De ce să mă rog?

de Dan Hayes 

Ştiu faptul că rugăciunea este importantă. Toţi oamenii deosebiţi pe care i-am întâlnit confirmă rolul decisiv pe care rugăciunea îl are în viaţa lor. Aşa am înţeles că ar trebui să mă rog, dar…

Încerc să fiu cât se poate de direct. Se pare că motivaţia pentru rugăciune vizează rezultatele acesteia; cu alte cuvinte, ne rugăm doar pentru a primi răspunsuri la anumite cereri. Rugăciunea poate fi formulată ca o listă de cumpărături pentru magazinul din colţul străzii: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri… dă-mi, dă-mi, dă-mi!” Este un gen de rugăciune „consumeristă.” Iar în ce mă priveşte, nu am putut accepta că această atitudine surprinde în vreun fel esenţa rugăciunii.

Prin urmare, am început să studiez cum şi de ce s-a rugat Iisus, şi am descoperit cinci motive pentru rugăciune.

• rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus
• rugăciunea ne ajută să biruim ispita
• rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu
• rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu
• rugăciunea este o armă în războiul spiritual

Rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus

Sunt chemat în primul rând să mă rog deoarece aceasta îmi oferă un mijloc de a zidi relaţia mea de dragoste cu Iisus Hristos. Iar acum urmează un fapt foarte important: esenţa creştinismului nu este dată de reguli, ci de relaţie.

Cu siguranţă şi Hristos stabileşte un standard, un sistem de valori; dar nu suntem creştini în virtutea faptului că acceptăm anumite standarde. Statutul nostru de creştini este dat de faptul că l-am primit prin credinţă pe Hristos, care ne iubeşte, care a murit pentru noi şi locuieşte în noi zi de zi.

Prin urmare, ceea ce am nevoie în primul rând este să zidesc relaţia mea de dragoste cu El. Trebuie să învăţ să Îl las pe El să mă strângă la piept, să îmi poarte de grijă, să mă conştientizeze de nevoile pe care le am (şi de modul în care El le împlineşte). Am nevoie să Îl ascult vorbindu-mi şi într-un mod disperat am nevoie să stau de vorbă cu El.

În Efeseni 3:14-19, apostolul Pavel se roagă pentru cei cărora le scrie: „să puteţi pricepe… care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă…”. Verbul „a cunoaşte” este folosit adesea cu referire la apropierea intimă dintre soţ şi soţie în cadrul relaţiei sexuale. Implicit, Apostolul Pavel se roagă pentru ca noi, la rândul nostru, să experimentăm o astfel de dragoste în comuniunea cu Hristos – nu în sens sexual, ci în sensul unei relaţii intime, adânci, apropiate şi libere. Este atât de profundă această relaţie încât ulterior, apostolul Pavel afirmă că ea „întrece orice cunoştinţă.”

Un cadru în care putem experimenta această realitate este dat de rugăciune. Atunci când „ne smerim şi ne deschidem” înaintea lui Dumnezeu, noi ajungem să fim într-un mod unic în apropierea prezenţei Sale. Rareori ne apropiem mai mult de El decât în rugăciune. Atunci când ne rugăm, putem exprima în rugăciune dorinţa de a trăi această dragoste, de a fi cufundaţi şi scăldaţi în ea, de a învăţa cum să o dăruim mai departe, de a învăţa cum să îi îngăduim să se infiltreze în cele mai uscate crăpături şi fisuri ale vieţii noastre.

Cred că motivul principal pentru darul rugăciunii constă în faptul că, în cadrul unei relaţii autentice cu El, învăţăm să primim, să trăim şi să dăruim dragostea Sa. Rugăciunea este locul unde Dumnezeu poate ajunge la noi (şi noi credem că rugăciunea este menită să ajungă la El!), ne poate vorbi şi ne poate sluji. De aceea, David se roagă în Psalmul 18:1: „Te iubesc, O Doamne, tăria mea”.

Rugăciunea ne ajută să biruim ispita

Rugăciunea este un instrument important în învingerea păcatului şi a ispitei. Probabil nici un episod din viaţa de pe pământ a Domnului Hristos nu vorbeşte mai mult despre rolul rugăciunii decât cel redat în Luca 22:39-41. Luca descrie cadrul în care episodul respectiv se petrece. Este noaptea dinaintea morţii lui Iisus, iar El şi ucenicii Săi au părăsit camera de sus şi au parcurs cărarea întortocheată pe care o ştiau atât de bine, până sus la Muntele Măslinilor, în grădina Gheţimani. Iisus ştie că îi aşteaptă mari ispite – El avea să fie prins, judecat, biciuit, batjocorit şi răstignit, iar ei, ca ucenici ai Săi, aveau să fie ispitiţi să îşi tăgăduiască relaţia cu El.

Conştient de nevoia lor de încurajare, Iisus li se adresează cu următoarele cuvinte: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Ce a vrut să spună? Nimic altceva decât simplul fapt că rugăciunea era antidotul împotriva alunecării spre teama, descurajarea şi groaza pe care aveau să le resimtă în curând. Rugăciunea avea să întărească credinţa lor firavă şi curajul. Cum a ştiut El toate acestea? Pentru că El a purtat propria Sa luptă cu întunecimea. În următoarele ore se întrevedeau insultele, tortura, bătăile, pironirea pe cruce. Dincolo de toate acestea, El avea să poarte păcatele întregii umanităţi, până şi păcatele celor vinovaţi de pruncucidere, ale tiranilor vinovaţi de genocid, ale tuturor Hitler-ilor ce s-au perindat de-a lungul istoriei. Îţi poţi imagina teroarea sufocantă cu care s-a luptat? Suntem naivi dacă ne imaginăm că această trăire nu s-a petrecut în umanitatea lui Iisus; Isus a fost ispitit să renunţe la lucrarea Sa şi să caute o altă cale.

Deci ce a făcut El? Dându-Se pe Sine drept model, a făcut întocmai ceea ce le spusese ucenicilor: S-a rugat pentru a putea birui ispita. Luca ne spune că rugăciunile Lui erau atât de sincere, luptele Sale atât de intens trăite, încât transpiraţia era plină de sânge, prefigurând supliciul care avea să vină a doua zi. El şi-a început rugăciunea prin cuvintele: „Tată dacă este cu putinţă depărtează de la Mine acest pahar…” Sfârşitul rugăciunii arată supunerea Sa faţă de voia Tatălui: „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Rugăciunea fusese calea spre victoria Sa. El s-a întors la ucenici şi i-a găsit… dormind! Le spusese să se roage. În schimb, ei au urmat moto-ul studenţesc: „Când nu ştii ceva, culcă-te!” Iisus îi confruntă, aşa cum erau ei – obosiţi şi lipsiţi de dorinţa de a se trezi – şi le spune din nou: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită” (v. 46).

De remarcat că la început El le-a poruncit să se roage, apoi le-a demonstrat prin exemplu personal pentru ca în final să reitereze acest lucru. Când te confrunţi cu ispita, ROAGĂ-TE! Rugăciunea te va ajuta să ieşi biruitor. Dar în schimb, de multe ori noi ne rugăm după ce am cedat. Cum ar fi dacă am privi rugăciunea ca prima opţiune pe care o avem, prin care Dumnezeu ne poate da curaj şi tărie înaintea ispitelor? Dacă ne-am ruga mai mult, am ceda mai puţin!

Rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu

Ne rugăm pentru că rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu. Uneori îi poţi auzi pe unii creştini făcând următoarea afirmaţie: „Mă rog cu privire la deciziile pe care trebuie să le iau, şi când am pace cu privire la una din opţiuni, atunci mă decid asupra ei.” Cât de departe este această perspectivă de Cuvântul lui Dumnezeu! Cu siguranţă că rugăciunea este vitală în aflarea voii Sale, dar nu pentru că aceasta ne aduce pace. Voi încerca să arăt cât de incorect este acest mod de gândire.

Am întrebat odată un grup de credincioşi: „Câţi dintre voi aţi împărtăşit credinţa voastră, mărturisind unei alte persoane despre Iisus? Ei bine, chiar înainte de a începe să vorbiţi, ceea ce era cu siguranţă voia lui Dumnezeu, câţi dintre voi aţi avut acel sentiment cald şi calm de «pace»? Dacă este cineva, spuneţi-mi! Nimeni? Oare nu aţi fost mai degrabă speriaţi, agitaţi? Probabil vă transpirau palmele. Nu aţi avut nici pe departe un sentiment de pace în acele momente, dar totuşi aţi făcut acest lucru pentru că era voia lui Dumnezeu.” Adevărata voie a lui Dumnezeu produce adesea sentimente de teamă şi nu de linişte şi confort. Atunci, cum mă ajută rugăciunea să aflu voia Sa? În Evanghelia lui Luca găsim un alt exemplu oferit de Iisus. Textul din Luca 6:12-16 ni-L înfăţişează pe Iisus rugându-Se toată noaptea pentru a alege dintre sutele de oameni care Îl urmau, un grup special de ucenici pe care acum noi îi numim apostoli.

Cum L-a ajutat rugăciunea? Iată cum descrie John Wesley rolul pe care l-a avut rugăciunea în acel moment din lucrarea lui Iisus. „Am descoperit”, a spus el, „că scopul principal al rugăciunii în aflarea voii lui Dumnezeu constă în faptul că rugăciunea îmi aduce propria voie într-o stare nepărtinitoare. Odată ce voia mea devine lipsită de prejudecăţi cu privire la acea situaţie, Dumnezeu sugerează minţii mele motive pentru care ar trebui sau nu ar trebui să urmez un anumit drum.”

Scopul principal al rugăciunii este prin urmare să ne facă dorinţele nepărtinitoare! Scopul nu este acela de a ne da un sens sublim al confortului. Prin urmare, ne rugăm lui Dumnezeu pentru a cunoaşte voia Lui cu privire la un lucru, ştiind că noi probabil deja înclinăm spre o anumită direcţie. Mai întâi, Îl implorăm pe El să aducă din nou voinţa noastră la o atitudine de disponibilitate – aceasta înseamnă că vom dori să facem voia Sa. De îndată ce am ajuns în acest punct (ceea ce ar putea lua ceva timp), El ne arată – prin gândurile care ne vin în minte – motivele pentru care o alternativă este mai bună decât alta, făcându-ne astfel conştienţi de voia Sa pentru noi.

Aceasta înseamnă de fapt a intui; dar Iisus a avut probabil o discuţie îndelungată cu Tatăl Său cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici. El a vorbit cu Tatăl toată noaptea despre acest lucru. Probabil că Iisus avea anumite preferinţe cu privire la cine anume să facă parte din acel grup. Probabil deja se gândise la câteva persoane. Se poate ca El să îl fi avut în vedere pe Petru, dar poate nu şi pe Andrei. Cu siguranţă eu nu l-aş fi inclus pe Toma, şi nici pe Simon Zelotul. Cu toate acestea, prin ajutorul Tatălui şi prin atitudinea Sa de mijlocire şi supunere faţă de voia Tatălui, El a înţeles de ce toţi cei trei oameni alături de alţi nouă trebuiau să facă parte din grupul ucenicilor.

Preocuparea noastră pentru a afla voia lui Dumnezeu poate fi similară. Ne rugăm ca voia noastră (nu sentimentele noastre) să se supună voinţei Divine în mod „necondinţionat”. Atunci, textul din 2 Timotei 1:7 prinde viaţă: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” Petrecând timp cu Dumnezeu în rugăciune, El ne va călăuzi spre idei, gânduri, motive, texte din Scriptură, care vor dezvălui voia Sa pentru noi. Aceasta s-ar putea întâmpla la interval de câteva zile, săptămâni sau chiar luni, dar pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu trebuie să stai de vorbă cu El.

Rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu

Este un text biblic care pe mine mă motivează şi mai mult să mă rog; el este parte a uneia dintre cele mai fascinante afirmaţii pe care a făcut-o Iisus şi se găseşte în Ioan 14:12-14. Ar fi bine să deschizi Biblia la pasajul respectiv, pentru a avea un contact direct cu textul.

Este seara ultimei Cine, iar Iuda tocmai plecase pentru a-L trăda pe Iisus. Plecarea lui îi îngăduie lui Hristos să le transmită ucenicilor care rămăseseră alături de El, câteva din cele mai importante învăţături pe care le rostise vreodată pe pământ. În acest context, El vorbeşte despre divinitatea Sa, comuniunea Sa cu Tatăl şi despre lucrarea lui Dumnezeu în lume. Deodată, El face următoarea afirmaţie: „Adevărat, adevărat, … cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.”

Priviţi la această afirmaţie. Gustaţi din savoarea ei. Analizaţi cuvintele ei. „Va face şi el.” Iisus nu a spus: „vor face şi ei.” El a folosit un pronume personal la numărul singular, referindu-se la o singură persoană. „Va face lucrările pe care le fac Eu; ba încă altele şi mai mari” – aceasta este promisiunea pe care El a făcut-o.

Ce lucrări a săvârşit Domnul nostru pe pământ? O, doar câteva: a vindecat leproşi, a vindecat pe cei bolnavi, a proclamat eliberarea celor aflaţi sub robie, a învăţat zeci de mii de oameni, le-a arătat calea spre mântuire, a readus la viaţă oameni care muriseră, a vindecat oameni care fuseseră orbi din naştere. Lucrări mărunte? Fără îndoială că nu! Iar cea mai evidentă trăsătură a afirmaţiei lui Iisus este faptul că singura condiţie necesară pentru a săvârşi aceleaşi lucrări ca şi Hristos este aceea de „a crede” în El. Cum?

