indiene. Apoi, dorind să le asigure compatrioţilor săi un trai onorabil în Africa, pentru a-i apăra mai bine, a început să trăiască alături de aceştia.
La Johannesburg avea o clientelă bogată, pe care a abandonat-o pentru a se „căsători” cu sărăcia, după exemplul lui Francisc de Assisi. A împărtăşit traiul sărăcăcios al indienilor persecutaţi din Africa, a trăit încercările lor şi le-a impus legea nonrezistenţei. În 1904, la Phoenix, în apropiere de Durban, a înfiinţat o colonie agricolă, pe baza ideilor lui Lev Tolstoi, pe care îl admira. Acolo şi-a adunat compatrioţii, le-a dat parcele de pământ spre a le cultiva şi a făcut cu ei legământul solemn al sărăciei. El însuşi făcea cele mai grele munci. Acolo, în acea colonie agricolă, vreme de mulţi ani, acest popor tăcut a rezistat guvernării oficiale. Gandhi şi-a retras compatrioţii din oraşe, iar viaţa industrială a ţării a paralizat. A fost ca un fel de grevă religioasă, împotriva căreia orice violenţă nu putea da rezultate, ca în vremurile Romei imperiale, care îi ostraciza pe primii creştini. Dar foarte puţini dintre acei creştini au împins doctrina iertării şi a iubirii până în punctul culminant atins de Gandhi, care le-a venit în ajutor şi persecutorilor, care erau şi ei ameninţaţi. Ori de câte ori statul Africii de Sud s-a aflat în faţa unor grave pericole, Gandhi a suspendat starea de nonparticipare a indienilor la serviciile publice şi a oferit ajutor autorităţilor. În 1899, în timpul Războiului Burilor, a înfiinţat o filială indiană a Crucii Roşii, care a fost de două ori citată pe ordinul de zi, cu elogii pentru bravura de care a dat dovadă în timpul războiului. În 1904, a izbucnit un focar de ciumă la Johannesburg, iar Gandhi a înfiinţat un spital. În 1906, băştinaşii s-au răsculat în Natal, iar Gandhi a luat parte la război, în fruntea unui corp de brancardieri, fapt pentru care guvernul din Natal i-a mulţumit în mod public.
Dar aceste servicii nobile nu au potolit furia xenofobilor. Aruncat în închisoare în mai multe rânduri, chiar la scurtă vreme după ce primise mulţumirile oficialilor pentru serviciile aduse în timpul războiului din Natal, Gandhi a fost condamnat la muncă silnică, a fost bătut de populaţia furioasă, iar odată aproape că a murit din cauza loviturilor primite.
Gandhi a cunoscut astfel toate suferinţele şi toate umilinţele, dar nimic nu i-a schimbat credinţa în misiunea pe care trebuia să o îndeplinească. Dimpotrivă, suferinţa l-a întărit. În 1908, ca răspuns la violenţele din Africa de Sud, a scris faimoasa cărticică intitulată Hind Swarāj, o adevărată evanghelie a iubirii eroice. Lupta lui Gandhi a durat 20 de ani şi a atins punctul culminant între 1907 şi 1914. Guvernul Africii de Sud a emis în grabă o nouă lege de alungare a asiaticilor, în ciuda opoziţiei englezilor luminaţi. Abia atunci a organizat Gandhi acţiunea de nonrezistenţă la scară naţională.
În septembrie 1906, la Johannesburg, indienii au depus în mod solemn jurământul „Rezistenţei pasive”. Toţi asiaticii care locuiau în Africa de Sud, indiferent de rasă, de castă, de religie, de avere, săraci sau bogaţi, au aderat la acest tip de rezistenţă. Chinezii din Africa s-au raliat şi ei protestului indienilor. Guvernul a trimis la închisoare mii de indieni; din lipsă de închisori, mulţi au fost ţinuţi prizonieri în mine. Dar recluziunea părea să exercite o atracţie specială pentru aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Generalul Smuts, care era persecutorul şef, i-a numit Conscientious Objectors. Gandhi a fost încarcerat în trei rânduri, au existat şi morţi, şi martiri, dar mişcarea nu a slăbit; dimpotrivă, a crescut în amploare. În 1913, mişcarea lui Gandhi s-a răspândit din Transvaal până în Natal, iar numeroasele greve, mitinguri de amploare şi un marş în masă al indienilor prin tot Transvaalul au sensibilizat opinia publică din Africa şi din Asia. Indignarea a cuprins întreaga Indie, iar viceregele, lordul Harding, a devenit el însuşi ecoul acestor nemulţumiri, într-un discurs pronunţat la Madras.
Neîmblânzita tenacitate şi fascinaţia pe care o exercita acest mare suflet au cucerit inimile, iar forţele guvernamentale au trebuit să se încline în faţa acestei eroice blândeţi. Cel mai îndârjit dintre oficiali, generalul Smuts, care în 1909 declara că nu va şterge niciodată din Constituţie paragraful care-i ostraciza pe indieni, a fost nevoit, la cinci ani după aceea, să anuleze acest paragraf. O comisie imperială britanică i-a dat dreptate lui Gandhi, în general, asupra tuturor revendicărilor formulate de acesta. În 1914, o ordonanţă a suprimat impozitul de trei livre impus indienilor şi a acordat drept de rezidenţă tuturor celor din Natal care doreau să rămână acolo ca lucrători liberi. După 20 de ani de sacrificii, mişcarea de nonrezistenţă a învins.
Mahātmā Gandhi s-a reîntors în India având prestigiul unui lider. Şi acolo o mişcare naţională de independenţă era pe cale să izbucnească, încă de la începutul secolului. Cu 30 de ani înainte, se înfiinţase un Congres naţional indian la iniţiativa câtorva englezi inteligenţi: A.O. Hume, sir William Wedderburn, liberali ai epocii victoriene care, cu mulţi ani înaintea lui Gandhi, menţinuseră o stare de lucruri loialistă, încercând să împace interesele Indiei cu suveranitatea engleză. Victoria Japoniei asupra Rusiei trezise orgoliul asiatic, dar provocările lansate de lordul Curzon răniseră orgoliul patrioţilor indieni. În sânul Congresului s-a format un partid extremist al cărui naţionalism agresiv şi-a găsit ecouri în întreaga ţară. Cu toate acestea, vechiul partid constituţional a rămas până la Primul Război Mondial sub influenţa lui J.H. Gokhale, un patriot sincer, dar fidel Marii Britanii; iar sentimentul naţional, care pătrunsese în această Adunare a reprezentanţilor Indiei, canalizase toate energiile spre revendicările unei Home Rule (Swarāj), dar nu toată lumea era de acord cu revendicările formulate în această Cartă. Unii doreau să continue cooperarea cu englezii, alţii doreau să-i alunge pe europeni din India, unii luau drept model regimul din Canada sau din Africa de Sud, iar alţii, modelul japonez de autodeterminare. Gandhi venea cu o soluţie proprie, mai puţin politică şi mai degrabă religioasă, dar mai radicală, în fond, decât toate celelalte soluţii (Hind Swarāj). Dar, ca să se adapteze realităţilor pragmatice existente, îi lipseau cunoştinţele exacte despre mediul în care trăieşte, căci, deşi lunga sa misiune în Africa de Sud îi revelase o dimensiune prodigioasă a sufletului hindus şi a puterii conceptului de ahimsā, el stătuse totuşi departe de ţara sa timp de 23 de ani. A început să strângă informaţii şi să observe realităţile din ţara sa.
Încă nu venise vremea să se gândească la o revoltă contra Imperiului Britanic, iar în 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, a plecat în Anglia pentru a înfiinţa un corp de infirmieri. Gandhi scrie în 1921: „Credeam cu sinceritate că sunt cetăţean al Imperiului”. În scrisorile sale din 1920 le va reaminti acest lucru tuturor englezilor din India: „Dragi prieteni, niciun englez nu a colaborat mai strâns cu Imperiul decât mine, vreme de 29 de ani de activitate publică. Mi-am pus de patru ori viaţa în pericol pentru Anglia… Până în 1919, am militat pentru cooperare, cu o convingere sinceră”.
Dar nu era singurul. Întreaga Indie s-a lăsat sedusă, în 1914, de idealismul ipocrit al războiului dreptăţii. Solicitându-i sprijinul, guvernul englez i-a fluturat prin faţa ochilor iluzia unor mari speranţe. Acea Cartă pe care o scrisese, cu un conţinut atât de dorit de mulţi, era înfăţişată ca una dintre mizele războiului. În august 1917, inteligentul secretar de stat pentru India, E.S. Montagu, a promis Indiei un guvern responsabil; a avut loc şi o consfătuire pentru a lămuri situaţia Indiei, în iulie 1918; în cadrul acesteia, viceregele, lordul Chelmsford, a semnat împreună cu Montagu un raport oficial despre reforma constituţională. Însă pericolul era mare pentru armatele aliate, în primele luni ale anului 1918. La 2 aprilie, Lloyd George adresase un apel către poporul Indiei, iar conferinţa de război susţinută la Delhi, la sfârşitul aceleiaşi luni, lăsa să se înţeleagă că independenţa Indiei era aproape. Astfel că cetăţenii Indiei au răspuns în masă apelului lansat de englezi, iar Gandhi, încă o dată, a oferit Angliei un ajutor loial. India a trimis în război 985 000 de oameni, făcând numeroase sacrificii, şi acum aştepta plină de încredere să primească recompensa fidelităţii sale.
Numai că trezirea din iluzie a fost cruntă. Spre sfârşitul anului 1918, primejdia războiului dispăruse, dar la fel se întâmplase şi cu amintirea serviciilor făcute de indieni englezilor. Odată armistiţiul încheiat, guvernul englez a dat cărţile pe faţă. Departe de a acorda libertăţi Indiei, le-a suspendat şi pe cele care existaseră până atunci. Acordurile Rowlatt, prezentate la Consiliul imperial legislativ din Delhi, în februarie 1919, dădeau dovadă de o injurioasă batjocură la adresa ţării care oferise atâtea dovezi de loialitate; aceste acorduri prelungeau dispoziţiile din Actul de apărare a Indiei, din vremea războiului, restaurând poliţia secretă, cenzura şi toate tracasările obişnuite într-o situaţie de stare de asediu.
Atunci, în India dezamăgită, s-au auzit murmure de indignare, iar revolta a început, Gandhi fiind cel care a organizat-o. În anii precedenţi, Gandhi se ocupase cu reformele sociale, încercând în special să amelioreze condiţia agricultorilor. Şi, fără să dorească, în 1918, în Kaira, în provincia Gujarat, în Champaran şi Behar, iscase revolte şi tulburări, acest lucru fiind însă un preludiu victorios al tuturor mijloacelor pe care avea să le folosească apoi în luptele naţionale: această nonrezistenţă pasională îi aparţine şi de ea ne vom ocupa mai departe, sub numele pe care i l-a dat mai târziu de Satyāgraha. Dar Mahātmā Gandhi a rămas până în 1919 în plan secund şi întrucâtva la depărtare de mişcarea naţională indiană ai cărei şefi, reuniţi în 1916 de către Annie Besant, îl recunoşteau acum drept conducător pe marele hindus Lokamanya Bal Gangadhar Tilak. Om dotat cu o rară energie creatoare, reunind în fiinţa sa tripla măreţie a inteligenţei, a voinţei şi a caracterului, o minte mult mai înzestrată decât a lui Gandhi, mult mai instruită în vechea cultură asiatică, savant, matematician, erudit, sacrificându-şi toate exigenţele geniului său în slujba patriei şi, la fel ca Gandhi, fără vreo ambiţie personală, acest Lokamanya Bal nu aştepta decât victoria cauzei sale pentru a se retrage din scenă şi a-şi relua munca ştiinţifică. Câtă vreme a trăit, a fost conducătorul incontestabil al Indiei; dar ce s-ar fi întâmplat dacă o moarte prematură nu l-ar fi răpit dintre cei vii în august 1920?
Gandhi, care se înclina în faţa geniului lui Lokamanya, se deosebea totuşi profund în privinţa metodei politice şi fără îndoială că, dacă Tilak ar fi trăit, şi-ar fi păstrat doar direcţia întrucâtva religioasă a mişcării de emancipare. Cum ar fi arătat elanul popoarelor din India sub această dublă comandă? Nimeni nu i-ar fi putut rezista, căci Lokamanya Bal Tilak ştia să fie om de acţiune, iar Gandhi ştia să mişte forţele interioare ale omului. Dar soarta a decis altfel, şi lumea nu a avut ce să facă decât să-l regrete pe Tilak, însă această întâmplare a schimbat şi destinul lui Gandhi. Rolul de conducător al minorităţii, al elitei morale, ar fi corespuns mai bine naturii sale şi dorinţelor sale secrete. Gandhi i-ar fi lăsat bucuros lui Tilak conducerea majorităţii, căci el nu a avut niciodată încredere în majoritate. Tilak însă avea încredere în cei mulţi, căci acest matematician de geniu credea în puterea maselor, fiind un democrat înnăscut. Era făcut pentru politică, însă nu acorda o mare atenţie religiei, afirmând că „politica nu este pentru sādhu-şi (sfinţi, oameni pioşi)”. După cum declara savantul, el ar fi sacrificat chiar şi adevărul în favoarea libertăţii ţării sale.
Dar acest om integru, a cărui viaţă a fost de o cuminţenie fără reproş, nu ezita să afirme că în politică orice este permis. S-ar putea spune că între o asemenea personalitate şi cea a dictatorilor de la Moscova era posibilă o apropiere de viziune. Dar gândirea lui Gandhi era cu totul alta, el nefiind dispus la un asemenea compromis în politică. Discuţiile dintre Tilak şi Gandhi – chiar dacă cei doi şi-au mărturisit stima reciprocă – nu au făcut decât să dezvăluie modurile lor de gândire opuse. Deşi amândoi erau oameni cât se poate de sinceri, ale căror forme de acţiune erau calchiate pe cele de gândire, exista o opoziţie a imperativelor care le dominau existenţa. În faţa lui Tilak, Gandhi a afirmat că ar fi sacrificat libertatea adevărului, dacă ar fi fost obligat să facă această alegere, şi că, oricât de multă iubire religioasă ar fi avut pentru ţara sa, el ar fi pus totuşi poruncile religioase înaintea intereselor ţării: „Sunt căsătorit cu India, ei îi datorez totul. Eu cred că India are o misiune. Dacă aceasta i-ar lipsi totuşi, pentru mine va suna ceasul încercării, căci sper că nu voi ceda presiunilor. Însă religia mea nu are limite geografice. Dacă credinţa mea este arzătoare, ea depăşeşte atunci chiar dragostea mea pentru India”.
Iată marile vorbe ale acestui patriot, care conferă sensul uman al luptei pe care o vom descrie imediat, căci aceste vorbe fac dintr-un apostol al Indiei un apostol mondial, îl transformă pe Gandhi într-un cetăţean al lumii întregi. Şi pentru întreaga lume, Mahātmā Gandhi şi-a început lupta sa acum patru ani.
Trebuie să remarcăm faptul că, în momentul în care Gandhi preia conducerea mişcării de revoltă îndreptate împotriva Ordonanţei Rowlatt, o face „pentru a îndepărta mişcarea de violenţă”. Căci era iminent ca revolta să izbucnească, iar el trebuia să o călăuzească. Pentru a cunoaşte pe deplin ceea ce a urmat, trebuie să ne reamintim faptul că gândirea lui Gandhi este structurată pe două paliere: substructuri religioase, care sunt considerabile, şi acţiunea socială pe care el o construieşte pe aceste baze invizibile, adaptând-o posibilităţilor actuale şi dorinţelor poporului. El este o fiinţă religioasă prin natura sa, şi politician din necesitate. Pe măsură ce survin năvalnicele evenimente şi dispar unii şefi ai naţiunii, el este obligat să-şi asume conducerea corabiei aflate în plină furtună, iar caracterul politic şi practic al acţiunii sale se afirmă. Dar cea mai importantă parte a edificiului pe care vrea să-l înalţe rămâne întotdeauna „cripta”; ea este largă şi adâncă, făcută pentru a înălţa o altfel de catedrală decât cea pe care trebuie s-o construiască în mare grabă; însă doar „cripta” trebuie să fie durabilă, restul este o construcţie provizorie, destinată doar anilor de tranziţie. Trebuie deci să se cunoască această biserică subterană, unde gândirea lui Gandhi are proptele solide. Aici se retrage în fiecare zi, să-şi regenereze forţele în vederea construirii edificiului său.
Gandhi crede cu tărie în religia poporului său, hinduismul, dar nu la modul savant, literal, şi nici nu este un fanatic fără spirit critic, în stare să accepte orbeşte orice tradiţie sau superstiţie. Religia pe care o profesează are dublul control al conştiinţei şi al raţiunii: „Nu-mi fac un fetiş din religie şi nici nu scuz cutare inepţie în numele sacru al religiei…”. „Nu am dorinţa să fiu urmat nici măcar de o singură fiinţă, dacă nu pot face apel la raţiunea sa. Merg atât de departe, încât sunt în stare să resping divinităţile cele mai vechi din Shāstre, dacă nu sunt convins raţional…”.
Pe de altă parte – iar acest lucru este esenţial –, el nu recunoaşte şi nu permite hinduismului niciun exclusivism: „Nu cred în divinitatea exclusivă a Vedelor. Cred că Biblia, Coranul şi Zend-Avesta au tot atât de multă inspiraţie divină precum Vedele. . . Hinduismul nu este o religie misionară. În cadrul său este loc pentru adorarea tuturor profeţilor de pe lume… Hinduismul îl învaţă pe fiecare să-şi venereze Dumnezeul propriu conform propriei credinţe sau Dharme (scop al vieţii); astfel, hindusul va trăi în pace cu toate religiile”.
Volumul biografic „Mahātmā GANDHI – O VIAŢĂ LEGENDARĂ”, scris de Romain Rolland și publicat de Editura Herald poate fi achiziționat de aici.
5 lucruri care aproape nimeni nu realizează că nu sunt în Biblie
Știai că aceste expresii și idei des folosite nu există în Biblie?
Știai că aceste expresii și idei des folosite nu există în Biblie?
„Isus trece cu vederea faptele păcătoșilor și a vameșilor”
Acesta este un concept care este des folosit de oameni ca referință biblică, însă este o afirmație distorsionată a celei adevărate.
„Pe când şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi şi au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lui. Fariseii au văzut lucrul acesta şi au zis ucenicilor Lui: “Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” Matei 9:10-11.
Dar doar pentru faptul că Isus ședea la masă cu acești oaeni nu înseamnă că le trece cu vederea faptele. Istoria continuă în versetele 12-13.
„Isus i-a auzit şi le-a zis: “Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: “Milă voiesc, iar nu jertfă!” Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
Departe de a le trece cu vederea faptele, Isus a stat la masă cu vameșii și păcătoșii tocmai ca să-i cheme la pocăință. El i-a iubit, da, dar nu le-a scuzat păcatele lor. De fapt, El i-a iubit atât de mult ca să-i lase să continue în păcatul lor.
Atitudinea lui Isus nu a fost nici pe departe pasivå, ci întreaga lui lucrare din viață a fost ca să-i convertească pe oameni la Dumnezeu!
„Toți sunt păcătoși”
Această afirmație este foarte aproape de a fi biblică.
Romani 3:23 ne spune că „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Deci care este diferența dintre „toți au păcătuit” și „toți sunt păcătoși?” Totul stă în timpul verbului. „Toți au păcătuit” este o afirmație corectă. Este scris și în 1 Ioan 1:8 că „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi.”
Dar aici cei mai mulți se înșeală.
Doar pentru faptul că am păcătuit înainte, doar pentru că am păcat în trupul meu, nu înseamnă că trebuie să continui să comit păcat. Nu înseamnă că trebuie să fiu un păcătos. De fapt, Biblia are foarte multe versete care ne spun să nu mai facem ceea ce știm că este păcat.
„Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” Coloseni 3:8-10.
Sigur, „omul cel vechi” menționat aici este păcătos. Toți au păcătuit. Dar omul nou a oprit păcatul. 1 Petru 1:15 ne spune „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.”
Deci, Biblia nu ne spune doar să nu rămânem păcătoși, ci ne dă și un îndemn puternic de a deveni sfimți așa cum este Cel care ne-a chemat.”
„Este suficient să crezi în Isus și ajungi în cer”
De fapt, această frază este biblică. Biblia nu putea fi mai clară în acest punct. Problema apare când oamenii înțeleg greșit ce înseamnă să „crezi în Isus”.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16.
Nu este suficient să crezi că a existat un om numit Isus, care a fost Fiul lui Dumnezeu, și că El vrea să te mântuiască. Ci, dacă tu crezi în Isus, adevăratul Isus, așa cum este scris în Biblie, atunci trebuie să crezi în tot ce El a spus și în tot ce a făcut, de asemenea.
„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. 1 Corinteni 6:9-10.
Vezi cum oamenii se pot înșela. La prima vedere, pare că este suficient doar să crezi în Isus ca să primești viață veșnică, dar în Corinteni citim că cei nelegiuiți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
Dar dacă tu crezi cu adevărat în Isus, și fiecare lucru este scris despre El, atunci nu ești nelegiui. Atunci faci totul ca să nu păcătuiești.
Este exact cum citim în Iacov 2:17. „Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” Credina nu poate fi separată de fapte. Dacă tu crezi cu adevărat în Isus, atunci faptele tale vor produce fapte bune. Iar dacă viața ta nu aduce nicio faptă bună atunci credința este moartă și nu crezi în Isus așa cum El scrie.
Deci nu este suficientsă crezi că a existat cineva numit Isus, ci, ca să primești viață veșnică, trebuie să crezi în Isus așa cum El a scris că trebuie să crezi. Și credința în Isus înseamnă acțiune.
Citește maim ulte despre ce înseamnă să fii mântuit prin har sua prin fapte aici.
„Totul va fi bine în final”
Afirmația asta le este spusă persoanelor care trec prin diferite suferințe. Sau când lucrurile nu merg așa cum ei își doresc. Vrei să-i consolezi că, după ce vor trece suferințele, Dumnezeu va face ca viața ta să fie bună din nou.
Problema este că Biblia nu spune asta. Ba, din contra, este chiar periculos să gândești așa. Afirmația adevărată este în Romani 8:28: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”
Este scris că toate lucrurile lucrează spre bine. Pe drum, cineva a adăugat „la sfârșit” la această frază și i-a schimbat tot sensul. Acum, în loc de un îndemn puternic de a fi recunoscător, chiar și pentru lucrurile care par rele, totul s-a transformat într-o bătaie patetică prietenească pe spate – că lucrurile se vor îndrepta curând.
Dar când noi credem că „toate lucrurile lucrează împreună spre bine” atunci credem că toate lucrurile, chiar și cele care par rele, sunt bune, de fapt. Putem rezuma toată problema la acest verset din 1 Petru 1:6-7. „În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.” Vezi și Romani 5:3-5.
Ce minunat este să gândești că toate lucrurile, chair și necazurile și încercările noastre, lucrează spre bine atunci când se întâmplă. Trecând prin suferințe pe pământ, putem vedea păcatul care locuiește în noi și care încearcă să se ridice la suprafață. Atunci toată nemulțumirea, amărăciunea, ura, etc., care locuiesc în noi, pot fi omorâte. (Coloseni 3:5). Noi nu am mai putea omorâ ceva dacă nu am ști că este acolo. Încercările ne conduc la transformare.
„Fii mereu recunoscător pentru ceva”
Aceasta este o întorsătură șireată la versetul din 1 Tesaloniceni 5:18: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.”
„Fii mereu recunoscător pentru ceva” sună ca o reformulare a acestui verset. Dar, de fapt, a fi mereu recunoscător pentru ceva, și a fi recunoscător pentru toate lucrurile sunt două lucruri complet diferite. Ne întoarcem, din nou, la versetul din Romani 8:28. Nu este vorba de a găsi firul auriu din mijlocul unei zile proaste, ci trebuie să realizăm că toate lucrurile, chiar și cele care par rele, sunt lucruri pentru care trebuie să mulțumim lui Dumnezeu. Cum altfel vom putea vedea păcatul din noi ca să-l omorâm?
Nu trebuie să fim recunoscători, în ciuda lucrurilor rele care ne apar în cale. Nu trebuie să fim recunoscători pentru lucrurile rele. Căci tocmai prin încercările vieții eu pot fi curățat și purificat prin foc.
Acest sentiment este des găsit în fraze de „încurajare” care te face să te compari cu alții care stau mai rău decât tine. De exemplu, dacă o persoană are probleme fianciare și îi spui „Numără-ți binecuvântările. Măcar ai o casă, o mașină și un job.” Bineînțeles că noi trebuie să fim recunoscători pentru acele lucruri, dar trebuie să fim recunoscători și pentr lucrurile pe care nu le avem.
Trebuie să mulțumim și pentru că suntem săraci, bolnavi, fără job sau orice altceva ar fi. Încercările prin care trecem lucrează doar spre binele nostru, până la urmă, și cum poate cineva să nu fie recunoscător pentru o viață plină de bine?
Devino un creștin adevărat
Este diferență enormă între oamenii care se numesc creștini. Câți dintre ei slăvesc cu adevărat numele lui Dumnezeu prin viața lor pe pământ?
Este diferență enormă între oamenii care se numesc creștini. Hai să ne gândim puțin la toate multitudinile de „creștini”; câți dintre ei slăvesc cu adevărat numele lui Dumnezeu prin viața lor pe pământ?
Nu este dificil să devii creștin și nici nu trebuie să fie dificil. Dar, putem spune că toți „creștinii” vor moșteni împărăția cerurilor?
Ce se cere de la cei care vor să fie creștini? Mai întâi, trebuie să vrei să fii un creștin adevărat și apoi să te decizi să fii unul. Mulți oameni au crescut ca „creștini” fără ca vreodată să își predea vechea lor viață; având întotdeauna un cuget rău adânc în interiorul lor. Creștinismul altora este doar un show în fața oamenilor. Dar cum este cu tine? Nu îți dorești să ai o relație apropiată cu Dumnezeu? Invitația de la Dumnezeu este deschisă pentru toți, dar decizia este a ta. Nu amâna decizia. Nu este sigur că vei mai avea aceeași șansă din nou.
Reflectează asupra vieții tale
Trebuie să intri în tine însuți.“Şi-a venit în fire şi a zis… ‘mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu’” Luca 15:17-18. Când trăiești așa zisa „viață de creștin obișnuită” ca păcătos, te înșeli singur. Gândește-te, tu nu vrei cu adevărat să trăiești astfel! Tu nu vrei să te prefaci în exterior că ești creștin știind că în interior păcatul te conduce. Poate că tu ești legat de pofta de bani, sau ai gânduri necurate legate de sexul opus? Poate ești leneș, sau creștinismul tău este pentru a primi cinste de la oameni? Te-ai obișnuit să trăiești o viață cu care de fapt nu ești de acord în adâncul inimii tale.
Reflectează asupra vieții tale. Exact ca fiul risipitor, vei spune: „De ce să trăiesc astfel?” De ce să fiu nefericit, să mă simt judecat în conștiință, și să fiu departe de Dumnezeu? El ar fi foarte bucuros să te primească. Tu poți trăi în sinceritate înaintea lui Dumnezeu cu Duhul Sfânt fiindu-ți îndrumător.
Recunoaștere de sine
Recunoaște-ți păcatul. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” 1 Ioan 1:9. Atât Isus cât și Pavel a poruncit ca tu să încetezi să mai păcătuiești. (Ioan 8:11, 1 Cor 15:34). „Oricine rămâne în El nu păcătuieşte” 1 Ioan 3:6. Cei mai mulți creștini nu se deranjează să nu mai păcătuiască. Creștinismul lor este doar o modalitate de a-și ușura conștiința. Unii sunt atât de împietriți încât își folosesc religiozitatea pentru a obține bunuri materiale. Ei vin cu diferite idei pentru a cerși bani pretinzând că sunt creștini devotați, dar în adevăr ei sunt satisfăcuți cu viețile lor păcătoase și că planurile lor inteligente le reușesc.
Dacă tu recunoști că, deși ești creștin, continui să păcătuiești și nu ai o viață de biruință asupra păcatului și te întristezi din cauza aceasta, atunci să știi că este nădejde pentru tine. Dacă cu adevărat tânjești după biruință, atunci tu ești pregătit să îți predai total viața ta lui Dumnezeu. Dacă ești sătul de păcat, poți veni la Isus, care te poate ajuta. (Mat. 11:28).
Onestitate totală
Trebuie să fii total onest cu tine însuți și cu Dumnezeu. Poate că ești isteț și plin de daruri și îi poți convinge pe oameni că tu ești un creștin atât de bun. Dar nu Îl poți înșela pe Dumnezeu. Păcatul crează despărțire între noi și Dumnezeu. Dumnezeu este puternic să te ajute dacă tu dorești să nu mai păcătuiești și să-ți dai toată viața Lui. Isus a venit pe pământ pentru a ne salva de păcat.
Te-ai trezit vreodată realizând că te rugai, aproape inconștient, pentru ajutor?
Asta se întâmplă deseori când treci printr-o experiență dificilă. Adevărul este că, atunci când ești sătul de tine însuți și de felul tău de viață, devii mai conștient de captul că ai mare nevoie să te rogi!
Isus Și-a învățat ucenicii că trebuie să se roage la Dumnezeu pentru iertare pentru lucrurile pe care le-au greșit și le-a clarificat că vor primi iertare doar dacă și ei, la rândul lor, iartă pe ceilalți. Ei trebuaiu să se roage astfel: „Dumnezeu, iartă-ne greșelile noastre, precum și noi iertăm greșelile greșiților noștri.” Poți citi toată rugăciunea în Matei capitolul 6.
Regret și recunoaștere
Când cugetul tău este încărcat, Dumnezeu este cel care lucrează, și tu observă că tu ești nevoit să te rogi pentru iertare. Poate realizezi că ai ales o cale greșită la o răscruce în viață și dorești să o iei de la capăt. Înțelegi că ce ai făcut a fost rău. Apostolul Petru le-a spus oamenilor care au realizat greșelile lor: „Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele…” Fapte 3:19. Când ești sincer și regreți, simți că ai nevoie de iertare de la Dumnezeu și de la oameni. Conform bibliei „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte.” Proverbe 28:13. Când îți ascunzi păcatul și nu dorești să-l recunoști, nu poți fi iertat. Atunci nu ai bucurie. Apostolul Ioan scrie „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” 1 Ioan 1:9. Nu vei experimenta această bucurie până nu-ți mărturisești păcatele!
Baza iertării
Înainte ca Isus să trăiască pe pământ, Marele Preot jertfea o dată pe an pentru toate păcatele oamenilor. Oamenii primeau iertare, dar acele jertfe nu-i puteau ajuta pe oameni să aibă o conștiință curată. Deși jertfa le aducea iertare, nu avea puterea să ia păcatul care locuia în natura umană. Poftele interioare îi provocau să comită păcat. De aceea, a fost nevoie ca jertfa să se repete dată după dată, an după an.
Isus a murit pentru oameni; El Și-a dat viața ca o jertfă, odată pentru totdeauna. În scrisoarea către Evrei capitolul 9 și 10 poți citi mai mult despre temelia iertării. După învierea lui Isus, iertarea a căpătat o cu totul altă semnificație! Acum este posibil să arunci toate acele lucruri care îți îngreunau cugetul. Când te duci la Dumnezeu și ceri iertare, ești eliberat de vină pentru că Isus a luat vina pe Sine. De aceea, poți cere iertare pentru păcatele pe care le-ai înfăptuit și vei experimenta că Dumnezeu „le va arunca în fundul mării” cum este scris în Mica 7:19.
De ce este iertarea păcatelor atât de importantă?
