CÂND PETRU S-A LEPĂDAT DE ISUS, deDavid Wilkerson (1931-2011)

 

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/28/moise/

 

 

Lupta impotriva pacatului

„A venit Învăţătorul şi te cheamă.”

MEDITAȚII ȘI CUGETĂRI CREȘTINE

Am eu o gândire firească?

 

https://ioan11.wordpress.com/2016/03/23/am-eu-o-gandire-fireasca/

23 Martie 2016

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

de Oswald CHAMBERS

Am eu o gândire firească?

Când între voi este invidie fie ceartă, nu sunteți voi firești?

1 Corinteni 3:3

Omul natural nu ştie nimic despre ce înseamnă a trăi în carne. Trupul pofteşte împotriva Duhului care a venit în noi la regenerare, iar Duhul împotriva firii, şi aceasta produce trăirea în fire. „Umblaţi în Duhul – spune Pavel – şi nu veţi împlini poftele firii pamântești“; și trăirea în fire va dispărea. Eşti certăreţ, te tulbură repede toate fleacurile? ”O, dar cine e creştin nu este aşa!”

Pavel ne spune că există astfel de creştini şi el asociază aceste lucruri cu trăirea fireasca. Există vreun adevăr în Biblie care-ţi provoacă imediat o stare de iritare? Aceasta este o dovadă că încă mai eşti firesc. Dacă se realizează în tine procesul sfinţirii, nu mai rămâne nici o urmă din acest spirit. Dacă Duhul lui Dumnezeu descoperă în tine ceva rău, El nu-ţi cere să-l îndrepţi, ci îţi cere să accepţi lumina, iar El va îndrepta ce este rău. Un copil al luminii îşi mărturiseşte păcatul imediat şi stă cu totul descoperit înaintea lui Dumnezeu; dar un copil al întunericului spune; „O, lasă-mă să-ţi explic”. Când pătrunde lumina şi apare convingerea că ai făcut ceva rău, fii un copil al luminii şi mărturiseşte, iar Dumnezeu se va ocupa de ceea ce este rău în tine, însă dacă te dezvinovăţeşti, te dovedeşti a fi un copil al întunericului. Care este dovada că trăirea în firea pamanteasca a dispărut? Nu te autoamăgi; când trăirea în fire a dispărut, acesta este cel mai real lucru posibil. Dumnezeu se va îngriji să ai o serie de ocazii în care să experimentezi tu însuţi minunea harului Său. Testul practic este singura dovadă. „O”, vei spune, „dacă aceasta s-ar fi întâmplat înainte, aş fi avut resentimente!” Nu vei înceta să fii cea mai uimită persoană de pe pământ văzând ce a făcut Dumnezeu înlăuntrul tău.

MANA DE DIMINEAŢĂ

“Maria……s-a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta Cuvintele Lui”. LUCA: 10:39

Iată locul, singurul loc unde putem sorbi cuvintele Domnului Isus, singurul loc unde sufletul nostru se odihneşte cu adevărat şi unde întâi învăţăm, ca apoi să-I putem sluji. Domnul a atras-o pe Maria cu irezistibila putere de a atrage la Sine pe toţi oamenii, şi ea a răspuns la această atracţie ca acul la un magnet. El, la picioarele căruia s-a aşezat Maria, nu era altul decât Acela înaintea căruia îngerii şi-au acoperit feţele. Dar ea L-a cunoscut pe Domnul Isus în har, ca pe Acela care a venit în lume nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Maria a descoperit că inima Lui a găsit o deosebită şi nespusă bucurie de a umple golurile din inima omenească cu cunoştinţa Tatălui Său şi a Lui însuşi. Ea a realizat că Lui îi plăcea mai mult ca ea să asculte la cuvântul Lui decât să-I aducă orice slujire ar fi putut. Şi ea a ştiut că ar putea să-I slujească mai bine şi mai cu folos, stând jos să înveţe la picioarele Lui. Domnul Isus preţuieşte slujirea noastră şi negreşit o va răsplăti, dar Îi place mai mult compania noastră, căci noi am putea să-L neglijăm în timp ce-I slujim. El are mai mult să ne spună nouă şi să lucreze în noi, decât să spună şi să facă o lucrare prin noi. Domnul să fie pentru noi mai mult decât tot ce am putea noi face pentru El şi aceasta o arătăm când ne aşezăm la picioarele Lui şi-I ascultăm cuvintele. În felul acesta şi numai atunci, El ne poate sfinţi şi curăţi, ne poate hrăni şi mângâia cu dragostea Lui şi ne poate modela după buna plăcere a voiei Sale. “Maria şi-a ales partea cea bună care nu i se va lua.” (vs. 42) Domnul n-a spus “partea mai bună” cum se spune adeseori, ca şi cum ar fi fost o parte bună şi una mai bună, ci a spus “partea cea bună”, care trebuie. Amândouă surorile din Betania iubeau pe Domnul Isus şi El le iubea pe amândouă deopotrivă. Fără îndoială că El privea cu drag slujirea grijulie a Martei, dar a vrut să le arate că El este mai presus de orice slujire şi că a-L adora pe El, face mai mult decât ori ce jertfă sau slujbă pentru El. O, de-am învăţa şi noi odată că Domnul nostru vrea într-adevăr să ne folosească ca martori credincioşi ai Lui dar numai după ce am învăţat la picioarele Sale. Acolo ne poate El înţelege şi simţi cu noi. Când după moartea lui Lazăr, Marta a venit la Domnul Isus, a stat înaintea Lui spunând cuvinte de credinţă. Dar când a venit Maria, s-a aruncat la picioarele Lui şi a plâns. Atunci, Domnul Isus a plâns şi El. La picoarele Lui El simte cu noi.

MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

Meditaţii zilnice – de Fritz BERGER

„Pe când grăia El încă, iată că a venit o gloată. Şi cel ce se chema Iuda, unul din cei doisprezece, mergea în fruntea lor. El s-a apropiat de Isus ca să-L sărute.”

Luca 22:47

Cât de dureros putea fi pentru Domnul Isus să primească sărutul din partea vânzătorului, pe care l-a iubit şi l-a purtat! În cei trei ani Isus niciodată nu i-a reproşat nimic. Totuşi Iuda se dedă la un act diabolic şi Îl vinde pe Isus cu un sărut. De aici putem vedea ce i se poate înâmpla oricărui creştin, dacă nu renunţă la toate, căci Iuda nu a renunţat niciodată la lăcomie şi s-a întâmplat precum este scris în Psalmul 1:” Cel păcătos nu poate rămânea în adunarea celor neprihăniţi.” Să fie o atenţionare pentru noi ca să nu ne lepădăm de multe lucruri, ci de toate lucrurile. Avem şi exemplul lui Irod, el a ascultat în multe lucruri de Ioan, dar un singur păcat l-a dus la pieire. Cu totul altfel era Petru, care dorind sa-L apere pe Isus, a retezat urechea slujitorului marelui preot. Dar Isus i-a spus:” Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?”, şi atingând urechea lui, l-a vindecat. Isus a iubit tot timpul, toate faptel Lui au dovedit dragoste. Isus le-a spus mai marilor poporului şi marelui preot când aceştia au venit să-L prindă:” În toate zilele am fost cu voi, şi învăţam pe oameni în Templu, şi nu M-aţi prins. Ei s-au temut de popor. De aceea L-au prins noaptea noaptea decât ziua. Dar acum venise ceasul marelui preot şi al puterii întunericului, acum L-au prins şi L-au dus la casa marelui preot. Este posibil una ca aceasta? Da, este posibil la oamenii care sunt în robia şi sub puterea Diavolului.

TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU

de Charles H. SPURGEON

O CĂLĂUZĂ SIGURĂ

Voi călăuzi pe orbi pe un drum pe care nu-l cunoşteau. Isaia 42.16

Cum, Dumnezeul slavei este Acela care să servească de călăuză orbului?! Da, până la această însărcinare se coboară bunătatea Sa! Un orb nu poate găsi un drum pe care nu-l cunoaşte. Chiar când îl cunoaşte, este încă greu pentru el să-l urmeze; dar trebuie neapărat să alunge gândul de a apuca pe un drum necunoscut, fără o călăuză. Din fire, noi suntem orbi cu privire la drumul mântuirii, dar Dumnezeu ne călăuzeşte la el. El însuşi ne duce spre el, apoi ne deschide ochii. Cât priveşte viitorul, toţi suntem orbi şi nu putem vedea ce va fi peste o ora. Dar Domnul Isus ne va călăuzi până la capătul călătoriei. Slăvit să fie Numele Său!Noi nu putem şti pe unde va veni scăparea, dar El o ştie şi ne va călăuzi până vom scăpa de toate primejdiile. Ferice de acela care-şi pune mâna în aceea a Călăuzei divine şi îşi dedică calea şi pe sine însuşi în întregime Lui. Atunci El îi va lua în grijă toate căile; şi când îl va aduce acasă în slavă şi îi va deschide ochii să vadă calea pe care El 1-a condus, ce cântec de laudă va cânta el, împreună cu atâţia alţii, măreţului Binefăcător! Doamne, călăuzeşte-l pe bietul tău copil orb în aceasta zi, pentru că eu nu-mi cunosc calea!

DOMNUL ESTE APROAPE!

Calendar Biblic

A omorât pe un Egiptean groaznic la înfăţişare, care avea o suliţă în mână; s-a pogorât împotriva lui cu un toiag, a smuls suliţa din mâna Egipteanului, şi l-a omorât cu ea.  2 Samuel 23.21

Ultimele cuvinte ale lui David sunt o arătare a faptelor de vitejie, care-l apărau întotdeauna în război în perioada când el era lepădat şi părăsit. Devotamentul şi ataşamentul faţă de împărat arată cum omul după voia lui Dumnezeu rămâne totdeauna lângă Stăpânul său şi luminează ca o făclie aprinsă. Iar la marea judecată se va vedea cum am lucrat noi în vremea când Domnul Isus a fost părăsit, alungat, neprimit de lume. Benaia a acţionat fără teamă faţă de duşmanul poporului. De aceea îngrozitoarea figură a egipteanului nu l-a înfricoşat şi nu a trecut cu vederea răul, văzând în acest om un duşman al poporului. Acestea sunt avertismente serioase şi pentru vremurile noastre, deoarece şi azi egipteanul – lumea – caută adesea să ne înfricoşeze, alteori vrea să ne atragă prin amăgire.Îl recunoaştem şi noi în el pe marele duşman al poporului lui Dumnezeu, sau ne lăsăm orbiţi de frumuseţea lui sau speriaţi de ameninţarea lui în casele noastre sau în Adunare? Benaia a acţionat imediat; l-a omorât. In această situaţie reţinerea de la o acţiune de nimicire imediată, în dorinţa unei rezolvări printr-o influenţă duhovnicească, nu este indicată. „Prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu.”Aşa cum vedem la Benaia, devotamentul şi acţiunea hotărâtă împotriva răului poate să ne ocrotească de suliţa egipteanului (lumii) care are numai intenţii rele.Chiar dacă lumea se arată mai frumoasă, are totdeauna suliţa în mână ca să ne omoare sau să ne facă prizonieri. Numai când stăm de partea Domnului Isus putem recunoaşte lumea în TOATĂ profunzimea grozăviei ei.„De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării… Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri…” (Col. 3.5-10).