Versetele 13 şi 14 sunt în strânsă legătură cu versetul 12. „Şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.” Iar deoarece ştia că ucenicii nu reuşiseră să înţeleagă semnificaţia acelei promisiuni (nici noi nu am fi reuşit), Iisus o repetă: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.”

Rugăciunea este calea prin care se realizează aceste „lucrări mai mari” despre care vorbeşte Hristos! Majoritatea dintre noi nu vom ajunge evanghelişti de renume mondial, deşi câţiva vor fi. Unii vor avea darul vindecării, dar cei mai mulţi din noi nu vor avea acest dar. Majoritatea dintre noi nu vom fi mari predicatori şi învăţători, deşi vor fi şi oameni care se vor distinge în aceste lucrări. Dar fiecare din noi poate îngenunchea şi se poate ruga. Ne putem ruga, cerându-i lui Iisus să atingă masele de oameni pierdute de pe pământ şi să le smulgă din întunericul veşnic la viaţă veşnică. Prin rugăciune, putem fi parte a puterii vindecătoare a lui Hristos răspândită pe întregul pământ, putere care lucrează deopotrivă prin metode medicale şi prin intervenţii miraculoase. Fiecare din noi se poate ruga, cerând lui Iisus să oprească forţa degenerării morale care ameninţă să inunde în întregime profunzimile spiritul uman. Toţi putem realiza aceste lucruri prin rugăciunile noastre!

Astăzi, dacă doresc acest lucru, aş putea folosi 15 minute în folosul oamenilor, îndreptându-i spre Dumnezeu şi spre săvârşirea binelui. Astăzi, aş putea petrece 20 minute atingând credincioşii musulmani din Arabia Saudită, ale căror minţi sunt închise faţă de Evanghelie, sau aş putea ajunge la călugării asceţi budişti din Nepal. Astăzi pot sta împotriva pornografiei şi a violului, împotriva incestului şi a abuzării copiilor în metropolele acestei ţări. Pentru că, atunci când vorbesc cu Dumnezeu în camera mea, la birou, sau la biserică, El este acelaşi Dumnezeu care ajunge până la familii, în Nepal, în Arabia, în Kremlin, în casele oamenilor. Eu particip la lucrarea Sa, nu doar prin eforturile mele şi munca pe care o desfăşor în spaţiul geografic imediat apropiat, ci şi prin rugăciunile mele, prin care sunt părtaş împlinirii lucrărilor Sale din întreaga lume. Nu contează ce fel de daruri, abilităţi sau ce personalitate am; contează în primul rând dacă aloc un anumit timp pentru a comunica cu El prin rugăciune. Aceasta este tot ceea ce contează şi în ce priveşte viaţa ta. Îmi doresc să înţelegem acest adevăr înainte să treacă prea mult timp. Iisus a spus: „va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.” Cu privire la orice lucru care aduce slavă lui Dumnezeu, Iisus spune: „cere-ţi… şi vi se va da”.

Rugăciunea este o armă a războiului spiritual

Rugăciunea este o armă importantă în lupta pe care o presupune războiul spiritual. Efeseni 6:10-20 ne aduce aminte că în ultimă instanţă luptele noastre nu sunt împotriva oamenilor, ci împotriva duhurilor şi împotriva forţelor puterii spirituale. Tabloul care ni se prezintă aici este cel al unui război. Viaţa celui credincios nu este un teren de sport; este un câmp de luptă.

Apostolul Pavel, în calitatea sa de soldat cu experienţă în această bătălie, ne învaţă să ne pregătim în mod adecvat pentru luptă. Pornind de la imaginea unui soldat roman, Pavel vorbeşte despre faptul că trebuie să avem coiful mântuirii, platoşa dreptăţii, să avem mijlocul încins cu adevărul, să fim încălţaţi cu râvna proclamării Evangheliei, având pe lângă acestea scutul credinţei şi sabia Duhului (Cuvântul lui Dumnezeu).

În aceste condiţii, se pare că avem un echipament de luptă complet. Dacă eu aş fi scris paragraful respectiv, aş fi adăugat: „Acum te aşteaptă bătălia: du-te şi luptă!” Dar este interesant faptul că apostolul Pavel nu spune aceasta. De fapt, de abia în versetul optsprezece, Pavel ajunge la „artileria grea” a acestui arsenal al lui Dumnezeu: rugăciunea stăruitoare. Observaţi că el spune: „ …tot felul de rugăciuni şi cereri… cu toată stăruinţa, şi rugăciune”.

De-a lungul a doar două versete, îndemnul la a ne ruga este repetat de cinci ori. Oare care ar fi ideea asupra căreia apostolul Pavel (şi nu doar el, ci şi Dumnezeu) doreşte să ne atragă atenţia? Apostolul îndreaptă atenţia noastră înspre puterea pe care rugăciunea o are în înfrângerea lui Satana şi a tacticilor lui. Un text similar este cel din 2 Corinteni 10:3-4: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.”

Arma rugăciunii slăbeşte rezistenţa întăriturilor lui Satana. Acesta este artileria grea care spulberă zidul de rezistenţă, astfel încât trupele să poată declanşa atacul principal. Prea adesea, Evanghelia înaintează încet deoarece lucrarea pregătitoare a rugăciunii a fost neglijată. Însă atunci când este practicată, rugăciunea „îi împinge înainte” pe soldaţii lui Hristos.

De exemplu, cu doi ani în urmă, la o universitate americană de prestigiu, un administrator cu autoritate, s-a opus lărgirii personalului creştin care activa în campus – această atitudine izvorând din faptul că el însuşi nu credea în Evanghelie. Studenţii creştini din campus au recurs în primul rând la rugăciune. Simţind că nimeni nu are dreptul să-i împiedice pe studenţi să audă despre Hristos, ei s-au rugat lui Dumnezeu ca El fie să schimbe inima acelui om, fie să-l înlocuiască din poziţia pe care o deţinea. Timp de şase luni, aceşti studenţi au continuat să se roage.

La un moment dat, fără nici un motiv „evident”, administratorul respectiv a fost transferat pe o altă poziţie şi a fost numit un suplinitor. Una dintre primele întrebări ridicate de noul administrator a fost aceasta: „Care este motivul pentru care nu lucrează mai mulţi creştini în campus?” Oportunitatea nou creată a făcut posibilă implicarea mai multor creştini în campus şi răspândirea mesajului Evangheliei printre studenţi. Rugăciunea este cheia în lupta pe care o presupune această bătălie spirituală

Rugăciunea

• Scrieri EGWhite

“”Traducerea””Rugăciunii “Tatăl nostru”

„Deci voi, rugaţi-vă aşa:

Tatăl nostru Cel ce eşti în ceruri!

Fie sfinţit Numele Tău;
vie Regatul tău;

facă-se voinţa Ta, precum în cer aşa şi pe pământ;
pâinea noastră pentru existenţa zilnică, dă-ne-o astăzi;
şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri;
şi să nu ne duci în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.” (Matei 6:9-13, SCC).

Rugăciunea: „Tatăl nostru”, este o rugăciune a poporului lui Cristos, Domnul Isus aşa a învăţat pe discipolii Săi să se roage! El le-a spus: „Deci voi, rugaţi-vă aşa”, expresia „voi” se referă la discipolii Săi care formează adunarea Sa!

Prin urmare, rugăciunea aceasta, nu este o rugăciune individuală, că ea este a corpului lui Cristos, fiind rostită la plural:  „Tatăl nostru” nu Tatăl meu, „pâinea noastră” nu pâinea mea; „greşelile noastre” nu greşelile mele; precum şi „să nu ne duci în ispită”, nu să nu mă duce în ispită!

Dar să luăm pe rând fiecare frază: „Tatăl nostru Cel ce eşti în ceruri!”

Cei care Îl poti numi pe Dumnezeu: Tată, sunt creştinii care au înfierea prin Spiritul Sfânt (Romani 8:14-18). Dumnezeu este Tatăl lor, El locuieşte în ceruri!

Un om din lume nu Îl are pe Dumnezeu ca Tată, tatăl lui este diavolul! – Ioan 8:39-44; 1Ioan 3:8-10.

Următoarea frază este: „Fie sfinţit Numele Tău”!

Domnul Isus Cristos când a fost pe pământ, a învăţat pe discipoli o rugăciune model, în care El ne-a învăţat „Fie sfinţit Numele Tău”, aceasta înseamnă că de fiecare dată când folosim Numele: Iehova, noi trebuie să ne asigurăm că Îl sfinţim. Este ca o povară, o răspundere ca să Îl sfinţim şi să nu Îl luăm în deşert (Exod 20:7), adică să nu-l folosim fără respect, fără rost, fără un motiv întemeiat, adică în mod inutil, în joacă.

Biblia ne atenţionează că folosirea Lui trebuie făcută doar în cadrul sfinţeniei (Levitic 19:12; Levitic 20:3; Levitic 22:2,Levitic 22:32; Levitic 24:16; Matei 6:9), într-o atmosferă de teamă şi respect (Deuteronom 28:58; Psalm 99:3; Psalm 111:9; Maleahi 1:14; Maleahi 2:5; Maleahi 3:16; Maleahi 4:2), şi de depărtare faţă de fărădelege (1Timotei 6:1; 2Timotei 2:19).

Noi trebuie să ne temem să folosim Numele în mod uşuratic, sau într-un cadru al păcatului (Psalm 74:18; Proverbe 30:9).

Următoarea frază este: „vie Regatul tău”!

Mulţi cred că se referă doar la Regatul milenar! Nu, „vie Regatul tău”, se referă şi la Regatul manifestat prin lucrarea Spiritului! În Matei 12:28 (SCC), Domnul spune: „Dar, dacă printr-un Spirit al lui Dumnezeu, Eu scot demonii; atunci Regatul lui Dumnezeu a ajuns peste voi.” A ne ruga „vie Regatul tău”, însemnă a cere ca Dumnezeu să-şi extindă în prezent Regatul prin lucrarea Lui, prin lucrătorii Lui! Şi doar după ce lucrarea Lui va fi îndeplinită pe pământ, va veni sfârşitul şi Regatul milenar (Matei 24:14). Doar atunci cererea din rugăciune: „vie Regatul tău”, capătă sensul de venire a regatului Tău condus de Isus ce va domni o mie de ani peste pământ! (Apocalipsa 20:6; 1Corinteni 15:24-28).

Fraza: „facă-se voinţa Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, cererea acesta se va împlini când regatul lumii va deveni al lui Cristos (Apocalipsa 11:15), şi atunci toţi oamenii de pe pământ vor face voinţa lui Dumnezeu! În prezent, doar adunarea Sa face voinţa divină, şi obiectivul ei ar trebui să fie ca în adunare, în lucrarea ei de pe pământ, să se facă voinţa lui Dumnezeu!

Următoarea cerere din rugăciune este: „pâinea noastră pentru existenţa zilnică, dă-ne-o astăzi”, astfel creştinii se roagă pentru existenţa zilnică, pentru astăzi, nu pentru mâine, ei nu se îngrijorează, şi nici nu doresc o viaţă în lux, ci ei se mulţumesc cu pâinea pentru astăzi!

Următoarea cerere din rugăciune este: „şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri”, creştinii mai pot greşi (1Ioan 1:8-10; 1Ioan 2:1), ei cer zilnic iertare. Dar ei ştiu că nu pot fi iertaţi de Tatăl, dacă ei la rândul lor nu iartă pe cei care le-au greşit! Vezi şi: 1Ioan 4:20-21.

Următoarea cerere din rugăciune este: „şi să nu ne duci în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău”. Se ridică întrebările: ne duce Dumnezeu în ispită? Nu se contrazice acest pasaj cu Iacob 1:13, unde se afirmă că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni?

În Iacob 1:13, Dumnezeu inspiră pe fratele Domnului să scrie că nu ispiteşte pe nimeni în sensul că nu El trezeşte ispita în om, ci pofta omului (Iacob 1:14-15). Ispita are două părţi: una ce vine din exterior care ispiteşte, îl tentează pe om, îl atrage, şi una lăuntrică: pofta, în care omul îi place lucrul oferit de ispită. Pentru ca omul să cadă în ispită este nevoie de unirea ambelor părţi, ispita exterioară şi pofta interioară a omului!

În timp ce Iacob scrie din perspectiva ispitei interioare a omului, pe care nu Dumnezeu o trezeşte, Domnul Isus, ne învaţă să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne ducă în situaţii care ne-ar ispiti din exterior.

Chiar dacă nu Dumnezeu personal ne duce în ispită, El se foloseşte de diavolul, de aceea, Domnul şi-a încheiat fraza prin cuvintele: „ci izbăveşte-ne de cel rău.” Putem spune că ispita vine de la Dumnezeu, pentru că diavolul nu poate face nimic fără îngăduinţa Lui.

Încercarea şi ispita sunt sinonime, nu există încercare fără ispită şi ispită fără încercare, de fapt în limba greacă apare acelaţi cuvânt şi pentru ispită şi pentru încercare.

În încercarea lui Iov, care a fost ispitit să blesteme pe Creator de soţia lui, această încercare a venit direct de la Diavolul, însă Dumnezeu este cel ce l-a stârnit pe cel rău, prin faptul că s-a lăudat cu dreptul Iov (Iov cap. 1,2). Astfel autorul încercării lui Iov indirect este Dumnezeu, şi direct: Satan!