Dumnezeu vrea să-Și arate dragostea Lui față de tine oferindu-ți oportunitatea să uiți tot din trecut și să începi cu o pagină nouă, curată. Aducându-Se pe Sine ca jertfă, Isus a deschis o cale care nu era accesibilă înainte. Acum și tu poți merge pe această cale; și tu îți poți oferi viața ca jertfă. Poți face asta luptând cu răul – păcatul – care locuiește în natura ta umană și negându-te prin puterea Duhului Sfânt. Iertarea pentru păcate este începutul mântuirii și cu cânt continui pe cale, poți primi ajutor ca să trăiești cu un cuget curat urmând exemplul lui Isus care „Și-a luat crucea în fiecare zi.”
Viața nouă
Cu cât mergi pe această cale nouă și vie devii tot mai recunoscător. Începi să gândești altfel! Nu mai trebuie să dai vina pe alții pentru dificultățile tale. Dacă ai fost nedrept în trecut, poți dori să fii drept. Acum vrei să faci voia lui Dumnezeu, vrei să faci ce este bine pentru ceilalți. Aceasta este datorită faptului că ai primit o gândire nouă. Bucuria care vine din această gândire nouă începe să te caracterizeze. Ceva se dezvoltă în tine, iar Dumnezeu îți deschide mintea pentru viața cea nouă ca tu să devii „o creație nouă!”
O mlădiță în vie
Când primești iertarea pentru păcate tu spui „da” la a fi altoit ca o mlădiță în via care este Isus. Isus spune: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Ioan 15:4-5. Isus vrea ca tu să aduci roade. Într-un pom, seva merge de la trunchi către crengi.
Când devii o mlădiță în via Isus Hristos, primești putere în viață. Atunci viața ta devine interesantă și plină de sens!
Ce înseamnă să fii creștin
A fi creștin înseamnă o viață mult mai adâncă decât să te rogi la Isus să intre în inimă și să crezi în iertarea păcatelor. Este o viață de dezvoltare și creștere în Hristos. Această broșură reprezintă foarte clar și simplu lucrurile care reprezintă baza într-o viață de creștin.
Ce spune Biblia despre pocăință?
Sau… de ce cred unii că ne jignesc atunci când ne numesc„pocăiți” și preferă mai bine să ne numească după religie?
Sunt anumiți oameni care atunci când vor să jignească pe cineva, îl numesc „pocăit”. De exemplu: „Tu de ce nu vrei sa mergi sa bei cu noi? Vai de tine, ești ca un pocăit!”, „Ești așa de ciudat, parcă-ai fi un pocăit.”…Și toată lumea râde.
Am destui prieteni dragi care atunci când cineva mi se adresează cu apelativul „pocăito”, ei consideră că e cazul să îmi ia apărarea. De ce are lumea astfel de concepții?
– Pentru că lumea nu cunoaște Biblia.
Matei 22:29 „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”
Ce spune Biblia despre pocăinţă?
Iată doar câteva versete care vorbesc despre pocăință:
Faptele Apostolilor 2 : 38 „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”
Faptele Apostolilor 3 : 19 „Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.”
Luca 24 : 47 „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.”
Marcu 2 : 17 „Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
Marcu 1 : 15 „El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”
Matei 4 : 17 „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”
Faptele Apostolilor 17 : 30, 31 „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”
Pocăința este o schimbare a minții și a inimii. Pocăința nu înseamnă respectarea unor obiceiuri și tradiții. Pocăința este înțelegerea deplină a faptului că ne naștem, nu cu păcat, ci în păcat și doar Dumnezeu ne poate salva. A murit pentru fiecare dintre noi. Nu mai avem nimic de făcut, nu e nevoie să urcăm cine știe câte trepte, nu e nevoie să mergem în pelerinaj, nu este nevoie să facem nimic altceva decât să credem și să primim salvarea de la Dumnezeu. A crede doar că Dumnezeu există nu te face pocăit. Şi diavolul știe că Dumnezeu există, dar asta nu îl face pocăit.
Iacov 2:19 „ Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci, dar şi dracii cred şi se înfioară.”
Și dracii cred, dar asta nu îi face pocăiți. Este nevoie să îți dorești să Îl cunoști pe Dumnezeu, citind Biblia, care este Cuvântul Lui, și acceptând că suntem mântuiți doar prin El și nu prin faptele noastre bune.
Sunt pocăită și sunt conștientă că a fi pocăit nu înseamnă ceea ce cred și iau în bătaie de joc unii. Oricine se numește „creștin”, ar trebui să fie pocăit. Biblia spune asta. Indiferent de cultul creștin, Biblia este aceeași. Mulți cred că fiecare religie are Biblia ei, dar se rătăcesc tocmai pentru că nu citesc ca să se convingă.
Raspunsuri Biblice la intrebari frecvente
Daca cunosti pe cineva care tot zice ceva ca: “Ma simt mort…. nu pot sa ma pocaiesc…. incerc sa ma pocaiesc” Stii despre ce vorbesc? Ceea ce se intampla de multe ori. Este bine sa le zici… Nu stiu daca o zic la o persoana care… este creata pentru o inima regenerata. Eu le zic ceva ca: “Daca te simti mort mergi la Datatorul de Viata, care inviaza mortii.” Este acelasi lucru cu a zice: “Du-te si roaga-te lui Dumnezeu pentru ca sa fi viu…?”
Stii, problema cu persoanele care nu se pot pocai, adevarata problema este ca nu vor sa se pocaiasca. De fapt, stii ce? Nici macar sa nu satisfaci sau sa rasfateti persoanele care zic “Nu ma pot pocai.” Pentru ca… stii ce au facut? Au schimbat vinovatul. Stii ce zic in realitate? “Eu vreau sa ma pocaiesc… daca as putea. Am vointa de a ma pocai. Am dorinta de a ma pocai. Si m-as pocai daca Dumnezeu m-ar lasa! El este problema! El nu ma lasa sa ma pocaiesc! Eu as face-o, intentia mea este buna! Dumnezeu este rau!” Nu o vor zice in felul acesta, dar aceasta vor sa zica. Aceasta este ceea ce zic.
Biblia spune sa ne pocaim. Nu vor sa vina la lumina… Asta este! Cu siguranta. Ceea ce zic este: “Dumnezeu nu ma vrea cu conditiile MELE” Zic: “Vreau ca EU sa imi fac pocainta cu mainile mele… Nu vreau sa ma pocaiesc de toate lucrurile…”
De fapt, de multe ori este doar auto-suficienta omului… incearca sa isi prelucreze pocainta, sa Il faca pe Dumnezeu sa-i salveze. In loc sa fie ca Petru, atunci cand se cufunda: “Doamne, ajuta-Ma!” In loc sa vina fara nici un ajutor, strigand la Isus. Ei nu se simt fara nici un ajutor. Ei zic: “Bine, eu o sa imi curat viata… uite Dumnezeu, uite ce am facut! Am incercat sa ma fac frumos! Si El nu ma mantuieste! Ia aminte la lucrurile la care am renuntat!” Cateodata la ceea ce nu renunta este la auto-suficienta lor. Vor sa il manevreze pe Dumnezeu. Vor sa Il faca pe Dumnezeu datornic lor. Vor sa Il puna pe Dumnezeu intr-un loc unde El TREBUIE sa ii mantuiasca. In loc sa vina ca neputinciosi… fara nici o speranta… strigand dupa ajutor, aruncandu-se incapabili in bratele Lui.
Omul este hotarat in a oferi ceva. Nu crezi asa ceva? Stiu ca este greu, este greu fiind pastor! Si lumea vine la tine… Doar eu sunt ca si ei! Lume care vine la tine cu tot stresul, cu lacrimi, frustrati… “Am incercat sa ma pocaiesc dar nu pot!” Si pot face ca lucratorul care ii asculta sa se simta frustrat cu Dumnezeu. “Doamne, ei vor, si Tu nu Ii ajuti!” Si vezi, nu lasi ca pacatosul sa se intoarca.
Si va zic, ascultati, aceasta nu este deloc in conflict cu Suveranitatea lui Dumnezeu. Este dorinta lui Dumnezeu ca omul sa se pocaiasca. Da! Cum stiu? Pentru ca a poruncit tutoror oamenilor sa se pocaiasca! Daca a poruncit tuturora sa se pocaiasca, atunci e dorinta Lui sa se pocaiasca. Si treaba este… vreau sa zic… ce pot sa-i spun la pacatos? “Eu m-am pocait! Asa ca este posibil! Vreau ca si tu sa te pocaiesti. Dumnezeu iti porunceste sa te pocaiesti. Vrea sa te pocaiesti. Isus Hristos predica ”Pocaiti-va!” Vrea sa te pocaiesti. Duhul lui Dumnezeu a insuflat Cuvantul. Si o data si inca o data zice sa ne pocaim. Vrea sa te pocaiesti. Adevarul este ca Trinitatea cheama pe om la pocainta. Eu te chem pe tine la pocainta. Multe persoane de aici s-au pocait. Si tu vi si imi zici ca nu poti. Si eu iti zic ca nu vrei. Problema este ca pacatosul nu vrea. Si va garantez ca de fiecare data radacina este auto-suficienta omului. Intotdeauna, intotdeauna.
“Un om fără egal”
Relaţia fiu-tată dintre Isus Hristos şi Dumnezeu
Ioan 10:30-42
* Cu acest studiu încheiem capitolul 10, capitolul “păstorului cel bun”, al “uşii”, cât şi al trăsăturilor principale ale urmaşilor adevăraţi ai lui Isus ilustrate prin metafora oii. Mai avem promisiunea siguranţei veşnice date tuturor celor ce şi-au pus vieţile în mâna Lui.
* O coincidenţă extraordinară! Aceste evenimente relatate aici de Ioan se presupune că s-au petrecut pe data de 25 Octombrie – luna evreiască Chişleu – considerată data adevărată a naşterii lui Isus, nu 25 decembrie! Cu ocazia sărbătorii Înnoirii Templului, ce avea loc la aceeaşi dată. Ce dată este astăzi? Nu am premeditat nimic. Cum de facem tocmai astăzi studiul lucrurilor petrecute pe aceea dată cu aprox.2000 de ani în urmă, nu ştiu!
În acest ultim pasaj al cap.10 asistăm la o nouă tentativă de linşare a lui Isus.
Afirmaţia lui Isus că ar fi una cu Tatăl era pentru Iudei o mare blasfemie, cea mai mare.
Era considerată invazia de către un om a locului care-i aparţinea doar lui Dumnezeu în minţile lor. Legea lor prevedea pedeapsa prin uciderea cu pietre pentru blasfemie: Lev.24:16. S-au pregătit să facă aceasta literar (greacă) punând mâna pe pietre.
Cazurile din Legea lui Moise în care era prevăzută uciderea cu pietre:
– Încălcarea Sabatului. (vai de Adventiştii care nu respectă Sabatul într-un totul!): Num.15:32-35
– Instigarea la idolatrie: Deut.13:6-10
– Refuzul de asculta de autorităţi, din mândrie: Deut.17:12
– Neascultarea de părinţi: Deut.21:20-21
– Jertfe idoleşti: Lev.20:2
– Chemarea duhurilor celor morţi, vrăjitorie, ghicit (spiritism, mediumism): Lev.20:27
– Pentru omor: Lev.24:17
– Pentru curvie şi adulter: Deut.22:21
– Pentru hulă/blasfemie: Lev.24:10-16
“Mişna” – o carte de comentarii rabinice asupra Legii lui Moise – a mai adăugat la cazurile prevăzute a se pedepsi cu moartea şi…
– furtul unui vas sfinţit din Templu
– sau intrarea la slujbă a unui preot necurat (avem relatarea unui preot târât afară de colegii lui şi omorât cu bâte!)
Deci, reacţia Iudeilor (cine sunt Iudeii?) în acest moment nu era lipsită de precedent. Au mai făcut aşa şi în alte ocazii. Cu toate acestea fapta lor rămâne ilegală din punctul de vedere al Legii lui Moise. Propria lor cunoştinţă a legii trebuia să-i oprească înainte să cerceteze cazul. În plus, sfidau autorităţile romane care au interzis ca evreii să-şi facă singuri dreptate.
Iudeii erau foarte “opăriţi” din cauza afirmaţiei Lui Isus. Totul ar fi fost satisfăcător pentru ei dacă în a-i asigura pe ucenicii Lui că nu vor pieri ar fi spus că nimeni nu-i poate smulge din mâna Lui, sau din mâna lui Dumnezeu, de unde El pretinde că a venit. Dar a afirma că El şi Dumnezeu sunt una şi că aceasta este baza siguranţei veşnice pe care o oferea ucenicilor Săi, era prea mult pentru ei. Astfel, ei au fost gata să-l omoare fără să-i dea şansa să se apere singur. Ei lăsau deoparte procedura şi luau Legea în mâinile lor. Se făceau singuri “judecători ai Legii”
OBSERVAŢIE: Aceasta este caracteristica comună a tuturor sistemelor spirituale abuzive: nu mai aplică Matei 18:15-17 (“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”)
Elemente demne de observat:
– Ioan spune “iarăşi” în vers.31, arătând că au mai încercat înainte să-l omoare cu pietre: vezi, 8:59.
– “au luat pietre” : înseamnă că au adus din alt loc. Că au cărat acolo pietrele, din altă parte. În “pridvorul lui Solomon”, un loc adăpostit, nu se găseau pietre. Au trebuit să iasă din Templu şi să aducă pietrele de afară! Ce zel! Au dorit să-l omoare la locul faptei. Omor cu premeditare.
– “pietrele deja zburau în aer”(!?) : în vers.32 şi 33 se spune “aruncaţi” şi “aruncăm”, nu “vom arunca”. Este posibil ca ei să fi început să arunce deja cu pietre asupra Lui.
Isus îi întrerupe şi îi mustră pentru ce fac. Cu siguranţă, El nu a fost o victimă care a pierdut controlul asupra situaţiei.
Aceasta este ultima vizită a lui Isus la Ierusalim, înainte de răstignirea Lui (vezi, G.Campbell Morgan, comentariu asupra lui Ioan). Este începutul perioadei de ostilitate a lucrării Sale pământeşti. Se înmulţeau atentatele iudeilor la viaţa Lui, care în cele din urmă vor culmina cu crucificarea Lui. Cu toate acestea acum nu-i venise “ceasul” şi nu a fost o victimă neajutorată, lăsată în voia soartei:
Fapte 2:22-24 “Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea…”
Totul era plănuit de Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră! Isus nu a fost un accident şi nici nu a murit ca o victimă ci Tatăl l-a dat pentru mântuirea noastră. Sper să apreciem aceasta, primindu-l pe Fiul şi încrezându-ne în El!
“Eu şi Tatăl una suntem” – Argumentul suplimentar al siguranţei oferite de Isus
După exprimarea celei mai mari promisiuni de asigurare enunţată vreodată (“în veac nu vor pieri, nimeni nu le va smulge din mâna Mea,…şi nici din mâna Tatălui Meu, El este mai mare decât toţi” – v.28, 29) şi în continuarea idei Sale, Isus spune: “Eu şi Tatăl una suntem” (v.30). Acesta este un argument în plus pentru ca acea asigurare să aibă sens: nu doar că nimeni nu-i va smulge din mâna Lui, sau a Tatălui, pe cei ce-i aparţin, pentru că El este cel mai puternic, ci şi pentru că El şi Tatăl erau una.
Le răspunde amintindu-le că a făcut multe fapte bune, “pentru care dintre ele doreau acum să-l omoare?”
Ostilităţii lor Isus le răspunde cu trei argumente:
1. Argumentul faptelor Sale
2. Argumentul identităţii Sale
3. Argumentul scripturii
1. Argumentul faptelor sale – toate zilele vieţii Lui, Isus şi le-a petrecut făcând ce este bine. Fapte ce evident veneau de la Dumnezeu. Pentru aceste fapte doreau ei să-l omoare? Deşi ştia de ce vroiau ei să-l omoare, totuşi El doreşte să le amintească de faptele Sale şi să le atragă atenţia asupra lor, pentru că erau ieşite din comun. De aceea, dacă nu credeau că El vine de la Dumnezeu, măcar să-i cerceteze faptele şi să vadă că acestea dovedeau că El nu era un om obişnuit. Că era un om fără egal!
Lucrările Sale, o demonstraţie a uniunii Sale cu Tatăl
Acestea El le numeşte “lucrări”. De ce? Poate vrea să atragă atenţia asupra faptului că El a săvârşit fapte neobişnuite, ieşite din comun, ce nu stăteau în puterea oamenilor să le facă. Să dea vedere orbilor, să-i facă pe şchiopi şi ologi să umble, etc. Să omoare ei acum pe cineva care a făcut asemenea fapte miraculoase? Nu indicau aceste fapte că El era mai mult decât un om? Că acestea erau o demonstraţie a uniunii (a relaţiei Sale speciale) Sale cu Tatăl?
Parafrază: “Nu vă cer să-Mi acceptaţi cuvintele, ci faptele!”
Aplicaţie: Care dintre noi poate spune acelaşi lucru ca şi Isus? Nu ştiţi că popii au învăţat poporul să asculte de ce spun ei şi să nu se uite la ce fac? Pe când Isus spune că faptele Lui sunt cele care de fapt declară de unde vine El. La fel ar trebui să stea lucrurile şi pentru noi.
Ce fapte facem noi care să le amintească oamenilor că suntem creştini?
Trăim în aşa fel încât ei să-şi amintească de Tatăl nostru din cer şi să-l laude datorită nouă?
Viaţa lui Isus, lucrările sale, toate sunt cuprinse în enunţul fratelui de sânge al lui Isus, devenit apostol al cauzei Sale: “credinţa fără fapte – este moartă – este inutilă (zadarnică)” (Iacov 2:17, 20). Să fi dedus aceasta Iacov din cea văzut la fratele lui? Foarte probabil!
Autorul acestei evanghelii are grijă să ne arate că faptele neobişnuite ale lui Isus dezvăluie originea lui divină:
Ioan 5:20 Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.
Ioan 5:36 Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările, pe cari Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe cari le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.
Ca şi creştin faci “întocmai” ca Tatăl?
Ioan 10:32 Isus le-a zis: “V-am arătat multe lucrări bune, cari vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?
Posezi tu această “recomandare” convingătoare? Că ai fost trimis de Tatăl?
Ioan 10:36-37 Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.
Ai o purtare ireproşabilă?
Ioan 14:10 Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.
Este purtarea ta cel mai convingător argument pentru ca alţii să ajungă să creadă în Isus?
Ioan 15:24-25 Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări, pe cari nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. “V-am spus”, le-a răspuns Isus, “şi nu credeţi. Lucrările, pe cari le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.
Ai tu o astfel de mărturie clară şi incontestabilă?
Isus îi obliga pe aceştia să se confrunte cu lucrările Sale pentru că acestea arătau că între El şi Tatăl exista o relaţie naturală. Acestea demonstrau (mărturiseau) că erau ale Tatălui Său, şi fiindcă El le săvârşise, ei trebuiau să înţeleagă că El nu era doar un om. Era totuna cu Dumnezeu. Nu puteau să-l omoare cu pietre. Nu era vinovat de blasfemie. El era un om fără egal!
Sursa lucrărilor Sale
Observaţi atenţia cu care Isus afirmă că faptele Sale (vezi, Ioan 14:10) le-a făcut Tatăl. Cum El atribuie tot ceea ce a făcut Tatăl, şi nu îşi însuşeşte nimic din gloria Lui Dumnezeu. Ce putea să însemne acest lucru, pe lângă demonstraţia de umilinţă? Nu adeverirea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, necreeat ci singurul născut de la Tatăl, singurul aflat în sânul Lui, care este Dumnezeu binecuvântat în veci?
Fapte 2:22 “Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi…”
Prin cine a putut Dumnezeu Tatăl să săvârşească atât de nestingherit lucrările sale pline de putere, dacă nu doar printr-unul ca El, de fel, (natură) dar altul? Prin care dintre toţi oamenii care au trăit vreodată a putut Dumnezeu să facă tot ce vrea? (“Marele” Sai Baba făcea cenuşă! El nu a vindecat vreodată un orb, sau un paralizat!) Nici unul! Doar prin Isus. El este mai mult decât un om!
“Lucrări” are şi un sens larg: 8:46 – poate privi toată viaţa Lui – “Cine dintre voi mă poate osândi de păcat?”
Din nou suntem puşi faţă-n faţă cu faptul că Iudeii l-au înţeles. Nu l-au crezut dar cu siguranţă l-au înţeles în ce-a vrut să spună. El le răspunde la cererea lor de a-şi dezvălui identitatea, dacă este Mesia, sau nu, iar lor nu le place deloc ceea ce spune. Prin ce-a spus El a depăşit nişte simple pretenţii mesianice. El susţine identitatea de natură cu Dumnezeu. Ceea ce Mesiei îi era caracteristic. Iar asta i-a înfuriat nespus. Astfel ei îi răspund că motivul ostilităţii lor nu era pretenţia lui mesianică, ci pretenţia Lui inconfundabilă la divinitate. Au înţeles foarte clar ce spunea. (Ioan 10:33)
Cu toate acestea au refuzat să accepte mărturia faptelor Lui care demonstrau fără tăgadă divinitatea Lui. Le-au ignorat. L-au ignorat pe omul ce nu umbla de 38 de ani dar acum o face. Pe cel ce nu vedea dar acum vede, doar din cauza orbirii lor cauzate de interpretarea îngustă a Sabatului. Orbiţi de tradiţii nefondate, încătuşaţi de concepţii false, şi de ideii deformate despre Dumnezeu, Iudeii îl acuză de hulă şi că se dă drept Dumnezeu.
2. argumentul identităţii sale – El afirmă că este într-adevăr Fiul Lui Dumnezeu. Ca şi răspuns la atacurile lor Isus spune că este Fiul Lui Dumnezeu.
Afirmaţia “Eu şi Tatăl, una suntem”, dezvăluie o relaţie de cea mai profundă esenţă, ce nu poate fi înţeleasă deplin de om.
Unitatea de esenţă dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl este fundamentul multor doctrine ce-l privesc pe Isus: Trinitatea, dumnezeirea, eternitatea, etc.
Doctrina Dumnezeirii lui Hristos este întemeiată pe o astfel de afirmaţie pentru că El nu putea să împărtăşească toate atributele Dumnezeirii dacă nu exista această unitate de făptură sau natură cu Dumnezeu Tatăl. Fără ca să fie una cu Tatăl Isus nu putea să fie nici etern, nici egal cu Tatăl, nici atotputernic (“toată puterea în cer şi pe pământ” Mat.28:18), nici Mântuitor înviat din morţi şi nici Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom.9:5)!
“Una cu Tatăl”
Expresia “una”, folosită de Isus pentru a indica relaţia lui cu Tatăl are genul neutru, în limba greacă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că relaţia lui cu Tatăl nu consta în uniunea persoanelor (unul şi acelaşi – o binecunoscută monstruozitate teologică: sabelianism, modalism, etc.), nici doar din unitatea voinţei, sau a lucrării (Martorii lui Iehova – arianism – etc.), ci din unirea naturilor. El era de aceeaşi esenţa ca şi Tatăl, adică Dumnezeu. Expresia a fost folosită pentru a se identifica în natură cu Tatăl. Era un fel de a spune că este Dumnezeu, nu Tatăl, ci Fiul.
v.36 cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: ,Sunt Fiul lui Dumnezeu!
Faptul că Iudeii au luat pietre arată că au înţeles limpede ce vrea să spună Isus. Că au înţeles afirmaţia Lui. Ce-a spus le-a fost destul de clar încât să înţeleagă că El a pretins uniunea cu Dumnezeu Tatăl şi că este de aceeaşi natură cu El.
Lucrul acesta a fost bine perceput “greşit” de iudei căci iată raţiunea pe care ei o oferă pentru încercarea lor de a-l ucide:
“Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, te faci Dumnezeu” (V.33)
De fapt, ce-a spus Isus? Că este Fiul, nu Tatăl!
“Sfinţit” are sensul de a fi pus deoparte pentru o slujbă, sau pentru un anume scop. Este ceea ce Dumnezeu a făcut cu Fiul înainte de venirea Lui în lume. El nu a avut nevoie de jertfe pentru “sfinţire”:
Evrei 10:5-9
De aceea, când intră în lume, El zice: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întâi: “Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.”
I. Odată, să stabilim care este această relaţie: …
II. Apoi să vedem la ce concluzii ne conduce aceasta.
Doctrina relaţiei de Fiu dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl implică următoarele:
– o distincţie atemporală de personalitate dintre Fiul şi Tatăl. El este Fiul etern aşa cum Tatăl este etern, dar nu totuna, ca persoană, cu Tatăl.
– o identitate de natură cu Tatăl: Dumnezeu
– o împărtăşire a tuturor atributelor Dumnezeirii
Deşi mulţi nu cred că mai este nevoie să se demonstreze biblic acest lucru, noi trebuie totuşi să cunoaştem ceea ce se spune în Biblie despre această relaţie deoarece modul în care lumea susţine această relaţie dintre Isus şi Dumnezeu îmbracă forme care nu au nimic în comun cu Biblia sau cu tradiţia creştină. Iată câteva dintre acestea:
– martorii lui Iehova: singurul Fiu
– mormonii
– religiile orientale: toţi guru sunt “fii ai lui Dumnezeu”?!
– yoga
– bahaismul
– budismul
etc. …
Relaţia Fiu Tată dintre Isus şi Dumnezeu indică faptul că “Isus îşi are baza existenţei Sale în Tatăl” (Care, din nou ne arată eternitatea, puterea, atotcunoaşterea, sfinţenia, etc. – deci El împărtăşeşte toate atributele Tatălui!)
Ioan 1:18 Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
Ioan 3:16-18 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.
Rom.1:3,4 Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru
Rom.8:3 Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e “firea pământească”.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului
Rom.8:32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?
Evrei 1:1,2 După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.
Ce înseamnă să fii Fiul Dumnezeului celui viu? Mat.16:16 “Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu! “ Dacă spui că eşti fiul unui om nu vei mai fii unul în ziua când îţi moare părintele. Dacă Isus este Fiul Dumnezeului Celui Viu, atunci El a fost Fiu, este Fiu şi rămâne în veci Fiu.
Matei 11:27
Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.
Fiul împărtăşeşte în modul cel mai complet natura Tatălui deoarece:
Are aceeaşi putere ca şi Tatăl:
Ioan 10:17, 18
Matei 28:18 “Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ”
Ioan 5:21,22, 26 În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea…Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului…Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului.
săvârşeşte aceleaşi lucrări ca şi Tatăl:
Ioan 5:19 “Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai”
are aceeaşi cinste ca şi Tatăl:
Ioan 5:23 “pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”
Împărtăşirea tuturor atributelor Dumnezeirii depinde de uniunea şi identitatea firii Celor Doi: Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Tatăl.
Subordonarea existentă
Deşi ca Fiu Isus îşi are baza existenţei Sale în Tatăl, totuşi El îi este într-un sens şi subordonat Tatălui. În starea Lui întrupată, El s-a subordonat şi mai mult Tatălui – kenosis – Filipeni 2:6-7 şi Ioan 14:28 “Tatăl este mai mare decât Mine”. Cu toate acestea El nu a pierdut nimic din natura lui dumnezeiască.
De aceea, înainte de întrupare El spune:
“măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Filip.2:6)
În slava Lui, spune:
“Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col.2:9)
Modul de adresare
Deşi El îi învaţă pe credincioşi să se roage cu “Tatăl nostru”, El însuşi se roagă cu “Tată”. Această expresie poate convinge, mai mult decât orice, că între Isus şi Dumnezeul Tată, există o relaţie de unitate şi identitate esenţială. Iată cum s-a raportat Isus la Tatăl:
Luca 10:21 În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt, şi a zis: “Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.”
Mat.26:39 Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”
Lu 23:34 Isus zicea: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.
Lu 23:46 Isus a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul.
Ioan 11:41 Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus, şi a zis: “Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.
Ioan 12:28 Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: “L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!”
Ioan 17:1,5,11,21,24,25
După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: “Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, …Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. …Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi… Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.
Nici un impostor nu poate vorbi cu Dumnezeu aşa cum a făcut-o Isus. Felul în care El i s-a adresat arată intimitatea deosebită de care El se bucura la Tatăl. El era în El şi Tatăl era în El. Ei erau una.
Acest adevăr este extrem de important pentru credinţă. Doar în lumina acestei unităţi de natură a lui Isus cu Tatăl, noi putem să-l recunoaştem pe Hristos ca fiind revelaţia perfectă a lui Dumnezeu (“exegesis” din Ioan 1:18) şi să realizăm eficacitatea lucrării Sale de mântuire.
3. Argumentul scripturii: Isus apelează la “scriptura lor”
Celălalt argument la care a apelat Domnul nostru este cel provenit din Scripturile evreieşti, şi anume a citat Psalmul 82, vers.6 : “Eu am zis: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt”. Acest psalm vorbeşte despre judecătorii nedrepţi din Israel care “judecau strâmb şi căutau la faţa celor răi (erau de partea lor)”. Vedem că nu se susţinea în acest pasaj divinitatea omului, căci în versetul imediat următor se spune: “Eu am zis: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt.” Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.” (v.6,7)
Deci Legea i-a numit “dumnezei” pe cei cărora le-a vorbit (sau a venit) Cuvântul lui Dumnezeu. Ce poate să însemne acest lucru şi de ce l-a folosit Isus? Ce a vrut să demonstreze?
Pretenţia lui Isus la dumnezeire era perfect justificabilă devreme ce spre deosebire de judecătorii sau profeţii din Vechiul Testament, El nu era un om păcătos. Dacă prin ei Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit şi Dumnezeu şi-a exercitat justiţia Sa pe pământ, cu cât mai mult îşi putea spune El că este Fiul lui Dumnezeu (care nu este cu nimic mai prejos decât a se numi egalul lui Dumnezeu), care a fost pus deoparte şi trimis de Dumnezeu în lume s-o mântuiască? Afirmaţia identităţii Lui de natură cu Tatăl este perfect justificată. Nu aveau temei pentru care să-l ucidă. Între cei la care a venit Cuvântul lui Dumnezeu şi le-a vorbit şi Isus care este Cuvântul, exista o distanţă infinită. Acesta este raţionamentul pe care l-a folosit Isus.
Termenul “dumnezei” apare aplicat omului(?) în NT de 6 ori. Odată, în acest răspuns al lui Isus dat fariseilor. Într-o singură instanţă termenul îl priveşte pe Dumnezeul adevărat. În acesta. El susţine că dacă judecătorii care se aflau pe poziţia de reprezentanţi ai lui Dumnezeu în ţară, aveau o autoritate ca şi a lui Dumnezeu asupra vieţilor oamenilor, putând să dispună de ele, atunci de ce ar fi greşit ca El care avea toate creditele date de Dumnezeu, minunile Mesiei, sfinţirea Lui şi trimiterea Lui în lume, să-şi spună Fiul lui Dumnezeu.
Iacov 4:11-12 Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?
V. 35 – “Scriptura nu poate fi desfiinţată”. În trecere Isus afirmă acest important adevăr. Scriptura este arbitrul suprem. Criteriul final în chestiuni de credinţă şi spiritualitate. O puternică afirmaţie în favoarea credibilităţii Scripturii, care vine din gura lui Isus.
În Marcu 12:24 Isus i-a criticat pe ceilalţi lideri religioşi Iudei, saducheii, din pricină că nu cunoşteau învăţăturile Scripturii bine şi se abăteau. Iată ce le răspunde Isus după ce i-au pus o întrebare cu intenţia de a-l face să greşească:
“Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?”
v.39 La auzul acestor vorbe, căutau iarăşi să-L prindă; dar El a scăpat din mâinile lor.
Ce-a urmat la argumentele lui Isus? Necredinţa lor s-a transformat din nou în intenţii ucigaşe. Atunci Isus ne oferă din nou o revelaţie a maiestăţii Sale auguste. El a plecat dintre ei. Nu au putut să pună mâinile pe El. Deşi au fost atât de furioşi, atât de determinaţi să obţină un răspuns de la El, nu au putut să-l atingă.
v.40 Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo.
