Omul nu are nimic de pierdut, dacă se încrede în Dumnezeu, dar pierde totul, dacă nu crede, adică, dacă nu se umple cu Plinătatea Învăţăturilor Duhovniceşti, neomeneşti… Orice om bun, măreţ, iubăreţ, simpatic, apreciat, darnic… este întrupat în păcat (Ps.51) şi zămislit din răutate, ură, ceartă, zgârcenie, invidie, viclenie, preacurvie, cârtire, beţie şi… le fardează, fără să ştie că îl trădează cu fiecare gest, gând, vorbă, faptă, în funcţie de degenerarea propriului concept despre Divinitate; Cine nu lasă, prin naşterea din nou –să se întrupeze în sine Sămânţa Adevărului, Dreptăţii, Bunătăţii, Iertării, Iubirii, Credinţei şi… Pocăinţei Cristice, rămâne un fals inbuibat cu roadele satanei din Romani, cap.1/28-32… „Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” Cine crede că Dumnezeu este doar un zeu, rămâne umplut cu micimile unui zeu; Cine-l limitează pe Făcător într-o foto/pictură iconată, aurită, dar mută, oarbă, schiloadă, devine o şi mai mică făcătură; Cine…

fePSD ne lasa fara paduri… Cum a acaparat PSD = ciuma roşie presa din România… Adrian Năstase a preluat, personal, controlul jafului forestier… Cum a distrus corupţia – promovată de ciuma roşie = PSD – industria românească…Raluca Turcan spune lucrurilor pe nume: ”Cele mai mari pensii speciale sunt în magistratură”… Un bugetar in Romania castiga mai mult decat premierul Frantei!
 Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XII
Obiectul Împăcării — Omul… „Credincios pînă la moarte”… „Vine dimineaţa dar şi noaptea” – VDM 1.1…  „Ceasul Încercării” – VDM 1.2… Activitatea Pastorală Mondială – VDM 1.2…  Epistola către Romani / Capitolul 1- si Capitolul 5,de J. N. Darby
Ce spun Scripturile despre Spiritism? Cuprins [hide]

 

7844nb

hu09da

Capitolul 1

 J. N. Darby

Epistola către Romani este pe drept aşezată la începutul epistolelor, fiindcă ea pune, într-un mod sistematic, bazele relaţiilor omului cu Dumnezeu şi împacă, în acelaşi timp, adevărul universal despre poziţia omului – întâi în responsabilitate, apoi în har – cu făgăduinţele speciale făcute iudeilor. De asemenea, ea stabileşte marile principii ale practicii creştine şi totodată ale moralităţii, nu a omului, ci ale acelei moralităţi care este rodul luminii şi a revelaţiei oferite de creştinism. Este important să remarcăm că această epistolă vede întotdeauna pe creştin ca fiind în această lume. El este îndreptăţit şi are viaţă în Hristos, însă se află aici pe pământ, nu este văzut ca fiind înviat împreună cu El.

Subdiviziunile epistolei

Iată cum consider că se poate împărţi epistola. După câteva versete introductive cu care el îşi deschide subiectul, dintre care câteva sunt de cea mai mare importanţă şi furnizează cheia întregii învăţături a epistolei şi a stării reale a omului vizavi de Dumnezeu (Romani 1:1-17 ), apostolul (până la sfârşitul versetului 20* din capitolul 3) dovedeşte că omul este în întregime corupt şi pierdut, indiferent de împrejurările în care se află. Fără lege, păcatul s-a manifestat neînfrânat; filozofia a însemnat judecarea păcatului şi în acelaşi timp practicarea lui; în ce priveşte legea, ea a fost încălcată, în timp ce aceia care o încălcau se mândreau cu ea, dezonorând astfel numele Aceluia care o dăduse. De la Romani 3:21 până la sfârşitul capitolului 8 avem remediul înfăţişat cu claritate în două părţi. În capitolul 3, de la versetul 21 până la sfârşit, într-un mod general, prin credinţă sângele lui Hristos este răspunsul la tot păcatul pe care apostolul tocmai îl descrisese; apoi, în capitolul 4, găsim învierea, care este pecetea lucrării lui Hristos şi mărturia eficacităţii ei pentru îndreptăţirea noastră. Toate acestea rezolvă problema responsabilităţii copiilor lui Adam (problemă pe care legea nu făcuse altceva decât s-o agraveze), potrivit harului deplin înfăţişat în Romani 5:1-11 . Iar în capitolul 8 credincioşii sunt arătaţi a fi în Hristos, care este înălţat, aşezând astfel pe fiecare din ei într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu în Hristos, care astfel le-a oferit libertate şi viaţă – acea libertate pe care Hristos Însuşi a avut-o şi acea viaţă pe care El Însuşi a trăit-o. Această nouă poziţie, pe terenul vieţii de înviere, este cea care uneşte deplin şi inseparabil îndreptăţirea cu sfinţenia practică.


* După introducere şi până la sfârşitul capitolului 3 este prezentat răul şi remediul pe care Dumnezeu l-a pregătit prin sângele lui Isus Hristos; apoi, în capitolele 4 şi 5, învierea lui Hristos pentru îndreptăţirea noastră (fiind dat pentru greşelile noastre) şi pacea noastră cu Dumnezeu, poziţia noastră actuală beneficiind de favoarea lui Dumnezeu şi având speranţa gloriei cu toate consecinţele scumpe conţinute în dragostea lui Dumnezeu. Avraam şi David, cărora li s-au făcut promisiunile, au confirmat principiul îndreptăţirii fără fapte. Această parte se termină la versetul 11 din capitolul 5, de unde începe cea de-a doua mare diviziune a epistolei, unde nu mai este, ca în prima parte, doctrina esenţială a îndreptăţirii noastre, ci este prezentată poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Vom reveni asupra acestor lucruri.

Mai există însă un alt lucru, care ne face să remarcăm o împărţire încă şi mai importantă a subiectelor epistolei. De la Romani 3:21 până la sfârşitul versetului 11 al capitolului 5, apostolul tratează subiectul păcatelor noastre – problema vinei noastre este rezolvată de sângele lui Hristos, care (în capitolul 4) a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Însă din Romani 5:12 se tratează subiectul păcatului – nu izbăvirea de judecata viitoare, ci eliberarea dintr-o stare prezentă*. Un subiect se sfârşeşte cu binecuvântarea din Romani 5:1-11 , celălalt, cu cea din capitolul 8.


* Această eliberare, având ca subiect păcatul în carne şi moartea faţă de el, aduce în discuţie chestiunea legii. Legea este mijlocul prin care păcatul în carne este descoperit, atunci când este recunoscut faptul că ea este spirituală.

În capitolele 9–11, apostolul reconciliază adevărurile acestei mântuiri, care este partea fiecărui om care crede, fără deosebire, cu făgăduinţele făcute iudeilor. Astfel Pavel pune în evidenţă înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu, precum şi felul în care lucrurile au fost văzute mai dinainte şi descoperite în Cuvânt.

Apoi el înfăţişează (în capitolul 12 şi următoarele) spiritul practic creştin. În această ultimă secţiune apostolul face aluzie la adunare ca trup. Afară de această singură aluzie, este vorba în general despre om, în mod individual, înaintea unui Dumnezeu al dreptăţii, precum şi despre lucrarea lui Hristos care-l aşază acolo individual şi într-o pace perfectă. Din acelaşi motiv, cu excepţia unui pasaj în capitolul 8 unde face introducerea pentru subiectul mijlocirii, în epistolă nu se vorbeşte despre înălţarea lui Hristos. Epistola vorbeşte despre moarte şi despre învierea lui Hristos ca temei al unei noi poziţii a omului înaintea lui Dumnezeu1. Să examinăm acum succesiunea de gânduri oferite de Duhul Sfânt în această epistolă. Găsim în ea răspunsul la întrebarea solemnă a lui Iov, mâniat că se găsea fără putere în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu: „Ştiu bine că este aşa. Şi cum ar fi omul drept înaintea lui Dumnezeu?“ (Iov 9:2 ). Totuşi, nu acesta este primul gând pe care apostolul îl are în vedere. Aceasta este necesitatea omului, însă evanghelia Îl aduce şi Îl revelează în primul rând pe Hristos. Ceea ce aduce ea este Isus şi harul; ea vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu. Aceste lucruri provoacă sentimentul nevoii pe care omul o are2, iar evanghelia prezintă şi ceea ce împlineşte această nevoie, totul pe un fond al harului care ne înfăţişează toată plinătatea dragostei lui Dumnezeu în Hristos. În evanghelie Dumnezeu Se descoperă pe Sine în Persoana lui Hristos. Ea îl pune pe om în locul care i se cuvine înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Aceluia care este descoperit – fie în poziţia sa de om neconvertit, fie, prin har, în Hristos. De asemenea, toate făgăduinţele sunt împlinite în Persoana Aceluia care este descoperit. Însă era important să remarcăm că evanghelia începe cu Persoana lui Hristos, nu cu iertarea sau îndreptăţirea, deşi acestea sunt amănunţit tratate de la versetul 17 al primului capitol.


1 A se vedea ceea ce tocmai a fost spus despre diviziunea de la Romani 5:11 , precum şi expunerea mai detaliată a acestei diviziuni a epistolei aflată în cuprinsul scrierii.

2 Inima şi conştiinţa sunt amândouă aduse în scenă. Legea poate dovedi vina omului şi chiar starea lui ruinată, atunci când este cunoscută în mod spiritual. Acestea sunt arătate conştiinţei, însă sentimentul nevoii dovedeşte că şi inima este pusă în acţiune.

Capitolul 1

Apostolatul lui Pavel

Nu este altă epistolă în care apostolul să-şi definească apostolatul pe un temei mai pregnant şi mai oficial ca în aceasta, căci la Roma el nu avea nicio autoritate în virtutea lucrărilor sale. El nu-i văzuse niciodată pe romani. Totuşi era apostolul lor, fiindcă era cel al neamurilor şi astfel le era dator. Le scrie fiindcă primise o misiune de la Domnul Însuşi către toate neamurile. Ele făceau parte din sfera lucrării sale. Era sarcina lui de a le prezenta ca pe o jertfă sfinţită de Duhul Sfânt (Romani 15:16 ). Aceasta era însărcinarea lui Pavel. Dumnezeu lucra cu putere prin Petru printre iudei, însă misiunea lui Pavel era către neamuri. Lui îi fusese încredinţată şi, mai mult, cei doisprezece recunoşteau acest lucru. Deşi Dumnezeu orânduise ca Pavel să-şi împlinească misiunea în legătură directă cu cerul şi în afara influenţei seculare a acestei capitale a lumii, şi chiar dacă Roma avea să fie prigonitoarea evangheliei, totuşi ea rămânea o cetate dintre neamuri şi ţinea de sfera lucrării lui Pavel în evanghelie. Potrivit cu Duhul Sfânt, Petru se adresează iudeilor în exercitarea calităţii sale de apostol, iar Pavel, neamurilor.

Aceasta era ordinea administrativă stabilită de Dumnezeu. Să analizăm acum esenţa poziţiei lui Pavel. El era rob al lui Hristos – acesta era caracterul lui, viaţa lui. Însă şi alţii erau aşa, mai mult sau mai puţin. Pavel însă era mai mult decât atât. Era un apostol prin chemarea Domnului, un „apostol chemat“; şi nu numai atât, ci el nu era nimic altceva decât aceasta în viaţa de aici de jos. Era pus deoparte pentru evanghelia lui Dumnezeu.

Aceste două caractere din urmă sunt foarte bine scoase în evidenţă de descoperirea Domnului către Pavel pe drumul Damascului – chemarea sa şi misiunea către neamuri – precum şi de punerea sa deoparte de către Duhul Sfânt în Antiohia, atunci când el a pornit să-şi împlinească misiunea.

Sursa şi Autorul evangheliei

El numeşte evanghelia pentru care fusese pus deoparte: evanghelia „lui Dumnezeu“; Duhul Sfânt o prezintă din punctul de vedere al izvorului ei. Nu se vorbeşte de ceea ce ar trebui omul să fie pentru Dumnezeu şi nici, deocamdată, despre mijlocul prin care el se poate apropia de tronul Său. Această prezentare revelează gândurile lui Dumnezeu, acţiunile Lui cu privire la om – gândurile Sale de bunătate, descoperirea Sa în Hristos, Fiul Lui. El Se apropie de om potrivit cu ceea ce este El în Sine Însuşi şi potrivit cu voinţa Lui în har. Dumnezeu vine către om; este evanghelia lui Dumnezeu. Acesta este aspectul ei adevărat; evanghelia nu va fi niciodată corect înţeleasă până când ea nu va fi pentru noi evanghelia lui Dumnezeu, activitatea şi descoperirea naturii Lui, ca şi a voii şi a harului Său faţă de om.

Legătura dintre Vechiul Testament şi evanghelie

După ce a prezentat izvorul, pe Autorul evangheliei, pe Acela pe care ea Îl revelează în harul Lui, apostolul prezintă legătura dintre această evanghelie şi căile lui Dumnezeu care au precedat-o din punct de vedere istoric. Se disting astfel subiectul propriu-zis al evangheliei şi relaţia dintre ea şi revelaţiile care o precedaseră. Existase înainte de ea o ordine de lucruri pe care iudeii voiau s-o menţină ca sistem independent, respingând harul evangheliei. Dar apostolul introduce aici sistemul de lucruri care a precedat evanghelia nu ca pe un subiect de controversă, ci dezvăluind caracterul lui adevărat, pentru a impune mărturia evangheliei, dând astfel răspuns mai dinainte obiecţiilor care s-ar fi putut ridica.

Pentru neamuri, ea constituia descoperirea, în har, a adevărului şi a lui Dumnezeu. Pentru iudeu avea şi acest caracter şi, în plus, pe acela de a pune toate lucrurile care-l priveau la locul care li se cuvenea. Legătura dintre Vechiul Testament şi evanghelie este aceasta: evanghelia lui Dumnezeu fusese vestită mai dinainte de către prorocii Săi în scrierile sfinte (versetul 2). Observaţi aici că în aceste scrieri sfinte evanghelia lui Dumnezeu nu era sosită deja, nici nu era atunci adresată oamenilor, ci era făgăduită sau vestită mai dinainte, ca urmând să fie trimisă. Adunarea n-a fost nici măcar vestită; evanghelia a fost vestită, însă ca urmând să vină.

Principalul ei subiect: Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu

Mai mult, subiectul acestei evanghelii este, mai înainte de toate, Fiul lui Dumnezeu. El a împlinit o lucrare, însă El Însuşi constituie adevăratul subiect al evangheliei. Acum El este prezentat într-un dublu aspect: 1. obiectul făgăduinţelor, Fiul lui David după carne; 2. Fiul lui Dumnezeu dovedit cu putere, care, în mijlocul păcatului, a umblat prin Duhul într-o sfinţenie divină şi absolută (învierea fiind mărturia strălucită şi biruitoare a ceea ce a fost El, umblând în acest caracter). Aceasta este forţa versetului 4. Cu alte cuvinte, învierea este manifestarea în mod public a acelei puteri prin care El a umblat într-o sfinţenie absolută în timpul vieţii Sale – o manifestare a faptului că El este Fiul lui Dumnezeu în putere. Acesta este mijlocul prin care El este arătat cu claritate a fi Fiul lui Dumnezeu în putere. Aici nu mai este vorba de făgăduinţe, ci de putere, putere a Aceluia care a fost capabil să intre în conflict cu moartea în care omul zăcea şi care a putut să o biruie pe deplin. Şi toate acestea fiind în legătură cu sfinţenia care a dat mărturie în timpul vieţii Lui despre puterea Duhului prin care El a umblat şi prin care S-a ferit de atingerea păcatului. El a fost înviat dintre morţi prin aceeaşi putere prin care a fost absolut sfânt în viaţă.

În ce priveşte căile lui Dumnezeu pe pământ, Domnul Isus era obiectul şi împlinirea făgăduinţelor. Cu privire la starea omului aflat în păcat şi în moarte, El a biruit pe deplin tot ceea ce I-a stat în cale, fie când trăia pe acest pământ, fie în înviere. Este vorba deci de Fiul lui Dumnezeu, făcut cunoscut prin înviere potrivit cu puterea care era în El, o putere care s-a arătat în conformitate cu Duhul, prin sfinţenia în care a trăit*.


* Acest lucru, de vreme ce este pentru noi, ne aşază în relaţie cu o sfinţenie (aşa cum face şi descoperirea dreptăţii un pic mai târziu, însă acolo ceva mai clar arătat) care implică legătura cu Dumnezeu aşa cum este El în Sine Însuşi revelat pe deplin – nu ca iudeii care nu aveau acces dincolo de perdeaua dinăuntru.

Ce har măreţ să poţi vedea cum întreaga putere a răului – acea uşă teribilă a morţii care se deschidea la capătul vieţii de păcat a omului, conducându-l astfel către judecata inevitabilă pe care o merita – a fost zdrobită, distrusă de Acela care a intrat de bunăvoie în încăperea întunecoasă de dincolo de această uşă şi a luat asupra Lui toată slăbiciunea omului în moarte, izbăvindu-i astfel complet şi absolut pe aceia a căror pedeapsă a purtat-o, supunându-Se morţii! Această biruinţă asupra morţii, această eliberare a omului de sub stăpânirea ei, prin puterea Fiului lui Dumnezeu devenit om, atunci când El a suferit-o, şi aceasta ca jertfă pentru păcat, această biruinţă deci reprezintă singurul temei al nădejdii pentru omul muritor şi păcătos. Ea înlătură tot ceea ce păcatul şi moartea au de spus. Ea distruge, pentru cel care are parte în Hristos, pecetea judecăţii asupra păcatului, care este moartea; şi un om nou, o nouă viaţă, ia fiinţă pentru cel care a fost ţinut sub această judecată a morţii, o viaţă întemeiată pe toată valoarea a ceea ce Fiul lui Dumnezeu a împlinit.

Sursa, obiectul şi întinderea misiunii apostolului

Rezumând, aceste versete ne prezintă, ca subiect al evangheliei, pe Fiul lui Dumnezeu venit din sămânţa lui David după carne şi, în sânul omenirii şi al morţii, pus în evidenţă ca fiind Fiul lui Dumnezeu în putere prin înviere*, Isus Hristos Domnul nostru. Evanghelia era evanghelia lui Dumnezeu Însuşi, însă prin Isus Hristos Domnul şi-a primit apostolul misiunea. El era conducătorul lucrării şi Îşi trimitea lucrători la seceriş în lume. Scopul misiunii lui Pavel, precum şi aria ei de întindere, era ascultarea credinţei (nu ascultarea legii) printre toate neamurile, instaurând astfel autoritatea şi valoarea numelui lui Hristos. Acest nume trebuia să învingă şi să fie recunoscut.


* Nu este spus „prin învierea Sa“, ci „prin înviere“, în mod abstract. Învierea Lui a fost marea dovadă, şi învierea oricărui om este de asemenea o dovadă a faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Mesajul harului către toţi oamenii, purtat prin har

Misiunea apostolului nu reprezenta numai slujba lui; faptul că îi fusese încredinţată era în acelaşi timp un har personal şi o favoare din partea Aceluia a cărui mărturie o purta. Nu vorbesc de mântuire, deşi în cazul lui Pavel aceste două lucruri se contopeau – fapt care dădea misiunii sale un caracter şi o energie remarcabile; ci existau har şi favoare în misiunea în sine, lucru de care este important să ne amintim. Harul imprimă caracterul misiunii lui Pavel şi împlinirii ei. Un înger împlineşte o misiune providenţială; Moise explică legea în duhul legii; Iona sau Ioan Botezătorul propovăduiesc pocăinţa: unul se dă înapoi de la harul care părea să contrazică ameninţările lui la adresa unui neam nelegiuit, celălalt înfige securea la rădăcina pomilor neroditori din grădina lui Dumnezeu. Însă prin Isus, Pavel, purtătorul veştilor bune ale lui Dumnezeu, primeşte har şi apostolat. El poartă, prin har şi ca un har, mesajul harului către oameni oriunde s-ar afla ei, harul care vine în toată lărgimea drepturilor lui Dumnezeu asupra oamenilor, ca fiind suveran, şi în care El Îşi exercită aceste drepturi. Printre aceste neamuri, romanii care crezuseră erau şi ei chemaţi ai lui Isus Hristos.

Salutul către adunări: „Har şi pace“; salutul către persoane individuale: „Har, îndurare şi pace

Prin urmare, Pavel se adresează tuturor credincioşilor din această mare cetate. Ei erau preaiubiţi ai lui Dumnezeu şi sfinţi prin chemare1 (versetul 7). El le urează (ca în toate epistolele sale) har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, din partea Căruia le aducea mesajul său. Harul desăvârşit al lui Dumnezeu prin Hristos, alături de pacea perfectă a omului, pacea cu Dumnezeu; acestea le aducea Pavel în evanghelia şi în inima sa. Acestea sunt adevăratele caracteristici ale relaţiei lui Dumnezeu cu omul şi ale omului cu Dumnezeu, prin evanghelie – temelia pe care creştinismul îl aşază pe om înaintea lui Dumnezeu. Când cel salutat este un individ, intervine o altă chestiune, anume aceea a slăbiciunii şi a neputinţei individului respectiv; prin urmare, la salutul scriitorilor Noului Testament către persoane individuale este adăugată „îndurarea“. (Vezi epistolele către Timotei şi Tit, precum şi a doua epistolă a lui Ioan)2.


1 Cititorul trebuie să remarce că, în versetele 1 şi 7, nu este vorba de „chemat să fie un apostol“, nici de „chemaţi să fiţi sfinţi“, ci de apostol prin chemare şi de sfinţi prin chemare. Ei erau astfel, şi erau aşa prin chemarea lui Dumnezeu. Un evreu nu era sfânt prin chemare; el era aşa prin naştere, relativ vorbind faţă de neamuri. Cei din Roma erau cei chemaţi ai lui Isus Hristos; însă nu erau chemaţi să fie sfinţi, ci erau aşa prin chemare.

2 Epistola către Filimon poate apărea ca o excepţie, însă ea nu face decât să confirme cele spuse mai sus, pentru că în salut este inclusă şi adunarea din casa lui. Lucrul acesta face ca salutul lui Iuda să fie cu atât mai remarcabil. În Tit 1:4 este o chestiune de diferenţă de manuscrise.

Dacă dragostea lui Dumnezeu se află în inimă, dacă El Îşi are locul acolo, atunci persoana respectivă se preocupă înaintea Lui cu aceia care constituie obiectele spre care se îndreaptă harul Său; şi atunci lucrarea lui Dumnezeu din ei şi harul arătat lor constituie primele lucruri care vin în minte, fie în ce priveşte dragostea, fie în ce priveşte recunoştinţa. Credinţa romanilor, care ajunsese la urechea apostolului, face ca din inima acestuia să se înalţe mulţumiri.

Apostolul ca slujitor al naţiunilor

Apoi el îşi exprimă dorinţa de a-i vedea, gând care adesea îl preocupa. Aici Pavel scoate în relief relaţia lui de apostol vizavi de ei, cu toată fineţea şi delicateţea care aparţin harului şi dragostei ce formaseră această relaţie şi care îi constituiau puterea. El este de drept apostolul tuturor neamurilor, chiar dacă nu le văzuse pe toate; însă în inimă el le este slujitor; şi cu cea mai reală şi aprinsă dragoste frăţească ce curgea din harul care-l făcuse apostol, el doreşte să-i vadă pe romani, ca să le facă parte de vreun dar spiritual (versetul 11) pe care calitatea lui de apostol îi oferea dreptul de a-l comunica. Dorinţa inimii lui era să se bucure de credinţa comună, a lui şi a lor – credinţă întărită prin aceste daruri – pentru mângâierea lor reciprocă. Adesea îşi propusese să-i viziteze, ca să culeagă ceva roade şi din acest câmp pe care Dumnezeu i-l încredinţase, însă fusese împiedicat până acum.

El se declară dator tuturor neamurilor şi era gata, atât cât depindea de el, să propovăduiască evanghelia şi celor din Roma. Felul în care apostolul revendică întregul ogor al neamurilor ca fiind al lui şi de asemenea felul în care a fost împiedicat de Dumnezeu ca să ajungă la Roma până la sfârşitul carierei sale (şi atunci doar ca prizonier) sunt chestiuni vrednice de toată atenţia.

Valoarea şi caracterul evangheliei lui Dumnezeu

Oricum ar fi fost, el era gata să meargă la Roma, şi aceasta din pricina valorii evangheliei – un punct care-l conduce să facă afirmaţii despre caracterul şi valoarea ei. Căci, spune el, nu îi era ruşine de ea. Ea reprezenta puterea lui Dumnezeu de a mântui (versetul 16). Observaţi aici felul în care apostolul prezintă totul ca venind de la Dumnezeu. Este evanghelia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu de a mântui, dreptatea lui Dumnezeu şi chiar mânia lui Dumnezeu, şi aceasta din cer – un lucru diferit de pedeapsa pământească. Acest lucru constituie cheia pentru toate celelalte. Apostolul pune accentul pe el, evidenţiindu-l de la începutul epistolei, fiindcă omul întotdeauna înclină să se încreadă în sine însuşi, să se mândrească cu el însuşi, să caute vreun merit – vreo pricină de dreptate – în el însuşi, să introducă iudaismul, să fie ocupat cu propria persoană, ca şi cum ar putea face ceva. Bucuria apostolului era să-L scoată în evidenţă pe Dumnezeu.

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu în întregime

Astfel, în evanghelie, Dumnezeu intervenea în starea de păcat a omului, realizând o mântuire care era în întregime propria Sa lucrare – o mântuire al cărei izvor şi a cărei putere era El Însuşi şi pe care El Însuşi o lucrase. Omul intra în ea prin credinţă: cel ce credea avea parte de ea. Însă a avea parte de ea prin credinţă era exact modul de a beneficia de ea fără a-i adăuga absolut nimic, lăsând-o să fie în întregime mântuirea lui Dumnezeu. Slavă Lui că este aşa, fie în ce priveşte îndreptăţirea, fie puterea, fie întregul rezultat al ei; căci astfel ea este perfectă, divină. Dumnezeu a intervenit, în atotputernicia şi în dragostea Lui, pentru a-i elibera pe cei nenorociţi, potrivit cu propria Sa tărie. Evanghelia este expresia acestui lucru: cineva o crede şi are parte de ea.

Puterea lui Dumnezeu în mântuire; acum este revelată o dreptate a lui Dumnezeu, nu a omului

Însă există un motiv special pentru care ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Omul se despărţise de Dumnezeu prin păcat. Doar îndreptăţirea putea să-l aducă din nou în prezenţa Lui şi să-l facă de aşa natură, încât să poată sta acolo în pace deplină. Ca păcătos, el nu avea nicio dreptate, ci dimpotrivă; iar dacă un om ar trebui să se prezinte înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos, judecata ar fi cea care l-ar aştepta în mod necesar, dreptatea fiind arătată în acest fel. Însă, în evanghelie, Dumnezeu descoperă o dreptate activă din partea Lui. Dacă omul nu are niciuna, Dumnezeu are o dreptate care Îi aparţine Lui, care este a Lui Însuşi, desăvârşită ca şi El, potrivită cu inima Sa. O asemenea dreptate este revelată în evanghelie. Dreptate a omului nu exista, prin urmare este descoperită o dreptate a lui Dumnezeu. Ea este cu totul desăvârşită în sine, divină şi completă. Nu ar putea fi revelată dacă ar fi altfel. Aceasta este dreptatea pe care ne-o proclamă evanghelia.

Dreptatea lui Dumnezeu – pe principiul credinţei şi oferită oricăruia care crede

Principiul pe care este vestită este credinţa, fiindcă ea (dreptatea) există şi este divină. Dacă omul ar lucra-o, sau ar împlini o parte din ea, sau dacă inima lui ar avea vreo parte în realizarea ei, ea nu ar mai fi dreptatea lui Dumnezeu; însă este în totalitate şi absolut a Lui. Noi credem în evanghelia care o descoperă. Dar dacă cel ce crede este acela care are parte de ea, atunci oricine care are credinţă se poate bucura de ea. Dreptatea este pe principiul credinţei. Ea este revelată credinţei, oriunde aceasta din urmă există.

Aceasta este deci forţa expresiei tradusă „din credinţă, spre credinţă“ (versetul 17) – pe principiul credinţei, spre credinţă. Importanţa acestui principiu este evidentă aici. El admite orice persoană dintre neamuri pe aceeaşi bază ca şi pe iudeu, care nu are alt drept de a intra. Amândoi au credinţă; evanghelia nu recunoaşte alt mijloc prin care cineva să poată avea parte de ea. Dreptatea este a lui Dumnezeu; vizavi de ea, iudeul nu are nimic în plus faţă de cel dintre neamuri. Aşa cum este scris: „Cel drept va trăi prin credinţă“. Scripturile iudeilor dau mărturie despre adevărul cuprins în principiul apostolului.

Aceasta este ceea ce evanghelia vesteşte din partea lui Dumnezeu către om. Subiectul principal este Persoana lui Hristos, Fiul lui David după carne (împlinirea făgăduinţei); şi Fiu al lui Dumnezeu cu putere după Duhul sfinţeniei. Însă dreptatea lui Dumnezeu (nu a omului) era revelată în evanghelie. Aceasta este tema principală a tot ceea ce urmează. Apostolul avea într-adevăr motive să nu-i fie ruşine de evanghelie, dispreţuită aşa cum era ea de către oameni.

Mânia lui Dumnezeu revelată din cer împotriva oricărei nedreptăţi a omului

Însă această învăţătură era confirmată de o altă consideraţie şi era bazată pe adevărul important conţinut în aceasta. Dumnezeu, prezentându-Se pe Sine Însuşi, nu putea privi lucrurile potrivit comunicărilor parţiale (incomplete) adaptate ignoranţei oamenilor şi dispensaţiilor temporare prin care El îi cârmuia. Mânia nu reprezenta doar intervenţia Sa în cârmuire, precum în cazul captivităţii asiriene sau babiloniene. Ea are aspectul de „mânie din ceruri“. Era revelată opoziţia esenţială dintre natura Lui şi rău, precum şi respingerea de ordin juridic a răului, oriunde el se găsea. Acum Dumnezeu Se manifesta în evanghelie. Astfel că mânia divină nu izbucneşte (căci harul proclamă dreptatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor care cred), însă este revelată (nu exact în evanghelie – aceasta constituie revelaţia dreptăţii; însă este revelată) din cer împotriva lipsei de evlavie – tot ceea ce nu respectă prezenţa lui Dumnezeu – împotriva oricărei nedreptăţi şi fărădelegi în aceia care posedau adevărul, însă Îl necinsteau pe Dumnezeu; adică împotriva tuturor oamenilor, neamuri sau nu, şi în special împotriva iudeilor care aveau cunoştinţă de Dumnezeu potrivit legii; şi, din nou (fiindcă principiul este universal şi decurge din ceea ce este Dumnezeu, atunci când El Se revelează pe Sine), împotriva oricui mărturiseşte creştinismul şi totuşi umblă în răul pe care Dumnezeu îl urăşte.

Această mânie, mânia divină, potrivită cu natura lui Dumnezeu aflată în cer şi îndreptată împotriva omului păcătos, a făcut să fie necesară dreptatea lui Dumnezeu. Omul avea acum să-L întâlnească pe Dumnezeu aşa cum este El, deplin revelat. Acest lucru îi punea în evidenţă toată păcătoşenia, însă pregătea în har drumul către un loc şi o poziţie minunate, bazate pe dreptatea lui Dumnezeu. Evanghelia descoperă această dreptate; oportunitatea şi necesitatea ei sunt demonstrate de către starea de păcat în care se află toţi oamenii, stare care conducea la descoperirea mâniei din cer. Omul nu urma să fie doar cârmuit de Dumnezeu şi să sufere mânia cârmuitoare, ci el avea să apară înaintea Lui. Cum am putea noi să stăm acolo? Răspunsul este descoperirea dreptăţii lui Dumnezeu prin evanghelie. De aceea, chiar şi când este vorba de înviere, Hristos este declarat a fi Fiul lui Dumnezeu potrivit cu Duhul sfinţeniei. Pe Dumnezeu trebuie să-L întâlnim aşa cum este El. Descoperirea lui Dumnezeu Însuşi în natura Lui sfântă a mers în mod necesar mai departe de iudaism. Afirmarea fiinţei perfecte a lui Dumnezeu trebuie făcută în contradicţie totală cu lucrul numit păcat, oriunde se găsea el. Aceasta este un adevăr glorios; şi ce lucru binecuvântat că astfel trebuia descoperită dreptatea divină în harul suveran! Şi, fiindcă Dumnezeu este dragoste, lucrurile nu puteau sta decât aşa. Ce minunat că El ni S-a descoperit în acest fel!

Teza epistolei

Prin urmare, teza epistolei este în versetul 17, iar lucrul care-i dovedea necesitatea se află în versetul 18. De la versetul 19 până la sfârşitul versetului 20 din capitolul 3, starea oamenilor, iudei şi neamuri, căreia i se aplică acest adevăr, este descrisă în amănunt, cu scopul de a arăta în ce fel această mânie era meritată şi că toţi erau închişi sub păcat (versetele 19 şi 21 ale capitolului 1 oferă principiile majore ale răului în ce priveşte neamurile). De la versetul 21 la 31 din capitolul 3 este prezentat pe scurt, însă cu putere, răspunsul în har prin dreptatea lui Dumnezeu, prin sângele lui Hristos. Avem întâi răspunsul la starea cea veche prin sângele lui Hristos şi apoi introducerea în starea cea nouă, prin moarte şi viaţă prin Hristos.

Apostolul începe cu neamurile – „oricare nedreptate“ a oamenilor. Este evident că, dacă un iudeu practica aceleaşi lucruri, se făcea şi el vinovat, însă starea descrisă până la capitolul 2:17 este cea a neamurilor. Apoi urmează cea a iudeilor, până la capitolul 3:20.

Romani 1:18 constituie teza întregului argument de la versetul 19 până la capitolul 3:20, această porţiune a epistolei înfăţişând temeiul mâniei respective.

Temeiul mâniei lui Dumnezeu; neamurile sunt fără scuză datorită mărturiei creaţiei şi a conştiinţei

Neamurile sunt lipsite de scuză din două pricini. Prima, fiindcă ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu a fost manifestat prin creaţie – puterea şi dumnezeirea Lui. Această dovadă a existat de la facerea lumii. A doua, fiindcă, având cunoştinţă de Dumnezeu, aşa cum a avut Noe, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu, ci în deşertăciunea închipuirilor lor, raţionând după propriile gânduri şi idei produse în minţile lor, ei au devenit nebuni, în timp ce mărturisesc că sunt înţelepţi, şi au căzut în idolatrie, o idolatrie de cea mai joasă speţă. Dumnezeu a judecat acest lucru. Dacă nu au vrut să păstreze un gând corect despre slava lui Dumnezeu, ei nu aveau să păstreze o idee corectă nici măcar cu privire la cinstea naturală a omului. Ei s-au dezonorat pe ei înşişi, aşa cum Îl dezonoraseră pe Dumnezeu. Avem o descriere exactă, în câteva cuvinte tari şi energice, a întregii mitologii păgâne. Ei nu au avut discernământ, nici înclinaţie morală, pentru a-L păstra pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Ca urmare, El i-a lăsat pradă unui duh lipsit de discernământ, pentru a se mândri cu lucruri depravate, în fapte care sunt împotriva firii. Conştiinţa naturală ştia că Dumnezeu consideră astfel de lucruri a fi vrednice de moarte, potrivit cu exigenţele naturii Sale. Totuşi, ei nu numai că le practicau, dar îşi găseau chiar plăcerea în cei care le practicau la rândul lor. Iar acest lucru nu lăsa nicio scuză pentru cei care judecau răul (şi existau unii ca aceştia), căci ei îl comiteau în timp ce-l judecau. Prin urmare, judecându-l, omul se osândea pe sine de două ori: căci, prin faptul că-l judeca, el arăta că ştie ce este răul şi totuşi îl practica. Însă judecata lui Dumnezeu este potrivită cu adevărul împotriva celor ce comit astfel de lucruri. Cei care căutau să se evidenţieze osândindu-i pe alţii nu puteau scăpa de ea.

Capitolul 5

 J. N. Darby

Astfel, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu. Remarcaţi aici de asemenea diferenţa dintre credinţa lui Avraam şi cea a noastră. El a crezut că Dumnezeu poate împlini ceea ce a promis. Noi suntem chemaţi să credem ceea ce El a împlinit deja. Credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, credinţa în puterea Lui manifestată în înviere, este cea care ne-a înălţat deasupra tuturor efectelor păcatelor noastre1. Ea se odihneşte pe puterea lui Dumnezeu care a lucrat această eliberare pentru noi şi care ne-a îndreptăţit. Hristos a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră2.


1 Bineînţeles că trupurile noastre nu sunt încă înnoite.

2 Resping cu totul interpretarea „pentru că am fost îndreptăţiţi“. Nu aceasta este forţa cuvântului în greacă, iar excluderea credinţei din procesul îndreptăţirii contrazice începutul capitolului 5.

Efectul acestor adevăruri glorioase primite prin credinţă: ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu

Apostolul stabilise deja marile principii. El se ocupă acum de sursa şi de aplicaţia lor (adică de aplicaţia lor la starea sufletului, cu acţiune asupra simţămintelor lui). Ne aşază înainte efectul acestor adevăruri atunci când sunt primite prin credinţă, prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea este săvârşită, credinciosul beneficiază de ea şi este îndreptăţit. Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, ne aflăm într-o poziţie de har şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Credem într-un Dumnezeu care a intervenit cu putere pentru a-L învia pe Hristos dintre cei morţi, după ce El ne-a purtat greşelile, şi care, odată înviat, este martorul veşnic că păcatele noastre sunt înlăturate şi că singurul Dumnezeu adevărat este Cel care a făcut lucrul acesta în dragoste. Ca urmare, am pace cu El; toate păcatele mele sunt şterse – anulate – prin lucrarea lui Hristos; inima mea, despovărată de acum, Îl cunoaşte pe Dumnezeul Mântuitor. Mă aflu în prezent în această stare de har, sau de favoare, care este mai de preţ decât viaţa. Prin Hristos, intrat fiind în prezenţa Lui, mă bucur încă de pe acum de favoarea Sa, într-o stare de har prezentă. Toate roadele omului vechi sunt îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu prin moartea lui Hristos. Nu se mai poate pune problema păcatelor mele între mine şi Dumnezeu. El nu are nimic să-mi impute – totul a fost rezolvat în moartea şi în învierea lui Hristos. Acum sunt în prezenţa Lui şi mă bucur de favoarea Sa. Harul este cel care caracterizează relaţia mea prezentă cu Dumnezeu. Mai mult, acum mă bucur în nădejdea gloriei lui Dumnezeu, păcatele mele fiind îndepărtate conform cerinţelor acestei glorii şi Hristos fiind înviat dintre cei morţi, după ce a satisfăcut toată această glorie. Aceasta este o nădejde deplină şi bine întemeiată, care îmi dă certitudinea că voi fi primit în această glorie, fără a mi se refuza vreodată accesul la ea. Totul este în legătură cu Dumnezeu Însuşi şi în conformitate cu perfecţiunile Lui; favoarea de care mă bucur este favoarea lui Dumnezeu, şi mă bucur şi în nădejdea slavei Lui. Totul ţine de puterea Lui desfăşurată în înviere: pacea cu Dumnezeu care este deja stabilită, apoi favoarea Lui prezentă şi, în al treilea rând, nădejdea slavei.

Îndreptăţirea şi pacea: două lucruri distincte; eficacitatea harului lui Dumnezeu

Remarcaţi aici că îndreptăţirea nu este acelaşi lucru cu pacea. „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace“. Îndreptăţirea reprezintă starea mea reală înaintea lui Dumnezeu, în virtutea lucrării lui Hristos, a morţii şi a învierii Lui. Credinţa, cunoscându-L astfel pe Dumnezeu, are pace cu El; însă acesta este un rezultat al îndreptăţirii, la fel ca faptul că ne bucurăm în prezent de harul în care ne aflăm. Credinţa crede în Dumnezeul care a făcut acest lucru şi care – exercitându-Şi puterea în dragoste şi în dreptate – L-a înviat dintre cei morţi pe Acela care a purtat păcatele mele, după ce le-a îndepărtat complet şi L-a proslăvit pe Dumnezeu prin acest lucru. De asemenea, pe acelaşi temei, „prin El“, avem intrare în deplina favoare a lui Dumnezeu în care stăm. Şi care este rezultatul? Este gloria; ne bucurăm în nădejdea gloriei lui Dumnezeu. Dumnezeu este izvorul şi împlinitorul tuturor acestor lucruri. Este evanghelia lui Dumnezeu, puterea Lui în mântuire, dreptatea lui Dumnezeu, şi în slava Lui suntem introduşi în nădejde. În ce ne priveşte, astfel se prezintă eficacitatea acestui har: este pace, har sau favoare, glorie. Putem spune: „Avem totul: trecutul, prezentul şi viitorul sunt rezolvate“.

Bucurie şi glorie în necaz

Totuşi, avem chiar mai mult decât atât. Întâi, experienţa practică. Aici pe pământ trecem prin necazuri; însă ne bucurăm în ele, căci ne exersează inima, ne detaşează de această lume, ne supun voinţa, înlătură lucrurile naturale ale inimii şi o purifică de acele lucruri care ne întunecă nădejdea, ca astfel să ne alipim tot mai mult de Dumnezeu în toate lucrurile; lucruri care, la urma urmei, sunt în totul dirijate de Acela a Cărui credincioşie şi al Cărui har lucrează toate acestea pentru noi. Învăţăm mai bine că scena în care ne mişcăm este trecătoare şi schimbătoare, şi este doar un loc al încercării, nu adevărata noastră sferă de viaţă. Astfel că nădejdea, întemeiată pe lucrarea lui Hristos, devine mai clară, mai eliberată de amestecul cu ceea ce ţine de om aici jos; discernem mai clar lucrurile care sunt nevăzute şi veşnice, iar legăturile sufletului cu perspectiva dinaintea noastră sunt mai complete şi mai totale. Experienţa, care poate să descurajeze firea, lucrează nădejde, deoarece, orice s-ar întâmpla, noi avem cheia tuturor lucrurilor, fiindcă dragostea lui Dumnezeu care ne-a dăruit această nădejde, făcută mai limpede prin aceste experienţe, este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, care este Dumnezeul dragostei care locuieşte în noi.

Ceea ce Dumnezeu a făcut în afara noastră

Nu este mai puţin adevărat însă că, în timp ce ne oferă această temelie interioară a bucuriei, Duhul Sfânt este atent s-o pună în legătură cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut în afara noastră, pe când eram noi încă păcătoşi, pentru ca astfel sufletul să fie întemeiat pe ceea ce este în El, nu pe ceea ce este în noi înşine. Această dragoste este în noi, într-adevăr; ea explică cu delicateţe totul; însă dragostea aflată acolo prin prezenţa Duhului Sfânt este dragostea lui Dumnezeu, dovedită prin faptul că pe vremea când noi eram lipsiţi de orice putere, la timpul cuvenit, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Timpul cuvenit a fost atunci când omul fusese dovedit a fi nelegiuit şi fără puterea de a ieşi din această stare, măcar că Dumnezeu, sub lege, îi arăta calea. Omul se poate devota atunci când are un motiv adecvat; Dumnezeu Şi-a arătat dragostea care Îi era caracteristică Lui*, prin aceea că, atunci când nu exista în noi niciun motiv pentru El ca să ne iubească, când nu eram altceva decât nişte păcătoşi, Hristos a murit pentru noi! Sursa a fost în El Însuşi sau mai degrabă a fost El Însuşi. Ce bucurie să ştim că avem toate aceste lucruri de la El şi că motivul este în El!


* Cuvântul este accentuat în original – „a Lui Însuşi“.

Dragostea lui Dumnezeu cu privire la trecutul, prezentul şi viitorul nostru

Deci, dacă Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine potrivit dorinţei inimii Lui, pe când Îi eram vrăjmaşi, cu atât mai mult acum, că suntem îndreptăţiţi, va duce totul până la capăt şi vom fi mântuiţi de mânie prin Hristos. Prin urmare, Pavel adaugă, vorbind despre mijloace, „Dacă am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său“, adică prin ceea ce a fost, dacă am putea spune aşa, slăbiciunea Sa, „cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui“, prin acea energie în care El trăieşte în veci. Astfel, dragostea lui Dumnezeu face pace cu privire la ceea ce noi am fost şi ne dă siguranţa în ce priveşte viitorul, făcându-ne cu totul fericiţi în prezent. Toate aceste binecuvântări ne sunt asigurate numai prin ceea ce este Dumnezeu. El este dragoste – este plin de grijă pentru noi, plin de înţelepciune.

Al doilea „nu numai

Mai există însă un al doilea „nu numai“, după ce starea noastră (pace, har şi slavă – ce părea o completă mântuire, şi este completă) a fost stabilită. „Nu numai“ că ne lăudăm în necazuri, dar ne lăudăm şi în Dumnezeu. Ne glorificăm în El. Aceasta este cea de-a doua parte a binecuvântatei experienţe creştine, a bucuriei care rezultă din cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu în Hristos şi a împăcării noastre cu El. Prima parte este că mă laud în necazuri din pricina efectului lor, cunoscând dragostea divină. Cea de-a doua este dragostea lui Dumnezeu Însuşi în mine, dragoste care nu şi-a avut motivul decât în El, şi despre care a dat o dovadă completă printr-o lucrare săvârşită cu totul în afara noastră. Cunoscând-o, ne lăudăm nu numai în mântuirea noastră sau în necazuri, ci, cunoscând un astfel de Dumnezeu Mântuitor (un Dumnezeu care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi şi ne-a mântuit în dragostea Sa), ne lăudăm în El. Este cea mai înaltă bucurie pe care o putem avea.

Lucrarea glorioasă a lui Hristos; păcatul şi starea prezentă a omului

Astfel se încheie această secţiune a epistolei în care, prin ispăşirea făcută de Hristos, îndepărtarea păcatelor noastre şi dragostea lui Dumnezeu Însuşi au fost pe deplin revelate şi demonstrate. Pacea, harul, nădejdea slavei, toate au fost făcute posibile prin dragostea pură a lui Dumnezeu manifestată în moartea lui Hristos pentru cei păcătoşi. Totul este de la Dumnezeu şi, prin urmare, este perfect. Nu este o chestiune de experienţă, oricâtă bucurie ar decurge din ea, ci este vorba de lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, pornită din Sine Însuşi, descoperindu-Se astfel în esenţa Lui. Până la acest punct a fost tratată problema păcatelor şi a vinei personale. Acum urmează păcatul şi starea rasei umane. Favoarea completă a lui Dumnezeu faţă de noi a fost evidenţiată într-un chip minunat, începând cu noi ca păcătoşi şi mergând până la lauda noastră în Dumnezeu.

După ce ne-au fost prezentate temelia şi izvorul mântuirii noastre – totul bazându-se pe Dumnezeu, prin moartea lui Hristos, care a avut de-a face cu aceia care nu erau altceva decât nişte păcătoşi lipsiţi de orice putere – chestiunea păcatelor noastre, acea chestiune care privea faptul că fiecare om trebuia să fie judecat potrivit cu ceea ce făcuse, nu mai este adusă în discuţie. Fără lege, sau sub ea, toţi erau păcătoşi; o ispăşire (sau un scaun de îndurare) a fost pregătită prin sângele preţios al lui Hristos, s-a făcut pace pentru cel vinovat, iar Dumnezeu a fost descoperit în dragoste. Acest lucru însă ne duce mai departe. Este vorba de Dumnezeu şi de om aşa cum este el în prezent: păcătos. Acum se vorbeşte despre starea omului; iudeul nu avea niciun privilegiu aici, nu avea nimic cu care să se laude. El nu putea spune: păcatul a venit prin noi şi prin legea dată nouă. Este vorba acum de om, de păcat şi de har. Apostolul abordează această problemă fundamentală şi esenţială – nu păcatele şi vina care aduceau judecata dacă nu exista pocăinţă, ci starea prezentă a omului.

Starea rasei umane, nu doar faptele indivizilor

Omul nu se poate lăuda cu nimic, nici în privinţa faptelor sale, nici a stării în care se găseşte. Dumnezeul harului Se află înaintea ochilor noştri, acţionând cu privire la păcat atunci când nu exista nimic altceva afară de păcat; iar după ce legea a fost introdusă, ea nu a făcut altceva decât să agraveze starea de lucruri, din cauza încălcării ei. Păcatul a venit printr-un singur om, iar prin păcat, moartea. Acest lucru ne conduce către starea rasei umane, nu doar către faptele indivizilor. Această stare se caracterizează prin depărtarea de Dumnezeu şi printr-o natură rea. Toţi oamenii sunt la fel în această privinţă, deşi cu siguranţă fiecare a adăugat la această stare propria vină şi propriile păcate. Păcatul a venit prin unul singur, iar prin păcat, moartea. Şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit. Pentru că păcatul era în lume şi înainte de lege. Nici legea însă nu a adăugat ceva în avantajul omului; ea i-a imputat1 păcatul prin faptul că i-a dat cunoştinţa lui şi apoi l-a interzis. Totuşi, deşi nu existase nicio imputare (ţinere în seamă) potrivit cu cârmuirea lui Dumnezeu, în virtutea unei reguli impuse şi cunoscute, moartea a domnit – o dovadă constantă a păcatului (mai mult, istoria din Geneza făcea acest lucru incontestabil, chiar pentru iudei) – peste cei care nu încălcaseră un legământ bazat pe o poruncă dată, aşa cum făcuse Adam2; iar cu iudeii s-a întâmplat la fel, după ce a fost dată legea. Oamenii, între Adam şi Moise, atunci când nu a existat o poruncă concretă sau o lege, aşa cum a fost înainte şi după acest interval, au murit şi ei – păcatul domnea.


1 Cuvântul „imputat“ (socotit, ţinut în seamă) în acest pasaj (Romani 5:13 ) nu este acelaşi ca în expresiile „dreptate imputată“ şi „credinţă socotită ca dreptate“. El semnifică o faptă sau o sumă de bani pusă în contul cuiva, nu caracterizarea acelei persoane.

2 Acesta este un citat din Osea 6:7 , care-i acuză pe iudei că au făcut acelaşi lucru ca Adam. „Ca Adam, ei au călcat legământul“.

Cei doi capi de rasă umană

Trebuie să observăm că, de la începutul versetului 12 şi până la începutul versetului 17, este o paranteză în care, ca şi în alte cazuri similare, este dezvoltată ideea care tocmai a fost prezentată. În această paranteză, apostolul, după ce l-a prezentat pe Adam ca pe imaginea Celui ce avea să vină (Hristos), argumentează faptul că natura darului nu poate fi inferioară celei a răului. Dacă păcatul primului om nu a fost limitat în efectele lui la cel care l-a comis, ci s-a extins către toţi cei care, ca rasă, au fost legaţi de el, cu mult mai mult harul care este prin Unul singur, Isus Hristos, nu se limitează la El, ci de asemenea îi cuprinde pe cei în legătură cu El. O singură greşeală a adus moartea, însă harul iartă o mulţime de greşeli. Ca efect al păcatului, moartea a domnit; însă, prin har, nu numai viaţa va domni, ci şi noi vom domni în viaţă prin acel Unul singur, potrivit cu belşugul de har.

În versetul 18, argumentul general este reluat într-un mod foarte abstract. „Cum printr-o singură greşeală“, spune el, „a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii“. Acesta este scopul acţiunii în sine. Acum urmează aplicaţia: căci după cum prin neascultarea unui (singur) om, mulţi sunt făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea unuia (singur), mulţi sunt făcuţi drepţi. Este acelaşi gând că fapta unuia nu este limitată, în ce priveşte efectele, la graniţele propriei lui persoane. Ea afectează pe mulţi alţii, aducându-i sub consecinţele ei. Este spus „către toţi“ (versetul 18) atunci când se vorbeşte de întinderea potenţială a acţiunii, şi „cei mulţi“ (versetul 19), atunci când este vorba de efectul definitiv cu privire la oameni; adică „cei mulţi“ care sunt conectaţi (puşi în legătură) cu cel ce a făcut fapta*.


* Aceeaşi distincţie, între întinderea potenţială şi efectul definitiv, o găsim în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu, atunci când apostolul vorbeşte despre eficacitatea sângelui. Numai că acolo (Romani 3:22 ) el arată cine sunt cei mulţi, deoarece lucrarea este prezentată ca obiect al credinţei, eficacitatea ei fiind doar subînţeleasă: „dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos, către toţi şi peste toţi credincioşii“. În textul de care ne ocupăm, „greşeala lui Adam“ sau „fapta de dreptate“ sunt „către toţi“ (versetul 18), apoi „cei mulţi“ sunt fie făcuţi păcătoşi prin neascultarea unuia singur, fie făcuţi drepţi prin ascultarea lui Hristos (versetul 19).

Neascultarea lui Adam; păcatele şi păcatul – două lucruri distincte; domnia păcatului şi cea a harului

Aceasta deci este o chestiune separată de lege, cu toate că legea poate agrava răul. Este vorba de efectele faptei lui Adam şi a celei a lui Hristos, nu de purtarea indivizilor, la care în mod evident face referire legea. Prin neascultarea unuia singur, cei mulţi (toţi oamenii) au fost făcuţi păcătoşi, nu prin propriile lor păcate. Fiecare îşi are păcatele lui, însă aici este vorba de o stare de păcat comună tuturor. Atunci, la ce folosea legea? Ea a apărut ca ceva adăugat, având rolul de a înmulţi greşeala*. Însă nu numai unde greşeala s-a înmulţit, ci unde păcatul s-a înmulţit – căci sub lege şi fără lege el s-a înmulţit – harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit prin moarte, tot aşa şi harul să stăpânească prin dreptate, dând viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Dacă în locul unde domneşte păcatul ar fi domnit dreptatea, rezultatul ar fi fost condamnarea întregii lumi. Harul este cel care domneşte – dragostea suverană a lui Dumnezeu. Dreptatea se află la acelaşi nivel cu răul, atunci când are de-a face cu el, din simplul motiv că este dreptate; însă Dumnezeu este deasupra răului şi acţionează – şi poate face aceasta, are dreptul de a acţiona – potrivit cu propria Lui natură; iar El este dragoste. Înseamnă că El aprobă nedreptatea şi păcatul? Nu! În dragostea Lui, El aduce împlinirea dreptăţii divine prin Isus Hristos. Dumnezeu a împlinit în El acea dreptate divină prin faptul că L-a înviat şi L-a aşezat la dreapta Lui. Aceasta însă s-a întâmplat în virtutea unei lucrări săvârşite pentru noi, în care El L-a proslăvit pe Dumnezeu. Astfel, El este dreptatea noastră, iar noi, dreptatea lui Dumnezeu în El. Dragostea este aceea care – îmbrăcând caracterul de har atunci când este vorba de păcat – domneşte şi oferă viaţa veşnică, deasupra morţii şi dincolo de puterea ei, viaţă care vine de sus şi care urcă din nou acolo; iar totul se desfăşoară în dreptate divină şi în legătură cu această dreptate, înălţată şi manifestată prin lucrarea lui Isus Hristos, Cel în care avem această viaţă. Dacă harul domneşte, atunci Dumnezeu domneşte. Natura Lui cere însă ca dreptatea să fie menţinută. Dar ea este mai mult decât menţinută potrivit cu măsura cerinţei pe care Dumnezeu o impunea omului. Hristos a fost cu siguranţă perfect ca Om; însă El L-a proslăvit în totul pe Dumnezeu şi, fiind înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, Dumnezeu Şi-a proslăvit dreptatea aşezându-L la dreapta Sa, tot aşa cum Îşi proslăvise dragostea prin faptul că L-a dat pentru noi. Acum dreptatea este oferită în har celor ce nu au nici pic de dreptate – oferită în Isus, care prin lucrarea Sa a pus temelia ei prin faptul că L-a proslăvit pe Dumnezeu cu privire la păcat, acolo la cruce unde, în această privinţă, a fost pus în evidenţă tot ceea ce înseamnă Dumnezeu.


* Nu păcatul. Păcatul era deja acolo; legea făcea ca fiecare mişcare a lui să devină o greşeală flagrantă (o încălcare).

Dumnezeu glorificat; harul îl socoteşte pe păcătos drept şi îl introduce în gloria lui Hristos

Împlinirea legii ar fi reprezentat dreptatea omului; el s-ar fi putut slăvi cu ea. Hristos L-a slăvit pe Dumnezeu – un lucru cu deosebită greutate în ce priveşte dreptatea, care o pune într-o legătură completă cu gloria. Iar harul face parte de dreptate celui păcătos prin imputare (socotire), socotindu-l drept şi aducându-l în slava pe care Hristos a câştigat-o prin lucrarea Sa – slava în care El era ca Fiu înainte de întemeierea lumii.

Activitatea Pastorală Mondială – VDM 1.2

 

 

W.T. 1916 (pag. 331-335)

Cam cinci sute de adunări de Studenţi ai Bibliei asociaţi, au ales voluntar pe Editor ca Pastor al lor şi au înştiinţat Societatea de Biblii şi Tracte Turnul de Veghere despre acest fapt, cerînd ca, pe lîngă expunerile şi pastoralele sale prin coloanele Turnului de Veghere, să-i amintească în rugăciuni şi, deasemenea, din cînd în cînd, să le trimită, prin reprezentanţi şi prin poştă, astfel de sfaturi, care el ar putea crede că le-ar fi lor de folos şi spre gloria Domnului.

Ne-am bucurat să remarcăm activitate în serviciul Domnului printre fraţi şi am făcut tot ce-am putut să deschidem căi şi mijloace, prin care să poată aduce serviciu marelui Rege şi ajutor urmaşilor Lui. Dar numai în ultima vreme, Domnul ne-a fixat profund în atenţie o activitate considerabilă, în care s-ar putea angaja surorile, cu folos atît pentru ele cît şi pentru cauză.

Înainte de a sugera problema pentru adunările din afară, am făcut o încercare a ei în oraşul New York. Succesul care a rezultat, a fost atît de pronunţat, încît ne-am simţit justificaţi să o aducem în atenţia tuturor adunărilor care ne-au înştiinţat despre ale-gerea noastră ca Pastor al lor, trimiţînd fiecărei adunări copii ale scrisorilor care urmează — una către secretarul obişnuit al adunării, pentru folosul bătrînilor şi al adunării în general, iar cealaltă pentru folosul special al surorii alese a fi locţiitorul Pastorului în această activitate. Publicarea scrisorilor aici, va face toată problema cu atît mai bine cu-noscută, fiecărui membru al acestor adunări, dintre care unii poate să nu fi auzit citirea, ori poate să fi uitat conţinutul.

Activitatea pastorală în care pot coopera surorile

Cu cîteva luni în urmă, am atras atenţia cititorilor Turnului de Veghere asupra unei activităţi importante de urmărire posibile, în legătură cu adresele primite la adunările publice, la prezentările Fotodramei, din listele colportorilor, etc. — persoane care se presupune că au un anume interes în probleme religioase şi care, probabil, ar fi mai mult sau mai puţin influenţate de Adevăr. De atunci, am încercat să clasificăm şi să aranjăm aceste adrese, dar sînt atît de multe şi timpul nostru este atît de limitat, încît am adus numai comparativ puţine la forma intenţionată originar. Decît să întîrziem în continuare activitatea importantă, mai curînd intenţionăm să trimitem imediat liste de adrese celor care vor fi colaboratori în această activitate pastorală, ca să poată fi copiate şi clasificate de către lucrătorii fiecărui district.

Deşi această ramură a activităţii este intenţionată numai pentru surori, deoarece găsim că de obicei ele au mai mult succes şi, în plus, au mai mult timp de investit în activitate, totuşi noi nu propunem nimic ce ar ignora adunările Asoc. Intern. a Studenţilor de Biblie. De fapt, după cît putem noi indica, sugerăm această activitate numai adunărilor care ne-au informat că m-au ales ca Pastor al lor.

Planul este să se adune împreună surorile din fiecare adunare, care au timp la dispoziţie şi dorinţa de a se angaja ca lucrători pastorali sub acest plan. Într-un asemenea grup ar fi, desigur, unele cu mai mult, altele cu mai puţin talent pentru serviciu, iar unele care ar putea face o parte a activităţii, dar care ar fi complet nepotrivite pentru altă parte. Deci, este de dorit ca surorile să aleagă dintre ele un locţiitor, care să aibă timp considerabil la dispoziţie şi capacitate executivă considerabilă, ca şi acea lărgime de minte care să o facă în stare să aprecieze şi să folosească poziţia cum se cuvine, împărţind cu înţelepciune lucrul între ea şi celelalte. Înainte de a se alege locţiitorul, să se facă rugăciune pentru înţelepciune şi conducere în această pro-blemă. Eu deja am cerut de la Domnul binecuvîntare specială asupra acestor aran-jamente şi voi continua să fac astfel. Orice soră, care nu este calificată pentru serviciu, ar trebui să se bucure că are privilegiul de a sta deoparte pentru binele cauzei şi ar putea avea plăcerea în a ajuta pe altă soră care posedă tactul necesar şi alte calităţi pentru activitate. Domnul se va uita la inimile noastre şi ne va răsplăti conform credinţei noastre faţă de El şi faţă de Adevăr, şi nu doar conform cantităţii activităţii noastre.

Activităţile acestui comitet, detaliate în altă parte, în general vor consta în vizitarea adreselor menţionate, constatînd interesul, îndepărtînd prejudecata, împrumutînd Studii, etc, iar punctul culminant al proiectului este să intereseze cît se poate de mulţi pînă acolo încît să-i adune în adunări; întîi să audă prezentări de hartă şi mai tîrziu să devină adunări bereene obişnuite. Cînd problema este avansată suficient, locţiitorul se va adresa bătrînilor adunării Asoc. Intern. a Studenţilor de Biblie pentru a numi fraţi cu totul competenţi pentru a ţine discursurile asupra hărţii. Între timp, fraţii bătrîni trebuie să se califice în această privinţă. În scurt timp vom avea o nouă ediţie din „Schiţă de discursuri asupra hărţii” care le vor fi de ajutor, şi pe care le dăm gratis. De-asemenea, în scurt timp vom fi pregătiţi cu o bună rezervă de hărţi pe pînză pentru asemenea serviciu.

După ce s-au făcut prezentări asupra hărţii şi adunările de studiu au fost aranjate, se va aştepta de la bătrînii de adunare să se preocupe ca adunărilor să li se trimită în mod regulat învăţători eficienţi. Să nu se uite instrucţiunea apostolului referitoare la calităţile unui învăţător: „în stare să înveţe”. Să nu se strice lucrarea Domnului prin nici un favori-tism, ori prin a căuta, fie să se dea, fie să se primească, onoare după trup. Motto-ul nostru să fie în toate „întîi Dumnezeu”, iar sinele şi orice fel al cărnii, subordonat.

Planul este deja în operaţie, în cîteva dintre oraşele mari, cu succes uimitor. Ni se pare ciudat că nu ne-am dat seama mai devreme de importanţa acestei lucrări şi s-o punem în acţiune. Dar, poate, ea este o parte a lucrării ((19)) ceasului prezent — poate, într-un fel, este legată de lovirea apelor cu mantaua lui Ilie. N-am putea sugera că ar împlini acel tip, ci doar că poate fi una din trăsăturile legate de el.

Cu acestă introducere în lucrare, lăsăm problema în mîinile poporului Domnului, rugîndu-ne pentru binecuvîntare divină asupra tuturor care sînt dispuşi să coopereze voluntar.

Cu aceasta dăm unele indicaţii sugestive în legătură cu metoda de a proceda. Cu iubire creştinească, fratele şi servul vostru în Domnul, C. T. Russell.

Indicaţii pentru lucrătorii pastorali în oraşele mari

Scrisoarea pastorală, trimisă uneori printr-un reprezentant special şi uneori prin secretarul adunării, fiind citită adunării Asoc. Intern. a Studenţilor de Biblie, constituie o convocare a unei întîlniri a tuturor surorilor din adunare, care au timp şi putere să investească în activitatea descrisă. Prima lor adunare trebuie să fie cu scopul de a alege din numărul lor pe una care ei cred că este alegerea Domnului, pentru a servi ca locţiitor, şi pe alta pentru a fi secretarul şi casierul activităţii pastorale.

(Regretăm că din unele neînţelegeri, reprezentantul nostru a numit locţiitori la unele din convenţii şi că atunci cînd a sosit scrisoarea noastră pastorală, care îndruma alegerea locţiitorului şi secretarului, a urmat puţină confuzie. Reprezentanţii societăţii sînt numiţi corect, dar în toate chestiunile legate de adunări, alegerea adunării sau aprobarea adunării a alegerii noastre, este regula. Astfel, în acest caz, deşi nu ne îndoim că au fost numite surori foarte potrivite, cerem ca surorile din fiecare adunare să voteze în acestă pro-blemă şi să ne informeze despre rezultate.)

Adunarea va considera, fără îndoială, un privilegiu să facă cheltuieli moderate, care vor surveni în această ramură de serviciu, dar dacă n-ar fi aşa dispusă şi problema ar fi neglijată, să se transmită aceasta în raportul lunar obişnuit, înainte de a trece o lună, la adresa de mai jos, atrăgîndu-se atenţia foarte deosebit asupra acestui lucru.

Toate rapoartele să fie semnate de locţiitor şi de secretarul-casier. Desigur, noi să fim înştiinţaţi imediat după ce aţi avut această primă adunare — numărul prezent şi alegerea făcută de voi a locţiitorului şi secretarului-casier.

Prima voastră adunare vă va ajuta să vă familiarizaţi una cu alta şi să vă stîrniţi entuziasmul cu privire la această parte a activităţii şi va permite reprezentantei Pastorului (dacă este prezentă) să facă o estimare a materialului pe care-l va avea de folosit şi cum poate fi folosit cel mai bine. Oriunde este posibil, trimitem pe sora Genevieve Sanford să ajute la organizare, la clasificare şi la explicarea a ceea ce am găsit că sînt metodele de lucru de succes. Dacă ea este cu voi, explicaţiile de aici vor fi de mai puţină importanţă, exceptînd faptul că veţi dori să le aveţi pentru referinţă, după ce ea a plecat. Dar, dacă, pentru vreun motiv, sora Sanford nu poate fi cu voi, amintiţi-vă că va trebui, cu atît mai mult, să depindeţi de Domnul şi să vă exercitaţi cea mai bună înţelepciune, dreptate şi iubire, în toate aranjamentele. „Să nu faceţi nimic din duh de ceartă ori slavă deşartă”.

La a doua adunare

Această adunare să nu fie mult amînată — „Bate fierul cît e cald”. Reprezentanţii noştri să-şi amintească întîi că sistematizarea este necesară în orice, pentru a avea cele mai bune rezultate. Înainte de a doua adunare, locţiitorul să-şi procure patru hărţi ale oraşului, cît se poate de clare şi distincte, patru cărţi cu străzile oraşului, un creion roşu şi un creion albastru şi două notesuri cu hîrtie tare de scris. Locţiitorul să pregătească ea însăşi prima hartă şi după aceea să o dea ca model la ajutoare, pentru ca ele să poată pregăti celelalte trei hărţi.

Folosind unul din creioanele voastre colorate, împărţiţi oraşul vostru în secţiuni de aproximativ 10 blocuri într-o direcţie şi 15 în cealaltă; sau 12×12 sau 5×25, după cum poate fi cel mai potrivit pentru forma oraşului vostru. După ce aţi împărţit astfel harta, numerotaţi diferitele districte cu celălalt creion colorat.

Unele dintre numele furnizate vouă de către Societate vor fi pe cartonaşe; unele dintre surori pot fi puse să localizeze pe hărţi adresele de pe ele. Cînd găseşte districtul de care aparţin, să fie marcat clar acel număr pe cartonaş, cu creion colorat. Alte nume trimise vouă vor fi pe liste şi fiecare din acestea va trebui să fie scris pe un notes mic de hîrtie şi, la rîndul ei, fiecare adresă va trebui să aibă numărul ei colorat, reprezentînd districtul căruia îi aparţine.

Cartonaşe — fişe ieftine se pot face tăind hîrtie de scrisori tare în dimensiunile convenabile, aproximativ ca şi cărţile poştale mici. Nu transferaţi imediat numele de pe cartonaşul Fotodramei sau de pe alt carnet de însemnări ori de adrese, pe cartonaşele—fişe. Localizaţi numai adresele şi districtele lor. Cînd se confirmă interesul, pot fi transferate adresele pe cartonaşul—fişă.

Procuraţi adresa fiecărei surori din adunare şi aceasta să fie la începutul cartonaşelor — fişe, o cruce roşie în colţ indicînd că ea este în Adevăr. Să se indice de asemenea pe hartă districtul ei, iar un x mic să indice aproximativ locul casei ei.

Locţiitorul să aleagă lucrători pentru district, conform eficienţei presupuse şi fără parţialitate. Daţi de preferinţă fiecărui lucrător ca şi cîmp de activitate districtul în care locuieşte ea, un district aproape sau cel mai apropiat district posibil.

Dacă în fiecare district aveţi ajutoare din abundenţă, unul ar putea să se ocupe de împrumutarea de cărţi, iar altul să facă vizite la adrese; dar dacă lucrătorii nu sînt suficienţi ca număr, vizitele să se facă întîi, iar împrumutarea de cărţi să fie un lucru ulterior, exceptînd cazul cînd persoana vizitată ar putea să nu aibă cărţile dar să fie dornică să accepte un volum cu împrumut.

Surorile să raporteze locţiitorului într-o săptămînă. Aţi putea afla că unele din ele au fost împiedicate de boală, ((20)) altele n-au găsit timpul pe care-l aşteptaseră, sau altele au eşuat şi s-au dovedit ineficiente, în timp ce altele încă pot avea nevoie de explicaţii şi ajutor în plus. Scrieţi o scrisoare amabilă oricărei surori care nu raportează într-o săptămînă, încurajînd-o, exprimînd aprecierea pentru ceea ce deja a făcut şi speranţele cu privire la progresul ei în continuare şi asigurînd-o că veţi fi încîntaţi să vă întrebe cu privire la orice ea nu înţelege pe deplin. Menţineţi fiecare ramură a serviciului la capacitatea ei deplină.

Cînd surorile îşi completează vizitele în districtele lor, cartonaşele sau alte adrese, care nu arată nici un interes, oricît de mic, să fie distruse de către locţiitor. Apoi să se facă trei copii cu adresele tuturor care arată vreun interes, pe fişe — cartonaşe. O copie pentru fişa voastră, una să fie trimisă la biroul din Brooklyn, iar cealaltă să fie reţinută de către lucrătorul districtului pentru a se folosi în continuare. Imprimaţi în mintea surorilor nevoia grijii în mînuirea fişelor, ca nu cumva să se piardă vreo adresă. Această copiere să se facă cît se poate de prompt.

Unele dintre districte să fie gata pentru prezentare de hartă în două săptămîni după începere. Cu multă iubire creştinească.

Fratele şi servul vostru în Domnul,
C. T. Russell.
N. B. — Vă vom furniza formulare pentru raportul lunar, pe care vă rugăm să le trimiteţi la Brooklyn, la încheierea fiecărei luni, adresîndu-vă la Departamentul de activitate pastorală,
În grija Genevieve Sanford
122 Columbia Hts.
Brooklyn. N. Y.

Indicaţii referitoare la activitatea pastorală pentru lucrătorii de district

Aranjaţi fişele şi notesurile cu adrese alfabetic. Copiaţi-le în această ordine — alfabetic — într-un caiet, lăsînd spaţiu pentru patru sau cinci nume sub fiecare literă. Apoi vă puteţi rearanja fişele convenabil pentru vizite. Dacă vreo fişă nu este suficient de îngrijită, să fie mai degrabă copiată decît să se folosească ceva nesatisfăcător.

Oricînd este posibil, aceste fişe sau notiţe să aibă consemnat ceea ce persoana vizitată avea deja în materie de literatură din Adevăr, ca un ghid pentru voi, în legătură cu ceea ce veţi spune cînd o veţi vizita. Aranjaţi fişele aşa încît să vă economisiţi timpul în facerea vizitelor. După fiecare vizită scrieţi o scurtă istorie a acelei vizite pe fişă, de exemplu: „interesat, va frecventa discursurile despre hartă”, sau „neinteresat”, sau „mutat” etc. Aceste informaţii, de pe fiecare fişă, trebuie date locţiitorului la fiecare două săptămîni, pentru ca ea să poată transfera informaţia pe dosarul ei, distrugînd pe cele care arată „mutat” sau „nici un interes”.

Deşi adunările care vor fi ţinute vor fi supravegheate de bătrînii adunării de A.I.S.B., totuşi noi dorim să păstrăm bine legătura. Deci, rugăm raportaţi săptămînal locţiitorului, prin carte poştală, numărul celor care au luat parte la adunări şi orice altceva ce ar putea fi de ajutor, şi deasemenea numele oricărei persoane care cumpără cărţi. Totuşi, să nu se uite că deşi este de dorit ca oamenii să cumpere cărţi — fiindcă atunci vor da atenţie mai serioasă citirii lor — totuşi, nimic din ce ar da vreo sugestie de comercializare a Adevărului nu trebuie aprobat. Decît să dăm impresia că încercăm să vindem cărţi, mai degrabă să ne oferim să le împrumutăm; dar dacă persoana preferă să cumpere, desigur noi vom fi fericiţi să facem aşa.

Sondaj de opinie făcut de lucrătorii de district

„Bună dimineaţa! Aici stă doamna Wood?”

„Da”

„Fac nişte vizite în legătură cu o bibliotecă circulantă pentru studiul biblic acasă. Cred că aţi arătat un interes în această activitate, cu cîtva timp în urmă. Aş vrea să discut cu dumneavoastră chestiunea, dacă sînteţi de acord”.

După ce sînteţi invitat înăuntru continuaţi:

„Atunci, doamnă Wood, cred că aţi cumpărat un set de cărţi numit Studii în Scripturi. Pot să întreb dacă aţi găsit sau nu ceva în ele, care să vă intereseze”?

Acesta este numai un presupus început de conversaţie care, desigur, trebuie să difere conform împrejurărilor cazului pe care l-aţi notat pe fişă. Ceea ce veţi spune mai departe trebuie să depindă de împrejurările pe care le găsiţi. Probabil veţi găsi o sugestie sau o declaraţie că partea n-a găsit nimic ce să o intereseze, dar că ea ştie despre unii că sînt mult interesaţi. Aveţi astfel posibilitatea să aflaţi adresa altora şi, printr-o mică conversaţie înţeleaptă, puteţi trezi interesul celui pe care-l intervievaţi. Sau, necazul poate fi prejudecata, defăimarea sau denaturarea. Astfel de ocazii pentru a corecta impresiile false sînt valoroase. Fiecare lucrător trebuie să se roage cu seriozitate şi continuu pentru înţelepciune de sus, ca să spună lucrul corect, şi pentru har de la Domnul — umilinţă, răbdare, iubire în inimă — pentru ca cuvintele ei să poată fi ca parfumul şi un ulei de ungere pentru toţi cei care sînt în simpatie cu dreptatea.

Dacă doamna nu are cărţile, oferiţi-i cu împrumut un volum şi spuneţi-i despre propunerea de a se ţine în curînd, în acel district, discursuri despre harta „Planului Divin”. Explicaţi-i cum harta „Planului divin” ajută să se deschidă Biblia pentru înţelegerea noastră şi să o facă o carte nouă. Asiguraţi-o că volumul pe care i-l oferiţi cu împrumut îi va trezi adînc interesul, pentru că este diferită de alte cărţi religioase şi dă capitolul şi versetul, arătînd că este într-adevăr mesajul Cuvîntului lui Dumnezeu, chiar dacă este diferită de ceea ce unii dintre noi presupuseserăm. Întrebaţi dacă i-ar plăcea să fie înştiinţată cu privire la discursul despre hartă, cînd va fi aranjat. În altă parte, facem unele remarci în special asupra împrumutului de cărţi, pe care le veţi vedea. La plecare, ((21)) exprimaţi speranţa că la următoarea voastră vizită veţi găsi că ea a citit considerabil şi este adînc interesată.

Scrieţi o scurtă istorie a acestui interviu pe notesul vostru cu adrese, înainte de a merge mai departe la următoarea vizită. În timp ce acoperiţi districtul vostru, notaţi în special pe aceia care indică interes suficient în a participa la un discurs despre hartă. Fiţi atenţi, de asemenea, la conducerea Domnului pentru un loc în care să se ţină adunarea — cineva care şi-a exprimat interesul şi al cărui salon sau cameră mare ar părea să fie un loc favorabil. Într-un asemenea caz, aţi putea face remarca: „Tocmai mă gîndeam ce convenabilă ar fi această cameră pentru astfel de adunări, dacă v-ar plăcea să le aveţi aici. N-aş putea spune hotărît dacă acesta ar fi sau nu considerat cel mai potrivit loc, dar, dacă v-aţi gîndi bine, aş fi bucuroasă să notez că v-ar plăcea să aveţi adunările aici.”

Consultaţi-vă cu locţiitorul în privinţa a ceea ce aţi găsit şi în privinţa celui mai potrivit timp şi loc pentru ţinerea adunării — locţiitorul la rîndul lui ţinînd legătura cu bătrînii adunării, înainte de a decide hotărît asupra subiectului.

Imediat ce s-a luat o hotărîre cu privire la discursurile despre hartă, anunţaţi din nou pe cei ce par favorabili. Spuneţi-le despre aran-jament şi întrebaţi dacă vă puteţi aştepta să-i vedeţi acolo. În plus, scrieţi o carte poştală fiecăruia din ei, ca să o primească cu o zi înainte de adunare. Ar putea fi ceva cam aşa: „Doar vă amintim că ne vom întîlni mîine, joi seara, pentru a auzi un discurs asupra hărţii ,Planul vîrstelor”, în casa doamnei Wood, 122 West Charles St. la 7.30h. Notez că, casa dumneavoastră este cam la 9 blocuri de casa doamnei Wood şi sugerez că tramvaiul de Fulton Street, mergînd spre Est, vă va duce pînă la distanţă de un bloc. Coborîţi la E. Street. A dumneavoastră etc.” — semnat.

Trebuie să vă asiguraţi să participaţi la fiecare discurs asupra hărţii în districtul vostru şi să vizitaţi pe cei interesaţi, pentru a menţine viu interesul, deşi vizita nu trebuie să fie lungă. De-asemenea, trimiteţi în fiecare săptămînă o carte poştală, pentru a le aminti.

La sfîrşitul seriei de discursuri asupra hărţii, va urma o adunare de întrebări asupra hărţii care trebuie să fie anunţată de vorbitor însuşi. Este de sperat că bătrînii vor alege numai fraţi înţelepţi şi capabili pentru acest serviciu important. Dacă un număr considerabil din cei prezenţi doresc aşa, la această adunare s-ar putea face aluzia că s-ar putea începe un studiu bereean al volumului întîi.

Între timp, stabiliţi altă persoană prietenoasă, cărei i-ar plăcea să aibă studiul bereean în casa ei, dacă cea care şi-a oferit voluntar apartamentul pentru discursurile asupra hărţii nu ar părea nerăbdătoare să urmeze studiul bereean în casa ei. Alte lucruri fiind egale, studiul bereean să fie ţinut de preferinţă în casa unuia dintre studenţii Bibliei. Votul pentru studiul bereean al primului volum să se facă în seara adunării de întrebări, a patra seară de discursuri asupra hărţii, a patra săptămînă.

După ce adunarea bereeană a pornit corect, o puteţi considera ca înţărcată. Şi dacă se prezintă altă activitate importantă, vă puteţi simţi liberi. Ţineţi legătura cu adunarea şi dacă unii dintre membrii ei nu participă timp de două săptămîni, asiguraţi-vă să treceţi pe la ei, înainte de a treia adunare.

Aceste adunări trebuie să fie înştiinţate cu privire la toate vorbirile publice, trebuie să fie familiarizate cu întrunirile adunării de A.I.S.B., imediat ce interesul lor începe să se dezvolte. Este preferabil ca, la început, nu mulţi dintre studenţii Bibliei obişnuiţi să participe la aceste discursuri despre hartă şi la studiile bereene pentru ca nu cumva nou-veniţii să fie stînjeniţi şi pentru ca nu cumva încăperile să fie prea aglomerate; pentru ca nou-veniţii să poată pune întrebări mai liber şi să fie în mai mic pericol de a se poticni — toată vorbirea şi conducerea fiind făcută de un frate cu experi-enţă, ales de bătrîni.

Sfătuim să nu se cînte la discursurile despre hartă şi, la început, nici la lecţiile de studiu bereean. Totuşi, fiecare adunare ar putea fi corect începută cu o rugăciune scurtă. Adunările să înceapă imediat şi să nu continue mai mult decît o oră. Vă rugăm atrageţi atenţia conducătorului asupra acestui lucru.

Nu vindeţi niciodată nimic la adunările de discursuri despre hartă, considerînd că cei care participă sînt musafirii voştrii invitaţi. Dacă ei nu au cărţile, locul potrivit în care să se sugereze a le cumpăra, să fie casele lor.

Societatea va furniza gratuit, prin locţiitor, cărţi de întrebări pentru toate adunările ca acestea.

Fiecare lucrător de district să aibă cu ea, cînd face prima ei vizită în district, o copie a volumului I de Studii în Scripturi, aşa încît să se poată referi la el spunînd: „Acesta este studiul care vă va stimula, sper eu, înteresul în temele biblice”. Apoi va fi o ocazie pentru voi de a vorbi despre carte, oferindu-i-o cu împrumut, dacă ascultătorul este interesat.

Raportaţi în persoană sau prin scrisoare locţiitorului pastorului, cel puţin la fiecare două săptămîni şi în fiecare săptămînă în timpul cînd prelegerile sînt în progres.

Dacă aveţi nevoie de ajutor, nu încercaţi voi înşivă să alegeţi un asociat, ci aduceţi chestiunea la cunoştinţa locţiitorului pastorului, care are deplina responsabilitate.