Încercarea lui Iov a avut scop, nu suferinţa lui, nu căderea lui, ci biruinţa Lui, înălţarea lui Iov: spiritual, material şi social, ceea ce s-a şi realizat la sfârşitul încercării (citeşte Iov cap. 42).

Dumnezeu îşi încearcă poporul, că El se foloseşte de Diavolul, dar nu instrumentul de care se foloseşte este important, ci important este ca atunci când suntem ispitiţi sau încercaţi, scopul divin are în vedere ca noi să creştem spiritual prin încercare, să învăţăm, să biruim încercarea, căci împreună cu încercarea, Dumnezeu ne dă şi calea de scăpare din ea (1Corinteni 10:13).

Rugăciunea: “să nu ne duci în ispită”, este o cerere pentru ca Dumnezeu să se îndure de noi şi să ne încerce mai puţin decât este planul Lui: perfect, drept şi sfânt (comp. cu Psalm 103:14).

Copii lui Dumnezeu se roagă rugăciunea: „Tatăl nostru”, un obicei al adunării noastre este să închiem părtăşia spirituală rostind toţi împreună:

Tatăl nostru Cel ce eşti în ceruri! Fie sfinţit Numele Tău; vie Regatul tău; facă-se voinţa Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră pentru existenţa zilnică, dă-ne-o astăzi; şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri; şi să nu ne duci în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”

Semnificaţia rugăciunii „Tatăl nostru“…

RUGĂCIUNEA „Tatăl nostru“, făcută de Isus Cristos în timpul Predicii de pe munte, apare în cartea biblică Matei, capitolul 6, versetele de la 9 la 13. Chiar înainte de a o rosti, Isus a spus: „Când vă rugaţi, să nu spuneţi aceleaşi lucruri la nesfârşit, cum fac oamenii naţiunilor, căci ei îşi imaginează că vor fi ascultaţi pentru că folosesc multe cuvinte“. — Matei 6:7.

Înţelegem deci că Isus n-a vrut ca noi să spunem rugăciunea „Tatăl nostru“ ca pe o poezie. Este adevărat că, mai târziu, el a repetat-o pentru a-i învăţa şi pe alţi oameni cum să se roage (Luca 11:2–4). Însă cuvintele acestei rugăciuni, consemnate de Luca în Evanghelia sa, diferă întrucâtva de cele din Evanghelia lui Matei. În plus, rugăciunile rostite mai târziu de Isus şi de discipolii săi nu sunt o repetare cuvânt cu cuvânt a rugăciunii-model.

De ce a fost consemnată în Biblie această rugăciune? Isus ne-a dat un model ca să ne arate ce fel de rugăciuni îi plac lui Dumnezeu. Totodată, ea cuprinde răspunsuri la câteva întrebări fundamentale. Să analizăm deci fiecare parte a ei.

Care este numele lui Dumnezeu?

„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău“ (Matei 6:9).* Cuvintele „Tatăl nostru“, cu care începe rugăciunea-model, ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu. Aşa cum un copil se simte în mod firesc atras de un părinte înţelegător şi iubitor, şi noi ne putem adresa Tatălui nostru ceresc având încredere că el vrea să ne asculte. Regele David a spus într-o cântare de laudă: „Tu, care asculţi rugăciunea, la Tine vor veni toţi oamenii“. — Psalmul 65:2.

Isus ne învaţă să cerem în rugăciunile noastre ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, sau pus deoparte ca sfânt. Dar care este numele lui Dumnezeu? Biblia ne răspunde prin cuvintele: „Tu, al căruĭ nume este Iehova, tu numaĭ Escĭ cel Pré-înalt peste tot pămêntul“ (Psalmul 83:18; Nitzulescu, 1913). Aţi văzut vreodată în Biblie numele Iehova?

De fapt, numele lui Dumnezeu, Iehova, apare de aproape 7 000 de ori în manuscrisele vechi ale Bibliei. Din nefericire, unii traducători ai Bibliei şi-au luat libertatea de a scoate acest nume din traducerile lor. De aceea, ne rugăm la Creatorul nostru să-şi sfinţească numele (Ezechiel 36:23). Un mod de a acţiona în armonie cu această rugăciune este acela de a folosi numele Iehova când ne rugăm.

Patricia a crescut într-o familie catolică şi cunoştea bine rugăciunea „Tatăl nostru“. Cum a reacţionat ea când o Martoră a lui Iehova i-a arătat numele lui Dumnezeu în Biblie? „Nu-mi venea să cred!“, a exclamat Patricia. „De aceea, m-am uitat şi în Biblia mea şi l-am găsit şi acolo. Apoi Martora mi-a arătat ce scrie în Matei 6:9, 10 şi mi-a explicat că acest nume este strâns legat de rugăciunea «Tatăl nostru». Pentru mine a fost ceva extraordinar. De aceea, i-am spus că aş vrea să studiez Biblia cu ea.“

Să se facă voia lui Dumnezeu pe pământ

„Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ“ (Matei 6:10). Cum se va împlini această parte a rugăciunii-model? Majoritatea oamenilor îşi imaginează cerul drept un loc al păcii şi liniştii. Scripturile numesc cerul ‘locuinţa cea sfântă şi plină de slavă’ a lui Iehova (Isaia 63:15). De aceea este potrivit să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se facă „precum în cer aşa şi pe pământ“! Dar se va întâmpla vreodată aceasta?

Daniel, un profet al lui Iehova, a scris: „Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii [sau regate pământeşti], dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna“ (Daniel 2:44). Împărăţia, sau Regatul ceresc al lui Dumnezeu, este un guvern care, în curând, va stabili pacea pe întregul pământ şi va conduce cu dreptate. — 2 Petru 3:13.

Faptul de a ne ruga pentru venirea Regatului lui Dumnezeu şi pentru înfăptuirea voinţei divine pe pământ este o dovadă de credinţă, care nu va duce la dezamăgire. Apostolul creştin Ioan a scris: „Am auzit o voce puternică de la tron zicând: «Iată! Cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi el va locui cu ei, şi ei vor fi popoarele sale. Şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi el va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi. Lucrurile anterioare au trecut»“. Apoi, Ioan a adăugat: „Cel care era aşezat pe tron a zis: «Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt fidele şi adevărate»“. — Revelaţia 21:3–5.

Rugăciunea şi necesităţile noastre fizice

În rugăciunea-model Isus a arătat că trebuie să ne rugăm în primul rând pentru tot ce e legat de numele şi de voinţa divină. Totuşi, în continuarea acestei rugăciuni îi sunt adresate cereri personale lui Iehova.

Prima dintre ele este: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi“ (Matei 6:11). Aceasta nu este o cerere de a dobândi bogaţii. Isus ne-a încurajat să ne rugăm pentru „pâinea noastră pentru ziua aceasta, potrivit necesităţilor zilei“ (Luca 11:3). Aşa cum reiese din rugăciunea „Tatăl nostru“, ne putem ruga având încredere că Dumnezeu ne va da lucrurile de care avem nevoie zilnic, cu condiţia să-l iubim şi să ascultăm de el.

Îngrijorându-ne peste măsură din cauza problemelor economice, am putea ajunge să ne neglijăm necesităţile spirituale şi să nu mai facem ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Dar dacă punem închinarea la Dumnezeu pe primul plan în viaţă, putem fi siguri că cererile referitoare la necesităţile noastre materiale, cum ar fi hrana şi îmbrăcămintea, vor fi ascultate. Isus a spus: „Continuaţi . . . să căutaţi mai întâi regatul şi dreptatea [lui Dumnezeu], şi toate aceste alte lucruri vă vor fi adăugate“ (Matei 6:26–33). Faptul de a căuta dreptatea lui Dumnezeu poate fi o încercare deoarece cu toţii greşim şi avem nevoie de iertare (Romani 5:12). Rugăciunea „Tatăl nostru“ cuprinde şi acest aspect.

Rugăciunea şi iertarea păcatelor

„Ne iartă nouă greşelile [datoriile, NW] noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit [datornicilor noştri, NW]“ (Matei 6:12). În Evanghelia lui Luca, aceste datorii sunt numite ‘păcate’ (Luca 11:4). Ne iartă Iehova Dumnezeu cu adevărat păcatele?

Deşi comisese păcate grave, Regele David din vechiul Israel s-a căit şi s-a rugat plin de încredere: „Căci Tu eşti bun, Doamne, gata să ierţi şi plin de îndurare cu toţi cei care Te cheamă“ (Psalmul 86:5). Ce cuvinte încurajatoare! Tatăl nostru ceresc este ‘gata să le ierte’ păcatele celor ce îl caută în rugăciune plini de căinţă. Aşa cum o datorie poate fi anulată în întregime, la fel Iehova Dumnezeu ne poate ierta complet păcatele.

Însă Isus a menţionat o condiţie: Ca să fim iertaţi de Dumnezeu, trebuie să-i iertăm şi noi pe semenii noştri (Matei 6:14, 15). Deşi n-a fost tratat cu bunăvoinţă de cei trei tovarăşi ai săi, dreptul Iov i-a iertat şi chiar s-a rugat pentru ei (Iov 42:10). Dacă îi iertăm pe cei ce ne greşesc, îi vom plăcea lui Dumnezeu şi vom avea parte de îndurarea sa.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu de a ne asculta cererile ar trebui să ne îndemne să căutăm aprobarea sa, pe care o putem obţine chiar dacă suntem imperfecţi (Matei 26:41). Iehova ne poate ajuta şi în această privinţă, aşa cum reiese din cererea importantă cu care Isus încheie rugăciunea-model.

Ajutor pentru a urma o conduită corectă

„Nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău“ (Matei 6:13). Iehova nu ne părăseşte când apar ispite şi nici nu ne face să păcătuim. În Cuvântul său se spune: „Dumnezeu nu poate fi încercat cu lucruri rele şi el însuşi nu încearcă pe nimeni“ (Iacov 1:13). Cu toate că permite să fim încercaţi, el ne poate elibera din mâinile Marelui Ispititor — „Cel Rău“, cunoscut sub numele de Satan Diavolul.

Apostolul Petru şi-a sfătuit colaboratorii creştini astfel: „Menţineţi-vă lucizi, fiţi vigilenţi. Adversarul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând să devoreze pe cineva“ (1 Petru 5:8). Satan a încercat să-l ispitească chiar şi pe omul perfect Isus Cristos. Ce urmărea Diavolul? Să-l abată pe Isus de la închinarea curată adusă lui Iehova Dumnezeu (Matei 4:1–11). Dacă vreţi să-i slujiţi lui Dumnezeu, Satan va încerca să vă „devoreze“ şi pe voi.

Folosindu-se de lumea aflată sub controlul său, Diavolul ar putea încerca să ne ispitească cu practici pe care Dumnezeu nu le aprobă (1 Ioan 5:19). De aceea, este vital să căutăm în permanenţă ajutorul divin, mai ales când ispita persistă. Şi, dacă ne rugăm lui Iehova aşa cum se spune în Cuvântul său inspirat, Biblia, el ne va scăpa de ispită, ajutându-ne să ne împotrivim Diavolului. Biblia ne spune că ‘Dumnezeu este fidel şi nu va permite să fim ispitiţi peste ceea ce putem îndura’. — 1 Corinteni 10:13.

Credinţa — o condiţie esenţială

Cât de emoţionant este să ştim că Tatăl nostru ceresc se interesează de bunăstarea fiecăruia dintre noi! De aceea ne-a învăţat el prin intermediul Fiului său, Isus Cristos, cum să ne rugăm. Cu siguranţă, aceasta ne motivează să vrem să facem voia lui Iehova Dumnezeu. Dar ce se cere din partea noastră?

Biblia declară: „Fără credinţă este imposibil să-i plăcem [lui Dumnezeu], fiindcă cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există şi că devine răsplătitorul celor care îl caută stăruitor“ (Evrei 11:6). Cum putem dobândi această credinţă? „Credinţa urmează după lucrul auzit“, spune Biblia (Romani 10:17). Martorii lui Iehova sunt bucuroşi să poarte discuţii biblice cu cei ce doresc să-i slujească lui Dumnezeu cu o credinţă sinceră.

Sperăm că analizarea rugăciunii „Tatăl nostru“ v-a ajutat să o înţelegeţi mai bine. Însuşindu-vă şi alte cunoştinţe despre Iehova şi despre recompensele promise de el „celor care îl caută stăruitor“ vă veţi putea întări credinţa. Acceptaţi invitaţia de a învăţa mai multe lucruri despre Dumnezeu şi despre scopurile sale! Astfel vă veţi bucura veşnic de relaţii apropiate cu Tatăl vostru ceresc. — Ioan 17:3.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 5]

„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit; şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău.“ — Matei 6:9–13.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Iehova se îngrijeşte de necesităţile celor ce îl iubesc

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Dumnezeu ne ajută să ne împotrivim Diavolului

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Dacă şi noi, asemenea lui Iov, îi iertăm pe cei care ne greşesc, putem avea parte de îndurarea lui Dumnezeu

Tatăl nostru ceresc iubitor

Textul de memorat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” (1 Ioan 3:1)

Dacă judecăm după numărul de o sută treizeci de menţionări ale acestui apelativ în cuvântările Sale din Evanghelii, putem trage concluzia că Domnul Isus a avut o deosebită bucurie să-L numească „Tată” pe Dumnezeu. În unele ocazii, El a adăugat la acest nume o calitate a lui Dumnezeu care ne apropie de El într-un mod special: „Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6:14), „Tatăl care este viu” (Ioan 6:57), „sfinte Tată” (Ioan 17:11) şi „neprihănitule Tată” (Ioan 17:25).