Este interesant de observat că Isus a revenit dincolo de Iordan, probabil unde El însuşi fusese botezat şi de unde şi-a început lucrarea pământească. Cap.3, vers.28 numeşte locul acela Enon, lângă Salim. Isus a revenit la locul unde Ioan Botezătorul l-a identificat pentru prima oară norodului ca Mesia. Tot de aici a început şi Ioan ucenicul, să-l urmeze.
Punctul culminat al mărturiilor Sale
Acestea sunt declaraţiile pe care El le-a făcut public: El a fost sfinţit şi trimis special de Tatăl; se sugerează preexistenţa Sa; consacrarea Lui pentru lucrare s-a făcut mai dinainte de întruparea Sa. În plus, a mai declarat indirect, dar lămurit că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Şi că era aşa fiindcă între El şi Tatăl exista o identitate de natură: dumnezeirea. Din nou a fost foarte clar. Apoi, printr-o expresie greu de înţeles sugerează ipostaza dublă în care se găsea El în mijlocul lor: El era în Tatăl, şi Tatăl era în El. Asta este ceea ce El a declarat atunci când I s-a cerut să spună cine era.
Nimeni nu putea să pretindă că nu l-a înţeles. S-a identificat pe deplin tuturor celor ce i-au cerut-o. Nu s-a ascuns de nimeni.
Nu doar atât dar dincolo de Iordan s-a adeverit tot ceea ce Ioan Botezătorul a spus despre El: Ioan a spus despre El că vine de sus, din ceruri. S-a dovedit adevărat. Ioan a mai spus că El urma să fie Mirele tuturor credincioşilor. Din nou, s-a adeverit. Ioan a spus că Tatăl nu i-a dat acestuia Duhul cu măsură. Era adevărat. Ioan a spus că El va avea “lopata în mână; Îşi va curăţi aria cu desăvârşire, şi Îşi va strânge grâul în grânar” (Luca 3:17). Şi acest lucru s-a demonstrat. Ioan a spus că El va purta păcatele lumii. Lucrul acesta urma în curând să se adeverească. Din această cauză mulţi dintre cei ce l-au auzit pe Ioan Botezătorul au crezut în Isus, cu această ocazie.
Aplicaţie:
Fiindcă este Dumnezeu, el are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7).
Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15)
Fiindcă este şi Dumnezeu şi Om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Gal.3:20; 1 Tim.2:5)
Fiindcă El ca unic Fiu al lui Dumnezeu a murit, noi putem astăzi să fim mântuiţi (Ioan 3:16)
De aceea, Lui să-i cerem iertare.
El e Dumnezeu. Lui să-i cerem ajutor; a trăit ca om, înţelege şi ne poate ajuta.
Să venim la El, ca om doar El ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu!
Aplicaţie: Dacă este Fiul lui Dumnezeu Isus are autoritate în ce ne-a poruncit şi trebuie ascultat? Îl asculţi? Îl urmezi? Faci ce cere El?
Aplicaţie:
Se va adeveri într-o bună zi tot ceea ce am mărturisit noi despre Hristos? În primul rând, s-a adeverit în viaţa noastră? Dacă spunem că El mântuieşte, iartă, mângâie, etc. s-au adeverit acestea mai întâi în vieţile noastre apoi, ale altora? Asta-i tot ce va conta. Nu ce am făcut şi cât de mult, ci dacă a fost adevărat.
Isus, pâinea vieţii
(Ioan 6:37-59) Partea a II-a
1. Voia Tatălui Ceresc : 37-40
2. Prejudecata Iudeilor : 41-42
3. Atracţia divină : 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică : 48-51
5. Cearta Iudeilor : 52
6. Viaţa prin Isus: 53-59
Sunt foarte frumoase cuvintele lui F.B. Meyer…
“Ce tribut minunat este oferit aici originii cereşti (divine) a omului! Natura lui este decăzută şi degradată, dar cu toate acestea ea refuză să se mulţumească cu ceea ce nu vine din cer. Oamenii încearcă să-şi aline foamea sufletului lor din vălăul porcilor sau din vomitatul câinilor, dar realitatea este că dintre toate fiinţele vii de pe pământ, omul este singurul care nu-şi găseşte satisfacţia în roadele pământului. Acest fapt demonstrează că originea omului trebuie căutată în afara pământescului. Cel a cărui natură doreşte hrană cerească trebuie să fie de origine cerească. Iar D-zeu, cel ce l-a făcut aşa s-a asigurat să-i dea mâncarea patriei lui cereşti”
* Aceasta este predica care l-a lăsat pe Isus fără admiratori!? Care a golit “biserica” lui Isus de urmaşii carnali!
* Dar este predica care a adus mulţi oameni la Isus: Exemplul lui Vasile din Cluj! (cu franzelele în mână, ascultând despre Pâinea lui D-zeu!!!)
* Vă reamintesc de concepţia materialistă a gloatei – trăiau de pe o zi pe alta – sub tirania lipsurilor materiale viziunea lor asupra vieţii a fost limitată doar la mâncare!!
Cum “L-au văzut” (vers.36)? I-au văzut minunile, puterea şi autoritatea, dar nu au înţeles semnificaţia acestora! Nu le-au lipsit revelaţiile privitoare la El, dar le-a lipsit priceperea lor.
1. Voia tatălui ceresc: 37-40
În discursul Lui despre Pâinea Vieţii, Isus vorbeşte despre voia Tatălui pentru El şi pentru ei, ascultătorii Lui.
Observaţi cum în ciuda împietririi şi necredinţei lor Isus le oferă această extraordinară asigurare: “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.
Aceasta este afirmaţia pe care poţi să-ţi bazezi viaţa de acum, moartea şi viaţa viitoare. Să-ţi mizezi toată existenţa atât cea trecătoare cât şi cea veşnică. De ce? Pentru că aici Isus spune că voia explicită a Tatălui este ca pe toţi aceia pe care i-a dat să ajungă la El, să nu fie izgoniţi, şi să nu-i piardă pe niciunul dintre cei daţi Lui! Voia Tatălui este ca Isus să-i se asigure ca niciunul din copiii Lui să nu se piardă. Ca El să-i păstreze pe toţi cei ce cred în El!
Aceasta este o referire la doctrina siguranţei veşnice…
Ioan 6:37-39 “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat ci să-l înviez în ziua de apoi”.
Să segmentăm această afirmaţie a lui Isus să vedem ce obţinem:
* Tot ce i-a dat Tatăl va ajunge la El: Crezând în El, tu vei fi dat lui Isus. Aceasta este o promisiune mai veche pe care Tatăl a făcut-o Fiului. În urma lucrării lui de ispăşire a păcatului, plătind pentru el în locul omului, Isus va “vedea o sămânţă de urmaşi”, “va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi “va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui D-zeu” (am citat Isaia 53:10-12). Cei ce cred în El sunt cei ce Tatăl i-a dat lui Isus pentru a ajunge la El.
* Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: Odată ce ai venit la Isus, nu poţi să mai fi pierdut. De ce? Pentru că El nu te va respinge. Nu te va lepăda. Nu te va alunga, ci te va primi! Ce este afară? Întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Pentru cine este rezervat întunericul de afară? Răspuns: 2 Petru 2:4; Iuda 6. De aceea, “înăuntru” la Isus te afli în siguranţă!
* Ce fel de primire este aceasta? Pentru o vreme…temporară…depinde de ceva… dacă păcătuieşti?? Răspunsul ne este oferit de tot Isus în Ioan 10:27-29 … Celor pe care îi cunoaşte Isus le oferă această siguranţă a mântuirii: “nimeni nu-i va smulge din mâna Lui”. Dar pentru a descoperi la cineva siguranţa veşnică, trebuie să ne întrebăm dacă respectivul se află “în mâna Lui”. Dacă nu, acel om nu este în siguranţă indiferent de ce crede despre el însuşi sau despre D-zeu!!
* Vers.39: Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… Deci “primirea” este pe veci. Este definitivă, sigură, veşnică! Isus mai continuă spunând că voia Tatălui său este să nu piardă pe niciunul dintre cei care au crezut în El. Cu alte cuvinte să păstreze pe sfinţi. Ar contesta cineva că Isus nu este în stare să păstreze tot ce i-a dat Tatăl Lui? Odată ce ai venit la Isus nu te mai poţi pierde!
Pentru a avea siguranţa veşnică trebuie îndeplinită o condiţie: Isus a zis: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. (Ioan 10:28) Condiţia care se pune ca cineva să posede siguranţă veşnică (adică, “în veac să nu piară”) este ca să asculte glasul Lui, să-l urmeze pe Isus şi El să-l cunoască pe acel credincios (vezi, unor credincioşi aparenţi El le spune în Matei 7:23 “Niciodată nu v-am cunoscut…” şi atunci respectivi îşi “pierd mântuirea”!! Pe care nu au avut-o niciodată!!)
Deci, El te va păstra “dacă” ai venit la El!!
Dar şi opusul este adevărat!
Dar, dacă nu vii nu te poate primi şi nici păstra! Deci şi opusul este adevărat! El nu poate să păstreze pe veşnicie decât pe aceia care sunt de aici din această viaţă, ai Lui. Fără ca ei să vină întâi la El, El nu-i poate păstra după aceea. Dacă ei nu vin, El nu va avea pe cine să păstreze!
Poate creştinul să-şi piardă mântuirea? O întrebare care i-a chinuit pe mulţi
Să recapitulăm câteva pasaje biblice care afirmă această doctrină a siguranţei mântuirii: Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5; Colos.3:1-5; 1 Ioan 3:1-2; Iuda 24; Rom.8:30-39; 11:29
Dacă cineva se teme că păcătuind îşi periclitează mântuirea atunci să audă cuvintele lui Pavel din Romani: “Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui D-zeu? D-zeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? (“Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…8:1) Hristos a murit! Ba mai mult, El a înviat, stă la dreapta lui D-zeu şi mijloceşte pentru noi! (“Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” – 1Ioan 2:1; “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” – 1Ioan 1:9) Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …Căci sunt bine încredinţat (sunt foarte convins!) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (deci, creatură), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui D-zeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”
Este clar că pentru cei care se află în dragostea Lui Isus, nimic nu-i poate despărţi de El şi nimic nu-i poate priva de ea? Nici chiar eu însumi, dacă aş vrea, nu mă pot despărţi de El! Fie ca Domnul Isus să ofere tuturor celor ce sunt ai Lui asigurarea că mântuirea lor este o chestiune definitivată şi că veşnicia le este asigurată! Iar pe ceilalţi, să-i lipsească de o pace amăgitoare ce le poate pune în pericol siguranţa veşnică!
Câteva principii distincte care caracterizează mişcarea puritană din aceea vreme. Printre cele mai renumite se află următoarele:
1. O aderenţă completă la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
2. O recunoaştere a autorităţii supreme a Scripturii.
3. Un crez pasionat în importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
4. O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos.
5. O moralitate strictă şi dominatoare.
6. O susţinere ferventă a libertăţii civile.
La aceste principii aş îndrăzni să evidenţiez atenţia puritanilor asupra sublinierii importanţei doctrinei siguranţei veşnice (“nu se poate pierde mântuirea”) sau a siguranţei mântuirii. Din inepuizabila literatură puritană I.D.E.Thomas a cules nepreţuite maxime spirituale, adevărate giuvaeruri literare care rezumă în câteva cuvinte studii îndelungate (dar nu le înlocuieşte!!) asupra doctrinei mai sus menţionate. De fapt, ele se doresc să fie servite ca apetisante pentru descoperirea personală de către fiecare creştin a propriei siguranţe veşnice, nu fără efort şi nu fără confruntare în studiu cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa celui ce le-a cules şi la ea mă aliniez şi eu!
Ce este siguranţa veşnică?
“Este o nouă convertire; îl va schimba pe un om de cum a fost înainte la fel cum o face convertirea. Este o nouă demonstraţie a tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit” (Thomas Goodwin)
“Siguranţa (mântuirii) este fructul care creşte pe tulpina credinţei” (Stephen Charnock)
“Siguranţa veşnică este bobocul slavei; este suburbia paradisului” (Thomas Brooks)
“Siguranţa este spuma credinţei noastre” (Anonim)
“Credinţa este pecetea noastră; dar siguranţa mântuirii este pecetea lui Dumnezeu” (Christopher Nesse)
“Sunt cu totul al Lui; sunt mai ales, al Lui; … sunt pe veci al Lui” (Thomas Brooks)
“Doar credinţa în Hristos, justifică. Siguranţa este savurarea acestei justificări” (Sinclair Ferguson)
“Credinţa ne îndeamnă să umblăm, dar siguranţa (veşnică) ne face să o rupem la fugă!” (Thomas Watson)
“Credinţa ne mântuieşte, iar siguranţa ne linişteşte” (C.H.Spurgeon – nu a fost un puritan!)
Pot să am viaţă veşnică şi să nu ştiu?
“Siguranţa mântuirii este o roadă care creşte din rădăcina credinţei. Fructele nu se culeg din pom iarna. Dar fiindcă nu văd o coroană bogată, să nu recunosc existenţa rădăcinii şi sevei ei? Când Maria a plâns la picioarele lui Isus ea nu a fost sigură de dragostea Lui, însă Hristos o trimite de la El după ce ea îşi demonstrează credinţa şi înainte ca mângâierea să picure de pe buzele Lui!” (Stephen Charnock)
“Noi facem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem, dar nu şi cu noi înşine, de îndată. Iertarea s-a dat de mâna şi cu pecetea prinţului şi totuşi se întâmplă să vedem că nu a ajuns în mâna prizonierului” (William Gurnall)
“Siguranţa (mântuirii) nu este esenţa unui creştin. Ea este necesară la bene esse-u (bunăstării) lui, adică stării de linişte şi de bucurie a creştinului. Însă nu este necesară esse-ului, adică, fiinţei lui. Un om poate fi un credincios adevărat şi dacă ar putea ar da toată lumea ca să ştie că este un credincios. Să avem harul şi să fim siguri că avem harul, înseamnă slavă peste slavă, este raiul pe pământ” (Thomas Brooks)
“Mulţi creştini au primit iertarea în curţile Împărăţiei cerurilor, dar încă nu a fost pecetluită în conştiinţele lor” (Thomas Brooks)
Când ne lipsesc mângâierile înseamnă că ne-am pierdut mântuirea? Înseamnă că nu mai avem siguranţa veşnică?
“Ia seama să nu crezi că te-a părăsit harul doar fiindcă eşti lipsit de mângâiere…A triumfat vreodată credinţa mai mult ca atunci când Mântuitorul a strigat “Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! “? Atunci a fost miezul zilei în privinţa credinţei, dar în privinţa bucuriei, a fost miezul nopţii” (William Gurnall)
“Siguranţa (veşnică) a unui om este tot atât de valabilă atunci când este umilit până la pământ de păcatul lui, cum este atunci când este răpit în al treilea cer şi gustă din slava lui” (John Owen)
“Sentimentul păcatului poate fi mai mare şi mai profund decât cel al harului şi totuşi să nu depăşească harul. Omul poate simţi durerea din deget mai puternică decât sănătatea întregului său corp şi totuşi el poate ştii că durerea din deget e o nimica toată în comparaţie cu starea întregului său organism” (Thomas Adams)
“Într-adevăr mângâierile mari adeveresc realitatea mântuirii tale, dar nu şi măsura ei; copilul firav se trezeşte adesea în poala celui tare” (William Gurnall)
“Este natural ca sufletul să se bizuie pe ceva mai prejos decât Hristos: să se bizuie pe creaturi, pe daruri, pe îndatoriri, pe experienţe, pe consolări cereşti, pe dovezi, şi chiar pe siguranţa mântuirii. Acum, pentru ca Domnul să-i vindece pe ai Săi de această slăbiciune şi pentru ca să-i facă să trăiască bizuindu-se doar pe Isus Hristos, le refuză mângâierea, siguranţa (mântuirii), şi altele şi îi lasă pe copiii luminii să umble în întuneric pentru o vreme. Creştini, ţineţi minte întotdeauna că deşi plăcerea siguranţei înlocuieşte lipsa mângâierii, a trăi doar bizuiţi pe Hristos şi lipsiţi de siguranţă aduce cea mai mare slavă lui Hristos! Cel ce crede ce vede sau ce simte, este fericit, dar de trei ori mai fericite sunt sufletele care cred când nu văd, care iubesc atunci când nu ştiu dacă sunt iubite şi care în lipsa oricărei mângâieri sau siguranţe, pot să trăiască mulţumite doar cu Hristos. Cel ce a învăţat această artă sfântă, nu poate cădea în disperare, dar cel ce nu o cunoaşte nu poate atinge fericirea” (Thomas Brooks)
Paşi în descoperirea siguranţei veşnice
* Apost. Petru ne îndeamnă să pornim la descoperirea acestei laturi a experienţei creştine: “De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci dacă veţi face lucrul acesta, nu veţi luneca niciodată. Într-adevăr în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10).
* Această preocupare are un efect bun asupra umblării noastre cu Isus: nu veţi luneca niciodată, şi vi se va da din belşug intrare în împărăţie..
“Cel ce vrea să aibe asigurarea mântuirii sale şi mângâierea pe care ea o aduce, nu poate sta nemişcat şi să spună: “Sunt atât de nesigur şi neliniştit încât nu-mi stă capul la datorie!”. Dimpotrivă, el trebuie să-şi facă datoria (de creştin), să-şi exercite mântuirea până ce îndoielile şi neliniştile sale vor dispărea” (Richard Baxter)
“Intenţia şi scopul întregii Scripturii este ca să aducă suflete la cunoaşterea lui Hristos, după aceea, la acceptarea lui Hristos şi apoi să le întărească cu siguranţa actualei lor poziţii în Hristos” (Thomas Brooks)
“A face din sentimente şi simţuri reperele condiţiei noastre spirituale nu înseamnă decât să ne provocăm linişti sau nelinişti, să ne credem drepţi sau nedrepţi, salvaţi sau pierduţi, timp de un ceas, poate timp de o zi…Nu înseamnă asta a ne arunca sufletele încoace şi-n colo şi să le pierdem într-un labirint de temeri şi scrupule? Nu se aruncă ocară asupra lui Hristos şi i se face pe plac satanei? Nu înseamnă a ne tortura singuri? De aceea, suflete nesigur, sfatul pe care ţi-l dau este acesta: crede şi Scriptura să-ţi fie singurul judecător al condiţiei tale spirituale. Aplică verdictul Cuvântului împotriva verdictului pe care ţi-l dau sentimentele şi simţurile… Dacă decizi să faci din sentimente şi simţuri judecătorul stării tale atunci trebuie să te mulţumeşti să trăieşti în frică şi să te scalzi în lacrimi” (Thomas Brooks)
“Ori de câte ori Dumnezeu iartă păcatul, El îl înfrânge. (Mica 7:9). Doar atunci când păcatului i-a fost distrusă puterea de a porunci, îi este înlăturată puterea lui de a condamna. Dacă un răufăcător este în temniţă cum poate şti că prinţul l-a iertat? Când vine o strajă şi-i dă jos lanţurile şi cătuşele şi îl eliberează din temniţă. Doar atunci poate şti că este iertat. De aceea, cum vom şti noi că Dumnezeu ne-a iertat? Doar dacă lanţurile şi cătuşele păcatelor noastre au fost frânte putând să trăim liberi după voia lui Dumnezeu. Acesta este binecuvântatul semn al iertării noastre! ” (Thomas Watson)
“Mişcarea este cel mai bun indiciu la vieţii. Cel ce îşi poate mişca mădularele nu poate fi mort. Picioarele sufletului sunt sentimentele pe care le are. Nu ai descoperit la tine o ură faţă de păcatul în care ai fost târât? Nu ai descoperit la tine o întristare reală a inimii tale, din cauza indispoziţiei de a face bine? Fără o mântuire adevărată aceste sentimente nu ar exista” (Joseph Hall)
“Un alt semn al credinţei reale şi al mângâierii date de ea este că, cei ce au gustat-o, nu pot fi niciodată săturaţi, ci întotdeauna o doresc mai mult şi trudesc mai mult pentru ea” (Ezekiel Culverwell)
“Nici un credincios nu ar trebui să se mulţumească să spere şi să creadă că este mântuit. El ar trebui să-i ceară Domnului o deplină asigurare pentru ca speranţele de mântuire să devină pentru el certitudini” (C.H.Spurgeon)
Am căutat-o dar n-am găsit-o…
“Poate ai fost mai doritor să dobândeşti siguranţa (mântuirii) şi roadele ei, care sunt bucuria, mângâierea sau pacea, decât ai fost să dobândeşti sfinţenia şi caracterul care să te asemene cu Dumnezeu şi să-ţi asigure părtăşia cu El. S-ar putea ca cererile tale de a avea siguranţă să fie pline de zel şi de intensitate, pe când cererile tale de sfinţenie, de apropiere şi de asemănare cu Dumnezeu să fie rare şi anemice. Dacă aşa stau lucrurile, nu este de mirare că-ţi lipseşte siguranţa! Siguranţa asigură mângâierea ta, dar sfinţenia asigură cinstea lui Dumnezeu. Sfinţenia (“cei ce vor să fie fericiţi trebuie mai întâi să fie sfinţi”, a mai spus cineva) omului reprezintă acum cea mai mare fericire a lui, iar în ceruri fericirea cea mai mare a omului va fi sfinţenia lui perfectă” (Thomas Brooks)
“Braţul raţiunii este prea scurt pentru a pune mâna pe comoara siguranţei (mântuirii)” (Thomas Brooks)
“O bine întemeiată asigurare este întotdeauna slujită de trei fecioare: dragostea, umilinţa şi bucuria sfântă” (Thomas Brooks)
“Nu se pot avea semne perfecte ale siguranţei dacă nu se văd semnele perfecte ale mântuirii” (Thomas Brooks)
“Evanghelia este baza siguranţei credinciosului, în timp ce Duhul Sfânt este cauza ei” (J.C.P.Cockerton)
“Teama de a cădea şi siguranţa mântuirii sunt surori vitrege”
“Înţeleasă din punct de vedere biblic, doctrina siguranţei îl ţine pe sfânt în vârful degetelor” (J.A.Motyer)
“Asigurarea credinţei nu se dobândeşte prin faptele legii. Ea este o virtute evanghelică şi ne este oferită doar prin Evanghelie” (C.H.Spurgeon)
Beneficii/roade ale siguranţei mântuirii/veşnice
“A fi într-o stare de har îi va aduce omului multă bucurie după această viaţă, dar a se descoperi pe sine în această stare îi va aduce bucurie atât în această viaţă cât şi în cea care va urma. Îl va face să fie binecuvântat de două ori, binecuvântat în ceruri şi binecuvântat în propria lui conştiinţă” (Thomas Brooks)
“Siguranţa lucrurilor veşnice îl va face pe un suflet să cânte de bucurie lipsit de griji, aşa cum ne spune martirul: “Sufletul meu este pus la odihnă, somnul mi-e dulce la sânul lui Hristos. Voi cânta de bucurie şi nu voi avea griji… ” (Thomas Brooks)
“Dacă o inimă plină de dragoste nu are frică de ziua judecăţii, ei nu-i va fi frică nici de cădere” (John Cotton)
“Un suflet aflat în siguranţă nu va vrea să meargă în ceruri neînsoţit” (Thomas Brooks)
“Există o răsplată nu numai în păzirea poruncilor Sale ci şi pentru păzirea lor (Psalm 119:11). Pentru 13 ani de temniţă, Iosif a avut cinstea de a trăi regeşte timp de 4 ani. Pentru cei 7 ani de izolare, David a avut o glorioasă domnie neîntreruptă de 40 de ani. Pentru că a stat câteva ore printre lei, Daniel este înălţat mai presus de 120 prinţii… O, suflete nesigur, roagă-te serios, luptă-te pentru siguranţa ta şi răsplata îţi va fi pe măsura strădaniilor tale” (Thomas Brooks)
“Creştinul sigur înseamnă mai multă acţiune decât noţiune, mai multă dovadă decât bravadă, mai multe fapte decât cuvinte, mai multă trudă decât vorbă… ” (Thomas Brooks)
“Siguranţa şi mângâierea sunt de dorit, dar rodnicia este absolut necesară…Motivul pentru care Domnul ne oferă mângâierea şi siguranţa iubirii Lui este pentru a avea bucurie în slujirea Sa, pentru a ne încuraja în lucrarea Lui şi pentru a ne angaja cu totul inimile în acestea” (David Clarkson)
“Dându-i siguranţa veşniciei Dumnezeu l-a făcut pe David neînfricat şi nepăsător” (Thomas Brooks)
“După slava lui Dumnezeu cea mai mare dorinţă pe care o putem avea este propria noastră mântuire iar cea mai plăcută experienţă este siguranţa mântuirii noastre…Toţii sfinţi se vor bucura de cer când vor pleca de pe pământ, doar câţiva se bucură de el câtă vreme se află pe pământ” (Joseph Caryl)
“Siguranţa ne va ajuta în toate îndatoririle noastre creştine. Ne va înarma împotriva ispitelor, va răspunde tuturor obiecţiilor şi ne va susţine în orice situaţii… ” (Edward Reynolds)
“Doar cel ce este sigur de dragostea lui Dumnezeu umblă drept înaintea Lui” (Thomas Manton)
“Siguranţa mântuirii îl face pe un copil al lui Dumnezeu să creadă că cea mai importantă afacere a vieţii este încheiată, cea mai mare datorie, achitată, boala cea mai mare, vindecată şi sacrificiul cel mai mare, o lucrare isprăvită” (J.C.Ryle)
Celor ce aţi ascultat aceste citate ale puritanilor despre siguranţa mântuirii vă reamintesc că ele nu pot înlocui cuvintele Scripturii. Vă îndemn să descoperiţi din care pasaje biblice s-au inspirat autorii lor (temă pentru acasă) şi poate în urma auzirii cuvintelor lui Dumnezeu veţi putea şi voi la rândul vostru să spuneţi împreună cu apostolul Ioan (1 Ioan) “ştim”, care este expresia unei extraordinare asigurări pe care Ioan o dobândise personal:
Ştim…
“că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (2:3) “dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui D-zeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (2:5) “…dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (3:2) “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi…” (3:14) “ştim că ne ascultă…ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut “(4:15) “ştim că oricine este născut din D-zeu nu păcătuieşte…ştim că suntem din D-zeu şi că toată lumea zace în cel rău…ştim că Fiul lui D-zeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui… ” (5:18-20) “V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui D-zeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13)
Care este voia tatălui? Ca Isus să nu piardă pe niciunul dintre cei ce crezând în El, au venit la El, şi-au încredinţat destinele eterne în Mâna Lui. La care mai putem adăuga şi că voia Lui este să cunoaştem şi să trăim în această binecuvântare a siguranţei veşnice!
Concluzia principală: Ca şi Pâine a lui D-zeu, ca şi hrană spirituală, Isus oferă credincioşilor această asigurare a mântuirii şi a păstrării lor de către El!
2. Prejudecata iudeilor: 41-42
Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care Iudeii l-au respins pe Isus Hristos.
Sistemul lor pământesc de valori i-a împiedicat să vadă adevărata valoare a lui Isus. Judecând după standardele exterioare şi omeneşti ei nu l-au putut accepta/recunoaşte pe Isus ca fiind trimis de D-zeu. Cu atât mai puţin să fie Mesia lor!
Un tâmplar, dulgher din nazaret? Reacţia lor la afirmaţiile profunde a lui Isus, că ar fi Pâinea Vieţii, Pâinea lui D-zeu, Pâinea care se coboară din Cer, a fost aceea de a evidenţia că El era doar fiul unui tâmplar din Nazaret pe care l-au văzut cu ochii lor cum a crescut în Nazaret. Au fost incapabili să înţeleagă cum un muncitor care provenea dintr-o familie săracă putea să fie un mesager special al lui D-zeu. De fapt, Însuşi Mesia Israelului!
Prezentă şi astăzi. Această prejudecată este exercitată şi-n zilele noastre! Ca şi cum averea şi poziţia socială sunt cele ce determină chemarea de către D-zeu a unui om!
Asta este ceea ce Iudeii au făcut. Aceasta a fost greşeala lor: au neglijat mesajul lui D-zeu pentru că l-au dispreţuit pe aducătorul lui!
El a fost într-adevăr o “piatră de poticnire” pentru ei
Definiţia cuvântului: “skandalon” – descrie declanşatorul capcanei pe care este aşezată momeala şi care dacă este atinsă prinde victima în captivitate. De asemenea, mai descrie o piatră pusă în drum cu scopul de a împiedica înaintarea – imaginea unei gropi săpate în drum şi acoperită cu crengi!
În NT “skandalon” este întotdeauna folosit în mod metaforic şi de regulă pentru a descrie ceva care stârneşte prejudecata sau devine o piedică, o oprelişte pentru alţii. În NT vedem că Hristos este considerat de către unii ca fiind piatra de poticnire (Mat.21:42, Luca 2:34, Fapte 4:11) sau de către alţii ca fiind însăşi temelia credinţei (1Petru 2:4-7, Mat.7:24-25).
Ceea ce ne spune nouă că în viaţa, lucrarea şi persoana Fiului lui D-zeu se poate găsi ori motiv de credinţă, ori de necredinţă. Că pentru unii, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos pot inspira încredere sau pot stârni opoziţie, împotrivire, indignare (mai ales în cei neprihăniţi de sine!). De felul în care ne apropiem de acestă “piatră” se hotărăşte dacă vom merge în viaţă veşnică sau în moarte veşnică. De atitudinea noastră faţă de piatra care Hristos este depinde relaţia noastră cu D-zeu. A găsi un motiv de poticnire, a ne împiedica în Isus reprezintă exact opusul credinţei (1 Petru 2:4, Evrei 11:6), dar credinţa este ceea care biruieşte “piatra de poticnire” care se află în Evanghelie, pentru că necredincioşii vor găsi întotdeauna o pricină de poticnire pe când creştinii îşi află chiar mântuirea şi binecuvântarea!
Aplicaţia: Noi trebuie să avem grijă să nu săvârşim aceeaşi greşeală ca şi ei. D-zeu poate folosi vase aparent neînsemnate în lumea aceasta pentru a-şi comunica mesajul Său.
Contrar tendinţei actuale de a da greutate mesajului Evangheliei dobândind notorietate şi prestigiu în lume obţinând o diplomă în teologie, doar ca mesajul să fie primit mai uşor (?!), personal văzând această prejudecată a Iudeilor nu cred că este necesar. În plus sunt prea multe cazuri în care oameni care au crezut că trebuie întâi să se afirme pe plan social pentru a putea predica Evanghelie cu autoritate, s-au distins printr-o compromitere a mesajului ei!
Dar, recunosc că echilibrul este necesar în această privinţă. Ceea ce este necesar este ca creştinii să fie destoinici pentru orice lucrarea bună (2 Timotei 3:17). Echiparea spirituală este necesară celui ce este trimis să predice Evanghelia.
3. Atracţia divină: 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică: 48-51
5. Cearta iudeilor: 52
Iudeii s-au contrazis între ei. S-au înfierbântat atât de tare în argumentele lor încât nici nu le-a trecut prin cap să lase decizia pe seama lui D-zeu. Fiind atât de preocupaţi în a spune tuturora ce cred ei despre Isus şi care este părerea lor, au omis să fie la fel de preocupaţi în a afla părerea lui D-zeu despre Isus. Aceasta este “cearta” care continuă şi-n zilele noastre! Părerea lui D-zeu despre Isus limpede exprimată în Scripturi este ignorată!
Recapitularea studiului despre “Întruparea cuvântului“:
– Ioan ne-a furnizat o bogăţie de argumente/dovezi în favoarea Dumnezeirii Cuvântului (era la început, a creat, este viata oamenilor, lumina lor, etc.) dar acum ne-a prezentat umanitatea Lui.