Adresaţi-vă surorilor studente de Biblie care locuiesc în districtul vostru. Ele pot fi în stare să vă dea unele informaţii. Nu permiteţi ca aceste vizite să fie de felul celor obişnuite, cu minţile înclinate spre pălăvrăgeală sau bîrfă, ci ţineţi-vă strîns de activitatea voastră şi fiţi un exemplu. Dacă împrejurările sînt favorabile, n-ar fi nepotrivit să aveţi o rugăciune cu o astfel de soră. Dacă o astfel de soră nu este angajată în nici un serviciu dar are timp pentru el, notaţi-vă în minte pentru ce credeţi că ar fi cea mai potrivită şi aduceţi problema în atenţia locţiitorului, cu amănunte complete despre timpul pe care-l are la dispoziţie, sănătate, activitate, vîrstă, culoare, ((22)) căsătorită sau singură, etc., deasemenea cu privire la starea ei spirituală şi dacă este sau nu bine ancorată în Adevăr şi aptă să îl expună. Notaţi dacă sora este inactivă sau descurajată, sau nouă în Adevăr. Aceste informaţii să vă vină cît se poate de natural, fără să sîcîiţi sau să puneţi întrebări amănunţite. Notaţi de asemenea dacă are un spirit blînd, sau dimpotrivă.

Această informaţie poate fi valoroasă pentru locţiitor cînd, odată, în viitor, va alege persoane potrivite să facă vizite, să citească celor izolaţi, să împăturească pliante sau să distribuie materiale la alegere pentru discursurile despre hartă, fotodramă, vorbiri publice, etc.

Amintiţi-vă întotdeauna privilegiul vostru în legătură cu stimularea surorilor în Adevăr, ca şi a tuturor celor cu care veniţi în contact, referitor la lucrările glorioase ale planului divin şi la ocaziile şi privilegiile noastre minunate.

Împrumutarea de cărţi este o activitate complet separată de ceea ce am schiţat mai sus; totuşi acolo unde ajutoarele sînt numeroase şi fişele celor interesaţi puţine, lucrătorul de district poate obţine consimţămîntul locţiitorului să adauge partea împrumutului de cărţi, pe care o descriem în altă parte.

Sugerăm importanţa deplinei consacrări a inimii şi a vieţii către Domnul, înainte de a întreprinde aşa o activitate, pentru ca ea să fie acceptabilă sau plăcută Domnului. Apoi consacrarea trebuie să fie ţinută la zi. În fiecare dimineaţă trebuie să se caute binecuvîntarea şi conducerea divină şi în fiecare seară trebuie să se facă un raport al străduinţelor, eşecurilor şi dorinţelor noastre, către Capul nostru glorios, ca să putem găsi har, care să ne ajute în orice timp de nevoie. Fiecare persoană vizitată trebuie să fie impresionată de manifestarea noastră a Spiritului sfînt al iubirii şi de faptul că numai el ne-a impulsionat pentru această vizită. Noi trebuie să simpatizăm cu toţi cei care au dorinţe bune, în orice sens al cuvîntului: cu cei care sînt adînciţi în bisericism, deoarece noi sîntem bucuroşi să-i găsim interesaţi în lucruri mai înalte; cu cei care s-au îndepărtat de bisericism, pentru că noi ştim cît de greu este să se păstreze credinţa în condiţiile bisericii prezente şi cu alţii care au fost prejudiciaţi, deoarece nu sîntem surprinşi şi preferăm mai mult prejudecata decît încropeala.

Foarte sincer servul vostru C.T. Russell.

Activitatea pastorală extinsă mai tîrziu

În această activitate, poate părea devreme să sugerăm o extensie a eforturilor în afara marilor oraşe, la oraşele şi satele mai mici. Totuşi gîndim că este cel mai bine să vă punem în faţă toată schema, pentru ca să lucrăm împreună spre acel unic scop — găsirea mărgăritarelor lui Dumnezeu, de pretutindeni.

Sugestia noastră este ca locţiitorul pastorului şi bătrînii din fiecare adunare mare de A.I.S.B. să fie gata să coopereze, după cum providenţa lui Dumnezeu poate indica, cu adunările mai mici pe o rază de, să zicem, 65 km. După ce aţi luat activitatea din oraşul vostru sub control şi fiecare este ocupat — discursurile despre hartă merg — studiile Biblice merg — atunci, uitaţi-vă pe cîmp, să ajutaţi pe alţii.

Unele din adunările mai mici pot fi capabile să-şi adapteze sugestiile noastre la condiţiile lor imediate, iar altele nu. Acestea, care nu pot face astfel, recomandăm să apeleze la noi sau la adunările mai mari, cînd doresc sfat sau ajutor. Atunci va fi ocazia voastră. Dar să nu uităm niciodată aranjamentul Domnului — că fiecare adunare are sarcina propriei ei afaceri şi numai cînd ea ar cere sau dori, trebuie oricare altă adunare să intervină sau să ajute. De aceea, extensia activităţii poate fi făcută cel mai bine în oraşele în care nu există nici o adunare — fotodrama fiind posibil folosită pentru a deschide uşa.

Locţiitorul şi clasele mici învecinate

Corespondenţa cerînd ajutor pentru înce-perea unei astfel de activităţi, trebuie să fie trimisă Comitetului pentru activitate pastorală, în grija doamnei Genevieve Sanford 122 Columbia Hts. Brooklyn, N.Y. Sora Sanford, sau în absenţa ei cineva autorizat, va comunica cu un centru mare de activitate, apropiat de cel care întreabă şi se va strădui să dea ajutorul, instrucţiunile etc. necesare pentru început. Dar, practic, activitatea trebuie să fie condusă la fel ca şi în centrele mai mari, cu astfel de adaptări care pot fi necesare.

Împrumutul de cărţi în district

O trăsătură importantă a activităţii pasto-rale care este larg întreprinsă acum, este împrumutarea de Studii în Scripturi. Recomandăm ca numai volumul I să fie distribuit în general, dar, desigur, vom fi bucuroşi să împrumutăm alte volume ulterior, dacă sînt dorite. Speranţa noastră ar fi să se dezvolte un interes care în cele din urmă ar duce pe cei interesaţi să dorească a poseda întregul set de Studii în Scripturi; şi, deoarece ele se vînd la un preţ aşa de mic — considerabil mai mic decît costul producerii — nimeni nu s-ar putea gîndi că am avea vreun obiectiv material în legătură cu vinderea lor. Se poate folosi fie ediţia obişnuită, fie karatol, dar în unele privinţe favorizăm pe cea din urmă, pentru că arată mai mici şi de aceea atrage atenţia celor ocupaţi. Cu toate acestea, unii pot prefera cealaltă ediţie, pentru că se poate citi mai uşor de către bătrîni.

Se poate alege de către adunare un librar sau un responsabil, de orice sex. Datorită greutăţii cărţilor, un frate, avînd un birou sau un magazin central, este uneori preferabil ca librar. Stocul de cărţi să fie ţinut într-un loc uşor accesibil pentru toţi lucrătorii.

Adunarea să-şi procure atîtea volume, cîte doreşte să folosescă. Acestea vor fi furnizate la preţul pentru colportori — 25c pentru un volum, pentru fiecare din primele 3 şi 30c pentru fiecare din celelalte trei volume (în loturi de 50); plus cheltuielile de transport. Fiecare volum să fie numerotat şi numerele pot foarte bine să înceapă cu 500. Dacă numărul este clar marcat pe coperta de hîrtie, va uşura urmărirea cărţilor date fiecărui ((23)) lucrător şi împrumutate de fiecare lucrător celor interesaţi.

Pentru ca cei vizitaţi să nu creadă că li se oferă milă în împrumutarea unei cărţi, numim această activitate, deschiderea unei biblioteci circulante pentru studiu Biblic acasă, altfel ar putea fi ofensaţi şi ar putea spune: „sîntem în stare să ne cumpărăm toate cărţile de care avem nevoie” sau „putem lua de la biblioteca publică orice cărţi dorim”.

Volumele să fie împrumutate pentru două săptămîni, iar la sfîrşitul acelui timp, să se facă o vizită pentru a le colecta; dar, desigur, dacă există ceva interes manifestat şi, pentru unele motive, cartea n-a fost citită între timp, poate fi împrumutată din nou. Însemnaţi pe un notes data cînd a fost împrumutată cartea şi faceţi un raport lunar către departamentul de împrumutat cărţi al adunării, ca şi către locţiitorul pastorului.

Model de sondaj făcut de cel care împrumută cărţi.

„Fac unele vizite în interesul unei biblioteci circulante pentru studiul biblic acasă. Doresc să discut chestiunea cu dumneavoastră şi să vă înregistrez cooperarea. Această mişcare este un efort organizat pentru a aproviziona pe toţi cei ce iubesc Biblia, cu mijloace de a înţelege tainele ei — făcînd clar înţeleasă marea carte a lui Dumnezeu.

Am adus cu mine un volum mic, conţinînd 16 studii care acoperă planul divin al vîrstelor. Dacă vă interesează Biblia, aş fi bucuros să vi-l împrumut”.

La acceptarea propunerii voastre, spuneţi:

„Acum, luînd un studiu pe zi, cu un studiu în plus duminica, veţi termina volumul în două săptămîni. Atunci veţi fi atît de bine informat asupra planului lui Dumnezeu, încît diferitele lui diviziuni vor fi foarte bine definite în mintea dumneavoastră. Aţi fi dornic să luaţi un studiu pe zi, dacă aţi putea fi sigur că în două săptămîni aţi înţelege scopurile lui Dumnezeu cu dumneavoastră, cu ai dumneavoastră şi cu întrega lume?”

„Da!”

„Păi, aceasta este exact ceea ce intenţionez să vă garantez! Dar nu uitaţi, garanţia mea se bazează pe făgăduinţa dumneavoastră de un studiu pe zi, care vă va lua numai cam o jumătate de oră în fiecare zi”.

Nimic din această activitate de împrumutare de cărţi nu se interferează deloc cu activitatea colportorilor obişnuiţi; şi sora care împrumută este pe deplin autorizată să ia comandă pentru cărţi oricînd, dar este prevenită să-şi amintească faptul că aceasta nu este activitatea ei specială.

Răspuns la unele întrebări

Ne folosim de această ocazie pentru a răspunde public la unele întrebări pe care le-am primit despre această activitate.

1) Să se angajeze şi fraţii în această activitate?

Noi n-am invitat pe fraţi să se angajeze în această activitate, pentru că noi credem că există alte lucruri pe care le pot face şi pe care surorile nu le pot face. În afară de aceasta, deşi există surori fără tact, care ar putea face mai mult rău decît bine în această activitate pastorală, noi credem că, în totul, surorile sînt apte să manifeste tot atît de mult tact ca şi fraţii, sau chiar mai mult; cu toate acestea, sînt, desigur, unii fraţi foarte plini de resurse, foarte înţelepţi. Noi vorbim numai în termeni generali şi credem că surorile, în totul, pot face acest serviciu mai bine decît fraţii şi le dă ceva special de făcut în serviciul Regelui.

2) Este corect, scriptural, pentru pastor să aleagă o soră să-i fie locţiitor în astfel de activitate?

Noi credem că este în deplină armonie cu învăţăturile Domnului, ca surorile să poată fi folosite astfel. Toţi care primesc Spiritul Sfînt, după cum am arătat înainte, sînt unşi să propovăduiască Evanghelia. Domnul, prin Sfîntul Pavel, a văzut potrivit să limiteze condiţiile sub care o soră poate propovădui — că propovăduirea ei nu poate avea un caracter public şi că ea nu poate fi considerată învăţător în biserică. Totuşi, nimic în aceasta nu se interferează cu desfăşurarea de către ea, în particular, a activităţii pastorale de felul sugerat aici.

3) După ce surorile vor fi format adunările pentru studiu Biblic, care ar fi procedura necesară, dacă n-ar fi nici un frate consacrat în adunare, sau nici unul apt să ţină o vorbire despre hartă, sau altă vorbire?

În astfel de caz, s-ar putea întreba la adunările din apropiere dacă unul dintre bătrînii ei ar putea fi sau nu disponibil să dea acest ajutor. Dacă nu este nici o adunare în apropiere, sau dacă nimeni n-ar putea fi disponibil să dea ajutorul, în felul acesta pastorul autorizează surorile să aleagă una din numărul lor ca şi reprezentant al lui, pentru a ţine discurs despre hartă şi ulterior pentru a porni un studiu Biblic bereean. Ea trebuie să-şi îndeplinească datoriile cu capul acoperit, explicînd semnificaţia acestui lucru audienţei şi declarînd că ea serveşte numai datorită necesităţii ca-zului, pînă cînd un frate consacrat va fi dezvoltat cunoştinţa necesară şi calităţile pentru a deveni conducătorul. Mai mult, ea trebuie să amintească tuturor celor prezenţi că instrucţiunea apostolului este că surorile nu trebuie să înveţe în biserică şi că o adunare de persoane care întreabă nu se înţelege a fi o adunare organizată de studenţi ai Bibliei, sau o eclesie sau corp a lui Christos, ci numai începători care, se speră, se vor dezvolta rapid spre maturitate.

4) Ar trebui unii dintre fraţii mai tineri să fie antrenaţi în această activitate, lăsîndu-i ca ocazional să se adreseze adunării obişnuite?

Cu siguranţă, începătorii nu trebuie să fie introduşi în această activitate. Intenţiile bune contează la Domnul în privinţa inimii, dar mai mult decît intenţii bune sînt necesare pentru serviciul Lui, conform instrucţiunilor Cuvîntului. Numai cei care au talent pentru vorbirea publică şi în plus au o cunoştinţă clară a Adevărului şi aptitudine pentru a învăţa — numai aceştia să fie desemnaţi pentru activitatea importantă de a interesa pe oameni ((24)) care numai recent au ajuns la o cunoştinţă a Adevărului, şi într-un grad limitat şi ale căror minţi sînt mai mult sau mai puţin prejudiciate de idei eronate. Cel mai bun talent pe care îl are adunarea nu va fi prea bun pentru acest serviciu.

Să spunem în plus că a invita novici să se adreseze adunării, duminica sau de alte dăţi, cu o vorbire publică, ar fi în întregime greşit. Poporul Domnului nu trebuie să fie plictisit mai mult decît publicul. Asemenea fraţi, care arată ceva talent, trebuie să fie încurajaţi să studieze şi să practice, dar să nu practice pe alţii decît pe ei înşişi. Deja am recomandat şi o facem iarăşi, că aceia dintre fraţi cu mai puţină experienţă, care simt că au talent pentru serviciul Domnului, ar putea fi bine încurajaţi să aibă adunări ale lor, poate cu un frate bătrîn prezent ca moderator să-i audă şi să aducă cu blîndeţe critici — de manieră, voce, ton, înţelegerea doctrinei, logică etc. Membrilor adunării trebuie să li se permită să se critice unul pe altul, dar nu prea aspru, pentru ca nu cumva unii mai umili să se descurajeze de a face efort mai departe.

Recomandăm discursurile despre hartă ca una dintre cele mai bune instruiri pentru aceşti novici şi una din cele mai eficiente căi de a învăţa cum să prezinte planul divin. Ei trebuie să fie încurajaţi să urmeze foarte aproape schiţa discursurilor asupra hărţii. După aceste trei prezentări generale, în a patra seară, audienţa să fie invitată să pună întrebări în legătură cu fiecare fază a planului divin ilustrată pe hartă şi un instructor competent trebuie să fie în stare să răspundă la fiecare întrebare. Pentru a îndeplini aceste cerinţe, se cere mai mult decît un novice; şi chiar cei maturi din poporul Domnului vor face bine să-şi ţină minţile împrospătate prin studiu constant.

Deşi am trimis o scrisoare asupra activităţii de extindere, gîndul nostru este că nimic, orice ar fi, nu trebuie să se încerce în afara hotarelor oraşului în care este localizată adunarea, pînă cînd oraşul acela nu va fi fost cu amănunţime prelucrat. Noi am fi preferat să nu trimitem scrisoarea aceea în acelaşi timp, dar am considerat recomandabil ca toţi prietenii dragi să aibă bine problema în minte şi astfel să afle despre posibilitatea largă care le poate veni la timpul cuvenit, dacă sînt credincioşi.

Noi posibilităţi de serviciu

Mulţi dintre prietenii dragi au fost uimiţi să afle ce posibilităţi deschide această activitate. Găsim că mulţi, care au căpătat puţin gust al Adevărului, sînt foarte dornici să participe la o adunare, la un discurs antrenant despre harta privind planul divin prezentat în Biblie — unii nu sînt destul de interesaţi să întreprindă citire specială. Devenind interesaţi într-un discurs despre hartă, ei devin în general interesaţi în citire; şi toate discursurile să fie făcute în vederea imprimării asupra lor a importanţei studiului Biblic şi a nevoii pe care o au de chei ale Bibliei, dacă vreau să aibă vreun profit din studiu. Ei ştiu, şi noi toţi ştim, că Biblia a fost liberă în mîinile poporului de peste 100 de ani şi că s-a citit mult Biblia pe versete, pe capitole şi prin aşa numitul studiu Biblic, în toate denominaţiunile, cu puţin rezultat.

Puţini, cu excepţia studenţilor de Biblie, pot într-adevăr răspunde la vreo întrebare din Biblie. După ce am învăţat cum să studiem Biblia, să continuăm în acelaşi mod şi să întindem aceleaşi mîini de ajutor altora. Totuşi, dacă sînt unii care nu s-au convins încă de absurditatea vechii metode de studiu Biblic, nu este pentru noi să-i împiedicăm, ci să le urăm succes, iar noi să continuăm în modul în care Domnul ne-a binecuvîntat şi continuă să ne binecuvinteze.

Lovirea Iordanului nu este departe

Gîndul nostru, dragi fraţi şi surori, este că o mare activitate ne stă în faţă şi că în măsura în care ne pregătim pentru ea, Domnului îi va plăcea să ne binecuvinteze cu o parte. Unii pot avea o parte în vizitele la adresele deja adunate. Alţii pot avea o parte în ţinerea discursurilor despre hartă şi alţii pot avea o parte în conducerea lecţiilor bereene. Să nu uităm, dragi fraţi, că trebuie să avem umilinţă. Domnul nu întrebuinţează pe cei mîndri şi mulţumiţi de sine, fie în vîrsta prezentă în instruirea şi zidirea bisericii, fie în vîrsta viitoare în instruirea şi ridicarea lumii. Scripturile ne asigură, nu în termeni nesiguri, că Domnul detestă pe cei mîndri şi îşi arată favoarea celor umiliţi. Apostolul spune: „Smeriţi-vă, deci, sub mîna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul potrivit” (1 Petru 5:6) căci „cel care se umileşte va fi înălţat” — Luca 14:11.

Să nu uităm importanţa cunoştinţei. Nici unul nu este capabil să înveţe pe alţii, care nu are el însuşi o cunoştinţă clară.

În sfîrşit, să ne amintim că cunoştinţa fără umilinţă ar putea umfla. Noi ne vom zidi sub influenţa iubirii sacrificatoare de sine. Dragi prieteni, cu toţii să fim mai pregătiţi — mai aproape de Domnul şi mai pregătiţi pentru serviciul Lui. Lovirea Iordanului cu siguranţă nu este departe; şi dorim noi să avem o parte în ea? După cum Ilie a lovit, tot aşa, toţi cei care aparţin clasei Ilie vor avea o parte în ea.

„Ceasul Încercării” – VDM 1.2

 

 

W. T. 1916 (pag. 327-331)

Este oare în zadar faptul că Domnul şi-a instruit poporul, că timpul din urmă al acestei vîrste Evanghelice va fi un „ceas al încercării” asupra întregii lumi? (Apoc. 3:10). Cu si-guranţă că n-am fost învăţaţi de Domnul în zadar. Astfel, toţi cei loiali Lui îşi pun platoşa, coiful şi încălţămintea şi-şi iau sabia şi scutul. Dacă n-am intrat în încercări severe, ştim că trebuie să le aşteptăm şi să ne pregătim ca să avem experienţă şi practică în măsură să ne putem apăra vitejeşte în „ceasul încercării”.

Deoarece sîntem învăţaţi că acest „ceas al încercării” vine peste întreaga lume, ca şi peste biserică, înţelegem că trebuie să fie ceva în aer, ca să spunem aşa, care va afecta pe toţi. Noi credem că această încercare este ceva ce se răspîndeşte treptat, în toate direcţiile; şi Invaţătorul ne-a asigurat că, dacă aceste zile n-ar fi scurtate prin stabilirea împărăţiei Sale în mîinile aleşilor, nimeni n-ar supravieţui.

Cum înţelegem, aceasta înseamnă că spi-ritul egoismului şi ambiţiei, care deja operează între neamuri, le duce nebuneşte la război pentru supremaţie comercială, un spirit care va creşte tot mai mult, şi va cuprinde totul, pretutindeni. Acest spirit se vede în ţara noastră în greve, etc., fiecare îşi caută propriile interese şi este dornic să se lupte pentru poziţii, privilegii, onoruri etc.

Dar pe noi ne interesează mai mult biserica şi să vedem cum acest „ceas al încercării” va cuprinde poporul Domnului. Ceea ce scriem este departe de ceea ce am dori, dar este datoria noastră faţă de cauza şi faţă de poporul Domnului. Noi credem că o mare criză este asupra studenţilor Bibliei şi că, cu cît aceasta se poate discerne mai curînd, cu atît se poate trece mai bine peste ea. Aceasta poate însemna dezbinare dar, după cum declară apostolul, dezbinările sînt necesare uneori pentru ca să se poată distinge învăţăturile, cursul şi metodele aprobate, şi pentru ca să fie mai bine apreciaţi învăţătorii adevăraţi — 1 Cor. 11:18, 19.

Înainte de a menţiona partea tristă, menţionăm una pentru încurajare generală: adică, după cîte ne dăm seama din relaţiile cu prietenii la convenţii, etc., n-a existat niciodată un timp cînd în rîndurile studenţilor Bibliei să fi existat un astfel de spirit de supunere, blîndeţe, răbdare, iubire, inteligenţă, credinţă şi bucurie, ca şi acum.

„Fii atent la tine însuţi”

Cu trisţeţe trebuie să spunem, că multe necazuri şi pericole în biserică vin din partea bătrînilor şi diaconilor — nu a tuturor, mulţumim lui Dumnezeu, ci a unei mici minorităţi dintre ei, judecînd după întrebările care ne vin din cînd în cînd de la oile nedumerite care caută sfaturi cu privire la cursul potrivit pentru ele. Adevăraţii, loialii servi în biserică trebuie să fie cu atît mai apreciaţi, cu cît poporul Domnului îşi dă seama de diferenţa între aceştia şi cei neadevăraţi. Nu scriem acestea pentru descurajarea necredincioşilor, ci mai degrabă pentru a le deschide ochii asupra adevăratei situaţii, pentru ca ei să se elibereze de capcana adversarului şi să devină ajutoare ale turmei Domnului, în loc de piedici.

După cît ne putem da seama, aceleaşi condiţii predomină astăzi printre studenţii Bibliei, ca şi cele asupra cărora apostolul a atras atenţia bătrînilor Bisericii din Efes, cînd i-a însărcinat: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfînt episcopi ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a cîştigat-o cu însuşi sîngele Fiului Său” (Fapte 20:28). Profeţia Sfîntului Pavel a devenit realitate: „După plecarea mea se vor vîrî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de 3 ani n-am încetat zi şi noapte să sfătuiesc cu lacrimi, pe fiecare din voi. Şi acum fraţilor, vă încredinţez în mîna lui Dumnezeu şi a Cuvîntului harului Său” — Fapte 20:29-32.

Cursul opus a doi din servii lui Dumnezeu

Precum la început ambiţia a condus pe Lucifer, făcînd dintr-un serv glorios al lui Dumnezeu un adversar, tot aşa spiritul lui a rămas de atunci primejdios toată vremea. Spiritul Învăţătorului nostru a fost exact opusul acestuia „El s-a umilit pînă la moarte”, în a face voia Tatălui. Nu vedem nimic din spiritul mîndriei, ambiţiei sau egoismului de nici un fel, la Învăţătorul nostru. Sîntem preveniţi de apostol să ne umilim după exemplul Lui, dacă vrem să fim înălţaţi împreună cu El în împărăţia Lui.

Dar cîţi par să uite cu totul aceste Scripturi, pe care le aducem în atenţia poporului Domnului, ca esenţiale în ajungerea la vreo poziţie în împărăţie. Din rapoartele prezentate nouă, se vede că o stare îngrozitoare domneşte în unele adunări în preajma alegerilor. Servii bisericii încearcă să fie conducători, dictatori — uneori conducînd adunarea spre obiectivul evident, alegerea lor şi a prietenilor lor ca bătrîni şi diaconi. Am auzit de cazuri în care un bătrîn a refuzat să vorbească unuia din adunare pentru că acesta nu votase pentru el. Şi totuşi, fără îndoială că tocmai acel bătrîn se credea personificarea modestiei, umilinţei şi blîndeţei.

O, este o ruşine ca un astfel de spirit să aibă loc printre aceia care au cunoştinţa învăţăturilor Cuvîntului lui Dumnezeu şi a condiţiilor pe care putem avea vreo speranţă la co-moştenire cu Domnul. Desigur că există diferite grade de neruşinare în aceste lucruri. Unii, pe tăcute încearcă să profite de adunare fixînd alegerea la o dată favorabilă lor şi prietenilor lor. Alţii, caută să împînzească adunarea cu prietenii lor, aducînd persoane relativ stăine, care n-au nici gînd să frecventeze regulat adunarea, ci vin numai ca un act de prietenie, pentru a vota pentru unul din prietenii lor.

În plus, se poate aştepta în general ca unii care manifestă o ambiţie de acest fel, de a fi conducători şi învăţători ((26)) şi de a ignora principiile regulii de aur ca şi instrucţiunile speciale ale noii creaturi, să fie cei care aduc învăţături false. Acelaşi spirit ambiţios al adversarului, care-i face să se străduie după onoare în adunare, pare să-i ducă în a poza ca mari învăţători-aducători de lumină nouă. Aceasta deasemenea, explică apostolul, este o caracteristică a lui Satan. El spune, „Nu-i de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină” — se face să apară conducător printre copiii luminii — 2 Cor. 11:14.

În multe cazuri, numai adunările sînt de vină, după propria lor declaraţie. În unele cazuri, au fost alese în funcţia de bătrîni, persoane care nici nu făcuseră o declaraţie de consacrare Domnului, sau care nu-şi simbolizaseră consacrarea. De ce? Pentru că s-a întîmplat ca adunarea să fie fără talente deosebite, iar cel care nu era frate, nouă creatură în Christos, a fost ales pentru că avea darul vorbirii. Ce s-ar putea aştepta de la un astfel, ridicat ca învăţător printre studenţii Bibliei? Numai pagubă pentru cauza şi persoana astfel promovată, contrar directivelor cuvîntului Domnului. Dacă omul natural nu poate primi lucrurile spiritului, cum ar putea el comunica lucrurile spiritului, celor consacraţi Domnului? Cum am putea aştepta ca Domnul să conducă pe unul care nu şi-a predat viaţa să-i fie urmaş Domnului şi să fie învăţat de Cuvîntul Lui?

Alegerea unora nepotriviţi este evident un păcat şi un blam pentru adunările care au conducători nepotriviţi. Cum poate ajunge un astfel, într-o poziţie de a reprezenta poporul Domnului, dacă nu este votat de popor? Cînd va învăţa poporul Domnului că abilitatea de a vorbi în public este numai una din calităţile unui bătrîn? Am atras mereu atenţia cum a fost împiedicată cauza Domnului şi cum a fost înăbuşită spiritualitatea printre fraţi, prin încercările de a imita biserica nominală, promovînd persoanele bune la vorbit dar cărora le lipsea spiritualitatea.

În asemenea cazuri, nu este oare mîndrie din partea adunării — o dorinţă de a apărea bine în trup în faţa lumii? Dacă nu este aşa, de ce se aleg astfel de persoane? Dacă au făcut o greşeală, de ce nu o corectează, într-o manieră liniştită şi hotărîtă? Cînd bătrînii caută să aducă adunarea sub puterea şi controlul lor, şi reuşesc, nu dovedeşte asta că adunării îi lipseşte tocmai calitatea pe care Domnul doreşte s-o vadă: curajul, învingerea? Şi nu aduce adunarea prejudicii atît unui astfel de conducător închipuit, cît şi sieşi, permiţîndu-i să reuşească în metodele lui nescripturale?

„Înşelînd şi fiind înşelaţi”

Ne-am referit deja la spiritul ambiţios şi egoist din lume care duce la anarhie, şi tocmai am arătat cum acelaşi spirit egoist, ambiţios, duce la anarhie în biserică. Prevedem un timp de strîmtorare pentru lume, din acestă cauză, şi un timp de strîmtorare şi pentru biserică. Lumea nu se poate curăţa ea însăşi de această clasă; pentru că şi conducătorii şi conduşii au spiritul lumii care, sigur, creşte din ce în ce. Dar nu este aşa în biserica lui Christos. Al nostru este spiritul Învăţătorului, spiritul loialităţii faţă de adevăr, spiritul regulii de aur, spiritul iubirii frăţeşti, spiritul libertăţii şi întrajutorării, spiritul fidelităţii faţă de ceea ce considerăm a fi adevărul. Este de neiertat pentru biserica posedată de acest spirit, să continue sub dominaţia bărbaţilor ambiţioşi (şi uneori a femeilor ambiţioase). Dacă n-au condus afacerile adunărilor lor cum se cuvine, nu trebuie ei să înceapă imediat? Credem că este timpul să se pună în ordine casa Domnului.

Dar cineva va spune: „Am avea mari neca-zuri dacă am încerca ceva contrar dorinţelor celor care ei înşişi s-au fixat de noi, ca şi conducători şi stăpînitori ai noştri. Orice mişcare ar însemna pericolul unei dezbinări a adunării; şi cum ne-am putea gîndi la ceva ce ar rezulta în aşa catastrofă?”

Dar, întrebăm: ce ar fi mai bine? Să fie o adunare mai mică, ce se conduce după principiile Domnului, sau una mai mare, care susţine principii contrare prevederilor Domnului, făcîndu-şi lor rău, împiedicîndu-şi influenţa şi încurajînd un conducător care este fie „lup”, fie „oaie” indusă greşit într-un spirit de lup? Încurajăm pe toţi fraţii care sînt în asemenea situaţie să se comporte eroic, să nu facă nimic din spirit de ceartă şi mîndrie, ci totul din blîndeţe şi iubire, ca să ajungă iarăşi la libertatea cu care Christos ne-a făcut liberi şi să nu fie iarăşi în sclavie omenească.

Să nu uităm şi încercările doctrinale

În mod repetat, studenţii Bibliei ne scriu că bătrînii lor încearcă să-i împiedice de a folosi publicaţiile Societăţii Turnul de Veghere, ca manuale în studiul lor Biblic. Unii din aceşti bătrîni merg pînă acolo încît spun adunării că ei nu sînt de acord cu multe din lucrurile scrise în aceste manuale. Uneori, ca şi conducători, interzic folosirea lor în adunări. Sîntem întrebaţi ce ar fi de făcut în aceste împrejurări.

Răspundem că cei ce vor să urmeze pe aceşti conducători, s-o facă; este dreptul lor. Le dorim bine. Dar noi să nu mergem cu ei şi să nu ne supunem acestor fel de aranjamente, nici un moment. Este culmea impertinenţei din partea unui conducător, să se impună în aşa o manieră şi să încerce să spună Bisericii ce să facă şi ce să nu facă. Aşa cum puterea de alegere este în mîinile bisericii, tot aşa este şi puterea de destituire în mîinile lor. Recomandăm adunărilor să voteze scoaterea din funcţie a acestora, spunîndu-le amabil că serviciul lor nu mai este dorit. Poate pe un scaun din spate pentru un timp, şi avînd posibilitatea de a reflecta asupra problemei, măsura luată va fi spre binele lui, şi adunarea poate fi ajutată de asemenea, chiar dacă nu este nimeni în adunare capabil să vorbească pu-blic, sau obişnuit să conducă adunarea. Ar fi cu mult mai bine să fie numit unul dintre voi care să îndeplinească funcţia de conducător, sau să se procedeze cu rîndul pentru deschi-derea şi încheierea adunărilor — astfel ca să vi se păstreze libertatea şi să se continue activitatea de adorare şi studiu după preceptele cuvenite.

Să facem o deosebire între învăţăturile hotărîte de Biblie — doctrinele lui Christos — şi variantele uşor diferite de exprimare a acestor doctrine. Nu putem aştepta ca două persoane să folosească exact aceleaşi cuvinte, ((27)) dar există anumite doctrine fixe, neclintite din punct de vedere al majorităţii studenţilor Bibliei. Oricine nu este în armonie cu aceste pretenţii, să nu fie încurajat nici în cel mai mic grad, ci dimpotrivă, descurajat. Dacă are păreri diferite, să nu-l persecutaţi — nu urmaţi modelul Evului Mediu, ci urmaţi cursul cuvenit, de a-l lăsa să „se adune cu sine”, sau cu atîţia cîţi preferă să vadă problemele ca şi el.

Pînă acuma n-am sfătuit atît de hotărît la aceasta, dar ne dăm seama că multe oi dragi sînt tulburate, împiedicate în dezvoltarea lor şi constrînse. Vedem că, proporţional, acei bătrîni şi diaconi devin mai îndrăzneţi; de unde şi nevoia ca toţi cei care au spiritul corect şi-şi dau seama că sub conducerea Domnului, în studiul nostru al planului divin al vîrstelor, n-am urmat „basme meşteşugit alcătuite” să ia acum o poziţie hotărîtă, pentru binele lor, pentru binele conducătorilor care manifestă un spirit greşit şi pentru binele publicului, care acuma se interesează de calea Domnului ca niciodată înainte.

Deşi încurajăm hotărîrea şi curajul, nu încurajăm spiritul de ceartă, sau de pisălogeală şi de găsire de greşeli printre servii credincioşi ai Domnului, care arată spirit umilit şi acordă adunării drepturile şi libertăţile ei şi care caută să „servească bine”. Repetăm: „Nu faceţi nimic din spirit de ceartă sau mîndrie deşartă ci toate spre gloria lui Dumnezeu” şi cu singurul obiectiv de a curăţa biserica de influenţa acelora care n-ar fi trebuit să fie aleşi, sau fiind aleşi într-o stare potrivită, au dovedit după aceea un spirit corupt şi ambiţios. Iarăşi sfătuim în legătură cu aceştia hotărîre, dar blîndeţe; şi dacă se căiesc, milă, pentru ca mai tîrziu, dacă este posibil, să li se redea încrederea. Apostolul a scris: „Aud că sînt dezbinări între voi, şi în parte cred. Pentru că trebuie să fie şi partide între voi ca să iasă la lumină cei găsiţi buni” (1 Cor. 11:18, 19). Evident, şi aici trebuie să vină dezbinarea, şi cu cît mai repede, cu atît mai bine pentru adevăr şi pentru cei ce-l iubesc.

Prin spiritul Meu, spune Domnul

Să nu uităm niciodată instrucţiunea apostolului „Omul natural nu primeşte lucrurile spiritului lui Dumnezeu şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se recunosc spiritual” (1 Cor. 2:14). În plus, experienţa ne demonstrează că, chiar după ce am fost concepuţi de spirit sfînt, capacitatea noastră de a înţelege lucrurile spirituale depinde nu numai de studierea Scripturii, care ne poate face înţelepţi, ci şi de măsura de spirit sfînt ce-l posedăm. De unde îndemnul apostolului „Fiţi plini de spirit” — Efes. 5:18.

Aceasta înseamnă că numai cei concepuţi de spirit pot înţelege lucrurile adînci ale lui Dumnezeu şi că înţelegerea lor va fi în măsura în care ajung tot mai mult la o umplere, la o îmbibare cu spiritul sfinţeniei, spiritul lui Dumnezeu, spiritul lui Christos, spiritul adevărului. Fiecare student al Bibliei trebuie să-şi dea seama că dacă, ca nouă creatură, umblă după carne şi nu după spirit, mintea lui se va întuneca, mai mult sau mai puţin, şi nu numai că va descreşte capacitatea lui de a înţelege lucrurile adînci ale lui Dumnezeu, dar şi ceea ce a ştiut din cuvînt va scădea; şi că, dimpotrivă, dacă trăieşte aproape de Domnul — umblînd după spirit, nu după trup — ţinerea de minte a Cuvîntului divin şi capacitatea de a-i aprecia spiritul, cresc.

În plus, să ţinem minte că nu toţi cei educaţi şi talentaţi se bucură de înţelegerea corectă a Cuvîntului Domnului, ci aceasta vine la cei cu inima supusă şi înclinată spre învăţătură, care studiază cuvîntul Domnului, îl trăiesc şi-i absorb spiritul. Astfel am explicat pentru noi declaraţia divină: „Nu prin tărie (mărime), nu prin putere ci prin Spiritul Meu, spune Domnul oştirilor” — Zah. 4:6.

Lecţia pentru noi este că nu are importanţă cît de mare, cît de capabil este un frate sau o soră; aceasta nu-l va face potrivit pentru a fi conducător al poporului Domnului, dacă nu are în plus atotimportantele caracteristici — întîi, cunoaşterea Cuvîntului lui Dumnezeu; şi al doilea, posesiunea în bună măsură a spiritului adevărului — unul căruia cu îndrăzneală să i se încredinţeze slujba de ambasador al Domnului. Nimeni altul să nu fie recunoscut ca învăţător sau conducător printre poporul Domnului. Ideea creştinătăţii este că numai cei mari, învăţaţi, talentaţi trebuie să fie ispravnici ai Cuvîntului lui Dumnezeu, dar prezentarea Bibliei este contrară acestei idei. „Spiritul Domnului Dumnezeu este peste Mine pentru că El m-a uns să vestesc veştile bune celor umiliţi” — Isa. 61:1.

În vederea acestor lucruri, ne simţim îndreptăţiţi să îndemnăm adunările de studenţi ai Bibliei de pretutindeni, să preţuiască mult pe astfel de fraţi bătrîni care arată spiritul Domnului, al blîndeţii, amabilităţii, răbdării, iubirii frăţeşti, îndelungii răbdări, iubirii, — pe cei care au o bună cunoştinţă a cuvîntului lui Dumnezeu şi a planului divin şi manifestă aprecierea spiritului adevărului, spiritului sfinţeniei şi au capacitatea de a învăţa; dar, dimpotrivă, toţi alţii să fie refuzaţi.

Întrebările V. D. M.

Demult, am atras atenţia asupra faptului că unele din titlurile date de biserica nominală slujitorilor ei, sînt cu totul nescripturale: reverend, reverendissim, doctor în teologie, etc. Acestea nu numai că sînt opuse spiritului dar şi literei Scripturilor. Am atras atenţia că, cuvintele bătrîn, diacon, pastor sînt Scripturale. Deasemenea am atras atenţia asupra denumirii latine Verbi Dei Minister (Slujitor al Cuvîntului lui Dumnezeu), şi am declarat că aceasta exprimă exact gîndul Biblic, şi anume, orice reprezentant al lui Christos care vorbeşte public, este un slujitor al Cuvîntului divin — nu un slujitor al crezurilor omeneşti. Toţi studenţii Bibliei, aprobaţi de Dumnezeu şi de poporul Său, sînt în mod necesar slujitori ai Cuvîntului divin — fiecare după talentele, ocaziile şi restricţiile lui, aşa cum sînt prezentate în Biblie.

În vederea faptului că un bun număr de adunări de studenţi ai Bibliei par să nu fie destul de pretenţioşi cu privire la calităţile celor pe care-i aleg ca reprezentanţi ai lor, noi am formulat un număr de întrebări pe care le-am ((28)) numit întrebări V.D.M. gîndind că studierea acestor întrebări va fi folositoare pentru toţi, şi că răspunsurile la ele vor ajuta să se selecţioneze aceia care au o cunoştinţă rezonabilă a Cuvîntului divin, şi a căror misiune, prin urmare, se poate spera să fie profitabilă şi nu dăunătoare. Aceste întrebări nu sînt sectare, dar sînt potrivite pentru orice slujitor, din orice denominaţiune. Nici nu sînt intenţionate să prindă sau să poticnească neştiutorii. Ele sînt întrebări absolut de bună credinţă, răspunsurile cărora să fie folositoare fiecărui individ şi în special folositoare în desemnarea celor potriviţi să fie învăţători şi conducători printre poporul Domnului.

Acestea au fost pregătite şi trimise peregrinilor — predicatorilor care călătoresc trimişi sub auspiciile Societăţii Turnul de Veghere şi tuturor reprezentanţilor Societăţii, în orice calitate s-ar afla. Apoi au venit cereri de la bătrîni şi diaconi din diferite părţi, precum şi de la alţi studenţi ai Bibliei. Noi am sfătuit ca întrebările să fie studiate şi să se răspundă la ele, aşa cum sînt formulate, de către toţi studenţii Bibliei. Am primit multe cereri; şi multe din acestea au fost completate şi returnate. Recomandăm tuturor adunărilor, ca orice frate care nu poate răspunde la întrebări în mod rezonabil, să nu fie considerat reprezentant potrivit.

Pentru ca toţi studenţii Bibliei să aibă aceste întrebări şi să remarce simplitatea lor, le publicăm în cele ce urmează. Fraţii Sturgeon, Burgess şi Stephenson au numit un comitet pentru examinarea răspunsurilor trimise de peregrini. N-avem nici o îndoială că fiecare răspuns va fi găsit, în mare, satisfăcător. Nimeni nu va fi respins fără o pricină serioasă; şi aceasta va fi comunicat la timp. Prin vot, adunarea din New York a hotărit că nimeni nu-i poate servi ca bătrîn sau diacon, dacă nu poate da răspunsuri satisfăcătoare. Reco-mandăm acest lucru tuturor. Examinatorii răspunsurilor ar putea fi, ori un comitet din adunare, ori reprezentanţii Societăţii, după dorinţă.

Întrebări pentru avansaţi

1. Care a fost primul act creator al lui Dumnezeu?

2. Care este înţelesul cuvîntului „Logos” în asociere cu Fiul lui Dumnezeu şi ce înseamnă cuvintele Tată şi Fiu?

3. Cînd şi cum a intrat păcatul în lume?

4. Care este pedeapsa divină pentru păcat? Cine sînt păcătoşii?

5. De ce a fost necesar pentru „Logos” să devină trup? şi a fost El „încarnat”?

6. Ce natură a avut Omul Isus Christos de la naştere la moarte?

7. Ce natură are Isus de la înviere şi care este legătura Lui oficială cu Iehova?

8. Care este munca lui Isus în timpul acestei vîrste evanghelice de la Rusalii pînă acum?

9. Ce a făcut Iehova pentru lume pînă acum şi ce a făcut Isus?

10. Care este scopul divin cu privire la biserica completă?

11. Care este scopul divin cu privire la lume?

12. Care va fi soarta celor care nu se pot corecta pînă la sfîrşit?

13. Care vor fi binecuvîntările sau răsplăţile pentru lume prin ascultare, în împărăţia mesianică?

14. Prin ce paşi poate veni un păcătos în legătură vitală cu Christos şi cu Tatăl ceresc?

15. După ce un creştin a fost conceput de spirit sfînt, care este cursul său, aşa cum e îndrumat în Cuvîntul lui Dumnezeu?

16. V-aţi întors de la păcat pentru a servi viului Dumnezeu?

17. Aţi făcut o deplină consacrare Domnului şi serviciului Său, a vieţii, a tuturor puterilor şi talentelor voastre?

18. Aţi simbolizat această consacrare prin scufundarea în apă?

19. Aţi făcut juruinţa de sfinţenie a vieţii publicată de Asociaţia Internaţională a Studenţilor Bibliei?

20. Aţi citit amănunţit şi cu grijă cele 6 vol. de studii în Scripturi?

21. Aţi căpătat lumină şi folos din ele?

22. Credeţi că aveţi o cunoştinţă bună şi permanentă a Bibliei care vă va face mai eficienţi ca servi ai Domnului, tot restul vieţii?

NOTA: Desigur, se aşteaptă că fiecare persoană care completează unul din aceste rapoarte, o va face din propriile cunoştinţe şi nu întrebînd sau copiind răspunsurile de la alţii. Pot fi însă consultate — Biblia, Studiile, Tabernacolul, şi pot fi date citate din ele.

Răspuns la obiecţiuni presupuse

La cele precedente s-a ridicat o singură obiecţiune: teama că este babilonic, sectar. O, este uimitor cum marele adversar se străduieşte întotdeauna să facă din bun rău, din lumină întuneric. Metoda Babilonului este să ia toată puterea şi autoritatea din mîinile poporului lui Dumnezeu şi să o pună în mîinile unei persoane sau a unui grup de predicatori, episcopi sau bătrîni. Scopul nostru continuu este să păstrăm libertatea fiecărei eclesii şi fiecare să-şi recunoască autoritatea şi responsabilitatea.

Răspunsul nostru la obiecţiunea fratelui poate fi interesant pentru toţi cititorii, aşa că-l prezentăm:

Dragă frate, sînt bucuros să constat că eşti plin de griji faţă de toate drepturile şi libertăţile bisericii lui Dumnezeu, precum şi grijuliu să te opui la tot ce ar părea sectar.

((29))

Îţi aduc aminte că este sectară orice încercare, din partea multor grupuri sau adunări, de a avea controlul în materie de doctrină şi practică. Noi nu sugerăm nimic de felul acesta, ci ne opunem tot atît de mult ca şi tine. Nu încercăm să stabilim nici o lege sau regulă care trebuie să guverneze toate adunările poporului Domnului, ci sugerăm doar ca ele să-şi stabilească ordinea în mijlocul lor.

De exemplu: fiecare membru, al fiecărei adunări, în votarea bătrînilor şi diaconilor, înainte de a vota să ia în considerare calităţile acelora pe care-i votează: 1. Care sînt declaraţiile lui cu privire la credinţa în învăţăturile Bibliei asupra punctelor fundamentale. 2. Dacă cel propus are sau nu o înţelegere clară a adevărului, aşa ca să poată învăţa pe alţii. 3. Dacă a făcut sau nu o consacrare deplină Domnului şi a simbolizat această consacrare. 4. Dacă manifestă sau nu o viaţă morală superioară şi dacă este sau nu în acord cu idealurile înalte, aşa cum sînt prezentate în juruinţă.

Pînă acum, adunările au fost obligate să facă doar presupuneri asupra acestor puncte, dar propunerea noastră este să nu facă doar presupuneri, ci să ceară fraţilor setul nostru de întrebări V. D. M. sau alte întrebări fixate de adunare şi să ceară răspunsurile la ele înainte de a decide dacă cei propuşi sînt reprezentanţi potriviţi ai adunării, ca servi onoraţi ai ei. Aceasta menţine autoritatea adunării, bisericii, cum nu o face nici un sistem sectar şi face din adunare judecătorul aptitudinilor reprezentanţilor ei, aşa cum Biblia îndrumă să fie arătat prin punerea mîinilor şi orînduirea sau autorizarea unuia să servească drept reprezentant al adunării.

Scrisoarea ta mai lasă să se înţeleagă o întrebare cu privire la numirea a trei fraţi pentru examinarea răspunsurilor.

Eu răspund că fiecare adunare are dreptul să recunoască sau să numească anumiţi fraţi, în a căror judecată are încredere adunarea, pentru a examina răspunsurile la întrebări şi pentru a raporta dacă, după judecata lor, s-a răspuns nesatisfăcător la unele, aşa încît adunarea să poată lua hotărîrea finală. Aceasta pare mai uşor decît ca fiecare membru al adunării să citească răspunsurile înainte de a vota. Totuşi rămîne să hotărască adunarea acest lucru. În adunarea din New York City s-a votat în unanimitate să aibă încredere într-un comitet de examinare format din trei fraţi capabili.

Cu privire la juruinţă: Scrisoarea ta pare să spună că ai ceva împotriva ei şi gîndeşti că nu trebuie cerută o recunoaştere a principiilor ei. În loc să spui ce este în juruinţa, la care obiectezi te ascunzi în spatele motivului că expresiile din juruinţă nu se găsesc în forma aceea în Scripturi. Îţi amintesc faptul că nimic din limba engleză nu se află în Scripturi, pentru că au fost scrise într-o altă limbă; şi mai mult, cîntările noastre nu se găsesc în Scripturi; şi ceeace noi credem a fi declaraţiile clare ale credinţei noastre, nu se găsesc în Scripturi chiar în termenii în care le-am exprima astăzi. Scripturile aşează pentru noi principiile ge-nerale ale vieţii drepte şi baza adevărată a credinţei dată odată sfinţilor. Noi trebuie ca tot ce cîntăm, tot ce predicăm, ne rugăm, scriem şi facem, să căutăm să fie conform principiilor prezentate în Scripturi. Marea masă a cititorilor Turnului de Veghere ne-au informat că ei cred că felul de exprimare al juruinţei este în deplină armonie cu esenţa şi spiritul Cuvîntului lui Dumnezeu. Dacă aşa este, şi vreun frate este în opoziţie cu ea, nu este oare fratele acela în opoziţie cu spiritul Cunvîntului lui Dumnezeu? Şi dacă este aşa, poate el fi reprezentant al unei adunări de studenţi ai Bibliei, ca bătrîn sau diacon al ei? Gîndim că nu. Dacă se află vreo greşeală în juruinţă — dacă se poate arăta că este, în vreun sens sau grad, antagonist, sau nu este în armonie cu litera şi esenţa Cuvîntului lui Dumnezeu noi vrem s-o ştim clar — toţi studenţii Bibliei ar vrea s-o ştie. Dar nimeni n-a arătat nici un antagonism şi nici o abatere de la litera şi spiritul Bibliei, în litera şi spiritul juruinţei. De aceea, sfătuim pe toţi şi credem că oricine nu voieşte să primească juruinţa, să şi-o însuşească, are ceva probleme cu sine — fie capul, fie inima nu este în armonie cu litera şi spiritul Cuvîntului lui Dumnezeu; şi nu este potrivit de bătrîn sau diacon.

Am încredere, dragă frate, că citind aceasta, cumpănind şi rugîndu-te, îţi vei da seama că ai greşit în judecata ta dintîi. Sau, dacă crezi că sînt puncte pe care nu le-am luat în consi-derare şi nu ţi-am răspuns la ele amănunţit, îmi va face plăcere să-mi declari acele puncte.

Îţi amintesc aici, că această juruinţă este făcută Domnului, şi nu fraţilor. De aceea, oricine declară că şi-a însuşit juruinţa, nu s-a făcut sclav fraţilor; el doar a declarat fraţilor obligaţia pe care şi-a recunoscut-o şi pe care a declarat-o faţă de Domnul şi deci n-ar fi treaba fraţilor să cerceteze afacerile fratelui care declară că şi-a însuşit juruinţa, nici înainte nici după declaraţia sa. Respectarea juruinţei este între el şi Domnul. Nici nu-i scad şi nici nu-i cresc responsabilităţile faţă de adunare şi faţă de fraţi. Declaraţia că a primit juruinţa este doar o informare a fraţilor că el recunoaşte şi caută să urmeze un standard înalt de viaţă morală.

„Vie Împărăţia Ta”

Vie Impărăţia Ta – Studiul I

Importanţa Împărăţiei — Clasele de oameni interesaţi în ea — Clasele care i s-au opus şi de ce i s-au opus — Apropierea Împărăţiei — Gloria ei cerească — Stabilirea ei actuală

EVENIMENTUL cel mai important din istoria Pământului este stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu printre oameni, în mâinile Domnului nostru Isus şi ale comoştenitorilor Săi aleşi, biruitorii din Biserica Evanghelică. Acest mare eveniment, spre care, aşa cum este arătat în volumele anterioare ale Studiilor În Scripturi, indică toate făgăduinţele şi tipurile lui Dumnezeu, vedem acum nu numai că este aproape, ci este chiar asupra noastră. Nici unul dintre cei treji faţă de aceste fapte şi care le înţeleg cum trebuie, sau chiar numai în parte, şi ale căror inimi sunt în deplin acord cu măreţul plan al veacurilor al lui Dumnezeu, şi care văd că leacul universal al lui Dumnezeu pentru păcatul, suferinţa şi moartea creaţiei care geme va fi aplicat de această Împărăţie, nu poate simţi altceva decât un interes captivant în privinţa faptului, timpului şi felului stabilirii ei.

Toţi cei care se încred fără rezerve în împlinirea rugăciunii pe care Însuşi Domnul nostru ne-a învăţat s-o spunem — „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” — trebuie să simtă cel mai viu interes pentru împlinirea cererii lor, dacă ei s-au rugat din inimă — în spirit şi în adevăr.

Putem vedea că însăşi lumea, de-ar putea numai să-şi dea seama de adevăratul caracter al acestei Împărăţii, ar saluta-o imediat, aşa cum va face în cele din urmă, ca mult ((20)) căutata binecuvântare care va aduce cu ea preţioasele favoruri ale vârstei de aur Milenare, atât de mult dorită.

Dar numai o clasă generală ar putea fi împotriva acestei domnii a dreptăţii. Această clasă îi cuprinde pe toţi cei cărora nu le place regula de aur a iubirii, şi care, în loc să-i iubească pe alţii ca pe ei înşişi, sunt doritori să-i vadă pe alţii zdrobiţi, asupriţi şi privaţi de drepturile, răsplăţile şi comodităţile rezonabile de pe urma muncii lor, pentru ca ei să poată trăi într-un lux excesiv, „în desfătări” (Iac. 5:1-9), în mai mult decât ar putea dori inima şi ar putea cere raţiunea. Aceştia se ţin de aranjamentul actual al societăţii cu o încleştare de moarte şi instinctiv par să se teamă de Împărăţia făgăduită a lui Mesia. Şi în cazul acestora, dorinţa naşte gândul că ea nu va veni niciodată. Aşa cum a spus David: „Gândul lor lăuntric este că veşnice le vor fi casele

[familiile], că locuinţele lor vor dăinui din generaţie în generaţie, ei, care numesc cu numele lor pământurile lor [diferite]. … Această cale a lor este nebunia lor; totuşi cei ce vin după ei îşi găsesc plăcere în cuvintele lor”. Ps. 49:11, 13.Necrezând sau ignorând mărturia repetată a profeţilor cu privire la această Împărăţie — pentru că ea a fost întotdeauna tema tuturor acestora, spusă prin „gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21) — mulţi par să se teamă de Împărăţie şi să simtă instinctiv adevărul că, dacă Dumnezeu ar stabili Împărăţia Sa, ea ar domni în dreptate; şi dacă s-ar face dreptate, mulţi dintre conducătorii pământului ar schimba locurile cu supuşii lor, sau poate ar fi întemniţaţi; şi mulţi dintre cei mari, semeţi, mândri de avutul lor şi linguşiţi, ar fi despuiaţi de gloria, onoarea şi averea necinstit obţinute, şi ar fi văzuţi în adevărata lor lumină, ca josnici. Aceştia se tem, chiar dacă nu cred mărturia că „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mat. 10:26). Şi alături de aceştia josnici — administratori nedrepţi ai bogăţiei şi puterii, care nu sunt „înţelepţi” în folosirea finală a acestora, ((21)) cum a fost cel lăudat în pildă pentru prudenţa sa (Luca 16:19) — stă o clasă încă şi mai mare, fără de care ei ar cădea. Această clasă mare, care poate că în prezent nu are mai mult decât partea ei rezonabilă de onoare, funcţie, bogăţie şi confort, are speranţa, cât ar fi ea de slabă, că întro zi vor putea să se lăfăie în lux, ca patroni invidiaţi ai „oamenilor de rând”. Josnici sunt aceştia: robii vanităţii egoiste şi jucării ale soartei capricioase. Şi între aceştia — vai! este adevărat — sunt unii care poartă numele lui Cristos, prietenul săracului, şi care cu buzele cer numai pâinea zilnică şi se roagă cu solemnă derâdere „Vie Împărăţia Ta”, în timp ce în fiecare privire, faptă şi procedură cu semenii lor arată cât de mult iubesc stăpânirea actuală nedreaptă, şi cum, bucurându-se în nedreptate, n-ar fi bucuroşi să vină Împărăţia lui Cristos.

Ciudat este — în contrast vădit cu atitudinea multora dintre copiii declaraţi ai lui Dumnezeu — că nu rareori găsim unii „socialişti” şi alţii — care resping „bisericismul” şi odată cu el prea adesea Biblia şi orice credinţă într-o religie revelată, dar care în realitate înţeleg unele dintre principiile fundamentale ale dreptăţii — recunoscând fraternitatea comună a omului etc., după cum foarte frumos arată unele din scrierile lor. Ei par să aştepte şi să lupte pentru egalitatea socială şi pentru condiţiile în mod general favorabile, promise în mod repetat în Scriptură ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Cristos printre oameni, când voia lui Dumnezeu se va face pe pământ. Şi totuşi, bieţii socialişti, s-ar părea că adesea pledoaria lor pentru procedee liberale şi egalitate este în mare măsură rodul sărăciei lor şi al lipsei recunoscute de confort şi avantaje medii, mai degrabă decât rezultatul principiului; căci, numai să moştenească sau să dobândească vreunul dintre ei o mare bogăţie, şi aproape sigur îşi va abandona teoriile socialiste.

Cu multă prudenţă ar trebui să umble acei sfinţi care se roagă „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta . . . pe pământ”, ca ((22)) nu cumva rugăciunile lor să fie numai batjocuri de slujire formală, la care inimile şi vieţile lor nu consimt. „Te voi judeca din cuvintele tale” reprezintă una dintre cele mai pătrunzătoare şi mai severe mustrări pe care Judecătorul o va pronunţa împotriva unora care s-au declarat că sunt servitorii Lui şi că tânjesc după Împărăţia Sa de iubire şi de dreptate. Toţi care se roagă pentru domnia viitoare a dreptăţii şi cred în ea, să-şi conformeze chiar acum acţiunile şi vorbele după preceptele ei drepte, atât cât le stă în putinţă.

Cei care au înţeles forţa lecţiilor din volumele anterioare vor vedea că Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi una de splendoare pământească exterioară, vizibilă, ci de putere şi glorie divină. Această Împărăţie a venit deja în autoritate executivă, deşi ea n-a cucerit şi n-a înlocuit încă împărăţiile acestei lumii, contractul puterii lor nefiind expirat încă. Prin urmare, ea n-a intrat încă în deplin control al stăpânirii pământeşti. Totuşi, stabilirea ei este în desfăşurare, aşa cum este indicat prin semnele timpurilor, precum şi prin profeţiile analizate în volumul anterior şi prin altele examinate în acest volum.

Capitolele următoare vor prezenta profeţii care marchează diferitele etape ale pregătirii bisericii nominale şi a lumii pentru Împărăţie, şi vor atrage atenţia asupra unora din cele mai importante schimbări prezise să aibă loc în timpul stabilirii ei — nimic mai important decât acestea nu poate fi, sau de un interes mai profund pentru acei sfinţi în viaţă care tânjesc după promisa comoştenire în această Împărăţie, şi care caută să fie angajaţi în cooperare cu Învăţătorul, Secerătorul Principal şi Împăratul, în lucrarea cuvenită acum şi în desfăşurare.

Isus Hristos — primul şi ultimul – VDM 1.1

 

Apoc. 1:1-8, 17-20

„Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor.” — vers. 17, 18

W.T. 1916 (343-345)

Viziunile nu sînt realităţi, deşi simbolic le reprezintă. Acest lucru este adevărat, fie că viziunile vin aşa cum Daniel a descris-o pe a lui, fie că vin în toiul zilei, ca şi în scena schimbării la faţă, despre care Domnul nostru a declarat că a fost o viziune (Daniel 7:1; Matei 17:9). Viziunile date Sfîntului Ioan, înregistrate în cartea Apocalipsei, nu trebuie, în nici un sens, înţelese ca realităţi; şi aceasta este semnificaţia declaraţiei lui Ioan: „în ziua Domnului eram în duhul”.

Să remarcăm simplitatea introduceri a-cestei minunate Cărţi. El n-a scris titlul cărţii aşa cum apare în Bibliile noastre „Descoperirea Sf. Ioan Teologul”. Dimpotrivă, Ioan nu-şi pretinde nici un renume pentru desco-perire; n-a fost a lui, ci după cum el clar explică, a fost de la Domnul Isus Hristos, iar la El de la Dumnezeu Tatăl. Nici ciar pentru Sf. Ioan această descoperire n-a fost într-un sens special, ci după cum el iarăşi declară, pentru servii lui Dumnezeu, trimisă prin „servul Său Ioan”. Această simplitate, comună tuturor apostolilor, ni-i recomandă ca oameni umiliţi — chiar de felul pe care l-am aştepta pentru ca Domnul nostru să-i folosească drept mesageri speciali pentru poporul Său. Această simplitate, această lipsă de lăudăroşenie, atît de remarcabilă în scrierile tuturor apostolilor, îi marchează ca fiind în misiune, nu pentru satisfacerea vanităţii sau pentru răsplăţi pămînteşti de vreun fel, ci simplu, ca servi ai lui Dumnezeu, care s-au delectat în a face voia Lui şi în a spune veştile bune pînă la ignorarea completă de sine, exceptînd măsura în care menţionarea lor şi a afacerilor lor ar putea fi necesară.

Sf. Ioan a fost instruit să scrie, să clarifice poporului lui Dumnezeu, lucruri deja aduse în atenţia lui şi alte lucruri care ulterior îi vor fi aduse în atenţie, cu scopul ca poporul lui Dumnezeu să fie în stare să înţeleagă, împreună cu toţi sfinţii, lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adîncimile Iubirii lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi care poate fi primită numai prin revelaţie de la Dumnezeu. Şi aici să remarcăm forţa declaraţiei apostolului, (vers. 3) în sensul că există o binecuvîntare asupra tuturor acelora care citesc această revelaţie, chiar dacă n-o înţeleg, şi o binecuvîntare specială asupra celor care aud şi înţeleg cuvintele acestei profeţii şi îşi conformează vieţile după lucrurile scrise acolo.

Mesajul Christosului înviat

În timpul acestei viziuni, Sf. Ioan era prizonier, exilat pe insula Patmos, o colonie penală în acele zile — o insulă stîncoasă, stearpă, în Marea Egee. Infracţiunea pentru care suferea acest exil era credincioşia lui ca purtător de cuvînt al Domnului. În acel timp trebuie să fi avut cam 90 de ani, presupunînd că nici unul dintre ucenicii Domnului nostru n-au fost mai tineri decît el, la începutul misiunii Sale.

Sf. Ioan, ucenicul preaiubit, într-o anumită măsură sau grad a reprezentat pe ultimii membri în viaţă ai corpului lui Christos. Fără îndoială că acesta a fost sensul declaraţiei Domnului: „dacă vreau ca el să rămînă pînă voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?” (Ioan 21:20-23). Sf. Ioan n-a rămas, ci o clasă pe care el în unele privinţe a ilustrat-o, sînt reprezentaţi ca rămînînd — o clasă care văd cu ochii înţelegerii lor viziunile şi revelaţiile pe care ucenicul preaiubit le-a văzut în simboluri în transă.

Dacă exilul lui, în vreun grad simbolizează proscriere, la ceea ce urmaşii Domnului s-ar putea aştepta la încheierea acestei vîrste — o izolare completă de alţii şi un tratament implicînd faptul că sînt prizonieri — ei se pot mîngîia la gîndul că, după cum favoarea şi revelaţiile Domnului către Sf. Ioan, mai mult decît că i-au compensat persecuţiile, tot aşa, deschiderea ochilor înţelegerii noastre şi acor-darea nouă a unei mai mari cunoştinţe şi aprecieri a Domnului nostru şi a planului divin, mai mult decît că va compensa diferitele experienţe, pe care în providenţa Lui, Dumnezeu le poate permite să vină peste noi. Asigurarea Lui este că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu. Oricine-şi odihneşte credinţa în siguranţă pe făgăduinţa divină, poate cu adevărat, împreună cu apostolul Pavel, să socotească toate lucrurile ca o pierdere şi ca gunoaie faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Isus Christos Domnul nostru —Filip. 3:8.

Probabil apostolul a avut această viziune în prima zi a săptămînii, în general numită acum duminică. Pentru creştini ea este în mod deosebit ziua Domnului — ziua în care Domnul nostru a înviat din morţi, în care au căpătat viaţă toate făgăduinţele lui Dumnezeu şi au înviat toate speranţele noastre prin Christos. În această expresie, noi putem vedea de asemenea o referire la vîrsta Milenară, numită frecvent în Scripturi „ziua Domnului”. Conform înţelegerii noastre a cronologiei biblice, noi astăzi trăim în zorile timpurii ale acestei zile a lui Christos; şi acum la acest punct este destul de potrivit să începem a vedea minunatele lucruri ale caracterului şi planului divin. Dar, ca să vedem şi să înţelegem aceste lucruri, trebuie să fim „în spirit”. Numai de la aceia care au devenit Noi Creaturi în Christos se poate aştepta să aprecieze lucrurile spirituale; şi aceasta este clasa pe care a reprezentat-o apostolul Ioan.

Sînt multe motive pentru a trage concluzia că deşi mesajele au fost date celor şapte biserici specificate şi au fost aplicabile la ele, totuşi, aceste mesaje trebuie să aibă, în mod potrivit, o mai largă aplicare la întreaga Biserică a lui Christos, numărul şapte reprezîntînd completul, iar ordinea reprezentînd diferite epoci din istoria Bisericii. ((8)) Astfel Biserica din Efes ar reprezenta starea Bisericii din timpul scrierii mesajelor, în timp ce Biserica Laodiceană ar reprezenta Biserica din zilele noastre — la sfîrşitul vîrstei Evanghelice. Celelalte biserici ar reprezenta corespunzător diferite epoci intermediare, între început şi acum.

A gîndi altfel, ar fi să dăm prea mare importanţă celor şapte biserici, comparativ mici, din Asia Mică şi ar implica o ignorare a altor biserici, mai influente decît ele, ca de exemplu: bisericile din Ierusalim, Antiohia, Corint, etc. Mai mult, detaliile mesajelor date acestor şapte biserici se potrivesc istoric unicei Biserici a viului Dumnezeu, grija Domnului fiind asupra fiecărui membru al ei. Acest gînd, că numărul şapte reprezintă completul, îl găsim accentuat în alte reprezentări simbolice: în cele şapte spirite, şapte sfeşnice de aur, şapte stele, etc.

„Primul născut dintre cei morţi”

Versetul 5 învaţă clar ceea ce crezurile creştinătăţii ignoră şi ceea ce este în antagonism direct cu afirmaţiile lor, şi anume, Christos cel înviat a fost „primul născut dintre morţi”. Adică, Domnul nostru a fost primul care a avut experienţa învierii în sensul deplin al cuvîntului, primul care a avut experienţa învierii la perfecţiune şi la viaţă veşnică. Deşi unii au fost treziţi temporar înaintea Lui, ei au recăzut în moarte, deoarece au fost numai ilustraţii parţiale ale învierii, pentru a asigura pe oameni de puterea divină de a o realiza pe deplin, la timpul cuvenit hotărît de Dumnezeu.

Versetul 7 învaţă clar că la timpul celei de a doua veniri a Domnului nostru, lumea va fi departe de a fi convertită la Dumnezeu, pentru că „toate popoarele pămîntului se vor boci” din pricina Lui. Unele Scripturi, luate separat, par să înveţe că lumea va fi convertită înainte de întoarcerea Lui, dar cînd cuvîntul şi planul lui Dumnezeu sînt văzute ca întreg, se va găsi că acestea favorizează părerea opusă: că Christos vine înainte de convertirea lumii şi chiar pentru scopul de a converti toată omenirea; şi că Biserica glorificată a vîrstei Evanghelice va participa cu Domnul şi Capul ei la domnia Lui, care este mijlocul stabilit al lui Dumnezeu de binecuvîntare a lumii.

Christos şi Biserica glorificată, făcuţi „părtaşi ai naturii divine”, vor fi fiinţe spirituale invizibile oamenilor. Prezenţa Domnului nostru se va descoperi pentru lume prin manifestări de putere şi glorie mare. El nu va fi vizibil vederii naturale, ci ochilor înţelegerii, deoarece aceştia se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe care le va efectua noul Conducător al pămîntului. Prezenţa şi autoritatea Lui dreaptă vor fi recunoscute atît în pedepsele cît şi în binecuvîntările care vor curge spre omenire de la domnia Lui.

Regele nostru se va descoperi treptat. Unii vor discerne pe noul Conducător mai devreme decît alţii. Dar în cele din urmă, „orice ochi îl va vedea” (greceşte horao, discerne). Dar „El vine cu norii”. Şi în timp ce norii de strîmtorare atîrnă greu şi întunecos, cînd munţii — împărăţiile acestei lumi — se cutremură şi cad, cînd pămîntul — societatea organizată — se clatină şi se dezintegrează, unii vor începe să-şi dea seama că Unsul lui Iehova îşi ia puterea mare şi îşi începe lucrarea de punere a dreptăţii ca lege şi a neprihănirii ca un fir cu plumb. Pentru că El trebuie să domnească pînă cînd va fi supus toată autoritatea şi toate legile pămîntului, care sînt contrare celor care stăpînesc în ceruri.

Ce a văzut ucenicul preaiubit

Atenţia Sf. Ioan a fost întîi atrasă de vocea ca de trîmbiţă a lui Christos, din urma sa. Faptul că este menţionat locul, dă de înţeles că are o semnificaţie simbolică. Înseamnă că începutul acestui mesaj n-a fost în zilele Sf. Ioan şi nici în viitor, ci lucrurile descoperite începuseră deja şi erau într-o anumită măsură în trecut. Aşa cum arată unele trăsături ale Apocalipsei, vocea din urmă mergea înapoi pînă la timpul misiunii pămînteşti a Domnului nostru.

Întorcîndu-se şi uitîndu-se, Apostolul a văzut în simbol ceea ce poporul Domnului poate vedea acum cu ochiul credinţei şi înţelegerii. El a văzut pe unul ca un Fiu al Omului — ca un om, ca un preot, cum se dă de înţeles prin hainele descrise — umblînd printre şapte sfeşnice de aur, avînd grijă de ele, curăţindu-le fitilurile, îngrijindu-se de rezerva de ulei, etc. Astfel, Domnul nostru Isus, Învăţătorul nostru glorificat, deşi absent dintre noi, a protejat interesele cauzei Sale de-a lungul celor optsprezece secole trecute şi a dirijat afacerile poporului Său, în special controlînd şi avînd grijă de Biserică, ca purtător de lumină, sfeşnic. Vai, cît de sărace au fost uneori fitilurile, cît de plăpîndă lumina care a lucit uneori în întunericul acestei lumi! Cît de multă curăţare a fost necesară şi cît de multă încă se mai poate cere!

În Tabernacol şi ulterior în templul lui Solomon, sfeşnicul de aur era plasat prin îndrumarea Domnului — nu şapte sfeşnice, ci unul cu şapte braţe, reprezentînd întreaga Biserică în timpul acestei vîrste Evanghelice. În Apocalips, acelaşi sfeşnic sau lampadar ne este adus în atenţie, dar părţile sînt separate — unirea, legătura între ele, fiind făcută de Răscumpărătorul nostru, Marele Preot antitipic. Sfeşnicul a simbolizat pe poporul nominal al Domnului din această vîrstă Evanghelică, inclusiv membrii corpului Său mistic. El dă lumina vieţii, care luminează în întuneric şi care, a îndemnat El, aşa trebuie să fie lăsată să strălucească, încît oamenii să poată vedea faptele noastre bune şi să slăvească pe Tatăl din ceruri — Matei 5:16.

Vai! Învăţătorul, evident, a găsit doar puţine fapte bune, a găsit doar puţină lumină slăvitoare strălucind de la reprezentanţii Săi pămînteşti, în multe din cele şapte epoci din istoria Bisericii. Acest lucru este indicat prin mesajele, mustrările, încurajările Sale, etc., date fiecăreia din aceste epoci ale Bisericii, reprezentate prin diferitele sfeşnice sau lampadare. Trebuie remarcat că sfeşnicele sau lampadarele reprezintă Biserica nominală a lui Christos mai degrabă decît cea adevărată. Acest lucru este arătat prin faptul că Domnul, adresîndu-se fiecărei ((9)) din aceste biserici, le găseşte greşeli celor multe şi le aprobă pe cele puţine credincioase, în special este aşa la ultima, a şaptea, Biserica Laodiceană, a zilelor noastre.

Infăţişarea lui Christos

Nu trebuie să privim cuvîntul ilustraţie din versetele 13-16 ca pe un portret al Domnului nostru în glorie, pentru că este numai simbolic. Cînd Îl vom vedea în glorie, nu va arăta cum este descris aici. Totuşi, această ilustraţie simbolică are lecţii preţioase pentru noi, mai valoroase decît încercarea de a ne descrie în minte înfăţişarea Domnului nostru ca fiinţă spirituală „care locuieşte într-o lumină de neapropiat” şi pe care noi n-o putem aprecia, pînă cînd vom fi schimbaţi şi „vom fi ca şi El pentru că Îl vom vedea aşa cum este” — 1 Ioan 3:2; 1 Cor. 15:50-53.

Capul şi părul Lui, aşa de albe ca lîna şi ca zăpada, ne spun despre înţelepciunea Lui, splendoarea şi gloria Lui. Ochii Lui, ca o flacără de foc, ne spun în simbol că Învăţătorul nostru este atotvăzător, atotştiutor; că El nu este înşelat de formele şi ceremoniile exterioare, ci poate citi, şi citeşte, fiecare gînd şi intenţie a inimii. Examinarea privirii Sale trebuie de la sine să ne cureţe şi purifice inimile, în măsura capacităţii noastre să îndepărtăm de la noi tot ce ar avea dezaprobarea Lui.

După ce a descris capul, Sf. Ioan menţionează mîinile şi picioarele. Restul corpului era acoperit cu o haină care-I ajungea de la cap pînă la picioare. Posibil, aceasta repre-zintă faptul că gloria lui Christos s-a manifestat în propria Sa persoană, în propria misiune şi în cea a celor 12 apostoli ai Săi, reprezentanţii Săi, Sf. Pavel luînd locul lui Iuda; şi că, odată cu moartea lor, corpul adevărului a fost aproape complet învăluit dealungul celor 18 secole care au intervenit, pînă cînd acum, la sfîrşitul vîrstei, membrele picioare ale corpului lui Christos vor fi iluminate de Adevăr şi vor străluci, nu ca şi Capul, ci ca şi arama lustruită.

Mesajul mîngîietor al Învăţătorului

Cînd ne gîndim la marele avantaj pe care îl posedăm noi cei din prezent, sîntem înclinaţi să spunem: „ce fel de oameni ar trebui să fim noi, printr-o purtare sfîntă şi evlavioasă!” Noi, care avem razele concentrate ale inspiraţiei şi revelaţiei divine din cei şase mii de ani trecuţi lucind asupra noastră cu strălucire aproape arzătoare, cum trebuie ea să ardă în noi toată zgura egoismului! Cum trebuie să ne purifice! Cît de umiliţi trebuie să ne facă. Noi trebuie să fim chiar în trup cizelaţi, strălucitori, reprezentanţi luminoşi ai Domnului şi Capului nostru glorios!

Faţa Celui maiestuos, prezent între sfeşnice, se spune că este ca fulgerul. Aşa de mare a fost splendoarea, încît Sf. Ioan a căzut ca mort cînd a văzut-o, întocmai cum a căzut Daniel în prezenţa Celui puternic pe care l-a văzut şi întocmai cum a căzut Saul din Tars în faţa maiestăţii care i s-a prezentat (Dan. 10:4-11; Fapte 9:3-9). Tot aşa este simbolic şi cu creştinul, odată ce primeşte o lucire a gloriilor caracterului divin. Odată ce căpătăm o vedere adevărată a Celui cu care avem de-a face, ca marele cercetător de inimi şi îngrijitor al Bisericii Sale, cădem înaintea Lui umiliţi pînă la ţărînă, dîndu-ne seama că sîntem imperfecţi, că nu putem sta înaintea Învăţătorului nostru, că sîntem nevrednici de favoarea şi binecuvîntarea Lui.

Dar, aşa cum Domnul nostru l-a atins pe Sf. Ioan blînd, ridicîndu-l, tot aşa El ne-a vorbit mîngîiere, pace şi iubire, asigurîndu-ne că avem un mare Preot, care poate simţi neputinţele noastre, Unul care poate compătimi şi poate ajuta îndurător, Unul care ne-a cumpărat cu propriul Său sînge preţios, care ne-a acceptat şi ne va socoti ca membri ai Corpului Său, atîta vreme cît rămînem în El, căutînd în inimile noastre să-L cunoaştem şi să-I facem voia.

Asigurarea Lui mîngîietoare pentru noi este: 1) „Nu te teme”. Acelaşi mesaj ni l-a trimis Tatăl prin profetul Isaia spunînd: „Frica pe care o are de Mine nu este decît o învăţătură de datină omenească” (Isaia 29:13). Aceasta este una dintre primele lecţii pe care trebuie să le învăţăm. Noi nu putem ajunge în simpatie apropiată cu Domnul nostru şi să fim învăţaţi de El cu privire la alte trăsături ale planului Său, pînă cînd învăţăm să ne temem, pînă cînd nu învăţăm să avem încredere în El, ca în Cel care „ne-a iubit şi ne-a răscumpărat cu sîngele Său preţios” şi ale cărui scopuri pentru noi sînt continuu spre binele nostru; iar dacă noi ne supunem conducerii Lui, ne va scoate învingători şi mai mult decît învingători.

2)„Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă”. Noi trebuie să recunoaştem că Domnul nostru este Acela care a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu şi sfîrşitul ei, Acela prin care sînt toate lucrurile, Acela care este lîngă Tatăl, chiar reprezentantul Lui, în tot ce aparţine afacerilor Universului (Col. 1:15; Apoc. 3:14; Ioan 1:1-3; 1 Cor. 8:6). 3) Noi trebuie să-l recunoaştem pe El ca pe Acela care a fost mort, Acela care într-adevăr a murit pentru păcatele noastre, dar care, tot aşa de adevărat, a fost înviat de Tatăl. 4) Noi trebuie să ne dăm seama că El este viu pentru totdeauna, că moartea nu mai are stăpînire peste El, că lucrarea este terminată, că nici jertfele liturghiei nici moartea, în nici un sens sau formă, nu va mai fi vreodată necesară. Lucrarea Lui este perfectă şi, aşa cum a strigat El pe cruce, „s-a sfîrşit”!

5) Noi trebuie să recunoaştem că El are cheile, autoritatea, puterea peste mormînt, să elibereze din el pe toţi care sînt întemniţaţi acolo. Noi trebuie deasemenea să ne dăm seama că El are cheia, puterea peste moarte, pentru ca aceia pe care îi eliberează din închisoarea morţii, ca şi aceia care n-au mers încă în mormînt, dar care sînt sub sentinţa morţii, să poată fi eliberaţi în cele din urmă toţi, eliberaţi de stăpînirea păcatului şi morţii, eliberaţi spre deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu — dreptate şi viaţă veşnică — Rom. 8:21.

„În mîna dreaptă avea şapte stele”

Acesta pe care îl cunoaştem astfel, îl recunoaştem astfel ca pe Instructorul şi Îngrijitorul sfeşnicelor, deasemenea trebuie să-L recunoaştem ca avînd în mîna dreaptă — în favoarea şi în puterea Sa — şapte stele, ((10)) îngerii, mesagerii celor şapte Biserici. După cît se pare, stelele reprezintă slujitori sau servi speciali ai Bisericii. În Apocalipsa 12:1 Biserica este înfăţişată ca o femeie încoronată cu 12 stele. Aceste stele, evident, reprezintă pe cei 12 apostoli, ca lumini speciale ale Bisericii. Similar, în tabloul din faţa noastră, cele şapte stele, pe care Domnul le ţine în mîna Sa dreaptă, par să reprezinte purtători de lumină speciali în Biserică, în fiecare din cele şapte faze sau etape de dezvoltare a ei. Faptul că ele sînt ţinute în mîna Sa dreaptă, pare să ne înveţe că aceştia trebuie să fie consideraţi, într-un anumit sens special, sub îndrumarea, protecţia şi grija Învăţătorului, în interesul Bisericilor pe care le reprezintă.

Se va remarca faptul că mesajele către diferitele Biserici sînt adresate acestor stele, mesageri, îngeri, ca şi cum Domnul nostru ar vrea ca noi să înţelegem că mesajul destinat pentru fiecare epocă potrivită din experienţa Bisericii, va fi trimis de Domnul printr-o stea sau mesager anumit, pe care El îl va însărcina în mod deosebit ca reprezentant al Său. Domnul nostru însuşi este reprezentat prin marea lumină a soarelui, iar mesagerii Lui speciali în Biserică, de-a lungul întregii perioade a vîrstei Evanghelice, sînt destul de logic reprezentaţi ca stele.

Diferenţa între simbolul stelei şi sfeşnicului este vădită. Lumina stelei este lumină cerească, iluminarea sau învăţătura spirituală. Lumina lumînării este lumină pămîntească, reprezentînd faptele bune, ascultarea etc., acelora care nominal constituie Biserica Domnului în lume şi care sînt îndemnaţi să nu-şi pună lumina sub obroc, ci într-un sfeşnic, şi să-şi lase lumina aşa să strălucească, încît să mărească pe Tatăl lor din ceruri.

Nici o parte a descrierii n-ar putea să ne convingă mai bine că descrierea Domnului nostru dată aici este simbolică, decît declaraţia că din gura Lui ieşea o sabie cu două tăişuri. Ca ilustraţie simbolică însă, este plină de sens, vorbindu-ne despre Cuvîntul Domnului, despre sabia spiritului, „mai ascuţită decît orice sabie cu două tăişuri” (Efes. 6:17; Evrei 4:12). Ea ne aminteşte că cuvintele Domnului nostru n-au numai o latură, nu sînt îndreptate numai împotriva păcatului dintr-o clasă, ci cuvîntul Lui este ascuţit şi tăietor în toate direcţiile, că păcatul este mustrat de El tot atît de mult cînd se găseşte în urmaşii Lui cei mai serioşi, ca şi cînd se găseşte în altă parte. Ea ne asigură că nimeni nu trebuie să încerce să scoată firicelul din ochiul fratelui, fără ca întîi să scape de bîrna din propriul ochi; şi că, dacă nu arătăm milă către aceia care ne sînt datornici, nu trebuie să aşteptăm milă de la Cel care ne-a propus să ne acorde mila Lui.

