Noi, toţi, trebuie să ne pocăim, pentru ca NUMAI astfel, scapam de mizeriile, rautatile si suferintele celui rau, pentru a fi umpluti cu Plinatatea Vindecatorului..Să ne eliberăm de păcatele noastre prin pocăinţă
.
Secretele Biruinţei si Scopul eşecului – Zac POONEN– Zac POONEN ..Principiile Slujirii…Nicolae Steinhardt- Fragmente din “Jurnalul Fericirii”
ÎN RUGĂCIUNEA DE LAUDĂ ESTE O DINAMITĂ … Cateva ganduri despre “medicamentul” si indemnul lui Iisuss, Ioan, Petru, Pavel si…
Există în Biblie câteva exemple de omeni care au încercat să se pocăiască, dar nu au primit iertare din partea lui Dumnezeu. Au plâns, s-au întristat, şi-au mărturisit păcatul, dar nu au fost iertaţi.
5. Citeşte despre pocăinţa arătată de Faraon, de Balaam, de Esau şi de Iuda. Care este elementul comun al acestor experienţe, în ce priveşte pocăinţa şi/sau mărturisirea păcatului? Exodul 12:29-32; Numeri 22:32-35; Evrei 12:17; Matei 27:4.
Exodul 12
29. La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
30. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.
31. În aceeaşi noapte faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis.
32. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.”
Numeri 22
32. Îngerul Domnului i-a zis: „Pentru ce ţi-ai bătut măgăriţa de trei ori? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare, înaintea Mea.
33. Măgăriţa M-a văzut şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi omorât, iar pe ea aş fi lăsat-o vie.”
34. Balaam a zis Îngerului Domnului: „Am păcătuit, căci nu ştiam că Te-ai aşezat înaintea mea în drum; şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.”
35. Îngerul Domnului a zis lui Balaam: „Du-te cu oamenii aceştia; dar să spui numai cuvintele pe care ţi le voi spune Eu.” Şi Balaam a plecat înainte cu căpeteniile lui Balac.
Evrei 12
17. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.
Matei 27
4. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
În Evrei 12:17, apare o afirmaţie foarte interesantă: Esau s-a căit „când a vrut să capete binecuvântarea”. La fel ca în cazul lui Faraon, al lui Balaam şi al lui Iuda, inima lui Esau nu s-a frânt de durere pentru suferinţa adusă familiei sale sau inimii lui Dumnezeu din cauza păcatului său. Pe el nu-l interesa decât să îşi recapete dreptul de întâi născut. Singurul lui regret era că nu primise ceea ce considera că i se cuvenea. Motivaţiile sale nu erau curate. Nu simţea durere decât faţă de sine însuşi. Înţelegem de aici că pocăinţa falsă este urmarea faptului că ne preocupă consecinţele păcatului, nu păcatul în sine.
Există un principiu dumnezeiesc care spune că vei culege ce ai semănat. Nu încape îndoială că păcatul are consecinţe dezastruoase, însă omul care se pocăieşte nu este frământat de rezultatele negative ale păcatului, ci de ruşinea şi de mâhnirea pe care I le-a produs lui Dumnezeu.
Pocăinţa are cel puţin trei trăsături distinctive: (1) regretul că L-am întristat pe Dumnezeu prin păcat – ne doare că L-am rănit pe Acela care ne iubeşte atât de mult; (2) mărturisirea onestă şi concretă a păcatului comis – omul care se pocăieşte în mod real nu îşi scuză comportamentul greşit, nu dă vina pe altcineva, ci îşi asumă responsabilitatea pentru faptele săvârşite; (3) decizia de a se lăsa de păcat – pocăinţa adevărată este în mod obligatoriu însoţită de schimbarea corespunzătoare a vieţii.
De cealaltă parte, pocăinţa falsă aşază în centrul preocupărilor eul şi consecinţele păcatului. Omul este cuprins de un sentiment puternic de întristare din cauza urmărilor negative ale păcatului său. El invocă diverse pretexte, aruncă vina asupra altcuiva şi nu ia în calcul schimbarea conduitei decât dacă are ceva de câştigat de aici.
*******
STUDIUL BIBLIEI LA –Iov 42
1. Iov a răspuns Domnului şi a zis:
2. „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.” –
3. „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” – „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.” –
4. „Ascultă-Mă şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” –
5. „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”
7. După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.
8. Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov să se roage pentru voi, şi numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.”
9. Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul. Şi Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov.
10. Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi. Şi Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese.
11. Fraţii, surorile şi vechii prieteni ai lui Iov au venit toţi să-l vadă şi au mâncat cu el în casă. L-au plâns şi l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, şi fiecare i-a dat un chesita şi un inel de aur.
12. În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi. A avut paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de măgăriţe.
13. A avut şapte fii şi trei fete;
14. celei dintâi i-a pus numele Iemima, celei de-a doua Cheţia şi celei de-a treia Cheren-Hapuc.
15. În toată ţara nu erau femei aşa de frumoase ca fetele lui Iov. Tatăl lor le-a dat o parte de moştenire printre fraţii lor.
16. Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam.
17. Şi Iov a murit bătrân şi sătul de zile.
Naşterea Normală din Nou- de David Pawson…
Acest material conţine o prezentare scurtă a cărţi lui David Pawson – Naşterea Normală din Nou. Mai precis, este textul titrajului de la formatul DVD a conferinţei despre Naşterea Normală din Nou pe care a prezentat-o autorul şi care a fost publicată în limba română, prin:
David Pawson Ministries
PO Box 38 Moffat Beach Q 4551
Puteţi obţine alte informaţii despre autor, alte materiale prezentate în articole, cărţi, predici audio sau video consultând pagina de web:
http://www.davidpawson.com
CUPRINS:
Întâlnirea dintre Isus şi Nicodim
Ioan 3. 1 – 16
Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedeaÎmpărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?” Isus I-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri? Adevărat, adevărat îţi spun, că noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Naşterea Normală din Nou
de David Pawson
Întrebări fundamentale la începutul vieţii creştine
Vom începe cu una din întrebările existenţiale de bază sugerată de Domnul Isus Hristos pentru fiecare om:
– Cum pot să intru în Împărăţia lui Dumnezeu?
Aceiaşi întrebare poate fi formulată în alţi termeni biblici sub forma:
– Cum pot deveni creştin?
– Cum pot să fiu născut din nou?
– Cum să încep acum de pe pâmânt să trăiesc în mod corect sau normal o viaţa creştină?
Pericolul unei naşteri deficitare
De-a lungul timpului am consiliat o mulţime de creştini. În această perioadă am constatat că, la cei mai mulţi, există probleme legate de modul în care au devenit creştini. De aceea, eu nu mai încep consilierea cu problema pentru care cineva a venit la consultaţie, ci pornesc cu întrebarea:
– Cum ai început viaţa de creştin?
În alte împrejurări, cer să-mi descrie propria convertire. În timp ce povesteşte, eu ascult foarte atent ca să aflu dacă a avut o moaşă bună sau rea când a fost convertit, respectiv, dacă au fost îndepliniţi toţi paşi biblici care trebuiau făcuţi pentru naşterea sa din nou. Numai Biblia este în măsură să ne spună ceeea ce trebuie să se întâmple la începutul vieţii, respectiv la naştere din nou a fiecărui creştin. Întrucât, ceea ce spune Scriptura reprezintă normalulvieţii, urmăresc să văd dacă s-a născut din nou într-un mod biblic normal, sau, altfel spus, dacă am de a face cu un om care s-a născut normal din nou!
Cu toţii ştim că naşterea afectează viaţa. O naştere rea poate produce un copilaş bolnav, iar, dacă este posibil, o naştere lungă şi dureroasă trebuie să fie evitată. Şi totuşi, privind înapoi la experienţa mea de creştin, mi-a luat 17 ani să primesc tot ce am avut nevoie, lucruri care trebuiau făcute pentru mine când am fost convertit. Nu ar trebui să dureze nici 17 ore, ar fi putut fi făcute în 17 minute, dacă aş fi avut o moaşă cu experienţă. Câte confuzii, câtă rătăcire şi câte pericole!
Aş putea exemplifica perioada celor 17 ani din viaţa mea prin metafora maşinii care funcţionează în patru timpi. În mod normal, motorul ar trebui să meargă cu toţi cei patru cilindri. Dar, câteodată, se poate să funcţioneze numai trei bujii sau chiar două. În asemenea condiţii poţi să foloseşti pentru puţin timp maşina numai cu trei bujii. Dar, când ajungi la dealuri, totul devine mai greu. Dacă mergi la vale iar vântul bate din spate ai putea conduce maşina chiar şi numai cu două bujii.
În mod similar, am fost un creştin care am mers ani de zile clătinându-mă pentru că nu mi-au funcţionat toţi „cilindrii”.
Eu sper ca, majoritatea dintre voi, să aveţi şansa de a aduce pe cineva la Hristos. Dar ceea ce faci pentru el în acel moment o să-i afecteze restul vieţii sale de creştin. Felul în care începem ne croieşte un drum pentru restul călătoriei, iar pentru majoritatea dintre noi convertirea noastră a avut influenţa cea mai mare în viaţa noastră de creştini. Îmi pare rău, dar se pare că sunt prea multe naşteri din nou ale unor creştini pripite şi defectuoase. Lucrul uimitor pe care l-am aflat în timpul consilierilor este că, dacă mergem înapoi şi reparăm începutul, observăm că problema cu care vine cineva, sau se reduce, sau îl auzim spunând ceva de genul: ştii ceva, cred că acum pot singur să-mi rezolv problema!
În acest sens, acest manual îşi propune să identifice modul de evaluare pe care l-a avut Biserica Primară pentru a „măsura” precis ceea ce înseamnă o naştere normală din nou şi astfel să pună în mâna ucenicilor lui Hristos de astăzi instrumentele biblice necesare pentru a asista cu competenţă naşterea noilor creştini.
Viaţa creştină începe cu patru paşi
Baza argumentării folosită în prezentul manual este Sfânta Scriptură şi, în special, Noul Testament (prescurtat NT). Concluzia finală a acestei analize biblice constă în descoperirea faptului că, există patru aspecte esenţiale ale naşterii din nou, după cum şi din punct de vedere fizic, există patru paşi pentru a intra în lumea aceasta.
Pentru a înţelege mai uşor fenomenul naşterii din nou şi a detaliilor pe care le presupune ne vom folosi demetafora naşterii fizice a unui copil. Experienţa ne arată că naşterea fizică nu are loc instantaneu, ci este un proces ce conţine patru paşi. Patru lucruri trebuiesc să se întâmple pentru fiecare nou născut. Am vorbit cu moaşa locală şi am întrebat-o ce trebuie făcut pentru un nou născut la naşterea fizică. Ar fi fost mai bine să n-o întreb. A scris patru pagini pline cu tot felul de detalii. Nici prin gând nu mi-a trecut că este aşa de complicat să intri în lumea asta. Acum ştiu mai bine. Am întrebat-o: care este momentul naşterii copilului? Ei bine, a spus ea, aceasta este disputabil! Unii spun că aceasta se întâmplă la momentul în care fetusul iese din corpul mamei. Alţii spun că viaţa începe după ce se taie cordonul ombilical, şi apoi este legat. Alţii spun că se întâmplă când copilul respiră pentru prima dată şi începe să plângă. Iar eu am întrebat: aceasta se întâmplă de regulă cu punerea mâinilor!? Iar ea a spus că aşa este. Acelaşi lucru se întâmplă cu punerea mâinilor şi cu naşterea spirituală. Dar, a spus ea, întrebarea importantă nu este la ce moment se naşte copilul, ci: cum se verifică faptul că este în întregime în viaţă şi că s-a săvârşit tot ce trebuie făcut pentru naşterea normală a copilului.
Aceasta ne dă subiectul acestei teme foarte importante pe care tocmai o dezbatem, pentru că Domnul Isus, când a spus că trebuie să vă naşteţi din nou, ne-a spus că ceea ce se întâmplă când îţi începi viaţa spirituală, are paralele cu ceea ce se întâmplă când ţi-ai început viaţa fizică. Şi, la fel cum toate aceste lucruri trebuie făcute pentru o naştere fizică, în mod similar, trebuie parcurs echivalentul lor la naşterea spirituală. De exemplu, tăierea şi legarea cordonului ombilical, este echivalent cu pocăinţa. Aceasta aduce trecutul la o concluzie, îţi taie legăturile de lucrurile care te legau de existenţa anterioară. Spălarea copilului, care este importantă pentru a se spăla toate urmele existenţei anterioare încât copilul să înceapă curat, este echivalentă botezului în viaţa nouă. Iar punerea mâinilor peste copil să-l facă să „strige”, este echivalentă cu punerea mâinilor peste un copil spiritual ca să respire Duhul Sfânt şi să „strige” în Duhul. Şi primul „strigăt” îţi spune că acolo este viaţă. Aşa că vedeţi, există paralele. Unde am descoperit aceste paralele? Ei bine, m-am dus înapoi la Biblie, la Noul Testament.
Dar, am observat că mulţi oameni care spun că aduc suflete la Christos nu folosesc limbajul Noului Testament. Există pericolul ca, îndepărtându-ne de limbajul biblic, de regulă, să ne îndepărtăm de principiile şi gândurile biblice. În prezent, avem obiceiul de a folosi tot felul de eufemisme, pe care le folosim în loc de expresiile sau frazele biblice consacrate. De exemplu: vorbim despre oameni care iau decizii pentru Christos. Vorbim despre oameni care îşi iau un angajament, care îşi deschid inima pentru Isus, care îl primesc pe Isus în viaţa lor. Nimic din limbajul acesta nu se găseşte în Noul Testament cu referire la cei care au devenit pentru prima dată creştini. Tot limbajul acesta a fost creat de imaginaţia noastră personală sau tradiţională. Şi pentru că acest limbaj nu aparţine Noului Testament, constatăm că ne îndepărtăm de gândirea biblică şi ne duce pe o cărare care se îndepărtează de adevăr. Este foarte important să acceptăm ceea ce ne spune Noul Testament despre naşterea din nou şi ceea ce a făcut efectiv Biserica Primară ca să îi ajute pe oameni să devină creştini.
De unde începem studiul biblic cu privire la ceea ce înseamnă a deveni creştin?
Acum, ne punem întrebarea: de unde putem să începem în Noul Testament? Nu putem începe cu cele patru Evanghelii! Poate că aceasta vă şochează! Este ceva care poate vă surprinde! Nu poţi găsi Evanghelia întreagă în cele patru Evanghelii. Pentru că ele acopere o perioadă de tranziţie, între timpul evreilor şi timpul creştinilor. Şi nu poţi să afli cum să devii creştin din cele patru evanghelii pentru simplul motiv că întreaga iniţiere necesară pentru a fi creştin nu a putut să fie posibilă în perioada acoperită de cele patru Evanghelii.
Aceasta necesită o explicaţie:
Credinţa în Isus descrisă în Evanghelii, nu a fost credinţa în Isus din restul Noului Testament. Pentru că Isus nu murise şi încă nu a fost înviat. Aceasta putea fi credinţa în Numele Lui, credinţa în puterea Lui vindecătoare, dar nu putea fi credinţa într-un Domn crucificat, înviat şi înălţat la cer. În Evanghelii întâlnim credinţă în omul Isus care S-a plimbat pe pământ şi despre Care oamenii au crezut că este Mesia. Înainte de Înălţarea Sa la Cer, nu putem vorbi de credinţa în Acel Isus care va primi toată puterea în Cer şi pe pământ şi care şade pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.
Tot astfel, botezul din cele patru Evanghelii nu putea fi botezul creştin pe care l-a practicat Biserica Primară după Rusalii. În Evanghelii a fost un botez al pocăinţei început prin Ioan Botezătorul şi continuat de Isus sau mai bine zis de către ucenicii Lui. Iar apoi, constatăm că acest botez dispare şi reapare în Faptele Apostolilor cu un înţeles total diferit. De acum, botezul primilor creştini era botezul în moartea şi învierea lui Isus. Acest fel de botez nu putea avea loc înainte de moartea Sa. De aceea, cei care au fost botezaţi înainte de moartea lui Isus au fost rebotezaţi după moartea Lui, cu un botez întregit de creştini. În acest sens, este un caz clasic prezentat în Faptele Apostolilor capitolul 19. Aici, Pavel a întâlnit oamenii care au primit numai botezul care poate fi găsit în Evanghelii, respectiv Botezul lui Ioan. Şi el nu a avut nici-o ezitare ca să îi boteze din nou cu botezul creştin. Înţelegeţi?
Ar mai fi o diferenţă. În Evanghelii nimeni nu a putut să primească Duhul Sfânt. Isus a spus: nu puteţi să îl primiţi încă, pentru că nu a fost dat, pentru că Eu nu am fost proslăvit. Aşa că, în Evanghelii primirea Duhului Sfânt nu putea face parte din tot procesul necesar pentru a deveni creştin. Cu alte cuvinte, Evangheliile sunt prea devremepentru studiul nostru. Sunt prea devreme înaintea morţii şi învierii lui Isus pentru ca noi să putem afla cum să devenim creştini.
Iar apoi, pentru scopul nostru, Epistolele şi Apocalipsa sunt prea târzii. Aşa că nu putem începe de acolo. De ce sunt prea târzii? Pentru că toate epistolele şi Apocalipsa au fost scrise pentru oameni care erau deja creştini. Aceasta face zadarnică orice căutare a unor instrucţiuni care să îţi spună cum poţi deveni creştin, pentru că ei erau deja creştini. De aceea nu găsim nimic în epistole despre cum ai putea deveni un creştin, pentru că ele au fost scrise celor care au fost născuţi din nou. Atunci, cu ce rămânem? Rămânem cu o carte, cartea Faptelor Apostolilor. Şi de aceea, această carte este aşa de importantă, este singura carte din Noul Testament care ne spune ceea ce au predicat apostolii în Biserica Primară şi la ce răspunsuri se aşteptau ei de la oameni. Aici putem să îi privim pe apostoli în mai multe situaţii concrete, putem să-i observăm făcând evanghelizare şi putem să auzim ceea ce au spus oamenilor curioşi care veneau să-i asculte.
De unde putem începe în Fapte să găsim care sunt stadiile naşterii din nou?
Toate considerentele prezentate mai sus ne-u arată că trebuie să începem cu cartea Faptelor Apostolilor ca să răspundem la întrebarea: cum poţi să devii creştin? Până acum am redus problema la această carte. În continuare, problema constă în a stabili: de unde putem să începem în această carte? Iar răspunsul este că putem porni de la orice descriere care este plină de detalii despre cum au devenit oamenii creştini.
Putem găsi aceasta în două locuri:
Unul este în capitolul 8 şi unul în capitolul 19 din Fapte. Unul ni-l arată pe Petru şi pe Ioan la lucru, iar celălalt ni-l arată pe Pavel la lucru.
Elementele de bază ale naşterii din nou
În cele două pasaje din Fapte găsim că apostolii au folosit în ambele ocazii patru paşi simpli şi în aceeaşi ordine, respectiv:
– pocăinţa de păcate – faţă de Dumnezeu Tatăl,
– credinţa – în Domnul Isus,
– botezul în apă, şi
– primirea Duhului Sfânt.
Acestea sunt cele patru subiecte care împreună constituie ceea ce se înţelege în Noul Testament că este o naştere normală din nou, sau a deveni creştin, sau a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, sau a avea viaţă veşnică. Toate acestea sunt expresii diferite pentru a descrie aceleaşi experienţe de bază a celor care au devenit creştini în Biserica Primară.
În aceste două pasaje din Fapte 8 şi 19 vedem mai întâi oamenii că s-au pocăit, apoi au crezut, apoi au fost botezaţi în apă, şi pe urmă au primit Duhul Sfânt. Aici avem o descrie a ceea ce trebuie să fie naşterea normală din nou a unui creştin.
În restul cărţii Faptele Apostolilor, autorul, respectiv doctorul Luca, singurul ne-evreu care a scris vreo parte din Biblie, nu le menţionează pe toate patru de fiecare dată. Nu ar fi plictisitor dacă ar face-o, dacă de fiecare dată când cineva ar fi convertit le-ar menţiona pe toate patru. De regulă el scoate în evidenţă unul dintre cele patru, în funcţie de ceea ce a fost mai remarcabil în acea ocazia.
De exemplu, într-o ocazie menţionează trei mii de oameni care au fost botezaţi odată. A fost un eveniment atât de remarcabil că l-a consemnat în carte. Dar nu menţionează că s-au pocăit sau că au crezut sau că au primit Duhul Sfânt. Poate însemna aceasta că ei au devenit creştini numai prin botez? Nu! Luca este un scriitor mult prea deştept ca să ne plictisească cu toate patru de fiecare dată. Aşa că uneori el menţionează pocăinţa ca fiind cel mai remarcabil aspect. Dar în alte situaţii el menţionează credinţa, alte ori scoate în evidenţă botezul şi uneori accentuează primirea Duhului Sfânt. De pildă, în cazul lui Corneliu, în Fapte 10, a fost subliniată primirea Duhului Sfânt. Corneliu şi cei din casa lui au primit Duhul Sfânt în mijlocul predicii lui Petru. Acest lucru a fost atât de remarcabil încât a trebuit menţionat. În final, dacă punem toate naraţiunile împreună, nu găsim excepţie de la cei patru paşi. Niciodată nu este nimic adăugat sau luat din aceşti patru paşi. Aşa se devenea creştin în Biserica Primară: s-au pocăit de păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, au crezut în Domnul Isus, au fost botezaţi în apă şi au primit Duhul Sfânt.
În naşterea din nou este implicată toată Dumnezeirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
Cel mai remarcabil aspect al primilor creştini a fost faptul că ei au început viaţa spirituală printr-o relaţie personală cu fiecare din cele trei persoane din Dumnezeire. De la început ei au ştiut că Dumnezeu este o Trinitate. În contrast cu aceasta, mulţi creştini din ziua de azi au început viaţa lor creştină şi fără cunoaştere şi fără relaţieconştientă cu Duhul Sfânt. Unii aşteaptă ani de zile înainte ca să intre în această relaţie, apoi se duc undeva la o întâlnire şi aud pentru prima dată despre Duhul Sfânt ca fiind o persoană care poate fi cunoscută şi primită în mod conştient. Aşa că ajung în cele din urmă să creadă şi să primească Duhul Sfânt, deosebind în mod precis această realitate. Iată de ce trebuie să le facem oamenilor de cunoscut chiar de la început despre cele trei persoane, să le spunem să se pocăiască înaintea Tatălui, să creadă în Fiul, să se boteze şi totodată să primească Duhul.
Unul dintre motivele pentru care bisericile actuale nu insistă asupra poruncii cu privire la primirea Duhului Sfânt este că acum ele spun oamenilor să îl primească pe Isus. Apostolii n-au făcut niciodată acest lucru. De ce? În momentul în care spui oamenilor să-L primească pe Isus, ignori a treia persoană a Trinităţii. În Biserica Primară o persoană nu a devenit creştină prin primirea lui Isus, ci prin primirea Duhului Sfânt pe care l-a promis Isus că-L va trimite după înălţarea la Cer. Erai creştin prin credinţă în Isus şi totodată prin primirea persoanei a Treia – Duhul Sfânt. Astfel, creştinii chiar de la început, au avut relaţia lor conştientă cu cele trei persoane ale Dumnezeirii.
Stadiile naşterii din nou sunt anticipate în Evanghelii
Un lucru foarte important! Modelul de iniţiere a vieţii creştine cu cele patru etape a fost anticipat în Evanghelii:
De exemplu, citiţi ceea ce a spus Ioan Botezătorul. El a spus oamenilor să se pocăiască, să creadă în Cel care vine după el, să fie botezaţi în apă şi că Cel care vine după el îi va boteza cu Duhul Sfânt. Aşa că Ioan Botezătorul a anticipat cele patru etape de iniţiere.
Totodată, învăţătura lui Isus conţine toate cele patru etape, dar fără a fi menţionate una după cealaltă. El a vorbit în mai multe ocazii despre pocăinţă, despre credinţa în El, despre botez şi a menţionat că într-o zi o să trimită darul Duhului Sfânt. În afară de aceasta, în perioada dintre învierea şi ridicarea Lui la cer, El a precizat cei patru paşi în poruncile pe care le-a dat apostolilor şi prin ei întregii Biserici. El le-a spus că ei aveau de făcut o lucrare care acoperă toate cele patru faze. Le-a spus să predice neamurilor pocăinţa, să predice Evanghelia ca oamenii să creadă în El, să boteze ucenicii în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi să aştepte la Ierusalim până când vor primi puterea Duhului Sfânt. Astfel, vedem că acest model cu patru etape a existat în Evanghelii, însă nu a avut încă înţelesul întreg pe care l-a avut mai târziu, dar există acolo.
Stadiile naşterii din nou sunt regăsite la Bisericile din epistolele Noului Testament
Dacă mergem apoi la epistole NT şi la cartea Apocalipsei, vom găsi toate cele patru etape, dar nu împreună. Când Pavel le scrie creştinilor face referire deseori la începutul lor. Uneori el le spune: nu vă aduceţi aminte cum v-aţi pocăit şi v-aţi întors, de la idoli, la Dumnezeul cel Viu? Uneori el le spune: nu vă aduceţi aminte cum aţi crezut în Isus? Alteori el le spune: nu vă aduceţi aminte că aţi fost botezaţi, iar când aţi fost botezaţi aţi fost îngropaţi cu El şi apoi înviaţi cu El? Alteori el le spune: vă aduceţi aminte cum aţi primit Duhul Sfânt? Aţi primit Duhul Sfânt prin credinţă sau prin facerea de fapte, conform Legii? Este important să observăm că ei au ştiut în mod sigur faptul că au primit Duhul Sfânt. Aşa că toţi aceşti patru paşi sunt întâlniţi şi în epistole.
Şi în una dintre epistole, sunt precizate toate cele patru etape apărând în ordinea corectă. Aceasta este în Evrei la capitolul şase. Acolo scriitorul, necunoscut, scria creştinilor evrei, şi le spunea: “Nu vreau să o luăm de la început din nou.” Acum ar fi trebuit să nu mai fiţi pruncii care se hrănesc cu lapte, ci să mâncaţi hrană tare. Nu vreau să mă întorc din nou la început, ca să vorbim despre pocăinţa de faptele moarte, despre credinţă, despre botez şi despre punerea mâinilor. El le-a spus că nu vrea să facă aceste lucruri din nou. Nu este semnificativ faptul că toate patru apar exact în aceiaşi ordine în care se întâmplă în Fapte şi în epistole?
În concluzie, în Noul Testament vedem un model de iniţiere a vieţii creştine cu patru etape care a fost practicat în Faptele Apostolilor, anticipat în Evanghelii şi presupus că s-a împlinit deja în epistole. Îi putem numi cei patru paşi spre libertate, spre a fi eliberat complet.
Ereziile ce decurg din accentuarea a unei singure etape a naşterii din nou
Este interesant să observăm ce s-a întâmplat în istorie, cum diferite curente religioase au accentuat una sau alta dintre aceste patru etape:
Acum cred că aţi auzit despre curentul liberal din viaţa bisericii. Aceştia nu sunt greşiţi cu totul. La început liberalii au pus, într-adevăr, foarte mult accentul pe pocăinţă. Curentul liberal al bisericii spune că trebuie să îţi schimbi atitudinile, să îţi schimbi felul de viaţă. Totuşi, mai recent, au avut tendinţa să se focalizeze mai mult pe probleme de nedreptate politică şi socială, în loc să fie focalizaţi pe imoralitatea personală. Dar trebuie să menţionăm că la momentul iniţial ei au pus accentul pe pocăinţă. Problema este că dacă aceasta este tot ce accentuezi deviezi spre mântuirea prin fapte. Tu te schimbi singur, ceea ce înseamnă să cazi în erezia mântuirii prin fapte. Dar este foarte bun accentul pus pe necesitatea pocăinţei, ca parte a naşterii din nou conjugată cu credinţa, botezul şi primirea Duhului Sfânt. Pocăinţa este o poruncă divină, obligatorie pentru a putea fi născut din nou şi pentru a fi un creştin în adevăratul sens biblic al cuvântului.
Curentul evanghelic din viaţa bisericii a pus accentul pe credinţă. Iar dacă îl întrebi pe un evanghelic de rând: ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? El va răspunde: crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit! Probabil că unii vor menţiona botezul în apă şi cel mai cert este faptul că nu se va menţiona primirea Duhului Sfânt. În general, toţi evanghelicii spun: crede doar! Aşa că aici accentul se pune pe credinţă.
Curentul sacramental al creştinismului pune accentul pe botez şi este întâlnit la curentele catolic, catolic-roman sau angli-catolic. Aici se spune că devii creştin prin botezul în apă. În general, ei spun că atunci când ai fost botezat ca bebeluş, atunci ai devenit creştin.
Curentul penticostal pune accentul pe pasul al patrulea, pe primirea Duhului Sfânt. În mod particular, de regulă, penticostalii învaţă despre existenţa a două primiri a Duhului. Una când ai crezut, şi încă una când primeşti botezul cu Duhul Sfânt, ca un fel de o a doua binecuvântare.
În general, toate aceste curente au pus mâna doar pe a patra parte a adevărului. Marea problemă care se iveşte când ai luat o parte din adevăr şi o prezinţi ca fiind adevărul întreg este că intri în erezie. Majoritatea ereziilorîncep prin luarea unei părţi din adevăr şi prin umflarea acestei părţi până ce devine „singurul adevăr”. Nu este tot adevărul că pocăinţa te face să devii creştin. Nu este tot adevărul că prin credinţă ajungi să fi creştin. Nu este tot adevărul că botezul te face să fi creştin şi nu este tot adevărul că primirea Duhului Sfânt te face creştin.
Teza susţinută în prezentul manual este că îmbinarea tuturor celor patru etape menţionate mai sus este absolut necesară pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ele sunt necesare pentru a fi mântuit, indispensabile (nu pot lipsi) pentru a intra în viaţa veşnică aici şi acum. Totodată, este un mare pericol în ceea ce fac diferitele curente religioase care iau o parte din adevărul Noului Testament şi îl fac să crească aşa de mare că nu mai poţi vedea pe celelalte trei. Dar, atunci când le vedem pe toate patru ca fiind şi lucrând împreună, abia atunci gândim ca apostolii din Noul Testament.
Importanţa şi prioritatea credinţei
Nu trebuie să trecem mai departe fără a sublinia că dintre cele patru, credinţa este cea mai importantă. În întreaga Scriptură ea primeşte cea mai multă atenţie şi stă la baza celorlalte trei.
Este greşit să spui că cineva se pocăieşte de păcatele sale, dar nu crede. Trebuie să auzi, să înţelegi şi să creziadevărul biblic despre Dumnezeu şi om. Abia după aceasta apare în suflet alarma faptului că fără Dumnezeu eşti pierdut. Numai durerea sufletească pentru faptele care-L ofensează pe Dumnezeul biblic şi te duc în iad – este pocăinţă. Numai pocăinţa care te întoarce cu toată fiinţa spre Dumnezeu este autentică. Care ar putea fi scopul pocăinţei dacă ea nu este adevărată? În mod similar, botezul conţine în esenţa sa credinţa pe care o aduci cu tine. În Coloseni capitolul doi se vede foarte clar faptul că botezul nu poate face nimic dacă nu crezi. În acelaşi timp, Apostolul Pavel, în Galateni capitolul trei, întreabă: cum a-ţi primit voi Duhul Sfânt? Răspunsul este: prin credinţă.
În concluzie, credinţa este cheia la toate patru. Trebuie să le vedem pe toate patru ca părţi ale credinţei. Când spunem că suntem justificaţi numai prin credinţă, asta nu înseamnă credinţă fără pocăinţă, nu înseamnă credinţă fără botez, nu înseamnă credinţă fără primirea Duhului Sfânt. Înseamnă acel fel de credinţă care le include pe toate patru. Este foarte periculos să spunem că suntem mântuiţi numai prin credinţă, dacă aceasta înseamnă că le lăsăm afară pe celelalte trei. Suntem mântuiţi de o credinţă care se pocăieşte, care se supune botezului şi o credinţă care primeşte Duhul Sfânt.
Convertirea şi înnoirea
În continuare, este important să analizăm două cuvinte care sunt cel mai des folosite în limbajul din ziua de azi cu privire la a deveni creştin. Aceste cuvinte se găsesc în Noul Testament. Primul este convertire, şi al doilea este cuvântul înnoire. Ce relaţie au aceste două cuvinte cu cei patru paşi (etape) pe care le-am menţionat? Unii oameni întreabă: la care dintre cei patru paşi se referă cuvântul convertire? Şi în mod similar: la care dintre cele patru etape se referă cuvântul înnoire? Vom arăta în continuare că prin cele două cuvinte se legă cei patru paşi împreună.
Din nefericire, este tot mai mult întâlnită tendinţa greşită de a se spune că naşterea din nou şi convertirea sunt unul şi aceeaşi lucru. Dar în Noul Testament nu sunt prezentate aşa. Sunt două cuvinte foarte diferite. Se mai poate observa în mod curent o confuzie şi în limbajul popular al mărturiilor unde apare tendinţa de a spune fie că am fost convertiţi, fie că am fost născuţi din nou, referindu-se la aceeaşi experienţă. De aceea, este important să vedem cum au fost folosite aceste două cuvinte în Biblie pentru că şi noi ar trebui să le folosim la fel. Numai atunci nu ne vom înşela sau rătăci, nici pe noi şi nici pe alţii.
Convertirea este o acţiune umană absolut necesară pentru întoarcerea la Dumnezeu
Primul lucru de care avem nevoie este să ne dăm seama că, în Noul Testament, în ce priveşte experienţa de bază ce stă la baza cuvântului convertire nu este ceva care face Dumnezeu în om. Este ceva ce trebuie să facă fiecarebărbat sau femeie. Totodată, este ceva pe care oamenii ori şi-o fac lor, ori o fac altora. Vorbind în mod radical, Dumnezeu nu converteşte pe nimeni. Ori mă convertesc eu pe mine, ori convertesc pe altcineva. Aceasta înseamnă să te întorci, să faci o întoarcere cu 180 de grade. Nu contează cât de mult sau de puţin timp îţi ia ca să faci întoarcerea. Unii cascadori din Hollywood pot să întoarcă maşina pe loc, o întoarcere spectaculoasă. Iar unele convertiri umane fac o întoarcere spectaculoasă şi au o mărturie bună. Dar voi poate v-aţi întors mult mai încet, în câteva etape. Aspectul cel mai important al convertirii constă în faptul că dacă până la un moment dat mergeai într-o anumită direcţie, acum te-ai întors, în sens opus, şi mergi hotărât în direcţia nouă. Cum se întâmplă acest lucru? Ori tu te convingi pe tine să te întorci, ori convingi pe altcineva să se întoarcă. Ori te întorci pe tine, ori întorci un frate de la rătăcirea căii lui.
În continuare, în acest manual, se va folosi cuvântul convertire numai pentru experienţa care se întâmplă în noi ca acţiune a noastră sau a altora asupra noastră, nu ca o acţiune a lui Dumnezeu în om. Adică, ori mă convertesc pe mine şi mă întorc, ori te conving pe tine să te întorci. Este un act uman de întoarcere.
Acum, întrebarea este: la care din cele patru etape se referă cuvântul convertire? Răspunsul este că la toate cele patru, pentru că toate patru în Noul Testament sunt la modul imperativ. Ni se porunceşte să ne pocăim, ni se porunceşte să credem, ni se porunceşte să ne botezăm, ni se porunceşte să primim Duhul Sfânt. Mă convertesc când mă pocăiesc, când cred, când sunt botezat şi când primesc Duhul Sfânt, iar ca rezultat, mă întorc în direcţia opusă. Aşa că toate patru sunt acţiuni umane. Din aceste considerente trebuie să înţelegem convertirea ca o acţiune umană cu patru etape distincte prin care ne întoarcem total la Dumnezeu. Pentru că avem de a face cu o poruncă divină, convertirea este o acţiune de care este responsabil fiecare om. La aceasta se aşteaptă Dumnezeu de la fiecare om care doreşte să devină creştin.
Naşterea din nou este acţiunea lui Dumnezeu
Acum apare un element surpriză. În Noul Testament, toate cele patru etape ale naşterii din nou sunt şi acţiuni ale lui Dumnezeu. Ni se spune că Dumnezeu ne dă pocăinţa. Ni se spune despre credinţă că este un dar de la Dumnezeu. Ni se spune că Dumnezeu ne spală păcatele prin botez. Iar apoi, că Dumnezeu este acela care toarnă Duhul peste mine. Aici avem de a face cu un lucru uimitor. Pe de o parte – pocăinţa, credinţa, botezul şi primirea Duhului – sunt acţiuni ale omului care au loc la convertire. Iar, pe de altă parte – toate acestea – sunt acţiunile lui Dumnezeu specifice naşterii din nou. Aşa că la fiecare etapă – eu fac ceva şi Dumnezeu face ceva – sunt amândouă împletite în minunea naşterii din nou!
În acestă zonă a experienţei creştine au apărut în teologie doi termeni specifici: calvinist şi armenianist(provenind de la numele celor care le-au susţinut pentru prima dată, respectiv Jean Calvin şi Armenius). Se poate ca termenii aceştia să nu însemne nimic pentru tine. Dar din punct de vedere practic nu pot fi ocoliţi. Toţi ajungem să ne lovim cu problemele ridicate de ei. Calviniştii cred că Dumnezeu face totul – El dă atât voinţa cât şi înfăptuirea, iar armenienii cred că noi facem totul – noi ne dăm toate silinţele. Este forma cea mai simplificată şi cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Calviniştii pun accentul pe activitatea lui Dumnezeu în noi, iar armenienii pe activitatea proprie a oamenilor pentru a fi mântuiţi.
Să vă prezint un caz autentic. A venit cineva să mă asculte cum predic. La sfârşit a venit şi m-a întrebat: tu de care eşti? Eşti calvinist sau armenianist? Eu i-am spus: ei bine, m-ai auzit mai mult de trei luni predicând, aşa că ar trebui să ştii. Nu ştiu – a răspuns el! În unele duminici mă duc acasă şi mă gândesc că eşti un bun calvinist. Iar duminica următoare predici ca un armenianist. Sunt foarte nedumerit! I-am răspuns – nu ar trebui să fii, deoarece ştii răspunsul. Iar el a spus: nu, nu ştiu, ce eşti? Atunci i-am spus că sunt amândouă. Pentru că în Noul Testament se întâlnesc amândouă. Este o cooperare frumoasă între activitatea lui Dumnezeu şi activitatea mea. Când eu mă pocăiesc – Dumnezeu îmi dă pocăinţă, când eu cred Dumnezeu – El îmi dă credinţă. Când mă botez – Dumnezeu mă spală, mă face curat. Când primesc Duhul – Dumnezeu îşi toarnă Duhul Sfânt peste mine. Aşa că cele două coexistă:convertirea ca acţiune a omului şi înnoirea ca acţiunea lui Dumnezeu în om.
Înnoirea nu este un eveniment instantaneu, ci un proces
Încă un lucru foarte important despre înnoire. Există ideea greşită că înnoirea, sau naşterea din nou trebuie să se întâmple instantaneu. Dacă este adevărat, atunci trebuie să ne uităm la cele patru etape şi să întrebăm: la care punct din procesul acesta are loc momentul de reînnoire? Calvinistul spune că are loc înainte de primul pas, pentru că nu le poţi face pe celelalte fără a fi născut din nou. Armenianistul spune că are loc între numărul doi şi trei, se întâmplă după ce crezi şi înainte de a fi botezat. Catolicii spun că se întâmplă la momentul botezului, chiar dacă botezul este înaintea celorlalte. Toate aceste concepţii sunt greşite, pentru că presupun înnoirea ca fiind un miracolinstantaneu, dar studiaţi cuvântul înnoire din Biblie şi veţi găsi că de fiecare dată se referă la un proces, cu un număr de etape care trebuie să fie parcurse. Nu este un eveniment instantaneu, este un proces, aşa după cum naşterea fizică este un proces. Aşa cum nu putem spune despre naşterea fizică: acesta este momentul în care s-a născut copilul! – tot aşa nu putem spune despre naşterea spirituală: acesta este momentul în care s-a născut creştinul! Ceea ce poţi spune în final este că procesul de naştere s-a terminat. Copilul a fost născut şi este plin de viaţă. Ar trebui să fim mult mai îngrijoraţi de viaţa creştinilor care trăiesc şi doar de naşterea lor. Înţelegeţi ce vreau să spun? Pentru cănaşterea este numai începutul vieţii. Cea mai importantă parte din ceea ce înseamnă a fi creştin nu este numai a finăscut din nou, ci a fi viu şi nu mort. Să fii viu în Împărăţia lui Dumnezeu şi în Spirit. Iar dacă ai de gând să trăieşti în Împărăţia lui Dumnezeu ai nevoie de toate cele patru etape. Ai nevoie de o convertire completă, de o naştere completă şi de o înnoire completă. Aceasta este teologia de bază susţinută de Noul Testament pentru a deveni creştin.
Convertirea cere mai multă acţiune umană, regenerarea necesită mai multă acţiune divină
Putem face o schemă grafică pentru a ilustra împletirea celor patru faze.
Pocăinţă Credinţă Botez în apă Botezul cu Duhul Sfânt
|
Acţiunea lui Dumnezeu
Regenerare
|
Acţiunea omului
Convertire
Avem aici un grafic ce conţine patru părţi, care reprezintă cele patru etape discutate mai sus, respectiv pocăinţa, credinţa, botezul şi primirea Duhului Sfânt. Până acum am văzut că aceste patru etape sunt lucrarea lui Dumnezeu, care înseamnă de fapt înnoirea. Totodată, există o acţiune a omului, prin care omul se întoarce la Dumnezeu, adică seconverteşte. Toate acestea nu sunt la modul indicativ (ca posibile, reale şi realizabile), ci la modul imperativ (poruncitor). Aceasta înseamnă că aceste patru lucruri ne spun la modul imperativ să facem ceva, iar la indicativ ne spun ce este posibil să facă Dumnezeu celor care-L cred. Un lucru interesant este că dacă numeri de câte ori este numit fiecare stagiu în Noul Testament, şi pui apoi întrebarea: la care parte se referă, la partea omului sau a lui Dumnezeu? – obţinem o anumită structură. De exemplu, dacă vom căuta textele despre pocăinţă, majoritatea se adresează omului. Dumnezeu porunceşte omului să se pocăiască şi nu sunt decât două texte despre Dumnezeu dăruind pocăinţa. Când ajungem la credinţă, sunt mai multe texte despre Dumnezeu care dă credinţă şi nu aşa de multe despre om crezând. Când ajungem la botez, majoritatea textelor sunt despre ceea ce Dumnezeu face pentru tine prin botez, iar textele care se referă la ceea ce faci tu prin botez sunt în minoritate. Iar când ajungem la primirea Duhului Sfânt aproape toate textele se referă la ceea ce face Dumnezeu în om, iar acţiunea omului pentru primirea Duhului este o parte minoră. Aşa că este o mişcare, respectiv o descreştere de la o contribuţie majoră a omului la mai puţin, şi o creştere de la o contribuţie mică a lui Dumnezeu la mai mult. Aceasta arată că în cadrul procesului de a fi născut din nou, este din ce în ce mai puţin aport din tine, şi din ce în ce mai mult din Dumnezeu. Din aceste considerente, textele despre convertire se referă la stagiul unu şi doi din grafic, iar textele despre înnoire se referă mai mult la stagiul trei şi patru.
Acum apare, într-o nouă lumină, ceea ce a spus Domnul Isus – că trebuie să te naşti din nou din apă şi din Duh! – Nu vi se pare interesant? Să reţinem că la începutul naşterii din nou accentul se pune pe tine şi pe convertirea ta. Dar, când ajungi spre sfârşit, accentul se pune pe lucrul lui Dumnezeu de a-ţi da naşterea, înnoirea.
Structura celor descrise mai sus ne îndreptăţesc să spune că, în general, când vorbim despre înnoire, ar trebui să ne gândim la acestea: la botez şi la primirea Duhului Sfânt. Când vorbim despre convertire ar trebui să ne gândim la acestea: la pocăinţă şi la credinţă. Aceasta înseamnă sfârşitul vieţi tale vechi şi începutul unei vieţi noi, iar aceasta este esenţa naşterii normale din nou: o schimbare, o transformare în sensul înnoirii, a dobândirii crescânde a naturii divine.
În continuare, vom analiza pe rând cele patru stadii ale naşterii din nou.
Pocăinţa este primul pas pentru a intra în Împărăţie
Înaintea lui Dumnezeu, pocăinţa este întotdeauna primul pas pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Tragedia este că astăzi foarte mulţi oameni devin creştini fără să se pocăiască, până acolo că Dumnezeu trebuie să le spună creştinilor să se pocăiască. Nu ar trebui să le mai spună creştinilor să se pocăiască. Biserica ar trebui să spună lumii să se pocăiască. Însă, după cum bine ştiţi, Dumnezeu trebuie să le spune creştinilor din toate Bisericile să se pocăiască, şi să facă ce trebuiau să facă cu mulţi ani în urmă; dar, indiferent de evoluţia istorică a lucrurilor, pocăinţaeste primul pas.
Pocăinţa este mai mult decât o durere pentru eşecurile vieţii
Ce înseamnă să te pocăieşti cu adevărat? Majoritatea oamenilor cred că este o problemă ce ţine de sentimente, de lacrimi, de a-ţi părea rău pentru ce ai făcut greşit. Cu toate acestea, se poate să aibă loc numai un regret, ceea ce nu însemnă că a avut loc fenomenul pocăinţei reale. Mulţi oameni au sentimente de regret pentru felul nedrept în care au trăit. Aş fi foarte surprins dacă ar fi cineva aici care să nu regrete unele decizii făcute de a lungul vieţii, iar sentimentele de regret sunt pentru ceea ce ţi-ai făcut singur. Ceea ce ai făcut cu viaţa ta şi cu deciziile tale. Apoi sunt unii oameni care au sentimente puternice de părere de rău, de remuşcări, şi remuşcările sunt sentimentele pe care le ai pentru ceea ce ai făcut altora. Îmi amintesc de un om pe care l-am întâlnit şi care suferea de o boală venerică datorată felului lui de a trăi. Chiar şi fiica lui a luat această boală de la el, iar el era plin de remuşcări, de păreri de rău, văzând ce a făcut altcuiva. El a avut sentimente de adânci remuşcări, dar asta nu este pocăinţă.
Pocăinţa este durerea separări de Dumnezeu datorită păcatelor
Pocăinţa este părerea de rău pe care o simţi pentru ceea ce ai făcut lui Dumnezeu. Este ceva unic, foarte diferit de regret şi de remuşcări. Dintr-o dată îţi dai seama că pe Dumnezeu l-ai rănit cel mai mult, aşa cum fiul risipitor a realizat că nu numai pe tatăl lui l-a rănit. El a spus: „Tată am păcătuit împotriva ta şi împotriva cerului”. La un moment dat îţi dai seama de dimensiunea aceasta a cerului. Atunci realizezi că pe Dumnezeu l-ai ofensat cel mai mult, că ai încălcat legile Lui, că ai refuzat dragostea Lui, că L-ai provocat la mânie, că meriţi să fii judecat şi că ai nevoie de mila Lui. Când această dimensiune a cerului intră în ecuaţie, se întâmplă ceea ce Pavel numeşte: întristarea după voia lui Dumnezeu care duce la pocăinţă. Numai simplul regret şi părerea de rău nu te conduc înspre pocăinţă. Cain s-a căit amar pentru ceea ce i-a făcut lui Abel, dar nu s-a pocăit. Aceasta a fost doar un simplu episod de viaţă fără nici o schimbare în bine de situaţiei.
Pocăinţa schimbă din temelie gândirea, cuvintele şi faptele omului
Acum vreau să vă spun că pocăinţa trece prin trei etape, determinate de cele trei elementele esenţiale din om, respectiv: gândul, cuvântul şi fapta, de aceea pocăinţa ia timp. Nu poţi să conduci pe cineva prea bine la pocăinţă în 5 minute, la sfârşitul unui serviciu religios, când se grăbeşte să nu piardă autobuzul. Nu-i suficient să le cerem să spună doar rugăciunea păcătosului: – “Doamne Isuse îmi pare rău de păcatele mele, te invit în viaţa mea, Amin!”. Aceasta nu este pocăinţă. Mă îndoiesc, în modul cel mai serios, că cineva se poate pocăi aşa, în grabă, şi tratând lucrurile la general, fără a intra în detalii.
Probabil că ştiţi mărturisirea generală de păcate care este folosită în bisericile anglicane în fiecare duminică: “Am lăsat nefăcute lucrurile care trebuiau făcute, şi am făcut lucrurile pe care nu ar fi trebuit să le fac, şi nu este nimic bun în noi”. Aceasta produce păcătoşi mizerabili, nu-i aşa? Totodată, aceasta produce o sumedenie de congregaţii mizerabile. Ar trebui să fim sfinţi fericiţi, nu păcătoşi mizerabili. Acesta este neajunsul şi consecinţa unei confesări făcută cu caracter general. Omul nu se gândeşte în mod specific la ce a făcut, sau ce n-a făcut? Este ceva de genul semnării unui cec gol! Pocăinţa nu poate fi aşa. Întotdeauna pocăinţă te face să te se căieşti de anumite păcate specifice. Nu poţi să te pocăieşti de păcate generale, ci specifice. Poţi să te pocăieşti în mod concret de asta, şi asta şi asta. Iar aceasta include cele trei etape pe care le-am menţionat.
Pocăinţa schimbă modul de gândire al omului, în felul în care gândeşte Dumnezeu
În primul rând pocăinţa include răzgândirea sau schimbarea gândirii tale cu privire la anumite lucruri şi să începi să vezi lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu şi sunt prezentate în Scriptură. Atunci când faci aceasta ajungi la două concluzii:
– Pe de o parte, acum înţelegi foarte bine că Dumnezeu este o persoană mult mai bună decât ai crezut tu că este!;
– Pe de altă parte, realizezi că tu eşti o persoană mult mai rea decât ai crezut că eşti!
De regulă, înainte de pocăinţă este invers. Când un necredincios se gândeşte la Dumnezeu, el crede că Dumnezeu este nedrept, iar el este drept. Aceasta înseamnă că el se vede pe sine mai bun decât Dumnezeu. Dacă ar fi el în locul lui Dumnezeu nu ar trata aşa lucrurile. – Aţi observat aceasta? Ce mare este numărul oamenilor care spun: De ce a făcut Dumnezeu aceasta? De ce Dumnezeu nu face cutare lucru? De ce permite aceasta? De fapt, ei spun că ştiu lucrurile mai bine decât Dumnezeu, şi că dacă ei ar conduce universul ar putea-o face mai bine decât El. Astfel, fiecare se consideră pe sine că este o persoană mai bună decât Dumnezeu. Ei spun că El face greşeli pe care ei nu le-ar face. Îi tratează pe oameni într-un fel pe care ei nu l-ar face. În esenţă, aceasta este ceea ce spun prin atitudinea lor: se apreciază a fi o persoană mai bună decât El. Când te pocăieşti gândurile tale sunt schimbate total, iar când apuci să priveşti o rază a Sfinţeniei şi a Purităţii Lui, începi să îţi dai seama cât de murdar eşti. Atunci începi să ai o părere mult mai modestă despre tine. De fapt cu cât îl vezi pe Dumnezeu mai mare, cu atât te vezi pe tine mai mic.
Pocăinţa este o schimbare totală a minţii. Cuvântul grecesc „metanoeo” înseamnă să te răzgândeşti. (Meta = schimbare sau după; noeo = minte, intelect), să te gândeşti din nou la felul în care ai trăit. Când începi să te gândeşti în felul lui Dumnezeu, înseamnă că îţi schimbi felul de gândire. Este o schimbare a felului tău de gândire, în felul în care gândeşte Dumnezeu. Atunci îţi dai seama, nu numai că faptele tale rele sunt destul de oribile, dar este uimitor că începi să îţi dai seama că şi faptele tale bune sunt ofense la adresa lui Dumnezeu. Este ca un şoc pentru mulţi când realizează în mintea lor, că cele mai bune lucruri făcute de ei vreodată nu sunt destul de bune în comparaţie cu desăvârşirea care este în Dumnezeu. Atunci înţelegem că trebuie să ne pocăim, şi de păcatele noastre, dar, şi de sfinţenia noastră. Că atât faptele noastre rele, cât şi cele bune, trebuie să fie şterse. Desigur, asta este o mare revoluţie. Majoritatea oamenilor cred că pocăinţa acoperă numai faptele cele rele. Dar, în Biblie pocăinţa se referă şi la faptele bune pe care le-ai făcut, care nu mai sunt atât de bune când le priveşti cu ochelarii desăvârşirii.
Lăsaţi-mă să vă dau două texte din biblie care sunt puţin cam tăioase pentru o adunare creştină, dar aşa este Biblia, o carte tăioasă. Din nefericire limbajul Bibliei a fost tradus în limba Engleză pentru adunări politicoase, însă în evreieşte şi în greacă este o carte cu picioarele pe pământ. Să luăm un pasaj biblic pentru femei. Ele îl vor putea înţelege mai bine. Isaia a spus: toate faptele noastre bune sunt ca o cârpă menstruală, bune de aruncat. Aşa te simţi faţă de faptele tale bune când ajungi să gândeşti în felul lui Dumnezeu. Textul următor este pentru bărbaţi. Pavel, care a păzit nouă din cele zece porunci, spune în Filipeni capitolul trei, când mă uit la poruncile pe care le-am păzit, nu pe cele pe care le-am călcat – le consider ca un gunoi. Acolo, în original, el spune că mă simt ca un băiat mic care s-a uşurat în oală, o ridică în sus şi spune: – “Uite ce am făcut!”. El foloseşte un cuvânt grecesc realist pentru excreţia umană, pentru care avem un echivalent bine cunoscut în fiecare limbă. Asta este Biblia! Cu alte cuvinte îţi dai seamacă faptele tale bune sunt la fel de departe de standardul lui Dumnezeu ca faptele rele. Tot ce poţi să faci este să le laşi pe toate în urmă şi să spui: nu am nimic de adus, vin cu mâna goală, şi mă încred în crucea Ta! Aceasta înseamnă să te cunoşti cu adevărat.
Îmi place povestea aceea, despre un predicator bătrân de la o plantaţie cu sclavi, din sudul Americii. El predica despre fiul risipitor şi spunea: Şi-a dat jos haina şi a aruncat-o, şi şi-a dat jos cămaşa şi a aruncat-o, şi şi-a dat jos vesta şi a aruncat-o, iar apoi fraţii mei, şi-a revenit în fire. Adică era gol! Să îţi revii înseamnă să dai jos toate învelişurile şi să îţi dai seama de starea ta adevărată. Constaţi cu durere că, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât te simţi mai rău. Cu cât îţi dai seama mai mult cât de bun este El, cu atât mai mult îţi dai seama cât de rău eşti tu. Când înţelegi şi gândeşti în felul acesta ai făcut primul pas major, dar, schimbarea gândirii nu este sfârşitul pocăinţei. Gândul trebuie să fie urmat de cuvânt.
Pocăinţa conduce la mărturisirea responsabilă a păcatului şi renunţarea la el
Pasul al doilea este cuvântul care exprimă starea lăuntrică a pocăinţei. Aceasta înseamnă în primul rând sămărturiseşti păcatele. Protestanţii, ca o reacţie la practica catolică a confesiunii stereotip, au neglijat confesarea. Dacă te-ai fi dus la Ioan Botezătorul şi l-ai fi rugat să te boteze, el ţi-ar fi spus: înainte să intri în apa botezului fă o mărturisire publică a păcatelor tale. Şi a insistat să se facă. Căutaţi în tot Noul Testament să vedeţi de câte ori se spune să vă mărturisiţi păcatele unii altora. În ce mă priveşte, am descoperit că este terapeutic ca, în timp ce sfătuiesc pe un nou convertit, să-l fac să numească punctual păcatele care vrea să îi fie iertate. Aceasta face două lucruri pentru el. În primul rând, îl ajută să fie responsabil pentru anumite lucruri. Vine cineva la mine şi îmi spune aş vrea să devin creştin. O, vrei să ai păcatele iertate? – „Da”. – Vrei să fi mântuit de păcatele tale? – „Da”. Atunci spune-mi de care păcate vrei să fii iertat. Am observat că atunci începe pocăinţa. În al doilea rând, este faptul că atunci când le spune pe nume le scoate la lumină. Inima mea întotdeauna sare de bucurie când cineva îmi spune în situaţia aceea: “Nu am mai spus asta înainte la nimeni”. Am ştiut că o să fie o eliberare în orice moment. Este scoasă la lumină, iese afară. Numai faptul de a o spune realizează ceva. Şi atunci devine specific. Doamne, eu am greşit cu asta, şi asta, şi asta! În Noul Testament nu există o mărturisire generală de păcat. Sunt numai mărturisiri de păcate, la plural, o listă. Este folositor să faci acea persoană responsabilă. Când mărturiseşti nu poţi să invoci scuze. Nu poţi spune nu a fost vina mea, pentru că a face o mărturisire (confesare) înseamnă să spui că a fost vina ta, alegerea ta.
Lăsaţi-mă să spun ceva care poate fi înţeles greşit. În vremurile în care trăim se vorbeşte adesa despre vindecarea lăuntrică. Şi am observat că oamenii preferă vindecarea lăuntrică în locul iertării, pentru că iertarea cere pocăinţă, şi este atât de uşor să dai vina pe altul pentru greşelile tale, să spui că este vina părinţilor mei şi a ceea ce ei mi-au făcut, sau a ceea ce mi s-a întâmplat când am fost copil. În acest caz spui doar: că am nevoie de vindecare şi nu că am nevoie de iertare, dar ascultaţi-mă! Noi nu suntem rezultatul lucrurilor care ni s-au întâmplat, noi suntemrezultatul lucrurilor pe care le-am făcut ca răspuns la ceea ce ni s-a întâmplat. Sunt alegerile pe care le-am făcut careacţie la evenimentele care au avut loc şi care la rândul lor ne-au determinat apoi pe noi să fim ceea ce suntem. Putem să spunem că suntem ceea ce suntem pentru că la puncte cruciale din viaţa noastră am ales o cale care ne-a condus la acest caracter. Noi toţi suntem rezultatul alegerilor noastre. De exemplu, dacă sunt plin de amărăciune este pentru că am ales să fiu ofensat, în loc să iert. Iată de cred eu că cei mai mulţi oameni au nevoie mai mare de pocăinţă decât de vindecare. Desigur, există şi vindecare, dar ea îşi are locul ei. Duhul Sfânt te poate duce în trecut şi poate să rezolve o problemă veche. Dar, nu vindecarea lăuntrică este nevoia primordială a omenirii, ci pocăinţa care permite lui Dumnezeu să ne ierte. Este foarte important să tratezi oamenii ca fiind răspunzători pentru ceea ce au făcut. Aceasta înseamnă să îi tratezi cu demnitate omenească. Ei nu sunt un câine Pavlovian. Îi spui cuiva că este o fiinţă umană, că are voinţa de a alege, că ei au ales. Am auzit bărbaţi spunând la judecată: am căzut în anturaj rău!Niciodată nu am auzit un om să spună eu am ales aceast anturaj. Numai că am căzut în aceasta. Dar noi alegem prietenii noştri, noi alegem ce companie ţinem, noi alegem ambiţiile pe care le avem, noi am ales în trecut şi noi alegem în prezent. Când aleg să-mi mărturisesc păcatul recunosc că eu am ales greşit, că eu sunt responsabil. Acesta este începutul ridicării unei persoane la demnitatea unei fiinţe umane responsabilă. Iar faptul că îi ajutăm să o pună în cuvinte este foarte important. Dacă ne mărturisim păcatele, nu păcatul, dacă ne mărturisim păcatele noastre, ceea ce înseamnă să le numim unul câte unul, la fel cum facem cu binecuvântările, atunci El este credincios şi drept să ne ierte păcatele, şi sângele Lui ne păstrează curaţi. O promisiune frumoasă!
Pe lângă mărturisirea păcatelor, care este o parte din „cuvintele” de pocăinţă, este important ca pentru unele păcate să cerem persoanei să renunţe la acele lucruri. Să spună în cuvinte înaintea lui Dumnezeu: Am terminat cu aceasta! Nu mai mă întorc înapoi la lucrul acesta! Renunţ la tot ce-i păcat! Ştiţi că, pe vremuri, la botez li se cerea candidaţilor să renunţe la lume, firea pământească şi la diavolul. Şi să spună în public că nu mai au nimica de a face cu stăpânii aceştia falşi, să îi denunţe şi să renunţe la ei.