– …în 451 d.H. se întruneşte Conciliul de la Calcedon — acesta combate erezii privitoare la Încarnare…concluzionează afirmând că:
“…noi mărturisim că Domnul nostru Isus Hristos este unul şi acelaşi Fiu…perfect în Dumnezeirea Lui…perfect în Umanitatea Lui…având o singură făptură cu Tatăl (homoousios) în Dumnezeire, homousios (de aceeaşi) făptură cu noi…arătat în două naturi (physeis), fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune şi fără separare…proprietatea fiecărei naturi fiindu-i păstrată şi fiind concurentă într-o singură persoană (prosopon) şi într-o singură existentă (hypostasis).
– idee şocantă pentru vremea lui Ioan.
– Prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al Lui Dumnezeu
– De ce s-a întrupat Hristos?
– pentru ca să ne mântuiască(!) dar mai pentru ce?
– pentru ca viata lui Dumnezeu să fie în noi. (“La creaţie Domnul l-a făcut pe om asemenea Lui. La întrupare, El s-a făcut asemenea omului” – John Boys) Putem spune în continuare, pentru ca omul să fie făcut spiritual ca El. Asemenea lui. Să fie făcut părtaş al firii dumnezeieşti (Vezi 2 Petru 1:4). Si,
– pentru ca Dumnezeu să trăiască prin noi, nestânjenit.
(ptr. a muri trupeşte, a învia trupeşte!)
Deci, El s-a întrupat pentru ca:
1. Ca să ne aducă la Dumnezeu.
2. Să osândească păcatul în firea pământească.
3. Porunca Legii lui Dumnezeu să fie împlinită în noi.
4. Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu, în El.
5. Pentru a fi plini de viată cu El.
Întruparea Lui Isus Hristos este “teologie în carne şi oase”!
Ioan 1:15-18
15. “Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: “El este Acela despre care ziceam eu: “Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”
16. Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;
17. căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.
18. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.
Mi-e greu să dau un titlu fiindcă mă tem că aş nedreptăţii unul din aceste versete. Totuşi să-i zicem,
Încheierea prologului la evanghelie
În această încheiere de cuvânt înainte, Ioan ne comunică următoarele idei:
1. Superioritatea lui Isus faţă de Ioan Botez., mărturisită chiar de acesta – vers.15
2. Isus, sursa noastră inepuizabilă de har – vers.16
3. Harul şi adevărul au venit prin Isus – vers.17
4. Isus, Revelatorul lui Dumnezeu – vers.18
După acest studiu necesar, vom continua să studiem, mesajul lui Ioan Botezătorul, apoi, primii ucenici.
După ce în vers.6-7 Ioan ne spune că Ioan Botezătorul a venit ca martor, acum din vers.15 până la 34, el ne oferă conţinutul mărturiei lui – mesajul lui. Cu toate acestea, ceea ce vers.15 spune este doar un început al mărturiei lui Ioan Botezătorul, în care Ioan este cel ce declară preeminenţa lui Isus. El face deja aluzie la întâietatea pe care Isus o merita: “Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine” — este un apel la dumnezeirea şi existenţa veşnică a lui Isus, pentru a demonstra superioritatea lui Isus. Deşi Ioan Botezătorul era mai bătrân decât Isus cu 6 luni, Isus exista înainte de zămislirea Botezătorului în pântecele Elisa vieţei!
Strigarea lui Ioan botezătorul – Merită observat modul în care a mărturisit: “a strigat”.
Ioan Botez. a strigat conform prorociei cu privire la el care spunea că, el era vocea celui ce strigă în pustie. Profeţii VT au strigat cu voce tare pentru a arăta oamenilor păcatele lor. Însă acest profet al trecerii de la VT la NT, a strigat pentru a le arăta oamenilor Mântuitorul lor. Cel ce-a sărit în pântecele maicii lui la apropierea lui Hristos, exulta public de bucurie la apariţia Lui!
“A strigat” mai sugerează că mărturia lui erapublică. Profeţii falşi îi amăgeau pe oameni la întuneric şi pe ascuns, dar înţelepciunea lui Dumnezeu strigă:
“Nu strigă înţelepciunea şi nu-şi înalţă priceperea glasul? Ea se aşează sus pe înălţimi, afară pe drum, la răspântii şi strigă lângă porţi, la intrarea cetăţii, la intrarea porţilor: “Oamenilor, către voi strig, şi spre fii oamenilor se îndreaptă glasul meu. Învăţaţi-vă minte proştilor, şi înţelepţii-vă nebunilor! Ascultaţi-mă căci am lucruri mari de spus şi buzele mi se deschid ca să înveţe pe alţii ce este drept. Căci gura mea vesteşte adevărul şi buzele mele urăsc minciuna!… “ (Prov.8:1-8)
Şi noi trebuie să “strigăm” ca Ioan botezătorul!
Nu este acesta un îndemn direct al Domnului nostru la o mărturie directă şi publică a Evangheliei? “Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche să propovăduiţi de pe acoperişul caselor” (Mat.10:27). Astăzi, Biserica nu-şi mai strigă mesajul ei ca în trecut! A fost încadrată civilizat în societate. A primit nume şi salarii, numai să tacă din gură! Să facă “evanghelizări”, dar să le facă în interiorul bisericii, printre creştini! Dar ca şi Ioan Botezătorul şi noi trebuie să strigăm! Să confruntăm din nou lumea cu Evanghelia şi s-o facem public! “Problema nu este că Evanghelia şi-a pierdut puterea ci că Biserica şi-a pierdut audienţa.”
Ioan botez. a mărturisit superioritatea în lucrare, natură şi poziţie a Lui Hristos! Regele este mai mare decât heraldul (vestitorul) lui. Fiul Celui prea Înalt este mai bun decât proorocul Celui Prea Înalt! Ioan Botezătorul a fost doar un slujitor al Noului Legământ, Isus era Mijlocitorul acestui Nou Legământ. Deşi, el era cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, totuşi îi acordă întâietate Celui născut supranatural din fecioară!
Evanghelistul Ioan se opreşte din descrierea (această paranteză a) mărturiei lui Ioan Botezătorul pentru a scoate în evidenţă trei lucruri importante despre Hristos:
– din plinătatea lui, noi toţi am primit har după har
– harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos
– Isus l-a făcut cunoscut pe Tatăl invizibil
De la umanitatea lui Hristos, la harul Lui! Merită să ne amintim ce înseamnă harul lui pentru noi. Ioan nu foloseşte banal ideea harului în acest context. Nu este o salutare ci este o revelaţie a lui.
Vedem întâi că Ioan spune în versetul 16 că, “Şi noi toţi am primit…” harul lui. În primul rând l-am primit fiindcă nu-l merităm şi nu puteam să-l (câştigăm!) dobândim prin propriile puteri. Despre acest fapt se pot spune atât de multe! Cine l-a primit? Noi, cei ce l-au primit iniţial pe Isus! Doar primindu-l întâi pe El poţi după aceea să beneficiezi într-adevăr de harul Lui. De ce l-am primit? Fiindcă Dumnezeu a dorit să ni-l dea! A insistat să-l primim! Aveam nevoie de el. De ce? Înaintea unui Dumnezeu sfânt nu puteau să apară nişte păcătoşi! Astfel, El i-a socotit neprihăniţi prin harul Său. Asupra acestui har Ioan vine acum şi ne atrage atenţia. Prin Moise a venit Legea, dar prin Isus harul şi adevărul.
Un ipocrit simţ al responsabilităţii
Ilustraţie: Henry Ironside: “Tânărul mântuit şi Liderul legalist!”
Într-o biserică invadată de legalism în timp ce un tânăr îşi descria întoarcerea la Dumnezeu spunând cum în mântuirea lui Dumnezeu a făcut totul, intervine un lider extrem de legalist care-l interpelează: “Bine, bine, dar care a fost partea ta, în mântuirea ta?” “A mea?” “Am fugit de El cât de repede mă ducea păcatul meu! Dar El a fugit după mine şi m-a ajuns! Asta este ceea ce eu am făcut pentru mântuirea mea!”
La fel insistă Dumnezeu şi în vieţile noastre să ne dea harul Lui. Un prieten de-al meu cu care am visat îndelung să fugim dincolo, ajuns departe de mine într-un azil al Crucii Roşii din Belgia, ca să nu mă mai audă vorbindu-i de nou-descoperita mea credinţă în Hristos, s-a trezit “cazat” în cameră alături de un negru care nu făcea decât să citească Biblia şi să se roage. Prietenul meu “a fugit”, dar Dumnezeu a insistat… şi încă o mai face!
Aplicaţie: Fugi tu astăzi de Dumnezeu cât de repede te duce păcatul tău? Îţi oferă acum ocazia să primeşti harul Lui! Nu amâna!
“…am primit din plinătatea Lui” — ceea ce înseamnă că mai are şi pentru mine fiindcă,
Col.1:19 spune: “Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El” – în Isus!
şi Col.2:9-10 – “Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El…”
“Avem totul în El”: În El, ai tot ce-ţi trebuie în fiecare clipă, pentru a putea să trăieşti o viaţă de creştin, iar acea sursă (plinătate) nu se va epuiza niciodată!
Danny Bond, pastorul lui Pacific Hills Church în California, are o bună ilustraţie pentru caracterul inepuizabil al harului lui Dumnezeu, şi anume un crater de vulcan din Trinidad Tobago de unde se exploatează gudron, un fel de smoală folosită la asfaltarea drumurilor, exportat în întreaga lume. În acel loc se găseşte o resursă inepuizabilă! În 72 de ore gaura făcută se umple din nou! Exploatarea acestui crater se efectuează neîncetat de aproape 75 de ani şi până în zilele noastre nu s-a epuizat! Gudronul nu se micşorează, reduce, diminuează, subţiază… Este nelimitat, inepuizabil! Dacă aşa pare a fi o resursă naturală cu cât mai mult este adevărul în ce priveşte o resursă divină!
Un judecător aflat pe patul de moarte şi-a întrebat pastorul: “Cunoşti ce spune legea despre moştenitori comuni?” “Nu. Ştiu puţin despre har şi mi-e deajuns”. “Dă-mi voie să-ţi explic”, a spus judecătorul. “Dacă noi doi am fi moştenitori împreună ai unei ferme, eu nu pot să-ţi spun, ăla e porumbul meu, aia e iarba ta, etc., ci ar trebui să avem împreună toate lucrurile. M-am gândit cu mare bucurie la faptul că Isus Hristos nu are nimic fără mine. Tot ce-i al Lui este şi al meu pe veci!” Nu este ce ne-a spus Biblia: “Şi dacă suntem copii suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos…” (Rom.8:17)
“Plinătate” – pleroma (gk). Este un cuvânt pe care Pavel îl foloseşte des: vezi, Col.1:9; 2:9, etc. Pentru că în Isus locuieşte trupeşte această plinătate a Dumnezeirii, atunci un om care are nevoie de ajutor, poate veni la El şi poate găsi ajutor la El. La El se află tot ajutorul de care un om are nevoie, deoarece şi El a fost un om. Dar, este şi Dumnezeu în acelaşi timp. Toată dumnezeirea locuieşte trupeşte în El. La fel, dacă un om are nevoie de înţelepciune, de mântuire, de Dumnezeu, de putere pentru a fi un bun creştin, trebuie să vină la Hristos pentru că El are toate acestea pe deplin şi încă în plus!
De ce la El se găsesc toate acestea? Pentru că în Hristos se află ceea ce Westcott a definit ca fiind “izvorul/sursa vieţii divine” şi care acum prin întruparea lui Isus a devenit disponibil tuturor oamenilor. Tot ceea ce Dumnezeu este, face şi poate să însemne, se află în Isus! Tot ceea ce are Dumnezeu, se găseşte în Hristos. A ţi-l imagina pe Dumnezeu aparte de Hristos este pură idolatrie!
Toţi credincioşii adevăraţi primesc din plinătatea Lui. Cei mai buni şi cei mai răi dintre credincioşi nu pot să trăiască fără El. Lucrul acesta exclude orice laudă. Tot ce noi avem în Hristos, am primit şi nu am meritat sau câştigat pe cont propriu!
“Şi har după har” – fiecare binecuvântare primită pregăteşte calea alteia care să-i urmeze. Te va potopi cu har! Val după val!!
“Este nevoie de har pentru a primi har” – Robert M.Horn
Ilustraţie: Cântecul, “urmează şi mai mult” – un creştin a cărui misiune era să ducă în casele oamenilor imagini frumoase, poze, fotografii, postere, etc. o frântură de frumos acolo unde totul era urât în jur, a căutat mult după poza inspirată de cântecul ce avea acel vers şi a găsit o fotografia cascadei Niagara!!
Valurile Harului lui Dumnezeu se revarsă tunând din eternitate în inimile noastre, fără oprire. Nu fii “faleză”! Harul primit în felul acest, val după val, duce la smerenie, nu la mândrie!
Vance Havner – “Harul lui Dumnezeu nu este doar măreţ ci este şi îmbelşugat”
(Anon.) – “Pentru har nu există nici un motiv decât harul”
“Despre harul lui Dumnezeu”, de Kenneth Wuest – adaptare
În inima iubitoare a lui Dumnezeu există suficient har pentru a-l salva şi a-l păstra salvat pentru totdeauna, pe orice păcătos care a trăit sau va trăi vreodată, şi încă-i rămâne de prisos. De asemenea, mai este suficient har rămas pentru a salva milioane de alte universuri populate de păcătoşi, dacă ar exista, şi încă-i mai rămâne de prisos. La El există suficient har disponibil pentru a-i aduce fiecărui sfânt o constantă victorie asupra păcatului, şi încă-i mai rămâne de prisos. El are destul har pentru a înfrunta şi a face faţă tuturor necazurilor, greutăţilor, durerilor, încercărilor, ispitelor, problemelor, şi încă-i mai rămâne de prisos. Harul lui Dumnezeu este generos, abundent, îmbelşugat, superfluu (mai mult decât necesar, de prisos), nelimitat! Harul este pentru tine!
“căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”
După un studiu al epistolei către Evrei, poţi înţelege mai uşor un verset ca acesta!
Contraste între lege şi har
* Legea se adresează oamenilor ca membri ai vechii creaţii! Harul îi face pe oameni membri ai noi creaţii.
* Legea a scos l-a iveală ceea ce era în om, adică păcatul. Harul, a scos la iveală ceea ce este în Dumnezeu, adică dragostea!
* Legea a pretins oamenilor neprihănire. Harul le dăruieşte neprihănirea oamenilor.
* Legea condamnă un om viu la moarte. Harul îl aduce la viaţă pe un om mort.
* Legea spune ce trebuie oamenii să facă pentru Dumnezeu. Harul spune ce-a făcut Hristos pentru oameni.
* Legea aduce cunoştinţa păcatului. Harul, înlătură păcatul.
* Legea l-a adus pe Dumnezeu oamenilor, dar harul îi aduce pe oameni la Dumnezeu! (Prin lege, Dumnezeu a venit la noi. Prin har, noi suntem aduşi la El!)
Te afli ori sub domnia harului (Rom.5:21) ori sub stăpânirea legii? S-o rupi cu păcatul te învaţă legea sau harul (Tit 2:11)? Ce preferi? Aceasta este o întrebare pe care mulţi membrii de biserici ar trebui să şi-o pună!
Observaţie: observaţi că Ioan nu spune că doar adevărul a venit prin Isus Hristos! De ce oare? Pentru că dacă Dumnezeu ne-ar trata doar pe baza adevărului, nu ar mai fi supravieţuitori! Dar ne tratează pe baza harului şi a adevărului. Fiindcă Isus a împlinit condiţiile Legii, Dumnezeu poate acum să ne împărtăşească din bogăţiile harului celor ce credem în Hristos. Harul despărţit de adevăr ar fi cât se poate de amăgitor, iar adevărul fără har ar fi distrugător/ucigător! Legea a fost o aplicare temporară a adevărului, dar nu a fost enunţarea lui finală (G.C.Morgan).
Legea a fost dată prin Moise şi a avut un caracter înspăimântător. A fost o descoperire glorioasă, dar înfricoşătoare. Ea nu putea da viaţa. Era o slujbă aducătoare de moarte şi osândă (vezi, 2 Cor.3:7, 8).
Câteva idei despre har
Harul este necauzat
Dumnezeu nu ne-a dat harul Său pentru nimic în schimb. Nu avem nimic care să se învrednicească de el. Ni l-a arăta pentru că pur şi simplu aveam nevoie de el!
Harul este suveran
Însăşi chemarea la mântuire este, prin har şi conformă harului: vezi, Gal.1:6; 1 Tim.1:19; Gal.1:15
“şi cum eram mai înaintat” – Trăind ca un Fariseu devotat, Pavel nu prea a avut rivali în religia lui strămoşească. Despre el, Stott scrie: “Un om aflat într-o asemenea stare mintală şi emoţională nu intenţiona să se schimbe, sau să se lase schimbat de alţii. Doar Dumnezeu putea ajunge la el, …şi a făcut-o! Prin harul Lui”.
Totul este al harului. Alegerea şi harul, merg mână-n mână! Alegerea nu este o pricină de mândrie, ci de responsabilitate!
Harul este gratis, absolut gratis – nu un împrumut! Dumnezeu ni-l va da doar dacă ne purtăm bine. Invers, avem nevoie neapărată de el, pentru a ne purta bine.
Harul este dinamic
Harul lui Dumnezeu nu este deloc static, ci întotdeauna este pe măsura unei situaţii. Dacă apare o nevoie în viaţă, acesta vine însoţită de har. Cu constanţă noi primim un har adecvat oricărei situaţii, har care să ne ajute să rezolvăm triumfători orice situaţie!
1Cor. 10:13 Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.
“Mijlocul” acela despre care se vorbeşte în versetul de mai sus cred că sugerează harul lui Dumnezeu prezent în orice situaţie a vieţii. Problema ar trebui să se pună dacă ne folosim noi de el.
O foarte bună definiţie a harului — Warren Wiersbe: harul este favorul şi bunătatea lui Dumnezeu acordată acelora care nu-l merită şi care dealtfel nu-l pot obţine!!
Kenneth Wuest – Nu greşim deloc dacă spunem că Dumnezeu nu s-a exprimat mai bine şi nu ne-a arătat tot ce este în inima Lui decât a făcut-o folosind acest cuvânt – har. Harul lui Dumnezeu este acel act fără asemănare, spontan şi minunat, în care din infinita Sa dragoste s-a coborât de pe tronul Lui de judecată din cer pentru a lua asupra Lui vina păcatelor noastre cât şi pedeapsa care ni se cuvenea nouă pe drept, gest făcut nu pentru prietenii Săi, ci pentru duşmanii Lui. Gest făcut fără a aştepta nimic în schimb, sau recunoştinţă, ci stimulat doar de propria-i generozitate.
Ca şi creştin nu poţi obosi niciodată să vorbeşti despre harul lui Dumnezeu. În Hristos se află o sursă inepuizabilă de har. Lucrul acesta înseamnă că pentru mine şi pentru tine, harul lui Dumnezeu nu se va epuiza niciodată!
Grave neînţelegeri ale harului Lui Dumnezeu
Unii acuză harul lui Dumnezeu că i-ar învăţa pe oameni să trăiască iresponsabil. Dar chiar dacă aş pretinde că în numele harului lui Dumnezeu am făcut o prostie, cel ce este vinovat tot eu sunt, nu el. De ce? Pentru că din punct de vedere biblic harul nu te învaţă să păcătuieşti, ci din contră, să încetezi să o mai faci: Tit 2:11-12 “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie”.
Jerry Bridges – “Harul adevărat produce întotdeauna vigilenţă în loc de complacere. Întotdeauna duce la perseverenţă în loc de indolenţă”
R.B. Kuiper – “În tot Cuvântul lui Dumnezeu nu există nici o altă doctrină care dacă este aplicată cum se cuvine duce la un stil de viaţă sfânt, cum este doctrina mântuirii prin har şi numai prin har”
Thomas Brooks – “Harul mântuitor îl face pe un om să vrea să-şi lase păcatul cum un sclav vrea să-şi părăsească galera, un întemniţat, temniţa lui, sau un cerşetor, zdrenţele lui!”
Thomas Brooks – “Cum căldura se opune frigului, lumina, întunericului, tot aşa harul se opune păcatului. Focul şi apa poate vor ajunge odată să convieţuiască în acelaşi vas, dar niciodată harul şi păcatul în aceeaşi inimă”
Să vedem importanţa harului în viaţa creştină:
I. Odată, este fără îndoială mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte!
Efes.2:4-5; 8,9 Tit 2:11-12; 3:4-7 Rom.5:15-17 2 Tim.1:19
II. În al doilea rând, harul este de asemenea mijlocul prin care Dumnezeu întăreşte. El este considerat influenţa ce-l face-n stare pe credincios să persevereze, să înainteze, şi să progreseze în viaţa creştină!
Fapte 11:23 20:32 Evrei 12:15 Gal.5:4-5
III. Credincioşi au nevoie:
– să se afle sub domnia, stăpânirea harului: Rom.5:20-21 6:14
– să fie învăţaţi de har: Tit 2:11-12
Harul este mijlocul prin care Dumnezeu ne stăpâneşte şi ne sfinţeşte.
“Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela l-a făcut cunoscut” “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” – Această afirmaţie este probabil făcută aici pentru a arăta superioritatea revelaţiei lui Dumnezeu făcută de Isus faţă de cea a VT şi a profeţiilor lui. Se spune că Isus a avut o cunoaştere intimă a lui Dumnezeu pe care nici Moise şi nici unul din ceilalţi profeţi n-a avut-o. O indică expresia folosită: “Fiul…care este în sânul Tatălui”.
Isus le-a făcut cunoscut oamenilor ceea ce nu s-a ştiut despre Dumnezeu. Cum poate spune Ioan că nimeni nu l-a văzut niciodată? Eu ştiu că în Biblie se spune că unii l-au văzut! Poate reacţiona cineva. Vezi, Ex.33:11 Faţă-n faţă, Moise şi Dumnezeu. Avraam, în Gen.18. Daniel, Ezechiel, cel Îmbătrinit de zile. Însă aceştia l-au văzut dor în mod limitat. Moise nu (Ex.33:20) i-a văzut toată gloria!
Acest pasaj nu neagă că unii au avut parte de “arătări” (epifanii) ale lui Dumnezeu, cum a fost cazul cu Avraam (Gen.18) sau Moise (Num.12:8), dar neagă că aceştia ar văzut făptura lui Dumnezeu, sau că l-ar fi cunoscut pe deplin. Ei, profeţii, au spus doar ce au auzit de la Dumnezeu, dar Isus l-a făcut cunoscut pe deplin fiindcă doar El îi este egal şi împărtăşeşte aceeaşi natură cu El!
Din intimitatea Lui cu Tatăl, El a venit la noi făcându-ni-L cunoscut. Ne-a împărtăşit din ea şi nouă. Şi ce ne-a arătat? Pe Tatăl! “În sânul” este expresie evreiească (şi românească) care indică intimitate. Poporul lui Israel se spune că a stat la sânul lui Dumnezeu (vezi, Numeri 11:12), despre nevasta unui bărbat se spune că stă la sânul lui (vezi, Deut.13:6), despre cei mântuiţi se spune că vor fi duşi în sânul lui Avraam (vezi, Luca 16:22,23). La Ultima Cină, Ioan cel ce-a scris evanghelia s-a lăsat pe pieptul lui Isus (vezi, Ioan 13:23). E clar că expresia indică apropiere, intimitate, afecţiune, prietenie. A spune că eşti “în sânul” cuiva exprimă cea mai mare intimitate la care se poate ajunge. Când Ioan foloseşte această expresie cu privire la Isus, nu face decât să spună că între El şi Dumnezeu există o neîntreruptă şi desăvârşită intimitate. Că Isus a avut o cunoaştere a lui Dumnezeu pe care un prieten o are despre prietenul lui. Cunoaştere a caracterului acestuia, a planurilor şi a naturii acestuia, pe care nimeni altcineva nu o are şi care îl califică mai presus de oricine să ni-l facă cunoscut (Albert Barnes). Acest verset dovedeşte că Isus a avut o mai bună cunoaştere a lui Dumnezeu decât oricare din profeţii trecutului, de aceea revelaţia deplină a lui Dumnezeu poate fi aşteptată doar de la EL. Aceasta este o idee pe deplin dezvoltată de Ioan în evanghelia sa. De aceea, să-i acordăm atenţie.
Citeşte: Ioan 6:46; 8:19; 54-55; 5:37 14:6-9.
Aceasta este cea mai bună recomandare a religiei creştine: Şi anume că este întemeiată de Cel ce l-a cunoscut pe Dumnezeu cel mai bine, care este egalul Lui, are aceeaşi natură cu a Lui, şi i-a fost cel mai apropiat! Acestea sunt avantajele intrinsece ale Lui Isus în revelarea Lui Dumnezeu!
O completă şi desăvârşită cunoaştere a lui Dumnezeu poate fi obţinută doar prin Fiul. De aceea, cei ce vor să-L cunoască pe Dumnezeu, la El trebuie să vină!
Alte deducţii:
– După cât de bine îl cunoşti pe Isus poţi să-ţi dai seama cât de bine îl cunoşti pe Tatăl.
– Dacă îl ai pe Fiul îl ai şi pe Tatăl (1 Ioan 2:22-23)
– Dacă îl cinsteşti pe Fiul îl cinsteşti pe Tatăl (Ioan 5:23)
Te-ai întrebat vreodată cum arată Dumnezeu? Exact ca Isus Hristos! Vezi, Ioan 14:10…etc.
Isus este “exegeza Lui Dumnezeu”: Cuvântul “l-a făcut cunoscut” înseamnă “a scoate”, “a evidenţia”, “a aduce afară”, adică grecescul “exegesis”. Prin Întrupare Isus, l-a “scos la iveală” pe nevăzutul Dumnezeu. Exegeza este metoda de studiu biblic care explică complet fiecare detaliu al textului. Prin întrupare Isus a explicat toate detaliile Persoanei lui Dumnezeu Tatăl. L-a făcut cunoscut pe Cel de Necunoscut!
Să ne apropiem de El fără teamă, prin calea cea nouă şi vie deschisă de Trupul lui Isus!
Întruparea cuvântului
(Ioan 1:14)
Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
O recapitulare a studiului anterior:
– “Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos” (Ioan 1:6-13)
– Ioan Botezătorul, Un martor al Luminii (6-9)
– Tragedia respingerii lui Isus Hristos (10-11)
– Condiţia numirii noastre, “copii ai lui Dumnezeu” (12): prin a-l primi pe Isus
– Cine ne dă dreptul de a ne numi aşa? Sau ce dă dreptul unui om să se numească aşa (13). Vedem că Ioan nu porneşte de la premiza că toţi sunt copii ai lui Dumnezeu, din vreun motiv sau altul. Biblia se opune acestei idei preconcepute, cum am văzut în Mat.3 şi Ioan 8. Dumnezeu se opune iluziilor în acest sens. Poţi însă să ai acest drept! Primeşte-l pe El!
– Dovezi interne ale naşterii din nou.
Introducere:
Acum Ioan ne iniţiază într-un alt mister al Dumnezeirii. Uniunea celor două naturi într-una singură. Până acum ne-a furnizat o bogăţie de argumente/dovezi în favoarea dumnezeirii Cuvântului (era la început, a creat, este viata oamenilor, lumina lor, etc.) dar acum ne prezintă umanitatea Lui. Iată cum se formulează cele două crezuri fundamentale ale Bisericii Creştine: Isus este cu adevărat Dumnezeu şi este om cu adevărat. El este om cu desăvârşire şi este cu desăvârşire, Dumnezeu. Cum aceste două naturi (realităţi) se combină într-una singură rămâne încă misterios, dar aceasta nu ar trebui să ne retină de la a cerceta încarnarea Lui, în detaliu, pe cât posibil într-un singur studiu, fiindcă numai în încarnare se realizează acest miracol nemaiauzit.
Nu putem neglija această sarcină, deoarece aşa cum ne-a demonstrează istoria, alţii vor încerca să o explice în feluri care conduc la confuzie şi eroare. Studiind întruparea lui Isus, studiem din nou Persoana Sa şi intenţia noastră ar trebui să fie să-l ştim cât mai bine. Să cunoaştem cât ne spune că se poate cunoaşte despre El această carte: Biblia. Greşind în domeniul “cristologiei”, un om chiar dacă are concepţii corecte în oricare alt domeniu biblic, nu poate fi un creştin pentru că pur şi simplu nu-l cunoaşte pe adevăratul Hristos şi crede o doctrină a unuia fals!
Explicaţii alternative ale încarnării
Ebionism – separa dumnezeirea de Persoana umană a lui Isus – doar un om!
Docetism – părea om, dar nu era în realitate om. Separaţia dintre umanitate şi dumnezeire
Gnosticism – Isus avea un trup dintr-o substanţă spirituală nu din materie. (o fantomă!). Cele două elemente, uman şi divin nu se aflau în Persoana Lui. Separarea atât a dumnezeirii cât şi a umanităţii..
Arianism – Arius, prezbiter al Bisericii din Alexandria (trăit 256-336).Fiul a fost creat!? Aparţinea creaţiei nu dumnezeirii!
Explicaţii greşite ale felului în care cele două elemente, uman şi divin s-au combinat în Persoana Sa:
Apolinarianism – (310-390 AD) Apolinarius, suporter entuziast al lui Atanasie…La încarnare, Dumnezeu Fiul …locuinţă într-un trup omenesc, în locul sufletului omenesc. Nu poseda o natură umană completă: tendinţă docetică.
Nestorianism – Nestorius, în 428 Arhiepiscopul Constantinopolelui. Dorind să conserve umanitatea lui Isus a susţinut separarea celeor două naturi în Persoana lui Hristos, punând la îndoială unitatea Persoanei Lui. Zădărnicea încarnarea şi periclita mântuirea! În 431, înlăturat din post şi devine un zelos misionar.
Eutichianism – Eutichius, oponent înverşunat al nestorianismului, a susţinut cu tărie unitatea Persoanei lui Hristos, încât acesta să fie în loc de două naturi diferite o singură natură compusă. Un fel de a treia fiinţă amalgamată, nici om cu adevărat şi nici Dumnezeu cu adevărat!
Condamnat la Sinodul de la Constantinopole în 448 dar reabilitat, (dubios) în Efes în 449.
Pe vremea aceea…ebionism, docetism, gnosticism, arianism, apolinarianism, nestorianism, eutichianism….Astăzi?
Fiindcă nu se mai putea continua aşa în 451 d.H. se întruneşte Conciliul de la Calcedon pentru a pune capăt disputelor. Acolo s-au formulat expresiile care constituie bazele oricărei declaraţii ortodoxe de credinţa cu privire la Persoana lui Hristos, de atunci încoace. Formula de bază ar suna, din engleză, cam aşa:
“…noi mărturisim că Domnul nostru Isus Hristos este unul şi acelaşi Fiu…perfect în Dumnezeirea Lui…perfect în Umanitatea Lui…având o singură făptură cu Tatăl (homoousios) în Dumnezeire, homousios (de aceaşi) făptură cu noi…arătat în două naturi (physeis), fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune şi fără separare…proprietatea fiecărei naturi fiindu-i păstrată şi fiind concurentă într-o singură persoană (prosopon) şi într-o singură existentă (hypostasis).
Aceasta este Întruparea: uniunea într-o singură persoană (hypostasis), a unei naturi complet umane şi a uneia complet divine.
La Calcedon, Biserica a exprimat această uniune: cele două naturi devin una în unica existentă/făptură a lui Isus Hristos. Această formulă străveche afirmă că deşi în uniunea hipostatică fiecare din aceste naturi şi-au păstrat proprietăţile esenţiale, a existat totuşi o comuniune veritabilă între cele două naturi astfel încât proprietăţile uneia i-au fost comunicate celeilalte.
1 Tim.3:16
“Si fără îndoială, mare este taina evlaviei (religiei noastre)…cel ce-a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă!”
După unii, întruparea un mit…
O idee nouă
Cuvântul folosit în greceşte pentru “am văzut” este “theasthai”. Este utilizat de foarte multe ori în NT cu referire la vederea fizică propriu-zisă. Prin aceasta Ioan ne spune că acest Cuvânt a venit pe pământ în forma unui om şi a fost văzut de ochi omeneşti. E ca şi cum el ar spune: “Dacă vreţi să vedeţi acel cuvânt creator, cum este el, atunci priviţi la Isus din Nazaret”.
