Miliarde de „creştini” se roagă lui satan-Tatăl nostru, pentru că oricine nu e născut din nou, are ca tată pe diavol (Ioan, cap.8/44) Degeaba cerem cai verzi pe pereţi, dacă ne îndoim, dacă nu credem că am şi primit ceea ce-i cerem şi dacă nu căutam mai întâi Împărăţia Lui, ca să punem mai presus foloasele, interesele, planurile Lui, căci numai El ştie perfect, dinainte ce ne trebuie şi chiar ne dă, din belşug; Să ne rugăm prin „filtrul” Iisuss, pentru că despărţit de El nu putem face/vorbi nimic bun… Nu doar cu vorba să participăm la Sfinţirea şi la a face Voia Lui, iubind şi grăbind Venirea Lui! Rugăciunea este o “”armă”” care nu ajunge la urechea Tatălui dacă nu suntem în părtăşie cu Trupul şi cu Sângele gândirii, învăţăturii Lui (Ioan 6/51-58) şi dacă nu ne armonizam şi cu vrăjmaşii noştri, care aşteptă să fie iubiţi, nu judecaţi… „lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul… (Mat. 5/23-26) Deci, dacă ne rugăm Tatălui, trebuie să îi semănăm Lui, prin mijlocitorul Iisuss, pe care trebuie să-l lăsăm să se roage El, prin graiul nostru…” Căci… Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte… (Ps. 127) căci noi am fost răstigniţi la Golgota şi…

 Semnificaţia rugăciunii „Tatăl nostru“…Dialog cu Dumnezeu – “Tatăl nostru care ești în ceruri…”De ce să mă rog?de Dan Hayes …Scrieri EGWhite- Privilegiul rugăciunii*
5bCONTROLUL MENTAL – PROGRAMAREA MONARCH…MKUltra și controlul minții – experimentele CIA…MANIPULARE GENETICĂ-prin ( A Patra Revoluție Industrială: 8 previziuni despre schimbarea lumii)…
33333
O TEMELIE BUNĂ,scris de Zac PoonenFALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ32

 

 uhh33fb

De ce să mă rog?

Ştiu faptul că rugăciunea este importantă. Toţi oamenii deosebiţi pe care i-am întâlnit confirmă rolul decisiv pe care rugăciunea îl are în viaţa lor. Aşa am înţeles că ar trebui să mă rog, dar…

Încerc să fiu cât se poate de direct. Se pare că motivaţia pentru rugăciune vizează rezultatele acesteia; cu alte cuvinte, ne rugăm doar pentru a primi răspunsuri la anumite cereri. Rugăciunea poate fi formulată ca o listă de cumpărături pentru magazinul din colţul străzii: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri… dă-mi, dă-mi, dă-mi!” Este un gen de rugăciune „consumeristă.” Iar în ce mă priveşte, nu am putut accepta că această atitudine surprinde în vreun fel esenţa rugăciunii.

Prin urmare, am început să studiez cum şi de ce s-a rugat Iisus, şi am descoperit cinci motive pentru rugăciune.

  • rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus
  • rugăciunea ne ajută să biruim ispita
  • rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu
  • rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu
  • rugăciunea este o armă în războiul spiritual

Rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus

Sunt chemat în primul rând să mă rog deoarece aceasta îmi oferă un mijloc de a zidi relaţia mea de dragoste cu Iisus Hristos. Iar acum urmează un fapt foarte important: esenţa creştinismului nu este dată de reguli, ci de relaţie.

Cu siguranţă şi Hristos stabileşte un standard, un sistem de valori; dar nu suntem creştini în virtutea faptului că acceptăm anumite standarde. Statutul nostru de creştini este dat de faptul că l-am primit prin credinţă pe Hristos, care ne iubeşte, care a murit pentru noi şi locuieşte în noi zi de zi.

Prin urmare, ceea ce am nevoie în primul rând este să zidesc relaţia mea de dragoste cu El. Trebuie să învăţ să Îl las pe El să mă strângă la piept, să îmi poarte de grijă, să mă conştientizeze de nevoile pe care le am (şi de modul în care El le împlineşte). Am nevoie să Îl ascult vorbindu-mi şi într-un mod disperat am nevoie să stau de vorbă cu El.

În Efeseni 3:14-19, apostolul Pavel se roagă pentru cei cărora le scrie: „să puteţi pricepe… care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă…”. Verbul „a cunoaşte” este folosit adesea cu referire la apropierea intimă dintre soţ şi soţie în cadrul relaţiei sexuale. Implicit, Apostolul Pavel se roagă pentru ca noi, la rândul nostru, să experimentăm o astfel de dragoste în comuniunea cu Hristos – nu în sens sexual, ci în sensul unei relaţii intime, adânci, apropiate şi libere. Este atât de profundă această relaţie încât ulterior, apostolul Pavel afirmă că ea „întrece orice cunoştinţă.”

Un cadru în care putem experimenta această realitate este dat de rugăciune. Atunci când „ne smerim şi ne deschidem” înaintea lui Dumnezeu, noi ajungem să fim într-un mod unic în apropierea prezenţei Sale. Rareori ne apropiem mai mult de El decât în rugăciune. Atunci când ne rugăm, putem exprima în rugăciune dorinţa de a trăi această dragoste, de a fi cufundaţi şi scăldaţi în ea, de a învăţa cum să o dăruim mai departe, de a învăţa cum să îi îngăduim să se infiltreze în cele mai uscate crăpături şi fisuri ale vieţii noastre.

Cred că motivul principal pentru darul rugăciunii constă în faptul că, în cadrul unei relaţii autentice cu El, învăţăm să primim, să trăim şi să dăruim dragostea Sa. Rugăciunea este locul unde Dumnezeu poate ajunge la noi (şi noi credem că rugăciunea este menită să ajungă la El!), ne poate vorbi şi ne poate sluji. De aceea, David se roagă în Psalmul 18:1: „Te iubesc, O Doamne, tăria mea”.

Rugăciunea ne ajută să biruim ispita

Rugăciunea este un instrument important în învingerea păcatului şi a ispitei. Probabil nici un episod din viaţa de pe pământ a Domnului Hristos nu vorbeşte mai mult despre rolul rugăciunii decât cel redat în Luca 22:39-41. Luca descrie cadrul în care episodul respectiv se petrece. Este noaptea dinaintea morţii lui Iisus, iar El şi ucenicii Săi au părăsit camera de sus şi au parcurs cărarea întortocheată pe care o ştiau atât de bine, până sus la Muntele Măslinilor, în grădina Gheţimani. Iisus ştie că îi aşteaptă mari ispite – El avea să fie prins, judecat, biciuit, batjocorit şi răstignit, iar ei, ca ucenici ai Săi, aveau să fie ispitiţi să îşi tăgăduiască relaţia cu El.

Conştient de nevoia lor de încurajare, Iisus li se adresează cu următoarele cuvinte: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Ce a vrut să spună? Nimic altceva decât simplul fapt că rugăciunea era antidotul împotriva alunecării spre teama, descurajarea şi groaza pe care aveau să le resimtă în curând. Rugăciunea avea să întărească credinţa lor firavă şi curajul. Cum a ştiut El toate acestea? Pentru că El a purtat propria Sa luptă cu întunecimea. În următoarele ore se întrevedeau insultele, tortura, bătăile, pironirea pe cruce. Dincolo de toate acestea, El avea să poarte păcatele întregii umanităţi, până şi păcatele celor vinovaţi de pruncucidere, ale tiranilor vinovaţi de genocid, ale tuturor Hitler-ilor ce s-au perindat de-a lungul istoriei. Îţi poţi imagina teroarea sufocantă cu care s-a luptat? Suntem naivi dacă ne imaginăm că această trăire nu s-a petrecut în umanitatea lui Iisus; Isus a fost ispitit să renunţe la lucrarea Sa şi să caute o altă cale.

Deci ce a făcut El? Dându-Se pe Sine drept model, a făcut întocmai ceea ce le spusese ucenicilor: S-a rugat pentru a putea birui ispita. Luca ne spune că rugăciunile Lui erau atât de sincere, luptele Sale atât de intens trăite, încât transpiraţia era plină de sânge, prefigurând supliciul care avea să vină a doua zi. El şi-a început rugăciunea prin cuvintele: „Tată dacă este cu putinţă depărtează de la Mine acest pahar…” Sfârşitul rugăciunii arată supunerea Sa faţă de voia Tatălui: „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Rugăciunea fusese calea spre victoria Sa. El s-a întors la ucenici şi i-a găsit… dormind! Le spusese să se roage. În schimb, ei au urmat moto-ul studenţesc: „Când nu ştii ceva, culcă-te!” Iisus îi confruntă, aşa cum erau ei – obosiţi şi lipsiţi de dorinţa de a se trezi – şi le spune din nou: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită” (v. 46).

De remarcat că la început El le-a poruncit să se roage, apoi le-a demonstrat prin exemplu personal pentru ca în final să reitereze acest lucru. Când te confrunţi cu ispita, ROAGĂ-TE! Rugăciunea te va ajuta să ieşi biruitor. Dar în schimb, de multe ori noi ne rugăm după ce am cedat. Cum ar fi dacă am privi rugăciunea ca prima opţiune pe care o avem, prin care Dumnezeu ne poate da curaj şi tărie înaintea ispitelor? Dacă ne-am ruga mai mult, am ceda mai puţin!

Rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu

Ne rugăm pentru că rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu. Uneori îi poţi auzi pe unii creştini făcând următoarea afirmaţie: „Mă rog cu privire la deciziile pe care trebuie să le iau, şi când am pace cu privire la una din opţiuni, atunci mă decid asupra ei.” Cât de departe este această perspectivă de Cuvântul lui Dumnezeu! Cu siguranţă că rugăciunea este vitală în aflarea voii Sale, dar nu pentru că aceasta ne aduce pace. Voi încerca să arăt cât de incorect este acest mod de gândire.

Am întrebat odată un grup de credincioşi: „Câţi dintre voi aţi împărtăşit credinţa voastră, mărturisind unei alte persoane despre Iisus? Ei bine, chiar înainte de a începe să vorbiţi, ceea ce era cu siguranţă voia lui Dumnezeu, câţi dintre voi aţi avut acel sentiment cald şi calm de «pace»? Dacă este cineva, spuneţi-mi! Nimeni? Oare nu aţi fost mai degrabă speriaţi, agitaţi? Probabil vă transpirau palmele. Nu aţi avut nici pe departe un sentiment de pace în acele momente, dar totuşi aţi făcut acest lucru pentru că era voia lui Dumnezeu.” Adevărata voie a lui Dumnezeu produce adesea sentimente de teamă şi nu de linişte şi confort. Atunci, cum mă ajută rugăciunea să aflu voia Sa? În Evanghelia lui Luca găsim un alt exemplu oferit de Iisus. Textul din Luca 6:12-16 ni-L înfăţişează pe Iisus rugându-Se toată noaptea pentru a alege dintre sutele de oameni care Îl urmau, un grup special de ucenici pe care acum noi îi numim apostoli.

Cum L-a ajutat rugăciunea? Iată cum descrie John Wesley rolul pe care l-a avut rugăciunea în acel moment din lucrarea lui Iisus. „Am descoperit”, a spus el, „că scopul principal al rugăciunii în aflarea voii lui Dumnezeu constă în faptul că rugăciunea îmi aduce propria voie într-o stare nepărtinitoare. Odată ce voia mea devine lipsită de prejudecăţi cu privire la acea situaţie, Dumnezeu sugerează minţii mele motive pentru care ar trebui sau nu ar trebui să urmez un anumit drum.”

Scopul principal al rugăciunii este prin urmare să ne facă dorinţele nepărtinitoare! Scopul nu este acela de a ne da un sens sublim al confortului. Prin urmare, ne rugăm lui Dumnezeu pentru a cunoaşte voia Lui cu privire la un lucru, ştiind că noi probabil deja înclinăm spre o anumită direcţie. Mai întâi, Îl implorăm pe El să aducă din nou voinţa noastră la o atitudine de disponibilitate – aceasta înseamnă că vom dori să facem voia Sa. De îndată ce am ajuns în acest punct (ceea ce ar putea lua ceva timp), El ne arată – prin gândurile care ne vin în minte – motivele pentru care o alternativă este mai bună decât alta, făcându-ne astfel conştienţi de voia Sa pentru noi.

Aceasta înseamnă de fapt a intui; dar Iisus a avut probabil o discuţie îndelungată cu Tatăl Său cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici. El a vorbit cu Tatăl toată noaptea despre acest lucru. Probabil că Iisus avea anumite preferinţe cu privire la cine anume să facă parte din acel grup. Probabil deja se gândise la câteva persoane. Se poate ca El să îl fi avut în vedere pe Petru, dar poate nu şi pe Andrei. Cu siguranţă eu nu l-aş fi inclus pe Toma, şi nici pe Simon Zelotul. Cu toate acestea, prin ajutorul Tatălui şi prin atitudinea Sa de mijlocire şi supunere faţă de voia Tatălui, El a înţeles de ce toţi cei trei oameni alături de alţi nouă trebuiau să facă parte din grupul ucenicilor.

Preocuparea noastră pentru a afla voia lui Dumnezeu poate fi similară. Ne rugăm ca voia noastră (nu sentimentele noastre) să se supună voinţei Divine în mod „necondinţionat”. Atunci, textul din 2 Timotei 1:7 prinde viaţă: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” Petrecând timp cu Dumnezeu în rugăciune, El ne va călăuzi spre idei, gânduri, motive, texte din Scriptură, care vor dezvălui voia Sa pentru noi. Aceasta s-ar putea întâmpla la interval de câteva zile, săptămâni sau chiar luni, dar pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu trebuie să stai de vorbă cu El.

Rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu

Este un text biblic care pe mine mă motivează şi mai mult să mă rog; el este parte a uneia dintre cele mai fascinante afirmaţii pe care a făcut-o Iisus şi se găseşte în Ioan 14:12-14. Ar fi bine să deschizi Biblia la pasajul respectiv, pentru a avea un contact direct cu textul.

Este seara ultimei Cine, iar Iuda tocmai plecase pentru a-L trăda pe Iisus. Plecarea lui îi îngăduie lui Hristos să le transmită ucenicilor care rămăseseră alături de El, câteva din cele mai importante învăţături pe care le rostise vreodată pe pământ. În acest context, El vorbeşte despre divinitatea Sa, comuniunea Sa cu Tatăl şi despre lucrarea lui Dumnezeu în lume. Deodată, El face următoarea afirmaţie: „Adevărat, adevărat, … cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.”

Priviţi la această afirmaţie. Gustaţi din savoarea ei. Analizaţi cuvintele ei. „Va face şi el.” Iisus nu a spus: „vor face şi ei.” El a folosit un pronume personal la numărul singular, referindu-se la o singură persoană. „Va face lucrările pe care le fac Eu; ba încă altele şi mai mari” – aceasta este promisiunea pe care El a făcut-o.

Ce lucrări a săvârşit Domnul nostru pe pământ? O, doar câteva: a vindecat leproşi, a vindecat pe cei bolnavi, a proclamat eliberarea celor aflaţi sub robie, a învăţat zeci de mii de oameni, le-a arătat calea spre mântuire, a readus la viaţă oameni care muriseră, a vindecat oameni care fuseseră orbi din naştere. Lucrări mărunte? Fără îndoială că nu! Iar cea mai evidentă trăsătură a afirmaţiei lui Iisus este faptul că singura condiţie necesară pentru a săvârşi aceleaşi lucrări ca şi Hristos este aceea de „a crede” în El. Cum?

Versetele 13 şi 14 sunt în strânsă legătură cu versetul 12. „Şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.” Iar deoarece ştia că ucenicii nu reuşiseră să înţeleagă semnificaţia acelei promisiuni (nici noi nu am fi reuşit), Iisus o repetă: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.”

Rugăciunea este calea prin care se realizează aceste „lucrări mai mari” despre care vorbeşte Hristos! Majoritatea dintre noi nu vom ajunge evanghelişti de renume mondial, deşi câţiva vor fi. Unii vor avea darul vindecării, dar cei mai mulţi din noi nu vor avea acest dar. Majoritatea dintre noi nu vom fi mari predicatori şi învăţători, deşi vor fi şi oameni care se vor distinge în aceste lucrări. Dar fiecare din noi poate îngenunchea şi se poate ruga. Ne putem ruga, cerându-i lui Iisus să atingă masele de oameni pierdute de pe pământ şi să le smulgă din întunericul veşnic la viaţă veşnică. Prin rugăciune, putem fi parte a puterii vindecătoare a lui Hristos răspândită pe întregul pământ, putere care lucrează deopotrivă prin metode medicale şi prin intervenţii miraculoase. Fiecare din noi se poate ruga, cerând lui Iisus să oprească forţa degenerării morale care ameninţă să inunde în întregime profunzimile spiritul uman. Toţi putem realiza aceste lucruri prin rugăciunile noastre!

Astăzi, dacă doresc acest lucru, aş putea folosi 15 minute în folosul oamenilor, îndreptându-i spre Dumnezeu şi spre săvârşirea binelui. Astăzi, aş putea petrece 20 minute atingând credincioşii musulmani din Arabia Saudită, ale căror minţi sunt închise faţă de Evanghelie, sau aş putea ajunge la călugării asceţi budişti din Nepal. Astăzi pot sta împotriva pornografiei şi a violului, împotriva incestului şi a abuzării copiilor în metropolele acestei ţări. Pentru că, atunci când vorbesc cu Dumnezeu în camera mea, la birou, sau la biserică, El este acelaşi Dumnezeu care ajunge până la familii, în Nepal, în Arabia, în Kremlin, în casele oamenilor. Eu particip la lucrarea Sa, nu doar prin eforturile mele şi munca pe care o desfăşor în spaţiul geografic imediat apropiat, ci şi prin rugăciunile mele, prin care sunt părtaş împlinirii lucrărilor Sale din întreaga lume. Nu contează ce fel de daruri, abilităţi sau ce personalitate am; contează în primul rând dacă aloc un anumit timp pentru a comunica cu El prin rugăciune. Aceasta este tot ceea ce contează şi în ce priveşte viaţa ta. Îmi doresc să înţelegem acest adevăr înainte să treacă prea mult timp. Iisus a spus: „va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.” Cu privire la orice lucru care aduce slavă lui Dumnezeu, Iisus spune: „cere-ţi… şi vi se va da”.

Rugăciunea este o armă a războiului spiritual

Rugăciunea este o armă importantă în lupta pe care o presupune războiul spiritual. Efeseni 6:10-20 ne aduce aminte că în ultimă instanţă luptele noastre nu sunt împotriva oamenilor, ci împotriva duhurilor şi împotriva forţelor puterii spirituale. Tabloul care ni se prezintă aici este cel al unui război. Viaţa celui credincios nu este un teren de sport; este un câmp de luptă.

Apostolul Pavel, în calitatea sa de soldat cu experienţă în această bătălie, ne învaţă să ne pregătim în mod adecvat pentru luptă. Pornind de la imaginea unui soldat roman, Pavel vorbeşte despre faptul că trebuie să avem coiful mântuirii, platoşa dreptăţii, să avem mijlocul încins cu adevărul, să fim încălţaţi cu râvna proclamării Evangheliei, având pe lângă acestea scutul credinţei şi sabia Duhului (Cuvântul lui Dumnezeu).

În aceste condiţii, se pare că avem un echipament de luptă complet. Dacă eu aş fi scris paragraful respectiv, aş fi adăugat: „Acum te aşteaptă bătălia: du-te şi luptă!” Dar este interesant faptul că apostolul Pavel nu spune aceasta. De fapt, de abia în versetul optsprezece, Pavel ajunge la „artileria grea” a acestui arsenal al lui Dumnezeu: rugăciunea stăruitoare. Observaţi că el spune: „ …tot felul de rugăciuni şi cereri… cu toată stăruinţa, şi rugăciune”.

De-a lungul a doar două versete, îndemnul la a ne ruga este repetat de cinci ori. Oare care ar fi ideea asupra căreia apostolul Pavel (şi nu doar el, ci şi Dumnezeu) doreşte să ne atragă atenţia? Apostolul îndreaptă atenţia noastră înspre puterea pe care rugăciunea o are în înfrângerea lui Satana şi a tacticilor lui. Un text similar este cel din 2 Corinteni 10:3-4: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.”

Arma rugăciunii slăbeşte rezistenţa întăriturilor lui Satana. Acesta este artileria grea care spulberă zidul de rezistenţă, astfel încât trupele să poată declanşa atacul principal. Prea adesea, Evanghelia înaintează încet deoarece lucrarea pregătitoare a rugăciunii a fost neglijată. Însă atunci când este practicată, rugăciunea „îi împinge înainte” pe soldaţii lui Hristos.

De exemplu, cu doi ani în urmă, la o universitate americană de prestigiu, un administrator cu autoritate, s-a opus lărgirii personalului creştin care activa în campus – această atitudine izvorând din faptul că el însuşi nu credea în Evanghelie. Studenţii creştini din campus au recurs în primul rând la rugăciune. Simţind că nimeni nu are dreptul să-i împiedice pe studenţi să audă despre Hristos, ei s-au rugat lui Dumnezeu ca El fie să schimbe inima acelui om, fie să-l înlocuiască din poziţia pe care o deţinea. Timp de şase luni, aceşti studenţi au continuat să se roage.

La un moment dat, fără nici un motiv „evident”, administratorul respectiv a fost transferat pe o altă poziţie şi a fost numit un suplinitor. Una dintre primele întrebări ridicate de noul administrator a fost aceasta: „Care este motivul pentru care nu lucrează mai mulţi creştini în campus?” Oportunitatea nou creată a făcut posibilă implicarea mai multor creştini în campus şi răspândirea mesajului Evangheliei printre studenţi. Rugăciunea este cheia în lupta pe care o presupune această bătălie spirituală

Rugăciunea

Capitolul 29 — Privilegiul rugăciunii*

Dumnezeu ne vorbește prin natură și revelație, prin providența Sa și prin influența Duhului Său Sfânt. Dar aceste mijloace prin care Se descoperă Dumnezeu nu ne sunt suficiente dacă nu ne deschidem inima față de El. Pentru a avea viață spirituală și putere morală, trebuie să avem o legătură continuă și personală cu Tatăl nostru ceresc. Inima noastră poate fi atrasă spre El; putem să medităm la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale, dar toate acestea nu înseamnă, în adevăratul sens, a avea comuniune cu Dumnezeu. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, trebuie să avem ceva să-I spunem cu privire la viața noastră de fiecare zi. Rg 280.1

Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi necesar să-I vorbim despre noi, ci pentru a ajunge noi în stare să îl primim. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalță pe noi la El. Rg 280.2

Când a fost pe pământ, Domnul Isus i-a învățat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să-și prezinte nevoile zilnice înaintea lui Dumnezeu și să așeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care le-a dat-o, că rugăciunile lor vor fi ascultate, este valabilă și pentru noi. Rg 280.3

Domnul Însuși S-a rugat des atunci când a trăit printre oameni. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile și slăbiciunea noastră și, astfel, a devenit un rugător zelos, care căuta să primească de la Tatăl Său rezerve noi de putere, pentru a-și împlini datoria și pentru a rezista încercărilor. El este exemplul nostru în toate lucrurile. In ce privește neputințele noastre, El este un Frate “care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi”. Totuși, având în vedere că El era fără păcat, natura Lui se îndepărta cu repulsie de la săvârșirea răului. El a îndurat toate luptele și frământările omului care trăiește într-o lume a păcatului. Din cauza naturii Lui omenești, rugăciunea a fost pentru Domnul o necesitate și un privilegiu. El a găsit mângâiere și bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simțit nevoia de a Se ruga, cu atât mai mult noi, ca ființe muritoare și slabe, ar trebui să simțim nevoia de a ne ruga zelos și consecvent! Rg 280.4

Tatăl nostru ceresc așteaptă să-și reverse asupra noastră plinătatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea cu îndestulare din fântâna Iubirii Nemărginite. Este de mirare că ne rugăm așa de puțin! Cu toate că Dumnezeu este binevoitor și gata să asculte rugăciunea sinceră a celui mai umil dintre copiii Săi, din partea noastră se manifestă o mare reținere și lipsă de interes pentru a-I face cunoscute nevoile noastre. Ce ar putea gândi îngerii cerului despre ființele omenești sărmane, neajutorate și supuse ispitei, care, în ciuda faptului că inima Iubirii Infinite se pleacă spre ele, gata să le dea mai mult decât cer sau gândesc, totuși se roagă așa de puțin și au atât de puțină credință? Îngerii se închină înaintea iui Dumnezeu cu plăcere și simt plăcere să stea aproape de El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu cea mai mare bucurie a lor; totuși fiii acestui pământ, care au așa de multă nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, par a fi mulțumiți să umble în afara luminii Duhului Său și fără însoțirea prezenței Sale. Rg 281.1

Întunericul celui rău îi învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea. Șoaptele ispititoare ale vrăjmașului îi amăgesc la păcat și, toate acestea, pentru că ei nu folosesc privilegiile pe care li le-a dat Dumnezeu prin comuniunea divină a rugăciunii. De ce oare copiii lui Dumnezeu sunt așa reticenți și lipsiți de dispoziția de a se ruga, știind că rugăciunea este cheia cu care mâna credinței deschide tezaurul cerului, unde se află depozitate resursele inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciune continuă și fără veghere atentă, suntem în pericolul de a deveni din ce în ce mai nepăsători și de a ne abate de la calea cea dreaptă. Vrăjmașul mântuirii se străduiește fără încetare să ne blocheze calea spre tronul milei, ca să nu putem obține, prin rugăciuni stăruitoare și credință, harul și puterea de a rezista ispitei. Rg 281.2

Noi ne putem aștepta ca Dumnezeu să asculte și să răspundă rugăciunilor noastre, dar există anumite condiții. Prima dintre aceste condiții este să simțim nevoia după ajutorul Său. El a făgăduit: “voi turna ape peste pământul însetat și râuri, peste pământul uscat”. (Isaia 44, 3.) Cei care flămânzesc și însetează după neprihănire, care doresc fierbinte împăcarea cu Dumnezeu, pot fi siguri că vor fi săturați. Pentru ca binecuvântarea lui Dumnezeu să poată fi primită, inima trebuie să fie deschisă influenței Duhului Sfânt. Rg 282.1

Marea noastră nevoie de ajutor constituie prin ea însăși un argument și pledează în modul cel mai elocvent în favoarea noastră. Totuși, ca să facă toate aceste lucruri pentru noi, Dumnezeu trebuie să fie căutat și rugat. El spune: “Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi”. Și “El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Matei 7, 7Romani 8, 32.) Rg 282.2

Dacă iubim nelegiuirea din inima noastră, dacă ne atașăm de vreun păcat cunoscut, Dumnezeu nu ne va asculta, dar rugăciunea inimii căite și zdrobite va fi ascultată întotdeauna. Când ne-am corectat toate greșelile cunoscute, putem avea încredere că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre. Propriile merite nu ne vor recomanda niciodată bunăvoinței lui Dumnezeu. Numai meritele lui Hristos ne vor mântui și numai sângele Său ne va curați. Totuși noi avem de făcut o lucrare, și anume aceea de a împlini condițiile cerute pentru a fi acceptați de Dumnezeu. Rg 282.3

Un alt element al rugăciunii cu succes este credința. “Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută”. (Evrei 11, 6.) Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: “Orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea” (Marcu 11, 24.) Îl credem noi oare pe Dumnezeu pe cuvânt? Rg 282.4

Făgăduința aceasta este cuprinzătoare și nelimitată și Cel care a dat-o este credincios în împlinirea ei. Dacă nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuși să credem că Dumnezeu aude și că va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem atât de supuși greșelii și avem o înțelegere atât de limitată, încât uneori cerem lucruri care nu ar fi o binecuvântare pentru noi. Totuși, pentru că ne iubește, Tatăl nostru ceresc răspunde rugăciunilor noastre, dându-ne lucrurile care sunt cu adevărat spre binele nostru și pe care noi înșine am dori să le avem, dacă, iluminați fiind de Duhul lui Dumnezeu, le-am putea vedea așa cum sunt ele în realitate. Când ni se pare că rugăciunile noastre nu primesc un răspuns, trebuie să rămânem încrezători în făgăduințele sfinte, căci timpul răspunsului va veni în mod sigur și vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Totuși a pretinde ca rugăciunea să fie întotdeauna împlinită exact în felul dorit de noi constituie o încumetare, o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înțelept ca să poată greși și prea bun ca să rețină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu te teme să te încrezi în El, chiar dacă nu vezi imediat un răspuns la rugăciunile tale. Ai încredere în făgăduința Lui sigură: “Cereți și vi se va da”. Rg 282.5

Dacă ne lăsăm călăuziți de îndoielile și de temerile noastre, sau dacă nu suntem dispuși să credem până când nu reușim să găsim răspuns la orice problemă pe care nu o înțelegem cu claritate, dificultățile noastre vor ajunge să fie tot mai multe și mai complicate. Dar, dacă venim la Dumnezeu, simțindu-ne dependenți și neajutorați, așa cum într-adevăr suntem, și dacă îi facem cunoscute nevoile noastre, cu umilință și cu încredere, Cel a cărui cunoștință este fără margini, care vede toată creațiunea Sa și conduce totul prin voința și Cuvântul Său, poate să asculte și va asculta strigătele noastre și va face ca lumina să strălucească în inima noastră. Prin rugăciune sinceră, noi suntem aduși în legătură cu inima Celui Atotputernic. Poate că nu vom avea, în momentul acela, dovada clară că fața Mântuitorului nostru este plecată asupra noastră cu o expresie de milă și dragoste, și totuși este așa. Poate că nu simțim atingerea Sa vizibilă, dar mâna Sa este îndreptată spre noi cu iubire, milă și înțelegere. Rg 283.1

Când venim să cerem mila și binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să avem un spirit iubitor și iertător. Oare cum ne putem ruga: “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” și totuși să nutrim un spirit neiertător? (Matei 6, 12.) Dacă ne așteptăm ca rugăciunile noastre să fie ascultate, trebuie să-i iertăm pe alții, în același fel și în aceeași măsură în care sperăm să fim iertați noi. Rg 283.2

O altă condiție a ascultării rugăciunii este perseverența. Dacă dorim să creștem în credința și experiența creștină, trebuie să ne rugăm neîncetat. Să fim “stăruitori în rugăciune”, să “stăruim în rugăciune, veghind în ea cu mulțumiri”. (Romani 12, 12Coloseni 4, 2.) Apostolul Petru îi sfătuia pe credincioși să fie înțelepți și să vegheze în vederea rugăciunii. (1 Petru 4, 7.) Pavel sfătuia: “În orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri cu mulțumiri”. (Filipeni 4, 6.) “Dar voi, preaiubiților”, spunea apostolul Iuda, “rugați-vă prin Duhul Sfânt și țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu”. (Iuda 20.21.) Rugăciunea continuă este legătura neîntreruptă a sufletului cu Dumnezeu, pentru ca viața care vine de la Dumnezeu să se reverse în viața noastră, iar, ca răspuns, din viața noastră să se înalțe spre Dumnezeu dovada sfințirii și a curăției morale. Rg 283.3

În ce privește rugăciunea, este necesar să fim consecvenți; nimeni și nimic să nu ne împiedice de la rugăciune. Trebuie să depunem orice efort pentru a menține o comuniune permanentă între noi și Domnul Hristos. Caută să folosești orice ocazie de a merge acolo unde rugăciunea este dorită. Cei care caută cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu vor fi văzuți în adunările de rugăciune, îndeplinindu-și cu credincioșie datoria, fiind plini de zel și dornici de a culege toate binecuvântările ce le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au pentru a se așeza în acel loc în care pot primi razele luminii cerești. Rg 284.1

Trebuie să ne rugăm în cercul familiei și, mai presus de toate, nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viața sufletului. Este imposibil să creștem în cele spirituale, dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălțată doar în familie sau în public nu este suficientă. Deschide-ți inima înaintea ochiului cercetător al lui Dumnezeu, în tăcerea singurătății. Rugăciunea în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu. Nicio ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri. În rugăciunea tainică, mintea este ferită de influențele înconjurătoare și este eliberată de agitație. Astfel, rugăciunea se va înălța la Dumnezeu în mod liniștit, dar fierbinte. De la Cel care vede în ascuns, a cărui ureche este deschisă ca să audă rugăciunea care pornește din inimă, va veni o încurajare durabilă și plăcută. Printr-o credință simplă și liniștită, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu și își adună raze de lumină dumnezeiască, pentru a fi întărit și susținut în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetățuia puterii noastre. Rg 284.2

Roagă-te în cămăruța ta și, în timp ce mergi la lucrul tău zilnic, inima ta să fie mereu înălțată spre Dumnezeu. Așa a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni tăcute se înalță la tronul harului, asemenea mirosului prețios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să-l înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină în felul acesta pe Dumnezeu. Rg 284.3

Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălța cererile spre Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica să facem ca inima să ne fie cuprinsă de spiritul înălțător al rugăciunii stăruitoare, în aglomerația străzilor, în mijlocul ocupațiilor zilnice, noi putem să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ne acorde călăuzirea divină, așa cum a făcut Neemia, când i-a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să avem ușa inimii deschisă în permanență, adresând mereu invitația ca Domnul Hristos să vină și să locuiască în ea ca oaspete ceresc. Rg 284.4

Deși în jurul nostru ar putea fi o atmosferă coruptă, nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Prin înălțarea inimii noastre în prezența lui Dumnezeu, în rugăciune sinceră, noi putem închide porțile minții, împiedicând intrarea oricărui gând imoral și nesfânt. Cei a căror inimă este deschisă pentru a primi sprijinul și binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului și vor avea o continuă comuniune cu Cerul. Rg 285.1

Trebuie să ajungem la convingeri mai clare despre Domnul Hristos și la o înțelegere mai amplă a valorii realităților veșnice. Frumusețea sfințeniei trebuie să umple inima copiilor lui Dumnezeu; iar, pentru ca acest lucru să se realizeze, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere lucrurile cerești. Rg 285.2

Să îngăduim ca inima noastră să fie atrasă și înălțată spre Dumnezeu, pentru ca El să ne poată împărtăși atmosfera cerească. Noi putem menține o legătură atât de apropiată cu Dumnezeu, încât, în fiecare încercare neașteptată, gândul nostru să se întoarcă spre El tot atât de natural cum se întorc florile spre soare. Rg 285.3

Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile, bucuriile, necazurile, grijile și temerile tale. Tu nu îl vei putea face să Se simtă împovărat; nici nu îl vei face să Se simtă obosit. Dacă El ține socoteală până și de perii capului tău, atunci nu va rămâne indiferent față de nevoile copiilor Săi. “Domnul este plin de milă și îndurare”. (Iacov 5, 11.) Inima Sa iubitoare este mișcată de necazurile noastre și ne ascultă când îi vorbim despre ele. Să aducem la El orice dificultate cu care ne confruntăm. Nimic nu este prea greu pentru El, deoarece El ține lumile și guvernează toate lucrările universului. Nimic din ce are legătură, într-un fel oarecare, cu pacea noastră nu este atât de neînsemnat, încât să nu fie luat în considerare de El. În experiența noastră, nu există niciun capitol atât de întunecat, încât El să nu-L poată citi și nici încurcături așa de mari, încât El să nu le poată rezolva. Nici o nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nici o îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, nici o bucurie nu-l poate încânta şi nici o rugăciune sinceră nu-i iese de pe buze fără ca Tatăl nostru ceresc să nu observe, fără ca El să nu manifeste un interes viu pentru toate acestea. Căci El “tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită, şi le leagă rănile”. (Psalmul 147, 3.) Legăturile dintre Dumnezeu și fiecare suflet sunt așa de intime și profunde, ca și când n-ar mai fi pe pământ niciun alt om de care să Se îngrijească și pentru care să-L fi dat pe Fiul Său mult iubit. Rg 285.4

Domnul Hristos a spus: “în ziua aceea, veți cere în Numele Meu și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit și ați crezut că am ieșit de la Dumnezeu”…. “Eu v-am ales pe voi … pentru ca orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea”. (Ioan 16, 26.2715, 16.) A ne ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă ceva mai mult decât simpla rostire a Numelui Său la începutul și la sfârșitul unei rugăciuni. A ne ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă a ne ruga în spiritul și puterea lui Hristos, ca unii care credem în făgăduințele Sale, ne încredem în harul Său și împlinim lucrările Sale. Rg 286.1

Dumnezeu nu dorește ca vreunul dintre noi să se facă pustnic sau călugăr și să se retragă din lume pentru a face numai rugăciuni. Viața noastră trebuie să se asemene vieții Domnului Hristos atât când era pe munte în rugăciune, cât și după aceea, când era în mijlocul mulțimii. Cel care doar se roagă, nefăcând nimic altceva, în curând va înceta și să se roage sau rugăciunile lui vor ajunge să fie o simplă formalitate. Când oamenii se retrag din viața socială, departe de sfera îndatoririlor creștine și de purtarea crucii, când încetează să lucreze cu zel pentru Domnul, care a lucrat cu zel pentru ei, ajung să nu mai aibă pentru ce să se roage și pierd simțământul nevoii de rugăciune. Rugăciunile lor devin individualiste și egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălțarea și edificarea împărăției lui Dumnezeu, cerând putere pentru această lucrare. Rg 286.2

Dacă neglijăm privilegiul de a ne aduna pentru a ne întări și încuraja unul pe altul și pentru a-I sluji lui Dumnezeu, vom suferi pierderi. Adevărurile Cuvântului Său își vor pierde claritatea și importanța pentru noi. Inima noastră va înceta să fie iluminată și trezită prin influența lor sfințitoare și puterea noastră spirituală va scădea. În relațiile noastre, între creștini, pierdem foarte mult prin lipsa de simpatie unul față de altul. Cine se izolează de ceilalți, pentru a trăi doar pentru sine, nu se află în poziția în care l-a chemat Dumnezeu. Cultivarea aptitudinilor noastre naturale de a stabili relații sociale ne face capabili să simțim cu alții și constituie mijlocul prin care ne dezvoltăm în slujba lui Dumnezeu. Rg 286.3

Când creștinii se adună, pentru a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu și despre prețioasele adevăruri ale mântuirii, inima lor se înviorează și ei se încurajează unii pe alții. În fiecare zi, putem învăța tot mai mult despre Tatăl nostru ceresc, dobândind o nouă experiență a harului Său; ca urmare, vom dori să vorbim despre iubirea Lui, iar inima noastră va fi încălzită și încurajată. Dacă vom gândi și vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos și mai puțin despre noi înșine, vom simți mai mult prezența Sa. Rg 287.1

Dacă ne-am gândi la Dumnezeu ori de câte ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi, atunci L-am păstra întotdeauna în gândurile noastre și am simți o plăcere deosebită să-I vorbim și să-l aducem laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare, pentru că ne interesează. Vorbim despre prietenii noștri, pentru că îi iubim și împărțim cu ei bucuriile și necazurile noastre. Totuși avem infinit mai multe și mai mari motive de a-L iubi pe Domnul Dumnezeu, decât acelea de a-i iubi pe prietenii noștri pământești. A-L așeza pe Dumnezeu în centrul gândurilor noastre, a vorbi despre bunătatea lui Dumnezeu și a le spune altora despre puterea Sa ar trebui să fie pentru noi lucrul cel mai natural din lume. Darurile bogate pe care le-a revărsat El asupra noastră nu ne-au fost date cu scopul de a ne absorbi atât de mult gândurile și iubirea, încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne reamintească întotdeauna de El și să ne lege de Binefăcătorul nostru ceresc prin legăturile iubirii și ale recunoștinței. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să ne ridicăm ochii spre ușa deschisă a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu strălucește pe fața Domnului Hristos, care “poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu, prin El”. (Evrei 7, 25.) Rg 287.2

Trebuie să-L lăudăm mai mult pentru “bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor”. (Psalmii 107, 8.) Actele noastre de devoțiune nu ar trebui să constea numai în a cere și a primi. Să nu ne gândim în permanență la nevoile noastre și niciodată la binecuvântările pe care le primim. Noi nu spunem niciodată că am cerut prea mult, dar suntem prea zgârciți atunci când trebuie să mulțumim. Primim fără încetare harul lui Dumnezeu și, cu toate acestea, cât de puțină recunoștință îi arătăm, cât de puțin îl lăudăm pentru ceea ce a făcut pentru noi. Rg 287.3

În vremurile de demult, Dumnezeu i-a poruncit poporului Israel atunci când se aduna pentru serviciul divin: “să mâncați înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, și să vă bucurați cu familiile voastre de toate lucrurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul, Dumnezeul vostru”. (Deuteronom 12, 7.) Tot ce este făcut pentru slava lui Dumnezeu trebuie făcut cu bucurie, cu cântece de laudă și mulțumire, nu cu tristețe și pesimism. Rg 288.1

Dumnezeul nostru este un Tată bun și milostiv; serviciul adus lui Dumnezeu n-ar trebui să fie considerat o activitate împovărătoare și chinuitoare. Pentru noi, ar trebui să fie o plăcere să ne închinăm lui Dumnezeu și să luăm parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu dorește din partea copiilor Lui, pentru care a realizat o mântuire atât de mare, să se comporte ca și când El ar fi un supraveghetor aspru și neînduplecat. Dumnezeu este cel mai bun prieten al lor și, când se închină înaintea Lui, El dorește să fie cu ei, să-i binecuvânteze și să-i mângâie umplându-le inima cu bucurie și dragoste. El vrea ca aceia care sunt copiii Lui să găsească mângâiere în serviciul Său și să aibă, în lucrarea Sa, mai multe satisfacții decât greutăți. Dumnezeu dorește ca aceia care vor veni să I se închine să plece înapoi, ducând cu ei gânduri prețioase despre iubirea și purtarea Sa de grijă, ca să fie astfel întăriți în toate problemele vieții de fiecare zi, să primească har și să îndeplinească, în mod cinstit și cu credincioșie, toate lucrurile. Rg 288.2

Să ne îndreptăm atenția spre crucea de pe Golgota. Hristos, și El răstignit, să fie subiectul meditației, al conversației și al celor mai alese sentimente ale noastre. Să păstrăm în memorie amintirea fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu și, când înțelegem marea Lui iubire față de noi, suntem dispuși să încredințăm totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi. Rg 288.3

Pe aripile rugăciunii mulțumitoare, inima noastră se poate înălța mai aproape de cer. În curțile cerești, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă; și când îi aducem mulțumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamănă cu adorarea oștilor cerești — “cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește”. (Psalmii 50, 23.) Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie și adâncă închinare, cu “mulțumiri și cântări de laudă”. (Isaia 51, 3.) Rg 288.4

“”Traducerea””Rugăciunii “Tatăl nostru”

 

„Deci voi, rugaţi-vă aşa:

Tatăl nostru Cel ce eşti în ceruri!

Fie sfinţit Numele Tău;
vie Regatul tău;

facă-se voinţa Ta, precum în cer aşa şi pe pământ;
pâinea noastră pentru existenţa zilnică, dă-ne-o astăzi;
şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri;
şi să nu ne duci în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.” 
(Matei 6:9-13, SCC).

 

Rugăciunea: „Tatăl nostru”, este o rugăciune a poporului lui Cristos, Domnul Isus aşa a învăţat pe discipolii Săi să se roage! El le-a spus: „Deci voi, rugaţi-vă aşa”, expresia „voi” se referă la discipolii Săi care formează adunarea Sa!

Prin urmare, rugăciunea aceasta, nu este o rugăciune individuală, că ea este a corpului lui Cristos, fiind rostită la plural:  „Tatăl nostru” nu Tatăl meu, „pâinea noastră” nu pâinea mea; „greşelile noastre” nu greşelile mele; precum şi „să nu ne duci în ispită”, nu să nu mă duce în ispită!

Dar să luăm pe rând fiecare frază: „Tatăl nostru Cel ce eşti în ceruri!”

Cei care Îl poti numi pe Dumnezeu: Tată, sunt creştinii care au înfierea prin Spiritul Sfânt (Romani 8:14-18). Dumnezeu este Tatăl lor, El locuieşte în ceruri!

Un om din lume nu Îl are pe Dumnezeu ca Tată, tatăl lui este diavolul! – Ioan 8:39-44; 1Ioan 3:8-10.

Următoarea frază este: „Fie sfinţit Numele Tău”!

Domnul Isus Cristos când a fost pe pământ, a învăţat pe discipoli o rugăciune model, în care El ne-a învăţat „Fie sfinţit Numele Tău”, aceasta înseamnă că de fiecare dată când folosim Numele: Iehova, noi trebuie să ne asigurăm că Îl sfinţim. Este ca o povară, o răspundere ca să Îl sfinţim şi să nu Îl luăm în deşert (Exod 20:7), adică să nu-l folosim fără respect, fără rost, fără un motiv întemeiat, adică în mod inutil, în joacă.

Biblia ne atenţionează că folosirea Lui trebuie făcută doar în cadrul sfinţeniei (Levitic 19:12; Levitic 20:3; Levitic 22:2,Levitic 22:32; Levitic 24:16; Matei 6:9), într-o atmosferă de teamă şi respect (Deuteronom 28:58; Psalm 99:3; Psalm 111:9; Maleahi 1:14; Maleahi 2:5; Maleahi 3:16; Maleahi 4:2), şi de depărtare faţă de fărădelege (1Timotei 6:1; 2Timotei 2:19).

Noi trebuie să ne temem să folosim Numele în mod uşuratic, sau într-un cadru al păcatului (Psalm 74:18; Proverbe 30:9).

Următoarea frază este: „vie Regatul tău”!

Mulţi cred că se referă doar la Regatul milenar! Nu, „vie Regatul tău”, se referă şi la Regatul manifestat prin lucrarea Spiritului! În Matei 12:28 (SCC), Domnul spune: „Dar, dacă printr-un Spirit al lui Dumnezeu, Eu scot demonii; atunci Regatul lui Dumnezeu a ajuns peste voi.” A ne ruga „vie Regatul tău”, însemnă a cere ca Dumnezeu să-şi extindă în prezent Regatul prin lucrarea Lui, prin lucrătorii Lui! Şi doar după ce lucrarea Lui va fi îndeplinită pe pământ, va veni sfârşitul şi Regatul milenar (Matei 24:14). Doar atunci cererea din rugăciune: „vie Regatul tău”, capătă sensul de venire a regatului Tău condus de Isus ce va domni o mie de ani peste pământ! (Apocalipsa 20:6; 1Corinteni 15:24-28).

Fraza: „facă-se voinţa Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, cererea acesta se va împlini când regatul lumii va deveni al lui Cristos (Apocalipsa 11:15), şi atunci toţi oamenii de pe pământ vor face voinţa lui Dumnezeu! În prezent, doar adunarea Sa face voinţa divină, şi obiectivul ei ar trebui să fie ca în adunare, în lucrarea ei de pe pământ, să se facă voinţa lui Dumnezeu!

Următoarea cerere din rugăciune este: „pâinea noastră pentru existenţa zilnică, dă-ne-o astăzi”, astfel creştinii se roagă pentru existenţa zilnică, pentru astăzi, nu pentru mâine, ei nu se îngrijorează, şi nici nu doresc o viaţă în lux, ci ei se mulţumesc cu pâinea pentru astăzi!

Următoarea cerere din rugăciune este: „şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri”, creştinii mai pot greşi (1Ioan 1:8-10; 1Ioan 2:1), ei cer zilnic iertare. Dar ei ştiu că nu pot fi iertaţi de Tatăl, dacă ei la rândul lor nu iartă pe cei care le-au greşit! Vezi şi: 1Ioan 4:20-21.

Următoarea cerere din rugăciune este: „şi să nu ne duci în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău”. Se ridică întrebările: ne duce Dumnezeu în ispită? Nu se contrazice acest pasaj cu Iacob 1:13, unde se afirmă că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni?

În Iacob 1:13, Dumnezeu inspiră pe fratele Domnului să scrie că nu ispiteşte pe nimeni în sensul că nu El trezeşte ispita în om, ci pofta omului (Iacob 1:14-15). Ispita are două părţi: una ce vine din exterior care ispiteşte, îl tentează pe om, îl atrage, şi una lăuntrică: pofta, în care omul îi place lucrul oferit de ispită. Pentru ca omul să cadă în ispită este nevoie de unirea ambelor părţi, ispita exterioară şi pofta interioară a omului!

În timp ce Iacob scrie din perspectiva ispitei interioare a omului, pe care nu Dumnezeu o trezeşte, Domnul Isus, ne învaţă să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne ducă în situaţii care ne-ar ispiti din exterior.

Chiar dacă nu Dumnezeu personal ne duce în ispită, El se foloseşte de diavolul, de aceea, Domnul şi-a încheiat fraza prin cuvintele: ci izbăveşte-ne de cel rău.” Putem spune că ispita vine de la Dumnezeu, pentru că diavolul nu poate face nimic fără îngăduinţa Lui.

Încercarea şi ispita sunt sinonime, nu există încercare fără ispită şi ispită fără încercare, de fapt în limba greacă apare acelaţi cuvânt şi pentru ispită şi pentru încercare.

În încercarea lui Iov, care a fost ispitit să blesteme pe Creator de soţia lui, această încercare a venit direct de la Diavolul, însă Dumnezeu este cel ce l-a stârnit pe cel rău, prin faptul că s-a lăudat cu dreptul Iov (Iov cap. 1,2). Astfel autorul încercării lui Iov indirect este Dumnezeu, şi direct: Satan!

Încercarea lui Iov a avut scop, nu suferinţa lui, nu căderea lui, ci biruinţa Lui, înălţarea lui Iov: spiritual, material şi social, ceea ce s-a şi realizat la sfârşitul încercării (citeşte Iov cap. 42).

Dumnezeu îşi încearcă poporul, că El se foloseşte de Diavolul, dar nu instrumentul de care se foloseşte este important, ci important este ca atunci când suntem ispitiţi sau încercaţi, scopul divin are în vedere ca noi să creştem spiritual prin încercare, să învăţăm, să biruim încercarea, căci împreună cu încercarea, Dumnezeu ne dă şi calea de scăpare din ea (1Corinteni 10:13).

Rugăciunea: “să nu ne duci în ispită”, este o cerere pentru ca Dumnezeu să se îndure de noi şi să ne încerce mai puţin decât este planul Lui: perfect, drept şi sfânt (comp. cu Psalm 103:14).

Copii lui Dumnezeu se roagă rugăciunea: „Tatăl nostru”, un obicei al adunării noastre este să închiem părtăşia spirituală rostind toţi împreună:

Tatăl nostru Cel ce eşti în ceruri! Fie sfinţit Numele Tău; vie Regatul tău; facă-se voinţa Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră pentru existenţa zilnică, dă-ne-o astăzi; şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri; şi să nu ne duci în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”

Semnificaţia rugăciunii „Tatăl nostru“…

RUGĂCIUNEA „Tatăl nostru“, făcută de Isus Cristos în timpul Predicii de pe munte, apare în cartea biblică Matei, capitolul 6, versetele de la 9 la 13. Chiar înainte de a o rosti, Isus a spus: „Când vă rugaţi, să nu spuneţi aceleaşi lucruri la nesfârşit, cum fac oamenii naţiunilor, căci ei îşi imaginează că vor fi ascultaţi pentru că folosesc multe cuvinte“. — Matei 6:7.