Cît de pătrunzător este Cuvîntul lui Dumnezeu cînd îl înţelegem — nu numai ca pe un compendiu de reguli şi reglementări, dar cînd îi prindem spiritul. Atunci ajungem să vedem că cerinţa lui este iubire dintr-o inimă curată: întîi, faţă de Tatăl; al doilea, faţă de Domnul şi capul nostru; al treilea, faţă de toţi fraţii Lui; al patrulea, faţă de lumea în general, care geme şi suferă durerile naşterii, aşteptînd binecuvîntările zilei viitoare a lui Christos; şi al cincelea, şi faţă de vrăjmaşii noştri, compătimitor dîndu-ne seama că sînt deviaţi, înşelaţi şi orbiţi prin înşelăciunea păcatului şi prin maşinaţiunile marelui adversar — 2 Cor. 4:4.

„Credincios pînă la moarte” – VDM 1.1

 

Apoc. 2:1-17

„Fii credincios pînă la moarte şi-ţi voi da coroana vieţii”. v. 10

Apocalipsa o carte de simboluri — Şapte etape succesive în istoria bisericii creştine simbolizate prin „Cele şapte biserici care sînt în Asia” — Numele bisericilor sînt caracteristice — Marea apostazie — Biserica adevărată numiţi „învingători” — Întoarcerea Domnului în timpul perioadei Laodiceene din istoria bisericii.

W.T. 1916 (346-348)

Deşi mesajele date celor şapte biserici specificate în Apocalips, fără îndoială au fost aplicabile la ele în mod potrivit, ele au o încă mai largă aplicare la întreagă biserica Evanghelică, numărul şapte reprezentînd completul. Cartea Apocalipsei este o carte de simboluri, pe care Domnul nostru „a trimes-o şi a făcut-o cunoscută (a spus-o în semne şi simboluri) prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apoc. 1:1). Studenţii Bibliei ştiu că această carte abundă în simboluri sau semne; şi noi sîntem satisfăcuţi că acestea sînt regula şi că literalul este excepţia, fiind folosit numai cînd nu se poate evita.

Deci, pentru a fi în armonie cu restul cărţii, „cele şapte biserici care sînt în Asia” trebuie să fie simbolice; şi, deoarece cartea este în primul rînd istorie scrisă înainte, ele trebuie să simbolizeze şapte etape succesive din istoria bisericii creştine, acoperind perioada între prima şi a doua venire a lui Christos. Noi credeam că împlinirea dovedeşte corectitudinea acestei poziţii.

În primul capitol avem o descriere a „Unuia care semăna cu Fiul omului”, după cum îl vede apostolul Ioan în viziune. Una sau mai multe din trăsăturile acestei descrieri ar părea să fie în special potrivite fiecărei etape succesive a bisericii; şi în fiecare caz, cel care trimite mesajul este aşa descris. Ultima parte a fiecărui mesaj este o promisiune pentru „învingători” şi este de asemenea adaptată diferitelor perioade ale istoriei bisericii.

Pentru a da o privire de ansamblu acestui aranjament, vom remarca poziţia lor crono-logică. Efes acoperă perioada din timpul apostolilor; Smirna, timpul persecuţiilor păgîne ajungînd pînă prin 325 d. Chr, cînd Constantin a ajuns împăratul Romei şi s-a declarat în favoarea creştinismului. Pergam cuprinde perioada de tranziţie în timpul căreia s-a ridicat papalitatea; Tiatira cuprinde spaţiul în care biserica adevărată a fost în pustie, iar biserica apostată a stat ca o regină şi a trăit încîntător cu regii pămîntului. Sardes include un interval scurt chiar de dinaintea reformaţiunii; Filadelfia, perioada de la refor-maţiune pînă în vremurile recente; iar Lao-dicea, biserica nominală de astăzi.

Mesajul către biserica din Efes

Cuvîntul Efes înseamnă întîi, de dorit. În timpul acestei perioade, Domnul nostru „ţinea şapte stele în mîna Lui dreaptă” etc. (cap. 1:20). Mesagerii bisericilor — Sf. Pavel, Sf. Petru, Sf. Ioan etc. — au fost atît de cu tărie conduşi şi ţinuţi în mîna Domnului nostru Isus în timpul acestei epoci, încît noi le acceptăm învăţăturile ca fiind ale Lui, crezînd că cuvintele lor au fost în realitate cuvintele Lui. Această etapă a bisericii este lăudată pentru osteneala ei credincioasă, răbdătoare, şi pentru puterea ei de discernămînt a adevărului şi a învăţătorilor adevăraţi — Fapte 20:28-30; 1 Cor. 11:19.

Pentru această perioadă a fost caracteristic faptul că „ei au părăsit tot şi l-au urmat”. Ei au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor. Au vîndut ce au avut şi au dat celor în nevoie. Deşi, adesea, lipsiţi de pîinea acestei vieţi prezente, ei nu numai că au avut Pîinea Vie, dar au avut şi făgăduinţa „pomului vieţii care este în raiul lui Dumnezeu”. A se aminti că toţi pomii din Eden erau pomi ai vieţii, dar că acela din mijlocul grădinii a fost atunci pomul oprit, din care mîncîndu-se, prin neascultare, a venit moartea asupra lui Adam şi asupra întregii lui rase. Pomul din mijlocul grădinii a fost numit „pomul cunoştinţei binelui şi răului”; şi făgăduinţa Domnului nostru, din studiul de astăzi, este că învingătorii din vîrsta Evanghelică vor avea deplină libertate să se împărtăşească din acel pom, sub cele mai binecuvîntate şi satisfăcătoare condiţii, cînd cunoştinţa le va fi spre folos, sub aprobarea divină, şi nu le va aduce atunci un blestem.

Biserica din Smirna

Smirna înseamnă amărăciune. Mir şi Mara sînt cuvinte înrudite. Această etapă a bisericii creştine a fost perioada celor mai amare persecuţii sub împăraţii romani, de la Nero la Diocleţian. În mesajul Său către biserica din această epocă, Domnul nostru se numeşte pe Sine „Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat”. În nici un alt sens sau mod n-ar putea fi El primul şi ultimul, decît ca singura creaţie directă a Tatălui, prin care toate celelalte au fost create. Orice altă vedere ar fi în conflict cu Scripturile: Apoc. 3:14; Col. 1:15; 1 Cor. 8:6; Ioan 1:1-3.

„Diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi ca să vă încerce şi veţi avea un necaz de zece zile”. Astfel a informat Domnul pe servii Lui credincioşi din această perioadă, că timpul lor va fi un timp de mare persecuţie. Roma păgînă simbolizată aici prin Diavolul, a fost cel mai diavolesc din toate guvernele pămînteşti, dacă este văzută în lumina persecuţiilor ei sîngeroase. Cele zece zile simbolice se referă la ultima şi cea mai severă ((5)) persecuţie de sub împăraţii romani — aceea a domniei lui Diocleţian 303-313 (d. Chr.). Cei care au citit istoria acestei perioade pot înţelege adîncimile cuvintelor „ca să vă încerce”. Unele din cele mai măreţe ilustraţii ale suferinţei creştine pe care le-a văzut lumea vreodată, s-au petrecut în timpul perioadei Smirna a bisericii. Chemarea a fost pentru credincioşie pînă la moarte; făgăduinţa a fost că învingătorii „nu vor fi vătămaţi de a doua moarte”, ci vor căpăta coroana vieţii — nemurirea.

Biserica din Pergam

Pergam înseamnă înălţare pămîntească. Vorbitorul este „Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri” (greceşte: cu două guri) — Cuvîntul lui Dumnezeu. În timpul acestei perioade, în timp ce biserica nominală devenea populară, creştinii adevăraţi erau încercaţi şi probaţi prin introducerea şi dezvoltarea ideilor păgîne şi papale. Preoţii păgîni, ne voind să-şi piardă poziţiile de onoare şi de influenţă printre popor, au căutat să-şi adapteze ideile ca să se potrivească noii religii. Astfel, în timp ce nominal declarau creştinismul, au adus cu ei în biserica creştină multe din ideile lor de dinainte. Acestea au fost în cele din urmă altoite în adevărata tulpină — „credinţa dată o dată sfinţilor” — Iuda 3.

Astfel, treptat, biserica a fost dusă în eroare, în practici rele şi departe de Dumnezeu. Aceasta este ceea ce vrea să spună în vers. 14 prin aluzia la Balaam şi Balac. A se aminti că Balaam, care fusese un profet al lui Dumnezeu, a învăţat pe regele Balac, cum să ispitească pe Israel spre păcat, şi astfel a înfăptuit ceea ce nu putea îndeplini prin propriile lui puteri (Nr. 23; 24; 31:16). Astfel, aceşti preoţi păgîni au învăţat biserica să se complacă în curvia spirituală, aducînd astfel asupra ei ruina nimicitoare a mîniei lui Dumnezeu.

„Învăţăturile Nicolaiţilor” par să fie teoria domniei sau căpeteniei în biserică. Conflictul în legătură cu cine să fie cel mai mare, a existat printre mulţi din patriarhii — părinţii bisericilor proeminente. La conciliile lor a existat o luptă aprigă pentru supremaţie. Tendinţa a fost spre un cap pămîntesc şi desigur mulţi au tînjit onoarea. Patriarhii din Ierusalim, Antiohia, Constantinopole şi Roma au fost cei mai proeminenţi. Primii doi s-au retras din conflict, dar cearta a continuat cîteva sute de ani între Constantinopole şi Roma. S-a liniştit numai printr-o diviziune a bisericii cea de răsărit sau biserica greacă, acceptînd pe patriarhul din Constantinopole ca şi cap al ei; cea de apus sau biserica papală, recunoscînd pe episcopul — papa sau părintele — din Roma.

Mulţi dintre adevăraţii urmaşi ai Învăţătorului din biserici, au denunţat această încercare de a nu se supune poruncii directe a lui Isus „să nu numiţi pe nimeni tată” (Mat. 23:9). Desigur, ei au suferit persecuţia făgăduită (2 Tim. 1:12). Această clasă din Pergam este lăudată de către Domnul nostru prin simbolul „Antipa, Martorul Meu credincios”. În greceşte, anti înseamnă împotriva şi papa înseamnă părinte. În această etapă de dezvoltare a bisericii, cei care au căutat să fie populari au primit retribuţii de la biserică; dar promisiunea către învingători este cea de plăcere şi onoare, care vor fi veşnice.

Biserica din Tiatira

Tiatira pare să însemne „parfumul dulce al sacrificiului”. Aceasta a fost perioada persecuţiei papale. Biserica fecioară îndura greutăţile pustiei, în timp ce biserica apostată stătea pe tronul iubitului ei regal. Mesajul este trimis de către Cel „care are ochii ca para focului”, ca să vegheze asupra celor credincioşi ai Lui în timp ce ei au călătorit prin văile întunecoase ori s-au ascuns în grotele mai întunecoase ale pămîntului; şi „picioarele ca arama aprinsă”, ca să umble alături de ei, în timp ce ei escaladau munţii colţuroşi sau călătoreau osteniţi, căutînd un loc să semene sămînţa adevărului.

Mesajul conţine o aluzie la un vechi profet credincios care a fugit ca să-şi scape viaţa în pustie, de mînia soţiei idolatre a unui rege. Ilustraţia este din istoria profetului Ilie (1 Regi 18:19). Izabela a fost protectoarea preoţilor lui Baal. Soţul ei a fost împărat şi ea i-a mînuit puterea pentru scopurile ei proprii. Seceta de 3 ani şi jumătate a fost, evident, un tip al „vreme, vremi, şi o jumătate de vreme” — 1260 ani — de foamete spirituală, „nu foamete de pîine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului.” — Amos 8:11.

A doua venire a Domnului

Sardes, se spune că înseamnă ceea ce rămîne, ca şi cum ea a însemnat o rămăşiţă nefolositoare, ceva din care ieşise viaţa sau virtutea. Biserica nominală, în timpul acestei perioade, părea a fi ceea ce nu era, avînd o formă de evlavie fără putere. Sardes era ceea ce a rămas din biserica adevărată, care fusese dusă în pustie; dar, cînd persecuţia a început să scadă, şi zelul ei s-a micşorat. Persecuţia a dezvoltat întotdeauna vigoarea bisericii.

Mulţi au astăzi caracteristicile Sardes. Pentru aceştia există o avertizare fatală în Apoc. 3:3. A doua venire a Domnului nostru este descrisă de şapte ori, ca fiind ca un hoţ, pe furiş. Numai celor care veghează le este cunoscută apropierea unui hoţ. Cei care dorm vor fi treziţi numai după ce El a luat stăpînirea deplină, după ce lucrarea Lui de nimicire a progresat. Deşi ei se pot trezi atunci, este prea tîrziu. Ei au fost depăşiţi. Astfel Domnul nostru va fi prezent, dar invizibil şi necu-noscut — exceptînd pe cei veghetori — timp de cîţiva ani după sosirea Lui; şi prezenţa Lui va fi recunoscută de către cei ce dorm, numai cînd zgomotul stricării casei celui tare creşte treptat. Atunci, încet, îşi vor da seama ce este şi care va fi rezultatul.

Motivul pentru care mulţi creştini declaraţi nu pot recunoaşte Parousia Domnului nostru — prezenţa — este că ei caută un Christos în trup, vizibil ochiului trupesc, făcînd o demonstraţie impunătoare, pe care ei n-o pot pune la îndoială. Nedîndu-şi seama de faptul că corpurile spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti fără o minune, ei nu pot înţelege cum poate El fi prezent în timp ce „toate rămîn aşa cum erau de la începutul zidirii” (2 Pet. 3:3, 4). Astfel, ei nu pot înţelege „semnele timpurilor”, care revelează întoarcerea Lui.

((6))

Biserica din Filadelfia

Filadelfia înseamnă iubire frăţească, după cum este bine cunoscut. Această etapă din istoria bisericii, evident a început la reformaţiune; şi există mulţi care încă trăiesc, avînd caracteristicile descrise.

Există o asemănare considerabilă între lucrarea începută la Rusalii şi aceea a lui Luther şi a prietenilor lui. Reformaţiunea a fost, într-un sens, începutul unei ere noi, o auroră de lumină acolo unde totul fusese întuneric, separarea adevărului de fals şi un nou început pe calea adevărului. Fără îndoială că toate puterile lui Satan au fost exercitate pentru a închide uşa deschisă atunci; dar „Cel Adevărat” spusese: „pe care nimeni n-o poate închide”. Comparată cu oştile puternice ale vrăjmaşilor lor, mica ceată de reformatori avea doar „puţină putere”, dar ei ştiau că au adevărul şi se încredeau pe deplin în Cel care l-a dat. Astfel, Învăţătorul a putut spune ,,ai păzit Cuvîntul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu”.

În timpul perioadei Filadelfia, în special în prima şi ultima fază a ei, credincioşii au fost, fie obligaţi să iasă din templul nominal, fie scoşi afară pentru mărturia lor făţişă. Răsplata promisă lor este că vor fi, nu doar o parte neimportantă, ci una vitală — un stîlp în Templul cel adevărat şi veşnic — o parte care nu poate fi îndepărtată, atîta timp cît există construcţie. În timpul stării lor de încercare, numele lor au fost scoase afară ca rele. Ei au fost înfieraţi ca necredincioşi şi eretici. Ei n-au fost recunoscuţi ca şi copii ai lui Dumnezeu, ca şi cetăţeni ai patriei cereşti, ca şi creştini. Toate acestea vor fi inversate. „Domnul cunoaşte pe cei care sînt ai Lui” şi la timpul cuvenit îi va recunoaşte pe deplin şi veşnic.

Biserica nominală de astăzi

Se interpretează că Laodicea înseamnă un popor încercat sau judecat. Descrierea ne arată că ei au fost încercaţi şi găsiţi uşori. Dacă înţelegem ce a vrut să spună Christos în acest mesaj, el este în special trimis acelora care-i pretind numele, dar neagă adevărul pe care El însuşi îl prezintă aici. Fie ca aceia care citesc acest mesaj special să facă aşa, cu grijă de-osebită.

„Începutul zidirii lui Dumnezeu” „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” (Mat. 22:42). Această întrebare a avut multe răspunsuri. Mai multă teologie biblică şi mai puţină teologie din cărţile de cîntări ar fi făcut subiectul mai clar tuturor. Doctrina trinităţii este total opusă Scripturii şi nu are nici măcar un text rezonabil să o sprijină, dacă binecu-noscuta introducere a lui 1 Ioan 5:7 este înlăturată şi dacă este înţeles cum se cuvine Ioan 1:1. Noi sugerăm ca orice cititor, care nu vede clar acest subiect, să citească cu grijă şi cu rugăciune cap. 17 al Evangheliei după Sf. Ioan.

Mesajul către etapa Laodiceană a bisericii ilustrează biserica nominală de astăzi, aşa cum o vede Domnul nostru. Într-un sens, ea nu este rece. Ea are mult zel, dar nu conform cunoştinţei. Ea şi-a organizat armatele, şi-a dezvoltat maşinăria şi şi-a înmulţit magazinele; dar totuşi vrăjmaşul nu cade în faţa ei. Ea pretinde că principalul ei obiectiv este să convertească pe păcătoşi, să nască copii spi-rituali. Profetul pune aceste cuvinte în gura creştinilor nominali, cînd aceştia se trezesc la o cunoştinţă a situaţiei: „Am conceput, am simţit dureri şi, cînd să naştem am fost ca şi cum am fi născut vînt; n-am lucrat mîntuirea ţării şi n-am dat naştere locuitorilor lumii” (Is. 26:16-18). Aceasta se spune după ce ei şi-au dat seama de prezenţa Domnului.

Noi să nu căutăm lumina unde a rămas puţină, ci reflecţiile unei glorii trecute care pălesc. Nuanţa ştearsă care apare acum, este numai fumul iluminat de razele pătrunzătoare de la mîna care scrie sus pe perete „Mene, mene, techel upfarsin” adică, „numărat, numărat, cîntărit şi împărţit” (Dan. 5:25-29). Domnul nostru s-a întors, necunoscut bisericii Laodiceene. El a stat la uşă şi a bătut. Dacă erau treji, ar fi auzit. Domnul nostru a prezis clar că va veni ca un hoţ; dar n-a spus la care ceas.

În timp ce biserica nominală este încă, după cît se pare, în putere, în timp ce vechea glorie pluteşte încă în jurul ei, în timp ce este încă respectabil şi onorabil a fi un membru al bisericii, Turma Mică a căutătorilor de adevăr sînt dispreţuiţi şi respinşi. Ei sînt acoperiţi de ocară, pentru că îndrăznesc să arate greşelile unei biserici lumeşti. Ei sînt priviţi de sus, de către cea care şade ca „o regină mîndră, ridicată pentru ca să poată avea o cădere mai mare.” — Apoc. 18:7, 21.

„Vine dimineaţa dar şi noaptea” – VDM 1.1

 

Vol. 1 Noiembrie-Decembrie 1993 Nr. 1

„Vine dimineaţa dar şi noaptea”

Noaptea a fost lungă — Durerile şi lacrimile ei au fost multe — Numai făgăduinţele lui Dumnezeu au luminat-o — În sfîrşit a sosit dimineaţa — Minunate zori — Ziua va fi încă mai minunată — Consideraţii asupra dovezilor din jurul nostru — Se lasă o scurtă noapte de strîmtorare — Deja a început în Europa — După ea vine o apariţie glorioasă a soarelui

„Străjerule, cît mai este din noapte?” „Vine dimineaţa şi este tot noapte” — Isa. 21:11-12.

W.T. (Turnul de Veghere) 1916 (pag. 374-376)

Literatura lumii arată că oamenii inteligenţi au refuzat să creadă că scopul divin în crearea pămîntului nostru a fost atins pînă acum. Mereu găsim referinţe la dimineaţa zilei noi, la „vîrsta de aur” etc., etc. Totuşi, nu în dorinţele inimii oamenilor, ci în promisiunile lui Dumnezeu cautăm noi instrucţiuni adevărate asupra acestui subiect. Biblia, în modul cel mai accentuat, declară că întreaga perioadă a istoriei umane pînă acum a fost o noapte.

Profetul David explică: „Seara vine plînsul, iar dimineaţa veselia” (Ps. 30:5). Astfel, profetic sîntem asiguraţi că va fi o dimineaţă, a cărei glorie, strălucire şi binecuvîntări vor compensa pe deplin toate umbrele întunecate ale nopţii trecute. Textul nostru este o altă profeţie în aceeaşi direcţie. Mesajul Domnului este: „Vine dimineaţa”. Sf. Pavel scrie că pînă în timpul lui, lumea a fost sub domnia păcatului şi a morţii, nu sub domnia dreptăţii şi a vieţii (Rom. 5:21). El subliniază de asemenea că ziua Domnului va veni, şi va veni gradual, pe furiş, luînd lumea prin surprindere, „ca un hoţ noaptea” — 1 Tes. 5:1-6.

Toţi apostolii ne asigură că Dumnezeu n-are ca scop să permită ca domnia păcatului şi a morţii să continue pentru totdeauna. Ei ne spun că programul divin este că Mesia, la timpul desemnat de Tatăl, îşi va lua marea putere şi domnie, Rege al regilor şi Domn al domnilor — înlăturînd păcatul şi orice rău, ridicînd omenirea şi dînd binecuvîntare divină, unde timp de şase mii de ani a fost blestem divin. Scriitorii Bibliei explică faptul că aceasta nu înseamnă o schimbare a scopului divin, ci Dumnezeu a plănuit acest lucru în Sine însuşi de la întemeierea lumii; şi că, deşi a permis să intre păcatul şi să domnească moartea, El a făcut cele mai complete pregătiri pentru ca Răscumpărătorul să moară pentru păcatele noastre şi în cele din urmă să devină Restauratorul şi Dătătorul de viaţă lui Adam şi rasei sale — tuturor celor care vor accepta viaţa veşnică pe condiţiile divine.

Apostolii ne spun că în timpul „nopţii”, de la moartea lui Isus încoace, Dumnezeu a făcut o lucrare specială — de alegere din omenire a unei clase speciale, puţin numeroase, de sfinţi — „biserica întîilor născuţi, ale căror nume sînt scrise în ceruri”. Aceştia nu sînt luaţi numai din vreun popor sau denominaţiune. Această „turmă mică”, căreia Tatăl îi dă cu plăcere împărăţia, (Luca 12:32) este compusă din toţi urmaşii sfinţi ai lui Isus, care merg în urmele Lui pe calea îngustă, în timpul acestei vîrste Evanghelice. Experienţele lor trebuie să-i califice pentru a fi asociaţi cu Răscumpărătorul lor în împărăţia Mesianică. Încercările, ascultarea şi suferinţele lor pentru dreptate trebuie să producă pentru ei mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Suferind cu Învăţătorul pentru adevăr în viaţa prezentă, ei îi vor împărtăşi gloria, onoarea şi nemurirea în viaţa viitoare. Ei vor fi împreună moştenitori cu El în împărăţia Lui — Gal. 3:29; 2 Tim. 2:11, 12.

Răsăritul soarelui împărăţiei se apropie

Chiar printre poporul Domnului, puţini înţeleg încă faptul că Isus învaţă clar că „Soarele dreptăţii” care va răsări cu vindecare în razele sale şi a cărui lumină va constitui noua zi, va fi compus din Biserica lui Christos glorificată — schimbată de la natura umană la cea divină, prin participarea la întîia înviere. Domnul nostru spune aceasta în pilda cu grîul şi neghina. El spune că la sfîrşitul acestei vîrste Evanghelice, toată clasa grîului va fi adunată în Grînarul ceresc şi că „atunci drepţii vor străluci ca Soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mat. 13:43). Totuşi, nu trebuie să gîndim că aceasta înseamnă Biserica fără Răscumpără-torul, ci trebuie să ţinem minte că Isus este Capul „bisericii, care este corpul său” — Ef. 1:22, 23.

Ce minunate, ce frumoase, ce potrivite sînt imaginile Bibliei! Nimeni în afara Domnului n-a ştiut despre marele plan divin. De aceea, nimeni în afară de El nu putea da aceste imagini ale desfăşurării lui. În termeni diferiţi şi în figuri de stil, Biblia încearcă să ne dea o mică licărire a glorioaselor condiţii ale acelei zile. Ziua cea nouă şi împărăţia vor fi „dorinţa tuturor popoarelor”. În ziua aceea, dreptul va înflori şi făcătorii de rele vor fi înlăturaţi de la viaţă. În timpul acelei zile de o mie de ani a împărăţiei lui Mesia, Satan va fi legat „ca să nu mai înşele neamurile” (Apoc. 20:2, 3). Cu clasa stăpînitoare se va sfîrşi pentru că „nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănînce rodul”, ci „se vor bucura de lucrul mîinilor lor” — Isa. 65:22.

„Pămîntul îşi dă roadele” (Ps. 67:6). Vor ieşi izvoare în deşert; locurile pustii se vor bucura. Întregul pămînt va deveni ca Grădina Edenului. Aceasta este aşternutul picioarelor lui Dumnezeu şi El declară că îl va face glorios. Nu va fi ars cu foc literal, cum am presupus odată. „Va rămîne veşnic” (Ecl. 1:4; Ps. 104:5). „El l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit” — Isa. 45:18; 66:1; 60:13; 35:1, 7.

((2))

Minunatele raze de lumină prevestitoare

Cel mai minunat lucru pe care ni-l spune Biblia cu privire la noua zi, este că ea va aduce cunoştinţă şi iluminare mare pentru fiecare creatură. Lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu va umplea întreg pămîntul, după cum apele acoperă fundul adîncului (Is. 11:9; Hab 2:14). „Nici unul nu va învăţa pe aproapele sau pe fratele său spunînd: ”cunoaşte pe Domnul!” ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, spune Domnul” (Ier. 31:34). În cele din urmă, orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi spre slava lui Dumnezeu — Fil. 2:11, Is. 45:23.

Ce perspectivă entuziasmantă prezintă Biblia pentru Biserică şi pentru toţi din lume care pot exercita o măsură de credinţă ca să creadă! Lumea, fireşte, vede într-o oarecare măsură că vin mari binecuvîntări; dar exact ce sînt acestea şi cum vor veni, lumea nu ştie; pentru că lumea, prin înţelepciunea ei, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu (1 Cor. 1:21). Înţelepţii lumii au respins Biblia şi nu cred în ea ca o descoperire de la Dumnezeu. Astfel, înţelepţii sînt prinşi în propria lor viclenie (1 Cor. 3:19). Înţelepciunea lor lăudată îi prinde în capcană şi îi face orbi pentru descoperirea divină.

Cu toate acestea, unii din cei mai mari gînditori ai noştri — domnul Edison şi alţii — văd repede că lumea este tocmai la limita celor mai minunate invenţii şi cunoştinţe, care vor transforma faţa pămîntului şi pe oamenii de pe el. Ei confirmă Biblia fără să ştie, pentru că n-o cred şi nu-i cunosc caracterul mesajului.

Zorile au început în 1874

Să nu ne oprim acum să discutăm despre întunericul nopţii şi plînsul ei. Să ne trezim şi să luăm notă de faptul că zorile vîrstei noi au sosit deja. De 42 de ani sîntem în ele şi ne bucurăm de multe din binecuvîntările lor. Dar acele binecuvîntări au venit aşa de în secret, „ca un hoţ noaptea”, încît puţini le-au recu-noscut semnificaţia. Unii, puţini, au atras atenţia asupra faptului că sîntem în zorile Mileniului din 1874 încoace.

Cronologia biblică ne învaţă clar că cei 6000 de ani de la crearea lui Adam s-au sfîrşit. Şase zile mari, de o mie de ani fiecare, menţionate de Sf. Petru — „o zi la Domnul este ca o mie de ani” (2 Pet. 3:8). Acum marea zi a-7-a, tot de o mie de ani, a început. Noi ne bucurăm de zorile ei. Va fi o zi mare! Nu-i de mirare dacă zorile sînt remarcabile!

Ar putea surprinde pe unii să se spună că ultimii 42 de ani înseamnă mai mult pentru lume în creşterea educaţiei, creşterea bogăţiei, creşterea a tot felul de mijloace pentru eco-nomisirea forţei de muncă, a mijloacelor de confort, creşterea siguranţei şi a protecţiei vieţii umane, decît toţi cei 6000 de ani dinainte, de multe ori mai mult. Lumea, în aceşti 42 de ani, probabil a creat de o mie de ori atîta bogăţie, cît s-a creat în toţi cei 6000 de ani dinainte. Totuşi, aceste schimbări au venit atît de treptat, încît puţini le-au remarcat.

Împlinirea profeţiei pretutindeni

Cu 42 de ani în urmă, omul trudea zi — lumină; astăzi, ne apropiem rapid de ziua de lucru de 8 ore. Acum 42 de ani, aproape toată munca omenirii era făcută cu sudoarea feţei; astăzi aproape toată este făcută cu maşini. Acum 42 de ani, maşina de cusut ajungea să se desăvîrşească; astăzi, peste tot este indispensabilă. Tot aşa este cu miile de înlesniri casnice. Tot aşa este cu aproape toate aranjamentele şi instalaţiile sanitare. Tot aşa este cu uneltele agricole: secerătoare şi legătoare, cositoare, automobile, motoare cu gaze etc, etc, toate aparţin acestor 42 de ani. În oraşele noastre confortul modern este minunat. Solomon, în toată mărirea lui, nici măcar n-a visat vreodată la lucruri de care cea mai săracă fiinţă umană din America se poate bucura.

Profeţii cu privire la rîuri în deşert şi la pustietate înflorind ca trandafirul, îşi au îndeplinirea — nu miraculos, ci în armonie cu ordinea divină de creştere a cunoştinţei printre oameni. Sînt săpate fîntîni arteziene şi sînt construite canale de irigaţie, nu numai în Vestul Statelor Unite şi Canada, ci şi în îndepărtata Mesopotamie. Rezultatele sînt minunate. Pămîntul care înainte nu merita să se îngrădească, astăzi este evaluat la 500 dolari un acru. Creşterea cunoştinţei a fost suplimentată prin aranjamente guvernamentale pentru răspîndirea acelei cunoştinţe printre oameni. Solurile diferitelor localităţi se analizează pe cheltuieli publice; şi cultivatorilor de pămînt li se dau cunoştinţe despre ce fel de îngrăşăminte se cer pentru a da rezultate satisfăcătoare.

În aceste condiţii, nu ne surprinde ştiind că s-au obţinut 156 buşeli (1 buşel=35,23 l) de porumb la un acru (1 acru=4047metri pătraţi) şi 600 buşeli de cartofi şi chiar mai mult, nu sînt un record neobişnuit. Nu se împlineşte Biblia? Cine poate contesta aceste fapte? Ce înseamnă ele? Răspundem că ele cu exactitate confirmă declaraţia divină care descrie zilele noastre! Mulţi vor alerga încoace şi încolo; cunoştinţa va creşte; cei înţelepţi ai lui Dumnezeu vor înţelege; şi „va fi un timp de strîmtorare cum n-a mai fost de cînd există neamuri” — Dan. 12:4, 10, 1; Mat. 24:21.

Creşterea nemulţumirii în toată lumea

Sîntem în dimineaţa din textul nostru. O, ce dimineaţă glorioasă! Cît de schimbate sînt condiţiile omeneşti faţă de acelea ale bunicilor! Ce mulţumitoare ar trebui să fie toată lumea! Ar trebui să se înalţe imnuri de laudă de la toţi oamenii din ţările favorizate de civilizaţie şi să se întindă mîini de ajutor, ca să ducă aceleaşi binecuvîntări către ţările păgîne. Dar aşa este? Sînt oamenii fericiţi şi bucuroşi? Apreciază ei noua zi? — darurile providenţei divine?

Nu! Pe măsură ce au venit binecuvîntările lui Dumnezeu, nemulţumirea omenirii a crescut; şi necredinţa nu numai cu privire la Biblie ca descoperire divină, dar în multe cazuri, şi cu privire la însăşi existenţa unui Creator inteligent. Cu toată creşterea mare a bogăţiei lumii şi a faptului că sînt unele suflete nobile care-şi folosesc partea de bogăţie într-un mod demn de laudă, totuşi operarea generală a legii egoismului predomină; şi toată legislaţia ((3)) care s-a adoptat sau se poate adopta, nu poate constrînge instituţiile gigante — corporaţiile — zilelor noastre; nu le poate împiedica de a exploata masele în înteresul celor comparativ puţini.

A ştiut Dumnezeu toate aceste lucruri? Ce va face cu ele? Va aduce El binecuvîntările Mileniale, riscînd ca oamenii să le ia de bune — că ei au descoperit secretele naturii prin propria lor înţelepciune şi perseverenţă şi să uite de Dumnezeu cu totul? Vor deveni ei mai nemulţumiţi? Ar fi avantajos un Mileniu de nemulţumire? Ce va face Dumnezeu cu aceasta?

Noaptea întunecoasă deja se stabileşte

După Biblie, Dumnezeu a ştiut dinainte situaţia zilelor noastre, aşa cum le trecem acum în revistă; şi în textul nostru, El dă o cheie a situaţiei — care în altă parte în Scripturi este foarte bine clarificată. Prin profet, Dumnezeu spune despre noaptea întunecoasă care vine — după ce zorile dimineţii au fost bine introduse — un nor de furtună întunecat, chiar la răsăritul soarelui. Acest ceas întunecos este descris în profeţia lui Daniel şi în aceea a Domnului nostru Isus, ca fiind „un timp de strîmtorare cum n-a mai fost de cînd sînt neamuri”.

Studenţii Bibliei văd acest mare timp de strîmtorare deja începînd prin dezlegarea vînturilor conflictului în Europa. În lumina Bibliei, ei pricep că rezultatul acestui război prezent va fi slăbirea mare a naţiunilor — a guvernelor pămîntului — şi creşterea cunoştinţei şi nemulţumirii între oameni.

Următoarea fază a strîmtorării, după Biblie, va fi „un cutremur de pămînt aşa de tare cum n-a mai fost aşa de mare de cînd este omul pe pămînt” (Apoc. 16:18). Acesta nu este un cutremur literal, ci unul simboli — revoluţie. Apoi, a treia fază a calamităţii — cea mai întunecoasă din toate — va fi focul simbolic al anarhiei care va distruge total civilizaţia noastră prezentă. Apoi, în mijlocul acestui cel mai îngrozitor timp de strîmtorare, Mesia, Marele Rege va lua puterea Sa mare şi o va exercita cu rezultatul că toate valurile înfuriate ale mării patimilor omeneşti se vor linişti, tot focul anarhiei va fi stins şi va începe domnia dreptăţii şi păcii.

Mesia „va face toate lucrurile noi”

Nu putem vedea înţelepciunea programului marelui Creator? El a hotărît să permită omenirii să se convingă singură de propria lor neputinţă, de nevoia lor de Dumnezeu, de faptul că există un Dumnezeu şi că scopurile Lui glorioase pentru omenire sînt descoperite în Cuvîntul Lui. O, nu-i de mirare că Biblia vorbeşte despre acea descoperire a Domnului ca despre „vocea liniştită şi blîndă a lui Dumnezeu”, vorbind omenirii prin împărăţia lui Mesia! Nu-i de mirare că Domnul declară că atunci El va da poporului un mesaj curat, ca toţi să cheme numele Domnului, să-l servească într-un gînd!

Sf. Petru ne dă o imagine vie a noii ordini de lucruri în împărăţia lui Mesia. El spune: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea; în ziua aceea cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de căldura mare, şi pămîntul cu tot ce este pe el va arde — cerurile aprinse vor pieri. . . Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pămînt nou în care va locui dreptatea” — 2 Pet. 3:10, 12, 13.

„Cerurile noi” vor fi Biserica glorificată, formată din Isus, Capul şi clasa mireasă a Sa, aleasă din lume în timpul celor optsprezece secole trecute. „Pămîntul nou” va fi ordinea socială nouă sub controlul cerurilor noi. Nu va mai fi nici urmă din instituţiile prezente, ci vor fi complet măturate de focul mîniei divine, care precedează stabilirea ordinii noi, în care numai ceea ce este drept, just, echitabil, adevărat va fi recunoscut.

Ne bucurăm că vin astfel de lucruri glori-oase — chiar dacă lumea trebuie în mod necesar să ajungă la ele prin necazul timpului de strîmtorare. Fericiţi sînt cei ai căror ochi şi urechi ale înţelegerii sînt deschise acum şi care sînt în aşa legătură de inimă cu Domnul, încît El le poate face cunoscut înainte ceva din bogăţiile harului Său şi le poate arăta cum strîmtorările ce vin vor produce binecuvîntări pentru familia umană.

Ce spun Scripturile despre Spiritism?

PREFAŢĂ

S-a văzut a fi necesară publicarea acestei broşuri datorită faptului că în ultimul timp se observă o creştere a manifestărilor şi activităţilor paranormale chiar printre creştini. Ziarele, cărţile, radioul, televiziunea, internetul, expun fără oprelişte asemenea idei şi practici care, în pofida pretenţiei lor contrare, îndepărtează pe om de Dumnezeu.

În căutarea unei soluţii simple şi rapide la dificultăţi şi uneori chiar la plăcerile şi la înclinaţiile egoiste, unii oameni cad pradă uşoară prezicătorilor, ghicitorilor, vrăjitoarelor, astrologilor, vindecătorilor de tot felul, precum şi celor care le promit fericirea veşnică fără contribuţia lor personală.

Deşi broşura se referă la fapte şi întâmplări petrecute cu mai bine de o sută de ani în urmă, fiind scrisă în 1897, găsim că pericolul spiritismului este încă actual, pentru că autorul lui, Şarpele cel vechi, şi-a adaptat metodele ca să poată ţine mai bine în ghiare pe cei creduli, pe care îi poate înşela.

Îndemnăm pe toţi oamenii temători de Dumnezeu să urmeze mai degrabă cuvântul Scripturii şi metodele Domnului, care întotdeauna apelează la o credinţă inteligentă, nu oarbă, care lucrează în lumină, nu în întuneric.

“Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.” Ps. 119:105.

“El învaţă pe cei smeriţi calea Sa. Ps. 25:9.

Studenţii Bibliei

Cluj-Napoca

2007

Traducere din limba engleză

Titlul original:

What say the Scriptures about spiritism?”

Scrisă de Ch. T. Russell şi apărută în 1879

Publicată sub îngrijirea

Studenţilor Bibliei Cluj-Napoca

Str. Sunătoarei nr. 4

 

Dovezi cĂ ACESTA este demonism

Adevărul despre spiritism aşa cum îl credem noi întâmpină împotrivire, şi aceasta din două motive: (1) Majoritatea oamenilor nu au nici o încredere în spiritism, ci ei cred că manifestările şi dovezile aduse în sprijinul lui sunt înşelări. (2) Un număr tot mai mare de oameni sunt dispuşi să nege existenţa fiinţelor spirituale rele numite demoni, precum şi a prinţului demonilor numit în Scripturi Diavolul şi Satan.

Bine a spus Rev. Adam Clark, doctor în teologie:

“Satan ştie bine că acei care neagă existenţa lui nu se vor teme de puterea şi de influenţa lui; nu vor veghea împotriva uneltirilor şi a şiretlicurilor lui; nu se vor ruga lui Dumnezeu pentru eliberare de Cel Rău; nu vor aştepta ca el să fie zdrobit sub picioarele lor dacă el nu există; şi, în consecinţă, ei vor deveni o pradă uşoară şi neîmpotrivitoare pentru vrăjmaşul sufletelor lor. Conducându-i pe oameni spre necredinţă şi spre negarea existenţei lui, Satan îi lasă fără apărare. Apoi el devine stăpânul lor deplin, iar ei sunt făcuţi prizonierii voinţei sale la bunul său plac. Este bine ştiut că printre cei care fac vreo mărturisire de credinţă religioasă, cei care neagă existenţa Diavolului sunt cei care se roagă puţin sau nu se roagă deloc; şi se pare că aceştia sunt tot atât de nepăsători în privinţa existenţei lui Dumnezeu cum sunt şi în privinţa existenţei Diavolului. Pentru ei datoria faţă de Dumnezeu nu intră în discuţie; căci aceia care nu se roagă, mai ales în particular — şi dintre cei care-l neagă pe Diavol n-am văzut niciodată pe vreunul să se roage — aceia deci, n-au nici o religie de nici un fel, decât o formă, oricare le-ar fi pretenţia pe care o ridică”.

Dacă se pune întrebarea cum poate dăuna spiritismul celor care consideră că ceea ce se pretinde despre el nu sunt decât înşelări şi fraude, iar adepţii lui sunt naivi, noi răspundem că marea majoritate a adepţilor lui sunt cei care odată au negat complet şi din toată inima că ceea ce pretinde spiritismul este adevărat, considerând că sunt înşelări. Cei care nu cred deloc în spiritism sunt adesea cei mai dispuşi să verifice dacă ceea ce pretinde acesta este adevărat; şi când se conving că multe din pretenţiile lui sunt adevărate şi multe din manifestările lui sunt supranaturale, aceşti neîncrezători sunt cei mai predispuşi să devină adepţii lui, în timp ce, dacă ar fi ştiut ce este spiritismul, cum şi prin ce forţă operează, ei ar fi fost în gardă şi judecata lor ar fi avut un sprijin şi o îndrumare care altfel le lipsesc. Lipsa cunoştinţei adevărate despre spiritism (comunicată prin Scripturi şi confirmată de dovezi incontestabile din afara Scripturilor) îi face pe atâţia să cadă pradă acestei înşelări.

Este adevărat, se comit fraude în numele spiritismului, dar acestea sunt în principal în legătură cu încercările de “materializare”. Faptul că spiritiştii pot face şi au făcut, prin ceva putere sau mijloc, multe lucruri uimitoare care depăşesc puterea umană, a fost dovedit cu prisosinţă în multe cazuri — unele dintre ele în faţa oamenilor de ştiinţă total necredincioşi. O putere nevăzută a cântat la tamburine suspendate în aer, fără să le atingă vreo mână omenească, prea sus pentru a putea fi atinse de mâini omeneşti; au fost ridicate în aer scaune cu oameni aşezaţi pe ele şi fără nici o legătură cu vreo putere sau mijloc vizibil; mediile pluteau prin aer etc. Au fost dovedite tot mereu probele de batere în masă, mişcarea mesei, autografe, scriere pe tăbliţă, spre satisfacţia sutelor de oameni inteligenţi din diferite părţi ale lumii. Spiritismul numără printre aderenţii săi judecători, avocaţi, oameni de afaceri şi multe femei capabile. Aceşti oameni au verificat pretenţiile spiritismului şi au mărturisit sincer credinţa lor în el. Şi este neînţelept, ca să nu zicem mai mult, să zâmbim dispreţuitor considerându-i nechibzuiţi sau escroci — nechibzuiţi dacă au fost numai înşelaţi prin şiretlicuri sau iuţeală de mână, escroci dacă de bună voie şi cu bună ştiinţă îşi folosesc timpul şi influenţa pentru comiterea unor fraude.

Autorul acestei scrieri a fost înclinat să fie sceptic în privinţa diferitelor pretenţii ale spiritismului până când un creştin, în a cărui mărturie era îndreptăţit să aibă deplină încredere, l-a convins de contrariu. Acest prieten nu credea în spiritism, dar într-o seară nimerind în tovărăşia unor spiritişti, unul dintre ei a sugerat: “Haideţi să ţinem o şedinţă”. Grupul prezent a încuviinţat, iar prietenul nostru a rămas din curiozitate. S-au aşezat la o masă, şi-au pus mâinile pe masă ca de obicei, şi unul dintre cei prezenţi fiind mediu a întrebat: “Sunt spirite prezente?” Răspunsul a fost indicat prin bătăi în masă — una pentru A, două pentru B, trei pentru C etc., dând informaţia că spiritele erau prezente, dar că nu vor avea nici o comunicare în acea seară. Mediul a întrebat: “De ce?” Răspunsul indicat prin bătăi a fost: “Pentru că au fost stabilite medii noi în Statele Unite”. Grupul a fost dezamăgit, dar a cerut prin mediu să se comunice un nume al unei persoane celebre care murea în acea seară. Cererea a fost satisfăcută şi a fost dat un nume al unui demnitar rus, pe care nu ni-l putem aminti acum. Aceasta s-a întâmplat înainte de a se fi instalat cablul transatlantic, şi prietenul meu, curios să verifice chestiunea, a urmărit ziarele şi în cele din urmă cu aproape o lună mai târziu (timpul necesar pentru poşta rusească în zilele acelea), a văzut anunţul morţii acelei notorietăţi ruse chiar cu acel nume.

Prietenul nostru s-a convins că spiritismul nu era chiar o “păcăleală” şi a fost curios să mai meargă la o întâlnire. Când aceasta a avut loc, având în vedere răspunsul de la întâlnirea precedentă, mediul a întrebat: “Este vreun mediu prezent? Şi dacă da, câte?” Răspunsul a fost: “Patru”. Mediul l-a rugat pe spirit să indice care dintre cei prezenţi erau medii, şi în timp ce fiecare îşi spunea numele, mediul era indicat printr-o bătaie în masă, prin ceva mijloc invizibil. Prietenul nostru a fost unul dintre cei indicaţi şi s-a simţit chiar mândru de onoarea ce i s­­-a făcut. Aceasta a avut loc în Wheeling, statul Virginia de Vest. Curând după aceea, acest prieten a venit în Allegheny, Pennsylvania, şi a vizitat o mătuşă, o văduvă, care locuia aici cu familia ei. Nerăbdător să­-şi demonstreze noile puteri conferite ca mediu, el le-a cerut mătuşii şi fiicei ei să i se alăture într-o “şedinţă”. Ele au fost surprinse şi fiica a zis: “Ei, eşti mediu? Şi eu sunt mediu prin bătăi în masă, fratele meu Harry este mediu prin mişcări ale mesei, iar mama este mediu prin scris şi transă”. Prietenul nostru nu fusese martor la alte puteri decât la cele prin bătăi, şi s-a arătat foarte curios ca mătuşa lui să-şi arate puterile ei de mediu, şi a făcut-o scriind cu mâna ei semnătura exactă de pe cecuri a unchiului său decedat. Şi straniu, de asemenea, unchiul scria frumos, dar mătuşa nu ştia să scrie deloc, decât atunci când se afla sub această influenţă.

Dorind să-i încerce puterile ca mediu vorbitor, cei trei s-au adunat în jurul unei măsuţe şi mătuşa a chemat un spirit ca să comunice prin ea. Răspunsul dat a fost că nu va avea loc nici o comunicare pentru că nu era prezent nici un necredincios pe care să-l convingă. Ei însă au insistat şi au cerut mătuşii să cheme din nou spiritul. De această dată răspunsul a fost că mâinele ei vor fi ridicate de pe masă forţat şi apoi vor cădea pe masă cu zgomot. Aceasta a fost ceva surprinzător pentru toţi. Evident că spiritele au fost provocate de stăruinţa de a fi chemate a doua oară după ce au refuzat. Dar după ce au discutat problema vreo zece minute, prietenul nostru a convins-o pe mătuşă să cheme din nou spiritele ca să vadă ce se va mai întâmpla. Ea a fost de acord şi ca răspuns mâinele ei au fost ridicate de pe masă şi apoi făcute să cadă cu un zgomot îngrozitor, de trei ori la rând, rapid, sunând ca şi cum i s-ar frânge toate oasele; şi cu o privire sălbatică privind ţintă şi ţipând, O! O! O! ea a sărit de la masă într-o stare semidelirantă.

Acel spirit, oricine a fost el, evident a fost supărat şi a vrut să se înţeleagă că nu era de glumit cu el. Prietenul nostru ne-a informat că de atunci mătuşa lui n-a mai avut nimic de-a face cu spiritismul ca mediu — ea a fost prevenită destul ca să nu mai aibă de-a face cu el. Dar prietenul nostru a fost preocupat să vadă puterile unui “mediu prin mişcarea mesei”, şi seara când vărul său Harry s-a întors acasă, el a insistat să-şi demonstreze puterea de mediu. Harry a încuviinţat, şi printre alte probe a fost şi următoarea: A pus o măsuţă uşoară în mijlocul camerei şi a zis: “Chem spiritul bătrânului nostru câine Dash să vină în această masă”. Apoi adresându-se mesei a zis: “Vino, Dash!” Masa s-a balansat pe două picioare şi a mers şchiopând după el prin cameră.

Aici trebuie să menţionez că prietenul nostru care a fost martor la aceste lucruri nu mai practică acum nici una din puterile sale ca mediu. El este un creştin proeminent şi locuieşte în acest oraş; acum opinia lui cu privire la spiritism este aceasta pe care noi ne străduim s-o prezentăm aici.

Spiritismul pretinde că aceste manifestări şi comunicări din partea unor fiinţe inteligente nevăzute sunt de la fiinţe umane care au trăit cândva în lume, dar care, când doar se părea că au murit, au devenit mai vii, mai inteligente, mai libere şi în toate modurile mai capabile şi mai competente decât au fost înainte. Se pretinde că scopul acestor manifestări este să dovedească faptul că morţii nu sunt morţi, ci sunt vii — că nu este nevoie de nici o înviere a morţilor, pentru că nu există morţi — morţii fiind mai vii decât oricând, după ce intră în ceea ce se numeşte moarte. Nu ne vom opri aici să arătăm cât de lipsite de armonie cu mărturia Scripturilor asupra acestui subiect sunt toate acestea, dar vom trimite pe cititor la Cuvântul Domnului, amintindu-i că “Dacă nu este o înviere a morţilor … atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit”. 1 Cor. 15:13, 18; Iov 14:21; Ps. 146:4; Ecl. 9:5, 6.

Aici este punctul orbirii. Imediat ce unul care crede în spiritism este convins că prin mediu comunică o inteligenţă nevăzută, acesta devine foarte interesat. Nimic altceva în afară de spiritism nu-i oferă astfel de dovezi de la sursele invizibile; şi mulţi sunt nu numai dispuşi, ci chiar nerăbdători să umble prin vedere şi nu prin credinţă. Fiecare om are prieteni care au murit şi mii dintre ei sunt curioşi să comunice cu aceştia dacă este posibil, şi să primească de la ei un mesaj sau un sfat. De aceea, nu este surprinzător că-i găsim pe oameni atât de absorbiţi de aceste chestiuni şi foarte dispuşi să fie îndrumaţi de către cei pe care ei îi consideră cei mai buni prieteni şi cei mai competenţi sfătuitori.

Ei vizitează un mediu cu scopul de a stabili legătura cu morţii. Mediul descrie părul, ochii etc., şi unele particularităţi mici, cum ar fi o aluniţă sau un deget sau un picior rănit ori deformat (pe care tatăl sau fiul sau sora sau soţia le recunoaşte ca aparţinând celui iubit care a decedat) şi dă un mesaj care, chiar dacă este vag sau nedefinit, este interpretat ca să apară foarte important. Novicii sunt umpluţi de un fel de bucurie reverenţioasă amestecată cu un sentiment umil de inferioritate a condiţiei lor, şi cu o mândrie că au fost socotiţi vrednici să primească acele comunicări din “lumea spirituală”, în timp ce atâţia oameni buni şi nobili nu sunt favorizaţi în acest fel, ci sunt “orbi faţă de minunatele fapte ale spiritismului”. Sentimentele astfel începute sunt cumva asemănătoare cu un anumit gen de sentimente religioase, şi imediat “convertiţii” sunt gata să creadă şi să asculte sfatul şi instrucţiunile celor despre care cred că sunt mult mai înţelepţi şi mai sfinţi decât ei, şi care sunt atât de adânc interesaţi de bunăstarea lor actuală şi eternă, încât sunt gata să lase bucuriile şi slujirile cerului pentru a comunica cu ei şi a-i instrui.

Majoritatea oamenilor n-au credinţa creştină adevărată, zidită pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu; ei au dorinţă după o viaţă viitoare şi speranţă cu privire la morţii lor, mai degrabă decât credinţă cu privire la acestea. Ca urmare, mintea lor fiind convinsă că ei au comunicat cu cei de dincolo de mormânt, totul în legătură cu viaţa viitoare devine mai real şi mai interesant pentru ei decât înainte. Şi mulţi dintre aceştia, complet în necunoştinţă de sentimentele religioase, îşi zic: acum ştiu ce înseamnă să ai credinţă şi sentiment religios cu privire la viitor, şi se felicită că au primit o mare binecuvântare spirituală.

Dar aceasta este numai prima lecţie; şi experienţele relativ înălţătoare care au fost menţionate mai sus sunt legate mai cu seamă de această primă lecţie. Experienţele de mai târziu însă vor demonstra, după cum toţi spiritiştii vor recunoaşte deschis, că există “duhuri rele”, “duhuri înşelătoare”, care-i înşeală tot mereu, iar mesajele şi descoperirile, adesea nechibzuite şi lipsite de sens, conduc treptat pe căutător spre necredinţa în Biblie şi în Creator, în timp ce dau învăţătură şi înalţă “duhurile” ca fiind unica sursă de cunoaştere pe lângă natură; şi astfel este pavat drumul spre lecţii mai avansate despre “afinităţile spirituale”, despre “amorul liber” etc. Dar după prima decepţie şi clătinare a încrederii, explicaţia că există “duhuri bune şi duhuri rele” este în general satisfăcătoare şi sărmana victimă merge orbeşte mai departe, fiindcă este asigurată că are comunicare cu o putere supranaturală.

Ca ilustraţie a acestui fapt menţionăm cazul unui domn bătrân din Pittsburg, un spiritist declarat şi un apărător serios al spiritismului. Ştim câte ceva despre povestea lui de la un prieten comun, cum că, în timp ce avea o comunicare printr-un mediu, presupusa lui soţie “evoluată” i-a spus: “John, sunt perfect fericită cu excepţia unui singur lucru, şi anume din pricina ta”. El a răspuns: “O, Mary, nu lăsa ca afacerile mele să-ţi tulbure fericirea! Eu sunt relativ fericit ca om în vârstă ce sunt şi mă simt relativ confortabil”. Dar răspunsul a venit: “O, nu, John, eu ştiu mai bine. Eu ştiu că te simţi singur, foarte singur, că îmi simţi lipsa foarte mult şi suferi de lipsa multor atenţii mici, şi casa ta este relativ tristă”. Domnul N. avea deplină încredere în judecata lui Mary şi mesajul a avut mare greutate; şi casa şi afacerile lui au devenit treptat tot mai nefericite, iar el a devenit treptat nemulţumit; şi astfel la o “şedinţă” următoare a întrebat-o pe Mary ce putea face ca să-i uşureze ei sarcina şi să-i facă fericirea completă. Ea a răspuns să-şi găsească o parteneră potrivită şi să se recăsătorească. Dar bătrânul domn (de şaptezeci de ani) a obiectat că chiar dacă ar găsi o parteneră potrivită, aceasta n-ar vrea să-l ia. Dar la interviuri repetate presupusul spirit al soţiei lui a insistat, şi gândindu-se tot mai mult la această chestiune el a devenit tot mai singur şi în cele din urmă i-a cerut lui Mary să aleagă ea pentru el, deoarece ea avea o judecată mai bună în această privinţă decât orice fiinţă pământeană. Mediul s-a arătat a fi foarte indignat de acest răspuns şi n-a vrut să-l comunice imediat. Cu cât ea obiecta mai mult la darea unui răspuns, cu atât mai nerăbdător devenea domnul N. să cunoască acel răspuns, şi în sfârşit mediul a explicat că spiritul soţiei sale a zis că domnul N. trebuia să se căsătoarească cu ea (cu mediul), dar ea era indignată că spiritul se gândea că ea s-ar căsători cu un om bătrân ca el.

Dar cu cât domnul N. se gândea mai mult la problemă, cu atât era mai înclinat, aşa cum presupunea el, să fie condus de spiritul bun al soţiei sale pe căi plăcute şi pe cărări de pace, şi îndemna pe mediu că este de datoria oamenilor să asculte de sfaturile celor mai buni prieteni ai lor din “lumea spirituală”. În cele din urmă mediul a consimţit ca în cazul în care el îi va lăsa prin document toată proprietatea pe care o poseda, ea va fi de acord să urmeze îndrumările spiritului şi se va căsători cu el. Chestiunea a fost îndeplinită legal şi domnul N. cu soţia sa mediu şi cu fiica ei şi-au propus să facă din casa rece şi tristă ceea ce soţia-spirit dorise pentru el. A trecut însă foarte puţin timp până când bietul domn a fost foarte bucuros să părăsească acea casă şi totul, ca să se elibereze de cele două “diavoliţe”, cum şi-a dat seama mai târziu.

Dar acest lucru nu i-a mişcat oare încrederea domnului N. în spiritism? Nicidecum. El a comunicat prin alt mediu cu soţia sa şi a fost informat că un spirit amăgitor a interpretat-o total greşit şi că ea nu-i dăduse un sfat atât de rău. Cunoscând aceste fapte despre istoria lui, când l-am întâlnit, la scurtă vreme după aceea, i-am spus: “Domnule N., noi admitem că spiritismul este sprijinit de fenomene supraomeneşti, dar negăm că puterile care comunică sunt cu adevărat ceea ce se prezintă a fi. Ele pretind că sunt prieteni şi rude care au trăit odată în această lume, dar Scripturile ne asigură de contrariul acestui lucru, că în mormânt nu este nici lucrare, nici cunoştinţă şi că morţii nu ştiu nimic (Ecl. 9:5, 10). Scripturile declară că singura speranţă de viaţă viitoare este prin învierea din morţi. Tu ştii, domnule N., că orice ar fi aceste puteri care pretind a fi spiritele prietenilor noştri, mărturia lor este total nedemnă de încredere. Nu poţi crede nici în cele mai solemne declaraţii ale lor. Sunt ceea ce Scripturile numesc “duhuri înşelătoare””. Am continuat să-i dăm, aşa cum suntem pe cale să dăm în acest articol, identitatea acestor spirite în modul cum sunt prezentate în Scripturi. El a fost de acord în inima sa că unele dintre spirite sunt nedemne de încredere, sunt “cu totul rele”, dar a pretins că altele sunt foarte bune, foarte adevărate, şi adesea i-au dat sfaturi bune care i-au fost de mare ajutor.

Mulţi spiritişti, în special novicii, pretind că influenţa spiritismului este înălţătoare, dar cei care au trecut prin diferitele etape ale experienţei în acest aşa-zis sistem religios au găsit, şi au declarat public, că influenţa acestuia este chiar opusă înălţării — este demoralizantă.

Metoda de operare este explicată de The Banner of Light, un ziar spiritist de frunte, ca răspuns la chestiune, astfel:

“Întrebare: Când un spirit controlează mâna unui mediu să scrie, impresia se face întotdeauna prin creier?

Răspuns: Câteodată controlul este ceea ce numim control mecanic, atunci legătura dintre braţ şi creier este total întreruptă, şi totuşi manifestarea se face prin ceea ce numim fluide nervoase, din care o anumită parte este reţinută în braţ pentru scopul acţiunii. Dar când manifestarea este ceea ce numim manifestare impresională, atunci este folosit creierul şi întregul sistem nervos”.

Explicând deosebirea între mesmerism şi control spiritual, altă revistă, Spiritual Age, spune:

“Să presupunem că astăzi te magnetizez, şi eu, cel care te magnetizez, vorbesc, scriu, acţionez prin tine, tu fiind inconştient — acesta este mesmerism. Să presupunem mai departe că la noapte eu mor şi că mâine sunt spirit, şi vin şi te magnetizez, iar apoi vorbesc, scriu, acţionez prin tine; acesta este spiritism”.

Valoarea spiritismului pentru lume este astfel rezumată de binecunoscutul Horace L. Hastings:

“Potrivit teoriei spiritiştilor, în jurul nostru se află de o sută de ori mai multe spirite fără corp decât oameni în corp. Printre ei se află toţi poeţii, autorii, oratorii, muzicienii şi inventatorii din veacurile trecute. Ei ştiu tot ce au ştiut când erau în trup şi au învăţat cu mult mai mult de atunci încoace; şi cu puterile lor crescute şi cu experienţa lărgită ei trebuie să fie în stare să facă ceea ce muritorii n-au făcut niciodată. Au acces liber la gândirea publică şi la presa publică, şi au medii fără număr gata să le primească comunicările, şi mii şi mii de persoane curioase care le-au pus întrebări şi au dorit să obţină de la ei informaţii. Au mese şi tăbliţe şi peniţe şi creioane şi banjouri şi piane şi dulapuri şi clopoţei şi viori şi chitare; şi ce avem noi de arătat în locul acestora? Treaba lor în această lume este să instruiască pe oameni, să-i ajute, să-i facă mai înţelepţi şi mai buni. Ei au vorbit şi au bătut în masă, au mişcat masa şi au zornăit, au cântat la vioară şi au scris, s-au materializat şi s-au dematerializat, au intrat în transă şi au făcut demonstraţii, ne-au spus multe lucruri pe care le-am ştiut înainte, multe lucruri pe care nu le ştim încă şi multe alte lucruri care nu contează că nu le-am ştiut; dar când ajungem la instruire adevărată, la informaţie demnă de încredere sau cunoştinţă folositoare şi valoroasă, spiritismul este sterp ca şi Sahara şi gol ca un dovleac fără miez”.

Cine sunt aceste spirite care personifică morţii?

Avem în Scripturi cea mai abundentă şi cea mai clară mărturie că de la cei morţi nu poate veni nici o comunicare până după înviere. Mai mult, avem mărturia scripturală clară că nu numai unele, ci toate aceste duhuri sunt “duhuri rele”, “duhuri mincinoase”, “duhuri înşelătoare”. Scripturile interzic oamenilor să caute la aceştia informaţii şi ne spun clar că aceşti demoni sau “diavoli” sunt “îngerii care nu şi-au păstrat starea de la început” — unii dintre îngerii cărora le-a fost încredinţată supravegherea omenirii înainte de potop, pentru a li se permite să ridice omenirea din păcat; pentru ca prin eşecul lor toţi să înveţe că există un singur remediu eficient pentru păcat, şi anume, acela pregătit prin Cristos. Aceşti îngeri, în loc să ridice omenirea, au fost ei înşişi ademeniţi la păcat şi au folosit incorect puterea dată lor, de a se materializa în formă umană, începând o rasă nouă (Gen. 6:1-6). Urmaşii lor rezultaţi din legături nepermise au fost înlăturaţi complet prin potop, iar ei au fost restrânşi de la libertatea de a-şi lua corpuri fizice şi au fost izolaţi de îngerii sfinţi care şi-au păstrat starea îngerească neschimbată.

Apostolul Petru (2 Petru 2:4) îi menţionează zicând: “Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în cel mai mare adânc de întunecime îîn Tartarş, păstraţi pentru judecată, în lanţurile întunericului”. Iuda versetul 6 de asemenea menţionează această clasă, zicând: “El păstrează pentru judecata zilei celei mari, în lanţuri veşnice, în întuneric, pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început, ci şi-au părăsit locuinţa îstarea lor cuvenităş”. Să notăm trei puncte referitoare la aceşti îngeri răi.

(1)  Ei sunt întemniţaţi în Tartar, restrânşi dar nu distruşi. Cuvântul Tartar este redat prin iad numai în acest pasaj îîn unele traduceri ale Bibliei — n. e.ş. Acesta nu înseamnă mormânt, nici Moartea a Doua, simbolizată prin “iazul care arde cu foc şi pucioasă”, ci înseamnă aerul sau atmosfera pământului.

(2)  Ei au unele libertăţi în această stare de închisoare, totuşi într-o privinţă sunt în lanţuri sau restrânşi — nu le este permis să-şi exercite puterile la lumină, fiind “în lanţurile întunericului”.

(3)  Această restricţie urma să continue — în total o perioadă de peste 4000 de ani, până la “judecata zilei celei mari”, marea Zi Milenară. Deoarece suntem acum în zorile Zilei Milenare — “ziua cea mare” — este posibil să se înţeleagă că unele dintre aceste limitări în ceea ce priveşte “întunericul” să fie în curând înlăturate treptat. Dacă este aşa, dacă “lanţurile întunericului” trebuie să fie dezlegate, aceasta va permite acestor spirite rele să practice amăgiri sau “puteri mincinoase” la lumina zilei (cum încearcă să facă acum) pentru a înşela omenirea mai mult decât au făcut-o de la potop încoace.

Aceşti îngeri decăzuţi, sau demoni, nu trebuie confundaţi cu Satan, prinţul demonilor, sau al diavolilor, a cărui cale rea a început cu mult înainte — care a fost primul şi un timp îndelungat singurul duşman al guvernării divine, şi care, fiind creat înger de grad superior, a căutat să se posteze ca rival al Atotputernicului, să înşele şi să prindă în capcană pe Adam şi rasa lui ca să fie servitorii săi; şi în mare măsură el a reuşit, cel puţin pentru un timp, după cum ştim cu toţii. Ca “dumnezeu al veacului acestuia” care “lucrează acum în fiii neascultării”, el are într-adevăr o mulţime de urmaşi înşelaţi şi înrobiţi. Natural că el a apreciat abaterea “îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la început” şi care au fost restrânşi la potop; şi ca atare el este numit şeful lor, “prinţul demonilor”; şi ca fiinţă de rang superior fără îndoială că el exercită o măsură de control asupra celorlalţi.

Aceşti îngeri decăzuţi, “demonii”, au probabil foarte puţin interes faţă de cei care sunt ca ei — fiinţele rele preferă întotdeauna să-şi bată joc de cei curaţi şi evident le face plăcere să-i corupă şi să-i degradeze. Istoria acestor demoni, aşa cum este redată în Scripturi, pare să arate că senzualitatea rea care i-a dus la cădere înainte de potop încă mai continuă în ei. Aceştia îşi află încă plăcerea principală în senzualitate şi degradare; şi tendinţa generală a influenţei lor printre oameni este spre răutate împotriva celor cu o dispoziţie bună şi spre desfrânarea celor peste care câştigă control absolut.

Noi suntem conştienţi că mulţi creştini au ajuns la concluzia că Domnul şi apostolii s-au înşelat când au atribuit lucrării demonilor purtarea care astăzi este considerată înclinaţie umană,dezechilibru şi criză mentală. Dar toţi trebuie să admită că dacă Domnul nostru ar fi greşit în acest subiect, învăţăturile Sale ar fi un ghid nesigur în oricare alt subiect.

Observaţi personalitatea şi inteligenţa atribuite acestor demoni în următoarele Scripturi: “Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi demonii cred … şi tremură!” (Iacov 2:19). Oare “cred şi tremură” înclinaţiile umane? Demonii I-au zis Domnului nostru: ““Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Dar El îi mustra şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Hristosul” (Luca 4:41). Altul a zis: “Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” (Fapte 19:15). Femeia tânără din care Pavel a scos duhul de prezicere şi de ghicire este o ilustraţie bună (Fapte 16:16-19). Poate pretinde cineva că apostolii au lipsit-o pe femeie de vreun talent sau de vreo putere proprie? Nu trebuie oare recunoscut că un spirit i-a posedat şi i-a folosit corpul — un spirit rău care nu era potrivit să fie tolerat în corpul ei?

Mulţi dintre cei ce pretind că demonii din Scripturi au fost spirite ale unor bărbaţi răi şi femei rele care au murit, şi că acestea sunt “duhurile înşelătoare” recunoscute de spiritişti, au încă o dificultate — pentru că în general ei pretind că spiritele celor răi care mor merg în chinurile iadului, aşa cum interpretează ei în mod greşit sensul cuvintelor şeol şi hades.* Dacă este aşa, cum pot avea ele aşa o libertate?

“Vrăjitoria”, “necromanţia”, “magia neagră” etc., sunt considerate de către mulţi ca înşelări. Dar când aflăm că acestea au avut o mare putere asupra egiptenilor şi că Dumnezeu a făcut pentru Israel o prevedere specială împotriva lor, suntem satisfăcuţi că El n-a pus astfel de restricţii nici împotriva a ceea ce este bun, nici împotriva a ceea ce n-are existenţă. Instrucţiunea către Israel a fost foarte explicită: ei nu trebuiau să aibă nici o comuniune cu necromanţii (cei care pretind că vorbesc cu morţii, adică mediile spiritiste), nici să pună întrebări prin vrăjitori sau vrăjitoare, prin cei care au puteri oculte, care fac farmece, sau prin cei care fac minuni prin vrăjitorie şi incantaţie. Citiţi cu atenţie următoarele scripturi: Exodul 22:18; Deuteronomul 18:9-12; Leviticul 19:31; 20:6, 27; 2 Împăraţi 21:2, 6, 9, 11; 1 Cronici 10:13, 14; Fapte 16:16-18; Galateni 5:19-21; Apocalipsa 21:8; Isaia 8:19, 20; 19:3.

Relatarea biblică despre “şedinţa” de spiritism a împăratului Saul cu vrăjitoarea din Endor, o necromantă sau un mediu spiritist, cum este redată în 1 Samuel 28:7-20, este o ilustraţie a ceea ce se petinde că se face astăzi. Cu toate că legea cu privire la aceste medii era foarte strictă şi pedeapsa era moartea, au fost unii care au fost dispuşi să-şi rişte viaţa pentru câştigurile care puteau fi astfel obţinute de la oamenii care credeau că primesc informaţii supranaturale de la prietenii lor morţi — întocmai ca mediile spiritiste de astăzi. Împăratul Saul ştia bine că în Israel erau multe medii de felul acesta, contrar poruncii divine din legea Sa, şi evident servitorilor săi nu le-a fost greu s-o găsească pe cea din Endor. Saul s-a deghizat pentru acea întrevedere, dar fără îndoială că femeia şireată cunoştea statura impunătoare a lui Saul — mai înalt decât orice bărbat din Israel (1 Samuel 9:2). De aceea ea a avut grijă deosebită să se asigure de o promisiune şi un jurământ de pe buzele lui că nu i se va întâmpla nici un rău pentru acest serviciu.

Metodele folosite de spiritele rele prin mediul din Endor erau asemănătoare cu cele folosite astăzi. Ele au făcut să treacă prin faţa vederii mentale a mediului asemănarea familiară a bătrânului profet Samuel, purtând o mantie lungă cum îi era obiceiul. Când ea a descris imaginea mentală (sau “astrală”), Saul a recunoscut imediat că era descrierea lui Samuel; dar Saul n-a văzut nimic — el a “înţeles” din descriere că era Samuel. Fiind uşor convins, aşa cum sunt oamenii de obicei în astfel de împrejurări, Saul nu s-a oprit o clipă să întrebe cum se putea ca Samuel să arate la fel de bătrân şi de gârbovit cum fusese în viaţa aceasta, dacă acum era o fiinţă spirituală şi o ducea mai bine; nici n-a întrebat de ce Samuel purta în lumea spirituală aceeaşi mantie veche pe care o purtase pe când era fiinţă pământeană. Saul fusese părăsit de Domnul şi acum era uşor înşelat de aceste “duhuri înşelătoare” care l-au personificat pe profet şi i-au vorbit lui Saul în numele lui, prin “mediul” lor, vrăjitoarea, necromanta, spiritista.

Spiritele decăzute nu numai că sunt bine informate cu privire la toate afacerile pământului, ci ele sunt şi experte în înşelare. Răspunzându-i lui Saul, ele au adoptat manierele şi stilul, şi, după cât se poate judeca, chiar şi sentimentele profetului mort — pentru a putea înşela cât mai bine. (Astfel aceste “duhuri înşelătoare” întotdeauna caută să imite înfăţişarea, manierele şi dispoziţia celor morţi.) Răspunsul a fost: “Pentru ce m-ai tulburat făcându-mă să mă ridic?” Acest răspuns corespunde cu credinţa evreilor — şi anume că o persoană când moare devine inconştientă în “şeol”, mormânt, aşteptând învierea. (Iov 14:12-15, 21; Psalmul 90:3; Eclesiastul 9:5, 6.) Ca atare, avem aici imaginea că Samuel a fost ridicat din mormânt, şi nu adus jos din cer; şi că odihna sau “somnul” său liniştit a fost deranjat sau “tulburat”. Psalmul 13:3; Iov 14:12; Psalmul 90:5; Ioan 11:11, 14.

Saul a fost uşor înşelat să creadă că profetul Samuel care refuzase să-l viziteze şi să vorbească cu el pe vremea când era în viaţă, fusese forţat să comunice cu el prin puterile uimitoare ale vrăjitoarei. (Vezi 1 Samuel 15:26, 35.) Însăşi mărturia lui Saul a fost: “Dumnezeu S-a depărtat de la mine, nu mi-a răspuns nici prin proroci, nici prin vise”. 1 Samuel 28:6, 15.

Orice persoană informată corect va vedea uşor absurditatea presupunerii că Samuel ar fi avut vreo convorbire cu Saul în acele împrejurări. (1) Samuel (când trăia) era conştient că Dumnezeu îl părăsise pe Saul şi de aceea Samuel n-avea nici un drept să-i vorbească şi nici un drept să-i dea vreo informaţie pe care Domnul nu voia să i-o dea. Şi Samuel n-ar fi făcut aceasta. (2) Este cu totul absurd să presupunem că un mediu spiritist sub condamnarea Domnului şi fără drept de a locui în Israel putea să aibă puterea ca la insistenţa unui împărat rău, pe care Dumnezeu îl părăsise, să-l “tulbure” pe Samuel şi să-l “ridice” din şeol. A fost Samuel jos în pământ, sau a fost sus în cer? Şi în oricare din cazuri, a avut vrăjitoarea putere să-i poruncească să se prezinte în faţa împăratului Saul ca să-i răspundă la întrebare? Sau este oare raţional să presupunem că orice medii spiritiste au puterea să “tulbure” şi “să ridice” morţii, sau să facă în vreun alt mod să pară că morţii răspund la întrebările speculative ale celor vii?

“Spiritul familiar” al vrăjitoarei, care-l personifica pe Samuel, n-a prezis nimic ce să nu anticipeze Saul. El ştia că se transmisese prin Cuvântul lui Dumnezeu că împărăţia va fi luată de la el şi de la familia lui, şi el a căutat-o pe vrăjitoare din pricina fricii de oştile filistene aşezate în linie de bătaie pentru a doua zi. El nu aştepta nici o milă pentru sine şi pentru familia sa, fiindcă Dumnezeu îi spusese că David avea să fie succesorul lui. Prin urmare, el chiar a anticipat declaraţia, “Mâine tu şi fiii tăi veţi fi împreună cu mine şi Domnul va da tabăra lui Israel în mâinele filistenilor”, singurul aspect din această poveste care ar indica în vreo măsură o cunoştinţă supranaturală. Demonii bine informaţi ştiau mult mai bine decât Saul puterea poziţiei şi armatei filistenilor şi slăbiciunea poziţiei şi armatei lui Saul, şi că el însuşi era în panică şi punea această întrebare vrăjitoarei-mediu pentru că era tulburat din pricina situaţiei. Oricine este familiar cu luptele din acel timp ştie: (1) că o zi de luptă rezolva situaţia; (2) că moartea regelui şi a casei sale era singurul rezultat logic. Totuşi, “spiritul familiar” a greşit, pentru că doi fii ai lui Saul au scăpat şi au trăit ani de zile. Cercetătorii chiar neagă că lupta şi moartea lui Saul au avut loc în primele zile după vizita la vrăjitoare.

Nu este surprinzător că Satan şi îngerii decăzuţi, tovarăşii lui la rău, ştiu mai mult decât oamenii despre multe din afacerile vieţii. Să nu uităm că prin natură ei sunt de un grad mai înalt, mai inteligenţi decât oamenii; pentru că omul a fost făcut “cu puţin mai prejos decât îngerii” (Ps. 8:5). Pe lângă aceasta, să ne amintim miile de ani de experienţă a lor, neatinşi de slăbire şi moarte, în comparaţie cu “viaţa scurtă dar plină de necazuri” a omului, şi aceasta repede scurtată în moarte. Ne putem oare mira că omenirea nu poate face faţă abilităţii acestor “duhuri rele” şi că unica noastră siguranţă stă în prevederea divină că oricine vrea poate refuza să aibă comunicare cu aceşti demoni? Cuvântul Domnului este: “Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7). “Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu îfuriosş care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă”. 1 Petru 5:8, 9.

Dar în timp ce sunt în stare să spună lucruri trecute şi actuale, aceste inteligenţe rele nu sunt în stare să facă mai mult decât să ghicească viitorul. Aceste ghiceli sunt adesea atât de abil declarate, încât să satisfacă pe cel care întreabă şi totuşi să pară adevărate dacă rezultatul ar fi opus aşteptărilor sale. Astfel, fiind consultat de către Cresus, oracolul de la Delfi i-a demonstrat acestuia o cunoştinţă supraomenească despre lucrurile care se întâmplau atunci, şi după ce a căpătat încredere, când a întrebat prin mediile lui “dacă să conducă o armată împotriva persanilor”, răspunsul, aşa cum este consemnat de istoricul Herodot, a fost: “Prin trecerea Halysului, Cresus va distruge o putere mare!”. Bazându-se pe aceasta, Cresus a atacat pe persani şi a fost înfrânt. Propria sa putere mare a fost distrusă! Istoria este plină de astfel de dovezi că demonii nu cunosc viitorul; şi Cuvântul lui Dumnezeu îi provoacă pe toţi aceştia, spunând:

““Apăraţi-vă cauza”, zice Domnul, “arătaţi-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov. “Să le arate şi să ne spună ce se va întâmpla; să spună cele din trecut îlucrurile trecuteş, cele ce sunt, ca să le vedem împlinirea; sau, faceţi-ne să le ştim pe cele ce vor veni îlucrurile viitoareş. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei”.” Isaia 41:21-23.

Dar unde era Samuel, profetul, dacă Saul avea să fie cu el în ziua următoare? Este clar că locul de întâlnire nu avea să fie cerul, pentru că Saul cel rău sigur nu era potrivit să intre acolo (Ioan 3:5); locul de întâlnire nu putea fi nici un loc de flăcări şi chin, pentru că desigur Samuel nu era într-un astfel de loc. Nu, “spiritele   familiare” i-au vorbit lui Saul din punctul de vedere al credinţei generale din acel timp, învăţată de Samuel şi de toţi patriarhii şi profeţii — şi anume, că toţi cei care mor, buni şi răi, la fel, merg în şeol, în mormânt, starea morţii, somnul din care nimic nu-i poate trezi decât puterea învierii lui Mihail, arhanghelul (Daniel 12:1, 2); dar s-a pretins că “spiritul familiar” al vrăjitoarei putea trezi morţii înainte de timpul învierii — şi aceasta, după cum am arătat, era o înşelare, o fraudă, “spiritul înşelător” personificându­-l pe cel mort şi răspunzând în locul lui Samuel.

Despre acest pasaj Charles Wesley a scris:

“Ce prevestesc aceste cuvinte solemne?

O rază de speranţă când viaţa se sfârşeşte?

Tu şi fiii tăi sigur veţi muri,

Mâine cu mine vă veţi odihni;

Nu într-o stare dureroasă de iad,

Dacă Saul rămâne cu Samuel;

Nu într-o stare condamnată de disperare,

Dacă iubitul Ionatan acolo va fi”.

Un lucru remarcabil în legătură cu manifestările acestor îngeri decăzuţi sau “demoni” este că oamenii în general sunt aşa de uşor înşelaţi de ei şi acceptă dovezi aşa de slabe în privinţa celor morţi, cum n-ar accepta în privinţa celor vii. Cel care apelează la mediu va accepta o descriere care se potriveşte individului, purtării, îmbrăcămintei şi înfăţişării lui cu ani înainte, şi va considera sfânt mesajul presupus a veni de la el, în timp ce aceeaşi persoană ar fi mult mai atentă împotriva unei înşelări din partea unui impostor în viaţă şi a mesajului său printr-un servitor.

Menţionarea în Scripturi a acestor necromanţi, vrăjitoare şi medii, ne face să deducem că de secole spiritele rele căutau părtăşie cu israeliţii prin medii. Dar se pare că ele au obiceiul de a-şi schimba modul de manifestare din când în când: întocmai cum vrăjitoria a înflorit un timp în New England şi în Ohio şi în toată Europa, apoi a dispărut şi a fost urmată de spiritism, ale cărui manifestări prin bătăi, mişcarea mesei, dau treptat locul altora, clarauzirea şi materializarea fiind acum străduinţele principale; cele din urmă însă fiind dificile şi condiţiile fiind adesea nefavorabile, sunt însoţite de ajutorul mediilor şi de înşelare.

Obsesia la prima venire

În zilele Domnului nostru şi ale Bisercii timpurii, metoda de operare a acestor demoni se schimbase cumva faţă de practicile din zilele lui Saul, şi nu citim nimic în Noul Testament despre vrăjitoare, vrăjitori şi necromanţi, dar citim multe despre persoane posedate de draci — obsesie. Se pare că erau mulţi posedaţi astfel în Israel: sunt menţionate multe cazuri în care Domnul nostru a scos afară draci; şi puterea de a-i scoate afară le-a fost conferită şi apostolilor, iar mai târziu şi celor şaptezeci care au fost trimişi. Apostolul Pavel a avut şi a folosit aceeaşi putere. Vezi Luca 9:1; 10:1; Fapte 13:8-11; 16:18.

Maria Magdalena, ne amintim, fusese posedată de şapte demoni (Luca 8:2), şi fiind eliberată de stăpânirea lor, ea a devenit o slujitoare foarte loială Domnului. Mai este menţionat un caz în care o legiune de spirite puseseră stăpânire pe un om (Luca 8:30; 4:35, 36, 41). Nu este de mirare că bietul său creier, asaltat şi agitat de o legiune întreagă de minţi diferite, era dement. Această tendinţă a spiritelor decăzute de a se aduna într-o persoană indică dorinţa de a-şi exercita puterea dată lor iniţial, şi anume, puterea de a se materializa ca oameni. Lipsiţi de această putere, se pare că au relativ puţine ocazii să pună stăpânire pe fiinţele umane. Evident că voinţa umană trebuie să consimtă înainte ca aceste spirite rele să aibă puterea de a pune stăpânire pe cineva. Dar când pun stăpânire, evident că puterea voinţei este atât de slabă încât individul nu se poate împotrivi prezenţei lor şi atacurilor ulterioare din partea lor chiar dacă ar dori aceasta. Domnul nostru sugerează o astfel de stare (Matei 12:43-45), zicând că după ce un spirit rău a fost scos afară şi inima a fost curăţată şi împodobită, dacă ar fi goală ar exista totuşi pericolul întoarcerii spiritului rău împreună cu altele ca să pună din nou stăpânire pe acel om; de aceea există necesitatea ca Cristos să fie întronat în inimă, dacă vrem să fim păstraţi pentru folosul Stăpânului şi să fim folosiţi în serviciul Lui.