Pocăinţa sfinţeşte caracterul omului
Acum vine partea grea a pocăinţei, este vorba de fapte. Avem aici o parte a pocăinţei de care mulţi oameni nu îşi dau seama. Aceasta ia timp. Pocăinţa începe cu gândirea, apoi iese afară prin cuvinte, dar trebuie să urmeze faptele. Vă dau două texte. Ioan Botezătorul, dacă cineva venea la el şi vroia să fie botezat, el spunea: fă fapte vrednice de pocăinţă şi am să te botez! Ei îl întrebau: ce vrei să spui? Ei bine – spunea el – dacă ai prea multe haine, dă din ele la cei ce nu au. Dacă trişezi cu finanţele, pune-ţi documentele fiscale în ordine. Dacă intimidezi pe cineva din pricina faptului că ai putere peste ei, nu o mai fă. Şi apoi, dacă aveţi cele necesare pentru viaţa de toate zilele, fiţi mulţumiţi cu salariile voastre. Unde sunt predicatorii care mai predică în ziua de astăzi aceasta? Să o predice învăţătorilor, să o predice infirmierelor. Nu o predicăm pentru că nu predicăm pocăinţa. Dar aceasta este pocăinţă practică: fii mulţumit cu salariul pe care îl ai! Pe câţi din cei care sunt botezaţi la biserica dumneavoastră îi întrebaţi dacă sunt mulţumiţi cu salariile lor? Râdem nervoşi pentru că ştim foarte bine că îi punem numai să repete o confesiune generală şi rugăciunea păcătoşilor, fără să-i aducem la realitate.
Apostolul Pavel a spus: nu m-am împotrivit vedeniei cereşti! Care a fost această vedenie cerească la care Pavel nu s-a împotrivit? Mă întreb dacă ştiţi! Am predicat pocăinţa neamurilor ca să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţă. Iar munca lui Pavel a fost o strădanie pentru a-i face pe oameni să dovedească prin fapte pocăinţa lor. Cred că ar trebui să nu îi mai botezăm pe oameni pe baza tradiţiei confesionale, ci pe baza dovezilor de pocăinţă. Lăsaţi acum gândul acesta să vă pătrundă! Zacheu, când s-a dus Domnul Isus în casa lui ca să mănânce, a spus: am înşelat oamenii, dar de acum încolo nu am să mai înşel pe nimeni şi toate conturile mele o să le păstrez cinstite. Nu a spus aceasta? El a spus că o să dea înapoi cu dobândă la toţi cei pe care i-a înşelat, de patru ori mai mult. În urma acestor alegeri, Isus a spus: astăzi a intrat mântuirea în casa asta! Să te pocăieşti înseamnă să repari trecutul. Nu poţi să repari toate păcatele, dar unele pe care Domnul ţi le va arăta vei putea.
Am predicat în capitala unei ţări, în Sala parlamentului, la membri din amândouă partidele. Iar, după timpul petrecut împreună, care a fost destul de încins, unul dintre politicienii lor faimoşi, în timp ce ieşea afară, mi-a şoptit: mă duc acasă ca să îmi completez actele de taxă din nou! Inima mea a tresăltat de bucurie. Nu au fost lacrimi, dar a fost pocăinţă. A început să gândească în felul lui Dumnezeu, şi a spus-o în cuvinte. Iar acum mergea acasă ca să îşi recompleteze formele de impozit. Aşa se vede cine este real. Aceasta este pocăinţa. Fapte de pocăinţă, trebuie să faci ceva. Repararea trecutului aduce prezentul la o concluzie bună, este tăierea cordonului ombilical care te leagă de împărăţia Satanei. A fost legat, iar acum este eliberat.
S-ar putea să fie un lucru negativ care cere distrugerea anumitor lucruri. Pentru că ultima dată când am fost la o campanie de evanghelizare a trebuit să sfătuiesc pe cineva să îşi ardă şorţul de francmason – pe care l-a ars! Iar uneori avem nevoie să facem o astfel de nimicire a lucrurilor care ne-au legat. La Efes, în Fapte 19, se spune că ei au ars cărţi de ocult care valorau mii de dolari. Toate acestea fac parte din faptele de pocăinţă. Iar aceasta a fost atât de mult neglijat în predicile noastre că nu este de mirare că Domnul trebuie să spună creştinilor să se întoarcă înapoi la faptele de pocăinţă. Dar când o fac urmează o eliberare mare.
Am predicat într-un mare oraş trei nopţi la rând în sala teatrului local. În a doua seara, la sfârşit, a venit o fată să vorbească cu mine. Ea era foarte supărată, avea faţa umflată de plâns şi tremura. În cele din urmă mi-a spus: O, domnule predicator, mă supăraţi! Eu vreau să fiu creştină, am încercat să devin o Creştină! M-am dus în faţă la toate întâlnirile evanghelice din oraş din ultimele 18 luni, până şi la cruciada lui Luis Palau. Dar nu s-a schimbat nimic, nu s-a întâmplat nimic. Am semnat cartonaşe, am fost sfătuită, am făcute clase şi nu s-a întâmplat nimic. Am început să mă îndoiesc şi să mă întreb dacă nu cumva creştinismul nu este adevărat. Dar încă doresc să devin creştină. Ce faci cu o fată ca asta? M-am uitat în ochii ei şi am întrebat-o: – Cu cine locuieşti? Ea a răspuns: – Cu un băiat tânăr. Am întrebat-o: – Sunteţi căsătoriţi? – Nu! – Trăiţi ca şi cum aţi fi căsătoriţi? –Da! – De ce nu sunteţi căsătoriţi? – Pentru că el nu crede în căsătorie şi spune că nu este decât o hârtie legală. Atâta timp cât ne iubim, asta este tot ce este important. Am spus: Ei bine, ai o decizie foarte grea de făcut. Aş vrea să pot să o fac eu pentru tine, dar nu pot. Tu trebuie să o faci. Trebuie să decizi cu care om vrei să trăieşti. Cu băiatul acela tânăr sau cu Isus. S-a enervat foarte tare. Apoi, a zis: – Nimeni altul nu mi-a spus că trebuie să fac aceasta! Am răspuns: – Dar tu mi-ai spus că nu ai avut nici un rezultat cu nimeni altul. I-am spus că Isus nu intră cu nici un chip într-un aranjament ca al tău, tu trebuie să decizi. Dacă asta ar fi fost numai o poveste, v-aş spune că a căzut în genunchi, a mărturisit păcatul şi a fost mântuită. Dar nu este o poveste, ci este ceva care s-a întâmplat cu adevărat. Hai, să vă spun ce a făcut. A alergat afară din adunare plângând cu amar. Şi m-am gândit la fata aceasta de multe ori. Ştim cum s-a simţit Isus cu tânărul bogat care nu vroia să renunţe la banii lui. Ştiţi care a fost problema? Toţi cei care au vorbit cu fata aceea i-au spus să creadă în Isus. Nu au început cu pocăinţa. – Vedeţi? Şi nu putea să înainteze. De multe ori asta este problema. Am început cu pasul al doilea – Crede în Isus!
Isus, Ioan Botezătorul şi Petru în ziua de Rusalii, toţi au început cu cuvântul pocăinţă. La nivel practic ca să ajuţi pe cineva să se pocăiască trebuie să-l ajuţi să facă trei lucruri. Primul lucru pe care trebuie să-l ajutăm să facă este să-l conştientizăm că este necesar să fie serios. Pentru că pocăinţa este un lucru serios. Nu poate fi luată uşuratic. Este ceva similar cuvintelor folosite la un serviciu de căsătorie: în căsătorie nu se intră ca într-un joc, cu inima uşoară! Niciodată nu putem spune că nu-mi mai aduc aminte de cuvintele rostite. Ştiu că le-am spus! Atunci, cum ajutăm pe cineva să fie serios?
Pocăinţa presupune seriozitate faţă de Dumnezeu şi faţă de destinul tău etern
Mă îndoiesc dacă ar putea fi serioşi dacă frica nu ar intra în relaţie. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Şi trebuie să îi ajutăm pe oameni să le fie frică de Dumnezeu ca să fie serioşi. Felul cel mai bun de a face aceasta este să le arăţi unde vor ajunge dacă continuă în felul lor de viaţă, iar, cuvântul cel mai bun pe care l-am găsit ca să îi ajut pe oameni este cuvântul pierit sau pierdut. Am spus, îţi dai seama ce înseamnă să fii perisabil, stricat? Acum cuvântul acesta înseamnă acelaşi lucru în orice limbă.
Să luăm un exemplu, dacă ai un termos stricat, ce mai ai? Mai este sau nu mai este un termos? Arată ca unul bun, dar nu-i aşa. Am putea spune că termosul este perforat şi nu mai poate să ţină apă, dar mai este încă un termos. Când un termos este stricat, este pe cale de a pieri, nu mai poate fi folosit pentru scopul original. Poate să arate ca un termos, dar nu mai poate fi folosit.
O fiinţă umană pierdută, stricată, încă mai arată ca o fiinţă umană, dar nu poate fi folosită ca o fiinţă umană. Ce faci cu ceva care este stricat? O arunci, sau o arzi în crematoriu. Iadul este crematoriul lui Dumnezeu pentru oamenii stricaţi. Rămân oameni, dar nu mai sunt buni de nimic, nu mai au nici un folos. Eu cred că acesta este destinul cel mai îngrozitor pe care o fiinţă umană ar putea să-l aibă vreodată, a deveni nefolositor. Şomajul, datul afară de la lucru este destul să îţi distrugă demnitatea personală. Dar să ştii că nu mai poţi fi de nici un folos lui Dumnezeu sau oricui altcuiva, aceasta înseamnă să fii pierdut, fără valoare, stricat. Iar, în Ioan 3.16, Dumnezeu ne spune că ne-a iubit aşa de mult încât a dorit să nu pierim. Acesta este iadul, este un loc unde nu mai eşti bun de nimic, pentru tine, pentru alţii sau pentru Dumnezeu. Şi îţi petreci restul existenţei cu oameni care nu mai sunt folositori lor, ţie, altora sau lui Dumnezeu. Nu pot să îmi imaginez ceva mai rău decât aceasta, dar aceasta este roada trăirii fără de Dumnezeu. Frica de a deveni total nefolositor în universul lui Dumnezeu. Aceasta este frica de Domnul. Ştiţi, Isus a spus ceva despre dezarmarea nucleară. Aţi ştiut aceasta? El a spus, să nu vă fie frică de cei care distrug corpul, dar să ne fie frică de Cel care poate distruge şi corpul şi sufletul în iad. Cel mai groaznic lucru: om pierdut!
Pocăinţa trebuie să fie specifică, adică să rezolve fiecare păcat
Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem, ca să îi ajutăm să se pocăiască, este să-i ajutăm să fie specifici. Să mărturisească păcate. Aceasta presupune pluralul, deoarece avem mai multe, dar pe rând, unul câte unul. Să le numească, să treacă la partea concretă. Dacă întrebi pe cineva: vrei să fi mântuit de păcatele tale? O, da! De care păcate vrei să fi mântuit? O, de toate. Ei bine, cu care vrei să începem? Este prea uşor pentru oameni să spună, o da, sunt un păcătos, toată lumea este, toţi au păcătuit, şi eu sunt un păcătos. Dacă recunoşti că eşti păcătos, în ce fel ai păcătuit tu? Trebuie să îi ajutăm pe oameni să fie specifici. Cum o putem face? Sunt trei feluri:
Primul fel este o conversaţie ghidată, în care îi conduci pas cu pas. Trebuie să păstrezi confidenţialitatea, ei trebuie să simtă, să ştie că pot să aibă încredere în tine. Dar să îi ghidezi. Poţi începe prin a întreba: – Care îţi este păcatul obsedant? Care este acela de care vrei să scapi cel mai mult, pentru că Isus vrea să te elibereze de el. Care este păcatul pentru care tu te urăşti cel mai mult? O conversaţie ghidată poate deveni specifică.
Al doilea fel în care se poate proceda este să li se dea o listă detaliată. Un prieten de al meu a pregătit o listă de genul acesta, de tot felul de lucruri cu care oamenii se confruntă. Înainte ca el să îi ajute, le dă o hârtie şi le spune să se uite pe ea. Ai fost amestecat în afacerile acestea de ocultism, sau obiceiurile acestea perverse, sau …? Ei se uită pe listă şi bifează unde este necesar, după care prietenul meu poate să îi îndrume. Este o metodă foarte practică. Noul Testament conţine în jur de 30 de liste. Şi sunt menţionate 120 de păcate, lucruri pe care Dumnezeu le consideră păcate.
Al treilea fel, este o metodă pentru consilierul care aude glasul Duhului Sfânt. Este o revelaţie primită pe loc, direct de la Duhul. Uneori l-am rugat pe Duhul Sfânt să arate persoanei pe care o consiliez care este rădăcina problemei. Care este originea rădăcinii. Alte ori i-am cerut să îmi arate mie care este rădăcina problemei, iar apoi am surprins persoana consiliată cu întrebări despre problemă. Trebuie să ne bazăm pe faptul că Duhul Sfânt vrea să dezvăluie rădăcinile problemelor.
Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu. Am găsit că înapoia fiecărui homosexual pe care l-am sfătuit este o istorie tristă a unui tată şi a unei mame care au schimbat rolurile. În unele cazuri, mama a devenit figura autoritară, dominantă şi tatăl a devenit figura de confort. De aceea este atât de întâlnit fenomenul homosexualităţii pentru că rolurile sunt confundate, iar copiii şi nepoţii sunt cei care suferă de confuzie. Odată l-am consultat pe un băiat, un băiat care mergea la şcoală publică, un băiat bun, un creştin de treabă, dar şchiopăta în faţa acestei ispite de care se lăsa biruit de multe ori. M-a durut inima pentru el. L-am întrebat: când a început? O, a spus el, la şcoala de internat. Acum credeţi-mă, internatele din şcolile de băieţi au multe lucruri greşite. Dar i-am spus nu este adevărat, deoarece Duhul Sfânt îmi spune că totul a început cu mult mai înainte. Şi el a răspuns: nu! Nu îmi aduc aminte să fi început înainte de a fi la internatul şcolii. Dar, Duhul Sfânt îmi spune că s-a întâmplat ceva înainte de a fi la internat. Povesteşte-mi ceva despre părinţii tăi. A fost un caz trist de o femeie care a avut trei bărbaţi, o femeie dominantă, care schimba partenerii când vroia. El a fost victima bărbatului al treilea în timp ce soţia a luat rolul autoritar în familie. Ea a fost aceea care a dominat. Rezultatul a fost că atunci când avea nevoie de consolare el s-a dus în patul tatălui, nu al mamei. Aşa a ieşit povestea la iveală. Pentru elucidare a fost necesar ca Duhul Sfânt să descopere aceasta şi astfel să putem ajunge la rădăcina problemei.
Să reţinem deci că sunt trei feluri în care îi putem ajuta pe oameni să fie specifici. O conversaţie ghidată, o listă detaliată sau o călăuzire specifică dată de Duhul Sfânt.
Pocăinţa necesită sensibilitate şi echilibru
Înainte de a încheia acest capitol trebuie să subliniem faptul că este necesar să fim sensibili şi echilibraţi în două direcţii:
În primul rând să fim sensibili cu privire la emoţiile ce însoţesc pocăinţa. Adevărata pocăinţă are şi lacrimi de durere. Emoţiile cauzate de vinovăţia în sine, în general, nu sunt în echilibru cu gradul real de vinovăţie al păcatului. Aceasta face ca unii oamenii să aibă un simţ exagerat de vinovăţie pentru anumite lucruri făcute greşit, când, de fapt, emoţiile lor i-au înşelat. De exemplu, este posibil ca bărbaţii să se simtă mai vinovaţi de masturbaţie, care nu este un păcat menţionat în Biblie, decât de omor. Aşa că trebuie să-i ajutăm să fie sensibili şi echilibraţi în manifestarea emoţiile lor, adică să nu ne lăsăm emoţiile să fie disproporţionate. Tot aici trebuie să ştim că vinovăţia psihologică sau imaginară, nu este vinovăţie morală, iar Isus vindecă vinovăţia morală. El nu ne iartă de lucrurile de care ne simţim vinovaţi, ci de păcatele de care suntem vinovaţi şi de care ne pocăim cu adevărat.
Celălalt fel în care trebuie să fim sensibili se referă la faptele de pocăinţă. Nu te poţi duce în trecut să repari totul. Aşa că trebuie să îi ajutăm să fie echilibraţi în lucrurile pe care le fac. Un prieten de al meu s-a dus la poliţie şi a mărturisit o crimă făcută de el. A fost dus la judecată şi i s-a dat sentinţa cea mai mică posibilă de două luni. S-a dus la închisoare, acolo l-a predicat pe Isus, iar prizonierii l-au poreclit preotul. Când a ieşit afară a mărturisit o altă crimă şi s-a dus într-o închisoare diferită şi a predicat evanghelia şi acolo. Când l-am întâlnit, mi-a spus cu mândrie că el este singurul evanghelist din ţară finanţat în întregime de stat. Desigur, lucrul acesta a fost făcut cu bunul simţ, dar putea să o facă într-o măsură mai echilibrată. Trebuie să îi ajutăm pe oameni să fie sensibili şi echilibraţi cu privire la ceea ce poate fi îndreptat şi la ceea ce nu mai poate fi. Numai în felul acesta îi putem ajuta să se pocăiască cu adevărat.
Credinţa adevărată este în Domnul Isus
Nu ne vom referi aici la credinţa cu caracter general, la credinţa ca şi credinţă în sine, pe care o are orice om şi fără de care nu putem trăi. Ne vom limita la credinţa mântuitoare proclamată de apostoli: Crede în Domnul Isus Christos şi vei fi mântuit! Ca să nu ne rătăcim pe un drum este foarte importantă orientarea continuă. Numai aşa putem să fim siguri că suntem pe direcţia bună. În ce priveşte drumul nostru, am ajuns la pasul al doilea dintre cei patru paşi ai naşterii din nou: credinţa. Am văzut în introducere că acesta este cel mai important dintre toţi paşi, pentru că este prezentă în toţi, iar pe de altă parte, fără credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. Primul pas a fost pocăinţa faţă de Dumnezeu, iar al doilea pas este credinţa în Domnul Isus. Aceste cuvinte simple rostite de Domnul Isus sunt foarte importante pentru o relaţie corectă cu Dumnezeu.
Când spunem: Crede în Domnul Isus, cuvântul „în” de aici este esenţial.
Hai să punem câteva întrebări ajutătoare: Câţi dintre voi credeţi în mine? Câţi dintre voi credeţi că eu exist? Observăm că dacă accentul cade pe cuvinte diferite, răspunsul este mai uşor de dat. Este mai uşor să creadă cineva care mă vede că eu exist. Dar este mult mai greu să creadă cineva în mine. Dacă cineva declară că are credinţă în mine, oare îmi dă mie toţi banii săi ca să am grijă de ei pentru următorii cinci ani, dacă-i promit că o să-i dau înapoi, până la ultimul ban, cu dobândă? Numai dacă va putea face aceasta o să ştiu că are credinţă în mine! Nu poţi şti dacă o persoană se încrede în tine până când nu face ceva care dovedeşte că se încrede în tine, asumându-şi riscul că poate îl vei dezamăgii. Mă înţelegeţi? A crede în cineva este total diferit de a crede că cineva există. În cazul nostru avem de a face cu credinţa în Domnul Isus care este partea a doua a naşterii din nou. De aceea, în continuare, haideţi să definim această credinţă. Credinţa fiecărui om evoluează în cinci etape:
1. Credinţa se bazează pe fapte istorice dovedite
Primul lucru pe care trebuie să îl spunem despre credinţă este că credinţa este istorică. Ce vreau să spun cu aceasta? Spun că credinţa este bazată pe fapte reale şi nu pe sentimente sau emoţii. Este bazată pe anumite evenimente care s-au întâmplat, şi nu contează cu cât timp în urmă au avut loc, ci că au avut loc. Ne punem credinţa în adevăruri istorice. Noi nu credem pentru că simţim că este adevărat, ci pentru că este adevărat. Pentru că există o evidenţă reală la fel ca pentru oricare alt eveniment istoric.
Există un alt fel de credinţă în circulaţie în ziua de azi, pe care o numesc credinţă în credinţă. Mă întreb dacă ştiţi la ce mă refer. Cu ani în urmă au fost probleme cu cei care îşi puneau credinţa în sentimente, în emoţii. Aceştia simţeau că cred numai uneori, sau că sunt credincioşi duminică seara şi nu simţeau că sunt credincioşi lunea dimineaţa, cu toate că evenimentele istorice nu s-au schimbat de duminică până luni. Dar în zilele noastre mulţi îşi pun credinţa în credinţă. Ei spun că nu contează ce crezi, atâta timp cât crezi ceva. Ştii ceva, afirmi o adeziune faţă de ce ştii, apoi crezi şi după aceea rămâi cu această credinţă. Este o formă superficială, simplistă de abordare a credinţei.
Faptele istorice în care credem
Credinţa noastră nu este în sentimente, sau în credinţă. Nu credem în a avea credinţă. Credem în baza faptelor reale. Iată care sunt cele trei fapte, adevăruri care sunt la baza credinţei noastre:
– Isus a murit,
– A fost îngropat, apoi
– A înviat din morţi.
Nu uitaţi să o menţionaţi pe a doua. Pavel spune la 1 Corinteni capitolul 15 versetele 1 la 3 vă fac cunoscut fraţilor că Hristos a murit pentru păcatele noastre, că a fost îngropat, şi că a înviat a treia zi după Scripturi. Trei evenimente. Iar îngroparea este la fel de importantă ca şi moartea sau învierea. Am auzit pe mulţi predicatori vorbind despre cruce, pe mulţi vorbind despre mormântul gol. Dar nu prea am auzit predicatori vorbind despre înmormântarea Lui. Nu a existat nici o mărturisire de credinţă fără această includere vitală. Domnul Isus a suferit sub Pilat din Pont, a fost crucificat, mort şi îngropat. Îngropat! Isus nu s-a înălţat de la moarte, s-a înălţat de la mormânt, de la groapă. Iar dacă Isus nu a fost îngropat credinţa noastră va suferi. Şi dacă nu a înviat din morţi cu un corp nou, am devenit creştini degeaba. Acestea sunt faptele pe care se sprijină credinţa creştină, iar evidenţa pentru ele este la fel de bună ca pentru oricare alt eveniment istoric. Isus a murit, a fost îngropat şi a înviat. Oamenii trebuie să cunoască aceste trei fapte, pentru ca credinţa lor să aibă o fundaţie solidă. Nimeni nu-L mai poate crucifica pe Isus, nimeni nu-L poate îngropa din nou, şi nimeni nu-L mai poate învia. Aceste lucruri s-au întâmplat şi nu o să se mai întâmple vreodată. Şi credinţa noastră este în această parte a istoriei. Acesta este primul lucru de care trebuie să fim siguri. Aceasta înseamnă că credinţa creştină este exclusivă, este legată de aceste evenimente. Nu este o credinţă generală în Dumnezeu, ca în cazul altor religii care declară că au credinţă în Dumnezeu. Este o credinţă în aceste trei evenimente şi în semnificaţia lor biblică. Scriptura susţine fără echivoc că ele stau la temelia credinţei mântuitoare.
2. Credinţa este personală, adică este în persona lui Isus şi individuală
Al doilea lucru pe care trebuie să îl comunicăm oamenilor despre credinţă este faptul că credinţa este în persoana lui Isus. Poţi crede că Isus a murit şi că a fost îngropat şi că a înviat, dar credinţa trebuie să fie şi în Isus ca persoană. Este o credinţă foarte personală. Este o încredere într-o Persoană şi o ascultare de o Persoană. Nu este numai crezul că anumite lucruri s-au întâmplat unei persoane, este o riscare directă a vieţii cu această Persoană, şi o încredere în El. Credinţa aceasta este mai mult decât o credinţă pură în aceste adevăruri istorice.
Vedeţi, Satana are credinţă. Diavolii ştiu destul de bine că Isus a murit, ei ştiu că El a fost îngropat, şi ştiu că a înviat. Dar ei nu devin credincioşi. Punctul maxim pe care-l poate atinge Satan este să fie „tremurător”. Aţi ştiut că Biblia spune aceasta? Spune că demonii ştiu că Dumnezeu este unul şi se cutremură. Care este de fapt originea cuvântului tremurător (quaker). Cu toate că ei tremură şi cunosc aceste adevăruri ei nu devin creştini, pentru că ei nu îşi pun încrederea în persoana căruia I s-au întâmplat aceste lucruri.
Aşa că trebuie să îi ajutăm pe oameni, nu numai să creadă aceste evenimente istorice. Acesta este primul pas, dar apoi trebuie să cunoască faptul că ei pot avea o relaţie personală cu Cel căruia I s-au întâmplat aceste lucruri. Nici o altă religie nu are o ofertă ca aceasta.
Mohamed este mort. Şi mormântul lui este plin. Buda este mort şi mormântul lui este plin. Confuscius este mort şi mormântul lui este plin. Dar Isus este viu şi mormântul Lui este gol! Aceasta este diferenţa. De aceea, nu pot să am o relaţie personală cu Mohamed, sau cu Confucius, sau cu Buddha.
Dar, esenţa credinţei Creştine este că pot să mă încred personal în Isus. Şi nu avem o credinţă adevărată până ce nu ajungem la această dimensiune personală. Trebuie să începem cu adevărurile istorice, dar apoi spunem că persoana căreia i s-au întâmplat aceste lucruri este o persoană cu care poţi vorbi, cu care poţi fi asociat şi pe care o poţi cunoaşte ca pe un prieten propriu.
Înainte de a încheia această parte, trebuie să subliniem caracterul individual al credinţei. Nimeni nu poate înlocui sau substitui pe cineva în această relaţie cu Hristos. Credinţa presupune o relaţie dintre o persoană (om), cu Persoana divină (Hristos). Fiecare om trebuie să creadă. Acesta este aspectul subiectiv, individual şi personal al credinţei.
3. Credinţa trebuie exprimată, mărturisită
A treia dimensiune a credinţei este dată de capacitatea de exprimare verbală a ei. La fel cum pocăinţa devine „cuvinte” la un anumit stagiu, şi credinţa trebuie exprimată în cuvinte. Dacă crezi în inima ta, şi dacă mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn vei fi mântuit. Aceasta ne face să înţelegem că o parte a credinţei constă în faptul că o poţipune în cuvinte. Cine crede cu adevărat este gata să o spună cu cuvinte. O credinţă ajunge la măsura mântuitoare (pragul mântuitor) numai când din adâncul inimii izvorăşte mărturisirea ei. Sunt două feluri în care credinţa devine verbală:
Primul este în a vorbi cu Isus. Dacă chiar crezi că Isus este în viaţă, că poţi să îl cunoşti şi că poţi să ai o relaţie personală cu El, atunci poţi să vorbeşti cu El. De aceea Noul Testament scoate în evidenţă că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. A chema Numele Domnului înseamnă să îţi pui credinţa în cuvinte şi să spui: Doamne Isuse, ajută-mă, am nevoie de tine! Înseamnă să vorbeşti direct cu El. Aşa că prima expresie verbală a credinţei este să vorbeşti cu Domnul. Să îl chemi, să chemi Numele Domnului. Are de a face cu chematul Numelui Lui, ceea ce face toată diferenţa.
Îmi aduc aminte de o fată ebraică care a venit să vorbească cu mine la sfârşitul serviciului de evanghelizare. Era o fată frumoasă. Ea mi-a spus: vrei să îmi spui că Isus din Nazaret mai trăieşte încă? Am spus: „Da!” Asta este ceea ce am spus. Ea a spus: „Dacă este aşa, atunci El trebuie să fie Mesia nostru”. Îmi place cuvântul „nostru”. Al „nostru”, spusă de un evreu adevărat. Dacă trăieşte, El trebuie să fie Mesia al nostru. Am spus: „Da, aşa este!” Ea a spus: „Cum pot să aflu dacă trăieşte?” I-am răspuns că ar putea să încerce să vorbească cu El acum. A început să vorbească şi a aflat că El este în viaţă. După zece minute, mă învăţa Biblia pe mine. Era în sângele ei, cunoştea Scriptura de la început la sfârşit. Trecutul ei de evreică i-a dat tot adevărul cu excepţia singurei chei care deschidea totul. Iar cheia a fost: Isus trăieşte. Este singurul lucru pe care un evreu are nevoie să îl cunoască ca să creadă în Isus: că El trăieşte. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Pavel pe drumul spre Damasc. La fel li se va întâmpla la toată naţiunea evreilor când îl vor vedea pe Cel pe care l-au străpuns. Dar ea a vorbit cu El şi a aflat. Ea a chemat Numele Domnului. A practicat credinţa vorbind cu cineva.
Dacă crezi că El trăieşte, că poţi să îl cunoşti şi să ai o relaţie cu El, atunci prima expresie a acestei credinţe este să chemi Numele Domnului, şi să spui: „Isuse vorbesc cu tine! Isuse dacă mă auzi! Isuse am nevoie de ajutor!” Aşa încep majoritatea oamenilor să folosească credinţa: verbal.
Dar mai este încă o parte, şi aceasta este de a vorbi despre Isus. Unul dintre lucrurile cele mai bune, pe care un creştin nou le poate face, este să spună cuiva că a crezut în Isus. Nu ştiu cum se face, dar faptul acesta le întăreşte credinţa. Ei mărturisesc cu gura lor în faţa necredincioşilor. Este uimitor să vezi cum te afectează dacă te duci la un necredincios să-i spui: ai ştiut că acum eu cred în Isus? Sunt un bărbat al lui Isus, o femeie a lui Isus. Aşa că dimensiunea verbală a credinţei este foarte importantă, în cele două aspecte ale ei de a vorbi cu Isus şi de a vorbi despre El. Isus a spus dacă mă mărturisiţi înaintea oamenilor şi Eu vă voi mărturisi înaintea Tatălui. Dacă vă lepădaţi de mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de voi înainte Tatălui Meu. Aşa că dacă spui că crezi în Isus şi îţi este ruşine să o spui înseamnă că credinţa ta este foarte slabă. Dar când poţi să o spui, credinţa îţi creşte. Câţi dintre voi aţi aflat că dacă vorbiţi altora despre Isus credinţa voastră creşte? Nu este aşa? Pentru că există o dimensiune verbală a credinţei care iese afară.
4. Credinţa trebuie să aibă fapte
Acum, a patra dimensiune a credinţei: credinţa este foarte practică. La acest stadiu este important ceea ce faci, nu numai ce gândeşti, sau ce spui. Este la fel cum pocăinţa începe cu ceea ce gândeşti, apoi trece la ce spui şi apoi la fapte – de la gândire la fapte – la fel face şi credinţa. Ne gândim la mesajul evanghelic pe care l-am auzit, care apoi devine cuvinte, dar trebuie să se transforme în fapte.
Capitolul doi din Iacov este unul dintre cele mai importante capitole din Noul Testament. El spune că credinţa fără fapte este moartă, adică nu te poate mântui. Şi deseori oamenii au crezut, ca şi Martin Luther – de pildă, că Iacov şi Pavel se contrazic unul pe altul. Pavel spune: omul este socotit neprihănit prin credinţă fără faptele Legii. Iacov spune: credinţa fără fapte este moartă şi nu poate mântui, e la fel de bună ca un mort la morgă. Acum, care are dreptate? Răspunsul este că amândoi au dreptate. Ei folosesc cuvântul „fapte” în feluri diferite. Pavel, când spunefapte, se referă la faptele Legii, la fapte bune. Dar Iacov se referă la fapte de credinţă care sunt diferit de faptele Legii. Cuvântul „fapte” ne creează o confuzie. De aceea, eu prefer versiunea din Biblia KJV, unii o numesc versiunea aproape infailibilă, KJV. Prefer traducerea de acţiuni în locul faptelor, aşa că Iacov spune: credinţa fără acţiuni este moartă. Dacă chiar crezi în cineva o arăţi în acţiunile tale.
Soţia mea mi-a arătat credinţa ei în mine în timp ce eu pilotam un avion mic în Noua Zeelandă. Ea a stat destul de calmă, fapt care pe mine m-a uimit. A crezut în mine pentru că nu şi-a pus paraşuta ca să sară din avion dacă este cazul. Cred că asta ar fi speriat-o şi mai mult. Dacă te sui în maşina mea şi eu conduc, ai acţionat cu credinţă. Sunt doi oameni pe care-i cunosc, dar nu vreau vă spun cum îi cheamă. Niciodată n-am să mă urc în maşinile lor, nu cred în ei şi nu am încredere în ei. Poate că unii dintre voi îl cunoaşte pe cel puţin unu dintre ei, de aceea nu pot să menţionez numele lor. De reţinut este că dacă crezi în cineva i-o vei arăta prin acţiuni concrete.
Te încrezi într-un doctor când îţi pui viaţa în mâna unui chirurg şi semnezi hârtiile aşa cum am făcut eu cu câţiva ani în urmă. Era un chirurg pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. M-au luat dureri cumplite în timpul unei adunări. La spital un chirurg a spus: o să te operez la miezul nopţi! Eu am zis: „Am nevoie de operaţie, dar tu nu mă cunoşti pe mine!” Atunci el a spus că dacă am un doctor în care am încredere o să mă pună într-o ambulanţă şi o să mă trimită acasă, „dar eu sunt gata să te operez la miezul nopţii”. Am vorbit cu el, m-am uitat la el, şi cu toate că nu l-am mai întâlnit înainte, i-am spus: „Am încredere în tine, o să semnez hârtiile şi îmi pun viaţa în mâna ta”. Iar acum sunt aici, aşa că a făcut o operaţie rezonabilă. Dar, am avut încredere în el, de aceea am semnat şi mi-am pus viaţa în mâinile lui. Aceasta este credinţa, este practică, o acţiune practică.
Credinţa este confirmată în final de răspunsul cu acţiune la Cuvântul lui Dumnezeu
Mă întreb dacă vă puteţi aminti când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus. Gândiţi-vă bine la această întrebare. Când aţi crezut în Isus ultima dată? Când aţi riscat ultima dată în aşa fel în care aţi fi căzut cu faţa pe pământ dacă Isus nu era acolo să vă prindă? Când aţi acţionat cu credinţă ultima dată? Pentru că singura credinţă pe care Noul Testament o recunoaşte este credinţa care acţionează.
Bineînţeles că tragedia în ţările avansate asta este că viaţa este atât de sigură şi de confortabilă că foarte rar avem nevoie să acţionăm cu credinţă. De multe luni unii membri ai bisericii nu au mai acţionat cu credinţă. Nu au avut nevoie. Unii încearcă să acţioneze cu credinţă când sunt loviţi de cancer sau se iveşte o problemă mare de urgenţă. Dar sunt atât de obişnuiţi să nu acţioneze cu credinţă că la momentul necesar nu au destulă credinţă să treacă prin probleme. Nu au trăit prin credinţă pentru că nu au fost nevoiţi să trăiască prin credinţă. Avem doctori, dentişti, avocaţi şi magazine pline de mâncare. Majoritatea timpului nu avem nevoie să trăim prin credinţă. Când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus? Voi spuneţi: – O întotdeauna am crezut în Isus! Nu, nu aţi crezut, uneori au trecut multe săptămâni fără să credeţi în Isus. O, întotdeauna aţi crezut că El este Mântuitorul vostru şi că El este Domnul. Dar când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus şi v-aţi încrezut în El ca să primiţi ceva? Asta este credinţa practică.
Cu cei trei copii ai noştri noi ne jucam un joc pe care l-am numit credinţă. Parcă pot să îi văd şi acum. Stăteau pe treapta a cincea, unul după celălalt. Iar eu stăteam cu mâinile deschise la baza scărilor. Ei mă întrebau: Tati o să ne prinzi dacă sărim? Iar eu le răspundeam: poate da, poate nu! Iar ei stăteau acolo, se legănau dintr-o parte în alta şi tremurau cu o anticipare fricoasă. Ei stăteau acolo până unul dintre ei sărea, iar eu îl prindeam. Apoi sărea altul! Noi am numit jocul acela „credinţă”. Aşa i-am învăţat că nu crezi în cineva până când nu sari şi el te prinde. Ei bine, acum nu mai jucăm jocul acesta, nu l-am jucat de mulţi ani. Pentru motive de sănătate, sănătatea mea. Toţi sunt mai mari decât mine acum! Aşa că nu mai jucăm jocul acesta. Dar ei au învăţat lecţia şi le-a plăcut jocul.
Trebuie să vă spun o poveste despre un om care a mers peste o câmpie întunecată într-o seară ceţoasă şi nu a ştiut că la capătul câmpiei era o prăpastie, o pantă foarte abruptă, unde a căzut. Şi în timp ce cădea în canionul acesta adânc s-a prins de o creangă de copac care creştea din perete. S-a prins de ea cu amândouă mâinile şi stătea atârnat în întuneric şi ceaţă. În acest timp el încerca să ghicească cât mai este până la fund. În cele din urmă a strigat uitându-se în sus: este cineva acolo? Şi o voce adâncă a spus de sus, dintre nori: – “Da fiul meu, sunt aici!”. El a întrebat: – Poţi să mă scapi de aici? Şi vocea a spus: „Da, dacă ai credinţă!” Ce trebuie să fac ca să am credinţă? „Dă drumul crengii”. După o scurtă pauză s-a mai auzit o întrebare: „Mai este altcineva acolo sus?” Povestea aceasta dezvăluie totul. Credinţa există numai dacă îţi dai drumul. Când sari, ai credinţă. Când rişti ceva, ai credinţă. Când faci o acţiune după cuvântul lui Dumnezeu, atunci ai credinţă. Din nefericire mulţi evanghelici cred că credinţa este numai acceptarea cuvântului lui Dumnezeu ca adevăr. Dar nu este aşa, ci este faptul că răspunzi cu acţiune la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi oameni acceptă adevărul Bibliei fără ca vreodată să răspundă cu acţiuni. Numai aceia au credinţă care acţionează ca urmare a ascultării cuvântului lui Dumnezeu.
În capitolul doi din Iacov găsim două exemple uimitoare: Rahav şi Avraam. Din cazul prostituatei Rahav deducem că credinţa nu are de a face cu moralitatea. Uimitor este că Rahav a ajuns să facă parte din genealogia lui Isus, pentru că a arătat credinţă când a ascuns spionii evreilor în Ierihon şi i-a ajutat să iasă afară din oraş. În celălalt caz, Avraam a arătat credinţă când a luat pe singurul lui fiu care avea în jur de treizeci de ani, l-a dus pe muntele Moria, unde mai târziu un alt Tată şi-a supus Fiul la moarte. Aici, el l-a oferit ca un sacrificiu, riscând tot viitorul familiei lui. Şi Avraam şi Rahav au riscat tot viitorul lor şi au acţionat pe Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la Evrei capitolul 11; ştiţi capitolul acela care începe şi continuă: prin credinţă, prin credinţă, prin credinţă … Fiecare ilustraţie din capitolul acesta este despre ceea ce a făcut cineva. A fost Noe construind o corabie, sau Moise care i-a trecut Marea Roşie, sau Ghedeon, sau Barac, sau Samson, fiecare exemplu de credinţă din capitolul acesta este despre ceea ce au făcut. Au acţionat cu credinţă. L-au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, şi de aceea au acţionat pe cuvântul Lui. Aceasta este credinţa. Nu faptul că au crezut fiecare cuvânt din Vechiul Testament, ci faptul că au acţionat după ce l-au auzit. Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care noi trebuie să le comunicăm oamenilor, credinţa nu înseamnă că spui că eşti de acord sau că spui că accepţi Scriptura, credinţa vine când acţionezi pe baza Scripturii.
5. Credinţa este continuă
Iar lucrul al cincilea este şi mai controversat, dar totuşi foarte important. Trebuie să spunem oamenilor căcredinţa este continuă. Nu cei ce încep prin credinţă sunt mântuiţi, dar cei care termină alergarea cu credinţă sunt mântuiţi.
Cred că aţi auzit un slogan care circulă în zilelor noastre: “Odată mântuit, mântuit pentru totdeauna!”. Această frază nu se găseşte în Biblie. În Biblie găsesc menţionată numai credinţa continuă. Cuvântul credinţă, fidelitate saucredincioşie au acelaşi cuvânt de origine atât în limba Greacă cât şi în limba Evreiască. Să ai credinţă înseamnă să fii credincios, să te încrezi în cineva înseamnă să continui să te încrezi. Cu alte cuvinte credinţa adevărată este credinţa care continuă să fie credincioasă, să se încreadă. Să continui să crezi chiar şi atunci când totul se pare să contrazicăcredinţa ta, dar tu încă te încrezi în El.
Au fost trei bărbaţi din Vechiul Testament, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; aceşti trei oameni au fost aruncaţi într-un cuptor aprins, şi li s-a făcut o provocare: “Credeţi că Dumnezeu poate să vă scape din acest cuptor aprins?” Ei au spus: „Credem, dar chiar dacă nu ne scapă noi tot ne vom încrede în El!” Chiar dacă nu! Ce minunat! Ce frază a credinţei: chiar dacă nu! Nu îmi va afecta credinţa, tot mă încred în El. Verbul a crede din Noul Testament, care este scris în limba greacă, conţine anumite timpuri verbale care sunt puţin mai greu de tradus în alte limbi. Unul dintre ele este timpul prezentului continuu. În general, acest timp nu există în alte limbi. Ca să îl traduci ar trebui să combini două cuvinte: „să continui”. Ca să poată exprima o acţine ce presupune că trebuie „să continui să faci ceva” ei foloseau timpul prezentului continuu. De exemplu, Isus nu a spus: cereţi şi veţi primi, căutaţi şi veţi găsi, bateţi la uşă şi vi se va deschide. Ceea ce a spus El de fapt este: continuaţi să cereţi şi veţi primi, continuaţi să căutaţi şi veţi găsi, continuaţi să bateţi şi vi se va deschide uşa. Nu-i aşa că aceasta pune lucrurile într-o lumină diferită? O diferenţămare!
Cineva spune că a cerut Duhul Sfânt odată şi nu s-a întâmplat nimic. O, ai cerut numai odată? Isus a spus: să continui să ceri! Cu cât mai mult va da Tatăl vostru Duhul Sfânt celor care continuă să îl ceară. Din nou avem timpul prezentului continuu. Haideţi să vedem acum traducerea unui verset pe care îl cunoaşteţi bine: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu pentru ca oricine continuă să creadă în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” – Ioan 3.16. Oare nu ne apare acest verset dintr-o dată într-un mod diferit? Ar trebui să fie! Oricine continuă să creadă. Nu te mântuieşte un moment de credinţă, ci o viaţă de credinţă. Credinţa mea de ieri nu mă mântuieşte astăzi. Şi credinţa mea de azi nu mă mântuieşte mâine.
La fel ca şi mântuirea, credinţa este continuă. Elementul esenţial al credinţei constă în a fi credincios, fidel, în a continua să te încrezi. Biblia vorbeşte despre cei care au căzut din credinţă, cei care s-au depărtat, care nu au continuat prin credinţă. Şi aceste avertizări sunt foarte puternice, foarte severe şi foarte clare. Pavel, la mijlocul vieţii lui nu s-a încrezut în credinţa pe care a avut-o pe drumul spre Damasc. El a spus, viaţa pe care o trăiesc acum este prin credinţă. Şi când a ajuns la capătul călătoriei lui pe pământ nu a spus îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru convertirea mea de pe drumul Damascului, dar a spus am terminat alergarea, am luptat lupta cea bună, am păstrat credinţa! În Evei 11, după ce se menţionează Enoh, Noe, Moise şi ceilalţi eroi ai credinţei, se spune următoarele: “Toţi eroii ăştia trăiau prin credinţă când au murit.” Este o afirmaţie minunată: ei încă trăiau prin credinţă când au murit!De aceea ni se spune, să alergăm uitându-ne la Isus, la Căpetenia desăvârşirii credinţei noastre, Cel care a început şi care vă duce la desăvârşire, pionierul credinţei noastre. Nu daţi înapoi, continuaţi să vă încredeţi, să muriţi în credinţă, după ce aţi trăit prin credinţă. Trebuie să comunicăm aceasta pentru că atât de mulţi cred că este suficient doar un moment de credinţă şi ai biletul spre ţara slavei. Nu e aşa, ci este o viaţă de credinţă, pentru că Isus vrea să te scape de tine, de păcatele tale zilnice. Şi numai credinţa de azi mă mântuieşte astăzi.
Mai este încă o dovadă pentru aceasta. Capitolul doi, versetul patru din Habacuc are o frază cheie: “… cel neprihănit va trăi prin credinţă …” Acest a devenit punctul crucial al reformei protestante. Habacuc începuse un dialog cu Dumnezeu. El a spus: Doamne, Tu nu faci nimic când vezi lucrurile rele care se întâmplă în Ierusalim, nu faci nimic când vezi ticăloşia poporului tău? Şi Dumnezeu a răspuns: voi face ceva, îi voi aduce pe babilonieni să invadeze Ierusalimul şi să îi distrugă pe toţi oamenii aceştia răi ai mei! Apoi, Habacuc a întors întrebarea pe partea cealaltă şi a spus: „Doamne, îi vei distruge pe toţi? Dacă vin babilonienii, nu va mai rămâne nimeni. Ei îi vor omorâ pe toţi. Dar mai sunt şi oameni buni printre ei, sigur că nu o să îi laşi pe cei neprihăniţi să moară la fel ca cei răi”. Atunci Dumnezeu a spus: „Habacuc, cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Cuvântul „credinţă” apare de trei ori în Vechiul Testament, şi de fiecare dată înseamnă credincioşie, loialitate. De fiecare dată înseamnă să continui să te încrezi. De exemplu, este folosit pentru o căsătorie statornică. Ceea ce Dumnezeu îi spune lui Habacuc este, cei care continuă să se încreadă în mine nu nu vor fi distruşi când vin babilonienii. Şi fraza aceasta mică – cel neprihănit va supravieţui prin credincioşie – care este de fapt traducerea literală, este folosită de trei scriitori din Noul Testament. Ei îl citează pe Habacuc şi de fiecare dată, esenţa, accentul este pus pe continuitatea credinţei. Ascultaţi-l pe Pavel. El spune: „Nu-mi este ruşine de Evanghelie, pentru că ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care continuă să creadă!” Aici este folosit timpul prezentului continuu. Pentru că este credinţa de la început la sfârşit, aşa cum este scris – cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă. Aţi observat? Este credinţă de la început până la sfârşit? Apoi, Habacuc este citat în Evrei 10. Aici se mai spune: noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă (aceasta se referă la viaţa veche), ci din aceia cari continuă să aibă credinţă pentru mântuirea sufletului, după cum este scris: „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Când comunicăm oamenilor trebuie să punem accentul pe faptul că nu pasul acesta de credinţă, sau decizia aceasta te mântuieşte, ci faptul că ei acum încep o viaţă de credinţă. Iar atâta timp cât continui să te încrezi în Domnul vei fi mântuit şi nu vei pieri niciodată. Aceasta declară Noul Testament, că este o viaţă de credinţă care mântuie. Aceasta explică şi alte textele biblice, ca cel care spune: “cel care va îndura până la sfârşit va fi mântuit”, sau avertizarea solemnă dată de Pavel: „voi cei credincioşi dintre neamuri nu vă îngâmfaţi pentru că evreii au fost tăiaţi, pentru că dacă şi voi nu continuaţi în bunătatea lui Dumnezeu şi voi o să fiţi tăiaţi”. Acestea sunt avertizări solemne! Fiecare scriitor din Noul Testament ne avertizează să fim statornici, să nu ne lăsăm de credinţă, să nu ne pierdem încrederea în Dumnezeu, ci să continuăm să ne încredem în El. Astfel trebuie să trăim credinţa, ca o credinţă continuă.
Cum ajutăm oamenii să vină la credinţă?
Dacă aceasta este credinţa, cum îi vom ajuta pe oameni să intre în credinţă? Îi vom ajuta prezentându-le prima parte, spunându-le faptele istorice. Bineînţeles că până ce ei ştiu ce s-a întâmplat nu vor putea să creadă. Dacă ei o cer, trebuie să fim gata să le dăm aceste evidenţe. Ştiu că sunt unii oameni care se împotrivesc evangheliei numai pentru că vor să fie dificili, şi veţi descoperi că dacă le răspundeţi la una dintre plângeri, ei găsesc o altă plângere şi o altă împotrivire. Cunoaşteţi tipul acesta de persoane? Ei nu vor să li se dea răspuns la întrebările lor, ci zboară din obiecţie în obiecţie. Nu vă pierdeţi timpul cu ei. Dar sunt şi oameni autentici care vor să cunoască dacă aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat. Ce dovezi există că Isus a înviat din morţi? Acum, noi avem o datorie, să dăm socoteală pentru nădejdea care este în noi. Şi una dintre cărţile cele mai bune pentru subiectul acesta este o carte de Josh McDowell numită: „Evidenţe care cer un verdict”. Nu există o alte carte pe care am citit-o care să conţină aşa de multă evidenţă concretă despre Evanghelie. Este o carte de adevăruri istorice. Nu ştiu cum cineva ar putea citi o astfel de carte şi să nu creadă în faptele istorice pe care se bazează credinţa noastră. Avem o datorie, să îi ajutăm pe oameni. Probabil că au auzit tot felul de lucruri neadevărate despre Creştinism. Trebuie să fim în stare să îi învăţăm adevărul şi să răspundem întrebărilor lor. Pentru ca să o facem cu competenţă trebuie să putem să le arătăm evanghelia în viaţa noastră, nu numai să le-o spunem. Aşa ajungem la ceva cu totul diferit, la modul de proclamare a Evangheliei.
Există două feluri în care trebuie să arătăm oamenilor Evanghelia. Ştiţi, când Isus a trimis ucenicii doi câte doi, a spus foarte simplu tot ce trebuie să faceţi este aceasta: mergeţi la oraşul cel mai apropriat, înviaţi morţii, vindecaţi pe leproşi – care este similar cu SIDA, vindecaţi pe cei bolnavi, scoateţi draci şi apoi spuneţi-le că Împărăţia Cerului a venit. Asta era tot ce au trebuit ei să facă. Aceasta trebuie să facem şi noi. Simplu nu-i aşa? Principiul este acesta: Lasă-i pe oameni să o vadă mai întâi, şi apoi să o audă. Să o vadă în primul rând cu ochii şi apoi să o audă cu urechile. Demonstraţi Împărăţia, apoi să o proclamaţi!
Ştiţi cum încercăm noi să facem? Încercăm să facem totul cu cuvinte. Le spunem despre Evanghelie, dar nu le arătăm cum îi afectează pe oameni personal. Eram la o adunare în care soţia mea stătea în faţă la fel ca acum, când Domnul mi-a spus să demonstrez Împărăţia Lui la 1500 de oameni tineri, prin vindecarea mătreţei în Numele Domnului Isus. M-am simţit ca un idiot. M-am ridicat în picioare şi am spus: vreau să vedeţi că Isus este în controlul fiecărei situaţii şi primul lucru prin care o să vă demonstreze aceasta este vindecarea mătreţii. Se vedea pe faţa soţiei mele că se gândea că mi-am pierdut minţile! Ea se aştepta să i se întâmple aceasta de mulţi ani – iar acum, fără să vrea, i s-a întâmplat. Aşa mi-a spus după adunare. A admis că asta s-a întâmplat! Am văzut clar că Domnul a vrut să înceapă ziua prin vindecarea mătreţii. Apoi a vindecat o mână uscată, pe o fată care nu şi-a folosit mâna dreaptă niciodată. La o oră mai târziu a scris părinţilor ei: “Dragă mamă şi tată, vă scriu cu mâna mea dreaptă”. Totul s-a terminat cu un băiat care a avut o mână stângă paralizată de la un accident de maşină ce avusese loc în urmă cu 2 ani. A încercat să taie lemne cu o mână folosind un fierăstrău cu lanţ care mergea pe petrol. Printr-o manevră greşită, el şi-a tăiat genunchiul jos. L-au dus repede la spital şi i-au salvat viaţa cu transfuzie de sânge. Apoi, i-au unit osul de la picior de sub genunchi cu cel de deasupra genunchiului, ceea ce-l făcea să umble şchiopătând. A sosit la această tabără de tineri cu cârje, cu o mână paralizată şi cu un picior mai scurt. Într-o joi după masă din săptămâna taberei, acest băiat a alergat având amândouă mâinile şi picioarele sănătoase, alergând de la un capăt la celălalt al terenului de sport. S-a întors înapoi în hambarul unde ne întâlneam şi stăteam pe baloţi de fân, a sărit sus pe un balot de fân şi a dansat de faţă cu 1500 de tineri. Apoi a spus: vă voi spune tot adevărul, puteţi să râdeţi dacă vreţi! Am venit la această tabără ca unul care udă patul. A trebuit să aduc un cearceaf de plastic pentru că ud patul de două ori pe noapte. Domnul m-a vindecat şi de problema asta. Puteţi să râdeţi dacă vreţi! Oamenii aceştia tineri pe lângă faptul că au auzit despre istoria Evangheliei au şi văzut-o, au văzut ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru un individ. Nu trebuie să vadă doar semnele şi minunile, dar trebuie să vadă şi faptele unei vieţi schimbate.
Nietzsche filozoful lui Hitler a spus odată că ar vrea să fie mântuit dacă creştinii ar arăta mai mântuiţi, mai schimbaţi. Dacă ar fi văzut oameni schimbaţi se poate că nu am fi avut vreodată un Adolf Hitler, dar nu a văzut. Mohamed a cunoscut creştini, dar nu a văzut vieţi schimbate. Câte probleme şi conflicte ar fi fost evitate. Ascultaţi, devine ceva personal când le arătăm, când îi lăsăm să vadă ce diferenţă poate face aceasta pentru un individ. O facem, îi ajutăm să devină verbali, încurajându-i să se roage ei însuşi lui Isus.
Credinţa trebuie exersată prin rugăciune pentru lucruri concrete
Eu descurajez folosirea rugăciunilor repetate, aşa zisa rugăciune a păcătosului. Este mult mai bine să spui cuiva: roagă-te tu pentru tine! Dacă asculţi cuvintele rugăciunii lor vei afla în ce poziţie se află ei. Dar astăzi se foloseşte prea mult metoda repetiţiei după un maestru: „Doamne Isuse – Doamne Isuse, sunt un păcătos – sunt un păcătos, vin acum la tine – vin acum la tine”. Nu aceasta înseamnă a chema Nume Domnului. Oamenii trebuie încurajaţi să se exprime singuri. Îmi place să ascult rugăciunile noilor creştini. Nu vă place şi vouă? Nu sunt bisericoase, nu auzi rugăciuni „tip” la creştinii noi. Ştiţi ce vreau să spun? Doamne, venim la tine, şi te rugăm să ne binecuvântezi, şi să ne vindeci, şi să vii în mijlocul adunării, şi … Aţi auzit rugăciuni de tipul „şi”? Niciodată nu le auzi de la creştinii noi, numai de la creştinii vechi. Există şi rugăciuni de tipul „ă”. Doamne, „ă”, venim la tine în seara aceasta, „ă” şi cerem, „ă” să ne binecuvântezi, „ă”… Aţi auzit rugăciuni de „ă”? Ne lăsăm legaţi de ritualurile noastre. Nu-i aşa? Trebuie să încurajăm noii creştini să se roage singuri şi învăţaţi-i să îşi fixeze o ţintă pentru credinţă. Spuneţi: hai, să luăm o nevoie pe care o aveţi şi hai, să credem împreună că Dumnezeu va lucra! Atunci vei şti că ai credinţă, când vei vedea rezultatul. Începeţi cu ceva mic conform credinţei lor. Începeţi cu mătreaţă! Dacă nu putem să vindecăm mătreaţa în Numele lui Isus ce rost are să ne rugăm pentru cancer? Începeţi cu ceva real, ceva mic, cu ceva conform credinţei lor, pe care-l pot crede. Trebuie, apoi, să îi îndemnăm să continue să creadă. Să îi încurajăm să creadă în fiecare zi, să găsească o cale, să se încreadă în Isus, ca să crească în aşa fel ca să se vadă că fac lucruri pe care niciodată nu au putut să le facă.
Câteva aspecte controversate cu privire la botezul în apă
Botezul în apă este probabil pasul cel mai controversat al naşterii din nou. Nu este vorba numai aspectele referitoare la botezul copiilor mici. Sunt problemele legate de înţelegerea menirii pe care o are botezul în procesul mântuiri, acum şi aici. Unde este locul lui în procesul naşterii din nou, ce rol are pentru intrarea în viaţa veşnică. De exemplu, sunt mulţi care văd numai partea umană şi nu realizează ceea ce face Dumnezeu în timpul botezului noilor creştini. Unii îl interpretează ca o mărturie „udă”, iar alţii doar ca un simplu act de ascultare. Cred că aţi fi uimiţi dacă aţi şti câţi păstori care aparţin anumitor denominaţii nu botează copiii care nu pot răspunde întrebării: Ce face Dumnezeu pentru un credincios în timpul botezului? Insistenţa lor asupra acestui aspect arată că ei îl văd ca un fapt pur uman.
Istoria biblică a botezului în apă
Este bine să începem prin a vedea partea istorică a botezului. Unde şi cum a început? Potrivit cu cele relatate de Scriptură totul a început cu Ioan Botezătorul. I se spunea Ioan Scufundătorul, sau Ioan Plonjorul, sau Ioan Înmuietorul, sau Ioan Udătorul (în sens torenţial). Am scris cu litere mari pentru a sublinia acţiunea pe care o făcea Ioan şi experienţa de care aveau parte oamenii. Pur şi simplu însemna faptul că Ioan scufunda pe cineva în apă. Aşa a primit porecla de Ioan Scufundătorul, sau în termenii noştri actuali – Ioan Botezătorul. Aceasta este experienţa de bază care a dat sensul literal al cuvântului baptist şi numele iniţiatorului – Ioan care botează. După câte ştim la ora actuală, în sensul spiritual în care a făcut-o el – respectiv, ca botez al pocăinţei – nimeni altul nu a mai făcut-o înaintea lui. Cu toate acestea, este adevărat că, de la începutul istoriei umane şi până azi, atunci oamenii când se simt murdari pe dinăuntru, fără excepţie, se spală pe dinafară. Pilat a cerut un lighean cu apă ca să-şi spele mâinile, încercând astfel să scape de propria nelinişte interioară cauzată de condamnarea la moarte a unui om nevinovat care s-a numit Isus. El făcea ceva fizic prin care încerca să scape de mizeria dinăuntru, de vinovăţia conştiinţei. Orice psihiatru vă poate spune despre oamenii care sunt aşa de împovăraţi de vinovăţie că îşi spală mâinile încontinuu sau fac baie foarte des. Bărbaţii, când au săvârşit anumite fapte imorale, se duc să facă duş foarte des. Este o presiune dinăuntru ca să facă ceva pentru a se simţi puţin mai curaţi. Aşa că din vremurile străvechi, spălatul în apă nu a fost numai o spălare fizică, ci a avut şi un sens de ritual. Se ştie că până în ziua de azi, la căsătoriile musulmanilor din Orientul Mijlociu, mirele este luat de prietenii lui ca să-i spele toată burlăcia. Nu este vorba despre o ultimă petrecere de burlaci, ci îl iau ca să-l spele şi să-l prezinte curat miresei. Practicile tradiţiile cunoscute arată că spălarea în apă pentru alte motive, în afară de curăţenia fizică, era bine ştiută în societatea umană.
În final, suntem interesaţi cel mai mult să cunoaştem filonul gândiri şi revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură. În acest sens, vedem în Vechiul Testament leviţii, care atunci când erau consacraţi pentru preoţie li se făceau două lucruri: erau spălaţi cu apă şi unşi cu ulei. Acum, în Noul Testament, toţi credincioşii sunt preoţi. Aşa că toţi credincioşii trebuie să primească aceste două lucruri: o spălare cu apă – adică botezul în apă, şi o ungere, prefigurată de uleiul din VT – respectiv, botezul Duhul Sfânt. Prima dintre aceste două probleme va fi abordată aici, iar cea de a doua în tema următoare.