Înţelegem deci că Isus n-a vrut ca noi să spunem rugăciunea „Tatăl nostru“ ca pe o poezie. Este adevărat că, mai târziu, el a repetat-o pentru a-i învăţa şi pe alţi oameni cum să se roage (Luca 11:2–4). Însă cuvintele acestei rugăciuni, consemnate de Luca în Evanghelia sa, diferă întrucâtva de cele din Evanghelia lui Matei. În plus, rugăciunile rostite mai târziu de Isus şi de discipolii săi nu sunt o repetare cuvânt cu cuvânt a rugăciunii-model.

De ce a fost consemnată în Biblie această rugăciune? Isus ne-a dat un model ca să ne arate ce fel de rugăciuni îi plac lui Dumnezeu. Totodată, ea cuprinde răspunsuri la câteva întrebări fundamentale. Să analizăm deci fiecare parte a ei.

Care este numele lui Dumnezeu?

„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău“ (Matei 6:9).* Cuvintele „Tatăl nostru“, cu care începe rugăciunea-model, ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu. Aşa cum un copil se simte în mod firesc atras de un părinte înţelegător şi iubitor, şi noi ne putem adresa Tatălui nostru ceresc având încredere că el vrea să ne asculte. Regele David a spus într-o cântare de laudă: „Tu, care asculţi rugăciunea, la Tine vor veni toţi oamenii“. — Psalmul 65:2.

Isus ne învaţă să cerem în rugăciunile noastre ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, sau pus deoparte ca sfânt. Dar care este numele lui Dumnezeu? Biblia ne răspunde prin cuvintele: „Tu, al căruĭ nume este Iehova, tu numaĭ Escĭ cel Pré-înalt peste tot pămêntul“ (Psalmul 83:18; Nitzulescu, 1913). Aţi văzut vreodată în Biblie numele Iehova?

De fapt, numele lui Dumnezeu, Iehova, apare de aproape 7 000 de ori în manuscrisele vechi ale Bibliei. Din nefericire, unii traducători ai Bibliei şi-au luat libertatea de a scoate acest nume din traducerile lor. De aceea, ne rugăm la Creatorul nostru să-şi sfinţească numele (Ezechiel 36:23). Un mod de a acţiona în armonie cu această rugăciune este acela de a folosi numele Iehova când ne rugăm.

Patricia a crescut într-o familie catolică şi cunoştea bine rugăciunea „Tatăl nostru“. Cum a reacţionat ea când o Martoră a lui Iehova i-a arătat numele lui Dumnezeu în Biblie? „Nu-mi venea să cred!“, a exclamat Patricia. „De aceea, m-am uitat şi în Biblia mea şi l-am găsit şi acolo. Apoi Martora mi-a arătat ce scrie în Matei 6:9, 10 şi mi-a explicat că acest nume este strâns legat de rugăciunea «Tatăl nostru». Pentru mine a fost ceva extraordinar. De aceea, i-am spus că aş vrea să studiez Biblia cu ea.“

Să se facă voia lui Dumnezeu pe pământ

„Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ“ (Matei 6:10). Cum se va împlini această parte a rugăciunii-model? Majoritatea oamenilor îşi imaginează cerul drept un loc al păcii şi liniştii. Scripturile numesc cerul ‘locuinţa cea sfântă şi plină de slavă’ a lui Iehova (Isaia 63:15). De aceea este potrivit să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se facă „precum în cer aşa şi pe pământ“! Dar se va întâmpla vreodată aceasta?

Daniel, un profet al lui Iehova, a scris: „Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii [sau regate pământeşti], dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna“ (Daniel 2:44). Împărăţia, sau Regatul ceresc al lui Dumnezeu, este un guvern care, în curând, va stabili pacea pe întregul pământ şi va conduce cu dreptate. — 2 Petru 3:13.

Faptul de a ne ruga pentru venirea Regatului lui Dumnezeu şi pentru înfăptuirea voinţei divine pe pământ este o dovadă de credinţă, care nu va duce la dezamăgire. Apostolul creştin Ioan a scris: „Am auzit o voce puternică de la tron zicând: «Iată! Cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi el va locui cu ei, şi ei vor fi popoarele sale. Şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi el va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi. Lucrurile anterioare au trecut»“. Apoi, Ioan a adăugat: „Cel care era aşezat pe tron a zis: «Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt fidele şi adevărate»“. — Revelaţia 21:3–5.

Rugăciunea şi necesităţile noastre fizice

În rugăciunea-model Isus a arătat că trebuie să ne rugăm în primul rând pentru tot ce e legat de numele şi de voinţa divină. Totuşi, în continuarea acestei rugăciuni îi sunt adresate cereri personale lui Iehova.

Prima dintre ele este: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi“ (Matei 6:11). Aceasta nu este o cerere de a dobândi bogaţii. Isus ne-a încurajat să ne rugăm pentru „pâinea noastră pentru ziua aceasta, potrivit necesităţilor zilei“ (Luca 11:3). Aşa cum reiese din rugăciunea „Tatăl nostru“, ne putem ruga având încredere că Dumnezeu ne va da lucrurile de care avem nevoie zilnic, cu condiţia să-l iubim şi să ascultăm de el.

Îngrijorându-ne peste măsură din cauza problemelor economice, am putea ajunge să ne neglijăm necesităţile spirituale şi să nu mai facem ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Dar dacă punem închinarea la Dumnezeu pe primul plan în viaţă, putem fi siguri că cererile referitoare la necesităţile noastre materiale, cum ar fi hrana şi îmbrăcămintea, vor fi ascultate. Isus a spus: „Continuaţi . . . să căutaţi mai întâi regatul şi dreptatea [lui Dumnezeu], şi toate aceste alte lucruri vă vor fi adăugate“ (Matei 6:26–33). Faptul de a căuta dreptatea lui Dumnezeu poate fi o încercare deoarece cu toţii greşim şi avem nevoie de iertare (Romani 5:12). Rugăciunea „Tatăl nostru“ cuprinde şi acest aspect.

Rugăciunea şi iertarea păcatelor

„Ne iartă nouă greşelile [datoriileNW] noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit [datornicilor noştri, NW]“ (Matei 6:12). În Evanghelia lui Luca, aceste datorii sunt numite ‘păcate’ (Luca 11:4). Ne iartă Iehova Dumnezeu cu adevărat păcatele?

Deşi comisese păcate grave, Regele David din vechiul Israel s-a căit şi s-a rugat plin de încredere: „Căci Tu eşti bun, Doamne, gata să ierţi şi plin de îndurare cu toţi cei care Te cheamă“ (Psalmul 86:5). Ce cuvinte încurajatoare! Tatăl nostru ceresc este ‘gata să le ierte’ păcatele celor ce îl caută în rugăciune plini de căinţă. Aşa cum o datorie poate fi anulată în întregime, la fel Iehova Dumnezeu ne poate ierta complet păcatele.

Însă Isus a menţionat o condiţie: Ca să fim iertaţi de Dumnezeu, trebuie să-i iertăm şi noi pe semenii noştri (Matei 6:14, 15). Deşi n-a fost tratat cu bunăvoinţă de cei trei tovarăşi ai săi, dreptul Iov i-a iertat şi chiar s-a rugat pentru ei (Iov 42:10). Dacă îi iertăm pe cei ce ne greşesc, îi vom plăcea lui Dumnezeu şi vom avea parte de îndurarea sa.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu de a ne asculta cererile ar trebui să ne îndemne să căutăm aprobarea sa, pe care o putem obţine chiar dacă suntem imperfecţi (Matei 26:41). Iehova ne poate ajuta şi în această privinţă, aşa cum reiese din cererea importantă cu care Isus încheie rugăciunea-model.

Ajutor pentru a urma o conduită corectă

„Nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău“ (Matei 6:13). Iehova nu ne părăseşte când apar ispite şi nici nu ne face să păcătuim. În Cuvântul său se spune: „Dumnezeu nu poate fi încercat cu lucruri rele şi el însuşi nu încearcă pe nimeni“ (Iacov 1:13). Cu toate că permite să fim încercaţi, el ne poate elibera din mâinile Marelui Ispititor — „Cel Rău“, cunoscut sub numele de Satan Diavolul.

Apostolul Petru şi-a sfătuit colaboratorii creştini astfel: „Menţineţi-vă lucizi, fiţi vigilenţi. Adversarul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând să devoreze pe cineva“ (1 Petru 5:8). Satan a încercat să-l ispitească chiar şi pe omul perfect Isus Cristos. Ce urmărea Diavolul? Să-l abată pe Isus de la închinarea curată adusă lui Iehova Dumnezeu (Matei 4:1–11). Dacă vreţi să-i slujiţi lui Dumnezeu, Satan va încerca să vă „devoreze“ şi pe voi.

Folosindu-se de lumea aflată sub controlul său, Diavolul ar putea încerca să ne ispitească cu practici pe care Dumnezeu nu le aprobă (1 Ioan 5:19). De aceea, este vital să căutăm în permanenţă ajutorul divin, mai ales când ispita persistă. Şi, dacă ne rugăm lui Iehova aşa cum se spune în Cuvântul său inspirat, Biblia, el ne va scăpa de ispită, ajutându-ne să ne împotrivim Diavolului. Biblia ne spune că ‘Dumnezeu este fidel şi nu va permite să fim ispitiţi peste ceea ce putem îndura’. — 1 Corinteni 10:13.

Credinţa — o condiţie esenţială

Cât de emoţionant este să ştim că Tatăl nostru ceresc se interesează de bunăstarea fiecăruia dintre noi! De aceea ne-a învăţat el prin intermediul Fiului său, Isus Cristos, cum să ne rugăm. Cu siguranţă, aceasta ne motivează să vrem să facem voia lui Iehova Dumnezeu. Dar ce se cere din partea noastră?

Biblia declară: „Fără credinţă este imposibil să-i plăcem [lui Dumnezeu], fiindcă cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există şi că devine răsplătitorul celor care îl caută stăruitor“ (Evrei 11:6). Cum putem dobândi această credinţă? „Credinţa urmează după lucrul auzit“, spune Biblia (Romani 10:17). Martorii lui Iehova sunt bucuroşi să poarte discuţii biblice cu cei ce doresc să-i slujească lui Dumnezeu cu o credinţă sinceră.

Sperăm că analizarea rugăciunii „Tatăl nostru“ v-a ajutat să o înţelegeţi mai bine. Însuşindu-vă şi alte cunoştinţe despre Iehova şi despre recompensele promise de el „celor care îl caută stăruitor“ vă veţi putea întări credinţa. Acceptaţi invitaţia de a învăţa mai multe lucruri despre Dumnezeu şi despre scopurile sale! Astfel vă veţi bucura veşnic de relaţii apropiate cu Tatăl vostru ceresc. — Ioan 17:3.

[Notă de subsol]

Versetele de la 9 la 13 din Matei, capitolul 6, sunt redate potrivit traducerii Cornilescu, 1996.

[Text generic pe pagina 5]

„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit; şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău.“ — Matei 6:9–13.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Iehova se îngrijeşte de necesităţile celor ce îl iubesc

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Dumnezeu ne ajută să ne împotrivim Diavolului

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Dacă şi noi, asemenea lui Iov, îi iertăm pe cei care ne greşesc, putem avea parte de îndurarea lui Dumnezeu

 

Tatăl nostru ceresc iubitor

Textul de memorat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” (1 Ioan 3:1)

Dacă judecăm după numărul de o sută treizeci de menţionări ale acestui apelativ în cuvântările Sale din Evanghelii, putem trage concluzia că Domnul Isus a avut o deosebită bucurie să-L numească „Tată” pe Dumnezeu. În unele ocazii, El a adăugat la acest nume o calitate a lui Dumnezeu care ne apropie de El într-un mod special: „Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6:14), „Tatăl care este viu” (Ioan 6:57), „sfinte Tată” (Ioan 17:11) şi „neprihănitule Tată” (Ioan 17:25).

În mod obişnuit, când rostim numele „tată”, ne gândim la o persoană care ne iubeşte, ne ocroteşte şi ne susţine şi care dă identitate familiei. Întreaga familie poartă numele tatălui şi este unită prin acest nume. De toate aceste lucruri şi de multe altele, putem beneficia atunci când Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Părinte al nostru ceresc.

Marea noastră nevoie este să-L cunoaştem pe Tatăl nostru. Trebuie să ştim însă că această cunoaştere nu are loc doar la nivel intelectual şi teoretic, ci şi la nivel practic, printr-o relaţie apropiată cu El, aşa cum ne îndeamnă Biblia.

Săptămâna aceasta, vom studia învăţăturile Domnului Isus despre Dumnezeu Tatăl şi despre dragostea Sa nemărginită faţă de noi. De asemenea, vom sublinia relaţia strânsă dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine

„Când oamenii răi se unesc, cei buni trebuie să se asocieze, căci altfel vor cădea unul câte unul sacrificaţi cu cruzime într-o luptă vrednică de milă.” – Edmund Burke

Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________

Tatăl nostru din ceruri

Numele de „Tată” nu este întrebuinţat în premieră de Domnul Isus, ci este preluat din Vechiul Testament, unde apare de câteva ori (vezi Isaia 63:16; 64:8; Ieremia 3:4,19; Psalmii 103:13). Totuşi nu acesta era cel mai utilizat titlu al lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ci YHWH (pronunţat probabil Yahweh), care apare de peste 6 800 de ori. Domnul Isus nu a venit însă ca să ne descopere un alt Dumnezeu, diferit de Yahweh, ci ca să ni-L descopere în mod desăvârşit pe acest Dumnezeu, arătând că El este Tatăl nostru ceresc.

De la Domnul Isus am aflat că Tatăl nostru este „în ceruri”. Este important să reţinem acest adevăr pentru a ne raporta corect la El. Pe de o parte, El este un părinte iubitor care are grijă de nevoile copiilor Săi. Pe de altă parte, El este „în ceruri”, unde primeşte închinare din partea a milioane de îngeri, fiindcă El este Suveranul acestui univers, Sfântul şi Atotputernicul Dumnezeu. Ştim că El este Tatăl nostru de care ne putem apropia cu încredere, ca nişte copii, dar, în acelaşi timp, ştim că El este „în ceruri”, lucru care ne vorbeşte despre transcendenţa Sa şi despre faptul că trebuie să ne închinăm Lui cu respect. Dacă subliniem numai unul dintre aceste aspecte, imaginea noastră despre El este distorsionată şi însăşi viaţa noastră este afectată profund.

1. Citeşte Matei 7:9-11. Ce trăsături ale taţilor pământeşti reflectă caracterul Tatălui nostru ceresc?

Nu toţi am avut parte de taţi iubitori, care să ne poarte de grijă. Ba mai mult, unii dintre noi nu ne-am cunoscut taţii niciodată. De aceea, nu toţi suntem câştigaţi de ideea de a ne adresa lui Dumnezeu cu numele de „Tată”. Cu toate acestea, toţi ştim cum ar trebui să fie un părinte bun şi poate că am şi întâlnit bărbaţi care au fost taţi buni şi devotaţi.

Niciun tată nu este desăvârşit, dar, oricâte defecte ar avea, în general, toţi taţii îşi iubesc copiii şi îşi doresc să le ofere tot ce e mai bun. Şi Tatăl nostru ceresc are cu prisosinţă aceste două calităţi.

Ce înseamnă pentru tine faptul că Îl putem numi pe Dumnezeu „Tatăl nostru ceresc”? Ce ar trebui să însemne acest lucru pentru tine?

Făcut cunoscut de Fiul

Când vorbeşte despre Tatăl, apostolul Ioan spune: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (Ioan 1:18). După căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, păcatul ne-a împiedicat să Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Într-o ocazie, Moise şi-a exprimat dorinţa de a-L vedea, dar Domnul i-a răspuns: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exodul 33:20). Deşi acum nu putem să-L vedem faţă în faţă, prioritatea noastră este să-L cunoaştem, întrucât viaţa veşnică este să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat (Ioan 17:3).

2. Ce trăsături ale lui Dumnezeu ar trebui să cunoaştem în mod special? Ieremia 9:23,24. De ce este atât de important să-I cunoaştem adevăratul caracter?

În cadrul marii lupte, Satana şi-a îndreptat atacul în principal împotriva caracterului lui Dumnezeu. El a depus eforturi neobosite pentru a-i convinge pe toţi că Dumnezeu este egoist, aspru şi despotic. Pentru a respinge aceste false învinuiri, Dumnezeu a ales cea mai bună cale posibilă: să vină pe acest pământ şi să ne arate cum este El în realitate. Domnul Isus a venit să ni-L descopere pe Tatăl şi să corecteze imaginea distorsionată pe care ne-am format-o despre El: „Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).

3. Cât de puţin Îl cunoşteau ucenicii pe Tatăl, deşi Isus fusese cu ei mai bine de trei ani! Ce lecţie putem învăţa de aici? Ioan 14:8-10

Când a auzit cererea lui Filip, Domnul Isus a fost surprins şi mâhnit, dar nu i-a dojenit cu asprime, ci, pe un ton blând, cu răbdare şi cu iubire. Reacţia Sa ar putea fi parafrazată astfel: Este posibil ca, după ce aţi umblat alături de Mine, aţi auzit cuvintele Mele, aţi văzut cum am hrănit mulţimile în mod miraculos, cum i-am vindecat pe bolnavi şi i-am readus la viaţă pe cei morţi, să spuneţi că tot nu Mă cunoaşteţi? Este cu putinţă să nu Îl recunoaşteţi pe Tatăl în lucrările pe care le face prin Mine?

Dacă ucenicii nu reuşiseră să-L cunoască pe Tatăl prin Învăţătorul lor, lucrul acesta nu s-a întâmplat din cauză că Domnul Isus L-ar fi reprezentat în mod defectuos, întrucât El a declarat cu convingere că L-a făcut cunoscut pe Tatăl mai bine decât oricine şi orice altceva: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu… Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:7,9).

Dragostea Tatălui nostru ceresc

Domnul Isus a venit pe pământ cu scopul de a sublinia ceea ce Vechiul Testament afirmase deja: că Tatăl ne poartă o dragoste veşnică (Ieremia 31:3; Psalmii 103:13).

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Este impresionant faptul că Dumnezeul Atotputernic, Conducătorul acestui univers imens, acceptă ca noi, nişte sărmani păcătoşi, locuitori ai unei mici planete dintr-una dintre miliardele de galaxii existente, să Îl numim Tată! Numai marea Sa iubire Îl determină să facă acest lucru pentru noi.

4. Care este dovada supremă de dragoste pe care ne-a oferit-o Tatăl? Ioan 3:16,17

Domnul Hristos nu a fost ţintuit pe cruce pentru a stârni compasiune şi dragoste faţă de oameni în inima Tatălui. El nu a urmărit ca, prin jertfa Sa ispăşitoare, să-L convingă pe Tatăl să ne iubească. Dimpotrivă, jertfa a fost semnul că Tatăl ne iubea deja, mai înainte de întemeierea lumii. Ce altă dovadă mai mare decât aceasta ar fi putut să ne dea?

„Tatăl ne iubeşte, dar nu din cauza marii jertfe de ispăşire, ci El a oferit jertfa de ispăşire din cauză că ne iubeşte.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 13

Unii nu sunt convinşi că Tatăl ne iubeşte, deoarece, spun ei, dacă El ne-ar iubi, ce rost ar mai avea ca Domnul Isus să mijlocească înaintea Sa? Dar scopul slujirii Sale ca Mijlocitor nu este acela de a-L îndupleca pe Tatăl să ne iubească. Domnul Isus a combătut această idee greşită când a spus: „Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:27).

5. Citeşte Luca 15:11-24 şi meditează la dragostea tatălui din parabolă pentru fiul său risipitor. Întocmeşte o listă cu dovezile pe care le-a avut fiul cu privire la faptul că tatăl lui îl iubea.

Prin ce ne asemănăm noi cu fiul risipitor? Prin ce se aseamănă experienţa convertirii noastre cu experienţa întoarcerii acestui fiu la tatăl său?

Grija Tatălui nostru ceresc

Când oamenii ne tratează cu indiferenţă şi nepăsare, contează foarte mult să ştim că avem pe cineva căruia îi pasă de noi. Domnul Isus ne-a învăţat că Tatăl nostru ceresc are grijă de noi în orice privinţă şi în orice clipă. Îndurarea şi bunătatea Sa nu sunt schimbătoare, ci statornice şi nepieritoare, indiferent de împrejurări.

6. Citeşte Matei 6:25-34. Ce cuvinte de încurajare găsim aici? Cum ne putem forma obiceiul de a avea încredere că Dumnezeu ne poartă de grijă?

„În experienţa noastră nu există niciun capitol prea întunecat pe care El să nu-l poată citi, nu există niciun lucru prea încurcat pe care El să nu-l poată descâlci. Nicio calamitate nu se poate abate asupra celor mai neînsemnaţi copii ai Săi, nicio nelinişte nu le poate necăji sufletul, nicio bucurie nu îi poate înveseli, nicio rugăciune nu poate ieşi de pe buzele lor fără ca Tatăl nostru ceresc să o observe sau faţă de care să nu arate imediat interes. El «tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile» (Psalmii 147:3). Relaţiile dintre Dumnezeu şi fiecare suflet sunt atât de distincte şi depline, ca şi cum nu ar mai exista pe pământ un alt suflet care să aibă parte de grija şi de vegherea Sa, ca şi cum nu ar mai exista un alt suflet pentru care L-a dăruit pe Fiul Său Preaiubit.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 100

Cuvintele acestea sunt încurajatoare, dar nu putem ignora faptul că suntem loviţi de tragedii şi de necazuri. Chiar şi Domnul Isus a spus: „Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6:34), sugerând că viaţa nu va fi întotdeauna liniştită. Trebuie să trăim cu răul şi cu consecinţele lui dureroase. Ideea este însă că, în ciuda problemelor inevitabile ale vieţii, avem asigurarea iubirii Tatălui nostru care a fost demonstrată în atât de multe feluri şi în mod suprem la cruce. Aşadar, este important să ţinem seama întotdeauna de darurile şi de binecuvântările Tatălui nostru, ca să nu ne descurajăm atunci când suntem loviţi de cel rău.

Cum ai procedat în momentele critice din viaţa ta pentru a rămâne conştient de dragostea lui Dumnezeu faţă de tine? Ce lecţie pe care ţi-ai însuşit-o în ocazia aceea poţi împărtăşi celor care au probleme şi care se îndoiesc de dragostea Sa?

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Domnul Isus i-a învăţat pe oameni că Dumnezeirea este alcătuită din trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Noi nu putem explica raţional acest adevăr, dar îl putem accepta prin credinţă (la fel ca multe alte adevăruri revelate în Scriptură) şi, aidoma apostolului Pavel, ne putem strădui să cunoaştem „taina lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 2:2). Aşadar, noi recunoaştem că nu putem înţelege multe lucruri, dar căutăm ca, prin credinţă, ascultare, rugăciune şi studiu, să Îl cunoaştem pe Dumnezeu din ce în ce mai bine.

7. Cele trei Persoane ale Dumnezeirii au lucrat împreună în momentele-cheie din viaţa Domnului Isus pe pământ. Notează ce rol a îndeplinit fiecare în următoarele ocazii:

La naştere: Luca 1:26-35

La botez: Luca 3:21,22

La răstignire: Evrei 9:14

Spre finalul lucrării Sale pe pământ, Domnul Isus le-a promis ucenicilor întristaţi darul Duhului Sfânt. Aceasta este o altă ocazie în care cele trei Persoane au lucrat împreună. „Şi Eu voi ruga pe Tatăl”, le-a spus Mântuitorul, „şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului” (Ioan 14:16,17; vezi şi versetul 26).

Isus a arătat că între cele trei Persoane ale Divinităţii există o perfectă armonie şi cooperare în vederea împlinirii planului de mântuire. Astfel, după cum Fiul L-a proslăvit pe Tatăl, demonstrând dragostea Sa (Ioan 17:4), tot la fel Duhul Sfânt Îl proslăveşte pe Fiul, dezvăluind harul Său şi iubirea Sa pentru omenire (Ioan 16:14).

Ce alte adevăruri revelate sunt dificil de explicat în mod exclusiv pe cale raţională? Ce mistere din natură sunt deopotrivă de dificil de explicat pe această cale? Ce înţelegem de aici despre limitele gândirii raţionale şi despre nevoia de a accepta aceste taine prin credinţă? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul la aceste întrebări în cadrul grupei.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, capitolul „Un Dumnezeu personal”, p. 263-278.

„Pentru a ne întări încrederea în Dumnezeu, Hristos ne învaţă să ne adresăm Lui cu un nume nou, un nume întreţesut cu legăturile cele mai dragi inimii omeneşti. El ne dă privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul infinit Tatăl nostru. Numele acesta, folosit când ne adresăm Lui şi când vorbim despre El, este semnul iubirii şi al încrederii noastre în El şi este garanţia atenţiei şi a relaţiei Sale cu noi. Atunci când este rostit pentru a cere favoarea şi binecuvântarea Sa, acest nume este ca o melodie pentru urechile Sale. El l-a repetat iar şi iar ca să nu credem că ar fi o încumetare să-L numim aşa. El vrea să ne familiarizăm cu acest apelativ.

Dumnezeu ne socoteşte copiii Săi. El ne-a răscumpărat din lumea nepăsătoare şi ne-a ales să devenim membri ai familiei regale, fii şi fiice ale Împăratului ceresc. El ne invită să ne punem încrederea în El, o încredere mai adâncă şi mai puternică decât cea a unui copil în tatăl lui pământesc. Părinţii îşi iubesc copiii, însă dragostea lui Dumnezeu este mai mare, mai vastă, mai adâncă decât poate fi dragostea omenească. Ea este nemăsurată.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 141, 142

„Tatăl nostru ceresc Şi-a exprimat dragostea pentru fiecare dintre noi în parte, prin crucea de pe Calvar. Tatăl ne iubeşte, El este plin de compasiune şi de îndurare duioasă.” – Ellen G. White, The Signs of the Times, 30 septembrie 1889

Întrebări pentru discuţie

1. Cum ai putea ajuta pe cineva care a avut experienţe nefericite cu tatăl său să Îl iubească pe Tatăl ceresc şi să aibă încredere în El?

2. Noi ştim că Dumnezeu ne iubeşte. Atunci de ce există suferinţă?

3. Recapitulaţi răspunsurile de la întrebarea finală de joi.

4. Gândeşte-te la dimensiunile uriaşe ale universului nostru. Gândeşte-te şi la faptul că Acela care l-a creat este una şi aceeaşi Persoană cu Acela care a murit pentru noi pe cruce. Cum putem cuprinde cu mintea această veste extraordinar de bună? Cum ne putem deprinde să ne bucurăm clipă de clipă de această descoperire extraordinară a dragostei lui Dumnezeu?

 

Dialog cu Dumnezeu – “Tatăl nostru care ești în ceruri…”

“Tatăl nostru care ești în ceruri…”
– Da.
– De ce mă întrerupi? Nu vezi că mă rog?
– Bine, dar M-ai chemat.
– Te-am chemat? Eu nu Te-am chemat, eu mă rog:

„Tatăl nostru care ești în ceruri…”
– Vezi? Iarăși M-ai chemat.
– Cum adică Te-am chemat? Ce vrei să spui?
– M-ai chemat. Ai spus: „Tatăl nostru care ești în ceruri…”

Iată-Mă! Sunt aici. La ce te gândești acum?”
– La nimic. Am vrut doar să spun o rugăciune. Îmi place să spun „Tatăl nostru”. Întotdeauna mă simt bine după aceea, așa, ca și când mi-aș fi îndeplinit o datorie.

– Bine, atunci continuă.
– „Sfințească-se Numele Tău…”
– Stai! Ce vrei să spui prin asta?
– Prin ce?
– Prin „Sfințească-se Numele Tău…”
– Oh… (surprins)… nu știu ce înseamnă. De unde să știu? Face parte din rugăciune. Chiar așa – ce înseamnă?

– Înseamnă „[sa] fie onorat, cinstit, făcut sfânt”.
– Da, are sens! Niciodată nu m-am gândit ce-ar putea să însemne acest „sfințească-se”. Acum trebuie să continui: „Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ…”
– Chiar crezi ce-ai spus?
– Desigur? De ce nu?
– Bine, și-atunci ce faci cu privire la aceasta?
– Cum ce fac?… Păi, ce-aș putea face? Nu fac nimic… Mă gândesc doar, că ar fi minunat dacă Tu ai deține controlul peste toate lucrurile, mari și mici, de aici, de pe pământ, așa cum fără-ndoială deții controlul acolo sus, în ceruri.

– Dețin Eu controlul peste viața Ta?
– Peste viața MEA? Bine… eu merg la biserică…
– Nu, nu asta te-am întrebat. Ce poți să spui despre poftele firii pământești cu care te lupți? Ce faci cu temperamentul tău, mai ales când – cum spui tu – te calcă cineva pe bătătură? Știi prea bine că asta este una dintre problemele tale… Și amintește-ți ce fel de cărți citești, ce programe TV urmărești…

– Oprește-Te! Nu mă mai critica! Nu sunt eu nimic mai rău decât ceilalți din biserică!
– Oh, iartă-Mă, te rog. Credeam că te rogi ca voia Mea să se facă pe pământ precum în cer. Iar aceasta nu se poate face decât dacă începe cu cei care se roagă pentru aceasta. Deci… cu TINE.
– Bine, recunosc că am unele cusururi și, pentru că Tu ai menționat câteva dintre ele, mă gândesc că aș mai putea adăuga și altele.

– Cred și Eu că ai mai putea adăuga și altele…
– Știi, adevărul e că nu m-am prea gândit la ele până acum, dar mi-ar plăcea să mă las de unele obiceiuri rele. Și așa, treptat, aș fi cu adevărat LIBER!

– Bine, acum ești pe drumul cel bun. Vom lucra împreună: Tu și cu Mine. Nici nu bănuiești câte biruințe vom avea! Mă bucur pentru tine.
– Ascultă, Doamne, acum trebuie să închei. Rugăciunea asta mi-a luat mai mult timp ca de obicei. „Pâinea noastră cea de toate zilele, dăne-o nouă astăzi”

– Rugăciunea este un lucru periculos. Poți sfârși prin a fi complet schimbat – știai asta, nu-i așa? Tocmai asta vreau Eu, să alegi tu pentru viața ta. M-ai chemat și iată-Mă, sunt aici. Acum este prea târziu să te oprești. Continuă-ți rugăciunea, mergi mai departe.

– Mi-e frică!
– Frică? De ce ți-e frică?
– Pentru că știu deja ce vei spune.
– Haide, pune-Mă la încercare și-ai să vezi.
– „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…”

– Ce se întâmplă cu TINE și OANA?
– Vezi? Am știut! Am știut c-o să-mi amintești de ea! Doamne, Oana împrăștie numai minciuni despre mine și nici până în ziua de azi nu mi-a plătit datoria. Mi-am promis solemn s-o pun la punct o dată pentru totdeauna!

– Dar ruga ta cum a fost ? cum te-ai rugat?
– Nu asta am vrut să spun!
– Bine, cel puțin ești sincer. Dar cred că nu este deloc ușor să porți povara amărăciunii în inima ta…
– Nu-mi pasă! Cel puțin mă voi simți mai bine, după ce mă voi răzbuna pe ea. Oh, planul e gata, până în cel mai mici amănunte! O să-i pară rău de absolut tot ce mi-a făcut!!!

– Te înșeli, dragul meu. Nu te vei simți deloc mai bine, ci va fi mai rău. Răzbunarea doar pare dulce. Gândește-te numai cât de nefericit ești deja. Dar știi ceva? Eu pot schimba totul.
– Tu poți schimba totul? Cum?
– Iart-o pe Oana și atunci Eu te iert pe tine. Ura și păcatul vor rămâne problema Oanei după aceea, nu a ta. S-ar putea să pierzi banii ăia cu care spui că-ți este datoare, dar cel puțin vei avea pace în inima ta.

– Dar, Doamne, NU POT s-o iert!
– Atunci nici Eu nu pot să te iert.
– … Bine, ai dreptate. Mai mult decât să mă răzbun pe Oana, vreau să am pace în inimă. Bine, o iert! Ajut-o să găsească și ea calea cea dreaptă în viață. Doamne, știu că se simte mizerabil acum – și oricine ar face ca ea s-ar simți la fel. Într-un fel sau altul, Te rog, arată-i calea.

– Foarte bine! Minunat! Cum te simți acum?
– Hmmm, bine, chiar foarte bine. Știi, cred că deseară nu voi merge la culcare atât de încordat ca de obicei… parcă nici nu mai sunt atât de obosit.
– Dar nu ți-ai terminat încă rugăciunea. Continuă…
– Ai dreptate! „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău…”

– Bine, am să fac și asta, numai nu te pune singur în locul unde poți fi ispitit.
– Ce vrei să spui cu asta?
– Schimbă-ți prieteniile, renunță să mai mergi în locurile în care ai mers până acum, nu te mai uitat la filme murdare, nu mai asculta discuții păcătoase, nu te mai pune în situații îndoielnice. Unii dintre prietenii tăi au deja o influență mult prea mare asupra ta. Vor să te implice în lucruri incorecte, nu te lăsa păcălit de ei! Te mint ca să se distreze pe seama ta, dar în cele din urmă prietenia cu ei te va ruina. Și încă ceva: nu face din Mine țapul tău ispășitor.

– Nu înțeleg! Ce vrei să spui?
– Înțeleg prea bine! Așa procedezi mereu – te bagi în probleme și apoi fugi de Mine : Doamne, ajută-mă să ies din încurcătura asta și Îți promit că nu mai fac alte prostii!… Iti-aduci aminte de câte ori te-ai târguit cu Mine?

– Da, Doamne… Mi-e atât de rușine… Îmi pare rău. Te rog să mă ierți.
– Te iert. Mergi mai departe, termină-ți ruga.
– „Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin.”
– Știi TU ce Mi-ar aduce Mie slavă? Ce M-ar face cu adevărat bucuros?
– Nu știu, Doamne, dar vreau să știu! Vreau să-iti găsești plăcerea în mine. văd cât de mizerabilă a fost viața mea până acum, dar vreau atât de mult să fiu unul din urmașii Tăi.

– Iată și răspunsul la întrebarea Mea!
– Da?
– Da, asta Îmi aduce Mie slavă : să am oameni ca TINE pe pământ, care Mă iubesc și care caută voia Mea în viața lor.
– Doamne, abia aștept să văd ce poți face Tu din mine! Facă-se voia Ta în viața mea !!
– Amin?
– Amin, Doamne.
– Așa să fie!

(DE VORBĂ CU DUMNEZEU )

Este rugăciunea „Tatăl nostru” un descândec de deochi?

Întrebare:

Ma confrunt cu o problema, iar sfatul dumneavoastra ar fi binevenit. Mama este deseori deocheata cand vine acasa de la bunici si ma pune pe mine sa ii zic rugaciunea „Tatal nostru” de 3 ori. Sunt singura ca stiti aceasta „rezolvare” al deochiului. Ma simt foarte prost facand asta pentru ca il vad ca un descantec. Poate gresesc. I-am zis mamei ca mi se pare ca un descantec si  ea a zis ca nu e adevarat. Vreau sa stiu parerea dumneavoastra pentru ca sigur se va mai intampla si data viitoare la fel si nu vreau sa fac ceva ceea ce Domnului nu ii place. Dumnezeu sa va binecuvanteze pentru ajutorul dat.

Descântec de deochi

Sunt de acord că mulți oameni concep rugăciunea „Tatăl nostru” ca un descântec, sau cel puțin ca un substituent al acesteia. De ce? Pentru că oamenii nu intră în sensul rugăciunii și cred că cuvintele ei în sine au o putere magică de vindecare sau protejare. Domnul Isus a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru” ca și un model în baza căruia să ne putem ruga potrivit cu situațiile prin care trecem și nevoile specifice pe care le avem.

Când va veni mama dumneavoastre data viitoare acasă deochiată și vă va cere să-i spuneți rugăciunea „Tatăl nostru”, vă sfătuiesc să deschideți capitolul 6 din Evanghelia după Matei și să-i citiți cu voce tare în întregime cele spuse de Mântuitorul în versetele 5-15.

Când mama vă cere să vă rugați să nu o refuzați. Rugați-vă totdeauna și rugați-vă și cu cuvintele proprii. Folosiți această dorință a ei să vă rugați ca să o învățați din Sfintele Scripturi despre rugăciune. Vă mai recomand să faceți rost de cursul „Doamne, învață-mă să mă rog” care este un studiu biblic inductiv pentru copii, dar care i-a ajutat și pe mulți maturi să învețe sensul fiecărei fraze din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Vă recomand să-i citiți mamei aceste articole și predici:

Vă mai recomand și aceste articole să le citiți mamei:

Dumnezeu să o ajute pe mama dumneavoastră să creadă în Domnul Isus din toată inima și să intre în Noul Legământ cu El. Atunci va primi Duhul Sfânt și nu va mai avea putere asupra ei deochiul sau alte blesteme ori vrăjitorii pe care poate cineva dori să i le facă.

Tatal nostru
Talcuire de Olivier Clement

 

Tatal nostru.
Care esti în Ceruri.
Sfinteascã-se Numele Tãu.
Vie Împãrãtia Ta.
Facã-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pãmânt.
Pâinea noastrã cea de toate zilele, dã-ne-o nouã astãzi.
Si ne iartã nouã greselile noastre, precum si noi iertãm gresitilor nostri.
Si nu ne duce pe noi în ispitã.
Ci ne izbãbeste de cel rãu.

sus

Tatal nostru este rugaciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugaciunea lui Iisus, care constituie însãsi fiinta ei. Cãci trebuie sã întelegem cã toatã bogãtia liturgicã a Bisericii, toatã mostenirea ei asceticã si duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos. Biserica nu ne opreste la ea însãsi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.

Existã în Evanghelie douã versiuni ale rugãciunii “Tatal nostru”, cea de la Luca (11, 2-4) si cea de la Matei (6, 9-13). Varianta dupã Matei, mai lungã si deja liturgicã, a fost adoptatã încã din primele veacuri ale Bisericii.

Primele douã cereri din “Tatal nostru” se regãsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogã si care trebuie sã-i fi fost familiar lui Iisus. Înrãdãcinatã într-o istorie precisã, aceea a Primului Testament, rugãciunea “Tatãl nostru” o deschide, o depãseste, o desãvârseste.

Primul cuvânt al rugãciunii pe care ne-o dã Iisus si pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Sãu, este, într-adevãr, “Tatã”: Pater imon, “Tatã al nostru”.

Sã ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevãrat primul: “Tatã”. Este un cuvânt care sunã ciudat pentru omul zilelor noastre.

Omul de astãzi este orfan. El nu are rãdãcini în afara spatiului si a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimutã si se îndreaptã spre nicãieri.

I s-a spus cã paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdã si “represivã” si chiar este astfel dacã ea nu dã un sens spiritual vietii: atâtia “tati” nu sunt nimic altceva decât niste reproducãtori.

I s-a spus cã “Dumnezeu Tatãl” este dusmanul libertãtii sale, un fel de spion ceresc, un Tatã sadic. Si de ce sã n-o mãrturisim, crestinãtatea istoricã, în Orient ca si în Occident, într-o epocã sau alta, a dovedit, chiar dacã numai trecãtor, aceastã acuzatie.

Prin urmare, multi se îndreaptã astãzi spre spiritualitãtile asiatice care promoveazã un scientism al interioritãtii, unde divinul, impersonal, te face sã te gândesti mai degrabã la o imensã matrice cosmicã. Da, suntem “orfani”. Incestul si homosexualitatea, cele douã indicii ale absentei tatãlui, bântuie societatea noastrã. Moartea tatãlui se înscrie în frica de celãlalt.

De aceea astãzi sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învatã aceastã rugãciune care începe tocmai prin cuvântul “Tatã”.

Acest “tatã” transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de “sânul Tatãlui”, toatã Biblia evocã “adâncurile milei Sale”, rahamim acest Tatã este matricial, El îsi “simte” copiii, asa cum si-i “simte” o mamã cu toatã fiinta sa, cu carnea si cu mãruntaiele sale.

Totusi: Tatã. Rezultatul, asa cum sugereazã aceastã simbolisticã, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili sã mergem spre celãlalt.

Astfel: Tatã. Ce înseamnã acest cuvânt pentru viata noastrã de zi cu zi? Înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani, pierduti, lãsati în voia fortelor si determinãrilor acestei lumi. Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp. Acest univers aparent nelimitat – însã timpul a început cu “big-bang”-ul, iar spatiul este curbat, spune Einstein – acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatãlui.

Nebuloasele si atomii – care sunt tot nebuloase – Îl iubesc impersonal pe Tatãl, prin însãsi existenta lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem sã-I rãspundem în mod constient, sã-I exprimãm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legãtura personalã cu Tatãl, devine mai nobil si mai mãret decât lumea întreagã.

Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatãlui. Momentele aparent efemere ale vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, “ne-au pulsat venele de existentã”, se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatãlui.

Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din strãfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iatã ce trebuie simtit foarte puternic, zi de zi, si o spun mai ales celor tineri: e bine sã trãiesti; a trãi este un har, o slavã, toatã existenta e o binecuvântare.

Cred cã în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credinciosi – cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioarã, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilã “Viatã si destin” – se regãseste acest sentiment de bunãtate si de frumusete profundã a fiintelor si a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârsitã, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunatã la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afectiunea dintre pãrinti si copii, lucru rar în literatura occidentalã contemporanã.

Teologia, spiritualitatea noastrã, stiu bine cã nu se poate întemnita aceastã tainã a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne reveleazã cã acest abis – de care vorbeste si India – este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndrãznim sã îngânãm:”Abba, Tatã” – un cuvânt de o nesfârsitã tandrete copilãreascã, de o încredere plinã de respect, iatã tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne reveleazã faptul cã acest paradox nu existã numai în relatia Tatãlui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însusi este originea fãrã origine si Celãlalt filial si Suflarea de viatã si de iubire care se odihneste în Celãlalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El.

În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, aceastã mare tainã a unitãtii si a diferentei. Si noi, dupã chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.

Numai cã în Dumnezeu, între Originea si al Sãu Celãlalt filial, în Duhul unificator, rãspunsul iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absolutã, în timp ce noi avem nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca sã mergem spre Luminã si în acelasi timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care pãzeste porcii si care ar vrea sã mãnânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim cã Tatãl, nu numai cã ne asteaptã, dar chiar vine în întâmpinarea noastrã.

Lumea nu este o închisoare, ci un “pasaj obscur”, pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O operã pe care o scriem împreunã cu Dumnezeu. Dacã toate sunt binecuvântate de Tatãl, trebuie sã stim la rândul nostru sã-L binecuvântãm în toate lucrurile.

Ar trebui sã încercãm sã regãsim, sã reînnoim si înainte de toate sã interiorizãm toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le dã Biserica si care ne asimileazã binecuvântãrilor, “binefacerilor” divine din primele capitole ale “Facerii“: “Si a vãzut Dumnezeu cã este bine”tob, care înseamnã “bun si frumos”, Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin “frumos”. Maxim Mãrturisitorul ne învatã sã facem, cu fiecare privire atentã, contemplativã, o experientã treimicã asupra lucrurilor: simplul fapt cã un lucru existã, cã se odihneste în fiintã, ne trimite la Tatãl, “fãcãtor al cerului si al pãmântului, al tuturor celor vãzute si nevãzute…” (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul cã putem sã-l întelegem, sã descoperim în el o structurã uimitor de “inteligentã” ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatãlui, iar aceea cã lucrul e frumos se integreazã în mod dinamic într-o ordine, tinde cãtre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viatã fãcãtoare, despre care Serghei Bulgakov spunea cã e personificarea frumusetii. Sã învãtãm sã descifrãm astfel în lucrurile Paternitãtii lui Dumnezeu, pe Tatãl “Cel cu douã mâini”, pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatãl, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa.

Totusi, experienta treimicã cea mai importantã se înscrie în acel imon care-l urmeazã pe Pater, în al doilea cuvânt al rugãciunii: “Tatã-al nostru”.

Din acest “nostru” as vrea sã retin douã lucruri.

Primul constã în aceea cã trebuie sã învãtãm sã descoperim “taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui”. Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este cã omul îsi arogã o putere absolutã asupra omului. Ideologiile pretind cã pot explica omul, cã-l pot reduce la concepte ca cel de rasã, clasã, etnie, religie, culturã. Iar ideologii, “cei care stiu”, se simt îndreptãtiti, pentru binele umanitãtii, spun ei, sã manipuleze, sã conditioneze, sã întemniteze, sã tortureze si sã ucidã oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stãpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnã “concept” în germanã).

Dimpotrivã, trebuie sã întelegem cã celãlalt, oricare ar fi el, chiar dacã e un vames, o desfrânatã, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu sã traducem), celãlalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatãlui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi.

Nici o altã definitie mai bunã decât cã este de nedefinit. Sã învãtãm sã nu mai blestemãm, sã învãtãm sã nu mai dispretuim: “Nu este altã virtute decât aceea de a nu dispretui”, spunea un Pãrinte al pustiei.

Celãlalt este chip, în întregime chip. Si în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru cã acest chip este si cuvânt, sã încerc sã rãspund, sã devin responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca si în societate, în relatiile noastre cu ceilalti crestini, ca si în viata politicã. Amintiti-vã: sã nu dispretuiti!

Cealaltã problemã pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legatã de prima, este relatia dintre Bisericã si umanitate: “Tatãl nostru”, acest “nostru” înseamnã oare numai Biserica unde suntem toti “mãdulare unii altora”, un singur trup, o singurã fiintã în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbã de foc la Cincizecime? Însã Cuvântul, spune prologul lui Ioan, “este lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul ce vine în lume”. Se poate traduce si astfel: “… care, venind în lume, lumineazã pe toti oamenii”. Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile si din toate timpurile. Înviind, El le-a dãruit tuturor viatã.

Biserica înseamnã toti cei care, mai mult sau mai putin numerosi, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod constient în aceastã luminã si care aduc multumire. Pentru ei si pentru toti ceilalti. Biserica este “preotia împãrãteascã”, “poporul sfânt” menit sã se roage, sã mãrturiseascã, sã lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu stim unde se sfârseste ea, cãci Euharistia este datã “pentru viata lumii”.

Nu e fir de iarbã care sã creascã în afara Bisericii, nu e constelatie sã nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axã a lumii. Nu existã un singur om care sã nu aibã o legãturã de tainã cu Tatãl care Îl creazã, cu Hristos, “omul maxim”, cu Duhul de viatã fãcãtor. Nu existã om fãrã o aspiratie spre bunãtate, o tresãrire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii.

Multi vor zice, în ziua judecãtii, coplesiti de bucurie: “Doamne, când Te-am vãzut flãmând, si Te-am sãturat… strãin si Te-am primit, gol si Te-am îmbrãcat? Când Te-am vãzut bolnav sau în temnitã si am venit la Tine?”

Si vor auzi rãspunzând: “Adevãrat vã spun vouã, cã de câte ori ati fãcut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati fãcut”. Dar oare noi facem astfel?

De aceea, în viata noastrã de zi cu zi, sã nu facem din Bisericã o sectã, un ghetou.

Sã stim sã cãutãm peste tot germenii vietii. Sã stim sã-i primim în gândirea, în iubirea noastrã si sã-i aducem în Rugãciune, în Bisericã.

sus

Care esti în Ceruri

“Cerurile”, aici, aratã caracterul inaccesibil, abisal al Tatãlui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absenta, este asa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu putin înainte: inteligenta îsi mãsoarã propriile limite, auzind în acelasi timp murmurul, tot mai îndepãrtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmeazã momentul când orice activitate mentalã se opreste, omul se reculege si tace, el devine asteptare purã. Trebuie sã existe în viata noastrã de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tãcutã. Pãrintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stãpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfãsurându-se ametitor înaintea lui.

Trebuie sã stii uneori sã te opresti si sã asculti linistea, sã te bucuri de ea, sã te uimesti, sã te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasã, într-o camerã unde ai rãmas singur, într-o bisericã deschisã dintr-un oras mare, la o plimbare în pãdure, poate apãrea la lectura Evangheliei, pe care trebuie sã ne strãduim sã o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ti merge la suflet, care te pãtrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te opresti, într-o asteptare tãcutã, uneori împlinitã.

Dar de ce tocmai Cerul trebuie sã slujeascã drept simbol pentru transcendentã? De bunã seamã pentru cã azurul profund – mai ales în tãrile mediteraneene – este dincolo de puterea noastrã de cuprindere si în acelasi timp pretutindeni prezent, învãluind totul si pãtrunzându-l cu lumina sa.

În limbile arhaice divinitatea este desemnatã printr-un cuvânt care înseamnã “cer sclipitor”.

Trebuie sã stii sã privesti cerul, sã te lasi inundat de el, purificat pânã în strãfundul sufletului. De ce atâtia tineri, care nu merg niciodatã la bisericã, escaladeazã aceste locuri înalte, care sunt muntii, dacã nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mãrile meridionale unde apa si cerul se confundã într-o sferã de plenitudine, de un albastru pur?

“A fost regãsitã. Ce? Eternitatea. Este marea contopitã cu soarele”.

Totusi, revolutia tulburãtoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol si nesfârsit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par sã-si mai gãseascã locul. Cerul însufletit al Psalmilor si al cãrtii lui Iov a devenit absentã întunecatã.

Nesãbuitul de Nietzsche Îl cautã în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pãmântul o ia razna neluat în seamã, unde nu mai existã sus si jos si unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emotia datã de azurul sclipitor riscã sã se transforme într-un divertisment de vacantã. Altundeva trebuie regãsit cerul divin.

Altundeva? În “inimã”, ne spun ascetii. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncã, unde toatã fiinta noastrã se adunã si se deschide într-un abis de luminã: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul.

Una dintre lucrãrile noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obisnuim sã trãim în capul si în simtul nostru, cu inima stinsã. Or, numai ea poarte fi creuzetul unde se metamorfozeazã inteligenta si dorinta, si chiar dacã nu ajungem pânã la abisul de luminã, de acolo pot tâsni scântei si o tresãrire puternicã si dulce ne va aprinde inima.

Trebuie sã regãsim sensul acestei emotii ne-emotionale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibratii linistite, dar care rãscoleste întreaga fiintã, când ochii se umplu de lacrimi de uimire si recunostintã într-o tandrete ontologicã, o liniste împãrtãsitã, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba cãlugãrilor, ci lucrarea smeritã a tuturor, si as adãuga cã este si o problemã de culturã.

În Pavilionul cancerosilor de Soljenitsîn, o tânãrã, responsabilã a unui serviciu dintr-un spital, îsi întreabã seful, pe “bãtrânul doctor”, de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacientii si legatã de ea, siguranta diagnosticului. El îi rãspunde cã a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei si cã dragostea, dacã e acel dar atât de rar de a sti cã un altul existã, poate cu adevãrat sã spargã o “inimã de piatrã” si s-o transforme într-o “inimã de carne”.