BĂTÎND LA UȘA LUI DUMNEZEU

de Oswald CHAMBERS

O, Doamne, te rog pentru rezerve din harul Tău astăzi, har divin şi puternic, ca mulţi să Te slăvească prin lucrarea mea.

MEDITAŢII ZILNICE

de Wim MALGO

«Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn.» Psalm 127,2

Psalmul nu face referiri puerile la faptul că nu-ţi este de folos sculatul devreme, ci are semnificaţii mult mai profunde. Nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată la ceea ce spune Biblia despre somn. Somnul nu este numai pentru regenerarea trupului. în acest text — «căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn» — găsim un înţeles mai profund şi mai important pentru funcţia somnului. Somnul este un dar divin din partea lui Dumnezeu. Somnul ne blochează conştienta cu delicateţe; în acelaşi timp Dumnezeu Se adresează subconştientului nostru, acolo unde numai El în Atotputernicia Sa are acces. De aceea este recomandat ca atunci când te odihneşti să te gândeşti la Psalmul 63,6: «mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu». Altfel spus, lasă sufletul tău să devină una cu Domnul! Dă-I viaţa ta împreună cu rugăciunea ca El să-ţi dea pacea Sa în orele somnului! Atunci mâna plină de dragoste a Mântuitorului va face o lucrare minunată de întărire a sufletului, duhului şi trupului tău.

MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI

de Charles H. SPURGEON

Dimineaţa şi Seara

DIMINEAŢA

Sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ. Luca 22:44

Tensiunea psihică care izvora din lupta Domnului cu ispita a ajuns într-un asemenea stadiu de excitare nefirească, încât porii Săi eliberau picături mari de sânge care cădeau pe pământ. Aceasta dovedeşte cât de grozavă a fost greutatea păcatului, dacă a fost în stare să-L zdrobească pe Mântuitorul, şi să transpire stropi de sânge! Aceasta dovedeşte puterea iubirii Lui. Bătrânul Isaac Ambrose face o observaţie foarte bună când spune că cauciucul care se scurge din copacul care nu a fost tăiat este întotdeauna cel mai bun. Acest arbore preţios de camfor a dăruit cele mai bune miresme când a fost biciuit, şi pironit pe Cruce; dar din el curg miresme şi mai bune dacă nu este biciuit, nici pironit, nici rănit. Acest lucru dovedeşte că Isus a suferit de bună voie, fiindcă a sângerat singur, fără să fie rănit. Nu a fost nevoie de cuţit sau suliţă; sângele a curs de la sine. Nu a fost nevoie de conducători care să strige: „Ţâşneşte, fântână” (Numeri 21:17) izvorul a curs singur, în torente. Dacă un om suferă o mare durere, sângele curge în inimă, în aparenţă. Faţa i se albește, îl cuprinde o slăbiciune, şi sângele care hrăneşte omul dinlăuntru este supus încercării. Dar priviţi-L pe Mântuitorul nostru în agonie. A uitat atât de mult de Sine, încât, în loc să conducă sângele spre inima Lui, 1-a lăsat să cadă pe pământ, agonia lui Christos, care a fost turnat pe pământ, zugrăveşte plinătatea jertfei pe care a adus-o pentru oameni. Nu ne putem da seama de intensitatea luptei prin care a trecut, şi nu auzim vocea ei noi? „Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului” (Evrei 12:4). Priviţi-L pe marele Apostol şi Preot al credinţei noastre, şi fiţi gata să transpiraţi mai degrabă cu stropi de sânge, decât să cedaţi în faţa ispititorului.

SEARA

Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga. Luca 19:40

Ar putea pietrele să strige? Cu siguranţă că pot, dacă Cel care a deschis gura mormântului le-ar porunci să-şi înalţe glasul. Dacă ar fi în stare să vorbească, ar avea multe de mărturisit despre Cel care le-a creat prin cuvântul puterii Lui. Ar putea slăvi înţelepciunea şi puterea Făcătorului lor, care le-a chemat la viaţă. Noi nu vom vorbi despre Cel care ne-a făcut făpturi noi, şi a trasnformat pietrele în copii ai lui Avraam? Stâncile bătrâne ar putea povesti despre haos şi ordine, şi despre stadiile succesive ale dramei creaţiunii. Noi nu putem vorbi despre minunile lui Dumnezeu, şi despre lucrările Sale din timpurile străvechi, şi despre tot ce a făcut El pentru biserica Sa în vechime? Dacă pietrele ar vorbi, ar povesti despre cel care le-a cioplit din carieră, şi le-a făcut potrivite pentru templu. Noi nu putem spune despre gloriosul nostru Cioplitor, care ne-a sfărâmat inimile cu ciocanul Cuvântului Său, ca să poată face din noi templul Lui? Dacă pietrele ar striga, ar preamări pe constructorul lor, care le-a şlefuit şi a făcut un palat din ele. Noi nu vom vorbi despre Constructorul şi Arhitectul nostru, care ne-a aşezat în templul viului Dumnezeu? Dacă pietrele ar putea striga, ar avea de spus o poveste lungă, foarte lungă, despre drumul de aducere aminte. O piatră mare a fost adesea înălţată ca aducere aminte în faţa Domnului. Şi noi putem mărturisi lucrurile minunate pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi. Avem şi noi Ebenezerul nostru, stâncile noastre de ajutor şi stâlpii noştri de aducere aminte. Pietrele sparte ale legii striga împotriva noastră, dar Christos însuşi, care a rostogolit piatra de la uşa mormântului, vorbeşte pentru noi. Pietrele pot să strige, dar noi nu le vom lăsa. Vom acoperi strigătul lor cu al nostru. In toate zilele noastre, vom izbucni în cântări sfinte şi vom binecuvânta maiestatea Celui Prea înalt, slăvindu-L pe Cel care este numit „păstorul, stânca lui Israel” (Genesa 49:24).

IZVOARE IN DEŞERT

Le închinaseră din prada luată la război, pentru întreţinerea Casei Domnului. (1 Cronici 26:26-27)

O forţă fizică foarte mare se găseşte în adâncimile pământului, în locuri cum ar fi minele de cărbuni. Cărbunele s-a format datorită căldurilor mari care au ars pădurile antice. În acelaşi fel, forţa spirituală se găseşte în adâncul fiinţei noastre şi este produsă de durerea mare pe care n-o putem înţelege.Într-o zi vom vedea că „prada luată la război“ din încercările noastre pur şi simplu ne-a pregătit să ajungem ca Inimă-mare din Călătoria creştinului, astfel încât să putem şi noi să-i ajutăm pe cei ce călătoresc împreună cu noi să treacă biruitori prin încercări în drumul lor spre cetatea Marelui Împărat. Dar să nu uităm niciodată că sursa din care am învăţat să-i ajutăm pe alţii trebuie să fie trăirea biruinţei în suferinţă. Dacă ne văităm şi ne plângem de durerea noastră nu vom fi de folos nimănui.Pavel nu şi-a cucerit niciodată ascultătorii cu perspectiva întunecată a cimitirului, ci cu corul glorios al laudei. Cu cât era mai grea încercarea lui, cu atât se încredea şi se bucura mai mult, strigând de bucurie chiar şi de pe altarul de jertfă. El spunea: „Chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi“ (Filip. 2:17). Doamne, ajută-mă astăzi să sorb putere din orice va veni peste mine!

din Zile cereşti pe pământ

El m-a pus într-o colivie mică,

Departe de frumuseţile grădinii;

Dar trebuie să cânt cele mai dulci melodii

Pentru că El m-a pus acolo.

Nu voi bate din aripi ca să ies din colivie

Dacă aceasta este voia Creatorului meu,

Ci voi înălţa glasul meu spre poarta cerului

Şi voi cânta şi mai tare!

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

Volumul III

Psalmul 35.1-16

Îngerul Domnului, Cel pe care L-am văzut în Psalmul 34 Cum „îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi-i scapă” (Psalmul 34.7), este chemat în Psalmul 35 să-i alunge şi să-i urmărească pe vrăjmaşii celui drept (v. 5,6). «După un timp de răbdare şi de har, care a rămas fără niciun rezultat, rămăşiţa, în loc să se răzbune singură, se va bizui pe

Dumnezeu pentru a obţine eliberarea» (J.N.D.).Această eliberare a credincioşilor evrei va fi însoţită, negreşit, de judecarea celor răi. În ce-i priveşte pe creştini, ştim Că nu prin nimicirea celor răi se va împlini eliberarea lor, Ci prin însăşi răpirea lor, pentru a-L întâmpina pe Domnul. Credincioşii nu vor rămâne pentru totdeauna împreună cu necredincioşii. Când Domnul va veni pe nor, cei credincioşi vor fi luaţi de pe pământ, iar ceilalţi vor fi lăsaţi acolo pentru teribilul „ceas al încercării”… (Apocalipsa 3.10); în momentul arătării Sale în glorie însă va fi invers: credincioşii din acel timp vor fi lăsaţi pentru a împărăţi, iar cei răi vor fi înlăturaţi (Luca 17.34-36).Ce nerecunoştinţa din partea omului firesc! David vorbeşte din experienţă, ca unul căruia i-a fost dat atât de des să sufere din partea acelora de lângă el (v. 12-15). Dar Hristos a cunoscut şi a resimţit această nerecunoştinţa într-un mod cu mult mai profund: „îmi întorc rău pentru bine şi ură pentru dragostea mea” (v. 12; Psalmul 109.5).

PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

Text: 2 Timotei 2:14-26

Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea… 2 Timotei 2:22

FUGI!

Fiecare om este confruntat cu ispitele, dar nu fiecare le mânuieşte în acelaşi fel. Unii nici măcar nu încearcă să se opună. Alţii flirtează cu păcatul, crezând că se pot opri înainte de-a se cufunda prea adânc. Dar Biblia ne spune „să nu purtăm grijă de firea pâmântească” (Romani 13:14), iar în textul de azi ni se spune: „Fugi de poftele tinereţii”. Următorul exemplu ilustrează două moduri de-a trata cu ispitele. Unul duce la înfrângere, altul la victorie. Un copil, pe nume Bobby, a întrebat-o pe mama sa dacă poate să meargă să joace mingea cu prietenii săi. Mama a consimţit, dar fiindcă ştia că băieţii vor trece pe lângă locul lor favorit de scaldă, i-a spus ca el să nu meargă la scăldat. Totuşi când Bobby a plecat de acasă, a luat costumul de baie cu el – pentru orice eventualitate! Cred că ştiţi ce-a făcut când şi-a văzut prietenii bucurându-se în apele răcoroase ale lacului. Bobby făcuse o invitaţie ispitei atunci când şi-a luat costumul de baie cu el. Ce atitudine diferită a avut tânărul care a spus: „Când trec prin grădina cu pepeni, nu pot să mă abţin să nu salivez, dar pot fugi!” Acţiunea sa exemplifică cele scrise de Pavel lui Timotei în citatul de azi. Potrivit cu 1 Corinteni 10:13, Dumnezeu este credincios şi nu va permite ispitei să fie peste puterile noastre şi odată cu ispita va asigura şi o cale de ieşire din ea, ca s-o putem răbda. Când ispita vine, Dumnezeu îşi va face partea Sa – El ne va asigura „mijlocul să ieşim din ea.” Dar nouă ne revine sarcina să fugim!                                              R.W.D.                                                 

Fii înţelept şi fugi de ispită;
Nebunii se-ntrec cu ea-n tărie,
Iar cei ce se prind cu rău-n joacă
             Curând vor şti că nu-i jucărie.    D.J.D.