Botezul lui Ioan sau botezul pocăinţei ce duce la pocăinţă
Din câte se ştie, înainte de Ioan Botezătorul, dacă un neevreu dorea să devină parte din poporul evreu, era tăiat împrejur şi botezat. De aceea, mulţi au susţinut că Ioan a copiat pur şi simplu ceea ce numeau evreii botezul prozeliţilor. Dar la botezul lui Ioan există ceva diferit. El a introdus botezul pocăinţei, respingând pe toţi aceia care nu dovedeau fapte vrednice de pocăinţă. Desigur, asemănarea celor două botezuri, fără să ştii exact sensul spiritual al fiecăruia, era de natură să creeze confuzii. Evreii foloseau botezul pentru ne-evrei, aşa că ei aveau mintea fixată pe botezul prozeliţilor, fără a mai fi deschişi să înţeleagă altceva. Modul acesta de abordare a lucrurilor conduce în final la ceea ce numim idei preconcepute sau prejudecăţi. Să reţinem deci că acestea provin din fixaţiile limitative şi greşite ale minţii. Nu mai poţi accepta altceva, nu mai vrei să te gândeşti în alt mod, respingi tot ce este diferit de ceea ce ştii tu. Cu o astfel de prejudecată în minte auzeau evrei pe Ioan Botezătorul. Aceasta făcea ca cererea lui Ioan de a se boteza să li se pară un paradox. Cum adică – ei care sunt evrei prin naştere, trebuia să se boteze ca devină evrei? Era ceva scandalos! Ioan îi trata pe evrei ca pe neevrei şi le spunea că nu aparţin poporului lui Dumnezeu. Iată de ce botezul lui Ioan trebuie să fi fost foarte ofensator. Din întrebarea Domnului Isus adresată fariseilor cu privire la originea botezului lui Ioan, respectiv că este din cer sau de la oameni, deducem că era direct de la Domnul. În Evanghelii se spune că Ioan boteza pe oameni în apă cu botezul pocăinţei. Noutatea consta în pocăinţă. Ioan Botezătorul spunea: „Eu vă botez în apă, în pocăinţă”. Pentru aceasta, trebuia să fii deja în pocăinţă înainte de a te boteza în pocăinţă. Pare ciudat! Nu vă speriaţi! Aveţi puţină răbdare. Este un punct foarte important. Ioan spunea: faceţi fapte vrednice de pocăinţă şi apoi am să vă dau botezul spre pocăinţă. Aşa că, botezul în apă făcea ceva cu pocăinţa în care ei se aflau deja. O aduce la un punct culminat şi o completare, la un final.
Asta face botezul, aduce la punct culminat ceea ce eşti deja – subliniat de prepoziţia „în” – conducând la o finalizare. În acest sens Ioan spunea că trebuie să fii deja în pocăinţă. Iar dacă eşti, atunci am să te botez în pocăinţă. Este ceva de genul oficierii căsătoriei. Dovediţi-mi că sunteţi îndrăgostiţi şi am să vă căsătoresc în dragoste. Dragostea nu începe la căsătorie, dar o aduce la un punct culminat, la completare, la finalizare în zona posibilităţilor de manifestare normală. Aşa că un cuplu poate fi îndrăgostit cu mult timp înainte de a fi căsătoriţi. Însă, ceremonia de căsătorie şi consumarea ei fizică, face ca dragostea să fie adusă la un punct culminat, la o expresie completă, în mediul cel mai potrivit continuităţii dragostei. Mă înţelegeţi? Asta este semnificaţia cuvântului „în”. În engleză, există cuvântul similar into, care de regulă înseamnă prima iniţiere la ceva, dar în limba Greacă înseamnă să fii adus, pus direct în ceva – fără de care nu poate continua dezvoltarea.
În concluzie, sensul dat de Ioan a fost că dacă am început să mă pocăiesc de păcatele mele, botezul în apă face ca pocăinţa mea să fie completă. O rupere finală de viaţa veche, o achitare finală, ultima rată plătită. Pot să cred deja în Isus, iar botezul mă transportă în consumarea acestei credinţe prin identificarea mea cu moartea, îngroparea şi învierea Lui, demonstrând că totul a fost achitat. Înţelegeţi ceea ce face botezul? Botezul, prin el însuşi, nu începe pocăinţa sau credinţa. Dar, în timp ce tu faci ceva şi Dumnezeu face ceva, încât amândouă sunt aduse la un punct culminant, la o întrebuinţare spirituală normală, o consumare şi o completarea a lor ca să poată continua creşterea. Pe de o parte, Dumnezeu face ceva în botez pentru credincios. Pe de altă parte, botezându-mă ca o ascultare de porunca Lui, dau continuitate lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în mine. Fără botez, blochez primirea în continuare a harului. Cine primeşte pe Hristos, primeşte har după har, o credinţă care duce la credinţă, o pocăinţă ce duce la pocăinţă. Un val cheamă alt val, ceva tot mai adânc cu care mă identific, la care-mi dau consimţământul şi particip activ. O reconsacrare spirituală pentru ceea ce a început şi este deja în tine. Oare câte genii au murit nerealizate pentru că nu s-au consacrat şi reconsacrat înzestrărilor care erau deja în ei? Este vorba de reconsacrări precise, notabile, mărturisite şi urmate cu consecvenţă. Un fel de botez al înzestrării, al capacităţii de care ai devenit conştient şi căruia i te consacri, fără de care nu va exista continuitate sau climat spiritual de dezvoltare normală. Figurativ vorbind, dacă un geniu nu se botează, va pierde mântuirea genială! Prin comparaţie, Domnul Isus ne spune că cine crede şi se botează, va fi mântuit!
Domnul Isus a îndeplinit şi continuat botezul în apă introdus de Ioan
Domnul Isus S-a botezat El Însuşi cu botezul lui Ioan şi a continuat prin a boteza pe cei care deveneau ucenicii Lui. El nu a botezat pe nimeni, dar a cerut ucenicilor Lui să practice botezul. Apostolii au învăţat de la Isus nu numai despre necesitatea botezului, ci şi despre problemele care apar cu administrarea lui. Astfel, constatăm că Petru a refuzat să boteze pe alţii. La fel a refuzat şi Pavel mai târziu. Ştiţi de ce au făcut-o? Pentru că nu au vrut ca punctul focal să fie pe cei care botează. Înţelegeţi? În esenţă, nu contează cine te botează, nu acest lucru este important. Aşa că Isus n-a botezat El însuşi pentru ca nimeni să nu poată spune: eu am avut un botez mai bun decât tine, m-a botezat Isus. Petru nu l-a botezat nici chiar pe Corneliu, ci a spus altora să îl boteze, pentru ca în final Corneliu să nu poată spune niciodată că pe mine m-a botezat Petru. Dacă vreodată spui: Domnul cutare m-a botezat pe mine! Aceasta înseamnă nu ai înţeles nimic. De fapt, unii dintre cei care faceţi parte din bisericile unde am fost păstor, ştiţi că eu întotdeauna botez cu altcineva, ca să fim doi care botează şi ca nimeni să nu poată spune că eu l-am botezat. Nu contează persoana care botează, ci botezul.
Toţi creştinii din Biserica Primară au fost botezaţi
Domnul Isus a inclus botezul în Marea Însărcinare şi astfel Biserica Primară a botezat pe toată lumea. În biserica primară nu a existat nici un creştin nebotezat. Ar fi fost o contradicţie în termeni. Cum ar fi putut cineva să spună l-am acceptat pe Isus ca Domn dacă nu au făcut primul lucru pe care l-a cerut El? Ar fi fost o absurditate. Cum poate cineva să declare că are credinţă în Isus când de fapt nu-L ascultă? Este anormal. Primul lucru pe care l-a spus Isus ucenicilor a fost să se boteze. El a spus: “..duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i …şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”. Când începi viaţa creştină, prima faptă de pocăinţă şi de credinţă este să te botezi. Prima faptă de încredere şi de ascultare este să fii botezat. Ar fi fost cu totul aberant pentru apostolii din Noul Testament ca oamenii să se considere ucenici ai lui Isus fără acest botez. Botezul în apă este prima expresie a pocăinţei şi credinţei tale.
Modul de practicare a botezului în apă
Este normal să ne punem întrebarea despre cum a fost făcut botezul în Noul Testament? Ştim că ei erau scufundaţi în apă. Cuvântul grecesc care a descris această experienţă este „baptizein”. În engleză, am observat că acest cuvântul este transliterat (scris identic cu litere englezeşti în loc de greceşti, nu este tradus) şi nu tradus prin cuvintele corespondente experienţei pe care trebuia să o comunice. Astfel, cuvintele corespondente lui „baptizo” ar fi: scufundat, imersat, afundat, adâncit, înmuiat, udat, îmbibat, vârât în apă sau potop. Ar trebuie ca grecescul „baptizime” să nu fie tradus botezat, ci scufundat, adâncit, afundat sau îmbibat. Am văzut că Ioan Botezătorul, a fost numit Ioan Plonjorul, Ioan Scufundătorul! Aceasta a fost porecla lui. Dacă s-ar fi tradus cu cuvintele pe care le-am menţionat, mulţi creştini de azi ar fi supăraţi. Este tragic, nu-i aşa? N-ar mai corespunde cu modul în care au primit propriul botez! În acest mod folosirea transliterată a cuvântului a mascat practica greşită de administrare a botezului. Cuvântul nu mai comunică în mod clar cum trebuie să se facă botezul şi nici o cale de verificare.
Cunoaşterea sensului exact al cuvântului botez ne este necesară şi la tema următoare. Aceeaşi poreclă a fost folosită şi pentru Isus. Aţi ştiut că Isus a fost un baptist? În Evanghelia lui Ioan i se dă acelaşi titlu: Isus Scufundătorul (Baptistul). Cu excepţia faptului că El nu scufundă oamenii în apă, El îi scufundă în Duhul Sfânt. Este acelaşi nume, acelaşi cuvânt.
Biblia conţine mai multe referinţe contextuale cu privire la botez de unde putem deduce modul de practicare. De exemplu, avem un verset în Ioan 3. Aţi ştiut că în Ioan 3 ni se spune câtă apă să folosim la botez? Este uimitor câţi de mulţi creştini cunosc Ioan 3:16 şi nu cunosc Ioan 3:23, care spune că Ioan boteza în Enon aproape de Slim pentru că acolo era multă apă. Cum se putea spune mai simplu decât atâta? A trebuit să aleagă un loc unde era multă apă. Mai avem în Fapte 8, pasajul care descrie famenul Etiopian care a intrat în apă şi a ieşit afară din apă. Nici nu ar putea fi mai clar!
Avem şi câteva dovezi istorice cu privire la botezul prin scufundare. Până în ziua de azi, Biserica Ortodoxă Grecească, care desigur ştie bine limba Greacă, întotdeauna scufundă bebeluşii. Am fost fascinat să urmăresc la TV scufundarea (botezul) unui bebeluş într-o biserică Greacă ortodoxă. Săracul bebeluş, a fost scufundat de trei ori în apă. În numele Tatălui, în numele Fiului şi în numele Duhului Sfânt. După scufundare nu s-a mai putut ţine serviciul religios, ci s-a terminat. De la punctul acela nu te mai putea-i închina. Bebeluşul a obiectat furios. Dacă ar fi ştiut să vorbească ar fi obiectat teologic, dar aşa a obiectat în singurul fel în care a ştiut s-o facă. Dar lucrul interesant este că dacă Grecii ar stropi bebeluşii cu apă, ar însemna să reducă limba Greacă la nonsens, la o absurditate. Cum poţi să scufunzi prin stropire, cum poţi să faci imersiune prin stropire? Ei ar spune că este absurd deoarece cunosc limba Greacă, cunosc cuvântul originar.
O altă dovadă istorică a botezului prin scufundare este mărimea bazinului din bisericile medievale. Aţi observat acest lucru în descoperirile arheologice? De la Constantin cel Mare, după anul 325, în mod greşit, din politici de stat, a început în istorie botezul copiilor mici. Prin aplicarea botezului, toţi copii născuţi în stat, rămâneau ai statului. Se urmărea o unitate religioasă şi statală, ocolindu-se decizia conştientă a unor oameni maturi şi roadele unei vieţii spirituale pe care o verifica Ioan Botezătorul şi Biserica Primară. Totuşi, s-a păstrat modul de practicare a botezului. Ei au scufundat copiii în apă, i-au imersat, încă mai ştiau înţelesul cuvântului pe vremea aceea. În bisericile tradiţionale de azi aproape că s-a pierdut înţelesul cuvântului.
Oare de ce este aşa de important ca botezul să fie în apă în loc să fii stropit cu apă? În Noul Testament botezul are un înţeles dublu. În sensul fizic, are înţelesul de curăţire, faci o baie de curăţire corporală. Dar, botezul are şi înţelesul de îngropare, introduci tot corpul în mormânt, într-un alt mediu. Comparativ cu botezul fizic, botezul în Noul Testament are cele două înţelesuri: este o baie pentru cei murdari şi este o îngropare pentru cei care sunt morţi. Acum, dacă stropeşti pe cineva cu apă, poţi comunica înţelesul unei băi, dar nu comunici înţelesul de înmormântare. Să fii scufundat în apă, până ce nu te mai vezi, este o înmormântare la fel cum este şi o baie. Iar aceste două înţelesuri sunt aduse împreună în Scripturi. Nu este numai un semn de curăţire, ci este şi un semn de îngropare. Folosind aceste două înţelesuri, Isus a poruncit ucenicilor să-i scufunde (boteze) pe oameni în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi bineînţeles că aceasta au şi făcut.
Începând cu ziua de Rusalii un om care răspundea la chemarea Evangheliei şi dorea să devină creştin trebuia să înceapă prin botez – cu o baie şi cu o înmormântare, cu cel mai comun material sau mediu accesibil pe pământ şi anume cu apă.
Am auzit de locuri unde apa nu este accesibilă. În unele părţi din India în timpul secetei, ei sapă o groapă şi o învelesc cu un cearceaf alb de bumbac. Apoi, ei pun persoana înăuntru, o acoperă cu o manta şi stropesc mantaua cu apa foarte preţioasă până ce se udă toată. Ei pot face acest lucru cu o jumătate de litru de apă. Aceasta este tot ce au! Sunt sigur că Domnul înţelege. Dar, felul normal de a fi botezat este să primeşti o baie şi să fii îngropat. Iar, experienţa sugerată de cuvânt îţi indică necesitatea scufundării în apă. Trebuie să fii scufundat, scăldat, îmbibat, curăţat. Mai presus de toate trebuie să reţinem înţelesul spiritual pe care-L are Dumnezeu în vedere şi care este mult mai adânc.
De ce trebuie să mă botez?
De ce trebuia făcut botezul? Dacă citim Noul Testament vom găsi 31 de pasaje care ne spun de ce au fost botezaţi oamenii. Aproape în fiecare caz răspunsul scoate în evidenţă ceea ce face Domnul pentru oameni în botez, nu în ceea ce face omul pentru Domnul. Accentul, vă rog să fiţi atenţi, accentul este pe limbajul instrumental! Noul Testament nu tratează botezul ca un simbol, ci ca un eveniment. Noul Testament ne spune de ce este necesar, ce va face, ce efecte are.
De exemplu, în Marcu 16 ni se spune că cel ce crede şi se botează, va fi mântuit. În mod uimitor, aici avem cuvântul mântuire legat direct de botez.
În Ioan 3, Nicodim a întrebat pe Domnul Isus cum poate un om să se nască din nou? Dacă nu mai poate intra din nou în pântecele mamei sale şi să iasă afară din nou, atunci cum poate fi născut din nou? Şi Isus i-a răspuns că nu este vorba de a ieşi încă odată afară din pântecele mamei tale ca să fii născut din nou. Trebuie să fii născut din noudin apă şi din Duh. Este interesant că foloseşte cuvântul „din”, care înseamnă că trebuie să intri în ceva ca să poţi săieşi afară din ceva. Viaţa nouă vine din apă şi din Duhul. Am auzit multe predici despre: „trebuie să fii născut din nou”, dar nici una nu a explicat ce înseamnă în mod precis cuvântul apă. Din cele descrise mai sus despre botezul prozeliţilor, nu am nici o îndoială că Nicodim a înţeles că Isus îl critica pe el ca fariseu pentru că a refuzat botezul pocăinţei lui Ioan. El avea nevoie de el. Am observat de a lungul timpului că majoritatea comentatorilor au înţeles că în Ioan 3 avem o referinţă la botezul cu apă. Este o mare bucurie să poţi crede cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este scris. Când Dumnezeu spune apă, se referă la apă. Asta-i tot. De fapt, de fiecare dată când găsiţi cuvântul apă în Evanghelia lui Ioan înseamnă apă. Dacă vreodată înseamnă altceva, Ioan îl califică prin folosirea unui adjectiv, ca de pildă: „apă vie”. Atunci ştii că nu este apă. Dar când spune apă, este apă. Când spune că Isus a schimbat apa în vin, înseamnă apă. De asemenea nu spune că a făcut-o must, ci vin. Aşa că este vorba despre apa transformată în vin. Tot aşa, când Ioan spune că el îi botează în apă, dar apoi vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt, se referă la apă. Şi când spune că Ioan boteza la Enon lângă Salim, pentru că acolo era multă apă, el se referă la apă. De fiecare dată când citeşti apă, înseamnă apă. Nu încerca să faci Cuvântul lui Dumnezeu să devină dificil pentru tine. Isus spune născut din apă şi din Duh, iar noi ştim ceea ce înseamnă apa şi ce înseamnă Duhul.
Botezul contribuie la iertarea păcatelor
Avem apoi cazul din ziua de Rusalii când oamenii l-au întrebat pe Petru: Ce trebuie să facem? Cu acea ocazie, Petru le-a spus multe lucruri, dar nu avem detaliile la tot ceea ce le-a zis. Sunt sigur că i-a sfătuit despre cele patru etape pe care le studiem noi acum. Dintre toate cele spuse, se menţionează însă în mod expres, faptul că le-a zis: Pocăiţi-vă, şi fiecare dintre voi să fiţi botezaţi, fiecare să fie scufundat, spre iertarea păcatelor. Pentru asta este botezul!
Mai târziu Saul din Tars l-a întâlnit pe Isus pe drumul spre Damasc. Trei zile după aceasta, un frate drag bătrân, cu numele de Anania, a venit la el şi a spus: Frate Saul! A avut nevoie de mult har să spună: – „Frate Saul”, ce mai aştepţi? Scoală-te, şi fii scufundat (botezat) pentru spălarea păcatelor, chemând Numele Domnului!”. Şi aşa continuă prin tot Noul Testament.
În Efeseni 5, Pavel spune că Isus a curăţit biserica lui prin spălarea cu apă, prin Cuvânt. Din nou avem spălarea cu apă, iar aceasta înseamnă apă. În Evrei 10, ni se spune să ne apropiem de El cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. Stropiţi cugetul, dar spălaţi corpul cu apă curată. Este simplu ca bună ziua.
Mai jos, după Romani 6, vom vedea că botezul contribuie la eliberarea noastră de păcat.
Botezul contribuie la mântuirea noastră
Eu cred că declaraţia cea mai surprinzătoare este făcută de Petru, care în prima lui epistolă spune: Ascultaţi: –botezul acesta vă mântuie! Nu prin spălarea mizeriei de pe corpul vostru, ci prin mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Christos. Aţi remarcat: botezul vă mântuie. Cuvântul mântuire aici înseamnă, acelaşi lucru ca în restul Bibliei. Şi totuşi, majoritatea creştinilor nu pot face nici o legătură între botez şi mântuire. Este uimitor, nu-i aşa? Una dintre cele mai dese întrebări care mi se pun este aceasta: “Trebuie să fii botezat ca să fii mântuit?” Ei bine, de câte ori trebuie Dumnezeu să ne spună prin Scriptură înainte ca noi să credem? N-a spus Domnul Isus în Marcu 16.16 că cel care va crede şi se va boteza, va fi mântuit? Acelaşi lucru se spune şi în 1 Petru 3.21: botezul vă mântuieşte! Nu prin spălarea mizeriei de pe corp, ci printr-un apel al unui cuget la Dumnezeu, în Hristos.
Botezul ne scoate din teritoriul lui Satan
Toţi apostolii tratează botezul ca un eveniment în care Dumnezeu face ceva. Adesea, ei îl compară cu evenimente legate de apă din Vechiul Testament, unde Dumnezeu a făcut ceva pentru poporul său. Pavel, de exemplu, spune că botezul este ca trecerea Mării Roşii pentru evrei. Ce a însemnat pentru un evreu să treacă Marea Roşie? Ni se spune, că atunci când evreii au trecut Marea Roşie, toţi au fost botezaţi în Moise. Nu este ciudat ceea ce ni se spune? Ei îl urmau deja pe Moise de trei zile, aşa că nu botezul în mare i-a făcut să îl urmeze pe Moise. Dar ceea ce a realizat este că asta i-a dus la un punct culminat, unde Faraonul a fost lăsat pe malul celălalt. De acum înainte au avut un singur şef: Moise. Atâta timp cât erau pe aceeaşi parte cu Faraon, erau în puterea lui, el îi putea atinge. Dar, ceea ce a fost pentru evrei traversarea Mării Roşii în relaţie cu Faraon, este botezul pentru Creştin în raport cu Satana.
Botezul contribuie la eliberarea de păcat prin îngropare
În Romani 6, ni se spune că odată ce am fost îngropaţi cu Christos prin botez, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Suntem de partea cealaltă a Mării Roşii, suntem eliberaţi literalmente din teritoriul Satanei. Aceasta ne face să înţelegem că botezul este o eliberare. Vreau să vă daţi seama că o sumedenie de creştini, dacă ar înţelege ceea ce le-a făcut botezul, nu ar avea nevoie de slujba de eliberare. Puteţi să înţelegeţi ceea ce spun? Aşa cum trupele lui Faraon s-au înecat în apele botezului, la fel demonii Satanei se îneacă în apele botezului, iar păcatul nu mai are putere asupra ta. Acum poţi spune: Satano, ai fost la înmormântarea mea, du-te în iad ca să vorbeşti cu o persoană moartă! Iată ce rol mare are înmormântarea. Marchează un sfârşit, ultimul rămas bun.
Vreau să vă dau aici un exemplu. Am luat parte la multe servicii de înmormântare. Nu de puţine ori am fost în casa unei văduve. Una dintre ele m-a întâmpinat înainte la uşă, înainte de înmormântare, şi mi-a spus următoarele: „Bună ziua, Domnule pastor! Intraţi! Vreţi să-l vedeţi pe soţul meu? Este în camera din faţă”. Ce fel ciudat de a vorbi, nu-i aşa? M-a dus în camera cu pricina ca să-l văd cum zace. Văduva îl mângâia pe cap, îi aranjează perna, îl pupa pe frunte ca şi cum el ar fi acolo. A urmat, mersul la înmormântare şi reîntoarcerea de la cimitir pentru un ceai şi ceva de mâncare. În timp ce mâncăm, văduva mi-a spus ceva despre cel înmormântat, folosind următoarele cuvinte: „Domnule pastor, soţul meu a fost bun cu mine!” Observaţi diferenţa? Oare de ce, înainte de înmormântare ea mi-a spus că soţul este în camera din faţă, iar după înmormântare că el a fost un om bun. Vă spun de ce, pentru că înmormântarea este sfârşitul vieţii. Nu moartea îţi termină relaţia ta cu decedatul, ci îngroparea. Ştii că nu-l vei mai vedea niciodată, nu-l vei mai atinge niciodată, s-a terminat. De aceea familiile celor care au avut parte anumite dezastre au vrut corpurile celor morţi ca să poată să-şi ia rămas bun. Este bine să faci o înmormântare. Iar după aceea, ştii că totul s-a terminat, nu mai ai nici o relaţie cu decedatul. În acest sens, înmormântarea este ultimul rămas bun al vieţii vechi. De aceea Satan urăşte botezul, pentru că ştie că botezul este o înmormântare.
În Arabia, când un musulman este botezat îşi semnează sentinţa de moarte. Mulţi sunt ucişi, tăiaţi cu cuţitul sau otrăviţi. Unora li se dă foc la casă în timp ce familia lor este înăuntru. Pe musulmani nu-i deranja faptul că cineva merge la biserică, citeşte Biblia sau că spune că este creştin, dar, când se botează, ştie că totul s-a sfârşit. Acum nu îi mai pot atinge şi Satana ştie aceasta.
Apostolul Petru a comparat botezul cu potopul lui Noe. El a spus că la fel cum apele potopului au însemnat sfârşitul complet al lumii în care a trăit Noe şi l-au dus la un început nou, botezul face acelaşi lucru pentru noi. Este o baie şi o înmormântare.
Odată, am botezat un tânăr care, cu câţiva ani înainte de a se întoarce la Isus, a intrat în gruparea numită: “Îngerul Iadului”. Acolo a fost amestecat în tot felul de lucruri pe care nu trebuia să le atingă. Când l-a primit pe Isus, a ştiut că primul lucru pe care trebuie să-l facă este să se boteze. Dar nu a vrut să fie botezat pentru că era acoperit cu tatuaje şi a observat că oamenilor din biserică nu le plăceau tatuajele. El a văzut cum cămaşa de botez se face transparentă în apă. Aşa că s-a dus la o chirurgie plastică şi a întrebat dacă pot să îi scoată un tatuaj, pentru că unul dintre tatuajele lui era o imagine a diavolului pe care îl făcuse când era “Îngerul Iadului”. Ar fi vrut ca cel puţin această imagine cu diavolul să nu-i lase pe creştini s-o vadă pe corpul lui. El a întrebat chirurgul dacă poate s-o şteargă? Chirurgul a răspuns că este o operaţie cosmetică şi nu poate s-o facă din fondul de asigurări medicale de stat. Aşa că îl va costa câteva sute de lire englezeşti şi va dura luni de zile. Sau, poate s-o ardă, dar în acest caz va rămâne cicatrice. În asemenea situaţii, ceea ce se face de regulă este să se ia piele dintr-o altă parte a corpului cu care să se înlocuiască tatuajul. În aceste condiţii băiatul acesta a spus că nu are nici banii, nici timpul necesar şi a renunţat. După aceea, a rugat pe un prieten de al meu ca să-l boteze şi l-am botezat într-o piscină. A fost scufundat în apă ca să îşi îngroape trecutul şi să-şi spele păcatele. Atunci s-a întâmplat o minune. Când a ieşit afară din apă am constatat că îi lipsea un tatuaj. Numai unul, nu toate, numai acela care a vrut să dispară. În apa aceea, H2O, Dumnezeu a şters imaginea diavolului de pe copilul Lui. Dumnezeu nu a vrut să aibă imaginea diavolului pe copilul acesta. Acum, dacă îi spuneţi băiatului acela că botezul este numai un simbol vă va râde în faţă. El l-a văzut ca o curăţire şi o eliberare. La fel cum evreii până astăzi celebrează Paştele evreiesc şi îşi aduc aminte de mâna puternică a lui Dumnezeu care i-a trecut prin Marea Roşie, la fel trebuie să se uite fiecare creştin de azi la îngroparea lui.
Am un prieten păstor care atunci când îi botează pe oameni le spune: aceasta este înmormântarea ta, bucură-te de ea! De acum înainte poţi să îi aduci aminte Satanei de acest serviciu funerar. Am fost îngropat! La fel de sigur cum a fost îngropat Isus, am fost şi eu îngropat. Când Isus a ieşit afară din groapă nu a mai avut contact cu Pilat, sau cu Satana, sau cu Anania şi Caiafa. Ei nu-L mai puteau atinge şi nimeni nu-L mai poate atinge. La fel, nimeni nu mai poate să te atingă nici pe tine. Poţi să-i spui Satanei că ai fost crucificat cu Christos, ai fost îngropat cu Christos şi ai înviat cu Christos. Vedeţi, a fi creştin nu înseamnă numai să crezi că El a fost crucificat pentru tine, ci să poţi spune că ai fost crucificat împreună cu El. Nu este de ajuns să crezi că El a fost îngropat pentru tine – trebuie să fii în stare să spui că tu ai fost îngropat cu El. Nu este destul să spui: cred că Isus a înviat din morţi – trebuie să putem spune că noi am fost înviaţi la o viaţă nouă. Cu alte cuvinte, adevărurile acestea istorice pe care credinţa noastră este bazată, trebuie să devină experienţa mea proprie în istorie. Ştiu acum că sunt adevărate, pentru că mi s-au întâmplat mie. Ştiu că El a fost crucificat, pentru că Eu am fost crucificat. Ştiu că El a fost îngropat, pentru că în Numele lui şi eu am fost îngropat. Ştiu că a fost înviat, pentru că aceeaşi putere care l-a înviat pe El din morţi, este a mea acum. Aceasta ne aduce la pasul, la etapa a patra, pe care o vom trata în cadrul temei următoare.
Întotdeauna când fac o astfel de expunere a botezului sunt întâmpinat cu tot felul de reacţii. Pentru cei mai mulţi creştini felul acesta de a vedea botezul este o sursă de iritaţie. Cele două întrebări pe care mi se pun cel mai des sunt:
– Ce zici de regenerarea botezului? , şi, mai ales,
– Ce zici de botezul bebeluşilor?
Vom continua mai întâi cu problemele ridicate de ultima întrebare.
Botezul copiilor mici nu poate fi susţinut de învăţătura Noului Testament
(Botezul copiilor mici este tratat în mod detaliat în cartea autorului
David Pawson – Naşterea normală din nou.În acest material este prezentat numai un rezumat. Cartea arată în mod detaliat modul în care a apărut botezul, de ce a apărut şi cum să îl tratăm în ziua de azi. Vezi pagina web:
http://www.davidpawson.com ).
În cele ce urmează, voi fi complet deschis cu voi şi vă voi spune că nu pot să includ în naşterea normală din nou din Noul Testament botezul bebeluşilor. Îmi pare rău, ştiu că lucrul acesta ofensează pe mulţi creştini, dar nu pot să-l includ. Să vă spun de ce. Nu pot să aplic înţelesul botezului din Noul Testament la bebeluşi. Nu practica botezului mă îngrijorează, ci semnificaţia lui. Dacă botezul este o baie pentru oameni murdari, cum poate fi o baie pentru un copilaş care nu este murdar încă? Dacă botezul este îngroparea unui mort, cum poate fi dat unui bebeluş care n-are păcat şi deci nu este mort? Botezul n-are rost până când cineva nu este murdar de păcat şi mort. Dacă aplici învăţătura despre botezul Nou Testamental la bebeluşi, problemele care apar este că rămâi cu o înţelegere superstiţioasă sau magică despre ceea ce se întâmplă la botez, sau să-l consideri pur şi simplu un simbol care nu face nimic din punct de vedere spiritual. Desigur, aceasta este mare o cursă pe care trebuie să o evităm.
Biserica de stat a împiedecat practicarea botezului de către reformatorii
Vorbesc în continuare destul de deschis. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că toţi reformatorii protestanţi, Martin Luther, John Calvin, Ulrich Zwingli, şi restul dintre ei, când au redescoperit adevărul justificării prin credinţă, au realizat că aceasta este total incompatibil cu botezul bebeluşilor. Ei au susţinut că dacă o persoană este destul de în vârstă ca să creadă, poate să fie justificată prin credinţă. Dar, atunci mai poate fi mântuit şi prin botezul ca bebeluş? Problema nu mai are sens. Ştiţi că toţi reformatorii au susţinut deschis acest lucru, i-am citat cu atenţie în cartea mea, toţi au spus că trebuie să ne întoarcem la botezul celor care cred. Chiar au numit botezul bebeluşilor ca netrebnic, ca o blasfemie brutală. Şi totuşi, niciunul dintre ei nu s-a întors la botezul celor care cred. Acesta este lucrul uimitor care s-a întâmplat cu trei sau patru sute de ani în urmă. Şi-au dat seama de adevăr – dar nu l-au practicat. Aceasta dă naştere întrebării: – De ce n-au practicat ceea ce au predicat? Răspunsul este destul de simplu. Pentru că ei toţi au înfiinţat biserici de stat. Nu poţi să ai o biserică de stat care practică botezul celor care cred, pentru că o biserică de stat trebuie să primească ca membri pe toţi cetăţenii născuţi în stat. Aici este problema! Cu toate că au predicat botezul celor care cred, şi-au dat seama că nu pot să aibă biserici de stat, şi în acelaşi timp, şi botezul celor care cred. Aşa că ei s-au mulţumit cu vreun fel de biserică de stat, în care un bebeluş născut în stat trebuia primit şi în biserică. De aceea, eu cred că, într-un anumit sens, Reforma nu a fost completă şi am rămas cu o practică din evul mediu al creştinismului. Practicarea botezului a fost dată de modul în care s-a dorit a se combina statul şi biserica, practică de care încă nu suntem liberi.
Adevărul este că doi din fiecare trei cetăţeni din Anglia au fost botezaţi ca bebeluşi. Adevărul este că în restul lumii aproximativ jumătate din creştini au fost botezaţi ca bebeluşi. În lumea întreaga este acum o mişcare înapoi spre botezul celor care cred, chiar şi în bisericile de stat. Există o mulţime de biserici anglicane care au bazine pentru administrarea botezului prin scufundare. Aşa că eu cred că e doar o chestiune de timp. Desigur, aş dori să ne mişcăm mai repede. Şi ceea ce mă îngrijorează pe mine este că mii de oameni care iau decizia de a-l urma pe Hristos, să zicem, la o cruciadă de a lui Billy Graham sau la alte misiuni mari, în momentul în care ar avea nevoia cea mai mare de o baie şi de o înmormântare, li se spune că nu se mai poate pentru că au fost botezaţi când au fost mici. Eu cred că asta le răpeşte o ocazie vitală de a primi har. Li se fură o parte din naşterea din nou. Este timpul să ne întoarcem înapoi la Biblie cu sinceritate şi să ne întrebăm: oare putem cu adevărat să aplicăm înţelesul botezului din Noul Testament la bebeluşi? Răspunsul meu este că nu! Dacă botezul este pentru iertarea păcatelor, ce are atunci de a face acest act cu un bebeluş? Dacă botezul este pentru spălarea păcatelor ce are asta de a face cu un bebeluş? Ascultaţi! Botezul nu are nimic de a face cu scăparea de iad, ci cu curăţirea noastră.
Îmi aduc aminte când l-am botezat pe Cliff Richard. El a făcut în autobiografia lui o descriere plastică a botezului său şi a spus că David Pawson l-a spălat, l-a limpezit şi l-a pus la uscat, încât aşa curat nu s-a mai simţit niciodată în viaţă. Te simţi curat, pe dinăuntru şi pe dinafară. Dumnezeu face ca iertarea ta să fie desăvârşită, o duce la împlinire. Ne dă iertarea perfectă, şi aduce credinţa la un apogeu. La fel cum căsătoria face ca dragostea dintre două persoane de la începutul căsătoriei să fie împlinită, la fel şi botezul duce pocăinţa şi credinţa la un apogeu. Aceasta nu se poate aplica unui bebeluş, nu se poate!
Botezul nu regenerează sufletul omului
Sunt oameni care cred că botezul ne regenerează. Ei susţin că botezul însuşi te mântuie. Această concepţie a apărut în zilele când oamenii credeau sincer că dacă un bebeluş era botezat, atunci era scăpat de iad. Şi erezia acesta încă mai există!
Noi n-am făcut botezul celor trei copii. Atunci, rudele noastre ne-au întrebat: Ce se va întâmpla dacă copiii mor? Şi noi am spus că dacă Dumnezeu ar fi un Dumnezeu care mi-ar trimite copilul în iad pentru că nu a fost stropit cu câţiva stropi de apă şi nu s-a spus o formulă magică, nu aş putea iubi acest Dumnezeu. Dumnezeul acela ar fi un tiran!
Oamenii întreabă, ce se întâmplă cu copiii nebotezaţi? Acelaşi lucru care se întâmplă cu copiii botezaţi. Ce se întâmplă cu ei? Nu ştiu. Nicăieri în Biblie nu ni se spune în mod expres ce se întâmplă cu un copil care moare. Ce putem spune unei mame sau unui tată căruia îi moare copilul? Le spunem aceasta, sau, asta este ceea ce spun eu: „Îl cunoşti pe Dumnezeu la fel de bine cum îl cunosc şi eu, ştii că orice ar face cu copilul tău este total drept. Tot ce ni se cere acum, este să ne încredem în El. Nu ne-a spus tot ce face. Ne-a spus să ne încredem că va face ce este drept”. Aceasta este ceea ce cred eu că trebuie să spunem. El a găsit de cuviinţă să nu ne spună tot, dar ne-a spus să ne încredem în El. Nu trebuie să le dăm o alinare falsă, sau să inventăm ceva care nu este scris în Biblie.
Sunt totuşi în Scriptură cel puţin două aspecte menţionate despre copii. Domnul Isus a spus că în Împărăţia lui Dumnezeu nu vor intra decât cei care sunt gata să se facă aidoma unor copilaşi. Iar apostolul Pavel, în 1 Corinteni 7, ne-a spus că dacă un părinte este credincios, copiii sunt sfinţi. Aceste afirmaţii sunt suficiente ca să credem că Dumnezeu are soluţia de mântuire a copiilor în afara botezului. El n-a rânduit nicăieri în Biblie botezul copiilor, ci numai binecuvântare lor, ca în Numeri 6, şi rugăciunea părinţilor pentru ocrotirea lor. A apela la anumite practici de botez presupuse de oameni şi neconfirmate de Dumnezeu este un nonsens!
Botezul în sine nu regenerează fiinţa umană
Există concepţii creştine eronate care susţin că botezul regenerează fiinţa umană. Prin regenerarea dată de botez s-ar înţelege credinţa că omul este mântuit prin actul botezului în sine, prin anumite cuvinte rostite şi apa. Eu nu cred aceasta! De aceea, nu cred nici în regenerarea botezului pentru botezul bebeluşilor.
Ceea ce cred este că în contextul unor persoane care cred şi se pocăiesc, când intră în apă, apa este un agent al harului care va avea un efect spiritual asupra lor. Atunci are loc un apogeu al iertării lor, al curăţiei lor şi al ruperii felului vechi de viaţă, un fel de intrare în mediul mântuirii, o împuternicire de a gusta har după har. În acest sens, botezul face parte din procesul mântuirii. Dar, botezul nu mântuie de iad, ci de păcat. Face parte din împuternicirea omului de a trăi o viaţă curată şi neprihănită aici pe pământ. Voi spune mai multe despre aceasta în ultima sesiune, dar cred că trebuie să ne îndepărtăm de o învăţătură care vorbeşte cu prioritate despre scăparea de iad şi să ne apropiem de Evanghelia din Noul Testament care vorbeşte de scăparea de păcat. Dacă eşti interesat numai de scăparea de iad nu vei realiza rolul botezului în procesul tău de mântuire. Dar, dacă eşti interesat să fii mântuit de păcatele tale, atunci îl vom vedea ca oferta uimitoare a harului lui Dumnezeu pentru a începe o viaţă nouă, curată. Desigur, botezul în apă nu trebuie privit în mod izolat de restul cerinţelor vieţii spirituale roditoare. Pentru a trăi o viaţă mai bună, este strict necesar ca el să fie urmat de botezul cu Duhul Sfânt despre care vom vorbi în sesiunea următoare.
Pericolul gândirii greceşti care separă aspectele materiale de cele spirituale
Majoritatea creştinilor din occident suferă de boala educaţiei vestice. Ce vreau să spun este că sistemul nostru de educaţie este bazat pe filozofia greacă şi nicidecum pe gândirea ebraică. Este destul de greu să ne dăm seama cât de adânc suntem afectaţi de aceasta. Diferenţa dintre gândirea greacă şi cea ebraică este aceasta: Grecii nu au putut niciodată să lege partea fizică de cea spirituală. Aceste două lucruri au fost ţinute la distanţă mare una de cealaltă aşa că nu puteau fi văzute împreună. Rezultatul a fost că Grecii au trăit în unul din aceste două feluri. Au fost greci foarte fizici – care au trăit în lumea materială, şi, greci care erau foarte spirituali – care trăiau în lumea spirituală. Aceasta a făcut ca, pe de o parte, să fie greci care trăiau fără frâu în lumea materială, şi, pe partea cealaltă, oameni ascetici care trăiau în lumea spirituală. Dar, ei n-au putut să vadă aceste aspecte împreună.
Această concepţie a avut consecinţe teribile pentru gândirea vestică. De exemplu, nu ştim ce să facem cu Cântarea Cântărilor din Biblie. Este o carte foarte fizică, şi oamenii încearcă să-i găsească tot felul de înţelesuri spirituale ascunse. Am văzut o dată un comentariu biblic care a spus că „între sânii mei” din Cântarea Cântărilor, înseamnă între Vechiul şi Noul Testament. Am spus: O Doamne, ajutor! Sunt în mare nevoie de har, pentru că eu când citesc fraza aceea nu înţeleg Vechiul şi Noul Testament. Am crezut că eu sunt un creştin foarte trupesc, carnal, în raportul cu nefericitul comentator menţionat mai înainte. Aceasta a fost datorită educaţiei mele greceşti, care nu putea să vadă partea fizică şi spirituală împreună.
Botezul este un eveniment fizic cu efect spiritual
Spre deosebire de greci, evreii au spus: Dumnezeul nostru este Duh şi a creat lumea materială. În consecinţă, lumea fizică şi cea spirituală sunt foarte aproape, şi de aceea se pot întâmpla miracolele în fiecare zi. Efectul pe care l-au avut grecii asupra gândirii creştinilor din vest, este că acum le spun că un eveniment fizic nu poate avea un efect spiritual. Asta este problema de bază pe care oamenii o au când încearcă să includă botezul în mântuire. Nu pot să vadă cum un eveniment fizic poate avea un efect spiritual, pentru că nu pot să vadă nici o legătura între ele.
În opoziţie cu acest fel de a gândi, Biblia este plină de exemple unde există legături între partea fizică şi partea spirituală. Pomul cunoştinţei binelui şi al răului a fost un copac fizic cu fructe materiale, dar mâncarea fructului a avut un efect spiritual profund. Când luăm pâinea şi vinul la Cină, nu este decât vin şi pâine, dar puteţi muri prin mâncarea pâinii şi băutul vinului în chip nevrednic. Ai putea să devii bolnav fizic prin luarea Cinei! Aşa scrie în Biblie! Şi nu este decât pâine şi vin. Când Isus a vrut să vindece un orb a scuipat, a făcut tină din scuipat şi praf, a pus-o pe ochii orbului, iar prin aceasta orbul şi-a căpătat vederea. Toate acestea ne fac să înţelegem cum era gândirea ebraică, cum spălarea şi îngroparea cuiva cu apă, poate să cureţe pe dinăuntru. Dumnezeu nu are nici o problemă să folosească apa ca să îţi cureţe conştiinţa, pentru că este Dumnezeul care a făcut apa şi totodată este un Dumnezeu atotputernic care poate să folosească lucrurile fizice cum vrea El.
Probabil că unii ştiţi că în domeniul ocultului, te poţi juca cu masa ouija şi poţi comunica cu diavolii. Cu atât mai mult prin apă şi botez, sau prin pâine şi vin la Cina Domnului, poţi să comunici cu Dumnezeu. Atunci care este legătura? Este cea pe care am încercat să o subliniez în această sesiune arătându-vă că botezul este un eveniment fizic cu un efect spiritual. Asta nu este o problemă pentru Dumnezeu. Este o problemă pentru creştinii vestici cu raţiune grecească. Înţelegeţi ce vreau să spun?
Duhul Sfânt nu se primeşte în stare pasivă, ci în timpul unor acţiunei fizice concrete
Acum am ajuns la etapa a patra a naşterii din nou, care este primirea Duhului Sfânt. În toate cazurile din Noul Testament nimeni n-a primit Duhul Sfânt într-o stare de pasivitate, ci în timpul unor acţiuni fizice. Mai întâi, constatăm un context de rugăciune, inclusiv Corneliu, care a început să vorbească în limbi în timp ce predica Apostolul Petru, era un om al rugăciunii. Apoi, în afară de două cazuri, în toate celelalte, oamenii au primit Duhul Sfânt prin punerea mâinilor. Oamenii se întreabă: cum poate o acţiune fizică să aibă un efect spiritual? Ei bine, noi am redescoperit necesitatea participării corpurilor noastre la închinare şi slujirea lui Dumnezeu; am redescoperit închinarea aerobică. Ştiţi ce este închinarea aerobică? Înseamnă, folosirea corpurilor noastre în timpul închinării. Biblia este plină de oameni care şi-au folosit corpurile, prin ridicarea mâinilor în rugăciune sau baterea din palme. Biblia spune: “bateţi din palme, toate popoarele …”. Oamenii spun: „O, nu vreau să fac nimica cu corpul meu la serviciul de închinare. Vreau să mă închin lui Dumnezeu cu sufletul meu”. Dar evreii s-au închinat lui Dumnezeu cu trupurile lor. Au dansat înaintea Domnului, au bătut din palme Domnului, şi-au ridicat mâinile în rugăciune, au pus mâinile peste oameni ca să transmită o putere spirituală. Au pus mâinile peste bolnavi, şi-au pus mâinile peste preoţi. Felul normal de a primi Duhul Sfânt în Noul Testament este prin punerea mâinilor. Aceasta este originea rugăciunii cu punerea mâinilor practicată de anumite biserici creştine. Dar astăzi nu mai înseamnă acelaşi lucru. Foarte puţini dintre cei care trec prin actul confirmării (ca la catolici sau reformaţi), primesc Duhul Sfânt la ceremonie. Ştiu un preot catolic care spune oamenilor: Când îmi pun mâinile peste tine, mă rog ca Duhul Sfânt să se pogoare peste tine, şi având o astfel de credinţă a început să se întâmple. Dar am auzit de un alt caz în care la confirmarea unei femei, ea a izbucnit din senin într-o limbă nouă şi preotul aproape că a sărit din mitră. A fost prima dată când s-a întâmplat. Dar acesta este felul normal. Nu trebuie să fie un preot, poate fi oricine. Anania şi-a pus mâinile peste Saul din Tars ca să primească Duhul Sfânt.
Pericolul opririi vieţii spirituale la nivelul botezului cu apă
Acum, primul lucru pe care trebuie să îl spun este că fiecare creştin are nevoie de două botezuri: unul în apă şi unul în Duhul – ca să fie născut din apă şi din Duh. Şi mai mult, dacă îţi pui prea multe speranţe în botezul cu apă vei fi dezamăgit. Botezul în apă are de a face cu trecutul tău. Îngroapă trecutul, îţi spală trecutul, închide trecutul. Şi te lasă curat şi gol. De aceea, rămânerea numai la acest stagiu este o stare spirituală foarte periculoasă. Unii dintre cei mai jalnici creştini pe care-i întâlneşti vreodată sunt curaţi şi goi. Isus a spus, că de fapt este periculos să-ţi cureţi viaţa şi să o laşi goală. El a continuat să spună că poţi să scoţi un drac afară, dar el se duce, îşi ia prietenii şi se întoarce înapoi. Acum, găseşte casa curată şi goală, aşa că se mută la tine cu încă şase dintre prietenii lui. Atunci vei avea şapte diavoli. Trebuie, şi este vital, ca o persoană curăţită de păcat, să fie umplută cu Duhul Sfânt. De aceea, în Noul Testament, cum au ieşit din apa botezului au pus mâinile peste ei, şi s-au rugat ca să primească Duhul Sfânt, aşa că este important nu numai să scăpăm o persoană de păcate, dar să veghem ca să fie umplută cu altceva, sau cu Altcineva, pentru că naturii umane nu-i place un vacuum. Iar dacă eşti doar curat şi gol, poţi să te aflii într-o poziţie foarte periculoasă. Devii un creştin negativ, care spui: Ei bine, nu fumez, nu beau, nu mă joc jocuri de noroc, nu fac asta şi nu asta, şi nu, şi nu … Ce fel, vai ce fel de a trăi numai ca să nu faci anumite lucruri! Aşa-i că este jalnic? Nici nu este de mirare că oamenii sunt de plâns, nu mai au plăcerile păcatului, dar nu au nici plăcerile mântuirii. Sunt închişi la mijloc, în pustie. Au scos toate lucrurile rele din viaţa lor, fără să le înlocuiască cu nimic bun.
Rusaliile fac parte din Calea creştină şi trebuie repetate în viaţa fiecărui creştin
Aşa că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a spus că ai nevoie de două botezuri, unul pentru trecut şi altul pentru viitor. Unul ca să-ţi cureţe şi să-ţi golească viaţa şi celălalt ca să ţi-o umple. Prea mulţi au fost goliţi fără a fi umpluţi. Nimic n-a înlocuit plăcerile păcatului. Biblia ne spune că păcatul este o plăcere … pentru un anotimp. Nu durează, dar este o plăcere pentru o perioadă. Dar, dacă nu-l înlocuieşti cu nimic altceva, devii un sfânt mizerabil, jalnic. Tu singur vei spune că eşti „mizerabil” şi chiar vei arăta jalnic. Suntem interesaţi într-o persoană care s-a pocăit, a crezut şi a primit botezul în apă, dar mai este ceva. Au murit cu Christos, au fost îngropaţi cu Christos şi au înviat cu Christos la o viaţă nouă. Acum trebuie să intre în aceeaşi putere care L-a înviat pe Isus dintre morţi, şi care a fost dată după Rusalii. La fel cum Paştele este repetat în viaţa unui creştin, la fel şi Rusaliile trebuiesc repetate. În ce priveşte duminica Rusaliilor, majoritatea creştinilor se gândesc numai la ce s-a întâmplat în urmă cu 2000 de ani. Dar tot ce s-a întâmplat cu 2000 de ani în urmă, acum trebuie să se întâmple şi în viaţa mea. Şi eu trebuie să fiu crucificat, să fiu îngropat, să fiu înviat şi la final să fiu umplut. Lucrurile aceste nu sunt numai evenimente istorice, sunt primul val, este modelul creştin. În Biblie, Isus este pionierul, deschizătorul de drumuri, Cel care a deschis drumul, primul care ne-a arătat calea pe care trebuie să o urmăm. Acesta este felul autentic în care trebuie să-l urmez pe Isus – pe Calea pe care a mers El, a acţiunilor şi stadiilor prin care a trecut. De aceea, primul nume dat Creştinilor a fost „Calea”.
Atât omul cât şi cei din jur trebuie să fie conştienţi de primirea Duhului
Primul lucru pe care vreau să-l spun foarte clar este că: primirea Duhului Sfânt nu este acelaşi lucru cupocăinţa. Foarte puţini oameni înţeleg aceasta. În acelaşi timp, primirea Duhului Sfânt nu este acelaşi lucru cucredinţa. De regulă, aceste două lucruri sunt confundate. Şi poate că cea mai comună confuzie este că omul primeşte Duhul Sfânt în momentul în care crede în Isus, fără să conteze dacă se întâmplă sau nu se întâmplă ceva perceptibil. Înţelegerea aceasta nu se trage din Scriptură. Nu există nici un caz în care cineva a primit Duhul Sfânt fără ca să ştie,fără ca el să nu-şi dea seama şi nici cei din jur să nu-şi dea seama de aceasta. Întotdeauna a fost o experienţă clară.Dacă nu s-a întâmplat nimic perceptibil din punct de vedere fizic sau spiritual, apostolii au spus că n-au primit şi au încercat să îndrepte lucrurile.
Aceasta este aşa de clar în Biblie, încât un student de la o Şcoală biblică au făcut următorul comentariu: a fost atât de clar ca şi cum ai avea un atac de gripă. Când ai gripă, tu ştii foarte bine, şi din nefericire la fel ştie familia ta şi restul lumii din jurul tău. Toţi ştiu! Tragedia este că mii de creştini din ziua de azi nu ştiu dacă sau când au primit darul Duhului Sfânt pe care l-au primit apostolii.
Am menţionat mai devreme că unul dintre motivele acestei confuzii a fost faptul că am transferat cuvântulprimit de la a treia persoană a Trinităţii – Duhul Sfânt, înapoi la a doua – Domnul Isus. Acest aspect necesită o explicaţie mai amplă. Când Isus a fost în trup pe pământ, puteai să-L primeşti. În sens literal, puteai deschide uşa şi să-I spui lui Isus: Hai înăuntru, stai jos şi mănâncă cu noi. Aşa ni se spune în Evanghelia după Ioan, că El a venit la ai Săi, la poporul evreu, dar ai Săi nu L-au primit. Dar, tuturor celor care L-au primit, le-a dat autoritate să devină copiii lui Dumnezeu – le-a dat autoritate, nu putere. La acel stagiu nu putea să le dea putere, încât nu se înălţase la cer. De multe ori azi, acest verset din Ioan 1.12, este folosit greşit la evanghelizări şi n-ar mai trebui s-o facem. Este o afirmaţie adevărată pentru timpul când Isus era în trup, printre evrei. În toate Evangheliile, unii oameni l-au primit şi alţii nu l-au primit. Dar, după ce Isus S-a înălţat şi cerurile l-au primit, nimănui nu i s-a mai spus să îl primească pe Isus. Şi totuşi noi o facem des. De ce o facem?
Încă din Evanghelia după Ioan, Domnul Isus a promis că în locul lui va trimite ucenicilor pe Mângâietorul. După ziua de Rusalii, El a spus oamenilor să primească Duhul Sfânt, care este de fapt Persoana pe care a trimis-o Isus ca să-I ia locul pe pământ. Isus nu mai este acum în trup pe pământ, ci El stă la dreapta Tatălui în ceruri, unde a primit toată autoritatea. Acum, o altă Persoană L-a înlocuit pe pământ. A trimis un Mângâietor, un Întăritor la fel ca El. Acum, Duhul Sfânt este Persoana care trebuie primită. În mod greşit, unii evanghelici au luat credinţa în Isus şi primirea Duhului Sfânt, le-au combinat şi au numit-o primirea lui Isus. În acest fel, pentru oameni nu mai este important să ştie dacă au primit sau nu Duhul Sfânt când au crezut. Aceasta este o sursă colosală de confuzie. Începând cu ziua de Rusalii, predica apostolilor a fost: Credeţi, pocăiţi-vă, fiţi botezaţi şi îl veţi primiţi! – Pe Cine? – Pe Duhul Sfânt. Aceasta te face să fii creştin, şi „dacă cineva nu are Duhul lui Christos, nu este al Lui” (Romani 8.14).
Aceasta este proba focului: dacă ai fost acceptat de Dumnezeu! – nu dacă te-ai pocăit, nu dacă ai crezut, nu dacă ai fost botezat, ci dacă ai primit Duhul Sfânt. Prin asta ştim că aparţinem lui Dumnezeu şi că suntem copiii Lui, pentru că ne-a dat din Duhul Său. Aceasta este baza siguranţei mântuirii din Noul Testament. Nu poţi şti dacă o persoană este justificată, sau primită de Dumnezeu, sau acceptată de El, până ce nu primeşte Duhul Sfânt. Acesta este sigiliul întregii tranzacţii. Este imposibil să spui că o persoană aparţine lui Dumnezeu până ce pasul acesta al patrulea nu este făcut, până ce această etapa nu este înfăptuită. Atunci ştim! Dumnezeu nu dă Duhul Sfânt lumii, lumea nu-L poate primi. Numai un credincios adevărat poate primi Duhul Lui. Şi de aceea, aceasta este dovada că aparţii lui Christos – că ai primit Duhul lui Cel Sfânt. Nici unul dintre ceilalţi paşi nu pot să îţi dea dovada. Dar primirea Duhului ţi-o dă. Acesta este unul dintre scopurile primirii Duhului.
Cum se primeşte Duhul Sfânt?
În primul rând, am spus mai sus că primirea Duhului Sfânt este diferită de pocăinţă sau credinţă, dar, foarte puţini oameni gândesc în felul acesta. Este posibil să crezi în Isus fără să primeşti Duhul. Aceasta s-a întâmplat în Fapte 8, în Samaria, şi la fel în capitolul 19, unde Pavel a trebuit să întrebe pe câţiva ucenici: “Aţi primit Duhul Sfânt când aţi crezut?”. Această întrebare trebuie adânc analizată, să ne gândim bine la ea şi să răspundem cu grijă. În Fapte 8, ni se spune că în Samaria Filip a predicat şi a făcut vindecări. Toţi au auzit şi văzut Evanghelia, încât au crezut în Isus şi au fost botezaţi în Numele Lui. Dar nici unul dintre ei n-a primit încă Duhul.
Primirea Duhului Sfânt are evidenţe externe
Acum vine întrebarea, pe care pot garanta că majoritate dintre voi nu şi-au pus-o: Cum a putut cineva să ştie dacă a primit Duhul? Dacă vă gândiţi bine la întrebarea aceasta, tot Noul Testament vă va apărea într-o lumină diferită. Cum a putut cineva să ştie? Ni se spune că s-au pocăit, că au crezut, că au fost botezaţi şi că erau plini de bucurie. Şi totuşi, toată lumea a ştiut că nu au primit Duhul Sfânt. Cum s-a putut şti aceasta? Nu există decât o singură posibilitate.Numai dacă primirea Duhului era întotdeauna însoţită de evidenţă externă, ar putea cineva şti că nu au primit Duhul. Vă rog gândiţi-vă bine la lucrul acesta. Primirea Duhului în Noul Testament a fost întotdeauna însoţită de evidenţe externe. A fost mereu aşa de clară. Poate că nu poţi spune data când te-ai pocăit. Poate că nu poţi preciza ziua când ai crezut, dar mai mult ca sigur poţi data ziua în care ai fost botezat, şi la fel de sigur că ştii ziua în care ai primit Duhul Sfânt. Pentru că botezul în apă şi în Duhul Sfânt sunt amândouă evenimente clare, pe care nule-ai putea face fără a fi conştient de ele.
Primirea Duhului nu are loc la botezul în apă
Acum haide să cercetăm limbajul pe care îl foloseşte Noul Testament. Apropo, în Biblie, primirea Duhului nu este niciodată confundată cu botezul în apă şi nu i s-a întâmplat nimănui în timpul botezului. Uneori s-a întâmplat înainte de botez, ca la Corneliu. Dar, în majoritatea cazurilor, s-a întâmplat după botez. Dar nimeni, nu este menţionat în Scriptură că a primit Duhul în timpul botezului. Chiar şi în cazul Domnului Isus, Duhul Sfânt s-a coborât ca un porumbel peste El după botez, în timp ce se ruga. Rugăciunea apare în mai multe locuri în Biblie ca unul dintre lucrurile asociate cu primirea Duhului. Darul trebuie cerut şi apoi primit. În concluzie, primirea Duhului nu este pocăinţa, nu este credinţa, nu este botezul, ci este o etapă separată, a patra, care se poate întâmpla repede sau încet, dar când se întâmplă totul este foarte clar. Ce vreau să spun cu încet, este că se poate întâmpla imediat după botez sau să treacă o anumită perioadă. V-am spus că mie mi-a luat 17 ani ca să fiu născut din nou, mi-a luat 17 ani ca să primesc aceste patru lucruri. Aş fi vrut ca cineva să îmi fi spus la început adevărul despre naşterea din nou. Aş fi avuttot pachetul. Există oameni la care le-a luat la fel de mult ca şi mie ca să le primească pe toate patru. Privind înapoi în trecut ar fi fost de dorit să le fi avut pe toate de la început? Hai să nu mai le dăm convertiţilor noştri numai una şi jumătate dintre etapele acestea.
Primirea Duhului Sfânt este făgăduită în pachetul naşterii din nou
Hai să le dăm ceea ce a fost numit pachetul lui Petru. Pachetul lui Petru: pocăiţi-vă, fiţi botezaţi şi primiţi darul Duhului Sfânt. El, totuşi nu a menţionat credinţa. Nu vi se pare interesant? Ei bine, credinţa a fost subînţelesă pentru că ei crezuseră ceea ce a spus Petru.
Acum, hai să ne uităm la limbajul folosit. Sunt folosite multe substantive care descriu primirea Duhului. Substantive ca făgăduinţă, care ne spune că Dumnezeu a promis că va face lucrul acesta şi El l-a făcut. Ioel ne-a spus despre această promisiune, şi bineînţeles că s-a întâmplat. Apoi, avem cuvântul dar şi încă un substantiv: arvună(avans, depozit). Este un cuvânt interesant care este folosit în lumea comercială. Acesta ne comunică faptul că primirea Duhului Sfânt este prima plată pe care ne-o dă Dumnezeu. Este prima ta bucată de cer. Unul dintre voi mi-a spus la pauză despre o biserică dintr-o ţară Arabă. Un musulman Arab a spus despre biserica aceea că oamenii aceia au deja un picior în rai. Eu cred că asta este o descriere minunată a bisericii: oamenii cu un picior în rai. Când primeşti Duhul Sfânt ai un picior în rai. În rai vei cânta mult. Bineînţeles că atunci când eşti umplut cu Duhul Sfânt vei observa că faci melodii în inima ta. În cer o să fie multă dragoste şi părtăşie. Bineînţeles că atunci când eşti umplut cu Duhul Sfânt experimentezi multă dragoste şi părtăşie. Dacă este cazul, schimbă biserica pentru un avans de rai. Oare ce spun oamenii când intră într-o biserică ce este plină cu oameni care au primit Duhul Sfânt? Oare nu spun că dacă aşa este în rai şi eu vreau să merg acolo? Este un avans. Este primul depozit făcut de Dumnezeu. Va plăti şi restul, dar este prima parte de rai de care te poţi bucura acum. Este o garanţie. Acesta este un alt cuvânt pe care îl găsiţi în Biblie tradus în loc de depozit. Încă un substantiv care este folosit de primirea Duhului Sfânt este cuvântul reînnoire. Acesta are acelaşi înţeles ca şi când ai o bucată de mobilă antică şi o restaurezi. Ai reînnoit-o la condiţia ei originală. Cunosc pe cineva care are pasiunea de a reînnoi maşini de Rolls Royce făcute între ani 1917-1930. El cumpără maşini vechi de Rolls Royce şi le restaurează la condiţia originală. Ce pasiune! Ca să faci aşa ceva trebuie să ai ceva bani şi foarte multă răbdare. Reînnoirea, este restaurarea noastră de către Dumnezeu la condiţia originală. Gândiţi-vă puţin la aceasta. O să vă şocheze şi poate n-o credeţi, dar într-o bună zi o să mă vedeţi perfect. Acum cei care mă cunosc destul de bine s-ar putea să spună că le cam exagerez. Dar Dumnezeu încă n-a terminat cu mine. Aşa s-a rugat un frate din America: Doamne, nu sunt ceea ce ar trebui să fiu, încă nu sunt ceea ce o să fiu, dar nu sunt ceea ce am fost! Îmi place această rugăciune. Omul acela a înţeles mântuirea. Reînnoirea făcută de Duhul Sfânt înseamnă că Dumnezeu te restaurează la condiţia ta originală.