Acesta este saltul în gândirea oamenilor pe care întruparea lui Isus Hristos l-a făcut. Pentru lumea greacă acest lucru era de neconceput fiindcă la ei Dumnezeu nu s-a atins de creaţie, iar aici Ioan spune că Dumnezeu s-a întrupat! Dumnezeul distant de creaţie, să ia forma unui om? Ce spune Ioan e prea mult pentru filozofia greacă a vremii, dar este ceea ce Isus a fost şi înseamnă pentru el!
Trupul o temniţa? O misiune de salvare foarte deosebită
Pentru greci trupul era o temniţa în care spiritul era închis. Să le spui că Dumnezeu de bunăvoie a venit într-un trup era o idee şocanta pentru ei.
– Filozoful grec Philo din Alexandria a spus că, “Dumnezeu nu s-a coborât la noi şi nici nu a ajuns să depindă de necesităţile trupului”.
– Marele împărat roman, stoicul Marc Aureliu îşi exprima dispreţul său fată de trup în comparaţie cu spiritul. “Dispreţuiţi trupul, carnea şi oasele, reţeaua complicată de nervi, vene şi artere – alcătuirea trupului supusă putrezirii“, spunea el.
– Mai târziu, sfântul Augustin spunea că înainte de convertirea lui i-a citit şi i-a studiat pe marii filozofi păgâni ai vremii dar de la nici unul nu a putut să audă aşa ceva: şi anume că Dumnezeu creatorul tuturor lucrurilor a luat trupul unei fiinţe făcute de El pentru îndeplinirea planului Său mântuitor. Trebuie să recunoaştem că este ingenios! Să ia trupul uneia dintre creaturile pe care vrea să le salveze? Asta, misiune de salvare!
Aceasta este împlinirea vremii care a venit despre care Pavel vorbeşte în Gal.4:4, când “Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”. Atunci Dumnezeu a ales să treacă la împlinirea planului Său de mântuire. Prima acţiune din această misiune de salvare a fost întruparea Cuvântului Său.
Aceasta este minunea şi surpriza ideii şi actului întrupării: că Dumnezeu putea şi devenea trup; că Dumnezeu intra în această viată pe care noi oamenii o trăim limitându-se în timp şi spaţiu pentru ca ochii oamenilor să-l poată vedea şi să nu moară. (doar aşa puteau să-l “vadă”!). Creatorul apărea în mijlocul creaţiei Sale într-un fel în care aceasta să-l poată vedea şi cunoaşte. De aceea aproape de încheierea acestei misiuni El a putut spune cu satisfacţie: “Am făcut cunoscut numele Tău, oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume” (Ioan 17:6) fiindcă întrupat a putut face acest lucru cu succes.
Renumele prost al cărnii
Tocmai pe vremea când firea pământească îşi făcuse un renume prost, lui Dumnezeu îi vine ideea de a-l trimite pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului. Să se supună limitărilor ei şi slăbiciunilor ei.
Întruparea a fost şi mai uluitoare dacă privim la cuvântul folosit de Ioan pentru a descrie întruparea sau venirea în trup: “sarx”. Acesta este cuvântul folosit de nenumărate ori de Pavel pentru a descrie “carnea” sau “firea pământească”. Ideea că Logosul a îmbrăcat firea pământească (natura umană) cu toate slăbiciunile ei era scandaloasă. A aplica această idee lui Dumnezeu era ceva la care minţile lor reacţionau cu oroare. Din această cauză s-a născut în biserică grupul docetist (“dokein” – a părea). În prima sa epistolă Ioan se adresează şi mai direct acestui grup: 1 Ioan 4:1….
“Preaiubiţilor să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după acesta: Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist… “
Pentru Ioan aceasta era o negare a adevărului Evangheliei. Isus a fost pe deplin Dumnezeu dar a fost şi om pe de-a întregul. A posedat natura divină dar aici vedem că a îmbrăcat-o şi pe cea umană. E bine să conservăm neatinsă ideea dumnezeirii lui Isus Hristos dar să nu uităm că el s-a făcut trup, pentru a plăti în locul nostru pe cruce şi a realiza mântuirea noastră! În întruparea lui Isus îl vedem pe Cel Atotputernic venind în ajutorul celor neputincioşi, trăind o viată ca a lor, dar pe placul Lui, ca şi noi de atunci încolo să facem la fel.
Prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al Lui Dumnezeu
Că prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al lui Dumnezeu Scriptura ne-o aminteşte de mai multe ori:
În Evrei 2:14: “Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul”
Evrei 10:5 “…căci este cu neputinţa ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când El intră în lume, El zice: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”. Atunci am zis: “Iată-mă (în sulul carţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”
1 Ioan 4:2 “Isus Hristos a venit în trup”
în 1 Tim.3:16 Isus este numit “cel ce-a fost arătat în trup”
Pentru a înţelege mai bine în ce “s-a băgat” Isus prin întruparea Sa, să privim la,…
Limitările fiinţei omeneşti
“Ce este omul?” a fost întrebarea din mintea lui David, psalmistul (Ps.8). Dar să ne întrebăm şi noi ce-a devenit Isus prin a se întrupa/încarna?
Din punct de vedere biologic, omul este un mamifer vertebrat. Din ordinul primatelor. Din clasa: homo. De specia: sapiens. Corpul său este alcătuit din organe, ţesuturi, celule şi protoplasmă.
Din punct de vedere chimic, omul este alcătuit în cea mai mare parte din apă, dintr-o cantitate apreciabilă de carbon, din diferite cantităţi de fier, calciu, magneziu, fosfor, sulf, şi săruri minerale.
Din punct de vedere psihic, are capacităţi intelectuale şi emoţionale, voinţa şi diverse instincte.
Poate uneori să alerge foarte repede şi să sfideze pentru puţin forţa gravitaţionala sărind în sus. Cu braţele poate realiza diferite alte forme dar toate lipsite de viată. Este limitat de timp, spaţiu şi materie. Viata pe care o are este extrem de fragilă şi este chinuit de o mulţime de boli. De asemenea, psihic vorbind este bântuit de o mulţime de probleme şi de griji care-i pot răpi somnul sau îl pot face ineficient. Are vise şi aspiraţii, din care foarte puţine şi rareori se împlinesc în timpul scurtei sale existente. Acesta este, pe scurt omul.
Acum să ne gândim că toate acestea au devenit parte a fiinţei Domnului Isus Hristos. Destul de şocant, da? Ce ne spun acestea despre EL?
Noi avem un Mântuitor care a trăit ce trăim noi, a suferit ce suferim noi, a plâns pentru ceea ce noi plângem, a mâncat ce mâncăm şi noi, care a trăit ca un om în adevăratul sens al cuvântului! De aceea, venind la El atunci când greşim nu reacţionează scârbit şi dezgustat de ceea ce noi am făcut. Nu poate fi luat prin surprindere de prostiile nostre şi nu răspunde iritat. Când el a fost tăiat, a sângerat, când a fost trist a plâns, când i-a fost foame stomacul l-a durut, când i-a fost frig a tremurat, când inima I s-a oprit a murit.
Fiindcă a fost om, a simţit slăbiciunea noastră, dar fără a ceda păcatului. A rezistat dezlănţuirii ispitei împotriva Lui.
De ce s-a întrupat Hristos? Ce vrea Dumnezeu prin întruparea Lui?
ex. Ilustraţia “soldatului de plumb” a lui C.S.Lewis din cartea lui “Creştinismul redus la esenţe”, pag.124-126. Splendidă ilustraţie!
Atunci putem să ne întrebăm, De ce s-a întrupat Hristos?
– pentru ca să ne mântuiască (!) dar mai pentru ce?
– pentru ca viata lui Dumnezeu să fie în noi. (“La creaţie Domnul l-a făcut pe om asemenea Lui. La întrupare, El s-a făcut asemenea omului” (John Boys) Putem spune în continuare, pentru ca omul să fie făcut spiritual ca El. Asemenea lui. Să fie făcut părtaş al firii dumnezeieşti (Vezi 2 Petru 1:4). Si,
– pentru ca Dumnezeu să trăiască prin noi, nestânjenit.
(ptr. a muri trupeşte, a învia trupeşte!)
Citate:
“Fiindcă Hristos este om, el poate ispăşi pentru el şi poate simţi împreună cu el. Fiindcă Hristos este Dumnezeu ispăşirea săvârşita de El are valoare absolută iar unirea omului cu Dumnezeu pe care astfel o realizează este desăvârşită” (John Blanchard)
“El a luat chipul unui rob în timp ce a păstrat chipul lui Dumnezeu (în Filip.2, nu se spune că a renunţat la acesta). Este exact ceea ce face posibilă mântuirea noastră şi o realizează”
(William Hendricksen)
Miracolul încarnării
Încarnarea este cea ce C.S.Lewis numeşte “Marele Miracol” al Creştinismului. Este capitolul central al dramei mântuirii. Iată cum îl descrie el:
“Povestea încarnării este o poveste a coborârii şi a înălţării…Mă gândesc la această întreagă idee a coborârii jos, jos de tot apoi a înălţării sus, sus de tot. Mă gândesc la coborârea nu doar la umanitate ci la acele nouă luni care preced naşterea umană…si apoi la coborârea şi mai jos în moartea trupului. Cineva se poate gândi la imaginea unui scufundător, care se dezbracă de haină după haină, dezgolindu-se, apoi pentru o clipă zvâcnind în aer urmând plonjonul prin apa verzuie, caldă şi luminată de razele soarelui până la apa rece şi întunecată din adânc, la noroiul şi mizeria de pe fundul mării, dar urcând din nou, cu plămânii goliţi de aer la apa caldă şi luminoasă ajungând în cele din urmă în strălucirea soarelui şi ţinând triumfător în mână lucrul pentru care a sărit în apă. Acest lucru este natura umană, însă pe lângă acesta şi întreaga creaţie, noul univers”.
Semnificaţia întrupării (Charles R. Swindoll)
“Plonjonul” în umanitate prin întrupare ne sugerează răscumpărarea. Coborârea unui Dumnezeu sfânt, singurul Dumnezeu adevărat la condiţia unor fiinţe înstrăinate de el şi duşmănoase Lui. Înseamnă recuperarea naturii umane ce a căzut în degradarea păcatului. Înseamnă în cei mai simpli termeni, uniunea dintre Dumnezeu şi umanitate în persoana lui Isus Hristos. Uniunea aceasta a avut loc în clipa zămislirii din fecioară când cele două naturi s-au întâlnit miraculos, devenind inseparabile dar totuşi neamestecate (vezi Luca 1:31-35). În această unire misterioasă, o dumnezeire neştirbită s-a învestmântat într-o umanitate pură. Coegal, coetern şi coexistent împreună cu Tatăl, Isus era cu desăvârşire Dumnezeu şi cu desăvârşire om! La întrupare, Dumnezeu a “plonjat” în întunericul în care zăcea creaţia Lui şi a devenit un om. (pentru a-l reface pe om să fie om).
“La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu…Si Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:1, 14)
Manualul salvatorului
Despre noi, oamenii, de exemplu ecologiştii spun că putem fi salvatorii altor specii. Dar…
Noi, “salvatorii” altor specii? Noi, care nu ne putem salva pe noi înşine? Dacă ar fi să se scrie o carte, “Manualul Salvatorului” cred că principiul de bază ar trebui să fie, pentru a salva trebuie să devii ceea ce vrei să salvezi. De aceea, salvatorii mineri cred că sunt cei mai aproape de adevăr. Ca să salveze mineri, ei înşişi trebuie să fie mineri. şi încă dintre cei mai buni. Să intre în mină şi să o cunoască bine!
De ce ecologiştii care vor să salveze, de exemplu, o specie de broaşte pe cale de dispariţie nu pot să o facă? În primul rând, nu devin broaşte şi nu cred că le-ar place să devină!
O doctrină aplicabilă
Doctrina întrupării lui Dumnezeu în persoana lui Isus din Nazaret nu este o doctrină moartă, care nu se poate aplica. Doctrina uniunii celor două naturi, umană şi divină în încarnarea lui Isus nu înseamnă oare că:?
Fiindcă este Dumnezeu, el are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7).
Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15)
Fiindcă este şi Dumnezeu şi Om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Gal.3:20; 1 Tim.2:5)
De aceea, Lui să-i cerem iertare.
El e Dumnezeu. Lui să-i cerem ajutor; a trăit ca om, înţelege şi ne poate ajuta.
Să venim la El, ca om doar El ne aduce în prezenta lui Dumnezeu!
Concluzie: Trupurile noastre din instrumente, unelte ale păcatului, devin trupuri ale vieţii!
De aceea, amintiţi-vă de exclamaţia de disperare a lui Pavel, din Romani 7: 24, “O nenorocitul de mine cine mă va salva din acest trup de moarte?” Pavel se vede condamnat de lege şi de păcătoşenia lui. Fără speranţa şi fără şansa. Însă în întruparea lui Isus vedem răspunsul la marea deznădejde a lui Pavel. Într-un trup ca al lui (Pavel), Isus a condamnat moartea şi a distrus puterea păcatului. Acest trup poate acum deveni un trup al vieţii, fiindcă Isus a venit în trup.
Opera Camelot
În piesa de operă Camelot, regele Arthur descoperă infidelitatea reginei Guinevere cu Lancelot, cel mai de încredere cavaler al regelui. După lege ea era considerată vinovată şi condamnată la arderea pe rug. Regele Arthur se vede prins între dragostea lui pentru regina lui şi responsabilitatea lui fată de lege. Mordred, fiul nelegitim al regelui, dă glas situaţiei disperate în care se afla regele.
“Arthur, ce dilemă magnifică! Las-o să moară şi se va termina cu tine! Dacă vrei însă, las-o să trăiască şi vei fi un nelegiuit! Ce vei face, Arthure? O vei ucide pe regină sau ucizi legea?”
Cu lacrimi în ochi, Regele Arthur apare la fereastra castelului pentru a urmări execuţia. Călăul aşteaptă semnul din partea regelui pentru a aprinde rugul pe care se afla regina lui. În durerea lui, însă acesta întârzie.
“Nu pot! Nu pot! NU pot să o las să moară!”
La care Mordred, dispreţuitor îi răspunde: “Eşti om la urma urmei, nu? Slab şi neputincios!”
Spre deosebire de Regele Arthur, Isus nu este “slab şi neputincios”. El este om dar este şi Dumnezeu. El îşi lasă regatul Său ceresc cum ne spune Filipeni 2:5-7, ia chipul unui om şi moare în locul nostru, cei condamnaţi de lege pentru infidelitate la arderea pe rug. El este acel Rege care a avut puterea renunţării la toate onorurile şi plăcerile unui rege şi să ia locul miresei Sale (2 Cor.8:9). Făcând aceasta, El a satisfăcut atât cerinţa legii necruţătoare cât şi a dragostei divine! şi nu s-a oprit aici. După cea plătit în locul reginei Sale, a înviat şi îi pregăteşte un loc mai frumos unde într-o bună zi, o va duce!
Aplică!
Imaginează-te pe tine însuti în locul acelei infidele trădătoare. şi suntem. Ne-am trădat menirea noastră de fiinţe făcute după chipul şi asemănarea Lui pentru a fi ai Lui. L-am părăsit şi am trăit după plăcerea noastră. Legea lui ne-a ajuns din urmă şi acum ne vedem condamnaţi de ea. Ne aflăm la stâlpul infamiei înaintea unui întreg univers care ne priveşte cu dispreţ. Ne merităm pedeapsa şi totul atârnă de un gest! Dar culmea, cel de la care se aşteaptă gestul aprobator al execuţiei noastre, se coboară din Palatul lui şi se pune în locul nostru plătind pentru păcatele altora! Ce altceva ai putea face la acest gest decât să cazi la pământ şi să-l numeşti Domnul şi Mântuitorul tău?
Scena întrupării
Cea mai frumoasă şi mişcătoare scenă a întrupării o avem în Filipeni 2:5-7:
Isus a făcut 7 paşi în jos…
Aici umilinţa divină licăr este în lumina supusă a întrupării, învăluită în umbrele unei alte lumi. Creatorul s-a supus de bunăvoie legilor Universului pe care tocmai El l-a creat. A renunţat la independentă şi a devenit dependent. A renunţat să mai fie cel căruia I se slujea pentru a deveni cel ce slujea.
Ca şi Dumnezeu,
Golindu-se de Sine Însuşi, Fiul nu şi-a pierdut divinitatea. Devenind un om, nu a ajuns să fie mai mic/puţin decât Dumnezeu. În schimb în mod voluntar a renunţat la auturile divinităţii Sale şi puterea de Dumnezeu pentru a deveni om.
Ca şi Om,
Deşi a trăit pe deplin întreaga experienţa umană, Isus era incapabil să facă vreo două lucruri, fiindcă era şi Dumnezeu: să-l asculte pe Satana şi să păcătuiască. Atunci Evrei 4:14-16 ne arată ce fel de relaţie ar trebui să avem cu Isus (Aplicaţie! “Să ne apropiem”! Evrei 4:14-16)
Beneficiile practice ale întrupării logosului
Întruparea Logosului, din nou, nu este o doctrină care să rămână în sferele înalte ale gândirii teologice. Ea s-a realizat cu un scop practic precis.
“Carnea” sau “firea pământească” fac aluzie la slăbiciunea omenească. şi despre Isus se spune în 2 Cor.13:4 că “a fost răstignit prin slăbiciune” şi că a fost “omorât în trup” (1 Petru 3:18), pentru a ne aduce la Dumnezeu.
Prin întruparea lui Isus, Dumnezeu osândea păcatul (Rom.8:3…) în chiar reşedinţa de care el de folosea: îl osândea în firea pământească, pentru ca astfel ceva minunat şi irealizabil altfel să fie acum posibil pentru noi: porunca Legii încălcată de noi în firea pământească să fie acum împlinită de noi. Cum? Prezenţi încă în firea pământească, dar conducându-ne după alte principii de viată! Alte “instincte”! Cele ale Duhului Sfânt! (vezi, referinţa).
În trup El a fost făcut păcat pentru noi (2 Cor.5:21) pentru ca noi să fim (incredibil! noi?) neprihănirea Lui Dumnezeu în El. şi asta în timp ce suntem încă în trup!
şi iată încă o idee care ar fi mult pe placul lui Ioan: 2 Cor.13:4: “Într-adevăr, El a fost răstignit prin slăbiciune, dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi, suntem slabi în El (din cauza cărnii noastre), dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viată cu El fată de voi.” Cu El, noi putem fi plini de viată!
Concluzia:
Deci, El s-a întrupat pentru ca:
1. Ca să ne aducă la Dumnezeu.
2. Să osândească păcatul în firea pământească.
3. Porunca Legii lui Dumnezeu să fie împlinită în noi.
4. Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.
5. Pentru a fi plini de viată cu El.
În Isus, viata lui Dumnezeu s-a revărsat din abundentă asupra tuturor celor ce cred.
De aceea, Isus s-a întrupat, ne spune teologia NT. Ce nebuneşte să nu profităm de aceste beneficii.
Tot ceea ce am făcut până acum a fost să studiem prima parte a versetului 14: “Si Cuvântul s-a făcut trup”. N-am văzut ce însemnă, “a locuit printre noi”, “plin de har şi de adevăr”, “Si noi am privit (1 Ioan 1!) slava Lui (vezi Exod, Moise), o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”.
“a locuit printre noi” – şi la propriu şi la figurat! Vecin cu ei şi om ca ei. Ce ziceţi dacă îl aveţi pe Dumnezeu, vecin de palier. Stă la ap.25?! E aproape? Da! Ei bine asta vrea să spună. Că prin întrupare Dumnezeul cel Veşnic s-a apropiat de noi.
Mai exact cuvântul este “şi-a făcut cortul”, “a tăbărât”. Cortul din pustie al iudeilor era o umbră a realităţilor lui Dumnezeu. O reprezentare materială a marelui adevăr al încarnării
“Si noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”
Divinul Fiu s-a făcut carne. Cel Atotputernic s-a arăta pe pământ sub chipul unui neajutorat copil al unor oameni (gândiţi-vă la aceasta!: că a trebuit hrănit! Nu putea să se hrănească singur, trebuia schimbat de haine, nu putea singur, trebuia ajutat să umble, nu putea să o facă singur, etc. E şocant! Prin contrast putem înţelege de ce Dumnezeu s-a coborât atât de mult: pentru ca să ne înalte pe noi nespus de mult!
“Si noi am privit slava Lui”
Cum? Să vadă slava lui Dumnezeu? Cum? Aceaşi slavă care era a Celui ce I s-a arătat lui Moise pe munte I se arată şi lui Ioan. Dar de data aceasta învăluită/învestmântat într-un trup parcă pentru a-i proteja pe oameni de expunerea la ucigătoarea revelare a slavei lui Dumnezeu, dar minunea minunilor, arătându-le oamenilor toată această slavă, odată ce-l privesc pe Isus Hristos.
În VT această slavă se arată câteodată. (Ex.16:10; 24:16; 40:34; 1 Regi 8:11). O slavă ce nu se putea privi cu ochiul liber de muritori. Era doar uneori vizibilă. Însă în Hristos aceasta rămâne cu noi. Ioan 17:22 “Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una cum şi noi suntem una”.
Ioan ne spune că a văzut acea slavă în trupul unui om. Al Omului Isus! Slava aceasta, înfăşurata în învelitoarea vie a trupului lui Isus Hristos.
Nu este aceasta mărturia apostolilor? Vezi 2 Petru 1:16, 1 Ioan 1:1; 4:14 (“văzut” cuvânt cheie), cu referire directă la Transfigurare.
Recapitularea studiului de data trecută :
1. Superioritatea lui Isus faţă de Ioan Botez., mărturisită chiar de acesta – vers.15
2. Isus, sursa noastră inepuizabilă de har – vers.16
3. Harul şi adevărul au venit prin Isus – vers.17
4. Isus, Revelatorul lui Dumnezeu – vers.18
Termenul “plinătate” – pleroma (în greceşte), este un cuvânt pe care Pavel îl foloseşte des: Col.1:9; 2:9, etc. Fiindcă în Isus locuieşte trupeşte această plinătate a Dumnezeirii, atunci un om care are nevoie de ajutor, poate veni la El şi poate primi ajutor de la El. El are tot ajutorul. La fel, dacă are nevoie de înţelepciune, de mântuire, de Dumnezeu, de putere pentru a fi un bun creştin, etc., El are toate acestea pe deplin şi încă în plus!
De ce la El se găsesc toate acestea? Pentru că în Isus Hristos se află ceea ce Westcott a definit ca fiind “izvorul/sursa vieţii divine” şi care acum prin întruparea lui Isus a devenit disponibilă tuturor oamenilor. Tot ceea ce Dumnezeu este, face şi poate să însemne, se află în Isus! Tot ceea ce are Dumnezeu, se găseşte în Hristos. A ţi-l imagina pe Dumnezeu aparte de Hristos este pură idolatrie!
Ioan ne spune apoi că, “harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” – Observaţie: observaţi că Ioan nu spune că doar adevărul a venit prin Isus Hristos. De ce? Pentru că dacă Dumnezeu ne-ar trata doar pe baza adevărului, nu ar mai fi supravieţuitori! Dar ne tratează pe baza harului şi a adevărului. Fiindcă Isus a împlinit condiţiile Legii, Dumnezeu poate acum să ne împărtăşească din bogăţiile harului Său celor ce credem în Hristos. Harul despărţit de adevăr ar fi amăgitor, iar adevărul fără har ar fi distrugător/ucigător! Legea a fost o aplicare temporară a adevărului, dar nu a fost enunţarea lui finală (G.C.Morgan). Evanghelia este!
O definiţie a harului, de Warren Wiersbe:
“harul este favorul şi bunătatea lui Dumnezeu acordată acelora care nu-l merită şi care dealtfel nu-l pot obţine de la El!!”
Importanţa harului în viaţa creştină:
(deschideţi Biblia la fiecare dintre referinţele enunţate mai jos, spre edificare!)
I. Odată, este fără îndoială mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte!
Efes.2:4-5; 8,9 Tit 2:11-12; 3:4-7 Rom.5:15-17 2 Tim.1:19
II. În al doilea rând, harul este de asemenea mijlocul prin care Dumnezeu întăreşte. El este considerat influenţa ce-l face-n stare pe credincios să persevereze, să înainteze, să progreseze în viaţa creştină!
Fapte 11:23 20:32 Evrei 12:15 Gal.5:4-5
III. Credincioşi au nevoie: (Harul este mijlocul prin care Dumnezeu ne stăpâneşte şi ne sfinţeşte)
– să se afle sub domnia, stăpânirea harului: Rom.5:20-21 6:14
– să fie învăţaţi de har: Tit 2:11-12
Vers.18 – Aceasta este cea mai bună recomandare a religiei creştine: Şi anume că ea este întemeiată de Cel ce l-a cunoscut pe Dumnezeu cel mai bine, care este egalul Lui, care are aceeaşi natură cu a Lui, şi i-a fost cel mai apropiat Lui! (vezi expresia evreiască de intimitate, “la sânul” Lui.)
Mărturia lui Ioan botezătorul
Ioan 1:19-28
Să privim astăzi la mesajul lui Ioan Botezătorul. Mai exact la conţinutul mărturiei lui:
Ioan 1:19-28
19. “Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?”
20. El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt!” “Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”
22. Atunci i-au zis: “Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce nea-u trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?”
23. “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Neteziţi calea Domnului”, cum a zis proorocul Isaia”.
24. Trimişii erau din partea fariseilor.
25. Ei i-au mai pus următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?”
26. Drept răspuns, Ioan le-a zis: “Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi.
27. El este Acela care vine după mine, – şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. ”
28. Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara (sau Betania) dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. ”
Introducere
În acest pasaj Ioan îşi începe naraţiunea evangheliei sale. În prolog, cuvântul înainte ne-a arătat despre ce va vrea Ioan să vorbească. Acum, începe să o facă, oferindu-ne conţinutul mărturiei lui ce va culmina în vers.29 cu celebra, “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
Cronologie:
Însă lucrul acesta îl va spune doar a doua zi. Această relatare (1:19-39) se întinde pe durata a trei zile şi în continuare Ioan va descrie ce s-a întâmplat în zilele ce urmează acestora. După William Barclay, evenimentele primei zile, sunt descrise de la vs.19-28, ale celei de-a doua zile, de la vs.29-34, ale celei de-a treia zi, de la vs.35-39, apoi de la vs.40-42 avem povestea celei de-a patra zi, şi de la vs.43-51 povestea celei de-a cincea zi. Ziua a şasea nu este descrisă, însă ultima zi a săptămânii este descrisă în 2:1-11. Nu vedem la nici unul din ceilalţi evanghelişti o asemenea grijă pentru prima săptămână de apariţie publică a lui Isus Hristos şi pentru începutul lucrării Sale. Nici unul nu acordă o atât de mare atenţie acelor zile care au tulburat Israelul şi care au schimbat chipul lumii acesteia.
Localizare:
Evenimentele din prima zi (1:19-28) se petrec de cealaltă parte a Iordanului, la Betabara, numită aşa fiindcă însemna “loc de trecere”, sau “vad”, acesta fiind probabil şi locul pe unde israeliţii conduşi de Iosua au intrat în Ţara Făgăduinţei, în Canaan. Ocolind Samaria care era interpusă între Iudea (în sud) şi Galilea (în nord), de multe ori iudeii treceau în dreapta Iordanului, prin Perea şi Decapole. De acolo, şi-a început Isus călătoriile Sale prin Palestina. După ce I-a găsit pe primii ucenici, El se îndreaptă spre nord, ajungând în Cana din Galilea, unde va săvârşi primul miracol, începutul miracolelor Sale, transformând apa în vin la nuntă.
- Amintiţi-vă intenţia lui Ioan, apostolul: să-l arate pe Isus ca fiind Dumnezeu Fiul, nu doar ca Fiul lui Dumnezeu! Să-l arate ca Dumnezeu venit în trup. Nu a intenţionat să-l prezinte cum au făcut-o ceilalţi evanghelişti. Adică, în relaţie cu Israelul (vezi, Matei), ca slujitor al oamenilor (Marcu), sau ca jertfă pentru păcat (Luca).
- Ioan are o strategie în minte şi îşi adaptează mesajul acesteia. Nu relatează nimic despre primii 30 de ani ai Domnului. Toţi ceilalţi au făcut-o deja de acuma! În schimb, el vrea să descrie cum Isus s-a arătat ca Dumnezeu Fiul. Începe cu revelarea Sa ca Mesia şi cu mărturisirea pe care o face Ioan Botezătorul cu privire la identitatea Lui.
- Versetul 19 După unii, lucrurile pe care acesta ni le descrie în acesta au avut loc cu 6 săptămâni după botezul în apă a lui Isus. Trebuie să spun că aşa ceva este îndoielnic! După alţii, acestea s-au petrecut în a doua zi istorisită de Ioan.
Aceste întâmplări ale primei zile, pot fi împărţite în trei secvenţe:
I. În prima, de la 19 – 24: Cercetarea lui Ioan botez.
II. În a doua, negările lui Ioan botez.
III. În a treia, de la v.25 la 28, vedem ce însemna botezul lui Ioan.
I. Prima parte : 19-24 Cercetarea lui Ioan
Evanghelia lui Ioan nu ne spune că Ioan Botezătorul predica un mesaj al pocăinţei şi că noroadele veneau la el în număr mare, dar ne spune că mesajul lui a stârnit o deosebit de serioasă preocupare printre liderii religioşi oficiali ai Israelului. Fiindcă a ajuns la urechile lor ceea ce vestea acest predicator din pustie aceştia au format o “comisie de anchetă pentru cercetarea … “ ştiţi voi, una din comisiile acelea care sfârşeşte prin a nu afla nimic (lucru tipic, nu, şi pentru multe “comisii de anchetă” din vremurile noastre!), comisie ce nu descoperă nimic, nu spune poporului nimic, pentru că grija membrilor ei era pentru propria lor securitate, şi nu a naţiunii. Seamănă cu zilele noastre, nu?
“Delegaţia” trimisă la Ioan merită astfel să fie denumită: “Comisia de ancheta pentru cercetarea evenimentelor petrecute în pustia iudeii şi lângă râul iordan” de pe lângă sinedriu.
Vedem că Ioan botezătorul a reprezentat o mare ameninţare pentru stabilimentul religios al zilei!
Delegaţia venită să-l chestioneze şi interogheze pe Ioan era alcătuită din farisei preoţi şi leviţi. Fiindcă unii dintre aceşti preoţi erau membri ai Sinedriului, a fost normal ca ei să fie însoţiţi de leviţi. Aceasta este menţiune rară în Noul Testament a celor două grupuri împreună. Interesul lor (faţă de Ioan Botez.) era natural fiindcă şi el era fiu de preot (vezi, Luca 1:5).
Ştim că în Iudaism singura condiţie pentru a putea fi preot era descendenţa. Dacă un om nu era urmaş al lui Aaron, nimic în lume nu-l putea face preot! Dacă îi era urmaş, atunci nimic nu-l putea opri să devină unul. De aceea, în ochii autorităţilor Ioan era de fapt un preot şi ca prin urmare a fost natural ca o delegaţie de preoţi să vină şi să afle de ce acest om se comporta aşa de neobişnuit şi ce dorea să comunice prin mesajul său.
Ei aveau de a face cu un om care vorbea cu o vădită autoritate spirituală fără ca în prealabil să fi pretins că este cineva(!) şi mai ales, fără să-i fi consultat pe liderii spirituali ai naţiunii şi să fi obţinut permisiunea pentru ce făcea! Faptul acesta, Sinedriul l-a considerat extrem de periculos pentru “stabilitatea” ţării! Din capul locului Ioan nu se presupunea să vorbească în numele lui Dumnezeu: ei erau cei ce erau plătiţi şi numiţi oficial să o facă! Ei erau “experţii” religioşi ai neamului. La ei trebuia să vină poporul, dacă avea întrebări, nu la un altul. Nu le era de folos să ştie că altcineva putea face treaba mai bine ca ei! În al doilea rând, acţiunile lui Ioan Botezătorul puteau provoca o reacţie populară şi aveau potenţialul de a pune masele în mişcare, ultimul lucru pe care şi-l doreau aceste slugi aservite ale ocupanţilor romani!!!