În mod obişnuit, când rostim numele „tată”, ne gândim la o persoană care ne iubeşte, ne ocroteşte şi ne susţine şi care dă identitate familiei. Întreaga familie poartă numele tatălui şi este unită prin acest nume. De toate aceste lucruri şi de multe altele, putem beneficia atunci când Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Părinte al nostru ceresc.

Marea noastră nevoie este să-L cunoaştem pe Tatăl nostru. Trebuie să ştim însă că această cunoaştere nu are loc doar la nivel intelectual şi teoretic, ci şi la nivel practic, printr-o relaţie apropiată cu El, aşa cum ne îndeamnă Biblia.

Săptămâna aceasta, vom studia învăţăturile Domnului Isus despre Dumnezeu Tatăl şi despre dragostea Sa nemărginită faţă de noi. De asemenea, vom sublinia relaţia strânsă dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine

„Când oamenii răi se unesc, cei buni trebuie să se asocieze, căci altfel vor cădea unul câte unul sacrificaţi cu cruzime într-o luptă vrednică de milă.” – Edmund Burke

Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________

Tatăl nostru din ceruri

Numele de „Tată” nu este întrebuinţat în premieră de Domnul Isus, ci este preluat din Vechiul Testament, unde apare de câteva ori (vezi Isaia 63:16; 64:8; Ieremia 3:4,19; Psalmii 103:13). Totuşi nu acesta era cel mai utilizat titlu al lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ci YHWH (pronunţat probabil Yahweh), care apare de peste 6 800 de ori. Domnul Isus nu a venit însă ca să ne descopere un alt Dumnezeu, diferit de Yahweh, ci ca să ni-L descopere în mod desăvârşit pe acest Dumnezeu, arătând că El este Tatăl nostru ceresc.

De la Domnul Isus am aflat că Tatăl nostru este „în ceruri”. Este important să reţinem acest adevăr pentru a ne raporta corect la El. Pe de o parte, El este un părinte iubitor care are grijă de nevoile copiilor Săi. Pe de altă parte, El este „în ceruri”, unde primeşte închinare din partea a milioane de îngeri, fiindcă El este Suveranul acestui univers, Sfântul şi Atotputernicul Dumnezeu. Ştim că El este Tatăl nostru de care ne putem apropia cu încredere, ca nişte copii, dar, în acelaşi timp, ştim că El este „în ceruri”, lucru care ne vorbeşte despre transcendenţa Sa şi despre faptul că trebuie să ne închinăm Lui cu respect. Dacă subliniem numai unul dintre aceste aspecte, imaginea noastră despre El este distorsionată şi însăşi viaţa noastră este afectată profund.

1. Citeşte Matei 7:9-11. Ce trăsături ale taţilor pământeşti reflectă caracterul Tatălui nostru ceresc?

Nu toţi am avut parte de taţi iubitori, care să ne poarte de grijă. Ba mai mult, unii dintre noi nu ne-am cunoscut taţii niciodată. De aceea, nu toţi suntem câştigaţi de ideea de a ne adresa lui Dumnezeu cu numele de „Tată”. Cu toate acestea, toţi ştim cum ar trebui să fie un părinte bun şi poate că am şi întâlnit bărbaţi care au fost taţi buni şi devotaţi.

Niciun tată nu este desăvârşit, dar, oricâte defecte ar avea, în general, toţi taţii îşi iubesc copiii şi îşi doresc să le ofere tot ce e mai bun. Şi Tatăl nostru ceresc are cu prisosinţă aceste două calităţi.

Ce înseamnă pentru tine faptul că Îl putem numi pe Dumnezeu „Tatăl nostru ceresc”? Ce ar trebui să însemne acest lucru pentru tine?

Făcut cunoscut de Fiul

Când vorbeşte despre Tatăl, apostolul Ioan spune: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (Ioan 1:18). După căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, păcatul ne-a împiedicat să Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Într-o ocazie, Moise şi-a exprimat dorinţa de a-L vedea, dar Domnul i-a răspuns: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exodul 33:20). Deşi acum nu putem să-L vedem faţă în faţă, prioritatea noastră este să-L cunoaştem, întrucât viaţa veşnică este să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat (Ioan 17:3).

2. Ce trăsături ale lui Dumnezeu ar trebui să cunoaştem în mod special? Ieremia 9:23,24. De ce este atât de important să-I cunoaştem adevăratul caracter?

În cadrul marii lupte, Satana şi-a îndreptat atacul în principal împotriva caracterului lui Dumnezeu. El a depus eforturi neobosite pentru a-i convinge pe toţi că Dumnezeu este egoist, aspru şi despotic. Pentru a respinge aceste false învinuiri, Dumnezeu a ales cea mai bună cale posibilă: să vină pe acest pământ şi să ne arate cum este El în realitate. Domnul Isus a venit să ni-L descopere pe Tatăl şi să corecteze imaginea distorsionată pe care ne-am format-o despre El: „Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).

3. Cât de puţin Îl cunoşteau ucenicii pe Tatăl, deşi Isus fusese cu ei mai bine de trei ani! Ce lecţie putem învăţa de aici? Ioan 14:8-10

Când a auzit cererea lui Filip, Domnul Isus a fost surprins şi mâhnit, dar nu i-a dojenit cu asprime, ci, pe un ton blând, cu răbdare şi cu iubire. Reacţia Sa ar putea fi parafrazată astfel: Este posibil ca, după ce aţi umblat alături de Mine, aţi auzit cuvintele Mele, aţi văzut cum am hrănit mulţimile în mod miraculos, cum i-am vindecat pe bolnavi şi i-am readus la viaţă pe cei morţi, să spuneţi că tot nu Mă cunoaşteţi? Este cu putinţă să nu Îl recunoaşteţi pe Tatăl în lucrările pe care le face prin Mine?

Dacă ucenicii nu reuşiseră să-L cunoască pe Tatăl prin Învăţătorul lor, lucrul acesta nu s-a întâmplat din cauză că Domnul Isus L-ar fi reprezentat în mod defectuos, întrucât El a declarat cu convingere că L-a făcut cunoscut pe Tatăl mai bine decât oricine şi orice altceva: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu… Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:7,9).

Dragostea Tatălui nostru ceresc

Domnul Isus a venit pe pământ cu scopul de a sublinia ceea ce Vechiul Testament afirmase deja: că Tatăl ne poartă o dragoste veşnică (Ieremia 31:3; Psalmii 103:13).

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Este impresionant faptul că Dumnezeul Atotputernic, Conducătorul acestui univers imens, acceptă ca noi, nişte sărmani păcătoşi, locuitori ai unei mici planete dintr-una dintre miliardele de galaxii existente, să Îl numim Tată! Numai marea Sa iubire Îl determină să facă acest lucru pentru noi.

4. Care este dovada supremă de dragoste pe care ne-a oferit-o Tatăl? Ioan 3:16,17

Domnul Hristos nu a fost ţintuit pe cruce pentru a stârni compasiune şi dragoste faţă de oameni în inima Tatălui. El nu a urmărit ca, prin jertfa Sa ispăşitoare, să-L convingă pe Tatăl să ne iubească. Dimpotrivă, jertfa a fost semnul că Tatăl ne iubea deja, mai înainte de întemeierea lumii. Ce altă dovadă mai mare decât aceasta ar fi putut să ne dea?

„Tatăl ne iubeşte, dar nu din cauza marii jertfe de ispăşire, ci El a oferit jertfa de ispăşire din cauză că ne iubeşte.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 13

Unii nu sunt convinşi că Tatăl ne iubeşte, deoarece, spun ei, dacă El ne-ar iubi, ce rost ar mai avea ca Domnul Isus să mijlocească înaintea Sa? Dar scopul slujirii Sale ca Mijlocitor nu este acela de a-L îndupleca pe Tatăl să ne iubească. Domnul Isus a combătut această idee greşită când a spus: „Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:27).

5. Citeşte Luca 15:11-24 şi meditează la dragostea tatălui din parabolă pentru fiul său risipitor. Întocmeşte o listă cu dovezile pe care le-a avut fiul cu privire la faptul că tatăl lui îl iubea.

Prin ce ne asemănăm noi cu fiul risipitor? Prin ce se aseamănă experienţa convertirii noastre cu experienţa întoarcerii acestui fiu la tatăl său?

Grija Tatălui nostru ceresc

Când oamenii ne tratează cu indiferenţă şi nepăsare, contează foarte mult să ştim că avem pe cineva căruia îi pasă de noi. Domnul Isus ne-a învăţat că Tatăl nostru ceresc are grijă de noi în orice privinţă şi în orice clipă. Îndurarea şi bunătatea Sa nu sunt schimbătoare, ci statornice şi nepieritoare, indiferent de împrejurări.

6. Citeşte Matei 6:25-34. Ce cuvinte de încurajare găsim aici? Cum ne putem forma obiceiul de a avea încredere că Dumnezeu ne poartă de grijă?

„În experienţa noastră nu există niciun capitol prea întunecat pe care El să nu-l poată citi, nu există niciun lucru prea încurcat pe care El să nu-l poată descâlci. Nicio calamitate nu se poate abate asupra celor mai neînsemnaţi copii ai Săi, nicio nelinişte nu le poate necăji sufletul, nicio bucurie nu îi poate înveseli, nicio rugăciune nu poate ieşi de pe buzele lor fără ca Tatăl nostru ceresc să o observe sau faţă de care să nu arate imediat interes. El «tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile» (Psalmii 147:3). Relaţiile dintre Dumnezeu şi fiecare suflet sunt atât de distincte şi depline, ca şi cum nu ar mai exista pe pământ un alt suflet care să aibă parte de grija şi de vegherea Sa, ca şi cum nu ar mai exista un alt suflet pentru care L-a dăruit pe Fiul Său Preaiubit.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 100

Cuvintele acestea sunt încurajatoare, dar nu putem ignora faptul că suntem loviţi de tragedii şi de necazuri. Chiar şi Domnul Isus a spus: „Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6:34), sugerând că viaţa nu va fi întotdeauna liniştită. Trebuie să trăim cu răul şi cu consecinţele lui dureroase. Ideea este însă că, în ciuda problemelor inevitabile ale vieţii, avem asigurarea iubirii Tatălui nostru care a fost demonstrată în atât de multe feluri şi în mod suprem la cruce. Aşadar, este important să ţinem seama întotdeauna de darurile şi de binecuvântările Tatălui nostru, ca să nu ne descurajăm atunci când suntem loviţi de cel rău.

Cum ai procedat în momentele critice din viaţa ta pentru a rămâne conştient de dragostea lui Dumnezeu faţă de tine? Ce lecţie pe care ţi-ai însuşit-o în ocazia aceea poţi împărtăşi celor care au probleme şi care se îndoiesc de dragostea Sa?

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Domnul Isus i-a învăţat pe oameni că Dumnezeirea este alcătuită din trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Noi nu putem explica raţional acest adevăr, dar îl putem accepta prin credinţă (la fel ca multe alte adevăruri revelate în Scriptură) şi, aidoma apostolului Pavel, ne putem strădui să cunoaştem „taina lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 2:2). Aşadar, noi recunoaştem că nu putem înţelege multe lucruri, dar căutăm ca, prin credinţă, ascultare, rugăciune şi studiu, să Îl cunoaştem pe Dumnezeu din ce în ce mai bine.

7. Cele trei Persoane ale Dumnezeirii au lucrat împreună în momentele-cheie din viaţa Domnului Isus pe pământ. Notează ce rol a îndeplinit fiecare în următoarele ocazii:

La naştere: Luca 1:26-35

La botez: Luca 3:21,22

La răstignire: Evrei 9:14

Spre finalul lucrării Sale pe pământ, Domnul Isus le-a promis ucenicilor întristaţi darul Duhului Sfânt. Aceasta este o altă ocazie în care cele trei Persoane au lucrat împreună. „Şi Eu voi ruga pe Tatăl”, le-a spus Mântuitorul, „şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului” (Ioan 14:16,17; vezi şi versetul 26).

Isus a arătat că între cele trei Persoane ale Divinităţii există o perfectă armonie şi cooperare în vederea împlinirii planului de mântuire. Astfel, după cum Fiul L-a proslăvit pe Tatăl, demonstrând dragostea Sa (Ioan 17:4), tot la fel Duhul Sfânt Îl proslăveşte pe Fiul, dezvăluind harul Său şi iubirea Sa pentru omenire (Ioan 16:14).

Ce alte adevăruri revelate sunt dificil de explicat în mod exclusiv pe cale raţională? Ce mistere din natură sunt deopotrivă de dificil de explicat pe această cale? Ce înţelegem de aici despre limitele gândirii raţionale şi despre nevoia de a accepta aceste taine prin credinţă? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul la aceste întrebări în cadrul grupei.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, capitolul „Un Dumnezeu personal”, p. 263-278.

„Pentru a ne întări încrederea în Dumnezeu, Hristos ne învaţă să ne adresăm Lui cu un nume nou, un nume întreţesut cu legăturile cele mai dragi inimii omeneşti. El ne dă privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul infinit Tatăl nostru. Numele acesta, folosit când ne adresăm Lui şi când vorbim despre El, este semnul iubirii şi al încrederii noastre în El şi este garanţia atenţiei şi a relaţiei Sale cu noi. Atunci când este rostit pentru a cere favoarea şi binecuvântarea Sa, acest nume este ca o melodie pentru urechile Sale. El l-a repetat iar şi iar ca să nu credem că ar fi o încumetare să-L numim aşa. El vrea să ne familiarizăm cu acest apelativ.