Primirea Duhului Sfânt are loc printr-o experienţă perceptibilă
Toate acestea au fost substantive. Dar există şi o mulţime de verbe pe care Biblia le preferă în locul lor. Ele descriu acţiunea şi astfel sunt mai dinamice, mai active. Să începem cu verbele dăruit şi primit. Un dar trebuie să fie dat şi trebuie să fie primit. Cuvântul botezat am văzut că înseamnă scufundat, imersat. Suntem scufundaţi în Duhul Sfânt. Apoi, este cuvântul umplut folosit pentru a descrie momentul primirii. Biblia menţionează că toţi au fost plini de Duhul Sfânt. Mai întâi, Domnul Isus a promis că Duhul se va pogorî, va veni peste voi, va fi vărsat peste voi. Iată o mulţime de cuvinte corelate cu Duhul care se referă ca la ceva lichid. Aţi observat acest aspect? Turnat peste, botezat în. Cuvintele folosite aici exprimă ceva foarte fluid. Este ceva similar cu cuvântul aversă sau ploaie torenţială. Când primeşti Duhul Sfânt, este ca o ploaie torenţială. Mai întâlnim apoi cuvântul pecetluit. Acesta este iarăşi un cuvânt comercial care se foloseşte când un om cumpără o proprietate şi îşi pune pecetea pe actul de cumpărare. Pecetea spune tuturor cui aparţine de acum înainte proprietatea. Este un semn vizibil ce exprimă dependenţa de cineva. Când primim Duhul Sfânt noi suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt. Aceasta face ca şi alţi oameni să ştie că aparţinem lui Dumnezeu. O pot vedea. Un alt cuvânt folosit este ungere. La fel cum regii şi preoţii din Vechiul Testament au fost unşi cu ulei şi noi suntem regi sau preoţi unşi cu Duhul Sfânt. Din Fapte 10, aflăm că Isus a fost uns cu putere şi mergea din loc în loc şi făcea bine.
Oare, s-ar fi putut întâmpla aceste lucruri cuiva fără ca el să ştie? Vă puteţi imagina pe cineva scufundat în ceva, într-o ploaie torenţială ce cade peste ei fără ca ei să ştie că li s-a întâmplat ceva? Este aproape de neconceput. Există mulţi creştini din ziua de azi care nu ştiu dacă li s-a întâmplat sau nu primirea Duhului, şi de aceea, au tendinţa de a nu folosi aceste cuvinte. Dacă unei persoane sincere îi este natural să folosească aceşti termeni din Noul Testament poţi spune sigur că a primit Duhul Sfânt. Însă, dacă unui om onest nu i s-a întâmplat nimic din toate acţiunile descrise de aceste verbe, îţi garantez că n-o să spună că a fost botezat cu Duhul Sfânt. Dacă nu s-a întâmplat nimic, garantez că nu o să spună niciodată că a fost umplut cu Duhul Sfânt sau că Duhul a coborât peste el. Limbajul acesta este folosit numai pentru evenimente cu experienţă externă sau o experienţă de genul acesta cu evidenţă externă. Este la fel ca un atac de gripă care se manifestă fără s-o poţi ascunde încât ştii atât tu cât şi restul lumii.
Cum ştim dacă am primit Duhul Sfânt?
Acum urmează marea întrebare: cum ştii? Prin ce evidenţă exterioară ştie cineva că a primit Duhul Sfânt?Am găsit că cel mai uşor mod de a începe este să pornim de la cuvântul umplut sau plin. Cum ştii că ceva este plin? Cum ştii când rezervorul de benzină este plin? Nu mai poţi pune nimica înăuntru. Are loc o revărsare. Ştii că o cană este plină când se revarsă. Nu poţi şti dacă cineva este plin până ce nu vezi o revărsare. Isus a spus că din plinătatea inimii vorbeşte gura omului. Cu ceea ce este umplută inima, aceea va ieşi din gura ta. Dacă inima este plină de mizerie, aceea va ieşi afară prin gura ta. Nimic ce intră în gură nu te poate face murdar, dar ceea ce iese din gura ta provine din starea inimii tale. Dacă eşti plin de veselie, râzi. Gura este conducta de revărsare. Când eşti plin de mânie pe unde iese? De cele mai multe ori iese afară pe gură. De regulă, în cercurile creştine nu folosim forţa, folosim gura. Când vrem să fim mânioşi iese afară prin gura noastră şi ţipăm. Când eşti plin de durere, de întristare ce faci? Urli. Oamenii pot să audă că eşti plin de întristare pentru că amărăciunea se revarsă prin gaura ta. Gura este locul revărsării lucrurilor cu care eşti plin.
Experienţa vorbirii involuntare sub plinătatea Duhului
În Biblie găsim, când atunci când strigăm Abba, Duhul este martor că aparţinem lui Dumnezeu. Este un strigăt,nu un gând sau un sentiment lăuntric. Este un „kredzine”. Acesta este cuvântul grecesc care se referă la ceea ce se întâmplă când strigi involuntar. Nu vi s-a întâmplat să strigaţi dintr-o dată: Aaaa! Aţi făcut-o vreodată? Dacă ai strigat, atunci o ştii. Şoferii de pe scaunul din spate o fac destul de des, pe lângă suprasolicitarea podelei. Nu se pot abţine să nu strige. Cuvântul din limba greacă înseamnă să strigi involuntar, să spui ceva care nu ai avut intenţia de a spune. Dacă te afli că strigi Abba?
Îmi aduc aminte de un pescar care a primit Duhul Sfânt. Era un om mare. Purta bluza lui de pescuit bleumarină când s-a ridicat în picioare la rugăciune, au început să-i curgă lacrimile pe obraji şi spunea în continuu: A-bba! A-bba! A-bba! Apoi, cu mulţi ani după aceea, eram în Israel şi am văzut un băiat mic care alerga după tatăl lui şi striga: Abba! Abba! Abba! Imediat mi-am adus aminte de acest pescar.
Când strigi Abba, Duhul Sfânt adevereşte împreună cu duhul tău că eşti un copil al lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Apostolul Pavel în Romani 8.15-16. Este un strigăt involuntar – nu ceva lăuntric, ci ceva extern. Este o revărsare prin gură, ceva iese afară. Poate fi unul din mai multe lucruri.
Vorbirea involuntară în alte limbi şi proorocia
Unul dintre cele mai comune manifestări din Noul Testament este cuvântul acesta oribil: vorbirea în limbi. Nu îmi place. Cuvântul se referă la limbi străine, iar Dumnezeu vorbeşte toate limbile. Aţi ştiut că Dumnezeu nu este englez? În ciuda faptului că versiunea autorizată a Bibliei este în limba engleză, Dumnezeu nu este un englez. Dumnezeu este Acela care a dăruit limbile la Turnul Babel, ca să separe bărbaţii şi femeile, ca să nu se mai înţeleagă împreună fără El. Dar în ziua de Rusalii, El a dăruit alte limbi ca să îi unească pe oameni. Iar, pentru că Dumnezeu vorbeşte toate limbile, nu este de mirare că o dată ce te umple cu Duhul Sfânt, constaţi că vorbeşti o limbă pe care nu ai învăţat-o niciodată.
Predicam la Colstone Hall Bristol, în timp ce am spus tuturor că pot primi Duhul acolo unde stau. Cereţi lui Isus să vă dea Duhul Sfânt. O femeie casnică care stătea pe prima bancă, s-a rugat: Isuse, umple-mă cu Duhul Tău Sfânt. Şi Isus a umplut-o! Când şi-a deschis gura a început să vorbească în limba Urdu, care este limba vorbită în Pakistan. L-a lăudat pe Dumnezeu în limba Urdu. La circa şase scaune lângă ea era un domn din Pakistan, care a sărit de pe scaun şi a crezut că acolo era cineva din satul lui. Dar, a fost dezamăgit să afle că era numai o femeie casnică din Bristol. Totuşi a rămas cu ceva. A fost uimit să vadă cum o femeie care n-a învăţat la şcoală limba lui, prin umplerea cu Duhul Sfânt putea vorbi în mod cursiv şi desluşit.
Da, în timpul umplerii cu Duhul Sfânt putem vorbi în diferite limbi. Este obligatoriu să vorbim în limbi în timpul umplerii cu Duhul Sfânt? – este una din cele mai frecvente întrebări puse la ora actuală.
Aici apare o problemă ce necesită multă atenţie! Când cineva mă întreabă: “Trebuie să vorbesc în limbi?” – eu îi spun că din punct de vedere biblic întrebarea este formulată greşit. Bazat pe promisiunea lui Dumnezeu, eu aş fi vrut să spună: “Pot să vorbesc în limbi?” – pentru că atunci aş răspunde că da. Dacă spun: Trebuie!, înseamnă că estecontra voinţei omului, ca şi cum Dumnezeu te-ar forţa să faci ceva ce tu nu vrei. Dar, dacă formulez întrebarea cu:Pot?– sigur că poţi, este un dar minunat promis de Dumnezeu. Trebuie să-L cred pe Dumnezeu şi să mă aştept să se întâmple, să râvnesc să se întâmple. Trei din cele cinci cazuri de umplere din Fapte menţionează în mod explicit manifestarea vorbirii în limbi, iar celelalte două nu o neagă, ci prezintă un context din care putem deduce că s-a experimentat. Deci, poţi să crezi cu tărie că această făgăduinţă este şi pentru tine. Vorbirea în limbi este singurul dar al Duhului Sfânt care te ajută în mod special pe tine. Vorbeşti lui Dumnezeu (1 Corinteni 14.2), este un fel de a te ruga „frumos”, de a lăuda pe Dumnezeu prin cuvinte primite de la Duhul Sfânt (1 Corinteni 14.17). Toate darurile celelalte sunt pentru ajutorarea altcuiva, dar acesta este doar pentru tine, pentru zidirea ta. În 1 Corinteni 14.18, Apostolul Pavel a spus: „mulţumesc lui Dumnezeu că vorbesc în limbi mai mult ca voi toţi”. Este unul dintre secretele care l-au ajutat să treacă prin bătăi, prin biciuiri şi prin naufragii. V-aţi întrebat vreodată cum de a reuşit să treacă prin toate acestea? Secretul a fost rugăciunile menţionate în scrierile sale, dintre care face parte şi acest amănunt – eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. El a menţionat că nu foloseşte niciodată vorbirea în limbi în vorbirea curentă din biserică încât cei mai mulţi n-ar înţelege nimic. Dar o folosea în mod individual, în secret, şi asta l-a zidit, l-a întărit. Rugăciunea în limbi poate fi o mulţumire, o revărsare de laudă, o mijlocire sau o cerere – după cum dă Duhul să vorbeşti.
M-am rugat pentru un misionar destul de timid şi rezervat care mi-a spus deschis că nu ştie dacă a primit vreodată Duhul Sfânt. El mi-a zis: Ai vrea să te rogi pentru mine? Stăteam pe o bancă dintr-un parc din America Latină şi erau mulţi oameni în jur. Am pus mâinile peste el şi am spus: Doamne Isuse, umple-l cu Duhul Tău! Dintr-o dată, el şi-a deschis gura şi a strigat: Aleluia! Toată lumea s-a întors să se uite ce s-a întâmplat. M-am făcut mic şi pentru puţin timp m-am făcut că nu îl cunosc. La urmă m-am întors spre el şi am spus: Pariez că n-ai mai făcut niciodată în viaţa ta aşa ceva. El a spus: Nu, nu am făcut, nu sunt genul de persoană. După aceea el m-a întrebat: Asta-i tot? Eu am spus: E destul pentru mine, te-am auzit cum te-ai revărsat! El a continuat să rămână sub acea putere şi timp de 24 de ore a vindecat doi oameni bolnavi, lucru care nu l-a mai făcut niciodată. Acum a ştiut sigur că a fost umplut. A cunoscut o revărsare, o vorbire spontană şi a continuat să păstreze plinătatea. În Scriptură, vorbirea spirituală spontană, se numeşte profeţie. Acesta poate avea loc sub forma unei limbi noi sau în limba ta natală. Atunci primeşti gânduri sau cuvinte de la Dumnezeu, după cum voieşte Duhul. Este acea vorbire spirituală spontană care se revarsă din gura ta ca o dovadă similară celor din Noul Testament că darul Duhului Sfânt este prezent în viaţa ta.
Vorbirea duhovnicească prin umplerea cu Duhul Sfânt
Umplerea cu Duhul Sfânt mai poate afecta şi în alte moduri vorbirea. Niciodată n-a mai predicat Apostolul Petru cu aşa putere ca după revărsarea Duhului şi rugăciunea aceea în limbi a tuturor din ziua de Rusalii. Nu numai organizarea şi conţinutul mesajului au avut o forţă convingătoare, ci cercetarea Duhului a străpuns inimile a 3000 de oameni. Duhul i-a dat o vorbire duhovnicească cu mare putere, nu doar o vorbire ceva mai şlefuită ca de obicei.
Cum au primit primii creştini umplerea cu Duhul Sfânt?
Acum urmează întrebarea: Cum au primit ei Duhul Sfânt? Am întrebat ce s-a întâmplat când au primit şi acum să vedem cum l-au primit? A venit din senin, pe neaşteptate, la un moment arbitrar ales de Dumnezeu? Nu!Răspunsul este că ei au alergat după acest dar. Nu au alergat după dar înainte de pocăinţă, credinţă şi de botezul în apă. Singurul caz documentat a cineva care a primit Duhul Sfânt înainte de botez a fost Corneliu şi casa lui. Iar acest lucru s-a întâmplat pentru că nimeni, absolut nimeni nu i-ar fi botezat în apă înainte de a primi Duhul. Petru n-ar fi făcut-o. În nici un chip nu şi-ar fi putut închipui că neamurile ar putea face parte din familia lui Dumnezeu. Dar, de îndată ce a văzut că ei au primit Duhul Sfânt, el a spus că trebuie să primească şi botezul în apă. Dacă Dumnezeu i-a acceptat şi noi trebuie să îi acceptăm. Este foarte interesant modul în care au argumentat când s-a întors înapoi la Ierusalim. Ei l-au întrebat: Cum de ai intrat în casa unui ne-evreu? El a răspuns: Ascultaţi! Au primit Duhul Sfânt la fel cum l-am primit şi noi. Aceasta înseamnă că experienţa lui Corneliu nu a fost neobişnuită. A fost ciudată doar pentru un ne-evreu, dar a fost la fel ca la toţi ceilalţi din ziua Rusaliilor. În Noul Testament găsim că toţi au primit în acelaşi fel, au fost umpluţi până ce s-a revărsat.
Umplerea n-a venit în inimi pasive, ci prin rugăciune şi punerea mâinilor
În cazurile întâlnite în Fapte, după ce cineva s-a pocăit, a crezut şi a fost botezată în apă, a urmat căutarea darului Duhului Sfânt care a fost făgăduit. Ei au căutat darul în două feluri:
În primul rând, prin rugăciune, care este partea esenţială şi necesară pentru a primi darul Duhului Sfânt. În Luca 11:13, Domnul Isus ne spune: „Cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri nu va da Duhul Sfânt celor care continuă să îl ceară”. Nici chiar Domnul Isus nu a primit puterea Duhului până ce nu S-a rugat pentru ea, după ce a ieşit afară din Iordan şi după botezul Lui în apă. În timp ce se ruga, s-a coborât Duhul Sfânt peste El în chip de porumbel. La fel a fost şi-n ziua de Rusalii. Ce au făcut ucenicii între Înălţare şi Rusalii? Se rugau, cereau, aşteptau. Şi apoi, la Rusalii au primit. Când Petru şi Ioan s-au dus în Samaria, cei de acolo erau pocăiţi, credeau şi au fost botezaţi. Ni se spune că Petru şi Ioan s-au rugat pentru ei, ca să poată primi Duhul Sfânt. Şi au primit. În cele din urmă, Pavel, la Efes, s-a rugat ca ei să primească Duhul Sfânt. Rugăciunea i-a fost ascultată şi au început să vorbească în limbi şi să proorocească. Aşa că rugăciunea face parte din căile prin care căută cineva umplerea cu Duhul Sfânt.
Celălalt lucru pe care l-au făcut a fost să îşi pună mâinile peste oameni. Aceasta este o formă intensă de rugăciune. Este foarte important să atingi pe cineva pentru care te rogi. Îl atingi când eşti îngrijorat pentru el, când doreşti ceva pentru el. De câte ori aţi vizitat pe cineva bolnav în spital şi l-aţi ţinut mâna în timp ce aţi vorbit cu el. Aţi vrut să le comunicaţi ceva fizic, şi ucenicii au făcut la fel. Şi în Vechiul Testament, Moise şi-a pus mâinile peste 70 de bătrâni, iar ei au primit Duhul Sfânt şi au profeţit. Vedem deci că rugăciunea cu punerea mâinilor este ceva normal în Biblie. Este atât de normal că în Evrei 6 nu găsim scris, pocăinţă, credinţă, botezul şi primirea Duhului, ci scriitorul a spus pocăinţă, credinţă, botezul şi punerea mâinilor. Ca şi cum toţi cei care citeau mesajul înţelegeau la ce se referă. Aşa că după botez trebuie să aibă loc şi primirea Duhului Sfânt.
Umplerea se repetă în istorie în condiţiile trăite de biserica primară
Anul trecut am participat la o cruciadă la Dundee, timp de o săptămână. Şi ce săptămâna a fost! În prima seară am lucrat cu un prieten care are darul de cunoştinţă. Eu am predicat, iar el a făcut chemarea finală. Ce bine a mers în felul acesta!
În prima seară când a făcut chemarea, a spus: Este un bărbat aici care a înfăptuit adulter săptămâna trecută într-o cabană albastră lângă ocean. Ai face bine să ieşi afară dintre rânduri ca să fii iertat de Dumnezeu. După o scurtă pauză, un bărbat a venit direct spre noi. Apelul a continuat: Mai sunt patru cupluri de familie care se trişează unul pe celălalt, un cuplu are uşa roşie la intrare, altul albastră, altul verde, şi un cuplu are o balustradă nouă albă în jurul casei. Şi patru cupluri au venit în faţă. El a mai spus: Mai sunt 55 de persoane care au nevoie să se pocăiască. Şi 55 de persoane au venit în faţă. Asta a fost numai în prima seară.
În a doua seară el a spus că aici sunt oameni care au datorii neplătite şi nu vă daţi seama că datoriile sunt un păcat. În seara aceasta trebuie să vă pocăiţi ca să fiţi iertaţi, şi va trebui să le plătiţi. Am aflat atunci că peste două treimi din adunare aveau datorii. Au început să se pocăiască şi au aflat ce trebuie să facă ca să nu mai fie datori. Aşa că am avut „pocăinţă” pentru noaptea a treia.
În seara a patra am deschis baptisterul care era sub formă de bazin în biserică. Şi am rămas acolo în apă botezând oamenii până la miezul nopţii. După aceea am ieşit afară din apă şi am pus mâinile peste ei. A fost o revărsare de har şi ei au primit Duhul Sfânt. A fost o cruciadă minunată. Singura problemă a fost că am ajuns la sfârşitul săptămânii şi ne-am dat seama că n-am menţionat niciodată credinţa. Dar credinţa a fost prezentă în tot acel timp în care am încercat din greu să-i aducem pe oameni la pocăinţă, să-i botezăm în apă şi apoi să primească botezul cu Duhul Sfânt.
Cu şase săptămâni în urmă am predicat într-o biserică presbiteriană irlandeză din Belfast. Şi când am intrat înăuntru şi am văzut 1000 de feţe calviniste, am crezut că n-o să se întâmple nimic. Păreau tare împietriţi. Domnul a început mişcarea Duhului prin mai multe vindecări chiar în timpul adunării. După aceea au început să se întâmple multe lucruri. Păstorul mi-a dat telefon mai târziu şi mi-a spus că a botezat 35 de membri, inclusiv un membru din comitet. Surpriza a fost că aproape toţi au ieşit afară din apă şi vorbeau o limbă nouă, inclusiv soţia lui. El era în al nouălea cer. Un alt efect secundar a fost cu conducătorul local al francmasonilor care şi-a dat foc la şorţul religios. O, mie îmi place când se întâmplă asemenea lucruri. Vouă nu? Lucruri reale.
În concluzie, aceasta este menţiunea expresă a Noului Testament: s-au rugat şi şi-au pus mâinile peste ei ca să primească Duhul Sfânt. Iar timpul cel mai bun pentru a face aceasta a fost la începutul vieţii de creştin. De aici am aflat eu că acesta este timpul cel mai potrivit şi aşa am făcut la Dundee. Pentru că oamenii care de abia s-au întors la Christos sunt cu inima deschisă şi n-au frici sau inhibiţii. Cu cât trece mai mult timp fără a primi darul cu atâta este mai greu. Se nasc tot felul de frici şi inhibiţii.
Chiar acum, problema este că unii dintre voi sunteţi atât de îngrijoraţi de condiţia voastră spirituală. Ceea ce încerc eu să vă spun este că orice s-ar fi întâmplat cu voi, să nu furaţi noilor convertiţi aceste patru faze. Aceasta este grija mea, cu mult mai mare pentru noii bebeluşi decât pentru creştinii vechi. Vă rog împărtăşiţi-mi grija.
Am constatat că în orice loc predic aceste patru lucruri, oamenii vin şi întreabă: Eu ce să fac? Unde pot să … ? Ştii …! Da, unii dintre voi nu mergeţi pe toţi cilindrii. Datorită acestei învăţături unii dintre voi vă veţi pocăi de anumite lucruri, unii dintre voi o să vă botezaţi în apă, alţii o să cereţi conducătorilor voştri să-şi pună mâinile peste voi şi să se roage împreună cu voi până primiţi Duhul. Săptămâna trecută într-o adunare, Domnul mi-a spus că era un cuplu care trăia împreună şi nu erau căsătoriţi. Pentru ca Dumnezeu să îi binecuvânteze, ei au fost primii care au venit în faţă, au mărturisit, s-au pocăit s-au separat şi au făcut planurile necesare pentru a se căsători înaintea lui Dumnezeu. Îmi place când se întâmplă aşa, este ceva real. Acestea sunt fapte reale de pocăinţă.
De ce nu primesc anumiţi oameni umplerea cu Duhul Sfânt?
Acum să presupunem că v-aţi rugat cu punerea mâinilor pentru cineva să primească Duhul şi ei nu l-au primit.Ce faci acum? Ei bine, sunt anumite lucruri care pot fi cauzele pentru care n-au primit:
În primul rând – trebuie să verificăm dacă s-au pocăit cum trebuie.
În al doilea rând – s-ar putea ca încă să nu fi acţionat cu credinţă în Domnul. Şi aceasta trebuie să fie verificată.
În al treilea rând – poate că n-au fost botezaţi în apă în Numele Domnului Isus. Aşa că primul lucru pe care trebuie să îl faci când cineva nu a primit Duhul este să verifici paşii 1,2, şi 3.
Dar poate vei afla că totul este în ordine perfectă. Atunci trebuie să întrebi: Ştii la ce să te aştepţi? Unii oameni nu au observat niciodată pe cineva primind Duhul Sfânt şi nu ştiu la ce să se aştepte.
Primirea darurilor se face în mod activ, nicidecum pasiv sau plin de inhibiţii
O altă problemă este că unii oameni nu ştiu cum să primească un dar. Un dar trebui să fie primit, şi primirea nueste pasivă, ci este activă. N-o să ai niciodată darul vorbirii în limbi până când tu nu începi să vorbeşti. În ziua Rusaliilor ni se spune că toţi au fost plini de Duhul Sfânt şi ei au început să vorbească. Nu ni se spune că Duhul Sfânt a vorbit prin ei, ci că ei au început să vorbească.
Primirea oricărui dar se face în mod activ. N-o să vindeci pe nimeni până ce prin credinţă tu nu începi să te rogi ca să se vindece. Nu şti dacă ai un dar până ce nu îl foloseşti. Nu şti dacă ai un dar muzical până ce nu te aşezi jos în faţa unui pian şi începi să loveşti clapele. Atunci o să descoperi dacă nu-l ai sau dacă-l ai. Nu ştii ce dar ai până ce nu încerci, până ce nu îl foloseşti.
De exemplu, unii oameni au încercat să se bâlbâie în timpul rugăciunilor prelungite. Dar, bâlbâitul nu este darul vorbitului în limbi. Totuşi, de multe ori aceasta i-a ajutat să învingă inhibiţia şi frica de a auzi zgomote ciudate ieşind din gura lor. Şi apoi, înainte ca să îşi dea seama de ceea ce se întâmplă, se trezesc că vorbesc o limbă nouă cu gramatică şi sintaxă.
Nu ştii ce dar ai până ce nu-l foloseşti. Primeşti activ prin a face ceea ce ceri. Petru n-a ştiut că poate merge pe apă până ce nu a ieşit afară din barcă. Nu i-ar fi fost de folos să stea în barcă şi să spună: Mă rog pentru darul de a umbla pe apă şi nu ies afară din barcă până ce nu sunt sigur că am darul de a merge pe apă. Nu s-ar fi întâmplat nimic. Petru a trebuit să iasă afară din barcă şi să meargă pe apă. Aceasta este un fel de primire activă a unui dar. Însă, am observat că mulţi creştini, de mai mult timp, au tot felul de frici care-i blochează şi-i ţin pe loc.
Darurilor sunt de la Duhul Sfânt şi nu a încetat niciodată în istorie
Este bine cunoscut faptul că englezilor le este o frică de moarte să-şi manifeste deschis emoţiile. La unii le este frică de a-şi pierde controlul sau de ceea ce ar crede alţii despre ei. Există tot felul de spaime. Dar, cel mai mare obstacol în primirea Duhului Sfânt am aflat că provine dintr-o învăţătura falsă primită din două direcţii:
În unele adunări s-a transmis o alarmă falsă că darul vorbirii în limbi nu mai există azi şi cine-l primeşte totuşi poate fi de la Satana. Vai ce inhibiţii creează această învăţătură! Ascultaţi, învăţătura aceasta este aproape de păcatul de neiertat. Acesta nu este comis de oamenii din afara bisericii, ci de cei dinlăuntru. Potrivit Scripturii, păcatul de neiertat înseamnă să spui că lucrarea Duhului Sfânt este lucrul Satanei. Fiţi foarte atenţi înainte de a spune că o anumită lucrare este lucrarea Satanei. Dar, dacă cineva a primit o astfel de învăţătură, acum este stăpânit de o frică enormă. Domnul Isus a ştiut că o să avem frica aceasta. Ascultaţi ceea ce spune El: „Care dintre voi dacă cereţi tatălui vostru pâine o să vă dea o piatră? Care dintre voi dacă cereţi tatălui vostru un peşte va primi un scorpion? Cu cât mai mult nu va da Tatăl vostru din ceruri Duhul Sfânt celor care continuă să-l ceară?” Să nu vă fie frică vreodată că Tatăl vă va da ceva care nu este bun. Singurii oameni la care ar trebui să le fie frică de a primi o „vorbire în limbi” de la Satana sunt cei care s-au jucat cu ocultul şi nu s-au pocăit în întregime de aceste fapte.
Cealaltă frică, care din nou spun că există din cauza învăţăturilor false, constă în negarea totală a supranaturalului pentru zilele noastre. Ei spun că miracolele au trecut şi au aparţinut numai celor din Noul Testament, respectiv perioadei apostolice. Aiurea. Darurile Duhului Sfânt nu au încetat niciodată.
Eşti uimit să vezi câţi oameni au fost învăţaţi că lucrurile acestea au fost numai pentru primele zile ale bisericii şi nu mai sunt pentru noi astăzi. Atunci, oamenii zic: Ei bine dacă nu sunt pentru ziua de azi, de ce să le cer? În Scriptură, ni s-a poruncit să râvnim după darurile Duhului. De aceea, râvniţi după ele! Aceasta este singura forma de a pofti după ceva ce nu este al nostru şi care este permisă unui creştin, care ne este chiar poruncită. Să pofteşti, să doreşti darurile promise ale Duhului Sfânt pe care le au şi alţii. Să le vrei pentru tine, să continui să le vrei, să le vrei până ce le ai. Este o poruncă a Domnului!
Aţi auzit de Sfântul David din Wales? Când a fost ales episcop s-a dus la Ierusalim. A vrut să fie consacrat ca episcop la Ierusalim şi acolo în oraşul sfânt să primească o ungere specială. I-ar fi luat timp de nouă luni să meargă pe jos până acolo, dar când a ajuns la Gaul, la Leone în Franţa, ni se spune în jurnalul lui cum a fost botezat cu Duhul Sfânt şi a vorbit în alte limbi. Călugării care l-au însoţit au scris de asemenea în jurnalul lor că părintele sfânt David a ajuns la Gaul şi acolo a fost botezat în Duhul Sfânt şi a vorbit în alte limbi la fel ca în zilele apostolilor.
Îmi place să le spun celor din ţara Galilor că Sfântul David a fost carismatic. Ei cred că penticostalismul a început în anul 1904, dar episcopul David aparţine secolului al VI-lea. El a ştiut despre Duhul Sfânt aşa cum au ştiut mulţi alţii de a lungul vremurilor.
Pericolul inhibiţiilor culturale
Putem vorbi chiar de un temperament naţional. Aceasta este o problemă uriaşă. De pildă, englezilor le place să fie rezervaţi. Pe această direcţie, creştinătatea şi şcolile publice învaţă că nu trebuie să laşi pe nimeni să ştie ceea ce simţi. Dar, când a fost vorba de primirea Duhului, am văzut un lucru interesant. Bărbat după bărbat au învăţat să plângă din nou pentru prima dată de când au fost copii. Chiar Isus a fost un bărbat care a putut să plângă. Este un semn de bărbăţie dacă poţi să plângi şi totodată să şi râzi. Am observat, ocazie după ocazie, că Duhul Sfânt eliberează emoţiile sufocate de multă vreme. El ne eliberează emoţiile blocate de educaţia culturală. Nu este vorba de emoţionalism. Nouă ne este frică de asta. De ce să ne fie frică să ne arătăm emoţiile? Se face ca serviciul de închinare să fie mult mai interesant. Şi lui Dumnezeu îi place să-I arătăm ceea ce simţim, nu numai să-I spunem.
Pericolul inhibării tradiţionale
Mai există o mare inhibiţie dată de faptul că tradiţia evanghelistă nu a inclus darurile Duhului Sfânt. În perioada Reformei, oamenii l-au redescoperit pe Isus Christos, nu pe Duhul Sfânt. Concentrarea tuturora a fost pe Sola Scriptura şi sola fide – adică – Doar Scriptura şi doar credinţa. Aceasta este motivul este pentru care tradiţia a început chiar din perioada Reformei. Reformatorii ne-a lăsat cu o Trinitate ciudată. Cineva a spus că Trinitatea catolică este Tatăl, Fiul şi Fecioara Maria. Dar, Trinitatea protestantă este Tatăl, Fiul şi Sfânta Scriptură. Acesta este un adevăr tragic care a făcut ca mulţi creştini evanghelici să cunoască Scripturile mai bine decât îl cunosc pe Duhul Sfânt. Ce ai zice dacă cineva ar cunoaşte scrisorile tale mai bine decât te cunoaşte pe tine şi nici nu vrea să te cunoască mai mult? Dar, pe de altă parte, vine totuşi şi spune că te iubeşte! Ar trebui să îl cunoaşteţi pe Duhul Sfânt mai bine decât cunoaşteţi Scripturile, pentru că Persoana este mai importantă decât Cartea, şi Trinitatea noastră este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Este foarte grea dezvăţarea de practicile care nu sunt în Biblie
Acum este timpul concluziilor finale. Aş vrea să ne întoarcem la teologie, dar, am o uşoară teamă pentru că avem ceva foarte greu de făcut. Trebuie să uităm anumite învăţături greşite şi să ne dezvăţăm de anumite practici eronate. Mie îmi este mult mai uşor să învăţ ceva nou, cu toate că îmbătrânind tot mai mult, am 60 de ani, am observat că nu-mi mai este la fel de uşor să învăţ ca înainte. Dar, să mă dezvăţ este mai greu ca niciodată. Ştiţi ce vreau să spun cu asta? În special, mă refer la schimbarea felului de gândire. Am crescut cu toţii ascultând predici despre anumite învăţături, pe care le-am crezut că sunt adevărate, dar, după ce cercetăm cu atenţie Biblia, găsim cănu prea sunt biblice. Aşa că avem nevoie să le uităm. Pentru mine este foarte captivant să găsesc lucruri noi în Biblie pe care nu le-am văzut înainte. Este fascinant numai dacă nu vă este frică de lucruri noi.
Insuficienţa alarmantă a practicii creştine curente
Haideţi să vedem diferenţa dintre învăţătura biblică şi practica curentă analizând împreună rugăciunea păcătoşilor care este folosită de majoritatea evanghelizărilor. Vreau să vă citesc una dintre cele mai folosite, una foarte tipică: „Doamne Isuse, ştiu că sunt un păcătos, cred că ai murit pentru păcatele mele, mă întorc acum de la ele. Îmi deschid uşa inimii şi a vieţii mele, Te primesc pe Tine ca pe Domnul şi Mântuitorul al meu personal. Acum îţi mulţumesc pentru că mă mântuieşti! Amin!”. Aceasta este una dintre cele mai folosite rugăciuni în evanghelizările din anul acesta. Nu este prea rea, dar, din punct de vedere biblic, este teribil de insuficientă. Haideţi să trecem această rugăciune prin cei patru paşi. Ce pocăinţă găsim în această rugăciune? Ei bine, spune că persoana se întoarce de la păcate – dar de la care păcate se întoarce? Nu este menţionat! Pocăinţa trebuie să fie specifică. Vă aduceţi aminte de cele spuse la capitolul pocăinţa? Apoi, rugăciunea conţine credinţă – dar nu spune: “Eu cred în Isus”, ci spune că îl primeşte pe Isus. Aceasta am văzut că te duce într-o direcţie greşită. Nu menţionează absolut nimica despre botezul în apă. Nu menţionează nimica despre primirea Duhului Sfânt, şi dacă ascultaţi cu atenţie, nici Dumnezeu nu este menţionat. Şi te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu, nu lui Isus, te pocăieşti Celui pe care l-ai rănit, şi celui a cărui legi le-ai încălcat. Aşa că este insuficientă. Şi apoi după ce au primit numai un pas şi jumătate dintre cei patru paşi, îi spun persoanei, acum mulţumeşte-i că te-a mântuit. Ca şi cum acum ar fi mântuiţi. Îmi pare rău, o să sune critic, dar rugăciunea aceasta a fost folosită cu majoritatea oamenilor din lumea vestică care au luat decizia să îl urmeze pe Isus. Şi li s-au dat numai un pas şi jumătate dintre cei patru paşi necesari care în Noul Testament fac parte din naşterea din nou. Aceasta înseamnă că mulţi oameni sunt trimişi la biserici ca şi cum ar fi fost născuţi din nou când ei au fost născuţi din nou numai pe jumătate. Şi au nevoie de mult mai mult care să îi ajute. Dar, dacă li s-a spus: – “Eşti mântuit!” – este dificil să li se arate, de exemplu, că botezul în apă face parte din procesul de mântuire, sau că primirea Duhului face parte tot din acest proces.
Dar,problema teologică de bază, cu rădăcinile cele mai adânci, constă în ceea ce a ajuns să însemne pentru oamenii de azi mântuirea. Ce vrea această rugăciune să spună prin: “Mulţumesc că m-ai mântuit (salvat)”? Ce înseamnă a fi mântuit, a fi salvat? Când cineva m-a întrebat dacă trebuie să fie botezat ca să fie salvat? Am răspuns cu întrebarea: salvat de la ce? Pentru că înţelegerea scopului schimbă totul. În continuare, vom analiza câteva puncte de vedere greşite.
Suntem salvaţi acum de păcate ca să putem fi scăpaţi de iad la judecata viitoare
Una dintre părerile greşite ale oamenilor este că suntem „salvaţi” de la iad. Aceasta este una dintre cele mai comune păreri cu privire la ceea ce înseamnă a fi salvat (mântuit). Ea susţine că Evanghelia este ca o scară de scăpare pentru incendiu, ca o poliţă de asigurare pentru lumea viitoare. Oamenii aud predicatorii spunând: „Dacă ai muri în seara aceasta unde ai ajunge, în cer sau în iad?” Înţelegerea aceasta nu reiese din Noul Testament. Apostolii nu au predicat în felul acesta. Ei n-au fost mai îngrijoraţi de faptul că vei trăi mâine, ci dacă trăieşti azi în Împărăţia Luminii sau în împărăţia întunericului? Ei erau mai mult interesaţi în viaţă decât în moarte. Au predicat o evanghelie nu de a fisalvat de la iad, ci de a fi salvat, mântuit de păcate – la plural. Isus nu a venit să ne scape în primul rând de iad! Acesta este un cadou în plus. Numele lui este Isus (Isus = Salvator), pentru că El a venit să ne scape de păcatele noastre. De aceea numele lui este Isus. El nu ne salvează în primul rând de iad, El ne scapă acum de păcatele noastre. El este Mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii. Nu numai să plătească preţul pentru ele, dar să le ridice de la noi. Şi până când toate păcatele tale nu sunt luate, nu eşti salvat (mântuit) în întregime. Trebuie să fim recondiţionaţipentru a trăi o viaţă sfântă. Suntem salvaţi pentru o viaţă de slujire sfântă. Cu alte cuvinte Dumnezeu participă în „afacerea” de reciclare a oamenilor. Ce înseamnă a recicla? Să salvezi. Înseamnă să iei ceva care urmează să fie aruncat la gunoi şi să îl transformi din nou în ceva folositor. Aceasta este mântuirea. Nu este numai un bilet spre rai sau o scăpare de la iad, ci este o recirculare, o recondiţionare la imaginea originală ca din nou să-L putem iubi şi sluji pe Dumnezeu. Aceasta este mântuirea. Dumnezeu ne „recondiţionează”. Cu alte cuvinte, mântuirea este un procespe care a început în noi şi care nu este terminat. Aşa că nu pot să spun că sunt salvat. Pot spune că am început şisunt mântuit în continuare, şi că Dumnezeu vrea să termine lucrarea pe care a început-o, şi într-o bună zi am să fiu mântuit în întregime.
Dumnezeu ne salvează pentru a trăi la starea noastră spirituală maximă, nu minimă
De exemplu, când mă veţi vedea în cer o să am doar 33 de ani, deoarece corpul meu va fi reînnoit. O să fie făcut la fel ca corpul glorios al Domnului Isus, care după cât înţeleg eu este în floarea vârstei. Isus nu este un pensionar bătrân şi şchiop. El are 33 de ani, aşa-i? Aceasta este vârsta Lui, iar eu o să fiu ca El. De abia aştept să am 33 de ani din nou … nu vă bucuraţi cu toţii? Unii da, unii nu! Vedeţi, sunt în procesul mântuirii, iar corpul meu nu a fost încă mântuit. Nu sunt mântuit în întregime nici pe dinăuntru, dar procesul continuă. Nu sunt ceea ce ar trebui să fiu şi nu sunt ceea ce o să fiu. Dar, nu sunt ceea ce am fost şi sunt pe calea mântuirii. Nu sunt numai salvat de la ceva, ci sunt salvat pentru o destinaţie şi cu un scop anume. Nici Biblia, nici Isus nu spun că Dumnezeu este în stare să ne salveze numai la minim, ci ni se spune că este în stare să ne salveze la maxim. Majoritatea oamenilor cred că aceasta înseamnă de la cel mai josnic şanţ, dar înseamnă la maxim. El este în stare să termine ceea ce a început.
Mântuirea este un proces continuu pe „Calea” uceniciei
Sfinţirea vieţii trebuie menţinută ca scop final al mântuirii
Hai să mergem mai departe. Există pericolul de a fi interesaţi numai de a trece de la necreştin la creştin, de la nemântuit la mântuit. În acest caz, tot ce contează este trecerea dintr-o parte în alta, să ştii cum să treci linia. Nu mai există alt scop dincolo de linie. Pentru tipul acesta de evanghelie este important numai să îi treacă pe oameni peste linia periculoasă. Este o evanghelie care a pierdut scopul biblic final. Dacă ai trecut această linie nu mai ai nimic de făcut. Eşti deja creştin şi eşti mântuit. Aceasta a ajuns din păcate să fie gândirea actuală a multor evanghelici. Dar, în Noul Testament, mântuirea este o cale de reciclare, şi se numeşte „Calea”. Şi cei care merg pe această cale se numescucenici. Iar cuvântul acesta li se aplică dacă se află pe Cale. Nu îmi place cuvântul creştin pentru că implică că eşti de partea aceasta a liniei. Cuvântul ucenic spune că eşti pe „Cale”.
Jack Hayford are o biserică în America care se numeşte: „Biserica pe Cale”. Îmi place numele acesta. Nu biserica care are totul sau biserica care a ajuns deja, ci Biserica pe Cale. Scopul nostru în evanghelizări nu este să-i facem pe oameni să treacă linia, ci este ca să îi punem pe „Cale”. Desigur, durează ceva timp să faci un ucenic. Isus nu ne-a spus să mergem şi să obţinem decizii de la oameni. El a spus: să mergeţi şi faceţi ucenici, învăţându-i să asculte tot ce v-am poruncit Eu. Dacă scopul evanghelizărilor este să obţinem convertiţi, o să rămânem în zona periculoasă – fără Hristos,iar dacă scopul este să facem ucenici o să fim pe Cale.
Dacă pentru evanghelia pe care o susţinem, a deveni ca Hristos nu mai este scopul biblic final, atunci lucrul cel mai important este să primim justificarea. Greşeala aceasta reducţionistă provine din faptul că acum mântuirea înseamnă numai un bilet pentru cer sau o poliţă de asigurare de viaţă. Dar, pe Cale, justificarea este drumul spre sfinţire. În primul caz omul vine la Isus ca la Mântuitorul său, fără alte implicaţii ulterioare. Însă, pe Cale, vii la Isus ca la Domnul şi Mântuitorul tău. Şi nu poţi să-L accepţi ca Mântuitor fără ca să-L accepţi ca Domn şi să trăieşti în consecinţă. Începeţi să vedeţi diferenţa între felurile diferite în care predicăm Evanghelia? Dacă predici o Evanghelie care a neglijat finalul biblic al omului, tot ce trebuie să faci este să crezi, amestecată poate cu puţină pocăinţă. Dar, dacă predici Calea Evangheliei spui: pocăiţi-vă, credeţi, fiţi botezaţi şi primiţi Duhul. Botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt are puţin de a face cu a fi salvat de la iad. Are totul de a face cu a fi salvat de păcate. Înţelegeţi acum? Dacăscopul tău se reduce numai la a scăpa de iad, n-o să înţelegi nevoia botezului în apă şi în Duhul Sfânt. Dar, dacă scopul tău este de a fi salvat, mântuit de păcatele tale şi de a fi din nou folositor lui Dumnezeu, atunci vei fi într-adevăr mântuit şi ai nevoie de toate aceste lucruri.
Trebuie să dorim la maxim tot ce ne oferă Dumnezeu pentru sfinţire şi înfiere
Să mergem mai departe. Am urmărit în paralel două feluri de a fi creştin. În primul caz, persoana esteinteresată de un minimum necesar ca să scape de iad. În al doilea caz, eu am numit această persoană că este uncreştin la maxim care vrea tot ceea ce-I dă Dumnezeu ca să trăiască drept. Ce fel de creştini vrem să producem?Creştini minimali, care au un bilet pentru cer, sau să producem creştini care vor să fie regeneraţi la condiţia lor originală şi pe care Dumnezeu poate să-i folosească din nou pentru că nu mai pier. Cu alte cuvinte, de ce vor oamenii să fie mântuiţi, de iad sau de păcatele lor?
Oricine n-ar vrea să fie salvat de iad ar fi un prost – presupunând că iadul există. Iar dacă aceasta este tot ceea ce oferim noi, nu văd cum ar putea cineva să refuze o astfel de ofertă. Dar am observat că aceasta este o ofertă diferită. Vrei să te desparţi de păcatele tale? Vrei să fi liber de toate obiceiurile rele? Vrei să trăieşti cum ar trebui din nou? Am descoperit că în adâncul inimii oamenii vor să trăiască vieţi mai bune.
Înainte de a apărea la televizor în Canada, regizorul mi-a spus în pripă: David poţi să vorbeşti 20 de minute despre orice vrei. Despre ce ai vrea să vorbeşti? A fost staţia principală de televiziune, un post naţional. I-am spus că aş vrea să vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu. El s-a întristat şi mi-a spus că acesta este o emisiune comercială care trebuie să menţină curiozitatea oamenilor. I-am răspuns că mie îmi pasă să le vorbesc oamenilor în cele 20 de minute despre Împărăţia lui Dumnezeu mai mult decât să fiu preocupat dacă le place sau nu. Aş vrea ca şi staţia BBC să-şi modifice interesul şi să acţioneze la fel. Aşa că am vorbit 20 de minute despre Împărăţia lui Dumnezeu.
În studio erau mai multe telefoane la care ascultătorii să poată suna. La primul telefon care a sunat s-a auzit o voce de femeie care a spus: “Am văzut programul vostru. Eu sunt o „agăţătoare”. Poate nu ştiţi ceea ce înseamnă aceasta în Canada; înseamnă prostituată. Li se mai spune şi „solicitante”. Dar ea a spus că este o „agăţătoare”. Am vizionat programul vostru de pe strada Yonge din Toronto unde este districtul „roşu”. Şi am o întrebare! Eu i-am spus să întrebe. Încă eram la televizor şi spectacolul era în direct. Ea a întrebat: Cum pot să intru în Împărăţia aceasta? Am întrebat-o: De ce vrea să intre? Ea a spus că a sosit timpul să îşi îndrepte viaţa. Am spus în gândul meu: Aleluia! În sfârşit predicăm aceeaşi Evanghelie pe care a predicat-o Isus. Tot aşa s-a întâmplat în vremea când predica Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu şi prostituatele au venit la El şi au vrut să intre.
Oamenii pot trăi viaţa aşa cum o cere Dumnezeu
Cum poţi să îţi dai seama dacă predicatorii predică evanghelia bună? Observă cine încearcă să intre în ea. Este un test destul de bun, nu? Dar sunt veşti bune. Creştinismul nu spune oamenilor că trebuie să trăieşti bine şi drept, ci spune poţi să trăieşti bine şi drept. Nu trebuie, dar poţi să o faci. Pentru că totul este oferit. Singura diferenţă între creştinism şi alte religii este că toate religiile celelalte spun că trebuie mai întâi să fii sfinţit şi apoi vei fi justificat. Repară-ţi viaţa întâi, trăieşte o viaţă sfântă, şi apoi, la sfârşit Dumnezeu o să te accepte. În Creştinism este invers. Aceasta este vestea bună a Evangheliei lui Isus. Numai în Creştinism – mai întâi Dumnezeu te justifică, iar apoi El te şi sfinţeşte. Te acceptă ca un fiu sau ca o fiică înfiată şi apoi îţi îndreaptă viaţa. El nu spune: O să te adopt când o să trăieşti cum trebuie. El spune: Te adopt acum. Te înfiez ca să poţi deveni ce sunt Eu. Acesta este scopul înfierii de la care nu există nici un rabat. El ne justifică pentru ca să ne sfinţească. Este un punct foarte important. Ne iartă ca să putem trăi cum trebuie. El a spus femeii care a fost prinsă în curvie că n-o condamnă nici El, dar să nu mai păcătuiască. Eu te-am iertat ca să poţi să trăieşti cum trebuie. Să nu te mai întorci înapoi. O femeia ca aceasta, dacă va trăi bine, devine din nou folositoare lui Dumnezeu. Va putea să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât o fac cei care se consideră merituoşi.
Calea mântuirii înseamnă mai întâi sfinţire şi apoi fericire
Ce evanghelie o să predicăm? O poliţă de asigurare pentru moarte sau o viaţă nouă care ne duce direct în cer. Calea biblică este sfinţenia care duce la fericire. Majoritatea oamenilor vor să fie invers, vor fericire aici şi sfinţenie în viaţa de apoi. Dumnezeu ne spune că vrea să ne dea sfinţenie aici şi fericire în viaţa de apoi. Sfinţenia este prioritatea lui Dumnezeu. Vedeţi, cei care spun că a fi salvat înseamnă liber de iad, n-o să ştie rolul botezului în apă şi nici în Duhul Sfânt. Ei o să-ţi spună că tot ce trebuie să faci este să crezi şi apoi primeşti biletul de intrare în cer. Asta-i tot! Dar mântuirea este un proces. Începe cu justificarea, când Dumnezeu te acceptă şi te iartă, apoi continuă cu sanctificarea, prin care El te sfinţeşte. Lucrurile nu se opresc nici aici, ci continuă cu glorificarea prin care Dumnezeu îţi dă un trup nou şi te pune într-un cer şi într-un pământ nou, în Împărăţia Sa eternă. El recondiţionează totul la condiţia originală. De abia aştept! Ce viitor minunat! Acesta este procesul mântuirii care nu este încă gata. Salvarea începe cu aceşti patru paşi şi se continuă cu sanctificarea vieţii. Cine nu vrea sfinţirea lucrată de Dumnezeu, preferă o evanghelie vândută ca o poliţă de asigurare şi nu pune la temelia vieţi sale de aceste patru lucruri pe care le-au pus primii creştini. Şi cuvântul salvare este mult mai apropriat de cuvântul mântuire decât de cuvântul „siguranţă” (scăpat de iad). Dumnezeu vrea să ne refacă, mai mult decât să ne facă să ne simţim în siguranţă. Să ne refacă după imaginea Fiului său. O să dureze ani şi ani de zile, dar Dumnezeu niciodată nu lasă un lucru făcut numai pe jumătate. Atâta timp cât continuăm să credem, El continuă să ne refacă, în fiecare zi, până când într-o bună zi şi tu şi eu vom fi exact ca Isus. Dar vedeţi, suntem refăcuţi. Refacerea a început. Nu o poliţă de asigurare pentru viaţa de apoi, ci recondiţionaţi.
Nu suntem mântuiţi odată pentru totdeauna
Trebuie să răspundem tot acum la o întrebare şocantă: Odată mântuit, înseamnă mântuit pentru totdeauna?Problema este că oamenii vor să se simtă în siguranţă cât mai repede. Sunt înclinat să cred că John Bunyan a avut dreptate. La capătul călătoriei, unul dintre prietenii pelerinului a căzut. John Bunyan a scris: Atunci am înţeles că există o cale spre iad chiar de la porţile raiului. Trebuie să luăm foarte în serios fiecare avertizare de către toţi scriitorii Noului Testament că este posibil să cădem. În Evrei 6, este un pasaj bine cunoscut. Ceea ce spune nu are nimic de a face cu posibilitatea de a ne pierde mântuirea. Este abordată problema: dacă îţi pierzi mântuirea mai poţi să o iei înapoi? Şi răspunsul scriitorului este că – NU! Isus a spus că dacă sarea îşi pierde gustul, cum mai poate să fie sărată din nou? Aţi ştiut că au fost două milioane şi jumătate de oameni care au ieşit afară din Egipt şi numai doi dintre ei au intrat în Canaan? Două milioane şi jumătate au plecat – numai doi au ajuns! Acest incident este folosit de trei scriitori diferiţi din Noul Testament ca o avertizare pentru creştini. Poţi să începi călătoria, dar aceasta nu îţi garantează sosirea. Dar continuă să te încrezi, pentru că El este în stare să păstreze ceea ce i-ai încredinţat. Este foarte interesant că de fiecare dată când Scriptura spune că Dumnezeu este în stare să ne păstreze, în acelaşi context, există un verset care ne spune şi nouă că trebuie să ne păstrăm. De exemplu, în epistola lui Iuda, la sfârşit, ni se spune că El este în stare să ne păzească de orice cădere. Dar cu două versete mai înainte ni se spune să ne ţinem pe noi înşine în dragostea lui Dumnezeu.
Mântuirea trebuie dusă până la capăt
Sunt două aspecte la această păstrare pe Cale: Continuă să te încrezi în El şi El te va păstra, te va păzi de cădere.Mântuirea este un proces. Şi îndrăznesc să o spun: toţi suntem în pericol de cădere până când ajungem în ţara gloriei. Dar suntem mântuiţi zilnic şi avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem primi, ca să continuăm să mergem înainte, să ne încredem şi să ne ţinem ochii ţintă la Isus. De aceea, când ai condus un convertit nou prin aceste patru etape, doar ai început călătoria. Nu a ajuns la destinaţie, dar a plecat de la platforma care trebuie. Va trebui să fie pus într-o familie. Fiecare bebeluş are nevoie de o familie fericită în care poate să crească şi să fie învăţaţi. Pentru că bebeluşi sunt gălăgioşi, sunt murdari, au nevoie de multă atenţie, şi au foarte des nevoie de lapte, nu de carne. În unele biserici oamenii sunt atât de în vârstă încât nu vor să aibă copii spirituali. Bebeluşii spirituali au nevoie de foarte multă atenţie. Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să faceţi parte dintr-o biserică care vrea să aibă bebeluşi şi care ştie cum să îi crească. Biserica adevărată învaţă noii creştini cum să continue să se încreadă şi să asculte tot ce ne-a învăţat Isus, până când, în final, vom putea cu toţii să fim maturi în Isus Christos. Acest studiu tratează numai despre începutul vieţii creştine. Trebuie să ne aţintim ochii spre sfârşit!
Nu te opri pe Cale, continuă până vei primi tot ce a promis Dumnezeu
În final, un cuvânt pentru cei care nu aveţi toate cele patru lucruri necesare unui început normal pe calea creştină. Sfatul meu este să nu vă lăsaţi să fiţi dezamăgiţi, descurajaţi. Nu spuneţi: nu cred că sunt Creştin. Diavolului i-ar plăcea să spuneţi şi să credeţi aşa ceva. Ascultaţi-mă! Voi sunteţi ucenici, sunteţi pe Cale. Tot ce vreau să vă spun este să nu vă odihniţi unde sunteţi, continuaţi să alergaţi după lucrurile pe care nu le aveţi până ce le veţi primi. Trebuie să credeţi că le puteţi avea pe toate. Nu fiţi dintre creştinii care vor să trăiască la minim. Nu spuneţi niciodată:„Ei bine, îmi este îndeajuns cât am!”, ci spuneţi: „Vreau mai mult!” Dumnezeu are mereu mai mult. Cine nu crede că în El are totul, atunci nu va avea niciodată. Trebuie să-L credem în toate lucrurile şi să trăim pe măsura acestei credinţe.
Tipul cel mai rău de creştin este acela care crede că a ajuns deja!
Dar cei care ştiu că sunt pe Cale, vor mereu mai mult. Mergeţi şi faceţi bebeluşi spirituali. Naşteţi-i bine, fiţi o moaşă bună iar apoi aveţi grijă de ei în familia lui Dumnezeu până ce ajung să fie maturi. În toţi trebuie recondiţionată imaginea originală a lui Dumnezeu care a fost în ei şi să ajungă la înălţimea staturii spirituale a lui Isus Christos.
Înainte de a încheia, să ne rugăm împreună. Tată te rugăm acum ca Tu să iei toată învăţătura aceasta şi să o cerni cu Duhul Tău cel Sfânt. Dacă am spus ceva care nu este de la Tine te rog mult să o ştergi din memoriile noastre înainte ca să poată să ne rătăcească sau să ne tulbure. Dar, dacă ceea ce am spus este adevărat, atunci Doamne confirmă Tu prin Cuvântul Tău şi prin Duhul Tău cel Sfânt ca să putem pune în practică şi să-ţi dăm Ţie toată slavă şi toată lauda. Tu eşti Tatăl, iar noi suntem copiii Tăi, suntem familia Ta prin Domnul nostru Isus Christos. Amin.
Dacă doriţi să studiaţi mai detaliat subiectul „Naşterii Normale al unui Creştin”, există în limba engleză cartea autorului cu acelaşi titlu care se poate cumpăra de la magazine creştine din SUA. Alte informaţii despre autor, materiale scrise, audio sau video puteţi obţine consultând pagina de web:
http://www.davidpawson.com
O prezentare a cărţii
S U R P R I N S D E P U T E R E A D U H U L U I
de Jack DEERE
Copyright © 2006, Editura Succeed Publishing
Medgidia, Str. Independenţei, Nr. 5, Jud. Constanţa, 905600
Tel/Fax: 0241 – 811.999, Mobil: 0744. 623.909, Persoana de contact: Vasilică Croitor
Despre autor
Jack Deere a fost profesor timp de 10 ani la catedra de Vechiul Testament de la Dallas Theological Seminary şi pastor pentru 7 ani la Biserica Baptistă din Fort Worth.
S-a născut într-o familie cu 4 copii, el fiind cel mai mare. Tatăl lui s-a sinucis pe când avea 12 ani.
Principala pasiune a lui Jack Deere era predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin studiul căruia vedea rezolvarea celor mai importante nevoi ale vieţii. În jurul anului 1985, puţini oameni dobândiseră o pregătire teologică de excepţie comparabilă cu a lui. Până la această dată el a avut o concepţie teologică cesaţionistă. Cuvântul cesaţionist provine de la englezescul to cessate = a înceta. În româneşte, s-ar putea traduce ca„încetaţionalist”. Teologii cesaţionişti susţin că darurile Duhului Sfânt, în special vorbirea în limbi, proorocia şi vindecările miraculoase, au încetat odată cu moartea ultimului apostol. Ei cred că Dumnezeu a retras darurile supranaturale ale Duhului Sfânt, că nu mai este nevoie de ele, deoarece acum avem Biblia completă. Ca o excepţie, singurele minuni care mai credea că au loc în zilele noastre, sunt convertirile mântuitoare ale oamenilor ca răspuns la Evanghelie.
Asemenea cesaţioniştilor, autorul considera că Dumnezeu a iniţiat schimbarea intensităţi minunilor şi că aceasta o poate dovedi cu Scriptura, istoria bisericii şi teologia. El credea că singurul mod în care Dumnezeu mai vorbeşte în prezent este Cuvântul Său scris. Visele, vedeniile, descoperirea profetică şi îndemnurile lăuntrice le trata ca fenomene subiective şi ambigue. Îi era scârbă de ele şi era iritat de expresia unora care ziceau: „Dumnezeu mi-a vorbit … ”. O astfel de expresie o considera ca fiind pusă la rang de autoritate egală cu Scriptura şi o trata ca pe o îngâmfare, chiar blasfemie. Având sănătate, familie şi biserică bună, nu mai considera că are nevoie de minuni, vindecări, proorocii sau alte chestiuni subiective.