Se vede că aceste spirite rele nu au puterea să se impună, nici măcar asupra animalelor, dacă nu li se permite într-un fel, fiindcă atunci când “legiunii” i s-a poruncit să iasă din omul pe care-l posedau, demonii au cerut privilegiul să posede corpurile unei turme de porci; iar porcii fiind, potrivit legii, animale necurate pentru evrei şi neîngăduit a fi folosiţi ca hrană, Domnul le-a permis să intre în ei, fără îndoială prevăzând rezultatele şi cu scopul de a ne da o învăţătură.

Acelaşi apostol care vorbeşte despre spiritele rele numindu-le “duhuri înşelătoare” (1 Tim. 4:1; 2 Tes. 2:9; compară cu Ezec. 13:6; 1 Împ. 22:22, 23), ne spune că păgânii jertfeau acestor demoni (1 Cor. 10:20). Şi într-adevăr, aflăm că în diferite părţi ale lumii există manifestări demonice. Printre chinezi aceste puteri demonice sunt recunoscute adesea şi li se aduc jertfe; de asemenea în India şi în Africa. Printre indienii nord-americani în starea lor de sălbăticie au lucrat în acelaşi mod ca în alte părţi. O ilustraţie este dată de Missionary din Brainard într­-un “Raport către Distinsa Societate pentru răspândirea cunoştinţelor creştine”, care explică dificultăţile şi obstacolele care stau în calea răspândirii creştinismului printre indieni, pentru care s-a depus străduinţă, după cum urmează:

“Ceea ce mai contribuie la aversiunea lor faţă de creştinism este influenţa pe care powaws (vrăjitorii sau ghicitorii) o au asupra lor. Aceştia sunt un fel de indivizi care se presupune că au o putere de a prezice evenimentele viitoare, sau de a vindeca adesea pe bolnavi şi de a face vrăji, farmece, sau de a ucide prin preziceri magice. Spiritul lor, în diferitele lui operări, pare să fie o imitare satanică a spiritului profeţiei cu care a fost favorizată Biserica în veacurile timpurii. Unii dintre aceşti prezicători sunt dotaţi cu acest spirit în copilărie, alţii la vârsta adultă. Acesta nu pare să fie dependent de voinţa lor, nici nu pare să fie obţinut prin străduinţele persoanei care-l are. … Ei nu sunt sub influenţa acestui spirit întotdeauna la fel, ci acesta vine peste ei din când în când. Cei care sunt înzestraţi cu el sunt socotiţi în mod special favorizaţi.

M-am străduit să obţin o anumită cunoştinţă despre această invocare magică a lor, şi în acest scop m-am consultat şi am întrebat pe omul menţionat în jurnalul meu zilnic, la 9 mai, care, de la convertirea sa la creştinism, s-a străduit să-mi dea cele mai bune informaţii posibile asupra acestei chestiuni. Dar pare să fie aşa o taină a fărădelegii, încât n-o pot înţelege bine şi adesea nu ştiu ce idei să atribui termenilor pe care-i foloseşte. După câte îmi pot da seama, nici el însuşi nu are noţiuni clare despre acest lucru, iar acum spiritul lui de ghicire s-a depărtat de la el.

Au fost ocazii când acest spirit a venit peste el într­-un mod special. Apoi a zis că el era cu totul lumină, şi nu numai el însuşi era lumină, ci totul în jurul lui era lumină, aşa încât putea să vadă prin oameni şi ştia gândurile inimii lor. Las aceste “adâncimi ale Satanei” pentru alţii să le sondeze sau să se afunde în ele cum le place, şi nu pretind că ştiu ce idei să atribui acestor termeni, şi nu pot presupune ce concepţie despre lucruri au aceşti oameni în astfel de împrejurări când spun că sunt cu totul lumină. Dar interpretul meu îmi spune că a auzit pe unul din ei spunându-i unui indian gândurile secrete ale inimii lui, pe care nu i le divulgase niciodată. …

Când am înţeles că le era frică să accepte creştinismul pentru a nu fi vrăjiţi şi otrăviţi, m-am străduit să le uşurez mintea de această frică întrebându-i de ce vrăjitorii lor nu m-au vrăjit şi nu m-au otrăvit pe mine, văzând că aveau tot atâtea motive să mă urască pe mine fiindcă le predicam şi doream să devină creştini, cum aveau să-i urască pe ei în cazul că într-adevăr deveneau creştini. Pentru a putea avea o dovadă a puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu angajată pentru protecţia creştinilor, m-am aventurat să provoc pe toţi vrăjitorii lor şi marile lor puteri să-mi facă tot ce-i mai rău mie mai întâi, şi astfel m-am străduit să le zdrobesc influenţa”. Amintiri din Brainard, paginile 348-351.

Sunt trei luni de când New York Sun a publicat relatarea următoare, a experienţelor căpitanului C. E. Denny, agent indian pentru guvernul canadian printre indienii Picioare-Negre. Căpitanul Denny spune:

“La sosirea mea în teritoriile din nord-vest cu poliţia călare, în 1874, am fost curios cât de departe au dus aceşti “vraci” meşteşugurile lor şi de asemenea în ce constau aceste meşteşuguri. Am auzit de la indieni multe poveşti despre minuni făcute de ei, dar a trecut mult până când am avut ocazia să fiu prezent la una dintre ceremoniile lor. Când m-am familiarizat mai bine cu câteva triburi, mai ales cu Picioare-Negre, am avut multe şanse să aflu adevărul în privinţa celor auzite despre ei şi am fost cu adevărat uimit de cele văzute cu diferite ocazii. Multe din vindecările făcute de ei nu permiteau nici o jonglerie, omul fiind gol, cu excepţia unei fâşii de pânză în jurul şoldurilor, iar eu stând la câteva picioare distanţă de el.

Toţi indienii cred în spiritele lor familiare, care-şi iau tot felul de forme: uneori ca o bufniţă, alteori ca un bizon, castor, vulpe sau alt animal. Acest spirit le dădea puterea să facă minunile pe care le făceau şi toţi credeau cu tărie în el.

Odată stăteam într-un cort indian cu unul dintre “vracii” indienilor Picioare-Negre. Era noapte şi în tabără era linişte. Noaptea era liniştită şi luna strălucea. Deodată indianul a început să cânte şi imediat cortul, care era mare, a început să se mişte; mişcarea a crescut până la aşa grad încât se clătina violent, chiar ridicându-se de la pământ, întâi de o parte, apoi de cealaltă, ca şi cum mai multe mâini îl ridicau din afară. Aceasta a durat cam două minute, după care am ieşit în fugă afară aşteptându-mă să găsesc ceva indieni care-mi jucau o festă, dar, spre uimirea mea, nu era nici ţipenie de om în jur; şi ceea ce m-a nedumerit şi mai tare a fost să văd că cortul era bine fixat cu ţăruşi în pământ, fiind imposibil ca orice număr de oameni să-l mişte şi să-l refixeze în ţăruşi într-un timp atât de scurt. N-am mai intrat în cort în noaptea aceea, deoarece chestiunea părea, ca să nu zicem mai mult, nefirească.

Cu altă ocazie am vizitat un cort unde se desfăşura o şedinţă de “fumat ritual”. În cort erau cam o duzină de indieni. După ce şedinţa s-a terminat, un vas mare de aramă, cam de două picioare adâncime (1 picior = 30 cm) şi cam la fel de mare sau puţin mai mare în diametru, a fost pus gol pe un foc ce ardea viu în mijlocul cortului. Vraciul, care era gol, cu excepţia unei pânze în jurul şoldurilor, cânta în acest timp cu voce scăzută “un cântec ritual”.

După puţin timp vasul s-a înroşit; i s-a trecut un baston prin mâner, a fost ridicat şi aşezat pe pământ atât de aproape de mine încât abia suportam căldura. Când bastonul a fost scos, vraciul a sărit în picioare şi cântându-şi cântecul a păşit cu picioarele goale în vasul înroşit şi a dansat cam trei minute în el, cântând în acompaniamentul tobelor indiene. Eram atât de aproape, cum ziceam mai înainte, încât căldura vasului era aproape insuportabilă, şi am urmărit cu atenţie ce s-a întâmplat şi am văzut pe indian dansând câteva minute cu picioarele goale în vas. Când a păşit afară din vas nu avea nici o arsură; dar cum a făcut aceasta, este un mister pentru mine”.

Lucruri asemănătoare fac şi fetişiştii din India “sub control”; şi probele date de “mediile spiritiste” “sub control” includ uneori mânuirea focului, a sticlei înroşite etc. cu mâinile goale fără a fi lezaţi. Dumnezeu a protejat pe cei credincioşi în mijlocul flăcărilor (Dan. 3:19-27), şi se pare că El nu întotdeauna îl împiedică pe Satan să folosească astfel de putere.

Dr. Ashmore, cu o lungă experienţă ca misionar în India, spune:

“N-am nici o îndoială că chinezii au comunicări directe cu spiritele din altă lume. Ei niciodată nu pretind că acestea sunt spiritele prietenilor lor plecaţi. Ei ajung într-o anumită stare şi caută să fie posedaţi de aceste spirite. I-am văzut în anumite stări când invitau spiritele să vină şi să locuiască în ei. Ochii lor deveneau sălbatici, trăsăturile li se strâmbau şi vărsau din gură cuvinte care ziceau că sunt cuvintele spiritelor”.

Un număr vechi din Youth’s Day Spring conţine o scrisoare de la un misionar care descrie condiţia africanilor de pe râul Gabon la apropierea morţii. El spune:

“Încăperea era plină de femei care plângeau cu jale şi chemau spiritele părinţilor lor, ale altor morţi şi ale tuturor celor în care credeau: Ologo, Njembi, Abambo şi Miwii, ca să-l salveze pe om de moarte”.

Un misionar wesleyan, d-nul White, spune:

“Există în Noua Zeelandă o clasă de oameni numiţi Eruku, sau preoţi; aceşti oameni pretind că au relaţii cu spiritele plecate”.

Nici o parte din omenire n-a fost scutită de atacurile acestor demoni şi influenţa lor este întotdeauna dăunătoare. India este plină de această influenţă. Atât de general acceptată era odată credinţa în posesia demonică încât Biserica Romano-Catolică, prin preoţii ei, a practicat în mod regulat “exorcismul”, sau alungarea demonilor.

Cea mai timpurie manifestare a spiritelor a fost în Eden, când Satan, dorind să ispitească pe mama Eva, l-a folosit sau l-a “posedat” pe şarpe. Mama Eva a pretins că ea a fost înşelată de denaturările şarpelui. Dumnezeu a admis că pretenţia ei era adevărată şi l-a condamnat pe şarpe, care a devenit atunci reprezentarea simbolică a lui Satan. Ca tată al minciunilor, a pus stăpânire pe şarpe ca s-o înşele pe Eva şi s-o facă să conteste porunca lui Dumnezeu, prin asigurarea mincinoasă “Hotărât că nu veţi muri”, aşa că începând de atunci, chiar dacă şi-a schimbat metodele şi mijloacele, toate sunt pentru a înşela — a orbi minţile oamenilor, pentru ca lumina bunătăţii lui Dumnezeu, aşa cum străluceşte în faţa lui Isus Cristos Domnul nostru, să nu strălucească peste ei.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru făgăduinţa că la timpul cuvenit Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ în mâinile Domnului nostru Isus şi ale Bisericii Sale, atunci completată şi glorificată, şi că una dintre primele lucrări ale Împărăţiei, pregătitoare pentru “binecuvântarea tuturor familiilor pământului”, va fi să lege pe Şarpele cel Vechi, Diavolul şi Satan, ca să nu mai înşele neamurile în mia de ani de domnie a lui Cristos, până când toţi oamenii vor fi aduşi la o cunoştinţă clară a adevărului şi la o deplină ocazie de a se folosi de prevederile îndurătoare ale Noului Legământ, care se pecetluieşte cu sângele preţios al lui Cristos vărsat la Calvar.

Deşi numele Şarpele cel Vechi îl indică pe Satan, “prinţul demonilor”, aici evident este folosit ca un sinonim pentru toate mijloacele şi puterile păcătoase care şi-au avut originea în el. De aceea include şi legiunile de “duhuri rele”, “duhuri familiare”, “duhuri înşelătoare”.

Spiritismul, ca influenţă înşelătoare sub controlul lui Satan, a fost prezis de apostolul Pavel. După ce vorbeşte despre lucrarea lui Satan prin marea apostazie al cărei centru principal este papalitatea, “omul păcatului”, “taina fărădelegii”*, apostolul încheie acest subiect arătând că spre sfârşitul acestui veac, lui Satan îi va fi acordată o îngăduinţă specială să înşele prin metode deosebite pe toţi aceia care, după ce au fost mult favorizaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu l-au apreciat şi nu l-au folosit. El spune: “Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire îputere mincinoasăş, ca să creadă o minciună îdoctrinară sau practicăş, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi”. 2 Tes. 2:11, 12.

Să nu fim deloc surprinşi dacă mai târziu unele manifestări ale puterilor întunericului, prefăcute să apară ca îngeri de lumină şi progres, vor fi mult mai amăgitoare şi mai înşelătoare decât orice a fost încercat până acum. Facem bine dacă ne amintim cuvintele apostolului: “Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti”. Efes. 6:12.

În 1842, cu şase ani înainte ca “spiritismul modern” să înceapă să lucreze, Edward Bickersteth, un slujitor al lui Dumnezeu şi cercetător al Cuvântului Său, scria:

“Când mă uit la semnele timpului, la îndelungata neglijare şi nefireasca negare a tuturor slujirilor îngereşti sau a influenţelor spirituale, precum şi la prezicerile clare în privinţa Cristoşilor mincinoşi şi a prorocilor mincinoşi, care vor arăta semne şi minuni până acolo încât dacă ar fi posibil să înşele chiar şi pe cei aleşi, şi când oamenii nu vor primi iubirea de adevăr ca să poată fi mântuiţi, şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire pentru ca ei să creadă o minciună, nu pot să nu mă gândesc că există o dureroasă perspectivă a unei retrageri neaşteptate şi a unei întoarceri religioase de la necredinţa şi credinţa greşită actuală, la o credulitate nefirească şi fără discernământ”.

Satan este inspiratorul şi susţinătorul oricărui Anticrist; şi aşa cum el a condus pe cei care au găsit plăcere în eroare mai degrabă decât în adevăr pentru organizarea marelui Anticrist, papalitatea, “fiara” simbolică din Apocalipsa 13, şi aşa cum el lucrează acum ca să producă o “icoană a fiarei” protestantă, cu viaţă, care va coopera cu principalul Anticrist, tot aşa, în combinaţie cu aceştia vor fi puterile întunericului, puterile văzduhului, duhurile mincinoase şi înşelătoare, care vor lucra într-un fel sau în mai multe feluri: spiritismul, ştiinţa creştină, teosofia, hipnotismul etc.

Părintele Rev. Coppens, M. D. îromano-catolicş, profesor la Universitatea Creighton, a ţinut recent un discurs despre “Zona de frontieră a ştiinţei”, din care extragem cele ce urmează asupra fenomenului spiritismului:

“Ce trebuie să gândim despre natura spiritismului, cu bătăile, mişcarea meselor, apariţiile duhurilor şi aşa mai departe? Pot faptele, care nu sunt impostură ci realităţi, să fie explicate prin legile naturii, prin puterile agenţilor materiali şi ale oamenilor? Tot ce au putut face oamenii de ştiinţă cei mai pricepuţi, materialiştii cei mai hotărâţi, care nu cred nici în Dumnezeu nici în demoni, precum şi creştinii cei mai conştiincioşi, a servit numai ca să demonstreze dovada perfectă că se produc efecte care nu pot fi atribuite mijloacelor naturale, la fel cum nici vorbirea şi intenţia nu pot fi atribuite unei bucăţi de lemn. Un principiu al ştiinţei aruncă multă lumină asupra naturii acestor fenomene, şi anume, că fiecare efect trebuie să aibă o cauză corespunzătoare. Când efectul arată cunoştinţă şi intenţie, cauza trebuie să fie inteligentă. Multe din aceste minuni arată vizibil cunoştinţă şi intenţie, de aceea cauza este desigur inteligentă.

O masă nu poate înţelege şi răspunde la întrebări; nu se poate mişca la cererea unei persoane. Un mediu nu poate vorbi într-o limbă pe care n-a învăţat-o, nici nu poate cunoaşte boala secretă a unui pacient de departe, nici nu-i poate prescrie remediile potrivite fără să cunoască medicina. De aceea, aceste efecte, când într-adevăr există, sunt datorate unor agenţi inteligenţi, alţii decât persoanele de faţă, şi ca atare, agenţi invizibili, spirite din altă lume.

Cine sunt aceşti agenţi? Dumnezeu şi îngerii Săi buni nu pot înfăptui aceste nenorocite minuni, hrana unei curiozităţi bolnăvicioase, nici nu se pot pune la dispoziţia unor oameni pioşi ca să fie expuşi ca maimuţele pe scenă. Spiritele care sunt făcute să apară la şedinţe sunt spirite degradate. Spiritiştii înşişi ne spun că sunt spirite mincinoase. Aceste spirite mincinoase spun că sunt sufletele celor morţi, dar cine le poate crede mărturia, dacă sunt spirite mincinoase cum sunt recunoscute a fi? Această combinaţie de impostură şi superstiţie este pur şi simplu revenirea într-o haină modernă a unei înşelări foarte vechi a omenirii, prin joaca cu dorinţele oamenilor după minuni. Mulţi îşi imaginează că acestea sunt descoperiri recente, specifice acestui veac de progres. Ei bine, acest spirit de scriere este şi a fost extensiv practicat de secole în întunecata Chină, în timp ce africanii şi hinduşii sunt mari adepţi ai rotirii mesei. Este numai revenirea vechii vrăjitorii pe care Simon Magul a parcticat-o pe vremea sfântului Petru, care a înflorit în Efes în timp ce sfântul Pavel propovăduia Evanghelia acolo. Este chiar mai veche încă. Acestea sunt urâciuni pentru care Dumnezeu i-a însărcinat pe evreii de pe timpul lui Moise să-i extermine pe canaaniţi şi pe ceilalaţi locuitori ai ţării promise”.

 

Spiritismul modern şi tendinţele lui

Pretenţia spiritiştilor este că spiritismul este evanghelia nouă care în curând va revoluţiona lumea — din punct de vedere social, religios şi politic. Dar, după cum am văzut, spiritismul, sub diversele lui veşminte, ţine în stăpânire de multă vreme lumea şi a dat roade rele în orice climat. Sunt aproape cincizeci de ani de când au avut loc în Rochester, N.Y. (1848) primele manifestări prin bătăi şi mişcări ale mesei, şi a dat naştere la ceea ce în prezent este cunoscut în Statele Unite ca “spiritism”. A început cu nişte zgomote ciudate dintr-o “casă bântuită” şi prima dată a răspuns o fetiţă care s-a adresat autorului nevăzut al zgomotelor numindu-l “Bătrână Copită Despicată”. Acest lucru a avut mare popularitate, şi judecători, doctori, avocaţi, slujitori bisericeşti şi alte sute de mii de oameni au devenit neîntârziat adepţii lui, până când prietenii şi duşmanii lui au pretins că aceştia numărau peste zece milioane. Crezând în starea de conştienţă a morţilor, ignorând învăţăturile Scripturii despre subiectul morţii şi despre interdicţia de a ţine legătura cu “mediile”, şi în mod foarte general necrezând că există spirite rele, nu este de mirare că femei şi bărbaţi inteligenţi, convinşi şi satisfăcuţi că în mijlocul lor se aflau puteri supranaturale care se manifestau prin bătăi uşoare, scrieri pe tăbliţe, răspunsuri la întrebări prin medii, clarviziune etc., au crezut că aceste puteri invizibile care doreau să converseze cu ei erau ceea ce ele pretindeau — prietenii lor decedaţi. Chiar admiţând că prin prestidigitaţie se fac anumite trucuri şi anumite înşelătorii pe această linie, nu ne putem mira că unii oameni inteligenţi cred în propriile lor simţuri în privinţa cazurilor pe care le-au cercetat personal.

Drept rezultat, un timp mulţi din poporul lui Dumnezeu au fost în mare pericol, din cauză că au neglijat să dea atenţie Cuvântului sigur al mărturiei lui Dumnezeu (Biblia) asupra acestui subiect. Într-adevăr, se pare că la început spiritele care s-au personificat au fost foarte atente la toate referirile lor la Biblie, uneori sfătuindu-i pe cei religioşi care participau la şedinţe să citească mai mult din Biblie, să se roage mai mult etc. Dar aceasta era numai ca să le potolească suspiciunile şi temerile şi să ajungă mai deplin sub influenţa lor. Treptat învăţăturile deveneau tot mai uşoare şi celui care căuta să ştie mai mult i se dădea de înţeles că pentru lumea neiniţiată Biblia era mai bună decât nimic, dar pentru cei care ajungeau să aibă legătură directă cu spiritele, Biblia era nefolositoare — şi mai rău, era un obstacol.

Bine a spus un scriitor capabil despre spiritism:

“Un sistem care începe cu lucruri şi comunicări uşoare, inocente, şi cu trucuri mărunte şi lipsite de importanţă, dar care sfârşeşte prin a-i conduce pe adepţii lui să se lepede de “Stăpânul care i-a cumpărat” şi să respingă Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne pentru totdeauna, dovedeşte că sub toate trucurile lui fantastice poate exista un scop adânc; şi că viclenia Şarpelui cel Vechi, care a fost un mincinos de la început, poate sta la baza acelor comunicări mărunte şi nesemnificative, care, stimulând curiozitatea şi inspirând încrederea, adoarme suspiciunile sufletelor cinstite dar fără discernământ, până când ajung în laţul fatal al Duşmanului dreptăţii”.

Aceşti demoni care personifică morţii, văzând că se deschide o nouă dispensaţie, au fost prompţi în a-şi pune în aplicare cunoştinţa pe cât posibil spre propăşirea cauzei lor, şi au vestit nestingheriţi că o nouă dispensaţie era aproape, iar spiritismul era îngerul călăuzitor care să introducă omenirea în siguranţă în această dispensaţie; şi n-au ezitat să declare că noua dispensaţie înseamnă ruina totală a ordinii sociale actuale şi stabilirea spiritismului ca ordine nouă. În unele cazuri, unde au gândit că le serveau scopurile, n-au ezitat să declare a doua venire a lui Cristos; şi cel puţin cu o ocazie s-a afirmat clar că Cristos venise a doua oară şi s-a dat de înţeles că ei erau gata dacă cineva dorea să comunice cu Cristos printr-un mediu.

Mulţi din poporul lui Dumnezeu au fost salvaţi din situaţia de a fi prinşi în capcana acestui mare rău, prin ceea ce am putea numi simţul lor spiritual, prin care au observat că spiritismul are ceva total diferit de spiritul Domnului nostru şi de sentimentele Cuvântului Său. Putem foarte bine deduce însă, în virtutea promisiunii Domnului, că nu este îngăduit ca vreunul dintre cei pe deplin consacraţi — dintre “aleşi” — să fie complet prinşi în cursă. Mat. 24:24.

Tendinţa puternic marcată a spiritismului spre amorul liber a servit spre a-şi pierde în general reputaţia printre cei cu un suflet mai curat, care au ajuns la concluzia că, dacă influenţa morţilor este reprezentată prin unii susţinători vii ai spiritismului, atunci condiţiile sociale dincolo de valea morţii trebuie să fie cu mult mai rele, cu mult mai impure decât cele din viaţa actuală, în loc să fie cu mult mai bune, după cum pretind aceste spirite demoni.

Am putea da citate voluminoase din scrierile spiritiste, dovedind că acesta neagă total Biblia şi că este în directă opoziţie cu învăţăturile ei; că neagă însăşi existenţa lui Dumnezeu, învăţând doar un principiu bun şi că fiecare om este un dumnezeu. Respinge ispăşirea şi calitatea de Domn a lui Cristos, pretinzând că El a fost un mediu spiritist de un grad mai jos; şi mai mult, pot fi citate mărturii din belşug din spiritişti proeminenţi dovedind că tendinţele spiritismului sunt extrem de demoralizante. Ne vom mulţumi cu prezentarea uneia.

Iată mărturia lui J. F. Whitney, editor la Pathfinder (N. Y.). Fiind de multă vreme un apărător şi susţinător cald şi onest al spiritismului şi familiar cu adepţii lui, mărturia lui este greu de pus la îndoială. El spune:

“Acum, după o veghere lungă şi constantă, văzând luni şi ani la rând progresul şi lucrările asupra adepţilor lui, a credincioşilor şi a mediilor lui, suntem obligaţi să spunem sincer părerea noastră, şi anume, că manifestările care vin prin mediile recunoscute, care sunt numite medii prin bătăi, prin mişcări ale mesei, prin scriere şi prin intrare în transă, au o influenţă dăunătoare asupra credincioşilor şi creează discordie şi confuzie; că generalitatea acestor învăţături insuflă idei false, aprobă actele individuale de egoism şi sprijină teorii şi principii care, dacă sunt puse în practică, îl degradează pe om şi-l fac doar cu puţin mai bun decât un animal. Acestea sunt unele dintre roadele spiritismului modern. …

Văzând deci progresul treptat pe care îl face în cei care cred în el, în special în mediile lui, de la vieţi morale la vieţi senzuale şi imorale, subminând treptat şi cu grijă temelia principiilor bune, privim înapoi cu uimire la schimbarea radicală pe care câteva luni o produc în indivizi; pentru că tendinţa lui este să aprobe şi să sprijine fiecare act şi caracter individual, oricât de bune sau rele ar putea fi acestea”.

El încheie spunând: “Noi dorim să facem cunoscută vocea noastră de avertizare, şi dacă poziţia noastră umilă, de conducător al unui ziar public, cunoscuta noastră susţinere îanterioarăş a spiritismului, experienţa noastră şi rolul evident pe care l-am jucat printre cei care cred în el, onestitatea şi curajul cu care am apărat acest subiect, dacă acestea vor cântări ceva în favoarea noastră, noi dorim ca opiniile noastre să fie primite, şi cei care merg pasiv spre distrugere odată cu şuvoiul rapid, să se oprească înainte de a fi prea târziu şi să se salveze de influenţa distrugătoare pe care o cauzează aceste manifestări”.

Atât de îndrăzneţi şi făţiş imorali au devenit unii dintre reprezentanţii proeminenţi ai spiritismului, în special mediile femei (şi cele mai multe dintre medii sunt femei) încât simţul moral al civilizaţiei a fost şocat, şi pentru un timp demonismul sub numele de “spiritism” a stagnat. Acum că trecutul lui este în mare măsură uitat şi negat, el revine la viaţă dar cumva sub alte aspecte. Noua metodă pare să folosească mai puţine mişcări ale mesei şi bătăi şi mai puţine medii speciale; pare mai degrabă să facă din fiecare adept al lui un mediu, prin folosirea unor instrumente mecanice. Într-adevăr, aproape toţi care investighează sunt asiguraţi că ei ar putea fi medii excelente: această flatare este fără îndoială intenţionată să-i ademenească pentru a merge mai departe, capacitatea de a face “minuni” exercitând mare fascinaţie, în special asupra oamenilor cu talente naturale mediocre. Afirmaţia că nimeni în afară de idioţi nu este atât de prost sau atât de   ignorant încât să nu poată fi folosit ca mediu, este o afirmaţie adevărată; şi oamenii pot deveni medii puternice în măsura în care se supun “controlului” acestor “duhuri înşelătoare” şi “învăţăturilor demonilor” (vezi 1 Tim. 4:1) şi sunt “prinşi în cursă” de Satan cum voieşte el. 2 Tim. 2:26.

Termenul “duhuri înşelătoare” se potriveşte exact cazului. Prin satisfacerea curiozităţii şi prin răspunsuri la întrebări, uneori foarte adevărate, ele încep să câştige încrederea victimelor şi într-un mod plauzibil să frângă puterea voinţei şi să-i facă sclavi. Apoi îi tiranizează în cel mai diabolic mod, ducându­­-­i la excese de tot felul. Dacă conştiinţa se răzvrăteşte sau se face o încercare de a se elibera din această sclavie, orice reţinere este lăsată deoparte şi victimei i se fac reproşuri că este decăzută, o conving că nu este speranţă pentru ea şi că singura plăcere viitoare trebuie să fie în satanism — fiind indicate şi citate în mod abil Scripturi care în aparenţă să dovedească aceasta.

Un astfel de caz a ajuns în atenţia autorului în 1895. Un domn care ocazional venea să asculte predicile a cerut să i se acorde o întrevedere surorii lui, pe care urma s-o aducă din Cleveland. Ea se chinuia, spunea el, sub înşelarea că săvârşise un păcat de neiertat, şi el spera ca noi să-i putem elibera mintea de gândul care uneori o făcea “sălbatică”. Am consimţit şi ea a venit. A vorbit destul de raţional, dar ne-a asigurat că acest caz al ei era fără speranţă. I-am explicat Scripturile referitoare la “păcatul care duce la moarte” şi ne-am străduit să-i arătăm că ea n-a avut niciodată destulă lumină pentru a fi în această situaţie, dar n-am putut face nici un progres. Ea a declarat că fusese odată în starea în care să poată fi mântuită, dar acum nu mai era.

Ne-a povestit cum a întâlnit în California un om care avea un spirit familiar şi puteri oculte: la început n-a crezut, dar după aceea a devenit conlucrătoare la aceste “mistere” care semănau cu vrăjitoria, şi în final a fost antrenată, aducându-i prejudicii unei prietene dragi. De atunci a pus stăpânire pe ea remuşcarea şi a fost torturată şi uneori înnebunită, şi speranţa a părăsit-o pentru totdeauna. Înainte de a pleca de la noi părea mângâiată puţin de ceea ce i-am spus despre mila divină şi despre prevederea îmbelşugată făcută prin marea răscumpărare pentru toţi dată la Calvar. Dar am aflat pe urmă că şi-a pierdut din nou speranţa şi a fost dusă la un ospiciu pentru a o împiedica să-şi pună capăt zilelor. Nu putea fi lăsată singură: încerca să se arunce pe fereastră, sau în timp ce mergea liniştită pe stradă încerca să se arunce sub vehiculele care treceau, amintindu-ne de cazul menţionat în Marcu 9:22. Am regretat că în loc doar să vorbim cu biata femeie, n-am încercat, în numele Domnului, să scoatem spiritul rău care evident o poseda; nescoţându-l afară însă, am informat-o şi am ajutat­-o să-şi folosească puterea voinţei măcar să se împotrivească demonului.

Există spirite bune, după cum declară clar Scripturile; şi aceşti îngeri sfinţi sunt însărcinaţi cu grija tuturor celor care sunt pe deplin consacraţi Domnului. Aceştia însă nu lucrează în întuneric, nici prin “medii”, şi au ocupaţii mai bune decât să mişte masa şi să bată în ea răspunsuri la întrebări absurde şi să distreze pe oameni. “Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?” (Evr. 1:14.) Nu există nici o autorizare să se caute sau să se aştepte comunicări de la aceşti îngeri păzitori sfinţi: voia lui Dumnezeu fiind ca “aleşii” Săi să umble prin credinţă şi nu prin manifestări sau viziuni sau sunete neobişnuite. În acest scop El a pregătit Cuvântul Său ca o magazie de cunoştinţă din care credincioşii Săi vor fi aprovizionaţi cu “hrană la timp potrivit”; şi El spune că aceasta va fi suficientă “pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:17.

Mai mult, încercarea cuiva de a prelua controlul voinţei şi minţii altuia, poate fi stabilit ca un semn sigur al răului (care ori încolţeşte ori este dezvoltat) — ca în mesmerism, mediere spiritistă, hipnoză şi altele de felul acesta. Domnul respectă individualitatea noastră şi apelează la ea, şi ne cere autocontrol în armonie cu principiile dreptăţii aşezate în Cuvântul Său. Dar spiritismul cere o abandonare a autocontrolului în favoarea controlului spiritelor. Nici o persoană cu o prudenţă obişnuită n-ar îndrăzni să-şi predea altor oameni folosirea şi controlarea minţii şi voinţei sale, cu atât mai puţin puterilor nevăzute care numai pretind a fi bune, mari şi înţelepte. Nici un creştin care are chiar şi cea mai mică doză de încredere în Biblie ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu nu trebuie să se supună acestor influenţe ca “mediu”, sau chiar să “întrebe” în legătură cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne-a dat preveniri atât de clare — căci este un mod care conduce de la Dumnezeu şi de la dreptate spre păcat şi ruină intelectuală, morală şi fizică.

Unul dintre mecanismele moderne simple pentru a trezi interesul şi a-i conduce pe oameni ca să devină “medii”, să fie “posedaţi” şi “controlaţi” mai deplin, este descris într-o scrisoare tocmai primită, datată 11 martie 1897, de la o doamnă creştină, o profesoară din Georgia care este adânc interesată în studierea planului veacurilor al lui Dumnezeu. Ea ne spune:

“Am avut de curând o experienţă cam ciudată şi poate neînţeleaptă. Fratele soţului meu este spiritist, citeşte Progressive (?) Thinker şi este total pătruns de învăţăturile lui, şi când îl vizitez îmi citeşte articole din el şi îmi cere părerea; în special pe cele de la persoane care pretind că au primit mesaje prin medii de la “prieteni morţi”. Ei bine, eu niciodată n-am socotit acest lucru “cu totul înşelătorie” cum fac mulţi, deşi există multă escrocherie legată de el — pentru că mie mi se pare că Biblia învaţă clar că spiritele au avut şi vor avea putere de comunicare cu oamenii. I-am spus că eu cred că acele comunicări vin de la îngerii decăzuţi care personifică morţii în scopul înşelării oamenilor ca să creadă vechea minciună a lui Satan, “Hotărât că nu veţi muri”. Dar cum cumnatul meu nu acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, părerea mea a însemnat foarte puţin pentru el. Soţia lui (care crede ferm ce se învaţă în Zorile) este foarte deranjată de ceea ce crede el; şi amândoi găsesc că diferenţa lor de opinie numai plăcută nu este, chiar dacă soţia lui evită acest subiect cât poate de mult, din fidelitate faţă de adevăr. Cu câtva timp în urmă, el a cumpărat un psihograf, un instrument folosit de medii pentru a comunica cu spiritele, dar nu l-a putut folosi.

Cu câteva zile în urmă mi-a fost pus în mâini, şi de îndată ce am aflat că sunt mediu am hotărât să “cercetez duhurile”. îAceasta este o folosire greşită a Scripturii, după cum este arătat mai târziu — Editorul.ş Primul lucru care mi s-a spus a fost că unde locuim noi există o mină preţioasă de aur: aceasta nu m-a surprins, deoarece ni se spusese că a fost descoperit un “filon” de-a curmezişul acelui loc. A descris exact locul unde trebuia săpat; spunea că este numai la şapte picioare şi jumătate adâncime. Deci nu era greu de dovedit. Apoi mi-a dat câteva mesaje din Scriptură: Coloseni 1:4, 5 şi 2:4. Am întrebat ce se înţelegea prin “cuvinte înduplecătoare” şi mi s-a răspuns: Bellamy, Ştiinţa Creştină, Spiritism, Ingersolism etc. Am întrebat cine vorbea şi mi s-a spus: Epafra. Se pare că aceasta nu i-a plăcut cumnatului meu foarte mult şi a spus că i-ar plăcea să audă de la cineva pe care-l cunoscuserăm în trup, astfel că am întrebat dacă unul din aceştia era prezent şi mi s-a spus: “Da, Eastman” (un necunoscut pentru mine, dar cumnatul meu şi soţia lui, numai ei fiind prezenţi, îl cunoşteau amândoi). Când a fost întrebat ce doreşte să spună, ne-a citat din Tit 3:5, spunând că doctrina Zorilor Mileniului este adevărată şi că averea lui l-a împiedicat să câştige premiul chemării de sus. Eu, a spus Eastman, n-am fost considerat un foarte bun creştin, pentru a fi un membru al Bisericii.

În ziua următoare am încercat din nou ruleta sau psihograful şi mi s-a spus că îmi vorbea o bună prietenă de-a mea care locuise câţiva ani la mare distanţă de mine. Ea mi-a cerut să-i scriu soţului ei şi să-i spun din partea ei că un anume băiat (dându-i numele) avea o influenţă rea asupra băiatului lor. Mi-a spus că soţul meu (care este în Florida) a fost rănit şi este şchiop, şi am primit o scrisoare de la el alaltăieri confirmând aceasta. A mai spus că îi pare rău că n-a dat atenţie Zorilor aşa cum dorisem eu să-i dea, că avea viaţă pe planul îngeresc; mi-a mai spus şi despre “mină”. Am întrebat-o dacă cunoaşte pe cel care pretinde a fi Eastman, şi ea a spus că da, că un spirit înşelător îl personifica şi că era mai bine să nu folosesc mijloacele prin care să primesc astfel de comunicări. Unul pretinzând a fi Cefa mi-a citat primul capitol din Daniel. Altul, pretinzând că este tatăl meu, a spus de fapt acelaşi lucru. Toţi au spus acelaşi lucru despre “mina” de aur şi toţi au pretins a crede în Cristos şi că Zorile sunt un exponent corect al Cuvântului lui Dumnezeu, şi mi-au spus că nu foloseam cel mai bine unul din “darurile” mele — darul de a învăţa pe alţii; că ar trebui să învăţ atât public cât şi în particular, dar am fost avertizată cu 1 Corinteni 3:7 şi Efeseni 4:2.

În acest scurt timp cât am experimentat acest instrument mi s-au spus multe lucruri (câteva din ele nu erau adevărate), aşa că mi-ar lua prea mult timp să vi le spun pe toate; şi câteva dintre spirite au pretins că ar putea să vindece bolnavi prin mine, dacă doar m-aş încrede în ele. S-au dat multe Scripturi şi toate foarte potrivite situaţiilor pentru care au fost date; dar Diavolul I-a citat din Scriptură şi lui Cristos; şi acum cred la fel cum am crezut înainte de a “cerceta duhurile” — numai că nu eram sigură că îngerii decăzuţi vor admite, chiar cu scopul de a înşela, că Cristos “a venit în trup”; dar se pare că acum admit. Probabil că 1 Ioan 4:1-3 se referă în întregime la doctrinele oamenilor. Desigur, ar fi posibil pentru cei care vor avea “parte de întâia înviere” să vorbească prin astfel de dispozitiv, dar există probabilitate ca ei s-o facă? M-aş bucura să aflu de la tine în legătură cu acest subiect.

îAcest pasaj se referă la oameni — doctrine printre oameni. Se poate observa aici că spiritele rele nu numai că au cunoştinţă despre evenimentele actuale, ci printr-o anumită putere adeseori pot aproxima destul de bine şi viitorul. Într-un caz aflat sub observaţia noastră au fost prezise două morţi într-un an: unul a murit şi celălalt s-a îmbolnăvit grav, dar s-a refăcut. Satan are în mână o oarecare putere, dar cu limite. Comparaţi Evrei 2:14; Psalmul 97:10; 116:15 şi Iov 2:3-6 — Editorul.ş

Experienţa pe care o am tinde să confirme învăţătura ta — că aceste comunicări sunt de la îngerii decăzuţi. Ele nu sunt demne de încredere. Putem să ne dăm seama că acela care nu are o temelie tare pentru credinţă va fi imposibil “să stea în picioare” în aceste zile de sfârşit ale Veacului Evanghelic”.

Iată o ilustraţie a metodelor ascunse ale acestor demoni. Asemenea lui Satan şi a spiritelor rele din zilele Domnului nostru, ele vor mărturisi pe Cristos şi adevărul. În mod asemănător, femeia “posedată” i-a urmărit pe Pavel şi pe Sila câteva zile spunând adevărul (Fapte 16:16-18): “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii”. Dar în privinţa acelei chestiuni, ar putea fi aduse dovezi din belşug că ei ar confirma şi ar aproba aproape orice doctrină sau teorie preţuită de către persoana interesată pentru a-i câştiga încrederea şi astfel a avea o putere mai deplină asupra acesteia.

În ceea ce priveşte “mina” — aceasta este o   momeală pentru a atrage şi a menţine interesul. Este discutabil dacă îngerii decăzuţi pot vedea mai adânc în pământ decât omul. Desigur că se poate întâmpla să se găsească aur în cantităţi apreciabile în oricare din filoanele aurifere din Georgia, dar experienţele minerilor în general şi ale sondorilor după petrol care au fost “îndrumaţi de spirite”, sau care au folosit “vergele magice” au fost acelea că la urmă au pierdut banii urmând astfel de indicaţii. Presupunerea deci trebuie să fie că, dacă “duhurile înşelătoare” nu înşeală prezentându-se că au cunoştinţă când de fapt nu au, atunci aceeaşi reavoinţă care le conduce ca “duhuri înşelătoare” ca să amăgească omenirea spre ruină morală şi mentală, le conduce şi să găsească plăcere în a îndruma spre ruină financiară. Duhurile mincinoase, asemenea oamenilor mincinoşi, nu trebuie crezute sau să li se acorde încredere sub nici o formă.

Privitor la sfatul de “a învăţa pe alţii”: venind dintr-o astfel de sursă, ar trebui mai degrabă să ne facă să ne temem că demonii au văzut la acea soră o slăbiciune în direcţia din care ea ar fi foarte uşor de atacat. Este bine să tragem dinainte concluzia că sfatul lor este intenţionat, direct sau indirect, să ne facă rău. Şi observaţi viclenia care căuta să apere împotriva suspiciunii, citând texte care să atragă atenţia asupra smereniei!

Este adevărat, oamenii au nevoie de instruire şi toţi cei care instruiesc sunt “învăţători”; dar este foarte periculos ca cineva să se socotească învăţător. Planul de preferat este, de departe, ca fiecare să fie elev în şcoala lui Cristos, marele Învăţător, şi să fie gata să înveţe de la El pe orice cale, sau să fie folosit de El ca ajutor pentru a explica altora învăţăturile Lui. Toţi cei care învaţă ceva de la Domnul trebuie să spună şi altora, nu ca propria lor înţelepciune şi învăţătură, ci a Domnului, iar ei fiind numai canale care bucuros înmânează apa vieţii şi altora. Nu este de mirare că Spiritul sfânt ne previne: “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră îsau o încercare mai severăş”. Iacov 3:1.

Ideea de a învăţa pe alţii este strâns asociată cu ideea de înţelepciune superioară; şi de la început aceasta a fost momeala lui Satan. Promisiunea făcută de el mamei Eva ca răsplată a neascultării a fost: “Veţi fi ca nişte dumnezei îînţelepţi, asemenea lui Dumnezeuş”. Şi ispita a constat în aceea că ea a înţeles din argumentele lui că fructul oprit era de dorit “ca s-­o facă înţeleaptă”. Dar, vai, înţelepciunea pe care o dă Satan este foarte de nedorit. Ea este: “(1) pământească, (2) sufletească, (3) demonică”; după cum mulţi au descoperit prea târziu. Dar dimpotrivă, “înţelepciunea de sus este mai întâi curată, apoi (2) paşnică, (3) blândă, (4) uşor de înduplecat, (5) plină de îndurare şi de roade bune, (6) fără părtinire şi nefăţarnică” (Iacov 3:15-17). Nu este de mirare că apostolul inspirat a spus: “Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu viclenia lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la simplitatea şi curăţia faţă de Hristos” (2 Cor. 11:3). Să nu pierdem deci nici o ocazie de a spune “veştile bune de mare bucurie” — dar să ne pierdem pe noi înşine din vedere ca învăţători şi să raportăm totul, ca fraţi şi peregrini, la cuvintele şi la exemplul marelui Învăţător şi al celor doisprezece apostoli inspiraţi pe care El i-a numit ca instructori ai noştri, învăţătorii noştri.

Am mai sfătuit-o pe soră că era foarte neînţelept să nu asculte de instrucţiunile divine (Isa. 8:19, 20) având de-a face cu aceste “duhuri înşelătoare”. Nu acestea sunt duhurile pe care trebuie să le “cercetăm” “dacă sunt de la Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu ne-a prevenit deja că ele nu sunt de la El, ci sunt “duhuri rele”. La fel am putea folosi cuvintele apostolului ca o scuză pentru a încerca toate felurile de băuturi alcoolice ca să vedem dacă putem găsi una care să nu ne îmbete. Aceste spirite rele, “familiare” pretind că sunt numeroase, o “legiune” care stăpânesc un om: ele nu vor cere mai mult decât ca omul să le “cerceteze” pe toate. O cercetare sau o “încercare” corectă este tocmai ceea ce vor cere ele, şi mai devreme sau mai târziu vor reuşi să înrobească pe cei mai mulţi dintre cei care le încearcă.

În textul care spune: “Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1-6), cuvântul duhuri este folosit în sensul învăţăturii sau doctrinei şi nu are nici o legătură cu fiinţele spirituale. Acest lucru este arătat de versetele următoare, care declară că noi trebuie să “cercetăm” sau să discernem între “duhul adevărului şi duhul rătăcirii”. Şi acest lucru poate fi făcut repede, pentru că toate doctrinele false neagă direct sau indirect că “Hristos a murit pentru păcatele noastre”, că “Omul Hristos Isus … S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”.

Desigur că noi nu trebuie să ne aşteptăm ca Domnul, sau alţii care sunt în armonie cu El, să folosească metodele pe care le folosesc “duhurile înşelătoare” şi pe care Dumnezeu în Cuvântul Său le-a condamnat şi le-a interzis. A face în felul acesta ar expune poporul lui Dumnezeu la toate “amăgirile celui rău”.

Sora ne-a trimis o reclamă pentru psihograf care spune:

“Vrei să cercetezi spiritismul? Vrei să dezvolţi calitatea de mediu? Doreşti să primeşti comunicări? Psihograful este un ajutor nepreţuit. Mulţi care n-au fost conştienţi de darul lor de mediu, după câteva şedinţe au putut primi mesaje încântătoare. Mulţi care au început prin a-l folosi ca pe o jucărie amuzantă, au găsit că inteligenţa care deţine controlul ştie mai mult decât ei şi s-au convertit la spiritism”.

Astfel se foloseşte Satan de credinţa comună tuturor denominaţiilor de creştini precum şi lumii păgâne, că morţii nu sunt morţi, ci sunt îngeri plutind în jurul nostru; şi ce poate fi mai bine calculat pentru a-i “seduce” decât o asemenea jucărie?

Cu aceeaşi trimitere poştală au venit exemplare din The Progressive Thinker (Gânditorul progresist), o publicaţie spiritistă de tipul cel mai proeminent. Le-am examinat în vederea unor idei pentru această scriere, şi spre surprinderea noastră am aflat că un număr din articolele de fond recunoşteau fără rezerve că marea majoritate a spiritelor care comunică sunt spirite rele, care caută să influenţeze fiinţele umane pentru a produce ruina lor, şi dacă este posibil să pună stăpânire pe ele pentru a-i înnebuni. Publicaţia spunea despre comunicări scrise lăsate într-o cameră cu semnătura “Belzebul” şi “Diavolul”. Într-o coloană sub titlul “Un studiu critic asupra obsesiei”, era o relatare despre o sărmană femeie care era atât de asaltată de spiritele rele încât a fost trimisă la un ospiciu, şi care în cele din urmă a scăpat de chinuirile din partea lor, şi se dădea declaraţia ei: “M-am rugat pentru înlăturarea lor”. Întrebată, “Cui te-ai rugat?” răspunsul ei a fost: “Dumnezeului veşnic. Numai El poate răspunde la rugăciune”. Şi totuşi în altă coloană numele lui Dumnezeu este hulit, sub titlul “Petru şi Pavel”, de unde cităm aceste cuvinte: “Moise, despre care deşi se spune că era învăţat în toată iscusinţa egipteană, a fost cel mai josnic dintre oameni, pentru că el şi-a luat în mod eronat ca Dumnezeu al lui pe Iehova, un spirit al unui egiptean mort dezamăgit, candidat la o funcţie lucrativă sau religioasă”.

În acelaşi număr (3 aprilie 1897), sub titlul “Gânduri care ilustrează statutul spiritismului şi pericolele care asaltează pe căutătorul sincer”, de Charles Dawbran, avem o notă despre o carte a unui cleric englez intitulată “Marele secret sau taina modernă a spiritismului”. Prezentându-l pe autor, articolul spune:

“Experienţele lui au început odată cu dezvoltarea soţiei sale ca mediu prin scriere, prin care, din când în când, el primea probe care desfătau inima închinătorului acestui fenomen. De asemenea se pare că el a făcut cunoştinţă cu aproape fiecare mediu public care fusese cândva mare preot sau preoteasă a ocultismului pentru vrednicii cetăţeni ai Londrei. Şi se pare că a fost un oaspete bineprimit în casele şi la şedinţele fiecărui căutător distins sau credincios dezvoltat, din acel oraş, în timpul celor patruzeci de ani în care a scris. În cercetările sale el a inclus şi hipnotismul, şi a avut succes atât ca operator cât şi ca subiect. A intrat puţin chiar şi în “magia neagră”, suficient cel puţin pentru a demonstra temuta-i realitate. Astfel că avem în acest autor un om neobişnuit de calificat să se ocupe în mod inteligent de subiect. Faptul că el este acum şi a fost aproape în toţi aceşti ani adept credincios este evident, pentru că relatează întâmplări şi dovezi care ar fi convingătoare pentru orice minte inteligentă şi fără prejudecată. Dar necazul lui a fost acela al oricărui căutător cu experienţă. Nu numai că a fost martor la multe fenomene care puteau fi explicate ca datorându-se puterilor normale şi anormale ale muritorilor, dar acolo unde a acţionat o “stafie” evidentă, greşelile şi uneori o înşelătorie evidentă i-au tulburat sufletul său eclesiastic.

Astfel avem puţin în afară de experienţele amestecate ale unui căutător cu o inteligenţă medie. Spiritiştii pretind că un bob de grâu la o baniţă de pleavă este o compensare abundentă pentru truda şi necazul multor ani de aşeptare a “iubitelor spirite”. Şi poate pentru unele minţi este. Dar pentru altele au existat întotdeauna încercări susţinute de a creşte recolta de adevăr. Şi prin aceasta devin interesante experienţele acestui cleric pentru fiecare iubitor al adevărului din întreaga lume. După cum am văzut, el a avut multe experienţe atât în şedinţele publice cât şi în cele private, dar drumul său spre progres părea a fi blocat. A fost la fel de expus la imperfecţiunile obişnuite ale comunicării spirituale după mulţi ani de căutare ca şi în primele şedinţe cu soţia sa şi cu câţiva prieteni aleşi.

Aşa că s-a ridicat întrebarea: “Este posibil progresul?” Şi pentru a rezolva aceasta a încercat un experiment care-l inspiră pe cel care scrie acum să atragă atenţia asupra cărţii acestui om. Pentru că, după cum am văzut, restul a fost ceea ce aproape fiecare poate susţine şi poate spune “şi eu”. El a hotărât să caute legături spirituale de la planul cel mai înalt posibil până la cel muritor, astfel încât dacă este adevărată maxima “cei de acelaşi fel se atrag”, el să poată atrage pe cei mai de sus şi respinge pe cei care vin din nevăzut pentru a necăji şi a dezorienta pe muritorii osteniţi. A dedicat o casă acestui scop. Nu numai că acolo existau camere pentru a fi folosite de medii şi de cercurile de începători sau de avansaţi, dar a fost pregătită şi o capelă unde chiar el conducea un serviciu religios de două ori pe săptămână, şi la încheierea acestui serviciu credincoşii prezenţi ţineau o şedinţă specială. Ambianţa era foarte solemnă. Atitudinea neserioasă era cu totul absentă. Spiritele promiseseră rezultate mari. Aceste adunări au continuat uneori timp de mai bine de un an şi alteori timp de câteva luni. Dar n-a fost împlinită nici o promisiune. Rugăciunile către Dumnezeu pentru lumină şi adevăr s-au dovedit a nu fi mai eficiente decât veşnicul “Mai aproape, Doamne, către Tine” de la obişnuita şedinţă publică, cu mulţimea ei amestecată.

Aşa că bietul nostru cleric are singurul lui bob de grâu după patruzeci de ani de încercare sinceră de a produce cel puţin o halbă. El se ţine de acel atom de adevăr cu tot sufletul lui, dar serioasa lui încercare de a progresa s-a dovedit o nereuşită de o viaţă, deşi aparent toate condiţiile erau favorabile pentru succes. Deoarece aceasta este experienţa a mii de oameni odată zeloşi, care au devenit adepţi “tăcuţi” din aceeaşi cauză, am putea foarte bine întreba: Este spiritismul modern fixat şi stabilit asemenea sistemelor teologice din trecut şi din prezent? Nu este nici o speranţă de a rezolva problemele lui, învingând barierele lui şi ajungând la o maturitate mai mare de această parte a liniei vieţii? Trebuie căutătorul onest şi convins să se descurajeze imediat, aproape în mod normal?”

Pretenţia spiritiştilor că spiritele bune comunică cu oamenii buni, iar spiritele rele cu oamenii răi îşi dovedeşte astfel netemeinicia. Ar putea fi adusă oare o mărturie mai tare ca dovadă că toate comunicările cu spiritele sunt de la spirite rele şi sunt cu totul nevrednice de încredere? Scriitorul, mai departe în acelaşi ziar spiritist, dă următoarea relatare despre experienţele unui “adept” pentru care el garantează:

“Timp de douăzeci de ani el fusese credincios convingerilor sale, străduindu-se să reducă orice crez la o bază de fapte concrete. Sensibilitatea lui permitea o abordare spirituală, şi uneori cerurile păreau că se deschid ca să verse binecuvântări peste sufletul său. Dar duşmanii veneau la fel de repede ca prietenii ori de câte ori uşa era întredeschisă, astfel încât, în cea mai mare parte, siguranţa l-a obligat să evite experienţa personală a întoarcerii spiritului. Mintea activă oferă o bază slabă pentru un spirit, astfel că el a acceptat o funcţie publică şi a trudit cu zel pentru bunăstarea publică. Dar din când în când experienţele reapăreau şi bătălia trebuia dusă continuu. El n-a reuşit să găsească o cauză directă care să justifice prezenţa duşmanilor săi. Dar se părea că ei aveau anumite puncte de întâlnire. De exemplu, rareori putea să viziteze o bibliotecă publică pentru a alege o carte când nu era urmărit şi sâcâit ore întregi de fiinţe “invizibile”, care căutau să-l stăpânească. Este adevărat, fiecare bătălie, când era câştigată, era de obicei urmată de o reuniune scurtă şi fericită cu îngerii prieteni, dar simţul pericolului l-a făcut cu atât mai sârguincios să închidă uşa oricărei întoarceri a spiritelor. Metoda lui de a respinge influenţele a fost aceea de a-şi fixa hotărât mintea asupra unei probleme de interes din afacerile lui zilnice. Şi aceasta s-a dovedit mai devreme sau mai târziu a avea succes de fiecare dată. Orice încercare de a primi ajutor din partea spirituală a vieţii părea numai să dea mai multă putere duşmanului”.

Acest om evident a progresat în spiritism aşa încât a devenit un “mediu clarauzitor”. Presupusele spirite bune sau “prieteni îngeri” care îl vizitau uneori nu erau decât aceleaşi spirite rele denumite de scriitor “duşmani”; dar ele s-au transformat pentru mintea sa prin aceea că au luat o atitudine opusă când au văzut că se desprindea de influenţa lor, pentru a-l împiedica să le abandoneze cu totul şi în speranţa că în scurt timp vor obţine o astfel de influenţă asupra lui încât îi va fi imposibil să scape.

Din acelaşi ziar, sub titlul “Întâmplări cu sfaturi bune”, după ce dă două cazuri de alienare mintală accentuată, rezultatul direct al “controlului spiritelor”, găsim următorul sfat:

“Lecţia pe care o voi scoate este următoarea: Nu staţi niciodată singuri dacă există şi cea mai mică probabilitate ca vreun control din afară să vă biruie judecata. Chiar dacă intenţiile lui ar putea fi bune, ca şi în cazul domnului B., totuşi experienţa lui este insuficientă în ceea ce priveşte folosirea mediilor şi acţiunile acestui control pot deveni foarte nechibzuite. Nu permiteţi niciodată unui control să vă determine să faceţi ceea ce judecata voastră nu poate aproba, indiferent sub ce promisiune. Numai controlul cu intenţii rele poate recurge la astfel de măsuri.

Aceste cazuri ne duc cu gândul la faptul că fără îndoială sunt încă mulţi alţii în ospicii, care sunt pur şi simplu victime ale posesiunii. Aş putea cita încă un caz, acela al unei femei tinere căreia în timpul primei perioade de privare de libertate i s-a dat cloroform şi încă un tratament care i-a slăbit organismul în aşa măsură, încât un spirit degradat a pus stăpânire pe organismul ei; şi spiritul a făcut-o pe acea fată, care înainte era morală, să folosească un limbaj deplorabil. În aceste condiţii ea a fost încredinţată ospiciului unde se află în prezent, şi după ultimele rapoarte, uneori este în stare să-şi controleze corpul, şi desigur că în acele perioade ea este socotită “raţională” de către autorităţi.

Toţi spiritiştii să se asigure să prevină persoanele care încep investigarea singure să fie foarte atente — şi să facă o practică regulată din a raporta, pentru ca aceia cu experienţă să ştie ce se întâmplă şi să dea sfaturi în consecinţă. Mai mult, să ne obişnuim să examinăm toate cazurile de aşa-zisă “alienare mentală” înainte de a fi trimise la ospiciu; poate este un caz asemenea celui amintit”.

Cu adevărat Spiritismul este o “putere mincinoasă”, o “energie de la Satan”, când cu toate aceste dovezi în faţa lor oamenii se întorc la el tot mereu, chiar şi după ce au fost prejudiciaţi — aşa cum se întorc fluturii de vară noaptea după ce odată au fost pârliţi de strălucirea ucigătoare care-i fascinează. Este un întuneric dens astăzi în lume în privinţa adevărului divin; şi oamenii cugetători, când se trezesc din amorţeala care le-a ţinut insensibile atâta timp facultăţile de gândire în ceea ce priveşte religia, strigă după “Lumină, mai multă Lumină”; şi dacă nu primesc adevărata lumină a cunoştinţei lui Dumnezeu (care străluceşte doar pentru   credinciosul în răscumpărare onest şi consacrat), ei sunt gata pentru luminile false cu care “dumnezeul veacului acesta”, Satan, caută să-i prindă în cursă pe toţi — Critica Radicală altfel numită Agnosticism, sau Spiritismul, sau Ştiinţa Creştină sau Teosofia. Acestea, dacă ar fi posibil, ar înşela chiar şi pe cei aleşi, şi sunt bine reprezentate ca slujitori ai lui Satan transformaţi să pară îngeri de lumină.

O altă foaie populară spiritistă este Philosofical Journal. Aceasta îndeamnă în mod continuu să fie încercată evanghelia lui, a spiritismului, şi declară că acesta este singurul lucru de care are nevoie lumea; dar totuşi admite şi înşelătoriile practicate de “spirite” prin medii. Se admite că atunci când sunt descoperite ca “spirite rele”, “spirite mincinoase”, prin denaturare, înşelare, sugestii sau fapte rele, stârnind victima la rezistenţă sau la eliberare prin rugăciune, în mod evident aceleaşi spirite se întorc ca moralişti, cu dojană, cu declaraţii de simpatie şi cu promisiuni de ajutor în împotrivirea la spiritele rele etc., numai pentru a folosi prima ocazie de slăbiciune sau ispită ca să zdrobească orice rezistenţă a voinţei şi să obţină o posesie completă — obsesie. În sprijinul acesteia extragem o declaraţie din numărul din 22 aprilie 1897, semnată de A. N. Waterman, una din luminile spiritiste de frunte. Sub titlul “Adevărata paternitate a comunicărilor spirituale”, el spune:

“Mi se pare imposibil ca în această viaţă să putem şti de la cine este comunicarea spirituală din cealaltă lume. Putem avea dovada, cum este aceea pe care o avem cu privire la autorul unei telegrame, dar nu mai mult”.

Oamenii cu o “minte sănătoasă”, şi-ar pune oare în joc tot ce este al lor, ar risca ei o alienare mintală care conform relatărilor lor este cu mult mai rea ca tortură decât demenţa obişnuită, şi şi-ar petrece ei viaţa încercând să-i facă şi pe alţi oameni să rişte în mod asemănător tot ce au, când pentru toate acestea nu au mai multe dovezi decât ar fi o telegramă? Ar proceda ei astfel când experienţele amare a patruzeci de ani de încercare le-ar spune că cele veritabile sunt cel mult numai ca “un bob de grâu într-o baniţă”, după cum ne-a spus unul dintre ei?

Nu, nu; numai oamenii teribil de înşelaţi ar urma astfel de cale. Evident că după cum Spiritul sfânt produce în oameni “spiritul minţii sănătoase” (2 Timotei 1:7; Proverbe 2:6, 7), tot aşa, pe de altă parte, spiritul diavolilor produce “spiritul unei minţi nesănătoase”.

Altă scrisoare primită recent din Florida, de la un frate în Cristos, cititor al Turnului, bine educat în cunoaşterea câtorva limbi, ne informează cu privire la câteva experienţe ciudate pe care le-a avut recent cu aceste “spirite înşelătoare”. El a ajuns să fie conştient de prezenţa fiinţelor spirituale invizibile, şi ele păreau să manifeste un interes curios faţă de munca sa: traducea STUDIILE ÎN SCRIPTURI într-o limbă străină.

Bine informat pe linia scripturală prezentată anterior în legătură cu aceste “spirite înşelătoare” şi cine sunt acestea, el a uitat totuşi, sau a neglijat să acorde atenţie instrucţiunilor divine — că omenirea nu trebuie să întreţină nici o comunicare cu aceste “duhuri înşelătoare” şi să “nu ia deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului”. Neglijarea acestei instrucţiuni i-a cauzat necazuri serioase; şi dacă nu era intervenţia milei divine, ca răspuns la rugăciunile lui şi ale noastre, putea să facă din el o epavă — suflet şi trup.

A fost ispitit la discuţii dintr-un amestec de curiozitate şi dorinţă binevoitoare de a le face bine, predicându-le evanghelia glorioasă a iubirii şi milei divine care acţionează prin Cristos pentru toată omenirea, precum şi speranţa finală a unei judecăţi (încercări probatorii) pentru îngerii decăzuţi, declarată în Scripturi (1 Corinteni 6:3). La început ei au acordat mare atenţie şi păreau să aibă un interes profund şi reverenţios faţă de acest mesaj; dar după puţină vreme au devenit foarte “familiari”, intervenind cu întrebări şi observaţii oricând şi oriunde, contrazicându-se cu el şi unii cu alţii într-un mod şi pe teme departe de a fi edificatoare, aşa că el a protestat: în final le-a cerut să plece, dar fiindcă i-au câştigat “urechea interioară” (fiindcă au făcut din el ceea ce spiritiştii numesc “mediu clarauzitor”), ei n-au fost dispuşi să plece şi numai prin rugăciune stăruitoare a fost în final eliberat. El trebuia să fi fost în gardă împotriva influenţelor înşelătoare ale lor; trebuia să-şi fi amintit că oricare ar fi mesajul harului pe care Domnul îl are totuşi pentru aceşti îngeri decăzuţi, El nu l-a trimis încă, şi că nimeni nu este autorizat să vorbească în numele Domnului fără împuternicire. “Cum vor predica dacă n-au fost trimişi?” Mesajul mântuirii este până acum numai pentru omenire; şi chiar şi aici el este limitat, pentru că deşi toţi trebuie să fie sfătuiţi să se căiască de păcat şi să se reformeze, totuşi evanghelia mântuirii este restrânsă numai la “credincioşii” care se căiesc — la cei blânzi de pe pământ.

 

Preveniri din partea unui spiritist şi swedenborgian

Joseph Hartman a publicat o carte de 378 de pagini în care relatează experienţele sale ca mediu spiritist (condus de învăţăturile lui Swedenborg), degradarea lui până aproape de pierderea raţiunii prin obsesie spiritistă şi recuperarea sa finală din capcana în care era voinţa sa; dar ciudat lucru, el crede încă cu fermitate în swedenborgianism şi în spiritism, deşi, asemenea altora, el previne pe fiecare să fie în gardă împotriva uneltirilor lor rele. Bietul om înşelat, el crede că acestea sunt spirite bune.

Domnul Hartman a venit în contact cu “planşeta”, un dispozitiv din lemn la care este ataşat un creion ce se mişcă uşor sub mâna anumitor medii sau anumitor “sensibili”, chiar şi copii, scriind răspunsuri la întrebările care i se pun; şi el fusese la câteva şedinţe cu manifestări de mişcare şi batere în masă, şi a fost convins că acestea nu erau înşelări, ci operaţiuni ale spiritelor invizibile, inteligente. El a devenit în mod activ interesat în timp ce se străduia să convingă de autenticitatea acestor manifestări pe unii prieteni de-ai săi care se îndoiau. Apoi a încercat în familia sa şi a constatat faptul că fiul lui era mediu care desena şi scria. Apoi a fost curios să cerceteze fenomenul materializării spiritelor. Cam în acelaşi timp a murit fiica sa “Dolly” şi l-au interesat foarte mult apariţiile sau materializările care pretindeau a fi “Dolly”. Totuşi era neîncrezător, şi după cum declară chiar el, “l-a lăsat la o parte sub suspiciunea că era o înşelare”. Dar după cinci ani de experienţă el spune: “Orice îndoieli aş fi putut nutri în privinţa acestui fenomen, sunt în mod clar de părerea că materializările oneste au loc acum în mod frecvent. Cine sunt formele sau de unde vin, este o întrebare care se pune în discuţie”. Tocmai am văzut că dacă manifestările sunt “oneste” în ceea ce priveşte mediul, ele sunt înşelări în ceea ce priveşte persoanele reprezentate — simulări ale morţilor, de către îngerii decăzuţi.

Mai târziu probele de mişcare şi bătăile în masă, desenarea şi scrierea au fost reluate în casa domnului Hartman, doi dintre copiii săi devenind medii experte şi în final chiar el devenind mediu prin scriere, spre propria sa surpriză şi fără să aştepte sau să solicite acest lucru. Acum el putea susţine şi susţinea conversaţii frecvente cu presupusa lui fiică “Dolly”, dar de fapt cu demonii care o personificau şi cu alţii care l-au făcut să miroase miresme plăcute etc. Ca o constatare ulterioară, el a devenit mediu vorbitor, şi “sub control” vorbea şi acţiona fără voinţa sau intenţia sa; dar cu deplină putere de a refuza să fie mediu pentru “spiritele” pe care dorea să le refuze, din cauza grosolăniei sau neruşinării lor anterioare. Apoi i-a fost acordată “urechea interioară”, “clarauzirea”, sau capacitatea de a auzi sunete pe care alţii nu le auzeau, şi astfel să converseze cu “spiritele” fără vreun mijloc exterior, cum ar fi scrierea, baterea etc.

Despre “prietenii săi spirite” el spune: “Ei mi-au spus că cercul lor de control era constituit din “douăsprezece daruri sau virtuţi spirituale” care alcătuiau o “ceată” cu o putere foarte mare; şi sub îndrumarea lor, ziceau ei, voi deveni unul dintre cele mai mari medii cunoscute vreodată. M-am revoltat — n-aveam nici cea mai mică ambiţie după faimă de acest fel. Ei au fost cu atât mai hotărâţi”.

Aşa a fost atras d-nul Hartman, împotriva voinţei lui, tot mai mult sub “controlul” spiritelor rele care în final l-au obsedat. Următoarea experienţă a fost cu o “voce” clarauzitoare deosebită care se prezenta a fi Domnul şi care a pus stăpânire completă pe el, conducându-i fiecare acţiune. Aceasta i-a înfăţişat toate greşelile şi slăbiciunile în cele mai întunecate nuanţe şi s-a străduit să-i distrugă orice speranţă. I s-a spus să se roage, şi când a încercat să se roage i s-au dat sugestii atât de contradictorii în privinţa cuvintelor încât i-a fost imposibil. El a ajuns repede în cursa “spiritelor rele”, “posedat” şi stăpânit prin “mesmerism spiritual”, după cum îl numeşte el.

Dar în final a scăpat de robia lor; voinţa odată puternică s-a reafirmat şi a scris relatarea pentru a împiedica pe alţii să fie prinşi în mod asemănător în capcană. Dar el nu înţelege chestiunea, în ciuda remarcabilelor sale experienţe. Experienţele lui au dovedit că toate “spiritele” cu care venise în contact erau “rele”, mincinoase, profanatoare şi majoritatea vulgare şi dezgustător de obscene. Totuşi, crezând că acestea sunt spirite ale bărbaţilor şi femeilor morţi, el a presupus că întâlnise o ceată numai din cei răi, şi că existau şi alte cete de spirite bune, adevărate şi pure, ale oamenilor buni. Dacă ar fi cunoscut mărturia Domnului asupra acestui subiect, ar fi privit întreaga chestiune în altă lumină.

După ce şi-a câştigat autocontrolul voinţei, a fost încă vizitat de aceste spirite rele al căror caracter îl cunoştea acum pe deplin; şi ele au încercat în mod repetat să aducă puterea voinţei lui iarăşi sub “control”, dar el nu le-a dat nici o putere. Le-a dat însă libertatea să-i folosească mâna ca să scrie comunicări, şi ca răspuns la întrebările lui cum sau de ce au abuzat de încrederea lui, l-au minţit, au fost obscene şi au căutat să-l lege şi să-l rănească, au răspuns că prin constituţie erau completamente rele şi că erau “diavoli” — apoi contrazicând aceasta şi declarând că erau spirite ale fiinţelor umane moarte. Dar pentru a-l întări în swedonborgianism i-au spus că nu existau swedenborgieni printre ei. Şi evident că Hartman a crezut în aceste “spirite mincinoase” mărturisite, pentru că el îşi încheie cartea citând dovezi cum că Swedenborg a trecut prin experienţe de obsesie cumva asemănătoare cu ale sale. El citează din Jurnalul lui Swedenborg, 2957-2996, după cum urmează:

“Adesea când cineva vorbea cu mine, spiritele vorbeau prin mine. … Aceasta s-a întâmplat de multe ori; de exemplu azi de două ori. Nu pot să număr de câte ori, pentru că sunt aşa de multe. … Mai mult, ele au râs prin mine şi au făcut multe lucruri. … Ele introduc aceste lucruri în gândurile mele şi în timp ce sunt inconştient îmi conduc mâna să scriu astfel”.

Hartman mai spune despre Swedenborg:

“Este o chestiune de istorie că duşmanii lui Swedenborg, neînţelegând ispitele interioare sau controlul spiritelor, au spus că este nebun şi că a făcut câteva lucruri absurde şi nesăbuite în timp ce locuia în Londra. … El era sub controlul spiritelor care acţionau prin corpul său, vorbind prin el şi mişcându-i corpul ca şi cum ar fi fost al lor. … O parte din această perioadă de tranziţie a fost fără îndoială controlat de spirite rele. El spune că “tremura şi că era scuturat din cap până în picioare, şi a fost aruncat din pat cu faţa în jos”. … “Eram în ispită”, spune el, “m-au invadat gânduri pe care nu le-am putut controla … şi li s-a dat libertate deplină. … În timp ce aveam cele mai condamnabile gânduri, cele mai rele care puteau fi, Isus Cristos a fost prezentat în faţa vederii mele interioare””.

Domnul Hartman comentează: “Noi credem că acesta a fost un spirit rău care pretindea că era Cristos, după cum în cazul nostru spiritul a pretins a fi Dumnezeu”.

Ni se pare clar că Swedenborg a fost un mediu spiritist şi un mijloc avansat pentru promulgarea şi instalarea “doctrinei diavolilor” în privinţa “celor şapte ceruri şi şapte iaduri” etc., etc., până la dezgust. Totuşi d-nul Hartman îşi încheie cartea cu un elogiu adus lui Swedenborg, care, deşi recunoscut a fi uneori posedat de diavoli, credea că uneori era posedat şi controlat de spirite bune; în timp ce experienţa lui Hartman a confirmat Scripturile, că toate aceste spirite sunt “rele”, “înşelătoare”, “mincinoase”.

Mulţi sunt posedaţi de demoni acum

Într-o broşură intitulată “Natura alienării mintale; cauzele şi tratamentul ei”, de J. D. Rhymus, autorul arată că în multe cazuri alienarea mintală este numai o posesie demonică sau “obsesie”. El spune:

“În propriul meu caz ştiu că creierul nu era bolnav deloc; întreaga mea dispoziţie părea să fie intensificată de emoţii contradictorii care vuiau în pieptul meu. Eram complet învăluit şi invadat de gânduri, sau cu alte cuvinte gândul îmi venea ca ceva ce mă izbea, căutând să se exprime prin mine, fără a fi format sau generat prin acţiunea creierului meu, deşi complet conştient la timpul acela, cum sunt acum, că aveam în mine o putere care nu era voinţa mea sau puterea creierului meu, cum s-ar zice — totuşi era aşa de combinată şi manifestată prin puterile mele de acţiune, încât simţeam o mare epuizare a forţei nervoase şi o extenuare mintală când aceste stări scădeau”.

După ce îşi relatează cazul şi eliberarea lui din robia spiritelor rele, pe care el le presupunea a fi spiritele oamenilor răi morţi (se pare că şi el a fost un urmaş al lui Swedenborg), citează o scrisoare de la un medic din Filadelfia, datată 12 noiembrie 1884, după cum urmează:

“Domnişoara la care te referi în scrisoarea ta este o anumită domnişoară S ____ care a fost odată pacienta mea şi foarte intimă cu familia mea. Tatăl ei a fost căpitan de vas şi s-a pierdut pe mare, nimeni nu ştie când şi unde. Dorinţa ei de a afla ceva despre soarta lui a făcut-o să apeleze la un mediu spiritist. Ea a fost descoperită a fi un mediu foarte “sensibil” şi remarcabil. Ea n-a făcut nimic pentru a încuraja apropierea spiritelor, dar ele au venit cu toate acestea. I-au chinuit viaţa mult timp — cât de mult nu-mi amintesc. O făceau adesea să se dea jos din pat noaptea şi să facă tot felul de caraghioslâcuri groteşti. În final le-a îndepărtat repetând Rugăciunea Domnului la fiecare tentativă a lor. Al tău prieten sincer, ________”.

Acelaşi scriitor spune:

“Judecătorul Edmonds din New York îun spiritist renumit şi un mediu clarvăzător şi clarauzitor — acum decedatş, şi-a exprimat recent părerea că mulţi aşa-numiţi lunatici din ospicii sunt numai sub influenţa spiritelor. Judecătorul a spus: “Am fost folosit la tratarea a cincisprezece cazuri de alienare mintală sau mai degrabă de obsesie. Aceasta am spus-o la Academia de Ştiinţe din New York”.

Judecătorului i-au fost trimişi de către nişte preoţi catolici, după o încercare minuţioasă cu “rugăciuni şi apă sfinţită”, membri de-ai lor care erau medii, când erau rău tulburaţi, pentru a fi demagnetizaţi şi eliberaţi din strânsoarea spiritelor obsesive”.

 

Revigorarea spiritismului

Puţini sunt conştienţi în ce măsură este activ spiritismul acum; cum se revigorează treptat. Iată o relatare a vizitei Dr. Peebles din Melbourne, Australia, din acest an, 1897. El scrie pentru The Philadelphia Journal după cum urmează:

“Deşi venisem pentru odihnă, am fost imediat solicitat în serviciu activ şi am ţinut prelegeri în fiecare duminică seara, fie în sala Masonică (care are 1.300 de locuri), fie la Lyceum (700 de locuri), ambele fiind pline câteodată până la refuz. Am vorbit de asemenea în bisericile Unitariană şi Swedenborgiană, şi în biserica Australiană (presbiteriană), despre vegetarianism şi alte subiecte reformatoare.

Câteva medii spun că vor veni în Australia. Înainte de a pleca, permiteţi-mi să vă spun că presa din Melbourne spune că sunt deja 500 de medii în oraş şi în suburbii, în timp ce alţii spun că sunt 200, dar nu văd pe nici unul care să se compare cu doamna Freitag şi cu alţii. Nu pot, în mod conştient, să încurajez mediile să vină în Australia, decât dacă sunt în mod absolut medii cu probe de primă clasă. Pentru aceasta vociferează poporul — probe, probe, probe. Vechii spiritişti pleşuvi, care au avut probe în anii trecuţi, vreau să le reînnoiască, şi astfel caută probe în loc să treacă pe un plan mai înalt de armonie, frumuseţe şi adevăr spiritual, devenind propriile lor medii”.

Da; probele, bătăile, scrisul, mişcarea mesei şi chiar probele de materializare sunt numai începuturile spiritismului, şi nu scopurile dorite, căutate de spirite. Scopul căutat este posedarea, “obsesia”; şi cei care prin autocontrol puternic rezistă în mod constant controlului absolut al spiritelor sunt folosiţi ca “medii cu probe”, pentru a-i prinde pe alţii şi a-i îndemna pe alţii, ca şi în cazurile de mai sus, să treacă “pe un plan mai înalt de armonie” cu spiritele înşelătoare, amăgitoare, înrobitoare şi demonizante.

Un ziar englezesc numit Black and White dă o relatare detaliată şi ilustrată a apariţiilor recente din oraşul Tilly-sur-Seulles, Normandia, Franţa. El spune că apariţiile sunt ale Fecioarei Maria şi au continuat timp de câteva luni şi sunt pe deplin confirmate. El continuă:

“Apariţiile, care arareori sau niciodată nu seamănă una cu alta chiar şi pentru aceiaşi văzători, întotdeauna fie se ridică de la pământ, ca şi în cazul celor ale vrăjitoarei din Endor, sau apar treptat, puţin câte puţin, întâi un picior, apoi o mână, şi aşa mai departe, la mică înălţime. Totul este o prezentare foarte bizară.

Câmpul de ovăz călcat în picioare, ulmii jupuiţi de ramuri de către vânătorii de relicve, gardul viu rupt, protejat de sârmă ghimpată şi decorat cu statui, chipuri, rozarii, ghivece de flori şi lumânări votive, rămân ca să atesteze o credinţă în supranatural nu mai puţin puternică decât a fost în timpurile medievale”.

Black and White, după ce citează din Croix du Calvados (organul de presă oficial al episcopului Romano-Catolic al diocezei), că, “Deşi nu se poate îndoi de faptul apariţiilor, este înclinat tot mai mult să le atribuie intervenţiei diavoleşti”, adaugă:

“Dacă este ceva calculat, acesta este calculat ca să le facă de un interes şi mai mare în ochii lumii care, la sfârşitul secolului al 19-lea, se arată în mod special gata să se bălăcească în satanism, în ghicirea în cristal, în astrologie, teosofie, spiritism şi magie, atât neagră cât şi albă. Punctele principale în favoarea acestei decizii clericale par să fie că unul pe nume Vintras, care locuia într-o moară veche, care mai există pe malurile Seulles-ului, mai jos de vechiul sat Tilly, a profeţit aceste apariţii în jurul anului 1830. Vintras a fost condamnat ca vrăjitor şi încarcerat la Caen la cererea Papei Grigore al XVI-lea. El a pretins că a fost “inspirat” de Arhanghelul Mihail. Destul de curios, un alt “profet”, pretinzând a fi inspirat de un alt Arhanghel, adică de Gabriel — şi anume d-ra Cuedon, care a făcut senzaţie în ultimul timp la Paris şi pe care un anumit abate o declară a fi “posedată” mai degrabă decât “inspirată”, a profeţit aceleaşi apariţii la Tilly cu două săptămâni înainte ca ele să înceapă”.

Deviza lui Satan pare a fi: orice pentru a înşela şi a dezorienta omenirea şi a împiedica să le parvină adevărul acum potrivit pentru ei. Dintr-un ziar spiritist englezesc, The Light, cităm o declaraţie recentă de la o şedinţă, după cum urmează:

“La o şedinţă care a fost ţinută într-o seară la invitaţia unei mame care tocmai îşi pierduse un fiu iubit, printre alte fenomene a fost văzută o lumină deosebită. Era în forma unui frumos glob strălucitor, al cărui centru era o strălucire albastră de mare intensitate. Părea a fi la o distanţă nemăsurată, peretele camerei neoferind nici o piedică pentru cei care-l priveau, şi a rămas acolo cam o jumătate de oră, apoi s-a pierdut treptat din vedere.

Toţi cei prezenţi au fost cuprinşi de un sentiment de adâncă reverenţă şi veneraţie. Controlul îadică, spiritul care stăpânea mediulş a explicat că aceasta a fost într-adevăr Lumina lui Cristos, care, spre dovedirea credinţei care este acum foarte general susţinută de creştinii din fiecare denominaţie, se apropie treptat de Pământ; şi în împlinirea cuvintelor Sale, spuse cu două mii de ani în urmă, El vine să-Şi stabilească Împărăţia, domnia iubirii şi fraternităţii universale printre noi.

Controlul a mai spus: “Scrie astfel editorului publicaţiei The Light, spune-i că lumina vine la toţi oamenii. Ea devine mai strălucitoare zi după zi. Aceasta este Lumina care trebuie să lumineze pe toţi oamenii care vin în lume. Iubirea este întrupată în ea. Adevărul o aduce. Înţelepciunea o învaţă. Credinţa o dezvăluie. Speranţa o nutreşte. Justiţia o râvneşte. Gloria o însoţeşte. Pacea o cere. Puterea o aşteaptă. Această lumină remarcabilă este însoţită de oştiri de îngeri; de locuitori din sferele Celui Binecuvântat; de cuceritori puternici; de cei ale căror păcate, fiind ca stacojiul, acum strălucesc tare în această Lumină. Bine desăvârşit, om desăvârşit, lumină desăvârşită.”