Dar, adaugã “bãtrânul doctor”, sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente sã se retragã, sã se închidã în el sã amuteascã pe dinãuntru, sã-si linisteascã inima pânã la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafata cãruia se reflectã luna si stelele. Linistea si pacea fac posibilã venirea Tatãlui “care este în ceruri” si pe oglinda inimii astfel cercetatã se înscrie adevãrul fiintelor si al lucrurilor.

Si este si o chestiune de culturã. Avem nevoie de muzicã, de poeme, de romane, de cântece, de o întreagã artã, chiar si una comunã, care sã ne trezeascã fortele inimii.

Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmeazã granita sinuoasã dintre iubire si moarte, dintre revoltã si slãvire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân si Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ – noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvãluie taina ei, ci dispare în desert, în chip de gazelã. De aici înainte Magmân este hãrãzit rãtãcirii si cãutãrii. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusete, dar nu de o frumusete de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat si poate de comuniune, de acea “frumusete care creazã orice comuniune”, spune Dionisie Areopagitul.

Iar Sfântul Ioan Scãrarul vorbeste de acea “cântare profanã, care duce la bucuria interioarã, la dragostea dumnezeiascã, la lacrimile de sfintenie”. Geniul crestinismului este în mod tainic, “filocalic”, iar “filocalie” înseamnã “iubire de frumos” si frumusetea nu trebuie rezervatã cultului, ascezei, ea trebuie sã strãluceascã si în culturã.

sus

Sfinteascã-se Numele Tãu

Din veac Tatãl se denumeste în Verbul, prin Cuvântul Sãu. Si Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele si pentru a-L sfinti pânã la capãt, cãci Numele este prezenta, “despãrtitã” si în acelasi timp “strãlucitoare” adicã sfântã. “Sfintirea Numelui” nu însemna, în vremea lui Hristos, cinstea si lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vietii, adicã martiriul. Iisus a sfintit Numele pânã la Cruce si Numele L-a sfintit pe El pânã la Înviere. Iisus cel rãstignit este “Unul din Sfânta Treime” rãstignit, spune Liturghia bizantinã. Iisus cel rãstignit este Dumnezeu cel rãstignit.

Acolo, în acea golire totalã de pe cruce se reveleazã Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Si acest Nume este iubire, “Dumnezeu este iubire”, spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alãturã în suferinta, revolta, disperarea si agonia noastrã. “Pãrinte, dacã e cu putintã, fã sã treacã de la Mine paharul acesta”. “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”

Astfel cã, de acum încolo, între suferinta noastrã si neant, între revolta, disperarea, agonia noastrã si între neant, se aseazã Dumnezeu cel întrupat si rãstignit si Acesta, înviind, ne deschide nebãnuite cãi de luminã.

Pentru a “sfinti Numele” noi nu trebuie decât sã ne refugiem la crucea lui Hristos.

Martiriul crestin este o experientã misticã în care un bãrbat sau o femeie, adesea oameni obisnuiti, se încredinteazã lui Hristos, cu o încredere smeritã, exact în momentul celei mai intense suferinte. Si se întâmplã atunci cã îl nãpãdeste bucuria învierii.

Sunt multe feluri de a fi martir: “… fericiti cei prigoniti pentru dreptate… fericiti veti fi când vã vor ocãrî…” Sau, poate banal, boala, decãderea, pierderea celor apropiati, trãdarea, singurãtatea, moartea.

Întâi de toate, trebuie sã combatem suferinta, cu atentie delicatã, atât la aproapele cât si la noi însine.

Occidentul modern a fãcut mult în acest sens si e bine. Cãci suferinta poate fi obscurã, fãrã sens, insuportabilã; de aceea atât de des ea desparte, obsedeazã, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderatã si dacã o trãim în credintã, ea poate sã facã din trup o chilie de mânãstire, sã ne detaseze si sã ne deschidã.

Dar trebuie sã mã rog mai ales ca sã-mi trãiesc suferinta ultimã si sã mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca sã vinã atunci în mine “sfintirea Numelui” si chiar, dacã este voia lui Dumnezeu, ca ea sã strãluceascã în mine, ca si cum as împlini ceea ce lipseste din suferintele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate cã atunci, în acea spaimã si oroare va pãtrunde o luminã si eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”, ci si “Pãrinte, în mâinile Tale îmi încredintez duhul Meu”.

Vorbesc la persoana întâi, nu stiu despre ceilalti, nu existã decât cazuri particulare. Crestinismul nu înseamnã sã stii totul. Poate cã înseamnã sã nu stii nimic, dar sã ai, totusi, încredere. În legãturã cu “sfintirea Numelui”, as vrea sã adaug douã lucruri:

Primul este cã Numele invocã si evocã Prezenta. El nu o stãpâneste, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep sã iubeascã îsi schimbã între ei numele si fiecare se gândeste adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplã, si este infinit mai puternic – cãci cel putin suntem siguri de iubirea Lui – în legãtura noastrã cu Hristos.

Cunoastem mai mult sau mai putin ceea ce se cheamã “Rugãciunea lui Iisus”, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul”, pronuntatã odatã cu respiratia. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: “Kyrie eleison”, “Doamne miluieste”, “Doamne ajutã-mã, spre ajutorul meu ia aminte”, “Cum stii Tu si cum vrei Tu…”, “Slavã Tie, Dumnezeul nostru, slavã Tie” etc.

Putem inventa si altele. În viata de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a “sfinti Numele”, de a sfinti totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternitãtii peste fiinte si lucruri, de a descifra o situatie cu ajutorul Lui. Cãci Dumnezeu ne vorbeste continuu prin fiinte, lucruri, întâlniri… Numele se reveleazã la fel de complex ca si un diamant cu mii de fatete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situatii…

Desigur, nu este vorba, la cei mai multi dintre noi, de invocarea continuã a Numelui, ci mãcar sã facem sã tâsneascã din când în când un strigãt de ajutor, sau de mãrire a lui Dumnezeu. Problema este sã nu uitãm de Dumnezeu. Cãci uitarea este cel mai mare pãcat, spun cei duhovnicesti. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Si atunci, dintr-o datã, trebuie sã ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacã numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Sã strigãm cãtre El, cãtre Dumnezeu cel viu si nu sã amutim în fata zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? “Tu m-ai luat drept tintã” – îl citez pe Iov. “Vei înceta Tu, în sfârsit, sã mã privesti spre a-mi da timp sã-mi înghit saliva?” (iarãsi Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Cãlãuzeste-mã, lumineazã-mã. Nu voia mea, ci voia Ta. Si în bucurie, sau pur si simplu în plãcerea smeritã de a exista: slavã Tie, Doamne, slavã Tie. Atunci ne dãm seama cã avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat… Invocarea Numelui: rugãciunea celor care nu au timp sã se roage.

Celãlalt lucru pe care as vrea sã-l spun în legãturã cu “sfintirea Numelui” este cã nu existã, pentru Iisus, o separare staticã între sacru si profan, nu existã reguli care sã despartã curatul de necurat. Viata noastrã de zi cu zi se miscã între Kiddouch haschem, “sfintirea Numelui” si Hilloul haschem, “profanarea Numelui” si hotarul este într-o continuã miscare, el trece prin inima noastrã, prin gura care grãieste din prisosul inimii, prin privire.

Totul poate fi sfintit, de vreme ce, spune Zaharia, “orice vas va fi închinat Domnului”, iar “cinstea si slava” popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelentã “bun” sau “rãu”; pentru un pedagog, un judecãtor si pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legãturii cu ceilalti.

Si dacã tehnica ne elibereazã si ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante si de stereotipiile intelectuale, este pentru ca sã putem regãsi posibilitatea de a sfinti Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligentei încorporate în masini (lucru imposibil în afara unei revolutii culturale).

sus

Vie Împãrãtia Ta

Dupã Tatãl si Cuvântul prin care acesta se reveleazã, iatã-L si pe Duhul Sfânt. Cãci o variantã foarte veche a Evangheliei dupã Luca înlocuieste “Vie Împãrãtia Ta” prin “vie Duhul Tãu cel Sfânt”.

Sã vinã Duhul tãu cel Sfânt si sã ne împãrtãseascã de Împãrãtia Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tãu, lumina Ta, viata Ta, puterea Ta, bucuria Ta… toate acestea înseamnã un singur lucru.

Împãrãtia, cerul nou si pãmântul nou sunt cerul si pãmântul înnoite în Hristos, pãtrunse de harul Duhului, care este viata curatã, eliberatã de sub stãpânirea mortii. Lumea în Hristos constituie adevãratul “rug aprins”, spune Maxim Mãrturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgurã si cenusã, învelisul opacitãtii si al urii noastre, al oricãrei complicitãti cu puterile haosului, ale întunericului.

“Vie împãrãtia ta” înseamnã sã pregãtim, sã anticipãm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepãrtând zgura si cenusa. Cãci Împãrãtia a cãrei venire o cerem este deja în mod tainic prezentã, fiecare celebrare euharisticã anticipeazã Parusia si existã în viata fiecãruia clipe euharistice, scântei din Parusie.

Nu trebuie sã ne temem de aceste momente, de aceastã plenitudine – “pleroforia” – de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugãciune tãcutã, de rugãciune dincolo de rugãciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere seninã, când lumina celei de-a opta zi tâsneste într-o intuire a adevãrului, a frumusetii, sau într-o adevãratã întâlnire; sã descoperi “oceanul interior al unei priviri” si “pe celãlalt ca pe o minune”, spunea patriarhul Athenagoras, sau ca sã-l citãm tot pe el, sã te alãturi, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, dupã chinurile agoniei, când fata unui mort se însenineazã si când, noteazã Franz Rosenzweig, “individul renuntând la cele din urmã rãmãsite ale individualitãtii sale si întorcându-se la origini, Sinele se trezeste la unicitatea ultimã, la singurãtatea ultimã…”

În toate aceste momente, si se cunosc si multe altele, Împãrãtia ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai pasti, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, si chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pãmântul e sfânt, e o tainã, si stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti.

Sã fim bine întelesi. Existã o apropiere narcisistã, grotesc sau tragic avidã de plãcere, de pofta de a fi. Aici se combinã cele douã patimi de cãpãtâi, lãcomia trupului si mândria cugetului… omul riscã atunci sã se descompunã, cum spunea Kirkegaard, în “mici eternitãti de plãcere”. Din fiinte si lucruri, el nu vede – si aici limbajul este semnificativ – decât ceea ce cade sub incidenta simturilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plãcerea, bucuria de a fi, resimtite cu o anumitã distantare interioarã, cu recunostintã, în respectul pentru fiinte si lucruri si în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepãtimasã, în sensul ascetic al cuvântului “patimã”, adicã neidolatrã. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei… Ritmul respiratiei – “sã respiri, o, nevãzut poem!”, spune Rilke -, mireasma pãmântului dupã furtunã, nesfârsita, isihasta rãsucire si dezrãsucire a valurilor si a nebuloaselor, “cântarea cântãrilor” unei mari si nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei.

Actul creator care genereazã frumusetea si iradiazã viatã si iubire, surâsul unui copil foarte mic, care îsi descoperã existenta în mirosul, privirea si vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos – care se rezumã în iubirea de Dumnezeu si în iubirea pentru aproapele si pentru tine însuti: e atât de greu sã te accepti – si totusi: “iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti” -, poruncile lui Hristos ne apar ca niste cãi ale responsabilitãtii si comuniunii.

Revelatia Împãrãtiei constã cu adevãrat în aceea cã nimic nu este mai presus de persoanã si de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevãr, frumusete, înceteazã de a mai fi niste legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastrã, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzãtoare.

Si dacã nu reusesti sã “pãzesti poruncile”, nu te considera niciodatã pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rusinea si decãderea ta, se aflã Hristos. Întoarce-te cãtre El, lasã-L sã te iubeascã, sã-ti dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjesti la suprafatã, inima e cea care trebuie sã se transforme.

Nici mãcar nu trebuie sã începi prin a încerca sã-L iubesti pe Dumnezeu, ci numai sã întelegi cã El te iubeste. Si dacã iubirii i se rãspunde cu iubire, dacã inima profundã se trezeste, atunci însãsi viata lui Hristos, adicã suflarea Duhului va creste în tine. Va trebui numai, si chiar o vei dori de acum încolo, sã îndepãrtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupã izvorul din strãfundul sufletului tãu.

Va trebui, la un moment dat, sã respiri mai profund decât aerul acestei lumi, “sã respiri Duhul”, cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sã întâlneascã, sã elibereze, sã exprime geamãtul creatiei, asteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune cã e în lãuzie, în facere: cosmogenezã si, de la Întrupare încoace, hristogenezã (de ce n-am relua, în afara unei sistematizãri contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie sã se comporte ca un rege, un preot, un profet…

sus

Facã-se voia Ta, precum în cer, asa si pe pãmânt

Voia lui Dumnezeu nu este o vointã juridicã ci un influx de viatã, ceea ce dã existentã si o înnoieste când aceasta se rãtãceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însãsi, universul întreg sustinut de ideile-vointe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu si umanitate, pentru ca “toti oamenii sã se mântuiascã”, subliniazã întâia Epistolã cãtre Timotei. De aceea trebuie “sã ne rugãm zilnic pentru ca toti sã se mântuiascã”; sã ne rugãm pentru toti cei “care nu stiu, nu vor sau nu pot sã se roage” asa cum le cerea cãlugãrilor sãi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasã si bunã, cum spune Facerea, este cufundatã în orori. Lumina existã, citim în prologul lui Ioan, dar existã si întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Si cum iubirea nu se poate impune fãrã sã se nege pe sine, aceastã atotputernicie – în stare sã creeze fiinte care-o pot refuza – aceastã atotputernicie este si o atotslãbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre luminã. Dumnezeu respectã libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Dar pentru ca ea sã nu fie biruitã de întuneric, El se întrupeazã si coboarã în moarte, în iad, pentru ca sã existe de aici înainte un loc unde vointa omului sã se poatã uni cu vointa divinã. Acest loc e Hristos. În Hristos, vointa umanã s-a alãturat cu durere si bucurie vointei Tatãlui. Întru cel Înviat, stând la dreapta Tatãlui, voia lui Dumnezeu se împlineste pe pãmânt, ca si în cer.

De aceea este de ajuns sã aderãm la Hristos cu toatã fiinta noastrã. “Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastrã si învãtati-vã de la Mine cã sunt blând si smerit cu inima si veti gãsi odihnã sufletelor voastre. Cã jugul Meu e bun si povara Mea este usoarã” (Mt. 11, 28-30). Împãrãtia unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer asa si pe pãmânt “nu este din aceastã lume” si nu în istorie se va realiza ea. Rugãciunea pentru a se face voia lui Dumnezeu ne dã astfel, despre politicã, o nuantã de ironie, de realism si rãbdare, ea laicizeazã exercitiul puterii, relativizeazã ideologiile si entuziasmele istoriei – istoria fortelor colective, în sens marxist. Într-o primã etapã, nu visãm sã transformãm societatea în paradis, ci luptãm, pentru ca ea sã nu devinã un iad, sã-i mentinem echilibrele necesare, cã e vorba de “separarea puterilor” a lui Montesquieu, sau de checks and balance, din conceptia anglo-saxonã – si protestantã – despre Stat. Omul rugãciunii si al sperantei evitã pe cât se poate, atât cinismul conservatorilor, buna gestionare a relelor zise inevitabile (pentru ceilalti!), cât si amãrãciunea revolutionarilor, pe care în mod sigur îi dezamãgesc revolutiile, cele nefãcute, ca si cele prea bine fãcute. El stie cã nu se va sfârsi niciodatã cu prostia si cu ura, dar nu e un motiv sã se resemneze.

În acelasi timp, trebuie sã spunem, odatã cu Serghei Bulgakov, cã “istoria nu este un culoar vid”. Aceastã imensã fortã de viatã, de viatã adevãratã pe care Învierea a adus-o în lume si care se revarsã din potirul euharistic si din rugãciunile sfintilor, nu lucreazã numai în destinele individuale. Societatea si cultura, si ele sunt dimensiuni ale persoanei si ale relatiei interpersonale.

Crestinãtatea a încercat o sfintire a culturii, nu fãrã succes, dar a îngrãdit din ce în ce mai mult libertatea. Astãzi tine de bisericã sã se elibereze de nostalgii, de vointe de putere, pentru a deveni sau a redeveni acel pãmânt tainic de unde se vor ridica pãdurile viitorului. Nu singurã de altfel, ci în colaborare cu toate cercetãrile convergente, cu cele crestine întâi de toate, cu toate asteptãrile si intuitiile culturii contemporane: fie cã e vorba de noile reflectii despre drepturile omului, de acea metanoia abia schitatã a unei filosofii în care ceea ce nu este lucrãturã a neantului se ocupã de relatie si de chip, fie cã e vorba despre deschiderile stiintei sau despre critica economismului.

Odatã cu prãbusirea ideologiilor si cu evolutia nihilismului, vine vremea unui crestinism creator. Gânditori altfel necrestini, ca Gramsci si Foucault, ne-au sugerat cã adevãrata infrastructurã a istoriei este cultura. Iar noi stim bine, cultura, cu conditia sã nu devinã un fals, se hrãneste din spiritual. Ea ca si în tectonica “plãcilor”: e suficient ca plãcile cele mai profunde ale scoartei terestre sã se miste cu câtiva milimetri pentru ca la suprafatã sã aibã loc cutremure. Adevãratele revolutii sunt revolutiile spiritului, spunea Berdiaev.

“Revolutia constiintelor”, spune astãzi episcopul Irineu al Cretei. Gânditorii religiosi, mai ales francezi si rusi din prima jumãtate a secolului, au deschis drumuri, au adus o inspiratie.

În anii care vin va trebui sã aparã initiative si propuneri crestine în chiar interiorul societãtii civile si al culturii. Va fi important cã însisi crestinii, pe cât posibil în grupuri sau sustinuti de comunitãtile bisericesti, sã propunã noi atitudini, sã inventeze noi forme de viatã si de muncã în profesia lor, la scoalã, la tribunal, în spitale, în cartierele urâteniei si ale mizeriei, unde încolteste violenta…

Nu va exista niciodatã, decât poate ca un ideal si ca un catalizator, o “civilizatie a iubirii”. Va exista întotdeauna, în viata colectivã, un fond de impulsuri irationale, pe care trebuie sã stim sã le stãpânim, sã le folosim, sã le controlãm (si aici machiavelicii moderati si lucizi fac mai mult decât naivii mânjiti cu sentimentalisme).

Numai sfintenia este cea care poate vindeca rãul din rãdãcinã. Dar sfintenia trebuie, ca si Evanghelia, sã introducã în societate o tensiune, un ferment sau o ranã care sã constituie însusi locul libertãtii spiritului. Si dacã nu poate exista o “civilizatie a comuniunii” depline si definitive, trebuie sã deschidem neobosit aceea ce se numeste în Franta, pe poduri si sosele, “cãi de micã comunicatie”

Pâinea noastrã cea de toate zilele, dã-ne-o nouã astãzi

 

Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastrã, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie sã facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin muncã, într-o civilizatie pe cât posibil cinstitã (e un punct asupra cãruia voi reveni). Totusi, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce mã tine în viatã. Or, faptul de a continua sã trãiesc presupune o întrepãtrundere incredibilã de circumstante favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. As fi putut sau ar fi trebuit sã mor de atâtea ori: rãzboi, accident, cancer, insuficientã cardiacã, tentativã de sinucidere – sau mai stiu eu ce? O persoanã sau alta, al cãrei chip, voce sau rugãciune pentru mine reprezintã si ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care as vrea sã-l apãr si sã-l ghidez în viatã, îmi scapã cu desãvârsire.

Nu existã decât douã iesiri: fie spaima, si toate mijloacele de a o evita rãmân fãrã succes, o stim bine. Fie rugãciunea: pâinea noastrã cea pe care ne-o asigurã o întreagã civilizatie – hrana, îmbrãcãmintea, locuinta, securitatea, aceastã pâine pe care ne-o dã acel fragil echilibru biologic sau psihologic, aceastã pâine constând si în atâtea afecte si amprente din care se hrãneste sufletul nostru, recunoastem cã o avem de la Tine: dã-ne-o nouã astãzi. Sau pur si simplu: dã-ne nouã ziua cea de astãzi. Sau dacã vrei sã ne-o iei, ia-ne-o. Dacã este voia Ta, voi muri astãzi, sunt un slujitor nefolositor, elibereazã-mã din acest joc ciudat si strãin, în fond… (Iov 1, 20-21).

Astfel, sã privim fiecare zi ca pe o zi de har. Si mai mult decât atât. Noi cerem astãzi aceastã subzistentã, ca pe <pâinea care=”” vine=””>, adicã pâinea Împãrãtiei. Or, pâinea Împãrãtiei este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai sã primim orice pâine, orice mijloc de subzistentã, ca si cum ar fi Euharistia, adicã împãrtãsirea cu Trupul sãu, cu prezenta Sa. În mistica evreieascã se spune cã prezenta, numitã schekhinah, este exilatã, din cauza orbirii noastre, în taina fiintelor si a lucrurilor.

Sarcina zilnicã a celui credincios este sã descopere si sã scoatã la ivealã scânteile Prezentei, pentru ca ele sã regãseascã focul originar, nu abandonând materia, ci transfigurând-o.

În A douãzeci si cincea orã de Virgil Gheorghiu vedem un tãran român mâncând cu gravitate, atentie si recunostintã, ca si cum s-ar împãrtãsi. Când masa este sãrbãtoare a întâlnirii, aspectul euharistic sporeste. “Dati multumire pentru toate”, spune Pavel (n.tr. euharistie = multumire).

Existã un anumit mod de a ne spãla, de a ne îmbrãca, de a ne hrãni, cu hranã sau cu frumusete, un anumit fel de a-l întâmpina pe celãlalt, un fel euharistic. Si cred cã mai existã un mod euharistic de a ne duce la bun sfârsit treburile zilnice, asa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleasi (în fond, textul rugãciunii Tatãl nostru vorbeste de pâine, nu de vin, iar pâinea contine ideea de necesitate); e nevoie de putinã detasare si pur si simplu sã nu uitãm de Dumnezeu, chiar dacã nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea si, la limitã, incapacitatea noastrã de a dãrui.

Ajutã-ne sã descoperim în fiintele, lucrurile si situatiile actuale, chipul si cuvântul lui Hristos Cel Care vine.

Traditia ortodoxã ne învatã invocarea Sfântului Duh înaintea oricãrei treburi de oarecare importantã, iar la sfârsitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am asteptat-o din partea femeii – desigur, în zadar, cãci si femeia simte nevoia sã fie mângâiatã -, ea este deja cu totul în Împãrãtia lui Dumnezeu si ne ajutã sã trecem si noi pe celãlalt mal, ea este, într-o persoanã creatã, sinteza tuturor formelor de tandrete si frumusete. Faptul de a cere pâine sugereazã ceea ce ar trebui sã fie legãtura noastrã cu pãmântul, cãci pâinea înseamnã pãmântul muncit de om. Omul, sau va distruge pãmântul, sau va face din el o Euharistie.

Pãmântul nu este o divinitate, tehnica a smuls ideea de persoanã din pântecele pãmântului-mamã. Dar nu este nici numai un ansamblu de energii ce pot fi folosite orbeste, la risc; astãzi întelegem bine acest lucru. În ceea ce priveste legãtura omului cu pãmântul, crestinii trebuie sã propunã o altã atitudine, nu aceea a unui economism sau ecologism, oarbe si una si cealaltã, ci pe aceea a unei responsabilitãti iubitoare si, încetul cu încetul, transfiguratoare. “Terra-mamã, sora noastrã”, cum minunat spunea sfântul Francisc de Asissi. Sora noastrã, logodnica noastrã, pe care trebuie s-o întâmpinãm cu un respect nemãrginit, pentru ca ea sã ne dea nu numai pâinea cea de toate zilele, ci pâinea cea plãmãditã cu toatã mireasma Împãrãtiei.

Cererea de pâine, dacã vrem s-o spunem fãrã inconstientã sau ipocrizie, ne impune o altã exigentã: aceea de a împãrti cu celãlalt. Comuniunea euharisticã este o pãrtãsie, este inseparabilã de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gurã de Aur. Socialismul ateu, comunismul persecutor au apãrut si pentru cã lumea crestinã n-a stiut sã împartã; pentru cã a pãstrat “taina altarului”, uitând-o pe aceea a “fratelui”. Drama, se stie, continuã si se agraveazã astãzi la scarã planetarã.

Trebuie sã practicãm aceastã pãrtãsie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sã se transforme în adevãrate comunitãti. Trebuie s-o începem în mediul nostru de viatã, s-o punem în valoare în luãrile noastre de pozitie civice, la scarã nationalã, în respectul si primirea strãinului, a emigrantului, pentru a-l asimila si în acelasi timp pentru a-i pãstra propria-i culturã, dacã aceasta este dorinta lui. Si de asemenea, repet, la scara întregii umanitãti.

Putem sã visãm, sã propunem, sã precizãm o ordine economicã mondialã. Avem nevoie de economisti rigurosi si realisti, dar capabili sã-si punã stiinta în slujba rugãciunii: dã-ne nouã, tuturor oamenilor, pâinea cea de trebuintã, si fã ca ea sã fie si pâine a Împãrãtiei, pâinea bunãvoirii frãtesti si a frumusetii.

Vorbind de viata cotidianã, trebuie sã înmultim cu rãbdare tocmai aceste mici realizãri, atât în societãtile bogate cât si în cele sãrace, ce pot fi puse astfel în dialog. Se cere mai ales sã adoptãm un nou stil de viatã al cãrui exemplu îl putem da noi însine, un stil bazat pe limitarea voluntarã a propriului consum, în folosul împãrtirii cu ceilalti…

sus

Si ne iartã nouã greselile noastre, precum si noi iertãm gresitilor nostri

Iartã-ne nouã greselile, datoriile: Îi datorãm totul lui Dumnezeu. Nu existãm decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide cãile desãvârsirii, care ne readuce la El si ne dã harul Sãu. “Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitãtii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant”, spunea Filaret al Moscovei.

A ne închide în noi însine, a refuza aceastã relatie care ne dã fiinta, înseamnã a ne lãsa pradã distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacã dãm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusã de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceastã legãturã fragilã, dar singura vie, care uneste sãmânta cu pãstaia. Si chiar acolo, poate cã mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, rãstignit, coborât la iad, ne asteaptã pentru a ne ierta datoriile (pãcatele).

Ar trebui sã citãm textele cutremurãtoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos cã vine la noi de bunãvoie, îsi declarã iubirea si implorã iubirea noastrã sã rãspundã la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supãrã din cauza jignirii. Respins, El asteaptã la usã. Ca un adevãrat îndrãgostit, El îndurã ocãrile si moare – pentru a învia si a ne învia, odatã ce L-am primit. “Pentru tot binele pe care ni l-a fãcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iartã toate greselile”.

Si Cabasila, el însusi laic, recomandã acelora ce trãiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Sã ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradã, cã Dumnezeu existã si cã ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartã-mã cã uit atât de adesea, ajutã-mã sã mã accept ca si creaturã a Ta, ca si cel dintâi dintre pãcãtosi, un pãcãtos iertat, un mãdular neînsemnat si dureros al trupului Tãu, al Bisericii Tale. Ajutã-mã sã mã accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea cã Tu singur transgresezi orice limitã…

“Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-mã”, spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viatã, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant – sau mai precis, în iad.

“Iartã-ne nouã greselile”, cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ti devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. “Iartã-ne pãcatele”, numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului.

Dar existã o conditie fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi sã-i iertãm pe cei care ne-au gresit nouã.

Cum sã nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plãti datoria (Matei 18, 23-25) – si mai toti suntem astfel de datornici.

Un om datora împãratului o sumã imensã si nu era în stare s-o plãteascã. Avea deci sã fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împãratul, cuprins de milã, îi iartã datoria. Odatã scãpat, slujitorul îl întâlneste pe tovarãsul lui, care îi datora o sumã modicã. Îl ia de gât cu cruzime si îl aruncã în închisoare. Stãpânul, înstiintat, îl dã pe mâna chinuitorilor, spunându-i: “Slujitor rãu, ti-am iertat datoria, pentru cã m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu sã ai milã de aproapele tãu, asa cum eu am avut de tine” (Matei 18, 32-33).

Trebuie sã întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartã greselile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul sãu, si pentru cã sunt coplesit de recunostintã, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei sã trãiascã în libertatea harului …

Tot timpul asteptãm ceva de la ceilalti. Ei ne datoreazã dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mã dezamãgesc fãrã încetare si nu-si pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãtis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãtii ofensate, mã retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plãtesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.

Din punct de vedere psihologic nu existã scãpare în aceastã lume pecetluitã de moarte. Dar dacã întelegem cã lumea este un mormânt gol, inundat de o luminã venitã din altã parte, dacã întelegem cã Dumnezeu, în Hristos, ne iartã de datoria noastrã fundamentalã, moartea trupeascã si mai ales sufleteascã, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca sã ne putem crede noi însine zei.

Vom întelege cã ceilalti nu ne datoreazã nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu as putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, si celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tarã.

Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, regleazã raporturile exterioare dintre oameni si îi pãzeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodatã uimirea.

Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este “sãracul care îsi iubeste fratii”. Sãrac, pentru cã nici el nu-si apartine, ci se naste fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor … Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relatia lui cu misterul.

Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei “din început în început, prin începuturi fãrã de sfârsit”. Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicalã, pedagogicã sau pur si simplu dornicã sã înteleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fi putin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celãlalt, dureroasã si beneficã, distanta revelatiei.

Trebuie sã stiu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel “punct zero” unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti cã ceilalti existã în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, “despãrtit de toti si unit cu toti”.

sus

Si nu ne duce pe noi în ispitã

Nu Dumnezeu este Cel care ispiteste“Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni”, spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semiticã dacã spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lãsa sã cãdem în ispitã.

Despre ce “ispitã” este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii – si sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî – care se naste din ceea ce sfântul Maxim Mãrturisitorul numeste “teama ascunsã de moarte”. Atunci avem nevoie de dusmani, pentru a proiecta asupra lor aceastã neliniste fundamentalã. Pe aceasta trebuie s-o demascãm printr-o memorie lucidã a mortii, anamnezã la capãtul cãreia vom gãsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viatã. Transformarea totalã a nelinistii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare mãsurã, sã ne iubim vrãjmasii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Iisus.

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afecteazã toate epocile crestinismului, din moment ce suntem în vremea din urmã, de la Întrupare si Cincizecime încoace: “Ati auzit cã vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum multi antihristi s-au arãtat” (1 Ioan 2, 18). Poate cã acest mister se clarificã în epoca noastrã, care este cu adevãrat o apocalipsã în istorie si care dã la ivealã atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru cã este epoca noastrã: nu mai “apocalipticã” decât multe altele (ne dãm seama de asta studiind crizele trecutului).

Marea apostazie nu este neapãrat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl cautã pe Dumnezeu în felul lor. În fata durerii lumii existã si un ateism al compasiunii, care negresit îsi gãseste locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabã sã te simti vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despãrtit de tainã, incapabil de neliniste si uimire.

Nu numai absenta lui Dumnezeu, ignoranta împãcatã, dar mai ales captarea dorintei de absolut, de niste parodii atroce si seducãtoare: magie, droguri, paroxisme, tortura si erotismul, strâns legate, de altfel, betii totalitare de altãdatã (vorbesc de Europa), transformarea actualã a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei si a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de cãtre falsi fãcãtori de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie.

Mã gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social si spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferã omenirii “semne si minuni”. Mã gândesc si la “ultimul om” al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: <iatã! vi-l=”” arãt=”” pe=”” ultimul=”” om=”” -=”” dragoste?=”” creatie?=”” dorintã?=”” stea?=”” ce=”” mai=”” sunt=”” toate=”” astea?=”” asa=”” întreabã=”” si=”” face=”” cu=”” ochiul.=”” “noi=”” am=”” inventat=”” fericirea,=”” spun=”” ultimii=”” oameni=”” (…)=”” putinã=”” otravã,=”” pentru=”” a-ti=”” asigura=”” vise=”” plãcute.=”” în=”” sfârsit,=”” multã=”” otravã=”” a=”” muri=”” mod=”” plãcut=”” (…).=”” ai=”” micile=”” plãceri=”” de=”” zi=”” noapte:=”” dar=”” îti=”” respecti=”” sãnãtatea.=”” cei=”” din=”” urmã=”” fac=””>Am avut privilegiul sã-l întâlnesc si sã-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov si al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea cã în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii sã nu-si mai punã întrebãri. Si cã s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face sã înteleagã cã omul este întrebare. Îmi spunea si cât se simtea de singur.

Trebuie sã rãmânem oameni ai nelinistii si ai uimirii, nu sã ne amãgim cu idoli si cuvinte, trebuie sã rãmânem oameni care îsi pun întrebãri, chiar si cu pretul unei oarecari nebunii. De ce Bisericile n-au putut sã-i primeascã pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica sã ofere un loc celor care pun întrebãri?

“Nu ne lãsa sã cãdem în ispitã”: în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecati de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

sus

… ci ne izbãveste de cel rãu

Lumea zace într-o mare de rãu. Rãul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sã ne vadã îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunãtatea Sa. Într-adevãr, nu este vorba numai de “lipsa binelui”, cum spun pãrintii, nu numai aceastã “lipsã de a fi”, prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rãu, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltã inteligentã întoarsã spre propria sa luminã…

Adorno a scris cã dupã Auschwitz – voi adãuga dupã Hiroshima si Gulag – n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred cã se poate, cã trebuie sã se scrie poeme, cã se poate si cã trebuie sã se vorbeascã mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus cã Dumnezeu n-a creat rãul si cã nici mãcar nu l-a permis. “Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbrã”, spunea Léon Bloy într-o expresie citatã adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste rãul în plinã fatã, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigãtul lui Iov se înaltã mereu si îsi plânge copiii. Dar rãspunsul lui Iov a fost si rãmâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rãstignit pentru tot rãul din lume, dar care face sã izbucneascã din întuneric o imensã fortã de Înviere. Pastele este schimbare la fatã în adânc. “Izbãveste-ne de cel rãu” înseamnã: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sã biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai cã l-ai vãzut pe “Satan cãzând ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18). Aceastã biruintã este prezentã în adâncul Bisericii. Noi luãm din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împãrtãsim. Si dacã Hristos o pãstreazã tainicã, este pentru cã vrea sã ne asocieze ei. “Izbãveste-ne de cel rãu” e o rugãciune activã, o rugãciune care ne angajeazã.

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruintã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriti de teamã lângã crucea lui Hristos, si care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã si societate, care refac strâns tesãtura vietii, pe care nu înceteazã sã o desire cel numit în Scripturã “Stãpânitorul mortii”.

Fiecare facere de bine curatã, neideologicã, neconstrân-gãtoare, fiecare gest de dreptate si milã, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevãr, topeste zgura care acoperã încã biruinta lui Hristos asupra “celui care dezbinã”. Sã nu uitãm cã, atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã. Sã nu uitãm nici cã cei mai mari oameni duhovnicesti – sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel “nebun pentru Hristos”, de care vorbeste “Misionarul în Siberia” -, cei mai realisti, cei care chiar au vãzut iadul, s-au rugat nu numai: “Izbãveste-ne de cel rãu”, ci si “dacã e cu putintã, izbãveste-l si pe cel rãu de rãu, cãci si el este fãptura Ta…”

Si pe noi, care ne rusinãm cã suntem crestini, sau, dimpotrivã, facem din crestinism, din credinta noastrã, stindardul superioritãtii si al dispretului.

Pe noi care vorbim de “îndumnezeire” si care suntem adesea atât de putin umani, “izbãveste-ne de rãu”.

Pe noi, care vorbim cu atâta usurintã de dragoste si care nu stim nici mãcar sã ne respectãm unii pe altii, “izbãveste-ne de rãu”.

Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împãrtit atât de adesea, atât de putin sigur cã exist si care îndrãznesc sã vorbesc – Biserica e singura mea scuzã – despre Împãrãtie si despre bucuria ei, “izbãveste-mã de rãu”.

“O, Tu, cel ce esti unic, sã nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când mã vei curãti de tot rãul, ca si de tot binele si când îi vei pune pe ai Tãi, pe surâzãtori, sã mã îmbrace în hainã de luminã (O.V. de L. Milosz).

Sfântul Francisc de Sales a prezis cã într-un moment hotãrâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, “scoaterea din lanturi a sfintilor”. Deocamdatã, avem rugãciunea si asteptarea.

Alãturarea în Hristos, Dumnezeu adevãrat si om adevãrat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de cãutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fãrã îndoialã tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iatã acum sâmbãta sfântã, când coborârea la iad devine biruintã asupra iadului, când se pregãteste întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabã întoarcerea universului si a umanitãtii, prin Hristos, la Tatãl, pentru ca El sã poatã sterge în sfârsit “toatã lacrima din ochii nostri” (Ap. 21, 4).

“Ca a Ta este împãrãtia, puterea si slava”, altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, “a Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh” si adaugã ortodocsii “în vecii vecilor. Amin.”

Tatal-nostru-ce-nu-stim-despre-rugaciunea-pe-care-o-stim-pe-de-rost

Despre „pâinea noastră cea de toate zilele” știm de când suntem mici. Dar dacă înțelesul textului original era cu totul altul? Dacă primele traduceri nu au fost fidele originalului? În limba română au circulat peste 200 de versiuni scrise ale rugăciunii Tatăl Nostru, fiecare diferită de cealaltă. Iosif Camară, cercetător în domeniul științelor umaniste, le-a studiat pe toate.

S-a oferit să ne fie ghid printre numeroasele transformări suferite în ultimele cinci secole, prin înțelesurile diverse pe care le-a căpătat uneori prin schimbarea unui singur cuvânt și amprentele culturale aproape invizibile păstrate de unul dintre cele mai cunoscute texte românești.

Tatăl nostru / Părintele nostru  / Ocinaș

„Părintele nostru” pare că ar fi apărut pentru ca rugăciunea să semene mai mult cu textul în latină „Pater Noster”, prima versiune în care apare termenul „părintele” fiind destinată intelectualilor străini care se interesau de limba română. Explicația este însă cu totul alta: este o variantă specifică a graiurilor din nordul țării (zona Moldovei și Adrealului). Nu sunt rare cazurile când cărțile editate în acea zonă îl schimbau pe „tată” în „părinte”, iar cărțile editate în sud schimbau termenul „părinte” în „tată”. „Ocinaș”  este începutul rugăciunii în slavonă (otče našu), iar în zone din Transilvania această titulatură încă se păstrează și are sensul de „rugăciune”. Pentru cercetători, acesta este un indiciu că pe vremuri românii din acea zonă se rugau în slavonă.

Care ești în ceruri / cer,

Singularul „cer” apare sporadic în variantele românești ale rugăciunii. Explicația cea mai probabilă este faptul că, în rostire, oamenii foloseau singularul pentru că mai târziu în text  apărea „cer” la singular. Interesant este cum s-a impus folosirea pluralului pentru a diferenția sensul (cerurile sunt casa lui Dumnezeu) de cel singular (cerul este ceva înnorat sau albastru).

sfin­țească-Se numele Tău, 

În original, are de fapt sensul de „să fie sfințit” și nu de reflexiv: numele este sfințit de oameni, prin comportamentul lor. Ideea este mai bine explicată la Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune că Evanghelia nu ar fi trebuit să fie scrisă, ci ar fi trebuit să fie dedusă din comportamentul credincioșilor.

vie / să vină împărăția Ta,

Din secolul al XVI-lea până azi circulă varianta „vie” pentru „să vină”. Este o formă deja dispărută din limba literară, dar ea nu este resimțită ca anormală aici.

fie/ facă-se voia Ta,

precum în cer așa și pe pă­mânt. 

În varianta originală din greacă, cuvântul folosit înseamnă „a se face”, „a se întâmpla”, „a se produce”, dar îl înlocuiește uneori și pe „a fi”. Cele mai vechi traduceri românești îl aveau pe „fie”, o traducere după slavonă și latină. „Facă-se” a apărut mai târziu, în secolul al XVII-lea, sub influența originalului grecesc, apoi dispare și revine un secol mai târziu, devenind azi expresia standard.

Pâinea sățioasă / Pâinea noastră cea de toate zilele / Pâinea cea de-a pururea / Pâinea noastră cea spre ființă

dă-ne-o nouă astăzi

Dintre toate pasajele din rugăciune, acesta a fost cel mai controversat și a suferit cele mai multe transformări. Chiar și în prezent, circulă două variante, dintre care cea mai folosită poate fi interpretată pur material – „pâinea cea de toate zilele”, iar cea de-a doua –  „pâinea noastră cea spre ființă” cu o semnificație mistică, spirituală, aproape opusă concretului și materialului existenței zilnice.

În primele traduceri scrise ale rugăciunii, termenul folosit este „sățioasă”, un cuvânt care a circulat mereu în popor cu referire la proprietatea hranei de a fi nutritivă (azi este cunoscut mai mult un termen înrudit, „sațietate”). Din studierea pasajului în vechile versiuni românești, s-a ajuns la concluzia că în textul slavon cuvântul folosit se scria similar cu „sățioasă”, dar nu identic, iar traducerea, chiar dacă potrivită ca sens în context, nu ar fi fost 100% corectă. Varianta „sățioasă” apare atestată vreme de două secole.

În paralel, mai ales în zona Transilvaniei, circula și varianta „pâinea noastră cea de toate zilele”, o traducere care probabil vine din limba latină. A apărut astfel și în prima traducere românească a Noului Testament, din 1648, iar de acolo a fost preluată în textele religioase și s-a impus cu această formă până în prezent.

O variantă mai puțin cunoscută, dar care se păstrează până în zilele noastre în Basarabia, este „pâinea noastră cea de pururea”, care a apărut în diverse traduceri timp de un secol. Varianta a apărut inclusiv ca încercare de a conferi o interpretare mistică sau metafizică a pasajului. În România, încă poate fi auzită în slujbe în care se cântă „Tatăl nostru” în varianta compusă de Ciprian Porumbescu, în locul clasicului Anton Pann.

„Pâinea noastră cea spre ființă” a apărut la începutul secolului al XIX-lea, datorită unei noi traduceri din greacă. Aceasta s-a realizat sub influența isihasmului, un curent mistic ce punea accentul pe concentrarea minții și pe liniștea interioară. În 1850, Anton Pann a realizat o versiune muzicală a rugăciunii, optând pentru această expresie. Se cântă astfel în biserici până în prezent și este considerată normă, alături de „cea de toate zilele”.

Este important de notat că cele două expresii folosite astăzi pot fi considerate, de fapt, sinonime. „Spre ființă” poate avea sensul de „spre asigurarea existenței”, iar „de toate zilele” a cunoscut interpretări mistice, care trimit spre ideea de veșnice.

Traducerea a fost îngreunată de faptul că, în originalul grec termenul folosit pe lângă cuvântul „pâine” este un cuvânt care apare doar în rugăciune și nicăieri în altă parte a textului biblic.

și ne iartă nouă datoriile/ greșelile noastre,

precum și noi iertăm datornicilor/ greșiților noș­tri.

Deși cuplul „datorii / datornici” pare unul mai modern și cu trimitere spre piața financiară, termenii reprezintă de fapt versiunile mai vechi ale rugăciunii, indiferent că erau traduse din slavonă, greacă sau latină.   Această cerere face trimitere la parabola datornicului care a fost iertat de împăratul său pentru o datorie de 10.000 de talanți, dar care, la rândul său, nu a iertat o datorie modică a confratelui său. Datoria desemnează aici binele pe care omul nu-l face și răul pe care îl face. Dar chiar în pasajul care urmează rugăciunii de la Matei este explicitat sensul, arătându-se că prin datorie se înțelege păcatul. Echivalarea cu „greșale-greșiților”, apărută în Occident, dar și în traduceri românești încă din secolul al XVI-lea, a fost introdusă tocmai pentru a elimina confuzia legată de o interpretare materială a rugăciunii.

Și nu ne duce pe noi în ispită / năpastă / bântuială / tentație

În lumea catolică, la finalul anului 2017, această parte a rugăciunii a fost subiectul unor știri cu titluri precum: „Am înțeles greșit rugăciunea în ultimii 2000 de ani?”. Totul a plecat de la o afirmație a Papei Francisc, care a susținut că traducerea este greșită, iar rugăciunea ar trebui nuanțată, astfel încât sensul să fie „nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”.

În lumea ortodoxă, pasajul nu a fost atât de controversat. Transformările prin care a trecut, în versiunile scrise, au ținut de diversele sinonime ale cuvântului „ispită”. Unul dintre ele este „bântuială”, un cuvânt care încă se păstrează în slujbele oficiate cu ocazia cununiei religioase.

ci ne izbă­vește de rău / cel rău / viclean

Câteva versiuni scrise făceau trimitere la un „rău” generalizat – toate nenorocirile care se întâmplă. Majoritatea traducerilor însă conțin ideea unui rău personalizat – Diavolul, aceasta fiind interpretarea unanimă a pasajului. Expresia „cel viclean”, care circulă și în prezent, a apărut în secolul al XVI-lea și a fost mereu preferată în Moldova, impunându-se datorită textelor tipărite aici.

Căci a Ta este împărăția, puterea și slava, 

a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, 

acum și pururi și în vecii vecilor.

Cercetătorii speculează că încheierea rugăciunii, cunoscută sub numele de doxologie, nu apărea probabil în rugăciunea originală. În Biblie, deși Tatăl nostru apare în două evanghelii – Matei și Luca – această încheiere apare doar la Matei. Cel mai probabil, odată ce a ajuns să fie preluată în slujbele bisericești, se simțea nevoia unei formule de încheiere.

Interesant este că „împărăția”, ca termen denumind o realitate istorică, a fost tradus diferit de la o limbă la alta, în funcție de formele de guvernământ cunoscute de vorbitori. În limba cumană, rugăciunea vorbește despre „hanatul Tău”, în alte zone ale lumii apare versiunea „sultanatul” sau „regatul”. În limba română, s-a impus „împărăția Ta”, din perioada Imperiului Bizantin, de când au rămas în tradiția ortodoxă și numeroase rugăciuni pentru împărat.

Amin/ Adevăr

Cu o circulație foarte restrânsă, rugăciunea se încheia și cu „adevăr”, reprezentând traducerea din ebraică a lui „amin”. Rolul cuvântului este de a întări cele spuse anterior, cu această întrebuințare fiind prezent și în alte pasaje din Biblie.

Iosif Camară a studiat rugăciunea timp de trei ani, în timpul doctoratului, și a continuat să lucreze în domeniu, în cadrul Departamentului de Cercetare Interdisciplinar – Domeniul Socio-Uman al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este membru al  Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum” (MLD).

Cea mai veche variantă a rugăciunii Tatăl nostru s-a conservat în limba greacă, pe un papirus datat în jurul anului 200. În privința contextului în care a apărut rugăciunea în limba română, cercet. Iosif Camară precizează că „Prima versiune a rugăciunii Tatăl nostru în românește se păstrează într-un evangheliar din 1551-1553. Rugăciunea apare deci odată cu primele texte românești.”

O observație deosebit de interesantă este cea legată de vocabularul rugăciunii. „Tatăl nostru este cartea de vizită a limbii în lume, căci ea conține termeni fundamentali din graiul unei comunități istorice – parternitate, cârmuire, voie, pâine, rău etc.). Așa se face că a fost cel mai citat text în vechile studii de comparativism lingvistic sau pur și simplu pentru a demonstra latinitatea limbii române”, explică Iosif Camară. „În forma actuală, rugăciunea Tatăl nostru conține 60 de cuvinte, din care 90% sunt de origine latină, iar 10% sunt împrumuturi din alte limbi – sau derivate românești din împrumuturi: slave (sfințească, voia, greșalele, greșiților, ispită, izbăvește) și maghiare (viclean).” Prin urmare, rugăciunea păstrează în textul său numeroase indicii despre felul în care circula rugăciunea, despre limbile și curentele care au influențat lumea românească într-o anumită perioadă a istoriei, dar și despre contactele culturale dintre țările învecinate și provinciile istorice românești.

FALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ

scris de :   Zac Poonen
Isus şi apostolii au avertizat în mod repetat că zilele din urmă vor fi caracterizate de deceptie larg răspândită şi o mulţime de prooroci falşi (Matei 24:3-5,1,24; 1Timotei 4:1) – şi am văzut mulţi din aceştia în ultimele decade.

De ce sunt milioane de creştini înşelaţi de aceşti profeţi falşi şi de “trezirile” lor false? Şi de ce sunt aşa de mulţi predicatori căzuţi pradă imoralităţii şi lăcomiei?

Acestea sunt ceea ce consider eu a fi câteva din cauzele principale:

1. Majoritatea creştinilor de azi nu sunt conştienţi de ceea ce Noul Testament învaţă, pentru că nu l-au studiat cu atenţie, şi urmează învăţătura conducătorilor lor şi nu învăţăturile Noului Testament.

2. Minunile (darurile supranaturale) au devenit mai importante pentru ei decât caracterul lor (o viaţă supranaturală).

3. Bogăţia materială a devenit mai importantă decât bogăţia spirituală.

4. Nu sunt în stare să distingă între râvnă sufletească sau manipulare psihologică, şi mişcarea supranaturală a Duhului Sfânt; cauza este, din nou, ignoranţa faţă de Noul Testament.

5. Nu sunt în stare să facă distincţia între vindecare psihosomatică (vindecarea care vine prin atitudini potrivite ale minţii), şi vindecare supranaturală în Numele lui Isus.

6. Entuziasmul emoţional şi manifestările fizice ciudate au devenit mai importante pentru ei decât bucuria interioară care vine de la Dumnezeu.

7. Pentru conducători, slujirea înaintea oamenilor a devenit mai importantă decât umblarea interioară cu Dumnezeu.

8. Acceptul oamenilor a devenit mai imporant pentru acesti conducători, decât acceptul lui Dumnezeu.

9. Numărul persoanelor care participă la întâlniri a devenit mai important pentru aceşti conducători decât dacă aceste persoane sunt în totalitate supuse lui Cristos.

10. Zidirea împărăţiilor personale si a imperiilor financiare a devenit mai imporanta pentru aceşti conducători decât zidirea unei biserici locale şi slujirea in acea biserica (Ieremia 6:13).

Toate acestea sunt EXACT OPUSUL invataturilor lui Hristos. Opusul lui Cristos este numit “anti-Crist” în Noul Testament. Dacă creştinii nu au vederea clara, când Anticristul va aparea pe scena lumii, cu semnele şi minunile lui false (2 Tesaloniceni 2:3-10), şi ei îl vor accepta orbeşte. A fi condus de Duhul lui Cristos este să ai duhul exact opus cu cel menţionat în punctele de mai sus.