Fiecare ispită este o ocazie să fugim la Dumnezeu.

DOMNUL ESTE APROAPE – GBV

http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/domnul-este-aproape

Și nu cer numai pentru aceștia, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor. Ioan 17.20

Rugăciunea lui Hristos către Tatăl (6)

În această rugăciune remarcabilă, Domnul nostru face câteva cereri Tatălui pentru Sine, pentru ucenicii Săi și pentru generațiile următoare – „pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor“. Ce minunat este să știm că Domnul Sa gândit la tine și la mine atunci când Sa rugat aceste cuvinte! Însă El Sa gândit la noi chiar înainte de întemeierea lumii, potrivit cu planul veșnic al lui Dumnezeu de a aduce pe mulți fii la slavă. Uimitor! De asemenea, cererile lui Hristos au fost mai mult decât simple dorințe; lucrurile pentru care Domnul Sa rugat au fost împlinite sau vor fi împlinite. Cartea Faptele Apostolilor, concentrânduse în principal asupra lucrării lui Petru și a lui Pavel, conține multe exemple despre felul cum cererile Domnului Isus au fost împlinite. Să privim la un exemplu. Domnul la folosit pe Pavel pentru ai întoarce pe tesaloniceni de la idoli la Dumnezeu. Acești noi credincioși iau condus pe alții la mântuirea în Hristos, iar aceștia, la rândul lor, au fost folosiți pentru mântuirea altora (1 Tesaloniceni 1.7,8). În felul acesta, credincioșii din Tesalonic sunt un exemplu al acestui fel de «lanț», care se întinde din generație în generație. Mai târziu, Pavel a explicat cum funcționează acest «lanț», atunci când ia scris lui Timotei (2 Timotei 2.1,2). Aceste exemple, și încă multe altele, sunt rezultatul rugăciunii lui Hristos și al răspunsurilor Tatălui la această rugăciune. Ele în mod necesar includ o lucrare a Duhului Sfânt, Dumnezeu folosind Cuvântul Său ca instrument plin de putere în acest proces (1 Tesaloniceni 2.13). Acești noi ucenici au crezut în Dumnezeu prin cuvântul apostolilor (Ioan 17.20), aceasta fiind mărturia celei dintâi generații. Ea implică un răspuns și o hotărâre personală, sugerată de cuvintele „cei care vor crede“ o relație adevărată cu Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este un instrument plin de putere, căci vine de la Dumnezeul adevărat și viu.

„Prin cuvântul lor“ implică faptul că generațiile următoare intră sub autoritatea Cuvântului. Este acest lucru adevărat și pentru noi?A. E. Bouter

SĂMÂNȚA BUNĂ

http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna

Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, și El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit. Psalmul 55.22

Încredere

Dr. David Livingstone, harnicul misionar pentru Africa, a fost un bărbat cu un curaj deosebit. Curajul acesta venea dintr-o puternică încredere în atotputernicia Domnului, ca-re poate să ocrotească în cele mai grele primejdii. Zilnic, viața îi era nesigură din cauza oamenilor răi, a fiarelor sălbatice, a reptilelor ce mișunau peste tot, a epidemiilor și a bolilor ce făceau ravagii. În șapte rânduri a fost confruntat cu moartea. Odată trecea pe o potecă printr-o vegetație deasă. Era teritoriul unui trib feroce. La un moment dat, cineva, ascuns în ierburi, a aruncat o suliță care doar i-a frecat puțin spatele și s-a oprit în pământ. El a scris: „Întrucât ei sunt experți în aruncarea suliței, nu știu cum nu m-au nimerit. Cu toate că a fost prea sigur pe țintă, mâna cea bună a lui Dumnezeu a fost asupra mea și m-a ocrotit. Apoi a fost aruncată o altă suliță și a intrat în pământ în fața mea“.

Dumnezeu nu ne pune în față zarea unui drum lipsit de încercări și de strâmtorări; dimpotrivă, ne spune că vom întâlni și pe unele, și pe altele, dar ne făgăduiește că rămâne cu noi în mijlocul acestora. Este mai bine să ai pe Dumnezeu cu tine în greutăți decât să scapi de ele și să fii singur. Și-a încredințat cititorul viața sa în mâinile atotputernice ale lui Dumnezeu, care poate să-l scape din orice primejdie?

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

www.fundatiaseer.ro

CUM SĂ ZIDESTI ÎNCREDERE SI INTIMITATE ÎN COMUNICARE (3)

„Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.” (Coloseni 4:6)

Zidirea încrederii și a intimității în comunicare necesită:

1) Străduința în a-ți câștiga încrederea. Încrederea nu este un „drept”: e un privilegiu pe care ți-l câștigi când dai dovadă că ești demn de încredere. Noi nu dăm atenție politicienilor care spun: „Puteți conta pe mine!”, decât dacă trecutul lor dovedește asta. Standardul lui Hristos pentru încredere a fost „Credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.” (Ioan 14:11) Cercetările socio-psihologice atestă că vorbirea blândă și calmă poate mări deschiderea și respectul ascultătorului față de tine. Tonul vocii contează mult. Universitatea din Houston a făcut un studiu prin care s-a descoperit că, dacă vorbești mai încet și mai rar, ascultătorul va răspunde cu o mai mare deschidere și încredere. Această descoperire i-a ajutat pe oncologi să le dea pacienților veștile rele într-un mod mai încurajator. Când doctorii și-au redus debitul verbal și și-au coborât vocea, pacienții i-au perceput ca pe niște empatici cărora le pasă. Biblia vorbește despre „un răspuns blând” (Proverbe 15:1).

2) Deprinderea de a-ţi asculta interlocutorul. Ascultarea este o activitate dificilă, întrucât din obișnuință ne concentrăm atenția pe noi înșine și pe propriile noastre interese. Studiile arată că omul de rând intervine înainte ca vorbitorul să termine. Chiar și doctorii care sunt instruiți să audă informații medicale importante au tendința de a-i reduce la tăcere pe pacienți după primele douăzeci și trei de secunde – cu mult înainte de a spune tot ce au de spus. Instruiește-te să te concentrezi asupra celeilalte persoane, asupra cuvintelor ei, asupra expresiei feței și asupra limbajului trupului. Astfel, în numai câteva săptămâni, vei reuși să devii genul de comunicator în care oamenii au încredere.

Textul zilei “CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI”, coordonatori Bob & Debby Gass este preluat si poate fi gasit la urmatoarele pagini: www.fundatiaseer.ro / Aplicatia Meditatia Zilei (Android) / Meditatiile Zilnice pe YouTube / Pagina de Facebook a Fundatiei, meditatii audio-video / Grila programe Credo TV (meditatiile sunt de 3 ori pe zi)/Aplicatia Credo TV unde se gasesc meditatiile audio-video

Sursa: Meditații zilnice din 14 Calendare biblice primite prin Email, prin grija specială a unor surori devotate

https://ioan17.wordpress.com/2016/03/

„Fratele tău, pentru care a murit Hristos”
Romani 14.15; 1 Corinteni 8.11

Sydney Long Jacob

© SoundWords, Online începând de la: 30.10.2018, Actualizat: 30.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 14.15; 1 Corinteni 8.11

Romani 14.15: Nu nimici … pe acela pentru care a murit Hristos.
1 Corinteni 8.11: … cel slab, fratele pentru care a murit Hristos, va pieri prin cunoştinţa ta.

„Fratele meu, pentru care a murit Hristos” (compară cu Romani 14.14). Vrem să ne spunem aceasta nouă înşine, blând şi cu multă dragoste, aşa după cum cere un astfel de nume: „Fratele meu slab, pentru care a murit Hristos” (compară cu 1 Corinteni 8.11). Eu îl pot judeca de moarte, îi pot pricinui moartea, eu, cel pe care trebuie să-l iubesc, aşa cum mă iubeşte Hristos pe mine, şi ar trebui să fiu gata să-mi dau viaţa pentru el!

Sunt eu păzitorul fratelui meu? Desigur! Şi unde este fratele meu? Unde nu este el? Nu-l întâlnesc eu zilnic în tren sau în autobuz, la piaţă sau pe stradă, în casă sau în locuri publice? Îl caut eu cu privirea şi mă bucur când îl întâlnesc? Îl iubesc eu şi mă îngrijesc eu de el? Îmi doresc eu o ocazie, ca să-i slujesc, aşa cum Domnul mă ajută?

Noi nu vom uita aşa de repede, cum în Edinburg 1902 un frate preaiubit persan acum aproximativ trei sute de ani s-a sculat înaintea fraţilor adunaţi pentru rugăciune şi cu lacrimi şi glas bâlbâit ne-a zis: „Şi tu ai fost ca unul din ei” (Obadia 11). Şi după aceea a citit Obadia 12-15: „Dar tu nu trebuia să fi privit ziua fratelui tău, ziua nenorocirii lui, nici nu trebuia să te fi bucurat de fiii lui Iuda în ziua nimicirii lor, nici nu trebuia să-ţi deschizi larg gura în ziua strâmtorării. Nu trebuia să fi intrat pe poarta poporului Meu în ziua nenorocirii lor, nici nu trebuia să fi privit chiar tu la necazul lor, în ziua nenorocirii lor, şi nu trebuia să fi pus mâna pe avutul lor în ziua nenorocirii lor! … cum ai făcut, ţi se va face; răsplata ta se va întoarce asupra capului tău.” Când el a citit aceasta şi a recunoscut cât de vinovat se simţea el, cu siguranţă şi mulţi dintre noi, care au ascultat, s-au simţit foarte vinovaţi.

Duhul sectant este aşa de strecurat şi pretutindeni prezent, că nicidecum nu este uşor să fi liber de el. Cât de repede gândim şi vorbim despre părtăşia noastră şi despre gruparea noastră şi aplicăm aceste noţiuni numai la un număr foarte redus de copii ai lui Dumnezeu. Nu ştim nimic despre slujba preoţească reală în favoarea tuturor acelora pentru care Hristos a murit. Dacă Hristos a murit pentru ei, cât de preţioşi trebuie să fie ei pentru Hristos! Nu produce natura divină din noi dorinţa din toată inima după ei? Să nu ne bucurăm noi sincer de tot ce este din Hristos în ei şi să nu fim fericiţi de legătura comună, pe care o avem în Hristos? Şi dacă pe de altă parte vedem o lipsă (şi noi toţi avem multe lipsuri), nu ar trebui noi atunci să fim gata să facem tot ce ne este posibil, ca să le ajutăm? Şi anume, plini de dragoste şi purtare de grijă cu respect; nu aspru sau cu un duh de superioritate, ci cu duhul blândeţii, luând seama la noi înşine, ca nu cumva şi noi să fim ispitiţi.