Îngeri minunaţi au înconjurat mediul. Lumina a apărut în spatele ei; dar plăcerea ei a fost să ştie că cea mai mare slavă a strălucit atunci când a vorbit de puterea lui Cristos. Deşi n-a văzut cea mai mare slavă a Luminii, ea a văzut-o departe, departe, având o strălucire de stea”.

Întocmai cum la prima venire a lui Isus spiritele rele L-au recunoscut, spunând: “Te ştiu cine eşti”. “Ce avem noi cu Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu?”, şi după cum au mărturisit despre apostoli: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii”, la fel astăzi, după cum am văzut, unii din ei vor mărturisi ocazional pentru adevăr, vor recomanda Studiile în Scripturi etc.; dar toţi oamenii vor fi în siguranţă dacă vor presupune că toate acestea sunt cu un scop: ca o “momeală” pentru cei care sunt interesaţi sau caută lumina în aceste moduri, pentru a-i conduce în cele din urmă într-un întuneric dens. Să ne amintim tot timpul că aceste înşelări vor deveni atât de îndrăzneţe şi se pare că vor fi susţinute de adevărul avansat, încât să “înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. Matei 24:24-26.

În aceste împrejurări există doar o singură cale sigură. Nu trebuie să staţi nemişcaţi cu ochii închişi, copleşiţi de panică: aceasta va fi imposibil, foarte curând. Trebuie să-L acceptaţi pe deplin pe Isus Cristos răscumpărătorul rasei ca Mântuitorul şi Învăţătorul vostru, şi să fiţi stăpâniţi numai de spiritul Său al adevărului exprimat omului prin Cuvântul Său — Biblia. Dacă veţi face astfel veţi fi păziţi prin puterea lui Dumnezeu de toate capcanele celui rău; căci Evanghelia “este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (şi se supune).

Putem judeca la ce mare pericol se expun oamenii din creştinătate când ne amintim că aproape toţi se ostenesc sub înşelarea lui Satan, prima dată enunţată către mama Eva în Eden — spre înşelarea şi căderea ei. El a spus atunci: “Hotărât că nu veţi muri”. De atunci încoace el şi-a menţinut poziţia şi majoritatea din poporul lui Dumnezeu crede afirmaţia lui Satan şi nu crede Cuvântul Domnului — susţinând că de fapt nimeni nu moare, ci atunci când aparent are loc moartea, persoana este astfel făcută “mai vie ca oricând”. Crezând că nimeni nu este de fapt mort, nu ne putem mira că creştinătatea respinge total doctrina Bibliei, că singura speranţă pentru o viaţă viitoare stă în promisiunea lui Dumnezeu a unei “învieri a MOR|ILOR”, şi o face absurdă pretinzând că este numai o înviere a corpului care a murit — despre care apostolul declară că nu va fi înviat niciodată — ci că este înlocuit cu un corp nou atunci când sufletul, fiinţa este înviată. 1 Corinteni 15:12-18 şi 36-38.

Ca dovadă a pericolelor din această direcţie observăm faptul că într-un număr foarte recent al publicaţiei “Ram’s Horn”, un ziar ortodox radical din Chicago, a fost publicată pe copertă, la exterior, o gravură colorată reprezentând o mamă creştină cu mâinile împreunate, rugându-se lângă un mic mormânt decorat cu flori, în timp ce chiar înaintea ei era arătat conturul ca o umbră al copilului ei apropiindu-se de ea. Editorul lui Ram’s Horn şi cititorii lui, la fel ca toţi ceilalţi creştini nominali care neglijează învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu asupra acestui subiect, sunt chiar pregătiţi pentru ca înşelările lui Satan să-i prindă în cursă.

Observaţi de asemenea următoarele, extrase din numărul din 2 ianuarie 1897 al publicaţiei The Philosofical Journal (spiritist). Sub titlul “Gândire Progresistă”, redactorul citează din discursul Rev. T. DeWitt Talmage din 6 decembrie 1896, după cum urmează:

“Chiar şi Talmage a progresat de la vechea credinţă şi acum crede în întoarcerea spiritului în această lume a noastră după moarte. În 6 decembrie el a ţinut o predică la Washington despre “Lumea Cerească”, arătând slujirea “celor plecaţi” în acea stare de existenţă. Ca răspuns la întrebarea: “Ce fac cei plecaţi acum?” el a spus: “La întrebarea aceasta este mai uşor de răspuns decât aţi putea presupune”, şi adaugă:

“Mâna lor şi-a uitat îndemânarea, dar spiritul are aptitudini tot atât de superioare celor cinci degete, după cum supranaturalul este superior umanului. Motivul pentru care Dumnezeu le-a luat ochiul şi mâna şi creierul a fost pentru a le da ceva mai flexibil, mai uşor de mânuit, mai îndemânatic, mai spornic”.

Dr. Talmage spune că spiritele, eliberate din corpul material, sunt “mai flexibile, mai îndemânatice”, şi “sunt tot la vechile lor ocupaţii”, dar cu aptitudini foarte mult îmbunătăţite. El argumentează acestea astfel:

“Vă puteţi imagina că acea afluenţă de aptitudini a dispărut şi s-a sfârşit la moarte? Cum să fie aşa, când ei se pot aştepta la mai mult şi când au o apreciere mai profundă a frumosului, şi stau chiar în mijlocul războaielor unde se ţes apusurile, curcubeele şi dimineţile de primăvară.

Sunteţi atât de mărginiţi încât să presupuneţi că deorece pictorul îşi lasă şevaletul, iar sculptorul dalta şi gravorul cuţitul, de aceea acel gust pe care şi l-au extins sau l-au intensificat timp de patruzeci sau cincizeci de ani este şters complet?

Aceşti artişti, sau prieteni ai artei, au lucrat pe Pământ cu material brut, cu un creier imperfect şi cu o mână slabă. Acum ei şi-au dus arta în libertăţi mai mari şi în perimetre mai largi.

Ei sunt încă la vechile lor ocupaţii, dar fără oboseală, fără limitări, fără piedicile atelierului terestru”.

Ca răspuns la întrebarea cu ce se ocupă medicii de când au trecut “dincolo”, el spune că “sunt ocupaţi în vechea lor profesie”, şi adaugă:

“Nu există nici o boală în cer, dar multă boală pe Pământ, multe răni în diferitele părţi ale domeniului lui Dumnezeu care să fie vindecate şi îngrijite. Acele suflete glorioase coboară, nu în cabrioleta înceată a doctorului, ci cu viteza fulgerului.

Nu puteţi înţelege de ce acel pacient s-a făcut bine după ce toţi doctorii pricepuţi au spus că trebuie să moară. Poate că l-a atins Abercrombie. Nu m-aş mira dacă s-ar fi întors să-i vadă pe unii din vechii săi pacienţi. Cei care s-au bucurat să vindece bolile şi vaiurile de pe Pământ, plecaţi la cer au revenit ca remedii bune”.

Apoi el propune altă întrebare: Ce fac acum toţi cei plecaţi — care în viaţa pământească au fost “ocupaţi şi şi-au găsit bucuria principală în a face bine”. El răspunde: Ei “îşi continuă munca”.

“John Howard vizitează închisori; femeile moarte din nordul şi sudul câmpurilor de luptă caută încă peste tot răniţi; George Peabody încă îi veghează pe cei săraci; Thomas Clarkson încă are grijă de cei înrobiţi — toţi cei care au făcut bine pe Pământ sunt mai ocupaţi de când au murit decât înainte. Piatra funerară nu este sfârşitul, ci punctul de plecare”.

După aceea el conchide cu acest limbaj foarte categoric:

“Am ţinut această predică pentru a vă arăta că prietenii voştri morţi sunt mai vii ca oricând; pentru a vă face să tânjiţi după cer; pentru a vă da o vedere lărgită a gloriilor care vor fi descoperite”.

Fără nici cea mai mică îndoială deci, Dr. DeWitt Talmage este spiritist. El nu pretinde acest nume, dar învaţă marile doctrine ale filosofiei noastre şi admite fenomenele logice ale întoarcerii spiritului ca să-i viziteze pe muritori — medicii spirite să-i atingă şi să-i vindece pe cei care au fost abandonaţi morţii de către medicii muritori — să-i viziteze pe cei din închisori pentru a le alina suferinţa — să-i vegheze pe cei săraci — să aibă grijă de cei înrobiţi — şi în această lucrare să fie “mai activi de la moarte încoace decât înainte!”

Dacă “cei plecaţi sunt mai vii decât au fost vreodată” — după cum afirmă Dr. Talmage în remarcile sale de încheiere — atunci este evident că el n-a greşit când a spus că “piatra funerară nu este finalul, ci punctul de plecare” — “uşa” spre viaţa pe un plan mai înalt, intrarea în starea activităţii fără sfârşit, a marilor posibilităţi şi a înaintării veşnice.

Dacă Dr. Talmage s-a gândit mai mult la aceste mari adevăruri decât la poziţia sa clericală, atunci ar trebui să se declare în mod deschis ca spiritist.

În toate bisericile se infiltrează repede filosofia spiritistă, şi curând ele trebuie, fie să adauge la crezul lor fundamental aceste mari şi însufleţitoare adevăruri, fie să se afunde în uitare în secolul al 20-lea, când ciclul evoluţiei va fi complet încheiat”.

Cine poate contesta logica redactorului spiritist când susţine că Dr. Talmage este un spiritist care se abţine de la recunoaşterea completă a identităţii sale? Cine se poate îndoi că sutele de mii de oameni care au citit acel discurs în numeroasele ziare care publică în mod regulat discursurile Dr. Talmage, au acceptat fiecare punct al sugestiei lui otrăvitoare, nescripturale, ca evanghelie; fiindcă este în deplin acord cu ceea ce au fost învăţaţi de la alte amvoane şi în special la serviciile funerare? Vai! Milioanele de creştini sunt gata, copţi pentru lucrarea rea a acestor spirite înşelătoare.

Observaţi următorul anunţ despre prestaţiile şi probele spiritiste date recent în Muskegon, Michigan: este prezentat cu litere de tipar şi ilustrat cu gravuri reprezentând forme neclare etc. — şi ne-a fost trimis prin providenţa Domnului chiar la timp pentru a-l menţiona aici. Sună astfel:

“Sala Operei, sub auspiciile Societăţii Filosofico-Religioase din Boston, Massachusetts, duminică seara, 11 aprilie 1897.

Materializări ale spiritelor, minunate viziuni supranaturale, bătăi spiritiste, scriere pe tăbliţe, mese şi scaune plutitoare, remarcabile dovezi ale minţii umane, o fiinţă umană izolată de obiectele înconjurătoare plutind în aer. Iată minunile de astăzi! Reflectaţi asupra marii întrebări a acestui ceas: Există o lume a spiritelor? Şi care este destinul omului? Vreţi să vă convingeţi că există o viaţă de apoi? Credeţi în nemurire? Credeţi într-o lume a sufletului? Sau credeţi că moartea sfârşeşte totul?

Dr. Loyd Cooke, asociat neîntrecut al mediilor spiritiste, asistat de mai multe medii renumite, va realiza la scenă deschisă unele dintre cele mai uimitoare materializări văzute vreodată în această ţară.

Unele dintre probele care au loc de obicei în prezenţa acestor medii sunt următoarele: O masă se ridică la 4-5 picioare de la podea şi pluteşte în aer. Mâini şi feţe de spirite sunt văzute clar şi sunt recunoscute de prietenii lor. O putere nevăzută cântă la chitară şi o trece împrejurul camerei. Mâini care se văd aduc flori şi le dau spectatorilor. Sună clopoţei, se cântă la harpe, şi alte probe de natură uimitoare au loc în prezenţa acestor medii minunate, dacă sunt respectate cu stricteţe condiţiile.

O noapte de manifestări uimitoare! Se trage vălul aşa încât toţi să poată privi în lumea spiritelor şi să vadă multe lucruri stranii şi senzaţionale.

Clerul, presa, eruditele sinoade şi concilii, filosofi şi oameni de ştiinţă înţelepţi, de fapt întreaga lume a calificat aceste idealisme filosofice a fi un lucru uluitor. Sunteţi puşi faţă în faţă cu spiritele. Un pian mare cântă fără să fie atins de vreun suflet viu. Şi multe forme spirituale pe scenă — uneori opt sau zece deodată — sunt o dovadă clară a autenticităţii acestor medii. Ele s-au perfecţionat timp de trei ani pentru scopul special de a demonstra faptele puterii spiritelor în plină lumină de gaz!

Puterile invizibile produc în mod constant manifestări noi şi uimitoare pentru a converti pe cei sceptici şi pentru a întări pe cei care cred. Vino şi convinge-te. Nu te lua după vorbele nimănui. Cercetează şi convinge-te cu ochii tăi. Lasă-te condus de propria ta raţiune. Nu crede nimic din ce auzi! Fiecare bărbat şi fiecare femeie are dreptul să vadă şi să gândească.

Mulţi întreabă: “Există vreun adevăr în spiritism?” Dacă veţi participa la această şedinţă cu aceste medii noi, nu vă veţi mai îndoi niciodată că spiritele revizitează Pământul şi pot fi văzute şi recunoscute de prietenii lor. Ele vor sta lângă voi şi vor da mâna cu oricine le va cere. Nu uitaţi, această şedinţă nu este ca celelalte la care aţi fost. Formele văzute aici nu se tem de voi, ci vor veni atât de aproape de voi încât nu vă veţi putea îndoi de identitatea lor şi vă vor convinge că nu sunt carne de pe acest Pământ. Nimeni care a participat vreodată la aceste şedinţe nu se poate îndoi de autenticitatea acestor medii. Nu uitaţi, acestea sunt medii dezvoltate de curând, tocmai sosite în acest loc, şi sunt recunoscute de către toţi cei care le-au văzut, că au cel mai puternic cerc care a fost adus vreodată în această ţară. Nu la întuneric, ci în plină lumină. Veţi simţi atingerea lor. Veţi vedea formele lor imateriale. În lumină clară, deplină! Vor fi folosite toate mijloacele posibile pentru a lămuri pe spectatori dacă aceste aşa-zise minuni sunt puse în scenă cu ajutorul spiritelor sau sunt rezultatul mijloacelor naturale.

Vor fi alese de către spectatori comitete pentru a ajuta şi pentru a raporta opiniile lor în ceea ce priveşte scopul şi provenienţa multor lucruri foarte ciudate care vor fi arătate în timpul serii. Aceasta se va face pentru ca fiecare persoană care va participa să poată afla adevărul cu privire la aceste probe, dacă ele sunt autentice sau sunt rezultatul unor trucaje experte. Uşile se deschid la ora 7:15. Programul începe la ora 8. Se va percepe o taxă mică de intrare”.

 

Spiritele organizează acum biserici

Constatând că bisericismul este popular şi că oamenii pe care ei încearcă să-i prindă în cursă cer o anumită doză de formalism, spiritiştii organizează “biserici” pentru “închinarea” şi “lauda Atotbunului” — numele pe care ei îl folosesc în loc de Dumnezeu. Dar deoarece spiritiştii avansaţi nu cred într-un Dumnezeu personal, acest nume reprezintă pentru ei doar toate spiritele bune, printre care îi numără pe Thomas Paine, Shakespeare, Iuda şi Nero, precum şi pe Cristos, Confucius şi Buda. În aceste “biserici” — “Spiritiste ”, “Teosofice ” şi “Creştin Ştiinţifice”, toate de acelaşi cult şi toate îndrumate (mulţi dintre adepţii lor fără să ştie) de acelaşi spirit conducător — Satan — predicatorii şi evangheliştii sunt în general femei, în contrast marcant (oricare ar fi explicaţia) cu acea cale urmată de Capul singurei şi adevăratei Biserici, Domnul nostru Isus — care a numit doisprezece apostoli şi şaptezeci de evanghelişti, toţi fiind bărbaţi.

Ziarele au dat o relatare a serviciului de botez spiritist de la “Prima Biserică a Spiritiştilor”, Pittsburg, duminică 13 decembrie 1896, de d-na Ida Whitlock din Boston, după cum urmează:

“Când părinţii şi naşii copiilor erau adunaţi, diaconii bisericii au adus o frânghie lungă împodobită cu flori, cu care i-au legat pe participanţii la ceremonie. D-na Whitlock i-a dat fiecărui copilaş un mic bucheţel de garoafe, luându-l dintr-un vas de argint. După ce a terminat această ceremonie, d-na Whitlock a luat alt vas de argint, şi, înaintând spre fiecare copil, a înmuiat în vas un trandafir şi a stropit feţele celor care urmau să fie botezaţi, spunând în acelaşi timp: “Eu, Ida Whitlock, printr-o putere încredinţată mie, te botez pe tine, Anna Marie Klotz, în numele Atotbunului”. Alderman Klotz, din Allegheny, este tatăl acestui copil”.

Puterea încredinţată doamnei Whitlock cu siguranţă nu era de la Tatăl, nici de la Fiul, nici de la Spiritul sfânt; şi suntem încredinţaţi că era de la cel care susţine toate probele, scamatoriile, minciunile şi obsesiile: “Potrivnicul vostru, Diavolul”. 1 Petru 5:8.

“În cămăruţe interioare”

Fratele Thori din St. Paul, Minn., ne-a trimis cartea de vizită a unui anume Dr. Snyder din acel oraş, care se prezintă a fi un spiritist creştin şi care pretinde că el şi alţii ţin şedinţe regulate în care Domnul ca fiinţă spirituală se arată ochilor lor muritori. El spune că aceste manifestări au fost văzute de aproximativ patruzeci de persoane. Trei dintre ei au primit “comuniunea” direct din mâna Domnului. Cartea de vizită primită conţine şaisprezece texte din Biblie, printre care sunt următoarele:

“Dumnezeu este duh”.

“Eu sunt Lumina lumii”.

“Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Ioan 14:21.

În partea de sus a cărţii de vizită sunt scrise cu litere mari de tipar aceste cuvinte:

“L-A|I VĂZUT PE DOMNUL? DACĂ NU, DE CE?”

Fratele Thori remarcă faptul că doctorul pare a fi foarte pios şi declară credinţă în răscumpărare şi în restabilire. Această întâmplare i-a amintit imediat fratelui Thori de afirmaţia din Studii în Scripturi, Volumul 2, pagina 158, care sună după cum urmează:

“Printre alte asemenea lucruri unii dintre ei învaţă că Cristos este prezent, şi nu ne îndoim că nu va trece mult şi vor ţine şedinţe la care vor pretinde că-L arată “în cămăruţe interioare”” (Mat. 24:26). Fratele T. a atras atenţia doctorului asupra acestei Scripturi şi asupra acestei aplicări a ei; dar el era atât de vrăjit de spiritele înşelătoare încât n-a putut face nici o aplicare a ei la propriile sale experienţe. A declarat că aceasta se referea la unii escroci ridicoli cum ar fi Schweinfurth.

Aici vedem mai mult din tactica lui Satan: el pune pe un escroc împotriva altuia. Câţiva oameni slabi la minte sunt amăgiţi ca să gândească şi să pretindă că ei sunt “unii dintre cei mari” ­— Cristoşi etc. — şi prin puteri hipnotice amăgindu-i pe unii la “cerurile” lor, dezgustă astfel pe oamenii mai raţionali, care, crezând că aceste înşelări împlinesc sfera avertizării Domnului nostru, nu sunt în gardă împotriva înşelărilor mult mai subtile ale spiritismului, care atrag tot mai mult pe zi ce trece.

Apoi iarăşi, credincios caracterului lui de înşelător ce este, Satan începe toate aceste prestaţii cu cei pe dinafară evlavioşi. El pune momeală în cârligul său când pescuieşte oameni. Se va constata că acei creştini care se conduc după propria lor voinţă, indiferent de moralitatea sau de credinţa lor, vor fi expuşi curselor marelui vrăjmaş. Supunerea totală a voinţei lor voinţei lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată în Cuvântul Său, este absolut necesară pentru a învinge lumea, trupul şi diavolul.

 

“Nu suntem în neştiinţă de planurile lui”

Fără îndoială că unii vor fi surprinşi când vom afirma că după înţelegerea noastră “Ştiinţa Creştină”, “Teosofia”, “Mesmerismul”, “Clarviziunea” şi “Hipnotismul”, precum şi “Swedenborgianismul” sunt toate înrudite cu spiritismul şi sunt intenţionate de “spiritele înşelătoare” să subjuge şi să “aibă trecere” la diferite clase din omenire care se trezesc acum din amorţeala minţii, şi să le orbească ochii faţă de adevărul cu privire la Domnul şi la Cuvântul Său. 2 Corinteni 4:4.

Ştiinţa Creştină” prin numele ei atractiv dar înşelător, nu mai puţin prin afirmaţiile ei mincinoase că nu există durere, nici boală, nici moarte, nici păcat, nici diavol, nici Mântuitor — şi nici nu este nevoie de unul — prin însăşi absurditatea pretenţiilor ei atrage pe cei curioşi; şi prin nevinovăţia ei aparentă şi prin “fapte bune” îi prinde în cursă pe cei care nu sunt în gardă şi care nu sunt instruiţi, care nu cunosc “adâncimile Satanei” (Apoc. 2:24). Procedurile lor pentru tratarea bolilor “imaginare” par inofensive, dar sunt oare tratamentele lor mai puţin de la demoni şi mai mult de la Dumnezeu decât cele ale spiritiştilor? În timp ce o credinţă curată în primele principii ale doctrinei lui Cristos nu trebuie înlocuită cu bunele moravuri, acestea din urmă trebuie totuşi considerate ca însoţitori ai fiecărei manifestări a favorii şi puterii divine. De aceea, toţi cei care tăgăduiesc pe Domnul nostru Isus ca Răscumpărătorul omenirii, “care Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi”, nu sunt ai lui Dumnezeu, iar “lucrările lor uimitoare”, fie că sunt bune sau rele, nu trebuie puse pe seama puterii divine.

Unii ar putea întreba dacă Satan şi asociaţii lui pot fi acuzaţi pe de o parte de cauzarea bolii şi a morţii (Evrei 2:14), iar pe de altă parte de vindecarea bolnavilor şi scoaterea demonilor. N-ar părea aceasta să fie împotriva propriei sale împărăţii, ceea ce nici o fiinţă inteligentă nu poate presupune. “Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat împotriva lui însuşi; deci, cum va dăinui împărăţia lui?” Matei 12:25, 26; Marcu 3:24-26.

Foarte adevărat; şi aceasta arată la ce strâmtoare este adus “stăpânitorul lumii acesteia” prin marea creştere a inteligenţei care a strălucit peste lume în ultimul secol. Demonii trebuie să se prefacă a fi “îngeri de lumină”, învăţători ai adevărurilor avansate şi medici buni, atât ai sufletului cât şi ai trupului, pentru a prinde din nou în capcană pe cei care caută pe Dumnezeu bâjbâind, poate Îl vor găsi (Fapte 17:27). Cuvintele inspiraţiei ne dau de înţeles că lupta lui Satan pentru a păstra controlul asupra omenirii va fi în mod deosebit disperată la sfârşit — înainte de a fi “legat” pentru o mie de ani ca să nu mai poată înşela neamurile. Apoc. 20:1, 2.

Aici va fi una din “puterile mincinoase” menţionate de apostolul Pavel, cărora poporul Domnului pentru a le face faţă va avea nevoie de “toată armătura a lui Dumnezeu, ca să se poată împotrivi în ziua cea rea” (2 Tes. 2:9-12; Efes. 6:11-13). Noi suntem acum în perioada în care apostolul ne previne să fim în mod special în gardă împotriva “duhurilor înşelătoare şi a unor învăţături ale demonilor” (1 Tim. 4:1). Aici apostolul Petru ne spune, să “aveţi grijă să nu vă lăsaţi târâţi îînşelaţiş de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să nu vă pierdeţi tăria” (2 Pet. 3:17). Prin urmare, Domnul ne spune să veghem şi să ne rugăm ca să scăpăm de amăgirile care vor fi atât de puternice încât “să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24:24). În vederea acestor preveniri, nu ne aşteptăm noi oare la “puteri mincinoase”, la minciuni din partea spiritelor rele? Ba mai mult; ne aşteptăm la mult mai multe în următorii câţiva ani decât au visat chiar şi spiritiştii până acum.

Puterile satanice, malefice

Dar dacă Satan şi credincioşii lui au cunoştinţă de mijloacele tămăduitoare şi de pricepere în aplicarea lor, să nu uităm că el are şi o mare putere malefică. Acest lucru a fost deja demonstrat. Să luăm cazul lui Iane şi al lui Iambre, al celebrelor medii şi magicieni din Egipt, care în prezenţa lui faraon au reprodus multe din minunile făcute de puterea divină prin Moise şi Aaron. Ei au putut să-şi transforme toiegele în şerpi; de asemenea au transformat apa în sânge; au făcut şi broaşte, deşi n-au putut reproduce plăgile păduchilor etc. Exodul 7:11, 22; 8:7.

Avem toate motivele să credem că spiritele decăzute au învăţat considerabil în cei patru mii de ani trecuţi, şi ele au astăzi o sferă a puterii mult mai mare. Suntem înclinaţi să credem că plăgile lăcustelor şi mulţimea dăunătorilor agriculturii, şi sporii şi microbii care îmbolnăvesc şi afectează viaţa omului şi a animalelor în timpurile recente, pot fi manifestări ale aceleiaşi puteri a răului. În mod asemănător, Satan este “domnul puterii văzduhului” şi este destul de răuvoitor aşa încât să-şi exercite puterile în măsura permisiunii divine. Aceasta poate justifica în parte marile inundaţii, cicloane şi tornade din anii recenţi.

Dar desigur, ar întreba unii, astfel de forţe ale naturii nu sunt lăsate în seama demonilor, nu?

Nu în întregime — desigur că nu; altfel ne-am putea îndoi că lumea ar mai putea fi locuită. Să luăm cazul lui Iov: de îndată ce restricţiile divine asupra lui Satan au fost retrase, el i-a mişcat pe sabeeni să fure vitele lui Iov şi să-i ucidă servitorii; a făcut să vină foc din cer, care a ucis şi a ars turmele de oi ale lui Iov; i-a trimis pe caldeeni să fure cămilele lui Iov şi în final a produs un ciclon care a lovit casa în care copiii lui Iov petreceau împreună, a distrus casa şi i-a ucis pe cei care o locuiau, şi de îndată ce i s-a permis, a atacat persoana lui Iov cu boală. Iov 1:9-2:7.

Nu există nici o îndoială că Satan şi legiunile lui sunt la fel de capabile şi dispuse ca în trecut să facă tot răul pe care înţelepciunea divină ar vedea potrivit să-l permită. De aceea rămâne numai să observăm că Dumnezeu a prezis că le va permite să aibă putere mare la sfârşitul acestui veac, şi a arătat motivul pentru care face aceasta. El ne spune că este pe punctul de “a-Şi vărsa mânia, va sufla focul furiei Sale” peste omenire, ca pedeapsă pentru păcat şi ca o corecţie în dreptate; pentru a umili omenirea şi a o pregăti pentru binecuvântările Împărăţiei Milenare. Toţi suntem familiari cu pedepsele prezise în cartea Apocalipsei care sunt pe punctul de a fi vărsate peste lume la sfârşitul şi în timpul judecăţii acestui veac. Plăgile care au venit peste Egipt au fost ilustraţii ale acestora — chiar dacă plăgile care vin sunt descrise în simboluri. Dar să ne amintim întotdeauna de grija lui Dumnezeu pentru poporul Său, de a-l păzi de orice calamitate care n-ar produce sub supravegherea divină unele lecţii sau experienţe valoroase; şi să ne amintim că El poate şi vrea să ţină sub control mânia oamenilor şi a demonilor şi să restrângă restul care ar împiedica marile Sale scopuri.

Următoarele cuvinte ale Rev. A. B. Simpson sunt chiar la subiect:

“Se spune de asemenea că practicile spiritismului şi ale magnetismului animal, ale clarviziunii etc. sunt urmate de vindecarea bolilor. Nu vom nega că în timp ce unele din manifestările spiritismului sunt escrocherii, există unele care fără îndoială sunt supranaturale şi sunt produse de forţe pentru care ştiinţa fizicii nu are nici o explicaţie. N-are nici un rost a se încerca înfruntarea acestui monstru înspăimântător al spiritismului, în care, după cum spune Joseph Cook, se află, poate, marele DACĂ al viitorului imediat al Angliei şi al Americii, cu o negare grăbită şi superficială a faptelor, sau cu o explicare a lor ca trucuri ale prestidigitaţiei. Ele sunt adesea fără îndoială reale şi supranaturale. Ele sunt “duhuri de demoni care fac semne”, adunând pe oameni pentru Armaghedon. Ele sunt forţele reînsufleţite ale magicienilor egipteni, ale oracolelor greceşti, ale haruspiciilor romani, ale vracilor indieni. Ele nu sunt divine, nu sunt atotputernice, dar sunt mai mult decât omeneşti. Domnul nostru ne-a avertizat în mod expres în privinţa lor, şi ne-a spus să le încercăm, nu după puterea lor, ci după roadele lor, după sfinţenia lor, după umilinţă şi după omagierea numelui lui Isus şi a Cuvântul lui Dumnezeu; şi însăşi existenţa lor face, cu atât mai imperativ, ca noi să fim în stare să prezentăm împotriva lor forţele vii ale unui creştinism sfânt — asemenea toiagului lui Moise care le-a înghiţit pe ale vrăjitorilor şi la sfârşit a redus la tăcere puterea lor limitată”.

În concluzie, să asculte Israelul spiritual Cuvântul DOMNULUI către Israelului trupesc:

“După ce vei intra în ţara pe care DOMNUL Dumnezeul tău ţi-o dă, să nu te înveţi să faci după UR<CIUNILE NEAMURILOR ACELORA. Să nu se găsească printre voi nimeni care … FOLOSEŞTE GHICIREA, nici un prezicător al viitorului, sau care face farmece, sau cititor în stele, sau descântător, nimeni care să întrebe pe cei care cheamă duhurile sau spiritist, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea DOMNULUI; şi din cauza acestor urâciuni, DOMNUL Dumnezeul tău îi va izgoni dinaintea ta”. Deuteronomul 18:9-12.

“Dacă vi se zice însă: “Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi care mormăie”, răspundeţi: “Nu va ÎNTREBA OARE un popor PE DUMNEZEUL SĂU? Va întreba el pe cei MOR|I pentru cei VII? La lege şi la mărturie!” Căci, dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” Isaia 8:19-20.

 

Rapoarte recente asupra spiritismului

Cele ce urmează au fost publicate în Turn pe părţi, în câteva numere din iunie şi iulie 1897. De atunci, mulţi care le-au citit au trimis rapoarte de confirmare. Printre cele suficient de interesante pentru publicare sunt cele pe care le dăm în continuare.

În Allegheny Record din 9 septembrie 1897 este raportată o adunare religioasă în aer liber a spiritiştilor şi teosofilor, de către o doamnă din Allegheny care spune:

“Mărturisesc sincer că n-am petrecut două săptămâni mai fericite decât cele petrecute în aşa­-zisa “pepinieră a spiritismului, de la Cassadaga Camp, Lily Dale, N. Y.”

Dacă noi ca creştini ne-am putea deschide inimile faţă de adevărul prezentat acolo în această sesiune a unor astfel de intelecte uriaşe cum sunt Lyman C. Howe din Fredonia, judecătorul Richmond din Meadville, Dr. Hicks din New York, d-na Carrie E. Twing din Westfield, N. Y.; d-na Sheets din Michigan, Annie Besant şi alţii — dacă, repet, învăţăturile tuturor acestor reprezentanţi ai credinţei ar putea fi primite în inimi sincere, fără prejudecăţi, atunci ar fi aşa o expansiune sufletească, încât ar trece de limitele înguste ale inteligenţei ortodoxe medii, iar spiritismul, în loc să fie evitat ca ceva anormal sau sinistru, nevrednic de gândirea şi atenţia unei minţi inteligente, ar primi cel puţin avantajul unei încercări corecte.

Mă întreb câţi din cei care sunt legaţi de prejudecăţile ortodoxe ştiu că această credinţă este fondată pe principii fixe asemenea timpului însuşi, şi că cercetătorii sinceri vor găsi că aceşti ucenici ai spiritismului depăşesc sfera de cunoştinţe a criticilor lor creştini (?) în chestiuni care aparţin de dezvăluirea vieţii pe un plan mai înalt?”

Despre învăţătorii teosofi actuali ea spune:

“Printre instructorii cei mai renumiţi erau domnul şi doamna de’Ovies, Julian Segunda de’Ovies, delegat pentru America al Ordinului Bhagavat-Gita, cunoscut mai bine ca “Ordinul celor Optzeci”, cel mai vechi ordin al adepţilor ocultelor din lume, care este maestrul suprem al ordinului Cairo, Egipt. El învaţă psihologia practică, puritatea, cumpătarea în toate lucrurile, iubirea pentru omenire şi sinceritatea; să ne cunoaştem pe noi înşine, ca să putem atinge starea perfectă de bărbaţi şi femei, şi să ne apropiem tot mai mult de lumina cosmică, din care noi suntem doar scântei; să dezvoltăm divinitatea în noi, pentru a putea vindeca pe bolnavi şi a mângâia pe suferinzi, exact cum a făcut marele mediu, Isus din Nazaret.

Prin meditaţie şi concentrare pentru a avea viziuni şi a primi impresii, omul poate fi inspirat divin şi îndrumat de înţelepciune în toate lucrurile. Spaniolul Mahatma de’Ovies învaţă meditaţia, concentrarea, psihometria, magnetismul şi arta vindecării, citirea caracterului, hipnotismul, clarviziunea, ştiinţa respiraţiei, ştiinţa mâncatului şi orice altă ramură a psihologiei oculte. După fiecare curs de lecţii se formează cercuri pentru dezvoltarea acestor puteri. Această ştiinţă împrăştie eroarea orbirii, aşa încât omul să poată vedea fără ochi — domnul de’Ovies poate dovedi aceasta oricând şi în orice condiţii. Mahatma pretinde că puterile sale sunt universale, că fiecare bărbat şi fiecare femeie, în afară de debilii mintal sau degeneraţi, posedă aceste daruri oculte. Bhagavat Gita are în prezent peste 2.000 de membri în Statele Unite. Domnul de’Ovies a fondat câteva societăţi de cercetare în America, ultima la Buffalo, N. Y.”

Aşa sunt “pruncii în Hristos” ademeniţi la rău de către cei care “cunosc “adâncimile Satanei”” şi uneltirile lui ca să-i prindă în capcană.

 

Creşterea spiritismului

O corespondenţă de presă în privinţa altei reuniuni religioase spiritiste, publicată în Toledo Blade, spune după cum urmează:

“Anderson, Ind., 2 august. Statistici primite recent la tabăra de stat a spiritiştilor din Chesterfield arată creşterea spiritismului în Statele Unite în ultimii patru ani. Această creştere a fost foarte rapidă, şi acum spiritismul este reprezentat de 52 de asociaţii de stat cu un număr de membri activi de 235.000 şi 400 de medii recunoscute. Statele în care există asociaţii sunt: Ohio, Indiana, Michigan, Massachusetts, Connecticut, Wisconsin, Minnesota, Colorado, Maine, Oregon, California, Florida, Louisiana, Vermont, New York şi New Hampshire. Spiritiştii pretind a fi 2.000.000 de credincioşi”.

 

Înşelarea unui tată

Un cititor al Turnului, după ce a citit articolele despre spiritism, scrie după cum urmează:

“După moartea mamei mele, tatăl meu s-a căsătorit cu o femeie care era mediu spiritist, şi de atunci a încercat să mă convingă în legătură cu spiritismul. Mi-a dat în mod repetat relatări de la şedinţele de materializare la care a participat el, atât în casa lui cât şi în alte locuri. El a spus că a văzut până la cincisprezece spirite prezentându-se deodată, atât adulţi cât şi copii, în timp ce mediul stătea în cabinetul ei în prezenţa audienţei. A spus că uneori vedea un nor ceţos care apărea lângă tavan şi care cobora treptat spre podea, prinzând formă în timp ce cobora, până când stătea pe podea o fiinţă umană solidă, palpabilă, şi îţi strângea mâna. Mâna era la fel de palpabilă la strângere ca şi a mea. El spune că fiicele sale moarte (surorile mele) şi alţi prieteni care sunt morţi i s-au arătat lui astfel, îmbrăcaţi în alb curat. Uneori ele materializau o eşarfă de dantelă sclipitoare şi o ţineau sus şi o scuturau în faţa lui; acestea stăteau alături de el sau pe genunchii lui şi îşi puneau braţele în jurul gâtului lui şi discutau cu el despre casa lor cerească, despre frumuseţile ei, despre florile ei frumoase etc., şi despre viitorul lui şi despre grija lor pentru el. În final ele spuneau: “Ei bine, trebuie să plecăm” — şi mâna pe care el o ţinea strâns într-a sa începea să se piardă, corpul se rarefia până când obiectele din cameră puteau fi discernute prin corpul aproape transparent; apoi dispăreau, uneori coborând prin podea. Tatăl lui (bunicul meu) care a fost medic la viaţa sa, spune el, a scris prin medii reţete de medicamente pentru el etc.

Tatăl meu ne-a spus lucruri pe care i le-a spus soţia sa mediu — chestiuni despre familia noastră — care într-adevăr ne-au surprins, deoarece ştiam că n-avea de unde să le ştie decât prin mijloace supranaturale, dar am văzut de-a lungul anilor de observare a spiritismului destul din urâciunile lui pentru a ne convinge de originea lui satanică, şi ca atare eu n-am avut niciodată mare credinţă în el şi în final am învăţat să-l detest. Şi de când am văzut lumina adevărului actual, aşa cum o vedem acum, ne dăm seama mai bine decât oricând de răutatea şi de natura lui demonică. Am văzut de mai multe ori medii “sub control” şi am observat ce deplin sunt făcute acestea victime ale demonilor care le posedă în astfel de momente — nefiind conştiente de starea lor sau cel puţin în stare să-şi controleze cuvintele şi acţiunile. Expresia lor facială în acele momente este foarte stranie”.

Un cleric episcopal scrie:

Turnul vorbeşte în câteva numere trecute despre spiritism şi menţionează mediile clarauzitoare. Trăiesc singur ca misionar în Burma de câţiva ani; şi de când soţia şi băieţelul meu au adormit, în 1889 şi 1890, am fost singur şi m-am ocupat într-un fel de cercetarea magnetismului animal în legătură cu transmiterea gândului la distanţă şi, îmi pare rău să adaug, de “transferarea senzaţiilor”. După ce am practicat aceasta (detestând spiritismul, deşi nu ştiu de ce şi fără să fac legătura între acestea două) am auzit deodată într-o după-amiază voci în jurul meu, care au continuat de atunci mai mult sau mai puţin; şi acum vă scriu să-L imploraţi pe Iehova să aibă milă de trupul meu şi să-l facă “sanctuarul lui Dumnezeu prin spirit”, înlăturând orice spirit necurat care ar putea locui în el şi dându-mi har şi putere să rezist, să fug sau să mă eliberez de orice influenţă sau putere sau control pe care Satan le-ar putea avea asupra mea”.

 

Opiniile unui fost spiritist binecunoscut

Rev. W. H. Clagett, preşedintele Consiliului de Împuterniciţi ai Universităţii Presbiteriene din Texas, care odată a fost spiritist, a ţinut recent o conferinţă în Sala Asociaţiei de la Brooklyn, N. Y., în faţa unui public larg. Brooklyn Eagle dă următorul raport asupra conferinţei:

“Dr. Clagett a spus că el nu venise doar să amuze pe spectatori, nici să le spună poveşti. El voia să meargă mai adânc de atât. “În mod deschis”, a continuat el, “n-am nici o speranţă să convertesc pe spiritiştii convinşi. Din fericire sau din nefericire, soarta a făcut să văd multe în legătură cu spiritismul. Am crezut ferm în el timp de ani de zile, adesea fiind mediu în şedinţele mai private. În această chestiune există un interes mai adânc decât cred mulţi creştini. Spiritismul este una din cele mai mari puteri pentru rău în lume. Cei mai mulţi dintre voi veţi fi surprinşi când vă voi spune că în Statele Unite sunt între 900.000 şi 1.000.000 de adepţi. Nu ne putem scăpa de acest rău incipient numai denunţându-l; trebuie să-i informăm pe oameni. Eu cred că există astfel de lucru cum este comunicarea între oameni şi spirite. Cred că există spirite reale în legătură cu spiritismul modern. Mulţi s-au mirat de puterea spiritismului de a induce în eroare oameni inteligenţi. Unii dintre voi vă veţi aminti că acum câţiva ani Dr. Kettles, supraveghetorul tuturor şcolilor publice din New York, şi-a recunoscut credinţa în spiritism. Acesta apelează la unul din cele mai puternice simţăminte ale inimii omului — iubirea noastră pentru cei morţi. Unde sunt aceşti iubiţi? Mai există ei încă? Care este natura acelei existenţe? Pentru cel care respinge Biblia aceste întrebări nu au răspuns. Totul este întuneric, şi când sufletul încearcă să pătrundă întunericul, strigă cu cea mai intensă dorinţă: “Unde eşti?” Satan, sub forma spiritismului, se oferă să-l aducă pe cel iubit înapoi ca să-i putem auzi vocea şi să-i vedem faţa în realitate”.

Apoi iarăşi, spiritismul vine la noi ca o religie nouă. El îşi propune să fie un sistem de filosofie religioasă. Îşi ia sarcina să rezolve întrebarea: “Dacă un om moare, va trăi el iarăşi?” Atacând sufletul în acest fel subtil şi plauzibil, nu este surprinzător că Satan sub forma spiritismului îi duce pe mulţi în rătăcire. …

Dr. Clagett a caracterizat spiritismul ca absurd şi degradant. “A gândi”, a spus el, “că o soţie sau o mamă, chiar dacă ar putea comunica cu noi cei de pe pământ, s-ar duce la o femeie pe care n-a cunoscut-o, şi cu care nu s-ar fi asociat chiar dacă ar fi cunoscut-o, şi i-ar spune lucrurile cele mai sacre — ideea este degradantă şi dezonorantă! Spiritismul este o escrocherie, două treimi din el fiind diavolul la a doua mână, iar restul diavolul la prima mână””.

 

Experienţele unui autor, fost spirit­ist

Într-o carte publicată recent, intitulată “Puterile Văzduhului”, autorul, un fost mediu, relatează câteva experienţe ciudate cu spiritele. Dăm această relatare a experienţelor lui cu un spirit care pretindea a fi Domnul şi care i-a dat de înţeles că el, mediul, urma să fie foarte folosit pentru convertirea lumii, şi că va ocupa o poziţie foarte asemănătoare cu aceea a Domnului la prima Sa venire, cu excepţia faptului că el va fi binecuvântat cu succese minunate şi miraculoase. Cităm:

“M-am simţit fericit, foarte fericit cu Isus lângă mine, cum am crezut eu cu adevărat. Pe măsură ce înaintam cu scrisul, mă simţeam cu atât mai sigur că era adevărat, deoarece stilul şi dicţia indicau o minte şi o inimă curate”. Mai târziu spiritul a spus: “Eu sunt Tatăl şi Dumnezeul tău. … Sunt Atotputernicul, Creatorul tuturor lucrurilor. În acest fel am vorbit patriarhilor din vechime — lui Adam, lui Noe, lui Avraam, lui Moise şi altora”. Aceste cuvinte l-au făcut pe mediu să tremure de frică. Spiritul a spus apoi: “Nu-ţi fie frică … eu sunt Creatorul şi Tatăl tău, şi tu eşti fiul meu — dragul meu fiu; fiu prin creaţie dar şi prin răscumpărare; de aceea nu trebuie să te temi”. Apoi spiritul a continuat zicând: “Te-am ales ca să-mi fii cel de-al doilea Cristos; L-am ales pe Isus, Fiul meu, să te înveţe şi să-ţi dea înţelepciune în toate lucrurile — ca să-mi faci voia în marea lucrare de mântuire a omului”.

Apoi spiritul l-a instruit pe mediu să se asocieze cu un anumit prieten cleric în calitate de ajutor al său în marea lucrare de mântuire a sufletelor şi a spus: “Deoarece rasele anglo-saxonă şi germană au devenit atât de sensibile încât spiritele pot să le influenţeze minţile şi în multe cazuri să le controleze trupurile, am hotărât să introduc o nouă dispensaţie şi în acest scop te-am chemat pe tine şi pe prietenul tău ca să deschideţi şi să pregătiţi calea pentru introducerea ei. Fii smerit, roagă-te şi fii credincios şi totul va fi bine. Să-ţi mai spun încă o dată: fii smerit, smerit ca un copil înaintea lui Dumnezeu”. Spiritul cel rău s-a străduit să-l facă să creadă în “convertirea lumii la Dumnezeu” prin mijloacele sale, acest om fiind dintr-o dată reprezentantul lui Cristos ca să facă lucrarea de mântuire a lumii la a doua venire a Lui. Ca să-l facă să nu vegheze, l-a prevenit spunând:

“Spiritele rele sunt pretutindeni în jurul tău. Locul în care stau ele până la judecată este aerul sau atmosfera pământului; şi ele lucrează în fiii neascultării imprimând sau introducând în mintea lor gânduri şi dorinţe rele şi egoiste; şi de asemenea aprinzându-le pasiunile, făcându-i adesea să comită cele mai atroce fapte. … În lume există un conflict continuu, după cum ştii, între aşa-zisele puteri ale întunericului şi puterile luminii. … Din cele spuse se poate deduce progresul lent făcut în lume de evanghelia mea de la înălţarea mea. … Preaiubitul meu servitor, Judson, a petrecut mulţi ani în ţinuturi păgâne până să fi salvat şi să fi adus la Dumnezeu un singur păgân”.

Mediul a gândit că numai o fiinţă bună ar vorbi în acest fel, de aceea spiritul trebuia să fie ceea ce pretindea a fi, ori altfel era un mare înşelător şi o fiinţă foarte rea. Totuşi el continua să fie tulburat de îndoieli în privinţa comunicărilor remarcabile pe care le primea. Atunci spiritul a continuat spunându-i:

“Se pare că te îndoieşti în privinţa chemării tale; nu trebuie, nici o clipă. Lansează-ţi bărcuţa pe oceanul mare al iubirii infinite a lui Dumnezeu şi vei găsi ajutor şi mângâiere. Adevăratul secret al succesului în orice afacere este să arzi de zel. Nu trebuie să-ţi fie frică să începi. Acum înţelegi legea care controlează forţele morale, care poate fi exercitată asupra copiilor oamenilor.

În concluzie, voi spune că plănuiesc să-i chem mai întâi pe evrei şi apoi neamurile. Aşa că mai întâi vei începe la New York. Acolo vei fi ajutat de domnul Beecher şi de alţii, şi apoi vei continua în Palestina unde ne vom întâlni şi îţi voi da succes”.

“În timp ce meditam la aceste lucruri, acea “voce blândă” a venit iarăşi la mine spunându-mi: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău şi am o lucrare să-ţi încredinţez. Trebuie să-mi chem poporul, pe evrei, pentru a pregăti marele eveniment care va avea loc în curând, şi am aranjat ca tu să mergi la New York şi să te întâlneşti acolo cu domnul Beecher, care te va ajuta mult în munca ta de adunare a vechiului meu popor la Ierusalim, ca să-i pregătesc pentru convertire şi să-i fac potriviţi pentru Împărăţia cerului. Vei pleca de acasă fără să ştie familia ta şi vei porni spre un loc spre care te voi îndruma eu.

Eu sunt judecătorul întregului pământ; eu, Domnul, te-am chemat ca să avertizezi pe toţi oamenii să fugă de mânia care va veni. Ziua judecăţii se apropie, când toţi oamenii, mici şi mari, vor sta în faţa tronului meu. De aceea fii harnic, fii credincios şi fă cum îţi poruncesc, şi mare-ţi va fi răsplata. I-ai părăsit pe cei pe care i-ai iubit, dintre care mulţi se află în lanţurile nelegiuirii. Acum fixează-ţi atenţia asupra acelora a căror convertire o doreşti atât, şi în timp ce te rogi eu voi pecetlui inima lor cu convingere şi vor fi convertiţi de dragul tău chiar în timp ce vorbeşti”.

Mi-am concentrat mintea cu adâncă şi copleşitoare emoţie asupra unei persoane faţă de care aveam un interes deosebit. M-am rugat până când lacrimile şi suspinele mi-au înăbuşit glasul, când aceeaşi şoaptă solemnă, blândă, a venit la mine iarăşi distinctă zicând: “Rugăciunea ţi-a fost ascultată: prietenul tău este convertit şi acum se bucură cu o bucurie de negrăit şi plină de slavă”.

“Fiul meu”, a spus vocea solemnă iarăşi, “concentrează-te asupra unei alte persoane şi o voi binecuvânta din nou de dragul tău”. Am început iarăşi cu aceeaşi simplitate copilărească a rugăciunii ca înainte, concentrându-mă în mod distinct asupra persoanei care doream să fie convertită, şi după câteva momente de implorare adâncă am auzit iarăşi vocea spunând: “Fiule, rugăciunea ţi-a fost ascultată şi prietenul tău este fericit în iubirea mea”.

Astfel am continuat timp de multe ore, inima mea devenind din ce în ce mai interesată de lucrare şi umflându-se de iubirea lui Dumnezeu pe măsură ce continuam să mă concentrez asupra celor a căror mântuire a sufletelor îmi era scumpă. La urmă vocea solemnă mi-a spus: “Nu mai ai alte rude şi prieteni asupra cărora să-ţi fixezi mintea în rugăciune?” I-am răspuns: “Nu mă măi pot gândi la nimeni altcineva”. “Atunci”, mi-a spus vocea, “concentrează-te asupra oricărui om neevalvios pe care ţi-l alegi şi eu te voi asculta şi îl voi binecuvânta de dragul tău”.

Mi-am reînnoit atunci rugăciunea cu lacrimi în ochi, concentrându-mă asupra unuia, apoi a altuia din cei pe care-i ştiam că sunt cei mai răi în nelegiuire. La sfârşitul fiecărei cereri a venit răspunsul: “Cererea ta a fost ascultată şi cel pentru care te-ai rugat este printre răscumpăraţi”. Aceasta a continuat poate încă o oră, când, nemaiputând din cauza extenuării, m-am retras şi am dormit ca un prunc la sânul mamei.

Pe când lumina slabă a dimineţii se furişa pe fereastră, am auzit iarăşi vocea blândă spunându-mi: “Scoală-te, fiule, şi ascultă veştile cele bune. Cei pentru care te-ai rugat sunt fericiţi în dragostea mea, se bucură în speranţă şi au auzit despre misiunea ta şi vin să se bucure cu tine şi să-ţi ureze drum bun”.

După ce mi-am făcut toaleta şi am aprins focul, am cerut să mi se servească micul dejun în cameră. Când m-am aşezat la masă şi fiind pe punctul de a-mi începe masa, vocea a spus în cel mai amabil şi mai dulce mod: “Nu trebuie să te simţi jenat de prezenţa mea; n-am fost eu mereu cu tine? Nu-ţi cunosc fiecare gând, fiecare cuvânt şi faptă? Cere binecuvântarea asupra mesei ca de obicei, exact ca şi cum n-aş fi prezent personal, fiindcă, deşi nu sunt prezent pretutindeni în persoană, totuşi sunt prezent pretutindeni prin puterea şi înţelepciunea mea omnipotente”.

Terminându-mi masa, vocea Atotputernicului, cum credeam eu, a spus: “Această zi va fi pentru acest loc o zi cum n-au mai fost altele înainte. Dumnezeu este în acest loc şi ei nu ştiu. Acum am să şoptesc în mintea fiecărui om, aşa cum ţi-am şoptit ţie prin vocea blândă, şi le voi spune: “Pregătiţi-vă să vă întâlniţi cu Dumnezeul vostru la judecată”, şi auzind aceasta ei se vor aduna în două biserici diferite ca să se roage; în acelaşi timp cei convertiţi pentru care te-ai rugat noaptea trecută vor sosi acolo şi se vor alătura bucuriei generale şi vor striga după milă, şi astfel valul mântuirii, început atât de uimitor în locul acesta, se va extinde asupra întregului pământ, fiindcă ziua aceea se apropie, ziua cea mare şi înfricoşătoare, când toţi oamenii vor primi potrivit cu faptele făcute în trup. Între timp tu poţi să mergi şi să-l chemi pe domnul A——, care este slujitorul meu şi un om evlavios. Îl vei găsi la biserica sa pregătindu-se pentru adunarea cea mare a oamenilor”.

Am fost atât de mişcat de aceste veşti bune şi de promisiunea mântuirii atâtor suflete aflate pe calea pierzării, încât lacrimile îmi curgeau din ochi în voie. În această stare a minţii am coborât la intrarea principală a hotelului, cea dinspre stradă. Uitându-mă împrejur, n-am văzut nici o agitaţie deosebită; dar gândindu-mă că Dumnezeu lucrează în linişte cu fiecare inimă, am mers mai departe cu aşteptarea certă că voi găsi pe slujitorul bisericesc la biserica numită şi mulţi adunaţi pentru închinare.

Ajungând la biserică, spre uimirea mea, am găsit uşile închise şi nici măcar o persoană înăuntru sau în apropierea clădirii. L-am găsit curând pe slujitor acasă la el, şi spre uimirea mea şi mai mare, m-a informat că nu trebuia să fie nici o adunare în acea zi. M-am întors la hotel, aşteptându-mă ca până atunci cei pentru care m-am rugat şi care, credeam eu, se bucurau în speranţa conştientă a păcatelor iertate, să fie sosiţi, dar din nou am fost amarnic dezamăgit.

Urcând la mine în cameră, l-am întrebat pe Domnul de ce acest eşec ciudat. La care vocea mi-a răspuns cu aceeaşi şoaptă distinctă şi clară: “Eşecul este pricinuit de conduita răutăcioasă a spiritelor rele, care în ultima vreme şopteau în urechile oamenilor, ceea ce i-a încurcat şi nu recunosc în şoapta mea susurul blând al Atotputernicului”.

“Dar”, am zis eu, “ce va fi cu numele tău cel mare?”

Vocea a răspuns zicând: “Voi înlătura din minţile lor toată amintirea acestui eşec şi vor şti că eu sunt Domnul; că la mine nu există schimbare sau umbră de mutare. Dar tu, fiule, îţi vei continua misiunea chemându-i pe evrei, ca şi cum acest aparent eşec n-ar fi avut loc”.

“Dar”, am răspuns eu, “nu am cele necesare ca să ajung la New York”.

“Da, fiule, dar eu am luat toate măsurile necesare împotriva tuturor împrejurărilor de acest fel, influenţându-l pe un om bogat din oraşul New York să telegrafieze la banca din acest loc ca să-ţi furnizeze toate fondurile necesare. Nu fi necredincios, ci crede”.

Aceasta mi-a liniştit mintea, mi-a redat încrederea şi am plecat imediat la bancă. Păşind spre ghişeu, am întrebat dacă o anumită persoană, şi i-am spus numele, care locuieşte acum în New York, a telegrafiat băncii lui pentru a pune bani în contul meu. Omul m-a asigurat că nu s-a primit nici o telegramă.

Din nou am întrebat de cauza eşecului. Aceeaşi voce misterioasă mi-a răspuns zicând: “Cauza eşecului este aceeaşi care le-a produs şi pe celelalte; dar”, a urmat vocea, “eu sunt Atotputernicul. Am putere să omor şi să dau viaţă, şi am să-i judec pe aceia care s-au opus scopurilor mele; de aceea păstrează-ţi speranţa şi toate vor fi îndreptate”.

Totuşi aveam încredere în simţurile mele. Eram sigur că auzisem vocea şi nu mă puteam forţa să cred că se putea găsi vreo făptură de sus sau de jos care să îndrăznească să personifice sau să pretindă a fi Atotputernicul Însuşi. M-am gândit de asemenea la comunicările pe care le primisem. Mi-am amintit de mila adâncă ce le însoţea şi de asigurările blânde care mi s-au dat; şi însumându-le pe toate, am avut impresia profundă că nu puteam fi înşelat.

În timp ce meditam astfel, vocea a rostit aceste cuvinte: “Întoarce-te acasă şi totul va fi bine”. Ascultând de poruncă, pusesem imediat în vânzare locuinţa unde stătusem.

Brusca mea dispariţie de acasă produsese nu puţină mirare printre prieteni şi rude, dar prezenţa mea i-a liniştit repede. Cât de puţin înţelegeau ei adevărata cauză a absenţei mele, m-am gândit eu”.

Mediul a ajuns în cele din urmă la concluzia că fusese înşelat de spiritele rele. El continuă:

“Cititorul ar putea presupune că aşa-zisa inteligenţă divină care m-a urmărit atâta vreme şi care m-a înşelat într-un mod atât de grosolan, fiind descoperită că nu erau decât draci îmbrăcaţi ca îngeri de lumină, m-a lăsat şi n-a mai apărut niciodată. Dar nu aşa s-a întâmplat. În ceea ce priveşte abilitatea lor de a-mi influenţa mintea, am aflat că ei aveau chiar mai multă putere şi că aceasta creştea cu fiecare zi.

îAceasta reprezintă o parte din pericol: voinţa care la început este puternică şi pe deplin în stare să reziste la astfel de avansuri îşi pierde treptat puterea şi devine din ce în ce mai slabă cu fiecare cedare.ş

Imediat ce mi-am dat seama că am fost înşelat, m-am scufundat în însăşi groapa deznădejdii. Speranţele mele, care se ridicaseră până la al şaptelea cer, au fost spulberate în cea mai adâncă groapă. Înşelătorul meu invizibil a continuat să mă flateze încă câteva zile — că Dumnezeu se găsea atât în întunericul acestei dezamăgiri, cât şi a celor mai luminoase speranţe din zilele dinainte”.

În cele din urmă fiind pe deplin convins de înşelăciunea acestor spirite, el a refuzat să se mai lase sub controlul lor. Atunci ele, ca răspuns la întrebările alăturate, au făcut confesiunea următoare:

“Mai întâi prin primele comunicări te-au făcut să crezi că spiritismul nu este decât solul gloriei milenare. Acestea au fost într-adevăr mari şi au fost făcute cu scopul precis de a te face să crezi că erau din partea lui Isus Cristos şi a lui Dumnezeu Însuşi. Ar fi trebuit să bănuieşti aceasta. În toate cârligele se află o momeală foarte poleită.

Întrebare: Învăţăturile pe care le învaţă spiritiştii nu sunt în general numite în Scripturi doctrinele demonilor şi ale dracilor?

Răspuns: Da, într-adevăr, sunt învăţături ale dracilor şi ale demonilor, deoarece în general resping învăţăturile lui Isus Cristos şi ale apostolilor şi ale urmaşilor lor. A. J. D. a fost inspirat după cunoştinţa mea certă de către prinţul demonilor, sau, cu alte cuvinte, de către cel mai inteligent demon care aparţine puterilor văzduhului. “Filosofia lui armonioasă” a fost scrisă în întregime sub influenţă demonică. În lucrările lui nu există Isus Cristos sau vreo altă doctrină învăţată de Isus — ele sunt fără Cristos, sau anti-Cristos. … spiritismul a fost conceput în păcat şi a fost născut în nelegiuire. Este un stârv — un stârv care va fi o duhoare, pentru binele întregului pământ.

Întrebare: Dar nu vă aşteptaţi să fiţi mai buni?

Răspuns: Niciodată. Suntem cioburile creaţiei morale a lui Dumnezeu, lepădaţi ca să fim nimiciţi, după câte ştim noi.

Întrebare: Dar morţii pioşi nu îi înconjoară pe cei aflaţi încă în trup păzindu-i de influenţele răului?

Răspuns: Dacă o fac, noi nu-i vedem niciodată. Nu vedem nimic în jurul celor pioşi, după cum nu vedem nici lângă cei răi. Dar noi suntem adesea în jurul lor, insuflându-le în minte unele gânduri necredincioase sau atee, ca să vedem cum le vor primi. Ne desfătăm când îi tulburăm şi îi enervăm, aşa cum facem cu tine.

Întrebare: Cum îşi petrec cea mai mare parte a timpului locuitorii lumii tale?

Răspuns: Cea mai mare parte a timpului o petrecem, de la descoperirea comunicării prin medii, pentru dezvoltarea mediilor, făcând experimente pishologice cu ele şi comunicând prin ele.

Întrebare: Nu credeţi că şi spiritele bune dezvoltă medii şi comunică prin ele ca şi voi?

Răspuns: Cred că nu: credem că suntem justificaţi la concluzia că nici oamenii pioşi morţi, nici spiritele oamenilor drepţi făcute desăvârşite, nici îngerii n-au nimic de-a face cu controlul mediilor în prezent.

Aceste manifestări ale spiritelor sunt profeţite explicit de către apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni: “Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”. Acest pasaj indică semnele acestor timpuri atât de limpede încât orice om drept sau pios poate să le înţeleagă clar.

Am fost provocaţi să vă descoperim faptul că toate revelaţiile prin medii, referitor la faptul că toţi oamenii înaintează spre o stare de sfinţenie şi fericire sunt false, total şi absolut false. Noi avem tot atât de bună ocazie să cunoaştem faptele legate de revelaţiile moderne, cum au oricare spirite din această lume, şi ştim cu certitudine că acestea nu sunt de la Dumnezeu ci de la spirite, dintre care unele sunt vinovate de abuzuri şi mai mari, dacă este posibil să fie comise mai mari decât cele comise asupra ta.

Ne pui întrebarea, cum ştim că demonstraţiile spiritiste moderne nu sunt de la Dumnezeu? Îţi răspundem că ştim din următoarele motive: Aceste demonstraţii spiritiste sunt făcute de spirite care-L urăsc pe Dumnezeu şi n-au deloc părtăşie cu ceea ce este bun … ele resping în mod general Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, acuzând-o că este un basm nevrednic de încredere. Toate descoperirile făcute deja prin manifestările spiritiste nu au atâta adevăr evanghelic în ele cât a rezultat până acum din regenerarea unui singur suflet, în sensul în care Isus Cristos a predicat regenerarea. Revelaţiile acestor spirite sunt exact ceea ce ai putea aştepta de la fiinţe care n-au în ele dragostea lui Dumnezeu.

îAvem aici o exemplificare a cuvintelor Domnului nostru: “Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat împotriva lui însuşi; deci, cum va dăinui împărăţia lui?” (Matei 12:26; Marcu 3:23-27). Tot aşa, vindecările făcute de spiritişti, teozofi şi creştinii ştiinţifici credem că sunt dovezi că împărăţia lui Satan este presată puternic şi va cădea în curând înaintea Regelui nostru Emanuel.ş

Întrebare: Biblia vorbeşte despre domnul puterii văzduhului sau din văzduh; ce putem înţelege prin aceasta?

Spiritul: Poţi înţelege că domnul este numele spiritului conducător al răului. Există în văzduh multe spirite conducătoare, aşa cum şefii indieni conduc triburile cărora le aparţin.

Întrebare: În ce măsură au puterile văzduhului stăpânire şi conducere peste fiii oamenilor?

Răspuns: Ele au puterea de a produce în mintea mediilor sensibile imagini veridice. Adesea mediile înţeleg că aceasta este o vedere reală a unui obiect real. Aceasta duce la o mare varietate de înşelări.

Cei care sunt numiţi lideri ai spiritismului şi care cunosc falsitatea acestor impresii, permit înşelărilor să continue şi de aceea sunt participanţi la escrocherie. Aceasta pune pe ei pecetea infamiei. Spiritele au puterea de a se folosi de corpul omenesc, cu toate organele şi funcţiile sale. Aceasta are loc în cazul vorbitorilor în transă şi a mediilor care personifică pe altcineva. Probabil că ele intră în corp prin intermediul influenţelor electrice şi galvanice, şi odată intraţi, folosesc organele vocale.

Ele au de asemenea puterea să mute obiecte grele, cum ar fi mese, scaune etc. Acestea se fac în general prin intermediul zecilor şi sutelor de lucrători nevăzuţi”.

Acest scriitor explică în continuare:

“Ele au putut imita felul de a vorbi specific al rudelor şi cunoştinţelor mele, şi atât de exact au redat intonaţia specifică şi inflexiunile vocii, încât aş fi fost obligat să cred că imitaţia era vocea reală dacă n-ar fi imitat şi vocile unora despre care ştiam că trăiesc. Într-o împrejurare care-mi vine în mod special în minte, vocea, modul de a se adresa şi intonaţia au fost atât de exact imitate, încât pentru moment am fost sigur că domnul şi doamna reprezentaţi decedaseră şi că spiritele lor imateriale se aflau înaintea mea. Dar când am ştiut prin dovezile simţurilor mele fizice că nu este aşa, atunci am fost convins că spiritele prezentau persoane pretinse.

Pentru ca cititorul să poată fi convins asupra fiecărui punct şi niciodată să nu fie atras să creadă că vreo comunicare din lumea spirituală poate fi în vreun sens de la Dumnezeu (deşi poate părea de-a dreptul cerească şi să fie caracterizată de sentimente înalte şi de cea mai elegantă frazeologie şi puritate clasică a stilului), să nu uite că dacă aceste comunicări sunt date prin el însuşi ca mediu, sau prin orice alt mediu, acesta nu va fi decât preludiul sau introducerea în ceva monstruos şi absurd. Toate experienţele mele cu aceste fiinţe care ne înconjoară în aer însumează această concluzie distinctă: că ele se desfătează în rău ca obiectiv major al lor, şi mai ales în acea ramură a răului numită înşelare. Dacă este un lucru care le place mai mult decât orice, acela este să-i facă pe pământeni să credă cele mai monstruoase şi mai absurde teorii. L-aş îndemna pe cititor, aşa cum a făcut-o apostolul Pavel, cu aceste cuvinte: “Dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă vestească o altă evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema”.

Cea mai subtilă metodă pe care aceste puteri ale văzduhului o folosesc ca să insufle credinţă în absurdităţile lor monstruoase constă în a face aluzii prieteneşti la Isus Cristos şi la Evanghelia Sa, şi în a vorbi cu mult respect despre doctrinele acesteia; ar putea chiar să ţină un mare discurs despre una din ele şi între timp să ţeasă în pânza acestui discurs o filosofie subtilă care să submineze consecvenţa întregului şi să-l facă înşelător”.

 

Ce evident este din cele anterioare că poporul lui Dumnezeu trebuie să se sprijine tot mai mult pe Cuvântul Tatălui lor, şi nu pe simţăminte, pe impresii şi pe “voci” care în general, dacă nu întotdeauna, înşeală. Deşi trebuie căutat spiritul Adevărului şi nu doar litera lui, totuşi este necesară şi cercetarea atentă a literei Cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu o sinceritate a inimii care se desfătează în a cunoaşte şi a face voia Domnului — cu orice preţ, cu sacrificarea oricărei preferinţe şi prejudecăţi omeneşti etc.

Cuvântul lui Dumnezeu este destul ca omul lui Dumnezeu să fie cu totul pregătit. 2 Tim. 3:16, 17.

 

“Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17.

 

DUHURILE DIN ÎNCHISOARE

Şi de ce sunt ele acolo

 

 

“ÎNGERII CARE NU ŞI-AU PĂSTRAT

STAREA DE LA ÎNCEPUT”

 

“Fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de soţii pe acelea pe care şi le-au ales … şi ele le-au născut copii; aceştia erau eroii care au fost în vechime, oameni cu renume.” Geneza 6:2, 4.

Scripturile vorbesc despre veacul viitor şi numesc guvernământul spiritual al lui Cristos care va exista atunci “ceruri noi”, iar societatea şi instituţiile umane care vor fi stabilite atunci “un pământ nou”, precum şi despre conducerea spirituală actuală (subordonată lui Satan, “stăpânitorul lumii acesteia”), cu instituţiile pământeşti subordonate acestei conduceri, numindu-le “acest veac rău”, dispensaţia sau epoca de acum.*

Mai mult, suntem informaţi că stăpânirea actuală a răului n-a existat dintotdeauna, ci a fost precedată de o dispensaţie sau o epocă diferită, despre care se spune că este “lumea de atunci”, dinainte de potop, care a avut de asemenea ceruri sau puteri spirituale conducătoare şi un pământ sau o condiţie a oamenilor supusă acelei stăpâniri spirituale.

Cele “trei lumi” menţionate de Petru (2 Petru 3:6, 7, 13) arată aceste trei epoci mari. În fiecare din acestea, planul lui Dumnezeu cu privire la om are un contur distinct şi separat, totuşi fiecare nu este decât o parte a acelui singur plan mare care, atunci când va fi complet, va arăta înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Sa, spre uimirea şi admiraţia tuturor creaturilor Sale.

Deoarece prima “lume” (sau ordine de lucruri) a trecut la potop, rezultă că trebuie să fi fost o ordine diferită de cea actuală, şi prin urmare stăpânitorul lumii rele de acum n-a fost stăpânitorul epocii precedente, oricât de larg şi-a exercitat Satan influenţa atunci.

Câteva Scripturi aruncă lumină asupra procedurilor lui Dumnezeu în timpul acelei prime dispensaţii şi dau o înţelegere mai clară a planului Său în ansamblu. Ideea sugerată de acestea este că “lumea” dintâi (dispensaţia dinainte de potop) a fost sub supravegherea şi administrarea specială a anumitor îngeri sfinţi cărora li s-a permis să facă ce puteau şi ce doreau ca să conducă şi să recupereze specia decăzută care, din cauza păcatului, avea nevoie de o conducere, alta decât a sa proprie.

Faptul că îngerii au fost conducătorii acelei epoci este indicat de toate referirile la acea perioadă; şi în mod raţional se poate trage concluzia din remarca apostolului când pune în contrast dispensaţia actuală cu cea trecută şi cu cea viitoare. El se străduieşte să arate dreptatea şi caracterul durabil al viitoarei conduceri a lumii, spunând: “În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare”. Nu, ci a pus-o sub controlul Domnului nostru Isus şi a moşternitorilor împreună cu El, şi ca atare nu numai că va fi mai dreaptă decât stăpânirea actuală a lui Satan, ci va avea şi mai mult succes decât stăpânirea anterioară, cea a îngerilor. Evrei 2:2, 5.

În starea lor originară se pare că toţi îngerii au avut capacitatea de a se arăta în forme pământeşti. Astfel Satan i s-a arătat Evei ca şarpe, sau a acţionat printr-un şarpe. Alţi îngeri s-au arătat frecvent ca oameni, îndeplinindu-şi misiunea în acest fel, apărând şi dispărând, după cum cerea lucrarea.

Se pare că atunci au căzut unii dintre îngeri. Există o presupunere generală, deşi noi credem că este nefondată, că asociaţii lui Satan, îngerii decăzuţi, au căzut înainte de crearea omului. Ni se spune că Satan a fost un ucigaş (ucigaş de oameni) de la început (Ioan 8:44). Cu siguranţă nu de la începutul existenţei sale, deoarece fiecare creaţie care iese din mâna lui Dumnezeu este perfectă; nici nu ne putem gândi că se referă la un alt început decât la începutul omului în Eden. Dar, după câte suntem informaţi, atunci el era singur şi nu avea urmaşi sau îngeri.

Ambiţia lui Satan, unul dintre îngerii puternici, de a deveni un stăpânitor, se pare că s-a dezvoltat când a văzut prima pereche umană cu puterile ei de procreare şi marile posibilităţi ale unei stăpâniri întinse prin urmaşii lor. Probabil el s-a gândit că obţinând control asupra acelui om, ar avea stăpânire peste toţi urmaşii lui şi ar avea putere şi influenţă asupra altora — un rival al lui Iehova însuşi; şi în ambiţia lui tot mai mare a spus: “Voi fi ca Cel Prea Înalt”. Isaia 14:14.

Izbutind să contamineze curentul la izvorul lui, Satan a câştigat o mare influenţă asupra speciei; dar puterea sa asupra lor a fost limitată din cauza competiţiei marii mulţimi a îngerilor care, în calitatea lor de păzitori, au învăţat şi au condus omenirea o vreme în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Dar corupţia omului a fost contagioasă şi în cele din urmă unii dintre aceşti conducători îngereşti au căzut victime flagelului păcatului şi şi-au părăsit propria lor locuinţă, sau stare ca fiinţe spirituale, nu şi-au păstrat starea de la început sau originară. Au folosit greşit puterile pe care le-au avut, acelea de a-şi lua formă umană, şi au dobândit o minte dezaprobată şi imorală copiind pe omul degenerat, începând o rasă nouă de oameni în lume, după cum afirmă textul nostru. Geneza 6:2-4.

îAceastă scriptură este aplicată de către unii la două clase de oameni. Ei presupun că o clasă, mai dreaptă decât cealaltă, sunt numiţi aici “fiii lui Dumnezeu”. Dar astfel de interpretare nu ţine, deoarece nu este păcat ca un om să ia în căsătorie pe fiica altui om. În Scripturi căsătoria printre oameni nu este niciodată condamnată ca fiind păcătoasă. Dimpotrivă, a fost rânduită de Dumnezeu şi a avut întotdeauna aprobarea Lui (Geneza 2:24; Evrei 13:4). Domnul nostru Şi-a dovedit aprobarea prin prezenţa Sa la nunta din Cana (Ioan 2:1-11). Nici înmulţirea speciei umane, în condiţii potrivite, nu este condamnată ca fiind păcătoasă. Dumnezeu a poruncit ca Pământul să fie umplut cu o specie de fiinţe provenite dintr-o pereche şi pentru ca ulterior răscumpărarea speciei să poată fi asigurată prin ascultarea şi jertfa unuia — Cristos (Geneza 1:28; Romani 5:19). Totuşi, sunt unii dintre cei cărora Domnul le-a acordat o cunoştinţă din adevărul Său care hotărăsc dinainte să nu se căsătorească, după cum ei îşi neagă multe alte drepturi şi privilegii pe care le au “pentru Împărăţia cerurilor” (Matei 19:12), dacă ei consideră că prin aceasta pot aduce Domnului o slujire mai eficientă.

Mai mult, dacă aceasta ar fi doar o unire a două clase din aceeaşi specie, de ce urmaşii lor ar fi numiţi în mod special “oameni cu renume”? Dacă astăzi se căsătoresc cei drepţi cu cei răi, sunt prin aceasta copiii lor uriaşi sau mai puternici sau mai renumiţi? Desigur că nu!ş

După o degenerare de câteva sute de ani, omenirea a pierdut mult din vigoarea şi perfecţiunea originară a minţii şi a trupului; dar cu îngerii lucrurile au stat altfel: puterile lor au rămas perfecte şi neştirbite. Prin urmare, este clar că copiii lor au avut parte de vitalitatea taţilor şi s-au asemănat mai mult cu primul om decât cei din jurul lor, printre care ei erau uriaşi, atât în puterea mentală cât şi în cea fizică.

Pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea iniţială ci au căutat nivelul oamenilor păcătoşi, părăsindu-şi propria lor locuinţă sau stare spirituală, Dumnezeu i­-a pus în lanţuri veşnice. Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a restrâns sau le-a limitat puterile, luându-le puterea sau privilegiul de a se arăta în formă pământească, umană sau altfel. Aşadar, deşi ştim că s-au arătat astfel înainte de potop, nu este menţionat nici un caz în care ei au putut să se elibereze de atunci încoace din această restricţie sau lanţ. Dimpotrivă, îngerii care nu şi-au părăsit starea de la început nu sunt astfel legaţi şi s-au arătat frecvent ca oameni, ca o flacără de foc, ca un stâlp de nor etc., aşa cum este consemnat atât în Scripturile Vechiului cât şi ale Noului Testament.

Devenind depravaţi în gusturile lor şi fiind lăsaţi în voia minţii lor dezaprobate, şi fiind opriţi de la orice tovărăşie cu Dumnezeu şi cu lucrările şi planul Său, aceşti îngeri decăzuţi nu mai au nici o plăcere în lucrurile de pe planul spiritual, ci râvnesc la asociere cu omenirea depravată şi la participare cu oamenii în păcat. Cât de înţeleaptă şi bună a fost atotputernica mână care le-a restrâns puterea şi influenţa asupra oamenilor, prin aceea că i-a oprit de la legături personale! Acum ei pot de fapt intra şi pot acţiona prin oricine le doreşte tovărăşia ca medii spiritiste, dar nu pot face mai mult. Până acolo poţi merge, le spune Atotputernicul, dar nu mai departe. Aceasta este explicaţia în legătură cu spiritismul.

Domnul nostru şi ucenicii Săi au întâlnit în misiunea lor pe unii din această clasă posedată de diavoli. Din unul dintre aceştia El a scos o legiune de diavoli (Marcu 5:1-15). Doritori să fie asociaţi în vreun fel cu omul, dar neputându-şi lua formă umană din cauza restricţiei, când au găsit un om dispus să aibă astfel de tovărăşie, o legiune s-a înghesuit în el, făcându-l astfel maniac. Chiar şi atunci când şi-au dat seama că Domnul avea să-l elibereze pe om din posesia lor, în disperare ei au cerut ca favoare să li se permită să locuiască şi să folosească corpurile unei turme de porci aflate în apropiere. Dar porcii au înnebunit şi s-au aruncat turbaţi în mare.

Iuda (6, 7) dă dovezi concludente asupra acestui subiect şi arată în mod clar natura păcatului pentru care îngerii căzuţi au fost condamnaţi şi restrânşi, când, după ce menţionează despre îngerii care au păcătuit, spune: “Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi celelalte cetăţi din jurul lor, care se dăduseră ca şi ele cu totul desfrânării şi umblau după trup străin”. Că Dumnezeu interzice orice amestec sau combinare a naturilor şi vrea ca fiecare să-şi păstreze starea originară sau primară este arătat clar de acest pasaj şi de Leviticul 18:23; 20:15, 16. Iar faptul că rasa noastră aşa cum este astăzi, venind prin Noe, este tulpină pur adamică şi nu conţine nici un amestec, este arătat de expresia: “Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui” — adică, nu era contaminat în felul descris mai sus. Geneza 6:9.

Privind înapoi deci, vedem prima epocă sub controlul îngerilor, incapacitatea lor de a ridica omul din starea sa decăzută şi influenţa corupătoare pe care degradarea umană continuă o avea asupra unora dintre îngeri. Aceştia au fost cu totul incapabili să îndeplinească marea lucrare de ridicare a omului. Fără îndoială ei erau doritori s-o facă, fiindcă au cântat şi au strigat de bucurie la crearea lui. Dumnezeu i-a lăsat să încerce, şi aceasta a fost parte din educarea, încercarea şi disciplinarea lor, dar au eşuat. Unii au intrat în rândurile răului, în timp ce restul n-au avut putere să pună capăt cursului groaznic al păcatului. Mai târziu îi găsim pe îngerii cei buni încă tot interesaţi, doritori să privească în planul pe care de atunci Dumnezeu îl duce la împlinire prin Cristos, şi fiind gata întotdeauna să facă ce le cere El în servciul nostru (1 Petru 1:12). Astfel li s-a dovedit atât îngerilor cât şi oamenilor incapacitatea puterii îngereşti de a mântui pe oameni.

La începutul “acestui veac rău”, în pofida străduinţei lui Noe de a sluji lui Dumnezeu şi de a-şi învăţa urmaşii să-i urmeze exemplul, precum şi a manifestării judecăţii lui Dumnezeu la potop, tendinţa a fost mereu în jos şi curând răutatea Sodomei i-a adus acesteia nimicirea. Omenirea era aplecată spre o cale rea şi Dumnezeu i-a permis s-o urmeze. Apoi slujirea îngerilor pentru copiii lui Dumnezeu a fost retrasă, cu excepţia a puţini dintre ei; şi acum, în loc să ne trimită mesageri cereşti ca să ne spună voia Sa, ne-a dat Cuvântul Său “pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Timotei 3:16, 17.

De la căderea omului, planul lui Dumnezeu s-a desfăşurat treptat şi în linişte, şi la timpul potrivit va aduce roadă îmbelşugată spre viaţă veşnică; şi în cele din urmă va dovedi tuturor creaturilor Sale că planul lui Dumnezeu este singurul care poate să îndeplinească marea lucrare. El alege şi probează mai întâi “turma mică”, Preoţimea Împărătească, şi apoi se extinde ca să ridice şi să restabilească pe toţi ceilalţi doritori să accepte viaţa veşnică în baza condiţiilor lui Dumnezeu.

“Adevărul vă va face liberi.”

A predicat “duhurilor din Închisoare”

 

“Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, în care S-a dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare îpe lângă lucrarea care a făcut-o pentru noiş, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe.” 1 Petru 3:18-20. 

De mult s-a căutat o interpretare satisfăcătoare a acestei scripturi şi doar puţini au găsit o soluţie perfect consecventă şi satisfăcătoare chiar şi pentru ei înşişi. Dar având în vedere adevărul care reiese din capitolul precedent, declaraţiile de mai sus ale apostolului Petru devin clare.

Vom expune mai întâi cele două opinii susţinute în general cu privire la acest pasaj, apoi vom da propria noastră opinie.

Cea mai obişnuită opinie este că, în timp ce Isus era în mormânt, El a plecat într-un turneu misionar pentru a predica păcătoşilor de dinainte de potop, care sufereau chinuri într-un presupus loc numit iad.

Dacă susţinătorii acestei interpretări ar analiza-o, ar găsi că aceasta favorizează ideea unei încercări viitoare a celor de dinainte de potop, idee la care ei se opun cu vehemenţă. Căci dacă Cristos le-a predicat trebuie s-o fi făcut cu un scop. Cu siguranţă n-a făcut-o doar ca să-Şi bată joc de ei. Prin urmare trebuie să fi predicat un mesaj de speranţă — o parte din binecuvântatele Sale “veşti bune care vor fi o mare bucurie”. Şi dacă există un viitor pentru cei de dinainte de potop, de ce n-ar accepta poziţia noastră ca fiind cea corectă — că în Cristos “toate familiile pământului vor fi binecuvântate”?