Aici este o parafrazare a cuvintelor lui Isus din Matei 7:13-27 (citeşte în contextul lui Matei capitolele 5 până la 7 ):

“Poarta şi calea spre VIAŢA VEŞNICĂ sunt foarte strâmte – aşa cum am descries mai devreme (Matei 5 până la 7). Dar prooroci falşi vor veni şi vă vor spune că poarta şi calea nu sunt strâmte ci uşoară şi lată. Feriţi-vă de ei. Îi veţi putea identifica uşor după roadele caracterului lor: trăiesc ei o viaţă fără mânie, fără a pofti femei, liberi de iubirea de bani şi liberi de a căuta cu nerăbdare binecuvântare materială (aşa cum le caută oamenii din lume)? Predică ei împotriva acestor lucruri aşa cum am făcut şi eu aici? (Matei 5:21-32 şi 6:24-34). Aceşti prooroci falşi pot folosi multe daruri supranaturale şi chiar să vindece oameni în Numele


Meu, dar îi voi trimite pe toţi în iad în ziua judecăţii, pentru că nu M-au cunoscut (ca Cel Sfânt) şi nu au renunţat la păcate în viaţa privată (Matei 7:21-23). Deci dacă vrei să construieşti o biserică pe o piatră care nu se va cutremura sau cădea niciodata, ai grijă să faci tot ceea ce Eu tocmai v-am vorbit (Matei 5 până la 7) şi învaţă poporul tău să facă tot ceea ce ţi-am poruncit şi ţie. Atunci eu voi fi totdeauna cu tine şi autoritatea Mea te va sprijini totdeauna (Matei 28:20,18). Dar dacă doar asculţi ceea ce-ţi zic şi nu împlineşti, atunci tot ce faci poate părea mare şi impresionant in fata oamenilor, dar cu siguranţă va cădea într-o zi (Matei 7:25).”

Cum putem zidi o biserică de neclintit în aceste zile din urmă?

  1. Trebuie să trăim predica de pe munte (Matei 5 până la 7) şi să o predicăm în mod constant.
  1. Trebuie să trăim în noul legământ, nu în vechiul legământ. Pentru aceasta trebuie să ştim clar diferenţa dintre cele 2 legăminte (2 Corintent 3:6). Trebuie de asemenea să predicăm noul legământ.

Când predicatorii de azi cad în păcate serioase, se justifică ( şi se consolează) în exemplele sfinţilor din Vechiul Testament care au căzut şi ei în păcat. Apoi îşi reîncep slujirea după o perioadă de tăcere. Ei citează exemplele lui David care a comis adulter, şi Ilie care a ajuns în depresie, şi spun că “Dumnezeu i-a folosit în continuare”! Dar nu vor cita exemplul lui Pavel care a trăit în biruinţă şi curăţie până la sfârşitul vieţii sale.

Ceea ce aceşti predicatori (şi majoritatea creştinilor) nu au realizat este faptul că sfinţii Vechiului Testament NU sunt exemplele noastre azi. Noi am primit mult mai mult în aceste vremuri de har – “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). Isus este Mijlocitorul unui nou legământ şi EL este exemplul şi autorul credinţei noastre azi – nu David şi Ilie. Diferenţa dintre sfinţii Vechiului Testament (după cum vedem în Evrei 11) şi Isus, ne este arătată clar în Evrei 12:1-4; dar foarte puţini trăiesc realitatea acestui verset. Foarte puţini au văzut că “Dumnezeu avea în vedere ceva MAI BUN pentru noi” în noul legământ. (Evrei 11:40)

Oricare dintre noi poate cădea aşa cum au căzut mulţi predicatori dacă nu suntem vegheatori şi alerţi – pentru că Satan este un inamic şiret. Siguranţa noastră stă în ascultarea exactă a învăţăturilor Noului Testament şi in a ne supune autorităţii duhovnice şti(Prin aceasta înţeleg acei oameni care nu au nici măcar una din valorile greşite găsite în cele 10 puncte menţionate mai devreme.) Dacă învăţăm din greşelile altora, putem evita repetarea aceloraşi greşeli în dreptul nostru.

De aceea să stăm totdeauna cu feţele la pământ înaintea Domnului – pentru că acolo primim revelaţie Divină, aşa cum a primit Ioan (Apocalipsa 1:17). Dacă ne smerim, vom primi har ca să fim biruitori (1 Petru 5:5). Şi când Duhul Sfânt ne arată adevărul în Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul despre noi înşine, să fim sinceri şi “să iubim adevărul şi astfel să fim mântuiţi” de tot păcatul. Astfel vom fi protejaţi de Însuşi Dumnezeu de toate amăgirile şi decepţiile (2 Tesaloniceni 2:10-11). Amin.

 

Adevărul despre Crăciun și Paște

scris de :   Zac Poonen

Oamenii sunt asemănați cu oile. Și oile au tendința să urmeze mulțimea, fără a pune întrebări. Isus însă a venit și ne-a învățat să cercetăm toate lucrurile pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Fariseii înălțau tradițiile omenești. Isus a înălțat Cuvântul lui Dumnezeu. Omul trebuia să trăiască prin orice cuvânt care ieșea din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4).

Lupta în care Isus era mereu angrenat cu Fariseii era străvechea luptă a Cuvântului lui Dumnezeu versus tradițiile omenești. În biserică, suntem angrenați în aceeași luptă astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu este singura lumină pe care o avem pe pământ. Și când Dumnezeu a creat inițial lumina, a separat-o imediat de întuneric. Întunericul este atât păcatul cât și tradițiile omenești. Noi, de asemenea, suntem chemați să separăm aceste lucruri de Cuvântul curat al lui Dumnezeu, astfel încât să nu existe niciun amestec în biserică.

Crăciunul

Luați în considerare Crăciunul, care este sărbătorit de mulți ca ziua de naștere a lui Isus Hristos. Comercianții din toate religiile așteaptă cu nerăbdare Crăciunul, fiindcă este un timp în care pot face mult profit. Este un festival comercial, nu unul spiritual. Milioane de rupii sunt cheltuiți pe felicitări de Crăciun și cadouri. Vânzările de băuturi alcoolice cresc de asemenea în această perioadă.

Este aceasta atunci cu adevărat ziua de naștere a Fiului lui Dumnezeu, sau a unui alt ‘Isus’?

Să ne uităm la Cuvântul lui Dumnezeu în primul rând. Biblia ne spune că erau păstori cu oile lor afară în câmpurile din Iudeea, în noaptea în care S-a născut Isus în Betleem. Păstorii din Palestina nu-și țineau turmele afară pe câmpurile deschise noaptea după octombrie și până în februarie – vremea fiind atât ploioasă cât și rece atunci. Astfel că adevăratul Isus trebuie să Se fi născut undeva între martie și septembrie. 25 decembrie trebuie să fie atunci ziua de naștere a unui alt ‘Isus’, care a fost strecurată de oameni nepocăiți într-un creștinism care nu bănuia nimic!

Mai mult, chiar dacă am ști data exactă a nașterii lui Isus, întrebarea ar fi în continuare dacă Dumnezeu a intenționat ca Biserica Lui să o sărbătorească. Maria, mama lui Isus, cu siguranță ar fi știut data exactă a nașterii lui Isus. Și ea a fost cu apostolii timp de mai mulți ani după ziua Cincizecimii. Cu toate acestea, nu există nicio menționare nicăieri a datei de naștere a lui Isus. Ce arată asta? Doar acest lucru – că Dumnezeu a ascuns în mod deliberat data nașterii lui Isus, fiindcă El n-a vrut ca Biserica să o sărbătorească. Isus n-a fost un muritor obișnuit a cărui zi de naștere trebuia celebrată o dată pe an. El era Fiul lui Dumnezeu “care n-a avut niciun început al zilelor”, spre deosebire de noi (Evrei 7:3). Dumnezeu vrea ca noi să recunoaștem în fiecare zi nașterea, moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus, și nu doar o dată pe an.

O înțelegere a diferenței dintre vechiul legământ și noul legământ ne va permite de asemenea să înțelegem de ce nu dorește Dumnezeu ca copiii Săi să sărbătorească acum vreo zi sfântă specială. Sub vechiul legământ, lui Israel i s-a poruncit să sărbătorească anumite zile ca fiind zile sfinte speciale. Dar asta era doar o umbră. Acum că Îl avem pe Hristos, voia lui Dumnezeu este ca fiecare zi a vieții noastre să fie la fel de sfântă. Chiar și Sabatul săptămânal a fost desființat sub noul legământ. Acesta este motivul pentru care nu se menționează nicio zi sfântă nicăieri în Noul Testament (Coloseni 2:16,17).

Cum și-au făcut atunci Crăciunul și Paștele intrarea în creștinism? Raspunsul este: În același fel în care botezul pruncilor, zeciuiala, slujba preoțească și multe alte tradiții omenești și practici din vechiul legământ și-au făcut intrarea – prin lucrarea subtilă a lui Satan.

Când împăratul Constantin a făcut din creștinism religia de stat a Romei în secolul al 4-lea, mulțimi de oameni au devenit creștini  cu numele’, fără vreo schimbare a inimii. Dar n-au vrut să renunțe la cele două mari festivaluri anuale pe care le aveau – ambele având legătură cu închinarea lor la soare. Unul era ziua de naștere a zeului soare pe 25 decembrie, când soarele care coborâse înspre emisfera sudică își începea călătoria de întoarcere (solstițiul de iarnă). Celălalt era festivalul de primăvară în martie/aprilie, când sărbătoreau moartea iernii și nașterea verii calde pe care le-o adusese zeul lor soare. Ei și-au redenumit zeul soare cu numele ‘Isus’ și au continuat să sărbătorească cele două mari festivaluri, acum ca și sărbători creștine, numindu-le Crăciun și Paște.

Encyclopaedia Britannica (o autoritate în istoria seculară) spune următorul lucru cu privire la originea Crăciunului: “25 decembrie era sărbătoarea Mithraică a soarelui necucerit al lui Philocalus. Obiceiurile de Crăciun sunt o evoluție din vremuri de mult dinaintea perioadei creștine – cu origine în practicile sezoniere, păgâne, religioase și naționale, împrejmuite de legendă și tradiție. Data și anul exact al nașterii lui Hristos n-au fost niciodată fixate în mod satisfăcător; dar când părinții bisericii în 440 d.Hr. au hotărât asupra unei date pentru a sărbători evenimentul, au ales cu înțelepciune (?) ziua solstițiului de iarnă, care era ferm fixată în mintea oamenilor și care era festivalul lor cel mai important. Pe măsură ce creștinismul s-a răspândit printre oamenii din țări păgâne, multe din practicile solstițiului de iarnă au fost amestecate cu cele ale creștinismului” (Ediția 1953, Vol. 5, Paginile 642A, 643).

Aceste obiceiuri păgâne își au originea în religia babiloniană începută de Nimrod (Geneza 10:8-10). Tradiția ne spune că, după ce acesta a murit, soția sa Semiramis a avut un copil nelegitim, despre care susținea că este Nimrod revenit la viață. Așa a început închinarea la mamă și copil, care secole mai târziu a fost schimbată de creștinii nominali în ‘Maria și Isus’.

Ziua de naștere a acestui zeu copil a fost sărbătorită de străvechii babilonieni pe 25 decembrie. Semiramis era împărăteasa cerului (Ieremia 44:19), venerată secole mai târziu în Efes drept Diana sau Artemis (Fapte 19:28).

Semiramis a susținut că un copac matur, care rămâne verde pe tot parcursul anului, a crescut peste noapte din buturuga moartă a unui pom. Asta simboliza revenirea la viață a lui Nimrod, aducând omenirii darurile cerului. Așa a început practica tăierii unui brad și agățării de daruri pe el. Aceasta este originea pomului de Crăciun de astăzi! (O căutare Google va afișa toate documentele care dovedesc toate aceste lucruri).

Așa vorbește Domnul: “Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor. Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte. Taie un lemn din pădure; mâna meşterului îl lucrează cu securea. Îl împodobeşte cu argint şi aur, şi ei îl ţintuiesc cu cuie şi ciocane, ca să nu se clatine” (Ieremia 10:2-4).

Paștele

Cuvântul ‘Paște’ (Easter în limba engleză) vine de la unul dintre titlurile împărătesei cerului, ‘Ishtar’ sau ‘Astarte’ (vezi 1 Împărați 11:5) – unul din idolii căruia Solomon i s-a închinat. Au existat forme ușor diferite al acestui nume în diverse țări.

Encyclopedia Brittanica afirmă:

“Cuvântul englez ‘Easter’ (Paște), care corespunde cuvântului german ‘Oster’, dezvăluie îndatorarea creștinismului față de (!) triburile teutonice din Europa centrală. Creștinismul, când a ajuns la teutoni, a încorporat în celebrarea acestei mari zile de sărbătoare creștină, multe din ritualurile și obiceiurile păgâne care însoțeau ținerea festivalului lor de ‘primăvară’. Faptul că ‘sărbătoarea’ învierii avea loc primăvara, celebrând triumful vieții asupra morții, a făcut ușor pentru biserică să se identifice cu acest eveniment, cel mai fericit festival al teutonilor, ținut în cinstea morții iernii, nașterii unui nou an și întoarcerii soarelui. Eostre (sau Ostera), zeița primăverii, și-a dat numele său zilei sfinte a creștinilor. Conceptul oului ca fiind simbol al fertilității și al vieții reînnoite datează de la străvechii egipteni și persani, care au avut și ei obiceiul de a colora și de a mânca ouă în timpul festivalului de primăvară. Această idee antică, despre semnificația oului ca simbol al vieții, a devenit prompt ideea oului ca simbol al învierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; această credință provine din vechiul festival păgân al primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul de a ține servicii de închinare în zorii zilei în dimineața de Paște” (Ediția 1959, Vol. 7, paginile 859, 860).

Moartea și învierea lui Hristos sunt mesajul central al Evangheliei. Singura modalitate prin care a dorit Isus să comemorăm aceste lucruri este prin ‘frângerea pâinii‘, la care trebuie să participăm împreună ca și biserică.

Atunci când frângem pâinea, mărturisim nu numai despre moartea lui Hristos, ci și despre moartea noastră împreună cu El. Emoționalismul Vinerii Mari și sentimentalitatea Paștelui întoarce atenția oamenilor de la necesitatea de a-L urma pe Isus, la ritualism fără conținut.

Cuvântul lui Dumnezeu s au t radiția o mului?

În spatele sărbătoririi Crăciunului și Paștelui se află principiul mult mai periculos de a urma tradițiile omenești, chiar și atunci când n-au niciun fundament în Cuvântul lui Dumnezeu. Atât de puternică este această putere a tradiției încât mulți credincioși care urmează Scripturile în alte aspecte încă consideră dificil să renunțe la sărbătorirea Crăciunului și Paștelui.

Este uimitor faptul că mulți credincioși nu sunt dispuși să accepte ceea ce chiar și scriitori seculari (precum autorii la Encyclopaedia Britannica, citați mai sus) au înțeles clar – faptul că Crăciunul și Paștele sunt în esență festivaluri păgâne. Schimbarea numelui nu fac din aceste festivaluri, sărbători creștine!

După cum am spus la început, Isus era angrenat într-o luptă constantă cu Fariseii tocmai asupra acestei chestiuni – tradiția omului versus Cuvântul lui Dumnezeu. El S-a confruntat cu mai multă opoziție pentru că S-a opus tradițiilor fără conținut ale ‘strămoșilor’ decât pentru că a predicat împotriva păcatului. Vom constata că și experiența noastră va fi la fel, dacă suntem la fel de credincioși ca El.

Doar Cuvântul lui Dumnezeu este ghidul nostru și nu exemplul chiar și al unor oameni evlavioși, în acele aspecte în care aceștia nu urmează Cuvântul lui Dumnezeu. “Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi” (Romani 3:4).

David a fost un om după inima lui Dumnezeu. Totuși, timp de patruzeci de ani, a permis israeliților să se închine la șarpele de aramă al lui Moise, fără să realizeze că aceasta era o scârbă înaintea lui Dumnezeu. El n-a avut lumină chiar și asupra unei astfel de idolatrii evidente. Un rege mult mai mic, Ezechia, a fost cel căruia i s-a dat lumină pentru a expune și a distruge această practică idolatră (2 Împărați 18:1-4). Putem urma oameni evlavioși în sfințenia vieții lor, dar nu și în lipsa lor de lumină asupra tradițiilor omenești. Siguranța noastră stă în a urma pur și simplu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu și în a nu adăuga la ea sau a scoate din ea.

Nu-i judeca pe alții

În concluzie : Care ar trebui să fie atitudinea noastră față de credincioșii sinceri care sărbătoresc Crăciunul și Paștele?

Este important să ținem minte că nu devenim spirituali pur și simplu prin faptul că nu sărbătorim Crăciunul și Paștele. Și, cei care celebrează aceste sărbători nu sunt, prin urmare, credincioși carnali.

Oamenii spirituali sunt cei care Îl urmează pe Isus pe calea lepădării de sine zilnice și a umplerii zilnice cu Duhul Sfânt – fie că sărbătoresc Crăciunul și Paștele, fie că nu.

Așadar, când întâlnim credincioși care celebrează aceste sărbători, trebuie să fim suficient de îndurători încât să avem în vedere că ei poate sunt în neștiință față de originea păgână a acestor sărbători. Astfel că, ei nu păcătuiesc în niciun fel când le sărbătoresc. Pe de altă parte, noi vom păcătui dacă îi judecăm.

Din moment ce 25 decembrie este de obicei o zi de vacanță pentru toată lumea, iar zilele dimprejurul ei sunt de asemenea vacanță pentru școli, mulți folosesc această perioadă pentru reuniunile de familie de sfârșit de an – ceea ce este un lucru foarte bun.

Și, întrucât unii oameni frecventează slujbele de biserică doar de două ori pe an (pe 25 decembrie și în week-endul de Paște), este bine ca bisericile să aibă servicii de închinare la acele date, astfel încât să poată să le vestească Evanghelia la astfel de oameni și să le explice că Isus a venit pe pământ pentru a ne salva de păcatele noastre și că El a biruit moartea și pe Satan pentru noi.

Credincioșii adevărați sunt recunoscători în fiecare zi din viața lor – și nu doar de două ori pe an – că Isus S-a născut, că a murit pentru păcatele lor și a înviat din morți.

În zilele de început ale creștinismului, unii creștini sărbătoreau Sabatul – care era o sărbătoare religioasă necreștină, precum Crăciunul și Paștele. Duhul Sfânt l-a insuflat pe Pavel, prin urmare, să scrie Romani 14 pentru a-i avertiza pe alți creștini să nu păcătuiască prin judecarea acestora. Același avertisment este valabil și pentru aceia care-i judecă pe cei ce sărbătoresc Crăciunul și Paștele.

“Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face, pentru că aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face, și aduce și el mulţumiri lui Dumnezeu. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos și fiecare din noi are să dea socoteală (doar) despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:1-12).

Și acesta este cel mai bun cuvânt cu care să încheiem acest studiu despre Crăciun și Paște.

scris de :   Zac Poonen

În cartea Daniel, vedem începutul mișcării poporului lui Dumnezeu din Babilon la Ierusalim. Aceasta este tipic la ceea ce vedem noi azi, când oameni temători de Dumnezeu, din zilele noastre, ies din cadrul creștinismului compromițător și se mută în Biserica nou-testamentară a lui Dumnezeu , răspunzând chemării lui Dumnezeu care spune: “Ieşiţi din Babilon, poporul Meu” (Apocalipsa 18:4).

Această mișcare din străvechiul Babilon a început cu un singur om necompromițător – Daniel. El era preocupat de planurile lui Dumnezeu și a postit și s-a rugat pentru împlinirea lor. Zidirea unei biserici pure pentru Dumnezeu în orice loc începe de obicei cu un om care are o povară pentru rugăciune înaintea lui Dumnezeu, și care spune: “Doamne, vreau o biserică pură în locul acesta pentru Tine, și sunt dispus să plătesc orice preț pentru acest lucru.” Este posibil să trebuiască să porți această povară în inimă mult timp înainte de a-i vedea împlinirea. La fel cum o mamă poartă un bebeluș în pântecele ei, noi trebuie să purtăm această povară în inimile noastre. În felul acesta a purtat Daniel această povară.

O caracteristică marcantă a vieții lui Daniel a fost aceasta: “El s-a hotărât să nu se spurce” (Danie1 1:8). Daniel a fost în totalitate necompromițător atunci când a fost vorba de păzirea chiar și celor mai mici porunci ale Cuvântului lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus: “Oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:19). Oamenii pe care Dumnezeu îi va folosi pentru a zidi biserici nou-testamentare sunt aceia care îi vor învăța pe alții să păzească atât poruncile majore ale Domnului, precum renunțarea la mânie și impuritate sexuală (Matei 5:22,28), cât și poruncile minore ale Domnului, precum acoperirea capului la femei atunci când se roagă și prorocesc în întâlnirile de biserică (1 Corinteni 11:1-16).

La început, Daniel a trebuit să adopte această poziție de unul singur, în timp ce toți ceilalți evrei compromiteau. Dar când Hanania, Mișael și Azaria (cunoscuți mai bine după numele lor babiloniene de Șadrac, Meșac și Abed-Nego) l-au văzut pe Daniel luând poziție pentru Dumnezeu, au prins curaj și i s-au alăturat (Daniel 1:11,12).

Cred că există mulți oameni ca Hanania, Mișael și Azaria, astăzi, în multe locuri, care au dorința de a zidi o mărturie curată pentru Domnul în localitatea lor. Dar ei n-au curajul să adopte această poziție de unii singuri. Au nevoie de un Daniel care să fie conducătorul lor. Iar când un Daniel se ridică în satul sau orașul lor, atunci acești creștini vor veni și i se vor alătura.

Patru tineri cu toată inima pentru Domnul, aflați în Babilon, au fost o mărturie mult mai puternică pentru Dumnezeu decât miile de evrei compromițători de acolo, care căutau să facă pe plac regelui. Daniel și cei trei prieteni ai săi care au luat poziție pentru Dumnezeu, au avut o influență asupra națiunii celei mai puternice din timpul lor (Babilonul) și asupra conducătorilor acesteia.

Creștinii care sunt cu jumătate de inimă pentru Domnul – chiar și mii dintre aceștia – nu pot fi o lumină pentru Domnul în niciun oraș sau națiune. Dumnezeu are nevoie de credincioși din toată inima pentru El – căci “lucrarea Domnului nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Lui” (Vezi Zaharia 4:6).

Dumnezeu caută astăzi bărbați care au în inimă povara de a zidi o biserică nou-testamentară în localitatea lor – și care nu vor face niciodată compromisuri, indiferent de preț.

Stilul meu de predicare

scris de :   Zac Poonen

Vor umbla ncoace şi ncolo ca să caute cuvntul Domnului şi tot nu-l vor găsi (Amos 8:11,12)

De-a lungul timpului, numeroşi creştini au căutat n mod sincer sfinţenia şi biruinţa asupra păcatului, lundu-şi crucea şi lepădndu-se de sine. Dar, adesea, ei au descoperit că viaţa creştină este o trudire aspră n loc de viaţa glorioasă pe care o descrie Biblia. Eşecul lor a fost acela că n-au nţeles niciodată viaţa de credinţă sub noul legămnt. Ei au căutat să fie sfinţi pe baza principiilor vechiului legămnt şi astfel au pierdut ceea ce Dumnezeu avea pentru ei.

2 Corinteni 3:6 ne spune că noul legămnt este o slujire a Duhului care dă viaţă, spre deosebire de vechiul legămnt care era o slujire a literei, care aducea moartea! Şi dacă umblăm potrivit literei poruncilor lui Dumnezeu chiar şi n noul legămnt ea ne va aduce tot moartea. Numai dacă trăim prin credinţă şi i permitem Duhului Sfnt să ne conducă, vom intra n viaţa lui Hristos.

Din momentul n care Isus S-a nălţat la cer şi a trimis Duhul Sfnt pe acest pămnt, viaţa noastră poate fi mult mai glorioasă dect a oricărui sfnt din Vechiul Testament. Deci, dacă astăzi ne surprindem trăind sub condmanare, depresie şi ntuneric, trebuie să fie pentru că noi ncă trăim pe baza principiilor vechiului legămnt (2 Corinteni 3:9).

Erau două lucruri pe care Isus le accentua frecvent n lucrarea Sa credinţa n Dumnezeu şi puterea Duhului Sfnt.

Adam a pierdut această viaţă de credinţă prin puterea Duhului Sfnt atunci cnd a ales pomul cunoştinţei binelui şi răului n locul pomului vieţii (Geneza 2:9). El a ales ca n el nsuşi să locuiască cunoaşterea binelui şi răului, n loc să fie dependent de Dumnezeu pentru aceasta.

Pomul vieţii reprezintă viaţa de credinţă sub noul legămnt, n timp ce pomul cunoştinţei binelui şi răului reprezintă o viaţă a efortului propriu (de strădanie proprie) sub vechiul legămnt.

Dacă Adam ar fi ales pomul vieţii, el ar fi trăit prin credinţă – n dependenţă constantă de Dumnezeu. Atunci Duhul Sfnt i-ar fi dat viaţa Divină. n schimb, nsă, el a ales să trăiască n dependenţă de el nsuşi, independent de Dumnezeu. Şi aşa a murit. Toţi necredincioşii trăiesc aşa fără dependenţă constantă de Dumnezeu. Din nefericire, sunt şi mulţi credincioşi care trăiesc tot n acest mod.

Toate religiile i nvaţă pe adepţi să facă binele şi să evite răul. Creştinii care caută sfinţenia fac de asemenea binele şi evită răul. Şi, n căutarea sfinţeniei lor, ei sfrşesc de obicei făcnd distincţii din ce n ce mai fine ntre bine şi rău, pe baza unor reguli şi practici variate!! Cu toate acestea, majoritatea dintre ei nu ajung niciodată la o viaţă sfntă autentică. De ce? Pentru că ei o caută prin fapte şi nu prin credinţă.

Timp de 1500 de ani, Dumnezeu i-a nvăţat pe israeliţi prin intermediul Legii, ce era bine şi ce era rău. Dar ascultarea de faptele bune prouncite de Lege nu a condus nici măcar pe un singur israelit la părtăşia vieţii veşnice. Trăirea pe baza oricărui set de legi şi reguli orict de nalt ar fi standardul – nu va conduce niciodată pe nimeni la evlavia autentică, nici măcar astăzi.

Adevărata sfinţenie este viaţa lui Dumnezeu n sufletul omului şi Dumnezeu are să ne dea această viaţă ca pe un dar. Noi nu putem niciodată ajunge la ea. Trebuie să o primim prin credinţă.

Pavel spunea că, n zilele cnd nu era conştient de cerinţele Legii, se simţea viu. Dar cnd a nţeles cerinţele Legii lui Dumnezeu, a devenit att de conştient de greşelile din viaţa lui, nct se simţea mort (Romani 7:9)!! Aceasta este şi experienţa multora care sunt născuţi din nou. Ei par să fie fericiţi şi vii atta timp ct aud numai de iertarea păcatelor lor. Dar imediat ce aud despre biruinţa asupra păcatului şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, se simt condamnaţi şi nenorociţi şi morţi.

Dar Pavel nu s-a oprit la legea vechiului legămnt şi nici noi n-ar trebui să ne oprim. Dumnezeu i-a arătat lui Pavel o altă lege – legea Duhului de viaţă n Hristos Isus. Aceasta a fost legea care l-a eliberat n final din păcat (Romani 8:2).

Mulţi caută să fie sfinţi făcnd binele. Amintiţi-vă că Eva a mncat din copac pentru că arăta bine!! Ea nu căuta să facă ceva rău!! Ea a mncat fructul, nu pentru că dorea să devină ca diavolul, ci pentru că dorea să devină ca Dumnezeu pentru că aceasta a fost ceea ce diavolul i promisese (Geneza 3:5). Oamenii care trăiesc potrivit Legii fac aceeaşi greşeală şi astăzi gndind că ei pot fi ca Dumnezeu prin lucrările bune exterioare.

Mare parte din binele pe care l vedem n vieţile multor creştini vine nu dintr-o sfinţenie autentică, ci dintr-o educaţie bună. Mulţi dintre aceşti creştini sunt onorabili, dar ei nu au o foame pasionată după Dumnezeu. şi petrec viaţa asimilnd cunoştinţe din Biblie, dar fără nicio revelaţie de la Dumnezeu. Drept urmare, viaţa lor nu este cu mult diferită de viaţa unor necredincioşi buni din jurul lor. Tuturor credincioşilor de acest fel le-a scăpat ceva esenţial din ceea ce Dumnezeu doreşte ca ei să aibă – natura Divină.

Dumnezeu nu ncearcă n primul rnd să ne facă să facem bine, ci să ne facă să ne ncredem n El, aşa nct să ne poată da natura Lui. n ochii Lui, neprihăniţi nu sunt cei care fac bine, ci aceia care trăiesc prin credinţă (Vezi Romani 4:5 şi Habacuc 2:4).

n Habacuc 2:4, Dumnezeu pune n contrast două grupuri de oameni cei care cred n Domnul şi cei care sunt mndri. Cei care sunt mndri nu pot trăi prin credinţă. Motivul pentru care mulţi nu acceptă n mod gratuit darurile lui Dumnezeu, prin simpla credinţă, este pentru că ei sunt prea mndri să accepte orice n mod gratuit. Mai degrabă ei şi-ar cştiga iertarea şi sfinţenia făcnd ei nşişi ceva.

Satan le spune creştinilor chiar şi astăzi (aşa cum i-a spus Evei) că nu e nevoie ca ei să depindă de Dumnezeu ca să cunoască diferenţa dintre bine şi rău. El le spune că ei pot cunoaşte diferenţa prin conştiinţa lor, sau citind Biblia. Dar mulţi necredincioşi trăiesc de asemenea pe baza conştiinţei lor şi au vieţi destul de cuviincioase. Şi un creştin poate trăi aşa dar el nu va fi drept n ochii lui Dumnezeu.

Mulţi credincioşi şi ncep n mod corect viaţa creştină ncrezndu-se doar n Dumnezeu pentru ndreptăţirea lor. Dar apoi, asemenea creştinilor galateni, ei caută să devină perfecţi prin propriile lor eforturi (Galateni 3:3). Ei şi evaluează valoarea spirituală prin ct de mult au făcut pentru Dumnezeu sau prin rezultateale pe care le-au văzut n lucrarea lor. Şi se simt satisfăcuţi. Dar cnd oamenii L-au ntrebat pe Isus cum puteau să ndeplinească lucrările lui Dumnezeu, El nu le-a spus să facă fapte bune. Le-a spus să creadă n El (Ioan 6:28,29)! Fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Sunt multe paradoxuri n viaţa creştină şi iată-l pe primul pe care-l ntlnim cnd suntem salvaţi: Ştim că Isus ne ndreptăţeşte att de complet nct noi stăm acum naintea lui Dumnezeu ca şi cnd n-am fi păcătuit niciodată pentru că Dumnezeu ne promite să nu-şi mai aducă aminte niciodată de păcatele noastre trecute mpotriva noastră (Evrei 8:12). n acelaşi timp, ni se spune, de asemenea, să nu uităm niciodată păcatele noastre trecute, ca nu cumva să ajungem orbi şi neprevăzători (2 Petru 1:9)!!

Deci, pe de o parte, vedem că Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte de păcatele noastre trecute iar, pe de altă parte, nouă ni se spune să nu le uităm niciodată!! Cum să trăim cu această contradicţie aparentă?

Numai fiind DIN CE N CE MAI conştienţi de faptul că sngele lui Isus ne-a curăţit păcatele noastre trecute, suntem conştienţi de acele păcate n ele nsele.

Citeşte această ultimă propoziţie ncă o dată, pentru că acesta este unul dintre cele mai importante principii ale vieţii creştine. Dacă l crezi, acest adevăr te poate elibera.

Nu e nicio smerenie n a ne simţi vinovaţi de păcatele noastre trecute. Este necredinţă, nu smerenie, şi este o insultă la adresa sngelui lui Hristos. O astfel de necredinţă nu-L glorifică n niciun fel pe Dumnezeu.

Pavel şi spunea cel dinti păcătos după 30 de ani n care fusese creştin (1 Timotei 1:15). Totuşi, mai spunea n acelaşi timp că: Nu sunt conştient de nimic mpotriva mea (1 Corinteni 4:4). Ambele afirmaţii sunt adevărate.

Această asigurare este ceea ce ne dă nouă mare ncredere naintea lui Dumnezeu şi mare ndrăzneală mpotriva acuzaţiilor lui Satan şi mpotriva fricilor cu care Satan ncearcă să ne nspăimnte.

n zilele noastre, cele mai populare cărţi din librăriile creştine sunt acelea care tratează credinţa şi Duhul Sfnt. Dar majoritatea acestor cărţi i conduc pe creştini ntr-o credinţă falsă şi n experienţe false. Credinţa pe care aceste cărţi o nvaţă este credinţa de a deveni prosper şi sănătos şi nu de a deveni sfnt şi spiritual. Creştinilor li se spune că pot obţine orice doresc de la Dumnezeu, doar dacă ei cred suficient de mult. O astfel de nvăţătură este n mod fundamental opusă nvăţăturii şi practicii primilor apostoli şi celei a misionarilor evlavioşi (din secolul al 19-lea şi nceputul secolului 20), care şi-au sacrificat viaţa pentru naintarea mpărăţiei lui Dumnezeu.

Credinţa autentică este aceea care te ajută să biruieşti lumea (1 Ioan 5:4) lumea fiind pofta ochilor, pofta cărnii şi mndria vieţii (1 Ioan 2:16). După cum Isus a biruit această lume, şi noi putem s-o biruim (Vezi Ioan 16:33 şi Apocalipsa 3:21). Cnd biruim lumea, nu vom mai fi nşelaţi niciun moment de Satan care ne spune că plăcerile care vin prin sănătate şi prosperitate sunt superioare plăcerii care vine din părtăşia cu Dumnezeu.

Dumnezeu doreşte ca noi să gustăm desfătarea pură a părtăşiei cu El. Numai aceasta ne va alunga dorinţa pentru alte plăceri (Psalmul 16:11). Dar numai atunci cnd gustăm părtăşia cu Dumenzeu putem fi eliberaţi cu adevărat.

Credinţa n Dumnezeu şi puterea Duhului SfDumnezeu, n marea Sa nţelepciune, a hotărt să-I salveze pe oameni prin nebunia predicării (1 Corinteni 1:21). Predicarea Cuvntului lui Dumnezeu este, de aceea, cea mai mare lucrare n care se poate implica o fiinţă umană. Mă simt extrem de onorat că Dumnezeu m-a chemat pe mine la această lucrare. Dar predicarea este totodată o lucrare de care s-a abuzat cel mai mult de către predicatorii iubitori de bani şi de cei nşelători.

Ni se porunceşte să căutăm cu seriozitate darul prorociei (care este darul predicării ntr-un aşa fel nct să ncurajăm, să provocăm şi să zidim oamenii – 1 Corinteni 14:1,3). Am nceput deci să caut la Dumnezeu acest dar, imediat ce am fost botezat (la vrsta de 21 de ani). Şi cnd Dumnezeu m-a uns cu Duhul Sfnt (la vrsta de 23 de ani), El mi-a dat n acelaşi timp şi acest dar. La nceput, am fost tentat să ncerc să impresionez oamenii cu predicarea mea şi să-i mişc emoţional. Dar, ntr-o zi, Domnul m-a ntrebat: Vrei să-i ajuţi pe oameni sau să-i impresionezi. Am spus că doream să-i ajut. Apoi Domnul mi-a spus: Nu mai ncerca atunci să-i impresionezi. Nu a fost uşor să biruiesc tentaţia de a-i impresiona pe oameni, nsă am luptat mpotriva ei şi, treptat, am nvins-o.

Fiecare predicator are stilul lui particular de predicare. Majoritatea predicatorilor indieni i imită pe predicatorii americani charismatici. Am hotărt că cel mai bun lucru pentru mine ar fi să-mi modelez predicarea după stilul lui Isus de predicare. Aşa că am studiat modul n care a predicat Isus.

Primul lucru pe care l-am văzut la Isus a fost că El predica numai ceea ce deja practicase. El mai nti făcea şi apoi nvăţa pe alţii (Faptele Apostolilor 1:1). Astfel, predicarea Lui avea ntotdeauna o aplicaţie practică. Ştiam că Biblia mi poruncea să prorocesc după măsura mea de credinţă (Romani 12:6) cu alte cuvinte, numai la nivelul experienţei mele spirituale. Dar am eşuat aici, pentru că am căzut pradă tentaţiei de a impresiona oamenii. Şi astfel, am sfrşit ntr-o condiţie decăzută pentru mulţi ani. Dar Dumnezeu a fost ndurător cu mine şi m-a umplut cu Duhul Sfnt din nou, n Ianuarie 1975 şi m-a refăcut. M-am decis atunci că, din acel moment, voi predica numai ceea ce deja am trăit, sau (cel puţin) ceea ce căutam cu toată inima. Dumnezeu m-a trecut apoi prin ncercări variate ca să mă nveţe căile Lui şi cum să mă ncred n el n situaţiile grele. Aşa am crescut n credinţă şi n nţelepciune şi prin predicarea mea am putut să transmit această credinţă şi nţelepciune şi altora.

n al doilea rnd, Isus a predicat ntotdeauna n puterea Duhului Sfnt. Cnd a mers cu cei doi ucenici la Emaus, El le-a predicat două ore şi inimile lor ardeau n ei n acele două ore. Am păstrat acest exemplu naintea ochilor mei şi am dorit să predic aşa de fiecare dată. O pulpă de pui scoasă din frigider este total neapetisantă. Dar aceeaşi pulpă cnd este coaptă la foc face pe oricine să-i curgă apă n gură. Aceasta este diferenţa dintre adevărul rece şi acelaşi adevăr predicat cu focul Duhului Sfnt. Dependenţa totală de ungerea Duhului Sfnt a devenit de aceea primordială n toată predicarea mea. Mă rog de fiecare dată cnd vorbesc ca Dumnezeu să mă ungă ntr-un asemenea mod n care cuvintele mele să pună pe foc inimile oamenilor.

n al treilea rnd, Isus a vorbit n primul rnd minţii oamenilor şi nu emoţiilor lor. Predicarea lui i-a provocat pe oameni, i-a condamnat şi le-a strnit credinţa şi ascultarea. Niciodată El nu le-a incitat emoţiile n modul n care mulţi predicatori fac n zilele noastre. Ni se spune să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră şi de asemenea cu tot cugetul nostru. Am simţit că toate mesajele mele trebuie să fie ca mncarea bine gătită att hrănitoare, ct şi gustoasă!! A trebuit deci să mă străduiesc mai mult să pregătesc o predică dect orice soţie care ar prepara o mncare bună. Totodată, o soţie bună aranjează şi masa ntr-un mod creativ. nainte să predic şi eu a trebuit de asemenea să-mi aranjez gndurile n mod clar. Mulţi predicatori nu fac acest lucru şi ajung să irosească timpul oamenilor vorbind fără nici un şir n predicarea lor. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii (1Corinteni 14:33,40) şi El este glorificat cnd un mesaj este prezentat ntr-un mod ordonat, uşor de nţeles.

n al patrulea rnd, Isus a avut cuvntul corect de fiecare dată din două motive: El l asculta pe Tatăl Lui n mod constant (Isaia 50:4) şi El avea o dragoste mare pentru oameni. Aşa că am studiat Cuvntul lui Dumnezeu n toate momentele mele libere ca să cunosc ct mai bine mintea lui Dumnezeu. Pentru a nţelege Scripturile, mulţi predicatori studiază ebraica şi greaca. Dar am văzut că ceea ce aveam eu nevoie nu era o cunoaştere a acestor limbi, ci revelaţia Duhului Sfnt, atta timp ct El este Autorul Cuvntului. Duhul Sfnt m-a nvăţat multe adevăruri glorioase din Cuvntul Lui pe care nu le-am auzit niciodată de la nicio fiinţă omenească. Aceste adevăruri m-au condus la o umblare apropiată cu Dumnezeu şi m-au salvat de la nşelăciunile şi contrafacerile care inundă creştinismul de astăzi. Duhul m-a făcut capabil să-i nvăţ şi pe alţii aceste adevăruri. Duhul Sfnt mi-a inundat totodată inima cu dragoste şi compasiune pentru oamenii Lui (Romani 5:5). Astfel, lucrarea mea a devenit treptat una de ncurajare şi de convingere, iar nu una de legalism şi condamnare.

n al cincilea rnd, predicarea lui Isus a fost ntotdeauna interesantă şi niciodată plictisitoare. Este un păcat să iroseşti timpul oamenilor. Majoritatea predicatorilor nu realizează că a fura timpul oamenilor este acelaşi lucru cu a le fura banii. Dacă plictisim o congregaţie de 200 de oameni şi doar pentru 15 minute, i-am jefuit de 50 de ore de muncă. Dacă salariul lor mediu este de 5 lei pe oră, n acest fel i-am furat cu 250 de lei n acele 15 minute. Aşa că L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să predic ntr-un mod interesant şi niciodată să nu plictisesc pe nimeni. n zilele de nceput, puteam face aceasta doar pentru scurte perioade de timp. Aşa că atunci vorbeam numai pe scurt. Pe măsură ce am crescut n cunoaşterea Domnului, puteam vorbi pentru perioade de timp mai lungi.

n al şaselea rnd, Isus folosea multe ilustraţii simple ca să-Şi facă mesajul clar. Vorbea despre pine, peşte, păsări, copaci, flori, mărgăritare, fermieri, case, etc.. Ilustraţiile lui simple făceau adevărurile profunde despre care vorbea mult mai uşor de nţeles. El nu căuta să-şi facă un nume folosind ilustraţii complicate pe care numai oamenii inteligenţi le-ar fi putut nţelege. Am căutat să urmez exemplul lui Isus şi aici. Uneori, mă uit la unii dintre cei mai puţin educaţi oameni din biserica mea şi vorbesc la nivelul lor. Descopăr apoi că mesajele mele pot fi nţelese de oricine. După predică, i ntreb pe copilaşi dacă ei au nţeles ceea ce am spus. Dacă ei n-au nţeles, atunci ştiu că predicarea mea trebuie să devină şi mai simplă.

n al şaptelea rnd, Isus folosea uneori umorul şi exagerările. A vorbit despre o cămilă care intră prin urechile acului, de oameni care se sforţează ca nişte ţnţari să nghită cămile, de cei care au brne mari n ochi n timp ce ncearcă să scoată aşchii din ochii altora şi aşa El a demascat ipocrizia şi mndria spirituală. Umorul poate ascuţi un measj şi l poate face interesant, la fel cum mirodeniile pot da gust mncării. Totuşi, unii predicatori merg la extrem cu aceasta şi ncearcă să-i facă pe oameni să rdă tot timpul (doar ca să aibă reputaţia de umorişti). Astfel de predicatori devin asemenea clovnilor de circ! Nu folosesc niciodată umor n predicarea mea ca să-i distrez pe oameni ci doar ca să-i menţin atenţi pe parcursul lungului mesaj, sau ca să-i conduc către un punct anume.

n al optulea rnd, Isus Şi-a repetat de multe ori mesajele. El n-a căutat onoarea pe care o poate cştiga cineva predicnd ceva nou sau fantastic de fiecare dată. Oamenii au nevoie să audă acelaşi adevăr de multe ori nainte să fie provocaţi de el. Am decis deci să nu ncerc să impresionez oamenii predicnd ceva nou n fiecare measj, ci să repet un measj de multe ori pnă cnd oamenii sunt pătrunşi de acel adevăr. Dar de fiecare dată cnd repet un mesaj caut să-l prezint ntr-un mod proaspăt, aşa cum mă conduce Duhul.

n al noulea rnd, Isus vorbea fără să folosească notiţe. Umblarea Lui cu Tatăl era aşa de apropiată şi de intimă, nct Duhul i dădea cuvinte pe care să le rostească, chiar n timp ce El predica. Majoritatea predicatorilor nu pot vorbi aşa, pentru că ei nu umblă att de aproape cu Dumnezeu. Şi de aceea este cel mai bine pentru 99% din predicatori să-şi pregătească mesajele cu atenţie şi să folosească notiţe scrise, dacă doresc să predice eficient. Aşa am nceput. Acum nsă vorbesc majoritatea timpului fără să folosesc vreo notiţă. Dar atunci cnd fac un studiu Biblic, folosesc ncă notiţe şi scriu versetele ca să nu uit niciun punct. Deci nu sunt nici sclavul folosirii, nici al nefolosirii notiţelor, niciuna din aceste metode nefiind mai spirituală dect cealaltă. Dacă cineva doreşte să vorbească eficient fără să folosească notiţe:

Trebuie să fi umblat cu Dumnezeu mulţi ani, aşa nct să poată vorbi din experienţa de viaţă.
Trebuie să trăiască sub ungerea Duhului Sfnt şi să aibă darul supranatural al prorociei.
Trebuie să cunoască Biblia aşa de bine nct să ştie ce nvaţă ea cu privire la orice subiect.
Trebuie să aibă o memorie bună astfel nct să ştie unde găseşte versete despre orice subiect.
Trebuie să aibă abilităţi de comunicare bune ca să poată menţine atenţia oamenilor pe toată durata mesajului.
Dacă cineva nu are aceste cinci calităţi, atunci este mai bine pentru acea persoană să folosească notiţele cnd predică.

n final, Isus nu ţipa niciodată cnd predica (Matei 12:19). Nici nu zicea Aleluia de fiecare dată n mesajele Lui. Am urmat şi aici exemplul lui Isus. Cnd predicatorii strigă n predicarea lor, de obicei nu este focul Duhului Sfnt, ci doar ncercările lor fireşti de a manipula oameni; iar expersiile repetate Aleluia sunt doar un obicei sau umplere de timp, n timp ce se gndesc ce să spună mai departe!

n predicarea mea, am căutat să-i fac pe oameni să asculte Cuvntul lui Dumnezeu şi să-şi ia crucea zilnic şi să-L urmeze pe Isus nu doar să-i mişc emoţional pentru scurtă vreme. Scopul predicării mele a fost să nfăţişez pe orice om desăvrşit n Hristos Isus (Coloseni 1:28,29; 1 Timotei 1:5).nt te poate elibera din orice robie pe care Satan a pus-o vreodată peste tine.

Te vezi nedoritor să renunţi la vreo anume plăcere lumească ce te atrage? Strigă atunci la Domnul, cum a făcut Petru cnd se scufunda n mare, spunnd Doamne, salvează-mă. Vei vedea că Dumnezeu ţi dă nu numai dorinţa să te eliberezi de păcat, dar de asemenea o ură pentru el!! n noul legămnt, Dumnezeu este Acela care lucrează n noi att să dorim ct şi să facem voia Lui (Filipeni 2:13). Ce evanghelie minunată este noul legămnt!!

Viaţa lui Isus nu este ceva ce noi putem imita. Trebuie să ne mpărtăşim din ea prin Duhul Sfnt. Majoritatea creştinilor nu experimentează aceasta pentru că ei nu sunt săraci n duh. Aceasta nseamnă că ei nu-şi trăiesc viaţa cu o conştiinţă constantă a nevoii lor de Dumnezeu. Ei sunt ncrezători n ei nşişi şi independenţi.

Isus i-a invitat numai pe cei nsetaţi să vină la El să bea. Ca să mergem prin credinţă, noi trebuie să fim mereu nsetaţi (săraci n duh), ntotdeauna conştienţi de nevoia noastră de puterea Duhului Sfnt. Trebuie să fie un strigăt constant n inimile noastre (chiar dacă nespus) ca să fim umpluţi cu Duhul şi să experimentăm puterea Lui. Aceia care vin la Isus şi beau, vor găsi ruri de apă vie curgndu-le din adncul fiinţei lor (o viaţă n plinătatea Duhului Sfnt Ioan 7:37,38).

Astfel, cel mai slab credincios poate experimenta gloria acestei vieţi de credinţă n noul legămnt şi poate deveni la fel de tare ca cel mai tare.

Cine are urechi de auzit, să audă.

 

O TEMELIE BUNĂ

scris de :   Zac Poonen

Introducere

This Book and You…

The gospel is the good news that man can now live as God originally intended him to. The one who surrenders totally to the claims of Christ can live a life of constant triumph. Yet many who have accepted Christ as their Saviour do not enter into this glorious life that the gospel offers.

Why not? The reason very often is that a good foundation was not laid at the beginning of their Christian life.

Our life after we are born again can be compared to a house being built. We all know that the most important part of a house is its foundation.

If there is a crack on the third floor, the cause can usually be traced to a faulty foundation.

It is the same with our lives. Years after we have trusted in Christ, we can suffer the consequences of a faulty foundation laid at the beginning.

The New Testament promises us a life of triumph over sin.

See God’s promise in Romans 6:14:

“Sin shall not be master over you, for you are not under law, but under grace.”

It also commands us to live a life of continual joy, and one totally free from anxiety. See Philippians 4:4, 6

“Rejoice in the Lord always…. Be anxious for nothing….”

Remember that God commands only what He will enable us to do.

So His commands are in a sense promises of what He can give us grace to achieve! The above commands are therefore a promise that God can enable us to live a life of perpetual joy and one totally free from anxiety.

There are many more glorious promises like these in the New Testament. But the ones we’ve mentioned will suffice to show that the gospel is good news indeed.

Yet the sad truth is that most Christians who claim to have accepted the gospel do not live the type of life described in the above verses.

The purpose of this book is to enable you to lay a good foundation in your life, so that God’s full purpose for your life can be accomplished.

Read on then and let the Holy Spirit speak to your heart.

This could be the beginning of a new chapter in your life altogether….

POCĂINŢA

Isus a spus că drumul corect de intrare în staului Lui (împărăţia Lui) este pe uşă. Dar El a adăugat că unii vor încerca să intre sărind peste zid (Ioan 10:1). Calea pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru om ca să fie salvat este prin pocăinţă şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Aceasta este singura cale.

Dumnezeu nu poate accepta niciodată un om care încearcă să sară pe altă parte. Ioan Botezătorul, care a venit să pregătească calea Domnului, predica pocăinţa. Aceasta era singura cale pentru naţiunea lui Israel prin care putea fi pregătită să-L primească pe Isus ca Mântuitor. Nici pentru noi nu este o altă cale.

Pocăinţă şi Credinţă

Majoritatea credincioşilor din zilele noastre nu par să aibă profunzimea dedicării sau puterii pe care primii creştini au avut-o. Care credeţi că este motivul?

Principalul motiv este că ei nu s-au pocăit cu adevărat. Ei au crezut în Hristos foarte bine. Dar ei au crezut fără să se pocăiască înainte. Şi astfel, convertirea lor a fost superficială.

Uitaţi-vă doar la aceste cuvinte ale binecunoscutului imn:

“Ticălosul cel mai josnic cu adevărat când crede Chiar atunci de la Isus el iertarea o primeşte”

Să fie chiar adevărat – că cel mai rău infractor poate primi iertarea doar “crezând cu adevărat”? Nu mai are nevoie să se pocăiască înainte? Aţi putea spune că adevărata credinţă implică şi pocăinţă. Dar dacă acest lucru nu îi este explicat celui mai josnic infractor, el poate să plece gândind că este a fost născut din nou doar pentru că a crezut. Şi poate pleca înşelat.