Cât de îngrozitor este, că noi distrugem pe fratele nostru sau îl putem lăsa să piară! Nu spune că aceasta înseamnă una sau alta; gândeşte-te ce înseamnă în realitate, şi nu la ceea ce nu ar putea să însemne. Cu siguranţă înseamnă mult, dacă nu chiar mai mult: o viaţă risipită, care ar putea să fie o mireasmă plăcută a lui Hristos – o greşire a ţelului, pe care Dumnezeu Şi l-a dorit pentru el, inima întristată a lui Hristos, care a murit pentru el. Cine poate evalua toate acestea? Şi probabil eu am pricinuit aceasta, fără să vreau, deoarece nu am fost atent şi m-am gândit numai la mine, să fiu mulţumit. Am făcut ce am vrut eu, şi nu m-am gândit la fratele meu, pentru care a murit Hristos.

Însă acesta nu este Duhul lui Hristos. Isus nu ar fi dat nici un prilej de poticnire fraţilor Lui iudei, cu toate că El Însuşi era liber (Matei 17.27). El Însuşi a suportat greutăţi, pentru ca ucenicii Lui să fie cruţaţi (Ioan 18.8). Domn binecuvântat, cine este ca Tine? Dă-ne din Duhul Tău! Fă-ne să fim voitori să renunţăm la tot ce suntem, ca să putem ajuta pe fratele nostru şi să împiedicăm, ca cineva să se poticnească, acela pentru care Hristos a murit. „Să nu ne mai judecăm deci unii pe alţii; ci mai bine judecaţi aceasta, să nu puneţi înaintea fratelui vostru o piatră de poticnire sau un prilej de cădere” (Romani 14.13). Când mergem prin lumea aceasta şi privim plăcerile ei, să ne punem un cuţit în gât, căci suntem lacomi (Proverbe 23.2) – nu numai din pricina noastră însăşi, ci şi pentru ca să nu fim un prilej de poticnire pentru fratele nostru.

Mai mult chiar, vedem că dacă un mădular al lui Hristos suferă, toate mădularele suferă împreună cu el, sau dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură. Desigur ar trebui să avem cea mai intimă purtare de grijă unul pentru celălalt, pentru ca în toate împrejurările, cât depinde de noi, să nu ia naştere sciziuni în trup.

Noi nu ne putem distanţa de nimic care poartă numele lui Hristos – noi suntem parte şi mădular al acestuia şi trebuie să purtăm împreună onoarea şi ruşinea, îngrijorarea sau pierderea. Dacă am fi într-un vapor care se scufundă – ne-am putea noi salva prin aceea că ne închidem singuri într-o cabină şi ne ostenim să menţinem acolo o ordine perfectă? Aceluia căruia Dumnezeu i-a dat mult, de la acela El cere şi mai mult; ce a dat El, a dat spre binecuvântarea tuturor. Mult se pierde în zilele actuale, că aceia care posedă adevărul îl vestesc aşa de rar acelora care nu-l au.

Gratis am primit, gratis trebuie să dăm mai departe, şi oricine are, este dator celui care nu are. Dumnezeu a iubit, de aceea El a dat. El a dat tot ce este al Lui. Hristos a iubit, şi această dragoste L-a adus jos într-o lume pătată de păcat, ca să caute pe aceia pe care Tatăl Săi I i-a dat din lumea aceasta. Pavel a iubit, şi de aceea el a devenit totul pentru toţi oamenii, ca dacă este posibil să câştige pe unii dintre ei. Cu cât iubea mai mult, cu atât a fost mai puţin iubit.

Este simplu acest lucru? Nu, înseamnă o cărare mai îngustă decât orice sectarism legalist, pe care a cutezat cineva să şi-l imagineze. Şi nimeni nu poate merge pe această cărare, decât numai acela care a fost străpuns de dragostea atotputernică, pătrunzătoare a lui Hristos şi de aceea a devenit liber. El nu poate altfel, decât să se lepede de sine prin această dragoste, să-şi piardă viaţa din pricina lui Hristos şi să dorească pe alţii (în măsură mai mică), aşa cum Domnul lui a făcut înaintea lui.

Lăsaţi-l pe fratele nostru, oricine ar fi el, lăsaţi-l să se numească cum vrea, oricare i-ar fi numele; fie el bun din punct de vedere moral, sau bolnav spiritual. Însă să ne amintim mereu că el este fratele nostru, pentru care a murit Hristos, şi ca atare are dreptul la preţuire profundă din partea noastră şi la dragostea noastră cordială. Dacă nu este aşa, unde este atunci dovada, că suntem ucenici ai lui Hristos?

Relaţiile fraţilor noştri, pentru care a murit Hristos, sunt multilaterale şi diferite; mulţi sunt tineri şi sensibili; mulţi sunt neştiutori şi călăuziţi greşit; mulţi sunt bolnavi şi împovăraţi cu îngrijorări, epuizaţi şi supăraţi; mulţi sunt împrăştiaţi, duşi de curent, pierduţi şi merg în pierzare; mulţi sunt slabi, se poticnesc sau stagnează. Ah, nu spune, ei sunt încăpăţânaţi. Am încercat noi să le ajutăm? I-am suportat noi cu toată blândeţea şi smerenia, şi nu într-un mod tutelar sau într-un duh de superioritate? Am căutat noi să-i vindecăm şi să-i restabilim, să-i învăţăm şi să-i zidim sufleteşte, ca să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii?

Luaţi seama la blândeţea omului lui Dumnezeu, Pavel: „Am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copiii. Astfel, plini de dragoste pentru voi, ne găseam plăcerea să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci şi propriile noastre vieţi, pentru că ne eraţi preaiubiţi. … după cum ştiţi, cum vă îndemnam pe fiecare dintre voi ca un tată pe copiii lui, şi vă mângâiam şi vă îndemnam … Dar acum, Timotei a venit de la voi şi ne-a adus vestea bună …, de aceea am fost mângâiaţi, fraţilor, cu privire la voi în toată strâmtorarea şi în tot necazul nostru, prin credinţa voastră. Pentru că acum trăim, dacă voi staţi tari în Domnul” (1 Tesaloniceni 2.7-11; 3.6-8). Citiţi aceste două capitole, 1 Tesaloniceni 2 şi 3, ele sunt minunate! Citiţi 2 Corinteni 7 şi vedeţi bucuria nespus de mare a lui Pavel cu privire la un singur punct, în care unii din copiii lui neascultători au devenit ascultători – cu toate că încă mai erau multe lucruri false. Citiţi vorbirea lui din Faptele apostolilor 20, remarcile lui în Filipeni 3.18-19 şi observaţi lacrimile lui chiar şi pentru vrăjmaşii crucii. Să atribuim dispreţuitor fratelui nostru gândul, spunând: „El este într-un sistem”? [remarca redacţiei: este vorba de calitatea de membru al unei anumite biserici/biserică protestantă liberă (independentă de stat).] (Puţini sunt între noi, care nu sunt într-un sistem, dacă nu cumva chiar ceva mai rău.) Ei sunt fraţii noştri, pentru care Hristos a murit!

O, Dumnezeule, înmoaie inimile noastre de piatră! Noi năzuim cu adevărat să fim ucenici în sensul din Luca 14. Noi am gustat dragostea Ta în Hristos la marea Cină, pe care Tu ai pregătit-o. Fă-ne capabili – în relaţia cu fraţii noştri, care cu toată lipsa vizibilă doresc mai mult decât noi să fie asemenea lui Hristos – să reflectăm o parte mică din harul Tău plăcut, pe care Hristos ni-l arată în fiecare zi. Ajută-ne să ne gândim la faptul că Hristos a murit pentru ei şi îi iubeşte, aşa cum ne iubeşte şi pe noi!

---

Tradus de la: Dein Bruder für den Christus gestorben ist

Titlul original: „Thy brother … for whom Christ died“
din „Part 3: Collected Writings“ în Faithful Sayings, The Central Bible Truth Depot (London)
Sursa: http://www.stempublishing.com/authors/Jacob/Jacob_Thy_brother.html

Traducere: Ion Simionescu

Epistola către Evrei capitolul 12
Evrei 12

Hermanus Cornelis Voorhoeve

 

https://www.soundwords.de/ro/epistola-catre-evrei-capitolul-12-a11173.html   

si   https://www.soundwords.de/ro/epistola-catre-evrei-capitolul-12-a11173.html

 

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Evrei 12.1,2: De aceea şi noi, având un nor aşa de mare de martori care ne înconjoară, dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu.

Acesta este rezultatul la care Pavel ajunge după descrierea demnă de admiraţie a vieţii de credinţă a eroilor credinţei din Vechiul Testament. Noi suntem înconjuraţi de un nor mare de martori. Ce poate face credinţa, cum ea perseverează până la sfârşit, cu toate că făgăduinţa nu a fost încă împlinită, ne este arătat în mod convingător prin viaţa acestor sfinţi şi trebuie să ne stimuleze să alergăm cu perseverenţă în alergarea care ne stă înainte. Pericolele, în care se aflau iudeii, erau mari. Descurajarea poate duce la cădere, obosirea în credinţă poate conduce la tăgăduirea lui Hristos. Amintirea martorilor din vechiul legământ trebuia să le inspire curaj şi încredere. În comparaţie cu perseverenţa acestor sfinţi credincioşi (fideli), evreii trebuiau să se ruşineze de nestatornicia lor.

Cât de nemărginit de mari sunt privilegiile noastre! Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun – o poziţie mai bună, un loc mai bun, o speranţă mai bună – dar şi, aşa cum spune Pavel aici, un subiect mai bun al credinţei. Fiecare din sfinţii vechiului legământ a gustat ceva din greutăţile drumului de credinţă şi le-au biruit. Domnul şi Mântuitorul nostru însă a mers tot drumul credinţei până la capăt, de la iesle şi până la cruce, şi acum stă la dreapta tronului lui Dumnezeu. El a fost încercat de toate ispitele, cărora natura umană poate fi expusă. El a fost prigonit de oameni, ispitit de satan, părăsit de Dumnezeu. Ucenicii Lui L-au părăsit, atunci când Îl ameninţa pericolul; prietenul Lui apropiat L-a vândut; cei mai iubiţi ucenicii ai Lui nu au putut să suferă cu El, cu toate că El dorea mult compasiunea lor. Părinţii, al căror nume este numit aici cu cinste, s-au încrezut în Dumnezeu şi au fost ascultaţi; dar El nu a fost ascultat; El era un vierme şi nu om (Psalmul 22). El a mers drumul în deplină ascultare. În toate şi peste toate El a ieşit biruitor şi a intrat triumfător în cer, ca acolo ca Om glorificat să-Şi ocupe locul la dreapta tronului lui Dumnezeu.

De aceea El este Căpetenia (sau Iniţiatorul) şi Desăvârşitorul credinţei. El a mers pe drumul credinţei de la început şi până la sfârşit şi acum domneşte încununat cu glorie şi onoare la dreapta lui Dumnezeu. Privind la El în cer, vedem drumul credinţei, perseverenţa credinţei şi desăvârşirea credinţei. În lumea aceasta întunecată vedem o cărare luminoasă care conduce în gloria cerească, pe care Isus ca şi Conducător suprem a mers înainte şi la al cărei capăt El a ajuns ca desăvârşitor al credinţei. Cu toate că avem în jurul nostru un nor aşa mare de martori, ale căror fapte de credinţă minunate pot să ne încurajeze şi să ne întărească, totuşi există pentru noi numai un subiect al credinţei, şi acesta este Isus, şezând la dreapta lui Dumnezeu, şi noi trebuie să ne luăm privirea de la toate celelalte lucruri şi să ne îndreptăm privirea exclusiv spre El şi apoi să-L urmăm pe acest drum al credinţei.