Aceasta este obiecţia pe care consecvenţa ar prezenta-o împotriva acestei opinii, din punctul de vedere al celor care o susţin. Dar dacă o privim din punct de vedere scriptural şi cu ideea corectă despre moarte şi despre “iad”, trebuie să ne gândim că dacă Isus a fost într-adevăr mort în timpul celor trei zile, aşa cum declară apostolii, atunci El n-a putut să predice; fiindcă “cei morţi nu ştiu nimic” (Eclesiastul 9:5) şi “în Locuinţa Morţilor în care mergi, ne este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10). Apoi, dacă Isus a fost o excepţie de la regulă şi a putut predica, cei de dinainte de potop n-ar fi putut auzi, fiindcă, evident, în mormânt ei n-au nici înţelepciune, nici cunoştinţă. Aşadar, această opinie se dovedeşte a fi în general atât nesatisfăcătoare cât şi nescripturală.*

A doua opinie — şi cea care ni s-a părut cea mai raţională până când analizarea materialului precedent a aruncat lumină şi asupra acestei scripturi — trimite la ideea unei predicări aşa cum a făcut-o Noe sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu celor de dinainte de potop, care atunci se găseau în marea închisoare, mormântul. Obiecţia la această opinie ţine de faptul că predicarea nu s-a făcut oamenilor, nici duhurilor oamenilor, ci “duhurilor”, fiinţelor spirituale; iar predicarea n-a fost făcută de Noe, nici de spiritul lui Dumnezeu, nici înainte de potop, ci după ce aceştia au fost înlănţuiţi. Iar predicarea, susţinem noi, s-a făcut prin fapte — prin moartea şi învierea Domnului nostru.

De aceea pare foarte clar că duhurile sunt acele fiinţe spirituale care au fost neascultătoare în zilele lui Noe, şi pe care, prin urmare, Dumnezeu le-a închis sau le-a limitat de la o parte din libertăţile şi privilegiile iniţiale; “El păstrează pentru judecata zilei celei mari, în lanţuri veşnice îrestricţiiş, în întuneric, pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început, ci şi-au părăsit locuinţa îsau starea normalăş”. Iuda 6.

Până aici această interpretare pare să satisfacă toate condiţiile acestui caz. Acum se pune întrebarea: În ce mod a putut Domnul să predice spiritelor cât timp a fost mort? Răspundem că declaraţia nu este aşa. El a predicat prin fapte, aşa cum spunem uneori că “faptele vorbesc mai bine dacât cuvintele”. Predicarea Lui s-a făcut prin suferinţele, prin moartea şi învierea Sa. Astfel, pe măsură ce Isus înainta pas cu pas în lucrarea Sa, calea Sa ţinea o predică bună acelor îngeri care odinioară fuseseră puşi să conducă pe om şi care ei înşişi au căzut în loc să ridice omenirea. Au văzut exemplificată în Isus ascultarea chiar până la moarte şi răsplata ei — învierea la existenţă spirituală de natură divină. Acesta a fost marele text al predicii; şi învăţătura din ea este declarată de către apostol (1 Petru 3:22), şi anume, că Isus este acum mult înălţat şi I s-a dat un nume (titlu) mai presus de orice nume; că “stă la dreapta lui Dumnezeu îpoziţia celei mai înalte favoriş, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile”. Ei L-au cunoscut pe Isus încă înainte de a lăsa gloria stării cereşti ca să devină om. Ei au ştiut obiectivul sacrificiului Său ca om. L-au văzut ascultător până la moarte şi apoi marea înălţare care I s-a dat ca răsplată (Filipeni 2:9). Ei trebuie să-şi fi simţit adânc pierderea suferită prin neascultare, fiind îndepărtaţi de la comuniune cu Dumnezeu, îngrădiţi ca nevrednici de libertatea şi comuniunea iniţială cu cei mai curaţi la minte din omenire, şi propriul lor viitor fiind o taină.

Ne putem doar imagina că durerea şi necazul le-au umplut inimile când au comparat cursul neascultării şi rezultatele lui nefericite, cu viaţa de ascultare a Domnului şi cu marile ei rezultate. Ne putem imagina cel puţin pe unii dintre ei spunând: Dacă doar ne-am fi dat seama înainte, aşa cum ne dăm seama acum, de marea deosebire dintre rezultatele ascultării şi ale neascultării. Dacă doar ar fi posibil să avem o altă încercare: cu cunoştinţa noastră mai mare, cursul nostru ar fi foarte diferit.

Ar trebui să facem o distincţie clară între Satan şi aceşti îngeri. Satan evident a păcătuit împotriva unei lumini mari, aşa încât înţelepciunea infinită nu găseşte că mai poate face ceva pentru el şi nimicirea lui finală este în mod clar prezisă. Evrei 2:14.

Dar oare nu spune Domnul în Matei 25:41 că pedeapsa care le aşteaptă pe aceste fiinţe spirituale decăzute este pedeapsa veşnică? Nu: acest verset nu poate fi folosit ca argument împotriva speranţei unei judecăţi a spiritelor legate sau întemniţate; fiindcă, deşi prin forţa împrejurărilor şi a limitării lor de la orice alt serviciu ei sunt acum îngerii — mesagerii sau servitorii — lui Satan, totuşi este posibil ca ei să nu continue tot aşa, dacă li se va da posibilitatea să se întoarcă la serviciul lui Dumnezeu şi să fie îngerii lui Dumnezeu. Acest pasaj se referă la “iazul de foc” sau la nimicirea (Apocalipsa 20:10)* în care, la sfârşitul Veacului Milenar, vor fi aruncaţi toţi cei care nu vor fi în armonie cu Dumnezeu. Satan va fi unul dintre cei aruncaţi în nimicire veşnică, şi împreună cu el toţi cei care vor comite nedreptate sau vor găsi plăcere în ea — toţi care vor fi socotiţi a fi îngerii sau mesagerii lui, îngeri spirituali sau oameni. Toţi răufăcătorii vor fi îndepărtaţi de la viaţă. De la început planul lui Dumnezeu a fost să-i îndepărteze pe aceştia şi numai pe aceştia. Când se spune că “DOMNUL nimiceşte pe toţi cei răi”, se referă la cei răi cu voia, şi nu la cei doar neştiutori, doar greşit îndrumaţi, orbiţi sau înşelaţi.

 

Încercarea îngerilor

Acele “duhuri care sunt în închisoare”, “acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început” şi care au primit o mărturie atât de plină de forţă dar tăcută despre misiunea morţii şi învierii Domnului nostru Isus, vor avea oare vreodată ocazia să profite de acele lecţii? Vor avea oare vreodată ocazia să se căiască de păcatul lor, să părăsească serviciul lui Satan şi să se întoarcă la loialitate faţă de Dumnezeu?

Dacă mai înainte am crezut că Scripturile nu spun nimic referitor la acest subiect, ne-am dat seama că ne-am înşelat; şi când Dumnezeu vorbeşte, putem conchide în mod raţional că are de spus ceva folositor pentru noi. De aceea, să plecăm urechea ca să aflăm orice ar considera Tatăl potrivit să ne comunice.

Iuda (versetul 6) ne informează că pe acei îngeri care au comis desfrânare şi au umblat după trup străin, “tot aşa”, “în acelaşi fel” ca sodomiţii (versetele 7 şi 8), Dumnezeu îi ţine sub restricţie (ca pedeapsă sau sancţiune) “pentru îsau până laş judecata zilei celei mari”. “Ziua cea Mare” este Ziua Milenară, şi omenirea de asemenea aşteaptă această judecată (krisis — proces de judecată). Mărturia apostolului Petru este în armonie (2 Pet. 2:4); şi Sf. Pavel confirmă că aceşti îngeri decăzuţi şi în prezent fiinţe spirituale întemniţate, la fel ca omenirea, vor avea o judecată sub domnia lui Cristos şi a Bisericii, “Împărăţia lui Dumnezeu” înălţată în putere. Vorbind despre faptul că este nepotrivit ca sfinţii să apeleze la tribunale pământeşti pentru reglementarea dificultăţilor dintre ei, el spune: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? … Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” 1 Corinteni 6:1-4.

Cuvântul grecesc redat aici “judeca” este krino, având aceeaşi rădăcină cu krisis, redat prin “pedeapsă” în Iuda 7, şi înseamnă a guvernaa proba — a împărţi fiecărui individ binecuvântări sau lovituri, potrivit cu ceea ce merită când este adus la deplina lumină a adevărului şi sub toate binecuvântările domniei lui Cristos. Astfel se vede că parte din lucrarea lui Cristos va fi să stăpânească şi să îndrume atât pe oamenii păcătoşi cât şi pe îngerii păcătoşi —”să judece lumea”, pe oamenii decăzuţi, acum sub restricţia morţii, din care au fost răscumpăraţi, şi de asemenea să judece pe îngerii decăzuţi, spiritele, vii dar sub restricţie până la judecata sau încercarea Marii Zile Milenare, când Biserica sub conducerea Domnului ei va judeca şi cazul lor, dându-le viaţă veşnică şi favoare celor care atunci se vor dovedi vrednici de ea, şi nimicire veşnică celor care sub lumină şi ocazie deplină se vor fi dovedit nevrednici.

În afara acestor referiri la subiect, găsim referiri frecvente la o lucrare pe care o va face Cristos pentru a supune atât puterile cereşti sau spirituale cât şi cele umane, după ce va fi aleasă Biserica şi va începe lucrarea de judecare şi binecuvântare. De exemplu, citim (Efeseni 1:10): “ … pentru administrarea plinătăţii timpurilor, spre a uni îsub stăpânirea şi legea lui Dumnezeuş în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri îspiritualeş şi lucrurile care sunt pe pământ îumaneş”. Apoi: “Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El, şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri îîncălcătorii pământeşti şi spiritualiş, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Coloseni 1:19, 20.

În Efeseni 3:8-10, ni se arată că Dumnezeu a ascuns lungimea şi lăţimea planului Său de mântuire până în Veacul Evanghelic, când apostolii au fost însărcinaţi să spună oamenilor condiţiile în baza cărora puteau deveni părtaşi cu Cristos în executarea planului iubitor al lui Dumnezeu; şi intenţia este ca, în cele din urmă, toate fiinţele pământene şi cereşti sau spirituale să cunoască, prin intermediul Bisericii, bogăţia nemărginită care se află în marele dar al lui Dumnezeu — Fiul Său — şi diferitele metode şi paşi pe care înţelepciunea Sa i-a marcat pentru toate creaturile Sale. Cităm pasajul din traducerea Diaglott:

“Da, mie, cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dată această favoare — să vestesc printre neamuri veştile bune — bogăţia nemărginită a Celui Uns: să luminez pe toţi în legătură cu îmetoda deş administrarea îsau funcţionareaş acestei taine îplanş care a fost ascunsă de veacuri de către Dumnezeu care a creat toate; pentru ca acum îde acum înainteş să fie făcută cunoscută domniilor şi autorităţilor din locurile cereşti, prin adunare îprin intermediul Bisericiiş, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după un plan al veacurilor, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru”.

Ar părea, aşadar, că planul generos al lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui felurită cuprind ceva de interes pentru îngeri, şi de un interes special pentru cei limitaţi sau restrânşi şi care aşteaptă o încercare în judecata marii Zile Milenare. Aceştia văd pe sfinţi şi caută să privească în lucrurile descoperite lor de Spirit şi de Cuvânt; dar în nici un alt fel nu pot afla despre viitorul lor sau ce pregătiri au fost făcute pentru ei în bogăţia nemărginită şi în înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, fiindcă, aşa cum s-a afirmat aici, aceasta trebuie să fie “făcută cunoscută” “prin Biserică”.

Aceşti îngeri condamnaţi au învăţat mult începând de la primele cuvinte şi prima predică; nu numai lecţia ascultării şi înălţării Domnului nostru (1 Petru 3:18-20; 1 Timotei 3:16), dar şi a urmaşilor Lui; fiindcă citim că “am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni” (1 Cor. 4:9). Priveliştea şi învăţătura sunt atât pentru oameni cât şi pentru îngeri, deoarece atât îngerii cât şi oamenii vor fi curând judecaţi de Biserică şi binecuvântaţi de ea, dacă vor fi găsiţi ascultători şi vrednici de viaţă. Când se va da mărturia, la timpul potrivit, toate lucrurile din cer (starea spirituală) şi de pe pământ (cea umană), se vor închina în faţa Unsului lui Iehova şi-L vor mărturisi ca Domnul şi Stăpânitorul lor; şi cei care vor refuza să se supună autorităţii Sale drepte vor fi îndepărtaţi de la viaţă — nimiciţi ca fiind nevrednici de viaţă. Isaia 45:23; Romani 14:11; Fapte 3:23.

Îngerii care au păcătuit în zilele lui Noe au avut de atunci încoace o experienţă amară: fără îndoială moartea ar fi fost de preferat în multe privinţe. Îndepărtaţi de la legătura cu îngerii buni şi având tovărăşie numai unul cu altul şi cu Satan, fără Dumnezeu şi fără speranţă, trebuie să fi avut o experienţă cumplită cu efectele triste ale păcatului, în vreme ce observarea faptului că omenirea moare din cauza păcatului, îi putea face să presupună că moartea va fi în cele din urmă şi plata lor. Că aceasta era temerea spiritelor necurate este dovedit de protestul unuia dintre ei pe care Domnul l-a scos afară: “Ai venit să ne pierzi?” (Marcu 1:24; Luca 4:34; Matei 8:29). Dar aceasta nu dovedeşte că presupunerile lor erau corecte, după cum nu dovedeşte nici că este corectă credinţa milioanelor de creştini pretinşi, că nouă zecimi din omenire vor fi chinuiţi veşnic. Faptul este că Satan, care a învăţat pe oameni să hulească astfel caracterul lui Dumnezeu prin denaturarea planului divin, a fost învăţătorul şi mai-marele acestor spirite respinse; şi în mod evident el a prezentat acestor spirite întemniţate în lumină falsă planul lui Iehova, aşa cum l-a prezentat şi omului. El este tatăl minciunilor.

Nu putem uita nici purtarea plină de respect a îngerilor decăzuţi faţă de Domnul şi faţă de apostolii Săi şi de mesajul pe care l-au dat; într-adevăr cu mult mai respectuoasă decât a celei mai stricte secte evreieşti. În timp ce aceştia din urmă îşi băteau joc de El spunând: “Nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif?” (Ioan 6:42), spiritele decăzute au exclamat: “Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 3:11). În timp ce primii ziceau: “Are demon şi este nebun”, cei din urmă ziceau: “Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. Marcu 1:24.

“Legiunea” care înnebunise pe gadareni s-a închinat în faţa lui Cristos, recunoscându-L ca “Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt”. Marcu 5:6, 7.

În timp ce au respectat pe cei adevăraţi, s-au opus celor falşi, spunând unora care pretindeau că-i scot afară: “Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” Fapte 19:15.

Atât evreii cât şi neamurile, când trimişii lui Dumnezeu au venit la ei cu veştile bune ale mântuirii, i-au bătut şi i-au ucis cu pietre, dar unii dintre aceşti îngeri decăzuţi au părut doritori să răspândească veştile de bucurie. Unul l-a urmat pe apostolul Pavel şi pe Sila, spunând: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc îvouă, oamenilor, şi îngerilorş calea mântuirii”. Fapte 16:17.

 

Baza speranţei pentru îngerii decăzuţi

Dar acum se ridică o întrebare importantă. Scripturile ne arată că speranţa oamenilor se centrează în faptul că s-a dat un preţ de răscumpărare pentru păcatul lui Adam; dar care este baza speranţei pentru aceşti îngeri decăzuţi? Pe ce bază li se poate acorda o încercare cu speranţa vieţii veşnice? A murit Domnul Isus pentru ei?

Nu aşa ni se spune. Jertfa de răscumpărare a fost umană, o jertfă pentru om. “Căci negreşit”, spune Pavel, “nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam” etc. (Evrei 2:16). Mai mult, îngerii nu s-au aflat sub condamnarea morţii şi ca atare nu şi-au pierdut viaţa în nici o măsură şi n-au nevoie de răscumpărare din moarte. Din cauză că sentinţa morţii a trecut asupra oamenilor a fost necesară răscumpărarea pentru ca să ne putem recâştiga viaţa. Acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început n-au fost condamnaţi la moarte, ci să fie restrânşi şi limitaţi până la ziua judecăţii, când Dumnezeu va judeca cu dreptate pe oameni şi pe îngeri prin Omul pe care L-a rânduit (Fapte 17:31). De aceea ei îşi suportă pedeapsa lor, la fel cum omul îşi suportă pedeapsa lui, deşi pedepsele sunt de natură foarte diferită — potrivit “înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu”.

Şi totuşi îngerii decăzuţi au avut un mare interes faţă de jertfa Domnului nostru; fiindcă, deşi ei n-au fost răscumpăraţi, cumpăraţi cu sângele preţios, aşa cum a fost omul, şi nici n-au avut nevoie să fie, nefiind sub condamnarea morţii, totuşi speranţa lor se centra în puterea cu care El a fost răsplătit prin înălţarea la natura divină, drept urmare a ascultării Sale chiar până la moarte. El este acum Domn şi judecător atât al celor vii cât şi al celor morţi — cei morţi şi cei aflaţi pe calea morţii, şi îngerii vii, necondamnaţi niciodată la moarte. Romani 14:9.

Repetăm, dacă privim corect problema, că aceşti îngeri au fost ispitiţi şi seduşi în mare măsură de răul din oameni, care devenise foarte mare (Geneza 6:5), putem vedea cum împăcarea realizată pentru om prin sângele crucii se putea aplica şi putea anula atât vina directă, cât şi cea indirectă, dacă rezulta din neascultarea unui singur om. Aşa că acum suntem asiguraţi prin cuvintele apostolului: I-a plăcut Tatălui ca “prin El să împace toate lucrurile îcare nu sunt în armonieş cu Sine, atât lucrurile de pe pământ îumaneş cât şi lucrurile din ceruri îîngereştiş, făcând pace îispăşire — satisfacţieş prin sângele crucii Lui”. Coloseni 1:20.

Acestea sunt scrise “ca să puteţi înţelege pe deplin împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă”, şi crezând să vă puteţi bucura cu o bucurie de negrăit. “O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii lui Dumnezeu!” Efeseni 3:18; Romani 11:33.

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XII
Obiectul Împăcării — Omul

Ce este omul? — Răspunsul „ortodox” — Răspunsul ştiinţific — Răspunsul Bibliei — Corpul omului — Spiritul omului — Sufletul uman — Confuzie prin traducere greşită — înmulţirea sufletelor — Ce este „Şeol”, „Hades”, în care merg toate sufletele în intervalul dintre moarte şi înviere? — Declaraţiile scripturale analizate individual

„Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării.” Ps. 8:4-8.

CE FIINŢĂ importantă este omul, încât Creatorul Universului să Se intereseze de bunăstarea lui atât de mult încât să facă o pregătire atât de mărinimoasă pentru reconcilierea lui — chiar prin sacrificiul Fiului Său? Noi ar trebui, pe cât este posibil, să cunoaştem în amănunt această creatură, cea mai înaltă dintre creaturile pământeşti ale lui Dumnezeu: dar atât de limitate sunt puterile noastre de judecată, iar cunoştinţa noastră atât de mărginită, încât în acest subiect depindem aproape în întregime de ceea ce Creatorul nostru cel iubitor ne-a făcut cunoscut în Cuvântul Său. Deşi zicătoarea „cel mai mare obiect de studiu al omenirii este omul” a devenit proverbială, totuşi, lucru ciudat, există puţine subiecte în care omenirea este mai nedumerită decât în acesta — ce este omul. Există două vederi generale asupra acestui subiect şi nici una din ele, susţinem noi, nu este cea corectă, cea scripturală. Deşi ambele conţin în ele anumite elemente de adevăr, ambele sunt întristător de greşite şi de înşelătoare, aşa încât chiar şi cei care nu sunt cu totul înşelaţi de ele, sunt totuşi atât de influenţaţi şi încurcaţi de aceste erori, încât multe adevăruri sunt despuiate de forţa şi greutatea lor, şi multor înşelări li se ((302)) dă o aparenţă de adevăr. De aceea, subiectul nostru este important pentru toţi cei care vor să cunoască adevărul şi să aibă folos deplin din el, prin influenţa lui asupra inimii şi vieţii lor. Subiectul nostru are o importanţă specială în legătură cu tema pe care o discutăm, Împăcarea. Cel care nu are o concepţie clară despre ceea ce este omul, va găsi că este greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă învăţăturile scripturale cu privire la ispăşirea pentru păcatul omului — la operarea şi la rezultatele ei.

Vom analiza aici vederea generală şi aşa-numită ortodoxă asupra întrebării, ce este omul. Apoi vederea strict ştiinţifică, iar în final vederea Bibliei, care, susţinem noi, se deosebeşte de ambele, este mult mai raţională decât oricare din ele şi singura bază de armonie corectă între cele două.

Vederea ortodoxiei despre om

La întrebarea, ce este omul, dacă se dă răspunsul dintr-un punct de vedere aşa-zis „teologic ortodox” (pe care noi îl contestăm), acesta ar fi cam aşa: Omul este o fiinţă compusă din trei părţi: corp, spirit şi suflet; corpul se naşte în felul obişnuit al naşterii animalelor, cu deosebirea că la naştere Dumnezeu intervine şi în ceva mod misterios implantează în corp un spirit şi un suflet, care sunt părţi din El Însuşi, şi fiind părţi din Dumnezeu sunt indestructibile şi nu pot muri niciodată. „Ortodoxia” nu poate separa şi deosebi aceste două părţi, suflet şi spirit, şi de aceea foloseşte cei doi termeni alternativ, după cum îi este convenabil. Ambii termeni (spirit şi suflet) conform înţelegerii lor, înseamnă omul adevărat, în timp ce carnea este considerată a fi numai îmbrăcămintea exterioară a omului adevărat, în care el locuieşte în timpul anilor vieţii sale pământeşti ca într-o casă. La moarte, spun ei, omul adevărat este eliberat din această închisoare trupească şi se află într-o stare mult mai potrivită.

Cu alte cuvinte, „ortodoxia” pretinde că omul adevărat nu este o fiinţă pământească, ci o fiinţă spirituală cu totul nepotrivită pentru pământ, decât doar prin experienţele ((303)) corpului de carne. Există teoria că atunci când este eliberat de corp prin moarte, omul are experienţa unei mari binecuvântări, deşi cât timp a trăit a făcut toate eforturile ca să continue să trăiască în casa de carne, folosind medicamente, călătorii şi orice mijloc igienic şi invenţie pentru a-şi prelungi viaţa în trup, care, teoretic, se pretinde că este prost adaptat nevoilor şi plăcerilor sale. „Eliberarea” numită „moarte” este socotită a fi un alt pas în procesul evolutiv: şi în mintea multora o astfel de evoluţie viitoare, de la stările pământeşti la cele cereşti, de la stările animale la cele spirituale, este socotită ca o chestiune raţională şi ca un rezultat logic al concluziei ştiinţifice, că omul na fost creat om, ci a evoluat de-a lungul veacurilor, din protoplasma vremilor preistorice până la microorganism, din microorganism, prin diferite etape şi procese lungi, până la maimuţă, şi de la maimuţă în final la starea de om. Se pretinde mai departe că omul în starea lui primară a fost mult inferior faţă de omul din prezent, că evoluţia a adus omenirea înainte şi că următorul pas pentru fiecare fiinţă umană este o transformare sau o evoluare la stările spirituale, ca îngeri şi dumnezei, sau ca diavoli.

Toate acestea sunt foarte măgulitoare pentru mândria secolului al nouăsprezecelea, pentru că, deşi pe de o parte ea recunoaşte o origine chiar şi a celei mai joase inteligenţe, ea pretinde pentru sine chiar cele mai înalte realizări prezente, precum şi o înălţare viitoare. Iar această vedere nu este limitată la oamenii din ţările civilizate: în general toţi păgânii, chiar şi sălbaticii, au practic aceeaşi gândire în privinţa omului, cu excepţia că ei nu merg cu originea lui atât de departe. Această vedere îşi găseşte sprijin în toate filosofiile păgâne şi este sprijinită în mare măsură de teoreticienii ştiinţei din prezent, care, deşi definesc subiectul foarte diferit, totuşi le place să spere într-o viaţă viitoare pe linia evoluţiei, şi simt o mulţumire a vanităţii lor într-o direcţie care deloc nu corespunde cu propriile lor deducţii ştiinţifice în privinţa scânteii de viaţă din om.

((304))

Omul, aşa cum este văzut de Ştiinţă

Răspunsul ştiinţific la întrebarea, ce este omul, formulat în limbaj simplu, ar fi: Omul este un animal de cel mai înalt tip dezvoltat şi cunoscut până acum. El are un corp care se deosebeşte de corpul celorlalte animale prin aceea că este cea mai înaltă şi mai nobilă dezvoltare. Structura creierului său corespunde cu cea a animalelor inferioare, dar este de un ordin mai bine dezvoltat şi mai rafinat, cu capacităţi mai multe şi mai mari, care fac din om prin natură domnul, regele creaţiei inferioare. Suflarea sau spiritul vieţii omului este la fel cu al altor animale. Organismul şi scânteia vieţii omului vin de la părinţii lui, în acelaşi fel în care animalele îşi primesc viaţa şi corpul de la părinţii lor.

Ştiinţa recunoaşte că fiecare om este un suflet sau o fiinţă simţitoare; dar în privinţa viitorului, a eternităţii fiinţei omului, ştiinţa nu are de oferit nici o sugestie, pentru că nu găseşte nimic pe ce să-şi întemeieze concluziile, nici chiar o ipoteză raţională. Ştiinţa însă, deşi nu speculează, speră într-un viitor pe linia evoluţiei, despre care ea crede că o poate urmări în trecut. Ştiinţa este mândră de paşii evolutivi amintiţi, deja făcuţi de dumnezeul ei, legea naturii, şi speră că aceleaşi acţiuni ale legii naturii (fără un Dumnezeu personal) vor aduce în cele din urmă omenirea la stări încă mai dumnezeieşti şi mai performante decât în prezent.

Omul din punctul de vedere al Bibliei

Vederea Bibliei, deşi este de acord în unele privinţe cu ambele vederi prezentate mai sus, le contrazice în mod absolut în unele din cele mai importante puncte ale lor. Biblia nu face speculaţii, ci în mod potrivit, fiind vocea sau revelaţia lui Dumnezeu, vorbeşte cu autoritate şi elocvenţă, arătând începutul, prezentul şi viitorul omului. Vederea Bibliei este singura vedere consecventă, şi ca atare singura vedere cu adevărat ştiinţifică şi ortodoxă asupra acestui subiect. Dar prezentarea Bibliei nu satisface mândria umană, ((305)) nu-l face pe om propriul său evoluator şi nici nu pune creaţia pe seama unui dumnezeu natură, care nu este Dumnezeu. Vederea Bibliei în privinţa omului dă lui Dumnezeu slava pentru creaţia Sa originară (Adam), în asemănarea divină, şi-l învinuieşte pe om pentru faptul că n-a menţinut acea asemănare şi pentru căderea în păcat şi pentru toate urmările păcatului — sărăcirea calităţilor mintale, fizice şi morale, până la moarte. Vederea Bibliei Îl onorează pe Dumnezeu şi prin aceea că ne descoperă îndurarea şi mărinimia Sa faţă de om în starea lui decăzută, prin prevederea pentru răscumpărarea omului şi pentru restabilirea lui la starea de la început, prin Răscumpărătorul lui, în timpul Mileniului.

O rodnică sursă de confuzie în mintea creştinilor, când studiază natura omului şi mai ales când încearcă să obţină vederea scripturală în acest subiect, este neputinţa de a face deosebire între omenire în general şi Biserică, turma mică, pe care Dumnezeu o alege dintre oameni în veacul prezent şi o potriveşte şi pregăteşte pentru stări noi şi supraomeneşti — stări spirituale. Neputând „împărţi drept Cuvântul adevărului”, ei aplică tuturor oamenilor declaraţiile şi făgăduinţele Scripturii, mai cu seamă cele ale Noului Testament, care se adresează numai clasei Bisericii şi care n-au nici o legătură cu speranţele de restabilire oferite omenirii întregi. Aceste „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe” sunt tot atât de nelegitime pentru lume pe cât sunt de legitime pentru Biserică. Astfel, de exemplu, cuvintele apostolului, „Trupul este mort din pricina păcatului, dar duhul este viaţă din pricina dreptăţii” (Rom. 8:10), se aplică numai la Biserică: astfel condiţiile speciale şi deosebite ale chemării Bisericii în acest Veac Evanghelic sunt interpretate a avea aceeaşi semnificaţie pentru toată omenirea. Aici cuvintele „mort” şi „viaţă” sunt folosite în sens relativ, despre cei care, după ce au fost îndreptăţiţi prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu, sunt imediat socotiţi ca eliberaţi de condamnarea morţii, cu scopul de a-şi putea prezenta corpul ca jertfă vie, socotindu-şi corpul şi tratându-l ca mort în ceea ce priveşte ((306)) drepturile şi interesele pământeşti: şi socotindu-se pe ei înşişi ca nemaifiind fiinţe de carne sau umane, ci ca „noi creaţii”, concepute la o natură nouă prin făgăduinţele lui Dumnezeu. Ca atare, credincioşii îndreptăţiţi şi sfinţiţi (Biserica) se consideră, din punct de vedere divin, că au obţinut un nou spirit de viaţă prin lucrarea credinţei în Cristos şi prin ascultare de El. Dar o astfel de folosire a cuvintelor „mort” şi „viaţă” în privinţa lumii ar fi cu totul nepotrivită, fiindcă lumea nu are altă natură decât natura umană; ea n-a fost, în nici un sens al cuvântului, concepută din nou.

Un alt text adeseori aplicat greşit la lume, dar care aparţine poporului consacrat al Domnului, spune: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Cor. 4:7). Şi aici se referă numai la Biserică — la cei care au primit comoara minţii noi, a naturii noi. Ei au această comoară, sau natură nouă, în corpul natural, care este socotit mort, fiind numit aici „vas de lut”. Ilustraţia aceasta este foarte corectă pentru clasa căreia i se aplică, Biserica; dar este cu totul incorect a o aplica la omenire în general şi a presupune că fiecare fiinţă umană are o comoară cerească sau o natură nouă, şi că astfel fiecare corp uman este un vas de lut sau receptacul pentru o astfel de natură nouă. Lumea are doar o singură natură — natura umană: ea nu are o natură nouă, nici ca o comoară, nici în alt sens; şi nici nu este vreo făgăduinţă că va avea vreodată. Chiar dimpotrivă, cea mai înaltă aspiraţie posibilă pentru omenire, conform Cuvântului făgăduinţei divine, este „restabilirea” — să fie restabilită la perfecţiunea deplină a naturii umane, pierdută în Eden, răscumpărată la Calvar. Fapt. 3:19-23.

La fel am putea discuta zeci de declaraţii din Noul Testament, care nu se aplică la omenire în general, ci numai la Biserica consacrată, concepută din nou de Spiritul sfânt la o natură nouă, spirituală. Ar fi folositor pentru toţi să observe atent saluturile cu care apostolii îşi încep diferitele ((307)) lor epistole. Ele nu sunt adresate omenirii în general, cum mulţi presupun, ci Bisericii, „sfinţilor”, „casei credinţei”.

De aceea, să se aibă în vedere că în discuţia noastră din acest capitol despre ce este omul, noi nu discutăm despre ce este Biserica, „noua creaţie” în Cristos Isus, nici ce este natura spirituală la care membrii Bisericii sunt deja concepuţi de Spirit şi dacă sunt credincioşi vor fi făcuţi părtaşi primei învieri în cea mai deplină măsură. Dimpotrivă, noi discutăm despre primul Adam şi despre copiii lui. Vrem să ştim cine şi ce suntem prin natură, ca rasă — ce este omul? Astfel putem înţelege cel mai bine de la ce a căzut omul, în ce a căzut omul, din ce a fost răscumpărat omul şi la ce va fi restabilit omul, precum şi alte subiecte înrudite cu acestea.

Omul — corp, spirit, suflet

Acceptând definiţia obişnuită a cuvântului „animal” — „un organism viu, simţitor”, nu trebuie să ezităm deloc în a-l clasifica pe om ca cel mai însemnat dintre animale şi rege peste animalele pământului, şi până aici Scripturile sunt în deplin acord cu deducţiile ştiinţei. Să observăm textul care deschide acest capitol: în el profetul David arată în mod special că omul, prin natura sa, este inferior îngerilor şi este rege şi cap peste toate creaturile pământeşti, reprezentantul lui Dumnezeu pentru toate ordinele inferioare de fiinţe simţitoare.

Scripturile nu declară nicăieri, nici direct, nici prin implicaţie, că fiecărei fiinţe umane îi este transmisă o bucată, o parte sau o scânteie din fiinţa divină. Aceasta este o presupunere fără temei din partea celor care doresc să construiască o teorie dar nu le ajunge materialul pentru ea. Şi această ipoteză fără temei, că o parte din Dumnezeu se transmite fiecărei creaturi umane la naştere, a devenit baza multor învăţături false, în mod grosolan păgubitoare pentru caracterul divin — lipsite de respect faţă de înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea divină.

((308))

Această presupunere, că o scânteie din fiinţa divină îi este transmisă la naştere fiecări creaturi umane, este cea care a făcut necesară teoria unui iad de chin veşnic. Sugestia este că dacă omul ar fi fost creat cum au fost create celelalte animale, el ar fi putut muri ca şi celelalte animale, fără frica unei eternităţi de chin; dar fiindcă Dumnezeu i-a dat omului o scânteie din propria Sa viaţă, omul este prin urmare veşnic, fiindcă Dumnezeu este veşnic: şi ca atare este imposibil ca Dumnezeu să nimicească creaţia Sa, chiar dacă o astfel de nimicire ar putea fi de dorit. Şi dacă omul nu poate fi nimicit, se susţine că el trebuie să existe toată eternitatea undeva: şi deoarece marea majoritate a oamenilor sunt răi, după cum se ştie, şi numai o „turmă mică” sunt evlavioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu, se susţine că acei neevlavioşi trebuie să aibă un viitor de chin, pe măsura viitorului de fericire acordat puţinilor evlavioşi. Altfel, se admite că ar fi mai mult în interesul omului, mai mult spre slava lui Dumnezeu şi mai mult spre pacea şi prosperitatea Universului dacă toţi cei răi ar putea fi distruşi. Se pretinde că Dumnezeu, având puterea să creeze, nu are puterea să şi nimicească pe om, propria Sa creaţie, pentru că o scânteie de viaţă divină a fost unită cu el într-un fel inexplicabil. Sperăm să arătăm că toată această teorie este falsă: că este nu numai fără suport scriptural, ci este o născocire a Veacurilor Întunecate, foarte clar contrazisă de Scripturi.

Scripturile recunosc că omul este compus din două elemente: trup şi spirit. Acestea două formează sufletul, fiinţa simţitoare, inteligenţa, omul însuşi, fiinţa sau sufletul. Termenul „trup” se aplică numai la organismul fizic. Nu se referă nici la viaţa care-l însufleţeşte, nici la fiinţa simţitoare care este rezultatul însufleţirii. Un trup nu este un om, deşi n-ar putea exista un om fără trup. Spiritul vieţii nu este un om, deşi n-ar putea exista om fără spiritul vieţii. Cuvântul „duh” în Vechiul Testament este tradus din cuvântul ebraic ruah. Semnificaţia lui primară este suflare, şi de aici avem expresia „suflarea vieţii”, sau „duhul vieţii”, fiindcă scânteia de viaţă odată pornită, este susţinută prin suflare.

((309))

Dar cuvintele „duhul vieţii” înseamnă mai mult decât numai suflare; ele se referă la scânteia vieţii însăşi, fără de care suflarea ar fi cu neputinţă. Această scânteie de viaţă o primim de la tatăl nostru, fiind hrănită şi dezvoltată prin mama noastră*. Este cu totul neadevărat că scânteia vieţii umane este transmisă în chip miraculos, după cum nu este transmisă nici scânteia vieţii animale. Animalele inferioare, calul, câinele, vitele etc. sunt concepute de masculii şi născute de femelele din genurile lor respective, exact în acelaşi mod cum se reproduce şi specia umană, şi nimic din Scripturi nu sugerează contrariul. Este numai invenţie umană, menită a susţine o teorie falsă, cea care pretinde intervenţie divină în naşterea odraslei umane. A presupune că Dumnezeu este creatorul direct al fiecărui prunc născut în lume înseamnă a presupune ceea ce contestă Scripturile, deoarece în acest fel El ar fi autorul păcatului, al confuziei şi al imperfecţiunii, în timp ce Scripturile declară: „lucrarea Lui este perfectă” (Deut. 32:4). Nu, nu! Cei cu defecte şi deformaţi mintal, fizic şi moral nu sunt opera lui Dumnezeu. Ei sunt mult îndepărtaţi, mult căzuţi de la starea părinţilor lor perfecţi, Adam şi Eva, singurii pentru a căror creare Dumnezeu Îşi ia responsabilitatea. Cei care pretind că Dumnezeu creează pe fiecare fiinţă umană pretind că Dumnezeu este răspunzător de toată debilitatea mintală, boala psihică şi prostia din lume: dar atât ştiinţa cât şi Biblia declară că copiii moştenesc de la părinţii lor viciile şi virtuţile, slăbiciunile şi talentele. Apostolul declară foarte lămurit: „Prin neascultarea unui singur om … a intrat păcatul în lume şi prin păcat

[ca rezultat al păcatului] moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi [prin ereditate] au păcătuit”. Profetul se referă la acelaşi lucru când spune: „Părinţii au mâncat aguridă [păcat], şi copiilor li s-au strepezit dinţii” — toţi sunt degradaţi. Rom. 5:19, 12; Ier. 31:29, 30; Ezec. 18:2.


*Vezi pag. 98


((310))

Dar cineva ar putea întreba: Nu este posibil ca Dumnezeu să fi implantat o scânteie din divinitatea Sa nemuritoare în primii noştri părinţi, şi astfel acea scânteie coboară volens-nolens la urmaşi? Să examinăm declaraţia scripturală cu privire la acest subiect, şi făcând astfel să ne amintim că în afară de relatarea Scripturilor nu există altă revelaţie deschisă cuiva, ca atare putem cunoaşte tot ce se poate cunoaşte asupra acestui subiect. Ce aflăm în relatarea din Geneza? Aflăm într-adevăr că crearea omului este menţionată în mod deosebit, în timp ce aceea a creaţiei animale nu este menţionată atât de deosebit. Aflăm însă că declaraţiile sunt făcute într-un limbaj foarte simplu şi că ele nu conţin nici o sugestie referitoare la împărţirea vreunei scântei supraomeneşti de existenţă. Conform relatărilor Genezei, superioritatea omului faţă de animale constă nu în faptul că el are alt fel de suflare sau spirit, ci în faptul că are o formă nobilă, un corp superior, un organism mai fin — înzestrat cu un creier care-i permite să raţioneze asupra unor planuri care depăşesc mult inteligenţa animalelor inferioare, a creaţiei brute. Aflăm deci că în aceste privinţe a fost creat omul o asemănare naturală a Creatorului său — care este o fiinţă spirituală. Ioan 4:24.

Duhul omului

După cum am văzut deja*, în versiunea comună a Bibliei noastre cuvântul „duh” este tradus din cuvântul ebraic ruah şi din cuvântul grecesc pneuma; de aceea, pentru a putea aprecia corect termenul duh din Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ţinem întotdeauna minte sensul dat cuvintelor originale, din care este tradus. După cum am văzut, „duh” înseamnă în primul rând vânt, iar în al doilea rând a fost făcut să se aplice la orice putere nevăzută. În legătură cu Dumnezeu, după cum am văzut, înseamnă că El este puternic, dar nevăzut; şi folosit în legătură cu influenţa şi lucrarea lui Dumnezeu sugerează că acestea sunt făcute de o putere nevăzută. Se aplică la minte, deoarece ea este o putere nevăzută şi intangibilă; ((311)) cuvintele sunt de asemenea invizibile, dar puternice; viaţa, deşi atotimportantă şi atotpătrunzătoare, este o putere sau o însuşire nevăzută, ca electricitatea: de aceea cuvântul „duh” este aplicat la toate aceste diferite lucruri. Ca urmare, Scripturile vorbesc despre duhul minţii noastre, puterea nevăzută a minţii; despre duhul unui om, puterile mintale şi voinţa omului; despre duhul vieţii, puterea de viaţă, care însufleţeşte trupurile noastre şi întreaga creaţie; despre duhul lui Dumnezeu, puterea sau influenţa pe care o exercită Dumnezeu, fie asupra celor însufleţite, fie asupra celor neînsufleţite; despre duhul înţelepciunii, o minte înţeleaptă; despre duhul iubirii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de iubire; despre duhul răului şi al răutăţii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de răutate; despre duhul adevărului, influenţa sau puterea exercitată de adevăr; despre duhul lumii, influenţa sau puterea pe care o exercită lumea. În mod asemănător, fiinţele cereşti sunt descrise ca fiinţe spirituale, adică fiinţe nevăzute, care posedă putere, inteligenţă etc. Aceasta se aplică nu numai la Dumnezeu, Tatăl, despre care Domnul nostru Isus a spus: „Dumnezeu este Duh”, ci şi la Domnul nostru Isus de la învierea Sa, căci este scris despre El: „Domnul este Duhul”. Se aplică de asemenea la îngeri şi la membrii Bisericii, care au asigurarea că la întâia înviere fiecare biruitor va avea un corp spiritual. Se mai aplică în Scripturi şi la Satan şi la asociaţii lui, fiinţe spirituale, nevăzute dar puternice.


*Vezi pagina 172


Duh cu referire la natura nouă în Noul Testament

Analizând folosirea cuvântului duh în legătură cu omul, remarcăm:

(1) Cuvintele „duh” şi „duhovnicesc” sunt folosite adeseori în Noul Testament cu referire la: (a) voinţă, în special la mintea cea nouă a „sfinţilor”, concepută de Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu. „Creaţiile noi în Hristos” sunt chemate la o schimbare de natură, de la cea umană la cea spirituală, şi au făgăduinţa că, dacă vor fi credincioase până la moarte, vor avea la înviere (b) corpuri spirituale asemenea corpului învierii lui Cristos şi asemenea persoanei glorioase a Tatălui ceresc. Având în vedere aceasta, perspectiva lor viitoare, speranţa Bisericii este numită (c) spirituală ((312)) şi cerească, spre deosebire de speranţele şi făgăduinţele care vor fi moştenite de omenire în timpul Mileniului. Duh mai este folosit (d) când se referă la îngeri, care prin natură sunt fiinţe spirituale — nu fiinţe de carne. Însă ideea de invizibilitate este întotdeauna legată de cuvintele „duh” şi „duhovnicesc”, oriunde şi oricând sunt folosite.

Urmează câteva exemple în care sunt folosite aceste cuvinte:

(a) „Pavel şi-a pus în duh [trad. reviz., subsol — n. e.] [pneuma — minte, voinţă] să se ducă la Ierusalim.” Fapt. 19:21.

(a) „Pe când Pavel îi aştepta în Atena, i se întărâta duhul [pneuma — mintea, simţămintele] la vederea acestei cetăţi pline de idoli.” Fapt. 17:16.

(a) „Pavel era dedicat în duh [pneuma — în minte, era stimulat în minte] şi mărturisea evreilor că Isus era Hristosul.” Fapt. 18:5 [trad. lit. nouă, 2001, subsol — n. e.].

(a) „El [Apolo] era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat [pneuma — minte arzătoare] şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni.” Fapt. 18:25.

(a) „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu [pneuma — mintea mea cea nouă, inima mea cea nouă, voinţa mea cea reînnoită], în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor.” Rom. 1:9.

(a) „Măriţi dară pe Dumnezeu în corpul vostru şi în spiritul vostru [pneuma — mintea], care sunt ale lui Dumnezeu.” 1 Cor. 6:20 [B. I. — n. e.]

(a) Căci eumăcar că n-am fost la voi în trup, dar fiind de faţă în duh [pneuma — în minte], am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă.” 1 Cor. 5:3.

(a) „În frumuseţea nepieritoare a unui duh [pneuma — minte dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.

(b) „Este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:44.

(b) „Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:44.

(b) „Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:46.

((313))

(b) „Ce este duhovnicesc [pneumatikos] vine pe urmă.” 1 Cor. 15:46.

(c) „Gândirea Duhului [pneuma — gândirea controlată de Spiritul sau voinţa sfântă a lui Dumnezeu] este viaţă şi pace.” Rom. 8:6.

(c) „Voi care sunteţi duhovniceşti [pneumatikos — concepuţi de spirit şi stăpâniţi de mintea cea nouă] să-l îndreptaţi cu duhul [pneuma — dispoziţia] blândeţii.” Gal. 6:1.

(c) „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească [pneumatikos — binecuvântare spirituală] în locurile cereşti, în Hristos.” Efes. 1:3.

(c) „Fiţi plini de Duh [pneuma — Spiritul sfânt al lui Dumnezeu], vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti [pneumatikos — cântări în acord cu spiritul vostru cel nou].” Efes. 5:18, 19.

(c) „Să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească [pneumatikos — înţelegerea tuturor chestiunilor legate de noua voastră relaţie cu Dumnezeu şi cu planul Său].” Col. 1:9.

(c) „Şi voi … sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească [pneumatikos — o familie sau casă de un ordin sau fel spiritual].” 1 Pet. 2:5.

(d) „Ne-a ieşit înainte o sclavă, care avea un duh [pneuma — o putere invizibilă] de ghicire” — prin legătură cu fiinţe spirituale decăzute. Fapt. 16:16.

(d) „Pavel … s-a întors şi a zis duhului [pneuma — fiinţei spirituale rele care o poseda pe femeie]: … îţi poruncesc să ieşi din ea!” Fapt. 16:18.

(d) „Şi ieşeau afară din ei duhurile [pneuma] rele.” Fapt. 19:12,13.

(d) „Dar duhul [pneuma] cel rău le-a răspuns.” Fapt. 19:15.

(d) „Saducheii zic că nu este … nici înger, nici duh [pneuma — fiinţă spirituală].” Fapt. 23:8.

(d) „Dar dacă i-a vorbit un duh [pneuma] sau un înger?” Fapt. 23:9.

((314))

Cuvântul duh în Vechiul Testament

(2) Cuvântul „duh” a fost folosit de oameni în general, mai ales în Vechiul Testament, dar întotdeauna fie cu referire la (e) spiritul vieţii, scânteia însufleţitoare pe care Dumnezeu a aprins-o la început în Adam şi care de atunci (deteriorată) a trecut la toţi urmaşii lui — care este o putere sau caracteristică nevăzută, fie (f) cu referire la spiritul minţii, voinţei — o putere nevăzută care stăpâneşte viaţa.

Ruah, pneuma — o putere însufleţitoare

Când vorbim despre crearea omului, prin aceasta înţelegem spiritul vieţii — suflarea vieţii. Scripturile arată clar că acest spirit al vieţii este comun tuturor creaturilor lui Dumnezeu, şi nu este posedat exclusiv de om, după cum următoarele citate scripturale vor demonstra clar:

(e) „Orice făptură … care are suflare de viaţă [ruah — duhul sau suflarea vieţii întregii cărni].” Gen. 6:17; 7:15.

(e) „Tot ce avea suflare de duh de viaţă [ruah — spiritul sau puterea vieţii] în nările sale.” Gen. 7:22.

(e) „Duhul tatălui lor, Iacov, s-a înviorat [ruah — puterile vitale sau de viaţă ale lui Iacov s-au înviorat]”. Gen. 45:27.

(e) „Samson a băut, duhul [ruah] i s-a întremat şi s-a înviorat [puterea, vigoarea, energia i-a revenit]”. Jud. 15:19.

(e) „El ţine în mână … suflarea [ruah] oricărui trup omenesc. [Spiritul vieţii întregii omeniri este în puterea divină.]” Iov 12:10.

(e) „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor [ruah — puterea vieţii, spiritul vieţii] oricărui trup! Un singur om a păcătuit şi să Te mânii împotriva întregii adunări?” Num. 16:22.

Teoria că deosebirea între om şi animal constă într-un spirit de viaţă diferit, un alt fel de viaţă, şi că la moarte unul merge în sus iar altul în jos, pare să fie foarte veche printre filosofii lumii; fiindcă-l găsim pe Solomon, înţeleptul, întrebând:

(e) „Cine ştie [cine poate dovedi] dacă suflarea [ruah — spiritul vieţii] fiilor oamenilor se duce în sus şi dacă suflarea ((315)) [ruah — spiritul vieţii] animalului se duce în jos, în pământ?” (Ecl. 3:19-21). Solomon arată cum înţelege el, chiar înaintea acestei întrebări zicând:

(e) „Căci soarta fiilor oamenilor [moartea] şi a animalelor este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare [ruah — spirit de viaţă, suflare de viaţă] şi omul nu întrece cu nimic pe animal” — În această privinţă, în chestiunea posedării unui alt fel de viaţă — faptul că îl întrece trebuie căutat şi găsit în altă parte, după cum vom vedea.

(e) „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul [ruah — spiritul vieţii sau energia vitală].” Ps. 31:5.

Aceasta a fost exprimarea profetică a cuvintelor Domnului nostru când murea. El primise spiritul vieţii în dar de la Tatăl: în ascultare de planul Tatălui, El devenise om spre a fi Răscumpărătorul omului: şi când Şi-a predat spiritul vieţii sau energia vitală, El a declarat că Se baza pe făgăduinţa lui Dumnezeu că-I va da iarăşi spiritul vieţii printr-o înviere.

Omenirea a primit spiritul vieţii de la Dumnezeu, izvorul vieţii, prin tatăl Adam. Adam a pierdut prin neascultare dreptul la puterea sau spiritul vieţii, şi treptat a pierdut posesia lui — murind încet, timp de nouă sute treizeci de ani. Apoi trupul s-a întors în ţărână cum a fost înainte de creare, iar spiritul vieţii, privilegiul de a trăi, puterea sau permisiunea de a trăi, s-a întors la Dumnezeu care a dat acest privilegiu sau putere: întocmai cum orice alt privilegiu sau favoare se întoarce la cel care l-a dat dacă nu sunt respectate condiţiile (Ecl. 12:7). Nimic din acest text nu dă de înţeles că spiritul vieţii „îşi ia zborul înapoi la Dumnezeu”, cum vor unii să reprezinte; căci spiritul vieţii nu este o inteligenţă, nici o persoană, ci doar o putere sau un privilegiu care a fost pierdut şi ca atare se întoarce la dătătorul originar al acelei puteri sau al acelui privilegiu. Ideea este că omul după ce a păcătuit n-a mai avut drepturi de viaţă: întoarcerea drepturilor sale pierdute la Dumnezeu şi a cărnii sale în ((316)) ţărână i-a redus starea exact la ceea ce a fost înainte de a fi creat.

Dar după cum Domnul nostru Isus a avut speranţă în făgăduinţa divină pentru o întoarcere a „spiritului vieţii” Sale, sau a puterilor şi drepturilor de viaţă sub aranjamentul divin, tot aşa, datorită sacrificiului răscumpărător al Domnului nostru sunt deschise pentru toată omenirea anumite speranţe şi făgăduinţe prin „Isus, Mijlocitorul legământului celui nou” (Evr. 12:24). De aceea credincioşii „nu se întristează ca ceilalţi care n-au nădejde”. Răscumpărătorul nostru a cumpărat spiritul drepturilor vieţii pe care tatăl Adam l-a pierdut pentru sine şi pentru familia sa. Acum, prin urmare, şi credincioşii îşi pot încredinţa în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi (şi, printr-o cunoştinţă a planului lui Dumnezeu, în ceea ce-i priveşte şi pe alţii), spiritele (puterile lor de viaţă) în mâna lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Domnul nostru şi Ştefan — plini de credinţă că făgăduinţa lui Dumnezeu a unei învieri se va împlini. O înviere pentru lume va însemna o reorganizare a corpului uman şi o vitalizare sau o însufleţire cu energia vieţii, spiritul vieţii (în ebraică, ruah; în greacă, pneuma). Pentru Biserica Evangheliei, părtaşi la „întâia [cea mai însemnată] înviere” va însemna acordarea spiritului vieţii sau energiei vieţii (în ebraică, ruah; în greacă, pneuma) unui corp spiritual. 1 Cor. 15:42-45.

În imaginea aceea grăitoare a învierii pământeşti dată în profeţia lui Ezechiel (37:5-10, 13, 14) este prezentată clar relaţia corpului cu spiritul vieţii, „duhul”. Nu este important că profetul îl foloseşte numai ca simbol, ilustraţia arată (dovedeşte) totuşi că organismul uman nu are viaţă până când primeşte ruah — suflarea vieţii — care, după cum este arătat în altă parte, este comună tuturor animalelor, nimeni neputând trăi fără ea. Să observăm foarte critic declaraţiile lui Ezechiel:

(e) „Iată, voi face să intre în voi un duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] — şi veţi trăi.”

((317))

(e) „Voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] în voi şi veţi trăi.”

(e) „M-am uitat şi iată, li s-au pus tendoane, carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] în ele.”

(e) „El mi-a zis: «Proroceşte şi vorbeşte duhului [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii — nota marginală, suflare] … şi zi duhului [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii]: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Duhule, vino din cele patru vânturi [ruah], suflă peste morţii aceştia, ca să trăiască!»”

(e) „Am prorocit, cum îmi poruncise El. Şi duhul [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii, energia vieţii] a intrat în ei şi ei au prins viaţă.”

(e) „Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii] în voi şi veţi trăi.”

Adam a avut privilegiul să păstreze veşnic, dacă era ascultător, spiritul vieţii sau puterea vieţii dată lui de către Creator. El a pierdut acest drept prin neascultare şi dreptul la viaţă a revenit la marele Dătător; nu ca o persoană, nici ca un lucru, ci ca un drept sau privilegiu, spiritul vieţii se întoarce sau revine la Dumnezeu, care a dat acel drept sau privilegiu condiţionat, şi ale cărui condiţii au fost încălcate. Ecl. 12:7.

(e) „Omul nu este stăpân pe suflarea [ruah — spiritul vieţii, scânteia vieţii] lui ca s-o poată reţine.” Ecl. 8:8.

Prin harul lui Dumnezeu, toate acele drepturi de viaţă sau privilegii pe care fiecare om le predă lui Dumnezeu prin moarte, au fost cumpărate cu sângele preţios, iar cumpărătorul este anunţat ca noul Dătător de viaţă, regenerator sau tată pentru rasă, care va da viaţă, şi aceasta mai abundent, tuturor celor care în final Îl vor primi.

Vom da numai un exemplu din Noul Testament:

„Trupul fără duh [pneuma — scânteia vieţii, suflarea vieţilor] este mort.” Iac. 2:26.

((318))

Ruah, pneuma — mintea, voinţa

Întrucât mintea sau voinţa este o putere sau influenţă invizibilă, ea este reprezentată prin aceleaşi cuvinte în limbile ebraică şi greacă, după cum ne vor arăta următoarele exemple:

(f) „Ana a răspuns şi i-a zis: «Nu, domnul meu, eu sunt o femeie cu duhul [ruah — mintea, dispoziţia] plin de durere».” 1 Sam. 1:15.

(f) „Nebunul îşi arată toată patima [ruah — planurile, gândurile, mintea, scopul].” Prov. 29:11.

(f) „Duhul [ruah — mintea, curajul] îmi este copleşit.” Ps. 77:3.

(f) „Duhul [ruah — mintea] meu caută cu stăruinţă.” Ps. 77:6.

(f) „Sufletul [ruah — dispoziţia, mintea] credincios ţine ce i s-a încredinţat.” Prov. 11:13.

(f) „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar Cel care cântăreşte duhurile [ruah — mintea, gândurile, motivele] este Domnul.” Prov. 16:2.

(f) „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh [ruah — dispoziţie, voinţă, minte] îngâmfat înaintea căderii.” Prov. 16:18.

(f) „Mai bine este să fii într-un duh [ruah — minte, dispoziţie] smerit.” Prov. 16:19 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e].

(f) „Deşertăciune şi goană după vânt [ruah — minte, dispoziţie].” Ecl. 6:9.

(f) „Mai bun este un duh [ruah — minte, dispoziţie] răbdător decât un duh [ruah — minte, dispoziţie] îngâmfat.” Ecl. 7:8,9 (trad. lit. nouă, 2001 — n. e.).

Câteva ilustraţii din Noul Testament:

(f) Iar copilul [Ioan] creştea şi se întărea în duh [pneuma — minte, caracter].” Luca 1:80.

(f) „În activitate, nu fiţi leneşi; în duh [pneuma — minte, dispoziţie, caracter] fiţi fierbinţi, slujind Domnului.” Rom. 12:11.

(f) „Şi noi n-am primit duhul [pneuma — dispoziţia, mintea] lumii.” 1 Cor. 2:12.

(f) „N-am avut linişte în duhul [pneuma — mintea] meu.” 2 Cor. 2:13.

(f) Aţi fost înnoiţi în duhul [pneuma — caracterul, dispoziţia] minţii voastre.” Efes. 4:23.

((319))

(f) „Frumuseţea nepieritoare a unui duh [pneuma — minte, dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.

Aceste exemple scripturale de folosire a cuvintelor originale arată că acest cuvânt, duh, este un echivalent bun, deoarece noi nu vorbim numai despre duhul vieţii, ci şi despre un duh blând, un duh bun, un duh sau o dispoziţie mânioasă, un duh amarnic şi un duh înfocat: şi de asemenea folosim aceste expresii şi în privinţa animalelor inferioare şi în privinţa omului. Faptul pe care-l dovedim este cu prisosinţă demonstrat — şi anume, că duhul nu este omul real, nici alt om, ci că acest cuvânt, când este folosit în legătură cu crearea omului, înseamnă pur şi simplu scânteia vieţii sau puterea vieţii, care este comună tuturor animalelor.

Neşama — suflarea vieţilor

Deşi cuvântul ruah este uneori tradus „suflare”, totuşi evreii aveau un alt cuvânt pentru „suflare”, şi anume, neşama. El apare de douăzeci şi şase de ori, şi este tradus de nouăsprezece ori „suflare” — o dată „inspiraţie”, de două ori „spirit”, o dată „suflete”, de trei ori „explozie, suflu, suflare”. Ca exemple referitoare la sensul acestui cuvânt, şi că el înseamnă pur şi simplu putere de viaţă şi în nici un sens nu dă nici o idee de viaţă veşnică sau nemurire, observăm următoarele modalităţi de folosire a cuvântului:

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat [nafah] în nări suflarea [neşama] vieţilor [haia].” [redarea autorului — n. e.] Gen. 2:7.

„Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările cât şi vitele şi animalele sălbatice, tot ce se mişca pe pământ şi toţi oamenii. Tot ce avea suflare [neşama] de duh de viaţă [haia] în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit.” Gen. 7:21, 22.

Aceste două prime apariţii ale cuvântului neşama în Biblie sunt cu prisosinţă suficiente pentru a dovedi ceea ce susţinem noi, că acest cuvânt nu se referă nicidecum la nemurire, nici la un principiu legat de nemurire, ci se referă ((320)) numai la vitalitate, la puterea vieţii. Ni se spune că această putere de viaţă i-a fost dată lui Adam, şi aceeaşi putere de viaţă, după cum se spune în al doilea text citat, a fost în toate animalele de pe uscat, atât în păsări, în vite, în animale slăbatice şi în tot ce se mişcă pe pământ, cât şi în om, iar când a fost lipsit de această suflare de viaţă, declaraţia este că, drept rezultat, toate aceste suflete sau fiinţe au murit — atât omul cât şi creaturile inferioare. Ele au murit la fel, cu deosebirea că în privinţa omului există un scop divin, care la timpul potrivit s-a îngrijit de o răscumpărare, şi mai departe la timpul potrivit va aduce făgăduita eliberare de sub puterea morţii, printr-o înviere a fiinţei, a sufletului.

Un suflet uman

Citind relatarea creaţiei în Geneza, mulţi au observat faptul declarat, că atunci când Dumnezeu a format pe om din ţărâna pământului şi i-a dat suflare (duh) de viaţă, „omul a devenit un suflet viu”. Pentru cititorul obişnuit, această declaraţie, luată în legătură cu ideea generală greşită despre sensul cuvântului „suflet”, prezentată greşit de către cei care ar fi trebuit să-l informeze corect şi care ar fi trebuit ei înşişi să înţeleagă subiectul, este suficientă să-l nedumerească, şil face să creadă că există cumva o bază pentru eroarea predominantă pe care el n-o înţelege, dar care, presupune el, învăţătorii teologi aleşi de el au investigat-o şi au dovedit-o fără nici o îndoială.

Neînţelegând sensul cuvântului suflet, mulţi se simt liberi să-l folosească într-o manieră nesocotită şi ca atare inversează declaraţia scripturală, şi în loc să spună că omul este un suflet, spun că omul are un suflet, care este o idee foarte diferită. Este necesar, de aceea, ca fiecare căutător al adevărului, pe cât este posibil, să-şi dezbrace mintea de prejudecată cu privire la acest subiect, şi în special la lucruri şi aspecte despre care el admite că nu le înţelege; pentru că este o tendinţă naturală să se dea atribute şi puteri lucrurilor ((321)) tainice şi neînţelese. Astfel ideea generală cu privire la suflet este că el este uimitor de inteligent, posedând puteri minunate, că este indestructibil, intangibil şi incomprehensibil.

Se spune că un episcop metodist a dat următoarea definiţie sufletului, care desigur se potriveşte bine cu aşa-zisele teorii „ortodoxe”, chiar dacă este absurdă când este analizată îndeaproape: „Este fără interior sau exterior, fără corp, fără formă sau părţi, şi s-ar putea pune un milion într-o coajă de nucă”. Aceste diferite lucruri se afirmă despre suflet, pentru a ajuta să se lărgească o teorie care este complet eronată. Teoria este că sufletul este fiinţa reală, o scânteie din dumnezeire, având calitate dumnezeiască şi viaţă inteligentă etc., deosebit şi aparte de corp; şi că el locuieşte în corpul uman o vreme şi-l foloseşte drept casă, iar când corpul este sleit sau inapt, îl abandonează. Fiindcă nimeni n-a văzut vreodată un suflet intrând într-un corp, şi fiindcă un suflet nu poate fi găsit în timp ce este în corp, nici prin cea mai atentă cercetare şi cu toate mijloacele perfecţionate, cum ar fi microscopul, aparatele fotografice şi „Roentgen”, de aceea se presupune că este „fără corp, fără formă şi fără părţi”; şi deoarece se presupune că este atât de mic încât nu poate fi văzut la microscop, se poate spune la fel de bine că într-o coajă de nucă se pot pune cincizeci de milioane. Într-adevăr, episcopul a dat o definiţie excelentă nimicului; şi toţi vor fi de acord că o sută de milioane de nimicuri pot încăpea în cea mai mică coajă de nucă şi mai rămâne loc liber.

Dar ce temelie există pentru o astfel de speculaţie fantezistă? Noi răspundem: este complet fără temei. Este rezultatul faptului că omul a acceptat propria sa teorie despre o viaţă viitoare şi a respins teoria şi planul divin. Teoria umană spune: Trebuie să fie ceva ce nu moare, altminteri n-ar putea exista nici o viaţă viitoare. Teoria divină spune: Acelaşi Dumnezeu care a creat la început, poate şi să învie morţii. Acesta este conflictul între Cuvântul lui Dumnezeu şi toate teoriile oamenilor de pe pământ, atât printre cei civilizaţi cât şi printre barbari: toate ((322)) teoriile umane învaţă că omul nu moare, şi deci nu are nevoie de un Dătător de viaţă şi de o înviere. Teoria Bibliei este că omul moare şi că fără Dătătorul de viaţă şi fără înviere moartea ar pune capăt într-adevăr la toate şi n-ar mai exista nici o viaţă viitoare.

Pentru a sprijini această teorie, lumea şi toate cărţile religioase ale ei (cuprinzând, ne pare rău că trebuie să spunem, majoritatea lucrărilor de escatologie scrise de creştini mărturisiţi) învaţă doctrina nemuririi sufletului — că în om există un suflet care are viaţă separată de corpul său şi că el este nemuritor, indestructibil, şi de aceea este destinat unei eternităţi de durere sau plăcere. Atunci ajungem la întrebarea:

Ce este un suflet?

Dacă examinăm această întrebare din punctul de vedere al Bibliei, vom afla că omul are un trup şi are un spirit, dar este un suflet. Ştiinţa este de acord cu Scripturile în aceasta. Într-adevăr, una dintre ştiinţe, frenologia, se preocupă să studieze craniile oamenilor şi ale animalelor inferioare ca indexuri şi să descifreze din ele trăsăturile naturale şi caracteristicile proprietarilor acestora: şi nu constată oare toţi oamenii că au o anumită capacitate să judece caracterul din punct de vedere fizionomic? Toţi pot deosebi între un intelectual şi un debil mintal, între un binevoitor blând şi un brutal înrăit. Cei care n-au învăţat că organismul (forma corporală) este indisolubil legat de natură, caracter şi dispoziţie, n-au folosit lecţiile vieţii şi sunt nepregătiţi să judece asupra subiectului nostru sau a oricărui alt subiect.

Cuvântul „suflet”, cum se găseşte în Scripturi, înseamnă fiinţă simţitoare; adică, o fiinţă care posedă puteri de simţire, simţuri. Cu mintea eliberată de prejudecăţi, să mergem cu această definiţie la relatarea din Geneza cu privire la crearea omului, şi să observăm că: (1) a fost format organismul sau corpul; (2) i s-a dat spiritul vieţii numit „suflare de viaţă” şi (3) a rezultat un suflet viu sau o fiinţă simţitoare. Acest lucru este ((323)) foarte simplu şi uşor de înţeles. Arată că trupul nu este sufletul, şi nici spiritul sau suflarea vieţii nu este sufletul, ci că atunci când acestea două au fost unite de către Domnul, însuşirea sau starea care a rezultat a fost omul viu, fiinţa vie — un suflet viu, care poseda puteri de percepţie. Nu există nimic misterios în aceasta — nu este nici o aluzie că o scânteie de divinitate a fost insuflată în om, după cum n-a fost nici în animalele inferioare. Într-adevăr, în timp ce crearea animalelor inferioare este trecută cu vederea şi nu este descrisă în mod special, putem şti că şi în cazul lor procesul trebuie să fi fost cumva asemănător. Ştim că n-ar putea exista un câine fără un organism sau corp de câine, şi nici fără spiritul sau suflarea vieţii în acel corp. Corpul câinelui dacă n-ar fi însufleţit, n-ar fi câine; se cere întâi infuzarea scânteii de viaţă, a suflării vieţii, atunci ar începe viaţa câinelui. Acelaşi lucru s-ar aplica la toate animalele.

În deplin acord cu aceasta, atragem acum atenţia asupra unui fapt care va surprinde pe mulţi, şi anume că, potrivit relatării scripturale, fiecare câine este un suflet, fiecare cal este un suflet, fiecare vacă este un suflet, fiecare pasăre şi fiecare peşte este un suflet. Aceasta înseamnă că toate sunt creaturi simţitoare, care posedă puteri de percepţie. Este adevărat, unele dintre ele sunt pe un plan mai înalt şi unele pe un plan mai jos decât altele; dar cuvântul suflet în mod potrivit şi scriptural se aplică atât la planurile inferioare cât şi la om, cea mai înaltă, cea mai nobilă dintre ele — la peşti, reptile, păsări, animale, om. Toate sunt suflete. Să se observe, noi nu spunem că ele au suflete în sensul obişnuit şi greşit al termenului, totuşi ele au suflete în sensul că au viaţă, fiinţă, existenţă — ele sunt suflete vii. Să dovedim aceasta:

În capitolele 1, 2 şi 9 din Geneza, cuvintele „suflet viu” sunt aplicate în limba ebraică la animalele inferioare de nouă ori, dar traducătorii (ca şi cum au fost atenţi să apere ciudăţenia falsă dar obişnuită în privinţa sufletului, provenită din filosofia platonică) şi-au apărat cu sârguinţă lucrarea, aşa că, pe cât posibil, cititorul este ţinut în ignoranţă de acest ((324)) fapt — că acest cuvânt, suflet, este comun pentru creaturile inferioare şi se aplică la ele ca şi la om în uzanţa scripturală inspirată. Cum se putea întâmpla altfel decât că în toate aceste cazuri, şi în multe alte exemple din scripturi, ei au ascuns cu grijă ideea, folosind un alt cuvânt pentru a traduce cuvântul ebraic, care în cazul omului este redat „suflet”? Cu atâta grijă au apărat acest punct, încât numai într-un loc din Biblie acest cuvânt este tradus „suflet” în legătură cu creaturile inferioare, şi anume în Numeri 31:28, şi acolo, foarte evident, au fost obligaţi să arate situaţia, datorită construcţiei deosebite a frazei — nici o altă traducere nefiind în mod raţional posibilă. Pasajul spune:

„De la oştenii care au fost la război, ia dare pentru Domnul, câte un suflet la cinci sute, din oameni, din vite, din asini şi din oi” [Num. 31:28 — B. B., n. e.]. Se va observa că aici cuvântul „suflet” este folosit atât în privinţa creaturilor inferioare cât şi în privinţa omului; şi astfel ar apărea şi în altă parte în Scripturi, dacă traducătorii ar fi fost liberi de deformările şi răstălmăcirile falselor lor teorii în privinţa acestui subiect.

Să observăm acum nouă texte din Geneza, în care cuvântul ebraic original suflet (nefeş) survine în legătură cu animalele inferioare:

„Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare» îebr., nefeş — sufleteş».” Gen. 1:20. Să observăm că traducerea marginală este suflete [K. J. — n. e.], şi că aceasta a fost în a cincea zi sau perioadă de creare, cu mult înainte de crearea omului.

„Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate vieţuitoarele [ebr., nefeş — suflete vii] care se mişcă şi de care mişună apele” (Gen. 1:21). Şi aceasta a fost în „ziua” a cincea, înainte de crearea omului. Acestea au fost suflete-peşti.

„Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare [ebr., nefeş — suflete vii] după specia lor, vite, reptile şi animale sălbatice»” (Gen. 1:24). Acestea au fost suflete de uscat, superioare peştilor — dar omul, sufletul sau fiinţa umană, nu fusese creat încă.

((325))

„Şi Dumnezeu a zis: … «şi tuturor animalelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă [suflet viu — nefeş] le-am dat ca hrană toată iarba verde»” (Gen. 1:30). Aici sunt specificate animalele inferioare, şi în mod clar se spune că toate acestea sunt suflete vii — exact în aceiaşi termeni în care se referă la om.

„Şi Domnul Dumnezeu făcuse din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului … şi orice nume pe carel dădea omul fiecărei vieţuitoare [ebr., suflete vii — nefeş], acela-i era numele” (Gen. 2:19). Aici nu este necesar nici un comentariu: nu poate fi nici o îndoială că sufletul nu este o parte sau o însuşire exclusiv umană, ci dacă este corect înţeles este aplicabil la toate creaturile simţitoare, de la cele mai joase până la cele mai înalte — toate creaturile care posedă simţire.

„Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană … numai carne cu viaţa ei [ebr., carne, suflet — nefeş] adică sângele ei, să nu mâncaţi” (Gen. 9:3, 4). Despre animalele pe care omul le poate mânca se spune nu numai că posedă suflet sau fiinţă, ci se spune şi că sângele lor reprezintă existenţafiinţa sau sufletul lor, şi ca atare omului îi este interzis să folosească sângele ca hrană — interzis să cultive setea de sânge.

„Iată, Eu fac un legământ cu voi [Noe] şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele [ebr., suflete vii — nefeş] care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele şi toate animalele de pe pământ care sunt cu voi” (Gen. 9:9, 10). O declaraţie foarte clară că toate creaturile vii sunt suflete ca şi omul — cu toate că sunt inferioare lui în natură, organism etc.

„Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele [ebr., suflete vii — nefeş]” (Gen. 9:12). Ce ar putea fi mai explicit decât aceasta?

„Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele [ebr., toate sufletele vii — nefeş] de orice fel.” Gen. 9:15.

((326))

Exact aceeaşi expresie este repetată în versetul 16. Şi nu mai este loc de critică în privinţa înţelesului când vălul erorii de traducere este ridicat şi vedem ideea pe care Dumnezeu a voit s-o primim din Cuvîntul Său.

Am putea continua la fel prin alte cărţi ale Bibliei, dar am citat suficient pentru a dovedi oricărei minţi raţionale ceea ce susţinem noi — că în utilizarea scripturală cuvântul suflet se aplică la fel de potrivit la animalele inferioare ca şi la om; şi ca atare toate pretenţiile sau teoriile construite pe ideea că speranţele omului într-o viaţă viitoare şi superioritatea lui actuală asupra animalelor inferioare rezultă din faptul că el este un suflet, iar ele nu sunt suflete, este o teorie falsă şi are nevoie de reconstrucţie radicală dacă vrem să vedem chestiunea din adevăratul punct de vedere, al revelaţiei divine.

Dar nimeni să nu ne înţeleagă greşit că noi învăţăm că deoarece toate creaturile care trăiesc, care se mişcă, de la cea mai mică până la elefant şi de la mormoloc la balenă, sunt suflete vii, de aceea toate acestea trebuie să aibă o viaţă viitoare, fie prin transfer la stările spirituale, fie printr-o înviere viitoare. O astfel de idee ar fi o absurditate evidentă — nebunie — fără umbră de raţiune. Miliarde de suflete vii de pe aceste planuri inferioare ale naturii animale se nasc în fiecare minut, în timp ce alte miliarde mor în fiecare minut.

Argumentarea noastră este că omul este un suflet sau o fiinţă de ordinul cel mai înalt — rege şi domn peste ordinele de suflete inferioare sau de fiinţe simţitoare, totuşi una dintre ele — un suflet animal uman, pământesc; dar la origine atât de minunat constituit (Adam), încât a fost în mod potrivit descris ca fiind în asemănarea lui Dumnezeu — chipul Celui care l-a creat.

Ca suflet omul se deosebeşte de animalele sau de sufletele inferioare datorită organismului său superior: superioritatea lui este indicată nu numai prin forma sa verticală; ea este dovedită şi prin înzestrările sale mintale superioare, care sunt asemenea lui Dumnezeu şi sunt reflectate în înfăţişarea sa. Omul a fost creat în asemănarea divină prin înzestrările sale mintale şi morale mai degrabă decât prin forma fizică. În timp ce multe din ordinele de suflete sau fiinţe animale posedă puteri de judecată şi le ((327)) demonstrează în mii de feluri, totuşi fiecare are un nivel peste care nici un progres nu se poate face; dar puterile de judecată ale omului sunt aproape nelimitate, fiindcă a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, „după asemănarea” Celui care l-a creat. Şi în ciuda căderii omului în păcat şi a miilor lui de ani de întuneric dens şi degradare, putem încă vedea asemănarea cu Dumnezeu — în special la cei care au acceptat slujba lui Cristos de reconciliere cu Dumnezeu şi au devenit iarăşi „copii ai lui Dumnezeu”, şi care caută să se conformeze chipului Fiului iubit al lui Dumnezeu.

Pentru a ilustra: caii, câinii, păsările pot fi învăţate semnificaţia multor cuvinte, aşa încât să poată înţelege multe lucruri ce aparţin vieţii. Ele îşi demonstrează adeseori puterile de gândire, iar unele pot număra — chiar până la douăzeci: dar cine ar încerca să-l înveţe pe un cal sau pe un câine sau pe o pasăre algebra sau geometria sau astronomia? Cel mai înalt dintre animalele inferioare poate fi învăţat un anumit grad de onestie morală şi de obligaţie faţă de stăpânii lor — să nu omoare oile, să nu muşte, să nu dea cu picioarele etc., dar cine ar încerca să-şi înveţe animalele necuvântătoare Decalogul? Ele pot fi învăţate un anumit fel de iubire faţă de stăpânul lor şi faţă de prietenii lui, dar cine s-ar gândi să le înveţe să-L iubească sau să-L venereze pe Dumnezeu, sau mai mult decât simpla tolerare a duşmanilor care le-au tratat cu cruzime.

Punctul care trebuie observat este că toate aceste deosebiri nu sunt datorită faptului că animalele inferioare au un alt fel de suflare sau duh de viaţă, căci, după cum am văzut, „toţi au aceeaşi suflare” (Ecl. 3:19); nici fiindcă omul este un suflet şi animalul inferior nu este, căci, după cum am văzut, toate sunt suflete. Dar, după cum am găsit şi după cum toţi oamenii pot mărturisi, fiecare are o organizare corporală diferită care-i dă fiecăruia caracteristicile sale specifice, şi numai aceasta îl plasează pe unul mai sus, iar pe altul mai jos pe scara inteligenţei. Să se observe de asemenea că nici mărimea nici greutatea nu dau virtute şi superioritate, altfel elefantul şi balena ar fi domnii pământului; superioritatea constă în „calitatea organică”, reprezentată mai cu seamă în structura şi funcţiile creierului.

((328))

De aceea, omul este cel mai înalt tip al creaţiei pământeşti — „din pământ, făcut din ţărână” — şi superioritatea lui constă în superioritatea înzestrării sale mintale — nu o dezvoltare, ci un dar de la Creatorul său.

„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”

Cu totul în armonie cu cele precedente, dar în dezacord cu gândirea obişnuită asupra acestui subiect, găsim că Scripturile declară în mod repetat că sufletul moare, în timp ce filosofia umană şi teologia din cărţile de cântări declară în mod foarte accentuat că este indestructibil. Citim de exemplu că Domnul nostru, când a devenit preţul de răscumpărare pentru noi, „Şia dat sufletul [fiinţa] la moarte”. „Sufletul Său se va fi făcut o jertfă pentru vină” [Isa. 53:10, 12 — trad. lit. nouă, 2001, n. e.]. Acest lucru a fost necesar deoarece sufletul lui Adam a fost condamnat la moarte, iar făgăduinţa pentru omenire este o răscumpărare a sufletului sau a fiinţei din puterea morţii. „Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor [şeol — starea morţii]” (Ps. 49:15). Şi, după cum am văzut, deoarece toate sufletele sunt astfel răscumpărate prin unica răscumpărare, despre toţi prietenii noştri — despre toată omenirea — se spune că „au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14.

Remarcăm aici că apostolul nu se putea referi în această expresie numai la sfinţi, ca atunci când vorbeşte despre cei care sunt „în Hristos”; căci cei la care se referă ca şi „creaţii noi” sunt numai cei concepuţi de Dumnezeu prin Spirit, la moştenire împreună cu Cristos, ca Biserica Sa, membri ai corpului Său. Însă în cei „adormiţi în Isus” este cuprins tot neamul omenesc, deoarece Domnul nostru Isus a fost ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru păcatele întregii lumi, şi în virtutea acestui sacrificiu El este Dătătorul nostru de viaţă, şi nu numai al nostru, ci şi Dătătorul de viaţă al întregii lumi — mărturia şi ocazia de acceptare fiind pentru majoritatea încă în viitor. 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:4-6.

Că acesta este gândul apostolului se vede din acest context: el îndeamnă aici pe credincioşi să nu se întristeze ca ceilalţi care ((329)) n-au nici o nădejde; şi dă ca motiv al speranţei acest fapt, că Isus a murit pentru păcatul omului şi a înviat spre a fi îndreptăţitorul omului, şi ca atare toţi sunt „adormiţi în Isus”, sau sunt legal eliberaţi de sentinţa morţii şi supuşi lui Isus, pentru a fi aduşi din morţi prin putere divină. Dacă apostolul ar fi spus sau dacă ar fi vrut să spună că numai sfinţii vor fi astfel binecuvântaţi prin Isus, putem uşor vedea că credincioşii de atunci şi de atunci încoace ar fi avut foarte puţină mângâiere în cuvintele lui, deoarece marea majoritate a prietenilor celor credincioşi de atunci şi de atunci încoace nu pot fi numiţi sfinţi: şi dacă trezirea din somnul morţii este o binecuvântare intenţionată numai pentru sfinţi, ideea aceasta, în loc să fie o binecuvântare, ar fi tocmai contrariul, un chin, un necaz. Dar apostolul se referă la întreaga lume că este astfel adormită în Isus, deşi nimeni nu ştie acest lucru din acest punct de vedere decât Tatăl ceresc şi poporul Său consacrat, pe care El l-a instruit prin Cuvântul adevărului în privinţa planurilor Sale îndurătoare pentru viitor, pentru ca ei să se poată bucura de lungimile şi lărgimile, de înălţimile şi adâncimile bunătăţii divine, şi „să nu se întristeze ca ceilalţi, care n-au nădejde [aşa de solidă]”.

După cum somnul natural, dacă este adânc, este o stare de totală inconştienţă, tot aşa este şi moartea, somnul figurat — este o perioadă de absolută inconştienţă — ba chiar mai mult, este o perioadă de absolută inexistenţă, decât că fiinţa este păstrată în scopul şi puterea Tatălui. De aceea trezirea din moarte, pentru cei restabiliţi, va însemna o revenire a stării de conştienţă exact din momentul şi de la punctul în care a fost pierdută prin moarte. Nu va exista nici o apreciere a timpului în acel interval. Momentul trezirii va urma momentului morţii în ceea ce priveşte aprecierea conştientă a timpului.

Această situaţie a fost observată în legătură cu persoanele care au suferit leziuni ce au cauzat presiune asupra creierului şi astfel conştiinţa a fost temporar suspendată, fără stingerea vieţii. În astfel de cazuri, când presiunea asupra creierului a fost îndepărtată prin trepanare, conştiinţa pacientului ((330)) revenind brusc, s-au cunoscut numeroase cazuri când acesta a completat propoziţia care fusese întreruptă de comoţia care i-a întrerupt gândirea: pentru că puterea divină va reproduce exact toate circumvoluţiunile fiecărui creier şi le va da viaţă. Astfel, la trezire omenirea va reveni la viaţă cu aceleaşi cuvinte şi gânduri cu care a murit. Dar să nu uităm că aici ne referim la omenire în general, nu la clasa aleasă şi specială selecţionată din lume, adică Biserica, trupul lui Cristos, care vor avea parte de întâia înviere şi în multe privinţe vor avea o experienţă diferită.