Mesajul pe care Isus Hristos l-a predicat a fost: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1:15). El le-a poruncit ucenicilor să predice acelaşi mesaj (Luca 24:47). Şi aceasta este exact ceea ce au făcut (Faptele Apostolilor 20:21).

Cuvântul Lui Dumnezeu este foarte clar în privinţa aceasta. Pocăinţa şi credinţa nu pot fi separate, dacă vreţi să fiţi transformaţi pe deplin şi cu adevărat.

Dumnezeu le-a pus împreună. Şi ce a unit Dumnezeu, nici un om nu trebuie să despartă. Pocăinţa şi credinţa sunt, de fapt, primele două elemente ale temeliei vieţii creştine (Evrei 6:1). Dacă nu te-ai pocăit cum trebuie, atunci temelia ta este menită să fie defectuoasă. Prin urmare, întreaga ta viaţă creştină va fi şubredă.

Biblia spune că “frica de Domnul este începutul (sau ABC-ul) înţelepciunii” (Proverbe 9:10). Şi dacă ne temem cu adevărat de Dumnezeu, ne vom “abate de

la rău” (Proverbe 3:7). Deci, cei care nu s-au pocăit şi nu s-au abătut de la păcat nu au învăţat ABC-ul vieţii creştine.

Pocăinţă falsă şi adevărată

Dacă te-ai păcăit, trebuie să te asiguri că te-ai pocăit în mod sincer. Pentru că Satan are şi el propria lui pocăinţă falsificată, prin care înşeală oamenii.

Satan ştie că majoritatea oamenilor trăiesc doar prin porunca potrivit căreia “Nu trebuie să fii prins!” Şi astfel, el îi învaţă căi şi mijloace prin care să păcătuiască, dar să nu fie prinşi de nimeni. Chiar şi unui hoţ îi va părea rău dacă este prins. Dar aceasta nu este pocăinţă. Găsim şi în Biblie câteva exemple de astfel de oameni a căror pocăinţă a fost falsă.

Când regele Saul nu L-a ascultat pe Dumnezeu, el a recunoscut faţă de Samuel că a păcătuit. Dar nu a vrut ca ceilalţi oameni să afle acest lucru. El căuta încă onoarea omenească. Nu se pocăise cu adevărat. Îi părea doar rău că a fost prins (1Samuel 15:24-30). Aceasta a fost diferenţa dintre el şi regele David care şi-a recunoscut păcatul în mod deschis atunci când a căzut (Psalmul 51).

Regele Ahab a fost altul la fel ca Saul. I-a părut rău pentru sine însuşi atunci când Ilie l-a avertizat că Dumnezeu îl va judeca. El chiar s-a acoperit în sac şi şi-a plâns păcatele (1 Împăraţi 21:27-29). Dar nu s-a pocăit cu adevărat. Îi era doar frică de judecata Lui Dumnezeu.

Cazul lui Iuda Iscarioteanul este un exemplu clar de pocăinţă falsă. Când a văzut că Isus fusese condamnat la moarte s-a simţit foarte rău şi a spus “Am păcătuit” (Matei 27:3-5). Dar el şi-a făcut mărturisirea înaintea preoţilor – aşa cum fac unii chiar şi în zilele noastre! El nu s-a pocăit – chiar dacă poate s-a întristat pentru ceea ce făcuse. Dacă s-ar fi pocăit cu adevărat, s-ar fi dus înaintea Lui Dumnezeu cu inima zdrobită şi ar fi cerut iertare. Dar el nu a făcut acest lucru.

Avem de învăţat foarte multe din aceste exemple – ca de exemplu, ce nu este pocăinţa!

Adevărata pocăinţă este “întoarcerea la Dumnezeu de la idoli” (1 Tesaloniceni 1:9). Idolii nu sunt doar cei făcuţi din lemn şi piatră pe care îi găsim în templele păgâne. Există idoli la fel de periculoşi cărora oamenii li se închină şi care nu arată aşa de urât. Aceştia sunt idolii plăcerii, comfortului, banilor, ai propriei reputaţii, ai căutării propriei căi etc. Mulţi ani, noi toţi ne-am închinat unor asemenea idoli. A te pocăi înseamnă să încetezi a te mai închina lor şi să te întorci de la ei la Dumnezeu.

Adevărata pocăinţă va implica întreaga noastră personalitate – mintea noastră, emoţiile noastre şi voinţa noastră. În primul rând, pocăinţa înseamnă schimbarea minţii noastre în raport cu păcatul şi cu lumea. Realizăm că păcatele noastre ne-a separat de Dumnezeu. Ajungem să înţelegem, de asemenea, că întregul mod de viaţă al acestei lumi este împotriva lui Dumnezeu. Şi dorim să ne întoarcem de la acest mod de viaţă dezonorant pentru Dumnezeu.

În al doilea rand, pocăinţa implică emoţiile noastre. Ne pare rău pentru modul în care am trăit (2 Corinteni 7:10). Ne urâm pentru acţiunile noastre trecute şi, mai mult decât atât, detestăm răul enorm pe care-l vedem doar noi şi nimeni altcineva (Ezechiel 36:31). Plângem şi ne jelim pentru că l-am rănit pe Dumnezeu aşa de mult prin modul în care am trăit.

Aceasta a fost reacţia multor oameni mari din Biblie când au devenit conştienţi de păcatele lor. David (Psalmul 51), Iov (Iov 42:6) şi Petru (Matei 26:75) – toţi au plâns amarnic atunci când s-au pocăit de păcatele lor.

Atât Isus, cât şi apostolii, ne-au încurajat să plângem şi să ne jelim pentru păcatele noastre (Matei 5:4; Iacov 4:9). Aceasta este calea înapoi către Dumnezeu.

În final, pocăinţa implică voinţa noastră. Trebuie să renunţăm la voinţa proprie, care se încăpăţânează – “dorind propria cale” – şi să-L facem de Isus Domnul vieţilor noastre. Aceasta înseamnă că suntem gata să facem orice doreşte Dumnezeu de la noi să facem, de acum înainte, oricare ar fi costul şi oricât de umilitor ar fi.

Fiul risipitor a venit înapoi acasă la tatăl său ca un tânăr dărâmat, cu voinţa proprie zdrobită, dispus să facă orice i-ar cere tatăl său să facă. Aceasta este adevărata pocăinţă (Luca 15:11-24).

Nu trebuie să-I mărturismi lui Dumnezeu toate păcatele pe care le-am comis vreodată. În orice caz, ar fi imposibil să ni le amintim pe toate. Fiul risipitor nu a făcut aceasta. Tot ceea ce a spus a fost: “Tată, am păcătuit”. Şi aceasta este tot ceea ce e nevoie să spunem şi noi. Însă, amintiţi-vă că şi Iuda Iscarioteanul a spus tot “Am păcătuit”. Dar este o diferenţă ca de la cer la pământ între mărturisirea lui şi cea a fiului risipitor. Dumnezeu nu ascultă doar cuvintele a ceea ce spunem. El simte trăirea de dincolo de cuvinte şi ne tratează potrivit cu aceasta.

Rodul pocăinţei

Ioan Botezătorul le-a spus fariseilor să aducă roade potrivite cu pocăinţa (Matei 3:8). Dacă ne-am pocăit cu adevărat, acest lucru va schimba întregul nostru mod de viaţă.

Unul dintre primele lucruri pe care ar trebui să-l facem, după ce ne-am pocăit, este să compensăm greşelile pe care le-am făcut în viaţa noastră.

Citim despre Zacheu, în Evanghleii, că s-a convins de păcatele sale imediat ce Isus a intrat în casa lui (Luca 19:1-10). Zacheu era un om căruia îi plăceau banii. Dar a înţeles ce implică pocăinţa. El ştia că, dacă intenţiona să fie un discipol al lui Isus, trebuia să repare toate greşelile pe care le făcuse în viaţă. Acest lucru însemna o mare pierdere de bani pentru el, fiindcă pe foarte mulţi oameni îi înşelase. Dar el a hotărât să fie pocăit din toată inima. Astfel, el I-a spus Domnului că va da jumătate din banii săi săracilor şi va înapoia de patru ori banii pe care i-a escrocat de la alţii. Numai când Zacheu a admis că va face

această restituire, Isus i-a spus că mântuirea a intrat în casa sa. Consimţirea de a repara este una dintre dovezile mântuirii adevărate (Luca 19:1-10).

Omul înţelept, din pilda pe care a povestit-o Isus, a săpat adânc şi şi-a aşezat fundaţia pe stâncă, având dedesubt multe straturi de nisip (Luca 6:48). Omul nechibzuit şi-a construit de asemenea casa în aceeaşi regiune. Dar el nu a săpat suficient de adânc. El şi-a aşezat fundaţia în mod superficial, direct pe nisip.

Am putea aplica această pildă pentru a ilustra pocăinţa adevărată sau falsă. Numai când depunem eforturi să facem o restituire meticuloasă în viaţa noastră, săpăm adânc.

Când venim la Hristos, este bine să ne acordăm un timp chiar de la început, pentru a tria toate aspectele legate de viaţa noastră neconvertită care trebuie rezolvate. Dacă suntem superficiali aici şi comentăm asupra unor chestiuni, vom descoperi că temelia rămâne slabă si casa noastră se va prăbuşi într-o zi.

Ce implică restituirea

Ce presupune, de fapt, restituirea? Înseamnă că, dacă ai păcălit guvernul în privinţa taxelor etc., trebuie să înnapoiezi acele taxe. Uneori nu este posibil să înapoiezi acea sumă exact departamentului implicat. Dar unde este voinţă, există întotdeauna o cale – dacă vrem să ne supunem lui Dumnezeu. Putem cumpăra timbrele poştale sau biletele de tren şi apoi să le distrugem pentru a ne asigura că banii pe care îi datorăm unei instituţii anume vor ajunge înapoi la ea.

Dacă ai înşelat oameni, va trebui să mergi şi să le înapoiezi banii. Spune-le, totodată, de schimbarea care a venit în viaţa ta! Dacă nu ai curajul să faci aceasta, ia un frate cu tine, atunci când faci restituirea. Dacă nu poţi să restitui toate datoriile dintr-o dată, nu te îngrijora. Fă-o în rate. Dar fă un început – chiar dacă vei începe doar cu 5 lei!

Dumnezeu l-a acceptat pe Zacheu chiar în ziua în care a hotărât să plătească datoriile înapoi – nu după ce a făcut toate restituirile! Dacă ai înşelat pe cineva şi nu mai ştii unde locuieşte acum, atunci va trebui să înnapoiezi aceşti bani Lui Dumnezeu – Proprietarul de drept al tuturor banilor.

Aceasta a fost regula pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru israeliţi (Numeri 5:6- 8). În orice caz, va trebui să nu deţinem nici un ban care a fost obţinut în mod ilegal. Dumnezeu nu poate binecuvânta astfel de bani.

Dacă am rănit sau insultat pe cineva, într-un mod care nu implică bani, atunci noi trebuie să mergem la acea persoană şi să ne cerem iertare.

Cunosc fraţi care au economisit bani luni la rând şi apoi şi-au golit conturile bancare pentru a restitui guvernului taxele şi datoriile vamale pe care le escrocaseră. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat cu ceva mai bun decât un cont bancar!

Cunosc şi alţii care şi-au calculat cu exactitate toate costurile călătoriilor pe care le-au parcurs fără bilet în autobuze sau trenuri si apoi au plătit înapoi valoarea acestora. Aceia care sunt credincioşi în lucrurile mărunte sunt cei care vor face lucruri mari pentru Dumnezeu.

Cunosc de asemenea persoane care au mers la autorităţile universitare cu diplomele de absolvire şi au recunoscut că au trişat în examinările finale. Au fost gata să-şi sacrifice certificatele de absolvire dacă era necesar, pentru a avea o conştiinţă curată. De obicei, Dumnezeu a dat acestor credincioşi favoare în ochii autorităţilor, astfel încât să fie iertaţi. Dar, e posibil, ca nu întotdeauna să meargă aşa. În cazul tău, Dumnezeu poate permite universităţii să-ţi retragă diploma! Dar atunci, aceasta este voia perfectă a lui Dumnezeu pentru tine.

Cunosc un frate care a scris o scrisoare de iertare cuiva de la care furase un timbru mic, cu mulţi ani în urmă. Un hoţ este un hoţ, indiferent cât de mică este valoarea articolului furat. În aceste lucruri mici ne este testată credincioşia.

Nu sugerez că acum trebuie să te torturezi, încercând să scotoceşti în memorie toate greşelile mici pe care le-ai făcut în trecut. Nu. Nu trebuie să faci acest lucru. Dumnezeu îţi va aminti ceea ce e necesar să fie rezolvat; şi tu trebuie să rezolvi numai ceea ce Dumnezeu îţi aminteşte.

Vor exista şi situaţii în care nu mai poţi face absolute nimic, pentru că răul făcut este aşa de complicat. În astfel de situaţii, tot ceea ce poţi face este să-ţi exprimi părerea de rău înaintea lui Dumnezeu şi să ceri îndurarea Lui.

În nici un caz nu trebuie să permitem lui Satan să ne menţină într-o stare de vinovăţie şi condamnaţi pentru totdeauna, doar pentru că noi nu putem rezolva o anumită chestiune. Dumnezeu înţelege pe deplin situaţia noastră – şi El nu ne torturează. Dacă ai o minte binevoitoare, Dumnezeu va accepta orice eşti capabil să faci – chiar dacă aceasta însemană să nu faci nimic (2 Corinteni 8:12).

Lăudat să fie Domnul pentru mila sa cea mare!

Dumnezeu îi va cinsti pe aceia care Îl cinstesc pe El (1 Samuel 2:30). Şi unul din modurile prin care Îl cinstim este prin credincioşia în lucrurile mărunte.

Dacă nu facem restituirea, vom târî un lanţ după noi de-a lungul întregii vieţi. Dumnezeu ne va testa să vadă dacă noi valorizăm mai mult o conştiinţă curată decât banii, reputaţia, diplomele sau chiar locul de muncă.

Mulţi cad la acest test. Dar laudă Domnului că există o rămăşiţă de oameni în fiecare generaţie, care Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice pe pământ.

Iertându-i pe ceilalţi

Pocăinţa include şi iertarea tuturor celor care ne-au rănit în vreun fel. Isus a spus că: “dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:15). El a a adăugat, mai departe, că trebuie să-i iertăm pe ceilalţi din toată inima noastră, şi nu doar superficial

(Matei 18:35). Este imposibil să fim iertaţi de Dumnezeu dacă noi nu îi iertăm pe ceilalţi pe deplin şi din toată inima.

Poate nu suntem capabili să uităm ce ne-au făcut ceilalţi. Dar cu siguranţă putem să nu ne mai gândim la răul pe care ni l-au făcut, ori de câte ori am fi tentaţi.

E posibil ca cineva să te fi rănit aşa de tare încât îţi vine extrem de greu să-l ierţi din toată inima. Cere-I lui Dumnezeu să te ajute să ierţi; şi vei vedea că El este mai mult decât binevoitor să-ţi dea atât dorinţa, cât şi puterea să ierţi pe oricine.

Când ne gândim la milioanele de păcate pe care Dumnezeu ni le-a iertat aşa de generos, nu ar trebui să ne fie greu să-i iertăm pe ceilalţi în acelaşi fel. Satan obţine putere asupra noastră tocmai atunci când nu-i iertăm pe ceilalţi. “Iertaţi”, spune Pavel, “ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi” (2Corinteni 2:10,11).

O atitudine schimbată faţă de Satan

Există încă un domeniu în care este nevoie să rezolvăm lucrurile – şi acesta este domeniul contactului cu Satan şi spiritele rele. Dacă te-ai implicat în astrologie, închinare la idoli, ghicire (citire în palmă), magie neagră etc., sau ai fost astras de muzica rock şi drogurile periculoase, trebuie să renunţi la aceste contacte cu Satan – chiar dacă aceste contacte au fost făcute poate în mod inconştient.

Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să distrugi (nu să vinzi, ci să distrugi) toţi idolii, cărţile oculte şi amuletele etc., pe care s-ar întâmpla să le ai (Vezi Faptele Apostolilor 19:19) . Apoi trebuie să te rogi spunând: “Doamne Isuse, eu renunţa la orice contact pe care l-am avut cu Satan, fie conştient sau inconştient”. Apoi spune-i lui Satan în mod direct: “Mă împotrivesc ţie Satan, în Numele Domnului Isus Hristos Domnul meu şi Mântuitorul meu. Nu mă mai poţi atinge de acum înainte, pentru că eu aparţin Domnului Isus Hristos”.

Iacov 4:7 spune, “Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi”. Dacă vom continua să mergem cu Domnul, El ne va da din ce în ce mai multă lumină în diverse domenii ale vieţii noastre. Ar putea fi în deşertăciunea lumească a modului nostru de îmbrăcare, în vorbirea sau asprimea tonalităţii vocii noastre, ori în modul în care am fost pângăriţi prin obiceiurile noastre de lectură, de exemplu etc.. Aşa, vom descoperi în mod constant noi domenii în care este nevoie să ne pocăim şi să ne curăţim. Trebuie să mergem pe această cale a pocăinţei constante în toate zilele vieţii noastre.

Credinţa

Pocăinţa este prima parte a temeliei vieţii creştine. Credinţa este a doua. A avea credinţă în Dumnezeu înseamnă să ne încredem în El si în ceea a spus în Cuvîntul Său, în pofida a ceea ce simţămintele proprii sau alţii oameni ne-ar spune. Este aşa de simplu.

Iată trei realităţi despre Dumnezeu:

  1. El ne iubeşte infinit;
  2. El este în mod absolut înţelept; şi
  3. El este Atotputernic.

Este dificil să credem aceste realităţi? Nu. Ei bine, atunci nu ar trebui să ne fie deloc greu să ne încredem în Dumnezeu cu toată inima. Când Eva a ascultat vocea lui Satan în grădina Edenului, aceasta a însemnat lipsa credinţei. Ea nu a crezut că poruncile lui Dumnezeu erau bune pentru ea. Ea nu L-a ascultat pe Dumnezeu pentru că nu a avut credinţă în iubirea Lui perfectă pentru ea.

Credinţa în primirea darurilor de la Dumnezeu

Dumnezeu are multe lucruri minunate să ne ofere. Toate darurile Lui sunt daruri de har. Dar avem nevoie de credinţă pentru a primi aceste daruri. Biblia spune că suntem mântuiţi “prin har prin credinţă” (Efeseni 2:8).

Harul este Mâna lui Dumnezeu care coboară până la noi încărcată de binecuvântările raiului. Credinţa este mâna noastră care se ridică să ia aceste binecuvântări din Mâna lui Dumnezeu.

În primul rând, Dumnezeu ne oferă iertarea păcatelor noastre. Dacă ne-am pocăit, atunci tot ceea ce ne mai rămâne de făcut este să ne întindem mâna şi să luăm ceea ce Dumnezeu ne oferă în mod gratuit. Nu trebuie să muncim sau să plătim în vreun fel pentru iertare. Ea a fost deja plătită la Calvar. Tot ceea ce avem de făcut acum este să spunem “Mulţumesc, Tată”, şi să luăm. Aceasta este credinţa. Când nu luăm ceea ce Dumnezeu ne oferă, noi de fapt Îl insultăm. Îi dispreţuim darurile.

Poate credem că Dumnezeu doar ne necăjeşte, aşa cum îşi necăjesc unii oameni copiii, întinzându-şi mâinile cu daruri şi, tocmai când copiii ajung la ele să le ia, trăgându-le repede înapoi! Dar Dumnezeu nu este meschin sau rău. El este un Tată iubitor. El chiar tânjeşte să ne dea aceste daruri bune. De aceea, Biblia spune că “fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu” – orice altceva am face în schimb (Evrei 11:6).

Dacă ne încredem în Dumnezeu, El nu doar ne va ierta păcatele noastre, dar El ne va şi elibera de sub puterea păcatului.

Cum ajungem la credinţă? Există o singură cale. Biblia spune că: “credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Cu alte cuvinte, pe măsură ce permitem lui Dumnezeu să ne vorbească prin Cuvântul Său, vom obţine credinţă. În acelaşi fel credinţa ajunge şi să crească.

Prin Cuvântul lui Dumnezeu, aflăm că Hristos a murit pentru păcatele noastre şi a înviat; şi că, dacă ne pocăim şi credem în El, putem primi imediat o iertare deplină şi gratuită pentru păcatele noastre. Atunci, Duhul Sfânt depune mărturie în inimile noastre că acesta este adevărul. Prin această mărturie îndoită a Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt putem fi absolut siguri că Dumnezeu ne-a iertat şi că noi suntem cu adevărat copiii Lui.

Asigurarea credinţei

Dumnezeu vrea ca noi să fim pe deplin siguri că suntem cu adevărat copiii Lui. Niciodată El nu vrea să avem îndoieli cu privire la acest fapt. Satan va face tot posibilul să ne ţină în nesiguranţă. Dar noi nu trebuie să ne îndoim niciodată, pentru că Dumnezeu ne-a dat multe promisiuni în Cuvântul Său ca să ne asigure de aceasta.

Uitaţi-vă doar la aceste promisiuni: Isus a spus, “pe cel care vine la Mine nu-l voi izgoni afară ……. Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în Mine are viaţa veşnică” (Ioan 6:37,47).

“Dar tuturor celor care L-au primit (pe Domnul Isus Hristos), adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12)

. Domnul spune, “Voi fi îndurător faţă de nedreptăţile lor şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor” (Evrei 8:12).A ne pune încrederea în promisiunile lui Dumnezeu e ca şi cum, la traversarea unui râu, ne-am fixa picioarele într-o pasarelă rezistentă. Dacă pasarela este solidă, nu contează că picioarele tale sunt slăbite.

Ce înseamnă atunci credinţa puternică? Înseamnă încrederea într-un Dumnezeu puternic şi în promisiunile Lui.

Sentimentele noastre sunt adeseori foarte înşelătaore. Nu ar trebui să ne încredem în ele niciodată. Există o parabolă a trei oameni numiţi Fapt, Credinţă şi Sentiment, care mergeau unul în spatele celuilalt pe un zid îngust. Faptul mergea înainte, Credinţa mergea în spatele lui şi Sentimentul venea în urmă. Atâta timp cât Credinţa şi-a ţinut ochii asupra Faptului din faţa sa, totul a mers bine. Sentimentul o urma perfect. Dar, imediat ce Credinţa s-a întors în spate să vadă cum vine Sentimentul, s-a şi rostogolit şi a căzut murind; şi Sentimentul a căzut şi a murit. Totuşi, Faptul şi-a continuat drumul de-a lungul zidului netulburat!

Lecţia din parabolă este evidentă. Cuvântul lui Dumnezeu este alcătuit din fapte neschimbate. Dacă credinţa noastră se uită în mod statornic doar la Cuvântul lui Dumnezeu, nu va exista niciodată un pericol de cădere pentru noi; şi sentimentele vor urma la timpul cuvenit. Dar, dacă începem să ne uităm la sentimentele noastre, atunci ne putem prăbuşi şi cădea uşor în descurajare şi condamnare.

Mărturisirea Credinţei

Biblia spune că trebuie să mărturisim ceea ce credem. “Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi, vei fi mântuit. Căci cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire” (Romani10: 9,10).

Mărturisirea cu gura noastră este importantă. A mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să spui acelaşi lucru pe care-l spune Dumnezeu. Aceasta nu ar trebui să fie greu pentru că înseamnă să spui “Amin” (adică “Aşa va fi”) promisiunilor lui Dumnezeu.

În Scriptură, cuvântul “a crede” este folosit pentru prima dată în Geneza capitolul 15. Acolo citim că Dumnezeu i-a spus lui Avram, când era fără copii, că va avea la fel de mulţi copii precum sunt stelele pe cer. Şi spune Cuvântul că “Avram L-a crezut pe Dumnezeu” (versetul 6). Cuvântul ebraic folosit aici pentru “a crede” este “aman” de la care avem noi cuvântul “Amin”, care înseamnă “Aşa va fi”. Deci tot ce a făcut Avram a fost să spună “Amin” promisiunii lui Dumnezeu.

Iată ce este credinţa adevărată – să spunem “Amin” lui Dumnezeu.

Citim mai departe că Avram s-a numit pe sine după numele nou pe care i l-a dat Dumnezeu – Avraam (care înseamnă “tată al unei mulţimi”). Sara, soţia lui, era încă stearpă. Dar aceasta nu a însemnat nimic pentru Avram. El s-a numit în continuare tatăl unei mulţimi, pentru că el a crezut ceea ce Dumnezeu a spus (Geneza 17:5).

Iată ce înseamnă mărturisirea credinţei – mărturisirea celor spuse de Dumnezeu, chiar când nu vedem împlinirea promisiunii Lui. Este tot ceea ce Dumnezeu ne cere să facem – să spunem aceleaşi lucruri pe care El le-a spus în Cuvântul Său. Când mărturisim promisiunile lui Dumnezeu, ne exprimăm credinţa în El; şi atunci Dumnezeu va putea să lucreze pentru noi.

Prin “cuvântul mărturisirii noastre” îl biruim pe Satan (Apocalipsa 12:11). Satan, acuzatorul, încearcă întotdeauna să ne jefuiască de siguranţa salvării noastre şi de îndrăzneala noastră înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să-i cităm în mod direct lui Satan promisiunile lui Dumnezeu, dacă vrem să-l biruim.

Isus Însuşi l-a biruit pe Satan citându-i din Scriptură, şi spunând “Este scris…Este scris…Este scris” (Matei 4:1-11). Dacă ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu, Îl facem pe Dumnezeu mincinos. Dar, când mărturisim faţă de Satan Cuvântul lui Dumnezeu, noi ne declarăm de partea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său împotriva lui Satan şi a minciunilor sale. În acest fel, noi îi spunem lui Satan că noi credem că ceea ce a spus Dumnezeu este adevărat, în pofida a ceea ce ar putea spune circumstanţele şi sentimentele noastre.

Aceasta este mărturisirea credinţei.

Alegere şi Justificare

Alegerea copiilor lui Dumnezeu şi îndreptăţirea lor de către Dumnezeu sunt două adevăruri glorioase pe care ni le predă Noul Testament.

Alegerea

Biblia spune că Dumnezeu ne-a ales să fim copiii Lui potrivit unei cunosştinţe mai dinainte a Lui (1 Petru 1:1,2). Aceasta înseamnă că El îi ştia din eternitate pe aceia care urmau să devină copiii Lui.

Biblia spune, de asemenea, că Dumnezeu ne-a ales în Hristos “înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). Cu mult înainte ca Adam să fie creat, Dumnezeu ne-a cunoscut pe fiecare pe nume drept copiii Săi, şi numele noastre erau acolo în “cartea vieţii” (Apocalipsa 13:8). Acestea sunt fapte care trebuie să ne dea o siguranţă extraordinară.

Biblia spune că temelia lui Dumnezeu pe care stăm noi are o pecete dublă. Pe partea protejată de Dumnezeu, scrie “Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Pe partea protejată de oameni, scrie “Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege” (2 Timotei 2:19).

Dumnezeu îşi cunoştea copiii înainte de întemeierea lumii. Dar NOI ştim că suntem copiii Lui numai când ne pocăim şi ne întoarcem la El. Minţile noastre limitate nu pot înţelege cum Dumnezeu Îşi alege copiii şi, în acelaşi timp, îi lasă omului libertatea de a-L alege pe El sau nu. Aceste lucruri sunt ca 2 linii paralele care par să nu se întâlnească în înţelegerea noastră. Dar, aşa cum susţine definiţia matematică a liniilor paralele, ele se întâlnesc la infinit – în mintea infinită a lui Dumnezeu.

Cineva a ilustrat acest lucru în felul următor: Pe măsură ce mergi pe drumul vieţii, într-o zi, descoperi o uşă deschisă, cu aceste cuvinte scrise deasupra ei: “Oricine se pocăieşte şi crede în Hristos poate intra aici şi obţine viaţă veşnică”. Intri. Uitându-te înapoi, vezi scrise, deasupra uşii prin care tocmai ai intrat, cuvintele “Ai fost ales de Dumnezeu în Hristos, înainte de întemeierea lumii”.

Îndreptăţire

Iertarea păcatelor noastre înlătură vina pentru trecut. Dar acest lucru nu ne face perfect sfinţi. Şi, de aceea, noi încă nu putem sta înaintea unui Dumnezeu perfect sfânt. Aşa încât Dumnezeu trebuie să facă ceva mai mult pentru noi. Trebuie să ne îndreptăţească!

Îndreptăţirea înseamnă că Dumnezeu ne creditează cu dreptatea perfectă a lui Hristos. Rezultatul este că poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu este la fel de perfectă ca a lui Hristos! Acesta este un fapt uluitor! Şi este adevărat! Este ca şi cum într-o bancă sunt puşi milioane de lei pe numele unui cerşetor – bani pe care el nu i-a câştigat sau meritat în vreun fel, dar care i-au fost daţi lui ca un dar gratuit. A fi îndreptăţit înseamnă să fii acceptat de Dumnezeu ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată în întreaga viaţă şi am fi perfect drepţi în viaţa noastră actuală. Cuvântul lui Dumnezeu spune:

“Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:1,2).

Acum putem veni oricând cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu, fără nici o teamă sau ezitare. Dumnezeu Însuşi a deschis calea către aceasta.

În grădina Edenului, imediat ce Adam şi Eva au păcătuit, ei s-au simţit vinovaţi şi s-au acoperit cu frunze de smochin. Dumnezeu a dat la o parte frunzele de smochin, a ucis un animal şi i-a îmbrăcat cu pielea acestuia. Acele frunze de smochin sunt o imagine a lucrărilor noastre bune. Asemenea frunzelor de smochin, lucrările noastre bune nu ne pot acoperi goliciunea înaintea lui Dumnezeu; pentru că Biblia spune că, chiar şi cele mai bune lucrări ale noastre sunt ca cele mai murdare zdrenţe în văzul lui Dumnezeu (Isaia 64:6).

Acel animal ucis era o imagine a lui Hristos, dat la moarte pentru păcatele noastre. Pielea era o imagine a dreptăţii perfecte a lui Hristos dată nouă se ne acoperim (Gen. 3:7,21).

Îndrepăţirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu. Nici un om nu poate să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrărilor sale proprii. Aşadar, este o eroare extremă să spunem “Haideţi să căutăm să fim drepţi pentru a fi îndreptăţiţi de Dumnezeu”.

La polul opus, există, în acelaşi timp, o altă eroare extremă. Să spunem, “Dacă suntem aleşi şi îndreptăţiţi, atunci nu mai contează dacă noi păcătuim chiar şi acum”. Aceia care se raportează în mod uşuratic la păcat, pentru că ei cred că Dumnezeu i-a ales şi îndreptăţit, nu fac decât să dovedească că ei nu sunt deloc printre cei aleşi (comparaţi Romani 4:5 cu Iacov 2:24).

Odată ce suntem siguri că am fost aleşi şi îndreptăţiţi, acuzaţiile lui Satan îşi vor pierde efectul asupra noastră. Pentru că, “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31). Niciodată, în viaţa noastră, nu trebuie să mai simţim că suntem condamnaţi sau respinşi de Dumnezeu. “Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte”. (Romani 8:33). Aleluia!

Astfel sunt veştile bune ale evangheliei! Atunci nu mai este suprinzător că Satan îi ţine pe mulţi credincioşi în necunoaşterea faptului că au fost aleşi şi îndreptăţiţi de Dumnezeu.

Ucenicia

Când Isus le-a spus apostolilor Săi să meargă la fiecare naţiune şi să-şi facă ucenici, ei nu aveau nici o îndoială cu privire la ceea ce se referea El (Matei 28:19). Pentru că El deja explicase ce înseamnă să fii ucenicul Lui.

Luca 14: 25-35 arată cel mai clar cele trei condiţii ale uceniciei. Acolo Isus vorbeşte despre un om care, după ce a pus fundaţia unui turn, nu l-a putut termina, pentru ca nu a mai putut plăti costul construcţiei (versetele 28-30). Aceasta dovedeşte că ne costă ceva să fim ucenici. Isus ne-a spus ă stăm jos mai întâi şi să socotim costul,înainte chiar de a începe să construim.

Dumnezeu nu doreşte ca noi să aşteptăm mulţi ani după ce păcatele noastre au fost iertate, înainte de a înţelege ce înseamnă cu adevărat ucenicia. Isus i-a avertizat pe oameni asupra costului uceniciei imediat ce au venit la El. El le-a spus că un credincios care nu este doritor să fie un ucenic este la fel de inutil pentru Dumnezeu ca şi sarea care şi-a pierdut gustul (Luca 14:35).

“Urându-ne” Rudele

Prima condiţie a uceniciei este să retezăm dragostea naturală, necumpătată pe care o avem pentru rudele noastre. Isus a spus că “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca14:26).Acestea sunt cuvinte tari. Ce înseamnă “a urî”? A urî este acelaşi lucru cu a ucide 1Ioan 3:15). Ce ni se cere aici să dăm morţii este afecţiunea naturală pe care o avem pentru rudele noastre. Înseamnă oare aceasta că noi nu trebuie să le mai iubim? Nu. Cu siguranţă nu înseamnă aceasta.

Când renunţăm la afecţiunea noastră umană, Dumnezeu o va înlocui cu dragostea divină. Dragostea pentru rudele noastre va fi atunci pură – în sensul că Dumnezeu va fi întotdeauna primul în sentimentele noastre, şi nu rudele noastre.

Mulţi nu se supun lui Dumnezeu pentru că se tem că-l vor ofensa pe tatăl său, pe mama sau pe soţia sa etc.. Dumnezeu revendică primul loc în viaţa noastră. Şi dacă nu-i dăm Lui acel loc, nicidecum nu putem fi ucenicii Lui.

Uitaţi-vă la exemplul lui Isus însuşi. Cu toate că îşi iubea mama văduvă, nu a lăsat-o niciodată să-l influenţeze să se abată de la voia perfectă a Tatălui Său, nici măcar în chestiunile mărunte. Vedem un astfel de exemplu la nunta din Cana când Isus a refuzat să acţioneze la imboldul mamei Sale (Ioan 2:4).

Isus ne-a învăţat şi cum să ne “urâm” proprii fraţi. Când Petru a încercat să-l întoarcă de la calea spre cruce, El s-a întors şi l-a mustrat cu unele dintre cele mai aspre cuvinte pe care le-a rostit vreodată. El a spus: “Înapoia mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine…” (Matei 16:23)Petru făcuse acea sugestie cu o dragoste umană foarte mare. Dar Isus l-a certat pentru că ceea ce el îi sugerase era împotriva voii lui Dumnezeu.

Tatăl a fost întotdeauna suveran în sentimentele lui Isus. El se aşteaptă ca şi noi să avem aceeaşi atitudine. După învierea Sa, îl întreabă pe Petru dacă Îl iubeşte pe El mai mult decât orice altceva pe pământ (Ioan 21:15-17). Numai acelora care Îl iubesc în primul rand pe Dumnezeu, li se acordă responsabilităţi în Biserica Lui.

Liderul bisericii din Efeseni a fost în pericol de a fi respins pentru că îşi pierduse devoţiunea sa iniţială pentru Dumnezeu (Apocalipsa 2:1-5).

Dacă noi putem spune, ca psalmistul, “Pe cine altul am eu în cer, afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”, atunci am împlinit cu adevărat prima condiţie a uceniciei (Psalmul 73:25).

Dragostea pe care o cere Isus de la noi nu este afecţiunea umană emoţională, sentimentală care se exprimă cântând cântece tulburătoare de rugăciune către El. Nu. Dacă Îl iubim, ne supunem Lui (Ioan 14:21).

Urându-ne propria viaţă

A doua condiţie a uceniciei este aceea că trebuie să ne urâm propria viaţă centrată pe sine. Isus spune că “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte …ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26). El a dezvoltat mai departe, spunând, “Şi oricine nu-şi poartă crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27).

Această învăţătură a lui Isus este una dintre cele mai puţin înţelese. El a spus că un ucenic va trebui “să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze” (Luca 9:23).

Mai important decât citirea Bibliei şi rugăciunile zilnice, este să ne lepădăm de noi înşine şi să ne luăm crucea în fiecare zi. A ne lepăda de Sine, este acelaşi lucru cu a ne urî propria viaţă – viaţa pe care am moştenit-o de la Adam. A lua crucea înseamnă să dăm morţii viaţa centrată pe sine. Trebuie mai întâi să ajungem să urîm această viaţă, înainte de a o ucide.

Viaţa centrată pe sine este principalul duşman al vieţii în Hristos. Biblia o numeşte “carne/ fire pământească”. Carnea este un depozit de pofte rele care zac în noi şi care ne tentează să căutăm propriul câştig, propria reputaţie, propria plăcere, propria cale etc.. Dacă suntem oneşti, va trebui să admitem că, chiar şi cele mai bune acţiuni ale noastre sunt corupte de motive rele care apar din poftele noastre pervertite. Dacă nu urîm această fire, nu vom fi niciodată capabili să-L urmăm pe Domnul.

Tocmai de aceea Isus a vorbit atât de mult despre pierderea sau ura asupra propriei vieţi. În realitate, această frază este repetată de şase ori în evanghelii (Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 14:26; Ioan 12:25). Este o afirmaţie a Domnului nostru repetată cel mai adesea în evanghelii. Şi totuşi, este cel mai puţin predicată şi cel mai puţin înţeleasă!

A-ţi urî propria viaţă înseamnă să renunţi la a căuta propriile drepturi şi privilegii, să te opreşti din căutarea propriei reputaţii, să abandonezi propriile ambiţii şi interese şi să încetezi căutarea propriului drum etc.. Poţi fi un ucenic al lui Isus numai dacă eşti gata să mergi pe această cale.

Renunţarea la toate posesiunile

A treia condiţie a uceniciei constă în renunţarea la toate averile. Isus a spus că “oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33). Averile noastre reprezintă ceea ce noi posedăm ca şi proprietari. A renunţa la ele înseamnă să nu le mai considerăm ca aparţinând-ne, de acum înainte.

Vedem o ilustrare a acestei renunţări în viaţa lui Avraam. Isaac a fost singurul său fiu – proprietatea sa. Într-o zi, Dumnezeu i-a cerut să-l aducă pe Isaac ca jertfă. Şi Avraam l-a întins pe Isaac pe altar, fiind gata să-l ucidă. Dar Dumnezeu a intervenit şi i-a spus că sacrificiul nu era necesar, pentru că el îşi dovedise deja disponibilitatea de a se supune (Geneza 22). După acest moment, Avraam a recunoscut că, chiar dacă îl are pe Isac în casa lui, el nu-l mai poseda pe acesta ca fiind al lui însuşi. Isaac aparţinea acum lui Dumnezeu.

Aceasta înseamnă să renunţăm la toate posesiunile. Tot ceea ce avem trebuie pus pe altar şi oferit lui Dumnezeu. Dumnezeu ne poate permite să folosim unele dintre acele lucruri. Dar nu ne mai putem gândi la ele ca aparţinându-ne nouă înşine, nici un moment. Chiar dacă locuim în propria noastră casă, trebuie să ne gândim la casă ca aparţinând lui Dumnezeu; şi că El ne-a permis să stăm în ea fără chirie! Aceasta este adevărata ucenicie.

Am făcut noi aceasta cu toate posesiunile noastre? Posesiunile noastre includ contul bancar, proprietăţile, locul de muncă, darurile şi talentele, soţia/ soţul şi copiii şi orice altceva ce noi valorizăm pe acest pământ. Trebuie să le punem pe toate pe altar, dacă vrem să fim ucenici adevăraţi.

Dumnezeu doreşte ca noi să Îl iubim cu toată inima noastră. Acesta este înţelesul “inimii curate” menţionate în Matei 5:8. Nu este suficient să avem o conştiinţă curată. O conştiinţă curată înseamnă doar că am renunţat la păcat. O inimă pură este una care a renunţat la orice!

Vedem astfel că ucenicia adevărată presupune o schimbare radicală a atitudinii faţă de:

      (li) cei dragi şi rudele noastre;

    1. viaţa noastră centrată pe sine; şi

(li) posesiunile noastre. Dacă nu înfruntăm aceste aspecte în mod direct şi corect, încă de la începutul vieţii noastre creştine, va fi imposibil să ne aşezăm o temelie bună.

Botezul cu apă

Unul dintre ultimele lucruri pe care Isus le-a poruncit discipolilor Săi, înainte de a se înălţa la cer, au fost:

  1. să meargă şi să facă ucenici
  2. să-i boteze în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt; şi
  3. să-i înveţe să respecte tot ceea ce El poruncise.

Aici, ordinea lor este importantă. Numai aceia care erau gata să fie ucenici urmau să fie botezaţi. Nimeni altcineva. Când au fost aduşi la Isus copiii, El Şi- a pus mâinile peste capetele lor şi i-a binecuvântat (Vezi Marcu 10:13-16). Iar, când adulţii pocăiţi au venit la El, El i-a botezat prin ucenicii Săi (Vezi Ioan 4:1,2).

Dar ce vedem astăzi în multe “biserici”? Exact opusul! Copiii sunt botezaţi; şi mâinile se pun pe capetele adulţilor (“confirmare”)! Aceasta este exact opusul a ceea ce Isus a făcut.

În ziua de Rusalii, când mulţi au fost convinşi de păcatul lor, Petru le-a spus “să se pocăiască şi să fie botezaţi”. Mărturia de atunci continuă spunând că “cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi” (Faptele Apostolilor 2:38,41).

Este clar că numai aceia care au fost capabili să primească în mod raţional Cuvântul lui Dumnezeu şi pocăinţa au fost botezaţi. Şi la fel a fost în fiecare caz redat în “Faptele Apostolilor”.

Ce înseamnă botezul?

(Romani 6:1-7) explică, în mod clar, semnificaţia botezului. Acolo ni se spune că omul nostru vechi a fost crucificat odată cu Hristos şi că, în botez, suntem îngropaţi cu Hristos în moarte. Omul vechi este mintea pe care am avut-o în zilele noastre de necreştini care doreau să păcătuiască. Aceasta a fost răstignită cu Hristos.

Nu e nevoie să înţelegem mai întâi, înainte de a trăi realitatea ei. Putem doar crede ceea ce spune Dumnezeu. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu spune că omul nostru vechi a fost răstignit cu Hristos, atunci noi credem aceasta, cu aceeaşi siguranţă cu care noi credem Cuvântul lui Dumnezeu când spune că Hristos Însuşi a fost răstignit pe dealul Calvarului. Amândouă aceste adevăruri sunt acceptate prin credinţă.

Omul cel vechi şi firea pământească nu sunt acelaşi lucru. Firea este acel depozit de pofte rele dinlăuntrul nostru care se opun voii lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să-l purtăm cu noi până în ziua morţii. Am putea compara firea cu o gaşcă de tâlhari care tot dau târcoale să ne intre în casă. Omul cel vechi este asemeni servitorului necredincios din casa noastră, care deschide constant uşa tâlharilor pentru a intra. Tocmai servitorul necredincios este cel care a fost acum ucis. Tâlharii sunt sănătoşi şi voioşi în continuare! Dar acum, noi avem un servitor nou, omul nou, care caută să ţină uşa închisă împotriva acestor tâlhari.

În botez, noi atestăm moartea şi îngroparea omului vechi (dorinţa de a păcătui) şi învierea cu Hristos astfel încât, pe viitor, “să umblăm în înnoire de viaţă” (Romani6:4).

Potopul din zilele lui Noe este tot un tip de botez (1 Petru 3:20,21). Lumea întreagă a fost distrusă de către Dumnezeu prin acel potop. Noe a mers prin el în arcă şi a ieşit din el într-o lume cu totul nouă. Lumea cea veche şi tot ce a fost în ea a fost îngropat sub ape. Acelaşi lucru atestăm şi noi prin botez – şi anume că toate relaţiile noastre vechi cu lumea (şi aceasta include moda lumească şi prietenii lumeşti etc.) au fost de acum retezate şi ieşim afară din apă într-o lume nouă.

Modelul Botezului

Ajungem acum la întrebarea: CUM ar trebui să fim botezaţi? Cuvântul “botez” nu este un cuvânt englezesc. Noul Testament a fost scris prima dată în limba greacă, iar cuvântul “baptism” derivă din cuvântul grecesc “bapto”, care înseamnă “a acoperi total cu un fluid”, sau “a cufunda”. Şi aceasta este exact ceea ce botezul a însemnat pentru primii apostoli – o cufundare în apă. Stropirea cu apă a capului nu este, în mod sigur, botez.

Când Filip l-a botezat pe eunucul etiopian, este scris că “s-au coborât amândoi în apă şi…. Au ieşit afară din apă” (Faptele Apostolilor 8:38,39). Şi la botezul lui Isus, citim cuvinte asemănătoare – că El a ieşit din apă, fiind botezat (Marcu 1:10).

În Noul Testament, botezul a fost întotdeauna făcut prin cufundare. Atâta timp cât botezul este o îngropare, este evident că doar cufundarea poate simboliza aceasta în mod corect. Pentru că, în cele din urmă, nu înmormântăm oamenii doar presărând nisip pe capetele lor, ci prin punerea lor sub pământ în mod complet! Acest lucru clarifică pe deplin că numai aceia în care omul cel vechi este mort se califică pentru botez – aceia care nu mai doresc să păcătuiască deloc. Pentru că, în realitate, numai oamenii morţi pot fi îngropaţi! Este o crimă să înmormântezi un om care nu este mort!

Botezul în Numele Întreit

Isus ne-a poruncit să botezăm “în Numele Tatălui, al Fiului şi Duhului Sfânt” (Matei 28:20). Numele este unul singur pentru că Dumnezeu este UNUL. Dar Isus ne-a descoperit că, deşi Dumnezeu este UNUL, El există în Trei Persoane, care sunt distincte una de cealaltă. Nu Tatăl a fost Cel care a murit pentru păcatele noastre, nici Duhul Sfânt. Fiul a fost Acela.

Când Isus S-a înălţat la cer, El s-a aşezat la dreapta Tatălui, nu la dreapta Duhului Sfânt. La fel, Acela pe care El L-a trimis la discipolii Săi să fie Mângâietorul lor, a fost Duhul Sfânt, nu Tatăl. Toate acestea pot suna elementar. Dar este esenţial să nu confundăm cele trei Persoane din Dumnezeu şi misiunile lor unice în răscumpărarea noastră.

În Faptele Apostolilor, citim mereu şi mereu că apostolii botezau oameni în Numele lui Isus Hristos (Faptele Apostolilor 2:38 etc.,). Cum se potriveşte aceasta cu porunca lui Isus din Matei 28:20?

Când întâlnim în Biblie două afirmaţii aparent contradictorii, vom descoperi, la un studiu mai atent, că amândouă sunt adevărate. Pentru a face clar faptul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu este o trinitate păgână, apostolii au identificat Fiul cu Isus Hristos. Astfel, ei botezau oamenii “în Numele Tatălui, al Fiului Isus Hristos Domnul şi al Sfântului Duh”. Acesta s-a numit botezul în Numele lui Isus Hristos.

Ascultarea Credinţei

Botezul ar trebui să fie primul pas al ascultării în viaţa unui ucenic, care să conducă la o viaţă de ascultare – şi această ascultare trebuie să fie ascultarea de credinţă şi nu o ascultare de raţiune.

Dacă Isus s-ar fi bazat pe propria Lui raţiune, nu S-ar fi dus niciodată la Ioan Botezătorul pentru a fi botezat. Pentru că raţiunea Lui i-ar fi adus multe argumente împotriva botezării – mai ales având în vedere că El nu păcătuise niciodată. Ioan însuşi nu a înţeles de ce avea nevoie Isus să fie botezat. Dar Isus a lăsat deoparte argumentele raţionale şi s-a supus pur şi simplu vocii Duhului Sfânt (Matei 3:15).

“Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciune ta”, spune Cuvântul (Proverbe 3:5). Raţiunea este inamicul Numărul Unu al credinţei – pentru că gândirea umană nu poate pătrunde adevărurile spirituale. Când suntem botezaţi, ultima parte a corpului nostru care intră sub apă este partea superioară a capului. Acest fapt este unul simbolic! Autoritatea gândirii noastre este cea mai dificilă parte a noastră care să poată fi dată morţii!

Copiii lui Adam trăiesc prin ceea ce le spune gândirea lor. Prin botez, noi declarăm solemn că am murit faţă de acest mod de viaţă (bazându-ne pe propria raţiune) şi că, de acum, trăim prin credinţa în orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4, Rom. 1:17).

Botezul este văzut de unii creştini drept un lucru neînsemnat. Iniţial, Naaman a dispreţuit porunca lui Elisei de a merge şi a se scufunda de 7 ori în râul Iordan pentru a fi vindecat de lepră. Dar numai atunci când s-a supus acestei simple porunci, a fost vindecat (2 Împăraţi 5:10-14). În lucrurile mici Dumnezeu ne testează ascultarea. Ascultarea de Dumnezeu nu trebuie să întârzie niciodată. Dacă omul tău cel vechi a murit cu adevărat, atunci el trebuie îngropat imediat. Este o crimă să nu înmormântezi un om care este mort! “Şi acum, de ce întârzii? Scoală-te şi fii botezat….” (Faptele Apostolilor22:16).

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

Există două nevoi pe care noi toţi le avem. Prima este legată de trecut – iertarea păcatelor noastre. A doua este legată de viitor – puterea de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu. De prima noastră nevoie se ocupă moartea lui Hristos. Pentru a o împlini pe a doua, Dumnezeu ne dă puterea Duhului Său Sfânt.

Putere pentru viaţă şi pentru slujire

Niciodată nu am fi putut să împlinim singuri prima nevoie. Dumnezeu a trebuit să o împlinească. La fel se întâmplă şi cu a doua. Nu putem trăi o viaţă plăcută lui Dumnezeu sau una care duce la bun sfârşit voia Lui doar prin puterile noastre.

Unii sunt suficient de înţelepţi să recunoască aceasta chiar de la începutul vieţii lor creştine şi de aceea ei caută neîntârziat puterea lui Dumnezeu. Alţii descoperă aceasta printr-o cale grea – încercând şi eşuând în mod repetat, pentru mulţi ani, şi întorcându-se abia apoi la Dumnezeu pentru puterea Lui. Din păcate, mai sunt şi alţii care, după ce au căzut şi tot au căzut în mod repetat, în final se resemnează la o viaţă de înfrângere, crezând că este imposibil să trăieşti victorios în această viaţă.