Dar noi ştim că în lupta lor pentru “păstrarea fiinţei naţionale” (monedă foarte “bătută” şi pe la noi!), liderii religioşi au decis moartea Mesiei lor îndelung aşteptat, a Însăşi salvatorului lor! Din aceeaşi preocupare, Biserica Ortodoxă Română l-a eliminat pe Hristos din centrul religiei lor şi l-a înlocuit cu “tradiţia”! Vezi, Ioan 1:11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit şi Ioan 11:47-51! “Atunci preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au adunat Soborul şi au zis: “Ce vom face? (Ce hotărâre să luăm cu privire la acest om? Trebuie să facem ceva. Nu se mai poate continua aşa!) Omul acesta face multe minuni. Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru (Vatra strămoşească!?) şi neamul. Unul dintre ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela le-a zis…este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul”!! Cum se repetă istoria!
Alcătuirea “comisiei”
Grupul era alcătuit din emisarii (trimişii) fariseilor. E mai mult ca sigur că în spatele acestora a fost Soborul din Ierusalim, sau Sinedriul (Sanhedrinul). Ştim că unul din rosturile Sinedriului era de a se ocupa de cei ce erau suspectaţi de a fi profeţi falşi. Ioan era un predicator la care veneau mulţimile. Văzând aceasta Sinedriul a crezut că ţine de responsabilitatea lui să verifice persoana acestui om. Dorinţa celor ce i-au trimis, era să se asigure că Ioan era inofensiv pentru ei şi pentru interesele lor!
Anchetarea/cercetarea lui Ioan botez.
Observaţie: “Iudeii” – aşa le spuneau doar Neamurile. Însă Ioan care era şi el iudeu foloseşte aceeaşi denumire pentru a-i descrie pe cei ce L-au respins pe Mesia şi care se remarcau ca oameni religioşi. (v.24)
Preoţii deţineau o putere enormă asupra poporului. De ce? Priviţi la rolurile pe care le îndeplineau în jurul Templului. Leviţii mai slujeau şi drept poliţie a Templului. Prin pustie preoţii nu erau lăsaţi să călătorească singuri ca să nu cadă în mâinile unor tâlhari, ci erau însoţiţi de leviţi ca un fel de “body-guards”. În primul rând, Ioan Botezătorul părea un om plin de surprize şi pentru întâmpinarea unor situaţii neprevăzute, preoţii apar înaintea lui însoţiţi de leviţi. În plus, pentru a ajunge la el au trebuit să treacă prin pustie.
Întrebarea lor: “Tu cine eşti?”
Pentru a înţelege întrebarea lor trebuie să ne amintim că în Israel nu a mai apărut un profet de 400 de ani. Şi dintr-o dată din pustie apare acest individ înspăimântător: îmbrăcat în haină de păr de cămilă, care mănâncă lăcuste şi miere sălbatică…etc., care-şi strigă cu voce tare mărturia lui într-un fel în care toţi să o audă. Acolo în pustie se găseşte un om care nu mai aşteaptă până “Duminică” (la Sabat) pentru a merge la sinagoga locală şi a-şi prezenta mesajul lui acolo, ci locul lui de predicare se găseşte lângă un râu. Pentru ei acesta este un preot răspopit, renegat, sălbatic şi lepădat. Un tip periculos, care ameninţă stabilitatea neamului şi bunul mers al bişniţei din Templu. Nu era un conformist, ci un non-conformist! Pare să nu aibe nici un respect pentru tradiţie şi faţă de status-quo -ul politic al Israelului. Şi dacă era ceva care să-i preocupe nespus de mult pe aceşti lideri religioşi ai Israelului atunci acel lucru era status-quo-ul religiei lor şi “păstrarea fiinţei naţionale” (vezi Ioan 1:11 şi Ioan 11:47-51. De ce l-au ucis pe Hristos? Exact în numele “păstrării fiinţei lor naţionale”, deşi acesta nu le-o ameninţa!! şocant, nu?).
Ei şi-au rafinat ritualurile şi obiceiurile atât de mult încât doreau să rămână neschimbate. Au mers până acolo încât şi-au redefinit religia străbună şi aşa cum o ţineau ei a fost din totdeauna şi va trebui să rămână aşa întotdeauna. Dar tocmai la acest capitol Ioan Botezătorul îi tulbură cel mai mult! El contestă ortodoxia moartă în care au ajuns. Dezvăluie adormirea spirituală a naţiunii care îl are la uşă pe Mântuitorul lumii. Vă amintiţi ce făceau în Templu? Cum vindeau animalele de jertfă şi schimbau banii oamenilor veniţi să se închine la Templu? Este evident că a retransforma Templul din Ierusalim într-o casă de rugăciune însemna “out of bussines” pentru aceşti carierişti religioşi? De aceea, îl vedeau pe acest predicator inedit ca fiind cea mai mare ameninţare la adresa stabilimentului religios şi politic al zilei. Mesajul său, felul în care îl prezenta, locul unde o făcea sunt aspecte care atrag îngrijorarea liderilor spirituali ai naţiunii. În plus, motiv de şi mai mare îngrijorare este trezirea pe care Ioan Botez. a provocat-o prin popor. Oamenii vin de pretutindeni puhoaie la el pentru a primi botezul pocăinţei. Ei îşi dau seama nu numai că brusc după 400 de ani un profet a apărut printre ei (şi încă unul pe care ei nu l-au autorizat – nu avea statut de funcţionare de la ei, etc.!?), dar că în plus s-a şi produs o mişcare populară pe care nu ei au iniţiat-o şi nu o controlează! Vedem că acestea sunt suficiente motive de profundă îngrijorare pentru nişte oameni care respingeau orice era nou şi care aveau propriile lor prejudecăţi religioase ataşate slujbelor lor bănoase.
“Comisia” a bătut un drum lung până la betabara!
Cât au putut să călătorească pentru a ajunge la Ioan! Priviţi la o hartă. Până de partea cealaltă a Iordanului! Comisia a plecat departe de Ierusalim. Este uimitor cât de mari eforturi depun astfel de oameni pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt! Ce zel pot să dovedească! Cât de absurde sunt unele fapte pe care le fac! Este exact ceea ce şi Isus vede la ei când spune:
“Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă şi după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât voi înşivă” (Mat.23:15).
Aceeaşi dispoziţie de a depune mari eforturi să-şi păstreze religia şi să-i facă tovarăşi de credinţă cu ei pe toţi vedem la liderii Bisericii Ortodoxe Române. Deşi mai există şi excepţii, uitaţi-vă la cei ce susţin că sunt ortodocşi! Aproape toţi beau, înjură, curvesc trupeşte sau în inimă, fără neruşinare. Bârfesc, urăsc, mint, înşeală, dau mită, abuzează pe orfani, asupresc pe străini, etc. Toate în numele unei credinţe!? Care este aceasta? Dacă le spui că trebuie să se pocăiască de răutatea lor şi să se întoarcă cu adevărat la Dumnezeu, să nu se mai amăgească cu o religie care nu are nici o putere de a le schimba caracterele, aceştia reacţionează urât.
Dar dacă apare cineva sincer, doritor să-i slujească lui Dumnezeu cu respect faţă de Cuvântul Lui, o, ce mai pot să spună despre acesta! Fanatic, sectant, rătăcit, trădător de ţară, homosexual, traficant de arme şi de droguri, etc. Nu credeţi? Citiţi unele articole din ziare! Merg până acolo încât să sugereze darea de legi care să interzică existenţa unor biserici libere şi interzicerea evanghelizării. Culmea, ca şi cum nu ştiu că au mai încercat-o şi alţii! Vor să declare oficial monopolul Bisericii Ortodoxe Române asupra religiei în stat! Prin asta însă, nu facem decât să trecem de la totalitarismul comunist la cel religios! Să schimbăm icoanele de pe pereţi, cum îşi intitula Mircea Dinescu un editorial din Academia Caţavencu (“Schimbarea de icoană”), unde de la tabloul lui Ceauşescu am trecut la o icoană bisericească cu “maica şi pruncul”. Frumos pentru unii care se numesc cu numele Mântuitorului!
De exemplu, toţi, dar aproape toţi candidaţii la preşedinţia României intenţionează să sporească şi mai mult influenţa în ţară a preoţilor şi le promit locurile dintâi în învăţământ, în guvern, şi alte instituţii ale statului. Putem spune că la noi în România, încă nu a apărut adevăratul candidat al Opoziţiei!! Al opoziţiei faţă de minciună şi amăgire religioasă perpetuată până la amorţire!
Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos
(Ioan 1:6-13)
Ideile principale ale pasajului:
I. Ioan Botezătorul: Un martor al Luminii (v.6-9)
II. Venirea lui Isus Hristos (v.10-13) (Tragedia respingerii)
– Cum îl primim?
– Condiţia numirii noastre, copii ai lui Dumnezeu (v.12)
– Cum Devenim copii ai lui Dumnezeu (v.13)
I. Ioan botezătorul: un martor al luminii (v.6-9)
6. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan
7. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9. Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume.
Ioan botez.- Primul vestitor al mântuirii: ce privilegiu!!
Ioan a fost un om cu o misiune exactă – El a venit ca să mărturisească despre Isus Hristos – El a fost un personaj unic având o misiune unică – Este ultimul dintre profeţii VT şi primul creştin – Isus îl numeşte cel mai mare dintre cei născuţi din femei (vezi, Mat.11:11) – A avut privilegiul de a-l prezenta primul pe Isus Hristos, atât Israelului cât şi lumii întregi!!
Ioan avea un caracter deosebit: o viaţa simplă – locuia în deşert – o haină (“parpalacul”) din păr de cămilă – un regim alimentar deosebit: lăcuste şi miere sălbatică (crocant şi dulce!?)
– unul dintre cele trei personaje ale Bibliei care au făcut “jurământul nazireatului” pe toată durata vieţii lor. Samuel, Samson (care a eşuat penibil) şi Ioan. Alţii l-au ţinut temporar, dar Ioan, pe viaţă!
Misiunea sa exactă era de a mărturisi. El nu a fost doar un simpatizant, sau un “avocat” care să prezinte dovezi ce confirmă adevărul spuselor sale, ci a fost un “martor”. El pur şi simplu a spus ceea ce-a ştiut despre Isus Hristos şi a făcut-o cu intenţia de a-i aduce pe păcătoşi pe un drum cât mai scurt la Isus. De a face o proclamaţie directă a Mesiei poporului lui Israel.
Ioan Botezătorul a frânt tăcerea de aprox. 400 de ani dintre VT şi NT. Din această cauză se pare că unii i-au acordat o prea mare prioritate atribuindu-i un loc care se cuvenea doar lui Isus. Unii comentatori biblici cred că prin ceea ce a scris, apost. Ioan a dorit să-l reaşeze pe Ioan Botezătorul la locul cuvenit; să fie Înaintaşul lui Isus, Glasul care anunţa venirea Lui. Nu el era Acela dar era Glasul Lui! Deosebita lui autoritate profetică a produs o puternică impresie asupra tuturor. La un moment dat chiar şi asupra lui Irod despre care care se spune că-l asculta cu plăcere, dar care în cele din urmă i-a tăiat capul (Marcu 6:20-21)!
Această puternică impresie se datorează modului exemplar în care şi-a îndeplinit misiunea şi datorită consacrării lui în slujba Lui Isus. El reprezintă pentru noi un model al mărturiei creştine.
Aplicaţie:
Şi noi avem astăzi o misiune foarte exactă, aceea de a-l face cunoscut lumii pe Domnul nostru. Avem de asemenea un mesaj foarte clar şi foarte direct: Evanghelia – vestea morţii Lui pentru păcatele noastre şi a învierii Sale ca dovadă a îndreptăţirii noastre.
Pentru a ne îndeplini cu succes misiunea noastră, am primit de la Dumnezeu putere. Dar în timp ce la Ioan vedem că această putere l-a dus la sacrificiul total, la noi nu pare să aibe acelaşi efect!
* Cum folosim această putere de a-i fi martori, putere despre care se vorbeşte în Fapte 1?
* Până unde duce sacrificiul nostru în continuarea acestei lucrării începute de Isus şi după înălţarea Lui la cer, încredinţată nouă, ucenicilor Săi din toate veacurile?
* Până la ce nivel de devotament îi permitem să ne aducă puterii de a fi martori ai Săi?
Pe Ioan Botezătorul l-am văzut dând totul pentru onorarea misiunii lui. Se poate spune despre el că a fost un om“dezlănţuit” în slujba lui Dumnezeu!
* Se poate spune acelaşi lucru despre noi?
A trăit o viaţă necompromisă şi a lăsat un mesaj inconfundabil: L-a făcut cunoscut lumii pe mântuitorul. Şi-a îndeplinit misiunea cu mare succes. În ciuda, pierderii propriei vieţi pe care n-a considerat-o dragă.
* Pot din cuvintele noastre (mesajele noastre) să-l cunoască oamenii pe Isus Hristos?
S-a exclus pe sine!
Pe Ioan Botez. nu-l vedem niciodată preocupat să atragă atenţia asupra lui însuşi. Preocuparea faţă de sine este absentă din mărturia lui. Ba dimpotrivă, a spus că “El (Isus) trebuie să crească, iar el (Ioan Botez.) să se micşoreze” (Ioan 3:30).
Omul îmbrăcat cu ceea ce noi am numi astăzi “o şubă” şi care mânca şi trăia ca un pustnic, ca un adevărat monah, nu a dorit să se laude lumii cu nici unul dintre aceste aspecte ale vieţii sale…Pe când alţii din zilele noastre fac tocmai opusul!
Exemplu: (vezi, oribilul exemplu de marţi seara de la emisiunea TV “Viaţa Spirituală” în care Titi Dincă, prezentatorul, a “precizat” de câteva ori că un invitat avea 43 de ani trăiţi într-o mănăstire iar celălat monah, 20 şi ceva!)
Dacă a trăit aşa, Ioan nu a făcut-o ca să atragă lauda şi recunoaşterea oamenilor, ci ca să sugereze dăruirea lui în slujba lui Dumnezeu, devotamentul şi sacrificiul necesar pentru îndeplinirea chemării de creştin. El nu ţinea cu tot dinadinsul ca oamenii să ştie câţi “ani de pustie” el are la activ. Dorea fierbinte să-l ştie şi să-l primească pe Isus. El, Isus, este “cel ce vine din cer” şi care “este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toţi” (3:31). Acestea au fost cuvintele lui!
Pentru ca toţi să creadă prin el…
El nu a trăit pentru el, ci pentru Isus. A trăit într-un fel în care să toţi să “creadă” în Isus prin el.
* Facem noi tot ce putem pentru ca oamenii să creadă în El prin noi? Gândiţi-vă în acest moment la câteva lucruri ce le-aţi fi putut face şi prin care toţi puteau să creadă în El, dar nu le-aţi făcut.
* Sunt lucruri pe care dacă le-aţi face, toţi ar crede în El prin voi? Fără îndoială că sunt. Faceţi-le şi veţi deveni cel mai bun motiv pentru ca oamenii să-l accepte pe Isus! Dacă nu le faceţi, îşi vor scuza necredinţa cu ceea ce voi n-aţi făcut!
Ilustraţie: Cineva a spus că creştinii sunt fie cel mai bun motiv ca oamenii să-l primească pe Isus, fie scuza ca să nu-l primească!! Eşti tu un motiv sau o scuză?
Prin noi?
Nu-i aşa că dacă s-ar spune că noi mărturisim despre Hristos pentru ca toţi că creadă în El prin noi, primul gând care ne vine în minte este “prin noi”? Că ne închipuim la amvoane înaintea mulţimilor de păcătoşi cărora le predicăm cu putere? Dar acea putere pentru ca ei să creadă în El nu rezultă atât din ceea ce spunem, ci din cât de devotaţi suntem în particular!
* Se poate spune, în Petroşani, sau în ţara mea, a venit un om trimis de Dumnezeu (nu de o biserică anume!): care este numele lui? Există un asemenea om? Vrem să-l cunoaştem! Cine este acela?
Ioan botez. A predicat pocăinţa şi a trăit pocăinţa. Se poate spune la fel depre noi?
Exemplu:
“În timp ce un misionar creştin vorbea unui grup de femei hinduse, una dintre acestea s-a îndepărtat în tăcere. La scurt timp s-a întors înapoi şi părea să asculte cu şi mai mare atenţie ca înainte. “De ce ai plecat în mijlocul predicii mele?” a întrebat-o misionarul. Ea i-a răspuns: “Am fost atât de interesată de lucrurile minunate pe care le spunea-i încât m-am dus şi l-am întrebat pe servitorul tău dacă trăieşti ce spui. El a spus că o faci. Aşa că m-am reîntors aici să aud mai multe despre Isus!”
II. Venirea Lui Isus Hristos (10-13)
10. El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu l-a cunoscut.
11. A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit.
12. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13. născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Drama respingerii Lui
Data trecută am văzut care este cea mai triumfătoare declaraţie a scripturii. Vers.5 – “Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”. Vers.11 ne spune că, “A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit”! Ce ne spune aceasta?
Imaginaţi-vă cum Dumnezeu, Creatorul universului, a intrat în casa unor oameni, a stat la masă cu ei, a umblat cu ei, a stat în barcă cu ei, sau a mers la Templu împreună cu ei. Cum a trăit în acelaşi oraş cu oameni care nu l-au primit. El s-a aflat în lume, printre oameni. Au ştiut ei cine este El? De unde venea? Ei nu l-au recunoscut şi nu l-au cinstit ca atare. Nu şi-au dat seama cine a stat la masa lor, cu cine au umblat pe drum, cine este Cel ce-a venit printre ei. Mai mult decât atât, nu l-au primit în inimile lor. Nu i-au acordat recunoaşterea spirituală care I se cuvenea!
Lumea a fost atât de inconştientă de prezenţa Lui încât nu şi-a dat seama pe cine avea în mijlocul ei. Păcatele i-au împiedicat pe oameni să-şi dea seama cine era printre ei. Iar atunci când El le spunea cine era, nu credeau! Nici până astăzi nu-l cred!
S-a aflat în lume, în mijlocul creaţiei Sale şi a creaturilor Sale şi totuşi acestea nu l-au recunoscut. Vedem, marea, vântul, pământul, moartea, dracii, recunoscându-l şi ascultându-l necondiţionat, dar cu câteva excepţii nu-i vedem şi pe toţi oamenii facând la fel! Cum de s-a putut aşa ceva? Ce i-a împiedicat pe aceştia să-l primească? Dintre toate animalele doar omul este dotat cu înţelepciune şi gândire. Singurul dotat cu personalitate. Şi totuşi el, omul, cununa creaţiei Lui este cel ce nu l-a primit! Nu este aceasta cea mai mare tragedie? El a venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit.
Exemplu: E ca şi cum un tată nu este recunoscut ca tată de chiar proprii lui copii de sânge, pe care i-a făcut, pe care i-a crescut, i-a hrănit, i-a îmbrăcat, i-a educat şi i-a făcut oameni. Când vedem lucrul acesta petrecându-se oamenilor îl numim nerecunoştinţă. Dar Însuşi Dumnezeu S-a aflat în mijlocul lor. Lui îi datorează existenţa şi ei nici măcar nu vor să recunoască cine este! Şocant!
De aceea, cu cât mai şocant este să ştii că cel respins, refuzat şi nerecunoscut nu este un tată pământesc, ci chiar Tatăl ceresc. Dumnezeu, Creatorul acestor fiinţe nerecunoscătoare şi neprimitoare, înstrăinate şi ostile Lui, sunt ignorante faţa de prezenţa Lui în mijlocul lor din pricina stării lor de păcat în care s-au născut şi în care trăiesc toţi.
Inconştienţa unei lumi întregi faţă de Creatorul ei este nespus de mare. Ce contează o minoritate de credincioşi, dacă ne gândim la cât de mulţi l-au respins? Că a fost respins de poporul Său şi i-au fost cei mai neprimitori chiar cei ce erau de un trup cu el? Această tragedie nu poate fi compensată de faptul că alţii au crezut, sau de faptul că Creştinismul a ajuns să se răspândească în lume devenind chipurile, o religie mondială. Majoritatea creştinilor cu numele nu-l cunosc şi nu l-au primit nici ei. În multe biserici, El este un Necunoscut. Ignoranţa faţa de Dumnezeu domină încă.
Recunoaşterea lor a Lui Isus a mers până acolo încât să admită că era un om. Doar un simplu om. Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele? Doar Dumnezeu poate ierta păcatele! Ei nu vedea înaintea ochilor decât un om.
Dar, Isus deşi făcea aceasta tocmai pentru a le demonstra că este mai mult un om, nu a fost recunoscut ca atare. La fiecare sugestie a Lui sau declaraţie directă cum că ar fi Dumnezeu, ei au reacţionat violent. L-au considerat doar un învăţător, cel mult un profet, un lucrător de miracole, dar nicidecum Fiul lui Dumnezeu, sau Dumnezeu Fiul!! Nu ştiau cine este, de unde vine, ce vrea de la ei. Avea o naştere suspectă, o copilărie neobişnuită, deşi după toate aparenţele era un om normal. În cele din urmă şi-au finalizat neacceptarea eliminându-l dintre ei răstignindu-l pe cruce. Acela a fost singurul loc din univers pe care I l-au repartizat şi de unde au crezut că nu-i mai poate incomoda şi stânjeni în necredinţa şi-n păcatul lor. Acolo se află şi astăzi pentru cei mai mulţi, dar nu cred că nu-i incomodează! Cred că sunt chiar foarte stânjeniţi în conştiinţele lor în timp ce-şi văd de păcate.
Drama respingerii Lui Isus Hristos este şi mai amplificată când ne gândim că limba originală ne sugerează că El a venit “acasă” la El, la ai Săi. Leon Morris oferă această ilustraţie:
“Un om epuizat de muncă vine pe drumul către casă. Obosit, dar bucuros că truda acelei zile s-a încheiat se îndreaptă nerăbdător către căminul său drag. Paşii i se precipită pe măsură ce se apropie de casa lui. În sfârşit, vede casa cea dragă. Bagă mâna în buzunar pentru a scoate cheia… dar aceasta nu este de găsit! Nici o problemă! Familia lui este acasă. Ajuns la uşă sună la sonerie. Sună o dată, de două ori, de trei ori… şi tot aşa o vreme. Nimeni nu-i deschide. Ai Săi sunt în casă şi-şi dau seama că el aşteaptă afară la uşă. Perdeaua de la fereastră se mişcă un pic iar ochi pe care el îi cunoaşte atât de bine, îl privesc cu suspiciune, lăsându-l să stea în pragul uşii închise. Ce ilustraţie stupidă spuneţi? Este exact ce i-au făcut oamenii lui Isus!
Este ceea ce oamenii continuă să-i facă şi azi!”
Condiţia numirii noastre, copii ai Lui Dumnezeu (v.12)
“Dar tuturor celor ce l-au primit”, indică existenţa unor excepţii. Celor care l-au recunoscut şi l-au primit în vieţile lor Dumnezeu le-a făcut un mare favor: I-a primit în familia Lui.
Condiţia aşadar, este primirea Lui, credinţa în numele Lui!
Foarte important de reţinut: Dreptul de a ne numi “copii ai Lui Dumnezeu” este un drept dat doar de Dumnezeu!
Poţi să ai acest drept doar atunci când…
Când,
Eşti născut din Dumnezeu primindu-l pe Fiul Lui, Isus,
Eşti născut din Dumnezeu prin voia Lui,
Poţi să te numeşti copil al Lui Dumnezeu. El îţi dă atunci acest drept!
Acest drept aparţine doar acelora care s-au născut din nou, din Duhul lui Dumnezeu. Nu este al nimănui altcuiva! Nici a celor născuţi din sânge, nici a celor născuţi din voia firii lor şi nici a celor născuţi din voia vreunui om.
Condiţia numirii noastre, “copii ai Lui Dumnezeu” – ver.12: “Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”
Te naşti din Dumnezeu prin a-l primi pe Fiul Său. Aceasta este o condiţie de îndeplinit şi un act conştient ce se aşteaptă de la noi pentru a avea dreptul să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Merită observat că apost. Ioan nu pleacă de la premiza că toţi sunt deja copii ai lui Dumnezeu!
Cine porneşte de la o astfel de premiză ajunge la iluzii!
Ce este o premiză?
Premiză – 1. o deducţie bazată pe o idee preconcepută, formată mai dinainte (uneori neverificată); 2. o presupunere ce se bazează pe ceva ce în mod automat se consideră adevărat (fără ca neapărat să fie aşa); 3. o concluzie ce porneşte de la un argument considerat din start ca fiind adevărat.
Iluzie – 1. aparenţă înşelătoare, datorită perceperii denaturate a realităţii; 2. speranţă, dorinţă neîmplinită; 3. amăgire.
A-şi face iluzii – a nădăjdui sau a face să nădăjduiască lucruri irealizabile
Un exemplu de actualitate – Trist
Biserica Ortodoxă Română este notorie la noi pentru practicarea iluzionismului în grija “pastorală” pentru suflete (deşi nu este doar cazul ei, ci şi a multora neo-protestante). Cum adică? Foarte simplu, pornind de la premiza că toţi sunt creştini, că poporul român s-a născut creştin şi că este creştin de 2000 de ani(!?), acesta se iluzionează cu privire la realitate şi la adevărata lui stare spirituală ce se poate simplu constata doar coborând în stradă. Biserica aceasta îi consideră creştini şi credincioşi pe români chiar de când s-au născut, adică copii ai lui Dumnezeu, pe oameni care niciodată nu au luat decizia personală de a-l primi conştienţi pe Fiul lui Dumnezeu în vieţile lor şi care nu sunt născuţi din Dumnezeu, ci doar din sânge, din voia firii lor, sau din voia vreunui om, fie el pastor, sau patriarh. Aceasta este o gravă eroare ce le oferă oamenilor un sentiment fals de siguranţă în sânul grupării care-i consideră ca atare. Cei ce acceptă de la sine şi gratuit această iluzie, îşi pun în pericol soarta lor eternă!
Apostolul Ioan, autorul evangheliei nu porneşte de la o astfel de premiză. Dimpotrivă, o neagă vehement. Ioan nu susţine ideea preconcepută că oamenii îl au pe Isus şi ca prin urmare că ar fi copii ai lui Dumnezeu. Dacă ar fi avut o astfel de idee preformulată s-ar fi amăgit singur şi n-ar fi avut rost să mai scrie ca oamenii să creadă şi crezând să aibe viaţa (vezi, 20:30-31). În schimb, el spune că oamenii devin copii ai lui Dumnezeu doar îndeplinind nişte condiţii foarte exacte (adică, să-l primească pe Isus) şi doar trecând printr-o experinţă foarte necesară (adică, să se nască din Dumnezeu, vezi, cap. 3). Biblia se opune cu tărie acestui fel de premize şi de idei preconcepute. Ioan Botezătorul le-a spus fariseilor şi saducheilor care veneau să primească botezul lui, dar care nu făcuseră încă roade vrednice de pocăinţă,
“să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam” (Mat.3:8-9).
De aceea, putem vedea că Biblia se opune iluziilor de acest fel!
Sau, pe Isus îl vedem încercând să alunge iluzia iudeilor că ar fi slobozi şi nu robi ai păcatului, sau dorind să spulbere deducţia pripită că ei ar fi fiii lui Avraam doar fiindcă sunt sămânţa lui când în realitate faptele lor îi recomandau ca avându-l drept tată pe diavol !! Putem vedea aceasta în dialogul pe care Ioan îl relatează în cap. 8, de la v.30 la 44.
Aşa cum ne-a spus-o vers.11, lumea nu l-a cunoscut şi nu-l cunoaşte, oamenii nu l-au primit şi nu-l primesc nici astăzi. Oamenii se nasc ignoranţi faţă de Dumnezeu. De aceea, cei ce vor să fie copiii Lui, trebuie să-L primească – care este un act de voinţă şi conştient – pe Fiul Lui, pe Isus. Nu, “să primească” un botez, de mic sau de mare, nu, să primească o credinţă, ortodoxă sau alta, nu să primească dreptul de membru al unei biserici sau al alteia, ci să-L primească pe El, pe cel ce este mântuitorul!
Cine le dă dreptul?
După aceea, cel ce dă dreptul unor oameni să se numească copii ai lui Dumnezeu nu poate fi altul decât Dumnezeu! Nimeni altul, fie el popă, pastor sau predicator şi nimic altceva, fie religie, tradiţie, moştenire, nu îndreptăţeşte pe un alt om să se numească copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel ce eliberează “autorizaţie de creştin”(?!). Mulţi poartă ilegal acest nume şi şi-au falsificat dreptul de a-l purta. Ei şi-au asumat acest drept de altundeva, şi nu Dumnezeu le-a dat! Îşi bazează presupunerea lor că sunt copiii Lui pe altceva decât că l-au primit în inimile lor pe Isus şi cred în Numele Lui pentru mântuirea şi iertarea lor. Aceştia sunt nişte bastarzi spirituali! Cred că pot să-şi aroge acest drept fiindcă aparţin unei anume biserici sau frecventează o anume adunare creştină. Că au o credinţă mai deosebită decât a altora. Din păcate toate aceste temeiuri nu-i justifică să se numească “copii ai lui Dumnezeu” cum i-ar justifica dacă l-ar primi pe El. Aceste presupuneri forţate nu aduc o pace deplină a conştiinţei că poartă cu îndreptăţire numele de “creştin” fiindcă l-au primit personal pe Cristos. Nu pot să înlocuiască nici recunoaşterea din partea lui Dumnezeu a legitimităţii lor ca şi copii adevăraţi ai Lui. Aceşti oameni sunt de compătimit! Fie ca Dumnezeu să nu le dea linişte sufletelor lor şi conştiinţelor lor până ce nu primesc acest drept direct de la El!
* Cine îţi dă “dreptul” ţie să te numeşti copil al lui Dumnezeu?
* Ce te face să crezi că eşti creştin? Faptul că într-o zi l-ai primit conştient pe Isus Hristos şi crezi în Numele Lui, sau presupunerea că eşti deja creştin fiindcă te-ai născut creştin, te-ai botezat în apă, sau te-ai alăturat unei adunări creştine?
Cum devenim copii ai Lui Dumnezeu? Prin naştere din Dumnezeu! (v.13) Nu este nimic mai important în viaţă decât să ştii că îl cunoşti pe Isus Hristos! Să ai asigurarea că întreţii o autentică relaţie personală cu El. Pentru a ajunge să afli cu siguranţă aşa ceva este nevoie să începi cu o onestă examinare de sine. Altfel spus, cu o confruntare de sine. Dacă eşti un creştin adevărat atunci vei fi încurajat şi mişcat de privilegiul ce ţi s-a acordat: de a-l cunoaşte pe El! Dar dacă nu eşti creştin cu adevărat, atunci trebuie să profiţi de această ocazie pentru a-ţi descoperi adevărata ta condiţie spirituală. Dacă nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu eşti un copil al Lui şi nu mergi în ceruri! În acest caz nevoia ca tu să iei o decizie de a-l primi pe Isus este mai mult decât evidentă!
Dovezi ale naşterii “din nou”, “de sus”, sau “din Dumnezeu”
Ne vom afla acum în căutarea “dovezilor interne” ale naşterii din nou, ale înfierii noastre de către Dumnezeu. Există şi “dovezi externe”: viaţa de zi cu zi, exemplul personal, etc., dar pentru liniştea noastră această dovadă se află în noi şi o putem găsi.
Câteva “dovezi interne” ale naşterii tale din nou.