Sub influenţa acestei concepţii, el a ajuns să creadă că Dumnezeu nu mai consideră necesar şi nici nu mai este nevoie să se implice în toate detaliile vieţii aşa cum se implicase în vieţile credincioşilor din Noul Testament. Aceasta i-a adus, în mod inconştient, modificări nedorite în închinare. Rugăciunile lui erau diferite de a lor, respectiv credea că Dumnezeu ascultă numai anumite rugăciuni de ordin general. Percepţia lui teologică era că ştie ce face Dumnezeu. Aceasta îi dădea un fel de siguranţă şi confort. El trăia un sentiment plăcut că ştie încotro merge şi că deţine controlul asupra vieţii sale, deşi în realitate nu mai era un închinător în adevăratul sens biblic. Au rămas în afară o serie de aspecte biblice esenţiale ale închinării continue şi plină de pasiune. Abia mai târziu, avea să constate că acest sentiment al siguranţei teologice a fost fals. Aceasta a venit în viaţa lui ca o surpriză. A fost un punct de cotitură, un mare cutremur care i-a răsturnat teologia cesaţionistă, conducându-l spre cunoaşterea reală a Scripturii şi a puterii Duhului Sfânt. În urma acestui taifun, cum îl numeşte Bruce K. Waltke, Jack Deere n-a rămas neutru. El declară că a părăsit starea în care accepţi doar cu mintea adevărul biblic, adică ai doar un consimţământ intelectual. În mod obligatoriu, adevărul trebuie să coboare în inimă şi să fie însoţit de manifestarea corespunzătoare în viaţă, în biserică.
Modul surprinzător în care a trăit şi a descris lucrarea Duhului Sfânt este subiectul acestei cărţi, pe care Gordon D. Fee o apreciază ca fiind „o teologie narativă în cea mai strălucită formă”. Prezentarea se face urmând capitolele şi paragrafele cărţii.
Partea I. LUAT PRIN SURPRINDERE
1. Apelul telefonic care mi-a schimbat viaţa
Surprins de învăţătura Sfintei Scripturi cu privire la vindecarea divină
Marea problemă a lui Jack Deere era faptul că dea lungul anilor pasiunea pentru Dumnezeu a scăzut. Era conştient de aceasta şi nu ştia cum să se dăruiască mai mult lui Dumnezeu. Acest lucru n-a trecut neobservat de soţia lui care a început să se roage în mod concret şi stăruitor pentru el. Spre deosebire de el şi chiar exasperarea lui, ea făcea lucrul acesta de ordinul orelor, cerând lui Dumnezeu schimbarea acestei stări în care se complăcea şi de care era automulţumit. (Aici avem surpriza ascunsă a mijlocitorilor pe care-i ridică Dumnezeu în taină!)
Într-o zi conducerea Bisericii lor a hotărât să organizeze o conferinţă de evanghelizare. Ei au hotărât să-l cheme pe Dr. John White, psihiatru şi autor creştin britanic. Acesta făcea parte dintr-o mişcare evanghelică ce considera că bisericile naţionale şi sistemele bisericeşti existente nu reflectau natura şi caracterul bisericii biblice adevărate. Printre altele, aceştia renunţaseră total la poziţia cesaţionistă şi practicau în închinare darurile Duhului Sfânt. Jack Deere nu cunoştea acest aspect, ci îl cunoştea pe Dr. White ca un autor celebru de la care citise împreună cu soţia vreo 15 cărţi foarte bune.
În urma unei scrisori pe care i-a trimis-o, White l-a sunat şi au stabilit la telefon subiectele:
– Autoritatea lui Hristos asupra ispitelor.
– Autoritatea lui Hristos asupra păcatelor.
La aceste teme nu au fost comentarii sau suspiciuni. Dar au apărut imediat la următoarea temă.
– Autoritatea lui Hristos asupra demonilor.
Jack Deere tratase până atunci demonii ca inexistenţi. Acum, în gând, fără să zică nimic interlocutorului, se gândea că totuşi există pe undeva în lume? Interesant, pe vremea lui Isus au existat mulţi! Chiar aşa, unde or fi plecat oare? Acesta a fost primul lui mare semn de întrebare!
– Autoritatea lui Hristos asupra bolilor.
Această temă nu i s-a mai părut deloc interesantă. El avea o repulsie faţă de cei care aveau de a face cu vindecarea. Din jenă, căci vorbea cu Dr. White, a acceptat tema şi chiar rugăciunea specifică pentru vindecarea fizică în biserică. După încetarea discuţiei şi până la sosirea lui White, acesta a fost un mare imbold pentru documentarea biblică exactă referitoare la boli, vindecare, rugăciunea pentru bolnavi, daruri de vindecare şi în general asupra darurilor Duhului Sfânt.
Jack Deere apreciază că acesta a fost telefonul care i-a schimbat complet viaţa. Era în Ianuarie 1986. Cartea, apărută în 1993, reflectă marile schimbări care au avut loc în concepţia lui timp de 7 ani. În mod concret, atunci a pornit el o nouă căutare. Se situa pe poziţia unui renumit teolog cesaţionist, adică a unui om care credea că darurile Duhului Sfânt au încetat odată cu moartea ultimului apostol şi că poate dovedi acest lucru cu Scriptura.
În prima etapă, după 3 luni de studiu a Scripturii, fără prejudecăţile proprii şi cele însuşite de la diferiţi teologi, şi-a dat seama că Dumnezeu poate vindeca în prezent, că vindecarea trebuie să fie parte integrantă din misiunea bisericii, că nu poţi argumenta cu Biblia că darurile Duhului Sfânt au încetat, că Dumnezeu mai poate vorbi şi altfel decât prin Scriptură, că vindecarea divină şi descoperirea dumnezeiască trebuie să aibă un rol semnificativ în viaţa unei bisericii vii a lui Hristos. Încă odată, Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit a fi pentru el sursa cunoaşterii adevărului, cu întrezărirea faptului că el trebuie să coboare la nivele practice mult mai adânci decât cele pe care le experimentase până atunci.
Aşa s-a încheiat prima etapă a schimbării din viaţa lui Jack Deere, despre care spune că a fost realmentesurprins de învăţătura Sfintei Scripturi cu privire la vindecarea divină.
Atunci, considera că îi rămân neclare doar manifestarea darurilor spirituale.
2. Surprins de Duhul Sfânt
Surprins de prezenţa Duhului Sfânt în vindecarea divină
Primele zile ale conferinţei au decurs fără nici o surpriză. White a prezentat cu putere un mesaj biblic la care nu a avut nici o obiecţie. În ultima zi, după un mesaj despre boli şi vindecare, a urmat o chemare simplă pentru rugăciune în faţă, fără nici o manipulare emoţională. Prima surpriză a lui Jack a fost că o treime din biserică, care păreau că deţin controlul asupra vieţii lor, au dat buzna în faţă pentru rugăciune. Unii plângeau, alţi mărturiseau cu curaj şi sinceritate păcatele. White se ruga simplu, fără o anumită tehnică sau formule. Reflectând mai târziu asupra acestei situaţii, Jack Deere spune că atunci nu şi-a dat seama cum prin acestemanifestări Dumnezeu declanşa în biserică o trezire spirituală.
Vindecarea lui Lessa
A urmat rugăciunea pentru o femeie din adunare cu numele de Lessa, despre care ştia că are o depresiecontinuă. În timpul rugăciunii s-a constatat că ea avea o posesie demonică. Nici el, nici ceilalţi pastorii şi prezbiterii n-au văzut până atunci această posedare. Acum parcă pierduse controlul asupra trupului şi părea că şi-a pierdut conştiinţa. Aproape toţi din adunare erau şocaţi de ce vedeau. Nu mai văzuseră niciodată un demon la lucru în viaţa cuiva manifestându-se ca acum, deşi o cunoşteau de atâta vreme şi o consiliaseră în mod repetat. White s-a rugat, în Numele lui Isus, ca demnul să iasă. Duhul necurat a fost alungat şi femeia s-a liniştit,fără ca să fie umilită în public. Mai târziu femeia s-a implicat cu putere în lucrarea de vindecare a bolnavilor şi vestirea evangheliei.
Văzând acest caz bine cunoscut din biserică, Jack a început să plângă în mod necontrolat. Atunci, şi-a dat seama că păstori aroganţi ca el produc aşa de multă suferinţă în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Demonii nu pot fi consiliaţi şi nici nu ies prin disciplinarea vieţii. Demonii ies numai prin puterea sângelui Domnului Isus. El şi ceilalţi păstori n-au avut discernământul să vadă ce se întâmplă cu femeia. Acum auzea o voce care-i spunea:„Tu eşti un înşelător şi manipulator care se joacă de-a biserica”. Ştia că este la o răscruce în viaţa lui şi că modul în care va răspunde va stabili o nouă direcţie în viaţa lui. El simţea că acum ori se va apropia, ori se depărta de Dumnezeu. Atunci a spus: „DA, Doamne”. A urmat apoi să treacă pragul unei pocăinţe adânci care să rupă lanţurile unora din cele mai arogante prejudecăţi acumulate despre viaţa şi lucrarea creştină.
Aceasta a fost pentru Jack Deere surpriza prezenţei reale a Duhului Sfânt în vindecarea divină.
Surpriza dimineţii – atacul de frică
De cum s-a sculat duminica dimineaţa, a urmat un atac de frică din partea celui rău. A fost ca un şoc: Biserica fusese vizitată de un demon! A decis să deschidă Biblia la întâmplare. El nu făcea şi nu recomanda nimănui acest procedeu. Dar acum presiunea era prea mare. Scriptura s-a deschis la îndrăcitul din Ghadara. Isus a alungat o legiune de demoni şi i-a redat o minte sănătoasă celui posedat. Dar pe toţi i-a apucat frica. O frică identică avea şi el acum! Astfel, a înţeles că în marea Sa îndurare, Domnul Isus vizitase Biserica lor şi a dat în vileag puterile ascunse ale demonilor, pentru ca astfel să-i vindece şi să-i întărească. Aşa s-a pocăit imediat şi a cerut Domnului iertare, spunându-i că nu se va mai împotrivi niciodată când El vrea să se atingă de un demonizat.
Practicarea rugăciunii de vindecare în biserică
Apoi, a hotărât cu păstorii şi prezbiterii ca să înceapă în Biserică rugăciunea pentru bolnavi şi practicarea poruncii biblice din Iacov 5.14-16:
„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii (Sau: bătrânii.) Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”.
Un caz de vindecare din biserică prin ungere cu untdelemn
La scurt timp, l-a sunat o femeie din Biserică bolnavă de anevrism ca să se roage pentru ea şi să-i facă ungerea. Împreună cu unul dintre păstori s-a dus la ea, i-a făcut ungerea şi s-au rugat pentru ea ca să fie vindecată. După primul control la medicul ce urma să o opereze s-a constatat că femeia fusese vindecată, cu o confirmare medicală precisă.
A doua etapă a aventurii cu Domnul din viaţa lui Jack Deere s-a încheiat, surprins de Duhul Sfânt!
3. „Wimbere” şi semne
Surprins prin experienţa descoperirilor exacte ale Duhul Sfânt
În continuare, autorul arată rolul nefast a prejudecăţilor teologice şi confesionale asupra căutării adevărurilor biblice. Fiind cesaţionist convins, evita orice discuţie sau revistă care relata despre vindecări sau alte fenomene miraculoase.
Dr. White i-a vorbit despre John Wimber şi mişcarea Vineyard pe care o conducea în Anaheim, Los Angeles. În slujirea sa au avut loc mai multe vindecări semnificative. Acum urma să vină în oraşul lor la o slujire într-o biserică baptistă care-şi schimbase orientarea spre noua mişcare numită „al treilea val”. Circulau zvonuri şi avertizări despre mari ciudăţenii care se petrec la întâlnirile lui Wimber. Totuşi, Jack Deere a luat vreo zece oameni din biserica sa şi s-a dus la întâlnire pentru documentare. S-a aşezat lângă ieşirea din spate de unde putea cu uşurinţă evada la nevoie. Au sosit după momentul începerii. A fost plăcut surprins să constate că biserica se închina, cânta cu mâinile ridicate şi nu se întâmpla nimic ciudat. A urmat mesajul lui Wimber despre Împărăţia lui Dumnezeu, prezentat într-un mod plăcut şi degajat. Jack studia în amănunţime dacă are vreo fisură Biblică. Onestitatea cu care prezenta chiar greşelile lui şi acurateţea mesajului l-au făcut să aprecieze că acest mesaj putea fi prezentat chiar la cursurile sale cu studenţi.
A urmat rugăciunea pentru bolnavi. Acum Jack se aştepta la ciudăţenii. Wimber a început prin a se ruga pentru prezenţa Duhului Sfânt, liniştea asistenţa să nu se teamă de demoni şi de Satan în prezenţa Duhului Sfânt şi că acum cere lumină despre ce vrea Dumnezeu să facă în continuare în acea seară.
Vindecarea lui Margaret
Descoperirea pe care a primit-o de la Duhul era că vrea să vindece. Jack o suspecta ca pe o sugerare subiectivă. Dar, Wimber a continuat punctual cu anumite boli ce urmează să fie vindecate. Descoperirea a coborât la menţionarea unei femei cu dureri foarte puternice de spate, ce fusese mulţi ani la doctori. Femeia era chemată în faţă. A fost o ezitare! A urmat un moment incredibil pentru Jack: – numele tău este Margaret! Acum, Margaret, ridică-te şi vino în faţă! Din centru săli s-a ridicat o femeie şi a păşit în faţă. Omul de lângă el a confirmat că este cumnata lui ce avea în mod real această boală cronică. Fără dubii, a fost un caz real de descoperire şi vindecare.
Jack Deere declară că acesta a fost cel mai grozav lucru pe care l-a văzut vreodată. Toată adunarea era copleşită de frica Domnului şi de convingerea că El este prezent. Acum a văzut într-o nouă lumină 1 Corinteni 14:24-26:
„Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru. Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească”.
Pentru el, până atunci, proorocia era interpretată în sensul 1 Corinteni 14:3: „Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere”. Nicidecum ca pe un cuvânt atât de concret din partea Domnului. Acum, vedea cum Pavel menţiona că nu numai o persoană trebuie vindecată, ci întreaga biserică trebuie să fie zidită. A fost pentru el o seară fascinantă, era incredibil ce se întâmpla. El trăia totul ca pe un moment profetic din Vechiul Testament. Aceasta a făcut ca el şi Lessa, femeia vindecată în biserica lor la conferinţa lui White, să fie primi la rând cu o mulţime de întrebări adresate lui Wimber. Acesta nu numai că avea cunoştinţe biblice exacte şi practice, ci experimentase modul practic în care se manifestă în realitate darurile Duhului Sfânt.
Aceasta a fost a altă surpriză pentru Jack Deere, de ordin Biblic şi practic. El nu numai că manifestase rezerve faţă de un fenomen biblic normal, ci a fost văduvit de manifestarea practică pe care au avut-o creştinii Nou Testamentali. Biblia era mai largă decât interpretarea lui şi fără a cunoaşte manifestarea practică nu i-a putut nici măcar bănui sensurile ascunse. Exista mai mult în Biblie şi exista mai mult în manifestare decât cunoscuse el, decât teologia la care se limitase şi pe care o promovase.
În lumina acestei convingeri, a continuat să meargă la conferinţe cu Wimber şi să înveţe tot mai multe lucruri despre vindecare şi despre lucrarea Duhului Sfânt. Acum nu s-a mai limitat la cunoştinţe biblice, ci a trecut la a cunoaşte fenomenele şi din experienţa practică. Aceasta i-a luat tot mai mult timp aşa că a demisionat din biserică, iar mai apoi a fost îndepărtat din poziţia de profesor la Dallas Seminary, care era un seminar baptist cu un pronunţat accent cesaţionist.
Paul Cain – un slujitor cu darul cunoştinţei
O nouă persoană pe care Dumnezeu a folosit-o în schimbarea cursului vieţii lui Jack a fost Paul Cain. Acesta era un om cu un dar special, darul de cunoştinţă. El deţinea ca o bancă de date, o comoară de informaţii adunate din anii 50 încoace despre lucrarea de vindecare, despre tot ce fusese bun şi rău în folosirea darurilor spirituale. Cunoştea şi cazuri de oameni care au început bine şi au sfârşit rău. În mod surprinzător, foarte puţiniau rămas necompromişi până la sfârşit.
Vindecarea lui Lynda Tidwell
El a participat cu Paul la multe conferinţe, în mai multe locuri din ţară. Odată, Se aflau în Texas. Aici, a asistat la o vindecare miraculoasă făcută prin Paul Cain unei femei care se numea Lynda Tidwell. În sală se aflau vreo 250 de peroane necunoscute mai înainte. Printr-o descoperire profetică directă, s-a dus la această femeie, spunând că Domnul o vindecă de diabet, o valvă a inimii şi o iminentă cădere nervoasă. Cazul ei era bine cunoscut soţului de lângă ea şi la mai mulţi din sală. Oamenii au început să plângă fără rezerve, erau năuciţi şi teama de Domnul era atât de puternică în încăpere încât nimeni nu mai vroia să acţioneze după îndemnuri proprii. Tot ce a mai urmat a fost o cântare de laudă cu lacrimi. Ea a fost complet vindecată de boală şi consecinţele ei.
Aşa a văzut Jack cum cheamă şi azi Dumnezeu oamenii, folosindu-i cu putere în biserică Sa.
Acum, Jack Deere trăia o ultimă surpriză pe care o descrie. Lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt era disponibilă bisericii actuale în forma în care s-a manifestat în Noul Testament. Dumnezeu are oameni prin care o face chiar dacă el, un renumit profesor de teologie, nu cunoaşte nimic despre aceasta.
Partea II. PREJUDECĂŢI SPULBERATE
4. Mitul obiectivităţi biblice desăvârşite
Convingerea fermă, dusă până la aroganţă, a vieţii lui Jack Deere era că îşi întemeiază viaţa pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe experienţe. Mai târziu avea să descopere că proceda ca ceilalţi oameni, târându-şi creierul după ei ca să justifice lucrurile pe care le cred. El credea că face excepţie de la:
Ieremia 17:9 „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?
Este o mare iluzie ideea că omul căzut, chiar răscumpărat, poate să-şi determine cu obiectivitate biblică toate practicile şi convingerile sale. Mediul, tradiţiile, circumstanţele, cultura, familia, biserica, profesorii, dorinţele, scopurile, dezamăgirile, tragediile şi traumele ne influenţează în mod semnificativ. Apoi, experienţapersonală determină mai mult decât suntem conştienţi sau admitem ceea ce credem şi facem.
El a observat că majoritatea convingerilor creştinilor nu sunt fundamentate printr-un studiu atent şi meticulos al Scripturii. Mai degrabă ei au crezut ceea ce le-au spus profesorii lor dedicaţi şi respectaţi.
El foloseşte ca exemplu răspunsurile candidaţilor la doctorat la 3 întrebări de doctrină biblică:
1. Ce crezi cu privire la divinitatea lui Isus Hristos?
Răspunsurile porneau de la declararea credinţei în divinitatea lui Isus şi că Scriptura ne învaţă aceasta. Împotmolirea venea când era vorba de argumentare cu pasaje biblice concrete. Unul a citat Ioan 10.30 „Eu şi Tatăl una suntem”. Dar, oare înseamnă aceasta automat că Isus este Dumnezeu? Dacă noi doi suntem una, suntem la fel sau suntem din aceeaşi familie?
În final, s-a constatat o argumentare riguroasă pornind de la părerile celor mai renumiţi teologi, dar lipseau dovezile neîndoielnice bazate pe texte biblice concrete. Acesta este linia pe care merg o mare parte din şcolile teologice la ora actuală. Examinarea şi promovarea studenţilor este trecută cu prioritate prin aceste filtre teologice.
2. Cum ajunge un om în ceruri?
3. Ce credea despre darurile Duhului Sfânt?
Aici, fără pic de îndoială, răspunsurile susţineau că acestea nu mai există la ora actuală. Studenţi aveau aceiaşi convingere personală, la nivel de prejudecată, că Biblia ne învaţă aceasta. Ei susţineau că au existat trei perioade în care minunile au fost ceva obişnuit în istoria lucrării lui Dumnezeu cu omenirea, respectiv în perioada lui Moise, Ilie şi Hristos. Dar, la finalul descris de Apocalipsa, va mai urma o perioadă de minuni în timpul domniei lui Antihrist şi a necazului cel mare.
Aici, Jack Deere recunoştea argumentaţia teologului Benjamin Warfield scrisă în 1918 şi a lui John MacArthur (1992). Aşa că au început să ia pe rând Biblia începând cu Geneza. Aici avem relatarea Creaţiei. Potopul, Turnu Babel, Avram … şi … încă n-am ajuns la Moise! Sunt aici minuni? Desigur. Atunci, pe ce bază putem susţine că sunt numai trei perioade în care au avut loc minuni în istorie?
Concluzia lui a fost că studenţi credeau anumite persoane autorizate din viaţa lor şi nicidecum nu aveau convingeri bazate pe texte biblice directe. Experienţa şi tradiţia determină majoritatea ideilor pe care oamenii din biserică le cred. Nimeni nu poate pretinde că este detaşat de tradiţie. Tradiţia în sine nu este neapărat rea. Problema este când tradiţiile sunt în conflict cu singurul standard absolut care contează: Sfânta Scriptură.
Tradiţiile şi darurile Duhului Sfânt
Un om care începe studierea simplă a Scripturii nu poate ajunge singur la concluzia că au încetat darurile Duhului Sfânt. Creştini au fost învăţaţi că darurile Duhului au încetat. Biblia nu afirmă nicăieri că au încetat darurile spirituale după moartea apostolilor.
Din alte motive oameni nu mai cred în minuni contemporane:
1. Pur şi simplu nu le-au văzut, nu le-au trăit.
2. Din lipsa experienţei.
3. Repulsia generată de folosirea greşită a darurilor, percepţia că sunt utilizate greşit.
Cesaţioniştii acuză carismaticii că îşi construiesc teologia pe experienţe, în timp ce ei îşi construiesc o teologie cu privire la daruri pe lipsa experienţei. Cine spune că nu se bazează pe experienţe descrie exact starea lui spirituală, adică nu cunoaşte experienţe reale, nu a văzut, nu a căutat şi nu a întâlnit.
5. Adevăratul motiv pentru care unii nu cred în darurile supranaturale
Ipoteza falsă #1: Vindecarea era „instantanee”
Prima prejudecată este aceea că se crede că Isus şi apostolii puteau vindeca pe oricine, oriunde, după cum voiau. Autorul credea mai înainte că aceste daruri erau o posesiune permanentă care putea fi folosită după bunul plac, după cum doreau.
1. Isus nu vindeca prin propria Sa putere, ci prin puterea Domnului.
Luca 5:17 „Într-una din zile, Isus învăţa pe noroade. Nişte Farisei şi învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece”.Puterea era o prerogativă a Domnului care era suveran peste folosirea ei.
2. Isus a vindecat numai un olog de 38 de ani la scăldătoarea Betezda, deşi erau acolo mai mulţi bolnavi.
Luca 5:19 „…Fiul nu face nimic de la Sine …”. Darul de vindecare nu este automat. Nu poţi cere cuiva să golească spitalele dacă are dar de vindecare. Darul nu este la discreţia lui. Singura modalitate este să fie trimis de Domnul să facă vindecarea, să intervină El pentru vindecare.
3. Isus nu a vindecat în orice condiţii, circumstanţe sau după voinţa Sa, în oraşul său natal, la Nazaret.
Marcu 6.5-6 „N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor”. În mod similar, mai apare o astfel de limitare în Matei 13.58. Dumnezeu a îngăduit o restrângere a lucrării de vindecare a Fiului Său din cauza necredinţei poporului.
În mod similar, nici apostolii n-au vindecat toate cazurile de boală. Petru a vindecat ologul de la poarta Frumoasă (Fapte 3.12-13), Pavel a vindecat un olog la Listra (Fapte 14.9-10), dar nu după cum vroiau ei şi nici nu şi-au atribuit lor aceste vindecări.
Pe de altă parte, sunt 3 situaţii negative din viaţa lui Pavel în care nu a putut vindeca pe prietenii săi: Epafrodit (Filipeni 2.25-27), Trofim (2 Timotei 4.20) şi Timotei (1 Timotei 5.23). El nu vindeca după bunul său plac, ci era dependent de voinţa Domnului Isus.
Un caz de limitare a puterii de vindecare este băiatul epileptic pe care nu l-au putut vindeca ucenicii. Isus le-a dat putere (Matei 10.1, Luca 9.1), dar „din pricina puţinei credinţe” ei n-au putut vindeca (Matei 17.20).
Ipoteza falsă #2: Lucrarea de vindecare prin apostoli este acelaşi lucru cu darul de vindecare
1. 1 Corinteni 12.8-10 – descrie darurile spirituale oferite întregului trup, nu doar cele date apostolilor.
Darurile Duhului Sfânt au fost profeţite de Ioel – Ioel 2.28-29. Petru prezintă în Fapte împlinirea acestei profeţii pentru întregul Trup al lui Hristos. Petru spune că fiecare creştin a primit un dar – carismata: 1 Petru 4.10, acelaşi cuvânt cu 1 Cor. 12.4, 9, 28, 30-31. Apostolul Pavel susţine că toate darurile se manifestau în Biserica din Corint. Deci, darurile nu s-au limitat numai la apostoli.
Proorocia se găseşte în:
– Fapte 11.27, 13.1, 15.32, 19.6, 21.9,
– Tesalonic – 1 Tes. 5.20,
– Roma – Romani 12.6,
– Efes – Efeseni 4.11,
– Antiohia – Fapte 13.1.
Vorbirea în limbi se află în:
– Ierusalim – Fapte 2,
– Samaria – Fapte 8.5,
– Cezarea – Fapte 10.46,
– Corint – 1 Corinteni 12, 14.
2. Darurile variază în intensitate şi putere, adică au grade diferite de manifestare, în funcţie de măsura de credinţă.
Romani 12:6 – „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui”.
Pavel avea un dar de vorbire mai mare decât oricine din Corint.
Timotei este sfătuit să înflăcăreze darul pe care l-a primit prin punerea mâinilor: 1 Timotei 1.6.
De fapt, şi talentele noastre sunt variate.
Toţi apostolii aveau darul minunilor şi al vindecărilor: Fapte 5.12. Apoi Petru şi Pavel: Fapte 5.15, 19.12 şi chiar au înviat din morţi pe cineva.
3. Apostoli sunt prezentaţi ca având mai mult decât carismata, ei făceau semne şi minuni.
Semnele şi minunile sunt diferite de carismata. Expresia „semne şi minuni ” este folosită pentru a descrie o revărsare neobişnuită a Duhului Sfânt; au avut loc minuni din „belşug”- Fapte 5.12, 8.7, încât toţi erau uimiţi. Chiar şi Simion vrăjitorul din Fapte 8. Ele apar în mijlocul unei treziri, în legătură cu proclamarea Evangheliei. În VT apar în Egipt şi la izbăvirea poporului evreu: Deut. 4.34, 6.22, 7.19, 23.9, 26.8, 34.11 Neemia 9.10, Ps. 135.9.
În NT apar în: Fapte 2.43, 5.12, 14.3, 15.12, Romani 15.18-19, 2 Cor. 12.12, Ştefan – Fapte 6.8 şi Filip – Fapte 8.6.
Câteva menţiuni importante:
– În mod diferit de apostoli, darul vindecărilor este prezentat ca un dar de zidire a bisericii – 1 Cor. 12.7, nu în mod necesar corelat cu trezirea sau minuni din abundenţă.
– Totodată, este important să nu considerăm semnele şi minunile făcute de apostoli ca fiind standardulpentru darurile de vindecare ale creştinilor nou testamentali obişnuiţi. Ele sunt de la Duhul Sfânt, chiar dacă nu egalează pe ale apostolilor în intensitate şi manifestare.
– Semne şi minuni au făcut şi Ştefan şi Filip care nu erau apostoli. Ei au primit o slujbă în care se manifestau darurile ca la apostoli.
– Trebuie să ne rugăm în mod serios ca Domnul să dea treziri şi să lucreze cu semne şi minuni:
Fapte 4:29 – „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus”.
Autorul a observat că la acelaşi om, Paul Cain, nu are în fiecare moment acelaşi nivel de descoperire şi putere de vindecare. Câteodată, Domnul vindeca prin el în mod miraculos, alteori se ruga în mod normal ca toţi ceilalţi.
Variaţia manifestării darurilor nu poate fi argument că Domnul nu mai dă şi azi daruri supranaturale în slujire.
Darurile spirituale ale Duhului în istoria bisericii
Oare darurile au fost pierdute sau uitate?
În 2 Împ. 22.8 se arată că poporul şi-a pierdut Scriptura şi în 1 Cor. avem o menţiune despre o epistolă anterioară care s-a pierdut. Până la Reformă oamenii nu aveau dreptul să citească Scriptura şi doctrina justificării prin credinţă este redescoperită abia de către Luther.
Cum explicăm aceste absenţe?
A retras Domnul lucrarea de învăţare 1500 de ani, respectiv până la Luther?
Absenţa darurilor sau a învăţăturii dintr-o anumită perioadă nu este un argument biblic, un argument bazat pe experienţă. Lipsa manifestării lor nu arată că ele nu mai există.
Întrebarea este:
– De ce s-au pierdut darurile, învăţătura într-o anumită perioadă?
Răspunsul poate consta în faptul că:
o Biserica le-a respins.
o Dezvoltarea unei conduceri birocrate.
o Lideri fără chemare care i-au înlăturat pe cei cu daruri spirituale, contrar – 1 Cor. 12.31, 39.
o Nu s-a urmărit exercitarea lor în biserică.
o Judecata divină împotriva necredinţei, apostaziei sau legalismului bisericii.
Apoi, să nu uităm că istoria nu este o ştiinţă perfectă!
Ciudăţenia minunilor nu este un semn de respingere: Isaia a umblat 3 ani dezbrăcat şi desculţ, Osea se căsătoreşte cu o curvă, etc. Desigur nu trebuie să credem orice ciudăţenie!
Este necesară o minte eliberată de prejudecăţi.
Printr-o prejudecată teologică combinată cu o citire superficială a Scripturii, autorul a crezut că apostolii puteau vindeca pe oricine.
Dincolo de abuzurile unora, darurile Duhului există. Dar aceasta nu trebuie să ne distragă atenţia de la a da deplină autoritate Scripturii şi de la importanţa celor relatate în ea. Scriptura mă obligă să accept darurileîmpotriva voinţei mele.
6. Răspunzând abuzurilor spirituale
Când mintea este înţesată de prejudecăţi Domnul nu te va forţa să vezi altceva. Dumnezeu nu aruncă mărgăritarele în gura porcilor.
Samson a fost omul cu cea mai mare putere fizică manifestată prin Duhul Sfânt. El nu a dobândit această putere la sala de sport. El a primit o tărie supranaturală pe care a pierdut-o prin păcat.
Corintul care nu ducea lipsă de nici un dar (1 Cor. 1.7) manifesta un spirit sectar, imoralitate sexuală, beţie şi erezii despre înviere.
Galatia a decăzut sub influenţa iudaizatorilor.
În concluzie:
– Abuzurile sau necurăţia nu sunt o dovadă că nu Dumnezeu face minunile.
– Existenţa unor erori doctrinare nu invalidează minunile.
– Minunile nici nu confirmă, nici nu infirmă practicile specifice ale unei biserici.
Abuzuri necarismatice din bisericile contemporane
Există abuzuri în toate mediile creştine. Dar ale noastre nu ni se par chiar aşa de grave.
Exemple
Student care era chinuit de 15 ani de pornografie. Era păstor, căsătorit şi mergea la o prostituată. Câţiva bărbaţi s–au rugat pentru el să fie eliberat. S-a supărat când cineva s-a rugat în limbi pentru el. El acorda mai mare importanţă doctrinei decât moralei. Autoritatea doctrinară deasupra oricărei valori. Aşa ceva nu există în NT. A crede în lucruri corecte este mai important decât a face lucrurile corect. Apărarea autorităţii Bibliei fără capacitatea de a-ţi plânge păcatele.
Un absolvent de seminar homosexual, talentat în a trăi o viaţă dublă. Lovit de o boală care-i ameninţa viaţa, imobilizat la pat, în sala de operaţii şi fără şansă de viaţă, s-a pocăit şi a promis Domnului renunţarea la păcat. Domnul l-a iertat şi salvat. A aflat că are SIDA şi a cerut ungerea cu untdelemn conform cu Iacov 5.14-16. L-au dat afară şi nimeni n-a vrut să pună mâna pe el ca să nu se îmbolnăvească.
Nu există o infailibilitate papală! Dar în locul papei poţi pune doctrina!
Când fundamentalismul devine abuziv
Fariseismul legalist este orb faţă de abuzurile proprii, accente greşite sau aplicare greşită.
Folosirea greşită a punctelor tari.
Atitudinea noastră faţă de abuzurile spirituale
Am putea încerca să ţinem lucrurile sub control, eliminând aspectele de care credem că se abuzează, chiar dacă sunt precizate în Scriptură. De exemplu să oprim vorbirea în limbi, chiar dacă 1 Cor. 14.39 ne spune să n-o împiedecăm. Uni o justifică prin faptul că azi nu mai există.
Aceasta este o dezonorare a Scripturii.
Controlul despotic stinge spontaneitatea şi mută păcatul în subteran unde se elimină şi mai greu, fiind păcate ascunse.
Abuzurile şi erorile doctrinare sunt fapte inevitabile, de aceea ele trebuie îndepărtate fiind plini de har şi de răbdare. Ne trebuie multă smerenie, căci inima este înşelătoare (Ieremia 17.9). Noi putem fi victimele şi beneficiarii propriilor noastre tradiţii. Mai întâi, trebuie că fim convinşi că ne putem înşela, ca apoi să putem vedea clar lucrurile. David ştia aceasta: Ps. 139.23-24. Să căutăm această slujbă de descoperire!
Mândria religioasă orbeşte. Fariseii sunt un asemenea caz şi Dumnezeu nu a forţat schimbarea prejudecăţilor lor. Ei au sfârşit convinşi de validitatea tradiţiilor şi prejudecăţilor lor. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri” – 1 Petru 5.5.
Multe doctrine pot fi adevărate. Este de preferat doctrine greşite şi umilinţă decât o ortodoxie perfectă în fiecare punct, dar fără smerenie. O persoană care are doctrine greşite şi umilinţă poate fi corectă. O persoană care are doctrine corecte şi nu este smerită va fi împotriva Domnului.
7. Înspăimântat de moarte de către Duhul Sfânt
Primul val, penticostali. Articolul: – Limbi ciudate ca la Babel – 18 aprilie 1906, la Los Angeles.
Astfel de manifestări au existat în orice trezire spirituală. De exemplu, în 1940, în cazul lui John Wesley. El invita sincer oamenii în faţă. Unii începeau să plângă, tremurau, se zgâlţâiau cu putere, alţi aveau convulsii ale corpului încât 4-5 persoane îi puteau ţine. Existau strigăte, leşin, cădere la pământ într-un fel de transă.
Satana a profitat de ocazie ca oamenii să devină circumspecţi şi răniţi spiritual ca să respingă fenomenul.
Acestea pot fi manifestări legitime ale Duhului Sfânt, pe care Satana caută să le pervertească pentru a ţine oamenii duşi în eroare.
Manifestări fizice în Scriptură
Teofaniile: Exod 19.16-25.
Apariţii îngereşti: Matei 17.28.4.
Auzirea vocii lui Dumnezeu: Matei 17.6-7.
Vedenii: Daniel 8.27, Fapte 10.1-11, 10-23.
Răpiri: Pavel în Templu – Fapte 22.17-18, Petru în Cezareea – Fapte 10.
Reacţii faţă de Isus: Ioan18.6.
Apariţii ale lui Isus: Fapte 9.1-9.
Oamenii tremură în faţa lui Dumnezeu. În Scriptură sunt prezentate câteva manifestări specifice:
Plânsul, nu ca o slăbiciune emoţională, ci ca o sensibilitate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi al împotrivirii noaste faţă de păcat – Neemia 8.9. Inima împietrită nu poate plânge!
Transa, ca Pavel în Templu, când a căzut într-o răpire sufletească – Fapte 22.17-18. În acest timp, nu a primit o revelaţie specială, ci izbăvire şi schimbarea cursului lucrării ulterioare. Vezi – Fapte 22.19-21.
Beţia în Duh, ceva ce seamănă cu beţia. Ana în templu – 1 Sam. 1.12-17, Ziua Cinzecimii – Fapte 2.
Scoaterea demonilor, cu ţipete, convulsii şi inconştienţă – Marcu 1.23-28, 9.14-29.
Toate acestea arată că Dumnezeu poate atinge emoţiile, trupurile, nu numai minţile noastre.
Duhul aduce ordine în locul haosului
Lucrarea de trezire din timpul lui Jonathan Edwards a fost respinsă pe motivul că Dumnezeu aduce orânduială, nu confuzie – 1 Cor 14.33, 40. El spunea că Dumnezeu poate aduce mijloace haotice ca să aducă ordine. Numai după eliberare de posesii demonice se poate instaura ordinea lui Dumnezeu.
Cum poţi cunoaşte adevărata lucrare a lui Dumnezeu
Manifestările în sine nu dovedesc nimic cert, chiar ciudăţeniile nu spun nimic. Nu există o regulă biblică universală de recunoaştere, dar avem două principii generale:
– Orice manifestare care nu este în acord cu toată învăţătura Scripturii este falsă.
– Testarea roadelor este absolut esenţială, inclusiv în zonele unde Biblia lasă tăcere.
Răspunsul faţă de manifestările fizice din zilele noastre
Este necesară deschiderea pentru manifestarea darurilor Duhului Sfânt, fără a face greşeala de a le glorifica. Nu manifestările au întâietate. Vorbind mult despre ele putem crea aşteptări nerealiste şi pune accent pe ceea ce nu este important. Lucrarea Duhului este mai importantă ca orice manifestare. Manifestarea este doar o reacţie a Duhului.
Dacă se dă o prea mare importanţă manifestărilor oamenii vor fi tentaţi să le imite.
Este iarăşi o mare greşeală să încercăm să le suprimăm.
Nu trebuie să ne fie frică de manifestările fizice veritabile.
Cine crede că diavolul poate vorbi cu voce audibilă şi da senzaţii trupeşti, trebuie să creadă că şi Duhul lui Dumnezeu poate da manifestări care-i sunt specifice Lui. Toată frica este de la diavolul.
Dacă Duhul nu produce manifestări fizice nu trebuie să încercăm să le producem noi, să le fabricăm prin sugestii sau alte mijloace naturale.
Imitaţiile sunt foarte deranjante!
8. Au fost minunile doar pentru o vreme?
Doctrina cesaţionismului îşi are originea în experienţă.
Cum poţi explica absenţa minunilor din experienţa ta când NT este plin de minuni?
– Ceva este greşit în viaţa ta.
– Dumnezeu le-a anulat, hotărându-le un scop temporar.
o Este specifică reformatorilor şi teologilor protestanţi. Ei aveau motive majore, trebuind să nege abundenţa aşa-ziselor minuni din Biserica Catolică.
o Principalul motiv a fost însă lipsa minunilor din viaţa lor. Cum să justifice această lipsă? Cea mai onorabilă cale pentru ei a fost faptul că se datorează retragerii planificate de către Dumnezeu.
o Cum să o faci?
§ Aflarea unor pasaje biblice care să susţină caracterul temporar al darurilor.
§ Apelarea la deducţii teologice! Aceasta a fost metoda preferată folosită în cazul minunilor şi darurilor spirituale, în faţa unei cărţi care începe cu minuni, persistă în minuni şi se încheie cu minuni.
§ Susţinerea cu experienţa proprie lor şi a altora. Pericolul aici este cunoaşterea faptelor, dar nu a motivelor din spatele acţiunilor.
§ Au lansat Sola Scriptura, fără a avea o explicaţie biblică plauzibilă a lipsei minunilor sau darurilor spirituale din Scriptură.
– Este o taină a divinităţii.
o Nu este susţinută de nimeni.
Argumentul cesaţionist al scopului primordial
Cum se putea susţine caracterul temporar al minunilor?
Cesaţionişti au lansat ideea că după ce minunile şi-au înfăptuit menirea, nu au mai fost necesare. Acum Biserica are Cuvântul şi acesta este suficient, fără a mai fi nevoie de minuni.
Ei susţin două presupoziţii, respectiv că scopul principal al minunilor a fost autentificarea Cuvântului lui Dumnezeu care atunci nu era scris, apoi a persoanei lui Hristos şi a apostolilor? În acesta caz, rămâne fără explicaţie de ce au făcut minuni Ştefan şi Filip? Sau, atunci azi Cuvântul nu mai are nevoie de nici o autentificare?
O privire mai atentă asupra minunilor
Scopul minunilor este redat în Scriptură în mai multe locuri:
Marcu spune că ele „adevereau” – Marcu 16.20.
Ioan spune că „mărturiseau” – Ioan 5.36.
Petru spune că Isus a fost „adeverit” prin minunile Sale – Fapte 2.22.
Primul scop al minunilor a fost autentificarea caracterului lui Isus şi a relaţiei Sale cu Tatăl.
Dumnezeu era cu Isus – Ioan 3.2.
Isus este de la Dumnezeu – Ioan 3.2, 9.32-33.
Isus are pe pământ autoritate de a ierta păcatele – Marcu 2.10-11, Matei 9.6-7, Luca 5.24-25.
Isus este adeverit ca Dumnezeu – Fapte 2.22.
Tatăl este în Isus şi Isus este în Tatăl – Ian 10.37-38, 14.11.
Prin Isus a venit Împărăţia lui Dumnezeu – Matei 12.28, Luca 11.20.
Isus este Mesia – Matei 11.1-6, Luca 7.18-23.
Isus este Fiul lui Dumnezeu – Matei 14.25-33.
Al doilea scop al minunilor a fost autentificarea mesajului lui Isus şi a apostolilor.
Domnul întărea mărturia lor prin semne şi minuni – Marcu 16.20.
Domnul adeverea Cuvântul privitor la harul Său şi îngăduia să se facă minuni şi semne – Fapte 14.3
Nicăieri nu se precizează că minunile aduceau mărturie despre apostoli sau că îi atestau, confirmau. Toată atenţia era îndreptată spre Fiul şi mesajul Său.
Argumentul din 2 Cor. 12.12
Semnele unui apostol, în cazul apostolului Pavel:
Suferinţele – 2 Cor. 11.13-15, Gal. 6.17, 1 Cor. 4.9-13, 2 Cor. 6.3-10.
Chemarea lui Dumnezeu – 1 Cor. 1.1, 2 Cor. 1.1.
Ele au fost mai mult lucrări, nu dovezi, deoarece Ştefan şi Filip au făcut de asemenea semne şi minuni.
Depinde autoritatea Scripturii de minuni?
Nici un text din Scriptură nu susţine că autoritatea Scripturii se bazează pe minuni.
Scripturile sunt testul minunilor, dar minunile nu sunt necesare ca test al Scripturilor!
Sunt autori ai unor cărţi din Scripturi despre care nu se spune că au făcut minuni.
Autoritatea Scripturii se bazează pe Autorul ei, la care se adaugă mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt.
A fost nevoie de minuni pentru înfiinţarea bisericii?
Biserica din perioada copilăriei ei avea nevoie de minuni, dar biserica matură nu are nevoie de ele!
Cea mai mare minune este că Dumnezeu ne iubeşte, Fiul Său s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru noi.
Apoi, prin credinţă, putem primi harul mântuitor, darul viaţii veşnice.
Puterea morţii şi învierii, a Crucii lui Hristos, fac posibilă prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Minunile pot însoţi acest mesaj esenţial, la proclamarea lui, la declanşarea credinţei şi pocăinţă, fără să completeze anumite deficienţe ale Evangheliei. Evanghelia este completă prin ceea ce este!
Utilizarea Evangheliilor şi a cărţii Faptelor pentru a susţine existenţa minunilor în zilele noastre
Faptele Apostolilor nu ne arată biserica în perioada imaturităţii, ci a gloriei sale. Aici avem descrisă viaţa normală a bisericii, când Duhul Sfânt este prezent la lucru în biserică. Aici descoperim biserica înflăcărată după Dumnezeu, gata de sacrificiu – chiar de martiraj – şi obişnuită cu lucrările supranaturale.
Cum am putea să credem că Dumnezeu vrea ca Biserica Sa de azi să fie diferită?
Biserica din NT este normativă!
Ridicolul situaţiei este să luăm ca model biserica din zilele lui Calvin, sau biserica americană!
Nu ne putem limita la Faptele Apostolilor numai ca să extragem doctrine.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu – 2 Tim. 3.16. Minunile nu sunt numai în Evanghelii şi în Fapte.
9. De ce vindecă Dumnezeu?
Dumnezeu vindecă din milă şi îndurare
Matei 14:13 – „Isus, când a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos. Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi”.
Compasiunea l-a făcut pe Isus să vindece pe leproşi (Marcu 1.41-42), pe tânărul posedat de demoni (Marcu 9.22), pe orb (Matei 20.34), să învie din morţi (Luca 7.11-17), leproşi (Luca 17.13-14) şi să înmulţească pâinile (Matei 15.32).
Unde a dispărut compasiunea lui Dumnezeu? A putut dispare?
A susţine biblic faptul că Isus a retras vindecarea este tot una cu a susţine că a retras compasiunea.
Dumnezeu vindecă pentru a se proslăvi pe Sine şi pe Fiul Său
Fapte 3:12-13 – „Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul şi a zis norodului: „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, cu toate că el era de părere să-I dea drumul”.
Fapte 4.21 . „…toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate”.
Matei 15:30-31 – „Atunci au venit la El multe noroade, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţi bolnavi I-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit; aşa că noroadele se mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel”.
Dumnezeu vindecă onorând credinţa
Fapte 14:8-10 – „În Listra era un om neputincios de picioare, olog din naştere, care nu umblase niciodată. El şedea jos şi asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el, şi fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare.” Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble.”.
Isus a întrebat: „Crezi că pot să fac lucrul acesta? – Matei 9.28”.
Credinţa adevărată pentru vindecare are 3 caracteristici:
– Credinţa că Isus vindecă.
– Credinţa în dorinţa lui Isus de a vindeca, nu autosugestie psihologică.
– Credinţa care nu pune restricţii lui Dumnezeu de a acţiona în favoarea copiilor Săi, fiindcă „toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede – Marcu 9.23”.
A crede, a declara, a practica şi a consimţi trebuie să coincidă!
Dumnezeu vindecă pentru a-Şi împlini făgăduinţele
Iacov 5:14-16 – „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (Sau: bătrâni.). Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”.
Nu numai prezbiterii, ci toţi creştinii (Iacov 5.16), biserica întreagă trebuie să se roage pentru cei bolnavi.
10. Pentru ce a lăsat Dumnezeu daruri supranaturale?
1 Corinteni 14:24-25 – „Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.”.
Dumnezeu a lăsat darurile pentru întărirea bisericii
1 Corinteni 12:8-11 – „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.”.
Dumnezeu porunceşte să dorim cu insistenţă darurile spirituale
1 Corinteni 12:31 – „Umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.”.
1 Corinteni 14:1 – „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să proorociţi.”.
1 Corinteni 14:12 – „Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.”.
1 Corinteni 14:39 – „Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după proorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi.”.
Dumnezeu porunceşte să nu împiedecăm vorbirea în limbi
1 Corinteni 14:39 – „Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după proorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi.”.
Apostolul Pavel respecta darul limbilor
1 Corinteni 14:5 – „Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi …”.
1 Corinteni 14:18 – „Mulţămesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi.”.
1 Corinteni 14:4 – „Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica.”.
Darurile spirituale sunt necesare pentru sănătatea Trupului lui Hristos
În 1 Corinteni 12 Apostolul Pavel face o comparaţie folosind metafora trupului pentru a arăta că toate darurile sunt necesare.
Darurile spirituale nu vor înceta până când va reveni Hristos
1 Corinteni 1:7 – „… aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.”.
1 Corinteni 13:8-12 – „Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”.
Apostolul Pavel spune că darurile vor trece când:
1. Când va veni ceea ce este desăvârşit – respectiv, desăvârşirea bisericii pentru care au fost lăsate, care va fi atinsă la revenirea Domnului Isus Hristos. O maturitate inferioară este în contradicţie cu cerinţele care urmează, respectiv că îl vom vedea faţă în faţă şi vom cunoaşte pe deplin.
„Ceea ce este desăvârşit” – nu poate fi Scriptura, deoarece acum nu-l putem vedea pe Hristos faţă-n faţă şi nici nu putem spune că-l cunoaştem pe deplin, aşa cum suntem cunoscuţi pe deplin. Chiar şi Pavel spunea că vede ca într-o oglindă în chip sărăcăcios. Cum am putea noi, cei de azi, pretinde o cunoştinţă mai mare ca a lui Pavel?
2. Când vom vedea faţă-n faţă. Aceasta se referă la revenirea lui Hristos.
3. Când vom cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Se poate referi numai la revenirea Domnului Isus, când vom cunoaşte cu acurateţe, fără informaţii greşite sau prejudecăţi. În prezent inima noastră este rea şi înşelătoare – Ier. 17.9.
11. De ce nu vindecă Dumnezeu?
Apostazia
Apostazia duce la retragerea puterii supranaturale a lui Dumnezeu, nu la schimbarea atitudinii lui Dumnezeu faţă de minuni. Acest lucru s-a întâmplat şi cu Israel. Dar, absenţa semnelor supranaturale şi a slujbei profetice nu era deloc o situaţie normală în Israel.
Apostazia poate proveni dintr-o cădere în păcat. Dar oamenii pot ajunge şi la o apostazie doctrinară –1 Tim. 1.20.
Legalismul şi credinţa căldicică
Isaia 29:13 – „Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească.”.
Esenţa legalismului înseamnă încrederea în activităţi religioase în loc să-ţi pui încrederea în Dumnezeu, în practică în loc de o Persoană, să iubeşti mai mult practica decât Persoana. Legalismul evreilor a îndepărtat prezenţa lui Dumnezeu. Legaliştii pierd intimitatea cu Dumnezeu şi unitatea cu ceilalţi credincioşi, elemente absolut esenţiale pentru slujire.
Temelia unităţii este auzirea vocii lui Dumnezeu şi urmarea priorităţilor Sale pentru viaţa noastră.
În NT nu există nicăieri spovedania unui fariseu sau a unui legalist! Cine recunoaşte că este legalist?
Sora legalismului este credinţa căldicică, fără foame după Dumnezeu – Ap. 3.16. Nu trebuie să ne mulţumim cu starea noastră spirituală de moment. Trebuie ca mereu să dorim mai mult pe Dumnezeu, mai mult prezenţa Sa şi mai mult din caracterul lui Hristos să se realizeze în noi – Gal. 4.19. Alftel, ne complăcem în nepăsare.
Necredinţa
Isus a fost întimpinat în satul Său natal, Nazaret, cu necredinţă şi dispreţ. Ca efect, „n-a putut face nici o minune acolo” – deşi era Fiul lui Dumnezeu omnipotent. El se mira de necredinţa lor!
Isus nu va face minuni într-o atmosferă de necredinţă.
Rugăciunile de vindecare trebuie să fie făcute cu aşteptare şi anticipare că Dumnezeu va face o minune. Nu este suficient să te declari deschis. De regulă, a fi deschis este mai bine decât a fi ostil. Dar, o persoană carese declară deschisă este o persoană care nu crede.
Cine moare doar deschis faţă de posibilitatea de a fi iertat de păcate şi mântuit, nu este mântuit.
Trebuie să credem în darurile Duhului Sfânt şi să le căutăm, să tânjim, să stăruim conform promisiunilor Sale.
Valoarea sfinţeniei în răscumpărare
1 Petru 1:6-7 – „În ea voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”.
Obişnuiesc să mă rog când sunt în suferinţă, să capăt vindecare şi uşurare. Dacă Domnul îmi arată că nu intenţionează să-mi îndepărteze suferinţa, atunci îmi pun încrederea în El ca într-un Tată ceresc plin de dragoste şi încredere, respingând orice gând de acuzare – Rom 12.10.
Suveranitatea în alegerea timpului şi a tainelor
Dumnezeu este suveran şi nu trebuie să dea explicaţii nimănui asupra modului în care lucrează.
Biserica lui Hristos, de două mii de ani încoace, nu a cunoscut o trezire continuă, iar unele segmente ale bisericii nu au experimentat niciodată trezirea. Ex. Australia nu a experimentat niciodată o trezire. În sinteză, factorii cei mai importanţi care inhibă revărsările puterii miraculoase sunt: apostazia, în toate formele ei, legalismul, credinţa căldicică, şi necredinţa.
2 Cronici 7:14 – „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.”.
Una din marile sarcini ale liderilor unei biserici din generaţia noastră este să facem biserica să creadă în această făgăduinţă, tânjind după Domnul Scripturilor, cel fără de limite.
Partea III. CĂUTAREA DARURILOR ŞI A DĂTĂTORULUI LOR
12. Umblarea cu discernământ după daruri
Oamenii sănătoşi se întreabă de ce cred că este aşa de importantă vindecarea. Întreabă pe cel care suferă! Oamenilor bolnavi nu le va fi greu să-ţi explice de ce este importantă vindecarea. Nu trebuie să ai SIDA pentru a-ţi da seama că vindecările divine sunt importante.
El vrea să aruncăm asupra lui îngrijorările noastre – 1 Petru 5:7. El a poruncit prezbiterilor să se roage pentru bolnavi – Iacov 5.14-16. Dumnezeu este preocupat de întreaga noastră fiinţă:
3 Ioan 1:2 – „ Prea iubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău.”.
Însuşi Apostolul Pavel, şi deci orice creştin, chiar fiind matur spiritual, are nevoie de cunoaşterea mai adâncă a Cuvântului lui Dumnezeu şi deopotrivă de toate darurile Duhului Sfânt, nu numai de vindecare.
Cum să cultivăm darurile Duhului
Sunt necesare 2 convingeri personale puternice, respectiv că:
1. Biblia ne învaţă că darurile sunt pentru zilele noastre, că sunt importante şi trebuie să facă parte din viaţa creştină normală. Aceasta susţine credinţa de a le căuta, cere şi practica.
2. Darurile sunt oferite tuturor creştinilor râvnitori, nu doar unui grup restrâns de oameni „merituoşi” –1 Petru 4:10.
Rugăciunea concretă pentru daruri
Este necesară o rugăciune concretă pentru darurile pe care simţi vrea Domnul să ţi le dea, ştiind totuşi că Duhul dă fiecăruia după cum voieşte, dar nicidecum într-o stare pasivitate – 1 Cor.12:11. Iacov spune că „nu aveţi pentru că nu cereţi” – Iacov 4:2.
Pentru darurile deja primite este necesară rugăciune pentru folosirea lor cu autoritate şi cu putere.
Practicarea darurilor, folosirea lor frecventă
Darurile trebuie practicate! Singurii ucenici buni sunt ucenicii răi care nu se dau bătuţi! Campioni nu sunt cei care n-au avut eşecuri, ci care nu se dau bătuţi. Primii ucenici a lui Isus nu păreau promiţători, dar au fost incredibil de încăpăţânaţi. Aici se aplică pilda talanţilor – Matei 25:14-30. Dacă nu riscăm, darul nostru nu va creşte, iar dacă darul nu va creşte nu suntem pe placul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe, dar este sever cu lenea!
Studiul darurilor
Scriptura, cărţi, biografii ale unor creştini folosiţi de Dumnezeu măresc credinţa pentru slujirea supranaturală.
Prietenia cu cei mai avansaţi
Autorul a dezvoltat prietenii cu oameni care erau mult mai avansaţi în domeniul darurilor spirituale, ca Wimber şi Paul Cain. Noi vom deveni asemenea prietenilor noştri – Pv. 13:20 – pe care îi admirăm şi cu care vrem să ne asemănăm.
Un mediu prietenos pentru practicarea darurilor, nu ostil
Darurile nu se pot practica la început într-un mediu ostil. Sunt de preferat grupurile de casă.
Conferinţe despre darurile spirituale
Sunt foarte utile conferinţele cu vorbitori ce tratează subiecte concrete şi au o bogată experienţă în folosirea darurilor. Aici sunt necesare slujiri concrete cu daruri de revelaţie, vindecare şi darurile de putere unde oameni să vadă cu ochii lor cum lucrează aceste daruri.
Motivaţii corecte
Ier.17:9-10 – arată că în inima noastră firească pot fi motivaţii greşite. Domnul Isus n-a exersat niciodată darurile din motivaţii greşite. Chiar dacă ai pierdut prietenii valoroase din cauza practicării darurilor, mai pot fi motivaţii păcătoase în inimă.
Ex. Autorul a fost întrebat de Domnul: „De ce doreşti aceste daruri?”. Prima reacţie a fost ofensa! După sacrificarea poziţiei sale mai avea rost această întrebare? Apoi, s-a întrebat: „Pentru cine pune Domnul întrebarea?” El este Atotcunoscător şi nu vroia să-şi îmbogăţească nicidecum cunoştinţele. Întrebarea era pentru el. Aceasta a generat cântărirea motivaţiilor şi o adâncă pocăinţă. Nimeni nu se poate pocăi de un păcat de care nu este conştient. Mărturisirea şi iertarea vine după descoperirea pe care ne-o face Duhul în duhul nostru.
Recunoscător şi răbdător
Cei care doresc mai mult din Dumnezeu şi mai mult din darurile Duhului Sfânt, aproape totdeauna simt că lucrurile se mişcă prea încet. Le este frică de faptul că ei nu vor avea parte de ele. Prezenţa dorinţelor este semnul că te afli pe drumul cel bun, Tatăl a aşezat acolo deja aceste dorinţe şi nu te va abandona. Frustarea sfântă pe care o simţi are în vedere mersul mai departe. El vrea să fi recunoscător pentru nivelul la care ai ajuns.
Dar – niciodată – El nu doreşte să te simţi mulţumit de nivelul actual al intimităţii tale cu Dumnezeu.
Trebuie să căută autenticul – NU – idelul manifestării darurilor spirituale.
Pune-ţi încrederea în Hristos
Trebuie eliminată orice încredere în meritele umane ale slujitorilor sau ale persoanelor pentru care slujeşti. Ne încredem total în bunătatea lui Dumnezeu manifestată prin jertfa Fiului Său.
Nu trebuie să ne bizuim pe formule sau tradiţii, ci pe o relaţie sfântă cu Dumnezeu – Fapte 19:13.
Succesele, raţionalizarea sau interpretarea proprie din anumite împrejurării nu trebuie să devină formulă!
Pericolul este execuţia mecanică, fără relaţia dinamică pasională, ratând călăuzirea specifică a lui Dumnezeu!
Legalismul, fariseismul, înrobirea tradiţiilor sunt ameninţări mult mai mari în interiorul bisericii, decât orice altceva ne-ar putea ameninţa din afară. Acestea vor suge seva bisericii şi persecută orice lucrare nouă pe care Duhul Sfânt doreşte să o facă între noi.
Este un imperativ absolut să ne punem încrederea în capacitatea Domnului nostru de a ne conduce, înputerea sângelui lui Hristos, nu în bunătatea noastră, în performanţele, obiceiurile sau tradiţiile noastre şinici în capacitatea Satanei de a ne înşela!
Descoperirea darurilor tale
Succesul sau lipsa de succes
Gradul de succes poate fi un indiciu, dar trebuie să slujeşti în mai multe domenii pentru a stabili care sunt darurile pe care le ai.
Dorinţe potrivite cu Scriptura
Dorinţele noastre pot fi un indiciu despre ceea ce vrea Domnul să ne dăruiască. Pasivitate este cel mai clar semn al faptului că nu vei primii niciodată daruri. Apoi, dorinţele trebuie transformate în rugăciuni.
Sfatul altora
Sfatul altora este foarte important, ferindu-ne de o posibilă autoînşelare.
Transmiterea profetică
Darurile pot fi primite în urma unor descoperiri profetice şi rugăciune cu punerea mâinilor – 2 Tim 1:6, 1 Tim 4:14.
Autorul a remarcat o creştere imediată, atât în cuvinte de cunoştinţă cât şi în vindecări, după rugăciunea lui John Wimber pentru el. A văzut apoi petrecându-se acelaşi lucru cu alţi oameni la rugăciunea lui Paul Cain.
Dar, acest lucru nu are loc ca ceva automat! Ori se face sub călăuzirea Duhului Sfânt, ori nu se întâmplă nimic.
Când te afli în tranziţie
Biserica trebuie să se întoarcă la moştenirea primului secol, altfel pierde o măsură semnificativă de putere.
În raport cu aceasta oameni sunt într-o tranziţie, care poate aduce multe conflicte cu familia, prietenii sau biserica unde se află. Conflictele par a fi inevitabile şi aduc cu ele acuzaţii dureroase în ambele tabere.
Cel mai important lucru în astfel de împrejurări este să cauţi călăuzirea specială a lui Dumnezeu şi să o urmezi. Fiecare trebuie să ştie că, în mod prioritar, Dumnezeu vrea să-l schimbe pe el şi abia apoi pe alţi!
Poate va trebui să demisionezi din anumite slujiri, poate va trebui să cauţi o altă biserică sau să-ţi schimbi slujba şi prieteni.