Căci Isus, care a intrat în gloria care I-a fost făgăduită, ne este un model în suferinţa prin care El a trecut, ca să ajungă la această glorie. Din pricina bucuriei, care Îi era pusă înainte: aceea de a intra în glorie ca Iniţiatorul (Căpetenia) şi Desăvârşitorul credinţei, ca Înaintemergător alor Săi, El a îndurat crucea, neluând în seamă ruşinea acestei cruci. Deci, spune Pavel,

Evrei 12.3: uitaţi-vă bine dar la Cel care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine, ca să nu obosiţi, descurajându-vă în sufletele voastre,

ci continuaţi-vă până la capăt cu perseverenţă alergarea care vă stă înainte.

Ca să poţi alerga cu perseverenţă alergarea, trebuie să dăm la o parte orice povară a păcatului, care ne înconjoară aşa de uşor. Pavel vorbeşte despre aceasta, ca şi cum nimic n-ar fi mai uşor de făcut decât aceasta. Şi într-adevăr este uşor, dacă privim la Isus. Dacă nu privim la El, atunci este imposibil. Sunt două lucruri care ne împiedică; grijile şi păcatul. Inima omului se preocupă cu greutăţile şi cu suferinţa; şi cu cât te gândeşti mai mult la acestea, cu atât te simţi mai împovărat. Dar şi păcatul este o cursă; poftele cărnii se războiesc cu sufletul. Dar de îndată ce privim la Isus, omul nou devine activ. Noi avem un subiect nou, care ne despovărează şi ne eliberează de toate celelalte lucruri; este viaţa nouă, natura nouă, pe care am primit-o în Hristos, care acum se dezvoltă. Găsim în Isus, dacă ne-am îndreptat privirea spre El, puterea care ne eliberează. Dacă considerăm lucrurile lumii acesteia ca o povară, aşa cum de fapt sunt în realitate, atunci este uşor să le îndepărtăm de la noi. Se renunţă cu plăcere la ceea ce stă în cale şi împiedică.

Dar dacă privirea noastră este îndreptată spre împrejurări şi la suferinţă, atunci devenim descurajaţi şi suntem în pericol să fim înfrânţi. Aşa s-a întâmplat evreilor, şi de aceea Pavel încearcă să-i ridice din descurajarea lor şi să-i umple cu o nouă încredere. Mai întâi prin aceea că el le îndreaptă atenţia spre perseverenţa eroilor credinţei ai vechiului legământ. Apoi, prin aceea că el le îndreaptă privirea spre noul subiect al credinţei în cer. Şi în final, prin aceea că el le arată că disciplinarea din partea lui Dumnezeu este o dovadă a dragostei Sale şi face clar, că noi nu suntem copii nelegitimi, ci suntem fii.

Suferinţa, de care aveau parte credincioşii evrei, era o suferinţă din pricina lui Hristos. Ei au fost prigoniţi din pricina credinţei lor. De aceea Pavel le putea spune:

Evrei 12.4: Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului,

aceasta înseamnă în lupta voastră împotriva păcatului din lume voi nu aţi ajuns aşa departe, că a trebuit să vă jertfiţi viaţa. Această suferinţă pentru Hristos este onoarea noastră şi bucuria noastră. (vezi Filipeni 1.29; 1 Petru 2.19; Iacov 1.2). Cine este socotit vrednic să sufere pentru Hristos şi pentru El să-şi jertfească viaţa, va primi cândva o cunună deosebită. Dar aceleaşi suferinţe sunt folosite totodată de Dumnezeu ca să ne încerce, să ne educe şi să ne sfinţească. Dacă despre această suferinţă se poate spune, că noi trebuie s-o privim ca o mare bucurie, ea ne este prezentată totodată ca o disciplinare din partea Tatălui asupra copiilor Săi. Însă aceasta depinde din ce perspectivă o privim. Ce onoare deosebită şi ce mare bucurie este pentru noi, deoarece noi, suferind pentru dreptate, devenim asemenea lui Hristos; aceasta este în mâna Tatălui nostru un mijloc, ca să ne facă părtaşi gloriei Sale.

Sub acest aspect este privită aici suferinţa de către Pavel. Just şi măreţ este ce spune Pavel în privinţa aceasta. Deoarece destinatarii epistolei sale erau descurajaţi din cauza multelor necazuri, pe care le aveau de suportat, el îi mângâie remarcând că toate aceste suferinţe erau o disciplinare prin mâna lui Dumnezeu, Tatăl lor, şi de aceea era o dovadă că ei erau fii şi nu copii nelegitimi.

Evrei 12.5: Şi aţi uitat de tot îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: »Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El;

Accentul se pune pe „fii”. Numai fiii sunt disciplinaţi. Dacă vom ţine seama de aceasta, atunci nu vom preţui puţin disciplinarea din partea Domnului, şi nici nu vom fi doborâţi prin ea. Aceasta ar putea să-şi aibă cauza numai în necredinţă: cine desconsideră disciplinarea din partea Domnului, acela nu crede că aceasta vine de la un Tată iubitor, de aceea el este deznădăjduit. Dar dacă credem că Domnul disciplinează pe acela care îl iubeşte, şi că El biciuieşte pe orice fiu pe care îl primeşte (versetul 6), atunci vom înţelege că Domnul nu face nimic în zadar şi niciodată nu trimite ceva, care pentru noi nu ar fi de folos şi necesar. Atunci nu vom suspina sub disciplinare şi nici nu ne vom comporta ca şi cum disciplinarea nu ar însemna nimic. Atunci vom fi păziţi, să nu fim nici indiferenţi, şi nici să nu ne întristăm.

Deci disciplinarea este o dovadă că noi suntem fii şi că Domnul ne iubeşte. Căci „voi înduraţi suferinţa ca disciplinare”, spune Pavel, şi nu ca mânie din partea lui Dumnezeu. Suferinţele nu sunt o judecată a lui Dumnezeu, nu sunt o pedeapsă, ci disciplinare din partea unui Tată iubitor.

Evrei 12.7: Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de nişte fii: căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?

Copiilor străini eu nu le am nimic de zis, eu nu mă preocup cu ei; însă pe copiii mei îi educ, îi ţin sub disciplină şi îi pedepsesc, dacă este nevoie. În călăuzirea Sa prevăzătoare, Dumnezeu Se preocupă cu toţi oamenii, dar numai copiii Lui stau sub disciplină. De aceea lipsa disciplinării divine ar fi o dovadă că noi nu suntem copii ai lui Dumnezeu, ci am fi copii nelegitimi (bastarzi) (Evrei 12.8). Nicidecum să nu ne lăsăm descurajaţi prin disciplinare, ea trebuie să ne fie spre bucurie şi mângâiere, deoarece prin ea noi aflăm cu câtă dragoste ne iubeşte Domnul.

Pe lângă aceasta, disciplinarea are o intenţie binecuvântată şi ea aduce roade minunate.

Evrei 12.9: Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim?

Desigur: căci părinţii noştri după carne ne-au disciplinat pentru puţine zile, aşa cum gândeau ei că este bine, deseori probabil samavolnic; dar El, Dumnezeu şi Tatăl nostru în Hristos, ne disciplinează spre folosul nostru, pentru ca noi să devenim părtaşi sfinţeniei Sale (versetul 10). Tatăl nostru, care ne iubeşte, nu doreşte nimic mai mult decât aceasta. El este Tatăl sfânt şi El vrea să facă pe copiii Lui părtaşi sfinţeniei Sale. Prin disciplinare învăţăm să ne cunoaştem singuri, aşa cum vedem aceasta la Iov; ea ne păzeşte de abateri, aşa cum a fost ţepuşa în carne în cazul lui Pavel. Disciplinarea antrenează şi conştiinţa, aşa cum rezultă din istoria lui David. Prin aceasta răul este judecat şi înlăturat, şi noi ne curăţim, aşa după cum El este curat.

Cine a înţeles aceasta şi doreşte fierbinte după sfinţenia lui Dumnezeu (şi care creştin adevărat nu doreşte aceasta?), se va bucura de disciplinare, nu pentru că disciplinarea în sine ar fi cauza bucuriei, ci din cauza intenţiei şi efectului ei binecuvântat. Căci

Evrei 12.11: orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.

Disciplinarea nu poate fi altfel decât dureroasă şi o pricină de întristare, căci altfel la ce ar sluji ea? -, şi cum ar putea ea altfel să-şi atingă ţinta? Dar dacă suntem exersaţi prin ea, atunci ea dă rodul aducător de pace al dreptăţii, şi această cunoaştere ne face să ne bucurăm în necazuri şi să ne lăudăm în dureri. Pe baza acestui studiu minunat asupra disciplinării, Pavel îndeamnă pe evrei să-şi ridice mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi şi să creeze cărări drepte pentru picioarele lor, pentru ca cel şchiop să nu se abată de pe cale şi astfel să devină tot mai slab, ci mai degrabă să fie vindecat (Evrei 12.12,13).

Evrei 12.14: Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.

De aceea supuneţi-vă disciplinării din partea Domnului, care are loc spre folosul vostru şi spre sfinţirea voastră, şi nu vă lăsaţi abătuţi de la harul lui Dumnezeu, care v-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi vă educă ca pe nişte fii; nu lăsaţi să răsară în sufletele voastre vreo rădăcină de amărăciune cu privire la căile Domnului în disciplinare şi să vă neliniştească, prin care nu numai voi înşivă vă rătăciţi de la harul lui Dumnezeu, ci luaţi şi pe alţii cu voi; şi nu faceţi ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut (Evrei 12,15,16).

Această referire la Esau este ciudată şi în mod deosebit pentru un iudeu este potrivită şi aspră. Dacă veţi cădea de la harul lui Dumnezeu, atunci veţi ajunge, aşa atenţionează Pavel, în poziţia bărbatului care este aşa de dispreţuit şi de urât de poporul vostru. Nu contează ce alegi în locul lui Hristos; prin faptul că Îl părăseşti, ajungi în starea lui Esau cel păcătos. Esau stă înaintea noastră ca prototip al acelora care vor striga: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar lacrimile lor vor rămâne fără efect, ca şi ale lui Esau. Esau a venit prea târziu. Cu toate că el a cerut cu lacrimi fierbinţi binecuvântarea din partea tatălui său, el a fost respins (Evrei 12,17). Şi tot aşa aceia care dispreţuiesc harul lui Dumnezeu şi resping pe Hristos, nu vor găsi loc pentru căinţă; uşa se va închide, şi ei sunt excluşi şi tăiaţi de la orice binecuvântare.

În versetele următoare găsim o punere faţă în faţă demnă de admiraţie a Legii şi harului, a vechii perioade şi a noii perioade, a groazei de pe Muntele Sinai şi a binecuvântărilor Muntelui Sionului. Este un loc biblic cu totul deosebit. Citeşte-l cu atenţie, iubite cititor, şi savurează frumuseţea şi gloria lui (Evrei 12.18-24).