Dar deşi, datorită planului divin şi răscumpărării, moartea adamică a fost schimbată dintr-o nimicire într-o suspendare a existenţei numită somn, totuşi găsim că Scripturile afirmă foarte clar că, după reînsufleţire sau trezire din somnul morţii, va depinde de fiecare individ dacă va merge mai departe spre perfecţiune şi viaţă, sub conducerea, guvernarea şi supravegherea Cristosului glorios, sau dacă el cu voia, deliberat şi cu încăpăţânare va alege calea păcatului. Dacă o va alege pe cea din urmă, va primi pedeapsa destinată iniţial tatălui Adam, şi anume moartea, dar nu va mai fi moartea adamică, pedeapsa păcatului lui Adam: aceasta este numită Moartea a Doua. Despre Moartea a Doua nu se vorbeşte nicăieri că este un somn şi nicăieri nu se face nici cea mai vagă aluzie că va fi o trezire din ea. Dimpotrivă, este numită „pierzare veşnică de la faţa Domnului”. 2 Tes. 1:9.

Despre această clasă răscumpărată şi trezită, care în general îşi va avea încercarea în timpul Veacului Milenar, Scripturile spun: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezec. 18:20). Că această scriptură nu se aplică în general în prezent este evident din trei motive:

(1) Ar fi fără sens în prezent când toţi mor — sfinţi şi păcătoşi.

(2) Forma exprimării arată că este a doua sentinţă şi că este bazată pe acţiunea individuală, şi aceasta n-ar putea fi aplicabilă în prezent, pentru că acum toţi mor din cauza ((331)) neascultării „unui singur om” şi din cauza sentinţei morţii care a venit peste el, şi indirect afectează toată rasa lui. Rom. 5:12.

(3) Contextul arată că acest pasaj se referă mai cu seamă la cei care s-au eliberat de păcatul adamic ce predomină astăzi în general. Aplicabilitatea lui specială, prin urmare, trebuie să aparţină veacului viitor, Veacul Milenar. Să remarcăm conexiunile, neuitând că legământul legii din Veacul Iudeu a fost asemănător cu legământul din Veacul Milenar, în afară de faptul că acesta din urmă va avea un Mijlocitor mai bun, în stare şi dispus să sprijine şi să ajute pe toţi care vor căuta să umble în dreptate, fără să le impute neajunsurile neintenţionate.

Contextul declară: Nu se va mai folosi proverbul acesta în Israel: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Dimpotrivă, fiecare suflet va fi responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru el însuşi, şi „sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el” (Ezec. 18:2, 4, 20). Este evident că acest timp n-a sosit încă. Copiilor li se mai „strepezesc dinţii” încă, din cauza aguridei păcatului pe care au mâncat-o părinţii lor; noi suntem încă sub legea eredităţii; toţi mor încă pentru păcatul lui Adam şi nu pentru păcatul individual. Ca dovadă la aceasta să remarcăm faptul incontestabil că aproape jumătate din familia umană moare în fragedă copilărie, fără să atingă anii puterii de judecată sau responsabilităţii proprii. Cine nu poate vedea că pruncul de câteva zile sau luni, în suferinţă şi muribund, nu moare pentru propriile lui păcate, ci moare pentru că este un membru al rasei adamice care este încă sub blestemul pronunţat împotriva tatălui Adam „vei muri negreşit”? El a moştenit o parte din blestem, şi de asemenea va moşteni o parte din binecuvântarea lui Dumnezeu prin Cristos, la trezirea viitoare asigurată prin meritul marii Ispăşiri încheiate la Calvar.

((332))

Dacă mergem la Ieremia 31:29-34, găsim încă o referinţă exact la aceleaşi condiţii menţionate de Ezechiel, numai că în Ieremia ni se dau detalii mai explicite, care arată că această condiţie nu aparţine veacului actual, ci unui veac viitor. Ieremia declară:

În zilele acelea nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri], va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor strepezi dinţii!”

Cuvintele „în zilele acelea” se referă în mod clar la timpurile restabilirii viitoare, sub domnia lui Cristos, şi nu la timpul actual al domniei păcatului şi morţii. Observaţi că profetul continuă să descrie şi alte aspecte ale Veacului Milenar, spunând despre Noul Legământ care trebuie să fie încheiat cu Israel şi cu Iuda, legământul veşnic, sub care vor obţine partea lor mult aşteptată din binecuvântările şi făgăduinţele avraamice. Compară cu Romani 11:26-31.

Aceeaşi idee, că moartea va fi iarăşi pedeapsa păcatului pentru toţi cei răscumpăraţi din moartea adamică, dacă după ce vin la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu primesc acel har în zadar, este arătată prin cuvintele Domnului nostru: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul [nu vă temeţi de cei care vă iau viaţa prezentă, care oricum este deja sub sentinţa morţii; ci amintiţi-vă că aţi fost răscumpăraţi şi că este posibilă pentru voi o viaţă viitoare, şi că nimeni nu vă poate deposeda de ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru voi prin răscumpărarea în Isus Cristos]; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Mat. 10:28). Aici este subliniată în mod clar puterea lui Dumnezeu de a nimici sufletul, şi aceasta printr-o autoritate care nu poate fi pusă la îndoială. Suntem conştienţi că o teologie falsă a căutat să denatureze Scripturile, şi de aceea susţine că aceasta înseamnă că Dumnezeu este în stare să distrugă fericirea sufletului în gheenă, dar că El nu este în stare să distrugă sufletul în sine. ((333)) Noi răspundem că aceasta este o denaturare a Scripturilor, şi stricarea lor într-o manieră care nu întârzie să aducă consecinţe rele asupra celor care „strică Cuvântul lui Dumnezeu”. În altă parte* arătăm că acest cuvânt „gheena” folosit aici înseamnă „Moartea a Doua” — nimicirea totală — a tuturor sufletelor care nu vor asculta de Marele Profet al lui Dumnezeu, când, la timpul potrivit, El va vorbi clar întregului popor, aşa cum vorbeşte acum în pilde şi cuvinte tainice, explicate numai Bisericii. Fapt. 3:23; Mat. 13:11.


*„Ce spun Scripturile despre iad?”


Noi pretindem, de aceea, că Scripturile declară fără umbră de îndoială că omul este un suflet sau o fiinţă; că dreptul său la existenţă sub aranjamentul divin a fost pierdut prin păcat, iar el este acum sub blestemul sau pedeapsa sentinţei divine, moartea; că toate privilegiile şi drepturile omului au fost cumpărate de către Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi; că drept urmare moartea nu trebuie considerată ca moarte, nimicire completă, ci numai ca un „somn” temporar, din care omenirea va fi trezită de către Răscumpărătorul lor în dimineaţa învierii din Veacul Milenar.

Confuzie prin traduceri greşite

Nu trebuie să ne surprindă când aflăm că, având vederi foarte eronate referitor la ce este sufletul, ce este spiritul, ce este omul real, traducătorii versiunii comune a Bibliei noastre engleze au fost în mare încurcătură: şi în străduinţa lor de a forţa traducerea ca să fie în armonie cu ideile lor preconcepute asupra acestui subiect, ei au înzecit confuzia cititorului englez obişnuit. Ei au acoperit şi au deformat înţelesul cuvintelor aşa încât să fie extrem de dificil pentru cititorul englez să vadă prin ceea ce acum este o dublă dificultate: (1) învăţătura falsă asupra acestui subiect, şi (2) traducerile greşite care sprijină acea învăţătură falsă.

((334))

Totuşi, prin providenţa divină noi trăim acum într-o zi prevăzută cu tot felul de ajutoare, aşa încât un bărbat sau o femeie cu educaţie chiar medie, având ajutoarele în faţă, pot obţine o vedere mai bună a întregului subiect decât au avut înşişi traducătorii. Există acum trei lucrări care dau cititorului englez o pătrundere suficient de clară în Versiunea engleză Comună a Bibliei şi arată exact cum a fost tradus originalul din ebraică şi greacă. (1) Concordanţa ebraică şi greacă a Sfintelor Scripturi pentru cititorul englez [nesectară]. (2) Concordanţa analitică a Bibliei, de prof. Young [presbiterian]. (3) Concordanţa completă, de dr. Strong [metodist]. Toate aceste trei lucrări dau fiecare cuvânt al Scripturilor şi arată originalul din care provin. Şi chiar dacă am menţionat denominaţiile reprezentate în aceste trei concordanţe, nu este decât corect să spunem că, după câte am observat până acum, nu s-a permis ca prejudecăţile denominaţionale să intervină în corectitudinea nici uneia din ele. Deşi sunt întocmite cumva pe baze diferite, mărturia lor este armonioasă şi corectă, deosebirile dintre ele fiind cele de convenienţă şi utilitate.

Examinând aceste lucrări de referinţă, ce găsim? Următoarele: cuvântul ebraic nefeş, care în general este tradus „suflet” (de 436 ori) în tot Vechiul Testament şi care are semnificaţia de „fiinţă simţitoare”, este tradus [în limba engleză — n. e.] în treizeci şi şase de feluri diferite, după cum urmează: „fiecare” de patru ori; „poftă” de două; „animal” o dată, „corp” de patru; „suflare” o dată; „vieţuitoare” de nouă îvezi Gen. 1:21, 24; 2:19; 9:10, 12, 15, 16; Lev. 11:46, de două oriş; „mort” de cinci; „ucigător” o dată; „dorinţă” de trei; „nemulţumire” o dată; „peşti” o dată [Isa. 19:10, după K. J. — n. e.]; „duh” de două, „lacom” o dată; „avut” o dată; „el” o dată (Ps. 105:18); „inimă” de cincisprezece; „inimos” o dată; „ea însăşi” o dată; „pe ea” o dată; „el însuşi” de patru; „viaţă” de o sută; „a pofti ceva” de două; „om” de două; „eu” de trei (Num. 23:10; Jud. 16:30; 1 Împ. 20:32); „minte” de cincisprezece; „de moarte” o dată; „eu însumi” o dată (Ps. 131:2); „unul” o dată (Lev. 4:27); „a sa proprie” o dată (Prov. 14:10); „oamenii, persoanele” de douăzeci şi patru (Gen. 14:21; 36:6; Num. 31:19; 35:11, 15, 30; Deut. 10:22; 27:25; Ios. 20:3, 9); ((335)) „plăcere” de trei; „sine” de douăzeci şi una; „ucis” o dată; „lucru” de două (Lev. 11:10; Ezec. 47:9); „voinţă” de trei; „al tău” de trei ori.

Cuvântul grecesc psuche (fiinţă simţitoare) din Noul Testament, corespunzător lui nefeş, este tradus „suflet” de cincizeci şi şase de ori; de asemenea este tradus „minte” de trei ori [Fapt. 14:2; Fil. 1:27; Evr. 12:3, după K. J. — n. e.]; „inimă” o dată (Efes. 6:6); „viaţă” de patruzeci şi una de ori.

Printre aceste diferite traduceri, nici una n-a servit mai bine la ascunderea adevărului ca şi cea din urmă. Ea a ajutat să dea impresia că viaţa este un lucru, iar sufletul sau fiinţa este un alt lucru, şi a nutrit ideea că un om ar putea să-şi piardă viaţa, fără să-şi piardă sufletul sau fiinţa. Cele ce urmează sunt cazuri în care cuvântul psuche este tradus viaţă, dar ar fi prevenit confuzia mai bine dacă ar fi fost tradus fiinţă sau suflet:

„Căci au murit cei care căutau să ia viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] Copilaşului.” Mat. 2:20.

„Nu vă îngrijoraţi de viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] voastră, ce veţi mânca.” Mat. 6:25.

„Oare nu este viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] mai mult decât hrana?” Mat. 6:25.

„Cine îşi va fi găsit viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va găsi.” Mat. 10:39.

„Oricine va vrea să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va găsi.” Mat. 16:25.

„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci … să-Şi dea viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] ca răscumpărare pentru mulţi.” Mat. 20:28.

„Este îngăduit în sabat … să scapi viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] cuiva, sau s-o pierzi?” Marcu 3:4.

„Căci oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va salva. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul [psuche — viaţa, fiinţa]? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul [psuche — ((336)) viaţa, fiinţa] său?” (Ce puţini cititori englezi ştiu că „viaţă” şi „suflet”, ambele folosite de două ori în acest text, sunt din acelaşi cuvânt grecesc, psuche.) Marcu 8:35-37.

„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci … să-Şi dea viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.” Marcu 10:45.

„Este îngăduit … a scăpa un suflet [psuche — viaţă, fiinţă] sau a-l pierde?” Luca 6:9.

„Oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va mântui. Şi ce ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe sine însuşi?” Luca 9:24, 25.

„Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele [psuche — vieţile, fiinţele] oamenilor, ci ca să le mântuiască.” Luca 9:56.

„Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] voastră, ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.” Luca 12:22, 23.

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte [iubeşte mai puţin] pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] sa, nu poate fi ucenicul Meu.” Luca 14:26.

„Cine va căuta să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; şi cine o va pierde, o va păstra.” Luca 17:33.

Ideea din acest din urmă text şi din câteva din cele anterioare este că poporul Domnului nu trebuie să uite că existenţa lor actuală sau fiinţa lor este oricum sub sentinţa morţii; dar harul divin a dat răscumpărarea — nu o continuare a fiinţei, ci o resuscitare, o înviere, o viaţă din nou. Chemarea Veacului Evanghelic este să ne dăm viaţa în serviciul Domnului, ca jertfe vii, urmând exemplul Răscumpărătorului nostru — făgăduinţa fiind aceea că toţi credincioşii în Cristos care fac acest lucru cu credincioşie, vor primi o parte cu El în natura divină, prin lucrarea primei învieri. Astfel ei îşi vor primi înapoi sufletul, fiinţa, existenţa — cu „viaţă [zoee] … din belşug”. Ioan 10:10.

((337))

„Păstorul cel bun Îşi dă viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi [Domnul nostru «Şi-a dat sufletul la moarte»; Şi-a dat «sufletul Său o jertfă pentru vină»].” Isa. 53:10, 12 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]; Ioan 10:11.

„Eu Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi.” Ioan 10:15.

„Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], ca iarăşi s-o iau” [conform făgăduinţei şi puterii divine, prin înviere]. Ioan 10:17.

„Cine îşi iubeşte viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” Ioan 12:25.

Ideea de aici este că credincioşia faţă de Dumnezeu în condiţiile actuale rele înseamnă în mod necesar nemulţumire de condiţiile actuale şi o dorinţă de a le sacrifica pe toate în serviciul lui Dumnezeu, al dreptăţii şi al semenilor noştri — şi astfel, conform prevederii divine, să fim socotiţi vrednici de existenţă (suflet, fiinţă) în condiţiile mai favorabile ale dispensaţiei viitoare. Cel care iubeşte condiţiile prezente ale lucrurilor şi care preţuieşte bucuriile şi plăcerile din prezent mai mult decât dreptatea şi ascultarea de Dumnezeu, se va dovedi nevrednic de existenţa viitoare pe care Dumnezeu ne-a oferit-o, nevrednic să i se restabilească sufletul, fiinţa, prin întâia înviere.

„Îţi vei da viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine?” Ioan 13:38.

„Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru prietenii săi.” Ioan 15:13.

„Bărbaţi care şi-au expus viaţa [psuche — sufletul, fiinţa].” Fapt. 15:26.

„Nu vă tulburaţi, căci sufletul [psuche — viaţa, fiinţa] lui este în el [n-a murit, nu şi-a sfârşit existenţa]”. Fapt. 20:10.

„Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa [psuche — sufletul, fiinţa, existenţa] mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea.” Fapt. 20:24.

Apostolul Pavel învăţase să vadă corect existenţa prezentă, că este de mică valoare în comparaţie cu cea viitoare promisă la înviere. El n-a socotit-o „scumpă”, preţioasă, în sensul de a o ((338)) preţui mai mult decât pe Domnul şi favoarea Domnului şi ocaziile de a servi cauza Domnului. El a fost dispus să cheltuiască şi să fie cheltuit în serviciul Învăţătorului, în speranţa ajungerii la întâia înviere, după cum ne spune explicit în Filipeni 3:8-11.

„Bărbaţilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pierdere, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile [psuche — sufletele, fiinţele] noastre.” Fapt. 27:10.

„Nici unul dintre voi nu va pieri”, nu-şi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa]. Fapt. 27:22.

„Am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa!” [psuche — sufletul, fiinţa]. Rom. 11:3.

„Care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa].” Rom. 16:4.

„Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte şi şi-a pus viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] în primejdie, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine.” Filip. 2:30.

„El Şi-a dat viaţa [psuche — sufletul, fiinţa — «S-a dat pe Sine Însuşi la moarte»; Şi-a dat «viaţa ca jertfă pentru vină»] pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru fraţi.” 1 Ioan 3:16.

„Şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă [psuche — suflet, fiinţă], a murit.” Apoc. 8:9.

„Ei … nu şi-au iubit viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] chiar până la moarte.” Apoc. 12:11.

Odată ce ne-am clarificat în minte acest subiect al sufletului şi am obţinut o înţelegere clară în privinţa felului în care cuvintele nefeş şi psuche sunt folosite peste tot în Scripturi de către scriitorii inspiraţi, este înlăturată toată taina care a fost ascunsă până acum sub vălul cuvintelor enigmatice, suflet şi duh, care, nu numai pentru cei ignoranţi, ci şi pentru mulţi dintre cei educaţi, au însemnat ceva ce nu se poate defini, nu se poate descrie şi nu se poate înţelege.

Dar nimeni să nu înţeleagă că trupul este sufletul: aceasta ar fi o eroare, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru: „Ci ((339)) temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Pe de altă parte însă, nu poate exista un suflet, o fiinţă simţitoare fără trup — ceresc sau pământesc, spiritual sau animal.

Mergând la relatarea din Geneza despre crearea omului, vedem că întâi a fost format corpul, dar n-a fost om, suflet sau fiinţă, până când a fost însufleţit. El avea ochi, dar nu vedea; urechi, dar nu auzea; gură, dar nu vorbea, limbă, dar nu gusta; nări, dar n-avea simţul mirosului; inimă, dar nu bătea; sânge, dar era rece, fără viaţă; plămâni, dar nu se mişcau. Nu era om, ci un corp neînsufleţit, fără viaţă.

Al doilea pas în procesul creării omului a fost să-i dea vitalitate corpului „creat” în mod potrivit şi pregătit în toate privinţele; şi acest lucru este descris prin cuvintele „i-a suflat în nări suflare de viaţă”. Când o persoană sănătoasă se îneacă şi viaţa îi este suspendată complet, se spune că se face resuscitare prin mişcarea braţelor şi astfel a plămânilor asemenea unor foale, şi astfel se restabileşte treptat suflarea în nări. În cazul lui Adam, desigur că nu s-a cerut nici un efort din partea Creatorului să determine organismul perfect pe care El îl crease să respire oxigenul dătător de viaţă din atmosferă.

Când a intrat suflarea care dă viaţă, plămânii s-au dilatat, corpusculii sanguini au fost oxigenaţi şi au trecut la inimă, care la rândul ei i-a trimis în toate părţile corpului, trezind la simţire şi energie toţi nervii care erau pregătiţi dar care până atunci erau în stare adormită. Într-un moment energia a ajuns la creier şi au început percepţia, gândirea, privirea, pipăitul, mirosul şi gustul. Ceea ce fusese un organism uman fără viaţă, a devenit un om, o fiinţă simţitoare: s-a ajuns la starea de „suflet viu” menţionată în text. Cu alte cuvinte, termenul „suflet viu” înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „fiinţă simţitoare”, adică, o fiinţă capabilă de senzaţii, percepţii, gândire.

Mai mult, chiar dacă Adam a avut un organism perfect, a fost necesar să-şi întreţină viaţa, sufletul sau fiinţa simţitoare, împărtăşindu-se din fructele pomilor vieţii. Iar când a păcătuit, Dumnezeu l-a izgonit din grădină … ca „nu cumva să-şi întindă ((340)) mâna, să ia şi din pomul [plural, pomi sau grup de pomi] vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci [adică, mâncând continuu]” (Gen. 3:22). Cum se risipeşte ceaţa şi tainele în faţa luminii adevărului care străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu!

Deşi, din cauza căderii sale în păcat şi moarte, starea omului este departe de cea care a fost în perfecţiunea ei originară când cel mai mare Judecător a spus că era „foarte bună”, aşa încât unii, prin cultivarea părţilor de gândire inferioare şi nefolosirea facultăţilor intelectuale superioare, au împiedicat creşterea părţilor creierului care reprezintă aceste facultăţi superioare, totuşi aceste părţi sunt acolo şi pot fi dezvoltate, ceea ce nu este cazul la specimenele cele mai aproape de perfecţiune din creaţia animală inferioară. Aşa deci, prin faptul că la înzestrat pe om cu un organism superior şi mai fin, Creatorul l-a făcut să se deosebească de animalele inferioare. Ele au carne şi oase asemănătoare, respiră acelaşi aer, beau aceeaşi apă şi mănâncă hrană asemănătoare, şi toate sunt suflete sau creaturi care posedă inteligenţă; dar omul, prin corpul său mai bun, posedă capacitate de inteligenţă mai mare şi este tratat de Creator ca fiind pe un plan cu totul diferit. În măsura în care păcatul degradează pe om de la asemănarea lui originară cu Creatorul său, se spune despre el că este „animalic” — asemănându-se mai mult cu animalele inferioare, lipsite de sensibilităţi mai înalte şi mai fine.

Cei cărora au început să li se deschidă ochii înţelegerii în privinţa acestui subiect, aşa încât văd că cuvântul „suflet” înseamnă inteligenţă, fiinţă, iar cuvântul „suflare” sau „duh de viaţă” înseamnă puterea divină de a trăi, pot vedea mai uşor, din cele arătate mai sus, că fiecare creatură care posedă conştiinţa vieţii are, întâi de toate, un corp sau un organism; apoi, spiritul vieţii care o însufleţeşte, şi în al treilea rând, ca rezultat are existenţă, fiinţă, suflet. O ilustraţie care ajută pe unii să înţeleagă ideea este asemănarea între căldură şi suflet. Dacă se pune o bucată de cărbune în condiţii favorabile, permiţându-se acces la oxigenul din aer, şi apoi se aprinde, se va produce ceva nou — căldură. Cărbunele nu este căldură, ((341)) deşi el are unele însuşiri care în condiţii favorabile vor produce căldură; nici oxigenul nu este căldură, dar şi el în condiţii favorabile poate fi un element în producerea căldurii. Tot astfel, făcând analogia, trupul nu este sufletul, cu toate că trupul are însuşirile necesare sufletului; nici suflarea sau spiritul vieţii nu este sufletul — ci este puterea care vine de la Dumnezeu şi care este necesară pentru producerea unei creaturi simţitoare. Trupul, când este unit cum se cuvine cu suflarea sau spiritul vieţii, produce un lucru nou — o fiinţă, un suflet, o creatură simţitoare.

Iar procesul disoluţiei, moartea, este în armonie cu aceste fapte. Dacă suflarea sau spiritul vieţii se retrage, rezultă moartea. Acum întrebarea este: Ce moare? Moare suflarea sau spiritul vieţii? Desigur că nu; aceasta niciodată n-a avut o fiinţă simţitoare, este un principiu sau o putere, ca electricitatea; nu are gândire, nu are simţire; n-ar putea muri. Moare corpul? Răspundem: Nu. Corpul îşi poate pierde viaţa cu care Tatăl l-a însufleţit, însă corpul de la sine, fără suflarea sau spiritul vieţii, nu are conştiinţă, nu are sentimente, nu are simţire, şi, prin urmare, nu s-ar putea spune că moare; el a fost neînsufleţit înainte de a fi intrat în el suflarea sau spiritul vieţii; el a fost însufleţit în timp ce suflarea sau spiritul vieţii a fost în el; el devine iarăşi neînsufleţit sau mort când spiritul vieţii este retras.

Atunci ce moare? Răspundem că sufletul este acela care moare — fiinţa simţitoare încetează a exista. Să ne amintim că fiinţa simţitoare a rezultat din unirea suflării sau spiritului de viaţă cu un organism şi că separarea sau disoluţia acestora două cauzează încetarea fiinţei, sufletului — moartea. Că acest lucru este adevărat în legătură cu animalele inferioare, nimeni nu va pune la îndoială nici măcar o clipă; dar nu este oare tot atât de adevărat în legătură cu omul, animalul cel mai nobil, creat în chipul intelectual şi în asemănarea morală a lui Dumnezeu? Este tot atât de adevărat şi ar trebui să fie la fel de evident pentru orice minte raţională. Ne dăm seama că unele scripturi ar putea fi distorsionate şi înţelese greşit, ca să ((342)) contrazică această afirmaţie, dar la timpul cuvenit le vom analiza şi se va găsi că sunt în acord absolut cu aceste prezentări.

Să luăm o altă ilustraţie a legăturii dintre corpul uman sau animal, spirit şi suflet: o lumânare neaprinsă ar corespunde cu un corp uman neînsufleţit sau un cadavru; aprinderea lumânării ar corespunde cu scânteia de viaţă dată iniţial de Creator; flacăra sau lumina corespunde cu fiinţa simţitoare, sau inteligenţa, sau calitatea de suflet; aerul oxigenat din atmosferă care se uneşte cu carbonul lumânării ca să întreţină flacăra corespunde cu suflarea vieţii sau spiritul vieţii care se uneşte cu organismul fizic spre a produce sufletul sau fiinţa inteligentă. Dacă s-ar întâmpla un accident care ar distruge lumânarea, flacăra desigur ar înceta; la fel, dacă un corp uman sau animal ar fi distrus, cum ar fi prin boală sau prin accident, sufletulfiinţa, inteligenţa, personalitatea, ar înceta. Sau dacă aerul ar fi oprit ca să nu ajungă la flacără, printr-un stingător sau mucarniţă, sau prin scufundarea lumânării în apă, lumina sar stinge chiar dacă lumânarea ar rămânea nevătămată. Tot astfel sufletul, viaţa, existenţa omului sau a animalului ar înceta dacă suflarea vieţii ar fi oprită prin înec sau asfixiere, în timp ce corpul ar fi relativ sănătos.

După cum în condiţii prielnice lumânarea aprinsă ar putea fi folosită la aprinderea altor lumânări, dar odată ce flacăra sar stinge lumânarea nu s-ar putea nici ea reaprinde şi n-ar putea aprinde nici alte lumânări, tot aşa corpul uman sau animal în timp ce este viu, ca suflet sau fiinţă vie, prin aranjamentul divin, poate produce sau da naştere la alte suflete sau fiinţe — urmaşi: dar îndată ce scânteia vieţii dispare, sufletul sau fiinţa încetează, şi toată puterea de a gândi, de a simţi şi a se înmulţi încetează. În armonie cu aceasta citim în Scripturi despre copiii lui Iacov: „Toate sufletele ieşite din coapsele lui Iacov erau în număr de şaptezeci de suflete” (Exod. 1:5). Iacov a primit scânteia sa de viaţă şi organismul său fizic, şi ca atare produsul unit al acestora, sufletul său sau fiinţa inteligentă, de la Isaac, şi prin urmare de la Adam, singurul căruia Dumnezeu i-a dat ((343)) în mod direct viaţă. Şi Iacov a dat mai departe viaţa, organismul şi sufletul urmaşilor săi, şi aşa este cu toată omenirea.

O lumânare poate fi reaprinsă de către oricine are posibilitatea; dar prin aranjament divin corpul uman lipsit de scânteia vieţii „rămâne întins”, se întoarce în ţărâna din care a fost luat, iar scânteia vieţii nu poate fi reaprinsă decât prin putere divină, printr-un miracol. Făgăduinţa învierii este deci o făgăduinţă de reaprindere, deşteptare a existenţei animale sau a sufletului; şi deoarece nu poate fi nici un suflet sau fiinţă fără corp şi fără puterea de viaţă sau spiritul restabilit, înseamnă că o înviere făgăduită sau o restaurare a sufletului sau a fiinţei presupune corpuri noi, organisme noi. Astfel Scripturile ne asigură că nu trupurile umane care se întorc în ţărână vor fi restaurate, ci la înviere Dumnezeu va da corpuri noi aşa cum va binevoi El. 1 Cor. 15:37-40.

Aici apostolul declară că la înviere va fi o clasă specială socotită vrednică de o natură nouă, spirituală în loc de umană sau de carne; şi după cum trebuie să aşteptăm, el arată că această mare schimbare de natură se va face prin aceea că acestora li se va da un alt fel de corp. Lumânarea poate iarăşi servi aici ca ilustraţie: presupunând că natura de carne sau umană este ilustrată printr-o lumânare de seu, corpul cel nou ar putea fi ilustrat printr-o lumânare de ceară cu flacără mai vie, sau chiar printr-un aparat cu arc electric.

Dacă o putere şi o înţelepciune mai mici decât ale Creatorului ar garanta învierea, ne-am putea teme pe bună dreptate de ceva întrerupere sau greşeală prin care s-ar pierde identitatea, în special la cei cărora li se acordă marea schimbare de natură prin partea lor la prima (principala) înviere la fiinţă spirituală. Dar noi putem încredinţa în siguranţă acest lucru şi toate lucrurile Celui cu care avem de-a face în chestiunea aceasta. Cel care ne cunoaşte înseşi gândurile le poate reproduce în creierul nou, aşa încât nici o lecţie valoroasă sau nici o experienţă preţioasă nu va fi pierdută. El este prea înţelept ca să greşească şi prea bun ca să fie nedrept; şi tot ceea ce a promis va îndeplini într-un mod cu mult mai bun decât putem noi cere sau gândi.

((344))

Mulţi presupun că trupurile îngropate trebuie să fie restabilite atom cu atom, dar, dimpotrivă, apostolul spune: „Ce semeni [în moarte], semeni nu trupul care va fi”. Dumnezeu Îşi propune să restabilească prin puterea învierii sufletul, fiinţa simţitoare; şi la înviere El va da fiecărei persoane (fiecărui suflet sau fiinţe simţitoare) un astfel de corp cum înţelepciunea Sa infinită binevoieşte să-i dea; Bisericii, „mireasa” aleasă în acest veac, corpuri spirituale; clasei restabilirii corpuri umane, dar nu cele pierdute în moarte. 1 Cor. 15:37, 38.

După cum în crearea lui Adam unirea unui organism cu suflarea de viaţă a produs o fiinţă simţitoare sau un suflet, tot aşa disoluţia acestora, indiferent din ce cauză, pune capăt fiinţei simţitoare — oprind gândurile şi simţămintele de toate felurile. Sufletul (adică fiinţa simţitoare) încetează; corpul se întoarce în ţărână aşa cum a fost, în timp ce spiritul sau suflarea vieţii se întoarce la Dumnezeu care i-a dat-o lui Adam şi rasei lui prin el (Ecl. 12:7). Se întoarce la Dumnezeu în sensul că nu mai este sub control uman, ca în procreare, şi nu mai poate fi recuperat decât prin putere divină. Recunoscând acest fapt, cei instruiţi de Domnul îşi încredinţează speranţa de viaţă viitoare prin înviere lui Dumnezeu şi lui Cristos, care este acum reprezentantul Său înălţat (Luca 23:46; Fapt. 7:59). Astfel deci, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut nici o pregătire pentru viaţa viitoare a omului printr-o răscumpărare şi o înviere promisă, moartea ar fi fost sfârşitul oricărei speranţe pentru omenire. 1 Cor. 15:14-18.

Dar Dumnezeu a făcut pregătire pentru ca noi să trăim din nou; şi de când a făcut cunoscut planul Său îndurător, cei care vorbesc şi scriu în mod inteligent despre acest subiect (de exemplu, scriitorii inspiraţi ai Scripturilor), ca prin consens general, vorbesc despre intervalul de inconştienţă dintre moarte şi dimineaţa învierii, în care sensibilitatea (fiinţa simţitoare) este suspendată, ca despre un „somn”. Întradevăr, ilustraţia este excelentă; fiindcă momentul trezirii li se va părea ca momentul imediat următor morţii. ((345)) De exemplu, citim că Domnul nostru vorbind despre moartea lui Lazăr a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc săl trezesc din somn”. Apoi, fiindcă ucenicii nu înţelegeau, el a zis: „Lazăr a murit” (Ioan 11:11, 14). Dacă teoria că în moarte există conştienţă ar fi corectă, nu este oare interesant că Lazăr n-a dat nici o relatare despre experienţa sa în timpul celor patru zile? Nimeni nu va pretinde că el a fost într-un „iad” de chin, fiindcă Domnul nostru l-a numit „prieten”; şi dacă el ar fi fost în fericire cerească, Domnul nostru nu l-ar fi chemat afară din ea, căci acesta ar fi fost un act neprietenesc. Dar, după cum a exprimat Domnul nostru, Lazăr a dormit, iar El l-a trezit la viaţă, la conştienţă, la fiinţa sa simţitoare, sau la sufletul său revenit sau reînsufleţit; şi aceasta a fost evident o favoare mult apreciată de Lazăr şi de prietenii săi.

Scripturile sunt străbătute de ideea că acum noi suntem în noaptea morţii şi a somnului, în comparaţie cu dimineaţa trezirii şi a învierii. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia” (Ps. 30:5) — dimineaţa învierii când cei care dorm vor ieşi din mormânt, cum zice profetul: „Treziţi-vă şi cântaţi, cei care locuiţi în ţărână [ţărâna pământului]!” Isa. 26:19.

Apostolii au folosit şi ei frecvent această figură de stil potrivită, plină de speranţă şi pace. De exemplu, Luca spune despre Ştefan, primul martir: „a adormit” (Fapt. 7:60); şi în relatarea vorbirii lui Pavel în Antiohia el foloseşte aceeaşi expresie: „David … a adormit” [Fapt. 13:36 — trad. lit. nouă, 2001, n. e.]. Petru foloseşte aceeaşi expresie spunând: „De când au adormit părinţii noştri” (2 Pet. 3:4). Pavel a folosito de multe ori, după cum arată următoarele citate:

„Dacă-i moare soţul [în greacă, adoarme].” 1 Cor. 7:39.

Cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.” 1 Cor. 15:6.

„Dacă nu este o înviere a morţilor … într-adevăr cei care au adormit în Hristos au pierit.” 1 Cor. 15:13-18.

„Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.” 1 Cor. 15:20.

Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi.” 1 Cor. 15:51.

((346))

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit.” 1 Tes. 4:13.

„Dumnezeu va aduce înapoi [dintre morţi] împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.” 1 Tes. 4:14.

Când vine împărăţia, timpul învierii, „noi cei vii care rămânem până la prezenţa Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” 1 Tes. 4:15.

Aceeaşi idee este prezentată şi de către profetul Daniel; descriind învierea el spune: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi” — şi descrierea arată că printre aceştia care dorm sunt incluşi atât cei buni cât şi cei răi (Dan. 12:2). Ei „au adormit” în pace, ca să aştepte ziua Domnului — ziua lui Cristos, Ziua Milenară — deplin convinşi că El (Cristos) are puterea să păstreze ceea ce ei I-au încredinţat până în ziua aceea (2 Tim. 1:12). Aceeaşi idee străbate şi de-a lungul Vechiului Testament — din momentul când Dumnezeu i-a vestit la început lui Avraam Evanghelia unei învieri: expresia „el a adormit cu părinţii săi” este foarte obişnuită în Vechiul Testament. Dar Iov exprimă chestiunea în cuvinte foarte convingătoare, zicând: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia!” Timpul de moarte prezent este timpul mâniei lui Dumnezeu — blestemul morţii fiind asupra tuturor, din cauza încălcării iniţiale. Totuşi, ni se promite că la timpul cuvenit blestemul va fi ridicat şi prin Răscumpărătorul va veni binecuvântarea la toate familiile pământului; şi astfel Iov continuă: „Încă aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema (Ioan 5:25) şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale” (Iov 14:14, 15). Iar noi, care trăim în timpurile Noului Testament, citim răspunsul Domnului nostru: „Cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu [chemându-i să se trezească şi să ajungă la o deplină cunoaştere a lui Dumnezeu şi la o deplină ocazie de viaţă veşnică]”. Ioan 5:25, 28, 29.

Acest somn-„moarte” este o perioadă de inconştienţă în mod atât de complet, încât cei treziţi nu vor fi conştienţi de trecerea ((347)) timpului. Într-adevăr, „somn” este numai un termen acomodat, fiindcă în realitate morţii sunt morţi, complet nimiciţi, în afară de faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu le păstrează identitatea şi a decretat prin Cristos trezirea lor — reorganizarea şi resuscitarea lor. Iar aceasta va fi de fapt o creare din nou — o manifestare a puterii divine mai mare decât a fost crearea iniţială a lui Adam şi a Evei. Va fi crearea din nou a cincizeci de miliarde în loc de două persoane. Va fi reproducerea unei infinite varietăţi în loc de una. Numai Dumnezeul nostru posedă asemenea înţelepciune şi putere omnipotentă; El este în stare şi vrea să înfăptuiască. Unul din beneficiile care rezultă din permisiunea răului este faptul că eradicarea lui va manifesta toate trăsăturile caracterului divin aşa cum altfel n-ar fi putut fi manifestate şi cunoscute. Dreptatea divină va străluci înaintea îngerilor şi a oamenilor, la fel iubirea divină, la fel puterea divină, şi în final înţelepciunea divină în pregătirea şi permiterea unei astfel de manifestări a caracterului lui Dumnezeu va fi văzută şi de asemenea posedată de toate creaturile Sale.

Mărturia scripturală cu privire la necesitatea unei învieri din morţi este foarte clară şi explicită — şi cum ar putea fi o înviere a morţilor dacă nu sunt morţi, ci, după cum susţin unii, toţi cei ce par a muri sunt mai vii ca oricând”, contrazicând astfel cele cinci simţuri ale oricărei fiinţe inteligente, precum şi declaraţia clară a Scripturii, că „pentru cel care este împreună cu cei vii este nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort. Cei vii [chiar şi cei mai puţin inteligenţi] măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi amintirea li se uită [în mod foarte general]. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit, şi ei niciodată [în ebraică, olam — o perioadă lungă, nedefinită] nu vor mai avea parte [interes] de tot ce se face sub soare. … Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor* în care mergi [sufletul, fiinţa ((348)) simţitoare], nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” Ecl. 9:4-10; Isa. 26:14.


*Şeol — starea sau condiţia morţii în ceea ce priveşte sufletul, în contrast cu groapă, mormânt pentru un corp mort, care în ebraică este qeber. Vezi Ps. 30:3; 49:15; 89:48, unde şeol este redat groapă [în limba engleză — n. e.]. Vezi 2 Cron. 34:28; Iov 10:19; Ps. 88:5, unde qeber este redat mormânt. Sufletul Domnului nostru a mers în şeol, starea morţii (Ps. 16:10; Fapt. 2:27), dar „groapa [qeber, mormânt] Lui a fost rânduită împreună cu cei răi … şi cu cel bogat.” Isa. 53:9.


„Aşa distrugi Tu speranţa omului [în el însuşi]. Îl urmăreşti întruna şi se duce; îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul. Dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are.” Iov 14:19-21; Isa. 63:16.

Să remarcăm semnificaţia cuvintelor apostolului în renumitul său tratat despre înviere, din 1 Corinteni 15:12-54. El spune:

„Iar dacă se vesteşte că Hristos a înviat dintre cei morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor?”

Dacă morţii nu sunt morţi, ci mai vii ca oricând, atunci nici unul nu este mort şi desigur că n-ar putea fi nici o înviere a morţilor. Apostolul n-a susţinut o astfel de teorie, ci chiar contrariul, că morţii au pierit la fel ca animalele dacă Dumnezeu nu i-ar învia; iar speranţele noastre pentru ei sunt speranţe zadarnice dacă n-ar fi speranţa învierii. Să remarcăm bine fiecare cuvânt al acestei argumentări convingătoare făcute de către unul din cei mai mari logicieni ai pământului. El spune:

„Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat [ci este încă mort]. Şi dacă Hristos n-a înviat [ci este încă mort], atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră [pentru că un Cristos mort nar putea şti nimic şi n-ar putea ajuta pe nimeni]. Ba încă suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu [suntem înşelători răi în loc de ambasadori rânduiţi divin], fiindcă am mărturisit cu privire la Dumnezeu că a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat”.

((349))

Să se observe că apostolul nu insistă în argumentarea Sa în privinţa unei învieri a corpului, ci în privinţa unei învieri a fiinţei, sau a sufletului; „că sufletul Lui nu va fi lăsat în şeol, în hades” (Fapt. 2:31, 32). Dacă Pavel susţinea teoria populară din zilele noastre în privinţa învierii, el ar fi spus ceva cam aşa: Unii dintre voi vorbiţi despre o înviere a corpului ca şi cum ar fi o problemă importantă; dar de fapt corpul este o „povară”, o piedică, o „închisoare” pentru suflet, care se simte cu mult mai bine când este „eliberat”. Învierea corpului, oricând ar veni, ar fi o calamitate şi ar implica o „încătuşare din nou” a sufletului şi o limitare a puterilor lui.

Apostolul n-a spus nimic de felul acesta fiindcă ar fi fost contrar adevărului. El a învăţat o înviere a sufletului sau a fiinţei simţitoare din starea de inconştienţă, din moarte; dar a negat învierea corpului care moare, zicând: „Ce semeni, semeni nu trupul care va fi … . Apoi [la învierea sufletului sau fiinţei] Dumnezeu îi dă un trup [nou] după cum voieşte; şi fiecărei [fel de] seminţe îi dă un [fel potrivit de] trup al ei” (1 Cor. 15:37, 38). Masele omenirii de sămânţă sau fel uman vor primi corpuri umane; dar nu aceleaşi corpuri care s-au prefăcut în ţărână şi ale căror fragmente sau atomi au trecut în organisme infinitezimale vegetale şi animale. Biserica va primi corpuri spirituale ca şi cel al Domnului lor înviat şi complet diferite de corpurile lor pământeşti — aşa încât apostolul declară: „Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” — nu cum a fost. 1 Ioan 3:2.

Dar să urmărim mai departe argumentarea apostolului. El spune:

„Şi dacă Hristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit.” Vers. 17, 18.

Cei care pretind că sufletul nu poate muri şi de aceea nu moare, şi care, prin urmare, neagă învierea sufletului sau a fiinţei simţitoare, şi în consecinţă sunt forţaţi de argumentul ((350)) lor să pretindă că referinţele scripturale la înviere vorbesc numai despre corp, sunt în încurcătură în privinţa acestor cuvinte inspirate ale apostolului, neştiind ce să facă cu ele. Dacă ei pretind că Domnul nostru a fost viu, „mai viu ca oricând”, în cele trei zile în care Scripturile declară că a fost mort, şi se gândesc la corpul învierii Sale ca fiind acela lovit şi rănit, pus în mormântul lui Iosif, cum pot pretinde că credinţa într-un Cristos care n-a murit (dar care numai Şi-a lepădat corpul timp de trei zile) este o credinţă „zadarnică”? Cum pot ei recunoaşte că o astfel de credinţă nu eliberează de condamnare? Cum pot ei pretinde că acel Cristos „mai viu ca oricând”, „eliberat” de corpul Său de carne nu poate mântui pe păcătoşi şi ca atare toţi cei care au adormit în Cristos au „pierit”?

Întreaga lor teorie este în contradicţie cu prezentarea scripturală a faptelor. Ei neagă că un suflet poate pieri (în greacă, apolloomee — fi distrus), pe când apostolul spune că poate; şi la fel spune şi Domnul nostru — „Acela [Dumnezeu] poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Negând că moartea este un somn, ei neagă şi că unii „au adormit în Hristos” aşteptând o trezire în dimineaţa învierii, în timp ce apostolii, Domnul nostru şi toţi sfinţii profeţi împreună declară că este un „somn” din care numai puterea lui Dumnezeu poate trezi sufletul, fiinţa simţitoare la conştienţă, indiferent pe care plan de existenţă. Căci, să se observe că acei care trec prin „schimbarea” primei învieri la natură divină vor fi suflete, tot aşa cum au fost şi în natura lor pământească. Despre Dumnezeu se spune că este un suflet, fiind folosit acelaşi cuvânt, psuche — „Dacă cineva dă înapoi, sufletul [psuche — fiinţa simţitoare] Meu nu găseşte plăcere în el.” Evr. 10:38.

Filosofia platonică (că omul nu moare şi nu poate muri, ci numai pare că moare) predomina în toată Grecia pe vremea primei veniri şi a constituit marele obstacol pentru propăşirea Evangheliei printre neamuri. De exemplu, citim că atunci când Pavel a predicat în Atena a fost ascultat ca un mare învăţător de către filosofi până când a ajuns la subiectul învierii din morţi — le era deajuns; nu-i mai interesa; se ((351)) considerau mult mai avansaţi faţă de ideea evreilor, că morţii nu pot avea o existenţă viitoare decât prin înviere. „Când au auzit ei de învierea morţilor [şi astfel au observat că Pavel nu era de acord cu teoria lor că morţii sunt mai vii ca oricând], unii îşi băteau joc, iar alţii ziceau: «Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată».” Fapt. 17:32.

Ideea păgână că moartea nu este moarte, ci un pas spre stări de viaţă mai largi, nu pătrunsese în nici o măsură gândirea evreiască până la vremea primei veniri. Fariseii erau secta principală a evreilor şi Domnul nostru a spus că ei erau succesorii şi reprezentanţii legii mozaice, zicând: „Cărturarii [scriitorii] şi fariseii stau pe scaunul lui Moise” (Mat. 23:2). Saducheii, mai puţin numeroşi decât fariseii, urmau ca sectă în privinţa influenţei: erau de fapt necredincioşi. Ei negau complet viaţa viitoare, susţinând că omul moare exact cum moare animalul şi că nu va fi nici o înviere a morţilor. Ei nu credeau în nici o făgăduinţă mesianică, negau şi inteligenţele supraomeneşti, cum ar fi îngerii etc. Este adevărat, Iosefus atrage atenţia asupra unei secte numite esenieni, despre care el spune că susţineau teoria platonică răspândită printre neamuri, în sensul că omul de fapt nu moare niciodată, ci face numai un pas înainte în dezvoltarea vieţii la momentul crucial numit moarte. Trebuie însă să ne amintim că Iosefus a scris istoria evreilor pe când se afla la curtea romană, şi a scris-o cu intenţia de a influenţa mintea împăratului şi a curţii sale în favoarea evreilor. Romanii ajunseseră să-i privească pe evrei, după cum declară Scripturile că sunt, „un popor încăpăţânat şi răzvrătit”, şi în mod firesc au ajuns la concluzia că într-un fel sau altul cauza dispoziţiei lor răzvrătite ar fi religia lor. Aceasta era o presupunere adevărată; este fără îndoială un fapt că adevărurile revelaţiei divine tind să producă un spirit de libertate oriunde sunt aplicate — doborând larga distincţie între preoţi şi popor, regi şi supuşi, învăţând că toţi sunt supuşi unui singur mare Judecător şi Rege. Dar Iosefus dorea să contracareze această estimare corectă a poporului evreu şi a religiei lui; şi ca atare el a forţat adevărul în străduinţa sa de ((352)) a-şi dovedi susţinerea şi de a arăta curţii romane că religia evreilor era practic la fel ca diferitele religii păgâne: (1) în privinţa stării de conştienţă a morţilor şi (2) în privinţa credinţei în chinul veşnic*. Pentru a-şi dovedi susţinerea, el citează secta esenienilor, ca şi cum ei ar fi fost secta religioasă principală printre evrei. Dimpotrivă, ei erau atât de neînsemnaţi, încât nici măcar nu sunt menţionaţi în Noul Testament, şi evident n-au intrat niciodată în conflict nici cu Domnul nici cu apostolii, în timp ce fariseii şi saducheii sunt menţionaţi continuu şi frecvent.


*Evreii nu credeau în chinul veşnic, cu excepţia a foarte puţini dintre ei; dar împăraţii romani favorizau această teorie pentru că le creştea influenţa asupra poporului de rând. Mai târziu împăraţii au adoptat titlul „Pontifex Maximus”, conducător religios principal — mai târziu adoptat însă de papalitate pentru papi.


„Pentru El toţi sunt vii” — Luca 20:37, 38

După ce Domnul nostru le-a răspuns doctorilor în lege, cărturarilor şi fariseilor şi i-a dezarmat, saducheii şi-au dat aere, gândind că pot să-şi arate superioritatea poziţiei lor necredincioase, prin combaterea doctrinelor Domnului nostru. Acestor saduchei, care pretindeau că morţii sunt morţi pentru totdeauna, Domnul nostru le-a spus: „Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre «rug», când numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov». Dar El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii”. Luca 20:37, 38.

Domnul nostru sugerează că aceasta constituie în sine o dovadă că „morţii înviază”, pentru că Dumnezeu în mod sigur nu Sar referi astfel la fiinţe şterse pentru totdeauna din existenţă. El arată apoi că planul lui Dumnezeu pentru o înviere este fixat, iar cei pe care oamenii îi numesc „morţi” „pentru El toţi sunt vii” — din punctul de vedere al lui ((353)) Dumnezeu ei numai „dorm”. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre aceştia că sunt „adormiţi”, şi nu nimiciţi. Cu toate că sentinţa originară a fost la nimicire, aceasta este acum plătită prin răscumpărare. Astfel Moise zice: „Tu întorci pe oameni în ţărână şi zici [la înviere]: «Întoarceţivă, fiii oamenilor!»” (Ps. 90:3; 103:4). Când spune, „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam”, Dumnezeu vorbeşte nu numai despre lucruri trecute ca fiind prezente, dar şi despre lucruri viitoare ca întâmplate deja. Rom. 4:17.

Trupul, duhul şi sufletul Bisericii

— 1 Tes. 5:23 —

Cuvintele trup, suflet şi duh sunt folosite la figurat în legătură cu întreaga Biserică. De exemplu, apostolul spune: „Şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Această rugăciune trebuie înţeleasă că se aplică la Biserică în întregime — Biserica aleasă, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Duhul adevărat a fost păstrat în turma mică. Trupul ei se poate discerne şi astăzi, în ciuda mulţimii de neghină care vrea să-l ascundă şi să-l sufoce. Iar sufletul ei, activitatea ei, inteligenţa ei, fiinţa ei simţitoare, sunt dovedite pretutindeni, ridicând un stindard pentru popor — crucea, răscumpărarea.

În nici un alt mod n-am putea aplica cuvintele apostolului; pentru că, oricât de mult s-ar deosebi oamenii în privinţa păstrării spiritelor şi sufletelor individuale ale oamenilor cărora li se adresează, toţi vor fi de acord că trupurile lor nau fost păstrate, ci s-au întors în ţărână ca şi ale altora. Pe lângă aceasta, cuvintele trup, suflet şi spirit sunt la singular, şi nu la plural.

Ce semnificaţie are „Şeol” sau „hades”, unde merg toate sufletele?

Se susţine că, deoarece se spune că sufletele merg în şeol, hades, de aceea sufletul omului trebuie să fie ceva tangibil şi ((354)) conştient după disoluţie — după separarea spiritului vieţii de organism sau corp. De aceea, este potrivit să examinăm Cuvântul Domnului în această privinţă şi să vedem: Ce este şeol, hades?

Cuvântul ebraic şeol apare de şaizeci şi cinci de ori în scripturile Vechiului Testament. De trei ori este tradus „groapă”, de treizeci şi una de ori „mormânt” şi de treizeci şi una de ori „iad” [în K. J. — n. e.]. Toate acestea sunt traduceri greşite, dacă le comparăm cu utilizarea actuală generală a cuvintelor iad, mormânt şi groapă. [În traducerile Cornilescu, cuvintele „şeol” şi „hades” sunt redate în general prin expresia „Locuinţa Morţilor” — n. e.]

Sensul cuvântului ebraic „şeol” (hades fiind echivalentul lui grecesc) cu greu poate fi exprimat printr-un cuvânt englezesc: înseamnă ascuns sau stins, sau tăinuit — condiţia sau starea morţii: nu este un loc, ci o stare, şi poate cuvântul uitare din limba noastră corespunde mai bine decât oricare altul cuvântului şeol din limba ebraică şi cuvântului hades din limba greacă. Nimic din cuvântul şeol nu înseamnă bucurie sau suferinţă, sau vreun simţământ; relaţiile lui contextuale trebuie să ne îndrume în aceasta. De aceea să examinăm utilizările cuvintelor şeol şi hades, şi să stabilim din corespondenţă tot ce putem în privinţa cuvântului „iad”. Vom găsi clar declarat în Scripturi că toată lumea are parte de şeol, hades, uitare, buni sau răi, la fel; că acolo nu este nici lumină, nici cunoştinţă, nici înţelepciune, nici plan; că acolo nici o limbă nu laudă pe Domnul, nici nu-I huleşte numele; că este o stare de linişte absolută şi în toate modurile o stare nedorită, decât doar dacă este însoţită de speranţa învierii.

Se va observa de asemenea că „sufletele”, atât bune cât şi rele, merg în această stare — şeol, uitare — ca să aştepte chemarea Dătătorului de viaţă în dimineaţa Veacului Milenar. Nu se poate nega că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei noastre au fost uneori neconsecvenţi, dar îndemnăm ca acest lucru să nu fie pus cu totul pe seama lipsei de onestie, chiar dacă în multe cazuri poate părea că le-a cam lipsit: mai degrabă să ((355)) credem că a fost rezultatul confuziei de gândire în acest subiect, introdusă de lungile secole de învăţătură falsă venită din „veacurile întunecate”. Un alt lucru care se poate spune spre atenuarea vinei în privinţa muncii traducătorilor este că în „engleza veche” cuvântul iad nu avea o astfel de semnificaţie cum are în engleza modernă. În nici un sens al cuvântului acesta nu însemna sau nu implica un loc de flăcări şi tortură, sau necaz sau durere, ci mai mult ideea de groapă — condiţie ascunsă, uitare. Folosind cuvântul iad, probabil traducătorii sau justificat în parte, pe baza semnificaţiei lui vechi, a sensului primar al lui, aşa cum este dat în dicţionarele engleze neabreviate.

Examinând următoarele utilizări ale cuvântului şeol, cititorul este îndemnat să observe care ar fi înţelesul pasajului, dacă cuvântul şeol ar fi tradus în fiecare caz „iad de foc” sau „loc de chin”, iar apoi să observe de asemenea cum, în fiecare caz, traducerea ar fi cu totul clară şi potrivită contextului dacă ar fi tradus uitare. Acestea dovedesc în concluzie că „sufletele” merg în şeol, uitare, şi că acolo nu sunt în chin, nici nu au vreo cunoştinţă sau înţelepciune sau lucrare sau bucurie sau durere sau simţire de vreun fel, ci pur şi simplu aşteaptă în uitare „glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu”.

„Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuinţa Morţilor [în şeol, în uitare]!” Gen. 37:35.

Aşa plângea Iacov pe fiul său Iosif, despre care credea că a murit de o moarte violentă.

„Dacă i s-ar întâmpla [lui Beniamin] vreo nenorocire în călătoria pe care o faceţi, cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Gen. 42:38.

Acestea au fost cuvintele lui Iacov când s-a despărţit de Beniamin şi când se temea ca acesta să nu fie ucis, cum presupunea că s-a întâmplat cu Iosif.

Exact aceleaşi cuvinte sunt repetate în împrejurări similare, în capitolul 44:29, când fraţii lui Iosif îi relatează acestuia porunca tatălui lor la plecare în privinţa lui Beniamin. Iar în versetul 31, fraţii declară iarăşi chestiunea ((356)) ca pentru ei înşişi, zicând: „Robii tăi vor coborî cu durere în Locuinţa Morţilor [în şeol, în uitare] perii albi ai slujitorului tău, tatăl nostru”.

Aici avem patru cazuri în care şeol a fost tradus „Locuinţa Morţilor”, şi invităm pe toţi să se gândească ce nepotrivit era să fi folosit cuvântul iad, cu ideea obişnuită, comună, aceea de foc, chin şi suferinţă. Evident că traducătorii au fost cu totul convinşi că acest cuvânt, iad, aşa cum este înţeles în general, ar da idei foarte greşite cu privire la aşteptările lui Iacov pentru el însuşi, şi ale fiilor săi cu privire la el: ca atare au tradus aici „Locuinţa Morţilor”. Totuşi, ei nu credeau, nici majoritatea oamenilor nu cred, că Iacov a mers în mormânt, sau că se gândea că merge în mormânt. Patriarhul nu se gândea nici la îngroparea corpului său în mormânt, căci atunci fără îndoială ar fi folosit pentru mormânt acelaşi cuvânt ebraic pe care l-a folosit când vorbea despre mormântul Rahelei, şi anume, qebura (Gen. 35:20); sau ar fi folosit acelaşi cuvânt (qeber) pe care l-a folosit fiul său Iosif, când a vorbit despre mormântul lui Iacov, pe care însuşi Iacov pusese să-l pregătească înainte de a muri (Gen. 50:5). Dimpotrivă, vedem că Iacov vorbea despre sine însuşi ca despre un suflet sau o fiinţă — că dezamăgirea pricinuită de pierderea lui Beniamin îl va doborî în uitare, în starea morţiila vârsta lui acum înaintată şi cu sănătatea firavă.

„Dar, dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor coborî de vii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Num. 16:30.

„Şi s-au coborât astfel de vii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] … pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării.” Num. 16:33.

Aceste două texte, care se referă la Core, Datan şi Abiram, arătând cum au fost distruşi, nu puteau fi în mod logic traduse „în iad”, de teama de a dovedi că pretinsul loc de chin ((357)) este sub suprafaţa acestui pământ. Dar cât de simplă este declaraţia atunci când este corect înţeleasă: pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, iar ei au ieşit din mijlocul activităţilor vieţii, în uitare, în inconştienţă.

„Căci focul mâniei Mele s-a aprins şi va arde până în cea mai adâncă Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare], va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor.” Deut. 32:22.

Aici desigur este o menţiune despre foc, dar nu despre focul literal. Întregul context arată că este vorba despre focul mâniei lui Dumnezeu, cum urmează declaraţia: „Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri şi de boli cumplite. … Afară vor pieri de sabie şi înăuntru vor pieri de groază”. Nu suntem lăsaţi să presupunem în privinţa felului în care a fost împlinită această profeţie, deoarece apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, se referă la acest pasaj şi îl aplică la Israelul trupesc şi la necazul care a venit peste ei ca naţiune când L-au respins pe Domnul Isus şi la rândul lor au fost şi ei respinşi de Domnul. Apostolul spune că mânia a venit peste ei la maximum (1 Tes. 2:16): mânia divină i-a ars şi a continuat să-i ardă până când ca popor au suferit pentru păcatele lor naţionale. După ce mânia divină le va fi ars încălcările naţionale, căutândui chiar până la cea mai adâncă stare de uitare (şeol), El le va vorbi paşnic, spunând Bisericii: „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfîrşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui»” (Isa. 40:1, 2). Atunci va veni şi eliberarea lui Iacov prezisă de apostolul Pavel pe baza declaraţiei divine: „Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele” (Rom. 11:26, 27). Aceeaşi idee că mânia divină împotriva lui Israel, care arde până în cea mai adâncă uitare, va fi urmată de binecuvântarea divină, este arătată în context. Vezi Deut. 32:26-43.

((358))

„Domnul omoară şi dă viaţă, El coboară în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] şi El scoate de acolo [prin înviere din uitare, din şeol].” 1 Sam. 2:6.

„Legăturile Şeolului [uitării] [iadului — K. J., n. e.] mă înconjuraseră.” 2 Sam. 22:6.

Profetul David a spus aici că viaţa lui era în primejdie, dar că Dumnezeu l-a scăpat din mâna lui Saul. Contexul însă arată foarte clar că psalmistul vorbeşte profetic despre Cristos şi despre timpul eliberării depline a Corpului lui Cristos, care este Biserica, din lumea rea de acum în gloriile lumii care vine, arătând (vers. 8-18) că eliberarea corpului lui Cristos va fi tocmai înaintea unui mare timp de necaz şi de manifestare a puterii şi indignării divine împotriva răutăţii.

„Să nu laşi ca perii lui cei albi să se coboare în pace în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare Să-i cobori perii albi însângeraţi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]. 1 Împ. 2:6, 9.

Aici David vorbea, arătându-i fiului său Solomon, că Ioab era un om periculos, un om sângeros, meritând pe drept o răsplătire înainte de moarte. Traducătorii evident au gândit că deşi Ioab era un om rău, nu se potrivea să traducă aici cuvântul şeol prin iad, deoarece contextul vorbeşte despre peri albi, în timp ce teoria lor susţine că perii sunt îngropaţi cu tot restul corpului fizic, iar sufletul gol sau spiritul merge în iad. De aceea au preferat să traducă aici şeol prin cuvântul englezesc mormânt. Dar având ideea corectă în minte, nu există nici o dificultate în legătură cu coborârea perilor albi ai lui Ioab şi ai lui Iacov împreună în şeol, uitare, starea morţii. Cuvintele „peri albi” şi „cărunteţe” sunt doar figuri de stil care înseamnă vârstă înaintată.

„Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel care se coboară în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]. Iov 7:9.

Iov arată aici nimicirea totală a sufletului sau a fiinţei omului prin moarte. Totuşi, în versetul 21 el încheie ((359)) argumentul cu declaraţia: „Căci acum voi adormi în ţărână şi când mă vei căuta, nu voi mai fi”. Intervalul morţii este numit somn, întocmai cum Veacul Milenar este numit dimineaţă, iar veacul actual o noapte de plânset şi de necaz, de moarte şi de jale. Domnul îl va căuta pe Iov dimineaţa, prin puterea învierii, şi chiar dacă el nu va mai fi, chiar dacă moartea va fi făcut o nimicire completă, totuşi cazul nu este peste puterea divină, şi de aceea, când va veni timpul Domnului, „Îi va fi dor de lucrarea mâinilor Sale”, după ce ziua răzbunării Domnului va fi trecut, iar timpurile de înviorare vor fi venit — atunci El îi va chema, iar Iov şi toţi ceilalţi îi vor răspunde. Vezi Iov 14:14, 15.

„Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]: ce poţi şti?” Iov 11:8.

Aceste cuvinte sunt ale lui Ţofar, unul dintre mângâietorii greşiţi ai lui Iov, pe care Domnul i-a mustrat. Prin această declaraţie el încearcă să-i arate lui Iov că principiile guvernării divine sunt de nepătruns pentru omenire: ca o ilustraţie a lipsei complete de cunoştinţă a omului despre Dumnezeu, el se referă la şeol şi le compară pe cele două; după cum în şeol nu este nici o cunoştinţă, la fel, pretinde el, nu poate fi nici o cunoştinţă despre înţelepciunea şi planul divin.

„Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” Iov. 14:13.

Aici este cea mai simplă şi cea mai explicită declaraţie a speranţei lui Iov. El nu dorea o continuare a condiţiilor actuale de păcat, tristeţe, necaz şi durere; el era cu totul doritor să fie ascuns în uitare până la timpul când blestemul, „mânia”, va fi ridicat de pe pământ, iar în locul lui vor veni timpurile de împrospătare. Dar el nu dorea să fie şters pentru totdeauna. O, nu! Având încredere în prevederea ((360)) divină pentru o viaţă viitoare prin înviere, el se roagă ca Dumnezeu la timpul potrivit, după ce blestemul păcatului va fi fost îndepărtat, să-Şi ducă aminte de el şi să-l cheme din uitare, din nou la fiinţă, prin puterile restabilirii care vor fi exercitate atunci prin Cristos. Vezi Fapt. 3:19-21.

„Dacă aştept, Şeolul [uitarea] îmi este locuinţă, îmi fac culcuşul în întuneric; strig gropii [stricăciunii, subsol — n. e.]: «Tu eşti tatăl meu!» şi viermilor: „Voi sunteţi mama şi sora mea!»” Iov 17:13, 14.

Ce expresiv este acest limbaj! Uitarea este locuinţa sau patul, şi este plină de întuneric — sufletul lui Iov, fiinţa sa doarme, este neînsufleţită, aşteptând dimineaţa învierii în timp ce corpul său este dat stricăciunii.

„Unde mai este atunci speranţa mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea? Ea se va coborî cu mine îseparatş la porţile Locuinţei Morţilor [şeol, uitare] când vom merge împreună să ne odihnim în ţărână.” Iov 17:15, 16.

Slujitorul lui Dumnezeu îşi exprimă speranţa sau încrederea, dar întreabă câţi pot avea o astfel de încredere. El îşi exprimase deja speranţa că moartea sa va fi numai un somn din care se va trezi dimineaţa. Dar deşi fiecare merge separat în şeol, în uitare, fie că are această speranţă fie că nu, toţi găsesc odihnă în ţărână.

„Îşi petrec zilele în prosperitate şi se coboară într-o clipă în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Iov 21:13.

Iov descrie aici calea prosperă a unora care nu sunt poporul Domnului — comparând-o cu necazurile avute de unii care sunt poporul Domnului şi care vin sub nuiaua disciplinării divine, ca să-i potrivească şi să-i pregătească pentru lucrurile mai bune ce vor urma.

„Cum sunt sorbite de secetă şi de căldură apele zăpezii, aşa înghite Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] pe cei ce păcătuiesc.” Iov 24:19.

Toată omenirea a păcătuit şi deci toată omenirea este supusă morţii şi merge în uitare. Singura nădejde este în Cel ((361)) care ne-a răscumpărat din moarte şi care „dimineaţa” ne va scoate din uitare, conform făgăduinţei Sale generoase. Însă Iov în acest exemplu se referă în mod special la răufăcători, care-şi grăbesc moartea printr-un curs rău.

„Înaintea Lui Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] este dezgolită, adâncul [nimicirea, subsol — n. e.] n-are acoperiş.” Iov 26:6.

Iov arată aici atotînţelepciunea Creatorului, care nu numai că ştie sfârşitul de la început, ci orice lucru secret al uitării este deschis privirii Sale de nepătruns.

„Căci în moarte nu este aducere aminte de Tine; şi în Locuinţa Morţilor [şeoluitare] cine Te va lăuda?” Ps. 6:5.

Ce declaraţie clară, categorică avem aici, dovedind că în moarte omul este inconştient! Să se observe de asemenea că declaraţia nu se referă la cei răi, ci la slujitorii lui Dumnezeu care doresc să-I mulţumească şi să-L laude pentru îndurările Sale. De asemenea să observăm că nu se referă la trupul de carne mort, care este înmormântat în qeber, ci la sufletul care merge în şeol, uitare.

„Cei răi se întorc în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.]; toate neamurile care uită pe Dumnezeu.” Ps. 9:17.

Cuvântul ebraic şub din acest text este tradus potrivit „se întorc”. Acesta dă ideea că există recuperare din şeol, din uitare, şi că unii astfel recuperaţi se vor întoarce în uitare din pricina răutăţii lor şi din pricină că au uitat pe Dumnezeu. Eliberarea din şeol a omenirii în general va avea loc în timpul Veacului Milenar, ca rezultat al preţului de răscumpărare sfârşit la Calvar. Totuşi, cei odată treziţi şi aduşi la cunoştinţa adevărului, care atunci vor fi păcătoşi cu voia, se vor întoarce din nou în uitare — „Moartea a Doua”, din care nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o restabilire. Că acest pasaj nu este aplicabil la masele omenirii (la păgâni) care n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu, este foarte evident — din însăşi declaraţia lui se vede că se referă la cei care-L uită pe Dumnezeu după ce au fost aduşi la o cunoaştere clară a Lui şi la o responsabilitate corespunzătoare.

((362))

„Căci nu vei lăsa sufletul meu Locuinţei Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.], nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.” Ps. 16:10.

Apostolul Petru, vorbind în ziua Cincizecimii sub influenţa deplină a Spiritului sfânt, ne explică semnificaţia adevărată a acestei declaraţii, arătând că n-ar putea fi adevărată despre David însuşi, căci sufletul lui David a fost lăsat în şeol şi carnea lui a văzut putrezirea. El spune despre David: „A murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi”. „David nu s-a suit în ceruri.” Fapt. 2:27-34.

Cuvintele apostolului sunt categorice şi cu totul convingătoare în două puncte: (1) că sufletul lui David a mers în şeol, în uitare, şi a rămas acolo, şi până la timpul când vorbea Petru nu mersese în ceruri; (2) că sufletul lui Isus Cristos a mers de asemenea în şeol, în uitare, însă n-a rămas acolo fiindcă a fost înviat a treia zi — şi după aceea S-a înălţat la cer.

Aceste declaraţii clare din partea unei surse inspirate ar trebui să clarifice subiectul pentru toţi căutătorii sinceri ai adevărului. Ele pun în faţa noastră următoarele fapte: (1) Sufletul (fiinţa) Domnului nostru Isus a mers în uitare, în şeol, în moarte. (2) El a fost mort părţi din trei zile. (3) El a înviat, a fost însufleţit, scos din uitare, la natură divină, a treia zi, prin puterea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, şi a devenit „pârga celor adormiţi”. Fiinţa sau sufletul Domnului nostru n-a existat cât a fost mort: „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte; Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru vină”. Dar sufletul Său (fiinţa) a fost reînsufleţit la înviere, dându-I-se un corp nou, spiritual*.


*Vol. II, pag. 109


„Mă înfăşuraseră legăturile Şeolului [uitare][durerile iadului, Ps. 17:6 — B. B., n. e.] şi mă prinseseră laţurile morţii.” Ps. 18:5

O expresie figurată, de spaimă şi teamă de moarte.

„Doamne, Tu mi-ai scos sufletul din Locuinţa Morţilor ((363)) [şeol, uitare] [iad — B. B., Ps. 29:3, n. e.]; Tu m-ai ţinut cu viaţă în mijlocul celor care se coboară în groapă.” Ps. 30:3.

Aceasta este o mulţumire pentru însănătoşirea de o boală gravă, care-i ameninţa viaţa.

„Să rămână de ruşine cei răi, ei să tacă în Locuinţa Morţilor! [şeol, uitare] [„să se coboare în iad” — Ps. 30:17, B. B., n. e.]. Să amuţească buzele mincinoase.” Ps. 31:17, 18.

Aici, ca şi în altă parte, psalmistul doreşte curăţirea pământului de cei care iubesc şi practică răutatea. Aceasta nu se referă deloc la o viaţă viitoare, nici nu implică o speranţă într-o înviere. Când Împărăţia va fi a Domnului şi El va fi cârmuitor printre neamuri, iar legile dreptăţii şi adevărului vor fi stabilite, şi mila şi iubirea vor aduce fiecărei creaturi cea mai deplină ocazie de cunoştinţă şi recuperare din păcat, poate că unii care acum sunt răi vor căuta dreptatea, justiţia, şi vor fi ascunşi sub mila dreptăţii lui Cristos şi în cele din urmă vor ajunge la viaţă veşnică prin El. Nici profetul David, nici altcineva n-a putut obiecta la o asemenea reformare, nici la acordarea vieţii veşnice acelora complet reformaţi şi readuşi în armonie cu Dumnezeu.

„Sunt duşi ca o turmă [ca oile — B. I., n. e.] în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]; moartea se hrăneşte cu ei, iar dimineaţa vor stăpâni peste ei oamenii drepţi; frumuseţea lor va fi sortită mistuirii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], căci nu va fi altă locuinţă pentru ei. Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării]. Ps. 49:14, 15.

Că şeol nu înseamnă mormânt în sensul obişnuit, ci aşa cum îl traducem noi, uitare, se vede clar din acest text; căci oile nu sunt îngropate în morminte, deşi toate oile merg în uitare, sunt uitate, sunt ca şi cum n-ar fi fost. Profetul arată aici încrederea sa în înviere, că Dumnezeu îi va răscumpăra sufletul din şeol, uitare. Aceasta este în deplină armonie cu ceea ce spune apostolul Petru, că „David nu s-a suit în ceruri”. Sufletul lui David a mers în şeol, în uitare, şi singura speranţă ((364)) a lui David a fost în răscumpărarea sufletului său din şeol, din uitare, la viaţă, de către Răscumpărătorul la înviere. Mai mult, chiar şi cei care merg în uitare ca oile trebuie să iasă din uitare, fiindcă acest pasaj spune clar că în „dimineaţa” învierii, în dimineaţa Milenară, cei drepţi „vor stăpâni” peste aceştia, îi vor conduce, îi vor stăpâni, îi vor judeca în dreptate. La fel spune şi apostolul: „Sfinţii vor judeca lumea”. 1 Cor. 6:2.

„Să vină moartea peste ei şi să se coboare de vii în Locuinţa Morţilor! [şeol, uitare] [în iad — Ps. 54:16, B. B., n. e.] Căci răutatea este în locuinţa lor, în mijlocul lor.” Ps. 55:15.

Această scriptură, de obicei greşit înţeleasă, a fost o mare piatră de poticnire pentru mulţi din poporul Domnului. Ei au zis: Cum se poate ca un om bun ca David să se roage ca vrăjmaşii Săi să meargă în iad — în chin veşnic? Un om bun nu s-ar ruga aşa, şi nici n-a fost acesta sensul rugăciunii lui David. După cum am văzut, cuvântul şeol nu conţine nici o idee de foc sau de flăcări sau de chin sau de ceva de felul acesta, ci pur şi simplu înseamnă uitare, stingerea vieţii. Înseamnă deci că rugăciunea lui David sau dorinţa lui pentru vrăjmaşii săi, împotrivitorii dreptăţii, a fost o dorinţă cu totul potrivită, în cea mai deplină armonie cu legile celor mai civilizate popoare din această zi cu cea mai mare iluminare. Astăzi legile popoarelor civilizate declară că toţi ucigaşii vor fi executaţi şi în general ele stipulează metodele de execuţie care se presupun a fi cele mai uşoare şi mai puţin dureroase. Legea spune astfel, ca şi David: Să meargă aceşti vinovaţi în şeol, în uitare — să moară. Cu toate acestea, Dumnezeu în îndurarea Sa a răscumpărat cu sângele preţios al lui Cristos atât pe cel mai josnic păcătos, cât şi pe cel mai puţin josnic, pentru că „prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru toţi”. „Hristos Isus S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei.” Dacă unii dintre semenii noştri sunt mai stricaţi decât noi, aceasta poate fi, după câte ştim noi, din cauza influenţelor deosebit de înrobitoare ale Adversarului asupra lor (2 Cor. 4:4), sau din cauza unei moşteniri mai rele. În orice caz, prevederea lui Dumnezeu este ca fiecare individ din ((365)) neamul omenesc să aibă o ocazie deplină, corectă, imparţială, să decidă asupra alegerii sale pentru dreptate şi viaţă, sau pentru nedreptate şi Moartea a Doua — să se întoarcă în şeol. Toate acestea sunt deplin garantate pentru noi în Noul Legământ, asigurat şi sigilat pentru noi prin meritul sângelui preţios al lui Cristos.

„Căci mare este bunătatea Ta faţă de mine şi Tu mi-ai mântuit sufletul din adânca Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare]” [„iadul cel mai de jos” — B. B., n. e.]. Ps. 86:13.

Cuvintele „adânca Locuinţă a Morţilor” înseamnă aici „adâncimea uitării”. Putem considera în mod potrivit că profetul Îl personifică aici pe Domnul Isus, aşa cum face în mulţi psalmi ai săi. Dacă este aşa, cuvintele „adâncimea uitării” ar avea o aplicabilitate deosebită. În cazul omenirii, moartea este numai un somn, iar uitarea ei este numai temporară, din care va fi o trezire la înviere, ca rezultat al răscumpărării. Dar în cazul Domnului nostru Isus a fost diferit: deoarece a luat locul păcătosului (Adam), pentru El moartea trebuie să fi însemnat pedeapsa extremă a păcatului, adică o uitare veşnică, în afară de cazul că prin harul şi puterea Tatălui, El era înviat din morţi şi devenea Eliberatorul celor pe care i-a răscumpărat.

„Sufletul mi s-a săturat de rele şi viaţa mi se apropie de Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]”. Ps. 88:3.

Şi aici tristeţea apropierii morţii este descrisă poetic şi pe scurt.

„Este oare vreun om care să trăiască şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din mâna [puterea] Şeolului [uitării]?” Ps. 89:48; [iadului — Ps. 88:47, B. B., n. e.].

Cât de concordantă este această întrebare şi răspunsul pe care-l implică, cu toate faptele cazului aşa cum le-am văzut până acum, şi ce lipsite de armonie sunt aceste cuvinte cu ideea generală asupra subiectului discutat! Ideea generală este că nici un om, nici un suflet nu moare; că momentul morţii este momentul unei creşteri a vieţii; ca atare sufletul este superior puterilor şeolului, uitării — că sufletul nu ((366)) poate muri: că, departe de a intra în discuţie dacă el se poate elibera pe sine din puterea şeolului, nu încape nici o discuţie că şeolul nu are nici o putere de a atinge sufletul. Cât de consecvente sunt scripturile şi adevărul! Cât de inconsecventă este filosofia platonică în general acceptată!

„Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.]; eram pradă necazului şi durerii.” Ps. 116:3.

Aici iarăşi este înfăţişată grăitor frica de moarte.

„Unde mă voi duce departe de Duhul Tău [puterea Ta — să scap sau să fiu ascuns de puterea divină] şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în ceruri, Tu eşti acolo; dacă îmi voi face patul în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — Ps. 138:8, B. B., n. e.] iată-Te şi acolo.” Ps. 139:7, 8.

Conform ideii predominante, aceasta ar însemna că Dumnezeu este un locuitor permanent al camerei de tortură pe care ar reprezenta-o şeolul. Dimpotrivă, profetul priveşte puterea divină dintr-un punct de vedere larg şi ne spune rezultatul cercetărilor sale, că în tot universul nu există nici un loc inaccesibil puterii divine. Chiar şi uitarea morţii îi este supusă Domnului nostru, care spune: „Eu ţin cheile morţii şi ale hadesului [uitării]”. Încrederea noastră în Dumnezeu — în atotputernicia Sa — constituie baza credinţei noastre în învierea morţilor.

„Cum se brăzdează şi se spintecă pământul, aşa ni se risipesc oasele la gura Şeolului [uitării]. Ps. 141:7.

Semnificaţia acestui pasaj este foarte ascunsă, dar în orice caz nu are nimic în ea favorabil ideei obişnuite a unui iad de chin. Traducerea lui Young redă acest verset: „Ca unul care munceşte şi brăzdează pământul au fost risipite oasele noastre la porunca lui Saul”.

„Hai să-i înghiţim de vii, ca Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea].” Prov. 1:12.

Acesta se presupune a fi felul de vorbire al ucigaşilor, care şi-ar distruge repede victimele şi ar vrea ca ele să dispară din vedere şi din memorie — în uitare.

((367))

„Picioarele ei coboară la moarte, paşii ei dau în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Prov. 5:5.

Aici sunt prezentate poetic ispitele unei femei rele şi rezultatele lor dăunătoare: căile ei duc la nimicire, la moarte, la uitare.

„Casa ei este drumul spre Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.], coborând spre locaşurile morţii.” Prov. 7:27.

O expresie asemănătoare cu cea precedentă, dar care face dovada că iadul la care se referă nu este în flăcări, nici un loc de chin, ci locaşurile întunecate ale morţii, nefiinţei, uitării.

„Oaspeţii ei sunt în adâncimile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [iadului — K. J., n. e.]”. Prov. 9:18.

Aici, în limbaj hiperbolic, invitaţii femeii desfrânate sunt reprezentaţi ca morţi, că şi-au pierdut respectul de sine şi toată demnitatea de om — fără îndoială că ei sunt pe calea morţii, căci calea desfrânării grăbeşte boala şi moartea. Ei sunt pe calea uitării, nu numai în sens fizic, dar şi în sensul pierderii respectului şi influenţei printre oameni.

Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] şi Adâncul sunt cunoscute Domnului, cu cât mai mult inimile fiilor oamenilor!” Prov. 15:11.

Ar trebui să se observe că aici nu se face nici o aluzie la chin, ci chiar dimpotrivă, şeolul, uitarea este asociată cu nimicirea.

„Înţeleptul merge pe cărarea vieţii ce duce în sus, ca să ocolească drumul iadului [şeolului, uitării] care merge în jos”. Prov. 15:24 . [B. B. — n. e.]

Traducătorii noştri au făcut ca acest text să le favorizeze foarte bine teoria că cei drepţi merg sus în cer, iar cei răi merg jos în iad. Să remarcăm traducerea din Versiunea Revizuită: „Pentru cel înţelept cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la Locuinţa Morţilor [şeol, mormânt], de jos”. Ideea corectă ar putea fi redată în mod cuvenit astfel: Pentru cei înţelepţi cărarea vieţii este o cărare în sus spre dreptate, ca ei să poată fi eliberaţi din uitare prin puterea învierii.

„Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — K. J., n. e.]”. Prov. 23:14.

((368))

Poate că nu este necesar să explicăm că acest text nu învaţă că după moarte corpul trebuie bătut pentru ca sufletul să poată fi scos din iadul de chin. Înţelesul este indicat clar de context. Îndemnul este ca copilul să nu fie cruţat de nuia, dacă trebuie, pentru că în felul acesta mulţi ani folositori se pot adăuga la viaţa lui — sufletul (fiinţa) lui va fi ferit de o uitare prematură şi poate va fi salvat de Moartea a Doua — de a se întoarce în uitare.

„După cum Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] şi adâncul nu se pot sătura, tot aşa nici ochii omului nu se pot sătura.” Prov. 27:20.

Aceasta, departe de a însemna un iad arzând, de proporţii atât de imense încât nu poate fi umplut niciodată, înseamnă doar că nu există limite în privinţa capacităţii morţii — uitarea şi nimicirea nu pot fi supraaglomerate.

„Trei lucruri sunt nesăţioase, patru lucruri nu zic niciodată: «Destul!»: Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea], un pântece care nu poate purta copii, pământul, care nu este sătul de apă, şi focul, care nu zice niciodată: «Destul!»” Prov. 30:15, 16.

În textul acesta, ca şi în cel precedent, se spune despre moarte, uitare, că nu are nici un sfârşit în privinţa capacităţii ei şi nu poate fi prea mult pentru ea.

„Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” Ecl. 9:10.