Dacă te simţi că trăieşti totul ca o naştere din nou, că ai parcă o Biblie nouă, că ai căpătat viaţa din Fapte într-un mod pe care n-ai cunoscut-o până atunci, dacă te doare nedesăvârşirea ta şi eşti plin de sete pentru Dumnezeu – înseamnă că – trăieşti o trezire spirituală.
Entuziasmul unei treziri personale poate aduce anumite pericole. Poţi ajunge să etichetezi negativ pe alţi şi să-i presezi cu anumite aspecte. Este de preferat rugăciunea şi dialogul paşnic. Nu te răzvrăti împotriva conducerii, a autorităţi pe care a lăsat-o Dumnezeu acolo. Poate va trebui să pleci paşnic din acea biserică!
Reacţionează paşnic la acuzele specifice ale celor care spun că te crezi prea sfânt, că participi la întâlniri secrete din afara bisericii, că eşti un dezbinător. Nu te autoîndreptăţi în faţa lor, nu te crede singurul interesat de adevăr, singurul care se sacrifică şi nici nu face pe martirul! Soloman, pentru astfel de împrejurări, spune că nu trebuie să iei în seamă toate vorbele – Ecl. 7:21-22. Cauza lui Hristos nu va înainta dacă creştinii se vor ataca unii pe alţii!
Există marele pericol ca pentru nişte idei şi păreri diferite, să sacrificii dragostea şi să izbucneşti în fapte de ură (religioasă). Cineva trebuie să pună capăt acestei atitudinii, să înceteze să răspundă cu insultă la insultă, cu răutate la răutate. De ce să nu hotărăşti că, orice se va spune despre tine, tu nu vei răspunde. Celor din Corint, după ce le Pavel le spune să umble după daruri, menţionează că: „Dar dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”- 1 Corinteni 13:3.
13. Pasiunea după Dumnezeu
Autorul era deranjat că nu are pasiunea şi căutarea insistentă a psalmiştilor după Dumnezeu. Ei erau flămânzi, copleşiţi de dorinţa lor după Dumnezeu. El trăia aceasta ca un sentiment de vinovăţie.
Psalmi 42:1-2 „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?”.
Totodată, nu putea găsi o explicaţie raţională pentru bucuria psalmiştilor. Ei chemau pe ceilalţi la aceiaşi bucurie de parcă acesta ar fi cadrul normativ pentru toţi credincioşi. Accepta manifestarea bucurie la jocurile sportive, dar păreau nepotrivite într-un cadru religios. Cunoştea o închinare fără sentiment. Prefera să spună că trăieşte după Scriptură, nu după sentimente.
El se întreba: De ce este experienţa mea diferită de cea a psalmiştilor? Este experienţa lor normativă?
Sinuciderea tatălui său l-a făcut să-şi asume o atitudine stoică faţă de viaţă, fără prea mult loc de sentimente.
Găsind scuze pentru lipsa de pasiune
Mai întâi, autorul a estompat prăpastia dintre experienţa sa şi a psalmiştilor în ce privea pasiune pentru Dumnezeu prin adoptarea unui sistem teologic care-l scuza. Simţurile sunt înşelătoare, nu sunt importante, dragostea este în realitate supunere şi ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu,
El a observat o ciudată nepotrivire. Un soţ atras de păcatul pornografiei, nu-şi trăda soţia chiar dacă nu săvârşea alte acte de infidelitate? Nu putem acţiona numai cu o voinţă împotrivitoare, păstrând o legătură a păcatului în inimă.
Aşa s-a surprins pe sine separând ascultarea de sentimente pentru Dumnezeu. Ascultarea fără sentimente nu este decât puterea voinţei sau disciplină. Ea nu este dragoste. Nu poţi elimina pasiunea din dragoste şi să rămână tot dragoste. Adevărata dragoste nu se manifestă numai prin fapte, ci şi prin sentimente. Scopul vieţii de credinţă este să ne supunem lui Dumnezeu din inimă (Rom . 6.17, Ef. 6.6).
Este nevoie de lucrarea Duhului Sfânt care ne scrie poruncile lui Dumnezeu în inimă – Ier. 31.33.
Religia trebuie să se bazeze, şi pe voinţă, şi pe sentimentele noastre sfinţite.
Seducerea
Toţi încep viaţa de credinţă plini de pasiune şi tânjind după Dumnezeu. Citim cu pasiune Scriptura vorbim continuu de Dumnezeu, suntem plini de râvnă, nimic nu contează mai mult ca Dumnezeu. Pe parcurs pierd dragostea dintâi, adoptând sisteme teologice care să o justifice.
Autorul a trăit acelaşi fenomen, constatând în final că pasiunea s-a transferat spre denominaţia sa. Vorbea mai mult despre biserica şi denominaţia sa. Problema gravă consta în faptul că îl iubea pe Isus mult mai puţin, în comparaţie cu Scriptura.
Apoi, a fost cuprins de o pasiune pentru Cuvântul lui Dumnezeu. A ajuns să iubească mai mult Biblia decât pe autorul ei. Fără să-şi dea seama, a început să perceapă esenţa vieţii creştine drept studiu biblic, cunoştinţe sau înţelegerea biblică. El declară ce i-a luat prea mult timp să înveţe că a cunoaşte Biblia nu este totuna cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu, că a iubi Biblia nu este tot una cu a-L iubi pe Dumnezeu şi că a citi Biblia nu este tot una cu a-L auzi pe Dumnezeu. Fariseii cunoşteau Biblia, dar nu-L cunoşteau pe Dumnezeu (Ioan 5.37-40).
O altă seducţie constă în a face din comportamentul moral exterior şi din datorie esenţa credinţei creştine, ajungând ca farisei la o neprihănire proprie (Matei 23.23-28). O conformare la un set de reguli ce conduce la o neprihănire proprie, o convertire la un mod de viaţă fără să fii întors la Hristos. Iubeşti părtăţia, mersul la biserică, mersul la întâlniri, dărnicia pentru o cauză nobilă, studiu biblic şi chiar rugăciunea. Cu toate acestea lipseşte încrederea în Isus pentru iertare şi viaţa veşnică. Personal, declară el, am fost sedus de legalism şi de autoneprihănire de mai multe ori în viaţă.
Dragoste cu pasiune
După ce am plătit preţul renunţării la slujba de pastor şi profesor am trecut printr-un fel de trezire personală a sentimentelor faţă de Domnul Isus. A apărut o bună dispoziţie, bucurie, mai multă rugăciune, meditaţie mai deasă la cuvântul Scripturii, dăruire pentru oameni şi post regulat. Ştiam că toate acestea vin de la Domnul.
Dar, cel mai important lucru a fost că persoana Domnului Isus a devenit mai importantă decât dedicarea faţă de El, iar aceasta l-a ferit de autoneprihănire sau dispreţ faţă de alţi. Nu am mai ţinut viaţa creştină în puterea disciplinei, ci a iubirii. Disciplina cedează, iubirea niciodată.
Dragostea nu trebuie niciodată înlocuită cu sentimentul datoriei.
Psalmişti nu şi-au pierdut pasiunea pentru Dumnezeu.
Fariseul în templu se bucura mai mult de angajamentul lui faţă de Dumnezeu, decât de Dumnezeu.
14. Crescând în pasiune şi în putere
Maria, faţă de Marta a răsturnat regulile normale de etichetă din dorinţa pasională de a sta la picioarele lui Isus. Dacă Isus i-ar fi zis să meargă să o ajute, ar fi mers imediat. Ea nu a vrut să plece din prezenţa lui Isus dacă nu a avut o poruncă expresă. Marta a încercat să-L determine pe Isus să o mustre. Isus a lăudat-o! Ea a ales să fie cu Isus, chiar mai mult decât slujirea pentru Isus. Aceasta este partea bună care nu i se va lua.
Dezvoltarea pasiunii pentru Isus
Maria îl cunoştea pe Isus. Altfel, rugăciunea este ca o listă de cumpărături care aştepţi să se epuizeze.
Citirea Scripurii nu aduce automat prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta trebuie căutată!
Oamenii au iluzia că pot veni oricând să se roage sau să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu. Nici cunoştinţele biblice, nici darurile spirituale nu ne cresc pasiune pentru Dumnezeu dacă nu venim în prezenţa Sa în mod constant. Toţi eroi biblici au venit constant în prezenţa lui Dumnezeu! Trebuie să ne facem timp în mod regulat pentru a sta în prezenţa lui Dumnezeu.
Vinovăţia păcatului te împiedică să mergi în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta se îndepărtează prin mărturisire şi să ne încredem în puterea iertătoare a sângelui lui Isus.
Încrederea în performanţele umane, autoneprihănirea sfârşeşte în legalism. Să ne încredem în capacitatea lui de a ne conduce, nu în capacitatea noastră de al urma. Totuşi, nu trebuie să aşteptăm cu o atitudine pasivă ca Dumnezeu să facă totul!
Pasiunea pentru Dumnezeu nu se obţine din merite, ci ca dar din partea Lui, prin Duhul Sfânt. Să cerem pasiune pentru Dumnezeu în rugăciunile noastre.
Trebuie să fim sfinţi (Lev. 19.2). Numai prin puterea Duhului Sfânt putem umbla î sfinţenie.
Trebuie să iubim ce iubeşte El şi să urâm ce urăşte El.
Pasiune şi putere
Cei mai puternici oameni de pe pământ au fost cei care au umblat cu Isus (Fapte 4.13) şi cu Dumnezeu. Intimitatea cu Isus generează pasiune pentru Isus.
Pasiunea Mariei pentru Isus i-a dat puterea lui Isus.
De ce să ne propunem în viaţă scopuri mai mici decât acesta?
EPILOG
Ascultarea vocii lui Dumnezeu astăzi
Cei mai puternici oameni de pe pământ au fost cei care au stat în prezenţa Domnului Isus şi auexperimentat puterea Duhului Sfânt.
Cel mai greu lucru de care m-am lăsat convins a fost faptul că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi.
O mare parte din bisericile de azi au mai mare putere în puterea Satanei decât în capacitatea lui Dumnezeu de a ne vorbi şi a ne conduce.
Dumnezeu mai vorbeşte şi azi, nu numai prin Biblie, dar niciodată în contradicţie cu aceasta.
Dumnezeu mai vorbeşte şi azi, iar aceasta nu diminuează cu nimic, la nivel practic sau teoretic, autoritate Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu.
ANEXA A
Alte motive pentru continuitatea minunilor
Dumnezeu vindecă pentru că este rugat să vindece, cu motivaţii corecte.
Marcu 7.32 – „L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el”. Şi Isus l-a vindecat. Aici nu mai apare nici menţiunea credinţei, a milei sau a slavei lui Dumnezeu.
În anumite împrejurări, o simplă cerere este suficientă ca să Îl motiveze pe Dumnezeu să vindece.
Farisei şi cărturarii, în mod nesincer, au cerut lui Isus să facă un semn. El a refuzat să facă minuni în faţa unor inimi rele şi necredincioase, spunând: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn”- Matei 12.39.
În alte condiţii, nu este grşit a cere lui Dumnezeu să lucreze cu semne şi minuni – Fapte 4.29-30.
Dumnezeu vindecă pentru a îndepărta piedicile din calea lucrării, a slujirii (Vindecarea soacrei lui Petru –Marcu 1.31).
Dumnezeu face minuni pentru a ne învăţa lecţii de viaţă, semne mai înalte ca minunea în sine.
Ioan se referă la minuni ca la semne care au un scop pedagogic, ilustrativ, care ţinteşte dincolo de el însuşi, spre ceva mai mare decât minunea în sine. Ex. Transformarea apei în vin, ca o putere a lui Isus asupra naturii şi a caracteristicilor Împărăţiei Sale, unde lucrurile obişnuite pot deveni ceva extraordinar. Vinul bun, păstrat pentru momentul din urmă, de dă câteva indicii despre punctul culminant al Împărăţiei.
Dumnezeu face minuni pentru a–i aduce pe oameni la mântuire.
Minunile pot fi uşi de evanghelizare, de atracţie a mulţimilor, dovezi ale prezenţei lui Dumnezeu, care conduc oamenii la credinţă şi pocăinţă. Biblia nu înlocuieşte în totalitate nevoia de confirmare miraculoasă a prezenţei lui Dumnezeu şi a mesajului Evangheliei. Isus însuşi a apelat în mod direct la valoarea de autentificare a minunilor: „Credeţi.Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea – Ioan 14.11”. Şi minunile lui Isus au generat credinţă: „Mulţi din Iudeii, care veniseră cu Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El – Ioan 11.45, 12.11”.
Totuşi, ca principiu, minunile nu validează Scriptura, ci Scriptura validează minunile. Dar, minunile, într-un anumit sens, ca în primul secol, pot sluji şi azi la autentificarea mesajului Evangheliei.
Minunile manifestă Împărăţia lui Dumnezeu.
Isaia 61:1-2 – „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâie pe toţi cei întristaţi”. Isus nimicea astfel lucrările Satanei şi a dat ucenicilor autoritate să facă acelaşi lucru.
Matei 4:23-24 – „Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca”.
Prin puterea de a vindeca, se arată domnia lui Dumnezeu în Împărăţia Sa şi nimicirea lucrării specifice a lui Satan. Prezenţa minunilor demonstra autoritatea şi puterea slujitorilor Împărăţiei Sale de a opri stricăciunile răului şi a ţine lucrurile sub control.
Dumnezeu vindecă din motive suverane.
Nu cunoaşte toate motivele şi scopurile cu care Dumnezeu face minuni.
ANEXA B
Au încetat darurile spirituale odată cu apostolia?
Teoria lui Benjamin B. Warfield, 1918
Au fost rezervate darurile unui grup restrâns?
Ştefan şi Filip au făcut semne şi minuni.
Petru, Pavel, Barnaba, Ştefan şi Filip sunt menţionaţi că au făcut minuni. Oare numai prin ei 5 s-au făcut?
Anania din Fapte 9 este un exemplu de proroc din afara cercului cunoscut al ucenicilor.
O privire de ansamblu asupra semnelor şi minunilor
Cei 70 au primit autoritate de a săvârşi minuni.
Marcu 9.38-39 – Isus nu opreşte un anonim contestat de ucenici că scoate demoni.
Mai mulţi au vorbit în limbi:
La Rusalii – 120 de persoane – Fapte 2.
Samaritenii – Fapte 8.18 – Simon a văzut astfel că samaritenii au primit Duhul Sfânt.
Corneliu şi neamurile care erau cu el – Fapte 10.45-46.
Cei 12 ucenici în Efes – Fapte 19.6.
Există mai mulţi oameni menţionaţi că au primit darul proorociei:
Proorocul Agab – Fapte 11.28, 21.10-11.
Proorocii din Antiohia – Fapte 13.1.
Proorocii Iuda şi Sila – Fapte 15.32.
Ucenicii din Tir – Fapte 21.4.
Cele 4 fete fecioare ale lui Filip care proroceau – Fapte 21.4.
Anania, un fel de Melhisedec în NT – Fapte 9.10-18.
Toate darurile – carismata – se manifestau în Corint – 1 Cor. 1.7.
Ierusalim.
Roma – Romani 12.6.
Efes – Efeseni 4.11.
Tesalonic – 1 Tes. 5.20.
Galatia – Galateni 3.5.
Rolul apostolilor în conferirea darurilor spirituale
Timotei a primit un dar – carismata – prin proorocie şi punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor, nu prin mâinile lui Pavel ca apostol. Este ceva diferit de cazul din Samaria unde au primit Duhul Sfânt prin mâinile apostolilor!
De ce n-au primit samariteni Duhul Sfânt prin Filip, ci a trebuit să vină apostoli?
Istoria lor arată refuzul autorităţii lui Dumnezeu şi a liderilor lui Israel aleşi de Domnul. O istorie încărcată de refuzuri şi amânări, care a culminat cu înlocuirea autorităţi lui Dumnezeu cu propriile lor centre de închinare. Prin apostoli Dumnezeu corecta această deficienţă a nesupunerii, odată pentru totdeauna.
În Samaria nu a fost vorba de daruri spirituale. La mijloc era primirea Duhului Sfânt şi supunerea faţă de autoritatea apostolică.
Presupunerea sau tăcerea Scripturii nu sunt argumente hotărâtoare.
Ipoteza pierderii darului vindecării de către Pavel
Afirmă Scriptura că apostolia a încetat?
Cesaţionişti presupun că apostolia este una dintre carismata. Apoi, încearcă să dovedească cu Scriptura că apostolia a încetat, deci măcar un dar spiritual a încetat şi în consecinţă admit că darurile spirituale sunt temporare.
Este apostolia un dar spiritual?
Pavel nu considera apostolia ca pe un dar spiritual – carismata.
Apostolul este o persoană care a primit o misiune şi o responsabilitate divină.
Apostolia nu a fost numită pe lista darurilor în 1 Cor. 12.8-10, numai în lista concluziilor la versetul 29. Primele 3 menţiuni din versetul 28 se referă la slujbe: apostoli, profeţi şi învăţători. Restul sunt daruri: minuni, darul vindecării, ajutorărilor, cârmuirilor şi a limbilor. Ele sunt puse împreună pentru a arăta marea diversitate a trupului, toate fiind rânduite de Dumnezeu.
Cine au fost apostoli din NT?
Condiţiile apostoliei:
O chemare unică a Domnului – Marcu 3:13.
Să fi umblat cu Isus, cu începere de la botezul lui Ioan.
Să fi fost martor ocular al învierii – Fapte 1:21.
Numele lor va fi scris pe cele 12 temelii din zidul noului Ierusalim, deci cercul acestora este închis după alegerea lui Matia.
Dar, au mai fost şi alţi apostoli, în afara celor 12:
Pavel şi Barnaba – Fapte 14:4, 14.
Iacov – Galateni 1.19, 1 Cor. 15:7.
Posibil Sila – 1 Tes. 2.7.
Andronic şi Iunia – Romani 15:13-19.
Toţi apostoli, număr imprecis – 1 Cor. 15:5.
Au exista şi apostoli falşi – 2 Cor. 11:13 – un indiciu că numărul lor nu era bătut în cuie în vremea NT, altfel nici unul nu ar fi îndrăznit să se dea apostol.
Condiţia apostoliei în NT
Grupul celor 12, cerc închis, fără adăugiri, care au avut:
O chemare unică a Domnului – Marcu 3:13.
Au umblat cu Isus, cu începere de la botezul lui Ioan.
Au fost martori oculari ai învierii lui Isus – Fapte 1:21.
Numele lor va fi scris pe cele 12 temelii din zidul noului Ierusalim, deci cercul acestora este închis după alegerea lui Matia.
Cei care au venit ulterior: Pavel, Barnaba, Iacov, care nu au fost cu Domnul de la începutul lucrării Sale, după botezul lui Ioan, dar care au avut:
Chemare apostolică şi trimitere din partea Domnului Isus – Gal. 1:1, Rom. 1:1, 1 Cor. 1:1, 2 Cor. 1:1.
1 Corinteni 9:1-2 – „Nu Sunt eu slobod? Nu Sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu Sunteţi voi lucrul meu în Domnul? Dacă nu Sunt apostol pentru alţii, Sunt măcar pentru voi; căci voi Sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.”.
Pavel l-a văzut pe Domnul, în vedenia de pe drumul Damascului – Fapte 9.1-9.
Pecetea apostoliei lui Pavel era implantarea de noi biserici.
Caracteristicile apostoliei în NT
Suferinţa.
Capacitatea de a pricepe tainele divine.
Prezenţa semnelor şi a minunilor.
Integritatea lor morală şi spirituală.
Autoritatea apostolică de a zidii, nu de a dărâma, de a fonda, de a fi părinte.
Argumentul încetării oficiului apostolic
Cele 6 argumente ale lui MacArtur – bazate pe deducţii teologice, nu pe afirmaţii precise din Scriptură.
Cei 12 au fost un grup unic. Şi au format un cerc închis. Pe lângă ei mai apar cel puţin alţi trei: Pavel, Barnaba şi Iacov. Nici un text particular al Scripturi nu limitează numărul lor la cei menţionaţi.
Semnele şi minunile au fost legate, în mod exclusiv, de lucrarea apostolică. Ele nu au fost limitate în NT numai la apostoli şi nici nu au încetat după moartea apostolilor din primul veac.
Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar
– şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr,
o temniţă ori o altă formă de încarcerare;
teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului –
există soluţia (mistică) a credinţei.
Nicolae Steinhardt
Fragmente din “Jurnalul Fericirii”
1912-1989
Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele sfântului Pavel (Efes, 5,17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, 2 Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „să fie …treaz la minte” şi mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).
În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie). Când se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia decât printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.
În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire. Încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.
Creştinismul e o transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului, toate concesii ale divinităţii – , ci de transformarea făpturii.
Dumnezeu care l-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent pentru noi?
…
Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că – mai rău de atât – scenariul se desfăşoară ca şi cum am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că – pe deasupra, colac peste pupăză – pronia dinadins face totul ca să nucredem; îi place – zice s-ar – să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.
Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
…
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.
Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.
Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate!” şi de asemenea Pavel: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negândit. Şi thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.
…„diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel – e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, i numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.
În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat. Ci numai o lumină uriaşă . albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupra-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.
În această a doua celulă din închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu om, a secreta fidelitate şi un nou val de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid: în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu. Că nu numai începutul – nunta – e curat, ci şi traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rând şi anilor pe şart.
Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning – e cel mai formidabil hapenning.
Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă neolitică.
Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de herionă).
Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt.
Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.
Două nume stârnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen Ionescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Nc.
…
Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vârsta nu mai e un criteriu despărţitor. … Din discuţiile purtate reţin câteva puncte:
a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui Teilhard – că evoluţia în timp e certă dar că între specii nu există relaţii descendente – poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec – pare-se – ca într-o vitrină unde o mână nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp obiectele expuse. Înlocuirea – toamna – a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii – iarna – nu s-au realizat prin lentă evoluţie din galoşi;
b) „cazul” Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă;
c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească: admiterea ipotezei că în drumul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea să nu fie decât realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe cruce a fost zadarnică? Să nu fie!)
d) metacreştinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un agiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacţie tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de termeni cât mai ştiinţifico-grandioşi?
Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu ?!, am vrea, neîncrezători să spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la perfecţie, că s-a hotărât să poposească în aşa murdar sălaş. Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de năpastă?) şi, ca Moise, am fi ispitiţi să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt un om îndemânatic. Alege pe un altul.
Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard: contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară.
(Fragmente extrase din cartea:
N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii,
Editura DACIA, Cluj Napoca, 2002)
Preotul a ţinut ultima variantă a celebrei opere chiar în casa părintească
O dezvăluire de senzaţie a fost făcută la Focus TV, în preajma Sărbătorilor, de unul dintre cei mai apreciaţi oameni de spirit ai comunităţii creştine. Preotul Mihail Milea, fondatorul Fundaţiei Sfîntul Sava de la Buzău, a mărturisit, într-o emisiune “Sens Direct” de la Focus TV, dedicată Naşterii Domnului, cum a reuşit să păstreze în taină, vreme de 7 ani, “Jurnalul fericirii“. Lucrarea este capodopera filosofului de origine evreiască Nicolae Steinhardt, cartescrisă în timpul detenţiei în închisorile comuniste. După Revoluţie şi după moartea autorului, preotul Mihail Milea a încredinţat manuscrisul unor scriitori spre a fi publicat.
Lupta cu Securitatea
Condamnat politic, monahul Nicolae Steinhardt avea origini evreieşti. Scriitor şi publicist, el s-a convertit la creştinism în timp ce se afla în închisoarea de la Jilava, unde ajunsese pentru că a refuzat să depună mărturie la Securitate împotriva lui Constantin Noica. În timpul detenţiei, Nicolae Steinhardt a scris “Jurnalul fericirii”, operă unică în literatura română, volum care împleteşte texte literare cu accente filozofice şi consideraţii asupra unor teme de meditaţie. Lucrarea i-a fost confiscată de Securitate în 1972.
Carte confiscată de două ori
Biografia lui Nicolae Steinhardt este extraordinară. El s-a născut pe 29 iulie 1912 într-o familie evreiască cu condiţie socială bună, tatăl său fiind arhitect şi director al unei fabrici de mobilă. Tînărul Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial şi a fost rănit la Mărăşti, fiind decorat cu Virtutea Militară. Pînă în 1958, cînd a fost arestat şi aruncat în temniţă pentru că n-a vrut să-şi demaşte nişte prieteni, Steinhardt a avut o însemnată activitate literară. În puşcărie Steinhardt a fost botezat întru Iisus Hristos, iar la începutul anilor 70 dă naştere primei versiuni a operei literare “Jurnalul fericirii”, care a fost confiscată de Securitate în 1972. Între timp, scriitorul a finalizat o a doua variantă a “Jurnalului fericirii“, care a fost confiscată a doua oară, în 1984.
Manuscris păstrat ca un secret sfînt
După prima confiscare a operei sale, acţiunea Securităţii nu l-a descurajat pe Nicolae Steinhardt şi, pentru că avea o memorie fantastică, autorul a rescris lucrarea, după ce a fost pus în libertate. În a doua variantă, una mai amplă, avînd peste 700 de pagini dactilografiate, lucrarea a fost multiplicată de autor. Ulterior, un exemplar a rămas la mănăstirea Rohia şi acesta este publicat în ultimii ani, un al doilea a ajuns la Monica Lovinescu, care i-a dat citire la Europa Liberă, iar o ultimă variantă, considerată pierdută, ajunsese în grija preotului buzoian, dezvăluirile sale arătînd că manuscrisul a fost păstrat ca un secret sfînt, vreme de 7 ani.
“L-am deshumat exact după decembrie 89”
În ceea ce priveşte soarta manuscrisului ajuns la preotul buzoian, părintele Mihail Milea a povestit că l-a păstrat în casa părintească, după care l-a predat Uniunii Scriitorilor imediat după decembrie 1989.
“O carte atît de minunată, şi în care prezenta şi viaţa politică de atunci, i-a fost confiscată de securitate. Avea o memorie fantastică, Nicolae Steinhardt cunoaştea 6 limbi străine, el din memorie a mai scris o dată Jurnalul Fericirii. După aceea el l-a tipărit la maşina de scris care era atunci în mod clandestin, şi un exemplar îl păstrase în peretele mănăstirii Rohia, un exemplar îl dăduse la Europa Liberă şi apoi mi-a încredinţat şi mie unul, pe care l-am păstrat 7 ani, ascuns în casa părintească, fără să ştie absolut nimeni. Şi după cei 7 ani, l-am deshumat exact după decembrie 89, şi l-am predat la poetul Ioan Alexandru şi Mihai Rădulescu, amîndoi membri la Uniunea Scriitorilor, cu această dorinţă, să îl publice, că ei aveau alte posibilităţi, cunoştinţe”, spune părintele Milea.
“Steinhardt iubea tot ce era românesc”
În acelaşi context, părintele Mihail Milea a povestit cum a devenit marele Steinhardt un creştin zelos. “În temniţele comuniste, unde a fost prigonit pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru că iubea tot ce era românesc în acele momente, pînă să vină comuniştii la putere, el a făcut închisoare 13 ani şi, deşi era privat de libertate, pentru că l-a avut pe Hristos s-a botezat în închisoare. Steinhardt Nicolae a devenit un creştin foarte zelos pentru Dumnezeu. El a scris o carte, Jurnalul Fericirii, în care el arată prezenţa lui Dumnezeu în literatură, istorie şi în viaţa omenirii”,mai afirmă părintele Milea.
Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt. Probabil cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată
De regulă îmi displac întrebările de tipul „care e culoarea/filmul/mancarea/maneaua preferată” pentru că nu știu ce să răspund; nu am o singură preferință care să fie mai presus decât celelalte. Și așa au stat lucrurile și în ceea ce privește cărțile, însă de curând mi-am schimbat puțin părerea fiindcă locul acela gol, rezervat pentru „the best of the best” a fost ocupat aproape fără să-mi dau seama de cărțulia unui evreu român, Nicolae Steinhardt pe numele său.
Despre Nicolae Steinhardt
Nicolae Stainhardt s-a născut în 1912 în Pantelimon și s-a impus în perioada interbelica ca una dintre figurile de seamă a noului val de intelectuali. A fost coleg de școală cu Mircea Eliade, Constantin Noica, Dinu Pillat și Alexandru Paleologu luându-și doctoratul în drept constituțional în anul 1936. A debutat în anul 1934 cu volumul parodic „În genul… tinerilor”.
În anul 1958 Constantin Noica este arestat împreună cu grupul său de prieteni de către autoritățile comuniste. Steinhardt este chemat la Securitate și este înștiințat că dacă nu va depune mărturie împotriva lui Noica va fi și el anchetat alături de ceilalți “dușmani ai poporului”. Steinhardt refuză, afirmând că este o onoare pentru el să fie anchetat alături de Noica, și este condamnat la 13 ani de muncă silnică, acest episod fiind descris magistral în primele pagini din Jurnalul Fericirii.
Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ți dea probabil opt ani. Am eu grijă să-ți las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza din vânzarea aparatului de radio, a mașinii de gătit, a buteliei de aragaz, a cărților – să găsești ceva când ieși. (Despre confiscarea totală a averii condamnaților politici habar nu are.)
Luni dimineață mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific geamantanașul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plâng nici măcar o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicție, nici gând. Mă întâlnesc pe stradă în ajun cu profesoul Al. El., fost spirist, căruia mă apuc să-i spun – atât de emoționat încât îi ghicesc mirarea înduioșată – că există și evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nicio îndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. I-am vorbit foarte declamatoriu. Se uită lung la mine.
Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă – în pijama, mititel, grăsun, voios – e numai zâmbete și-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoțitorul la gară, pe nerăsuflate după ce a tăcut în fața vagonului până-n clipa finală:
-Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i așa n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.
Refuzând să depună mărturie împotriva lotului Noica, Steinhardt este întemnițat în închisorile comuniste de la Jilava, Gherla și Aiud, fiind eliberat în august 1964. În timpul petrecut în detenție este supus la tratamente greu de imaginat; bătăi crunte, reeducare, muncă silnică, fiind, alături de ceilalți deținuți, la discreția torționarilor. Deși scopul principal al întemnițării a fost să frângă spiritul deținuților politici, mulți dintre aceștia părăsesc de fapt închisorile mult mai întăriți sufletește decât atunci când au fost încarcerați. Steinhardt se convertește la creștinism, fiind botezat chiar în închisoare, în cadrul unei slujbe improvizate de către ieromonahul Mina Dobzeu.
În urma experiențelor trăite în închisorile comuniste se naște Jurnalul Fericirii, o carte fără echivalent în literatura română, care însă, din păcate, este relativ necunoscută publicului larg. Jurnalul Fericirii impresionează în primul rând printr-o explozie de lumină și pozitivism, un lucru absolut incredibil dacă te gândești puțin la condițiile în care a fost scrisă cartea.
Cele trei soluții ale lui Steinhardt
Jurnalul Fericirii începe cu prezentarea a trei soluții pentru supraviețuirea într-un univers concentraționar – soluția lui Soljenițîn (acceptarea morții); soluția lui Alexandru Zinoviev (transformarea insului intr-un nebun sau neadaptat ce nu poate fi subjugat de sistem) și soluția lui Churchill (vitejia nefirească din fața morții). Mai departe Steinhardt ne spune că primele două metode, cel puțin, nu prea funcționează în țara noastră. Pentru că, indiferent de context sau circumstanțe, România nu e Cehia, Franța sau Germania. “România e țara lui Ion” – iată o întreagă istorie rezumată magistral de Steinhardt în doar câteva cuvinte simple!
Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se oprește trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e țara lui Ion, a Fanarioților și a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Țepeș i-a tras pe solii turci în țeapă, nu le-a spus “trageți întâi dumneavoastră, domnilor englezi”, iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viață și pe moarte, aici nu e decor sofisticat și suprem de nebunatic, nu-s draperii și delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (și dintr-odată gândul mă poartă spre Brâncuși, țăran hotărât care-și cioplește materialul cu gesturi mari de cosaș). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba.
Jurnalul lui Steinhardt nu urmărește o ordine cronologică a întâmplărilor, cititorul fiind purtat de pe străzile Londrei anilor ’30 în întunecimea celulelor din Gherla fără niciun avertisment. Cartea abundă în referințe filosofice și literare (nu trebuie însă să vă speriați de acest aspect, mai ales dacă sunteți cititori neînfricați), stilul lui Steinhardt fiind de-a dreptul delicios.
Vorbe de duh din Jurnalul Fericirii
Trebuie să mărturisesc că pur și simplu nu am resursele necesare să redau în cuvinte emoțiile și sentimentele pe care le-am trăit citind Jurnalul Fericirii, așă că cel mai bine, cred eu, e să îl las pe însuși Steihardt să vă povestească cartea lui.
N-am știut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari și goale pentru șmecheri și pentru turnători: vorbe mari și de mare folos și pline de înțeles când le simți răcoarea în iezerul de foc și le poți gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una știu: că vorbele acestea mari și însușirile pe care le semnifică erau acolo mai de preț decât un șiret, o ață, un cui (cuiul pe care, a învățat să-l respecte și Geo Bogza în pușcăria de drept comun), o hârtie sau alt obiect interzis, de natură să-și fericească posesorul.
Întreaga carte e plină de vorbe de duh, de anecdote care te răstoarnă pur și simplu cu susul în jos și care îți prezintă problema dintr-un alt unghi, un unghi care nu ai fi crezut că există. Și asta pentru că în închisoare totul se simplifică, totul se reduce la a supraviețui, la a trece cu mintea zdravănă peste acest infern. Iar umorul prin care Stainhardt redă secvențe din închisoare este cel puțin genial.
– Oi fi d-ta, domnule, prinț și coborâtor direct din nu știu câți domnitori, dar te-ai pișat și nu te-ai spălat pe mâini…
– Eu!?
– Da, d-ta, ce te faci că nu știi, ai umblat cu mâna la daraveră și pe urmă ai atins cănița din care bem noi, care nu coborâm din voievozi…
– Dar nici nu…
– Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinț, și ieri tot așa ai folosit tineta și nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toți…
– Dacă mă spălam puneam mâna pe toată cănița…
– Da, dar te spălai…
– Da nu vezi că nici nu e apă…
– Las că știm noi Ce, ieri n-a fost apă? Și tot nu te-ai spălat! Ce-ți zici, pe ăștia să-i ia dracu de mitocani…
– Îmi atribui gânduri…
– Nu ți-ar fi rușine!
– Rușine, dacă-i vorba așa, să-ți fie dumitale că-mi faci proces de intenții și-mi aduci acuzații gratuite…
– Ba să-ți fie ție, cât ești tu de prinț, porcule și măgarule…
– Dobi…
– Bine ți-au făcut că te-au băgat aici, așa meriți…
– …toc împuțit ce ești!
Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine caraliul!
Mi-a plăcut mult în Jurnalul Fericirii că Steinhard nu se cramponează doar să zugrăvească experiențele macabre din închisoare, ci trateaza la modul cât mai rațional cu putință o grămadă de probleme de morală sau aspecte simple din viața de zi cu zi.
De ce suferim și de ce este nedreptate? Printre altele și pentru că viața este o aventură, este Aventura.
Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant și să faci înconjorul lumii; aventură și romantism este să-ți rodești viața care ți-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare și-n condițiile date. Asta e tot ce poate fi legat de primejdii, de neprevăzut și de Mister.
Irezistibil mi s-a părut de asemenea și modul în care Steinhardt zugrăvește creștinismul folosind termeni simpli și glumițe nevinovate:
Lui C. G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: “Nu, lui Buddha nu i te poți ruga. Nu-l poți implora. Buddha nu mai e. E in Nirvana.”
Asta-i marea deosebire. Hristos, care S-a rugat mereu, așteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii și cu urechile la noi, mereu la ușă.
Hristos, ca și Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare liturghie se jertfește. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe șantier și pune umărul.
Și, ca să închei această prezentare, îi mai dau încă o dată cuvântul lui Steinhardt:
Prieteni dragi, de vreți să vă pregătiți pentru viață și să nu aveți surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria și mai bună meseria – brățară de aur – , bune-s tehnica dentară și sudura, bune sunt limbile străine și biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi este de a studia sfârșitul imperiului roman – Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovțev – tot așa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viață este studiul Calvarului și al Golgotei. Asta e școala practică și tehnică, asta e adevărată școală profesională a meseriei de om în lume.
Jurnalul Fericirii este o carte ce trebuie citită, recitită și apoi, citită, bineînțeles, din nou. Este una dintre cărțile simbol ale literaturii, dar nu e doar simplă literatură, ci e, îndrăznesc să spun, aproape un îndrumar în viață.
ÎN
RUGĂCIUNEA
DE LAUDĂ ESTE O DINAMITĂ
Cum să primeşti răspuns la rugăciunile tale- de DON GOSSETT
TRADUCEREA DE DANIELA DOMAINSCHI
Marea majoritate a oamenilor nu realizează ce rezultate extraordinare pot obţine dacă Îl laudă pe Domnul. Dar în ultima vreme tot mai mulţi oameni au descoperit că îşi pot rezolva problemele prin laudă.
Prin lauda adevărată către Dumnezeu se deschid izvoare de putere pe care nici nu le-ai bănuit. Odată ce ai făcut această descoperire, lauda şi închinarea vor deveni o experienţă emoţionantă care-ţi va schimba întreaga atitudine faţă de viaţă.
Introducere
În călătoriile mele ca misionar evanghelist am slujit unor oameni care vorbeau alte limbi. Dar peste tot unde am fost, am aflat că există un cuvânt pe care îl înţeleg toţi oamenii: cuvântul Aleluia.
Şi ce minunat că Dumnezeu a făcut ca acest cuvânt să fie universal! Ce cuvânt înălţător! Ce optimism binecuvântat! Şi ce putere de neimaginat se ascunde în acele silabe!
Cuvântul înseamnă simplu „Lăudaţi pe Domnul“. Şi este un cuvânt care va predomina în vocabularul nostru în cer. Ioan spune în Apocalipsa 19.1: „Am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă care zicea: Aleluia!“ Şi din nou în versetul 4 Ioan spune: „Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: Amin! Aleluia!“ Şi încă o dată, în versetul 6, Ioan declară: „Şi am auzit ca un glas de mulţime multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia!“
Poate vei fi surprins citind în aceste pagini despre puterea laudei. Dar orice creştin trebuie să înţeleagă acest secret şi să-l practice. Mă rog să fiţi binecuvântaţi din belşug când veţi răspunde provocării acestei cărţi.
Don Gossett
Capitolul 1
Cum am descoperit puterea laudei
N-am fost crescut într-un cămin creştin şi n-am ştiut nimic despre puterea laudei până m-am făcut mare. Am fost născut din nou într-o biserică baptistă, am fost chemat să predic ca baptist şi mi-am început slujba de predicator în bisericile baptiste.
Soţia mea a fost crescută într-un cămin penticostal tradiţional. Tatăl ei a fost mulţi ani predicator penticostal. Astfel noi proveneam din medii foarte diferite.
Eu eram baptist, iar soţia mea penticostală. Dar am trăit ani minunaţi împreună, completându-ne unul pe altul.
La câteva săptămâni după ce Joy şi cu mine ne-am căsătorit, am avut o experienţă prin care eul meu a fost zdrobit. Lucram pentru evanghelistul William Freeman ca redactor al revistei lui. Cunoscând importanţa unei vieţi pline de devotament, mă sculam în fiecare dimineaţă şi mă rugam timp de o oră. Joy nu se ruga de obicei odată cu mine şi întrucât apartamentul nostru era mic, fără să vrea, mă auzea.
„Dragul meu“, a zis într-o zi, „ţi-aş sugera ca într-una din aceste dimineţi să înregistrezi pe casetofon rugăciunea ta de o oră. Apoi în loc să treci prin toate rigorile acestei rugăciuni în fiecare dimineaţă, doar dai drumul la casetofon şi-l laşi să meargă“.
„Ce vrei să spui cu asta?“ am replicat, oarecum surprins.
„Dragul meu“, a zis ea cu blândeţe, „n-aş vrea să te supăr, dar sincer îţi spun, tu spui aceleaşi lucruri în fiecare dimineaţă exact în acelaşi fel şi rugăciunea ta este doar o oră de repetiţie“.
„Adevărat?“ am întrebat uimit. „Nu m-am gândit niciodată la asta“.
„Ei bine, ce ar fi să te gândeşti“, a replicat ea, întorcându-se la lucrul ei.
Câteva săptămâni mai târziu, în timpul rugăciunii noastre de seară pe care întotdeauna o aveam împreună, Joy a zis: „Dragul meu, Domnul a fost atât de bun cu noi, n-ai vrea să-L lăudăm în seara aceasta, în loc să-I facem cereri? Hai să-I mulţumim pentru toate binefacerile Lui faţă de noi“.
„Un întreg timp de rugăciune dedicat laudei?“ m-am gândit. „Nu cred că sunt pregătit pentru asta!“
Mai mult, însăşi ideea de a-L lăuda pe Dumnezeu fără a-I cere nimic mă deranja, din punct de vedere teologic. Citisem foarte mult despre rugăciune şi unul dintre autori, pe care îl admiram foarte mult, învăţa că, în mod practic, rugăciunea este formată dintr-un singur element de bază: cererea. El învăţa că atât lauda, cât şi mulţumirea şi cântarea sunt bune, dar ele nu sunt ca rugăciunea. Rugăciunea implică doar procesul simplu de a cere şi a primi. Şi iată soţia mea îmi sugerează acum să petrec un întreg timp de rugăciune fără să cer nimic – ceea ce în mintea mea era echivalent cu a nu mă ruga!
„Nu, Joy“, am insistat. „Ne vom ruga. Lauda este foarte bună, dar noi trebuie să ne rugăm“.
„Dar, dragul meu“, a protestat ea, „nu este lauda către Dumnezeu tot una cu rugăciunea?“
„Nu, deloc“, am replicat. „Rugăciunea înseamnă cerere. Răspunsul la rugăciune înseamnă primire. Lauda este cu totul altceva“.
„Nu ştiu“, a spus ea cu îndoială. „Se pare totuşi că noi nu-L lăudăm pe Dumnezeu aproape niciodată“.
„Joy, tu pur şi simplu nu înţelegi“, am răspuns. De ce nu iei cartea aceea despre rugăciune din biblioteca mea şi să citeşti capitolul despre cerere? Sunt sigur că te-ar ajuta“. Apoi, după o pauză de gândire, am spus: „Acum, hai să ne vedem de treabă şi să începem să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea ce avem nevoie“.
Eram foarte încăpăţânat şi ea s-a supus. Soţia mea experimentase o minunată izbăvire de o suferinţă nervoasă chiar înainte să o întâlnesc. Timp de 11 luni lungi din tinereţea ei fusese chinuită de o depresie psihică şi aceasta constituise o grea încercare pentru ea.
„Tu nu vei apuca să ajungi la 21 de ani“, o chinuia diavolul.
„Ce gând îngrozitor!“ îşi răspundea în sinea ei, fără să realizeze sursa gândurilor ei.
„Da, vei muri“, îi spunea fără milă diavolul, „şi încă foarte curând!“
Ea plângea întruna când îi veneau aceste gânduri chinuitoare, dar nimic din ce făcea nu le putea alunga. Îşi cumpăra hainele cu gândul că va muri în curând şi poate rochia pe care şi-o cumpărase va fi printre hainele ei de înmormântare. Partea cea mai incredibilă a abilităţii diavolului a fost că, pentru un timp, a făcut-o să creadă că Dumnezeu era Cel care îi spunea că va muri.
Accesele nocturne de depresie au devenit insuportabile. Se tot gândea că dacă avea să moară atât de curând, trebuie să stea trează şi să profite din plin de ultimele clipe de viaţă care i-au mai rămas. Îşi petrecea nopţile făcând una sau alta. Într-un târziu, dându-şi seama că trebuie să meargă la lucru dimineaţă, încerca să se odihnească puţin. Dar în momentul acela, când dorea cu înfrigurare să doarmă, îşi petrecea restul nopţii întorcându-se de pe o parte pe alta, luptându-se adesea cu fiori reci şi imaginaţii chinuitoare.
Timp de unsprezece luni a trăit ca într-un sac de plastic transparent. Vedea tot ce se întâmpla în jurul ei, dar ea era într-o altă lume. Din când în când oamenii o cercetau cu atenţie, dar nu reuşeau să-i înţeleagă temerile. Duminicile mergea la adunarea lui Dumnezeu unde tatăl ei era pastor şi cânta la pian, dar inima ei nu era acolo. În timpul săptămânii încerca să-şi ocupe tot timpul cu îndatoririle nesfârşite ale poziţiei de conducere pe care o avea într-un magazin. Dar oricât ar fi fost de ocupată, gândul obsedant îi stăruia în subconştient: „Vei muri în curând. Nu mai este mult …“
Disperată, a început să studieze foarte atent Cuvântul lui Dumnezeu, căutând un răspuns la temerile ei. Spre marea ei bucurie, a aflat că Dumnezeu face pentru poporul Său multe promisiuni de viaţă lungă, precum şi de împlinire a tuturor dorinţelor noastre. Şi cum dorinţa ei era să trăiască pentru a-I sluji Domnului, s-a simţit mai încurajată.
„Dar dacă aceste gânduri despre moarte vin de fapt de la Duhul Sfânt“ s-a întrebat. „Dacă Dumnezeu încearcă să mă înştiinţeze?“ Astfel a început să oscileze. Cât timp privea la Cuvântul lui Dumnezeu, avea pace. Dar când lăsa ca atenţia să i se îndrepte spre vechile temeri, nimic nu-i mai putea reda pacea decât tranchilizantele pe care începuse să le folosească.
„Dacă măcar aş fi sigură că aceste gânduri despre moarte nu sunt de la Dumnezeu!“ se gândea. Dar apoi i-a apărut foarte clar într-o zi că Dumnezeu nu i-ar vorbi niciodată prin Duhul Sfânt despre ceva care contrazice Cuvântul Său. Şi Cuvântul spunea foarte clar că partea ei era o viaţă lungă şi îmbelşugată. Diavolul este cel care vine să ucidă, să fure şi să distrugă!
Treptat, pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, Joy a început să se simtă liberă – nu tot timpul – dar ori de câte ori se dăruia cu toată inima Cuvântului lui Dumnezeu. În timpul acela, s-a surprins lăudându-L pe Dumnezeu din ce în ce mai mult. Şi cu cât Îl lăuda mai mult, cu atât experimenta o mai mare victorie.
Ultima depresie pe care a avut-o a fost într-o duminică seară de Paşti. Bunica ei venise să viziteze familia cu acea ocazie. Paştele era întotdeauna o zi foarte plină pentru familia lui Joy şi în mijlocul agitaţiei generale nimeni n-a observat că Joy trecea din nou printr-un moment de întuneric.
Când au plecat cu toţii la adunare în seara aceea, Joy era foarte deprimată. A cântat la pian ca de obicei. Şi când a început să cânte corul, ea a cântat mai frumos ca niciodată. Dar înăuntrul ei era la limita rezistenţei.
„O, Dumnezeule“, a strigat în sinea ei, în timp ce în mod mecanic apăsa clapele pianului, „nu mai pot! Am făcut tot ce am ştiut să fac. M-am rugat. Am postit. Nu mai pot să suport un alt serviciu ca acesta – nici o altă zi de muncă! E prea mult, Doamne!“
Îndată ce a terminat de cântat la instrumentul ei, s-a aşezat lângă bunica ei.
„Bunico, vrei să mergi cu mine acasă?“ a şoptit. „Mi-e foarte rău“. Dându-şi seama că Joy era foarte tulburată, a consimţit să meargă. Aşa că au ieşit amândouă din biserică în vârful picioarelor şi au mers un bloc şi jumătate până la casa pastorului.
Cum au intrat în casă, Joy a fugit în camera ei şi s-a aruncat pe pat, plângând din străfundul inimii ei până n-a mai avut lacrimi. Bunica, înţelegând că Joy dorea să fie singură, a rămas în sufragerie şi se ruga în tăcere.
În timp ce Joy stătea acolo, vărsându-şi inima înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt i-a spus din nou să înceapă să-L laude pe Dumnezeu. Ea a înţeles că era un moment crucial, când Domnul îi cerea să se dăruiască o dată pentru totdeauna unei vieţi de laudă. Aceasta era singura ei ieşire.
„Iată-mă, Doamne!“ a strigat. „Mă dăruiesc Ţie!“ Şi din adâncul fiinţei ei a ţâşnit un şuvoi puternic de laudă către Dumnezeu.
Din noaptea aceea Joy a fost eliberată. Nu mai era nevoie de tranchilizante. Ori de câte ori venea un nor de depresie, lauda către Domnul alunga complet acele duhuri de întuneric şi apăsare.
Aşa că nu era de mirare că tânăra mea mireasă iubea lauda către Domnul. Şi nu era de mirare că-i venea greu să înţeleagă ciudatele mele idei cu privire la distincţia ce trebuia făcută între rugăciune şi laudă.
Împărtăşind cu mine din când în când din experienţele ei, în cele din urmă adevărul cu privire la puterea laudei a început să pătrundă în duhul meu. M-am pomenit întorcându-mă iarăşi şi iarăşi la Biblie pentru a vedea dacă ceea ce spunea ea era adevărat. Cu cât cercetam mai mult, cu atât eram mai copleşit de bogăţia învăţăturii biblice despre importanţa laudei. În sfârşit, am fost de acord să folosim o parte din timpul nostru de rugăciune pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Şi, în mod uimitor, am descoperit mai multe binecuvântări, mai multă bucurie şi ni s-au întâmplat mai multe lucruri minunate din momentul în care am început să-L lăudăm pe Dumnezeu împreună.
Curând am aflat că rugăciunea şi lauda sunt cele două aripi ale puterii spirituale. Nu există nici un conflict între ele. „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“, declara Pavel în Filipeni 4.6. De asemeni, „stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“ (Coloseni 4.2). Deci pe măsură ce mi-am deschis inima pentru Cuvânt, am început încet-încet să lepăd prejudecăţile mele împotriva laudei şi am descoperit lucrări mari ale lui Dumnezeu în viaţa mea.
Am întâlnit acest text important: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.3).
Domnul locuieşte în mijlocul laudelor noastre. Aceasta înseamnă că Domnul Se manifestă atunci când Îl lăudăm. Cuvântul „locuieşte“ înseamnă „trăieşte în, stă în“. Aceasta a fost o revelaţie pentru inima mea – că Dumnezeul cel Atotputernic locuieşte în, trăieşte în, Se manifestă în laudele noastre. Voi mulţumi întotdeauna lui Dumnezeu că S-a folosit de scumpa mea mireasă ca să mă conducă spre acest principiu al laudei. Acum, după mulţi ani, Domnul a păstrat sănătatea psihică a soţiei mele. Ea a născut cinci copii sănătoşi, a pierdut două sarcini, dar nervii ei au rămas tari şi sănătoşi. Ori de câte ori Satan căuta s-o facă să sufere, noi făceam apel cu curaj la puterea laudei şi Dumnezeu răspundea, vindecându-i nervii.
Am spus adesea că nimeni care practică puterea laudei nu va ajunge vreodată la epuizare nervoasă. De ce? Pentru că Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor noastre şi, unde lucrează Dumnezeu, nici o stare nervoasă nu poate învinge. Frica, îngrijorarea, întristarea, frustrarea – toţi aceşti factori negativi care conduc la epuizare nervoasă sunt înfrânţi prin bucuria laudei către Dumnezeu.
Lauda se armonizează atât de bine cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, încât puterea ei face ca vieţile noastre să fie înmiresmate cu tot ce este mai bun în cer.
Capitolul 2
Să-L lăudăm pe Dumnezeu neîncetat
Una din primele mele experienţe în ce priveşte puterea laudei a avut loc în primul nostru an de căsnicie. Conduceam spre coasta de vest, când s-a stricat motorul maşinii. Eram în munţi. După un timp a trecut pe acolo un om care era mecanic şi m-am gândit că el ar putea să pornească maşina. După mult efort, el a renunţat. S-a oferit totuşi să împingă maşina în speranţa că va porni motorul.
După câteva mile de împins la deal, a claxonat şi m-a scos de pe autostradă. Mi-a explicat că nu mai putea să mă împingă, pentru că maşina lui s-a încins. Apoi s-a oferit să trimită o echipă de service care să mă remorcheze până la un garaj. Întrebându-l, am aflat că era la patruzeci şi cinci de mile de cel mai apropiat oraş şi că serviciul de remorcare costa 2$. Asta făcea în total 90$ şi eu mai aveam doar 15$.
I-am mulţumit omului pentru eforturile lui, dar i-am spus că eu şi soţia mea trebuie să găsim altă soluţie la dilema noastră.
Această „altă soluţie“ era să ne întoarcem către Domnul. Ne-am scos Bibliile şi am început să citim. După aproximativ cincisprezece minute de citire a Bibliei în acel loc singuratic din munţi, Cuvântul ne-a inspirat credinţa să-I cerem lui Dumnezeu o minune.
I-am cerut lui Dumnezeu cu toată inima să Se ocupe de motorul mort. N-am să uit niciodată emoţiile pe care le-am avut când am răsucit cheia de contact, am apăsat pe accelerator şi motorul a pornit imediat. Ce fericit eram când am urcat muntele acela cu cincizeci de mile pe oră!
Îl lăudam pe Dumnezeu cu voce tare când, deodată, motorul a început să tuşească şi să moară din nou. Când a început să moară, au murit şi laudele mele.
Soţia mea mi-a spus încet: „Dragul meu, e uşor să-L lauzi pe Dumnezeu când totul merge bine; ce ar fi să aducem lauda către Dumnezeu ca jertfă?“
Am tras maşina pe dreapta şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte pentru păcatul inconsecvenţei: să-L laud pe Dumnezeu când maşina merge bine şi să încetez să-L mai laud când maşina s-a oprit din nou.
După ce am jertfit laude către Dumnezeu un timp, ne-am continuat călătoria. În timpul ultimelor 450 de mile până la destinaţia noastră, motorul s-a mai oprit de câteva ori, dar L-am lăudat pe Dumnezeu tot mai tare şi am reuşit să ajungem cu bine în noaptea aceea. Este putere în laudă.
Aceasta nu înseamnă că orice ni se întâmplă este de la Dumnezeu; ci înseamnă pur şi simplu că noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru siguranţa că oricare ar fi problema, El are soluţia. Aleluia!
Cu cât experimentam mai mult puterea laudei, cu atât cercetam mai adânc Scriptura să văd ce mai puteam găsi referitor la acest subiect.
Într-o zi, pe când stăteam la biroul meu, am dat peste un verset din Evrei 13.15 care mi-a atras atenţia: „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“.
„Cum poate cineva să-L laude pe Dumnezeu întotdeauna?“ m-am întrebat cu nedumerire. „Înţeleg că este bine să-L lăudăm pe Dumnezeu, dar desigur nu tot timpul!“
Ştiind că cea mai bună cale de a interpreta un anumit verset din Scriptură este să-i studiezi contextul, am început să mă gândesc la mesajul principal al cărţii Evreilor. Mi-am amintit de numeroasele contraste pe care autorul le scoate în evidenţă între preoţia şi jertfele din Vechiul şi din Noul Testament. Cu privire la aceste lucruri, promisiunile lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos sunt mai bune decât vechiul legământ.
Îmbunătăţirea era evidentă în special în ce priveşte jertfele. În timp ce fumul arderilor de tot din Vechiul Testament se înălţa neîncetat de pe altar, acum, în perioada Noului Testament, jertfa unică a Domnului Isus face inutile toate celelalte jertfe.
„Dar, staţi puţin!“ am spus. „Este doar un adevăr parţial să spui că Dumnezeu nu mai cere jertfe. În adevăr, El nu mai cere jertfe pentru păcat, dar cere jertfe de laudă. Aceasta spune aici: „…să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă“. Am ezitat un moment înainte să citesc cuvântul: „… întotdeauna“.
Gândindu-mă că poate, cine ştie, s-ar putea să fie o greşeală de traducere aici, am decis să caut şi alte pasaje care ar putea arunca o lumină asupra acestui subiect. Şi am găsit Psalmul 34.1: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“.
Aici este şi mai clar decât la Evrei 13.15! Şi dacă David Îl binecuvânta şi Îl lăuda pe Dumnezeu în orice vreme în zilele Vechiului Testament, atunci eu de ce n-aş face la fel? De ce să nu-L laud pe Dumnezeu mai mult decât acum?“
„Fii atent!“ m-a avertizat o altă voce. „Doar nu vrei să devii fanatic, nu?“
Imediat mi-am amintit de câţiva prieteni creştini pe care îi cunoşteam şi care Îl lăudau tot timpul pe Dumnezeu fără să se ascundă. Când îi întâlneai pe stradă, primul lucru pe care îl spuneau era: „Lăudaţi pe Domnul!“ Îl spuneau chiar şi în restaurant sau la bancă şi nu-mi plăcea să fiu văzut împreună cu ei.
Dar apoi am început să-mi spun: „Dar a-L lăuda pe Domnul prea mult nu este problema mea; problema mea este că nu-L laud destul!“
„Mmmm, nu ştiu ce să zic acum“, a replicat cealaltă voce. „Tu Îl lauzi pe Dumnezeu mult mai mult decât marea majoritate a oamenilor“.
„Dar nu asta este ideea!“ am insistat. „Dumnezeu spune aici să aducem jertfa de laudă întotdeauna, nu doar din când în când“.
Mi-am înclinat scaunul în spate pe două picioare şi am stat şi m-am gândit puţin. Şi, credeţi-mă, aveam la ce să mă gândesc! Dumnezeu îmi spunea că dorea ca eu să trăiesc o viaţă de laudă. El dorea ca eu să-L laud când conduc sau când completez formularele de impozit, când duc gunoiul sau când fac baie, în vremuri bune sau rele. Oricând. Tot timpul.
„Foarte bine, Doamne“, am spus în sfârşit. „Dacă aceasta doreşti, cine sunt eu să zic nu?“ Şi am făcut un legământ cu Dumnezeu atunci şi acolo, că voi începe să-L laud în toate lucrurile.
A fost un mare pas înainte, deşi nu pot să spun că am înţeles perfect misterul laudei şi de ce a dezlănţuit o putere aşa de mare în viaţa mea. Abia mai târziu a început să-mi fie mai clar.
Într-o zi am fost atras din nou de Evrei 13.15. Pe când îl citeam, am observat că scriitorul definea lauda ca fiind„rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“. Mi-a atras atenţia cuvântul „rod“. Mi-am amintit cum spunea Domnul Isus: „Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl meu va fi glorificat“ (Ioan 15.8). Deşi sunt multe căi prin care putem aduce rod ca şi creştini, iată aici o cale sigură: prin rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Ori de câte ori mulţumim şi-L lăudăm pe Domnul, purtăm rod. Cu cât Îl lăudăm mai mult, cu atât purtăm mai mult rod. Cu cât purtăm mai mult rod, cu atât mai mult este glorificat Tatăl! Şi cu cât este mai mult glorificat Tatăl, cu atât se manifestă mai mult puterea Sa.
Un alt termen care m-a interesat din pasajul din Evrei a fost cuvântul „jertfă“. Trebuie să-I oferim lui Dumnezeu jertfa de laudă. Aceasta ne sugerează că nu trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu numai când totul merge bine. Trebuie să-L lăudăm neîncetat. Chiar şi atunci când nu suntem dispuşi, trebuie să jertfim laudă.
Aceasta doreşte Dumnezeu. Când circumstanţele sunt triste, jertfeşte laudă. Când boala loveşte trupul nostru şi puterea noastră este redusă la zero, jertfeşte laudă.
Mi-am dat seama că tocmai găsisem un adevăr cheie al Bibliei. Dumnezeu ne porunceşte să-I oferim jertfa de laudă neîncetat. Lauda nu este opţională pentru creştini. Dumnezeu o aşteaptă de la noi. A aşteptat-o de la mine. Nu I-am făcut nici o favoare lui Dumnezeu lăudându-L, ci pur şi simplu L-am ascultat.
Uneori întâmpinăm obiecţii din partea oamenilor, că lauda este fanatică, emoţională, sau nepotrivită. Dar noi nu oferim lauda ca să plăcem oamenilor. Noi ştim că „cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă glorifică“ (Psalmul 50.23). Laudele noastre întotdeauna Îl glorifică pe Domnul.
Desigur, este posibil să oferi laudă în mod nesincer, mecanic. Dar lauda adevărată, din inimă către Dumnezeu întotdeauna Îl glorifică pe El.
Şi nu este suficient să spui: „Eu Îl laud pe Domnul în inima mea“. Acesta este un lucru bun. Dar Dumnezeu doreşte să folosim glasurile noastre pentru a-L lăuda. „Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!“ (Psalmul 66.8).