Acest lucru se aplică şi slujirii noastre pentru Domnul şi chemării de a fi o mărturie pentru El. Majoritatea credincioşilor realizează, imediat după convertire, că ei ar trebui să fie martori pentru Domnul. Dar se găsesc adesea cu limba legată şi fără putere. Unii pun aceasta pe seama unei trăsături nefericite de personalitate şi renunţă la toată spreanţa de a deveni vreodată o mărturie puternică pentru Hristos. Alţii realizează că Dumnezeu le-a promis puterea Duhului Sfânt. Şi, astfel, ei caută la Dumnezeu această putere şi o primesc. Şi sunt umpluţi cu îndrăzneală şi înzestraţi cu daruri supranaturale pentru a fi nişte martori ai lui Hristos pasionaţi, curajoşi şi roditori.

A fi născut din Duh este una. În acest fel devenim copii ai lui Dumnezeu. Dar este un lucru total diferit să fim botezaţi (cufundaţi) în Duhul Sfânt. Acesta este modul în care devenim împuterniciţi să fim ceea ce vrea Dumnezeu de la noi să fim şi să facem voia Lui.

Dreptul de naştere al noului legământ

Sub vechiul legământ, Duhul Sfânt venea numai asupra anumitor oameni, ca să le dea putere să împlinească o sarcină specifică pentru Dumnezeu. Dar, sub noul legământ, Duhul Dfânt poate fi primit de către toţi. El a venit să ne arate slava lui Isus şi să ne transforme asemenea chipului Său.

Ioan Botezătorul a arătat către două misiuni pe care Isus urma să le îndeplinească – una era să ia asupra Sa păcatele şi alta era să boteze oamenii în Duhul Sfânt (Ioan 1:29,33). Avem nevoie să trăim ambele experienţe. Prima promisiune din Noul Testament este: “El va mântui pe poporul Său de păcatele lui” (Matei 1:21). A doua promisiune din Noul Testament este: “El vă va boteza cu Duh Sfânt” (Matei 3:11).

Este semnificativ faptul că Noul Testament începe cu aceste două promisiuni. Acesta a fost începutul unei noi ere în relaţia lui Dumnezeu cu omul – noul legământ. Acesta este dreptul nostru dublu la naşterea ca şi copii ai lui Dumnezeu – să fim mântuiţi de păcate şi să fim botezaţi cu Duhul Sfânt. Şi Dumnezeu, cu siguranţă, doreşte să ne ofere dreptul nostru în întregime – nu doar jumătate din el.

Primele cinci cărţi ale Noului Testament încep, fiecare, cu promisiunea botezului în Duhul Sfânt (Matei 3:11; Marcu 1:8; Luca 3:16; Ioan 1:33; Faptele Apostolilor 1:5). Cu toate acestea, aşa de mulţi creştini au neglijat revendicarea acestuia pentru ei înşişi.

Râuri de apă vie

Duhul Sfânt este ilustrat în Noul Testament ca un râu care ţâşneşte din tronul lui Dumnezeu şi se varsă pe pământ (Apocalipsa 22:1; Faptele Apostolilor2:33). A fi botezat în Duhul Sfânt înseamnă să fii cufundat sub această cascadă. Isus a spus că toţi aceia care însetează pot să vină la El şi să primească Duhul Sfânt, astfel încât râuri de apă vie vor curge dinlăuntrul lui (Ioan 7:37).

Totuşi, experienţa credinciosului mediu este mai asemănătoare cu pomparea manuală – o viaţă de luptă şi de pompare a câtorva stropi de binecuvântare dintr-o inimă uscată. Cu toate acestea, nu trebuie să fie aşa.

Dacă uscăciunea noastră ne-ar conduce la Domnul, lucrurile ar fi diferite. A avea râuri de binecuvântări care să curgă din noi către toţi care vin în contact cu noi, este voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Primul pas către aceasta este să ne recunoaştem nevoia. Mulţi credincioşi sunt prinşi în argumentaţii puerile legate de cuvinte. Dar de putere avem nevoie, nu de terminologie corectă.

Care este folosul să avem o terminologie corectă şi să fim uscaţi ca un os? Este de departe mai bine să fim oneşti şi să venim la Dumnezeu, marturisind că râurile de binecuvântări nu curg din noi. Făcând acest prim pas, ne putem apoi încrede în Dumnezeu că ne va da ceea ce am cerut.

Tot ceea ce avem nevoie pentru a fi botezaţi în Duhul Sfânt este sete (o dorinţă intensă, venită dintr-un dor mare de a-l glorifica pe Dumnezeu) şi credinţă (încrederea absolută că Dumnezeu ne va da ceea ce El a promis).

Haideţi să cerem, atunci, cu sete şi cu credinţă, această putere şi Dumnezeu nu ne va respinge rugăciunea.

Înzestrarea cu putere

Primii apostoli au renunţat la tot pentru a-L urma pe Isus. Dar ei au avut de aşteptat până când au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, înainte de a putea începe şi împlini misiunea predestinată de către Dumnezeu.

Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns cu Duhul Sfânt şi cu putere înainte de a putea începe misiunea Lui publică (Faptele Apostolilor 10:38). Dacă până şi El a avut nevoie de această ungere, cu cât mai mult avem noi nevoie!

Isus le-a spus apostolilor să aştepte în Ierusalim până vor fi “îmbrăcaţi cu putere” (Luca 24:49). Şi chiar înainte de a Se înălţa la cer, El le-a spus din nou că, atunci când va veni Duhul Sfânt peste ei, “vor primi putere” (Faptele Apostolilor 1:8). În ziua de Rusalii, Duhul Sfânt a fost turnat peste ei şi acei bărbaţi laşi au fost transformaţi imediat în martori curajoşi, pasionaţi pentru Domnul (Faptele Apostolilor 2:1-4). Ceea ce au primit a fost exact ceea ce Isus le spusese că vor primi – putere.

Ceea ce avem noi nevoie pentru a trăi viaţa creştină nu este doar o doctrină ci puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Botezul în Duhul Sfânt ne dă putere pentru îndumnezeire ca şi pentru slujire.

Varietatea lucrării Duhului

În Scriptură, Duhul Sfânt este asemănat cu vântul; şi vântul suflă în moduri diferite în momente diferite. “Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” a spus Isus (Ioan 3:8)..

De aceea, experienţa fiecărui credincios va fi diferită în detaliile externe ale botezului în Duhul Sfânt. Ceea ce contează cu adevărat este înzestrarea interioară cu putere. Dumnezeu ne dă “darurile puterii” prin Duhul pentru ca noi să-L slujim eficient în construirea bisericii ca trup al Lui Hristos. El este şi Cel care hotărăşte ce dar să primim fiecare.

Profeţia (abilitatea de a predica cu putere pentru a impulsiona, încuraja şi mângâia) este cel mai util dintre aceste daruri (1 Corinteni 14:1-5). Există şi daruri de slujire, de învăţare, de vindecare, de sfătuire, de milostivire, de conducere etc., (Romani 12:6-8; 1 Corinteni 12:8-10). Capacitatea de a vorbi în limbi necunoscute (“darul limbilor”) este un alt dar pe care Dumnezeu ni-l dă, pentru a ne face capabili să ne rugăm şi să-L lăudăm, dincolo de limitele minţii şi a limbii noastre vorbite.

Dacă nu ai fost botezat în Duh, caută-L pe Dumnezeu şi revendică-ţi dreptul de naştere. Cere-I, totodată, să-ţi dea o asigurare a acestuia. “Deci, dacă voi care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer …. Şi nu aveţi pentru că nu cereţi” (Luca11:13; Iacov 4:2).

Haideţi atunci să strigăm la Dumnezeu cu toata inima noastră şi să spunem ca Iacov lui Dumnezeu la Peniel, “Nu Te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26) .

La Dumnezeu nu există părtinire. Ceea ce El a făcut pentru alţii, va face şi pentru tine. Chiar şi azi El este un răsplătitor al acelora care Îl caută cu hărnicie (Evrei 11:6) El este mai mult decât nerăbdător să ne dea Duhul Sfânt în toată puterea Lui tuturor acelora care doresc să-L glorifice pe El.

SFINŢIREA

Mesajul îndoit al evangheliei este rezumat în cuvintele lui Isus spuse femeii prinse în adulter: (i) Eu nu te e condamn; şi (ii) Nu mai păcătui (Ioan 8:11). Îndreptăţirea este linia de start a cursei creştine, iar sfinţirea este traseul pe care creştinii aleargă.

Cuvântul “a sfinţi” înseamnă a pune deoparte. Şi, astfel, sfinţirea este procesul de punere din ce în ce mai deoparte faţă de păcat, de lume şi de viaţa centrată pe sine.

Scopul de ansamblu al venirii noastre la Hristos este tocmai pentru a putea fi sfinţiţi – aşa cum scopul de anasmblu al unui atlet care vine la linia de start a unei curse este să participle la acea cursă. N-ar avea sens ca un atlet să se alăture celorlalţi la linia de start dacă nu intenţionează să participe la cursa în sine!

Scopul lui Dumnezeu pentru noi

Majoritatea dintre noi am venit la Hristos din anumite motive egoiste – să obţinem un anumit beneficiu pentru noi înşine – poate vindecare, sau salvare din focul iadului. Dar Dumnezeu ne-a primit, în pofida acelor motive egoiste. Tatăl fiului risipitor îl iubea atât de mult, încât l-a primit înapoi cu bucurie, chiar dacă fiul venise acasă doar pentru a-şi satisface foamea. Aşa de bun este Dumnezeu!

Dar, va fi îngrozitor de trist, dacă noi continuăm viaţa creştină doar pentru că vrem să mergem în rai. Pe măsură ce înţelegem scopul lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, ar trebui să tânjim să-l împlinim în totalitate. Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii din Efes a fost ca ei să aibă ochii inimii deschişi să vadă “nădejdea chemării Lui” (Efeseni 1:18).

(Romani 8:29,30) ne spune care este nădejdea chemării Lui. “Căci pe aceia care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.”

Scopul lui Dumnezeu este să putem fi transformaţi în chipul lui Hristos. La aceasta se referă sfinţirea – să devenim din ce în ce mai asemănători cu Hristos. Aceasta este cursa creştină la care suntem îndemnaţi să alergăm, fixându-ne ochii la Isus Care a alergat aceeaşi cursă înaintea noastră. (Evrei 12:1,2).

Sfărşirea cu păcatul

Primul pas în această cursă este să ne oprim să păcătuim în mod conştient. Sub Lege, nu exista nici o îndemnare de oprirea a păcătuirii. Însă, toţi apostolii au consimţit că, sub noul legământ, mesajul dublu al evangheliei este exact aşa cum l-a formulat Isus: eliberarea de sub condamnare şi încetarea păcătuirii.

Pavel spune “Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi!” (1 Corinteni 15:34). Ioan spune, “Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi” (1 Ioan 2:1). Petru, de asemenea, ne îndeamnă să o “sfârşim cu păcatul” (1 Petru 4:1).

După ce, în Romani 5, Pavel a explicat îndreptăţirea prin credinţă, se întreabă, “Deci ce vom zice? Să continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul? (Romani 6:1). Şi din nou (de data aceasta cu mai mare forţă), “Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege ci sub har?” (Romani 6:15). În ambele cazuri răspunsul este un “NU” răsunător. Trebuie să căutăm să nu mai nu păcătuim nici măcar o dată.

Oare sună aceasta ca un mesaj greu, împovărător? Poate fi împovărător pentru aceia care doresc să continue să păcătuiască! Dar este un mesaj îmbucurător, de eliberare, pentru aceia care sunt scârbiţi şi obosiţi de captivitatea păcatului.

Orice prizonier ar fi fermecat dacă ar auzi un mesaj că s-ar putea elibera. Aceasta nu mai sună împovărător pentru el, nu-i aşa?

Isus a fost uns să vestească “eliberarea captivilor (păcatului) şi să dea drumul celor care sunt apăsaţi (de Satan)” (Luca 4:18). Promisiunea glorioasă a noului legământ este: “Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege (vechiul legământ), ci sub har (noul legământ întemeiat de Isus)” (Romani 6:14). Primul pas către victorie este să crezi că o asemenea viaţă este posibilă pentru tine.

Ispitire şi păcat

Între a fi ispitit şi a păcătui este o diferenţă. Biblia spune “Fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a conceput, dă naştere păcatului…” (Iacov 1:14,15). Păcatul nu este născut în inima noastră până nu este lăsată pofta să conceapă în firea noastră. Când o pornire străfulgeră o sugestie în mintea noastră, suntem ispitiţi. Dacă mintea noastră acceptă acea ispită, atunci are loc o concepere şi se naşte păcatul.

A fi ispitiţi nu ne face să fim răi. Chiar Isus Însuşi a fost ispitit. Dar El niciodată nu a păcătuit nici măcar o dată, în vreun fel, şi aşa, El a fost total pur.

Scriptura spune că Isus a fost făcut “asemeni fraţilor Săi în toate lucrurile” şi “ispitit în TOATE, asemenea nouă” (Evrei 2:17; 4:15). El a fost ispitit exact ca noi, şi, cu toate acestea, El nu a păcătuit niciodată.

Poate că, pentru unii dintre noi, acest lucru nu sună la fel de minunat, pentru că am gândi că Isus, fiind Dumnezeu, a putut în mod natural să învingă păcatul cu uşurinţă. Dar amintiţi-vă, când El a venit pe pământ, fusese “golit de Sine Însuşi” de privilegiile egalităţii cu Dumnezeu (Filipeni 2:6,7).

Deşi El era Dumnezeu, în timp ce a trăit pe pământ ca om, El a avut acces doar la aceeaşi putere a Duhului Sfânt pe care El ne-o oferă şi nouă astăzi. De aceea ni se spune să alergăm cursa “privind ţintă la Isus”.

În lupta noastră de astăzi “împotriva păcatului”, ne putem uita la exemplul Lui ca să ne încurajăm (Evrei 12:2-4). Şi aceasta, pentru că El a biruit, tot ca un Om, fiecare ispită cu care ne confruntăm şi noi astăzi. De aceea El a devenit pentru noi un Înainte Mergător şi un Exemplu de urmat. (Evrei 6:20).

Acesta este secretul “îndumnezeirii……- Hristos a venit în carne …. şi a fost îndreptăţit în Duh (1 Timotei 3:16). Deşi a avut corpul nostru, Şi-a menţinut duhul pur de-alungul întregii Sale vieţi.

Aceasta este ceea ce ne dă nădejdea că şi noi putem birui aşa cum El a biruit. Pentru că El “a deschis o cale nouă şi vie prin trupul Său” pentru noi, în care să-L putem urma (Evrei 10:20). Aceasta este calea sfinţirii.

Omul cel vechi şi omul cel nou

Am văzut deja cum omul cel vechi era ca un servitor necredincios care permitea tâlharilor să intre în casă. Însă omul vechi a fost răstignit, îndepărtat şi îngropat. Înlăuntrul nostru acum este un om nou, care spune “Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10:7).

Cu toate acestea, noi ştim că este posibil ca un ucenic al lui Isus să păcătuiască. Dar este o diferenţă între un ucenic care păcătuieşte şi un necredincios care păcătuieşte, aşa cum este o diferenţă între o pisică ce cade în noroi faţă de un porc ce alege să se bălăcească în noroi! Pisica urăşte noroiul, dar poate cădea accidental. Dar porcul iubeşte noroiul. Totul este o chestiune de natură interioară.

Ucenicul lui Isus are un nou caracter care iubeşte puritatea şi urăşte păcatul. Omul cel vechi doreşte să păcătuiască. Omul nou nu vrea să păcătuiască niciodată. Dar, dacă omul nou nu este suficient de puternic, s-ar putea să nu fie capabil să ţină închisă uşa împotriva poftelor firii. Aceasta nu însemnă că el doreşte acele pofte. Nu. Dar nu este suficient de puternic ca să le reziste. Aceasta se poate întâmpla fie pentru că nu s-a hrănit suficient cu Cuvântul lui Dumnezeu, sau pentru că nu s-a întărit pe sine prin rugăciune. Deci, între a comite păcatul şi a cădea în păcat este o diferenţă. Este important să ştim această diferenţă; putem atunci să evităm o grămadă de sentimente de condamnare care apar în inima noastră.

Biblia spune că “cine practică păcatul (adică acela care continuă să păcătuiască deliberat) este de la Diavolul” (1 Ioan 3:8). Pe de altă parte, Ioan le scrie credincioşilor spunând, “Dar dacă cineva a păcătuit (cu alte cuvinte, dacă cineva cade în păcat accidental), avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hrisos Cel drept. El este ispăşirea pentru toate păcatele…” (1 Jn. 2:1,2).

Păcatul conştient şi păcatul inconştient

Mai există o diferenţă între căderea în păcat şi a avea păcat. A avea păcat înseamnă a avea în personalitatea noastră păcate inconştiente – de care noi nu suntem conştienţi, deşi alţii, mai maturi, să le poată observa în noi înşine. Dar astfel de păcate inconştiente nu trebuie să ne facă să ne simţim vinovaţi niciodată. Pentru că, Cuvântul lui Dumnezeu spune: “păcatul nu este ţinut în seamă când nu este o lege” (Romani 5:13)(Aceasta înseamna, totodată, că

Dumnezeu nu ne impută păcatul când nu există cunoştinţa acestuia în mintea noastră conştientă).

Vom avea păcat inconştient în noi până în ziua morţii noastre – într-o măsură din ce în ce mai mică, dacă, bineînţeles, mergem în lumină. Biblia spune “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi (1 Ioan 1:8). Acela care spune că nu are nici un păcat, în realitate pretinde că ar fi devenit deja perfect ca Hristos. Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că noi “vom fi ca El”, numai când El se va întoarce – şi nu înainte de aceasta (1 Ioan 3:2).

Totuşi, e necesar ca păcatul inconştient să fie spălat; şi “sângele lui Isus Hristos, ne curăţeşte de orice păcat” (inclusiv cel inconştient), atâta timp cât umblăm în lumina lui Dumnezeu (1 Ioan 1:7). Prin urmare, acum putem sta cu îndrăzneală în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt infinit, fără nici o frică. Aşa este puterea sângelui lui Hristos care ne îndreptăţeşte. Aleluia!

Îndurare şi Har

Ni se spune să venim cu deplină încredere “la scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit (Evrei 4:16). Îndurarea şi harul nu sunt unul şi acelaşi lucru. Îndurarea se referă la iertarea păcatelor noastre. Aceasta e legată de trecutul nostru. Dar, în acelaşi timp, noi avem nevoie de har – pentru atunci când suntem în nevoie, în viitor. Timpul nostru în nevoie este când suntem ispitiţi, cand suntem aproape să cădem – exact ca Petru, când era aproape să se înece în Marea Galileii (Matei 14:30). Iată momentul când trebuie să strigăm după har; şi, la fel cum Isus imediat Şi- a întins mâna să-l prindă pe Petru, vom vedea cum şi noi obţinem har, aşa încât vom sta în picioare şi nu vom cădea.

În Cuvântul lui Dumnezeu sunt promisiuni minunate care ne asigură că Dumnezeu ne va ţine să nu cădem. Uitaţi-vă doar la câteva dintre acestea: Înainte de toate, Dumnezeu ne promite că nu ne va lăsa niciodată să fim ispitiţi de nici o ispită prea mare pentru noi ca s-o biruim: “Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti şi ieşirea din ea, ca s-o puteţi suporta” (1 Corinteni 10:13). Cuvântul lui Dumnezeu mai spune: “El poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale (Iuda 24).

Cu acestea şi multe alte promisiuni minunate date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai avem cum să păcătuim. Viaţa noastră poate fi trăită de acum înainte doar pentru a face voia lui Dumnezeu (aşa cum spune în 1 Petru 4:2).

Sfinţire progresivă

Isus le-a spus apostolilor Săi ca aceştia să-i înveţe pe alţii să păzească tot ceea ce El a poruncit (Matei 28:20). Acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu va căuta, în primul rând, cu toată inima sa să descopere care sunt aceste porunci; şi apoi va căuta să se supună lor (Ioan 14:21).

Sub lege, Dumnezeu a dat oamenilor porunci, dar nu şi puterea de a se supune lor. De ce a dat atunci Dumnezeu Legea? Doar pentru ca omul să poată descoperi că el este incapabil să se ridice la standardele lui Dumnezeu, şi să

vadă în acest fel nevoia sa pentru un Mântuitor şi un Ajutor. “Astfel, Legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos (Galateni 3:24). Dar acum, Dumnezeu a făcut noul legământ cu omul. Şi El ne-a dat, nu doar porunci, dar şi un Exemplu în persoana Domnului nostru Isus Hristos.

Isus a dovedit prin viaţa Sa pământească că este posibil şi pentru noi să păzim toate poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu, de asemenea, a promis că, sub noul legământ, va pune Legile Lui în minţile noastre şi le va scrie în inimile noastre (Evrei 8:10). El face aceasta prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi.

Duhul Sfânt este Ajutorul care nu doar ne arată voia lui Dumnezeu, dar ne dă atât dorinţa să o împlinim cât şi harul de a ne supune ei în totalitate.

Dumnezeu este Acela care ne va sfinţi pe deplin (1 Tesaloniceni 5:23). Nu putem s-o facem singuri. Trebuie să depindem de El – pentru că El este Cel Care lucrează în noi, dându-ne atât dorinţa cât şi puterea de a face voia Lui. Dar noi trebuie să “ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cutremur” (Filipeni 2:12,13). Trebuie să lucrăm în afară ceea ce Dumnezeu lucrează înuntru, pentru că El nu ne-a transformat în roboţi!

Dumnezeu ne spală de vina păcatului. Dar nouă ni se porunceşte “să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1). Trebuie să facem aceasta atunci când, şi pe măsură ce, ni se luminează orice stricăciune înlăuntrul nostru. Astfel, în timp ce, prin “Duhul facem să moară poftele trupului” (Romani 8:13), roadele Duhului – bucuria, pacea, răbdarea, blândeţea, bunătatea, credincioşia, facerea de bine şi stăpânirea de sine – se vor manifesta în noi din ce în ce mai mult. Iată ce înseamnă să fim transformaţi după chipul lui Hristos. În acest fel, calea noastră va deveni ca lumina strălucitoare “care merge mereu crescând” (Proverbe 4:18). Aceasta este calea glorioasă pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru noi.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI RUGĂCIUNEA

Cele două lucruri de care are nevoie la naştere un copil nou-născut sunt mâncarea şi aerul. Exact la fel se întâmplă cu cei care experimentează o naştere spirituală. Copilul nou-născut al lui Dumnezeu are nevoie să mănânce şi să respire. Cuvântul lui Dumnezeu este menit a fi hrana lui, iar rugăciunea este respiraţia lui vitală.

Cuvântul lui Dumnezeu – Hrana noastră spirituală

La început, un copil are nevoie de lapte, dar, mai târziu, are nevoie de hrană solidă. Biblia conţine atât lapte cât şi hrană tare. Laptele este numit “cuvintele începătoare ale lui Hristos (Evrei 6:1); iar hrana solidă este numită “cuvântul despre dreptate” (Evrei 5:13).

Cât de repede trecem la hrana solidă depinde de cât de repede ne supunem luminii pe care Dumnezeu ne-o dă. Creşterea noastră spirituală este dependentă de credinţă şi ascultare.

Dumnezeu ne-a promis în Cuvântul Său că ne putem încrede în El. El ne-a dat şi porunci să ascultăm. Dacă medităm la Cuvântul lui Dumnezeu în mod regulat, ne încredem şi ne supunem Lui, vom descoperi că suntem adânc înrădăcinaţi în Dumnezeu, ca un pom veşnic verde care niciodată nu se veştejeşte. Dumnezeu ne va putea atunci binecuvânta în aşa fel încât să prosperăm în tot ceea ce facem (Psaalmul 1:2,3).

Nu putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu doar prin studiu intelectual. Avem nevoie de revelaţia Duhului Sfânt. Isus a spus că adevărurile spirituale sunt ascunse de cei înţelepţi şi învăţaţi şi descoperite pruncilor (Matei 11:25).

Oare ce au pruncii şi nu au oamenii învăţaţi şi înţelepţi? O inimă curată! Dumnezeu se uită la inimă şi nu la minte. El dă revelaţii acelora care sunt umili şi tremură la Cuvântul Lui (Isaia 66:2).

Isus a spus că numai aceia care doresc să facă voia lui Dumnezeu vor înţelege Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 7:17).

Cuvântul lui Dumnezeu – Sabia Duhului

Cuvântul lui Dumnezeu este de asemenea arma pe care noi o folosim în războiul împotriva Satanei. Este numit “sabia Duhului” în Efeseni 6:17. Isus Însuşi a folosit această armă cu efect deosebit, în timpul ultimelor trei ispitiri din pustie. De fiecare dată, el a neutralizat ispitirile lui Satan cu “Este scris….” (Matei 4:4,7,10).

Aşa a biruit El; şi tot aşa putem birui şi noi. Satan este Acuzatorul. Trebuie să distingem între acuzaţiile lui şi condamnările venite din partea Duhului Sfânt. Întotdeauna Satan caută să ne facă să ne simţim condamnaţi de acuzaţiile lui. Pe de altă parte, condamnarea Duhului Sfânt este întodeauna blândă şi plină de speranţă. Putem să-l biruim pe Acuaztor doar prin “sângele Mielului şi prin

cuvântul mărturisirii noastre” (Apocalipsa 12:11). Acuzaţiile lui legate de păcatele noastre trecute pot fi depăşite doar prin mărturia pe care i-o dăm, că sângele Lui Hristos ne-a curăţat şi ne îndreptăţeşte în mod desăvârşit.

Trebuie să folosim aceeaşi armă pe care a folosit-o şi Isus, şi anume: “Este scris….” Mărturisind lui Satan Cuvântul lui Dumnezeu este modul în care învingem nu numai acuzaţiile acestuia, dar şi descurajarea, teama şi o ceată de alte ispite cu care ne asaltează Satan mintea. De aceea este important să ştim bine Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât Duhul Sfânt să ni-l aducă în minte la nevoie. În acest sens, este bine să avem un timp în fiecare zi când să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-I să ne vorbească. Pe măsură ce strângem Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, el ne va ţine să nu păcătuim împotriva Lui (Psalmul 119:11).

Planul lui Dumnezeu pentru vieţile noastre

Dumnezeu are un plan perfect pentru vieţile noastre. Şi El doreşte să ne călăuzească către împlinirea lui. Cea mai binecuvântată viaţă pe care am putea-o trăi vreodată pe pământ este aceea în care noi împlinim pe deplin acest plan.

Cât de minunat este să ştim că, în alegerea carierei şi a partenerului de viaţă, Dumnezeu deja a trasat o hartă pe care noi să o urmăm! Dacă alegem calea Lui, putem evita numeroasele capcane pe care Satan ni le-a aliniat.

Cuvântul Lui este acela prin care Dumnezeu ne călăuzeşte, în primul rând, în acest plan. Descoperirea voii lui Dumnezeu este un subiect întreg pe care l-am acoperit mai detaliat în cartea mea intitulată “FINDING GOD’S WILL” (“Descoperirea voii lui Dumnezeu”).

Abordarea căsătoriei dintr-o perspectivă spirituală este dezvoltată într-o altă carte a mea intitulată “SEX, LOVE & MARRIAGE – The Christian Approach” (“Viaţa intimă, Dragostea şi Căsăstoria – Abordarea Creştină”).

Rugăciunea – Vorbind cu Dumnezeu

Comunicarea cu Dumnezeu este o chestiune cu dublu sens. Mai întâi, noi Îl auzim pe Dumnezeu vorbindu-ne prin Cuvântul Lui. Şi apoi noi Îi vorbim. Însă, rugăciunea nu înseamnă doar a face cereri lui Dumnezeu.

O parte primordială a rugăciunii ar trebui să fie trăirea în părtăşie cu Dumnezeu, asemeni unei mirese cu mirele ei. Nu există reguli despre cum ar trebui să vorbească o mireasă cu mirele ei.

Dar, ca o instruire, este bine ca rugăciunile noastre să conţină:

  1. laudă Tatălui nostru pentru Cine este El;
  2. mărturisirea păcatului şi a eşecului;
  3. cereri privind împărăţia lui Dumnezeu;
  4. cereri referitoare la nevoile noastre;
  5. intervenţie pentru nevoile altora;
  6. mulţumiri pentru ceea ce Dumnezeu a făcut; şi
  7. mulţumiri pentru ceea ce Dumnezeu va face.

Isus ne-a spus “să ne rugăm neîncetat” (Luca 18:1). Un obicei bun de dezvoltat este să învăţăm să vorbim cu Dumnezeu despre lucrurile mărunte ale vieţii

zilnice – şi să fim, astfel, într-un spirit de rugăciune pe tot parcursul zilei. Drept urmare, vorbirea cu Dumnezeu va deveni o bucurie pentru noi şi nu un ritual. Vom descoperi, totodată, că Dumnezeu ne vorbeşte în inima noastră în moduri surprinzătoare.

În şcoala rugăciunii, acestea sunt doar lecţii de grădiniţă. Putem avansa mai departe dacă suntem credincioşi. În orice caz, rugăciunea nu trebuie lăsată niciodată să degenereze într-un ritual sec, gol.

Rugăciunea este ca respiraţia. Când respiraţia ne devine greoaie, ştim că ceva este în neregulă cu noi! Rugăciunea nu a fost menită de Dumnezeu să fie seacă sau plictisitoare.

Pe măsură ce avansăm, vom descoperi că rugăciunea devine o lucrare grea. Dacă suntem credincioşi sarcinilor mici pe care Dumnezeu ni le pune pe inimă să ne rugăm, vom descoperi că Dumnezeu ne dă din ce în ce mai multe din poverile Lui. Putem deveni, astfel, lucrători împreună cu Dumnezeu, în lucrarea Lui de binecuvântare a altora.

Isus Se ruga “cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7). O dată, când S-a rugat în Ghetsimani, sudoarea Lui s-a transformat în picături mari de sânge (Luca 22:44). Aşa de intensă era rugăciunea lui. Altă dată, Şi-a petrecut noaptea întreagă rugându-se (Luca 6:12). Avea un obicei de a dispărea adeseori în locuri pustii ca să se roage (Luca 5:16). Cum a remarcat cineva, “Aşa cum, turiştii caută obiective pe care să le vadă, ori de câte ori ajung într-un loc nou, Isus căuta întotdeauna, oriunde mergea, un loc liniştit unde să se roage.

Exemplul lui Isus ne arată cât de importantă este rugăciunea. Dacă El avea nevoie să se roage aşa de mult, cât atât mai mult am eu şi tu. Du, atunci, bătălia împotriva leneviei şi hotărăşte-te, cu orice preţ, să fii un bărbat/ femeie de rugăciune.

PĂRTĂŞIA ŞI BISERICA

Am văzut deja că Dumnezeu vrea să ne transforme în chipul lui Hristos. Dar transformarea aceasta nu are loc în noi, izolaţi de alţi ucenici ai lui Isus. Numai împreună cu ei suntem transformaţi. Dumnezeu doreşte ca noi să trăim, nu doar în dependenţă de El, dar şi în tovărăşie unii cu alţii.

În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu lucra prin indivizi – un Moise sau un Ilie sau un Ioan Botezătorul etc.. Sub noul legământ, însă, ceea ce Dumnezeu doreşte, este un Trup de ucenici care au devenit una sub căpetenia lui Hristos. Iată ce este “biserica” – Trupul lui Hristos (Efeseni 1:22,23; 2:14- 16).

Biserica – Trupul lui Hristos

Biserica nu este o clădire, nici o denominaţiune. Cuvântul englezesc “biserică” din Noul Testament este o traducere a cuvântului grecesc “ekklesia”, care înseamnă o adunare de oameni care sunt chemaţi – în acest caz, chemaţi din lume pentru a fi posesiunea lui Dumnezeu.

În întreaga lume, toţi aceia care au răspuns chemării lui Dumnezeu de a fi separaţi de păcat şi de lume, formează biserica – Trupul lui Hristos. În fiecare localitate, aceşti membri ai Trupului lui Hristos trebuie să devină împreună o expresie locală a acestui trup.

Primul trup al lui Hristos a fost trupul fizic în care Isus a venit pe pământ. În acel trup, Dumnezeu S-a arătat pe Sine Însuşi lumii. Isus s-a predate pe Sine aşa de total Tatălui, încât, la sfărşitul vieţii Sale, El a putut să spună “Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14:9).

Chemarea noastră acum este ca, împreună, să-L reprezentăm pe Isus lumii din jurul nostru. Nici unul nu poate să-L reflecte pe Isus în mod adecvat, doar de unul singur. Avem nevoie unii de alţii. Cei mai buni dintre noi, chiar, sunt încă neechilibraţi. Avem punctele noastre tari, dar avem totodată şi punctele noastre slabe. Putem fi capabili să-L refelectăm bine pe Isus într-un anumit domeniu, dar foarte sărac în altul. Împreună, însă, vom descoperi că punctele tari echilibrează punctele slabe ale altuia. Şi dacă trăim în dragoste şi supunere unul altuia, Hristos poate fi reflectat, în plinătatea Lui, prin noi, unei lumi necredincioase. Acesta este scopul lui Dumnezeu pentru biserică.

A deveni parte a unei biserici locale

După ce te-ai convertit, vei avea nevoie să găseşti şi să te alături unei părtăşii de ucenici care sunt doritori să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să meargă pe urmele lui Isus.

Ajuns aici, noul convertit poate fi tulburat de numeroasele grupări şi denominaţiuni pe care le întâlnim în Creştinism. Din nefericire, de la un capăt la altul al spectrului doctrinar, există multe, multe grupuri care se revendică a fi singurii reprezentanţi ai lui Hristos pe pământ!! Multe din aceste grupări te

înghiontesc cu Biblia lor pentru a-ţi dovedi că tu nu poţi fi parte a Trupului lui Hristos dacă nu te alături lor!

Ar fi aproape imposibil să-i convingi pe majoritatea că Dumnezeu are mulţi copii care nu sunt în “grupul” lor şi care nu păstrează formele lor doctrinare cu exactitate!

Astfel este puterea prejudecăţii! Trebuie să fii atent să nu fii prins în această plasă de fariseism şi cultism, care infestează aşa de mult creştinismul în zilele noastre! Ţine-ţi inima deschisă faţă de toţi care-L iubesc pe Domnul şi care caută să-L urmeze cu sinceritate. Poate că ei nu punctează sau haşurează aspectele doctrinale în exact acelaşi mod ca tine. Dar aceasta nu contează atâta timp cât ei merg în lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o. Nu putem pretinde ca ei să meargă în lumina pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă.

Primirea tuturor copiilor lui Dumnezeu

Trebuie să avem la fel de mulţi fraţi şi surori câţi copii are Dumnezeu. Trebuie să-i întâmpinăm cu bucurie şi să-i primim cu toată inima pe toţi aceia pe care Dumnezeu Însuşi i-a primit (Romani 14:1; 15:7). Dacă lui Isus nu I-a fost ruşine să numească pe cineva fratele Său, nu ar trebui să ne fie nici nouă ruşine (Evrei 2:11).

În această chestiune a părtăşiei, există două extreme către care tind să meargă credincioşii. Una este compromiterea adevărului însuşi pentru a menţine părtăşia. Cealaltă constă în a susţine uniformitatea în toate chestiunile până când este oferită adeziunea. Dacă eşti înţelept, vei ocoli ambele extreme.

Este evident că nu putem lucra împreună cu aceia care nu se învoiesc asupra modalităţii de îndeplinire a lucrării lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să pretindem ca cineva să creadă exact aşa cum credem noi, până în cel mai mic detaliu, ca să-i acordăm părtăşia noastră. Este o diferenţă între a lucra împreună cu cineva şi a te afla în părtăşie cu cineva.

Oricum, trebuie să cauţi o biserică în localitatea ta, care să poată fi o casă spirituală pentru tine, şi în care să te poţi angaja în lucrare.

Biserica Noului Testament

Din multitudinea de “biserici” din localitatea ta, trebuie să o cauţi pe aceea care se conformează îndeaproape Noului Testament, aşa cum ai înţeles a fi până acum.

Pe măsură ce timpul trece, şi vei înţelege mai mult din Noul Testament, poţi simţi că trebuie să părăseşti acea “biserică” şi să intri în alta care este urmat mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este chiar natural pentru cineva care creşte spiritual şi care este hotărât să continue pe calea cea mai bună a lui Dumnezeu pentru el. Nu te statornici pentru nimic mai puţin decât ce poate fi maxim de la Dumnezeu în orice domeniu – şi atunci nu vei avea nici un regret în veşnicie.

O biserică a Noului Testament nu va avea nici o etichetă confesională. Este o adunare de oameni care au fost aduşi împreună de Duhul Sfânt, în Numele lui

Isus Hristos. Domnul a promis să fie prezent doar în mijlocul unei astfel de adunări (Matei 18:20).

Biserica la care devii parte trebuie să fie una care acceptă Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu şi singurul fundament pentru credinţă şi viaţă.

Multe grupuri culte, deşi pretend că acceptă doar Biblia ca autoritate, citează adesea scrieri ale liderilor lor cu autoritate egală. Pe măsură ce te apropii de ele, vei vedea curând că atitudinile lor cultice te înrobesc.

În biserica lui Dumnezeu, toţi credincioşii sunt în mod egal preoţi ai lui Dumnezeu – pentru că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi preoţi (1 Petru 2:9). O “biserică” în care există o clasă specială de preoţi sau “pastori”, care sunt singurii consideraţi a fi calificaţi să administreze Cuvântul, este contrar voii lui Dumnezeu. Conducerea bisericii a fost încredinţată de Dumnezeu în mâinile bătrânilor (întotdeauna mai mulţi de unul). Dar aceşti bătrâni să nu fie lucrători fără întrerupere (Faptele Apostolilor 14:23; Tit. 1:5). În întâlnirile unei biserici a Noului Testament, accentul se va pune pe predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Toţi credincioşii din biserică vor avea libertatea să împărtăşească Cuvântul lui Dumnezeu potrivit maturităţii şi darului lor spiritual.

Dacă Cuvântul vorbit este cu adevărat inspirat de Duhul Sfânt, vei decoperi că el mângâie şi provoacă, înalţă şi expune “secretele inimilor oamenilor”, silindu-i pe aceia care aud să recunoască că Dumnezeu vorbeşte (1Corinteni 14:3, 24- 31).

Principala misiune a unei biserici adevărate a Noului Testament este să facă ucenici şi să-i înveţe totala ascultare de poruncile lui Isus (Matei 28:19,20). Trăsătura distinctivă a unei astfel de biserici va fi dragostea reciprocă dintre membrii ei – aşa cum a declarat Isus în Ioan 13:35, “Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.”

O asemenea biserică, unde Cuvântul este predicat cu putere, unde domneşte dragostea lui Dumnezeu şi unde poate fi simţită prezenţa Domnului, este biserica din care ar trebui să faci parte în localitatea ta.

Importanţa părtăşiei

Atunci când încercăm să trăim împreună în părtăşie iubitoare unii cu alţii, vom descoperi cât de mult trebuie să renunţăm la noi înşine şi să ne luăm crucea în fiecare zi, dacă vrem să menţinem această părtăşie.

Satan se ocupă mereu să aducă blocaje între copiii lui Dumnezeu. Dacă suntem maturi, vom fi întotdeauna atenţi să prevenim astfel de blocaje să intre între noi şi alţii. Este o matre pierdere în Trupul lui Hristos atunci când părtăşia este ruptă – atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru noi.

În unitatea din biserică există o putere extraordinară. Satan poate fi biruit doar printr-o biserică unită. Isus a spus “Chiar dacă doi credincioşi sunt în totalitate una în duhurile lor, complet uniţi, orice vor cere Tatălui, le va fi dat – pentru că Eu sunt prezent în putere, oriunde două sau trei astfel de suflete sunt adunate

împreună de Duhul Sfânt. Şi o asemenea părtăşie de credincioşi poate lega forţele satanice în ceruri şi pe pământ, restrângând astfel puterea lui Satan. Ei pot de asemenea elibera oameni din robia lui Satan prin rugăciun i” (Matei 18:18-20 – parafrazare liberă).

De aceea Satan aduce divizări între credincioşi şi de aceea el formează clici şi grupuleţe într-o biserică. El urmăreşte să-şi protejeze propria împărăţie de la atacul unei biserici unite. Trebuie să fim atenţi la schemele lui Satan şi să nu le ignorăm.

Gândiţi-vă doar ce limitare ar fi fost în trupul fizic al lui Hristos dacă mădularele Lui erau incapabile să lucreze împreună. El n-ar fi fost capabil să manifeste în această lume slava lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o. Aceasta este limitarea cu care se confruntă astăzi Hristos, Capul Trupului Său spiritual, biserica, când credincioşii sunt divizaţi.

Şi noi pierdem deopotrivă. Dacă te desparţi, chiar şi numai de unul dintre copiii lui Dumnezeu, te privezi singur de anumite bogăţii ale lui Dumnezeu care ar fi putut veni la tine doar prin acel copil al lui Dumnezeu. Putem cunoaşte dragostea lui Hristos numai “împreună cu toţi sfinţii” (Efeseni3:17-19).

(Pentru un studiu în adâncime al importanţei părtăşiei creştine, poţi citi cartea mea, “ONE BODY IN CHRIST” (“Un Trup în Hristos”).

SFĂRŞITUL ACESTUI VEAC

În timpurile Vechiului Testament nu exista o înţelegere clară în ce priveşte viaţa după moarte şi planul lui Dumnezeu pentru viitor. Dar Isus ne-a explicat foarte clar şi aceste două aspecte .

Ce este după moarte?

Pentru un ucenic al lui Hristos, moartea nu are nimic groaznic, pentru că Isus a biruit moartea. Moartea este un vrăjmaş învins. Isus a murit şi, prin aceasta, l-a lăsat pe Satan fără putere, de aceea noi nu trebuie să mai avem vreo teamă de moarte (Evrei 2:14,15). Cheile morţii sunt acum în mâinile lui Isus (Apocalipsa 1:18). Acum, doar El poate deschide uşa morţii pentru oricare dintre ucenicii Lui. Satan nu-i poate atinge.

Ce se întâmplă când moare cineva? Isus a răspuns la această întrebare când a vorbit despre bogatul şi Lazăr. Ar fi bine dacă ai citi Luca 16:19-31 chiar acum, înainte de a trece mai departe………

Aceasta nu este o pildă – pentru că în nici o pildă nu a folosit Isus numele unui om aşa cum a făcut aici. Atât Lazăr cât şi bogatul au fost oameni reali.

a făcut clar faptul că există doar două locuri în care merg morţii. Unul este Raiul (numit şi “sânul lui Avram” sau “Paradisul”) – un loc de mângâiere ; şi celălalt, Iadul – un loc de tortură şi suferinţă. Când o persoană moare, sufletul lui se duce imediat în unul dintre aceste locuri, înainte chiar ca trupul lui să fie îngropat pe pământ. Şi chiar dacă nu are un corp, el va fi conştient de împrejurimile lui, de mângâiere sau de durere.

Omul este o fiinţă întreită, compusă din duh, suflet şi trup (1Tesaloniceni 5:23). La moarte sufletul şi duhul sunt separate de corp şi merg ori în rai, ori în iad. Pe cruce, Isus i-a spus tâlharului pocăit că va fi cu El în rai chiar în acea zi. Atât Isus cât şi tâlharul au mers în rai imediat ce sufletele lor şi-au părăsit trupurile.

Isus spusese că, după moartea Sa, va fi “în inima pământului” 3 zile şi 3 nopţi (Matei 12:40). De aici ştim că paradisul trebuie să fi fost atunci în inima pământului. Dar, când Hristos a fost înviat, “din părţile mai de jos ale pământului…. Şi suindu-se la înălţime, a luat robia roabă” (Efeseni 4:8,9). El a luat raiul şi toate sufletele din el în cel de-al treilea cer.

În 2 Corinteni 12, când comparăm cersetele 2 cu 4, vedem că paradisul este localizat acum în cel de-al treile cer. Acesta este locul unde merge ucenicul lui Hristos imediat după ce moare (Filipeni 1:23).

Semnele venirii lui Hristos

Biblia ne spune despre numeroase evenimente care vor avea loc foarte aproape de momentul întoarcerii lui Hristos pe pământ. Iată unele dintre ele:

  1. Războaie, foamete şi cutremure de pământ (Matei 24:7). Acestea au existat în toate timpurile pe pământ. Dar, s-a înregistrat o creştere enormă a lor de la al II-lea Război Mondial (1939-1945).
  2. O explozie bruscă a cunoaşterii şi o creştere foarte mare a călătoriilor la nivel mondial (Daniel 12:4).
  3. Ambele aceste două evenimente s-au dezvoltat în ultimii 50 de ani, într-un ritm nemaintâlnit înainte.
  4. Oamenii vor fi iubitori de plăceri (2 Timotei 3:4). Imoralitatea este un rău caracteristic, în special, timpurilor noastre. Toate filmele şi înregistrările video pornografice servesc scopurilor lui Satan de promovare a imoralităţii
  5. Oamenii vor fi aroganţi, insultători, neascultători de părinţi (2 Timotei 3:2- 4). Peste tot în jurul nostru vedem, astăzi, spiritul de răzvrătire – în case, în şcoli, în universităţi şi în fabrici.
  6. credincioşii vor cădea de la credinţă (1 Timotei 4:1). Şi acest lucru se întâmplă în zilele noastre, odată cu proliferarea vastă a multor culte cărora le cad pradă numeroşi credincioşi.
  7. Renaşterea naţiunii Israel (smochinul – un simbol al Israelului – înmugurind Luca 21:29-32). Din anul 70 A.D., evreii au fost împrăştiaţi în toată lumea. De atunci, acest smochin a zăcut ofilit aproape 19 secole. Dar, în mai, 1948, naţiunea Israel s-a născut încă o dată. Isus a spus că Ierusalimul va fi ocupat de naţiuni străine până când sunt împlinite timpurile acelor naţiuni (Luca 21:24). Pentru prima dată, în cele 20 de secole, în iunie 1967, Israelul a ocupat oraşul Ierusalim.

Este uimitor să vezi ce se întâmplă astăzi în lume. Toate semnele indică venirea lui Hristos foarte curând.

Prima înviere şi scaunul judecăţii lui Hristos

Când vine Hristos, toţi care-I aparţin, vor fi transformaţi într-o clipită. Vom primi trupuri noi, care niciodată nu îmbătrânesc sau mor (1 Corinteni 15:51- 53).

Trupurile noastre noi vor fi asemeni trupului pe care Isus Însuşi L-a avut după învierea Sa (Filipeni 3:20,21). Aceia care au murit în Hristos, vor ieşi din morminte în noile trupuri şi, alături de ucenicii în viaţă ai lui Isus din acel moment, se vor ridica în aer să-L întâlnească pe Domnul (1Tesaloniceni 4:13- 17).

Apoi, Hristos îşi va instala locul Său de judecată, unde vom fi judecaţi (evaluaţi)

şi răsplătiţi în mod individual potrivit credincioşiei în vieţile noastre pământeşti.

Biblia vorbeşte despre coroane decernate în acea zi pentru aceia care au fost credincioşi. Poţi citi 2 Corinteni 5:10; 1 Corinteni 3:11-15 şi 4:5; 2 Timotei 4:8 şi 1Petru 5:4 pentru mai multe detalii ale răsplătirilor pe care Domnul le va da atunci ucenicilor săi.

În acea zi, vom vedea că “mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi” (Matei 19:30). Mulţi care ne par a fi foarte spirituali pe pământ, vor fi văzuţi atunci în lumina Lui Dumnezeu nu atât de credincioşi. Alţii, despre care nu am avut păreri înalte, vor fi văzuţi drept credincioşi în lumina lui Dumnezeu.

În acea zi, văduva necunoscută dar credincioasă va lua întâietatea în faţa predicatorului faimos în întreaga lume, însă necredincios.

În acea zi vom descoperi că multe lucruri ca banii şi faima, pe care oamenii le consideră a fi valoroase pe pământ, nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu; şi că multe virtuţi pe care oamenii nu le valorizează, cum ar fi puritatea, umilinţa, neegoismul, mila şi bunătatea sunt preţuite mult de către Dumnezeu.

Apoi, va avea loc ceea ce Biblia numeşte “nunta Mielului lui Dumnezeu” – căsătoria spirituală a lui Isus Hristos cu Mireasa Lui – aceia care au fost credincioşi, lepădându-se de sine, luându-şi crucea în fiecare zi şi urmându-L pe El ca ucenici ai Lui pe pământ (Apocalipsa 19:8-10). În acea zi vom vedea că a meritat pe deplin să suferim neînţelegerea, ruşinea, persecuţia şi chiar moartea de dragul Domnului nostru şi al evangheliei Lui

Mileniul

Va începe apoi o domnie a păcii de 1000 de ani, când condiţiile Grădinii Edenului se vor instala pe pământ, leul trăind în pace cu mielul iar copilul jucându-se cu o cobră inofensivă etc., (Isaia 11:6-9).

Isus va domni atunci din Ieruaslim ca Rege peste lumea întreagă (Zaharia 14:9- 21). Satan va fi legat în timpul acestor ani aşa încât nu va mai avea acces pe pământ aşa cum are acum.

La sfârşitul celor 1000 de ani, Satan va fi eliberat o perioadă scurtă pentru a testa încă o dată locuitorii neconvertiţi ai pământului. O mare mulţime îl va urma din nou pe Satan. Aceasta va fi demonstraţia lui Dumnezeu pentru îngeri şi oameni că acei oameni nu vor ca Hristos să domnească peste ei, chiar şi după ce au văzut 1000 de ani de pace.

Astfel este orbirea şi încăpăţânarea şi ticăloşia. Dar Dumnezeu va coborî pentru judecată la acea mulţime răzvrătită; iar Satan va fi aruncat în iazul de foc (care este doar o versiune mai mare a iadului – Apocalipsa 20:7-10).

A doua înviere şi judecata finală

Dumnezeu va pregăti scaunul Lui de judecată pentru a judeca toţi necredincioşii. Aceasta va fi a doua înviere. Morţii vor fi ridicaţi din morminte. Sufletele tuturor necredincioşilor se vor întoarce din iad în trupurile lor pământeşti pentru a sta înaintea lui Dumnezeu la judecată. Ei vor fi judecaţi “după cele scrise în cărţile acelea, după faptele lor” (Apocalipsa 20:12).

Memoria este asemeni unei casete video care înregistrează cu exactitate tot ceea ce am gândit, spus şi făcut, şi totodată, atitudinile şi motivele de-alungul întregii noastre vieţi pământeşti. Voinţa lui Dumnezeu va derula, în acea zi, caseta aceea pentru ca lumea întreagă să vadă vieţile ascunse ale tuturor. Aceasta va fi modul lui Dumnezeu de a arăta că El este perfect drept în trimiterea oamenilor în judecata veşnică. Aceia ale căror nume nu sunt găsite în cartea vieţii vor fi aruncaţi în iazul de foc pentru a se alătura lui Satan, căruia i-au slujit pe pământ (Apocalipsa 20:15).

Sfârşitul Timpului

Apoi timpul va înceta şi va începe eternitatea. Bărbaţii şi femeile răscumpăraţi vor intra într-un cer nou şi pământ nou iar mireasa lui Hristos va străluci în toată slava ei (aşa cum descrie Apocalipsa 21).