Sinai şi Sion – cei doi munţi foarte importanţi, sunt puşi aici faţă în faţă. Groaza Legii şi binecuvântările plăcute ale harului stau înaintea noastră. Când Dumnezeu, Domnul, S-a coborât în dreptatea Sa pe Muntele Sinai, ca să dea Legea Sa poporului Său, atunci semnele judecăţii au înconjurat muntele acesta; nu numai tot poporul se cutremura şi tremura şi a luat-o la fugă, rugându-se ca să nu li se mai vorbească, ci chiar şi Moise, mijlocitorul vechiului legământ, a spus: „Sunt îngrozit şi tremur!” -, aşa de îngrozitoare era apariţia. Cum putea fi altfel? Acolo unde Dumnezeu în sfinţenia şi dreptatea Sa prezintă oamenilor decăzuţi cerinţele Sale drepte, acolo frica şi groaza trebuie să umple inima, căci nu este nimeni care să facă binele, şi de aceea toţi sunt sub blestem şi judecată.

Efectul revelării dreptăţii lui Dumnezeu asupra păcătoşilor nu poate fi altul. Dar când Israel a încălcat toate poruncile lui Dumnezeu şi chivotul legământului a părăsit locul lui; când poporul a păcătuit şi trebuia predat judecăţii, atunci Dumnezeu, Domnul, a intervenit în har, a ales pe David din seminţia lui Iuda, şi David a biruit pe iubusiţi, a cucerit cetatea Sion şi pe Muntele Sion a pus bazele construirii Templului. Pe locul unde a stat îngerul nimicitor, ca să lovească Ierusalimul, David a construit un altar pentru Domnul, şi pe locul acesta s-a ridicat mai târziu Casa Domnului, în care El S-a arătat în glorie în zilele lui Solomon. Când omul a eşuat desăvârşit în responsabilitatea lui, a venit Dumnezeu, Domnul, pentru ca în har să creeze o legătură nouă între Sine şi poporul Său. De aceea Pavel spune aici credincioşilor:

Evrei 12.18-22: Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … ci v-aţi apropiat de muntele Sion.

Însă noi nu numai am venit de la Lege la har şi acum stăm în har, ci noi am venit şi de pe pământ în cer şi avem un loc deosebit în cer. Noi am venit la „… cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (Evrei 12.22b). Sion era cetatea Marelui Împărat, unde S-a arătat gloria lui Dumnezeu, dar nu era cetatea Dumnezeului celui viu. Cetatea Dumnezeului celui viu este Ierusalimul ceresc, ca să zicem aşa capitala Împărăţiei Dumnezeului celui viu, cetatea care are temelii al căror ziditor şi creator este Domnul Însuşi. Deci de pe pământ noi mergem în cer – din Sionul pământesc în Ierusalimul ceresc. Dumnezeu Se glorifică într-un fel în care nici îngerii nu s-au gândit.

Dar ajunşi în cer, noi ne aflăm în mijlocul a „zeci de mii de îngeri, o strângere în sărbătoare”; şi acolo, pe acea scenă demnă de admiraţie, ochii noştri vor fi captivaţi de un subiect deosebit de minunat, despărţit şi mai presus de îngeri: „Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri” (Evrei 12.23).

Aceşti întâi-născuţi nu s-au născut în ceruri, ei nu sunt acolo localnici aşa cum sunt sfinţii îngeri, care au fost păziţi de Dumnezeu de cădere; ci ei sunt subiectul planului veşnic al lui Dumnezeu, aleşi înainte de întemeierea lumii, ca să fie sfinţi şi fără pată înaintea feţei lui Dumnezeu în dragoste. Ei sunt moştenitorii glorificaţi şi întâi-născuţii lui Dumnezeu, înscrişi în ceruri după planul Său veşnic. Ei nu sunt subiecte ale făgăduinţelor, cu toate că ei, cărora le-au fost reţinute pe pământ făgăduinţele, vor savura aceste făgăduinţe în cer; ci ei prin har aparţin cerului. Ei nu au o altă parte, nu au o altă patrie, nu au nici un alt drept de cetăţenie, decât cerul. Dumnezeu Însuşi le-a înscris numele acolo. Această poziţie de întâi-născut este poziţia cea mai sublimă care se găseşte. Adunarea, potrivit planului veşnic al lui Dumnezeu, ocupă în veşnicie poziţia cea mai înaltă.

Aceasta ne conduce de la sine la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Acesta este privilegiul nostru minunat şi sfânt. Dumnezeu, judecătorul întregului pământ, este Dumnezeul nostru, în a cărui prezenţă sfântă noi ne simţim desăvârşit de fericiţi. În cartea Apocalipsa, cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii cetei de preoţi cereşti, înconjoară într-o linişte desăvârşită tronul Celui Atotputernic, ale cărui judecăţi fac să se cutremure pământul, şi înaintea scaunului de judecată apar toţi, cei vii şi cei morţi.

Acum ajungem la o altă ceată de fericiţi: „duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi”. Aceştia sunt sfinţii vechiului legământ, care au fost recunoscuţi de Judecătorul drept ca fiind ai Săi, înainte de revelarea Bisericii; cei care şi-au terminat alergarea şi în luptă au obţinut biruinţa şi acum aşteaptă gloria. Dar nu numai ei vor fi binecuvântaţi; şi sfinţii de pe pământ vor primi binecuvântarea. Dumnezeu va face un legământ nou cu poporul Său Israel, nu în forma legământului pe care El l-a făcut cu părinţii lor, căci ei nu au rămas în acest legământ; ci Legea lui Dumnezeu va scrisă în inima lor şi li se vor ierta păcatele făcute sub legământul dintâi. De aceea noi am venit „la Isus, Mijlocitorul unui nou legământ” (Evrei 12.24), Cel care a făcut totul, ca să poată realiza acest legământ nou. Să observăm că nu se spune că noi am venit la un legământ nou, ci noi am venit la Isus, care este Mijlocitorul acestui legământ nou. Şi în sfârşit noi am venit la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Abel”. Sângele lui Hristos a fost vărsat pe pământ, ca şi sângele lui Abel prin Cain. Însă în loc ca el să strige după răzbunare, prin care Cain a devenit un blestemat şi un fugar pe pământ – un model potrivit al iudeilor, care sunt vinovaţi de omorârea Fiului lui Dumnezeu – harul vorbeşte şi sângele vărsat al lui Hristos strigă după pace şi iertarea celor care L-au omorât. În această succesiune demnă de admiraţie a binecuvântărilor, sângele lui Hristos vine la sfârşit, deoarece el este fundamentul oricărei binecuvântări, atât al binecuvântării Adunării cât şi al binecuvântării sfinţilor Vechiului Testament şi al credincioşilor din Israel şi dintre naţiuni, care vor locui pe pământul nou.

Acolo unde astfel de binecuvântări bogate au devenit partea credincioşilor, ei trebuie să ia seama să nu respingă pe Cel care le vorbeşte. Căci dacă aceia nu au scăpat de judecată, cei care au respins pe Acela care pe pământ a împlinit cerinţele divine, cu cât mai puţin vom scăpa noi dacă ne îndepărtăm de Cel care vorbeşte din ceruri (Evrei 12.25). În perioada veche Domnul a vorbit pe pământ, acum El vorbeşte din cer. Atunci glasul Său a mişcat pământul; dar acum glasul Său „va clătina nu numai pământul, ci şi cerul” (Evrei 12.26). Aceasta este făgăduinţa Domnului. De aceea respingerea creştinismului a fost mult mai fatală decât încălcarea poruncilor Legii. Cine se îndepărtează de creştinism, acela se îndepărtează de singurul care poate face o nouă ordine a lucrurilor, de Împărăţia care nu va dispare şi nu va pieri, ci stă veşnic nemişcată.

Căci acolo unde toate izvoarele, din care au putut curge toate binecuvântările pentru oamenii de pe pământ, au fost otrăvite, şi unde cerul, reşedinţa puterii lui Dumnezeu, a fost murdărit prin căderea diavolului, acolo Dumnezeu, Domnul, va mişca totul şi va face să piară, şi va veni o creaţie nouă, în care locuieşte dreptatea. Aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu deja atunci când El a adus pământul în starea lui actuală; căci

Evrei 12.27: lucrurile, care vor fi clătinate, au fost făcute ca să rămână cele neclătinate.

„Lucrurile mişcătoare” nu au fost făcute cu intenţia să rămână totdeauna aşa, ci cu scopul să dispară iarăşi şi în locul lor să vină „lucrurile care nu se mişcă”. Prima creaţie a fost făcută cu planul hotărât ca ea să fie înlocuită cândva de creaţia nouă, care este de neclintit şi rămâne veşnic.

În capitolul al treilea al celei de-a doua epistolă a lui Petru ni se face cunoscut în ce fel va avea loc această schimbare a lucrurilor mişcătoare. Prin Cuvântul lui Dumnezeu au luat naştere din vechime cerurile şi pământul, constând din apă şi în apă; şi acestea sunt păzite prin cuvântul Său şi sunt păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi nimicirii oamenilor păcătoşi. Atunci cerurile vor pieri cu trosnete mari şi elementele se vor descompune în foc, după care apoi va lua naştere un cer nou şi un pământ nou, unde nu va mai fi apă. Elementele: apă, foc şi aer vor pieri, „şi marea nu mai era”, aşa citim în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 21.1).

Toate lucrurile de jos, tot ce ne atrage şi înşală inima, şi chiar şi toate privilegiile după carne, vor pieri. Noi primim o Împărăţie de nezguduit – o Împărăţie, care nu se schimbă, nu piere, nu se clatină, nu se termină, ci rămâne în veşnicie. De aceea Pavel încheie în felul acesta această serie de îndemnuri,

Evrei 12.28: De aceea, primind o împărăţie neclintită, să avem har, prin care să slujim plăcut lui Dumnezeu, cu respect şi cu teamă evlavioasă.

Numai harul ne face capabili să slujim plăcut lui Dumnezeu. Legea a arătat public, că nimeni nu este capabil să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, ci că omul este rău de neîmbunătăţit. Însă harul în Hristos Isus, care ne-a eliberat de blestemul Legii, ne face apţi de a face ce este plăcut lui Dumnezeu şi apţi să-I slujim cu respect şi cu teamă evlavioasă. Să ţinem cu tărie acest har, căci altfel pierdem această Împărăţie, pe care am primit-o, căci „şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12.29), care va judeca pe toţi care dispreţuiesc harul Său şi leapădă dragostea Sa.