Pentru aplicaţia practică:
Iată un plan simplu de zece puncte cu suport scripturistic, care vă va fi un ajutor practic pentru a învăţa cum să-L lăudaţi pe Dumnezeu tot timpul. Vă recomand să memoraţi acest material informativ şi să-L redaţi cu voce tare când vă simţiţi deprimat, descurajat sau indiferent. Apoi acţionaţi conform instrucţiunilor din Scriptură şi victoria va fi a voastră!
1. Porunca lui Dumnezeu pentru creştinii Noului Testament: „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).
2. Jurământul lui David, omul după inima lui Dumnezeu: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“ (Psalmul 34.1).
3. Practica primilor creştini: „Şi tot timpul stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“ (Luca 24.53).
4. Voia lui Dumnezeu pentru orice creştin: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tes. 5.18).
5. O dovadă vitală a vieţii adevărate pline de Duhul Sfânt: „… fiţi plini de Duh…. Mulţumiţi întotdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (Efes. 5.18, 20).
6. Funcţia principală a preoţiei imperiale: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2.9).
7. Felul în care cei ce cred în Biblie încep orice strângere: „Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele!“ (Psalmul 100.4).
8. Un mesaj demn de luat în seamă de la tron: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: «Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!»“ (Apoc. 19.5).
9. Obligaţia creştinului cât timp are suflare: „Tot ce are suflare, să-L laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!“(Psalmul 150.6).
10. Un obicei ce trebuie practicat toată ziua: „De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat!“ (Psalmul 113.3).
Capitolul 3
Când nu mai merge nimic, încearcă lauda
Am fost invitat să vorbesc unei biserici care trecuse prin încercări mari. Satan asaltase acea biserică cu confuzie, dezbinare şi înfrângere. Înainte de serviciul de dimineaţă, câţiva oameni mi-au vorbit despre marea îngrijorare a inimii lor cu privire la biserica lor.
„N-a fost mântuit nici un suflet în biserica noastră de mai bine de un an“, mi-a spus o doamnă.
Un altul a spus: „Serviciile noastre sunt lipsite de viaţă şi de rod“.
„Tinerii noştri sunt indiferenţi faţă de Evanghelie şi de lucrările Duhului Sfânt“, a declarat un creştin mai în vârstă.
Apoi toţi aceşti oameni mi-au spus cum s-au rugat şi au strigat către Dumnezeu ca să facă o trezire în biserica lor. Cineva a spus că au mijlocit pentru această problemă timp de aproape doi ani, dar fără rezultat.
În acea dimineaţă am predicat despre „Confirmarea promisiunilor lui Dumnezeu prin laudă“. Am amintit acelui grup de oameni sinceri că promisiunile lui Dumnezeu sunt „da şi amin în Hristos Isus“. I-am asigurat că nu era voia Tatălui lor ceresc să fie mereu înfrânţi.
Când am ajuns la sfârşitul mesajului meu, am împărtăşit cu ei acest verset: „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“ (Coloseni 4.2). Le-am spus că este bine să se roage în continuare pentru nevoile lor, dar că acum este timpul să primească răspunsul, oferind mulţumiri pentru garanţiile lui Dumnezeu de binecuvântare, de mântuire a sufletelor şi de trezire.
I-am invitat pe toţi să mi se alăture într-o rugăciune fierbinte, după Matei 18.19: „dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri“. Ne-am învoit în rugăciune că Tatăl va lucra prin Duhul Său ca să mântuiască suflete în seara aceea! Apoi ne-am învoit pentru o reînsufleţire spirituală a oamenilor.
De asemenea i-am încurajat pe toţi să primească împreună cu mine Marcu 11.24: „orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea“. Am cerut să fie mântuite suflete, ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu manifestarea prezenţei Sale. Aşa că am spus oamenilor SĂ CREADĂ că am primit acele lucruri şi să-I mulţumească lui Dumnezeu că le avem. Prin credinţă, lucrurile cerute erau ale noastre!
I-am încurajat pe toţi să ridice mâinile împreună cu mine într-un act de credinţă şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru garantarea lucrurilor pe care tocmai le cerusem şi pentru care ei se rugaseră atâta timp.
Apoi am citit din nou Coloseni 4.2, accentuând ultima parte, „vegheaţi în ea cu mulţumiri“.
„Fraţilor“, am spus, „în după-amiaza aceasta doresc ca voi să vegheaţi cu mulţumiri, aşa cum ne porunceşte Cuvântul. Când vă gândiţi la serviciul din seara aceasta, priviţi în sus şi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor, pentru vindecarea bolnavilor, pentru binecuvântare şi pentru împlinirea nevoilor voastre“.
Oamenii erau nerăbdători să iasă şi să facă lucrul acesta: Să vegheze cu mulţumiri!
Mulţi dintre ei mi-au spus mai târziu în seara aceea cum reuşiseră să facă acest lucru. O doamnă a spus: „De obicei, în timpul după-amiezii, plângeam pentru biserica noastră şi Îl imploram pe Dumnezeu să intervină. Dar în după-amiaza aceasta, în loc să fiu neliniştită cu privire la strângerea noastră, inima mea a fost liniştită şi tare şi L-a lăudat pe Domnul. Am vegheat cu mulţumiri“.
Şi Dumnezeu care veghează asupra Cuvântului Său ca să-l împlinească, ne-a răspuns în seara aceea.
Chiar înainte să se termine serviciul principal, doi tineri au fost convinşi de păcatele lor şi de nevoia lor de Domnul Hristos, chiar la serviciul pentru tineri, înainte de adunarea de evanghelizare. Amândoi L-au primit pe Hristos!
Alţi şase au fost convertiţi la serviciul de evanghelizare când am predicat. Ce bucurie a fost în seara aceea, după ce opt suflete au fost născute din nou! Domnul a confirmat Cuvântul Său cu semnele care au urmat şi toţi cei prezenţi au fost binecuvântaţi din belşug.
Toţi au fost de acord că vegherea noastră cu mulţumiri a făcut să se producă aceste manifestări cereşti. Da, putem să ne rugăm şi iar să ne rugăm, dar trebuie să credem Cuvântul lui Dumnezeu. Prin mulţumiri LUĂM ceea ce El ne-a dat. Aleluia!
Ce se-ntâmplă cu nevoile tale? Ai cerut, şi te-ai rugat, şi L-ai implorat pe Dumnezeu? Acum este timpul să începi să aduci mulţumiri prin credinţă pentru ceea ce Dumnezeu ţi-a promis.
Te sfătuiesc să te dedici „vegherii cu mulţumiri“. Cu siguranţă că te-ai rugat destul. Mulţumesc lui Dumnezeu că face exact ceea ce promite să facă şi te asigur că Dumnezeu va răspunde.
„Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.3).
În 1955, s-au organizat adunări de evanghelizare la o biserică din Willamina, Oregon. Pastorul Harry Olsen m-a rugat să vorbesc întregului grup adunat în sala principală a bisericii, pentru că erau mulţi nemântuiţi printre ei.
La timpul hotărât, am vorbit oamenilor despre Domnul Isus Hristos, despre mântuire, despre cer, despre iad şi despre alte subiecte. Am făcut o invitaţie fermă pentru cei nemântuiţi să-L primească pe Domnul Hristos în acea dimineaţă. Am cântat „Aşa cum sunt“ şi aşteptam să vină păcătoşii la Domnul Hristos. Dar nimeni n-a răspuns.
Am făcut apel din nou, prezentând Evanghelia cu toată puterea, am cântat „Încet şi tandru Isus cheamă“. Din nou, spre marea mea dezamăgire, nimeni n-a venit în faţă să-L primească pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal.
Ştiam că erau mulţi care aveau nevoie de Domnul Hristos şi am refuzat să accept eşecul acelei invitaţii. Aşa că le-am vorbit despre dragostea lui Dumnezeu, despre harul Domnului Isus şi despre chemarea Duhului Sfânt pentru ei, în ziua aceea. Am cântat o altă invitaţie şi am stat acolo uimit peste măsură de lipsa de răspuns.
M-am plecat în tăcere pentru rugăciune, cerând Duhului Sfânt călăuzire. Deodată mi-a trecut prin minte acest verset: „Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.3).
Cu această călăuzire a Duhului Sfânt, am cerut fiecărui creştin din audienţă să mi se alăture pentru a oferi o laudă vocală Domnului. La început mulţi creştini au ezitat să-L laude pe Domnul, cu aşa mulţi vizitatori în biserică. Dar eu am continuat să conduc oamenii în această minunată jertfă de laudă care-I place foarte mult Domnului.
De fapt, adevăratul duh de laudă nu-i îndepărtează pe oameni, ci îi atrage. În Fapte 2.47 creştinii Îl „lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului popor. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi“. Oamenii vor să vadă realitate în Hristos. Ei nu doresc o tradiţie moartă sau o formalitate lipsită de valoare. Când Îl lăudăm pe Domnul, nu facem ceva neplăcut sau nepotrivit. Laudele către Domnul sunt frumoase, în armonie cu cerul şi plăcute lui Dumnezeu.
În timp ce-L lăudam pe Domnul în dimineaţa aceea, Duhul lui Dumnezeu a plutit peste serviciul acela în mare putere. Deodată, fără alt apel din partea mea, oamenii nemântuiţi au început să vină la Hristos. Bărbaţi, femei, tineri au venit la Domnul Isus pentru mântuire. Lacrimile curgeau pe feţele păcătoşilor în timp ce veneau în faţă.
M-am dat înapoi uimit de ceea ce vedeam. Dumnezeu locuia în mijlocul nostru ca răspuns la laudele noastre şi sufletele au fost mântuite – multe din ele.
La sfârşitul acelei invitaţii glorioase, am numărat mai mult de douăzeci de oameni care Îl primiseră cu bucurie pe Domnul Hristos în acea dimineaţă.
Este bine să-L lăudăm pe Domnul întotdeauna. „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă glorifică“ (Psalmul 50.23). Ori de câte ori Îl lăudăm, glorificăm Numele Său.
Cineva a întrebat: „Dar ce părere aveţi de versetul care zice că toate lucrurile trebuie să fie făcute cuviincios şi cu rânduială?“ Este vorba de 1 Corinteni 14.40. Toate lucrurile în închinare trebuie să fie făcute cuviincios şi cu rânduială.
Dar spuneţi-mi, vă rog, este ceva în neorânduială când Îl lăudăm pe Dumnezeu? Lauda este porunca lui Dumnezeu. Porunca omului în închinarea religioasă poate fi ceremonialul, ritualurile, formalul. Dar porunca lui Dumnezeu este demnitate, viaţă şi libertate. Nu există nimic nedemn în lauda către Domnul, nici necuviincios.
Când nu mai merge nimic, lauda învinge. Convingerea omenească, implorarea cu lacrimi şi toate celelalte adesea nu reuşesc să producă rezultatele aşteptate. Dar lauda reuşeşte întotdeauna să ne aducă răspunsul lui Dumnezeu la nevoile şi situaţiile noastre.
De ce învinge lauda? Pentru că Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor noastre. Reţineţi: lauda este limbajul credinţei, şi credinţa este victoria.
Dacă eşti bolnav, laudă-L pe Domnul, spunând: „Prin rănile Lui sunt vindecat“. Nu poţi să spui de zece ori „Lăudat să fie Domnul“, fără să apară un zâmbet pe faţa ta şi fără să se schimbe împrejurările. Foarte mulţi oameni au fost vindecaţi când L-au lăudat pe Domnul.
Dr. John Lucas, Senior, slujitor veteran timp de mulţi ani în Canada, are acum peste nouăzeci de ani şi este în continuare tare pentru Domnul său. L-am întrebat pe fratele Lucas care este secretul? „ Motivul pentru care Dumnezeu m-a ţinut cu sănătate până acum este că Îl laud pe Domnul des. Da, lauda Domnului este motivul pentru care m-am bucurat de aceste binefaceri din partea Lui“, mi-a spus pastorul Lucas.
Este uneori caracteristic bătrânilor să devină îmbufnaţi şi plângăcioşi la vârstă înaintată. Dar am întâlnit mulţi creştini bătrâni care au învăţat, ca pastorul Lucas din Calgary, Alberta, să-L laude pe Domnul; şi Dumnezeu îi ţine veseli şi sclipitori pentru El.
Deseori când predic despre binecuvântările laudei, accentuez beneficiile imense pe care le au cei care Îl laudă pe Domnul zilnic. Şi cum beneficiile laudei sunt foarte mari, greşim ţinta dacă Îl lăudăm numai pentru beneficii.
Eu Îl laud pe Domnul pentru că cred în laudă. Cuvântul lui Dumnezeu abundă de versete care mă cheamă să-L laud pe Domnul.
Cred că este un lucru bun să-L lăudăm pe Domnul des. Cred că lui Dumnezeu Îi sunt foarte plăcute laudele noastre.
Cred că sunt în centrul voii Sale desăvârşite când Îi mulţumesc pentru toate lucrurile. Cred că aceasta este jertfa pe care Dumnezeu o doreşte de la mine: să-L laud neîncetat.
Da, cred cu adevărat în adâncul inimii mele că lauda pentru Domnul este bună, este biblică, este plăcută lui Dumnezeu şi este o dovadă a vieţii adevărate pline de Duhul Sfânt.
Cred că în cer ne vom uni cu toţi cei răscumpăraţi pentru a-L lăuda pe Mielul care a fost înjunghiat pentru noi. Lauda este limba cerească.
Dacă şi voi credeţi în laudă, alăturaţi-vă mie. „Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine! Să lăudăm cu toţii Numele Lui!“ (Psalmul 34.3).
„Cât timp trăiesc va fi o lege gravată pe limba mea să aduc laudă ca rod pentru jertfă şi buzele mele ca un dar de jertfă. Voi face muzică iscusită cu lira şi cu harfa ca să slujesc gloriei lui Dumnezeu, şi flautul buzelor mele se va înălţa în laudă pentru legea dreptăţii Sale. Şi dimineaţa şi seara voi intra în legământul lui Dumnezeu: şi la sfârşitul lor voi recita poruncile Sale, şi cât timp vor exista ele, acolo va fi hotarul meu şi ţinta călătoriei mele.
De aceea voi binecuvânta Numele Său în tot ce fac, înainte să mişc mâna sau piciorul, când ies sau când intru, când mă aşez şi când mă ridic, chiar şi când stau în patul meu, voi cânta lauda Sa.
Buzele mele Îl vor lăuda când stau la masa pusă pentru toţi, şi înainte să ridic mâna ca să împart orice hrană din minunatele roade ale pământului.
Când frica şi groaza vin şi este numai chin şi nenorocire, Eu tot Îl voi binecuvânta şi-I voi mulţumi pentru faptele Lui minunate şi voi medita la puterea Sa şi mă voi bizui pe îndurările Sale toată ziua. Pentru că ştiu că în mâna Sa este dreptate pentru tot ce are viaţă şi toate lucrările Lui sunt adevărate. Deci când vine necaz sau salvare, Eu Îl laud la fel“.
Să-L lăudăm pe Dumnezeu în orice vreme
(Coloana X, Manual de disciplină, Manuscrisele de la Marea Moartă)
Capitolul 4
Deci vreţi mai degrabă să-L lăudaţi pe Domnul
în particular?
Una din cele mai mari probleme cu care ne confruntăm mulţi dintre noi în lauda deschisă către Domnul este aceea a depăşirii inhibiţiilor noastre naturale. Ne simţim stânjeniţi să-L lăudăm pe Dumnezeu, pur şi simplu pentru că nimeni altcineva n-o face. Şi toţi înţelegem ce greu este să faci ceva ce nimeni altcineva nu face – mai ales dacă ştii în mod cert că lucrul acela îţi va atrage batjocuri din partea celorlalţi.
Voi aminti un incident din copilărie care ilustrează acest lucru. În timpul Crizei, familia noastră a fost deseori în dificultate – dar atunci aproape toţi erau săraci, aşa că situaţia era suportabilă. Dar îmi amintesc că în cele din urmă tatăl meu a găsit o slujbă de electrician în Enid, Oklahoma, aşa că ne-am mutat acolo, gândindu-ne că în curând împrejurările se vor schimba.
Dar nu după mult timp el a pierdut slujba şi am fost nevoiţi să ne mutăm înapoi în vechea noastră locuinţă. Călătoria trebuia făcută cu autobuzul şi tata nu avea bani să cumpere bilete decât pentru mama, pentru sora mea şi pentru mine. (Fratele meu mai mic putea să călătorească gratis).
„Dar cum ai să ajungi acasă?“ a întrebat mama neliniştită.
„Am să fac autostopul“, a răspuns tata. „Nu va dura mult“.
Astfel ne-a condus la staţia de autobuz din Enid, unde am aşteptat până a venit autobuzul. Tatăl meu, însă, a rămas pe jos, cărându-şi geanta grea de electrician.
După aproape o oră, ne-am urcat în autobuz ca să pornim spre casă. Când am ajuns la marginea oraşului Enid, pe autostrada principală care iese din oraş, deodată l-am văzut pe tatăl meu stând la marginea autostrăzii şi făcând autostopul.
Când l-am văzut, am sărit de la locul meu şi am exclamat: „Acela este tatăl meu!“ Mama a fost foarte stânjenită de ieşirea mea, pentru că se simţea prost că tatăl meu a trebuit să facă autostopul până acasă în timp ce noi mergeam cu autobuzul.
Dar eu eram mândru să-l văd pe tatăl meu şi am zis din nou: „Este tatăl meu!“ când autobuzul a trecut de locul unde stătea el.
Toţi oamenii din autobuz ştiau că era tatăl meu. Şi, probabil, toţi ştiau de ce făcea autostopul – dar mie nu mi-a păsat. Eram prea tânăr ca să realizez cât de stânjenitor era lucrul acesta pentru mama mea. Ştiam doar că îl iubeam pe tatăl meu şi eram foarte mândru că el plătise preţul călătoriei mele spre casă.
Când am împlinit doisprezece ani, am realizat în mod solemn ce mult a plătit Domnul Isus pentru mine când Şi-a dat viaţa pentru păcatele mele şi a stat în locul meu pe cruce, ca să-mi asigure un loc în cer pentru totdeauna. Dar abia după mulţi ani, prin intervenţia blândă a soţiei mele, Duhul Sfânt a înlăturat inhibiţiile care mă opreau să-L laud pe Domnul Isus fără stânjeneală. Acum sunt fericit că pot să spun că sunt mândru de Domnul Isus Hristos. Îmi place să mă laud cu El şi să vorbesc altora despre gloriile Lui.
D. L. Moody a povestit odată despre un bătrân care a dat mărturie în public la una din strângerile lui. El locuise cea mai mare parte a vieţii lui pe „Strada Cârcotaşilor“, a spus. Dar după ce a devenit creştin s-a mutat pe „Strada Mulţumirii“. Chiar şi după mulţi ani de la primirea Domnului Hristos, era plin de mulţumiri către Domnul care i-a salvat sufletul. Bucuria recunoştinţei era scrisă pe faţa lui.
Adesea ar fi bine să ne punem această întrebare: „Am o inimă mulţumitoare?“ Dacă nu avem, cu greu putem spune că suntem vrednici de numele de „creştin“.
Dar adevărata mulţumire nu este deplină dacă nu este şi exprimată. Trebuie să devină verbală. Unii se scuză spunând: „Sunt recunoscător în inima mea“. Este bine, dar nu este acceptat de Domnul Isus. Lauda trebuie să fie exprimată deschis. Amintiţi-vă de cei zece leproşi din Luca 17?
Este atâta descurajare în lumea aceasta. Majoritatea dintre noi suntem grabnici la a ne plânge, dar înceţi la a-I mulţumi lui Dumnezeu.
Cred că mulţi oameni care au nevoie de vindecare astăzi ar fi pe deplin eliberaţi dacă recunoştinţa faţă de Dumnezeu ar fi exprimată. Şi în special acele suferinţe de natură spirituală (frica, îngrijorarea, poverile, depresia) ar fi vindecate ori de câte ori am aduce laudă Domnului.
Te întreb, prietene, unde locuieşti? Dacă locuieşti pe Strada Mulţumirii, eşti un om sănătos spiritual. Satan caută să ne facă să ne concentrăm atenţia asupra problemelor, durerilor şi persecuţiilor noastre. Făcând aceasta, încetăm să-L mai lăudăm pe Domnul şi ajungem să fim chinuiţi de problemele noastre.
Unul din adevărurile vieţii este că avem vrăjmaşi: oameni care ne critică, ne găsesc nod în papură şi caută să ne demoralizeze. Dar „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?“ Ştim că suntem creştini prin harul lui Dumnezeu. Când suntem conştienţi de dragostea Lui, ar trebui să ne întoarcem către Domnul într-o revărsare de mulţumire.
Prietene, dacă chiar acum eşti supărat din cauza loviturilor crude ale criticii, rosteşte o rugăciune pentru critica ta, apoi întoarce-te către Domnul în laudă şi te asigur că duhul de laudă va reînsufleţi inima ta tulburată şi îţi va da siguranţa lăuntrică a victoriei în Domnul tău.
Capitolul 5
Întâi laudă – Apoi creştere
Lauda către Dumnezeu este secretul de a avea tot mai multe binecuvântări în viaţă. De aceea vă sugerez să luaţi următoarele versete ca principii de bază pentru viaţa voastră de zi cu zi: „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Pământul îşi dă roadele; Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ne binecuvântează“ (Psalmul 67.5, 6).
Când Îl lăudăm pe Domnul, ATUNCI vine creşterea şi belşugul şi Dumnezeu ne binecuvântează. Dacă vrei ca Dumnezeu să Se ocupe de viaţa ta deficitară, începe să-L lauzi pe Domnul; APOI vei experimenta creşterea. Dumnezeu o promite. Şi Dumnezeu nu poate să mintă.
Dumnezeu ne binecuvântează DUPĂ ce Îl lăudăm pe Domnul. Nu numai când totul merge bine. Nu numai când suntem bine sănătoşi. Nu numai când toate datoriile ne sunt plătite. Ci chiar în nenorocire – atunci trebuie să-L lăudăm pe Domnul. Şi atunci Dumnezeu ne binecuvântează.
O legendă spune că doi îngeri vin din cer în fiecare dimineaţă şi îşi fac rondul. Unul este Îngerul Cererilor. Celălalt este Îngerul Mulţumirii. Fiecare poartă un coş. Coşul Îngerului Cererilor este curând umplut de dă peste el, pentru că toţi varsă în el grămezi mari de cereri; dar la sfârşitul zilei Îngerul Mulţumirii are în coşul lui numai două sau trei mici ofrande de recunoştinţă.
Un lucru pe care Duhul lui Dumnezeu l-a ars în inima mea iarăşi şi iarăşi este acesta: că marea majoritate a oamenilor nu cunosc puterea imensă a laudei.
Un misionar în China trăia o viaţă de înfrângeri. Totul în jurul lui părea atins de tristeţe. Deşi s-a rugat multe luni pentru victorie asupra depresiei şi a descurajării, n-a primit nici un răspuns. Viaţa lui a rămas exact la fel. S-a hotărât să-şi părăsească postul şi să meargă la o staţiune din interior unde putea să stea liniştit şi să petreacă multe ore în rugăciune. Când a ajuns acolo, a fost primit în casă de un alt misionar. Pe peretele din dormitorul lui atârna acest motto: „Încearcă mulţumirea“.
Cele două cuvinte i-au atins inima şi s-a gândit în sinea lui: „M-am rugat tot acest timp şi n-am mulţumit?“ S-a oprit şi a început să-L laude pe Domnul, şi a fost ridicat mult. În loc să se ascundă ca să agonizeze în rugăciune, s-a întors imediat la băştinaşii convertiţi care-l aşteptau ca să le spună despre puterea laudei. Minunată binecuvântare a rezultat din această mărturie şi băştinaşii convertiţi au fost încurajaţi să înceapă să-L laude pe Domnul.
Ţineţi minte: Rugăciunea cere. Lauda primeşte, sau obţine răspunsul.
Dar când vrem să ne rugăm, se întâmplă adesea că vrăjmaşul ne face „conştienţi de păcat“, cu sensul acut de nevrednicie. Aceasta are un efect real de descurajare în rugăciune. Deci înainte de a face ceva pentru a ne apropia de Dumnezeu, avem porunca aceasta: „Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele! Pentru că Domnul este bun“ (Psalmul 100.4, 5). Începeţi să vă apropiaţi în mod pozitiv de minunatul şi sfântul nostru Dumnezeu, lăudându-L.
Aţi întâlnit vreodată un creştin în preajma căruia vă place să fiţi? Persoana aceea a aflat probabil secretul laudei către Domnul. Ştiu că sunt atât de mulţi care au atitudini acre faţă de viaţă. Dar cei care au vitalitate şi avânt pentru a trăi au aflat secretul laudei către Dumnezeu.
Practicaţi puterea laudei! Lauda către Dumnezeu are putere să-ţi înalţe duhul, să te elibereze de tot ce te ţine legat şi să-ţi dea biruinţă în orice situaţie. „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“ (Filipeni 4.4).
Realizăm noi ca creştini că I se cuvine lui Dumnezeu de pe buzele noastre jertfa de laudă necurmată? Ne-am străduit noi să ajungem la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tes. 5.18)?
Mulţi cer şi continuă să ceară mereu de la Dumnezeu, dar sunt înceţi în ce priveşte cunoaşterea binecuvântărilor pe care Dumnezeu ni le-a dat şi ni le-a promis din belşug. Desigur că aceasta nu va continua dacă vom realiza cât de scumpe sunt pentru Dumnezeu laudele poporului Său.
„O, veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!“ (Psalmul 95.1, 2).
„Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!“(Psalmul 32.11).
„Bucuraţi-vă întotdeauna“ (1 Tesaloniceni 5.16).
„Tot ce are suflare, să laude pe Domnul“ (Psalmul 150.6).
„Frumos este să lăudăm pe Domnul şi să mărim Numele Tău, Preaînalte“ (Psalmul 92.1).
„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2.9).
Cuvântul lui Dumnezeu abundă de acest subiect al laudei din scoarţă-n scoarţă.
Puterea laudei a lucrat atât de multe binefaceri minunate. Când Domnul mi S-a descoperit la vârsta adolescenţei, El a sădit în inima mea dorinţa de a cânta mereu: „Mulţumesc, Doamne, că mi-ai salvat sufletul“. Vedeam minunea dragostei Lui ori de câte ori Îi cântam această frumoasă cântare.
Puterea laudei a adus o vindecare miraculoasă soţiei mele, când era pe moarte din cauza febrei reumatice în 1953.
În 1949, când s-a văzut la radiografie că aveam inima mărită, puterea laudei mi-a adus o eliberare imediată.
Dacă aş fi în locul celor bolnavi, aş fi zilnic încrezător şi fără teamă, mustrându-l pe vrăjmaş în Numele Domnului Isus. Apoi aş folosi puterea laudei. Lăudaţi-L pe Domnul repetând acest verset: „Prin rănile Lui sunt vindecat“. Aceasta Îl onorează pe Domnul Isus pentru ceea ce ne-a oferit. Lăudaţi-L pe Domnul Isus pentru ceea ce ne-a dat. Ţineţi minte: întâi lauda – apoi creşterea.
Dacă aş fi în locul celor care au suflete nemântuite printre cei dragi din familiile lor, aş lua ca pentru mine această promisiune din Fapte 16.31: „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit, tu şi casa ta“. Începe să-L lauzi pe Domnul pentru mântuirea celor dragi ai tăi. Am cunoscut peste 3000 de convertiri la Hristos ca urmare a acestei practici. Oameni care au luat ca pentru ei această promisiune şi L-au lăudat pe Dumnezeu prin credinţă până au primit răspunsul şi cei dragi ai lor au venit la Domnul Hristos.
Dacă aş fi în locul celor apăsaţi de frică, L-aş lăuda pe Domnul cu voce tare şi aş proclama adevărul eliberator din 2 Timotei 1.7: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă“.
Dacă m-aş lupta cu un obicei rău, cum ar fi fumatul sau băutura, L-aş lăuda pe Domnul pentru eliberare chiar înainte ca obiceiul respectiv să fie desfiinţat. Folosind puterea laudei, faceţi să se manifeste acele forţe care zdrobesc orice lanţ şi aduc belşug de binecuvântare.
Capitolul 6
Lauda: Cheia puterii
În călătoriile mele pe continentul nord-american şi peste ocean, am slujit pentru multe rase de oameni care vorbeau diferite limbi. Cu toate acestea, am observat că printre oamenii lui Dumnezeu cuvântul care reprezintă esenţa laudei este aproape neschimbat în orice limbă. Acesta este cuvântul „Aleluia“, care este în adevăr un cuvânt universal.
Cuvântul „Aleluia“ înseamnă literal: „Lăudaţi pe Domnul“. Este printre cuvintele cele mai des întâlnite în Biblie, pentru că apare de sute de ori în Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, ultimii cinci psalmi încep şi se termină cu cuvintele:„Lăudaţi pe Domnul“, care înseamnă „Aleluia“. Ar fi un lucru bun dacă vorbirea noastră ar începe şi s-ar sfârşi întotdeauna în acelaşi fel în fiecare zi: lăudându-L pe Domnul.
Este bine să ne folosim limba pentru laudă, ascultând de repetata poruncă din Psalmul 107.31: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!“ Putem, desigur, să ne folosim limba şi în alte feluri dacă vrem. Unii oameni o folosesc ca să înjure şi să hulească. Creştinii se feresc s-o folosească în felul acesta, dar unii o folosesc în alte feluri care nu-I sunt plăcute Domnului.
De exemplu, să-ţi foloseşti limba pentru a te plânge, pentru a critica, pentru a bârfi – aceste întrebuinţări Îl întristează pe Domnul.
Dacă vei alege să-ţi foloseşti limba în sens negativ, tot ce vei obţine este o proastă dispoziţie şi o faţă acră, care vor face din tine o companie nedorită de ceilalţi.
Vreau să te provoc la această trăire a laudei, la acest principiu al laudei, care îţi va menţine viaţa plină de bucurie şi de binecuvântări.
1. Lauda lucrează minuni. Mulţi din poporul lui Dumnezeu de astăzi au descoperit secretul pe care poporul lui Dumnezeu l-a aflat cu mult timp în urmă. Când împăratul Iosafat a pus cântăreţii să zică: „Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veac!“ (2 Cronici 20.21), atunci Domnul a luptat pentru poporul Său. Da, lauda aduce şi astăzi biruinţe binecuvântate!
2. Lauda este secretul credinţei. Biblia spune clar că credinţa este foarte importantă în primirea vindecării, şi adevărata credinţă conţine ca element vital lauda. Când crezi cu toată inima ta că „prin rănile Lui eşti vindecat“, Îl vei lăuda pe Domnul prin credinţă, ca şi cum ai fi primit deja vindecarea. Şi Dumnezeu onorează această credinţă. Sute de oameni au dat mărturie că au fost deplin vindecaţi, spunând cu toată inima: „Mulţumesc, Doamne Isuse, prin rănile Tale sunt vindecat!“
3. Lauda precede primirea Duhului Sfânt. Înainte de Cincizecime cei 120 de ucenici „lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“ (Luca 24.53). La fel este şi astăzi: lauda către Dumnezeu ne apropie de Cel care ne dă darul Duhului Sfânt. Cel cu adevărat plin de Duhul Sfânt este caracterizat de o revărsare continuă de laudă (Efeseni 5.18-20).
4. Lauda aduce răspunsul lui Dumnezeu. Psalmul 22.3 ne asigură că Domnul locuieşte în mijlocul laudelor poporului Său. De multe ori am descoperit că lauda aduce prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre într-un mod binecuvântat. Când norii deprimării coboară asupra ta apăsători, lauda îi va alunga. Evanghelistul englez Smith Wigglesworth obişnuia să spună: „Dacă este o zi de luni mohorâtă, stai în pat câteva minute şi laudă-L pe Domnul“.
Da, avem foarte multe motive să-L lăudăm pe Domnul. Putem să-L lăudăm pentru binecuvântările naturale, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru putere, şi pentru iscusinţa în munca noastră. Cineva spunea: „Mă plângeam mereu că trebuie să mă scol devreme, până când, într-o dimineaţă, n-am mai putut să mă scol“.
Trebuie să-L lăudăm pe Domnul pentru mâncarea pe care o mâncăm. Domnul Isus ne-a dat exemplu prin faptul că mulţumea înainte să mănânce. Sunt milioane de oameni care nu au ce mânca.
Trebuie să-L lăudăm pe Domnul pentru binecuvântările spirituale. Gândiţi-vă la minunea mântuirii – viaţa eternă – şi tot ceea ce înseamnă să fii cu adevărat scăpat de păcat şi iad. Apoi gândiţi-vă la darul minunat al Duhului Sfânt. Da, şi la înviorările care vin de la Domnul, şi la prezenţa Lui manifestată în sufletele noastre! Ce binecuvântaţi suntem, şi cum ar trebui să-L lăudăm pe Domnul neîncetat!
5. Lauda este personală. Apelul Bibliei este: „Lăudaţi pe Domnul!“ Nimeni nu poate să vă substituie în acest exerciţiu. Păcătoşii nu pot să-L laude pe Domnul, pentru că ei nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Şi creştinii căldicei nu-L vor lăuda pe Domnul, pentru că ei nu au părtăşie cu Domnul. Ei sunt ca acei oameni din poporul Israel care, în călătoria lor prin pustiu, au încercat să păstreze mana pentru a doua zi. Şi n-au reuşit. Nici noi nu vom reuşi dacă vom încerca să trăim astăzi pe baza binecuvântărilor de ieri.
Dar noi ar trebui să dorim să-L lăudăm pe Domnul. Ştim din Scriptură cât de mult Îi place lucrul acesta lui Dumnezeu.„Cine aduce mulţumiri ca jertfă acela Mă proslăveşte“ (Psalmul 50.23).
Ar trebui să dorim să-L lăudăm, pentru că este întotdeauna voia Sa să facem aşa (1 Tes. 5.18). Nici păcătoşii, nici creştinii reci nu pot să-L laude pe Domnul cu adevărat, aşa că noi care umblăm cu El trebuie să-L lăudăm des. Răspunsul pe care aceasta îl aduce este atât de sfânt şi de profund! Aleluia!
6. Lauda este curată. Lauda noastră este către Domnul Însuşi. Adevărata laudă ne menţine smeriţi înaintea Domnului, pentru că smerenia este totala dependenţă de Domnul. Noi ştim că dacă am fost vreodată o binecuvântare pentru alţii, toată este de la Dumnezeu, şi El trebuie să primească lauda şi gloria. Dacă avem vreun dar special sau vreo destoinicie, de unde a venit? Da, a provenit de la Domnul, aşa că lauda este a Lui. „Este bine să-L lăudăm pe Domnul“.
În vindecări, unde puterea Domnului este prezentă pentru a face minuni, întotdeauna îi încurajăm pe oameni să-L laude pe Dumnezeu din toată inima lor, pentru că El singur este Divinul Vindecător.
Învăţăm de asemenea să-L lăudăm pe Domnul de la sfinţii din vechime. Oamenii care laudă sunt eroii faptelor de vitejie ale Bibliei. După ce au traversat Marea Roşie, Moise i-a condus pe copiii lui Israel într-o cântare de laudă, şi Miriam cu tamburina ei a condus femeile într-un cor care răspundea. David a adus chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim cu strigăte de laudă. Solomon a condus pe Israel în laude către Dumnezeu la dedicarea templului. Îngerii la Betleem au lăsat păstorii să audă corul lor de laudă. Când Îl lăudăm pe Domnul vom fi întotdeauna într-o companie bună.
Cei doisprezece ucenici şi Maria, mama Domnului Isus, „lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“ neîncetat (Luca 24.53).
7. Lauda ne pune în armonie cu cerul. Când Îl lăudăm pe Domnul suntem de fapt în ton cu limbajul ceresc. Cerul va fi plin de laudă. Apocalipsa 4 ne relatează cum cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat, aruncându-şi cununile înaintea tronului lui Dumnezeu, „şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor“. Apocalipsa 5 ne spune despre o oaste mare, „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii“, care aduceau laudă Mielului.
Apoi Apocalipsa 7 vorbeşte de o mare mulţime care aducea laudă lui Dumnezeu. Cei care se simt jenaţi de aşa-numitul „zgomot excesiv“ produs de lauda către Domnul în viaţa aceasta vor trebui să se corecteze în cer, pentru că acolo zgomotul va fi „ca un glas de mulţime multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice“. Şi ce vor spune? „Aleluia!“ (Apocalipsa 19.6). Strigând aleluia aici jos înseamnă să vorbeşti dinainte minunatul limbaj ceresc. Aleluia, lăudaţi pe Domnul!
Psalmii au fost numiţi „Cartea de imnuri a evreilor“. Ultimul psalm, Psalmul 150, se încheie cu cuvintele: „Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!“
Viaţa de laudă vă va menţine în prima linie, acolo unde Duhul Sfânt face minuni. Practicaţi principiul laudei şi viaţa voastră va fi plăcută lui Dumnezeu şi El va împlini cele mai bune şi mai înalte scopuri pentru viaţa voastră!
Întrebări pe care să vi le puneţi despre laudă:
1. Sunt eu un „creştin de vreme bună“ care Îl laudă pe Domnul numai când toate sunt bune şi împrejurările sunt ideale? (1 Tesaloniceni 5.18)
2. Lipseşte din viaţa mea acea revărsare a duhului de laudă care îi caracterizează pe cei care sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în credinţă? (Coloseni 2.6,7)
3. M-am predat eu Domnului ca să primesc darul Duhului Sfânt, prin lauda şi binecuvântarea permanentă a lui Dumnezeu? (Luca 24.53)
4. Sunt eu un „creştin care dă înapoi“, în care Dumnezeu nu-Şi găseşte plăcerea, pentru că nu-L laud neîncetat cu bucurie pe Domnul meu? (Evrei 10.38)
5. Neglijez eu mulţumirea şi lauda care sunt esenţiale pentru o viaţă de rugăciune eficientă? (Filipeni 4.6)
6. Am înţeles eu bine că ori de câte ori aduc cuvinte de laudă lui Dumnezeu, Îl glorific cu adevărat? (Psalmul 50.23)
7. Experimentez eu biruinţa în războiul spiritual care nu poate fi trăită decât prin laudă? (2 Corinteni 10.4)
Lauda descuie porţile cerului;
Lauda face să înceteze îndoielile;
Lauda aduce scumpe binecuvântări;
Lauda lasă în urmă pacea cea mai dulce.
Lauda taie toate legăturile;
Lauda eliberează pe captivi;
Lauda uşurează orice povară;
Lauda este cheia principală.
Lauda schimbă împrejurările;
Lauda întăreşte inima;
Când lauda devine veşnică,
Lauda este o artă sfântă.
Frances Metcalfe
Vă provoc să practicaţi principiul laudei. Lauda este scumpă. Lauda este puternică. Lauda este personală. Lauda Îi place lui Dumnezeu!
Capitolul 7
Atitudinea de recunoştinţă
Priviţi această întrebare: Am eu o atitudine de recunoştinţă? Nouă din zece oameni sunt nerecunoscători, practicând nerecunoştinţa josnică, prin aceea că nu-L laudă şi nu-I mulţumesc lui Dumnezeu. Acesta este un fapt biblic!
Dumnezeu are un avertisment cu privire la consecinţele pierderii atitudinii de recunoştinţă: „fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat“ (Romani 1.21). Nerecunoştinţa stinge lumina lui Dumnezeu din inima ta. Dumnezeu declară că nerecunoştinţa este marca unei inimi nebune.
Zece leproşi au fost curăţaţi în chip miraculos de Domnul Isus, dar numai unul a avut atitudinea de recunoştinţă. El a strigat: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi“ (Luca 17.13). Apoi a realizat că datorită milei Învăţătorului a fost vindecat. Numai când recunoşti că ai intrat în posesia darurilor lui Dumnezeu prin har şi îndurare poţi într-adevăr să fii recunoscător cu o inimă plină de dragoste şi închinare.
Acest lepros a făcut plăcere Domnului Isus cu mulţumirea pe care I-a adus-o. El L-a glorificat pe Dumnezeu pentru că s-a întors să aducă mulţumiri. De aceea este atât de important. Lauda, mulţumirea şi recunoştinţa reală întotdeauna Îl glorifică pe Dumnezeu.
Beneficiile recunoştinţei nu sunt numai pentru Dumnezeu; Dumnezeu de asemenea ne binecuvântează din belşug când Îl lăudăm. Creştinii de la început întotdeauna „lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“ (Luca 24.53). Acesta era secretul vital al puterii lor cu Dumnezeu.
Acum Dumnezeu doreşte să-ţi redea puterea laudei. Încearc-o! Vei descoperi sursa unei puteri nemaipomenite în această lume. Domnul Hristos ţi-a dat deja biruinţa deplină asupra păcatului, a nedreptăţii, a bolii şi a infirmităţii, când a murit pe cruce. Acum pune în practică această biruinţă prin credinţă. Şi ţine minte: limbajul credinţei este LAUDA.
Atitudinea de recunoştinţă trebuie cultivată. „De şapte ori pe zi Te laud“ (Psalmul 119.164). Pune deoparte şapte momente din zi ca să-L lauzi pe Domnul. Aceasta va produce minuni în sufletul tău. „Mă scol la miezul nopţii să Te laud“ (Psalmul 119.62). În timpul primei săptămâni a fiecărei luni, scoală-te la miezul nopţii şi adu laudă şi mulţumire Domnului. Îţi garantez că vei avea o umblare şi o legătură mai strânsă cu Domnul Isus decât ai cunoscut vreodată!
Lauda către Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de El sunt cele mai importante preocupări ale oricărui creştin. De aceea zice psalmistul: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea. Să mi se laude sufletul în Domnul! Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure. Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui!“ (Psalmul 34.1-3).
Inventatorii ne-au dat descoperiri remarcabile şi invenţii care să facă viaţa mai uşoară şi mai fericită. Scriitorii au scris multe volume de literatură bună. Cântăreţii au fost dotaţi ca să încânte mari audienţe cu vocile lor minunate. Artiştii cu o rară iscusinţă au pictat tablouri impresionante şi noi ne minunăm de lucrarea lor. Dar nici una din marile personalităţi ale lumii nu a făcut vreodată ceva atât de măreţ ca ceea ce face un copil al lui Dumnezeu când Îl laudă, Îl înalţă şi Îl glorifică pe Domnul Isus, preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu.
Am fost creaţi de Dumnezeul cel Atotputernic ca să avem comuniune cu El. Psalmistul ne spune că scopul cel mai înalt pentru care am fost creaţi este să-L lăudăm pe Domnul şi să-I dăm glorie.
În contrast cu această afirmaţie, unul din cele mai timpurii păcate ale omenirii a fost acela de a nu-L mai lăuda pe Domnul.
Apostolul Petru a primit revelaţia a ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la poporul Său: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2.9).
Preoţia Vechiului Testament trebuie să aducă jertfe de animale, dar noi, preoţia împărătească, aducem jertfe de laudă. „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).
„Să-I aducă jertfe de mulţumiri şi să vestească lucrările Lui cu strigăte de bucurie“ (Psalmul 107.22). David a spus-o cu aceste cuvinte: „Îţi voi aduce o jertfă de mulţumire şi voi chema Numele Domnului“ (Psalmul 116.17).
Cartea Psalmilor este o carte care are nota cheie a laudei. Lauda presupune efort, un efort real şi hotărât. De aceea lauda este considerată o jertfă. Sunt momente când poate nu suntem DISPUŞI să-L lăudăm pe Domnul, dar Domnul doreşte să-L lăudăm – da, jertfiţi o laudă pentru vrednicia Numelui Său.
Pentru a-L lăuda pe Domnul avem nevoie de putere de voinţă şi de îndrăzneală. Omul natural este răzvrătit şi nu vrea să-L laude pe Domnul. Dar pe măsură ce începi să-I jertfeşti laudă şi mulţumire, dulcea prezenţă a Domnului îţi va inunda sufletul.
Nu este de ajuns să spui: „Eu Îl laud pe Domnul Isus în inima mea“. Biblia ne porunceşte să-L lăudăm cu voce tare.„Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!“ (Psalmul 66.8).
Vrei să-L glorifici pe Domnul? Atunci laudă-L! Lauda este cea mai sigură cale de a-L lăuda.
Adesea când venim înaintea Domnului ca să ne rugăm şi intrăm în prezenţa Sa, pare dificil să-I simţim prezenţa. Citiţi Psalmul 100.4. Poţi fi sigur de o intrare din belşug în prezenţa Lui sfântă, cântându-I laudă şi intrând pe porţile Lui cu mulţumiri şi în curţile Lui cu laude şi fiindu-I recunoscători şi binecuvântând Numele Său.
Lauda produce o înviorare binecuvântată dinspre Domnul către tine. Poţi fi obosit fizic, dar Domnul Isus este Locul de Odihnă pentru cei care-L iubesc şi Îl laudă. Odihna Lui (Matei 11.28) este foarte bogată; ea te ridică şi îţi reface repede şi mintea şi trupul.
De multe ori am stat într-o cameră aşteptând ca Domnul să mă pregătească pentru serviciu. Timp de cincisprezece sau treizeci de minute nu făceam altceva decât să-L laud pe Domnul. O, ce glorie, ce pace sfântă, ce atmosferă cerească inunda acea cameră!
Când Îl lăudăm şi Îl înălţăm şi Îl glorificăm pe Domnul Isus, curg binecuvântări peste noi. Cu cât Îl lăudăm mai mult, cu atât ne binecuvântează mai mult. Lauda aduce puterea de vindecare a bolnavilor, puterea de a face minuni.
Cei care şi-au format obiceiul de a-L lăuda pe Domnul Isus primesc răspunsuri minunate la rugăciuni. Nu numai că se bucură de sănătate, dar au o pace şi o bucurie desăvârşită, şi biruinţă în slujba Domnului. Cei care Îl laudă des sunt cei mai fericiţi oameni de pe pământ.
David spunea: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale“ (Psalmul 103.1-3).
Odată ţara lui Iuda era atacată de trei armate mari. Ei au strigat la Domnul, au mărturisit neputinţa lor de a face faţă situaţiei şi au spus: „ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine“ (2 Cronici 20.12). În mijlocul oricărui conflict în viaţa ta, întoarce-ţi ochii spre Domnul Isus şi El va fi un ajutor mereu prezent la vreme de nevoie. El nu ne va lăsa niciodată şi cu nici un chip nu ne va părăsi.
Atunci Duhul Domnului a vorbit poporului prin Iahaziel. Dumnezeu le-a spus: „Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. Mâine coborâţi împotriva lor. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul“ (2 Cronici 20.15-17). Aşa că, în loc de soldaţi, împăratul lui Iuda a trimis o ceată de oameni care să cânte şi să laude pe Domnul. Când au început să-L laude, cele trei armate mari au început să se lupte între ele – şi s-au luptat până au fost nimicite complet.
Domnul luptă în locul nostru şi astăzi. Hai să lăudăm şi să glorificăm Numele Său!
În 2 Cronici 5, citim despre o mulţime care Îl lăuda pe Domnul, şi gloria Domnului a umplut templul în aşa măsură încât preoţii n-au mai putut să slujească.
Destul am tot cerut de la Dumnezeu; haideţi să-L lăudăm pentru ce a făcut deja pentru noi!
În Fapte 16, citim despre Pavel şi Sila care mergeau la Filipi să vestească Evanghelia. În această cetate ei au stârnit mare tulburare pentru că au scos duhul de ghicire dintr-o roabă, în Numele Domnului Isus. Şi pentru aceasta au fost bătuţi şi aruncaţi în închisoare şi li s-au pus picioarele în butuci.
Dar aceşti doi oameni erau dinamite vii pentru Dumnezeu, plini de Duhul Sfânt, trimişi ai cerului, cu dragostea Domnului Isus locuind în inimile lor. Drept urmare, ei nu erau descurajaţi şi nu-şi plângeau soarta. Ci, la miezul nopţii, ei se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu. Atunci, ca rezultat al laudei, Dumnezeu a trimis un cutremur şi a deschis acea închisoare.
Până să treacă noaptea, temnicerul şi familia lui au fost mântuiţi, şi toţi prizonierii au cunoscut că Dumnezeul lui Pavel şi Sila era real.
Aşa cum a spus poetul, există închisori fără gratii. Poate astăzi eşti într-o închisoare a îndoielii şi nesiguranţei. Sau poate eşti într-o închisoare a bolii şi suferinţei. Începe să-L lauzi pe Domnul – jertfindu-I laudă pentru dragostea Sa, pentru îndurările Sale, pentru puterea Lui de vindecare; te vei vedea intrând pe tărâmul harului, unde credinţa în vindecare va fi uşor de găsit şi eliberarea de orice formă de asuprire va fi a ta. O, lăudaţi Numele Lui!
„Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“ (Filipeni 4.4).
Un evanghelist renumit care fusese mult folosit de Dumnezeu a suferit un atac de inimă sever. Doctorii spuneau că va muri curând. Mulţi fraţi se rugau pentru însănătoşirea lui. Dar el continua să sufere. Atunci Duhul Sfânt i-a dat acest mesaj: „Cea mai mare lipsă în Biserică astăzi este lauda“. Duhul Sfânt l-a făcut să înţeleagă că nu va fi vindecat prin multele rugăciuni, ci prin laudă.
Când evanghelistul a început să-L laude pe Domnul cu toată puterea, Dumnezeu Şi-a întins mâna şi l-a vindecat complet. După ce l-a vindecat, Domnul i-a dat acest mesaj să-l predice oriunde va merge: „Spune poporului Meu să Mă laude, să Mă iubească şi să Mi se dăruiască“.
Unii ar putea spune: „Lipsa de sfinţenie sau de separare este cea mai mare lipsă printre creştinii de astăzi“. Dar când creştinii Îl laudă cu adevărat pe Domnul, ei vor menţine o viaţă de sfinţenie faţă de Domnul. Lauda adevărată şi viaţa nededicată nu se armonizează.
Alţii pot spune: „Lipsa de credinţă este cea mai mare lipsă printre creştini“. Dar adevărata laudă este chiar limbajul credinţei, deci dacă există laudă puternică, există şi credinţă puternică.
Un alt evanghelist cunoscut mi-a spus: „Am observat că starea spirituală a unei adunări locale se apreciază după atitudinea ei faţă de laudă. Acolo unde este cu adevărat un duh de laudă, starea spirituală este bună. Dar acolo unde nu există un duh de laudă adevărat, carnalul şi lumescul aleargă liberi printre creştini. Lauda este acea putere spirituală care aruncă afară răceala, formalitatea moartă în slujbele de închinare. Acolo unde oamenii Îl laudă pe Domnul, se văd mari binecuvântări spirituale: sufletele sunt mântuite, bolnavii sunt vindecaţi şi oamenii primesc darul Duhului Sfânt“.
Dacă această regulă se aplică bisericilor locale, cred că se poate aplica şi creştinilor individuali.
Este lauda cea mai mare lipsă din viaţa ta?
Dacă da, atunci pierzi o mulţime de binecuvântări pe care Dumnezeu le revarsă peste cei care-L laudă cu inima plină de bucurie.
Rodul buzelor noastre
„Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).
1. Testul uceniciei mele este să port mult rod şi să-L glorific pe Tatăl meu. „Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi glorificat; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei“ (Ioan 15.8).
2. Lauda este rodul pe care Dumnezeu doreşte să-l audă venind de pe buzele mele. Cu cât laud mai mult Numele Său, cu atât port mai mult rod. Cu cât port mai mult rod, cu atât mai mult este glorificat Tatăl meu. Multă laudă produce mult rod. Puţină laudă produce puţin rod. Fără laudă nu este rod.
3. Cuvintele cu care Îl laud pe Domnul sunt cuvinte adevărate; cât de înduplecătoare şi roditoare sunt ele! „O, cât de înduplecătoare sunt cuvintele adevărului!“ (Iov 6.25).
4. Chiar şi sfinţii în vârstă pot aduce mult rod, lăudându-L pe Dumnezeu fără încetare! „Ei aduc roade şi la bătrâneţe“(Psalmul 92.14).
5. Tatăl ia din acest rod al buzelor noastre şi este încântat! Lauda Îi place nespus de mult. „Cine aduce mulţumiri ca jertfă acela Mă glorifică“ (Psalmul 50.23).
6. Dumnezeu îmi promite că mă voi sătura de bunătăţi dacă Îi dau rodul buzelor mele. „Prin rodul gurii te saturi de bunătăţi“ (Proverbe 12.14).
Capitolul 8
100 de versete de laudă
Cine doreşte serios să înceapă o viaţă de laudă trebuie să se întărească împotriva descurajării şi deprimării, memorând câteva pasaje biblice despre laudă. În acest capitol veţi găsi o listă de o sută de versete de laudă pe care le-am selectat personal pentru inspiraţia voastră.
1. Cum să memoraţi aceste versete
O sută de versete pare cam mult de memorat, dar dacă veţi urma acest plan simplu, veţi reuşi. Întâi, aveţi nevoie de 100 de cartonaşe. Pe fiecare cartonaş veţi scrie versetul de memorat, iar pe verso veţi scrie referinţa. După ce veţi termina aceasta, veţi fi gata să începeţi programul de memorare.
Memoraţi un verset pe zi, cu referinţa lui. Repetaţi-l până când îl veţi putea spune fără să vă uitaţi la cartonaş. Învăţaţi să daţi referinţa fără să întoarceţi cartonaşul. După ce aţi făcut aceasta, întoarceţi cartonaşul pe verso şi învăţaţi să daţi versetul privind numai referinţa. În fiecare zi adăugaţi un nou verset şi revedeţi-le pe cele anterioare.
După ce aţi memorat patru sau cinci versete, în fiecare zi întoarceţi cartonaşele cu referinţa în sus. Ar trebui să puteţi recita versetul din memorie, în momentul în care vedeţi referinţa. Apoi întoarceţi cartonaşele cu versetul în sus. Ar trebui să puteţi da referinţa în momentul în care vedeţi versetul.
Cheia acestui program de memorare este repetarea. Pe măsură ce asimilaţi versete noi şi le repetaţi în fiecare zi, numărul de versete memorate va creşte.
2. Beneficiile memorării acestor versete
Întâi, veţi primi mai multe răspunsuri la rugăciuni. Domnul Isus a spus foarte clar că nu puteţi primi răspunsuri la rugăciuni decât dacă Cuvântul Său rămâne în voi. „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da“ (Ioan 15.7).
În al doilea rând, veţi avea mai multe binecuvântări de sănătate fizică.
„Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele! Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! Căci ele sunt viaţă pentru cei care le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor“ (Prov. 4.20-22).
În al treilea rând, veţi fi în stare să mânuiţi Sabia Duhului cu mai multă autoritate. Motivul pentru care Satan caută „să vă spele creierul“, făcându-vă să credeţi că nu puteţi memora aceste versete, este faptul că el ştie că odată echipaţi cu Sabia Duhului veţi deveni vrăjmaşi puternici pentru el. Când aveţi Cuvântul lui Dumnezeu în mintea şi inima voastră, Duhul Sfânt poate să scoată din această bancă de cunoştinţe pentru a-l înfrânge pe Satan de fiecare dată. „Luaţi … sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu“ (Efeseni 6.17).
În al patrulea rând, veţi putea învinge întristarea şi deprimarea. Am cerut tuturor oamenilor care lucrează împreună cu mine să memoreze aceste versete. Aşa sunt sigur că nu vor fi printre noi suflete negative, pesimiste, mâhnite, nici sfinţi trişti care împiedică lucrarea lui Dumnezeu. „Buzele mele să vestească lauda Ta, căci Tu mă înveţi orânduirile Tale!“ (Psalmul 119.171).
3. Mărturia unui învingător
Dacă memoraţi un verset pe zi, o să vă ia cam trei luni şi ceva. Din cauza tendinţei omeneşti de a începe bine şi a termina slab, vă sugerez să faceţi următoarele afirmaţii în timpul programului de memorare:
Pot memora Cuvântul minunat al lui Dumnezeu!
Dumnezeu spune că pot – deci pot!
Indiferent ce cred eu despre mine, pot s-o fac!
Nu contează vârsta mea, pot memora Cuvântul lui Dumnezeu!
În ciuda eşecurilor trecute, acum pot memora Cuvântul lui Dumnezeu!
Când pare greu, refuz să mă dau bătut!
Dacă greşesc, ştiu că Dumnezeu mă ajută!
„Nu uit Cuvântul Tău“ (Psalmul 119.16).
„Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni 4.13).
De ce sunt atât de sigur? Dumnezeu m-a făcut să fiu sigur.
100 de versete de memorat
1. 1 Cronici 29.13: „Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm şi preamărim Numele Tău glorios“.
2. 2 Cronici 5.13,14: „Când cei ce sunau din trâmbiţe şi cei ce cântau, unindu-se într-un glas ca să mărească şi să laude pe Domnul, au sunat din trâmbiţe, chimvale şi celelalte instrumente şi au mărit pe Domnul prin aceste cuvinte: «Pentru că este bun, pentru că îndurarea Lui ţine în veci!» în clipa aceea, casa, şi anume Casa Domnului, s-a umplut cu un nor. Preoţii n-au putut să mai stea acolo ca să facă slujba, din pricina norului; pentru că gloria Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu“.
3. 2 Cronici 20.21: „Apoi în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: «Lăudaţi pe Domnul, pentru că îndurarea Lui ţine în veac!»“
4. Psalmul 5.11: „Atunci toţi cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor veseli întotdeauna, pentru că Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău“.
5. Psalmul 7.17: „Eu voi lăuda pe Domnul pentru dreptatea Lui şi voi cânta Numele Domnului, Numele Celui Preaînalt“.
6. Psalmul 9.1,2: „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui. Voi face din Tine bucuria şi veselia mea, voi cânta Numele Tău, Dumnezeule Preaînalte“.
7. Psalmul 9.11: „Cântaţi Domnului care împărăţeşte în Sion, vestiţi printre popoare isprăvile Lui“.
8. Psalmul 13.6: „Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine“.
9. Psalmul 18.3: „Eu strig: «Lăudat să fie Domnul!» şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei“.
10. Psalmul 18.49: „De aceea, Doamne, Te voi lăuda printre neamuri, voi cânta spre slava Numelui Tău“.
11. Psalmul 22.3: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“.
12. Psalmul 22.22: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării“.
13. Psalmul 28.6: „Binecuvântat să fie Domnul, pentru că ascultă glasul rugăciunilor mele“.
14. Psalmul 29.2: „Daţi Domnului gloria cuvenită Numelui Său! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!“
15. Psalmul 31.19: „O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei care se tem de Tine şi pe care o arăţi celor care se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor!“
16. Psalmul 32.11: „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!“
17. Psalmul 33.1: „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le stă bine cântarea de laudă“.
18. Psalmul 34.1: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“.
19. Psalmul 35.18: „Şi eu Te voi lăuda în adunarea cea mare şi Te voi slăvi în mijlocul unui popor mare la număr“.
20. Psalmul 35.27: „Să se bucure şi să se veselească cei ce găsesc plăcere în nevinovăţia mea şi să zică neîncetat: «Mărit să fie Domnul, care vrea pacea robului Său!»“
21. Psalmul 35.28: „Şi atunci limba mea va lăuda dreptatea Ta, în toate zilele va spune lauda Ta“.
22. Psalmul 40.3: „Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul“.
23. Psalmul 42.11: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, pentru că iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu“.
24. Psalmul 44.8: „Noi, în fiecare zi, ne lăudăm cu Dumnezeu şi pururea slăvim Numele Tău“.
25. Psalmul 47.1: „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie!“
26. Psalmul 47.6: „Cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi! Cântaţi Împăratului nostru, cântaţi!“
27. Psalmul 48.1: „Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt“.
28. Psalmul 50.14: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi promisiunile făcute Celui Preaînalt“.
29. Psalmul 50.23: „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă glorifică şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu“.
30. Psalmul 51.15: „Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta“.
31. Psalmul 52.9: „Te voi lăuda întotdeauna, pentru că ai lucrat; şi, în faţa copiilor Tăi, voi nădăjdui în Numele Tău, pentru că este binevoitor“.
32. Psalmul 54.6: „Atunci Îţi voi aduce jertfe de bunăvoie, voi lăuda Numele Tău, Doamne, pentru că este binevoitor“.
33. Psalmul 56.4: „Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni?“
34. Psalmul 56.10: „Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, da, mă voi lăuda cu Domnul, cu Cuvântul Lui“.
35. Psalmul 56.12: „Dumnezeule, trebuie să împlinesc promisiunile pe care Ţi le-am făcut; Îţi voi aduce jertfe de mulţumire“.