Dumnezeu ne socoteşte copiii Săi. El ne-a răscumpărat din lumea nepăsătoare şi ne-a ales să devenim membri ai familiei regale, fii şi fiice ale Împăratului ceresc. El ne invită să ne punem încrederea în El, o încredere mai adâncă şi mai puternică decât cea a unui copil în tatăl lui pământesc. Părinţii îşi iubesc copiii, însă dragostea lui Dumnezeu este mai mare, mai vastă, mai adâncă decât poate fi dragostea omenească. Ea este nemăsurată.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 141, 142

„Tatăl nostru ceresc Şi-a exprimat dragostea pentru fiecare dintre noi în parte, prin crucea de pe Calvar. Tatăl ne iubeşte, El este plin de compasiune şi de îndurare duioasă.” – Ellen G. White, The Signs of the Times, 30 septembrie 1889

Întrebări pentru discuţie

1. Cum ai putea ajuta pe cineva care a avut experienţe nefericite cu tatăl său să Îl iubească pe Tatăl ceresc şi să aibă încredere în El?

2. Noi ştim că Dumnezeu ne iubeşte. Atunci de ce există suferinţă?

3. Recapitulaţi răspunsurile de la întrebarea finală de joi.

4. Gândeşte-te la dimensiunile uriaşe ale universului nostru. Gândeşte-te şi la faptul că Acela care l-a creat este una şi aceeaşi Persoană cu Acela care a murit pentru noi pe cruce. Cum putem cuprinde cu mintea această veste extraordinar de bună? Cum ne putem deprinde să ne bucurăm clipă de clipă de această descoperire extraordinară a dragostei lui Dumnezeu?

Tatal nostru
Talcuire de Olivier Clement

Tatal nostru.
Care esti în Ceruri.
Sfinteascã-se Numele Tãu.
Vie Împãrãtia Ta.
Facã-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pãmânt.
Pâinea noastrã cea de toate zilele, dã-ne-o nouã astãzi.
Si ne iartã nouã greselile noastre, precum si noi iertãm gresitilor nostri.
Si nu ne duce pe noi în ispitã.
Ci ne izbãbeste de cel rãu.

Tatal nostru este rugaciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugaciunea lui Iisus, care constituie însãsi fiinta ei. Cãci trebuie sã întelegem cã toatã bogãtia liturgicã a Bisericii, toatã mostenirea ei asceticã si duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos. Biserica nu ne opreste la ea însãsi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.

Existã în Evanghelie douã versiuni ale rugãciunii “Tatal nostru”, cea de la Luca (11, 2-4) si cea de la Matei (6, 9-13). Varianta dupã Matei, mai lungã si deja liturgicã, a fost adoptatã încã din primele veacuri ale Bisericii.

Primele douã cereri din “Tatal nostru” se regãsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogã si care trebuie sã-i fi fost familiar lui Iisus. Înrãdãcinatã într-o istorie precisã, aceea a Primului Testament, rugãciunea “Tatãl nostru” o deschide, o depãseste, o desãvârseste.

Primul cuvânt al rugãciunii pe care ne-o dã Iisus si pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Sãu, este, într-adevãr, “Tatã”: Pater imon, “Tatã al nostru”.

Sã ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevãrat primul: “Tatã”. Este un cuvânt care sunã ciudat pentru omul zilelor noastre.

Omul de astãzi este orfan. El nu are rãdãcini în afara spatiului si a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimutã si se îndreaptã spre nicãieri.

I s-a spus cã paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdã si “represivã” si chiar este astfel dacã ea nu dã un sens spiritual vietii: atâtia “tati” nu sunt nimic altceva decât niste reproducãtori.

I s-a spus cã “Dumnezeu Tatãl” este dusmanul libertãtii sale, un fel de spion ceresc, un Tatã sadic. Si de ce sã n-o mãrturisim, crestinãtatea istoricã, în Orient ca si în Occident, într-o epocã sau alta, a dovedit, chiar dacã numai trecãtor, aceastã acuzatie.

Prin urmare, multi se îndreaptã astãzi spre spiritualitãtile asiatice care promoveazã un scientism al interioritãtii, unde divinul, impersonal, te face sã te gândesti mai degrabã la o imensã matrice cosmicã. Da, suntem “orfani”. Incestul si homosexualitatea, cele douã indicii ale absentei tatãlui, bântuie societatea noastrã. Moartea tatãlui se înscrie în frica de celãlalt.

De aceea astãzi sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învatã aceastã rugãciune care începe tocmai prin cuvântul “Tatã”.

Acest “tatã” transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de “sânul Tatãlui”, toatã Biblia evocã “adâncurile milei Sale”, rahamim acest Tatã este matricial, El îsi “simte” copiii, asa cum si-i “simte” o mamã cu toatã fiinta sa, cu carnea si cu mãruntaiele sale.

Totusi: Tatã. Rezultatul, asa cum sugereazã aceastã simbolisticã, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili sã mergem spre celãlalt.

Astfel: Tatã. Ce înseamnã acest cuvânt pentru viata noastrã de zi cu zi? Înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani, pierduti, lãsati în voia fortelor si determinãrilor acestei lumi. Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp. Acest univers aparent nelimitat – însã timpul a început cu “big-bang”-ul, iar spatiul este curbat, spune Einstein – acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatãlui.

Nebuloasele si atomii – care sunt tot nebuloase – Îl iubesc impersonal pe Tatãl, prin însãsi existenta lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem sã-I rãspundem în mod constient, sã-I exprimãm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legãtura personalã cu Tatãl, devine mai nobil si mai mãret decât lumea întreagã.

Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatãlui. Momentele aparent efemere ale vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, “ne-au pulsat venele de existentã”, se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatãlui.

Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din strãfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iatã ce trebuie simtit foarte puternic, zi de zi, si o spun mai ales celor tineri: e bine sã trãiesti; a trãi este un har, o slavã, toatã existenta e o binecuvântare.

Cred cã în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credinciosi – cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioarã, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilã “Viatã si destin” – se regãseste acest sentiment de bunãtate si de frumusete profundã a fiintelor si a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârsitã, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunatã la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afectiunea dintre pãrinti si copii, lucru rar în literatura occidentalã contemporanã.

Teologia, spiritualitatea noastrã, stiu bine cã nu se poate întemnita aceastã tainã a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne reveleazã cã acest abis – de care vorbeste si India – este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndrãznim sã îngânãm:”Abba, Tatã” – un cuvânt de o nesfârsitã tandrete copilãreascã, de o încredere plinã de respect, iatã tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne reveleazã faptul cã acest paradox nu existã numai în relatia Tatãlui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însusi este originea fãrã origine si Celãlalt filial si Suflarea de viatã si de iubire care se odihneste în Celãlalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El.

În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, aceastã mare tainã a unitãtii si a diferentei. Si noi, dupã chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.

Numai cã în Dumnezeu, între Originea si al Sãu Celãlalt filial, în Duhul unificator, rãspunsul iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absolutã, în timp ce noi avem nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca sã mergem spre Luminã si în acelasi timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care pãzeste porcii si care ar vrea sã mãnânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim cã Tatãl, nu numai cã ne asteaptã, dar chiar vine în întâmpinarea noastrã.

Lumea nu este o închisoare, ci un “pasaj obscur”, pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O operã pe care o scriem împreunã cu Dumnezeu. Dacã toate sunt binecuvântate de Tatãl, trebuie sã stim la rândul nostru sã-L binecuvântãm în toate lucrurile.

Ar trebui sã încercãm sã regãsim, sã reînnoim si înainte de toate sã interiorizãm toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le dã Biserica si care ne asimileazã binecuvântãrilor, “binefacerilor” divine din primele capitole ale “Facerii“: “Si a vãzut Dumnezeu cã este bine”, tob, care înseamnã “bun si frumos”, Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin “frumos”. Maxim Mãrturisitorul ne învatã sã facem, cu fiecare privire atentã, contemplativã, o experientã treimicã asupra lucrurilor: simplul fapt cã un lucru existã, cã se odihneste în fiintã, ne trimite la Tatãl, “fãcãtor al cerului si al pãmântului, al tuturor celor vãzute si nevãzute…” (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul cã putem sã-l întelegem, sã descoperim în el o structurã uimitor de “inteligentã” ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatãlui, iar aceea cã lucrul e frumos se integreazã în mod dinamic într-o ordine, tinde cãtre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viatã fãcãtoare, despre care Serghei Bulgakov spunea cã e personificarea frumusetii. Sã învãtãm sã descifrãm astfel în lucrurile Paternitãtii lui Dumnezeu, pe Tatãl “Cel cu douã mâini”, pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatãl, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa.

Totusi, experienta treimicã cea mai importantã se înscrie în acel imon care-l urmeazã pe Pater, în al doilea cuvânt al rugãciunii: “Tatã-al nostru”.

Din acest “nostru” as vrea sã retin douã lucruri.

Primul constã în aceea cã trebuie sã învãtãm sã descoperim “taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui”. Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este cã omul îsi arogã o putere absolutã asupra omului. Ideologiile pretind cã pot explica omul, cã-l pot reduce la concepte ca cel de rasã, clasã, etnie, religie, culturã. Iar ideologii, “cei care stiu”, se simt îndreptãtiti, pentru binele umanitãtii, spun ei, sã manipuleze, sã conditioneze, sã întemniteze, sã tortureze si sã ucidã oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stãpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnã “concept” în germanã).

Dimpotrivã, trebuie sã întelegem cã celãlalt, oricare ar fi el, chiar dacã e un vames, o desfrânatã, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu sã traducem), celãlalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatãlui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi.

Nici o altã definitie mai bunã decât cã este de nedefinit. Sã învãtãm sã nu mai blestemãm, sã învãtãm sã nu mai dispretuim: “Nu este altã virtute decât aceea de a nu dispretui”, spunea un Pãrinte al pustiei.

Celãlalt este chip, în întregime chip. Si în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru cã acest chip este si cuvânt, sã încerc sã rãspund, sã devin responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca si în societate, în relatiile noastre cu ceilalti crestini, ca si în viata politicã. Amintiti-vã: sã nu dispretuiti!

Cealaltã problemã pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legatã de prima, este relatia dintre Bisericã si umanitate: “Tatãl nostru”, acest “nostru” înseamnã oare numai Biserica unde suntem toti “mãdulare unii altora”, un singur trup, o singurã fiintã în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbã de foc la Cincizecime? Însã Cuvântul, spune prologul lui Ioan, “este lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul ce vine în lume”. Se poate traduce si astfel: “… care, venind în lume, lumineazã pe toti oamenii”. Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile si din toate timpurile. Înviind, El le-a dãruit tuturor viatã.

Biserica înseamnã toti cei care, mai mult sau mai putin numerosi, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod constient în aceastã luminã si care aduc multumire. Pentru ei si pentru toti ceilalti. Biserica este “preotia împãrãteascã”, “poporul sfânt” menit sã se roage, sã mãrturiseascã, sã lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu stim unde se sfârseste ea, cãci Euharistia este datã “pentru viata lumii”.

Nu e fir de iarbã care sã creascã în afara Bisericii, nu e constelatie sã nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axã a lumii. Nu existã un singur om care sã nu aibã o legãturã de tainã cu Tatãl care Îl creazã, cu Hristos, “omul maxim”, cu Duhul de viatã fãcãtor. Nu existã om fãrã o aspiratie spre bunãtate, o tresãrire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii.

Multi vor zice, în ziua judecãtii, coplesiti de bucurie: “Doamne, când Te-am vãzut flãmând, si Te-am sãturat… strãin si Te-am primit, gol si Te-am îmbrãcat? Când Te-am vãzut bolnav sau în temnitã si am venit la Tine?”

Si vor auzi rãspunzând: “Adevãrat vã spun vouã, cã de câte ori ati fãcut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati fãcut”. Dar oare noi facem astfel?

De aceea, în viata noastrã de zi cu zi, sã nu facem din Bisericã o sectã, un ghetou.

Sã stim sã cãutãm peste tot germenii vietii. Sã stim sã-i primim în gândirea, în iubirea noastrã si sã-i aducem în Rugãciune, în Bisericã.

Care esti în Ceruri

“Cerurile”, aici, aratã caracterul inaccesibil, abisal al Tatãlui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absenta, este asa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu putin înainte: inteligenta îsi mãsoarã propriile limite, auzind în acelasi timp murmurul, tot mai îndepãrtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmeazã momentul când orice activitate mentalã se opreste, omul se reculege si tace, el devine asteptare purã. Trebuie sã existe în viata noastrã de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tãcutã. Pãrintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stãpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfãsurându-se ametitor înaintea lui.

Trebuie sã stii uneori sã te opresti si sã asculti linistea, sã te bucuri de ea, sã te uimesti, sã te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasã, într-o camerã unde ai rãmas singur, într-o bisericã deschisã dintr-un oras mare, la o plimbare în pãdure, poate apãrea la lectura Evangheliei, pe care trebuie sã ne strãduim sã o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ti merge la suflet, care te pãtrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te opresti, într-o asteptare tãcutã, uneori împlinitã.