DISCIPLINA ADMINISTRATĂ DE DUMNEZEU

Capitolul douăzeci şi cinci

Sângele lui Abel şi sângele lui Isus

   Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine”  (Genesa 4, 10)

   … de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. (Evrei 12, 24)

   Prima vărsare de sânge omenesc a fost o faptă îngrozitoare. Dacă atacul sângeros al lui Cain a fost planificat sau nu, nu constituie tema noastră acum, însă privirea unui cadavru omenesc sângerând trebuie să fi fost ceva nou şi îngrozitor pentru el. El nu a fost călit prin citirea descrierilor incidentelor din război sau prin ascultarea relatărilor despre asasinate; omorârea şi uciderea prin lovire erau orori noi pentru omenire şi el, primul criminal, trebuie să se fi mirat de rezultatul loviturii lui şi totodată să fi fost plin de griji cu privire la urmări. Îl văd stând lângă cadavru, pentru un moment împietrit de groază, înspăimântat la privirea sângelui. Va arunca cerul săgeţi aprinse asupra lui? Va trimite pământul îmbibat cu sânge răzbunători rapizi din solul lui cuprins de uimire? Ce întrebări ar fi trebuit să fi zvâcnit în sufletul ucigaşului! Dar nimic de felul acesta! Sângele cald se scurge într-un şiroi roşu pe pământ şi o mângâiere oribilă vine în sufletul păcătosului vinovat, când a văzut că pământul absoarbe sângele. El nu rămâne într-o băltoacă, ci pământul îşi deschide gura, ca să primească sângele fratelui său şi să-l ascundă. Semne comemorative triste pătează iarba şi colorează pământul în roşu, şi totuşi urma îngrozitoare se usucă şi criminalul simte o bucurie de scurtă durată. Probabil Cain a mers pe drumul lui şi s-a gândit că fapta lui îngrozitoare a trecut definitiv. El a făcut-o, şi nu mai putea s-o refacă la loc; a lovit, s-a eliberat de omul pe care îl ura; sângele s-a scurs în pământ, şi prin aceasta chestiunea s-a încheiat, şi ea nu mai trebuia să-i dea bătăi de cap. În zilele acelea nu era nici o maşinărie de poliţişti şi legi, de judecători şi spânzurători, şi de aceea Cain nu avea de ce să se teamă; era un bărbat solid, puternic, şi nu era nimeni care să-l poată pedepsi, şi nimeni care să-l acuze sau să-l mustre, cu excepţia tatălui şi mamei sale, dar probabil şi aceştia au fost zdrobiţi de necaz şi ştiau foarte bine de păcătoşenia lor, ca să mai arate mânie faţă de întâiul lor născut. De aceea probabil că el s-a gândit, că fapta lui va rămâne mută, fără grai, aşa că va putea merge mai departe pe drumul său, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

   Dar nu a fost aşa, căci cu toate că sângele nu a vorbit conştiinţei lui împietrite, glasul lui s-a auzit în altă parte. Un glas tainic s-a înălţat spre cer; el a ajuns la urechile Celui nevăzut şi a mişcat inima dreptăţii veşnice, aşa că Dumnezeu a rupt perdeaua, care ascunde pe Cel nemărginit faţă de oameni, S-a arătat şi a zis lui Cain: »Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Atunci a ştiut Cain că sângele nu poate fi vărsat la bunul nostru plac, şi crima va fi pedepsită, căci în fiecare picătură de sânge scursă din cel ucis era o limbă, şi ea a fost auzită de Dumnezeu, aşa că El a intervenit şi a rânduit cercetări solemne.

   Fraţilor, a fost o faptă mult mai îngrozitoare, care a avut loc pe Golgota, căci acolo nu a fost omorât primul om, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu; El, Cel care era Om, dar mult mai mult decât un om, El era Dumnezeu devenit Om. Era o faptă îngrozitoare, când ei, după ce L-au dus înaintea scaunului de judecată, L-au condamnat sub jurământ fals şi au strigat »Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!«, au avut curajul să ia cuiele şi să bată în cuie pe lemnul blestemat pe Fiul lui Dumnezeu, să-I înalţe trupul între cer şi pământ şi să privească durerile Lui, care s-au sfârşit odată cu moartea Lui, şi apoi I-au străpuns coasta, până a curs sânge şi apă din ea. Fără îndoială, Pilat, care şi-a spălat mâinile în apă, s-a gândit, că din aceasta nu va rezulta nici o nenorocire. Cărturarii şi fariseii au plecat şi au zis: am redus la tăcere vocea care ne acuza. Pe străzi nu se va mai auzi vocea Lui, care striga: »Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici.« Nu vom mai fi deranjaţi în făţărnicia noastră şi în practicile formelor noastre prin prezenţa unui Om sfânt şi curat, a cărui sinceritate simplă era un reproş aspru îndreptat împotriva noastră. L-am omorât, L-am ucis fără un motiv bine justificat, dar acum chestiunea s-a terminat. Acest sânge nu va mai avea nici un glas. Ei nu ştiau, că strigătul Ierusalimului se înălţase deja la cer. »Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri!« era notat pe tabla dreptăţii, şi în scurt timp Ierusalimul a devenit trezoreria suferinţei şi iadul nenorocirii, că aşa ceva, cum a fost nimicirea lui, nu a mai existat pe pământ, şi nici nu va mai fi. Mult mai îmbucurător este, că un alt strigăt, mai melodic, s-a înălţat la cer de pe crucea Golgota. »Tată, iartă-i!« Sângele lui Abel n-a fost fără glas; sângele lui Isus n-a fost mut; a strigat în aşa fel, că a fost auzit la scaunul de domnie din cer, şi, Dumnezeu fie lăudat, el a vorbit pentru noi, şi nu împotriva noastră, nu era un strigăt de răzbunare, aşa cum pe drept ar fi putut să fie, ci un strigăt de iertare – un alt strigăt decât acela al sângelui lui Abel. El nu cerea o răzbunare mai aspră, decât aceea pe care Cain a trebuit s-o sufere; nu cerea ca noi să rătăcim încoace şi încolo pe pământ, fără odihnă, şi în cele din urmă să fim veşnic alungaţi dinaintea lui Dumnezeu, să mergem în iad, ci a strigat: »Tată, iartă-i!«, şi a biruit, şi blestemul a fost îndepărtat de la noi, şi binecuvântarea a venit la fiii oamenilor. Ne-am propus, ca astăzi să comparăm vorbirea glasului sângelui lui Abel şi a glasului sângelui lui Isus. Amândouă glasurile vorbesc. Aceasta este vizibil. Abel vorbeşte încă, cu toate că a murit, spune apostolul, şi noi ştim, spre mângâierea noastră veşnică, că sângele lui Isus vorbeşte înaintea scaunului de domnie veşnic. Fiecare sânge are glas, căci Dumnezeu veghează atent, ca să se păstreze glasul lui; sângele oamenilor buni şi drepţi are o vorbire mai cerească, dar glasul sângelui lui Isus le depăşeşte pe toate şi poartă cununa victoriei între zeci de mii de glasuri.

I.

   În primul rând, sângele lui Isus vorbeşte în general mai bine.

   Ce a zis sângele lui Abel? Nu era el sângele mărturiei?

   Când Abel a căzut la pământ sub loviturile de ciomag ale fratelui său, el a depus mărturie despre o religie spirituală. Cain era amatorul simplei închinări la Dumnezeu în exterior; credinţa nu îşi avea locul în inima lui. El iubea închinarea la Dumnezeu însoţită de spectacol şi ceremonii, el a ornamentat altarul cu roade şi l-a împodobit cu flori; religia lui era plină de gust şi elegantă, o religie inventată de el; dar ei îi lipsea o relaţie spirituală, smerită, de credinţă, cu Eliberatorul făgăduit. Abel stătea acolo ca un mărturisitor al religiei lipsite de podoabe, a religiei credinţei în jertfa promisă. Pe altar era un miel sângerând din cauza unei răni de moarte şi aşezat ca să fie ars; o privelişte care nu oferea nici o bucurie de gust plăcut, un lucru de la care iubitorii de frumos s-ar fi întors cu groază. Abel a ales o astfel de jertfă, deoarece Dumnezeu a ales-o şi pentru că ea era mijlocul potrivit ca să călăuzească credinţa spre adevăratul ei simbol, spre Domnul Isus. În mielul sângerând vedea prin credinţă semnul marii iertări a păcatelor înfăptuite de Domnul, care nu putea fi văzută în darurile din roadele pământului, aduse de Cain, oricât de plăcute ar fi putut fi ele. Abel stă pentru noi pe primul loc dintr-un nor de martori, care toţi au depus o mărturie curajoasă şi au fost gata s-o pecetluiască cu viaţa lor. El a murit ca martir pentru adevăr, marele şi sublimul adevăr, că Dumnezeu primeşte pe oameni prin credinţa lor. Toată cinstea sângelui martirilor, care vorbeşte aşa de puternic pentru adevărul preţios. Domnul nostru Isus, şi El un Martor al credinţei în Dumnezeu, a vorbit mai bine decât Abel, deoarece el avea mai mult de spus şi deoarece El putea să vorbească dintr-o intimitate mai mare cu Dumnezeu. El a fost un Martor mult mai desăvârşit al adevărului divin, decât putea Abel să fie, căci El a adus viaţa şi nemurirea la lumină şi a vorbit cu ai Săi foarte clar despre Tatăl. Domnul nostru Isus Hristos a fost la sânul Tatălui şi El cunoştea taina divină; această taină a descoperit-o fiilor oamenilor în predicile Sale şi apoi a confirmat-o prin sângele Său. Să nu uităm, că cu toate că moartea lui Hristos a fost în primul rând ispăşire pentru păcat, ea a fost totodată şi mărturie pentru adevăr, căci se spune despre El, că a fost pus Martor pe lângă popoare, Cap şi Stăpânitor al popoarelor, şi că El a fost un Martir sângerând şi muritor, o dovedeşte sângele Său (aceasta vă este clar), un adevăr mult mai deplin, mai luminos  şi mai glorios decât sângele lui Abel. În afară de aceasta: sângele lui Abel vorbeşte bine, deoarece el era dovada credincioşiei. Acest slujitor credincios al marelui Stăpân a fost credincios, cu toată împotrivirea fratelui său; da, credincios până la moarte. Nu se putea spune despre el, aşa cum apostolul putea să spună despre unii: »Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.« El s-a împotrivit păcatului până la sânge; el a fost credincios în toată casa lui, ca slujitor; el nu s-a lăsat împiedecat în curăţia sufletului lui, şi nu a considerat că viaţa lui este scumpă. Sângele lui vorbea, atunci când cădea pe pământ: Dumnezeule mare, Abel este credincios Ţie. Dar sângele lui Hristos dovedeşte o credincioşie şi mai mare, căci el venea dintr-o viaţă desăvârşită, fără pată, care niciodată nu a fost întinată de vreun păcat; în opoziţie cu moartea lui Abel, care cei drept punea capăt unei vieţi de credinţă, dar nu era o viaţă desăvârşită. Credincioşia lui Isus a fost desăvârşită începând din ziua naşterii Lui şi până în ceasul morţii Lui; şi deoarece nu era o necesitate ca El să moară, dăruirea de bună voie a vieţii Lui era cu atât mai mult o faptă a ascultării şi o dovadă mult mai bună a credincioşiei Lui faţă de ceea ce I s-a încredinţat.

   Să nu uităm, că tot ce putea să spună sângele lui Abel, atunci când el cădea pe pământ, era numai o umbră a fiinţei mult mai minunate, pe care ne-o garantează moartea lui Isus. Isus nu era un simbol al ispăşirii, ci El a făcut ispăşirea; El nu era simbolul unei jertfe, ci era marea Jertfă însăşi, şi deoarece fiinţa vorbeşte totdeauna mai bine decât umbra, aşa vorbeşte sângele lui Isus mai bine decât sângele lui Abel.