36. Psalmul 57.7: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele“.
37. Psalmul 57.9: „Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri“.
38. Psalmul 63.3: „Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale“.
39. Psalmul 63.4: „Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile“.
40. Psalmul 63.5: „Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze“.
41. Psalmul 66.2: „Cântaţi glorie Numelui Său, măriţi gloria Lui prin laudele voastre“.
42. Psalmul 66.8: „Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!“
43. Psalmul 67.3: „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă“.
44. Psalmul 68.19: „Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara, Dumnezeu, mântuirea noastră“.
45. Psalmul 69.30: „Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, şi prin laude Îl voi preamări“.
46. Psalmul 71.8: „Să mi se umple gura de laudele Tale şi-n fiecare zi să Te slăvească!“
47. Psalmul 71.14: „Şi eu voi nădăjdui pururi, Te voi lăuda tot mai mult“.
48. Psalmul 74.21: „Să nu se întoarcă ruşinat cel apăsat, ci nenorocitul şi săracul să laude Numele Tău!“
49. Psalmul 79.13: „Şi noi, poporul Tău, turma păşunii Tale, Te vom lăuda în veci şi vom vesti din neam în neam laudele Tale“.
50. Psalmul 86.10: „Căci Tu eşti mare şi faci minuni, numai Tu eşti Dumnezeu“.
51. Psalmul 92.1: „Frumos este să lăudăm pe Domnul şi să mărim Numele Tău, Preaînalte!“
52. Psalmul 95.1,2: „Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!“
53. Psalmul 100.1-4: „Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului! Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele“.
54. Psalmul 103.1,2: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui!“
55. Psalmul 105.1,2: „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui! Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui! Vorbiţi despre toate minunile Lui!“
56. Psalmul 106.2: „Cine va putea spune isprăvile măreţe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui?“
57. Psalmul 106.12: „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui“.
58. Psalmul 107.8: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!“
59. Psalmul 113.3: „De la răsăritul soarelui până la apusul lui fie Numele Domnului lăudat!“
60. Psalmul 116.17: „Îţi voi aduce o jertfă de mulţumire şi voi chema Numele Domnului“.
61. Psalmul 119.171: „Buzele mele să vestească lauda Ta, pentru că Tu mă înveţi orânduirile Tale“.
62. Psalmul 134.2: „Ridicaţi-vă mâinile spre sfântul locaş şi binecuvântaţi pe Domnul!“
63. Psalmul 138.1: „Te laud din toată inima, cânt laudele Tale înaintea dumnezeilor“.
64. Psalmul 145.1-3: „Te voi înălţa, Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci. În fiecare zi Te voi binecuvânta şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci. Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă“.
65. Psalmul 145.21: „Gura mea să vestească lauda Domnului şi orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci!“
66. Psalmul 147.1: „Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, pentru că este plăcut şi se cuvine să-L lăudăm“.
67. Psalmul 147.7: „Cântaţi Domnului cu mulţumiri, lăudaţi pe Dumnezeul nostru cu harfa!“
68. Psalmul 149.1: „Lăudaţi pe Domnul! Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor Lui!“
69. Psalmul 150.1,2: „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în locaşul Lui cel sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui! Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L după mărimea Lui nemărginită!“
70. Psalmul 150.6: „Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!“
71. Isaia 25.1: „Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! Laud Numele Tău, pentru că ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie“.
72. Iona 2.9: „Eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini promisiunile pe care le-am făcut. Mântuirea vine de la Domnul“.
73. Luca 17.15,16: „Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean“.
74. Luca 18.43: „Numaidecât orbul şi-a căpătat vederea şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot poporul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu“.
75. Luca 19.37,38: „Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: «Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi glorie în locurile preaînalte!“
76. Luca 24.53: „Şi tot timpul ei stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“.
77. Fapte 2.46,47: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului popor. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi“.
78. Fapte 3.8: „Dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu“.
79. Fapte 16.25: „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau“.
80. 1 Corinteni 14.15,16: „Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Altfel, dacă aduci mulţumiri cu duhul, cum va răspunde «Amin» la mulţumirile pe care le aduci tu cel lipsit de daruri, când el nu ştie ce spui?“
81. 1 Corinteni 15.57: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!“
82. 2 Corinteni 2.14: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă întotdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui“.
83. 2 Corinteni 9.15: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!“
84. 2 Corinteni 10.17: „Oricine se laudă, să se laude în Domnul“.
85. Efeseni 5.4: „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire“.
86. Efeseni 5.19,20: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi întotdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos“.
87. Filipeni 4.4: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“
88. Filipeni 4.6: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“.
89. Coloseni 1.12: „Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină“.
90. Coloseni 2.7: „Fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu“.
91. Coloseni 3.15: „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători“.
92. Coloseni 4.2: „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“.
93. 1 Tesaloniceni 5.18: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“.
94. 1 Timotei 4.4: „Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri“.
95. 2 Timotei 3.1,2: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele. Pentru că oamenii vor fi … nemulţumitori …“
96. Evrei 13.15: „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“.
97. 1 Petru 2.9: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“.
98. 1 Petru 4.11: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin“.
99. Apocalipsa 19.1: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă, care zicea: «Aleluia! A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, gloria, cinstea şi puterea!“
100. Apocalipsa 19.5: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: «Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!“
Capitolul 9
Cum să trăim cu „Aleluia“
Acum câţiva ani am fost într-o campanie cu pastorul A. E. Wunder. Într-o zi fratele Wunder a fost condus de Dumnezeu să cumpere de mâncare pentru un pastor tânăr, care deschisese o lucrare de pionierat într-o zonă neevanghelizată.
Când a ajuns la casa pastorului, i-a auzit rugându-se. A ascultat un moment când a păşit pe poarta din faţă. Tânăra soţie se ruga pentru mâncare.
Cum fratele Wunder era încărcat cu cutii de mâncare, pur şi simplu a dat buzna pe uşa din faţă şi a exclamat: „Puteţi să vă ridicaţi, dragii mei, răspunsul a sosit; am adus mâncarea“.
Oamenii s-au ridicat şi s-au bucurat că Dumnezeu în adevăr a răspuns rugăciunilor lor.
În timp ce tânăra soţie pregătea mâncarea, fratele Wunder a observat că ea arăta foarte deprimată ori de câte ori se apropia de frigider.
„Soră“, a zis el, „pari deprimată ori de câte ori te apropii de frigiderul acela. De ce?“
„Nu mi-am dat seama că arăt deprimată“, a replicat ea, „dar cred că este din cauză că frigiderul acesta a fost adesea gol atunci când aveam nevoie de mâncare pentru copiii mei“.
Fratele Wunder s-a simţit călăuzit de Dumnezeu să arunce o provocare credinţei ei. „Soră, eu cred că dacă vei striga «aleluia» la frigiderul acela ori de câte ori treci pe lângă el, Dumnezeu va răspunde şi va umple acel frigider şi-l va ţine plin pentru tine“.
Tânăra soţie l-a privit cu uimire. Părea ridicol.
Fratele Wunder a spus: „Părea o prostie ca israeliţii să înconjoare Ierihonul strigând, ca să vadă acele ziduri căzând. Dar ei au strigat totuşi, şi zidurile au căzut. Era ridicol ca Iosafat să pună cântăreţii să meargă înainte, cântând şi lăudând pe Dumnezeu, în faţa a trei armate mari. Dar lui Dumnezeu I-a plăcut şi le-a dat o mare victorie şi eliberare în ziua aceea. Era ciudat ca Pavel şi Sila să-L laude pe Dumnezeu la miezul nopţii în acea închisoare veche şi murdară, dar Dumnezeu a răspuns şi a trimis cutremurul şi eliberarea. Aşa că, soră, eu cred că Dumnezeu îţi va răspunde dacă vei zice «aleluia» ori de câte ori treci pe lângă frigider!“
Doamna îl respecta pe fratele Wunder ca pe un adevărat om al lui Dumnezeu, aşa că a început să spună încet «aleluia» ori de câte ori trecea pe lângă frigider. În scurt timp, binecuvântarea acestei experienţe a fost atât de mare, încât a început să strige tare: „Aleluia!“
Câteva zile mai târziu, fratele Wunder s-a întors să vadă ce mai fac. Tânărul cuplu l-a văzut venind şi l-a întâmpinat la poartă cu un sănătos «Aleluia».
Apoi soţia i-a povestit. „Am început să strig «aleluia» ori de câte ori treceam pe lângă frigider. Şi Domnul a mişcat pe un om nemântuit din oraşul acesta să ne aducă tot felul de alimente îngheţate care se ţin în frigider. E pur şi simplu plin până la refuz“.
Câteva luni mai târziu, l-am văzut pe fratele Wunder din nou şi l-am întrebat de tânărul pastor şi familia lui.
„I-am văzut de curând“, a spus pastorul Wunder. „Tânăra soţie încă Îl mai laudă pe Dumnezeu şi strigă «aleluia» la frigider, şi Dumnezeu îl menţine plin!“
Aceasta este îndrăzneala credinţei. Vreau să fiu îndrăzneţ, chiar şi în a-L lăuda pe Dumnezeu. Îndrăzneala de a-L lăuda dovedeşte îndrăzneala credinţei.
Am relatat aceasta cu diferite ocazii. A inspirat pe alţii să înceapă să strige «aleluia» la barierele şi obstacolele lor.
Este ceva magic legat de cuvântul „aleluia“? Bineînţeles că nu. Dar Dumnezeu răspunde credinţei. Strigând aleluia sau lăudându-L în alte feluri arată credinţa noastră autentică în resursele dragostei Lui.
Domnul locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel (Psalmul 22.3). Dumnezeu trăieşte, locuieşte, Se manifestă ca răspuns la laudele noastre îndrăzneţe.
Pot să strig aleluia chiar şi în faţa împotrivirii, a bolii, a descurajării şi a nevoilor. Am încercat aceasta şi ştiu că merge!
Cinci motive pentru
RIDICAREA MÂINILOR ÎN LAUDĂ
O modalitate de a-L lăuda pe Dumnezeu cu îndrăzneală este prin ridicarea mâinilor noastre spre El. Deşi acest mod deosebit de închinare poate părea ciudat pentru unii, există destule argumente biblice pentru această practică. Iată cinci motive pentru care ar trebui să ne ridicăm mâinile în laudă:
1. Ridicarea mâinilor reprezintă un mod scripturistic de a exprima mulţumirea către Dumnezeu: „Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile“ (Psalmul 63.3,4).
2. Ridicarea mâinilor este un mod potrivit de a ne închina lui Dumnezeu în biserică. Ştiu că în închinarea publică totul trebuie făcut „în chip cuviincios şi cu rânduială“ (1 Corinteni 14.40); dar nu este nimic necuviincios în a-L lăuda pe Domnul Isus în biserică prin ridicarea mâinilor mele! „Ridicaţi-vă mâinile în sfântul locaş şi binecuvântaţi pe Domnul!“ (Psalmul 134.2).
3. Este voia lui Dumnezeu să ne închinăm în acest fel. Rânduiala omului în religie este adesea ceremonială, cu ritualuri şi după tradiţia omenească. Dar rânduiala lui Dumnezeu în închinare este viaţă, libertate şi ridicare a mâinilor! „Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli“ (1 Timotei 2.8).
4. Ridicarea mâinilor este un mod simbolic de a exprima închinarea care se înalţă: „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!“ (Psalmul 141.2).
5. Ridicarea mâinilor este un mod de a exprima setea spirituală: „Îmi întind mâinile spre Tine; îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat“ (Psalmul 143.6).
Capitolul 10
Aventuri în laudă
Iată câteva mărturii ale unor prieteni care au încercat să trăiască viaţa de laudă şi au văzut că este glorios de practică.
Doamna Jane Terry din Orlando, Florida, are o frumoasă mărturie despre un eveniment recent din viaţa ei:
„Azi dimineaţă am intrat în bucătărie să pregătesc micul dejun. Când am deschis frigiderul, totul era dezgheţat! Am pus mâinile pe frigider şi m-am rugat cu voce tare. Cei doi copii ai mei au venit şi m-au urmărit cu interes, curioşi să vadă ce reacţie voi avea în faţa acestei «catastrofe majore».
La micul dejun am mulţumit lui Dumnezeu şi L-am lăudat.
Mai târziu, tot felul de gânduri au început să-mi vină în minte, cum ar fi: «Îţi trebuie un frigider nou; vinde maşina şi cumpără un frigider nou; du-te la vecina şi roag-o să sune un depanator; du-te la magazin şi cumpără un frigider pe credit». Cu fiecare gând de acest fel, a început să mă doară capul. M-am rugat ca, dacă este voia lui Dumnezeu să vând maşina şi să cumpăr un frigider nou, să-mi spună El unde să mă duc. Aşa că m-am îmbrăcat şi am continuat să-I mulţumesc şi să-L laud pe Dumnezeu cu voce tare. Apoi am citit Psalmii de la 26 la 30 cu voce tare şi L-am lăudat pe Dumnezeu cu mâinile ridicate, adorându-L cu adevărat şi fiind recunoscătoare, ştiind că am biruinţa Domnului Isus Hristos, indiferent cum ar fi situaţia.
Tocmai vroiam să ies pe uşă, când Domnul mi-a sugerat să mă mai uit o dată la frigider. Aşa am făcut. Şi ce să vezi, mergea foarte bine! Lăudat să fie Domnul!“
Adesea este necesar să stăm tari împotriva adversarului în Numele Domnului Isus, după care să intrăm în laudă pentru biruinţa Domnului nostru.
Doamna Pat Cruse din Renton, Washington, a avut experienţa unei duble victorii spirituale. Ea a simţit că sursa împotrivirii era satanică şi l-a mustrat pe Satan şi L-a lăudat pe Dumnezeu. Înţelept este creştinul care discerne că problema lui este de origine satanică şi apoi face apel la puterea laudei împotriva diavolului. Iată mărturia ei:
„Într-o zi partea din spate a capului a început să-mi pulseze aproape de gât. Mai aveam de lucru câteva ore şi apoi trebuia să aştept nişte rude de-ale mele la aeroport. Când am ajuns la aeroport, simţeam că-mi plesneşte capul de durere. În mai multe rânduri l-am mustrat pe Satan şi L-am lăudat pe Dumnezeu. În tot acest timp durerea a continuat să crească în intensitate, cu perioade de ameţeală. Aproape că nu mai eram în stare să conduc spre casă, dar Domnul era Însoţitorul meu. Când am ajuns acasă am sunat la biserică, şi un frate drag împreună cu pastorul s-au învoit să se roage pentru vindecarea mea. Durerea nemiloasă a revenit cu şi mai mare furie. Ajunsesem la exasperare din cauza atacului neruşinat al lui Satan după ce cerusem vindecarea mea. Am găsit remediile bazate pe laudă ale fratelui Gossett şi am început să le citesc. Nu le-am citit încet; le-am citit aşa de tare că răsunau pereţii. A fost foarte dureros – cu tot zgomotul şi efortul acela! Mi-am ridicat mâinile şi am cântat tare «Eliberează-mi duhul ca să mă închin Ţie», «Aleluia» şi «Voi lăuda pe Domnul în orice vreme». Durerea ascuţită a trecut. Aleluia! Durerea a continuat să scadă până a dispărut complet şi laudele mele s-au transformat în «Mulţumesc, mulţumesc, Doamne Isuse!» Dumnezeu a locuit în mijlocul laudelor mele şi mi-a adus vindecarea. Lăudat să fie Dumnezeu, îndurarea Lui ţine în veac!“
Domnişoara Ruth Weber din Red Deer, Alberta, mărturiseşte:
„Eram în vacanţa de vară şi vroiam să-i vizitez pe fraţii şi surorile mele din Ontario. Când m-am dus la gara din Toronto, am aflat că mai aveam două ore şi jumătate până la plecarea trenului. Eram singură şi aşteptam, când mi-am deschis geanta şi am văzut că nu mai am portofelul. Ştiam unde îl lăsasem: la hotel, într-o cabină telefonică, unde dădusem un telefon. Mintea mea a intrat în panică, dar inima mea Îl lăuda pe Dumnezeu – ceva complet nou pentru mine. Învăţam să laud în orice împrejurare.
Mă gândeam la faptul că nu mai aveam nici un ban, nici cărţi de credit, nici acte, totul era în portofel. Totuşi lauda aceea a continuat. M-am întors la hotel şi mi-am găsit portofelul în siguranţă împreună cu cei de la serviciul de pază al hotelului. Când le-am mulţumit, au spus: «Nu ne mulţumi nouă. Un oaspete al hotelului l-a adus şi apoi a plecat».
I-am mulţumit mult lui Dumnezeu pentru o experienţă ca aceasta. Când L-am întrebat pe Dumnezeu ce a încercat să mă înveţe, mi-a venit îndată gândul: «Ai încredere în Mine; Eu voi avea grijă de tine». Cât L-am lăudat pentru această experienţă! Mi-a întărit mult credinţa şi m-a făcut să mă încred şi mai mult în El.
«Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi» (1 Tesaloniceni 5.18)“.
Doamna Linda J. Dunford, care locuia cu soţul ei în Germania, ne povesteşte cum a pus în practică principiul laudei:
„În timpul iernii, într-o sâmbătă, soţul meu se pregătea să plece într-un oraş din Bavaria pentru o săptămână de şcoală. Cum îi plăcea foarte mult să schieze, dar nu prea avea ocazii să facă aceasta, am hotărât să plece sâmbăta devreme şi să schieze în week-end. Şi-a planificat de asemenea să folosească acel timp pentru o mini-părtăşie intimă cu Domnul.
Ne-am sculat devreme şi-am pregătit maşina. Apoi au început problemele. Întâi o problemă cu carburatorul, apoi o problemă cu radiatorul. Apoi motorul a pornit, dar când a apăsat pe accelerator s-a oprit. Pe la ora două după-amiază, carburatorul mergea, radiatorul era reparat, dar maşina tot nu mergea. Soţul meu avea de făcut un drum de şapte ore şi era deja târziu, aşa că a spus că va duce maşina în garaj. Eu am intrat în casă şi am început să fac curat în bucătărie. Eram supărată la gândul că cel rău încerca să-l oprească pe soţul meu să plece în week-end. Atunci am strigat: «Voi, duhuri rele, în Numele Domnului Isus Hristos vă poruncesc să vă luaţi mâinile de pe maşină şi să-l lăsaţi pe soţul meu să plece!» Am auzit o voce mică spunând: «Hi, hi, n-o să meargă». Atunci am zis: «Ba o să meargă, pentru că este în Numele Domnului Isus şi tu trebuie să te supui!» În mai puţin de 5 minute soţul meu a intrat şi a spus:
– Plec.
– Unde? La garaj?
– Nu, în Bavaria. Maşina merge foarte bine acum.
Există o putere minunată în Numele Lui. De multe ori Domnul mă uimeşte cu ceea ce face atunci când mă îndrept spre El cu credinţă“.
Ce aţi face dacă aţi primi un telefon după miezul nopţii care v-ar informa că fiul dumneavoastră şi-a pierdut viaţa într-un accident?
Această experienţă reală a trăit-o doamna Jean King din South Edmonton, Alberta, în vara anului 1971. Reacţia normală a unei mame în această situaţie ar fi să intre în panică. Dar iată ce a făcut doamna King:
„Am căzut în genunchi şi am spus acest verset: «Voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic» (Isaia 12.2). N-am putut să spun mai mult. Duhul Sfânt m-a ajutat totuşi să-L laud pe Dumnezeu timp de aproape o oră.
Ce se întâmplase? Fiul meu fusese în acel accident îngrozitor pe motocicleta lui, mergând pe autostradă la ora 11 noaptea. Ploua aşa de tare că el şi prietenii lui a trebuit să se oprească într-un garaj şi să aştepte să mai treacă ploaia; apoi au pornit din nou, neştiind că la mică distanţă înaintea lor era o maşină oprită în mijlocul autostrăzii, fără nici un fel de lumini sau semnale de avertizare. Fiul meu mergea pe mijlocul autostrăzii, iar prietenii lui în stânga şi în dreapta lui. Prietenii lui au avut loc să ocolească maşina, dar el a lovit-o la şaizeci de mile pe oră. A avut maxilarul fracturat în trei locuri, câţiva dinţi scoşi, glezna fracturată şi o fractură craniană.
Cu puţin timp înainte de accident, Duhul Domnului mă înştiinţase că Larry avea nevoie de rugăciunile mele pentru protecţie. Apoi am aflat de accident. La spital, inima lui Larry a încetat să mai bată, dar doctorii şi asistentele s-au ocupat de el şi i-au dat adrenalină, şi inima a pornit din nou. În timpul acela eu Îl lăudam pe Dumnezeu. Vă puteţi imagina bucuria mea când am aflat că Larry trăieşte! Era în spitalul din Edson, dar Dumnezeu ştia că nu pot ajunge acolo, aşa că din nou a făcut o minune şi Larry a fost mutat la spitalul din Edmonton. În fiecare zi, pe când mergeam cu soţul meu la spital ca să-l vedem, Domnul îmi păstra credinţa tare prin lauda Lui, şi de fiecare dată vedeam o îmbunătăţire în starea lui Larry. Într-o săptămână a fost acasă şi s-a refăcut foarte bine.
Mă bucur nespus de mult că Domnul a preluat controlul şi m-a ajutat să-L laud fără încetare până a terminat tot ce a avut de făcut. Nu-i aşa că Domnul nostru este minunat?
Sunt adânc recunoscătoare că El a locuit în mijlocul laudelor mele în favoarea fiului meu Larry şi l-a adus din nou la viaţă prin puterea Lui nemaipomenită.
Medicina a afirmat recent că un corp omenesc nu poate supravieţui cu arsuri mai mari de patruzeci la sută din suprafaţa lui. Dar avem aici mărturia domnului George Godkin din Turner Valley, Alberta, care a avut arsuri adânci şi extinse pe o suprafaţă de peste şaizeci şi cinci la sută din corpul său.
„Pe data de 7 ianuarie 1948, s-a produs o fisură în conducta de gaz care intra în casa noastră şi gazul a pătruns în bucătărie şi s-a aprins de la cuptor. Eram la subsol când s-a produs explozia şi am fost nevoit să alerg prin focul din bucătărie ca să ies din casă. Când am ajuns afară, soţia mea mi-a spus că fetiţa noastră în vârstă de şase săptămâni era în casă. Am alergat imediat înapoi în infern şi am scos-o de acolo.
În urma acestor treceri repetate prin foc, am suferit arsuri grave, extinse pe o suprafaţă de peste şaizeci şi cinci la sută din corpul meu. Până şi urechile mele mi-au fost arse complet. La vremea aceea medicina susţinea că un corp omenesc nu poate supravieţui cu arsuri mai mari de patruzeci la sută din suprafaţa lui. Dar Domnul nostru cel îndurător a găsit cu cale să-mi salveze viaţa, să-mi ofere o călătorie fantastică în lumea spirituală şi să mă înveţe să îndur durerea fizică lăudându-L pe El.
Dacă creştinii ar pune în practică acest remediu de a-L lăuda pe Domnul când trec prin dureri fizice, ar vedea că durerea intensă le-ar fi uşurată în timp ce-L laudă pe Dumnezeu.
Acum pot să înţeleg cum au reuşit Petru, Pavel şi alţii să-L laude pe Domnul când erau în închisoare cu spatele brăzdat de bice şi nuiele.
Mi-am format obiceiul de a-L lăuda pe Domnul în orice împrejurare şi atunci când moartea va veni peste acest trup pământesc al meu, voi părăsi această lume lăudându-L pe Domnul nostru“.
Necazul vine şi ne vizitează pe toţi. Este lauda o reacţie a creştinului când pierde pe cineva drag?
Doamna Mary Flower din Chilliwack, British Columbia, ne relatează experienţa pe care a trăit-o la pierderea celor dragi ei şi cum lauda către Dumnezeu a fost un izvor de mare mângâiere pentru ea:
„Mă bucur să împărtăşesc mărturia biruinţei mele prin laudă. Uneori când Îl laud pe Domnul timp de jumătate de oră, experimentez curăţire, înviorare şi vindecare. Cuvântul lui Dumnezeu este demn de încredere şi adevărat, asigurându-ne că Domnul locuieşte într-adevăr în mijlocul laudelor noastre.
Dacă Îi construiesc o casă a laudei, aceasta Îi va atrage atenţia şi El va onora Cuvântul Său şi va intra în ea. Aleluia!
Am fost deplin convinsă de lucrul acesta când iubita mea mamă a plecat acasă la Domnul în glorie. În mod natural ar fi trebuit să fiu foarte îndurerată şi plină de tristeţe; dar auzisem mesajul despre laudă şi cum poate aduce ea eliberarea, aşa că am început să-L laud pe Dumnezeu şi am continuat până am trecut dincolo de adânca vale a durerii. Cât timp L-am lăudat pe Domnul, am fost îmbrăcată cu haina de laudă în locul duhului de apăsare.
La fel, când singura mea fiică a plecat la Domnul, ar fi trebuit să fie o durere foarte adâncă pentru mine; dar în timp ce stăteam în capelă, ploaia prezenţei Lui a coborât peste mine şi m-a umplut de bucurie.
Domnul este atât de minunat şi Îi place să-Şi reverse gloria peste cei care sunt cu adevărat copiii Săi născuţi din nou, plini de Duhul Sfânt, închinători adevăraţi.
Ştiu de asemenea că Satan nu poate suporta să ne audă lăudându-L pe Domnul Isus. Dar puterile întunericului sunt alungate când Îl lăudăm şi Îl înălţăm pe Domnul Isus. A Lui fie toată gloria! Amin!“
Deci vedeţi, este putere în laudă! Lauda către Dumnezeu pentru orice este cheia unei vieţi creştine fericite şi biruitoare. William Law a scris această formulă pentru fericire:
„Cea mai scurtă şi mai sigură cale către fericire este aceasta:
Faceţi-vă o regulă din a-I mulţumi şi a-L lăuda pe Dumnezeu pentru tot ce vi se întâmplă, pentru că este cert că, orice aparentă calamitate ar veni asupra voastră, dacă Îi mulţumiţi şi Îl lăudaţi pe Dumnezeu pentru ea, o veţi transforma într-o binecuvântare“.
Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru lucrurile neplăcute la fel ca şi pentru cele plăcute care vin pe calea ta? Plângerea te trage în jos în întunericul disperării. Lauda te ridică în lumina glorioasă a prezenţei lui Dumnezeu. Lauda te poate ridica deasupra împrejurărilor.
Când psalmistul David nu vedea un prezent prea plăcut, Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru binecuvântările din trecut. L-ai lăudat pe Dumnezeu de curând pentru toate binefacerile Lui trecute?
Este putere în laudă! Deci, ascultaţi de porunca biblică: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile“ (1 Tesaloniceni 5.18).
Aveţi puterea de a decide fie să fiţi un creştin nemulţumit, învins, fie să fiţi un creştin mulţumitor şi triumfător. Trebuie să luaţi o decizie! O, prietene, decide-te să-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate – plăcute sau neplăcute. Începe o viaţă de laudă, şi începe-o chiar ACUM!
Laudă-L pe Domnul orice ar fi!
„Lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“ (Psalmul 34.1).
1. Simţi bucuria Domnului în inima ta? Laudă-L pe Domnul! Sau simţi un gol înăuntru, sau chiar mai rău, eşti deprimat? Laudă-L pe Domnul orice ar fi! Ni s-a poruncit „să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă“(Evrei 13.15). „Jertfa de laudă“ înseamnă să-L lauzi pe Domnul orice ar fi, mai ales când nu eşti dispus!
2. Sunt toţi copiii tăi mântuiţi? Laudă-L pe Domnul! Sau unii mai umblă încă în păcat? Laudă-L pe Domnul orice ar fi! Dumnezeu îţi promite că, prin credinţă, TOŢI cei din casa ta vor fi mântuiţi (Fapte 16.31). Lăudându-L pe Domnul pentru mântuirea lor mai înainte să-i vezi mântuiţi este dovada că tu crezi cu adevărat.
3. Sunt toate datoriile tale plătite la zi? Laudă-L pe Domnul! Sau eşti confruntat cu probleme financiare? Laudă-L pe Domnul orice ar fi! Lauda face activă promisiunea lui Dumnezeu cu privire la împlinirea tuturor nevoilor tale. Laudă-L în timp ce spui: „Dumnezeul meu să îngrijească acum de toate trebuinţele mele“ (Filipeni 4.19). Repetă aceasta de şapte ori. Apoi spune: „Mulţumesc, Tată, acum, pentru bogăţiile Tale“.
4. Te bucuri de sănătate? Laudă-L pe Domnul! Sau ai probleme de sănătate? Laudă-L pe Domnul orice ar fi! Vindecarea se primeşte prin credinţă, iar lauda este limbajul credinţei. „Facă-ţi-se după credinţa ta“ (Matei 8.13).
5. Este vremea bună şi pe placul tău? Laudă-L pe Domnul! Sau este vreme rea? Laudă-L pe Domnul orice ar fi!„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!“ (Psalmul 118.24).
6. Ai prieteni adevăraţi care te încurajează când treci prin încercări? Atunci fii ca Pavel; când i-a văzut pe prietenii lui în timp ce era dus la închisoarea din Roma, „a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a îmbărbătat“ (Fapte 28.15). Dar poate că ai probleme cu oamenii, cu cei care ţi se opun, te dispreţuiesc sau te dezamăgesc. Laudă-L pe Domnul orice ar fi!
7. Laudă-L pe Domnul orice ar fi! De ce? „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său“ (Romani 8.28). Nu pierde planul lui Dumnezeu, lăudându-L pe Domnul numai pentru lucrurile pe care le etichetezi ca fiind „binecuvântări“. Porunca Lui este: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tesaloniceni 5.18).
“Marxismul – „o filosofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”
„Anarhistul şi revoluţionarul Lenin reprezintă idealul politic al francmasoneriei internaţionale.“ Această declaraţie a fost înregistrată la întrunirea Marii Loji a Germaniei din anul 1917. (Arhiva specială din Moscova 1421-1-9064 şi 815; Viktor Ostretsov – Francmasoneria, cultura şi istoria Rusiei, Moscova, 1999, p. 585).
Lenin slujea interesele Lojii Marele Orient al Franţei
În 1919, după ce Lenin a ajuns la putere, acesta a stabilit contacte cu Marele Orient al Franţei în Paris. Cât timp cât a locuit la Paris, Lenin a vizitat ocazional această lojă. (Viktor Ostretsov – Francmasoneria, cultura şi istoria Rusiei, Moscova, 1999, p. 584). De obicei nerecunoscător, Lenin şi-a arătat gratitudinea exclusiv faţă de şefii masoni din Paris care l-au ajutat să ajungă la putere. În anul 1919 el a trimis o sumă enormă de bani Marelui Orient pentru renovarea sediului lor din Paris, pentru propagandă şi alte activităţi, în timp ce milioane de ruşi răbdau de foame şi mureau pe străzile din Petrograd şi Moscova (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei în secolul 20, Volumul 1, Moscova, 1997, p. 577). În 1920, ziarul Parole Libre publica informaţii despre întâlnirea Marelui Orient din 20 decembrie 1919 care a avut loc pe strada Cadet. Oficial, conducătorul lojii a dorit să aibă o atitudine anti-bolşevică. Ziarul a precizat însă că fratele Millet a declarat că Marele Orient a salutat cu entuziasm revoluţia bolşevică şi faptul că ei au ajuns la putere, menţionând că datorită bolşevicilor Marele Orient a reuşit să reconstruiască templul din strada Cadet. Marele Maestru portughez Sebastiao Magalhaes din Lima a fost de asemenea prietenos faţă de republica bolşevică din Rusia. Fratele Lankin din Paris a recunoscut că printre membrii Marelui Orient al Franţei sunt revoluţionari bolşevici şi că bolşevicii au fost încurajaţi de către francmasoni în activităţile lor din lumea întreagă.
Reprezentanţii francmasoneriei internaţionale au vizitat deseori Rusia sovietică, pentru a discuta diverse probleme cu Lenin, Trotsky, Bucharin, Petrovsky, Lunacharsky şi alţi fraţi masoni (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731- 1996, Moscova, 1996 p. 283). Francmasoneria internaţională a urmărit cu satisfacţie distrugerile săvârşite de către bolşevici în Rusia, ţară prosperă şi cu o cultură înfloritoare. Marele Orient a răspândit minciuni despre această ţară înainte ca bolşevicii să ajungă la putere, susţinând că ea se afla într-o condiţie mizeră şi că lucrurile nu mergeau bine. Nu au fost menţionate părţile bune ale vechiului sistem, cum ar fi că în Rusia ţaristă companiile cu peste 100 de salariaţi ofereau asistenţă medicală gratuită salariaţilor. În anul 1919, liderul Consiliului Marelui Orient a declarat că bolşevismul înseamnă evoluţie, şi ca urmare, reprezintă un fenomen pozitiv. Pe data de 5 iulie 1843, Ragon, liderul francmason al lojii Socialistul din Bruxelles a prezentat o schiţă a programului de activitate revoluţionar, care avea să devină mai târziu Manifestul Partidului Comunist. Ziarul Le Socialiste a susţinut acest program, iar cea mai înaltă autoritate masonică belgiană, Consiliul Suprem al Belgiei, a convenit să accepte programul anarhist al lui Ragon ca fiind „corespunzător punctului de vedere masonic privind socialismul, şi toţi cei uniţi în credinţă faţă de Marele Orient trebuie să ducă la îndeplinire cu orice preţ acest program.” (Buletin intern al Lojii Marele Orient, iunie 1843).
Marxismul – încarnarea francmasoneriei
Pe 17 noiembrie 1845, Karl Marx a devenit membru al lojii Socialistul din Bruxelles. La insistenţa liderilor masoni, în februarie 1848 a apărut Manifestul Partidului Comunist. Marx şi Engels au fost amândoi francmasoni de gradul 31 (Vladimir Istrarkhov – Lupta zeilor ruşi, Moscova, 2000, p. 154). Profesorul suedez şi francmason Zimmermann a declarat la o Convenţie Masonică din Winterhur: „Marxismul este cel mai nobil fenomen al secolului al XX-lea.” Un alt francmason proeminent a considerat marxismul ca fiind „o filosofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”.
În 1919, Wiener Freimaurer Zeitung scria „profund mişcaţi, francmasonii au salutat steagurile roşii ale proletariatului revoluţionar”. Francmasonul Raimund Mautner a numit marxismul „încarnarea francmasoneriei” (Der Zirkel, No. 4, Vol. 37, p. 61).Aşadar, este limpede de înţeles de ce liderul socialist austriac, francmasonul şi asasinul politic Friedrich Adler discuta frecvent în secret cu liderul masonic Rothschild. În anul 1916, Adler a fost condamnat pentru uciderea prim-ministrului austriac Karl von Sturgkh, însă a fost eliberat după o scurtă perioadă de detenţie.
Gărzile Albe au fost condamnate la dispariţie după trecerea puterii în mâna bolşevicilor, odată cu formarea guvernului alternativ al lui Kolchak, Yudenich, Denikin, şi Wrangel, toate domeniile fiind controlate de către francmasoni. Francmasonii francezi aveau deseori pe ordinea de zi a întâlnirilor lor dezbaterea situaţiei din Rusia sovietică. Împreună cu bolşevicii, ei plănuiau măsuri împotriva aripii de dreapta, şi a tendinţelor anti-sovietice din vest. (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731- 1996, Moscova, 1996, p. 297).
Majoritatea francmasonilor din lumea întreagă susţineau regimul de violenţă al sovieticilor. Fără acest ajutor, regimul s-ar fi prăbuşit. Cu toate că au existat păreri diferite între francmasoni şi bolşevici, colaborarea acestora a continuat. Marele Orient al Franţei a condamnat atitudinile antisovietice ale unor loji. În anul 1933, biroul internaţional pentru cooperare în cadrul francmasoneriei a acceptat o rezoluţie, făcând excepţie de la propaganda antisovietică încurajată de către loja franceză Steaua Nordului din Paris. Unii francmasoni activau ca revoluţionari de stânga, proclamând faptul că nu trebuie să se lupte împotriva bolşevicilor, deoarece a-l susţine pe Generalul Kolchak, personaj important al mişcării albe, ar constitui o crimă împotriva Rusiei.
Sacrificii umane in ritualurile francamsoneriei
Francmasonul şi fostul ministru de externe Pavel Milyukov a afirmat în anul 1924 despre comunism că s-a dezvoltat în deplină democraţie şi că ruşilor aflaţi în exil nu li se permite să interfereze în acest proces, prin sprijinirea anti-comunismului (Svobodnaya Rossiya, 1924). Atunci când bolşevicii au condamnat la moarte câţiva rebeli ruşi francmasoni, această încadrare a fost schimbată în secret cu condamnarea în lagărele de muncă. (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731- 1996, Moscova, 1996, p. 284). Mulţi occidentali, şi în primul rând francezii care erau lideri comunişti, au păstrat secretă apartenenţa lor la francmasonerie. Francmasonii francezi (şi în special membrii Marelui Orient al Franţei) au oferit ajutorul lor cordial comuniştilor sovietici. Pe de altă poarte, francmasonul Richard N. Coudenhove-Kalergi, a dorit să pună bazele unei organizaţii anti-masonice. Este inutil să mai spunem că aceasta nu s-a înfiinţat niciodată. Socialiştii erau majoritari în lojile occidentale.
Francmasonii bolşevici aveau nevoie de sacrificii umane în ritualurile pe care le făceau. Din dispoziţia lui Lenin, aceştia au sacrificat oameni către demonul Molok, aşa după cum relatează fostul lider Georges Solomon, care a părăsit tabăra bolşevicilor (Georges Solomon – Printre cârmuitorii roşii, Stockholm, 1930, p. 56).
Cum realizau comuniştii masoni sacrificiile lor ritualice către Molok? La cartierul general al securităţii – Ceka din Kiev în 1920 exista o cameră care avea un bazin, altă dată plin cu caraşi aurii. Acest bazin era umplut cu sângele rezultat din sacrificiile umane. De-a lungul pereţilor erau amplasate cârlige de care erau atârnate corpurile umane. Pe umerii ofiţerilor erau scrijeliţi epoleţi, iar pe piepturile creştinilor cruci. Unii erau jupuiţi, iar carcasele lor lăsate atârnate în cârlige. Pe o masă era un vas cu alcool în care se afla capul tăiat al unui om. Capul aparţinuse unui grevist, un bărbat frumos trecut de 30 de ani. (Aleksei Shiropayev – Închisoarea neamului, Moscova, 2001, p. 75).
Revoluţionarii francmasoni
Atunci când în primăvara anului 1920, experimentatul conspirator Alexander Guchkov a realizat faptul că bolşevicii nu aveau nici cea mai mică intenţie de a împărţi puterea cu francmasonii din Rusia, el a început să comploteze împotriva Rusiei, în timp ce se afla la Berlin. (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei în secolul 20, Volumul 1, Moscova, 1997, p. 580). Totuşi, acest lucru a fost inutil, de vreme ce francmasonii continuau să susţină regimul de la Moscova. Dorind să-i ajute pe bolşevici, francmasoneria internaţională a construit faţada falsă a comunismului.
În 1932, Marele Orient s-a întrunit în convenţia extraordinară de la Paris, unde preşedintele Gason Bergier a afirmat: „Ni s-a raportat personal de către fratele Radek din Marele Orient din Rusia, faptul că guvernul sovietic intenţionează să menţină o legătură strânsă cu francmasoneria mondială, şi ni se solicită totodată să îi influenţăm pe fraţii americani să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Roosvelt să recunoască puterea sovietică. Reprezintă o datorie morală pentru noi aceea de a-i susţine pe fraţii ruşi, şi împreună cu ei să continuăm lupta împotriva duşmanului comun.” (Oleg Platonov – Istoria secretă a francmasoneriei, Volumul 2, Moscova, 2000, p. 113). O lună mai târziu, la începutul anului 1933, Statele Unite au recunoscut puterea sovietică. Pentru guvernul sovietic următorul pas a fost legalizarea activităţii lojilor masonice pe teritoriul ţării. Li s-a permis să acţioneze liber. Karl Radek (pe numele real Chaim Sobelsohn), care deja era membru al Marelui Orient al Franţei înainte ca bolşevicii să pună mâna pe putere, a fost numit mare maestru al Marii Loje Sovietice Steaua Nordului.
Liderii diverselor mişcări revoluţionare au fost totdeauna francmasoni: Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Aurelio Saffi, Agostino Bertani, Simon Bolivar (eliberatorul Americii de Sud), Francisco de Miranda (un general care a fondat loja Lautaro din Venezuela), Francisco I. Madero, Venustiano Carranza (general care a condus „revoluţia” din Mexic în perioada 1913-1914), Alvaro Obregon, Plutarco Elias Calles, Jose Marti, Salvador Allende, Fidel Castro etc.
Generalul Simon Bolivar (1783-1830) a devenit francmason în Europa. El a fost membru al lojii Craft în Cadiz, Spania, fiind totodată şi membru al lojii Nouă Surori (Marele Orient) din Paris, din anul 1807. Benjamin Franklin a fost de asemenea membru al aceleiaşi loji, şi pentru o perioadă a fost chiar Mare Maestru al ei. La Paris, Bolivar a devenit membru al Cavalerilor Templieri. El a fost cel care a instigat „revoluţiile” din Venezuela, Ecuador şi Peru şi în cele din urmă a fondat Bolivia. În anul 1824, el a fondat loja Libertatea Nr. 2 în Peru. Bolivar era cel care procura perucile lui George Washington, pe care acesta le trimitea la Lafayette, pentru a fi pudrate (Manly P. Hall – America îşi pecetluieşte destinul, California, 1998, p. 102).
Masonii conduc lumea din diferite posturi cheie
Francisco Madero era fiul unui mare latifundiar din Mexic. El a studiat ştiinţele economice în Franţa, unde a devenit şi francmason. Pe data de 5 octombrie 1910, el a iniţiat o revoltă împotriva regimului. În anul 1911, el a urmărit înlăturarea dictatorului Porfirio Diaz, ajutat fiind de Statele Unite. El a devenit apoi preşedinte al Mexicului. Madero a fost apoi înlăturat şi ucis de către generalul Victoriano Huerta în februarie 1913.
Milionarii masoni au fost cei care au condus revoluţia din Mexic în perioada 1910 – 917. Atunci când revoltele au luat sfârşit, Plutarco Elias Calles, francmason de gradul 33, şi-a asigurat accesul indirect la putere. În anul 1924, el a deveni preşedintele Mexicului, asigurându-se din acelaşi an că Mexicul recunoaşte puterea sovietică de la Moscova. Averea lui Calles era estimată la circa 80 milioane de pesos, în ciuda faptului că el se născuse într-o familie săracă.
Tovarăşul său Aron Saez (a cărui avere era estimată la 40 milioane de pesos) era un alt francmason extremist care a luat parte la aşa-zisa revoluţie, care nu a avut deloc urmări pozitive, având în vedere că 20.000 de catolici au fost omorâţi (Louis Marshalko – Cuceritorii lumii, Londra, 1958, p. 54). În timpul celor patru ani de mandat ai lui Calles ca preşedinte, toate proprietăţile ce aparţineau bisericii au fost confiscate, iar preoţilor li s-a interzis predarea religiei în şcoli. Începând cu anul 1928, Calles a devenit eminenţa cenuşie din spatele preşedinţilor: Portes Gil, Pascual Rubio şi Abelardo Rodriguez.
Francmason a fost şi Jose Marti (1853-1895), cel care în 1892 a fondat Partidului Revoluţionar Cubanez, şi care a condus insurecţia împotriva Spaniei în anul 1895.
Chiar şi liderul comunist Mao Zedong a aparţinut Marelui Orient (John Daniel – Sacojiul şi Bestia – Istoria războiului dintre francmasoneria franceză şi cea engleză, Volumul III, Tyler, p. 33-35). El s-a asigurat mai întâi ca unor fraţi masoni de rang înalt să li se furnizeze în mod constant narcotice din China.
Loja Nordică Nr. 570 din China a fost fondată în Shanghai în anul 1849. Mai târziu, ramura chineză a francmasoneriei a devenit extrem de puternică. La data de 18 martie 1949 a fost fondată o nouă mare lojă în templul masonic din Shanghai, ocazie cu care s-a distribuit un mare număr de invitaţii către reprezentanţii altor loji. După proclamarea Republicii Populare Chineze, majoritatea lojilor şi-au continuat activitatea ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Oricum, majoritatea dintre ele s-au mutat în Hong Kong, din motive de siguranţă. În 1962, ministrul de interne chinez şi-a exprimat dorinţa ca lojile să fie înregistrate ca fiind alte organizaţii. Francmasonilor nu li se permitea publicarea listelor cu membrii lor, şi se prefera ca ei să se mute în Hong Kong sau Taiwan. Potrivit unor surse din interiorul masoneriei, membrii lojilor nu au fost persecutaţi în timpul regimului comunist din China. Aceasta s-a datorat faptului că francmasonii erau activi la cel mai înalt nivel al guvernului (ca şi consilieri, printre altele).
Fidel Castro – asasin, terorist, francmason
Fidel Castro Ruz s-a născut în anul 1926, fiul unui bogat proprietar de pământuri, în vecinătatea lui Santiago de Cuba. Tatăl lui Fidel Castro, Angel Castro, a devenit milionar lucrând pentru firma lui Rockefeller, United Fruit Company. În timp ce era student la Universitatea din Havana, Castro era un huligan de notorietate (Paul Johnson – Timpurile moderne, New York, 1983). Fidel Castro s-a alăturat UIR, o organizaţie antifascistă şi anticatolică. El s-a asociat totodată comuniştilor, prietenii săi erau toţi comunişti. În acea perioadă Fidel Castro a devenit agent KGB.
În timpul studenţiei, împreună cu Ortiz l-a omorât pe Manolo Castro-Campos pe data de 22 februarie 1948. El a fost de asemenea implicat în uciderea unui ofiţer de poliţie pe nume Fernandez, precum şi în cazul de asasinare a lui Lionel Gomez.
Castro a fost implicat în invazia Confetti Hey din Republica Dominicană de pe data de 20 septembrie 1947, o rebeliune pusă la cale de un grup de studenţi terorişti, iar cu acea ocazie el a fost înarmat cu o mitralieră (Hugh Thomas, Cuba sau vânarea libertăţii, 1998, pp. 814-916).
Jurnalistul Gerardo Reyes a scris în articolul său: „Scotland Yard îl investighează pe Castro pentru asasinat” (El Nuevo Herald, 10 aprilie 2001). Fidel Castro a fost considerat de către detectivii de la Scotland Yard, care anchetau cazul în iulie 1948, ca fiind unul dintre suspecţii în uciderea liderului columbian liberal Jorge Eliecer Gaitin, potrivit anchetatorului american Paul Wolf. Castro a avut o întâlnire cu candidatul la preşedinţie Gaitan. Pe data de 9 aprilie 1947, la ora 11 dimineaţa, Castro şi asociatul său Del Pino s-au întâlnit în cafeneaua Colombia din Bogota cu asasinul lui Gaitan, un lider al studenţilor în vârstă de 22 de ani, francmasonul Juan Roa Sierra. Aceasta doar cu câteva ore înainte ca Sierra să îl împuşte pe politician pe una dintre străzile centrale din Bogota. Asasinatul a degenerat într-o revoltă în urma căreia au murit 5.000 de oameni. Agenţii CIA William A. Wieland şi Robottom au supravegheat aceste evenimente.
Ambasadorul Cubei la Washington, Octavio Belt, a fost prezent la Bogota, şi însărcinat cu asigurarea unui plan care să asigure întoarcerea lui Castro şi a celorlalţi terorişti comunişti în Cuba.
Castro şi-a luat licenţa în drept în anul 1949 la Havana, lucrând mai târziu ca avocat. În acea perioadă a devenit francmason. El era lipsit de orice principii şi se auto-denumea „revoluţionar”. El s-a inspirat după modelul dictatorului spaniol Primo de Rivera. Atât timp cât economia ţării a fost înfloritoare, i-a fost imposibil să introducă comunismul în Cuba. Împreună cu Batista, Castro a plănuit detaliile în acţiunea de preluare a puterii de către Batista, în perioada 1948 – 1950, uneori chiar în vila Cookyness a lui Batista. Batista a fost denumit „agent de simbioză” deoarece singura motivaţie ca el să ajungă la putere a fost aceea de a-l ajuta pe Castro şi comunismul să ajungă la putere. Castro a fost instruit în ce priveşte comunismul la ambasada sovietică din Havana, din anul 1948 până în 1949. Lovitura de stat a lui Batista de pe 10 martie 1952 a fost exact ca repetarea unui serial TV de proastă calitate.
Jocurile puterii în Cuba
Pe data de 26 iulie 1953 Castro a condus o răscoală armată împotriva dictatorului Fulgencio Batista în Santiago de Cuba, ceea ce i-a adus o condamnare oficială de 15 ani închisoare. În anul 1955 pedeapsa a fost amnistiată. Castro s-a mutat în Mexic.
Exilat în Mexic, acesta a primit un ajutor şi mai mare din partea comuniştilor. Veteranii brigăzilor roşii din Spania l-au instruit pe Castro în timp ce acesta se afla în Mexic. Presa mexicană a acuzat brigăzile roşii că ar fi o grupare de terorişti comunişti. Ei erau protejaţi de preşedintele socialist Lazaro Cardenas, precum şi de anumiţi bancheri londonezi. Cardenas le-a procurat de asemenea şi arme, ferme la ţară şi locuinţe sigure unde să poată trăi şi să se antreneze. Benjamin Vega a publicat interviurile lui Castro în publicaţia Alerta, un ziar condus de către Vasconcelos şi Batista. Pe data de 2 decembrie 1956, el s-a întors din Tuxpan împreună cu 82 de terorişti care au aterizat lângă Belic-Niquero, Oriente, din Cuba cu intenţia de a lupta împotriva lui Batista, având şi sprijinul CIA.
Autorităţile cubaneze au monitorizat aterizarea, însă nu au luat nicio măsură, deoarece Fidel Castro avea înţelegerile lui secrete cu Batista. Cartierul general permanent al lui Castro era la Hacienda Sevilla, cea mai mare fermă din Cuba, aflată în Munţii Sierra Maestra, la est de vârful Turquino. Compania petrolieră a lui Rockefeller a fost cea care deţinuse anterior Hacienda Sevilla. Americanii puteau asigura aprovizionarea lui Castro din Guantanamo Bay. Marina Statelor Unite a fost implicată în transportarea proviziilor pentru Fidel Castro prin Caimanera-Guantanamo în anul 1957.
Pentru a-l determina pe Batista să nu folosească forţele aeriene pentru cea mai mare operaţiune militară numită „Planul H”, Castro s-a folosit de strategia de a-l implica pe fratele său Raul în răpirea a 50 de cetăţeni americani aflaţi în zonă. Fără a fi autorizat, pe data de 18 iulie 1958, consulul american a negociat cu rebelii eliberarea ostaticilor. El a fost cel care l-a determinat pe Batista să promită că nu va mai folosi forţele aeriene, propunere pe care acesta a acceptat-o bucuros.
William A. Wieland, cel care conducea Biroul Departamentului de Stat din Caraibe, i-a spus lui Earl Smith, cel care deţinea funcţia de ambasador în Havana în anul 1957: „Ţi se desemnează Cuba, pentru a controla căderea lui Batista. Decizia a fost luată: Batista trebuie să plece.” (Earl Smith – Etajul patru, New York, 1962). Smith nu era francmason, el dorea să-i avertizeze pe americani în legătură cu Fidel Castro, însă a fost oprit. Departamentul de Stat lua decizii pe la spatele lui Smith. Pe data de 17 decembrie 1958, într-o întâlnire la nivel înalt a ofiţerilor de armată care nu au luat parte la conspiraţie, Batista a făcut public faptul că ambasadorul Earl Smith i-a spus lui Batista că trebuie să plece de la putere. Veştile s-au răspândit repede către toţi comandanţii de garnizoană. Rebelii nu ocupaseră nici măcar o singură garnizoană sau oraş important până în acel moment.
Castro a întemniţat 100.000 de oponenţi ai regimului
În Havana, CIA era foarte încântată de venirea lui Castro la putere („Ameninţarea comunistă a SUA trecea prin Caraibe: A avut loc audierea Subcomisiei pentru Securitate în cadrul Senatului SUA”, Washington, DC, 1959-62). Avocatul lui Castro era Herbert Matthews de la The New York Times, care l-a descris pe Castro ca fiind T. E. Lawrence al Caraibilor. În iulie 1959, maiorul Pedro Diaz Lanz, din forţele aeriene cubaneze, a străbătut Statele Unite, dezvăluind faptul că Fidel Castro era comunist. Acest lucru a fost însă ţinut sub tăcere de mass-media. Departamentul de Stat acoperea în mod intenţionat legăturile comuniste pe care Castro le avea, faptul că susţinătorii lui erau instruiţi în Uniunea Sovietică, precum şi faptul că el era un revoluţionar comunist.
Brusc, toate vânzările de arme către Cuba au fost oprite de către Casa Albă, iar o încărcătură de arme a fost interceptată în portul New York. (Paul Johnson – Timpurile moderne, New York, 1983). Statele Unite au înarmat doar pe una dintre părţi, pe „revoluţionarii” lui Castro. Economia cubaneză se deteriora, în timp ce sprijinul acordat lui Castro era tot mai mare. Înainte de declararea embargoul asupra armelor, lui Castro i s-au alăturat aproape 300 de terorişti. Batista a plecat în exil pe insula Madeira (în Portugalia) şi a murit în Spania la începutul anilor ’70.
După preluarea puterii de către comunişti, la data de 8 ianuarie 1959, francmasonul Fidel Castro a închis toate cele 339 de loji masonice din Cuba, care numărau aproximativ 35.000 de membri, cu excepţia Marelui Orient, lojă care l-a iniţiat chiar pe el în tinereţe. Mai târziu, el a permis redeschiderea în Cuba a tuturor lojilor, astfel încât, în 1998, în Cuba existau 314 loji, cu un număr total de 24.000 de membri.
După preluarea puterii, Castro a întemniţat 100.000 de oponenţi ai regimului. Spre sfârşitul anului 1961 el a proclamat comunismul. A declarat pe data de 2 decembrie 1961: „Sunt comunist din adolescenţă.” După căderea comunismului în Uniunea Sovietică, Castro a făcut cunoscută opinia sa potrivit căreia este mai bine să te scufunzi ca Atlantida decât să aboleşti socialismul. Robert Hill, ambasadorul Statelor Unite în Mexic, a afirmat fiind sub jurământ în timpul unei audieri în Senat: „Fidel Castro a fost ajutat să ajungă la putere de către personalităţi din cadrul Departamentului de Stat şi din staff-ul New York Times.” Aceste personalităţi sunt Robert McNamara, Theodore C. Sorenson, Arthur M. Schlesinger, Jr. Roy Rubottom, McGeorge Bundy, J. William Fulbright, Herbert Mattews, şi Roger Hilsman.
William A. Wieland a afirmat a afirmat că serviciile secrete militare şi autorităţile au cunoscut dinainte planurile lui Castro de a proclama comunismul. Cu toate acestea, presa americană l-a descris pe Castro ca fiind un patriot şi un lider plin de bunăvoinţă. Câţiva observatori au fost de părere că operaţiunea Golful Porcilor din data de 17 aprilie 1961, care a fost iniţiată cu intenţia de a-l îndepărta pe Castro, a fost în mod intenţionat un eşec.
Comunismul în Cuba şi Nicaragua – instaurat cu ajutorul Statelor Unite
Earl E. Smith, fostul ambasador al Statelor Unite în Cuba a declarat: „Castro nu ar fi putut prelua puterea fără ajutorul Statelor Unite. Instituţiile de stat ale Statelor Unite, precum şi presa americană au jucat un rol important în aducerea la putere a lui Castro… Departamentul de Stat a intervenit în mod frecvent pentru a ajuta la căderea lui Batista, făcând posibilă astfel trecerea guvernului cubanez în mâna lui Castro.” (Scrisoare către redacţie, The New York Times, 26 septembrie 1979, p. A 24). Istoricul Jean Boyer a afirmat faptul că banii pentru susţinerea lui Castro nu au venit de la Moscova, ci din Statele Unite. Preşedintele Eisenhower a fost cel care l-a ajutat să pună mâna pe putere. Castro a exploatat ajutorul extern pentru a deveni bogat. El a avut cel puţin 32 de case în Cuba, dintre care 3 în Havana. Pentru paza lui personală şi a bunurilor sale au fost plătiţi 9.700 de bodyguarzi. El a avut cel puţin 14 copii cu diferite femei (Georgie Ann Geyer – Prinţul guerilei: Povestea nespusă a lui Fidel Castro, Boston, 1991). Averea personală a lui Castro era estimată la aproape un bilion de dolari, fiind de patru ori mai bogat decât Regina Elisabeta a II-a.
Statele Unite au oprit totodată orice ajutor acordat aripii de dreapta, preşedintelui Nicaraguei, Anastasio Somoza, direcţionând în secret ajutorul către Frontul Marxist Sandinist, pe care l-au ajutat să preia puterea. Statele Unite au pretins faptul că Anastasio Somoza a instaurat teroarea în Nicaragua şi au cerut totodată eliberarea deţinuţilor politici care nu au fost găsiţi vinovaţi. Casa Albă a început o campanie frenetică de îndepărtare a Preşedintelui Somoza. Atunci când Frontul Sandinist a ajuns la putere s-a descoperit că în închisorile din Nicaragua se aflau doar 59 de deţinuţi comunişti terorişti, care erau consideraţi de către americani drept deţinuţi politici. După preluarea puterii de către sandinişti, la data de 17 iulie 1979 lumii guvernate de către francmasoni nu i-a mai păsat de zecile de mii de prizonieri politici sau de faptul că 150.000 de nicaraguani au părăsit ţara pentru a scăpa de teroarea comunismului. În memoriile sale, Somoza a declarat mai târziu faptul că Nicaragua a fost victima unei conspiraţii internaţionale.
FMI (Fondul Monetar Internaţional) a blocat toate creditele acordate guvernului Somoza. Statele Unite s-au asigurat că celelalte ţări membre ale înţelegerii mutuale asupra proiectului centralei electrice se vor retrage. Piaţa de cafea din Nicaragua a devenit o ţară închisă pentru toată lumea. Exportul de carne către Statele Unite a încetat. Statele Unite au închis apoi şi piaţa de ulei pentru Nicaragua. Sandiniştii au fost siguri atunci că victoria le aparţine (ibid, p. 259). Statele Unite au încetat să mai trimită provizii militare la Managua, în timp ce sume uriaşe de dolari plecau din Nicaragua, împiedicând astfel guvernul să cumpere arme din altă parte. În cele din urmă, Statele Unite au închis şi piaţa de arme pentru Nicaragua. Lipsită de muniţie, armata nicaraguană a devenit incapabilă să mai lupte împotriva comuniştilor.
Imediat, Statele Unite au ajutat cu 75.000 de dolari noul regim marxist, trimiţându-le apoi şi medicamente şi alimente în valoare de trei milioane de dolari. Congresul Statelor Unite a retras 8 milioane de dolari din fondul de ajutorare al statului, trimiţând aceşti bani guvernului comunist din Nicaragua. Aceşti bani fuseseră iniţial destinaţi altor ţări. (Jack Cox, Anastasio Somoza – Nicaragua trădată, Boston, 1980, p. 288). Înainte ca Preşedintele Jimmy Carter să ordone ajutarea Nicaraguei, liderii sandinişti au declarat: „Noi suntem marxişti!” Aparent, Carter a fost de acord cu aceasta.
În Statele Unite era cunoscut faptul că liderii comunişti Tomas Borge şi Moises Hassan erau prieteni apropiaţi ai dictatorului Fidel Castro, iar Borge, ministrul de interne era un criminal notoriu, care a aranjat execuţia lui Bravo, liderului din opoziţie. Humberto Ortega a fost comunist, şi-a făcut studiile la Moscova. După această lovitură de stat, Preşedintele Somoza nu a mai fost binevenit în Statele Unite.”[1]
SURSE
- Juri Lina – “Arhitectii Inselaciunii”.
- Foto: Internet
“Francmasonul de grad inalt, Jacques-Yves Cousteau, a spus intr-un interviu acordat pentru “The UNESCO Courier” (noiembrie 1991, p. 13):
“Pentru a stabiliza populatia mondiala, trebuie sa eliminal 350.000 de oameni pe zi. Este un lucru oribil de spus, dar e la fel de rau sa nu o spunem.”
Intr-un singur an, cifra s-ar ridica la 128 milioane de oameni. Cousteau voia sa spuna ca cei care conduc lumea aveau zece ani pentru a reduce populatia, inainte de a trebui sa ia decizii drastice.”[1]
SURSE
- Juri Lina – “Arhitectii Inselaciunii”, Editura Lux Sublima, pag. 178.
- Foto: azquotes.com