Dar de ce tocmai Cerul trebuie sã slujeascã drept simbol pentru transcendentã? De bunã seamã pentru cã azurul profund – mai ales în tãrile mediteraneene – este dincolo de puterea noastrã de cuprindere si în acelasi timp pretutindeni prezent, învãluind totul si pãtrunzându-l cu lumina sa.

În limbile arhaice divinitatea este desemnatã printr-un cuvânt care înseamnã “cer sclipitor”.

Trebuie sã stii sã privesti cerul, sã te lasi inundat de el, purificat pânã în strãfundul sufletului. De ce atâtia tineri, care nu merg niciodatã la bisericã, escaladeazã aceste locuri înalte, care sunt muntii, dacã nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mãrile meridionale unde apa si cerul se confundã într-o sferã de plenitudine, de un albastru pur?

“A fost regãsitã. Ce? Eternitatea. Este marea contopitã cu soarele”.

Totusi, revolutia tulburãtoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol si nesfârsit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par sã-si mai gãseascã locul. Cerul însufletit al Psalmilor si al cãrtii lui Iov a devenit absentã întunecatã.

Nesãbuitul de Nietzsche Îl cautã în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pãmântul o ia razna neluat în seamã, unde nu mai existã sus si jos si unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emotia datã de azurul sclipitor riscã sã se transforme într-un divertisment de vacantã. Altundeva trebuie regãsit cerul divin.

Altundeva? În “inimã”, ne spun ascetii. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncã, unde toatã fiinta noastrã se adunã si se deschide într-un abis de luminã: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul.

Una dintre lucrãrile noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obisnuim sã trãim în capul si în simtul nostru, cu inima stinsã. Or, numai ea poarte fi creuzetul unde se metamorfozeazã inteligenta si dorinta, si chiar dacã nu ajungem pânã la abisul de luminã, de acolo pot tâsni scântei si o tresãrire puternicã si dulce ne va aprinde inima.

Trebuie sã regãsim sensul acestei emotii ne-emotionale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibratii linistite, dar care rãscoleste întreaga fiintã, când ochii se umplu de lacrimi de uimire si recunostintã într-o tandrete ontologicã, o liniste împãrtãsitã, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba cãlugãrilor, ci lucrarea smeritã a tuturor, si as adãuga cã este si o problemã de culturã.

În Pavilionul cancerosilor de Soljenitsîn, o tânãrã, responsabilã a unui serviciu dintr-un spital, îsi întreabã seful, pe “bãtrânul doctor”, de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacientii si legatã de ea, siguranta diagnosticului. El îi rãspunde cã a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei si cã dragostea, dacã e acel dar atât de rar de a sti cã un altul existã, poate cu adevãrat sã spargã o “inimã de piatrã” si s-o transforme într-o “inimã de carne”.

Dar, adaugã “bãtrânul doctor”, sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente sã se retragã, sã se închidã în el sã amuteascã pe dinãuntru, sã-si linisteascã inima pânã la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafata cãruia se reflectã luna si stelele. Linistea si pacea fac posibilã venirea Tatãlui “care este în ceruri” si pe oglinda inimii astfel cercetatã se înscrie adevãrul fiintelor si al lucrurilor.

Si este si o chestiune de culturã. Avem nevoie de muzicã, de poeme, de romane, de cântece, de o întreagã artã, chiar si una comunã, care sã ne trezeascã fortele inimii.

Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmeazã granita sinuoasã dintre iubire si moarte, dintre revoltã si slãvire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân si Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ – noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvãluie taina ei, ci dispare în desert, în chip de gazelã. De aici înainte Magmân este hãrãzit rãtãcirii si cãutãrii. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusete, dar nu de o frumusete de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat si poate de comuniune, de acea “frumusete care creazã orice comuniune”, spune Dionisie Areopagitul.

Iar Sfântul Ioan Scãrarul vorbeste de acea “cântare profanã, care duce la bucuria interioarã, la dragostea dumnezeiascã, la lacrimile de sfintenie”. Geniul crestinismului este în mod tainic, “filocalic”, iar “filocalie” înseamnã “iubire de frumos” si frumusetea nu trebuie rezervatã cultului, ascezei, ea trebuie sã strãluceascã si în culturã.

Sfinteascã-se Numele Tãu

Din veac Tatãl se denumeste în Verbul, prin Cuvântul Sãu. Si Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele si pentru a-L sfinti pânã la capãt, cãci Numele este prezenta, “despãrtitã” si în acelasi timp “strãlucitoare” adicã sfântã. “Sfintirea Numelui” nu însemna, în vremea lui Hristos, cinstea si lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vietii, adicã martiriul. Iisus a sfintit Numele pânã la Cruce si Numele L-a sfintit pe El pânã la Înviere. Iisus cel rãstignit este “Unul din Sfânta Treime” rãstignit, spune Liturghia bizantinã. Iisus cel rãstignit este Dumnezeu cel rãstignit.

Acolo, în acea golire totalã de pe cruce se reveleazã Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Si acest Nume este iubire, “Dumnezeu este iubire”, spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alãturã în suferinta, revolta, disperarea si agonia noastrã. “Pãrinte, dacã e cu putintã, fã sã treacã de la Mine paharul acesta”. “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”

Astfel cã, de acum încolo, între suferinta noastrã si neant, între revolta, disperarea, agonia noastrã si între neant, se aseazã Dumnezeu cel întrupat si rãstignit si Acesta, înviind, ne deschide nebãnuite cãi de luminã.

Pentru a “sfinti Numele” noi nu trebuie decât sã ne refugiem la crucea lui Hristos.

Martiriul crestin este o experientã misticã în care un bãrbat sau o femeie, adesea oameni obisnuiti, se încredinteazã lui Hristos, cu o încredere smeritã, exact în momentul celei mai intense suferinte. Si se întâmplã atunci cã îl nãpãdeste bucuria învierii.

Sunt multe feluri de a fi martir: “… fericiti cei prigoniti pentru dreptate… fericiti veti fi când vã vor ocãrî…” Sau, poate banal, boala, decãderea, pierderea celor apropiati, trãdarea, singurãtatea, moartea.

Întâi de toate, trebuie sã combatem suferinta, cu atentie delicatã, atât la aproapele cât si la noi însine.

Occidentul modern a fãcut mult în acest sens si e bine. Cãci suferinta poate fi obscurã, fãrã sens, insuportabilã; de aceea atât de des ea desparte, obsedeazã, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderatã si dacã o trãim în credintã, ea poate sã facã din trup o chilie de mânãstire, sã ne detaseze si sã ne deschidã.

Dar trebuie sã mã rog mai ales ca sã-mi trãiesc suferinta ultimã si sã mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca sã vinã atunci în mine “sfintirea Numelui” si chiar, dacã este voia lui Dumnezeu, ca ea sã strãluceascã în mine, ca si cum as împlini ceea ce lipseste din suferintele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate cã atunci, în acea spaimã si oroare va pãtrunde o luminã si eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”, ci si “Pãrinte, în mâinile Tale îmi încredintez duhul Meu”.

Vorbesc la persoana întâi, nu stiu despre ceilalti, nu existã decât cazuri particulare. Crestinismul nu înseamnã sã stii totul. Poate cã înseamnã sã nu stii nimic, dar sã ai, totusi, încredere. În legãturã cu “sfintirea Numelui”, as vrea sã adaug douã lucruri:

Primul este cã Numele invocã si evocã Prezenta. El nu o stãpâneste, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep sã iubeascã îsi schimbã între ei numele si fiecare se gândeste adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplã, si este infinit mai puternic – cãci cel putin suntem siguri de iubirea Lui – în legãtura noastrã cu Hristos.

Cunoastem mai mult sau mai putin ceea ce se cheamã “Rugãciunea lui Iisus”, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul”, pronuntatã odatã cu respiratia. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: “Kyrie eleison”, “Doamne miluieste”, “Doamne ajutã-mã, spre ajutorul meu ia aminte”, “Cum stii Tu si cum vrei Tu…”, “Slavã Tie, Dumnezeul nostru, slavã Tie” etc.

Putem inventa si altele. În viata de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a “sfinti Numele”, de a sfinti totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternitãtii peste fiinte si lucruri, de a descifra o situatie cu ajutorul Lui. Cãci Dumnezeu ne vorbeste continuu prin fiinte, lucruri, întâlniri… Numele se reveleazã la fel de complex ca si un diamant cu mii de fatete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situatii…

Desigur, nu este vorba, la cei mai multi dintre noi, de invocarea continuã a Numelui, ci mãcar sã facem sã tâsneascã din când în când un strigãt de ajutor, sau de mãrire a lui Dumnezeu. Problema este sã nu uitãm de Dumnezeu. Cãci uitarea este cel mai mare pãcat, spun cei duhovnicesti. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Si atunci, dintr-o datã, trebuie sã ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacã numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Sã strigãm cãtre El, cãtre Dumnezeu cel viu si nu sã amutim în fata zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? “Tu m-ai luat drept tintã” – îl citez pe Iov. “Vei înceta Tu, în sfârsit, sã mã privesti spre a-mi da timp sã-mi înghit saliva?” (iarãsi Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Cãlãuzeste-mã, lumineazã-mã. Nu voia mea, ci voia Ta. Si în bucurie, sau pur si simplu în plãcerea smeritã de a exista: slavã Tie, Doamne, slavã Tie. Atunci ne dãm seama cã avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat… Invocarea Numelui: rugãciunea celor care nu au timp sã se roage.

Celãlalt lucru pe care as vrea sã-l spun în legãturã cu “sfintirea Numelui” este cã nu existã, pentru Iisus, o separare staticã între sacru si profan, nu existã reguli care sã despartã curatul de necurat. Viata noastrã de zi cu zi se miscã între Kiddouch haschem, “sfintirea Numelui” si Hilloul haschem, “profanarea Numelui” si hotarul este într-o continuã miscare, el trece prin inima noastrã, prin gura care grãieste din prisosul inimii, prin privire.

Totul poate fi sfintit, de vreme ce, spune Zaharia, “orice vas va fi închinat Domnului”, iar “cinstea si slava” popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelentã “bun” sau “rãu”; pentru un pedagog, un judecãtor si pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legãturii cu ceilalti.

Si dacã tehnica ne elibereazã si ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante si de stereotipiile intelectuale, este pentru ca sã putem regãsi posibilitatea de a sfinti Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligentei încorporate în masini (lucru imposibil în afara unei revolutii culturale).

Vie Împãrãtia Ta

Dupã Tatãl si Cuvântul prin care acesta se reveleazã, iatã-L si pe Duhul Sfânt. Cãci o variantã foarte veche a Evangheliei dupã Luca înlocuieste “Vie Împãrãtia Ta” prin “vie Duhul Tãu cel Sfânt”.

Sã vinã Duhul tãu cel Sfânt si sã ne împãrtãseascã de Împãrãtia Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tãu, lumina Ta, viata Ta, puterea Ta, bucuria Ta… toate acestea înseamnã un singur lucru.

Împãrãtia, cerul nou si pãmântul nou sunt cerul si pãmântul înnoite în Hristos, pãtrunse de harul Duhului, care este viata curatã, eliberatã de sub stãpânirea mortii. Lumea în Hristos constituie adevãratul “rug aprins”, spune Maxim Mãrturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgurã si cenusã, învelisul opacitãtii si al urii noastre, al oricãrei complicitãti cu puterile haosului, ale întunericului.

“Vie împãrãtia ta” înseamnã sã pregãtim, sã anticipãm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepãrtând zgura si cenusa. Cãci Împãrãtia a cãrei venire o cerem este deja în mod tainic prezentã, fiecare celebrare euharisticã anticipeazã Parusia si existã în viata fiecãruia clipe euharistice, scântei din Parusie.

Nu trebuie sã ne temem de aceste momente, de aceastã plenitudine – “pleroforia” – de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugãciune tãcutã, de rugãciune dincolo de rugãciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere seninã, când lumina celei de-a opta zi tâsneste într-o intuire a adevãrului, a frumusetii, sau într-o adevãratã întâlnire; sã descoperi “oceanul interior al unei priviri” si “pe celãlalt ca pe o minune”, spunea patriarhul Athenagoras, sau ca sã-l citãm tot pe el, sã te alãturi, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, dupã chinurile agoniei, când fata unui mort se însenineazã si când, noteazã Franz Rosenzweig, “individul renuntând la cele din urmã rãmãsite ale individualitãtii sale si întorcându-se la origini, Sinele se trezeste la unicitatea ultimã, la singurãtatea ultimã…”

În toate aceste momente, si se cunosc si multe altele, Împãrãtia ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai pasti, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, si chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pãmântul e sfânt, e o tainã, si stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti.

Sã fim bine întelesi. Existã o apropiere narcisistã, grotesc sau tragic avidã de plãcere, de pofta de a fi. Aici se combinã cele douã patimi de cãpãtâi, lãcomia trupului si mândria cugetului… omul riscã atunci sã se descompunã, cum spunea Kirkegaard, în “mici eternitãti de plãcere”. Din fiinte si lucruri, el nu vede – si aici limbajul este semnificativ – decât ceea ce cade sub incidenta simturilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plãcerea, bucuria de a fi, resimtite cu o anumitã distantare interioarã, cu recunostintã, în respectul pentru fiinte si lucruri si în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepãtimasã, în sensul ascetic al cuvântului “patimã”, adicã neidolatrã. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei… Ritmul respiratiei – “sã respiri, o, nevãzut poem!”, spune Rilke -, mireasma pãmântului dupã furtunã, nesfârsita, isihasta rãsucire si dezrãsucire a valurilor si a nebuloaselor, “cântarea cântãrilor” unei mari si nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei.