Aici este o declaraţie foarte clară în privinţa iadului, şeolului, uitării. Aceasta se aplică nu numai la cei răi, ci şi la cei drepţi — la toţi cei care intră în moarte. În şeol, în uitarea morţii, nu există nici lucrare bună, nici lucrare rea, nici laudă la adresa lui Dumnezeu, nici blestem la adresa lui Dumnezeu, nici gândire bună, nici gândire rea, nici cunoştinţă sfântă, nici cunoştinţă nesfântă, nici înţelepciune cerească, nici alt fel de înţelepciune. Cum ar putea fi declarată această chestiune mai clar sau mai categoric?

„Gelozia este neînduplecată ca Şeolul [uitarea]”Cânt. Cânt. 8:6.

((369))

Aici starea morţii, uitarea, este înfăţişată ca însăşi personificarea neînduplecării. Ea înghite întreaga familie umană, fără nici o excepţie, atât în privinţa caracterului, cât şi a stării.

„De aceea Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] îşi şi deschide gura şi îşi lărgeşte peste măsură gâtul.” Isa. 5:14.

Aici profetul foloseşte cuvântul şeol, uitare, pentru a descrie pierderea prestigiului, înjosirea, dezonoarea asupra Israelului. Ei ajunseseră ca morţi, trecuseră în uitare în mare număr. Pasajul nu face nici o referire la un mormânt literal, nici la un iaz de foc.

Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire.” Isa. 14:9.

Acesta este un limbaj adânc simbolic. Se aplică la Babilon. Împlinirea lui, credem noi, este încă în viitor şi acum este foarte aproape. Babilonul cel Mare va fi înghiţit; ca o piatră aruncată în mare, nu se va mai găsi şi va fi uitat — va merge în uitare, în şeol (Apoc. 18:21). Acest lucru este arătat de context, care spune: „Iată, asupritorul nu mai este, cel care strângea aurul [cetatea de aur — K. J., n. e.] a încetat.” Vezi vers. 4-8.

„Strălucirea ta s-a coborât şi ea în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Isa. 14:11.

Aceasta este o continuare a aceleiaşi imagini simbolice a nimicirii Babilonului mistic, a cărui măreţie va fi curând un lucru al trecutului — îngropată în uitare, nu într-un iad arzând.

„Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legământ cu moartea, am făcut o alianţă cu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea].»” [iadul, şeolul în subsol — B. B., n. e.]. Isa. 28:15.

Aici Domnul prezice strâmtorare groaznică, poticnire şi cădere printre cei care prin doctrine false au ajuns să nesocotească învăţătura scripturală că plata păcatului este moartea. Acest timp de răsplătire pentru cei care au falsificat Cuvântul lui Dumnezeu, şi care, în loc să fie sfinţiţi prin adevăr, preferă eroarea, acest timp deci, este aproape. Marele adversar al nostru, Satan, se foloseşte de credinţa greşită care predomină asupra acestui subiect pentru a prinde în capcană lumea cu ((370)) diferitele doctrine false prezentate pe această premisă falsă. El deja a indus în eroare pe papişti şi întreaga lume păgână în privinţa rugăciunilor şi a slujbelor pentru morţi, despre care se crede că nu sunt morţi, ci foarte vii în chinurile purgatoriului. Iar acum, prin Spiritism, Teosofie şi Ştiinţa Creştină, acelaşi Adversar face atacuri speciale împotriva protestanţilor, care, din pricina credinţei lor că morţii nu sunt morţi, sunt foarte expuşi acestor influenţe înşelătoare.

Creştinii din diferite denominaţii au „făcut un legământ cu moartea” şi spun că ea este un prieten, în timp ce Scripturile spun că este cel mai mare vrăjmaş al omului şi este plata păcatului său. Creştinii nominali sunt de acord cu mormântul; ei îl consideră a fi numai o magazie pentru corpul pământesc de care se consideră scăpaţi. Neputând vedea că moartea (uitarea) este plata păcatului, ei sunt gata să creadă minciuna lui Satan, că plata păcatului este chinul veşnic. Neputând crede că moartea este plata păcatului, ei sunt gata să nege că moartea lui Cristos a fost remediul, preţul corespunzător pentru eliberarea omului, şi astfel toate aspectele îndurătoare ale planului divin de răscumpărare şi restabilire sunt mai mult sau mai puţin ascunse vederii lor şi sunt greu de înţeles.

„Şi legământul vostru cu moartea va fi nimicit şi alianţa voastră cu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul, şeolul — B. B. subsol, n. e.] nu va dăinui.” Isa. 28:18.

Astfel Domnul declară că în cele din urmă El va convinge lumea de adevărurile declaraţiei scripturale cu privire la starea de moarte şi de uitare; dar va fi printr-un mare timp de necaz şi confuzie pentru cei care sunt sub această înşelare şi care refuză să asculte glasul Cuvântului Domnului asupra acestui subiect.

„Ziceam: «În mijlocul vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei Morţilor! [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.]. Sunt lipsit de restul anilor mei!»” Isa. 38:10.

Acestea sunt cuvintele lui Ezechia, împăratul bun al lui Iuda, pentru care s-a făcut o minune, prelungindu-i-se zilele. ((371)) În aceste cuvinte el spune care erau gândurile sale pe când era bolnav. De bună seamă el nu voia să spună că se aştepta să meargă într-un iad de chin veşnic, şi traducătorii au fost destul de înţelepţi să vadă că dacă în acest caz ar fi tradus şeol prin iad, s-ar fi ridicat semne de întrebare şi investigaţii din partea cititorilor, ceea ce ar fi adus adevărul despre acest subiect mai repede în atenţia generală. Împăratul spune doar că se simţea aproape de moarte, de uitare, şi că era pe punctul de a fi lipsit de restul zilelor sale, de care se aştepta pe bună dreptate să se bucure.

„Căci nu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] Te laudă, nu moartea Te sărbătoreşte.” Isa. 38:18.

Acestea sunt cuvintele lui Ezechia, parte din aceeaşi descriere a bolii sale, a fricii sale de moarte, a mărturiei sale despre bunătatea şi îndurarea Domnului în faptul că i-a prelungit viaţa, şi a mulţumirii sale Domnului. El spune: „Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul [fiinţa] din groapa nimicirii”. Traducătorii n-au redat „căci nu iadul te laudă”, fiindcă altfel cei cu o minte cercetătoare ar fi întrebat la ce fel de iad se referă. Ezechia asociază ideea morţii cu uitarea, şeolul, şi le foloseşte ca sinonime, declarând apoi: „Cel viu, da, cel viu Te va lăuda, ca mine astăzi”. Cu alte cuvinte, un om viu poate lăuda pe Domnul, dar dacă un om este mort, dacă sufletul său a mers în şeol, în uitare, el nu poate lăuda pe Domnul, nici nu-şi poate aminti îndurările Sale — până când, în dimineaţa învierii, după cum spune Iov, Domnul îl va chema şi toţi îi vor răspunde.

„Şi te-ai dus la împărat cu untdelemn … şi te-ai plecat până la Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]” [infern — B. I., n. e.]. Isa. 57:9.

Aceasta este o expresie figurată. Nu se referă la un iad, un infern de chin, nici la un mormânt literal. Îl reprezintă pe Israel ca o femeie care-l neglijează pe soţul ei, Domnul, căutând alianţă cu împăraţii pământului, până la uitare — până la măsura că a devenit moartă la figurat, uitând ((372)) pe Domnul şi principiile adevărului Său şi dreptatea care este prin credinţă.

„În ziua când s-a coborât în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.], am răspândit jalea … . De vuietul căderii lui am făcut să se cutremure popoarele, când l-am aruncat în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] … . S-au coborât şi ei cu el în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], la cei care au pierit ucişi de sabie.” Ezec. 31:15-17.

Aici Domnul, prin profet, descrie în limbaj figurat căderea Babilonului. După cum s-a văzut până aici, căderea Babilonului şi descrierile extravagante ale lui s-au aplicat în parte la Babilonul literal, şi în parte mai mare se vor aplica şi la căderea şi prăbuşirea completă a Babilonului mistic. Vechiul popor al Babilonului a fost învins de mezi şi perşi, şi a intrat în uitare, în starea de moarte ca popor: Babilonul modern mistic trebuie la fel să cadă în uitare, ca să nu se mai ridice.

„Cei puternici dintre cei viteji vor vorbi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.] despre el cu cei care-l sprijineau.” Ezec. 32:21.

Aici naţiunea egipteană care a trecut în uitare şi celelalte naţiuni puternice care au mers în uitare înainte de căderea Egiptului, sunt reprezentate ca vorbind Egiptului în privinţa căderii lui. Astfel noi zicem că istoria ne spune anumite lucruri — că istoria îşi repetă lecţiile.

„Ei nu zac împreună cu vitejii, căzuţi dintre cei necircumcişi, care sunt coborâţi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.] împreună cu armele lor de război.” Ezec 32:27.

Aici profetul prezice distrugerea Meşecului şi Tubalului, cum şi ele vor merge în uitare împreună cu armele lor de război. Armele de război pot într-adevăr merge în uitare, şi mulţumim Domnului că nu s-a făcut nici o prevedere pentru restabilirea lor în veacul glorios care trebuie să vină, când Emanuel Îşi va fi stabilit Împărăţia, căci făgăduinţa clară este: „El a pus capăt războaielor până la marginea pământului”. Ps. 46:9.

((373))

„Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului [uitării] [infernului — B. I., n. e.], îi voi scăpa de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare], unde îţi este nimicirea? Mila va fi ascunsă de ochii Mei.” Osea 13:14.

Cine nu este deja convins că şeol nu înseamnă un loc de chin, poate fi cel puţin mângâiat prin acest text, în care Domnul declară fără condiţii că şeolul va fi nimicit. Dacă, prin urmare, cineva mai crede şi susţine că este un loc de tortură, să admită cel puţin şi că nu va continua toată eternitatea, deoarece însuşi Domnul i-a hotărât nimicirea.

Dar ce minunat de clară şi armonioasă este toată această declaraţie privită din punctul de vedere cel adevărat. Preţul de răscumpărare a fost deja plătit de către scumpul nostru Răscumpărător, iar lucrarea de eliberare a omenirii din şeol, din uitarea morţii, aşteaptă numai până când Biserica, Trupul lui Cristos, va fi fost aleasă dintre oameni şi glorificată împreună cu Domnul şi Capul ei, Isus Cristos. Imediat ce învierea Bisericii va fi completă (întâia înviere sau învierea principală), atunci, spune apostolul, „se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?»” 1 Cor. 15:54, 55.

Înghiţirea morţii de biruinţă va fi lucrarea Veacului Milenar şi va fi treptată, întocmai cum şi înghiţirea omenirii în moarte a fost treptată. În cele din urmă sentinţa morţii care zace acum peste omenire şi şeolul, uitarea impusă peste omenire de această sentinţă, vor trece cu desăvârşire, pentru că toţi au fost răscumpăraţi de puterea ei. Sub noile condiţii, sub Noul Legământ, cu prevederile lui îmbelşugate, nimeni nu va merge iarăşi în moarte (uitare), decât cei care vor fi păcătoşi cu voia pentru ei înşişi. Aceasta va fi Moartea a Doua, din care nu va fi nici o speranţă de revenire.

„Chiar dacă s-ar strecura până în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], şi de acolo îi va smulge mâna [puterea] Mea.” Amos 9:2.

((374))

În acest limbaj adânc figurat Domnul arată caracterul complet al puterii şi controlului Său peste omenire, referindu-Se mai cu seamă la Israel. Ca popor, precum şi ca indivizi, ei n-au putut scăpa de judecăţile divine, şi chiar dacă ei trebuiau să meargă în moarte, individual şi naţional, totuşi, toate făgăduinţele lui Dumnezeu, precum şi ameninţările, vor fi împlinite. Totuşi, după ce rosteşte răsturnarea lor completă şi împrăştierea printre toate neamurile pământului, cum o vedem împlinită astăzi, făgăduinţa Domnului este (versetele 11-15): „În ziua aceea [în zorii Zilei Milenare] voi ridica din căderea lui cortul lui David … . Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel … şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dato, zice Domnul Dumnezeul tău!” Nimeni nu s-ar gândi să se strecoare într-un loc de chin veşnic: dar Israelul ca popor s-a strecurat în uitare naţională. Totuşi Dumnezeu va îndrepta aceasta.

„Din adâncimile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.] am strigat şi mi-ai auzit glasul.” Iona 2:2.

Adâncimile Locuinţei Morţilor [pântecele infernului — B. I., n. e.] în care a fost Iona şi din care a strigat către Domnul şi a fost eliberat, a fost pântecele marelui peşte care-l înghiţise. Pentru el era pântecele uitării, nimicirii, morţii, dacă n-ar fi fost eliberat din el.

„De altfel vinul este înşelător; şi cel mândru nu stă liniştit, ci îşi lărgeşte dorinţa ca Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [infernul — B. I., n. e.], este nesăţios ca moartea, aşa că pe toate neamurile vrea să le strângă la el, şi pe toate popoarele le trage la el.” Hab. 2:5.

Aici se pare că se face referire la un popor ambiţios, agresiv. Ar putea fi aplicat foarte potrivit la popoarele din prezent, care cutreieră lumea ca să aducă popoarele mai mici şi mai puţin civilizate sub stăpânirea şi patronajul lor. Ori sar putea referi la Omul Păcatului şi la influenţa sa în toată lumea, prin care îşi scoate veniturile de la toate neamurile de ((375)) sub soare. În orice caz, ideea este că lăcomia este ca moartea (uitarea), prin aceea că ea nu are niciodată destul; capacitatea ei nu poate fi satisfăcută.

„Hades” în Noul Testament

Cuvântul grecesc hades din Noul Testament este echivalentul exact al cuvântului ebraic şeol. Cea mai sigură dovadă a acestui lucru este faptul că apostolii, când citează din Vechiul Testament, redau şeol prin hades. Cele ce urmează sunt toate cazurile din Noul Testament în care survine cuvântul hades:

„Şi tu, Capernaum, care ai fost înălţat până la cer, vei fi coborât până la Locuinţa Morţilor [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.]. Mat. 11:23.

În mod sigur n-a fost adevărat că cetatea Capernaum a mers în chin veşnic, nici că a mers în mormânt, în sensul obişnuit al cuvântului, ci în mod absolut a fost adevărat că a mers în uitare, în nimicire.

„Şi Eu de asemenea îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării] [iadului — B. I., n. e.] nu o vor birui.” Mat. 16:18.

Petru tocmai mărturisise că Domnul Isus era Unsul, Fiul Dumnezeului celui viu, Mesia. Acest adevăr este stânca puternică pe care trebuie zidită întreaga Biserică a lui Cristos, ca pietre vii, căci nu este dat alt nume prin care trebuie să fim mântuiţi. Domnul nostru spune că Petru era una din aceste pietre vii, iar Petru spune (1 Pet. 2:5) că toţi credincioşii consacraţi sunt şi ei pietre vii, zidiţi pe această mare stâncă de temelie, Cristos, Unsul. Aceste pietre vii sunt zidite ca o locuinţă a lui Dumnezeu, prin spirit, pentru a fi un templu glorios în care să locuiască El şi prin care El va binecuvânta toate familiile pământului. În ciuda acestui fapt, că Dumnezeu îi acceptă pe cei care cred în Cristos şi îi socoteşte ca membri ai acestui templu viitor, El îi permite ((376)) morţii să biruie pe poporul Său acum: ei merg în moarte (uitare), aparent ca alţii: ei au prin urmare nevoie de asigurarea încurajatoare a Domnului, că moartea nu-i va birui, că uşile uitării nu vor rămânea închise pentru totdeauna; că după cum El a rupt simbolic zăvoarele morţii şi a venit la înviere prin puterea Tatălui, la fel şi Biserica va fi eliberată de puterea morţii — de uitare, şi va avea parte în învierea Sa, „întâia înviere”. Desigur că aceasta este în armonie cu toată mărturia scripturală şi desigur că nici o altă interpretare a cuvintelor Domnului nostru n-ar avea nici un sens.

„Şi tu, Capernaum, care ai fost înălţat până la cer, vei fi coborât până în Locuinţa Morţilor [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.]. Luca 10:15.

Capernaumul a fost mult înălţat, mult privilegiat, prin aceea că L-a avut pentru un timp pe Domnul nostru ca locuitor, s-a bucurat de privilegiile învăţării Sale şi a fost martorul multor lucrări mari ale Sale; iar acest lucru este numit hiperbolic înălţare până la cer. Dar ca urmare a nefolosirii corecte a acestor privilegii şi ocazii înalte, Domnul nostru declară că cetatea va suferi corespunzător stagnare, înfrângere, moarte, ca cetate — va fi aruncată în uitare. Şi acest lucru s-a împlinit.

„Pe când era el în Locuinţa Morţilor [hades, uitare] [iad — B. I., n. e.] în chinuri, şi-a ridicat ochii.” Luca 16:23.

Acesta este singurul pasaj din Scripturi în care există o cât de mică aluzie la posibilitatea de gândire, de simţire, de chin sau de fericire în hades sau şeol. La început pare opus declaraţiei că în şeol nu este nici lucrare, nici cunoştinţă, nici plan, şi poate fi înţeles numai dintr-un singur punct de vedere, şi anume, că este o pildă. În altă parte am prezentato în detaliu* şi am arătat că bogatul care a intrat în uitare şi totuşi a fost chinuit în timp ce era acolo, este naţiunea ((377)) evreiască. Este sigur că Israelul a intrat în uitare; ca naţiune este mort, dar ca popor risipit printre toate neamurile Israelul trăieşte şi a suferit chinuri de la respingerea lui Mesia, şi va continua aşa până când, după ce-şi va fi umplut măsura de strâmtorare, va fi restabilit în favoare divină, conform condiţiilor legământului divin. Rom. 11:26-29.


*Vezi „Ce spun Scripturile despre iad?”


„Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. I., n. e.]. Fapt. 2:27.

Acesta este un citat din psalmul cu care am început examinarea aceasta — pentru a stabili dacă sufletul este cel care merge în hades, în şeol, în uitare, sau numai trupul. Acest text învaţă foarte clar că sufletul Domnului nostru a mers în hades, în uitare, şi că a fost eliberat de acolo prin înviere. Contextul dovedeşte că şi sufletul lui David a mers în şeol, dar că el n-a fost încă eliberat din şeol — şi nici nu poate fi eliberat, potrivit aranjamentului divin, până după ce întreaga Biserică, trupul lui Cristos, va fi fost eliberat mai întâi, şi până când întâia înviere va fi completă. Vezi versetele 29, 34; Evr. 11:32, 39, 40.

„El [David], văzând mai dinainte, a vorbit despre învierea lui Hristos, că sufletul Lui nu va fi lăsat Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. I., n. e.]. Fapt. 2:31.

Această declaraţie clară este încă o confirmare a celor văzute mai sus.

„Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte? [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.] 1 Cor. 15:55.

Apostolul Pavel citează aceste cuvinte din Vechiul Testament spre a-şi întări argumentul că singura speranţă pentru morţi este învierea — nu o înviere a corpului, căci el spune clar că nu corpul îngropat va fi cel înviat (vers. 37, 38): speranţa învierii este pentru suflet, pentru fiinţă, indiferent ce fel de trup ar binevoi Dumnezeu să-i dea. Nu „dacă trupul vostru nu înviază, credinţa voastră este zadarnică”, ci „dacă morţii nu înviază … credinţa voastră este zadarnică … şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit ((378)) în Hristos au pierit” (vers. 16-18). Ce adoarme, nu ce putrezeşte va fi trezit, înviat.

„Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. B. şi B. I., n. e.]. Apoc. 1:18.

Acest pasaj este dat ca o încurajare pentru poporul lui Dumnezeu, ca atare iad şi hades nu pot însemna desigur un loc de chin: altfel care ar fi forţa acestei exprimări? Aceste cuvinte implică faptul că cei din poporul Domnului merg în hades (uitare), indiferent cine mai merge acolo, şi că speranţa celor din poporul Domnului, când merg în hades, în uitare, este că la timpul cuvenit marele nostru Răscumpărător va deschide această închisoare figurată a morţii şi va scoate pe captivi din mormânt, din şeol, hades, uitare. Aceasta este semnificaţia declaraţiei că El ţine cheile, adică, puterea, autoritatea — El poate deschide şi poate închide; toată puterea I-a fost dată în mână.

Propovăduind la prima venire, El a citat profeţia lui Isaia cu privire la Sine, care spune că va deschide închisoarea şi va elibera pe captivi, spunând că aceasta este Evanghelia (Isa. 61:1; Luca 4:18). Este Evanghelia învierii, mesajul, vestea bună a eliberării tuturor captivilor din uitarea morţii, din puterea Adversarului, „cel care are puterea morţii, adică Diavolul”. Ce pline de sens sunt aceste scripturi dacă sunt privite din punctul de vedere corect; ce confuze şi absurde sunt, dacă sunt privite din orice alt punct de vedere, exceptând cazul în care ignoranţa este atât de densă încât le acoperă şi le ascunde inconsecvenţele!

„Cel care stătea pe el se numea Moartea; şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. I., n. e.] îl urma. I s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie, cu foamete, cu moarte şi cu fiarele pământului.” Apoc. 6:8.

S-ar cere o imaginaţie foarte bogată pentru a armoniza această declaraţie cu vederea general acceptată că hadesul este un loc de chin atât de imens încât să poată primi şi chinui ((379)) pe cei cincizeci de miliarde ale populaţiei pământului. Şi nimeni n-ar putea vedea nici cea mai slabă logică în folosirea unui simbol care să reprezinte un astfel de loc de chin călărind un cal. Dar caracterul raţional al simbolurilor, moartea şi starea morţii, nimicirea, uitarea, starea de inconştienţă, umblând prin lume şi măturând mari părţi din familia umană, este cu totul logic. Ne mulţumim aici doar să arătăm acest caracter raţional, fără să oferim vreo explicaţie a simbolurilor.

„Moartea şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. B. şi B. I., n. e.] au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.” Apoc. 20:13.

Ca rezultat al primei încercări din Eden, sentinţa morţii a trecut asupra tuturor oamenilor. Probabil că cincizeci de miliarde au mers deja în şeol, hades, uitare; şi sute de milioane pe care noi îi numim încă vii, nu sunt vii în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt nouă zecimi morţi, sub acţiunea sentinţei morţii. Ca rezultat al preţului de răscumpărare plătit la Calvar, fiecărui membru al familiei umane i se va acorda o ocazie pentru o nouă încercare; şi numai o minoritate favorizată primeşte o astfel de ocazie şi de încercare în timpul acestui veac hotărât pentru alegerea Bisericii. Aceasta înseamnă îndepărtarea sentinţei iniţiale a morţii şi aducerea întregii omeniri într-o stare de judecată sau de încercare pentru viaţă veşnică, fiecare pe baza propriilor sale fapte de ascultare sau neascultare. Această scriptură ne arată că la timpul potrivit nu numai morţilor (celor care sunt sub sentinţa morţii, care n-au mers încă în mormânt) li se va acorda o încercare sau judecată deplină, pentru a se hotărî vrednicia sau nevrednicia lor de viaţă veşnică, dar şi cei care au intrat în şeol, hades, uitare, vor ieşi din starea de inconştienţă, din somnul morţii, pentru a fi judecaţi. Această scenă a judecăţii este plasată în Veacul Milenar, care este „ziua de judecată” pentru lume, după cum Veacul Evanghelic este ziua de judecată pentru Biserică.

((380))

„Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” Apoc. 20:14.

Mare trebuie să fie confuzia celor care încearcă să interpreteze că hadesul înseamnă un loc de chin veşnic, atunci când citesc această scriptură, dar ce raţională şi armonioasă este din punctul de vedere corect! Iazul de foc (gheena) reprezintă nimicirea completă, Moartea a Doua, care va nimici complet tot ce este rău. „Moartea şi hadesul”, ilustrate aici ca fiind nimicite în Moartea a Doua, sunt aceleaşi pe care tocmai le-am descris în legătură cu versetul 13. Starea de condamnare actuală, rezultatul încălcării lui Adam, este numită „moartea şi hadesul” — starea în drum spre moarte a celor care se numesc acum vii şi somnul inconştient al celor deplin morţi.

După cum versetul 13 spune că toţi oamenii vor fi scoşi din aceste stări la timpul cuvenit pentru încercare, tot aşa acest verset spune că după Veacul Milenar moartea adamică şi somnul în uitare, care urmează acestuia, nu vor mai fi; şi explică de ce, şi anume, fiindcă ele vor intra sau vor fi înghiţite de starea Morţii a Doua. În viitor nimeni nu va muri pentru păcatul lui Adam: acesta nu va fi considerat un factor în încercarea din viitor. Singura moarte după aceea va fi Moartea a Doua, care va afecta numai pe păcătosul care comite păcat, nu pe părinţi, nu pe copii. În ziua aceea, cel care va muri, va muri pentru propriul său păcat. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Deşi aceştia vor avea slăbiciunile naturii adamice din care nu-şi vor putea reveni niciodată, din pricina refuzului de a folosi mijloacele şi ocaziile care le vor fi puse la îndemână în timpul Mileniului de către Mijlocitorul Noului Legământ, totuşi sub Noul Legământ acele slăbiciuni moştenite nu vor fi socotite împotriva lor, fiind complet plătite prin sacrificiul Răscumpărătorului lor. Deci, începând cu timpul când această ocazie deplină a veacului Milenar va fi oferită fiecărui individ, deşi slăbiciunile şi imperfecţiunile adamice vor fi încă asupra lor, moartea lor nu ((381)) va fi socotită ca făcând parte din moartea adamică, ci ca făcând parte din Moartea a Doua — fiindcă lipsa progresului lor va fi rezultatul propriei lor voinţe, şi nu rezultatul încălcării adamice, nici al moştenirii acestor slăbiciuni.

Am examinat acum fiecare text de Scriptură în care se află cuvintele şeol şi hades, şi am constatat că sufletele oamenilor sunt acelea care la moarte trec în această stare, şi că aceasta este o stare sau o condiţie, şi nu un loc, chiar dacă la figurat se vorbeşte uneori despre ea ca despre un loc, o închisoare din care vor ieşi toţi prizonierii în dimineaţa învierii. Am găsit că este descrisă la figurat ca întunecoasă, tăcută, şi se spune clar că nu există cunoştinţă, nici plan, nici înţelepciune, nici lucrare, nici blestem, nici laudă lui Dumnezeu din partea celor care intră în această stare sau condiţie a uitării. Singura lor speranţă este în Domnul — că, răscumpărândule sufletele (fiinţele) din nimicire prin sacrificiul propriului Său suflet, El îi va elibera la timpul potrivit, îi va chema afară din uitare, în corpuri cum va binevoi El să le dea şi la condiţii mai favorabile decât cele actuale, când mânia Lui, blestemul, va fi trecut şi Era Milenară de binecuvântare va fi introdusă.

Nu este surprinzător că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei noastre englezeşti şi cei mai mulţi comentatori, fiind influenţaţi de vederi eronate cu privire la natura omului, la timpul şi locul răsplătirii şi pedepsirii lui, şi înţelegând greşit starea lui în intervalul când este mort, au tradus şi au dat o aparenţă amăgitoare unor pasaje din Scripturi în armonie cu ideile lor greşite, care sunt într-o măsură pietre de poticnire pentru cei care caută adevărul. Este potrivit, ca atare, să analizăm unele din aceste pietre de poticnire şi să le îndepărtăm de pe cărarea noastră; dar fiindcă nu trebuie să întrerupem subiectul nostru propriu-zis, acestea vor fi lăsate pentru a fi examinate, împreună cu alte obişnuite interpretări greşite ale Scripturilor, în volumul nostru următor al seriei de Studii În Scripturi.

((382))

Purta doar o lumină mică
Stând lângă uşa deschisă;
O mică lumină, o firavă lucire
Ce totuşi lucea în întunecime,
Cu veselă rază şi departe afară,
Puternic precum steaua polară.

O mică lumină, o blândă aluzie,
Ce cade pe pagină fără confuzie,
Poate lumina o viziune şi dezvălui
Scumpe comori ascunse de îndoieli;
Către o uşă deschisă pe oameni să-i conducă,
Unde noi orizonturi pot explora încă.

O mică lumină împrăştie groaza,
Îngrămădită în trista odaie
Unde nevoia şi boala îşi găseşte prada,
Şi unde noaptea mai lungă decât ziua pare,
Iar inima se luptă cu multa întristare
Şi scânteia speranţei mai slabă apare.

O, mare nevoie trebuie să fie
Prin a acestei văi de plâns călătorie!
Întristaţi, descurajaţi, rătăciţi,
Prinşi în hăţişuri şi-ncâlciţi,
Numai de-o mică lumină lipsiţi,
Care să le-ndrepte paşii rătăciţi.

Că nu mult putem face
Să ajutăm pe altul, este adevărat;
Dar bună-i o scânteie doar de bunătate
Când căile-s întunecate,
Decât să umble acesta-n căi oprite,
Când noi o rază de lumină la nevoie i-o puteam întinde.

Cum a distrus corupţia – promovată de ciuma roşie = PSD – industria românească

Zile la guvernare“Cum să furi, în calitate de PSD-ist, o fabrică fără profesor” – manualul cu care unii PSD-işti ar trebui să doarmă sub pernă; dar nu sub perna de acasă

Sper că aţi auzit de comuna Popeşti-Leordeni? Nu, nu-i locul unde puşcăriaşul Dragnea îşi plimbă nepoata, pardon iubita, atunci când vrea să-i arate “relizărili” din Românica ultimilor doi ani. Ei bine, în comuna sus-amintită, mai precis pe Şoseaua Olteniţei nr. 202, era odată o fabrică, Viscofil, în care se fabricau fibrele şi firele sintetice şi artificiale. Era, ce mai, o emblemă a industriei de profil, emblemă pe care a pus ochii, aţi ghicit, ciuma roşie = PSD. Ei nu, nu aurolacii care votează PSD voiau să facă nişte miliarde de lei vechi de pe urma distrugerii fabricii, ci nişte şmecheraşi din vârful partidului, care s-au prins repede că se pot îmbogăţi de pe urma votului fraierilor care pun botul la tot soiul de gogoşi PSD-iste.

Buun. Dar sfârşitul nu-i aici, vorba cântecului. În toamna lui 2000, ciumaţii roşii ajung din nou la ciolan, acuzând “greaua moştenire ţărănistă” (liberalii, prin chiulangiul Crin Antonescu şi gaşca, s-au spălat pe mâini, ei nu au guvernat în perioada 1997 – 2000, ci numai ţărăniştii, cei care au plătit toate oalele sparte din acea perioadă). Totuşi, “greaua moştenire ţărănistă” a mai lăsat un Sidex, un Petrom etc. numai bune de muls şi de distrus de gaşca din jurul tandemului criminal Ilici “KGB” Iliescu – Adrian “Puşcărilă” Năstase.

Cum au ajuns la ciolan, ciumaţii roşii au început să “privatizeze”, citeşte “să fure”, ce mai era de furat în Românica. Motoda era simplă, după cum vom vedea ceva mai la vale. Aşadar, fabrica Viscofil încă mai producea una – alta, moment în care a fost supusă privatizării, adică la perversiuni sexuale, nu la o căsătorie normală, cu investitor serios. A fost scoasă la licitaţie, adică era numai bună de măritat, iar ofertanţii n-au întârziat să apară. Ba mai mult, unul dintre ei, băiat serios, cu job, maşină, locuinţă, promitea s-o facă fericită, iar pentru asta a câştigat trei licitaţii la rând. Toate anulate de mafioţii ciumei roşii, PSD-iştii neputând înghiţi faptul că nu le iese nişte caşcaval mai consistent în urma respectivei privatizări.

Şi uite aşa, în loc să fie dată după un investitor serios, Viscofil a ajuns pe mâna unui arab, care o fi dat caşcavalul unde trebuie, iar PSD-iştii i-au dat repede fabrica, durându-i în fund de viitorul acesteia. Arabul, ca orice lichea ce se respectă, n-a investit nimic (oricum, ciuma roşie nu s-a mai interesat de fenomenul “postprivatizare”), iar Viscofil a ajuns ruină. Până şi şinele marfarului ce trecea cândva pe acolo au dispărut, fiind furate de ţigani, probabil.

Cam aşa distruge corupţia o ţară.

În final, un mesaj pentru jegurile PSD-iste, mesaj pentru care am luat 30 de zile blocaj total pe Facebook, după ce l-am postat la mijlocul unui text, text ce nu a scăpat raportării postacilor ciumei roşii, mulţi dintre ei plătiţi din bani furaţi:

PSD-işti, împuşcaţi-vă-n cap! Aţi face un mare bine acestei ţări frumoase, pe care aţi violat-o din toate poziţiile vreme de 30 de ani.

Citeste si articolele:

Adrian Năstase a preluat, personal, controlul jafului forestier

 

PSDUn articol din 2001, spre aducere aminte a crimelor săvârşite de ciuma roşie în România. Dacă sunt inundaţii, mor oameni, unii rămân fără agoniseala de-o viaţă, vinovaţi sunt mafioţii din politică, cei care au în proprietate ‘jde mii de case, vile şi terenuri, şi-i doare-n cot de suferinţa românilor obişnuiţi.

Dintre miile de intenţii cu care Guvernul Năstase ne pune răbdarea la grea încercare (era luna mai 2001 – n.m.), cea mai atroce, mai neaşteptat de cinică şi de-a dreptul sinistră se referă la textul unui proiect de hotărâre al cărei conţinut ar fi rămas secret dacă n-am şti, din surse mai presus de orice îndoială, ce anume conţine. Textul se referă la reducerea personalului Corpului de Control al Direcţiei Generale a Pădurilor, pe care o s-o numim în continuare direcţia, de la vreo 40 de specialişti, la cel mult 15. Direcţia a suferit deja atât de multe cosmetizări, de la extragerea din Ministerul Mediului şi până la încorporarea în Ministerul Agriculturii, încât simpla ei evocare relevă sensul şi funcţia unei anexe, aerul disperat al unei renegate sau, şi mai rău, prezenţa neliniştitoare a unei mari mutilate (cu alte cuvinte, ciuma roşie a eliminat inspectorii silvici şi specialiştii în silvicultură pentru a putea rade pădurile ţării; şi mai sunt cretini care se miră pe Facebook, întrebându-se cum a fost posibil; uite-aşa a fost posibil, votând PSD-ul la alegeri, iar după aceea mafioţii PSD-işti au furat şi distrus ca-n codru, furând inclusiv codrul – n.m.). Toate aceste ticluiri sporec caracterul de inutilitate al direcţiei, şi inspiră viitoarele strategii ale strangulării ei.

11 ani de guvernări succesive (era în 2001 – n.m.) ne-au învăţat că Puterea se manifestă prin ineficienţa actului de guvernare; că a guverna înseamnă, în cel mai fericit sens, a jefui sistematic şi în linişte, precum termita, în urma căreia se va articula o orogeneză de rumeguş; că actul guvernării se manifestă prin declaraţii de intenţie, în care ”o să” devine proiect de lege, hotărâre de guvern, lege organică. Şi tocmai de aceea, declaraţiile lui Năstase din mass-media sau cuvintele unui proiect de hotărâre se confundă cu uşurinţă între ele, din cauză că nu produc decât intenţii. Şi totuşi, caracterul textului proiectului secret (după cum se vede, urmaşii Partidului Comunist Român, PSD-iştii, folosesc aceeaşi secretomanie bolşevică, la umbra căreia erai ucis, băgat în puşcării, deportat în gulag etc. – n.m.) din 11 aprilie 2001 este excepţional, întrucât vizează un interes personal.

Pe Năstase nu eternitatea pădurii îl sperie, cât faptul că nu va avea timp fizic s-o elimine, cu toate instrumentele pe care i le furnizează o funcţie cu efect devastator.

Avem în această ecuaţie o onstantă – pădurea -, cu o geometrie regresivă, şi o variabilă – un nor de lăcuste -, cu tendinţa de creştere şi regrupare. Am decelat trei mişcări produse deja, şi una în curs de execuţie, care definesc interesul personal al lui Năstase, în ceea ce priveşte exploatarea rapidă şi valorificarea şi mai rapidă pe pieţele de export a lemnului carpatin.

  1. Pădurea trebuie lăsată fără stăpân.
    Textul ordonanţei din 11 aprilie 2001 se referă, explicit, la sectorul din care se vor opera reducerile de personal: corpul de control al direcţiei. Mişcarea este prefigurată de reducerile masive de personal, din structurile teritoriale ale Inspecţiei de Stat a Pădurilor. În primele trei luni de guvernare pedeseristă (PDSR = PSD) au fost desfiinţate deja câteva sute de posturi, dintr-un total de aproape o mie. Activitatea inspecţiilor constă, printre altele, în prevenirea şi sancţionarea delictelor silvice. Proprietarii de păduri, mulţi dintre ei la limita sărăciei, nu rezistă tentaţiei de a-şi vinde lemnul pe nimica toată.
  2. Articularea mafiei pădurilor din Bacău-Neamţ, a cărei interfaţă este reprezentată prin parlamentarii Viorel Hrebenciuc şi Culiţă Tărâţă, secretarul de stat la Transporturi Sergiu Sechelariu, fratele primarului băcăuan (era în 2001 – n.m.), care l-a asociat şi pe ministrul Transporturilor, Miron Mitrea.
  3. Descinderea trioului experimentat în traficul de influenţă, formată din Hrebenciuc, Sechelariu şi Mitrea, în cabinetul ministrului Agriculturii, Ilie Sârbu, căruia i se sugerează ca inginerul silvic Viorel Ghelasă să fie agreat ca secretar de stat. Activităţile ilicite ale lui Ghelasă au făcut obiectul câtorva controale riguroase, din concluziile cărora vom extrage mai jos substanţa relevantă, dar Ghelasă este băcăuan. Ca atare, va fi numit instantaneu secretar de stat.
  4. În paralel, cei trei fac eforturi disperate de a-l recupera pe inginerul silvic Viorel Butnaru, tătânele absolut al jafului silvic din Bacău, şi a-l impune în postul de consilier al ministrului Sârbu.

Conduita de prădător silvic a actualului secretar de stat Ghelasă (era 2001 – n.m.) este mai presus de orice bănuială. Un control al direcţiei, din iulie 2000, executat pe raza ocolului silvic Agăş, cel mai afectat de jaf, de pe valea superioară a Trotuşului, propune ca Ghelasă, pe atunci directorul Direcţiei Silvice Bacău, să fie sancţionat, pentru gravele deficienţe în activitate. Un alt control, de dată foarte recentă, efectuat pe raza aceleiaşi tristeţi incomensurabile care este Agăşul, în hotarul căruia se află, deloc întâmplător, Pădurea Spânzuraţilor, propune ca Ghelasă să fie schimbat din funcţia de director. La nici două luni era într-adevăr schimbat de puterea pedeseristă (PDSR = PSD) şi numit secretar de stat, lăsând în urmă un jaf evaluat la 3,9 miliarde de lei.

Lipsa de spaţiu ne-a obligat la simplificări excesive. De fapt, însăşi realitatea e mai simplă decât presupusele ei avataruri. Par egzamplu: Nicolae Tărâţă, zis Culiţă, deţinea, în 1995, 77% din monopolul achiziţionării şi valorificării cherestelei din judeţul Neamţ, pe pieţele arabe, datorând bugetului de stat miliarde de lei. În 1998, datoria Direcţiei Silvice Neamţ la buget ajunge la 21,6 miliarde lei. Şeful direcţiei, Costache Rusu, va fi mazilit. În urma alegerilor parlamentare din 2000 (câştigate de ciuma roşie, ca şi în 2016, adică ţiganii, ciobanii analfabeţi, asistaţii sociali, pensionarii şi alte asemenea gunoaie, s-au prezentat la vot şi au votat, majoritatea dintre ei ciuma roşie, pe când mulţi dintre ceilalţi s-au pişat pe el de vot – n.m.), Tărâţă ajunge senator pe listele PDSR-Neamţ, şi Costache Rusu este reconfirmat în aceeaşi funcţie. Conform unei informaţii din mediul serviciilor secrete, Culiţă şi-a achiziţionat imunitatea cu 1,5 miliarde lei, vărsaţi în puşculiţa electorală a PDRS-ului (= PSD). Generozitatea sponsorului naşte serioase semne de întrebare, de vreme ce se ştia că PDSR-ul va câşţiga alegerile cu o victorie zdrobitoare, ceea ce presupune cheltuieli cumpătate de campanie, şi se ştia iarăşi, fără echivoc, numele viitorului premier.

Tocmai de aceea, beneficiarul sponsorizării lui Culiţătrebuie identificat într-o zonă primejdios de apropiată cabinetului Năstase. Care se grăbeşte acum (era în 2001- n.m.) să decimeze personalul Corpului de Control al direcţiei, în vederea unui şi mai judicioase exploatări a materialului forestier. De ochii lumii, face recomandareaca exportatorii să nu mai livreze buşteni, şi nici buşteni prelucraţi sumar, dar să livreze. Pe de altă parte, Sergiu Sechelariu are firma Durimpuls, pe aceeaşi deşertificată vale a Trotuşului, înzestrată cu un gater gigantic, care taie şi livrează întruna. Afacerea este administrată de Ionel Condurat, un asociat al lui Sechelariu la firma-mamă Conimpuls. În fine, pe partea sa, Hrebenciuc protejează o altă serie de firme de exploatare forestieră, de pe aceeaşi însângerată vale, cu contravaloarea deranjului aferent.

În ciuda unor eforturi tragicomice, prin care mimează reforma, cabinetul Năstase rămâne prizonierul unui labirint circular, a cărui arhitectură a fost proiectată până în 1996 (în perioada 1989 – 1996, România a fost guvernată de ciuma roşie = FSN = PDSR = PSD, n.m.). În acea perioadă, Curtea de Conturi semnalase incredibila şi fantastica afacere cu licenţele de export al cherestelei, fără de care marfa nu putea părăsi ţara (şi mai vezi pe Facebook cretini care-i acuză pe austrieci de defrişarea pădurilor României; aceste jeguri nu realizează oare că, pentru a părăsi România, în Austria sau în altă parte, este nevoie de autorizaţia statului român? Iar acest stat a fost condus, majoritatea timpului după 1989, de ciuma roşie). Preţul la negru al unei licenţe pentru o cantitate de 5.000 metri cubi cherestea baleiază între 5.000 – 10.000 USD. Afacerea este rezervată celor mai influente persoane, şi rapoartele curţii l-au nominalizat pe fostul ministru al Comerţului, Cristian Ionescu (ministru în guvernul Văcăroiu; acest mafiot nu a păţit nimic, pe atunci nefiind DNA-ul, de care vor să scape, prin decapitare, sau chiar eliminare, mafioţii roşii – n.m.), numit ulterior ambasador în Grecia (este răsplata ciumei roşii, acordată unui mafiot de-al lor – n.m.)

După 1996, afacerea este preluată de două neveste de premier. România posdecembristă a dat şapte premieri (până în 2001 – n.m.), cu şapte neveste, dintre care două au rupt uşile Direcţiei pentru Strategie Comercială, în vederea obţinerii râvnitelor licenţe, pentru clienţii PDSR-ului (= PSD). În natură, România, comparabilă cu o oaie bolnavă de gălbează, îşi trăieşte agonia, în acelaşi tip de labirint circular. Simpla pronunţare a cuvântului gălbează, care este autohton, îţi arde buzele, şi este adevăratul cuvânt de ordine, în România lui Adrian Năstase. (“Academia Caţavencu”, nr. 493/2001)

Citeste si articolele:

 

Cum a acaparat PSD = ciuma roşie presa din România

 

PSDEra 2003, anul în care tandemul roşu şi criminal Ilici “KGB” Iliescu – Adrian “Puşcărie” Năstase guvernau România. Şi exact ca astăzi, în 2019, puneau căluş în gura presei libere. Evident, căluşul social-democrat se deosebeşte oarecum de căluşul comunist: în timp ce bolşevicii te băgau la puşcărie sau îţi trăgeau un glonţ în cap, dacă aveai opinii ce contraziceau politica oficială, aşa-zişii social-democraţi, de fapt nişte neocomunişti (sau comuişti) jegoşi, te elimină prin alte metode. Iată mai jos o astfel de metodă, povestită de revista “Academia Caţavencu” (nr. 599/2003).

La Piatra Neamţ problemele presei s-au rezolvat. Nu mai există nici o instituţie de media care să se plângă că este hărţuită. Ar fi şi ridicol, odată ce toată presa scrisă şi audiovizuală din urbe a fost achiziţionată de cei doi baroni locali: deputaţii PSD Culiţă Tărâţă şi Iulian Ţocu.

Ultima lovitură a fost cea administrată de Ţocu (facem o paranteză: nu trebuie să-l mai priviţi pe dl. deputat ca un fost schimbător de valută, sau mărunt interlop, devenit interlop de soi PSD, pentru că şi-a recuperat respectabilitatea de când a absolvit studiile superioare ale universităţii lui Sechelariu; aşa că mucles, şi-am închis paranteza).

Revenind, aşadar, dl. Ţocu a folosit menghina finanţelor publice locale – unde mare gărgăune este fostul său sfetnic în evaziune fiscală, dl. Valerian Mihăilă, devenit, după alegerile din 2000, sfetnic în evaziune şi instrument de execuţie a adversarilor lui Ţocu, dar pe banii noştri – pentru a-l înghesui financiar pe Petru Frăţilă, acţionarul majoritar al SC Tele’M SA.

Tele’M era postul bezmetic care isterizase baroneţii PSD cu dezvăluiri nasoale. Omul, mai mult ziarist decât manager şi cu cohortele de controale pe cap, a clacat şi a acceptat vânzarea majorităţii acţiunilor către firma lui Ţocu. Pacea a durat cam 2 săptămâni, după care neinspiratului i s-a interzis accesul în postul unde era încă acţionar cu 17%.

Ţocu, pe cai mari, pesedişti, şi-a continuat cavalcada şi a transferat iute-iute toată aparatura TV şi licenţa de emisie pe o firmă a lui, creată special. Bravo. Doar că, în graba lui de căpcăun, a omis un rahat de detaliu: Tele’M era beneficiarul unui contract Phare, cu o durată de 5 ani. Or, în acest moment (era iunie 2003 – n.m.) Ţocu a reuşit o performanţă în premieră absolută: să taie limba ultimului post de televiziune local cu finanţare de la Uniunea Europeană. Alo, OLAF, ne auzi?

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.
Tags: 

 

PSD ne lasa fara paduri

PSDDin pădurile României se exportă, cu acordul PSD, masă lemnoasă în valoare de circa 2,5 miliarde de euro pe an

Cea mai mare felie din tortul profitului defrișărilor de păduri din România revine firmei austriece SC Holzindustrie Schweighofer SRL. Firma austriacă a avut o cifră de afaceri, în ultimii 5 ani, de 1,7 miliarde euro și un profit cumulat de 336,6 milioane euro. Evident, o parte din acești bani s-au dus în șpăgile încasate de politicienii PSD pentru a lăsa România fără păduri. Mai mult, infractorul jegos Puie Monta (Viorel Ponta pentru turma de idioți care votează mafioții PSD-iști) își permitea, atunci când era prim-ministru, glume macabre de genul “România, dacă devine deșert, s-ar putea reprofila pe extracția de petrol; ce țările producătoare de petrol n-o duc bine?”.

Austriecii de la SC Holzindustrie Schweighofer SRL decorați de Ion Iliescu

În 14 decembrie 2004, Ion Iliescu l-a decorat pe Gerald Schweighofer, managerul companiei, cu Ordinul National pentru Merit în grad de Cavaler. Decretul prezidențial 1.036, a fost semnat de Ion Iliescu în 2 decembrie 2004 si publicat in Monitorul Oficial nr 1.191 din 14 decembrie 2004. Să mai spună cineva că PSD-ul nu iubește România (hăăă, hăăă, hăăăă).

Ponta i-a lăudat copios pe austrieci

”Pe 11 iulie 2013, cu ocazia prezentării Programului național de investiții, Ponta s-a laudat cu o investiție realizată de aceasta companie în Covasna. Firma austriacă a fost introdusă pe o listă la capitolul Mari investiții-companii internaționale, alături de giganți industriali precum Dacia, Ford, Daimler, Oracle, Bosch, Pirelli, Michelin”, se arată într-un articol Hotnews.

Înainte de momentul din iulie 2013, când Victor Ponta a lăudat firma austriacă. Un ministru al cabinetului său a participat la inaugurarea unei fabrici a Schweighofer Holzindustrie. Ministrul Apărării Mircea Dușa, a participat în martie 2013 la o conferință în Covasna, cu ocazia inaugurării investiției Holzindustrie.

Și un mesaj pentru idioții ce intenționează să voteze mafioții din PSD: „Nepoții voștri vor vedea păduri doar la televizor, jeguri, gunoaie, nenorociți care nu vă pasă de această țară”.

Citește si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “PSD ne lasa fara paduri”

  1. „Logica” cretinilor de voteaza mafia PSD-ista | A șaptea dimensiune says:

    DECEMBRIE 8TH, 2016 AT 19:41

    […] PSD ne lasa fara paduri […]

  2. Criminalii de la Colectiv au 44% intentii de vot | A șaptea dimensiune says:

    DECEMBRIE 9TH, 2016 AT 16:14

    […] PSD ne lasa fara paduri […]

  3. PSD-istii, aceste curve virgine o data la 4 ani | A șaptea dimensiune says:

    DECEMBRIE 11TH, 2016 AT 11:30

    […] PSD-iștii au contribuit la jaful din pădurile României, acordând firmei austriece SC Holzindustrie Schweighofer dreptul de ne lăsa fără paduri, ci alții, precum Soros sau alte partide politice din […]

  4. Un episod din jaful PSD-ist: afacerea CARITAS | A șaptea dimensiune says:

    IANUARIE 7TH, 2017 AT 12:18

    […] PSD ne lasa fara paduri […]

Cum ne-a lasat mafia PSD-ista fara paduri

 

PSDÎn anii 1990, la Bacău se fura pădurea ca-n codru

Stejar – extremă urgenţă

La şedinţa de bilanţ a Poliţiei Române pe anul 1997, generalul de brigadă Niculae Cheptanaru, şeful IPJ Suceava, a dat contur unei concluzii macabre: jumătate din fondul forestier al judeţului Suceava a căzut măcelărită între măselele drujbelor şi sub tăişul securilor (cu alte cuvinte, în anii 1990 s-au pus la pământ pădurile României, sub conducerea mafiei PSD-iste, plus alte partide securisto-comuniste, precum PRM, PUNR, PSM etc.; pe atunci nu erau iohannisti, băsişti etc. pe care să se arunce vina; evident, pe ţiganii, asistaţii social, ciobanii, aurolacii care votează mafia PSD nu-i interesează viitorul acestei ţări, ci doar pomenile mafioţilor; România a ajuns aici în principal din cauza celor 3 – 4 milioane de gunoaie care, de fiecare dată când au fost alegeri, au votat mafioţi din regnul lui Hrebenciuc, Mazăre, Dragnea etc. – n.m.) Dacă Suceava, care are cel mai însemant fond forestier din România, e pe jumătate moartă, ne întrebăm: ce-o mai fi rămas din alte judeţe? Bancul că românu-i frate cu codrul începe să aibă rezonanţa stătută a unei glume de prost gust. O situaţie încropită în goana calului relevă că Moldova (roşie, dominată de mafia PSD-istă, în anii 1990 – n.m.) se situează în prim-planul prădăciunilor forestiere, unde mafia pădurilor cunoaşte forme şi reprezentări dintre cele mai de temut. Măcelul din judeţul Suceava este urmat îndeaproape de omorurile silvice din Neamţ, Iaşi, Vrancea şi Bacău. Din această suită apocaliptică, vom vorbi astăzi despre Bacău.

Un careu de popi de ghindă

Când zici Bacău, parcă zici Hrebenciuc, Iacobov sau Cataramă. Când zici Hrebenciuc, mintea-ţi zboară, involuntar, către o serie de cumetrii dintre cele mai ‘oaţe. Permutările de după 1989 îl aduc în fruntea Regiei Naţionale a Pădurilor – ROMSILVA pe Gavrilescu, care-l aduce în fruntea Direcţiei Silvice a Judeţului (DSJ) Bacău pe Viorel Butnaru, prieten bun cu Hrebenciuc. Până să acceadă la această funcţie, Butnaru a lucrat în cercetare, la Institutul de Amenajări Silvice din Hemeiuş. În Corpul de Control al DSJ Bacău, vor fi cooptaţi inginerii Alexandru Roşca şi Gheorghe Oncioiu, cel din urmă fost inginer la fondul forestier al ocolului silvic Fântânele. Jurist la DSJ va fi numit Dorin Irimia, fost judecător pe vremea lui Ceauşescu şi condamnat penal pentru speculă. La Direcţia Tehnică, va fi adus inginerul Maricel Dumitrache, membru înfocat al PDSR, căsătorit cu nepoata fostului şef al Inspectoratului Silvic Bacău, Costică Archip.

De ce are bradul mătreaţă

Primele lupte pentru supremaţie în DSJ Bacău se poartă între juristul Irimia şi şeful Direcţiei Tehnice, Dumitrache. Irimia îl acuză pe Dumitrache că a folosit în scopuri personale maşinile Direcţiei, că şi-a pus oamenii din subordine la clacă, pe moşia lui socru-său, şi că la cadorisit cu material lemnos, fără licitaţie, pe Costică Archip. Din această luptă, câştigă Butnaru, care-i ţine hangul lui Dumitrache, în momentul în care cel din urmă face dovada faptului că socru-său, Archip, are o firmă mixtă de vânătoare, ale cărei acte juridice au fost întocmite de Irimia, printre altele, un pasionat vânător. După ce-l cumpără pe Dumitrache, Butnaru îi atarge în partidă pe şefii ocoalelor silvice din Agaş, Moineşti şi Bacău.

Cheresteaua subţire cu soluţii ingenioase se ţine

În prima fază, prădăciunile se limitează la nivelul ocolului silvic Agaş, împresurat cu arbori de mare căutare – molid alb şi brad alb – unde îşi implantează două cadre de aleasă vigilenţă: Tudorache, tehnician de pază; Lupaş, brigadier silvic, parvenit dintr-o brigadă de fund, din vecinătatea munţilor Ciucului. Valoarea materialului pe care a pus ochii caracatiţa din DSJ Bacău constă din cherestea cu cioturi necăzătoare, de grosimea unui creion. Curând, zeci de mii de metri cubi de brad şi molid vor lua drumul porturilor Brăila, Galaţi şi Tulcea, sub controlul nemijlocit al lui Butnaru. Cea mai mare parte a cherestelei este debitată din lemnul provenit de pe raza satului Coşnea, din perimetrul ocolului silvic Agaş.

Dăunătorii pădurii la bani mărunţi

Demolarea molidului alb şi a bradului alb, care au luat poteca Greciei, drumeagul Japoniei şi autostrada Egiptului, n-ar fi avut loc fără binecuvântarea expresă a starostelui ROMSILVA, Gavrilescu. Pe-o mână cu Adrian Mitu, dumnezeul licenţelor din Direcţia Generală pentru Strategie Politică Comercială a Ministerului Comerţului, Gavrilescu semnează purcoaie de licenţe pentru exportul cherestelei. (Acest criminal, care a lăsat România fără păduri, trăieşte, probabil; dacă tot “mândri că suntem români”, de ce nu-l întreabă nimeni de sănătate? De ce nu este în puşcărie alături de Vişinescu, crima acestui jeg fiind comparabilă cu a torţionarilor comunişti? Răspuns: deoarece PSD-ul este o mafie care asigură protecţie membrilor săi, în faţa legii – n.m.) Dintre firmele de producere şi comercializare a produselor lemnoase se evidenţiază: OCM Trading Co Impex SRL, Coca Cola SRL Galaţi, ETAKAR SA, MGV SRL, Alexander Trading SRL, ROMAROM General Impex SRL, AHMOBEN Impex SRL, FORESTA PREST SA, GAL COMEX SRL, ROM CRESSINGTON Ltd SRL, ROM PHOENIX TIMBER TRADE Inc SRL. O parte din firme, cu patroni fictivi, aparţini actualei nomenclaturi băcăuane (nomenclatură PSD-istă, se înţelege – n.m.) Pagubele prin neplata licenţelor sau amânarea plăţilor se cifrează la modesta sumă de 500 miliarde lei (vechi; 1 leu actual = 10.000 lei vechi).

Taxe de ciomag

O parte din materialul lemnos care ia drumul porturilor este confiscat printr-o metodă originală: tehnicianul Tudorache furnizează informaţii despre cele 28 de gatere de pe valea Trotuşului. Cum gaterele folosesc material lemnos prăduit în cea mai mare măsură, au loc descinderi periodice ale Corpului de Control al DSJ Bacău, care ori confiscă marfa, ori primeşte, din mâna făptaşilor, taxele de protecţie. Unul dintre proprietarii de gater care cotizează la Corp, cu punctul de lucru la Gura Şulţei, este o rudă apropiată a fostului consilier prezidenţial al lui Iliescu, Gheorghe Fulga. Cheresteaua este cărată apoi, cu foi de transport falsificate, în camioanele din parcul-proprietate ale brigadierului silvic Cici Crăciun, de la ocolul silvic Moineşti, fiul viceprimarului comunei Agaş (tot PSD-ist).

Excavatoare pe post de drujbă

În paralel, prădăciunile se extind la nivelul ocolului silvic Moineşti – brigada silvică Strugari – pe teritoriul căreia creşte un stejar de excepţională calitate, cu vârsta între 60 – 80 de ani. Şeful ocolului silvic Moineşti este inginerul Gheorghe Pintilie, protectorul lui Cici Crăciun. Jaful se desfăşoară în perimetrul schelei de extracţie a petrolului Moineşti. Cum o parte dintre sonde sunt amplasate în pădure, Crăciun îşi trimite oamenii noaptea, să scoată brazii cu excavatorul, pentru ca să dea vina apoi pe sondori că au avut scurgeri de ţiţei la rădăcina copacilor. Furăciunile cuprind ca o plagă ocolul silvic Schitu Frumoasa, de pe raza comunei Balcani, de unde a dispărut complet molidul pentru şindrilă. Când se dă, în sfârşit, alarma, la nivelul DSJ Bacău, un control de fond efectuat de inginerul Alexandru Roşca îl surprinde în flagrant pe brigadierul Crăciun, în timp ce răpune arbori din jurul sondelor, pentru că nu avea acte de punere în valoare. Numai că, aşa cum era de aşteptat, cel care pleacă e Roşca, schimbat de la Corpul de Control în funcţia de şef birou tehnic, pe când Crăciun rămâne, iar cazul său este muşamalizat de poliţie.

Până şi Parchetul loveşte Parchetul silvic

La acelaşi ocol silvic, tehnicianul Albert va fi prins cu foi de transport false, emise pentru transportul materialului lemnos, la Combinatul din Comăneşti. Foile evidenţiau că lemnul a fost exploatat de pe diverse proprietăţi particulare, însă, când au fost chestionaţi de poteră, aproprietarii s-au trezit cu numele lor trecute în falş. Cazul a fost muşamakizat tot de Butnaru, pe-o mână cu poliţia, şi împotriva lui Albert, Parchetul Bacău a dat rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. O altă parte din mânăriile comise în fondul forestier sunt escamotate de Neculai Arsinte, preşedintele Consiliului de Administraţie al DSJ Bacău, şi de Gânsac, şef serviciu producţie. Loviturile necruţătoare de secure se vor abate curând şi asupra ocolului Şleau de Luncă, întins pe albia râului Siret, unde se dezvoltă, în amestec cu teiul şi plopul, cireşul păsăresc, un excelent lemn folosit pentru confecţionarea mobilelor de lux. Cireşul va fi exterminat în totalitate ca “tei”, la ocoalele din Valea Seacă, Gioseni şi Fundu Răcăciuni. Tăcerea complice a poliţiei va fi cumpărată în felul următor: Butnaru îi construieşte o vilă comandantului poliţiei municipiului Bacău, colonelul Costică Luca, trecută în acte pe numele soacrei poliţiotului, în comuna Traian. Cu o altă vilă îi va căptuşi gura şi colonelului Gheorghe Luca, şeful brigăzii circulaţie a IPJ Bacău, ridicată în Calea Romanului.

Răpunerea în posesie

După rărirea fondului de molid şi brad şi dispariţia cireşului păsăresc, a urmat hărtănirea sistematică a stejarului. La brigada Pânceşti cres 13.000 hectare de stejăret (era în 1998; azi, probabil, toţi stejarii au dispărut, raşi fiind de mafia PSD-istă – n.m.). Primele repuneri în posesie a foştilor proprietari de păduri s-au desfăşurat la modul următor: arborii au fost raşi complet de pe podul pământului, şi cele 4.000 de hectare, pline acum cu cadavrele arborilor de odinioară, au fos abandonate proprieatrilor, în “regim de parc”, în timp ce restul de 9.000 hectare sunt, deja, aproape răpuse.

Parcul lui Frunzăverde

Alegerile desfăşurate la DSJ Bacău după 1996 n-au adus nimic îmbucurător. După căderea lui Gavrilescu, în fruntea ROMSILVEI va fi înscăunat Gheorghe Cahniţă, fostul director al DSJ Caraş-Severin. Din înfocat pedeserist (adică pesedist – n.m.), Cahniţă ajunge un docil democrat, la sugestia şi cu sprijinul finului său, Sorin Frunzăverde, ex-ministrul Mediului şi fost preşedinte al Consiliului PD al judeţului Caraş-Severin (cel care în anii 2010 va trece în barca PSD, alături de actualul puşcăriaş Adrian Severin – n.m.). În primă fază, îi caută în teşchereaua de amintiri pe foştii săi colegi de facultate, pentru a-i implementa, evident, pe criterii politice, la cârma Direcţiilor Silvice judeţene. Pentru Bacău, îl propune pe Flintoacă, de la ocolul silvic Dărmăneşti. Cum, însă, jocurile sunt făcute la nivel local, cu privire dinspre Modrogan, conducerea judeţeană a PD îl unge în locul lui Butnaru pe Gheorghe Oncioiu, fost membru al Corpului de Control al DSJ Bacău şi apoi şef birou tehnic.

Alicaţii democrate

Deşi la concursul pentru ocuparea postului de mahăr al DSJ Bacău participă şase gealaţi, senatorul Achimoaie – PD Bacău – este cel care l-a preferat pe Oncioiu în locul lui Flintoacă. Dacă l-am da pe Achimoaie la o parte, am descoperi că zarurile au fost aruncate de potentatul Căşuneanu din Oneşti, sponsorul campaniei electorale a PD pe Bacău, pentru care a decartat 100 milioane lei. Căşuneanu are interese exprese în domeniul forestier, deoarece este proprietarul unei fabrici de parchet de stejar şi al unei fabrici de mobilă în Oneşti. În urmă cu câţiva ani, Căşuneanu (viitorul puşcăriaş al anilor 2000 – n.m.) a fost implicat în importul celor 80 de tone de deşeuri toxice din Germania, pitite pe Valea Oituzului. Însă, capul care a căzut atunci a fost cel al ministrului Mediului, Marcian Bleahu. Astăzi, Căşuneanu este sprijinit din Paralment de Viorel Cataramă, iar în teritoriu, de preşedintele consiliului PD al judeţului Bacău, alde Nistor.

Ubi bene, ubi ROMSILVA

Dacă n-a reuşit să-şi impună direct un om la Bacău, Cahniţă a izbutit s-o facă în schimb la Neamţ, unde l-a înşurubat în fruntea DSJ pe Costache Rusu. Pedeserist fanatic şi ameninţat cu mazilirea după 1996, Rusu trece brusc în barca ţărăniştilor. Împreună cu Oncioiu, Butnaru şi Chiricheşu – şeful DSJ Maramureş – , Rusu este autorul ruperii în două a sindicatului silvicultorilor. Aripa Oncioiu este cea care a făcut întotdeauna politica ROMSILVA. Care a constat în păstrarea unităţii de monolit a Regiei, pentru ca astfel mafia pădurilor să funcţioneze bine mersi, până la lichidarea ultimului copac de pe teritoriul românesc. Căci, ce este, în definitiv, copacul? Nu este el, oare, un complice al haiducului, violatorului, dezertorului şi tâlharului, aşa că de ce nu i-ar sta mai bine creştetul acolo unde-i şade rădăcina? (“Academia Caţavencu”, nr. 324/1998)

Citeste si articolele:

Dezvaluiri stupefiante despre fratricidul comis de roman asupra fratelui sau, codrul

 

PSD, ciuma rosieŢi-ar tremura vocea de indignare şi ţi s-ar face părul măciucă, dacă ai pune mâna, iubite cititor, pe cifrele care denunţă jaful comis în pădurile româneşti, de-a lungul ultimilor ani (articolul este din octombrie 1999, adică e vorba despre jaful din anii 1990, atunci când nu eram în UE şi nici austriecii nu erau prin Românica – n.m.). Ţi-ar ieşi ochii din orbite şi ai da, efectiv, în bâlbâială, stimate parlamentar, dacă ai vedea Raportul comisiei de anchetă privind situaţia economiei forestiere din România – şi o să-l vezi, negreşit, şi ai să afli ce mare dăunător eşti, stimate senator sau deputat, şi că faci degeaba umbră pământului, deoarece n-ai mişcat un deget pentru a stopa, prin legi, fărădelegile pe care le patronezi într-o veselie, din 1990 încoace.

Păi, aflaţi domnilor senatori de Neamţ, Florin Buruiană – PNŢCD, Alexandru-Radu Timofte – PDSR, Sorin Adrian Vornicu – PD şi Dumitru Badea – PRM, şi deputaţi, Elena Cornelia Gabriela Radu – PNŢCD, Liviu Bujor – PNLCD, Gheorghe Romeo Leonard Cazan – PDSR, Ioan Bivolaru – PDSR, Iulian-Costel Ţocu – PDSR, Mihai Hlinschi – PDSR, Cristian Rădulescu – PD şi Viorel Burlacu – PRM, că în timpul mandatului vostru au fost făcute zeci de sesizări că societăţile patronate de Tărâţă Culiţă iau scalpul codrilor nemţeni, şi pe voi v-a durut în cot. O spun sesizările R 150, 708/I.O./1997 şi 11498/I.S./1997. O spune totalul de 363 milioane lei, calculat la sfârşitul anului 1996, reprezentând penalităţile pentru neachitarea în termen a facturilor de cherestea. Penalităţi neîncasate nici până în ziua de astăzi de Direcţia Silvică Neamţ.

Păi, mai află, stimate parlamentar de Neamţ, de nu te-ar mai alege electoratul, că în judeţul pe care-l reprezinţi s-au efectuat operaţiuni cu cherestea de export, pe baza unor contracte prelungite ilegal; că Direcţia Silvică Neamţ a vândut societăţii 3 Brazi SRL, a lui Tărâţă Culiţă, 636 metri cubi cherestea export răşinoase şi 1042 metri cubi chrestea de fag, fără documente legale; că la 31 martie 1997 valoarea facturilor neîncasate la intern de către Direcţia Silvică Neamţ era de 6,3 miliarde lei şi că la aceeaşi dată a fost contractat şi păpat un credit bancar de 1,8 miliarde lei, pentru deblocarea producţiei.

Crede-mă pe cuvânt că în judeţul tău, parlamentar nemţean, 38.040 metri cubi de cherestea s-au licitat sub preţul mediu obţinut la licitaţiile organizate de direcţie, ceea ce a croşetat o gaură de 0,619 miliarde lei şi s-au mai negociat încă 171.852 metri cubi masă lemnoasă sub preţul mediu obţinut la licitaţii, pirogravând un abis de 2,542 miliarde lei. Şi te conjur să admiţi că cifrele pe care ţi le flutur sub nas nu reprezintă decât vârful aisbergului, întrucât dacă ţi-aş pune întreaga banchiză a fărădelegilor pe masă, te-ar lua, vericule, o armată de frisoane, de nu te-ar mai putea repara nici măcar mama Omida.

Imaginaţi-vă, senatorilor de Maramureş, Voicu Valentin Glodeanu – PNŢCD, Liviu Titus Paşca – PNL şi Ilie Aurel Constantin – PDSR, în veci nu vă vom uita, fie-vă veşnică amintirea şi regrete eterne, că nu vă vom mai vota, că în timp ce vă teleportaţi bucile pe la înaltele curţi europene, ori prin bazarele Africii şi ale Asiei, firmele Samwood, Honicom, Euronob, Eurofor, Creat Rever Wood şi, i-auzi comedie, Transilvania Bois au răpus mii de metri cubi de cherestea în condiţii total dezavantajoase pentru electoratul judeţului care v-a ales, de n-ar mai repeta greşeala în vecii vecilor; că, în timp ce voi mimaţi că faceţi şi dregeţi, Ocolul Silvic Borşa i-a defrişat lui Flutur Gavrilă, din comuna-martir Moisei, 5 ari de pădure de pe proprietatea sa personală.

Că, la nivelul aceluiaşi Ocol Borşa, se descompun în soare şi în ploaie circa 30.000 de metri cubi de masă lemnoasă, fără mamă şi tată; că jaful de pe Valea Săpânţei, produs de numitul Micle Gelu, ginerele lui Cherecheş, fostul şef al Direcţiei Silvice Maramureş, bate deja spre cifra de 1 miliard de lei, şi câte şi mai câte. Mai aflaţi, domnilor deputaţi de Maramureş, Tudor Gavril Dunca – PNŢCD, Decebal Traian Remeş – PNL, Ioan Mircea Pascu – PDSR, Petru Godja – PDSR, Petre Moldovan – PSDR, Gyongyike Bondi – UDMR, Luca Ştefănoiu – PRM şi Nicolae Bud – PUNR, că ceea ce am consemnat noi aici nu este decât o picătură dintr-un ocean, dar că, data viitoare, când vă va fi lumea mai dragă, o să dăm drumul oceanului, de n-o să ştiţi pe unde să vă scoateţi cămaşa.

V-o jur, domnilor senatori de Timiş, Ştefan Iosif Drăgulescu – PNŢCD, Dan Amedeo Lăzărescu – PNL, Ion Marcu – PDSR, Alexandru Radu Feldman – PD, şi deputaţi, Tănase Pavel Tăvală – PNŢCD, Ovidiu Virgil Drăgănescu – PNL, Hildegard Puwak – PDSR, Ştefan Glăvan – PD, Aurel Miloş – PD, Francisc Baranyi – UDMR şi Valeriu Tabără – PUNR, că din judeţul care v-a ales au dispărut în împrejurări necunoscute, şi spre o destinaţie aşijderea necunoscută, 3500 metri cubi de masă lemnoasă; că, deşi îi merge buhul că e cu părul cam rar, în ritmul ăsta, Timişul are toate şansele să ajungă de-a dreptul chel.

Aibi puţintică răbdare, domnule senator de Bacău, Viorel Cataramă – PNL, Tiberiu Vladislav – PNLCD, Octavian Opriş – PDSR, Nicolae Sersea – PDSR şi Ionel Aichimoaie – PD, şi domnule deputat Ion Corniţă – PNŢCD, Valeriu Gheorghe – PNL, Haralambie Irimescu – PNŢCD, Vasile Pavel – PNŢCD, Viorel Hrebenciuc – PDSR, Matei-Agaton Dan – PDSR, Ioan-Aron Popa – PDSR, Simion Darie – PDSR, Vasile Nistor – PD, Constantin Moiceanu – PSDR şi Ion Duţu – PRM, şi află, crede-mă pe cuvânt, că în judeţul pe care îl patronezi cu tupeu, 149 de gatere şi 474 de circulare îşi fac mendrele de ani de zile, transformând în arşice codrul frate cu oricine, numai cu tine, vere române, nu prea.

Că prejudiciul produs de firma S.C. Scandic Universal SRL sare binişor de câteva miliarde de lei, bani însumaţi din diferenţele de facturare şi din majorările de întârziere la plată; că la Ocolul Silvic Agăş s-a comis un măcel silvic de o anvergură de 1800 metri cubi de masă lemnoasă. În urma unei autopsii preliminare, a rezultat că: 492 metri cubi au sucombat în cantonul Rădvănel, în valoare de 101 milioane lei; 464 metri cubi – în cantonul Brusturoasa, în valoare de 70 milioane lei; 223 metri cubi – în cantonul Gherenduş, în valoare de 46,8 milioane lei etc., etc.

Faptul că, în urma acestei apocalipse, pădurarilor Tudorache Neculai, Zafiu Neculai, Iarka Ştefan, Florea Ion şi Pădureanu Ionel li s-a desfăcut certificatul de căsătorie cu pădurea nu schimbă cu nimic situaţia. Iar situaţia e de aşa natură, domnule deputat Hrebenciuc, încât după informaţiile care ne-au sosit la redacţie, rezultă că tocmai dumneata eşti cel care propteşte, şi nu pe gratis, o parte din proprietarii gaterelor băcăuane. Gatere care, după un calcul făcut de specialişti, ar putea rade peste 1 milion de metri cubi de masă lemnoasă pe an. Păi, e frumos, tovarăşe Hrebenciuc, să te pretezi la asemenea potlogării? (“Academia Caţavencu”, nr. 409/1999)

Citeste si articolele:

 

33

După ce a inceput să iradieze prin calculator pe orice impotrivitor al globalizării, iată incă o treaptă pentru a ne controla total; un “Avertisment urgent despre Windows 10! Legătura ocultă dintre asistentul personal Cortana, acceleratorul de particule de la Geneva şi computerul cuantic! Windows 10 vrea să ne controleze total!

   Avertisment! Articolul acesta este traducerea (dar şi adaptarea, acolo unde a fost cazul) unui videoclip postat pe YouTube despre noul sistem de operare Windows 10. Iată fragmentele principale ale acestui videoclip:

 

* “Roata Soarelui” este un străvechi simbol al zeului-Soare. Logo-ul Windows se aseamănă foarte bine cu această “Roată a Soarelui”… de fapt, se poate spune că s-a inspirat de aici.

* “Roata Soarelui” este “ochiul lui Horus” (Osiris sau Apollo, fiul lui Zeus), care înseamnă iluminare. Iar “ochiul lui Horus” este unul din simbolurile Illuminati.

* Să ne amintim ce ne spune Luca în Evanghelia sa (11: 33-36):
33. Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.
34. Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat.
35. Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric.
36. Aşadar, dacă tot trupul tău e luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca şi când te luminează făclia cu strălucirea ei.

* Ochiul în piramidă al Illuminati trebuie interpretat în funcţie de acest verset 34. Acel ochi deasupra piramidei, adică ochiul lui Horus/Osiris/Apollo, este unul rău, deci şi trupul este întunecat.

* Acum, revenind la simbolul lui Windows 10, fiecare fereastră din simbolismul ocult reprezintă un portal transdimensional.

* La lansarea iniţială a lui Windows, sub numele de Windows 10 Technical Preview, au fost publicate mai multe articole care arată clar că această versiune de sistem de operare colectează date private. Astfel, de exemplu, atunci când se instalează Windows 10, Microsoft va colecta informaţii despre ce fişiere sunt deschise, ce aplicaţii sunt folosite sau ce texte sunt introduse. Astfel, odată cu folosirea lui Windows 10 se poate spune adio intimităţii!

* Iată în continuare câteva chestiuni bizare în legătură cu Windows 10:
1) Microsoft va oferi tuturor utilizatorilor posibilitatea, în mod gratuit, de a-şi upgrada sistemul de operare la Windows 10, chiar dacă versiunea anterioară este una piratată.
2) Windows 10 va fi echipat cu un asistent personal denumit Cortana (la fel ca asistentul personal Siri din iPhone). Acest asistent personal va afişa pe ecran toate lucrurile care v-ar plăcea, pe baza propriilor interese, astfel încât asistentul virtual vă va analiza comportamentul. Cel mai interesant e faptul că acest asistent Cortana nu va răspunde doar la simple întrebări, ci va interacţiona cu dvs. şi chiar va trimite emailuri în numele vostru. Cortana e incredibil de inteligentă… ea învaţă totul. Astfel, Cortana va fi un fel de inteligenţă artificială, care se va conecta cu serverele Microsoft. Astfel, prin intermediul Cortanei, Microsoft va şti totul despre dvs.

* Dar, de unde vine Cortana? Microsoft s-a implicat începând cu anul 2001 la seria de jocuri HALO, unde, un personaj principal apare sub numele de Cortana, care este o creatură hibridă/extraterestră.

* Pe de altă parte, există Jade 2.0., un sistem de inteligenţă artificială, care foloseşte tehnologia computaţională cuantică, pentru a realiza calcule incredibile. Microsoft Windows 10 va trimite informaţiile către calculatorul cuantic al Inteligenţei artificiale Jade 2.0. Acest computer cuantic va fi capabil să calculeze comportamentul, emoţiile, pasiunile şi aspectele fiinţei umane din toată lumea. Această bază de date incredibilă a calculatorului cuantic este “hrănită” de toate aceste informaţii pe care oamenii le uploadează pe Internet (conştient sau inconştient). Cu cât mai multe informaţii primeşte computerul cuantic, cu atât el va fi mai eficient în a vă controla. Acest sistem va fi capabil de a vă anticipa fiecare acţiune şi mutare a dvs., înainte de a o face, iar scopul său este acela de a domina oamenii.

* Interesant e faptul că Acceleratorul de particule CERN de la Geneva este folosit pentru a deschide portalurile către alte dimensiuni, iar rezultatul acestor experimente este folosit pentru a creşte potenţialul computerului cuantic. Acesta este şi scopul final şi ascuns al sistemului de operare Windows 10: acela de a “hrăni” computerul cuantic cu inteligenţa şi comportamentul uman, pentru ca aceasta în final să ne controleze total.

 

 

Raluca Turcan spune lucrurilor pe nume: ”Cele mai mari pensii speciale sunt în magistratură”…

Cele mai mari pensii speciale sunt în magistratură, a declarat, miercuri seara, ministrul Muncii, Raluca Turcan, care a precizat că se încearcă să se găsească o variantă de mișcorare a lor, care să aibă și avizul Curții Constituționale.

Raluca Turcan a declarat, miercuri seara, la TVR1, în emisiunea lui Ionuț Cristache, ”România9”, că trebuie făcută diferența între pensiile speciale și cele ocupaționale, cum sunt cele din Armata și instituțiile din sistemul de apărare.

„Pe pensii speciale avem 6 categorii: evident cele mai mari pensii există pentru magistrați. De ce nu s-a reușit până acum? Nu sunt foarte mulți beneficiari, sunt 9.500 de beneficiari cu pensii speciale, dar care și-au obținut aceste pensii speciale prin diferite tipuri de lobby în Parlament, astfel încât după ce aveam o lege bazată pe contributivitate, cred că în anul 2010, în decursul timpului au tot apărut legi speciale pentru diferite categorii. Ce înseamnă? Că s-a politizat foarte tare acest subiect”, a spus Turcan.

Ministrul Muncii a spus că pentru pensiile speciale există câteva proiecții și se încearcă să se găsească o variantă care să treacă de CCR.

„Lucrăm pe diferite variante care să aducă într-un echilibru partea de contributivitate cu partea de criterii favorizante și să intre și acești beneficiari de pensii speciale în sistemul de echitate pe care îl urmărim în sistemul public. De umblat asupra lor vom umbla. De ce nu sunt atât de radicală acum? Pentru că încercăm să găsim acea formulă juridică care să ne treacă de CCR. Sunt sinceră: riscăm ca dacă intrăm cu o variantă foarte abruptă CCR ne va spune că nu se poate”, a mai spus Raluca Turcan.

În România sunt 900.000 de pensionari care au pensie minimă socială. Aproximativ 3 milioane de pensionari au o pensie aproape de salariul minim.

Un bugetar in Romania castiga mai mult decat premierul Frantei!

Expertul în sănătate publică Vlad Mixich a prezentat cazul unei funcţionare din România, şef Serviciu Administrativ la Autoritatea Rutieră Română, care are un salariu comparabil cu cel al premierului Canadei şi mai mare decât şefii guvernelor din Franţa şi din ţările scandinave.

Vlad Mixich susţine că  Aurelia Surulescu, şef serviciu administrativ la Autoritatea Rutieră Română, câştigă 18.000 de euro în fiecare lună, mai mult decât orice bugetari din ţări dezvoltate ca Franţa, Suedia, Danemarca sau Norvegia. Mixich spune că Aurelia Surulescu ar fi de meserie prelucrător prin aşchiere şi că ar fi absolvit o facultate neacreditată.

La fel ca în cazul Simonei Iancu, tânăra cheleneriţă angajată la Apele Române de Petru Avram, vicepreşedinte al PNL Iaşi şi director la ABA Prut – Bârlad, şi în cazul Aureliei Surulescu ar fi funcţionat tot criteriul politic. Singura diferenţă ar fi că şefa de la Autoritatea Rutieră Română ar fi fost pusă în funcţie pe filiera PSD.

Potrivit Ziare.com, Aurelia Surulescu, vicepreşedinte PSD Sector 6 şi şefă peste organizaţia locală a femeilor social-democrate, ar fi avut venituri de 1.031.240 de lei, echivalentul a 18.000 de euro pe luna. Informaţia are la bază chiar declaraţiile sale de avere.

„Ghici ce funcţionar public român câştigă mai mult pe lună decât premierul Franţei sau decât prim-miniştrii scandinavi? Ghici ce funcţionar public român câştigă la fel de mult pe lună ca Trudeau, premierul Canadei? Ghici ce funcţionar public român face lunar mai mulţi bani decât un chirurg cardiovascular de succes şi mult mult mai mult decât un pilot de avion cu grad de comandant? Eh? Credeţi că Preşedintele?

Nţ… Sau şeful de la Centrala Atomică de la Cernavodă?

Nţ… Sau poate cel mai citat om de ştiinţă român? Nţ… 18.000 Euro pe lună (!) a fost salariul câştigat în 2020 de Aurelia Surulescu, şef serviciu administrativ la Autoritatea Rutieră Română.

Pregătirea profesională care a calificat-o pe doamna la acest salariu de merit: prelucrător prin aşchiere, facultate neacreditată făcută la 45 de ani şi şefă la partid (partidul pesedeu în cazul ei, dar nah, putea fi oricare altul). Vrednică este!”

Citeste mai mult pe adevarul.ro

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*