Din acel cer şi pământ perfect, Satan şi toţi necredincioşii vor fi alungaţi. În noul univers glorios, păcatul nu-şi va mai ridica niciodată capul hidos şi nu va mai fi nici o poftă păcătoasă în firea noastră. Raiul va fi plin de oameni care au ales bucuroşi voia lui Dumnezeu pentru eternitate.

Chemarea la biruinţă

Petru spune, “Deci, fiindcă toate aceste lucruri (cerurile şi pământul de acum) se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă… ” (2 Pet. 3:11,12). Mesajul Duhului în aceste ultime zile, poate fi rezumat într-un cuvânt: “BIRUIŢI” (Vedeţi Apocalipsa 2:7, 11, 17,26; 3:5, 12,21; 21:7).

Am început această carte arătând elementul care lipseşte în predicarea zilelor noastre către necredincioşi – POCĂIŢI-VĂ.

Încheiem această carte subliniind elementul care lipseşte în predicarea zilelor noastre către credincioşi – BIRUIŢI.

Chemarea lui Dumnezeu către om, de când acesta a căzut în păcat, a fost să devină un biruitor. Dumnezeu i-a spus lui Cain, “Păcatul stă la uşă culcat (inimă) …dar tu trebuie să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7). În ultima carte din Biblie acea chemare este repetată, “Cel care va birui va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu.” (Apocalipsa 21:7).

Nimic de pe pământ nu se poate compara cu slava unei vieţi trăite în părtăşie cu Dumnezeu şi în împlinirea scopurilor Lui. Viaţa pe care a trăit-o Isus pe pământ a fost cea mai minunată, cea mai glorioasă şi cea mai fericită pe care ar fi putut-o trăi cineva. El nu a fost o celebritate mondială sau bogat. Dar El a emanat slava lui Dumnezeu prin viaţa Lui.

Vestea bună a evangheliei este că şi tu poţi emana acea slavă. Poţi fi un biruitor în toate zilele vieţii tale pământeşti.

Fie să rămâi credincios şi să trăieşti tot timpul raportându-te la valorile eternităţii. Amin.

Controlul mental al globalistilor are la bază tot felul de traume(I)

Proiectul Monarh este unul din nenumăratele programe din cadrul MKUltra. În pofida dezminţirilor oficiale, el nu numai că este continuat la ora actuală sub alte nume, dar a fost chiar masiv extins. Fundamentul acestor proiecte aplicate în lumea întreagă este o tehnică numită controlul mental pe bază de traume, care explică, între altele, şi ceea ce fac sataniştii.

Mintea umană are un mecanism de autoapărare care compartimentează memoria în urma unei traume intense. Aşa se explică de ce oamenii nu-şi pot aminti accidentele majore de circulaţie. Frăţia a înţeles acest mecanism încă din cele mai vechi timpuri. În lagărele de concentrare din Germania nazistă aceste metode au fost mult perfecţionate.

Mengele şi naziştii au înţeles că dacă poţi traumatiza continuu pe cineva prin tortură, abuz sexual şi prin sacrificarea şi torturarea altor persoane sub ochii victimei, poţi transforma mintea acesteia într-un fel de fagure de miere cu tot felul de compartimente sau bariere amnezice. Aşa se explică amploarea incredibilă pe care au luat-o ritualurile satanice. Odată mintea divizată în mai multe compartimente care nu ştiu nimic unele de existenţa celorlalte, acestea pot fi programate pentru diferite sarcini sau experienţe. Prin folosirea unor cuvinte cheie, sunete sau semnale, aceste compartimente pot fi scoase în faţă sau împinse în spate la fel ca nişte sertare.

Sindromul Personalităţilor Multiple prezent la mulţi oameni

Compartimentul activat devine nivelul conştient al persoanei în cauză, după care el este închis din nou în subconştient, pentru a putea accesa un alt compartiment. Altfel spus, după ce victima îndeplineşte o anumită sarcină, ea uită complet ce a făcut şi cu cine. Această stare a devenit cunoscută sub numele de Tulburare a Personalităţii Multiple (MPD – de la Multiple Personality Disorder), sau Tulburare a Identităţii Disociative (DID – de la Dissociative Identity Disorder). Cea din urmă este mai simplu de manipulat, căci compartimentele nu devin „personalităţi” în sine, ci doar fragmente disociate ale minţii, care s-au detaşat de restul conştiinţei. Este ca şi cum ai roti butonul unui aparat de radio, prinzând postul pe care îl doreşti. Chiar şi această tehnică pare primitivă prin comparaţie cu ultimele metode la care s-a ajuns. Ştiam din cercetările mele că există o obsesie a sataniştilor şi a pedofililor pentru sexul anal cu fetiţe mici, dar şi cu băieţii.

Sexul anal practicat de sataniştii cu băieţii

Terapeutul britanic Vera Diamond a explicat că aceasta este o metodă garantată de a crea multipli. Penetrarea anală este atât de dureroasă pentru un copil încât trimite un flux de energie de-a lungul coloanei vertebrale până la creier, unde explodează provocând o nouă diviziune a personalităţii. Procedeul este numit şoc vaso-vagal. Vera mi-a arătat o pictură făcută de o victimă de sex feminin a acestui procedeu în care era ilustrat chiar acest fenomen: un flux de energie care ieşea de la baza coloanei vertebrale şi ajungea în creier, unde exploda în toate direcţiile. După cum vedeţi, chiar şi sexul anal are o motivaţie precisă pentru cei care ştiu să-i exploateze efectele mentale şi emoţionale. Marea majoritate a oamenilor sunt mai mult sau mai puţin „multipli” (adică suferă de MPD), căci aproape toţi preferă să închidă într-un compartiment al subconştientului lor ceea ce nu doresc să vadă, dar în cazul de faţă vorbim de un fenomen extrem şi bine calculat. Mulţi soldaţi devin multipli atunci când asistă la un măcel inimaginabil, căci mintea lor selectează şi blochează respectivele amintiri, pe care apoi nu şi le mai aduce aminte.Deşi trauma pare aparent uitată, subconştientul acestor oameni continuă să îi chinuiască şi să le afecteze viaţa la nivel fizic, emoţional, mental şi spiritual.

Mulţi oameni care sunt abuzaţi sexual şi traumatizaţi în mod sistematic în copilărie par instabili psihic, în special dacă programarea a încetat şi blocajele mentale încep să se destrame.

 

Dr. William Sargant, un psihiatru de la Institutul Tavistock, a scris următoarele rânduri în cartea sa, Bătălia pentru minte, apărută în anul 1957: „În mintea oamenilor pot fi inoculate tot felul de convingeri după alterarea anumitor funcţii cerebrale prin sentimente de teamă, mânie sau tulburare, induse accidental său voit. Dintre toate consecinţele acestor tulburări, cele mai comune sunt alterarea temporară a judecăţii şi amplificarea sugestibilităţii. Manifestările de grup ale acestor tulburări sunt cunoscute uneori sub numele de „instinct de turmă” şi apar în mod spectaculos în timpul războiului, al epidemiilor grave şi în alte perioade similare de pericol comun, care sporesc anxietatea, şi implicit sugestibilitatea individuală şi în masă”.

Publicului i se servesc pe tavă atâtea ştiri negative, ca să  i se inducă un sentiment de teamă, mânie sau tulburare,pentru usurarea manipularii

Sirhan Sirhan, marioneta controlată mental despre care se spune că l-a ucis pe Robert Kennedy, a participat la un curs de „expansiune a minţii” organizat de rozicrucieni, când a început să audă mesaje care îi cereau să-l ucidă pe Kennedy. David Icke a vorbit pe larg despre acest subiect în lucrarea sa, Şi adevărul vă va face liberi. Cred că înţelegeţi acum de ce sunt comise atât de multe asasinate de către oameni care au acelaşi profil mental, aşa-numiţii „nebuni singuratici”. Aceştia nu sunt singuri şi nu ar fi nici nebuni dacă li s-ar permite să trăiască în starea lor naturală. Sunt oameni programaţi, de multe ori încă din copilărie. Metodă este cât se poate de simplă. O poţi folosi pentru a pune nişte roboţi umani să plaseze o bombă, asigurându-te apoi că se află la locul potrivit pentru a fi prinşi şi acuzaţi. Le poţi programa în continuare mintea cât timp se află în arest, astfel încât să fie convinşi ei înşişi că sunt singurii vinovaţi. Dr. Louis Jolyon „Jolly” West, infamul agent CIA care s-a ocupat de controlul minţii şi despre care am vorbit pe larg în Şi adevărul vă va face liberi, a fost cel care a făcut „examinarea mentală” a fostului soldat SUA acuzat de plasarea bombei de la Oklahoma. West a fost profund implicat în proiectul MKUltra şi unul dintre cei mai mari suporteri ai lui a fost Guvernatorul de California de atunci, devenit ulterior Preşedinte al Statelor Unite, Ronald Reagan.

Puterea extraordinară a subconştientului tău

Puterea extraordinară a subconştientului tău. Editura Deceneu
Autor(i): Joseph Murphy
Editura: Deceneu
Anul apariţiei: 2007
Pagini: 192 (13×20 cm)
Preţ: 21,00 Lei
Disponibilitate: în stocCartea „Puterea extraordinară a subconştientului tău“ îşi propune să explice modul în care omul trebuie să gândească, precum şi imaginile benefice ce trebuiesc cultivate cu perseverenţă în minte, pentru a crea şi transforma propriul său destin.

Sunt prezentate aici tehnici adecvate care permit fiinţei umane să se branşeze la puterea colosală a subconştientului ei, oferindu-i şansa să obţină tot ceea ce doreşte.

Cuprinsul cărţii: „Puterea extraordinară a subconştientului tău“

  • INTRODUCERE
  • Cum poate această carte să producă adevărate miracole în fiinţa dumneavoastră
  • În noi se ascunde un adevărat tezaur
  • Modalitatea de manifestare şi acţiune a mentalului fiinţei umane
  • Puterea miraculoasă a subconştientului
  • Vindecări miraculoase în antichitate
  • Vindecări cu ajutorul sugestiei în epoca modernă
  • Tehnici practice folosite pentru vindecarea diferitelor afecţiuni
  • Subconştientul tinde către viaţă
  • Unele mici secrete pentru a obţine rezultate sigure
  • Cum se poate obţine prosperitatea în viaţă cu ajutorul puterii subconştientului vostru
  • Aveţi dreptul să vă bucuraţi de prosperitate
  • Pentru dobândirea succesului, subconştientul vă este cel mai bun aliat
  • Subconştientul în slujba ştiinţei
  • Subconştientul şi miracolele somnului
  • Manifestarea puterii subconştientului în rezolvarea problemelor de cuplu
  • Cum să devenim mai fericiţi
  • Subconştientul şi relaţiile umane armonioase
  • Arta de a fi iertător şi bun cu cei din jur
  • Înlăturarea blocajelor mentale cu ajutorul subconştientului
  • Folosiţi subconştientul pentru a înlătura teama
  • Tinereţe fără bătrâneţe

Puterea gândului

Puterea gândului. Editura Deceneu
Autor(i): Swami Shivananda
Editura: Deceneu
Pagini: 92 (13×20 cm)
Preţ: 15,36 Lei
Disponibilitate: în stocPuterea gândului este foarte mare căci ea acţionează nu doar în universul vizibil ci şi în cel invizibil.

Puterea corpului fizic, a minţii, succesul în viaţă şi şarisma personală – toate depind de natura şi calitatea gândurilor noastre. Dar pentru aceasta trebuie mai întâi să cunoaştem ştiinţa gândurilor şi să ne dezvoltăm PUTEREA GÂNDULUI.

Dacă avem o înţelegere cuprinzătoare a modului în care acţionează vibraţiile gând, dacă cunoaştem tehnica controlului gândurilor, precum şi metoda de transmitere benefică la distanţă prin formarea unor gânduri-undă puternice, clare şi perfect definite, atunci puterea noastră mentală va spori de mii de ori, putând realiza adevărate minuni.

Cuprinsul cărţii: „Puterea gândului“

  • Prefaţă
  • Fizica şi filozofia puterii gândului
  • Legile şi dinamica puterii gândului
  • Valoarea şi utilizările puterii gândului
  • Funcţiile puterii gândului
  • Dezvoltarea puterii gândului
  • Modalităţi de depăşire a anumitor tipuri de gânduri
  • Metode pozitive de control al gândurilor
  • Metode de cultivare a gândurilor
  • De la gânduri la transcenderea gândurilor
  • Metafizica puterii gândurilor
  • Puterea gândului şi crearea unei noi civilizaţii

Controlul minţii umane

Controlul minţii umane. Editura Infinit

Tehnologii folosite pentru subjugarea maselor sau instrumente pentru dezvoltarea capacităţilor umane

Autor(i): Dr. Nick Begich,
Editura: Infinit
Anul apariţiei: 2011
Pagini: 256 (13×20 cm)
Preţ: 27,00 Lei
Disponibilitate: în stoc

În cartea „Controlul minţii umane“, Dr. Nick Begich, ne prezintă o realitate tulburătoare despre performanţele uluitoare care s-au atins în domeniul controlului mental cu ajutorul noilor tehnologii şi a impactului lor atât în prezent, cât şi în viitor.

În prima parte a cărţii ne prezintă aspectul sinistru al acestor cercetări ce au avut drept scop dezvoltarea unor sisteme noi, sofisticate care să influenţeze sănătatea mintală şi fizică a oamenilor. Această parte îl va introduce pe cititor în unele dintre cele mai avansate proiecte din domeniul militar şi civil, care implică spionaj şi război. Amintim aici infamul proiect MKULTRA, al CIA, cel mai avansat program de control mental în care au fost implicaţi, pe post de cobai, mii de militari şi civili, unde li se administra în necunoştinţă de cauză, LSD şi alte droguri, spălarea creierului, deprivare senzorială, hipnoză şi multe alte tehnici de control mental.

Tot aici, autorul face referire la faimosul program HAARP şi potenţialele implicaţii ale tehnologiilor avansate care pot interfera cu, sau care chiar pot prelua controlul minţii, a gândurilor, emoţiilor şi conştiinţei oamenilor. Acest dispozitiv infailibil de control al minţii, HAARP, este şi poate constitui în acelaşi timp, cea mai periculoasă armă psihotronică de distrugere, cu o eficienţă maximă, pe care omenirea a cunoscut-o vreodată. Dr. Nick Begich ne avertizează că în momentul de faţă descoperirile tehnologice de ultimă oră sunt piatra de încercare pentru umanitate. În aceste momente cruciale se hotărăşte dacă vom deveni sclavii noilor tehnologii, ori ne vom autodistruge datorită folosirii lor în mod greşit, sau le vom aplica spre folosul nostru, moment ce va marca un adevărat salt calitativ al speciei umane, pe un nivel superior de evoluţie. Direcţia va fi dată doar de alegerea noastră.

În a doua parte a cărţii, Dr. Nick Begich, ne prezintă adevăratul sens în care ar trebui să fie folosite aceste descoperiri, deschizându-ne astfel poarta către o înţelegere mai profundă a esenţei fiinţei noastre, care ne ajută să conştientizăm cine suntem, cine vom alege să fim şi ce vor deveni generaţiile următoare. Găsim aici indicaţii în vederea îmbunătăţirii performanţelor mentale şi a dezvoltării abilităţilor umane.

Cuprinsul cărţii: „Controlul minţii umane“

  • Despre autor
  • Dedicaţie
  • Partea întâi – Latura sinistră a controlului minţii umane
    • Prolog
    • Rădăcinile tehnologiei
      • Energia vieţii
      • Modularea frecvenţei
      • Corpul ca un micro-circuit-nano-subatomic
    • Controlul minţii umane. La drum spre 1984
      • Mintea nu are firewall
      • Psiho-terorismul
      • Ştiinţa ciudată a celor de la CIA
      • Candidatul Manciurian
      • Raţiunile de bază ale Marii Minciuni
      • Fasciculelel cu microunde
      • MKULTRA: Oameni controlaţi de la distanţă
      • Sunetul hipersonic
      • Înapoi la MKULTRA
      • Să auzi fără urechi
      • Manipularea emoţiilor şi a minţii
    • Iniţiative noi
      • Locotenetul Colonel John B. Alexander
      • Parlamentul European dezbate problema
      • Institutul de Cercetare a Umanităţii
      • Persinger şi munca sa
      • Alte consideraţii
      • Semnalul tip ciocănitoare
      • Dispozitivul sovietic LIDA
      • Dr. Jose Delgado – Cartografierea creierului
    • Războaiele minţii
      • Revoluţia informaţiei şi viitorul Forţelor Aeriene
    • Efectele auditive
      • Comunicarea prin efectul auditiv al microundelor
      • Înapoi în istorie
    • Alte brevete. Mesajele subliminale şi utilizarea lor comercială
      • Noi standarde pentru ce înseamnă memoria
      • Conexiunile creier – computer
      • Cât de puternic este creierul
      • Ce este în mintea ta
      • Încă vă întrebaţi ce este în mintea vostră
    • Controlul minţii şi al corpului
    • Transformarea minţii într-o armă
      • Potenţiale aplicaţii militare ale radiaţiei electromagnetice (EMR)
      • Alte tehnologii exotice
      • Înapoi la dr. Jose Delgado
    • În folosul cui? Noile unelte de control
      • Conferinţa despre armele non-letale
      • Los Alamos şi prietenii
      • De la Apărarea Naţională la Departamentul de Justiţie
      • Alarma internaţională începe să sune
      • Noi jucării pentru Apărare
    • Cine sunt victimele
    • Mergem pe cale
  • Partea a Doua – Dezvoltarea potenţialului uman
    • Dispozitive de influenţare a creierului
      • Biofeedback cerebral
    • Instrumente pentru secolul XXI. Antrenamentul cerebral
      • Antrenament cerebral pentru copii
      • Dezvoltarea ulterioară a tehnologiei bazate pe biofeedback
      • Kinesiologia
      • Fluxul gândurilor (Thought Stream)
      • Sincronizarea cerebrală (Hemi Sync®) & Robert Monroe
      • Câmpuri electromagnetice care ne afectează trupul
      • Interacţiuni chimice
      • Rezonanţa Schumann
      • Descoperirea acupuncturii
      • Pointer Plus
      • Dispozitivul de electro-acupunctură Pointer Plus
      • Anticiparea viitorului
      • Lumină şi sunet
      • Dispozitivul cu lumină şi sunet Orion (acum se numeşte Sirius)
      • Stimularea electro-craniană
      • Înapoi la electro-acupunctură
      • Înapoi la Hemi-sync®
      • Earthpulse Soundwave™
      • Circuitul Earthpulse Soundwave
    • Viitorul
      • Ce e de făcut
    • Apendice
      • Institutul Tehnologic Lay
      • Bibliografia tehnologiei

 

Controlul mintii

Cum îți poți mări rezistența la tehnicile de spălare a creierului

O tânără răpită de o organizație teroristă, maltratată și abuzată fizic și psihic de aceștia, a fost convinsă în câteva săptămâni să participe la numeroase jafuri armate.

Mai mulți tineri au măcelărit șapte locuitori din Los Angeles, printre care și o femeie însărcinată, pentru că așa le-a ordonat conducătorul sectei din care făceau parte.

Peste nouă sute de adepți ai unui reverend carismatic au acceptat să bea otravă atunci când liderul lor le-a comandat acest lucru.

Poveștile de mai sus sunt cât se poate de reale.

Cazul Patty Hearst, tânăra moștenitoare a unui magnat al presei, crimele adepților lui Charles Manson și masacrul de la Jonestown șochează și astăzi societatea, iar termenul „spălare a creierului” continuă să ne trezească cele mai puternice temeri: acelea legate de pierderea libertății și a identității personale.

La prima vedere, suntem tentați să credem că spălarea creierului (cunoscută și sub denumirea de control al minții) este o metodă infailibilă, irezistibilă, aproape magică, prin care un guvern, un lider de sectă sau un sociopat reușește să-și exercite controlul total asupra minții umane.

 

Ce este spălarea creierului

Termenul de „spălare a creierului” a pătruns în vorbirea curentă relativ recent, deși controlul minții a existat încă din zorii umanității (de când unul sau mai multe grupuri de oameni au impus pentru prima dată limitări artificiale asupra minții altor grupuri, printr-o combinație de limbaj, instrucțiuni și condiționări).

Conceptul de „spălare a creierului” a fost folosit prima dată de jurnalistul și ofițerul CIA Edward Hunter în 1950, când Coreea de Nord, susținută de regimul comunist din China, a invadat Coreea de Sud, sprijinită de o forță multinațională, în rândurile căreia se aflau în principal soldați americani. O parte dintre cei luați prizonieri și închiși în lagărele de concentrare comuniste au avut un comportament bizar după eliberare, ceea ce sugera faptul că ar fi suferit o modificare radicală a convingerilor.

Soldații americani erau gata să își renege țara în favoarea idealurilor comuniste.

Ce s-a întâmplat de fapt cu aceștia? A fost cumva mintea lor controlată printr-o metodă nouă și înspăimântătoare pusă la punct de chinezi? Rapoartele ulterioare au arătat că au fost utilizate doar tehnici de coerciție, manipulare și tortură tradiționale (precum interogatorii, sistemul de recompensă și pedeapsă, forțarea mărturisirii, propagandă, controlul informației, autocritică și discuții de grup) care au învins puterea de apărare psihică a victimelor. Nou a fost doar modul de combinare a acestora.

 

Tipuri de spălare a creierului

Zilnic înfruntăm o cantitate imensă de informații menite să ne schimbe felul de a gândi. Este vorba despre știri, internet, cărți, școală, mediu profesional, reclame, familie și prieteni, toate acestea comunicându-ne anumite mesaje care ne pot influența.

Creierul și convingerile noastre se schimbă constant, iar mulți dintre noi încercăm să ne exercităm controlul asupra propriei minți prin metode precum meditația. În esență, faptul că ne putem controla propriile gânduri și că mintea noastră, identitatea noastră, nu este o rocă solidă imposibil de modificat, este un lucru extraordinar care ne poate aduce o mulțime de beneficii și ne poate transforma viața într-o manieră pozitivă. Caracteristica ambivalentă a puterii minții, care poate vindeca la fel cum poate distruge, este ceea ce îi sperie pe oameni.

Atunci când o persoană sau un grup de persoane încearcă să ne impună anumite schimbări în gândire, să ne transforme fără acordul nostru și să acționăm împotriva propriilor interese, putem considera că vorbim despre spălarea creierului.

Există două categorii bine delimitate de spălare a creierului: cu forța sau prin convingere.

Încercările agenției de spionaj americane CIA din cadrul proiectului MKUltra, deseori ilegale și complet imorale, de a influența creierul și manipula mintea subiecților (fără consimțământul multora dintre aceștia) se încadrează în prima categorie.

După Războiul din Coreea, CIA a inițiat un proiect menit să dezvolte droguri prin care să poată controla mintea oamenilor, ca răspuns la folosirea tehnicilor de spălare a creierului de către regimul comunist chinez menționate mai sus. Astfel, timp de douăzeci de ani (din 1953 până în 1973, când a fost oprit oficial), Proiectul MKUltra a folosit tehnici de manipulare și control al minții care includeau substanțe de influențare (LSD), hipnoza, lipsirea de simțuri, experimente care implicau șocuri electrice intense pentru a șterge complet mintea în vederea înscrierii unor noi convingeri.

Publicitatea, tot o tehnică de control al minții, este însă o formă ușoară de persuasiune. În cazul acesta nu vorbim despre coerciție în vederea schimbării unor convingeri fundamentale, ci despre aplicarea unor tehnici de influențare a credințelor oamenilor strict referitoare la anumite produse.

 

Cum știi dacă ești susceptibil la spălarea creierului?

Kathleen Taylor, faimoasa autoare de popularizare a științei și cercetătoare în cadrul departamentului de Fiziologie, Anatomie și Genetică de la Universitatea din Oxford explică în cartea „Spălarea creierului. Știința manipulării” ce îi face pe unii oameni mai vulnerabili în fața tehnicilor de control al minții, în timp ce alții par să reziste mai bine.

Concret, rezistența creierului în fața acumulării unor noi credințe este dată de trei surse interconectate: numărul de pânze cognitive care sunt deja prezente, forța acelor pânze cognitive și capacitatea de a te opri ca să analizezi informațiile noi.

Prin pânze cognitive, dr. Kathleen Taylor se referă la obiectele mentale care încorporează gânduri, concepte, convingeri, speranțe, dorințe, planuri și așa mai departe.

Cu alte cuvinte, oamenii cu un creier mai experimentat și un peisaj cognitiv mai bogat, care dețin mai multe informații cu care pot compara stimulii noi, sunt mai puțin susceptibili la presiuni și mai greu de controlat. Tinerii, în schimb, sau cei cu un peisaj cognitiv sărac, cu mai puține experiențe și informații în comparație cu stimulii care vin, cedează mai ușor presiunilor.

Stresul este și el un factor important în procesul de spălare a creierului. Oamenii stresați sunt mult mai predispuși să acționeze din instinct în loc să se gândească la o situație în care sunt presați să-și schimbe convingerile.

Deasemenea, susceptibilitatea la spălarea creierului și alte forme de influență are mult de-a face cu starea creierului. Asta înseamnă că dacă ți-ai neglijat neuronii, nu ți-ai stimulat sinapsele, ai rezistat cu încăpățânare la noile experiențe sau ți-ai bombardat creierul cu substanțe dăunătoare precum drogurile sau alcoolul, dacă nu ai dormit bine sau dacă ești constant supus stresului, mintea ta poate fi remodelată mai ușor din exterior de către oameni care vor să acționezi împotriva intereselor tale.

Nu în ultimul rând, autocunoașterea are un rol protector extrem de important.

„Dacă știm că ne putem schimba, atunci știm că putem să ne cultivăm pânzele cognitive, modelându-le așa cum am modela o grădină. A înțelege că și creierul poate fi schimbat este primul pas în a rezista la schimbările pe care alții vor să ni le impună.”, concluzionează cercetătoarea Kathleen Taylor.

CONTROLUL MINTII. STRAVECHEA ARTA A RAZBOIULUI PSIHOLOGIC

Descriere

Buddha spunea: „Cea mai puternică armă de care dispui este mintea dușmanului tău.“ Crucial pentru victoria în orice bătălie este războiul psihologic, tehnică folosită și perfecționată de cei mai mari gânditori militari din istorie, ca Sun Tzu, Yoritomo și Musashi în Japonia, precum și de alte genii mai puțin cunoscute, dar incredibil de influente.

Dr. Haha Lung, autor a peste douăsprezece cărţi despre artele marțiale, oferă principiile elementare pentru pătrunderea mecanismelor de apărare mentală ale inamicului. Temerile, neliniștile, speranțele și convingerile inamicului pot fi îndreptate împotriva lui. Cele mai eficiente tehnici de control al minții vin de la maeștrii uitați din domeniu și sunt prezentate aici pentru prima oară.

Vei învăţa:
* Artele întunecate: arta intimidării;
* Secretul lui șapte: cele șapte roți ale puterii;
* Maeștrii din Orient: meșteșugul Hircarra și voodoo vietnamez;
* Chipul chinezului: arta lui K’ung Ming și citirea feței la chinezi;
* Iscusința samurailor: arta influenței după Yoritomo; Calea fără sabie; războinicii din umbră;
* Sângele lui Avraam: știința neagră din Biblie

Controlul Mental – Emilio Guzman

Descriere

Multe dintre descoperirile remarcabile din istorie au fost facute atunci cand creatorii au dat „din intamplare” peste evenimente care i-au condus catre realizarea unor contributii extraordinare la progresul umanitatii. Asa a fost si in cazul lui Jose Silva, care in 1944, incercand sa ridice nivelul IQ la copii sai, a gasit elemente uluitoare de ESP. Aceasta a fost scanteia care a aprins o cautare de o viata si l-a condus catre numerosi ani de cercetare neobosita care, in cele din urma, a dat nastere la ceea ce este cunoscut azi in multe parti ale lumii ca fiind Controlul Mental Silva.

Pe o alta cale, Emilio Guzman, autorul acestei carti, incerca primul sau experiment in telepatie in 1928, intre California si New York. Asa a inceput un drum lung de preocupari legate de lumea subiectiva, care l-a condus catre castigarea unei reputatii solide ca scriitor pe aceasta tema.

Acestor doua drumuri le-a fost destinat sa se intalneasca. Atunci cand s-a intamplat acest lucru, Emilio Guzman, recunoscand imediat importanta muncii in domeniul Controlului mental, a imbratisat miscarea cu entuziasm. Intr-o afirmatie facuta pentru revista LIFE, el a comentat:

Nu exista nicio indoiala ca Jose Silva va intra in istorie ca un descoperitor important prin faptul ca a adus elemente transcendentale in Noua Faza a Evolutiei Umane, care rasare in acest secol.

Creatia lui Silva a produs un sistem de control al energiilor care sunt eliberate in nivelul alfa al creierului fapt ce poate contribui la salvarea lumii, care se afla fata in fata cu un dezechilibru  creat de tehnologie. O lume aflata sub influenta cuceririlor materiale si-a pierdut calea si cheia catre regatele interioare.

Guvernul american a DEZVĂLUIT în mod ACCIDENTAL înregistrări privind „Armele psiho-electronice“și „Controlul mental de la distanță“

Potrivit rapoartelor, documentele care detaliaza armele „psiho-electronice“ și „controlul mental de la distanță“ au fost trimise accidental unui jurnalist american care a cerut date cu privire la militanții AntiFa, noii „teroriști urbani”.

Totul a început atunci când reporterul Curtis Waltman a scris la Washington State Center Fusion (WSFC) – o agenție de securitate a statului responsabil de prelucrarea datelor privind terorismul și extremismul – solicitând informații cu privire la grupurile Antifa (mișcarea antifascistă ). După cum a primit documentele pe care le căutat, el a primit, de asemenea, un fișier zip ciudat numit „Efecte EM asupra organismului uman,“ (Efectele electromagnetice asupra organismului uman), notează siteul ancient-code.
Documentele trimise accidental menționează despre telepatie, controlul viselor, halucinațiile, controlul minții de la distanță și cartografia creierului de la distanță. Documentele, care se pare că au fost trimise accidental, oferă o serie de ilustrații care arată diferite dispozitive și tehnici menite să manipuleze mintea umană.

Dosarul conține, de asemenea, detalii despre armele care utilizează forța electromagnetică pentru a induce dureri severe la unele persoane. Unele dintre imaginile din fișierul zip par să facă parte dintr-un articol publicat în 1992 în revista australiană Nexus, care vorbește despre un proces dus de John St. Clair Akewi împotriva Agenției Naționale de Securitate. Aweki a susținut că ANS are „capacitatea de a ucide în secret cetățenii americani și de a efectua controale psihologice pentru a se asigura că unii oameni sunt diagnosticați ca nebuni”.
Potrivit sursei menţionate, Akewi a fost sunat pentru a comenta despre aceste documente dar a spus ferm și amabil că „nu poate vorbi la telefon” și a închis. Misterul rămâne de ce s-au trimis documentele: „ar fi putut fi destinate unei alte aplicații, ar fi putut fi compilate pentru un viitor raport WSFC sau chiar din dosarul personal al unui ofițer de informații care a fost implicat într-un fel cu cererea „.

 

Cum se realizeaza controlul mental al populatiei planetare

controlul mental

 

Sistemul malefic in care traim este construit cu scopul de a controla toti  cetatenii sai, indiferent de sex, rasa si religie. Pentru aceasta s-au creat de-a  lungul timpului anumite modalitati care sa mentina oamenii sub control si      ascultare. In primul rand fata de familie, apoi fata de institutii, de societate si per  total, de sistem. Toate aceste mecanisme au in comun atacarea celei mai intime  parti pe care omul o are in aceasta lume, sufletul. Scopul final este acela ca omul,  predandu-si controlul asupra sufletului, sa revina la nesfarsit in aceasta existenta  materiala, fara posibilitatea de ascensiune in dimensiunile superioare.

Modalitatile de control ale cetatenilor sunt aplicate de la varste mici de catre  membrii societatii care au fost la randul lor programati de catre rude, sau membri ai sistemului (servicii secrete, armata, media, corporatii etc). In ultimul secol, aceste metode de control au devenit industializate de catre sistem si au primit nume, cele mai cunoscute fiind Monarch Mind Control si MK-Ultra. Spun ca aceste metode au devenit industrializate deoarece ele se folosesc la scara larga si cu precizie in industria de divertisment (muzica, filme, sport), in armata, in serviciile secrete, corporatii, institutii ale statului si politica. De aici ele se rasfrang asupra copiilor celor care au trecut prin asa ceva, pentru ca mai apoi acestia sa le folosesasca pe copiii lor s.a.m.d.. Astfel se ajunge cu timpul ca o mare masa din populatie sa fie programata de la varste mici in asa fel incat sa nu prezinte probleme pentru sistem.

Aceste metode de programare urmaresc inhibarea personalitatii native ale victimei si dezvoltarea unor personalitati multiple, obediente in totalitate. Programarea are multiple scopuri in acest sens, victimele fiind folosite pentru o multitudine de actiuni meschine. Aici se pot aminti: asasinate la comanda (candidatul manciurian), crearea unor idei distructive pentru oameni (carti, filme, muzica, teatru), transmiterea de informatii secrete (spioni), crearea de soldati fara frica de moarte si fara sentimente etc.

In programele sus mentionate victima este aleasa inca din copilarie, de preferat copii pana la varsta de 5 ani, deoarece la aceasta varsta mintea copilului primeste o bariera care blocheaza amintirile si experientele subtile pe care omul le-a experimentat inca din stadiul de embrio si inca dinainte de acesta. Copilul pana in 5 ani nu are mintea conectata la lumea materiala exterioara decat in foarte mica masura, iar capacitatile sale extrasenzoriale sunt mai avansate decat ale oamenilor. Mintea lui este pura, nealterata de virusurile energo-informationale ale lumii in care a intrat. El traieste deci intr-o lume a viselor constiente in care se infiripa o frantura mica de realitate materiala. Pe baza acestor vise constiente, programatorii vor lucra asupra mintii victimei. Odata ce bariera de la varsta de 5 ani va fi pusa, copilul va intra in rand cu lumea, iar mintea sa rationala ii ia locul celei irationale. Dupa varsta de 5 ani victima va putea fi programata, insa programarea nu va fi reusita in totalitate, victima avand posibilitatea de recuperare deplina rapida. Si o victima programata pana la varsta de 5 ani se poate recupera deplin, insa procesul de recuperare este extrem de lung si anevoios.

Exista doua situatii de programare. Prima este cea industrializata, este gandita si realizata in conditii foarte bine stabilite, cu un orar bine pus la punct si prin metode introduse gradual si experimentate in prealabil stiintific. A doua este cea in familie si presupune o abordare neprofesionista, dar care fara-ndoiala isi atinge scopul in aceeasi masura.

Programarea industrializata

Inca din vremuri stravechi oamenii au fost programati de catre indivizi obscuri care posedau cunostinte avansate in domeniul ocult, de la cultura tribala din preistoria oficiala (inca din momentul decaderii multor atlanti care au inceput practicarea stiintei si magiei intunecate; de fapt inca din momentul pacatului ancestral, in care omul a descoperit inmultirea sexuata) si pana in era multilateral dezvoltata in care ne aflam in prezent. Sunt cunoscute scolile secrete ale misterelor din antichitate care s-au perpetuat de-a lungul timpului sub forma de fratii, grupuri si ordine de la curtile regale medievale.

Odata cu dezvoltarea stiintei psihologiei, realizata in boom-ul industrializarii mecanice, oamenii au descoperit felul in care functioneaza mintea umana, precum si organizarea ei. S-a stabilit ca mintea umana este formata din constient, subconstient si inconstient si s-au trasat particularitatile fiecarui compartiment. In acelasi timp s-au dezvoltat modalitati prin care aceste compartimente sa fie manipulate in defavoarea individului si in favoarea celor care au un interes in acest scop. Experimentele au scos la iveala capacitatea mintii de a se scinda in conditii extreme, dand nastere la personalitati multiple ale aceluiasi individ. Acest eveniment se datoreaza calitatii de autoaparare a mintii in momentul in care este supusa la anumiti stimuli externi si interni, stimulti care depasesc anumit grad de intensitate. Acele personalitati emergente vor fi formate de catre programator pentru indeplinirea unor scopuri diverse. Dezvoltarea medicinei alopate (neurologia) a permis de asemenea localizarea zonelor din creier care sunt afectate in momentul in care acei stimuli sunt aplicati si schimbarile produse la nivelul celulelor nervoase. Prin urmare stiinta a preluat ca studiu amanuntit si de multe ori ascuns aceste cazuri speciale de afectare anatomica si mentala a individului.

Printre primele cazuri de programare care s-au semnalat la scara larga, folosind printre altele si descoperirile stiintifice, au fost cele prin care un numar foarte mare de oameni au aderat la doctrina si mentalitatea comunismului. Oamenii au devenit depersonalizati, iar despre unii dintre ei sunt relatari cum ca ar fi avut o latura demonica. Este vorba despre agentii sitemului comunist. Asa cum vom vedea pe parcursul textului, latura demonica este adevarata. Cum a fost posibil ca Lenin sa-si impuna vointa asupra a milioane de oameni? Reusita s-a datorat unui proces dus la extrem si incununat cu succes: cativa initiati au supravietuit suficient pentru a vorbi de o „initiere rosie” prin care treceau toti viitorii agenti in timpul antrenamentelor desfasurate in foste manastiri. Locul manastirilor nu a fost ales intamplator, ci pentru energiile intense pe care acesta le degaja. Tehnici oculte erau folosite pentru a intari vointa agentilor pana la nivel supranatural, acestia putand ulterior sa exploateze energiile psihice ale victimelor torturilor si sacrificiilor. Numai cineva care ucisese in numele cauzei putea deveni un initiat rosu! Tehnicile de formare a agentilor cuprindeau tortura fizica, psihica si emotionala, privarea de hrana, apa si simturi, electrocutari, fortarea indivizilor de a se lupta intre ei pana la moarte si abuzuri sexuale. Asa cum vom vedea, aceste tehnici au devenit un tipar de pregatire pentru proiectele ulterioare de programare utilizate ulterior de catre nazisti si mai apoi de catre marile puteri armate ale planetei in scopuri care depaseau sfera organizatiilor secrete. Actiunile respective au devenit de asemenea o unealta a serviciilor de informatii din multe state pentru formarea de spioni si s-a perpetuat si catre ramurile armate ale aparatelor de stat. In paralel aceste metode au devenit principalul mijloc de formare a indivizilor care activeaza in sfera mass-media, divertisment de orice fel si mai nou la un anumit nivel corporativ.

In Germania nazista doctorul Mengele a reprezentat o figura de temut pentru foarte multa lume. Pe langa experimentele macabre pe care acesta le-a realizat in lagarele de concentrare si care sunt publice de foarte mult timp, el a fost si omul din spatele proiectului de programare a cetatenilor in doctrina nazista, in special in corpul de elita SS, care pe langa sarcinile de protectie se mai ocupa si cu practici oculte. Vom vedea ca latura stiintifica si cea oculta merg mana in mana, iar o programare din epoca recenta se realizeaza utilizand stiinta pentru a induce ocultul.

Odata cu deznodamantul celui de-al doilea razboi mondial, foarte multi savanti germani au fost dusi in secret in Statele Unite in cadrul operatiunii Paper Clip. Printre acestia se afla si temutul dr. Mengele, supranumit ingerul mortii. Serviciul secret american OSS s-a transformat in actualul CIA la putin timp dupa terminarea razboiului, iar dr. Mengele a fost integrat in structurile noului serviciu cu rolul de a continua experimentele de programare si de a implementa programe de uz larg pe populatie. Se stie ca in America anilor 1950 exista raspanditul fenomen al copiilor disparuti la o varsta foarte mica, iar poza lor aparea perioade indelungate pe cutiile de lapte. Acei copii erau rapiti de serviciile secrete cu scopul de a fi folositi in proiectele de programare mentala. Scopul lor ulterior a fost divers in functie de calitatile particulare ale fiecaruie – asasini, spioni, programatori, formatori de opinii, paranormali, politicieni, cadre militare, membri in consiliile de administratie ale companiilor si ale firmelor din industria media si de divertisment si a altor tipuri de corporatii.

Astfel s-au dezvoltat celebrele proiecte MK-Ultra (mind kontrol – scris cu K, din limba germana – ultra, sau 13-11 Ultra ca sa folosim si numerologie oculta) si Monarch Mind Control. Defapt MK-Ultra a fost stopat in mod oficial prin 1970, dar a continuat sa functioneze departe de atentia publicului sub forma de Monarch Mind Control. Nu asta e important, ci faptul ca aceasta metoda s-a perpetuat.

Metodele folosite in cadrul programarii sunt urmatoarele:

Din cauza faptului ca viitorul programat va trebui sa se integreze neobservat in societate, tortura fizica nu cuprinde lovituri in urma carora sa rezulte semne pe corp. Un anumit timp se aplicau  electrosocuri care sa paralizeze omul pe perioade mai scurte, sau mai lungi, pentru ca mai apoi acesta sa nu isi mai poata utiliza o perioada corpul dupa voia sa – devine deci fizic o marioneta care este miscata de catre programatori. Informatia aceasta este stocata involuntar de catre minte in subconstient. Omul este de asemenea invartit la viteze ametitoare pentru a-si pierde echilibrul, atat fizic, cat si mental si este supus la extreme de temperatura pentru a-si bloca simturile la durere si este supus la lumini stroboscopice orbitoare. Privarea de somn, hrana, apa si spatiu (victima este incuiata in spatii stramte si incomode), spanzurarea in pozitii dificile sau cu capul in jos, asfixierea mecanica, scufundarea cu capul in apa pentru o perioada destul de mare, incatusarea si legarea membrelor cu funii (asocierea cu o marioneta), compresia sub greutati si discolcarea partiala sau totala a membrelor (din nou asocierea cu o marioneta) sunt si ele metode folosite frecvent – multe dintre aceste practici au fost folosite si de catre Inchizitie, tot pentru programare. De asemenea victima este injectata cu substante chimice care ii provoaca dureri si stari de rau atroce pentru ca dupa o perioada bine determinata sa i se administreze un antidot.

Tortura psihica este si ea variata si cuprinde printre altele scene de sacrificiu uman sau animal la care victima este fortata sa priveasca. Astfel omul se desensibilizeaza. Programatorii mai folosesc metode de amenintare impotriva victimei, familiei acesteia, prietenilor etc. Scopul este acela ca victimei sa i se inoculeze ideea de lipsa de putere, siguranta si stabilitate in viata sa. Omul este fortat sa bea urina sa si a celorlalti, este manjit si fortat la consumul materiilor fecale personale si ale altora. Scopul este acela de a provoca individului senzatia de dezgust fata de propria persoana, fapt ce va duce mult mai usor la realizarea depersonalizarii. In acelasi scop, individul este fortat sa bea sange menstrual, sa manance viermi, gandaci si paianjeni si sa fie acoperit cu ei – observati aici paralela cu anumite show-uri televizate in care concurentii sunt supusi la probe in care sunt nevoiti sa manace gandaci, viermi si/sau sa fie acoperiti cu asa ceva pentru a avansa in cadrul concursului,  aceste show-uri fiind gandite cu scop precis. Alte metode cuprind insamantarea victimelor femei pentru ca mai apoi sa li se produca avort spontan, iar ele sa fie fortate sa asiste la ritualuri bizare realizate asupra fatului si eventual sunt fortate sa il manance. In general victimele sunt fortate la un moment dat sa asiste (chiar sa provoace) la sacrificii ceremoniale in special umane si mai apoi fortate sa manance din cel sacrificat si sa ii bea sangele. Aceasta actiune are o semnificatie oculta, semnificand printre altele asimilarea celui sacrificat de catre individul programat, din asta rezultand ca o parte din cel sacrificat va ramane in cel care l-a mancat si i-a baut sangele. Se creaza iluzia ca Dumnezeu este malefic din moment ce permite ca victima sa treaca prin asemenea chinuri si ca defapt programatorii sunt cei buni (sindromul Stockholm), din moment ce ii vor asigura o portita de aparenta scapare. Victima este fortata sa renunte la credintele sale spirituale. Se creeaza astfel despiritualizarea persoanei in cauza.

Multe dintre aceste metode sunt realizate sub influenta drogurilor administrate de catre programatori cu scopul de a truca mintea victimei in asa fel incat aceasta sa nu ai discearna intre realitate si fantezie/vis. Scopul este acela de a ajunge la mintea de copil a victimei si de a o scinda, iar crearea unei atmosfere de fantezie/vis in constient si subconstient are scopul tocmai de a atrage la suprafata acea minte de copil. De asemenea, atmosfera de fantezie este creata pentru ca personalitatea victimei sa gaseasca un refugiu in ea in timpul torturilor la care este supusa (in filmul 1984 este prezentata o astfel de scena in care cel torturat se vede intr-un peisaj extern, dealuri inverzite). Astfel se inlatura personalitatea reala intr-o camaruta formata in subconstient si se pot forma noi personalitati in camarutele nou aparute prin scindarea trunchiului initial al mintii. Intre aceste camarute se pot crea bariere de protectie (la nevoie si in functie de scop), in asa fel incat personalitatile nou formate sa nu interactioneze una cu cealalta (in sensul ca ele sa nu se cunoasca intre ele si sa actioneze independent) si nici cu personalitatea adevarata si inhibata a victimei.Pe langa toate aceste practici victima este supusa la numeroase si repetate abuzuri sexuale, in special penetrarea anala, care, asa cum vom vedea in continuare are un rol extrem de important – cel mai important.

Subiectii ajung ulterior sa fie programati oarecum hipnotic, prin declansarea starii de alter-ego de catre anumite simboluri, cuvinte, melodii etc. Dupa ce individul este programat, hipnoza se incheie folosindu-se alt (sau acelasi) declansator, iar omul nu mai tine minte nimic din ce i s-a intamplat.Victimele sunt programate in functie de scopul lor ulterior, iar programatorii folosesc pentru aceasta programarea in functie de undele cerebrale:

 – Undele Gamma (constientul foarte intens) – sunt folosite la toate categoriile de victime, datorita capacitatii mintii de a se scinda in conditii intense de stres, panica, teroare.

 – Undele Beta (constient) – sunt folosite pentru programarea sclavilor sexuali, mai exact a persoanelor care vor fi folosite in programe ample de inducere a unei sexualitati animalice catre public. Aceasta programare elimina toate convingerile morale ale victimei si stimuleaza instinctul primitiv/animalic din aceasta. Rezultatul este crearea de personalitati “pisica” si metoda este cunoscuta drept programare kitten (pisoi) – este folosita in special pentru celebritatile de sex feminin: modele, cantarete, actrite, acestea fiind deseori vazute purtand haine cu animal printuri. Victimele in cauza vor fi folosite ulterior pentru degradarea valorilor morale ale publicului si orientarea lui catre o sexualitate rudimentara exagerata in care predomina instinctele animalice.

 – Undele Alfa (constient relaxat) – sunt folosite in programarea uzuala/generala pentru alterarea memoriei victimelor si dividerea mintii in parte stanga si parte dreapta, folosing stimularea neuronala. Aceasta programare este folosita pentru inceput la toate categoriile de victime.

 – Undele Theta (subconstient) – sunt folosite pentru programarea psihica si se folosesc victime care deja poseda capatitati extrasenzoriale. Aceste capacitati sunt marite considerabil de catre programatori pentru ca mai apoi victima sa indeplineasca scopurile acestora.

 – Undele Delta (inconstient) – sunt folosite pentru a crea asasini si agenti/soldati de elita. Programarea are ca scop depersonalizarea si desensibilizarea victimelor, marirea capacitatii de a secreta adrenalina, inhibarea fricii, cresterea urii si sporirea capacitatii de concentrare asupra obiectivului trasat. Aceasta programare inoculeaza si comenzi de auto-distrugere, in cazul in care obiectivul nu poate fi realizat si exista riscul ca operantul sa fie capturat.

Programarea industrializata este folosita la scara larga in sistem. Sistemul in sine nu reprezinta doar laturile politico-administrativa si economico-sociala ale omenirii ce tin de mediul public, ci si latura ce tine de mediul privat si anume sistemele bancare si marile corporatii din diverse industrii. Printre aceste industrii, industria media si de divertisment genereaza anual mii de miliarde. Prin urmare, aceasta industrie este intens populata de programatori, intrucat este principalul formator de opinii, mentalitati si curente de oric fel. Ca atare, victimele fac parte din aceasta industrie si sunt programate in asa fel incat sa transmita cat mai exact pentru marea masa dorintele programatorilor in conformitate cu planul gandit in ansamblu in medii inalte.

Cele mai cunoscute victime din toate timpurile ale industriei de divertisment sunt si printre primele victime pe care programatorii le-au folosit la scara larga in mediul public. Ele se numesc Elvis Presley si Marilyn Monroe (Norma Jean). Elvis Presley l-a avut ca programator pe managerul sau colonelul Tom Parker de origine olandeza, cel care l-a transformat pe simplul taranus din Tennessee in megastarul secolului . Marilyn a fost initial o prostituata de lux (deci programata in prealabil) si mai apoi a fost transformata de catre corporatistii industriei media in figura marcanta a secolului din punct de vedere al senzualitatii oculte feminine. Simbolul ei este si astazi folosit de catre programatori pentru a transforma femei din lumea showbiz-ului in icoane ale desfraului.

Oamenii din umbra si metode de programare

controlul mental    Dar cine sunt mai exact acesti programatori ai vedetelor? In primul  rand managerii/impresarii sunt cei care descopera “noile talente” si le  prezinta producatorilor. In cazul industriei muzicale, cei care conduc  marile case de discuri, iar in cazul industriei cinematografice, cei care  conduc marile studiouri arhicunoscute international. Victima este  “vrajita” cu promisiuni de marire, bogatie inimaginabila, oferirea lumii la  picioarele proprii, pe scurt – i se va indeplini Visul American. Acest vis a  fost sintetizat de catre cantaretul (programat) 50Cent/Curtis Jackson in  sintagma get rich or die trying! – imbogateste-te, sau mori incercand!

Victima este invitata in cercul celebritatilor inca dinainte de a deveni  celebra si i se deschid portile unei lumi in care multi visatori (nestiutori)  isi doresc sa intre. Programatorii incep anumite proiecte ce tin de domeniul respectiv pentru victima, apoi urmaresc raspunsul publicului la aparitia acestei noi figuri pe piata. Daca raspunsul este pozitiv (si de cele mai multe ori este, foarte multi oameni fiind consumatori inraiti de “orice e nou”) programatorii pun in aplicare planul prestabilit pentru acel individ/victima. Ca un exemplu simplu, putem lua cazul Rihanna: se poate observa cu usurinta diferanta enorma intre maniera (gesturile, versurile, efectele) in care au fost facute primele ei piese si clipuri si momentul din care si-a lansat albumul Good Girl Gone Bad (Fata Buna Devine Rea).