Actul creator care genereazã frumusetea si iradiazã viatã si iubire, surâsul unui copil foarte mic, care îsi descoperã existenta în mirosul, privirea si vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos – care se rezumã în iubirea de Dumnezeu si în iubirea pentru aproapele si pentru tine însuti: e atât de greu sã te accepti – si totusi: “iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti” –, poruncile lui Hristos ne apar ca niste cãi ale responsabilitãtii si comuniunii.

Revelatia Împãrãtiei constã cu adevãrat în aceea cã nimic nu este mai presus de persoanã si de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevãr, frumusete, înceteazã de a mai fi niste legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastrã, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzãtoare.

Si dacã nu reusesti sã “pãzesti poruncile”, nu te considera niciodatã pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rusinea si decãderea ta, se aflã Hristos. Întoarce-te cãtre El, lasã-L sã te iubeascã, sã-ti dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjesti la suprafatã, inima e cea care trebuie sã se transforme.

Nici mãcar nu trebuie sã începi prin a încerca sã-L iubesti pe Dumnezeu, ci numai sã întelegi cã El te iubeste. Si dacã iubirii i se rãspunde cu iubire, dacã inima profundã se trezeste, atunci însãsi viata lui Hristos, adicã suflarea Duhului va creste în tine. Va trebui numai, si chiar o vei dori de acum încolo, sã îndepãrtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupã izvorul din strãfundul sufletului tãu.

Va trebui, la un moment dat, sã respiri mai profund decât aerul acestei lumi, “sã respiri Duhul”, cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sã întâlneascã, sã elibereze, sã exprime geamãtul creatiei, asteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune cã e în lãuzie, în facere: cosmogenezã si, de la Întrupare încoace, hristogenezã (de ce n-am relua, în afara unei sistematizãri contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie sã se comporte ca un rege, un preot, un profet…

Facã-se voia Ta, precum în cer, asa si pe pãmânt

Voia lui Dumnezeu nu este o vointã juridicã ci un influx de viatã, ceea ce dã existentã si o înnoieste când aceasta se rãtãceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însãsi, universul întreg sustinut de ideile-vointe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu si umanitate, pentru ca “toti oamenii sã se mântuiascã”, subliniazã întâia Epistolã cãtre Timotei. De aceea trebuie “sã ne rugãm zilnic pentru ca toti sã se mântuiascã”; sã ne rugãm pentru toti cei “care nu stiu, nu vor sau nu pot sã se roage” asa cum le cerea cãlugãrilor sãi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasã si bunã, cum spune Facerea, este cufundatã în orori. Lumina existã, citim în prologul lui Ioan, dar existã si întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Si cum iubirea nu se poate impune fãrã sã se nege pe sine, aceastã atotputernicie – în stare sã creeze fiinte care-o pot refuza – aceastã atotputernicie este si o atotslãbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre luminã. Dumnezeu respectã libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Dar pentru ca ea sã nu fie biruitã de întuneric, El se întrupeazã si coboarã în moarte, în iad, pentru ca sã existe de aici înainte un loc unde vointa omului sã se poatã uni cu vointa divinã. Acest loc e Hristos. În Hristos, vointa umanã s-a alãturat cu durere si bucurie vointei Tatãlui. Întru cel Înviat, stând la dreapta Tatãlui, voia lui Dumnezeu se împlineste pe pãmânt, ca si în cer.

De aceea este de ajuns sã aderãm la Hristos cu toatã fiinta noastrã. “Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastrã si învãtati-vã de la Mine cã sunt blând si smerit cu inima si veti gãsi odihnã sufletelor voastre. Cã jugul Meu e bun si povara Mea este usoarã” (Mt. 11, 28-30). Împãrãtia unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer asa si pe pãmânt “nu este din aceastã lume” si nu în istorie se va realiza ea. Rugãciunea pentru a se face voia lui Dumnezeu ne dã astfel, despre politicã, o nuantã de ironie, de realism si rãbdare, ea laicizeazã exercitiul puterii, relativizeazã ideologiile si entuziasmele istoriei – istoria fortelor colective, în sens marxist. Într-o primã etapã, nu visãm sã transformãm societatea în paradis, ci luptãm, pentru ca ea sã nu devinã un iad, sã-i mentinem echilibrele necesare, cã e vorba de “separarea puterilor” a lui Montesquieu, sau de checks and balance, din conceptia anglo-saxonã – si protestantã – despre Stat. Omul rugãciunii si al sperantei evitã pe cât se poate, atât cinismul conservatorilor, buna gestionare a relelor zise inevitabile (pentru ceilalti!), cât si amãrãciunea revolutionarilor, pe care în mod sigur îi dezamãgesc revolutiile, cele nefãcute, ca si cele prea bine fãcute. El stie cã nu se va sfârsi niciodatã cu prostia si cu ura, dar nu e un motiv sã se resemneze.

În acelasi timp, trebuie sã spunem, odatã cu Serghei Bulgakov, cã “istoria nu este un culoar vid”. Aceastã imensã fortã de viatã, de viatã adevãratã pe care Învierea a adus-o în lume si care se revarsã din potirul euharistic si din rugãciunile sfintilor, nu lucreazã numai în destinele individuale. Societatea si cultura, si ele sunt dimensiuni ale persoanei si ale relatiei interpersonale.

Crestinãtatea a încercat o sfintire a culturii, nu fãrã succes, dar a îngrãdit din ce în ce mai mult libertatea. Astãzi tine de bisericã sã se elibereze de nostalgii, de vointe de putere, pentru a deveni sau a redeveni acel pãmânt tainic de unde se vor ridica pãdurile viitorului. Nu singurã de altfel, ci în colaborare cu toate cercetãrile convergente, cu cele crestine întâi de toate, cu toate asteptãrile si intuitiile culturii contemporane: fie cã e vorba de noile reflectii despre drepturile omului, de acea metanoia abia schitatã a unei filosofii în care ceea ce nu este lucrãturã a neantului se ocupã de relatie si de chip, fie cã e vorba despre deschiderile stiintei sau despre critica economismului.

Odatã cu prãbusirea ideologiilor si cu evolutia nihilismului, vine vremea unui crestinism creator. Gânditori altfel necrestini, ca Gramsci si Foucault, ne-au sugerat cã adevãrata infrastructurã a istoriei este cultura. Iar noi stim bine, cultura, cu conditia sã nu devinã un fals, se hrãneste din spiritual. Ea ca si în tectonica “plãcilor”: e suficient ca plãcile cele mai profunde ale scoartei terestre sã se miste cu câtiva milimetri pentru ca la suprafatã sã aibã loc cutremure. Adevãratele revolutii sunt revolutiile spiritului, spunea Berdiaev.

“Revolutia constiintelor”, spune astãzi episcopul Irineu al Cretei. Gânditorii religiosi, mai ales francezi si rusi din prima jumãtate a secolului, au deschis drumuri, au adus o inspiratie.

În anii care vin va trebui sã aparã initiative si propuneri crestine în chiar interiorul societãtii civile si al culturii. Va fi important cã însisi crestinii, pe cât posibil în grupuri sau sustinuti de comunitãtile bisericesti, sã propunã noi atitudini, sã inventeze noi forme de viatã si de muncã în profesia lor, la scoalã, la tribunal, în spitale, în cartierele urâteniei si ale mizeriei, unde încolteste violenta…

Nu va exista niciodatã, decât poate ca un ideal si ca un catalizator, o “civilizatie a iubirii”. Va exista întotdeauna, în viata colectivã, un fond de impulsuri irationale, pe care trebuie sã stim sã le stãpânim, sã le folosim, sã le controlãm (si aici machiavelicii moderati si lucizi fac mai mult decât naivii mânjiti cu sentimentalisme).

Numai sfintenia este cea care poate vindeca rãul din rãdãcinã. Dar sfintenia trebuie, ca si Evanghelia, sã introducã în societate o tensiune, un ferment sau o ranã care sã constituie însusi locul libertãtii spiritului. Si dacã nu poate exista o “civilizatie a comuniunii” depline si definitive, trebuie sã deschidem neobosit aceea ce se numeste în Franta, pe poduri si sosele, “cãi de micã comunicatie”

Pâinea noastrã cea de toate zilele, dã-ne-o nouã astãzi

Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastrã, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie sã facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin muncã, într-o civilizatie pe cât posibil cinstitã (e un punct asupra cãruia voi reveni). Totusi, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce mã tine în viatã. Or, faptul de a continua sã trãiesc presupune o întrepãtrundere incredibilã de circumstante favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. As fi putut sau ar fi trebuit sã mor de atâtea ori: rãzboi, accident, cancer, insuficientã cardiacã, tentativã de sinucidere – sau mai stiu eu ce? O persoanã sau alta, al cãrei chip, voce sau rugãciune pentru mine reprezintã si ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care as vrea sã-l apãr si sã-l ghidez în viatã, îmi scapã cu desãvârsire.

Nu existã decât douã iesiri: fie spaima, si toate mijloacele de a o evita rãmân fãrã succes, o stim bine. Fie rugãciunea: pâinea noastrã cea pe care ne-o asigurã o întreagã civilizatie – hrana, îmbrãcãmintea, locuinta, securitatea, aceastã pâine pe care ne-o dã acel fragil echilibru biologic sau psihologic, aceastã pâine constând si în atâtea afecte si amprente din care se hrãneste sufletul nostru, recunoastem cã o avem de la Tine: dã-ne-o nouã astãzi. Sau pur si simplu: dã-ne nouã ziua cea de astãzi. Sau dacã vrei sã ne-o iei, ia-ne-o. Dacã este voia Ta, voi muri astãzi, sunt un slujitor nefolositor, elibereazã-mã din acest joc ciudat si strãin, în fond… (Iov 1, 20-21).

Astfel, sã privim fiecare zi ca pe o zi de har. Si mai mult decât atât. Noi cerem astãzi aceastã subzistentã, ca pe <pâinea care=”” vine=””>, adicã pâinea Împãrãtiei. Or, pâinea Împãrãtiei este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai sã primim orice pâine, orice mijloc de subzistentã, ca si cum ar fi Euharistia, adicã împãrtãsirea cu Trupul sãu, cu prezenta Sa. În mistica evreieascã se spune cã prezenta, numitã schekhinah, este exilatã, din cauza orbirii noastre, în taina fiintelor si a lucrurilor.

Sarcina zilnicã a celui credincios este sã descopere si sã scoatã la ivealã scânteile Prezentei, pentru ca ele sã regãseascã focul originar, nu abandonând materia, ci transfigurând-o.

În A douãzeci si cincea orã de Virgil Gheorghiu vedem un tãran român mâncând cu gravitate, atentie si recunostintã, ca si cum s-ar împãrtãsi. Când masa este sãrbãtoare a întâlnirii, aspectul euharistic sporeste. “Dati multumire pentru toate”, spune Pavel (n.tr. euharistie = multumire).

Existã un anumit mod de a ne spãla, de a ne îmbrãca, de a ne hrãni, cu hranã sau cu frumusete, un anumit fel de a-l întâmpina pe celãlalt, un fel euharistic. Si cred cã mai existã un mod euharistic de a ne duce la bun sfârsit treburile zilnice, asa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleasi (în fond, textul rugãciunii Tatãl nostru vorbeste de pâine, nu de vin, iar pâinea contine ideea de necesitate); e nevoie de putinã detasare si pur si simplu sã nu uitãm de Dumnezeu, chiar dacã nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea si, la limitã, incapacitatea noastrã de a dãrui.

Ajutã-ne sã descoperim în fiintele, lucrurile si situatiile actuale, chipul si cuvântul lui Hristos Cel Care vine.

Traditia ortodoxã ne învatã invocarea Sfântului Duh înaintea oricãrei treburi de oarecare importantã, iar la sfârsitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am asteptat-o din partea femeii – desigur, în zadar, cãci si femeia simte nevoia sã fie mângâiatã -, ea este deja cu totul în Împãrãtia lui Dumnezeu si ne ajutã sã trecem si noi pe celãlalt mal, ea este, într-o persoanã creatã, sinteza tuturor formelor de tandrete si frumusete. Faptul de a cere pâine sugereazã ceea ce ar trebui sã fie legãtura noastrã cu pãmântul, cãci pâinea înseamnã pãmântul muncit de om. Omul, sau va distruge pãmântul, sau va face din el o Euharistie.

Pãmântul nu este o divinitate, tehnica a smuls ideea de persoanã din pântecele pãmântului-mamã. Dar nu este nici numai un ansamblu de energii ce pot fi folosite orbeste, la risc; astãzi întelegem bine acest lucru. În ceea ce priveste legãtura omului cu pãmântul, crestinii trebuie sã propunã o altã atitudine, nu aceea a unui economism sau ecologism, oarbe si una si cealaltã, ci pe aceea a unei responsabilitãti iubitoare si, încetul cu încetul, transfiguratoare. “Terra-mamã, sora noastrã”, cum minunat spunea sfântul Francisc de Asissi. Sora noastrã, logodnica noastrã, pe care trebuie s-o întâmpinãm cu un respect nemãrginit, pentru ca ea sã ne dea nu numai pâinea cea de toate zilele, ci pâinea cea plãmãditã cu toatã mireasma Împãrãtiei.