Când eşti născut din Dumnezeu sunt câteva lucruri care se petrec lăuntric în tine. Devii un copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu îţi dă dreptul să te numeşti aşa, dar nu o declară cu o voce audibilă lumii din jurul tău! Aşadar cum ştii că eşti copil de Dumnezeu? Iată câteva din “dovezile interne” (Danny Bond – Pacific Hills Church) ale devenirii tale:
Rom.8:15-16
“Şi voi n-aţi mai primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava! adică, Tată! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”
Galat.4:6
“Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, adică Tată! “
Avem aceeaşi apropiere şi intimitate cu Dumnezeu pe care a demonstrat-o Isus. În Marcu 14:36, expresia folosită de Isus în rugăciunea Sa din gradina Ghetsimani sugerează apropiata relaţie personală pe care El o avea cu Tatăl: “Ava, adică Tată (“Daddy”,”Tati”,”Tăticule”)…depărtază de la Mine paharul acesta! Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu”.
Astfel, o “dovadă internă” este să vezi la tine aceaşi intimitate cu Dumnezeu pe care am văzut-o la Isus. Întreabă-te…
* Există aceeaşi naturaleţe în relaţia ta cu Dumnezeu care există normal într-un copil care nu este nevoie să fie convins că-i aparţine tatălui său?
Crezi că mai este necesar să-l convingi pe Gabriel că Teo este tatăl lui? Nu, pentru că i se pare atât de natural să fie! O ştie şi chiar dacă eu aş nega-o el încă ar crede-o! (Vezi, explicaţia lui Danny! Aflat într-o mulţime de străini aceasta spune “ştiam, simţeam că între toţi acei oameni/bărbaţi şi tatăl meu exista o diferenţă!” Relaţia lui cu tatăl său i se părea mult diferită de cea cu alţi oameni.) Ai un natural sentiment, sau simţământ de apartenenţă la Dumnezeu?
În cazul unui creştin acest sentiment este imposibil să apară fără lucrarea Duhului Sfânt, după cum am văzut mai sus. În acelaşi timp este adevărat că această mărturie interioară nu poate fi falsificată şi înlocuită de nici una din religiile lumii, sau de vreun truc al oamenilor religioşi.
De asemenea, un creştin adevărat posedă un simţământ de apartenenţă nu numai lui Dumnezeu dar şi celor ce sunt la rândul lor copiii Lui. Este una să nu te simţi aproape de unii, dar alta să simţi că le aparţii. Că ai ceva în comun cu aceştia. De câte ori nu vi s-a întâmplat să simţiţi că aveţi ceva în comun cu un necunoscut? Nouă ni s-a întâmplat de câteva ori. Odată la Bucureşti într-un restaurant, în “săptămâna de miere” (n-am avut parte de “o lună”!), pe când ne reîntorceam de pe Litoral am cunoscut nişte “necunoscuţi” doar bănuind că aveam ceva în comun. Într-adevăr, şi ei erau creştini! Altă dată, tot reîntorcându-ne de la mare ne-am cunoscut în tren cu un cuplu din Târgu-Mureş care lucrează la o editură creştină, cu care nu aveam nici o lagătură, decât tricourile! Alteori, ştii pur şi simplu că deşi nu te vezi cu unii ai un fel de asigurare cu privire la aceştia şi o căldură care-ţi cuprinde sufletul numai când te gândeşti la ei. Vrei să fii împreună cu ei, vrei să fii cu cei ce sunt ai Lui.
Înţelegem atunci de ce unora nu le pasă prea mult să vină duminica la biserică! Nu simt cu tărie că ne aparţin sau că noi le aparţinem. “Ai mei”, “de-ai noştri”; aţi observat că avem expresia “cei din biserica mea”, “cei din biserica noastră”? (1 Ioan 5:1-3) Ştiţi cum de mici ne căutăm grupul căruia să-i aparţinem? Ei bine, dacă nu ai asemenea relaţie cu creştinii, nu doar dintr-o anume biserică, ci cu creştinii în general, ar trebui să te îngrijorezi! Dar ai speranţă. Poţi ajunge la capătul căutării tale!
1 Ioan 3:1-5
“Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe El”
Folosirea noului testament în citirea vechiului testament
1. Ţine minte că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16).
2. Trebuie să înţelegi că Noul Testament continuă şi completează istorisirea ce-a fost începută în cel Vechi – “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rân-duri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1,2).
În Vechiul Testament este ascuns cel Nou, iar în Noul Testament este descoperit cel Vechi. Oricare din ele este incomplet fără celălalt.
3. Citeşte cu atenţie viaţa oamenilor din istorisirile Vechiului Testament şi caută cu atenţie acele “pilde scrise pentru învăţătura noastră” (1 Corinteni 10:11, Romani 15:4), pentru a şti ce să facem şi ce să nu facem.
4. Trebuie să înţelegi diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament – “căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).
5. Să cunoşti scopurile legii:
a. să descopere păcatul -“deoarece prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20)
b. să ne conducă la Isus – “Legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24)
c. să “cunoşti voia Lui, să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege” (Romani 2:18)
d. “Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12, 3:31, Matei 5:17-20)
6. Câteva dintre legile Vechiului Testament sunt repetate şi pentru creştinii Noului Testament (de exemplu, Matei 5:20-6:18 repetă şi intensifică legea) iar altele sunt îndepărtate (a se studia cu atenţie Faptele Apostolilor 15:1-29).
7. Caută să descoperi “cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23) şi, din nou, “dreptatea şi dragostea de Dumnezeu” (Luca 11:42). Vezi, de exemplu, 1 Timotei 5:18.
8. Caută să descoperi legea mai înaltă a dragostei -“În aceste două porunci (Deuteronomul 6:5 şi Leviticul 19:18) se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei 22:37-40).
9. Ţine minte că în relaţia ta cu Dumnezeu tu nu eşti “sub Lege ci sub har” (Romani 6:14; 10:14) şi că te afli sub “legământul cel nou” (Luca 22:20, Evrei 8:13), ceea ce înseamnă că vechiul legământ nu este pentru tine.
10. Caută să-L descoperi pe Isus în fiecare pagină a Vechiului Testament – “tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi”(Luca 24:44-47) şi “dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39):
a. profeţii împlinite cu privire la prima venire a lui Isus (1 Petru 1:10-12, 2 Petru 1:19-21)
b. profeţii neîmplinite cu privire la a doua venire a lui Isus (Matei 24:15)
c. caută să găseşti “icoane preînchipuitoare” (Romani 5.14), “asemănări” (Evrei 9.9) “chipuri” (Evrei 9:23-24) şi “umbre” (Evrei 10:1, Coloseni 2:16-17) ale lui Isus.
Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament
1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:
În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.
2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:
Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.
Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.
Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.
3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:
Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.
Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.
Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:
1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.
2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.
3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.
Astfel:
Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.
De ce permite Dumnezeu să se întâmple lucruri oribile?
de R.C. Sproul
De ce lasă Dumnezeu să existe împuşcături la întâmplare, accidente fatale şi alte lucruri oribile?
Din moment ce noi credem că Dumnezeu e Autorul acestei planete şi e Suveranul ei, în mod inevitabil ne întrebăm unde e El atunci când au loc astfel de lucruri îngrozitoare.
Cred că Biblia răspunde la această întrebare mereu şi mereu, din diferite unghiuri şi în diferite feluri. Desigur, primul răspuns îl găsim în cartea Genezei, unde ni se relatează căderea omenirii. Răspunsul imediat al lui Dumnezeu la păcatul rasei umane împotriva stăpânirii şi autorităţii Sale a fost să blesteme pământul şi viaţa oamenilor. Vedem manifestarea concretă a acestui blestem în natură, acolo unde spinii devin parte a grădinii iar viaţa umană e caracterizată de-acum de sudoarea frunţii, durerea fiind prezentă chiar şi la naşterea unui copil. Acest lucru ilustrează faptul că lumea în care trăim e un loc plin de întristări şi tragedii.
Dar nu trebuie niciodată să tragem concluzia că în această lume există o corelaţie directă între suferinţă şi vina oamenilor asupra cărora vine tragedia. Dacă nu ar exista păcat în lume, nu ar exista nici suferinţă. Nu ar fi nici accidente fatale, nici împuşcături la întâmplare. Dar pentru că păcatul e prezent în lume, suferinţa e prezentă şi ea, numai că nu întotdeauna e valabilă regula că pentru cinci kilograme de vină primeşti cinci kilograme de suferinţă. Aceasta e impresia pe care cartea Iov se străduieşte din greu să o risipească, la fel şi răspunsul lui Isus la întrebarea cu privire la omul născut orb (Ioan 9:1-11).
Pe de altă parte, Biblia ne arată clar că Dumnezeu lasă să se întâmple aceste lucruri şi într-un anume sens le predestinează să aibă loc ca parte a situaţiei prezente în care suntem sub judecată. El nu a eliminat moartea din această lume. Fie că e vorba de ceea ce noi considerăm a fi o moarte prematură sau e o moarte violentă, moartea face parte din natura lucrurilor. Singura promisiune e că va veni o zi în care suferinţa va înceta cu desăvârşire.
Ucenicii l-au întrebat pe Isus despre situaţii asemănătoare – de exemplu, cea în care sângele galileenilor a fost amestecat cu jertfele lor de către Pilat, sau cea în care optsprezece oameni au fost ucişi atunci când turnul s-a prăbuşit peste ei. Ucenicii întrebau cum se poate aşa ceva. Răspunsul lui Isus a fost aproape sever. El a spus: “Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel”, readucând în discuţie faptul că răutatea morală Îi dă posibilitatea lui Dumnezeu să permită ca astfel de lucruri teribile să aibă loc într-o lume decăzută.
În Vechiul Testament, Dumnezeu a adus judecata asupra lui Israel şi asupra altor naţiuni prin evenimente catastrofice. Se mai întâmplă şi azi la fel?
Este Dumnezeu încă Dumnezeu? Este Dumnezeu încă Domnul istoriei? Diferenţa e următoarea: Atunci când Dumnezeu s-a folosit de o catastrofă ca un braţ al judecăţii Sale în Vechiul Testament, ştim că judecata era în spatele evenimentului catastrofal pentru că beneficiem de descoperirea scrisă care ne spune că era vorba de mâna lui Dumnezeu intervenind în istorie. Pe măsură ce noi ne trăim vieţile şi vedem naţiunile cum suferă din cauza catastrofelor şi calamităţilor care-i lovesc pe oameni, nu ştim exact care e relaţia dintre aceste catastrofe şi judecata lui Dumnezeu.
Daţi-mi voie să mă folosesc aici de o paralelă biblică. În capitolul nouă al Evangheliei după Ioan, ucenicii au pus o întrebare în legătură cu un om născut orb: S-a născut aşa pentru că el a păcătuit sau pentru că părinţii lui au păcătuit? Răspunsul lui Isus a fost: nici unul din ei. S-a născut orb pentru un cu totul alt motiv. Nu a fost din cauza vreunui blestem, ca o exprimare a judecăţii divine. Acel text şi întreaga carte a lui Iov ar trebui să ne facă să ne reţinem de la a presupune în cazul unor persoane că tragedia sau catastrofa abătută asupra lor e un act direct de judecată divină. E adevărat, s-ar putea să fie aşa. Vedem nenumărate cazuri în Sfânta Scriptură în care Dumnezeu aduce cu adevărat nenorocirea asupra casei unei persoane care a păcătuit flagrant în neascultare de Dumnezeu. Biblia spune că dacă suntem vinovaţi, Dumnezeu ar putea păstra judecata pentru mai târziu, sau am putea primi o judecată temporară în această lume chiar acum din mâinile Lui. Nu ştim niciodată sigur dacă nenorocirea pe care o experimentăm ca indivizi e un act direct de judecată sau nu. Ce e adevărat pentru indivizi e adevărat şi pentru naţiuni.
Îmi amintesc că l-am auzit pe Billy Graham spunând într-o predică acum câţiva ani: “Dacă Dumnezeu nu aduce judecata împotriva Statelor Unite ale Americii, va trebui să-Şi ceară iertare în faţa Sodomei şi Gomorei.” Amintiţi-vă, Isus a avertizat cetăţile care I-au auzit mesajul, Horazin şi Betsaida, că în Ziua Judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora decât pentru ele. Deşi nu mai avem interpretarea profetică a motivului pentru care Dumnezeu aduce judecata, ştim că nici o naţiune nu este scutită de judecata lui Dumnezeu.
ADEVĂRATA POCĂINȚĂ
Pocăința înseamnă lucruri diferite pentru diferite persoane. Dacă ai fost crescut într-o religie bazată pe performanță, pocăința este ceva ce trebuie să faci pentru a fi mântuit… „Dacă nu te pocăiești, tu nu ești mântuit. Acel ceva ce trebuie să faci este să te întorci de la păcat, firește.” Însă, după cum vom vedea, aceasta este o interpretare limitată și derutantă a pocăinței.
Ce este pocăința?
Cuvântul din greacă tradus în mod obișnuit pocăință este metanoia, care literal înseamnă „a schimba conținutul unui mod de gândire stabilit,” dar este cunoscut în general prin expresia de „a-ți schimba mintea.”
Cuvântul din greacă pentru pocăi (metanoeo) este similar și ambele cuvinte sunt derivate din cuvântul grecesc pentru minte (nous). Deci, a te pocăi este a-ți schimba mintea. De ce schimbarea minții tale este importantă? Pur și simplu, deoarece crezând corect întotdeauna duce la a trăi corect.
Tu nu îți poți reînnoi mintea fără să te pocăiești, deoarece pocăință înseamnă să îți schimbi mintea. Când descopăr ceva nou despre bunătatea lui Dumnezeu, mă pocăiesc – îmi schimb modul de gândire, astfel încât viața mea să se alinieze cu ceea ce este adevărat.
Este pocăința întoarcerea de la păcat?
Să aruncăm o privire la un exemplu din Scriptură:
Şi, după ce Ioan a fost închis, Iisus a venit în Galileea predicând Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, şi spunând: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu; pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!“ (Marcu 1:14-15, GBV)
Mințile religioase interpretează vorbele lui Iisus ca și „întoarceți-vă de la păcat și credeți vestea bună” (Marcu 1:15). Însă nu aceasta este ceea ce Iisus a spus. El Se adresa necredincioșilor, și cu alte cuvinte le spunea: „Schimbați-vă mintea necredincioasă și credeți vestea bună!”
Pocăința nu este în primul rând o problemă a păcatului, ci este o problemă de credință. Noi ne-am născut umblând prin vedere și încrezându-ne în firea noastră. Iisus spune, „Schimbă-ți modul în care gândești și crede vestea bună.”
Întrucât pocăința înseamnă a-ți schimba mintea este cu siguranță posibil ca cineva să se poată pocăi prin a se întoarce de la păcat, și există o mulțime de oameni în Biblie care au făcut așa. Dar acesta este doar un fel de pocăință și nu este genul care duce la salvare. În Noul Testament, pocăința înseamnă specific a te întoarce la Dumnezeu.
Adeverind deopotrivă iudeilor şi grecilor că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu în pocăință și să aibă credință în Domnul nostru Iisus Hristos. (Fapte 20:21, AMP)
A te întoarce de la versus a te întoarce la poate părea ca și când despici firul în două, însă diferența este ca diferența dintre viață și moarte! Cine se întoarce la Dumnezeu se întoarce de la păcat și de la faptele lui religioase moarte în mod automat, dar cine se întoarce de la păcat nu se întoarce automat la Dumnezeu. De aceea este periculos și derutant să predici pocăința ca și „întoarcere de la păcat.” Pavel nu a făcut-o niciodată… „Am predicat ca ei să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu.” (Fapte 26:20).
Ca de obicei, Pavel a luat îndrumarea de la Iisus:
„Nu am venit să chem pe cei neprihăniți, ci pe păcătoși la pocăință.” (Luca 5:32)
Din nou, mințile religioase interpretează aceasta ca și o chemare de a te întoarce de la păcat, însă întoarcerea de la păcat nu te face neprihănit. Un necredincios care se întoarce de la păcat rămâne un necredincios. Întorcându-te de la păcat te va face o persoană morală, dar nu te va face neprihănit. Neprihănirea vine doar prin credința în Hristos.
Adesea mesajul pe care îl auzim este acesta: „Dumnezeu este sfânt și nu te va primi decât dacă te întorci de la păcat.” Este vândut ca un mesaj al pocăinței și se adresează rațiunii noastre adamice „Pot să repar ceea ce am ruinat,” dar este complet fals. Este o minciună ce promovează firea și te ține de a veni la Iisus.
Faptul este că Dumnezeu e sfânt și nu te va accepta indiferent de ceea ce tu faci. Acceptarea și favorul Lui vin numai prin har. Ai o problemă de păcat? Întoarce-te la cruce și privește-L pe Hristos. Vino cu îndrăzneală la tronul harului pentru a primi milă și pentru a găsi har. Harul Lui este singura ta speranță.
Ce înseamnă să practici pocăința când eșuezi?
Există ceva minunat despre cuvântul pocăință în limba ebraică. [Alfabetul ebraic este format din 22 de litere, de la aleph până la tav. Și fiecare literă are o imagine care îi corespunde, o valoare numerică și un înțeles.]
Cuvântul din ebraică pentru pocăință este teshuvah, care este alcătuit din cinci litere ebraice – tav, shin, vav, bet, hei. Prima literă, tav, are ca pictogramă o cruce. Ultima literă, hei, este a cincea literă din alfabetul ebraic, iar numărul cinci în codul numeric al Bibliei reprezintă harul. Prinse între tav (cruce) și hei (har) sunt literele shin, vav și bet. Aceste trei litere formează cuvântul shuv, care înseamnă „a te întoarce.” Puse împreună, și având în vedere că în ebraică se citește de la dreapta la stânga, teshuvah sau pocăință înseamnă „datorită crucii lui Iisus, întoarce-te la har!”
Pocăința este despre a te întoarce la harul lui Dumnezeu datorită bunătății Sale demonstrate la crucea lui Iisus; este despre a te întoarce la cruce și a reveni la harul Său. Harul Lui este sursa de putere și biruință asupra oricărui păcat. Așadar, dacă ai greșit sau dacă te lupți cu un obicei păcătos, pocăiește-te întorcându-te la cruce – văzând acea greșeală pedepsită în trupul lui Iisus – și primește darul nemeritat al lui Dumnezeu de a birui acest domeniu al slăbiciunii. Acesta este modul în care practici adevărata pocăință atunci când eșuezi. Nu fugi de El. Fugi spre El! El este soluția ta. El este răspunsul tău. El te iubește și dorește să te întorci în brațele Sale!
Când tu crezi corect despre harul lui Dumnezeu, despre neprihănirea ta în Hristos, și cum ai fost chemat să fii pus deoparte pentru sfințenie, totul se schimbă! Dragostea Lui te atinge în cele mai adânci cotloane ale inimii tale și începi să experimentezi transformarea din interior spre exterior. Tu începi să trăiești deasupra înfrângerii și să experimentezi reușite de durată, deoarece puterea de a lupta împotriva oricărei ispite nu este din afară, ci din interior. Nu este condiționată de puterea voinței tale; este condiționată de puterea Duhului Sfânt care trăiește cu putere și în mod activ în tine, aducând mărturie la adevărurile Evangheliei pe care le crezi.
Te-ai pocăit tu de păcatele tale ?
Detalii
Domnul Isus Cristos şi-a început activitatea de predicare proclamând următoarele: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 4:17).
Dumnezeu ne PORUNCEŞTE tuturor să ne pocăim, când spune în Fapte 17:30: ,,Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” .
De pocăinţă depinde viaţa noastră, după cum se spune în Fapte 11:18: ,,Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţă.”
Însă cum vei răspunde tu la porunca lui Dumnezeu? Vrei tu să ai viaţă veşnică? Dacă da, atunci ‚pocăieşte-te’!
Însă pentru a înţelege mai bine porunca lui Dumnezeu de a ne pocăii de păcate, care duce la viaţă, vom răspunde în continuare la următoarele întrebări:
- De ce să ne pocăim?
- Ce este şi ce nu este pocăinţa?
- Cum se diferenţiază adevărata pocăinţă de cea falsă?
- Ce se va întâmpla cu noi dacă nu ne pocăim dar dacă ne pocăim?
DE CE SĂ NE POCĂIM ?
Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu spune în Romani 3:23, următoarele: „căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.” Tocmai de aceea Sfânta Scriptură îl descrie pe om ca fiind: păcătos, corupt, nelegiuit, nedrept, viclean şi vrăşmaş cu Dumnezeu (Iov 14:4; Iov 15:14,Iov 15:16; Romani 3:9-12; Romani 8:7; 1Petru 3:18; Iacob 4:4).
Poate crezi că termeni ca: păcătos, necurat, corupt, duşman cu Dumnezeu sunt o exagerare pentru a caracteriza natura umană, dar Biblia nu minte, de asemenea gândeşte-te la faptele şi atitudinile pe care Biblia le descrie ca fiind păcat, după cum urmează: omuciderea, adulterul, desfrânare, minciuna, furtul, înşelăciunea, lăcomia de bani, zgârcenia, mânia, vorbirea injurioasă, invidia, certurile, vrăjitoria, beţia, petreceri dezmăţate, etc., toate acestea sunt păcate de moarte (1Corinteni 6:9-10; Galateni 5:19-21; Romani 1:29-32). Este vreun om care să nu fi făcut nici unul din aceste păcate? Iar dacă a făcut cel puţin unul, atunci a încălcat toată legea căci este scris: „Căci, cine va păzi toată legea, şi va greşi într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacob 2:10). Atunci înţelegând că avem multe fărădelegi de care să ne pocăim, având motive întemeiate să ne pocăim, să vedem în continuare:
CE NU ESTE POCĂINŢA?
Pocăinţa nu este apartenenţa la un cult sau la o biserică, nu este mărturisirea pe care o facem preotului, nu este botezul copiilor mici, nu este rostirea de rugăciuni după cărţi de rugăciuni. Ea nu înseamnă să fi membru într-o sectă, cum cred unii, care gândesc că a te pocăii însemnă să devii membru dintr-o religie sau dintr-o sectă, grupare. Căinţa adevărată nu este cunoaşterea unor versete din Biblie, căci mulţi cunosc pasaje din Biblie şi totuşi ei nu se pocăiesc de faptele lor rele. Căinţa nu înseamnă reformarea vieţii sau disciplinarea ei, căci mulţi îşi schimbă viaţă fie din motive de sănătate, cum ar fi cei ce se lasă de ţigări sau de băutură pentru că aşa le-a recomandat doctorul. Sau schimbare din alte motive, frica de a fi prinşi de poliţie lăsându-se astfel de hoţie, etc. Pocăinţa autentică este altceva, după cum vom vedea în continuare:
CE ESTE POCĂINŢA ADEVĂRATĂ?
Cuvântul „pocăinţă”, folosit în Bibliile din limba română, vine din slavonă şi însemnă: „mă căiesc mult”, expresia: „po” adăugată la „căianie” (căinţă), accentuează cuvântul. Astfel pocăinţa, nu este o simplă căinţă, ci este o căinţă adâncă, profundă!
Căinţa este sentimentul de regret profund faţă de faptele, gândurile, vorbele şi atitudinile noastre rele, este o atitudine de întristare, de părere de rău, care naşte în noi, voinţa şi hotărârea de a nu mai repeta cele făcute.
Ea nu este posibilă cu adevărat fără lucrarea Duhului Sfânt care ne convinge şi ne arată gravitatea păcatului nostru şi faptul că suntem păcătoşi, corupţi şi neascultători faţă de dreptatea lui Dumnezeu (Ioan 16:8). Doar Duhul Sfânt ne poate arăta şi conştientiza pe deplin starea de păcat şi natura noastră păcătoasă pe deplin, ducându-ne la o pocăinţă adâncă şi care să ne schimba viaţa.
Pocăinţa aduce în viaţa omului smerit, roadă vrednică de pocăinţă (Matei 3:8), adică schimbarea modului de viaţă, de la atitudini şi acţiuni greşite la atitudini şi acţiuni bune, adică schimbarea tiparelor comportamentale (Efeseni 4:21-32). Pocăinţa adevărată aduce o ură sfântă faţă de lucrurile necurate, şi o teamă sănătoasă de Dumnezeu, ea mai implică mărturisirea păcatelor noastre lui Dumnezeu cerându-ne iertare de la El prin Domnul nostru Isus (Proverbe 28:13; 1Ioan 1:8; 1Ioan 2:1-2). Pocăinţa se poate manifesta şi prin plâns, bocet şi prin post, însă criteriu după care se stabileşte adevărata pocăinţă sunt roadele (Ioel 2:12-13; Fapte 26:18,Fapte 26:20).
Astfel omul care se căieşte, regretă păcatul din străfundul inimii, el recunoaşte că este un păcat împotriva lui Dumnezeu, că a adus o pată numelui lui Dumnezeu, el are o reacţie asemănătoare cu Iov care a spus în Iov 42:6: ,,De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Omul care se căieşte cu adevărat urăşte şi este scârbă de păcatul Său, îşi dă seama de cât rău a produs păcatul Său, în relaţia lui cu Dumnezeu, şi cât rău a produs semenilor săi acest păcat direct sau indirect. El nu dă vina pe alţii; ci, recunoaşte că El este vinovat şi regretă modul de acţiune egoist şi mândru, şi este hotărât să repare ce mai poate fi reparat, şi să nu mai permită ca acel păcat să mai vină în viaţa lui (Luca 18:8-10; 1Petru 4:1-3).
Dar să vedem în continuare:
CUM SE DIFERENŢIAZĂ ADEVĂRATA POCĂINŢĂ DE CEA FALSĂ?
În continuare să punem în contrast căinţa adevărată de cea falsă:
POCĂINŢA FALSĂ, Se manifestă printr-o întristare, chiar lacrimi, motivată de pierderea prestigiului, a avantajelor, a poziţiei sau privilegiilor, din Societate sau biserică, după ce păcatul tău a devenit cunoscut. Omul ce nu se pocăieşte cu adevărat, este întristat de perspectiva de a fi mustrat, de urmările fărădelegilor sale, de faptul că acestea au ajuns la lumină, au devenit cunoscute. El nu este îngrijorat că a adus ocară lui Dumnezeu, creând posibile pricini de poticnire pentru alţii, că prin exemplul său i-a îndemnat şi pe alţii la râu.
Omul ce nu se pocăieşte cu adevărat, aduce tot felul de scuze şi justificări, dă vina pe alţii, subapreciază urmările păcatului său, nu este conştient de grozăvia păcatului Său Această descriere a pocăinţei false se bazează pe textele Biblice din: Geneza 25:29-34; Geneza 27:34; Evrei 12:16-17; 1Samuel 15:17-25,1Samuel 15:30; Ieremia 15:6-7. Pe care te îndemnăm să le citeşti şi să reflectezi asupra lor cu seriozitate.
POCĂINŢA ADEVĂRATĂ, Se manifestă printr-un regret al păcatului din străfundul inimii, El recunoaşte că este un păcat împotriva lui Dumnezeu, că a adus o pată numelui lui Dumnezeu. Urăşte şi este scârbă de păcatul Său, îşi dă seama de cât rău a produs păcatul Său, în relaţia lui cu Dumnezeu, şi cât rău a produs semenilor săi acest păcat direct sau indirect. Nu dă vina pe alţii; ci, recunoaşte că El este vinovat. Recunoaşte şi regretă modul de acţiune egoist şi mândru. Este hotărât să repare ce mai poate fi reparat, şi să nu mai permită ca acel păcat să mai vină în viaţa lui.
Pe baza textelor din 2Cronici 7:14; 2Cronici 33:15-16; Isaia 55:6-8; Ieremia 15:6; Ieremia 18:8, 2Corinteni 7:10-11, am descris întristarea după voia lui Dumnezeu sau căinţa adevărată, la care te îndemnăm să citeşti şi să reflectezi.
Dar să răspundem şi la întrebarea:
CE SE VA ÎNTÂMPLA DACĂ NU NE POCĂIM, DAR DACĂ NE POCĂIM?
Biblia dă următoarele avertismente clare celor ce le place să trăiască în păcat, şi nu vor să-şi schimbe modul de viaţă prin puterea lui Dumnezeu, celor ce sunt mai mult iubitori de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, pe aceştia, Domnul Isus îi avertizează: ,,Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel.” (Luca 13:3) da, pe cei ce nu vor să se căiască de faptele lor rele îi aşteaptă lacul de foc, adică moartea a doua – despărţirea veşnică de Dumnezeu, şi chinul etern al sufletului (Apocalipsa 14:10-11; Apocalipsa 20:10,Apocalipsa 20:14; Apocalipsa 21:8).
Ei în loc să se bucure de viaţa veşnică fericită şi promisă de Dumnezeu, prin păcatele lor, ei fac ce spune Biblia în Romani 2:5-10: ,,Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni… mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul… Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele…” Cu siguranţă cei ce sunt împietriţi şi mândri şi nu vor să se pocăiască, au parte de dureri şi suferinţe din cauza nelegiuirilor lor încă din viaţa aceasta, căci păcatul atrage suferinţă, fiindcă cine seamănă în viaţa lor lucruri rele, vor secera lucruri rele (Galateni 6:8; Osea 8:7).
Iar în final, judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi osânda veşnică, căci pe Dumnezeu care este Sfânt şi Drept nu-l putem păcăli sau cumpără, El nu glumeşte cu păcatul. Însă pentru cei ce doresc să se căiască, pentru cei ce doresc să-şi schimbe viaţa şi să guste din viaţa din belşug (Ioan 10:10) pe care o promite Isus, pocăinţa va aduce: Bucurie în ceruri, căci este scris în Luca 15:7,Luca 15:10: ,,Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte…Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.”
Iar celui ce se pocăieşte îi aduce iertarea păcatelor şi o relaţie bună cu Dumnezeu după cum este scris: ,,Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare” (Fapte 3:19). Ea aduce salvare din păcat şi moarte şi ne oferă viaţa veşnică (Fapte 11:18; 2Corinteni 7:10).
De aceea, în final gândeşte-te la următoarele întrebări:
- Îl iubeşti pe Dumnezeu, atunci nu te îndeamnă bunătatea şi îndelunga Lui răbdare la pocăinţă? (Romani 2:4;2Petru 3:9)
- Eşti sigur că te-ai pocăit cu adevărat de păcate şi că ţi-ai schimbat comportarea aducând roadă vrednică de pocăinţă?
- Ai început viaţa nouă fericită a pocăinţei prin înnoirea Duhului Sfânt şi prin botezul în apă făcut la maturitate?
Dacă răspunsul la aceste întrebări este NU, atunci hotărăşte-te acum, nu amâna, căci amânarea nu-ţi adună decât mânie în cupa mâniei lui Dumnezeu, vrei tu să-ţi atragi mânia lui Dumnezeu sau vrei să-i bucuri inima? (Proverbe 27:11)
Pocăinţa chiar dacă implică o smerenie, şi aduce o întristare, ea este urmată de pacea minţii, de harul lui Cristos şi de o viaţă schimbată! Astfel nu mai amâna, a fi eliberat de păcate, a trăi o viaţă liberă cu Dumnezeu este cel mai minunat lucru!
Versete relevante pentru subiectul: Pocăit
Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit.
I-am văzut căile, și totuși îl voi tămădui; îl voi călăuzi și-l voi mângâia, pe el și pe cei ce plâng împreună cu el.
„Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și vă voi ierta abaterile.” – „Iată-ne, venim la Tine, căci Tu ești Domnul Dumnezeul nostru.
Dar te voi vindeca și îți voi lega rănile», zice Domnul. «Căci ei te numesc: ‹Cel izgonit, Sionul acela de care nimănui nu-i pasă›.»
„Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!
Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și-I pare rău de relele pe care le trimite.
Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea!
El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre și va arunca în fundul mării toate păcatele lor.
Ferice de voi care sunteți flămânzi acum, pentru că voi veți fi săturați! Ferice de voi care plângeți acum, pentru că voi veți râde!
Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăință.
„Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh.
Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare
Versete relevante pentru subiectul: Pocăinţă
Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau și se îndreptau spre Dumnezeu;
dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta Fața Mea, și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara.
Dar ei n-au ascultat, și-au înțepenit grumazul, ca și părinții lor, care nu crezuseră în Domnul Dumnezeul lor.
Dacă vă întoarceți la Domnul, frații voștri și fiii voștri vor găsi milă la cei ce i-au luat robi și se vor întoarce în țară. Căci Domnul Dumnezeul vostru este milostiv și îndurător și nu-Și va întoarce Fața de la voi, dacă vă întoarceți la El.”
Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.
Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului, căci Îmi pare rău că i-am făcut.”
Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, și-a împietrit inima și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul.
„Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine și nu păzește cuvintele Mele.” Samuel s-a mâhnit și toată noaptea a strigat către Domnul.
Domnul a înștiințat pe Israel și Iuda prin toți prorocii Lui, prin toți văzătorii, și le-a zis: „Întoarceți-vă de la căile voastre cele rele și păziți poruncile și rânduielile Mele, urmând în totul legea pe care am dat-o părinților voștri și pe care v-am trimis-o prin robii Mei, prorocii.”
‘Pentru că ți s-a mișcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc și împotriva locuitorilor lui, care vor ajunge de spaimă și de blestem, și pentru că ți-ai sfâșiat hainele și ai plâns înaintea Mea, și Eu am auzit’, zice Domnul.
Pe vremea aceea, chiar când era la strâmtorare, a păcătuit și mai mult împotriva Domnului, el, împăratul Ahaz.
Alergătorii s-au dus cu scrisorile împăratului și căpeteniilor lui în tot Israelul și Iuda. Și, după porunca împăratului, au zis: „Copii ai lui Israel, întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel, ca să Se întoarcă și El la voi, rămășiță scăpată din mâna împăraților Asiriei!
Și nu s-a smerit înaintea Domnului, cum se smerise tatăl său, Manase, căci Amon s-a făcut din ce în ce mai vinovat.
S-a răsculat chiar împotriva împăratului Nebucadnețar, care-l pusese să jure pe Numele lui Dumnezeu. Și-a înțepenit grumazul și și-a învârtoșat inima până acolo încât nu s-a întors la Domnul Dumnezeul lui Israel.
Acolo, la râul Ahava, am vestit un post de smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El o călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noștri și pentru tot ce era al nostru.
Pe când stătea Ezra plângând și cu fața la pământ înaintea Casei lui Dumnezeu și făcea această rugăciune și mărturisire, se strânsese la el o mulțime foarte mare de oameni din Israel, bărbați, femei și copii, și poporul vărsa multe lacrimi.
n-au vrut să asculte și au dat uitării minunile pe care le făcuseși pentru ei. Și-au înțepenit grumazul și, în răzvrătirea lor, și-au pus o căpetenie ca să se întoarcă în robia lor. Dar Tu, Tu ești un Dumnezeu gata să ierți, îndurător și milostiv, încet la mânie și bogat în bunătate. Și nu i-ai părăsit
I-ai rugat fierbinte să se întoarcă la Legea Ta, dar ei au stăruit în îngâmfarea lor, n-au ascultat de poruncile Tale, au păcătuit împotriva orânduirilor Tale, care fac viu pe cel ce le împlinește, Ți-au întors spatele cu îndărătnicie, și-au înțepenit grumazul și n-au ascultat.
„Du-te, strânge pe toți iudeii care se află în Susa și postiți pentru mine, fără să mâncați, nici să beți trei zile, nici noaptea, nici ziua. Și eu voi posti odată cu slujnicele mele, apoi voi intra la împărat în ciuda legii și, dacă va fi să pier, voi pieri.”
Și-a adus aminte de legământul Său și a avut milă de ei după bunătatea Lui cea mare:
Întoarceți-vă să ascultați mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscute cuvintele mele…
„M-a lovit …, dar nu mă doare!… M-a bătut…, dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!”
Ferice de omul care se teme necontenit, dar cel ce-și împietrește inima cade în nenorocire.
Un om care se împotrivește tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată și fără leac.
Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău.
Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiți din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav și toată inima suferă de moarte!
Căci nici poporul nu se întoarce la Cel ce-l lovește și nu caută pe Domnul oștirilor.
Astfel, Domnul va lovi pe egipteni, îi va lovi, dar îi va tămădui. Ei se vor întoarce la Domnul, care-i va asculta și-i va vindeca.
Și totuși Domnul Dumnezeul oștirilor vă cheamă în ziua aceea să plângeți și să vă bateți în piept, să vă radeți capul și să vă încingeți cu sac.
Căci așa vorbește Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere va fi tăria voastră.” Dar n-ați voit!
De aceea a vărsat El peste Israel văpaia mâniei Lui și grozăviile războiului: războiul l-a aprins din toate părțile și n-a înțeles; l-a ars și n-a luat seama.
Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând.
Toate aceste lucruri doar mâna Mea le-a făcut și toate și-au căpătat astfel ființa”, zice Domnul. „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă și are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu.
„Degeaba v-am lovit copiii; n-au luat seama la certare; sabia voastră a mâncat pe prorocii voștri ca un leu nimicitor.
Du-te de strigă aceste cuvinte spre miazănoapte și zi: «Întoarce-te, necredincioasă Israel», zice Domnul. «Nu voi arunca o privire întunecoasă împotriva voastră, căci sunt milostiv», zice Domnul, «și nu țin mânie pe vecie.
Un vuiet se aude pe înălțimi: sunt plânsetele și rugămințile de iertare ale copiilor lui Israel, căci și-au sucit calea și au uitat pe Domnul Dumnezeul lor.
Doamne, nu văd ochii Tăi adevărul? Tu-i lovești, și ei nu simt nimic; îi nimicești, și nu vor să ia învățătură; iau o înfățișare mai tare decât stânca, nu vor să se întoarcă la Tine.
Sunt dați de rușine, căci săvârșesc urâciuni, și totuși nu roșesc și nu știu de rușine. De aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnați când îi voi pedepsi”, zice Domnul.
Și acum, fiindcă ați făcut toate aceste fapte”, zice Domnul, „fiindcă v-am vorbit dis-de-dimineață, și n-ați ascultat, fiindcă v-am chemat, și n-ați răspuns,
Ei au zis: «Întoarceți-vă fiecare de la calea voastră cea rea și de la răutatea faptelor voastre, și veți rămâne în țara pe care v-am dat-o vouă și părinților voștri, din veșnicie în veșnicie;
Plângând vin și îi duc în mijlocul rugăciunilor lor; îi duc la râuri de apă, pe un drum neted pe care nu se poticnesc. Căci Eu sunt Tatăl lui Israel, și Efraim este întâiul Meu născut.
În al cincilea an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, în luna a noua, au chemat la un post înaintea Domnului pe tot poporul Ierusalimului și pe tot poporul venit din cetățile lui Iuda la Ierusalim.
De aceea, spune casei lui Israel: «Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ‹Întoarceți-vă și abateți-vă de la idolii voștri, întoarceți-vă privirile de la toate urâciunile voastre!
Dar, dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a săvârșit și păzește toate legile Mele și face ce este drept și plăcut, va trăi negreșit, nu va muri.
Lepădați de la voi toate fărădelegile prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou! Pentru ce vreți să muriți, casă a lui Israel?
Spune-le: «Pe viața Mea», zice Domnul Dumnezeu, «că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți, voi, casa lui Israel?»
De aceea, împărate, placă-ți sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale și trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale și ai milă de cei nenorociți, și poate că ți se va prelungi fericirea!»
Dar, când i s-a îngâmfat inima și i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc și a fost despuiat de slava lui;
După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi, și noi n-am rugat pe Domnul Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre și n-am luat aminte la adevărul Tău.
Veniți să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâșiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile.
Măcar că mândria lui Israel mărturisește împotriva lor, tot nu se întorc la Domnul Dumnezeul lor și tot nu-L caută, cu toate aceste pedepse!
Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ți fac ca Admei? Cum să te fac ca Țeboimul? Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă!
Aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: „Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință, și Îți vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre.
„Dar chiar acum”, zice Domnul, „întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset și bocet!”
Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și-I pare rău de relele pe care le trimite.
„Și Eu, de partea Mea, v-am trimis foametea în toate cetățile voastre și lipsa de pâine în toate locuințele voastre. Cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine”, zice Domnul.
„V-am lovit cu rugină în grâu și cu tăciune; grădinile voastre cele multe, viile, smochinii și măslinii voștri i-au mâncat deseori lăcustele. Cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine”, zice Domnul.
Ziceam: «Dacă ai voi măcar să te temi de Mine și să ții seama de mustrare! Nu ți-ar fi nimicită locuința și n-ar veni peste tine toate pedepsele cu care te-am amenințat.» Dar ei s-au grăbit să-și strice toate faptele.
V-am lovit cu rugină în grâu și cu tăciune și cu grindină; am lovit tot lucrul mâinilor voastre. Și cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine», zice Domnul.
Spune-le dar: «Așa vorbește Domnul oștirilor: ‹Întoarceți-vă la Mine›, zice Domnul oștirilor, ‹și Mă voi întoarce și Eu la voi›, zice Domnul oștirilor.
Și-au făcut inima ca diamantul de tare, ca să n-asculte Legea, nici cuvintele pe care li le spunea Domnul oștirilor, prin Duhul Său, prin prorocii de mai înainte. Din pricina aceasta, Domnul oștirilor S-a aprins de o mare mânie.
Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.
Atunci, Isus a început să mustre cetățile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră.
Atunci, rotindu-Și privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ți mâna!” El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă.
Isus a înțeles lucrul acesta și le-a zis: „Pentru ce vă gândiți că n-aveți pâini? Tot nu pricepeți și tot nu înțelegeți? Aveți inima împietrită?
Îndată a cântat cocoșul a doua oară. Și Petru și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Și, gândindu-se la acest lucru, a început să plângă.
În sfârșit, S-a arătat celor unsprezece, când ședeau la masă, și i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.
„Credeți voi”, le-a răspuns Isus, „că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni pentru că au pățit astfel?
Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăință.
Și s-a sculat și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult.
Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.»
Și Avraam i-a răspuns: «Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.»”
Vameșul stătea departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept și zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»
Pocăiește-te dar de această răutate a ta și roagă-te Domnului să ți se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putință,
Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască,
Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea și la neamuri, să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu și să facă fapte vrednice de pocăința lor.
Căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu și să-i vindec.›»
Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu,
În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea.
Ei opresc căsătoria și întrebuințarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulțumiri de către cei ce cred și cunosc adevărul.
Căci ne-am făcut părtași ai lui Cristos dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început,
Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.”
Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor,
Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; fața lui era ca soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc.
Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit.
Samuel a zis întregii case a lui Israel: „Dacă din toată inima voastră vă întoarceți la Domnul, scoateți din mijlocul vostru dumnezeii străini și astarteele, îndreptați-vă inima spre Domnul și slujiți-I numai Lui, și El vă va izbăvi din mâna filistenilor.”
dacă se vor întoarce la Tine din toată inima lor și din tot sufletul lor în țara vrăjmașilor lor care i-au luat robi, dacă-Ți vor face rugăciuni cu privirile întoarse spre țara lor, pe care ai dat-o părinților lor, spre cetatea pe care ai ales-o și spre casa pe care am zidit-o eu Numelui Tău,
Iată ce a scris în aceste scrisori: „Vestiți un post, puneți pe Nabot în fruntea poporului
După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab și-a rupt hainele, și-a pus un sac pe trup și a postit: se culca cu sacul acesta și mergea încet.
În spaima sa, Iosafat și-a îndreptat fața să caute pe Domnul și a vestit un post pentru tot Iuda.
dar, dacă vă veți întoarce la Mine și dacă veți păzi poruncile Mele și le veți împlini, atunci, chiar dacă veți fi izgoniți la marginea cea mai depărtată a cerului, de acolo vă voi aduna și vă voi aduce iarăși în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo.»
Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit.
Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască și n-au crezut în minunile Lui.
„Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh.
Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare
Fiindcă eu chem, și voi vă împotriviți, fiindcă îmi întind mâna, și nimeni nu ia seama,
Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.
Din vremea părinților voștri, voi v-ați abătut de la poruncile Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce și Eu la voi”, zice Domnul oștirilor. „Dar voi întrebați: «În ce trebuie să ne întoarcem?»
Cine sunt chemaţi la pocăinţă?
Este scris în Biblie: Luca 5:32. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.
Ce însoţeşte pocăinţa?
Este scris în Biblie: Luca 24:47. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.
Cum pot cunoaşte dacă am păcătuit?
Este scris în Biblie: Romani 3:20. Căci niciun om nu e îndreptăţit în Faţa lui Dumnezeu prin împlinirea cerinţelor Legii; ce lucrează Legea este să-l facă pe om să ştie că el a păcătuit (Traducerea Engleză TEV).
Ce trebuie să fac pentru a fi mânuit?
Este scris în Biblie: Fapte 2:38. Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veti primi darul Sfântului Duh.
Fapte 16:31. Pavel şi Sila i-au răspuns: Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.
Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu.
Este scris în Biblie: Romani 2:4. Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?
Cum mă simt când păcătuiesc?
Este scris în Biblie: Psalmul 38:18. Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare de păcatul meu.
Ce aduce pocăinţa?
Este scris în Biblie: 2Corinteni 7:10. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.
Ce simte Isus când mă pocăiesc?
Este scris în Biblie: Luca 15:7. Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci si nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.
RELIGIA SI POCAINTA
Se crede, in general, ca acest cuvant, “pocainta”, (cu iz arhaic si amenintator, in acelasi timp) ar insemna “a te indrepta”, “a deveni religios”, “a tine calea dreapta”. Pocainta inseamna insa, inainte de toate, a capata o noua perspectiva – a privi lucrurile cum le-ar privi Dumnezeu. Dumnezeu, care ne cere sa ne intoarcem fata spre El. Doar in acest fel putem primi darul Sau. Daca o facem, ni se promite un sir de consecinte. Daca nu o facem, un alt set de consecinte devine inevitabil.
PRIVESTE SI TRAIESTE
Numeri 21:8-9 : ” Domnul a zis lui Moise: ‘Fa-ti un sarpe infocat si spanzura-l de o prajina; oricine a fost muscat si va privi spre el, va trai.’ Moise a facut un sarpe de arama si l-a pus intr-o prajina; si oricine era muscat de un sarpe si privea spre sarpele de arama, traia.”
Sa ne imaginam aceasta situatie. Cu totii am fost muscati de serpi veninosi si , desi n-am murit inca, prognoza nu e prea buna. Deodata, o voce se ridica deasupra tutoror si striga: “Trebuie facut ceva!” Dar cum, ce? O alta voce rasuna: “Faceti ceva, nu stati asa!” O alta ofera o solutie: “Daca incepem sa fugim si ne agitam cat putem, o sa istovim otrava!” Unii incearca solutia si mor incer- cand, epuizati. Un altul se apuca sa vanda “ulei pentru muscatura de sarpe”, care spune el, e un antidot. Un altul ne ofera o revista din care sa invatam cum sa murim in mod elegant: “Hei, n-am murit inca!” Si asa mai departe. Apare Moise, care spune: “Daca te uiti la sarpele de bronz ridicat pe prajina aceasta, vei trai. Daca nu, nu; nu conteaza ce altceva vei incerca, vei muri negresit.” Cum am reactiona? “Glumeste!”, ne-am zice. “Nu avem nimic de facut? Doar sa privim? Dar noi, ce rol avem aici?” Moise ne raspunde: “Incetati agitatia! Opriti-va! Priviti si traiti!” Hai sa fim seriosi: daca ai fi fost acolo l-ai fi crezut? Dar astazi? Crezi in solutia pe care ti-o ofera Dumnezeu?
Toti am fost muscati de sarpe si avem pacatul in sange. Fara indoiala ca ne va ucide. Exista o singura solutie, dar ne jigneste mandria si credinta ca ne putem salva singuri.
Ioan 6:40: “Voia Tatalui Meu este ca oricine vede pe Fiul si crede in El, sa aiba viata vesnica; si Eu il voi invia in ziua de apoi.”
Ioan 6:29: “Isus le-a raspuns: ‘Lucrarea pe care o cere Dumnezeu e aceasta: sa credeti in acela trimis de El.”
Matei 4:17: “De atunci incolo, Isus a incaput sa predice si sa zica: ‘Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.'”
Luca 13:3: “…Ci daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.”
LOCUL NOSTRU IN PLANUL LUI DUMNEZEU
Matei 3:1-2: “In vremea aceea a venit Ioan Botezatorul si predica in pustiul Iudeii. El zicea: ‘ Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.'”
Marcu 6:12: “Ucenicii au plecat si au predicat pocainta.”
Faptele…2:38: “”Pocaiti-va,’ le-a zis Petru, ‘si fiecare dintre voi sa fie botezat in numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.'”
CELE DOUA CAI
CALEA spre care privim: 1) o vom intelege daca o contemplam indelung; 2) va starni in noi dorinta de a o urma; 3) ne va duce spre un tel. Intai, sa vedem cum se aplica acestea la calea lumeasca.
Prov. 14:12: “Multe cai pot parea bune omului, dar la urma se vede ca duc la moarte.”
Daca ne indreptam privirea spre calea lumeasca, dupa contemplare indelungata ea va incepe sa para plina de inteles, chiar daca aceasta cale este lipsita de intelepciune. Urmatorul pas este nasterea dorintei de a o urma, ceea ce ne va duce la distrugere.
Am putea lua ca exemplu oricare pacat, dar sa alegem refuzul iertarii. Daca cineva ne-a facut un rau, cu cat ne gandim mai mult, cu atat ni se va parea mai firesc sa uram cauza suferintei noastre, sa ardem de suparare, sa retraim iar si iar durerea. Daca incepem sa contemplam ideea razbunarii, se va naste dorinta ( “pofta“, in textul biblic) si iertarea va deveni imposibila. Unde duce aceasta cale?
Iacov 1:13-15: “Nimeni cand este ispitit, sa nu zica: ‘ Sunt ispitit de Dumnezeu’. Caci Dumnezeu nu poate fi ispitit sa faca rau, si El insusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, cand este atras de pofta lui insusi si momit. Apoi pofta, cand a zamislit, da nastere pacatului; si pacatul odata faptuit duce la moarte.”
Ezechiel 18: 23;31: “Doresc eu moartea pacatosului? zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degraba ca el sa seintoarca de pe caile lui si sa traiasca?” “Lepadati de la voi toate faradelegile prin care ati pacatuit, faceti-va rost de o inima noua si un duh nou. Pentru ce vreti sa muriti, casa a lui Israel?”
Ezechiel 33:11: “Spune-le:’ Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui si asa traiasca. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti voi, casa lui Israel?”
ATINTESTE-TI PRIVIREA
Efesieni 4:17-24: “Iata de ce va spun si marturisesc eu in Domnul: sa nu mai traiti cum traiesc paganii, in desertaciunea gandurilor lor, avand mintea intunecata, fiind straini de viata lui Dumnezeu, din pricina nestiintei in care se afla in urma impietririi inimii lor. Ei si-au pierdut orice pic de simtire, s-au dedat la desfranare si savarsesc cu lacomie orice fel de necuratie. Dar voi n-ati invatat asa de la Hristos, daca cel putin L-ati ascultat si daca potrivit adevarului care este in Isus, ati fost invatati cu privire la felul vostru de viata din trecut , sa va dezbracati de omul cel vechi care se strica dupa poftele inselatoare si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, facut dupa chipul lui Dumnezeu, de o neprihanire si sfintenie pe care o da adevarul.”
Efesieni 2:1-3: “Voi ati fost morti in greselile si in pacatele voastre, in care ati trait odinioara, dupa mersul lumii acesteia, dupa domnul puterii vazduhului, al duhului care lucreaza acum in fiii neascultarii. Intre ei am fost si noi toti odinioara, cand traiam in poftele firii noastre pamantesti, cand faceam voile firii pamantesti si ale gandurilor noastre si eram din fire copii ai urii, ca si ceilalti. ”
Galatieni 5:16: “Zic dar: umblati calauziti de Dumnezeu si nu impliniti poftele firii pamantesti.”
INCOTRO ITI INDREPTI PRIVIREA ?
Se zice ca dreptcredinciosii (adica cei ce merg pe cale Domnului) fac ce vor, dar ceea ce vor este sa implineasca voia Domnului. Aceasta vine din intelegerea ca fiinta noastra lumeasca a fost rastignita odata cu Hristos. Ne amintim aceasta de fiecare data cand ne pocaim dupa ce ne-am surprins gandindu-ne la pacat, de fiecare data cand ne intoarcem spre Dumnezeu. Dorintele (poftele) carnale, chiar neconsumate, duc la coruptie si moarte.
Matei 5: 28-29: “Dar Eu va spun ca ori si cine se uita la o femeie ca s-o pofteasca, a si preacurvit cu ea in inima lui. Daca deci ochiul tau cel drept te face sa cazi in pacat, scoate-l si leapada-l de la tine; caci este spre folosul tau sa piara unul dintre madularele tale, si sa nu-ti fie aruncat tot trupul in gheena.”
Dorintele noastre sunt menite sa ne duca undeva, sa fie consumate, si nu sa ne arda si sa ne arunce in pacat. Dumnezeu ne cunoaste pe dinauntru, si de aceea ne da noi dorinte, prin Sfantul Duh, ceea ce pentru dreptcredincios e un “jug nou” si bland. Ne intoarcem la El si El ne intareste. Ne pierdem vietile lumesti si El ne re-creeaza. Acesta este “targul”.
Romani 8:5-9: “Intr-adevar, cei ce traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, umbla dupa lucrurile firii pamantesti; pe cand cei e traiesc dupa indemnurile Duhului, umbla dupa lucrurile Duhului. Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace. Fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu si nici nu poate sa se supuna. Deci cei ce sunt pamantesti nu pot sa placa lui Dumnezeu. Voi insa nu mai sunteti pamantesti, ci duhovnicesti, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui.”
CERCETEAZA VOIA LUI DUMNEZEU
Deci cum putem sa ne desprindem din spirala mortii, care este calea pacatului si care pare dreapta, naste dorinta ( pofta) si duce la moarte? Trebuie sa ne pocaim, adica sa ne intoarcem din cale, catre Dumnezeu, sau sa pierim. Daca inlocuim o cale lumeasca cu alta, ea ne va duce tot la moarte. Trebuie sa aflam care este voia Domnului , si sa pornim pe calea Lui.
Efesieni 5:17: ” De aceea, nu fiti nepriceputi, ci intelegeti care este voia Domnului.”
Revenind la exemplul cu supararea si refuzul de a ierta, daca ne intoarcem privirea spre planurile de razbunare, sau a ne contempla in durere nesfarsita si mila de sine, aceasta nu e pocainta. Pocainta inseamna a vedea asa cum vede Dumnezeu. Sa privim in felul Lui.
Efesieni 5: 8-10: “Odinioara erati intuneric; dar acum sunteti lumina in Domnul. Umblati deci ca niste copii ai luminii. Caci roada luminii sta in orice bunatate, in neprihanire si in adevar. Cercetati ce este placut inaintea Domnului.”
Sa nu uitam ca harul lui Dumnezeu ne poate dezvalui ceva care, la inceput, nu pare sa aiba inteles. In exemplul legat de refuzul iertarii, voia lui Dumnezeu este iertarea! ” Nu cred!”, vom spune. Aceasta va fi prima reactie. Dar daca nu sovaim, ci privim din perspectiva lui Dumnezeu, daca ne tinem privirea atintita asupra Lui, vom vedea ca este drept si pe placul Lui sa iertam. Aceasta cale nu numai ca pare dreapta, ci este dreapta.
In exemplul nostru, daca ne miscam dinspre suparare spre iertare, vom vedea ca voia Domnului e cea mai buna razbunare – iertarea e ca si cum am “varsa carbuni aprinisi” in capul dusmanului. Daca iertam in loc sa ne scaldam in amaraciune, cel ce ne-a ranit nu are putere asupra noastra si ne vom da seama ca ne-am facut singuri sa suferim. Daca ne intoarcem la perspectiva lui Dumnezeu si privim in urma la calea cea veche, ne vom intreba “ce-a fost in mintea mea?” . Deci nu-ti pierde rabdarea daca , la inceput, calea Domnului nu pare atragatoare: continua sa-ti atintesti privirea spre ea.
Iacov 1:25: “Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care e legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca unul care implineste cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.”
Psalmi 34:5;8: “Cand iti intorci privirile spre El, te luminezi de bucurie si nu ti se umple fata de rusine.(…) Gustati si vedeti ce bun este Domnul! Ferice de omul care se increde in El!”
DARUL LUI DUMNEZEU CARE VINE ODATA CU POCAINTA
1 Petru 2:2: “…si ca niste prunci nascuti de curand, sa doriti laptele duhovnicesc, pentru ca prin el sa cresteti spre mantuire.”
Psalmi 119:104-105: “Prin poruncile Tale ma fac mai priceput, de aceea urasc orice cale a minciunii. Cuvantul tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.
2 Petru 1:3-4: ” Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui Ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin care El ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, ca prin ele sa va faceti partasi firii dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea care este in lume prin pofte.”
Psalm 16:11: “Imi vei arata cararea vietii; inaintea Fetsei Tale sunt bucurii nespuse, si desfatari vesnice in dreapta Ta.”
Romani 12:1-2: “Va indemn dar, fratilor , pentru indurarea lui Dumnezeu, sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta si placuta lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca.”
CELOR CE NU VOR SA SE INTOARCA
Isaia 30:15: “Caci asa vorbeste Domnul Dumnezeu, Sfantul lui Israel: ‘In liniste si odihna va fi mantuirea voastra, in seninatate si incredere va fi taria voastra.’ Dar n-ati voit! ”
Filipieni 3:19: “Sfarsitul lor va fi pierzania. Dumnezeul lor este pantecele si slava lor este in rusinea lor si se gandesc la lucrurile de pe pamant.”
2 Petru 2:21-22: “Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi cunoscut calea neprihanirii, decat, dupa ce au cunoscut-o, sa se intoarca de la porunca sfanta care le fusese data. Cu ei s-a intamplat ceea ce spune zicala adevarata:’ Cainele s-a intors la ce varsase’ si ‘scroafa s-a intors sa se tavaleasca iarasi in mocirla.'”
Luca 9:62: “Isus i-a raspuns: ‘ Oricine pune mana pe plug si se uita inapoi nu este vrednic de Imparatia lui Dumnezeu.’ ”
URGENTA POCAINTEI
Isaia 55:6-7: “Cautati pe Domnul cata vreme se poate gasi; chemati-L, cata vreme este aproape.”
Romani 2:4: “Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?”
Faptele…17:30: “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca.”
Iacov 5:19-20: “Fratilor, daca s-a ratacit unul dintre voi de la adevar si-l intoarce un altul, sa stiti ca cine intoarce pe un pacatos de la ratacirea caii lui va mantui un suflet de la moarte si va acoperi o multime de pacate.”
OBIECTUL DORINTEI
1 Ioan 2:15-17: “…Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el. Caci tot ce este in lume, pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosenia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume. Si lumea si pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac.”
Matei 6:32-33: “Fiindca toate aceste lucruri neamurile le cauta. Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de ele. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”
Colosieni 3:2: “Ganditi-va la lucrurile de sus , nu la cele de pe pamant.”
Psalmi 101:3: “Nu voi pune nimic rau inaintea ochilor mei; urasc purtarea pacatosilor; ea nu se va lipi de mine.”
Romani 13:14: “…ci imbracati-va in Domnul Isus Hristos si nu purtati de grija firii pamantesti, pentru ca-i treziti poftele.”
Psalmi 105:4: “Alergati la Domnul si la sprijinul Lui, cautati fara incetare Fatsa Lui.”
Psalmi 119:36-37: “Pleaca-mi inima spre invataturile Tale si nu spre castig! Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor desarte, inviaza-ma in calea Ta.”
Faptele…2:38: ” ‘Pocaiti-va‘, le-a zis Petru, ‘ si fiecare dintre voi sa fie botezat in numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.”
INTOARCE-TE SAU ARZI
2 Timotei 2:19: “Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea asta: ‘Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”; si : ‘Oricine rosteste numele Domnului, sa se departeze de faradelege.’ ”
Cand auzim pentru prima data “pocaieste-te sau pieri”, pare aspru. Dar daca ne intoarcem spre Dumnezeu vedem ca e un dar nepretuit sa ai unde sa te intorci Daca nu ar fi iubirea Lui, singura noastra alegere ar fi sa pierim. Dar harul lui Dumnezeu si Isus Hristos a aparut in calea noastra. A avea posibilitatea sa alegem viata e un imens prilej de bucurie.
Faptele…3:19: “Pocaiti-va dar si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremile de inviorare…”
Evrei 12:2: “Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus care, pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”
„Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”
Pentru cei care nu aţi mai fost de ceva vreme in casa de jale, vă las aici câteva gânduri din predica pe care o voi rosti la serviciul de înmormântare de azi. Textul este din Luca 13:1-5.
Trăim cu iluzia că nenorocirea îi loveşte doar pe alţii, dar pe noi nu ne va ajunge niciodată. Oamenii vin la Domnul nostru şi încep să îi relateze cu patimă „ce se întâmplase unor galileeni.” Dintotdeauna oamenii au avut o placere macabră în a privi la nenorocirea altora. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici azi, iar buletinele de ştiri dovedesc asta cu prisosinţă. Spre surprinderea lor, Domnul îi aduce pe ei în prim plan. Le arată că nu doar galileenii şi oamenii peste care a căzut turnul au avut o problemă, ci o tragedie iminentă ne pândeşte pe toţi. Care e această tragedie? „Este tragedia morţii. Există unele tipuri de moarte care ne tulbură mai mult decât altele, care sunt mai dramatice. Marea tragedie însă rămâne moarte însăşi, indiferent de vârstă şi cauză imediată. În cursa această nu există scăpare…
Cu siguranţă, cei care aduceau ştirea erau convinşi că galileenii au fost mai păcătoşi şi de aceea Dumnezeu i-a bătut, i-a pedepsit cu această moarte teribilă. Dacă noi nu am păţit aşa ceva, gândeau ei, înseamnă că suntem mai buni! Acelaşi mesaj pe care îl transmit şi cei trei prietenii nenorocitului Iov: necazul a venit din cauza nelegiuirii tale şi este exact pe măsura ei. Domnul spulberă acesta mod de gândire în mod categoric, nu afirmând că cei care au pierit nu au avut păcat, ci arătând că toţi avem păcat. În consecinţă, suntem sub judecata divină şi riscăm „să pierim la fel.” O dublă tragedie a morţii şi a păcatului. A muri cu mânia lui Dumnezeu asupra ta.
Există o singură cale de a transforma realitatea morţii: „Dacă nu vă pocăiţi..” Cu alte cuvinte, lucrurile se schimbă radical atunci când te pocăieşti. Pocăinţa nu înseamnă că nu vei muri. S-ar putea chiar să mori pocăit într-un astfel de dezastru. Înseamnă însă că nu vei pieri în păcat, ci vei muri pregătit.
Fratele Beniamin Fărăgău spunea că „moartea înveşniceşte statutul nostru.” De murit vom muri cu toţii şi realitatea aceasta ne-o reamintim în casa de jale. Întrebarea e cum! Este o întrebare esenţială pentru că aşa cum mori, aşa rămâi pentru veşnicie, fără putinţă de schimbare. Tocmai din această cauză este imperativ „să te împaci cu Dumnezeu” până „nu se întoarce ţărâna în pământ şi duhul la Dumnezeu care l-a dat.” Cel care rostea îndemnul la pocăinţă, a făcut împăcarea cu Dumnezeu posibilă la Cruce şi a biruit moatea prin învierea Sa! Leagă-şi viaţa de El, treci prin moarte alături de El, ca să poţi să guşti şi tu din biruinţa Sa asupra păcatului şi asupra morţii.