Planul respectiv consta in atragerea victimei intr-un spatiu controlat (de obicei o resedinta personala a unuia dintre programatori). Victima va fi apoi drogata si supusa primei etape a programarii in sine, timp in care toate actiunile victimei sunt atent inregistrate in format video. Dupa ce victima isi revine, ea este santajata folosindu-se materialul video in care acesieia i se efectuau toate acele nenorociri. Filmarea este atent editata in asa fel inca sa para ca victima face toate acele lucruri de buna voie si nu fortata. Pe langa santaj, victima este amenintata cu privire la integritatea fizica, morala si sociala a membrilor familiei. In acest fel victima cedeaza presiunilor si devine de buna voie sclavul programatorilor care isi vor urma gradual proiectul. In cazul in care victima nu cedeaza santajului si amenintarilor, aceasta va fi cei mai probabil gasita decedata in conditii aparent de sinucidere. Se va crea o poveste publica (la care iau parte cu buna stiinta autoritatile de investigatie si constatare) prin care oamenii vor fi informati cu privire la problemele personale ale victimei, pardon(!) vedetei si cum acestea au scapat de sub control, rezultand solutia in cauza aleasa in final. Acelasi lucru se intampla si cu vedetele de cinema, manechinele etc.

In cazul copiilor care sunt introdusi in lumea divertismentului lucrurile merg mult mai usor. Ei sunt adusi de catre parinti (stiind ce va urma, sau nu) la castinguri inca de la varste fragede. Cei alesi (dupa criterii BINE stabilite) sunt introdusi in proiecte pentru copii, cum ar fi arhicunoscutul Mickey Mouse Club, o adevarata pepiniera de viitori sclavi programati. Dintre vedetele (victimele) actuale care au fost formate/programate de catre mintile diaboice a celor de la Mickey Mouse Club putem enumera Britney Spears, Christina Aguilera, Justin Timberlake, Miley Cyrus, Ryan Gosling, Selena Gomez. Imperiul Disney in sine este format cu scopul de programare in masa, direct si indirect. Personajele, desenele si animatiile Disney sunt create folosind numerologia oculta si mesaje subliminale.

Nu o sa insist pe aceasta tema si nici pe tema legaturilor dintre acest imperiu si serviciile secrete, indivizi din politica si din societati obscure deoarece aceste informatii sunt usor accesibile pe net. E bine de stiu ca Walt Disney insusi a fost mason de gradul 33. Se pot obtine usor informatii despre semnificatia numerologica a acestei cifre, mai ales in ocultismul malefic. Cel mai cunoscut personaj al imperiului, Mickey Mouse, a fost realizat folosindu-se numerologia oculta a cifrei 33, care printre altele inseamna sodomie – urechile lui Mickey nu se misca in acelasi timp cu restul capului in asa fel incat conturul lor sa formeze in permanenta conturul cifrei 3. Acest 3 se alatura conturului altei cifre 3 formata de linia scalpului personajului, atat din fata, cat si din profile – mai multe gasiti pe net. Ideea este ca acest personaj este malefic si inoculeaza copiilor ideea de sodomie de la varste fragede.

Spuneam ca mintea victimelor este pacalita de catre programatori in asa fel incat personalitatea initiala (de copil) sa creada ca programarea prin care trece este defapt o fantezie, o iluzie, un vis, un basm si sa se disocieze de realitate, refugiindu-se in aceasta fantezie. Pentru acest lucru victima este supusa stimularii cu scene din Vrajitorul din OZ (OZ este semnificatia cabalistica a numarului 77) si Alice in Tara Minunilor. Dorothy (actrita este evreica, programata de mica de catre sistem), cat si Alice (adaptata dupa o fata care a existat in realitate in Anglia victoriana si care a fost programata de tatal ei paroh si colegii acestuia) isi gaseau refugiul intr-o lume de basm pentru a scapa de viata grea din realitate, iar subcostientul victimei va intelege mesajul si se va conforma, gasindu-i un refugiu (o camaruta) personalitatii initiale ale acesteia.

Pe langa acele doua filme care se folosesc in programare mai exista si filme despre programare. Cel mai cunoscut si mai flagrant dintre acestea este Hide and Seek cu Robert DeNiro (un evreu-irlandez care este membru in cercul ocult restrans de la Hollywood) si Dakota Fanning (o fetita care cel mai probabil a fost programata inainte de a-si incepe rolul, sau chiar in timpul turnarii filmului). Urmeaza printre altele The Shining cu Jack Nicholson (un alt membru al cercului restrans) si Klute cu Donald Sutherland si Jane Fonda (alte doua personaje cu o viata personala extrem de controversata).

Mai sunt si filme precum Eyes Wide Shut si The 9th Gate in care sunt prezentate oarecum in detalii ceremoniile oculte ale claselor conducatoare in care sunt folositi sclavi programati (prostituate masculine si feminine). Dealtfel, in foarte multe filme, clipuri muzicale, reclame etc putem observa printre alte elemente oculte si simbolul programarii, fluturele Monarch (Danaus Plexippus).

controlul mental    In politica lucrurile stau asemanator, victima fiind cooptata in  grupurile elitiste ale universitatilor de prestigiu din toata lumea (gen  Skull and Bones). Acolo sunt initiate/programate, iar de acolo li se  traseaza viitoarea cariera in politica, chipurile in slujba cetateanului (tare  nu?). Fiind copii de oameni ultra bogati si influenti, ei au fost programati  in prealabil si in familie (voi expune mai incolo), deci programarea  aceasta va decurge fara probleme. Urmeaza alte si alte programari pe  parcursul carierei de politician, in functie de evenimente si noile scopuri si obiective ale programatorilor.

In armata si servicii mersul este acelasi, programarea efectuandu-se la scurt timp dupa recrutare si repetandu-se ori de cate ori este nevoie, in functie de evenimente si scopurile ulterioare. Interesant este ca dupa inceperea “razboiului impotriva terorismului” in presa au aparut stiri socante despre felul in care erau tratati prozonierii din inchisorile secrete ale CIA (inclusiv in Romania). Metodele pe care jurnalistii le prezentau publicului drept umilitoare reprezentau defapt fix o programare a respectivilor, astfel incat ei sa devina sclavii programatorilor si sa dezvaluie fara nicio retinere tot ce stiu despre zona din care provin si oamenii cu care au avut legaturi. Acelasi lucru se intampla si cu spionii cand sunt prinsi de catre tabara inamica. Toate procedeele de tortura vazute in filmele cu spioni sunt de fapt inceputul programarii lor. Programatorii adversi refac programarea prin care spionii au trecut initial pentru a descoperi toate camarutele create in subconstientul spionului si a avea astfel accest la toate informatiile stocate in aceste camarute. Programarea este cel putin la fel de dura ca si cea initiala din cauza barierelor de protectie ridicate intre camarute.

In cadrul bisericii insitutionalizate (in special cea catolica) programarea este la ordinea zilei, ca instument pentru a mentine pe linia de ascultare fata de biserica a indivizilor. Preotii pedofili nu sunt o simpla intamplare odioasa a istoriei, ci un flagel care se manifesta precis in cadrul institutiei respective. Elevi ale scolilor teologice, copiii de altar, elevi ale scolilor de duminica (celebrele Sunday School) au devenit de mult timp laboratoare de generat sclavi programati. Alte secte crestine practica aceasta programare, inclusiv in o parte din ritualul de initiere in acea secta. De aceea sectantii respectivi sunt fanatici. Exista pe internet stiri si despre rabini care molestau copii, in special baieti, asemeni popilor catolici (sau invers!?), deci programare.

In lumea sportiva Tiger Woods este cel mai cunoscut exemplu de sportiv programat. El a fost programat de catre tatal sau si de catre celebrul actor si comediant Bob Hope, unul dintre marii programatori ai Hollywoodului de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Bob Hope era activ MI-6 si era si cavaler papal, iar afilierea la aceste doua organizatii ii permiteau trecerea libera pana la cele mai inalte nivele de guvernamant din SUA si Anglia. Bob Hope a colaborat indeaproape cu CIA pentru a dezvolta proiecte de programare in cadrul industriei de divertisment de peste ocean. David Beckham este un alt sportiv progrmat, asa cum a lasat de vazut cresterea popularitatii sale pana la scara planetara. Transferul sau in America la Los Angeles Galaxy a fost special planificat, nu numai din punct de vedere sportiv. Imediat a urmat includerea sa si a sotiei sale Victoria (programata in industia muzicala) in cercurile selecte de la Hollywood.

Acelasi lucru se intampla si cu teroristii omniprezenti in societatea actuala. Inclin sa cred ca flagelul terorismului este alimentat si controlat de la nivel inalt de catre tarile occidentale puternice, caz in care metoda de pregatire a viitorilor luptatori impotriva infidelilor este aceeasi – programarea, de aici si fanatismul extrem al lor. Nu mai are rost sa precizez ca grecii si romanii (practicanti inversunati ai sodomiei) isi formau razboinicii prin programare. Programarea se mai realizeaza in spitalele si centrele de tratament psihiatric, orfelinate bordeluri de lux, etc.

Programarea in familie

controlul mental   Aceasta programare apare inca din cele mai vechi timpuri, in special in  familiile clasei conducatoare. Avand accest la avansate cunostiinte oculte,  membrii acestor familii desfasoara ritualuri ample inca din momentul  conceperii unui copil, in asa fel incat sa conjure entitati precise care sa    vegheze asupra actului sexual in sine si care mai apoi sa se integreze in  matricea energo-informationala a nou-nascutului. Nasterea, ca si  conceptia, se desfasoara tot in conditii precise (data calculata exact,  moment al zilei, ritualuri oculte etc) pentru ca o data ajuns in lumea  actuala, mintea fragila a copilului sa fie bombardata cu informatii in  scopul viitoarei programari. In jurul varstei de 3 ani incepe programarea  in sine, iar copilul este supus procedeelor pe care le-am amintit.

Viata copiilor respectivi este calculata inca dinainte de conceperea lor pe cale sexuala, iar programarea din frageda copilarie se desfasoara in functie de scopurile pe care acel copil le are de indeplinit. Foarte important este ca unii dintre acei copii vor deveni gazda (carcasa) in care se vor manifesta puternice entitati intunecate din dimensiuni sublime – de aceea conceptia si nasterea lor se calculeaza la micron, avand in vedere anul, luna, ziua, ora, minutul, secunda, pozitia astrelor pe cer, obiectele din jur, incantatiile folosite samd – that’s some sick shit!

Nu dezvolt prea mult subiectul, ca sa nu plictisesc si mai tare cititorul, insa este important de retinut ca multe triburi folosesc aceasta programare. Tiganii pe care ii cunoastem de sute de ani isi programeaza pirandele si puradeii pentru a-si mentine familia unita, iar clanul este de asemenea unit din cauza programarii. De aceea comunistii au inregimentat foarte multi tigani in partid dupa venirea lor la putere. Ca tot vorbim de comunisti, Nicolae Ceausescu a fost inchis in tinerete alaturi de Gheorghiu Dej si de alti viitori lideri ai partidului. Istoricii actuali confirma ca el a fost supus la relatii homosexuale in acea perioada. Mai exact, el a fost programat de care ei. Elena Ceausescu fusese programata dinainte de catre membri din conducerea asociatiilor muncitoresti pe care le frecventa in calitate de femeie usoara. Teoreticienii comunismului, Marx si Engels au fost programati in cadrul organizatiilor secrete in care erau membri. La fel si Lenin, Stalin, Hitler etc. Stalin si Hitler chiar au facut parte din aceeasi organizatie in anii interbelici si se cunosteau personal.

Musulmanii isi programeaza fetele pentru a le tine sub ascultare. Apropo de musulmani: stiti de ce imperiul Otoman impunea conducatorilor statelor vasale sa isi trimita mostenitorii la tron la curtea otomana? Tocmai pentru ca acestia sa fie programati si o data ajuns pe tronul tarii lor sa fie obedienti fata de programatorii lor. Este si cazul lui Vlad Tepes care a petrecut multi ani ai copilariei la Constantinopole. Ajuns inapoi in Valahia acesta a fost probabil deprogramat, dar a ramas cu sechele din cauza amintirilor celor traite. Astfel se explica cruzimea sa fata de otomani si chiar fata de unii supusi ai sai. Toti copiii luati de otomani din tarile cucerite pentru a deveni ulterior soldati in armata imperiului erau programati.

Exista cazuri de familii care vazute din exterior par foarte unite. Copiii acestor familii nu ies din cuvantul parintilor chiar si dupa ce trec de varsta majoratului. Ei ajung sa se casatoreasca si tot obedienti raman, neputandu-se indeparta de parinti (se spune despre ei ca inca nu si-au taiat cordonul ombilical). In multe cazuri nurorile (chiar si ginerii) acelei familii ajung sa asculte obsedant de socri. Aici nu este vorba de respect exagerat, este vorba de programare. Am cunoscut personal cateva astfel de familii de-a lungul timpului si nu puteam sa-mi explic senzatia ciudata pe care membrii lor mi-o transmiteau. Abia dupa ce am aprofundat acest subiect mi-am dat seama care era de fapt motivul atmosferei ciudate din cadrul acelor familii – un fel de beatitudine falsa si vizibil fortata.

Nu de putine ori auzim la stiri ca la noi in tara copii de varste mici sunt molestati si batuti crunt de catre parinti si/sau rude. In tari straine se cunosc cazuri ale unor tati care si-au sechestrat fetele in pivnita pentru a le folosi ca sclavi sexuali – toate acestea reprezinta programare, desi programarea nu se desfasoara dupa aceleasi rigori ca si in forma ei industrializata. Sunt folosite doar bataia/tortura si molestarea sexuala, mai exact sodomizarea.

Se stie ca dupa arestarea celebrului criminal in serie Ion Rimaru acesta le-a spus anchetatorilor ca tatal sau este de vina pentru tot ce a facut el. Rimaru a fost diagnosticat cu grave probleme psihice de catre medici, de unde putem deduce ca a fost programat de catre tatal sau in copilarie.

Sodomia ca metoda de programare

sodomie controlul mental     Acum ajungem la cea mai importanta si cea mai veche metoda a  programarii. Sodomia a fost practicata de mii de ani ca metoda de  programare de catre adeptii initierii de mana stanga – se numeste Cheia  lui David si este mentionata in Biblie de catre profetul Isaia (Isaia 22):  Voi pune pe umarul lui cheia casei lui David: cand va deschide el, nimeni  nu va inchide si cand va inchide el, nimeni nu va deschide. Il voi  implanta ca pe un drug intr-un loc tare si va fi un scaun de slava pentru  casa tatalui sau. Pe el se va sprijini toata slava casei tatalui asu,  odraslele alese si de ocara, toate sculele cele mici, atat lichenele, cat si  vasele.

Aceasta practica este foarte importanta din cauza valentelor sale metafizice. Daca metodele stiintifice dezvoltate si practicate in ultimii zeci de ani sparg subconstientul victimei in mai multe fragmente, sodomia in sine populeaza acele fragmente cu entitati intunecate din lumile subtile. Mai exact demoni. Este important de precizat faptul ca rezultatul programarii este acelasi atat in cazul programarilor facute dupa vechile metode, cat si in cazul metodelor facute dupa metodele stiintifice. Ca o comparatie intre cele doua metode, bila metalica trasa dintr-o muscheta din secolul 17-18 este la fel de eficienta pentru a omori ca si un glont tras din cel mai nou model de mitraliera.

Sexul a fost un subiect tabu pentru societate timp de multe secole, insa din momentul aparitiei tehnologiei cinematografice filmele porno au transformat acest subiect intr-unul banal, folosit din ce in ce mai uzual in conversatii. Dintre toate subiectele sexuale, sodomia a fost tabu. Industria pornografica a banalizat si acest tabu, iar oamenii sunt incurajati sa practice acest act fara a cunoaste insemnatatea lui oculta. De-a lungul timpului in filmele porno (anumite genuri de pornografie) au fost prezentate scene si secvente care reprezinta defapt metode de programare pe care le-am amintit anterior, in decoruri bine stabilite, pline de simboluri oculte, pe care privitorul le ignora. Actorii respectivi preced filmarea acelor scene cu tot felul de ritualuri specifice zonei oculte. Acest lucru se intampla pentru ca filmul in sine sa fie incarcat cu energia spirituala degajata in urma ritualurilor. Totodata, multe filme porno contin celebrul al 25-lea cadru, pentru a induce privitorului o multime de mesaje subliminale.

Sodomia se realizeaza pe cale anala adica pe acolo pe unde ies substantele nefolositoare pentru organism si de asemenea se elimina energiile joase de care corpul normal ca nu are nevoie. Drept urmare, closetul (camera unde este latrina) este zona cu cele mai nocive energii dintr-o locuinta. Acesta este motivul pentru care in zonele rurale oamenii isi constuiesc latrinele in… fundul gradinii (hehe). Ca o curiozitate, am vazut niste desene japoneze cu puternic simbolism ocult in care se deschidea o poarta catre o dimensiune de energie foarte joasa (iadul) chiar in latrina unui liceu.

Sodomia genereaza trei rezultate:

  1. Leaga victima de programator – prin sodomie se stimuleaza prima chakra care este raspunzatoare printre altele de constiinta de specie/grup; prima chakra la oameni corespunde cu ultima chakra la animale si induce individului apartenenta sa la turna, haita, cireada etc, iar stimularea ei intareste legatura (si dependenta) dintre victima si programator; prima chakra este responsabila pentru dimensiunea minerala a omului si inconstientul profund, dar si pentru instinctele animale primare, ceea ce creaza posibilitatea de a se fabrica criminali fara mila si scrupule.
  1. Programatorul preia puterile victimei – initiatii de mana stanga cred ca daca Il sodomizezi pe Dumnezeu ii preiei puterile si devii asemeni Lui. Spuneam ca victimele vizate sunt in special copii cu varsta de pana in 5 ani, in parte si pentru ca ei sunt puri, energia lor vitala fiind maxima si nealterata. Programatorul va prelua aceasta energie de la copil. Un fapt de genul acesta este consemnat in Biblie in momentul in care locuitorii din Sodoma si Gomora insistau ca cei doi ingeri veniti in casa lui Lot sa iasa pentru a se deda placerilor impreuna cu ei.
  1. Un demon este adus in subconstientul vitimei – mintea umana este formata din constient, subconstient si inconstient; inconstientul este infinit, reprezentand calea de lagatura dintre omul fizic si dimensiunile superioare nevazute, astfel daca omului i-ar disparea subconstientul acesta ar putea destul de usor sa comunice cu ele.

 

De cand frecventa planetei s-a schimbat in urma cu mii de ani entitatile din lumile superioare nu se mai pot manifesta fizic printre oameni. Astfel, ele se manifesta direct prin oameni. In cadrul acestui articol se exclud situatiile in care un inger pazitor a salvat un individ si alte situatii de genul, pentru ca nu au legatura cu fenomenul acesta.

Posesia demonica este de fapt cauza pentru aparitia personalitatilor multiple si este rezultatul programarii prin care acestia au trecut in anumit moment al vietii. Important este de mentinut ca victimele nu isi amintesc despre programare din cauza barierelor puse de programatori. Ele isi traiesc viata normal pana in momentul in care sunt activate prin diversi stimuli, coduri, imagini, propozitii etc.

Scopul lui Satan este acela de a transforma omul intr-o carcasa materiala despiritualizata. Prin despiritualizata a se intelege ruperea totala a legaturii omului cu lumea spirituala (invizibila simturilor fizice) si transformarea constiintei acestuia in asa fel incat el sa doreasca intens doar existenta in planul material. De aceea, fortele intunecate fac tot posibilul pentru a prelua controlul asupra sufletelor oamenilor. Spiritul omului primeste suflet divin pentru a interactiona cu lumea materiala prin corpul fizic atunci cand se incarneaza. Spiritul este din aceeasi esenta cu Dumnezeu si nimeni, oricat de puternic ar fi, nu poate sa controleze spiritul, care este liber. Nici sufletul nu poate fi controlat de catre nimeni, cu exceptia cazului in care omul permite asta. De unde si expresia “sarac cu duhul”, adica un duh/suflet sarac de pacate. Dupa moartea fizica sufletul va fi cantarit si astfel se va hotari drumul sau ulterior – va ramane in dimensiunile superioare, sau va primi o alta existenta in cea materiala.

Cam asta ar fi sistemul de control al maselor din cele mai vechi timpuri si pana astazi, iar o data cu folosirea la scara larga a nanobotilor este de asteptat ca aceasta programare sa fie efectuata fara a mai fi nevoie nici de ritualuri, nici de metodele de tortura; nanobotii vor altera mintea omului modificand celulele din anumite zone ale creierului pentru ca acesta sa devina o leguma, pentru ca mai apoi cel care i-a administrat nanobotii sa ii “administreze si demonul.

 

Sursa: conspiratiisimistere.wordpress.com

 

CONTROLUL MENTAL – PROGRAMAREA MONARCH…

 Programarea Monarch este o metodă de control al minţii utilizată de numeroase organizaţii cu scopuri secrete. Aceasta este o continuare a proiectului elaborat de CIA si testat pe civili si militari, MK-ULTRA. Metodele sunt sadice (scopul său este de a traumatiza victima) şi rezultatele sunt oribile: crearea unui sclav cu mintea controlată, care poate fi declanşată oricând pentru a efectua orice acţiune cerută de programator. Tehnica controlului minţii  cuprinde elemente de abuzuri prin rituale satanice (SRA) şi tulburări de personalitate multiplă (MPD), utilizând o combinaţie de psihologie, neuroştiinţe şi ritualuri oculte pentru a crea  sclavi cu o personalitate alter-ego care pot fi manipulaţi prin programare. Sclavii Monarch sunt utilizaţi în domenii cum ar fi sclavia militară, sex şi industria divertismentului de mai multe organizaţii care sunt în legătură cu elita mondială. 

 

Origini

Una dintre cele mai vechi scrieri cu referire la utilizarea ocultismului pentru  manipularea mintii poate  fi găsită în “Cartea egipteană a morţilor”. Este o compilaţie de ritualuri, puternic studiată de către societăţile secrete, care descrie metode de tortură şi de intimidare (pentru a crea traumatisme), utilizarea de potiuni (droguri) şi vrăji (hipnotism), în cele din urmă rezultând  sclavia totală a iniţiatului. Alte evenimente care sunt atribuite magiei negre, vrăjitoriei şi posesiei demonice (în cazul în care victima este animată de o forţă exterioară) stau de asemenea la baza programării Monarch. Totusi, in  secolul XX controlul minţii a devenit o ştiinţă, în sensul modern al termenului, în cazul în care mii de subiecţi au fost observaţi sistematic, documentaţi şi experimentaţi. Primele studii metodice privind trauma  bazată pe controlul minţii au fost realizate în lagărele de concentrare naziste de către medicul german Josef Mengele, celebru pentru experimentele umane sordide din  lagărele de concentrare, în special pe gemeni. O parte din munca sa, care este rareori menţionată, este cercetarea sa privind controlul minţii. Cercetările sale au servit ca bază pentru programul  numit MK-ULTRA fiind confiscate de către aliaţi. 

 

MK-ULTRA 

Proiectul MK-ULTRA a fost demarat de la începutul anilor 1950, pană cel puţin la sfârşitul anilor 1960, folosind ca subiecţi de testare cetăţeni americani şi canadieni. Au fost publicate dovezi care indică faptul că proiectul MK-ULTRA a implicat utilizarea de metodologii pentru a manipula  stadiul mental  şi a modifica funcţiile cerebrale, inclusiv prin administrarea mascată de medicamente şi alte substanţe chimice, deprivarea senzorială, izolare şi abuz verbal şi fizic.Cele mai mediatizate experimente realizate de MK-ULTRA a implicat administrarea de LSD pe subiecţi umani nevoluntari, inclusiv angajaţi CIA, personal militar, medici, alţi agenţi guvernamentali, prostituate, bolnavi psihici,  în scopul de a le studia reacţiile. Experimentele care implică electroşocuri violente, tortura fizică, mentală şi de abuz au fost utilizate sistematic pe mai mulţi subiecţi, inclusiv pe copii. Deşi obiectivele admise de proiect au fost de a dezvolta metode de tortură şi interogare pentru a le folosi pe duşmanii ţării, unii istorici au afirmat că proiectul a urmărit să creeze “Candidatul manciurian”, programat pentru a efectua diverse acte, cum ar fi asasinate şi alte misiuni sub acoperire. 

MK-ULTRA a fost adus la lumină de diverse comisii, în anii 1970, inclusiv de Comisia Rockefeller din 1975. Deşi se susţine că CIA a oprit astfel de experimente după aceste comisii, unii investigatori  afirmă că proiectul este continuat şi programarea Monarch a devenit succesoarea acestuia.

 

 Programarea Monarch

   Deşi nu a existat niciodată admiterea existenţei programării Monarch, cercetători de frunte au studiat folosirea traumei pe anumiţi subiecţi cu scopul de a-i  controla mental. Unii supravieţuitori, cu ajutorul unor terapeuti, au reuşit să se  “dezamorseze” şi să prezinte detalii îngrozitoare ale tratamentelor la care au fost supuşi. Sclavii Monarch sunt folositi în principal de către organizaţii  pentru a efectua sarcini specifice, fără să  pună la îndoială comenzile, fără să-si  amintească acţiunile lor şi, dacă sunt descoperiti comit suicid în mod automat.  Ei sunt perfecti ca ţapi ispăşitori pentru asasinate la nivel  înalt ( Sirhan Sirhan), candidaţii ideali pentru prostituţie, sclavie şi de productii de filme XXX.

   Programatorii Monarch provoaca traume intense subiecţilor prin utilizarea de electrosocuri, tortura, abuzuri, în scopul de a-i forţa să se disocieze de realitate -o solutie ideala pentru unele persoane atunci când se confruntă cu dureri insuportabile. Capacitatea subiectului de a disocia este o cerinţă majoră şi care este, aparent, cel mai uşor de găsit în copii care provin din familii abuzate mai multe generatii la rand. Disocierea mintală permite crearea de “compartimente” in psihicul subiectului, care pot fi programate şi declanşate la cerere.

 

Originile numelui

  Programarea Monarch este denumită după fluturele monarh – o insectă care îşi începe viaţa cu un stadiu larvar de omidă (reprezentând potenţialul nedezvoltat), un stadiu inactiv de pupă (de programare), şi o metamorfoză spectaculoasă în fluture (sclav Monarch).

 

 

Metoda de programare

  Subiectul este numit “sclav” de catre programator, care, la rândul său, este perceput ca “maestru” sau “Dumnezeu.” Aproximativ 75% sunt de sex feminin deoarece posedă o toleranţă mai mare pentru durere şi au tendinţa de a disocia mai uşor decât bărbaţii. Programatorii Monarch cauta compartimentarea şi separarea psihicului subiectului în multiple alter ego-uri, folosind  o multitudine de tehnici: de abuz şi tortură, inchiderea in în cutii, cuşti, sicrie, etc. (de multe ori, cu o deschidere pentru aer sau un tub de oxigen), legarea cu frânghii, lanţuri, cătuşe,extreme de căldură şi de frig, inclusiv submersie în apă, gheaţă şi produse chimice,  jupuirea straturilor superficiale ale pieli, inţepare, lumina orbitoare, electroşocuri, ingestia forţată a fluidelor din organism (sânge, urină, fecale, carne, etc), spânzurarea în poziţii dureroase, privarea de somn, hrană sau lichide, droguri pentru a crea iluzie, confuzie, amnezie – adesea prin injectare, ingestia de substanţe chimice toxice  pentru a crea durere sau a se inbolnăvi, inclusiv agenţi chimioterapici, membre trase sau dislocate, aplicarea de serpi, paianjeni, larve, şobolani şi alte animale pentru a induce teamă şi dezgust, asfixiere prin sufocare sau inec cu resuscitare imediată, prejudicii sau ameninţări de prejudicierea familiei, ale prietenilor, utilizarea de iluzii si realităti virtuale pentru a-i crea confuzie si a-l face o persoană necredibilă in cazul unei deconspirări etc.

    O dată ce disocierea personalitătii are loc, se creează o “lume internă” si alter ego-urile pot fi  programate folosind instrumente, cum ar fi muzica, filme (mai ales producţiile Disney) şi basmele. Aceste ajutoare audio-vizuale consolidează procesul de programare prin imagini, simboluri, semnificaţii şi concepte, programatorul folosindu-se de ele pentru a declansa alta personalitate. Cele mai comune imagini observate de sclavi sunt copaci, Arborele vieţii cabalistic, bucle infinite, simboluri vechi, panza de paianjen, oglinzi, măşti, castele, labirinturi, demoni, fluturi, iepurasi, ceasuri, roboţi, pantofi si rochii de culoare rosie. Unele din filmele folosite în programarea Monarch includ Vrăjitorul din Oz, Alice in Tara Minunilor, Pinocchio si Frumoasa Adormita. De exemplu, prin vizionarea  Vrăjitorului din Oz este învăţat că “undeva peste curcubeu” este “fericit”, este locul unde trebuie să meargă pentru a scăpa de traumele insuportabile la care este supus. 

 

Niveluri de programare

Nivelurile de programare Monarch identificate sunt numite după undele cerebrale  (EEG), asociate cu acestea.

ALPHA – este considerat nivelul de bază, caracterizat prin retenţie de memorie extrem de pronuntată, putere fizică şi acuitate vizuală. Programarea Alpha se realizează prin împărţirea deliberată a personalitătii. In esenţă, cauzează divizarea creierului stânga-dreapta, pentru a permite apoi uniunea programată  de stânga şi de dreapta prin stimularea neuronilor. 

BETA este utilizat ca programare “sexuală” (sclavi). Această programare elimină toate convingerile morale învăţate si stimulează instinctul primitiv, lipsit de inhibitii. Personalitatea “pisică” poate ieşi la acest nivel. Cunoscută ca programarea Kitten, aceasta este tipul cel mai vizibil de programare ale unor celebrităţi de sex feminin, modele, actrite si cantărete care au fost supuse la acest tip de programare.

DELTA este cunoscut ca programarea “criminal”  şi a fost iniţial dezvoltat pentru instruirea agenţilor speciali sau a soldatilor de elită  în operaţiuni sub acoperire. Subiectii sunt lipsiti de teamă şi sunt foarte sistematici pentru îndeplinirea misiunilor. Primesc instrucţiuni de suicid   (de auto-distrugere) la acest nivel.

THETA este programarea “psihica”. Subiectii sunt programati pentru a avea abilitati telepatice si psihice mult mai mari.Din cauza limitărilor sale evidente, s-au creat si se folosesc diferite sisteme electronice (bio-implanturi cerebrale) Acestia sunt utilizati în combinaţie cu calculatoare performante şi sisteme sofisticate de urmărire prin satelit.

 

  Multe dintre tehnicile de programare perfectionate in aceste experimente sunt aplicate pe scară largă prin intermediul mass-media. Stirile, filmele, videoclipurile muzicale, reclamele şi emisiunile de televiziune sunt concepute cu ajutorul celor mai avansate tehnici de programare mentală.

 

Bibliografie: Ron Patton-Project Monarch; Ellen P. Lacter-The Relationship Between Mind Control Programming and Ritual Abuse; Ellen P. Lacter – Kinds of Torture Endured in Ritual Abuse and Trauma-Based Mind Control

 

 

Tehnici de manipulare folosite de cultele abuzive

 

Pentru a-și manipula membrii, cultele abuzive folosesc tehnici de manipulare supranumite control al minții sau spălare de creier.

Controlul minții constă într-o serie de tehnici psihologice prin intermediul cărora liderii de culte încearcă să își controleze membrii.

Cult Watch nu consideră controlul minții a fi un mijloc magic prin care se fură liberul arbitru al oamenilor. Cu alte cuvinte, nu transformă oamenii într-un fel de roboți controlați de la distanță. Ci considerăm controlul minții a fi o influență înșelătoare exercitată asupra membrilor unui cult abuziv. Așa că, în loc să vedem controlul minții ca un fel de forță irezistibilă, ca a extratereștrilor din filme care preiau controlul asupra minții oamenilor, o vedem mai mult ca pe o armă. Liderii de culte abuzive îndreaptă „pistolul“ de control al minții spre membri și spun: „Dacă ne părăsești, îți vei pierde familia și prietenii“, „Dacă nu te supui, vei merge în Iad“, „Dacă nu ne dai bani, nu vei reuși în afaceri“.

Am structurat tehnica generală de control al minții într-o serie de metode pe care le folosesc cultele abuzive. Acestea lucrează împreună pentru a spăla creierul membrilor și pentru a le distorsiona realitatea.

Înșelătorie

Cultele abuzive trebuie să funcționeze și să recruteze membri prin înșelătorie. De ce? Pentru că dacă oamenii ar ști dinainte care sunt adevăratele lor practici și convingeri, nu ar adera la un astfel de grup. Cultele abuzive trebuie să ascundă adevărul de oameni până când li se pare că aceștia sunt pregătiți să îl accepte.

De exemplu, imaginează-ți cum ar fi fost dacă liderul cultului Heaven’s Gate ar fi fost deschis și sincer cu grupul și le-ar fi spus noilor membri: „Alăturați-vă nouă, purtați haine ciudate, castrați-vă și apoi beți otravă“. Dacă ar fi făcut asta, nu ar fi avut prea mulți membri.

Ideea de bază: Niciun grup legitim nu este nevoit să mintă sau să înșele legat de ceea ce se practică sau se crede în cadrul lui.

În ce privește relațiile publice, cultele abuzive au pregătite dinainte discursuri șirete, de fațadă, care ascund adevărata față a grupului. Îți vor spune despre cum ajută ei săracii sau susțin cercetările sau pacea sau mediul înconjurător. Îți vor spune cât de fericit vei fi în grupul lor (și toți din cadrul grupului vor părea întotdeauna foarte fericiți și entuziaști, mai ales din cauză că li s-a spus să se comporte așa, altfel vor avea probleme). Dar nu ți se va spune cum este de fapt viața în interiorul grupului și nici ce cred ei cu adevărat. Aceste lucruri îți vor fi prezentate treptat, unul câte unul, ca să nu observi schimbarea graduală, până când ajungi, în cele din urmă, să crezi și să practici și tu aceleași lucruri care, la început, te-ar fi făcut să fugi de ei.

Exclusivism

O organizație religioasă normală nu ar avea nicio problemă dacă te-ai muta într-o altă organizație similară, atâta timp cât ai rămâne în cadrul aceleiași religii. Iar asta din cauză că sistemul de convingeri este cel care contează, și nu apartenența la o anumită organizație. De exemplu, dacă ești creștin, atunci ar trebui să te poți muta dintr-o biserică în alta și tot ai fi creștin.

Totuși, liderii de culte abuzive îți vor spune că poți fi „mântuit“ (sau poți avea succes) numai și numai în cadrul organizației lor. Ți se va spune că nicio altă organizație nu deține adevărul și că nimeni în afară de ei nu a înțeles ideea principală.

Ideea de bază: Orice grup care spune că trebuie să faci parte din organizația lor ca să fii mântuit este aproape cu siguranță un cult abuziv.

Liderii de culte abuzive trebuie să te facă să crezi că nu este alt loc în care să poți merge și să fii mântuit, iar dacă pleci vreodată din „unica biserică adevărată“ vei merge în Iad. Acesta e un mecanism de control bazat pe frică și scopul lui e acela de a te ține în cadrul grupului. De asemenea, le dă liderilor o cantitate enormă de putere asupra ta. Dacă crezi cu adevărat că dacă ai pleca din grupul în care te afli ar însemna că renunți la Dumnezeu (sau că dai cu piciorul la singura ta șansă de succes în viață), atunci te vei supune liderului chiar și atunci când nu ai fi de acord cu el, ca să nu riști să fii dat afară din grup. Exclusivismul este folosit ca o amenințare; îți controlează comportamentul prin frică.

Observații: Fii foarte suspicios în legătură cu orice grup care pretinde să fie mai bun decât toți ceilalți. Cultele abuzive pot spune că celelalte grupuri din cadrul aceleiași religii sunt OK, dar că nu au înțeles adevărul și că sunt inferioare lor. De multe ori, aceasta este doar o formă subtilă de exclusivism. Aceasta este una dintre practicile în legătură cu care cultele abuzive mint cel mai des. De exemplu, la început ți-ar putea da impresia că te consideră un adevărat creștin, budist sau musulman, dar, mai târziu, și-ar dezvălui adevărata lor poziție.

Frică și intimidare

Liderii cultului sunt de temut. A nu fi de acord cu cei din conducere este același lucru cu a nu fi de acord cu Dumnezeu. Liderii cultelor pretind că au autoritate directă de la Dumnezeu pentru a controla aproape toate aspectele vieții tale. Chiar dacă cultul nu este un grup religios, îndoiala față de liderii sau de programul cultului va fi văzută tot ca un semn de răzvrătire și de prostie.

Învinovățire, distrugere a caracterului și distrugere a personalității

Cultele abuzive se vor folosi de învinovățire pentru a te controla. Poate că motivul din care nu faci bani este faptul că nu „urmezi programul“ lor. Poate motivul din care nu reușești să convertești noi membri este faptul că „inima ta e plină de mândrie și de păcat“. Niciodată nu se pune problema că programul s-ar putea să nu funcționeze, sau că noii recruți au motive valide pentru a nu se alătura grupului. Întotdeauna este vina ta, întotdeauna greșești, așa că trebuie să-ți dai mai mult silința. De asemenea, vei fi făcut să te simți vinovat dacă nu te supui legilor scrise sau nescrise ale grupului.

Metoda de distrugere a caracterului este folosită pentru a naște în tine sentimentul de vinovăție. Distrugerea caracterului este un gen de raționament fals, folosit de oameni și de grupuri care nu au argumente reale. Denumirea tehnică pentru această metodă este „argument ad hominem eronat“. Iată cum funcționează acesta: imaginează-ți o conversație între doi oameni – Ford și Arthur.

Unu plus unu fac trei, spune Ford.
Nu, nu cred. Dacă iau un obiect și îl pun alături de un alt obiect, am două obiecte, nu trei, răspunde Arthur.
Înțeleg ce vrei să spui, dar ce trebuie să realizezi este că unu plus unu, atunci când îi aduni în raport cu domeniul complex de numere pe care tocmai l-am inventat, iar apoi îi împarți la suma celei de-a noua tangente din secvența numerelor lui Fibonacci, dă ca rezultat 3, răspunde Ford, victorios.

Desigur, Ford greșește, dar nu asta e ideea. Ideea este că Ford încearcă să răspundă la raționamentul lui Arthur folosindu-se de propriul său raționament. Acesta e modul corect prin care dezbat oamenii și grupurile de oameni diferite subiecte. Acum, să vedem cum ar fi dialogul dintre cei doi dacă Ford ar folosi tehnica distrugerii de caracter:

Arthur, eu am fost matematician mai multă vreme decât tine. Cum îndrăznești să mă contrazici?! Este evident că ești o persoană încrezută și plină de mândrie. Cred că mă contrazici doar din cauză că ești invidios și, să fiu sincer, Arthur, răzvrătirea ta chiar mă dezamăgește. Și nu doar pe mine, ci și pe alții, răspunde Ford cu o atitudine intimidantă față de Arthur.

Vezi, Ford nu a răspuns la argumentul lui Arthur, ci i-a atacat caracterul. Dacă nu știi cum funcționează tehnica de distrugere a caracterului, atunci cei care o folosesc împotriva ta au mare putere de control.

Ideea de bază: Distrugerea caracterului este un semn clar de identificare a cultelor abuzive.

Sesiunile de distrugere a personalității au loc atunci când unul, doi sau mai mulți membri și lideri ai cultului atacă direct caracterul unei alte persoane, uneori chiar ore în șir. Unele grupuri nu opresc aceste sesiuni până când victima lor nu ajunge să plângă necontrolat.

Ideea de bază: De obicei, membrii cultelor se tem foarte tare ca nu cumva să nu se supună sau să nu fie de acord cu cei care îi conduc. Totuși, organizațiile sănătoase nu se simt amenințate de dezbaterea deschisă a problemelor.

“Bombardare cu dragoste” și control prin intermediul relațiilor

Cultele știu că dacă îți pot controla relațiile, atunci te pot controla pe tine. Fie că ne place sau nu, toți suntem profund afectați de oamenii din jurul nostru. Când intri pentru prima oară într-un cult abuziv, toți te vor „bombarda“ cu dragoste și ți se vor atribui anumiți prieteni instanți. La prima vedere, acest lucru pare minunat și n-ai putea crede că un grup atât de prietenos ar putea greși. Dar destul de curând vei afla că dacă se întâmplă vreodată să nu fii de acord cu ei sau să părăsești cultul, atunci îți pierzi toți noii tăi „prieteni“. Această amenințare nerostită îți influențează acțiunile din cadrul cultului. Lucrurile care, înainte, în mod normal nu ți-ar fi convenit, acum le vei trece cu vederea, în liniște, pentru că nu vrei să fii exilat. La fel ca într-o relație nesănătoasă, dragostea este pornită și oprită în funcție de caz, pentru a avea control asupra celeilalte persoane.

De asemenea, cultele abuzive încearcă să te izoleze de familie și prieteni, pentru că nu suportă ideea de a fi alți oameni care te-ar putea influența. Un cult care folosește controlul minții, va căuta să-ți manevreze viața în așa fel încât să maximizeze timpul pe care-l petreci cu alți membri ai grupului și să minimizeze timpul pe care-l petreci cu oameni din afara lui, mai ales cu cei care se opun implicării tale în grup.

Ideile de bază: Ferește-te de „prieteni instanți“ și nu uita că prieteniile adevărate se dezvoltă în timp. Ferește-te de grupuri care-ți spun cu cine ai voie sau nu ai voie să te întâlnești.

Dețin control asupra informației

Dacă poți controla informații, poți controla oameni. Într-un cult în care se folosește controlul minții, orice informație din afara grupului se consideră că e dăunătoare, mai ales dacă se opune grupului respectiv. Membrilor li se spune să nu citească sau să nu creadă informațiile de acest gen. Doar informațiile puse la dispoziție de către grup sunt adevărate. Unele culte abuzive categorisesc orice informație care li se opune drept „persecuție“ sau „pornografie spirituală“, iar altele o numesc „literatură a răzvrătiților“ și te exclud din grup dacă ești prins că o citești. Cultele abuzive îi învață pe membri să distrugă pe loc orice informații critice pe care le primesc și nici măcar să nu întrețină ideea că acestea ar putea fi adevărate.

Ideea de bază: Dacă ești într-un grup în care ți se spune să nu citești informații critice la adresa grupului, atunci faci parte dintr-un cult abuziv.

Bunul simț ne învață că omul care nu ia în considerare toate informațiile disponibile, va lua o decizie nechibzuită. Filtrarea informațiilor disponibile sau încercarea de a le discredita, nu pe baza gradului de adevăr al acestora, ci pe baza gradului în care susțin ideologia grupului, este o metodă de control des-întâlnită în istorie.

Ideea de bază: Grupurile legitime nu au de ce să se teamă dacă membrii lor citesc informații critice la adresa lor.

Structură de raportare

Într-un cult în care se folosește metoda de control al minții, așa cum s-a întâmplat și în Germania nazistă sau în Rusia comunistă, trebuie să ai grijă ce spui sau faci; „Pereții au urechi“. Toți sunt încurajați să fie cu ochii pe frații și surorile care „se luptă“ sau „trec printr-o perioadă mai grea“ și să raporteze liderilor ceea ce observă. De multe ori, lucrurile spuse cuiva în cea mai mare siguranță sunt raportate automat conducerii. După care, liderii folosesc acele informații pentru a-i convinge pe membri că au primit o revelație supranaturală, iar membrii, având încredere în ei, nu bănuiesc nimic legat de mecanismul foarte natural care funcționează în spatele “descoperirilor supranaturale” care li se spun.

Oamenii dintr-un cult în care se practică controlul minții, de asemenea, își ascund adevăratele gânduri și sentimente și, în schimb, poartă o mască ce dă impresia că sunt membri perfecți. Masca respectivă este o metodă de apărare, pentru a nu fi raportați conducerii și pedepsiți pentru faptul că nu s-au conformat standardului (membrii cultelor nu simt niciodată că ajung la nivelul ideal cerut de grup și deseori cred că ceilalți membri reușesc asta, pe când, în realitate, toți se simt la fel de incapabili). De aceea, membrii cultelor sunt antrenați nu doar să îi înșele pe cei din exterior, ci și să-i înșele pe ceilalți membri. Rareori se pot forma relații strânse în interiorul cultelor, iar dacă se formează, liderii le consideră o amenințare și îi vor îndepărta unii de alții pe oamenii care au astfel de relații. Nu se permite să existe niciun lucru care ar putea fi mai puternic decât loialitatea membrilor față de grup și față de liderii grupului.

Ideea de bază: Lucrurile pe care le spui și care, în mod normal, te-ai aștepta să fie confidențiale, sunt raportate conducerii? Dacă da, atunci ai de-a face cu un cult abuziv.

Dețin control asupra timpului

Cultele care folosesc controlul minții își țin membrii atât de ocupați cu activități și întâlniri, încât aceștia ajung să fie prea ocupați și prea obosiți ca să se mai gândească la cât de mare este implicarea lor în cult. De asemenea, controlul timpului ajută cultul să-și păstreze membrii cufundați în mediul înconjurător fals, fabricat de cult.

În plus, prin controlarea programului membrilor, cultele reușesc mai bine să-i izoleze pe aceștia de prietenii și familiile lor.

Ideea de bază: Nenumăratele sarcini și întâlniri cu prezența obligatorie sunt un semn că grupul în care te afli e un cult abuziv.

Toate acestea contribuie la controlul minții. Nu uita, oamenii nu sunt perfecți, dar dacă aplică în mod constant aceste tehnici este foarte probabil că ai de-a face cu un cult abuziv.


 O tehnică specifică cultelor abuzive comerciale este presiunea de a vinde produse

Una dintre formele cele mai obișnuite de culte abuzive comerciale o reprezintă organizațiile care pun presiune pe membrii lor să le vândă produsele. În aparență, aceste grupuri fac bani din vânzarea de produse, prin organizația lor comercială, dar în realitate banii pe care îi fac svin din vânzarea de produse și materiale motivaționale membrilor din organizația lor comercială. Folosindu-se de controlul minții, aceste culte caută să-și mărească și să-și mențină puterea de vânzare și, implicit, profiturile.

Unele nume, împreună cu reputația proastă a acestor grupuri, sunt bine cunoscute de către publicul larg, așa că recrutatorii trebuie să fie foarte înșelători. Aceștia, de obicei, îi sună pe oameni și solicită o întâlnire cu ei pentru a discuta despre o „oportunitate de afaceri“ sau despre o nouă „platformă eCommerce“, fără să meționeze nici măcar o dată organizația din care fac parte. De fapt, dacă li se cere numele organizației, unii chiar dau nume complet diferite. În cadrul întâlnirii, aceștia țin prezentări intense și bine puse la punct, ca să te convingă că ai putea face foarte mulți bani dacă urmezi planul lor. Abia spre sfârșitul prezentării menționează în treacăt organizația adevărată din spatele lor.

Acestea sunt câteva semne de avertizare care să te ajute să te ferești de asemenea organizații:

Înșelătorie – nicio afacere validă nu este nevoită să se folosească de înșelătorie.
Întâlniri exagerat de euforice, cărți, înregistrări audio, video, broșuri și produse.
Folosirea tacticilor de manipulare descrise mai sus. Vezi secțiunea Controlul Minții.

Acestea sunt câteva întrebări cheie pe care să le pui recrutatorilor care te abordează:

Faci parte din organizația X? Întreabă-i dacă fac parte sau dacă sunt implicați în vreun cult abuziv comercial bine cunoscut. Deseori recrutatorii recunosc că au anumite legături cu ele, iar, de fapt, recrutatorii inteligenți preferă să își recunoască pe față implicarea în astfel de organizații, decât să se afle acest lucru ulterior.

Aș putea să consult situația financiară a organizației, certificată potrivit legii, care demonstrează că acest model de afaceri funcționează? Ca orice altă companie, aceștia ar trebui să poată să pună la dispoziție cifra de afaceri, și nu să spună povești despre alți oameni care au avut mare succes sau să generalizeze, declarând că profitul lor e de ordinul milioanelor, sau chiar să facă declarații pline de entuziasm că poți reuși dacă-ți dai silința. Dacă afacerea respectivă este nouă, atunci trebuie să poți consulta planul lor de afaceri, de profit și de pierderi, făcut pe un an, pe doi ani și pe cinci ani. Dacă pretind că fac parte dintr-o companie stabilă, atunci cere să le consulți registrele de contabilitate. Acestea sunt solicitări rezonabile și niciun om de afaceri de succes nu s-ar atinge măcar de o afacere fără să primească înainte astfel de informații de bază. Spune-le recrutatorilor că vrei să verifici documentele lor de contabilitate împreună cu contabilul tău, sau poate chiar împreună cu un avocat. Dacă afacerea lor e reală, atunci vor fi dispuși pe deplin să îți îndeplinească cererile. Altfel, îi vei vedea cum strâmbă din nas, folosind tot felul de scuze bine exersate. Desigur, dacă primești documentele pe care le-ai cerut, atunci consultă-le împreună cu un contabil, pentru că doar așa te poți asigura că nu ești tras pe sfoară.

 

 

Tehnici de control mental

Zici ca nu poti vizualiza?

Probabil vei simti potrivit sa salvezi acest mesaj pentru a reveni asupra lui chiar de cateva ori si asta pentru ca discutam – nici mai mult, nici mai putin – despre cum ne manifestam dorintele. Ingredientele de baza sunt simple – desi la prima vedere poate nu ne dam seama imediat de profunzimea lor. In cea mai simpla forma a sa, procesul manifestarii presupune 3 pasi: Relaxarea …

Cum e criticul tau interior?

Purtam de-a lungul zilei multiple conversatii, dar cea mai importanta persoana careia ne adresam – si facem asta intr-o proportie semnificativa – este propria persoana. Ceea ce ne spunem noua insine, in propria minte are o importanta covarsitoare pentru calitatea vietii noastre. Ai fi tentat sa crezi ca cel mai important e sa scapi de criticul interior – asa cum poate multe materiale de dezvoltare personala sugereaza, …

Controlul mental si muschiul vointei

Ti-ai dorit vreodata sa eliberezi emotiile dureroase si gandurile negative? Nu-mi imaginez ca cineva ar raspunde NU la aceasta intrebare.. Totusi ne-am obisnuit atat de mult cu bagajul pe care il caram in spate, incat am inceput sa ne identificam cu toate convingerile noastre limitative. Uitam adesea ca greutatea bagajului nostru emotional este dat de aceste convingeri, concluzii si idei pe care le-am preluat de la parinti, …

Tehnica simpla pentru schimbare rapida

Astazi am primit un comentariu foarte frumos pe site, plin de cautari, intrebari, raspunsuri, framantari, nelamuriri dar si clarificari in egala masura – aproape ca am fost tentata sa trimit raspunsul prin newsletter, dar va pregatisem deja aceasta tehnica simpla pentru schimbare rapida, asa ca urmariti indeaproape si mesajul de saptamana viitoare – pentru ca va fi la fel de interesant ca acesta. Ati auzit probabil de …

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*