Cererea de pâine, dacã vrem s-o spunem fãrã inconstientã sau ipocrizie, ne impune o altã exigentã: aceea de a împãrti cu celãlalt. Comuniunea euharisticã este o pãrtãsie, este inseparabilã de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gurã de Aur. Socialismul ateu, comunismul persecutor au apãrut si pentru cã lumea crestinã n-a stiut sã împartã; pentru cã a pãstrat “taina altarului”, uitând-o pe aceea a “fratelui”. Drama, se stie, continuã si se agraveazã astãzi la scarã planetarã.

Trebuie sã practicãm aceastã pãrtãsie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sã se transforme în adevãrate comunitãti. Trebuie s-o începem în mediul nostru de viatã, s-o punem în valoare în luãrile noastre de pozitie civice, la scarã nationalã, în respectul si primirea strãinului, a emigrantului, pentru a-l asimila si în acelasi timp pentru a-i pãstra propria-i culturã, dacã aceasta este dorinta lui. Si de asemenea, repet, la scara întregii umanitãti.

Putem sã visãm, sã propunem, sã precizãm o ordine economicã mondialã. Avem nevoie de economisti rigurosi si realisti, dar capabili sã-si punã stiinta în slujba rugãciunii: dã-ne nouã, tuturor oamenilor, pâinea cea de trebuintã, si fã ca ea sã fie si pâine a Împãrãtiei, pâinea bunãvoirii frãtesti si a frumusetii.

Vorbind de viata cotidianã, trebuie sã înmultim cu rãbdare tocmai aceste mici realizãri, atât în societãtile bogate cât si în cele sãrace, ce pot fi puse astfel în dialog. Se cere mai ales sã adoptãm un nou stil de viatã al cãrui exemplu îl putem da noi însine, un stil bazat pe limitarea voluntarã a propriului consum, în folosul împãrtirii cu ceilalti…

Si ne iartã nouã greselile noastre, precum si noi iertãm gresitilor nostri

Iartã-ne nouã greselile, datoriile: Îi datorãm totul lui Dumnezeu. Nu existãm decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide cãile desãvârsirii, care ne readuce la El si ne dã harul Sãu. “Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitãtii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant”, spunea Filaret al Moscovei.

A ne închide în noi însine, a refuza aceastã relatie care ne dã fiinta, înseamnã a ne lãsa pradã distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacã dãm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusã de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceastã legãturã fragilã, dar singura vie, care uneste sãmânta cu pãstaia. Si chiar acolo, poate cã mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, rãstignit, coborât la iad, ne asteaptã pentru a ne ierta datoriile (pãcatele).

Ar trebui sã citãm textele cutremurãtoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos cã vine la noi de bunãvoie, îsi declarã iubirea si implorã iubirea noastrã sã rãspundã la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supãrã din cauza jignirii. Respins, El asteaptã la usã. Ca un adevãrat îndrãgostit, El îndurã ocãrile si moare – pentru a învia si a ne învia, odatã ce L-am primit. “Pentru tot binele pe care ni l-a fãcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iartã toate greselile”.

Si Cabasila, el însusi laic, recomandã acelora ce trãiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Sã ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradã, cã Dumnezeu existã si cã ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartã-mã cã uit atât de adesea, ajutã-mã sã mã accept ca si creaturã a Ta, ca si cel dintâi dintre pãcãtosi, un pãcãtos iertat, un mãdular neînsemnat si dureros al trupului Tãu, al Bisericii Tale. Ajutã-mã sã mã accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea cã Tu singur transgresezi orice limitã…

“Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-mã”, spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viatã, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant – sau mai precis, în iad.

“Iartã-ne nouã greselile”, cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ti devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. “Iartã-ne pãcatele”, numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului.

Dar existã o conditie fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi sã-i iertãm pe cei care ne-au gresit nouã.

Cum sã nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plãti datoria (Matei 18, 23-25) – si mai toti suntem astfel de datornici.

Un om datora împãratului o sumã imensã si nu era în stare s-o plãteascã. Avea deci sã fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împãratul, cuprins de milã, îi iartã datoria. Odatã scãpat, slujitorul îl întâlneste pe tovarãsul lui, care îi datora o sumã modicã. Îl ia de gât cu cruzime si îl aruncã în închisoare. Stãpânul, înstiintat, îl dã pe mâna chinuitorilor, spunându-i: “Slujitor rãu, ti-am iertat datoria, pentru cã m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu sã ai milã de aproapele tãu, asa cum eu am avut de tine” (Matei 18, 32-33).

Trebuie sã întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartã greselile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul sãu, si pentru cã sunt coplesit de recunostintã, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei sã trãiascã în libertatea harului …

Tot timpul asteptãm ceva de la ceilalti. Ei ne datoreazã dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mã dezamãgesc fãrã încetare si nu-si pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãtis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãtii ofensate, mã retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plãtesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.

Din punct de vedere psihologic nu existã scãpare în aceastã lume pecetluitã de moarte. Dar dacã întelegem cã lumea este un mormânt gol, inundat de o luminã venitã din altã parte, dacã întelegem cã Dumnezeu, în Hristos, ne iartã de datoria noastrã fundamentalã, moartea trupeascã si mai ales sufleteascã, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca sã ne putem crede noi însine zei.

Vom întelege cã ceilalti nu ne datoreazã nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu as putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, si celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tarã.

Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, regleazã raporturile exterioare dintre oameni si îi pãzeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodatã uimirea.

Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este “sãracul care îsi iubeste fratii”. Sãrac, pentru cã nici el nu-si apartine, ci se naste fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor … Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relatia lui cu misterul.

Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei “din început în început, prin începuturi fãrã de sfârsit”. Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicalã, pedagogicã sau pur si simplu dornicã sã înteleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fi putin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celãlalt, dureroasã si beneficã, distanta revelatiei.

Trebuie sã stiu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel “punct zero” unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti cã ceilalti existã în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, “despãrtit de toti si unit cu toti”.

Si nu ne duce pe noi în ispitã

Nu Dumnezeu este Cel care ispiteste, “Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni”, spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semiticã dacã spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lãsa sã cãdem în ispitã.

Despre ce “ispitã” este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii – si sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî – care se naste din ceea ce sfântul Maxim Mãrturisitorul numeste “teama ascunsã de moarte”. Atunci avem nevoie de dusmani, pentru a proiecta asupra lor aceastã neliniste fundamentalã. Pe aceasta trebuie s-o demascãm printr-o memorie lucidã a mortii, anamnezã la capãtul cãreia vom gãsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viatã. Transformarea totalã a nelinistii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare mãsurã, sã ne iubim vrãjmasii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Iisus.

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afecteazã toate epocile crestinismului, din moment ce suntem în vremea din urmã, de la Întrupare si Cincizecime încoace: “Ati auzit cã vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum multi antihristi s-au arãtat” (1 Ioan 2, 18). Poate cã acest mister se clarificã în epoca noastrã, care este cu adevãrat o apocalipsã în istorie si care dã la ivealã atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru cã este epoca noastrã: nu mai “apocalipticã” decât multe altele (ne dãm seama de asta studiind crizele trecutului).

Marea apostazie nu este neapãrat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl cautã pe Dumnezeu în felul lor. În fata durerii lumii existã si un ateism al compasiunii, care negresit îsi gãseste locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabã sã te simti vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despãrtit de tainã, incapabil de neliniste si uimire.

Nu numai absenta lui Dumnezeu, ignoranta împãcatã, dar mai ales captarea dorintei de absolut, de niste parodii atroce si seducãtoare: magie, droguri, paroxisme, tortura si erotismul, strâns legate, de altfel, betii totalitare de altãdatã (vorbesc de Europa), transformarea actualã a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei si a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de cãtre falsi fãcãtori de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie.

Mã gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social si spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferã omenirii “semne si minuni”. Mã gândesc si la “ultimul om” al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: <iatã! vi-l=”” arãt=”” pe=”” ultimul=”” om=”” -=”” dragoste?=”” creatie?=”” dorintã?=”” stea?=”” ce=”” mai=”” sunt=”” toate=”” astea?=”” asa=”” întreabã=”” si=”” face=”” cu=”” ochiul.=”” “noi=”” am=”” inventat=”” fericirea,=”” spun=”” ultimii=”” oameni=”” (…)=”” putinã=”” otravã,=”” pentru=”” a-ti=”” asigura=”” vise=”” plãcute.=”” în=”” sfârsit,=”” multã=”” otravã=”” a=”” muri=”” mod=”” plãcut=”” (…).=”” ai=”” micile=”” plãceri=”” de=”” zi=”” noapte:=”” dar=”” îti=”” respecti=”” sãnãtatea.=”” cei=”” din=”” urmã=”” fac=””>Am avut privilegiul sã-l întâlnesc si sã-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov si al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea cã în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii sã nu-si mai punã întrebãri. Si cã s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face sã înteleagã cã omul este întrebare. Îmi spunea si cât se simtea de singur.

Trebuie sã rãmânem oameni ai nelinistii si ai uimirii, nu sã ne amãgim cu idoli si cuvinte, trebuie sã rãmânem oameni care îsi pun întrebãri, chiar si cu pretul unei oarecari nebunii. De ce Bisericile n-au putut sã-i primeascã pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica sã ofere un loc celor care pun întrebãri?

“Nu ne lãsa sã cãdem în ispitã”: în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecati de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

… ci ne izbãveste de cel rãu

Lumea zace într-o mare de rãu. Rãul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sã ne vadã îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunãtatea Sa. Într-adevãr, nu este vorba numai de “lipsa binelui”, cum spun pãrintii, nu numai aceastã “lipsã de a fi”, prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rãu, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltã inteligentã întoarsã spre propria sa luminã…

Adorno a scris cã dupã Auschwitz – voi adãuga dupã Hiroshima si Gulag – n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred cã se poate, cã trebuie sã se scrie poeme, cã se poate si cã trebuie sã se vorbeascã mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus cã Dumnezeu n-a creat rãul si cã nici mãcar nu l-a permis. “Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbrã”, spunea Léon Bloy într-o expresie citatã adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste rãul în plinã fatã, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigãtul lui Iov se înaltã mereu si îsi plânge copiii. Dar rãspunsul lui Iov a fost si rãmâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rãstignit pentru tot rãul din lume, dar care face sã izbucneascã din întuneric o imensã fortã de Înviere. Pastele este schimbare la fatã în adânc. “Izbãveste-ne de cel rãu” înseamnã: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sã biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai cã l-ai vãzut pe “Satan cãzând ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18). Aceastã biruintã este prezentã în adâncul Bisericii. Noi luãm din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împãrtãsim. Si dacã Hristos o pãstreazã tainicã, este pentru cã vrea sã ne asocieze ei. “Izbãveste-ne de cel rãu” e o rugãciune activã, o rugãciune care ne angajeazã.

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruintã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriti de teamã lângã crucea lui Hristos, si care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã si societate, care refac strâns tesãtura vietii, pe care nu înceteazã sã o desire cel numit în Scripturã “Stãpânitorul mortii”.

Fiecare facere de bine curatã, neideologicã, neconstrân-gãtoare, fiecare gest de dreptate si milã, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevãr, topeste zgura care acoperã încã biruinta lui Hristos asupra “celui care dezbinã”. Sã nu uitãm cã, atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã. Sã nu uitãm nici cã cei mai mari oameni duhovnicesti – sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel “nebun pentru Hristos”, de care vorbeste “Misionarul în Siberia” -, cei mai realisti, cei care chiar au vãzut iadul, s-au rugat nu numai: “Izbãveste-ne de cel rãu”, ci si “dacã e cu putintã, izbãveste-l si pe cel rãu de rãu, cãci si el este fãptura Ta…”

Si pe noi, care ne rusinãm cã suntem crestini, sau, dimpotrivã, facem din crestinism, din credinta noastrã, stindardul superioritãtii si al dispretului.

Pe noi care vorbim de “îndumnezeire” si care suntem adesea atât de putin umani, “izbãveste-ne de rãu”.

Pe noi, care vorbim cu atâta usurintã de dragoste si care nu stim nici mãcar sã ne respectãm unii pe altii, “izbãveste-ne de rãu”.

Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împãrtit atât de adesea, atât de putin sigur cã exist si care îndrãznesc sã vorbesc – Biserica e singura mea scuzã – despre Împãrãtie si despre bucuria ei, “izbãveste-mã de rãu”.

“O, Tu, cel ce esti unic, sã nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când mã vei curãti de tot rãul, ca si de tot binele si când îi vei pune pe ai Tãi, pe surâzãtori, sã mã îmbrace în hainã de luminã (O.V. de L. Milosz).

Sfântul Francisc de Sales a prezis cã într-un moment hotãrâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, “scoaterea din lanturi a sfintilor”. Deocamdatã, avem rugãciunea si asteptarea.

Alãturarea în Hristos, Dumnezeu adevãrat si om adevãrat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de cãutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fãrã îndoialã tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iatã acum sâmbãta sfântã, când coborârea la iad devine biruintã asupra iadului, când se pregãteste întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabã întoarcerea universului si a umanitãtii, prin Hristos, la Tatãl, pentru ca El sã poatã sterge în sfârsit “toatã lacrima din ochii nostri” (Ap. 21, 4).

“Ca a Ta este împãrãtia, puterea si slava”, altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, “a Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh” si adaugã ortodocsii “în vecii vecilor. Amin.”

Tatal-nostru-ce-nu-stim-despre-rugaciunea-pe-care-o-stim-pe-de-rost

FALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