   Este bine să adăugăm, că Domnul nostru era cu mult mai nemărginit de demn şi de glorios decât Abel; de aceea moartea Lui trebuie să vorbească cu o gură mult mai elocventă decât moartea unui om simplu, aşa cum era Abel. El, cel care murea din mâna lui Cain, este numai unul dintre noi, care mărturiseşte despre adevăr şi neprihănire, care mărturiseşte prin credinţă despre o jertfă viitoare; dar El, Cel care a murit prin mâna lui Irod şi a lui Pilat, era divin şi nu a venit la noi cu un mesaj obişnuit. Când Fiul glorios al lui Dumnezeu Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul, vocea care venea din sângele Lui a trebuit în mod necesar să fie mai tare, mai plăcută, mai deplină şi mai divină decât vocea sângelui de martir a lui Cain. De aceea înţelegem, înainte de a intra în detalii, că după principiile generale putem fi foarte în clar, că sângele lui Isus va vorbi mai bine decât sângele lui Abel.

II.

   Vrem să intrăm acum în miezul textului nostru, în timp ce ne vom aminti, că sângele lui Isus vorbeşte lui Dumnezeu mai bine decât sângele lui Abel. Sângele lui Abel a strigat la urechile Domnului, căci El a zis lui Cain: »Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Acest strigăt nu s-a îndreptat într-o direcţie oarecare, ca să caute un mijlocitor, ci s-a îndreptat direct spre scaunul de judecată al lui Dumnezeu şi a adus o acuzare criminalului. Dar ce a zis sângele lui Abel lui Dumnezeu? Dacă aţi fi stat în locul unde a căzut Abel şi aţi fi putut vedea pământul din jur colorat în roşu de sângele scurs, ce v-ar fi spus sângele? Ce v-aţi fi putut imagina, că poate sângele să spună lui Dumnezeu? El a spus: „O, Dumnezeule, creatura Ta de odinioară, rezultatul artei Tale incomparabile, este sfărâmat în bucăţi şi distrus în chip barbar! Un trup viu, cu simţuri, alcătuit cu o artă şi iscusinţă, cum numai Tu o poţi arăta, a fost distrus cu îndrăzneală. Olarul nu permite ca vasul, format pe roată cu multă muncă şi cheltuială, să fie distrus cu îndrăzneală, dar aici este un trup mult mai preţios, mult mai minunat decât orice poate să creeze arta omenească, şi acesta a fost distrus. Dumnezeule mare, Creatorul tuturor lucrurilor, vei privi cu răbdare aceasta, vei îngădui ca lucrarea mâinilor Tale să fie distrusă cu atâta cruzime?” Nu era destul în acest strigăt? Apoi sângele a vorbit mai departe: „O, Dumnezeule, creatura Ta a fost distrusă fără motive. Nu a existat nici un motiv îndreptăţit pentru mânie, nu a fost nici o jignire, care să merite o astfel de lovitură îngrozitoare; ci una din creaturile Tale slabe, care are dreptul la ocrotirea Ta prietenoasă, a fost lovit cu îndrăzneală şi fără motive: – sângele lui Te strigă! Tu, Judecător al întregului pământ, vei permite ca cei slabi să fie nimiciţi de cei tari şi vei tolera, ca cei nevinovaţi să fie omorâţi de mâna păcătoşilor?” Vedeţi cum strigătul devine tot mai puternic. Mai întâi este: „O, Dumnezeule, creatura Ta a fost nimicită”, apoi: „O, Dumnezeule, supusul Tău a fost maltratat de un supus ca şi el, de unul care a devenit duşmanul Tău: nu vrei să intervii?” Dar sângele lui Abel a spus mai mult decât atât; el a zis: „Dacă nu ar fi fost dragostea pentru Tine, nu s-ar fi vărsat acest sânge! Dacă aceste picături nu ar fi fost închinate prin evlavie, dacă acest sânge nu ar fi curs prin venele unui om care a iubit din toată inima pe Dumnezeu, nu s-ar fi vărsat pe pământ.” „O, Dumnezeule”, strigă fiecare picătură, „am căzut pe pământ pentru Tine, vei răbda Tu aceasta? Să-şi dea o creatură, pe care Tu ai făcut-o, viaţa cu durere şi chinuri pentru Tine şi Tu să priveşti ca o statuie rece, neclintită, nepăsătoare, nemişcată şi fără inimă? Nu vrei să Te scoli, o, Dumnezeule? Să se verse sânge din pricina Ta, pe nedrept şi pe lângă aceasta sângele aceluia care este creatura Ta iubită şi neprihănită, şi nu vrei să intervii?” Ce putere este într-o astfel de voce! Dar sângele mai adaugă: „O, Dumnezeule, eu am fost vărsat în răzvrătire faţă de Tine, căci lovitura, care a venit din mâna lui Cain, nu a avut ca ţintă pe Abel, ci după duhul a fost îndreptată împotriva Ta, căci dacă Cain ar fi putut face împotriva Ta, ce a făcut fratelui său Abel, ar fi făcut-o fără îndoială! El era dintre cei răi, şi de aceea a lovit pe fratele său, şi răul, care era în el, era ucigaş al lui Dumnezeu; el ar fi lovit de moarte chiar pe Dumnezeu, dacă i-ar fi stat în putere, şi de aceea sângele strigă: „O, Dumnezeule, aici mănuşa de luptă a împotrivirii Ţi-a fost aruncată. Cain Ţi se opune. El a dat prima lovitură împotriva Ta, el a distrus avanpostul oştirii aleşilor Tăi. Vrei să priveşti în linişte? Nu vrei să Te răzbuni? Nu vrei să iei în seamă? Să tacă cerul, când pe pământ sunt suspine şi ţipete? Să rămână inima cerului rece, când inima duşmanului se înfierbântă de mânie şi devine feroce de răzvrătire? O, Dumnezeule, nu vei interveni?” Acesta este un strigăt care sfâşie cerul, dar nu este totul. Sângele primului martir a mai adăugat la toate acestea încă un strigăt: „O, Dumnezeule, acesta este primul sânge omenesc, care se varsă prin crimă, şi prin mâna unui frate neobişnuit. Vei trece Tu cu vederea această faptă? Cum poţi atunci să fii drept?” Nu a provocat acest sânge de fapt dreptatea lui Dumnezeu? O, Dumnezeule, dacă Tu nu pedepseşti pe acest prim criminal barbar, care omoară pe fratele său, atunci pe parcursul secolelor oamenii se vor deda cu pasiune la sânge şi se vor desfăta prin crimă, şi vor zice: „Cum poate Dumnezeu să ştie? El, Cel care stă în cer, nu va lua seama la aceasta, El nici nu va vorbi?” Ar fi ca şi cum Dumnezeu ar da o scrisoare oamenilor, că unul poate vărsa sângele altuia şi crima este permisă să domnească în toată creaţia, dacă prima crimă nu ar fi luată în seamă de marele Judecător al tuturor.

   Ascultaţi, fraţii mei, ce strigăt trebuie să fi avut sângele lui Abel, şi cu ce putere s-a ridicat spre cer.

   Dar noi nu trebuie să facem presupuneri cu privire la puterea acestui strigăt, căci Biblia ne spune, că Dumnezeu l-a auzit, şi, când l-a auzit, a venit să ceară socoteală de la Cain, şi a zis: »Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Apoi a venit sentinţa distrugătoare. Pământul, care a absorbit sângele, a fost blestemat pentru Cain, aşa că, chiar dacă Cain l-ar fi prelucrat cu multă hărnicie, nu putea să dea recoltă din belşug; oricât l-ar fi arat, cu toată arta şi îndemânarea, pământul nu-i va da niciodată bogăţia sa. Blestemul iniţial al spinilor şi al pălămizii, pe care Dumnezeu l-a rostit, când Adam după căderea în păcat mai era încă în viaţă, a fost acum dublat pentru Cain, aşa că el aduna acum snopi sărăcăcioşi şi câteva mâini pline de recoltă.

   Aceasta era ceva amar, care acum era amestecat cu pâinea zilnică, şi pe lângă aceasta a primit un blestem în inima sa, care l-a făcut sclavul temerilor proprii. El a slujit fricii şi groazei ca propriilor lui idoli, şi a rătăcit pe pământ, având întuneric în suflet şi în jurul lui; el nu s-a mai bucurat, ci purta pe frunte semnul lepădării lui. Viaţa lui a fost fără îndoială iadul pe pământ, şi în cele din urmă a fost alungat pentru totdeauna dinaintea feţei Dumnezeului Preaînalt. Sângele are voce, şi când aceasta este auzită împotriva unui om, ea aduce asupra lui un blestem de nedescris. Acum, fraţii mei, este o misiune foarte plăcută, să vă rog să vă îndreptaţi privirea de la sângele lui Abel la sângele lui Isus. Sunt convins, că aţi înţeles glasul sângelui lui Abel, şi doresc, ca sufletele voastre să audă cu aceeaşi claritate glasul sângelui lui Isus, căci sunt aceleaşi motive pentru vorbirea lui tare, dar ele sunt mult mai accentuate. Puteţi să staţi acum pe Golgota şi să priviţi cum curge sângele Mântuitorului din mâinile, din picioarele şi din coasta Sa? Ce gândiţi voi cu privire la ce spune acest sânge lui Dumnezeu? Gândiţi-vă acum la piciorul crucii. Sângele strigă cu glas tare spre Dumnezeu, şi ce zice el? Nu spune el: „O, Dumnezeule, de data aceasta nu este o creatură, care sângerează, ci cu toate că trupul, care atârnă pe cruce, este creatura Duhului Tău Sfânt, el este însă Fiul Tău, care acum îşi varsă sufletul în moarte. O, Dumnezeule, este Singurul Tău născut, scump pentru Tine, fundamental una cu Tine, Unul în care Tu Îţi ai toată plăcerea, a cărui ascultare este desăvârşită, a cărui dragoste pentru Tine a fost de nezguduit – El este, Cel care moare. O, Dumnezeule, vei sfida Tu strigătul şi lacrimile, suspinele, geamătul, sângele Fiului Tău? Tu, Tată plin de dragoste, la al cărui sân a fost Isus înainte de întemeierea lumii, El moare, şi nu vrei să-L bagi în seamă? Să curgă sângele Lui degeaba pe pământ?” Glasul mai zice: „Este nu numai Fiul Tău, ci este Fiul Tău nevinovat, desăvârşit, pentru care nu exista nici o necesitate să moară, deoarece nu avea nici un păcat moştenit, care ar fi putut să aducă putrezirea peste El. El nu a avut nici un păcat, şi în toată viaţa Lui nu a făcut nici un păcat, ca să-L facă vrednic de moarte.”

   „O, Dumnezeule, este singurul Tău născut, care, fără pată, ca un miel a fost dus la tăiere, care stă ca o oaie înaintea celor ce o tund. Poţi Tu să vezi aceasta, Tu, Dumnezeu peste toate lucrurile, poţi să priveşti pe nemărginit de sfânt şi drept Fiu al inimii Tale cum este dus la moarte – poţi să priveşti, şi să nu simţi puterea sângelui, cum strigă către Tine? Nu s-a adăugat la aceasta, că Domnul nostru a murit, ca să apere onoarea Tatălui Său? Pentru Tine, o, Dumnezeule, pentru Tine moare El! El, Cel care atârnă pe Golgota, atârnă acolo în veneraţie faţă de hotărârile Tale, pentru împlinirea ţelului Tău, pentru apărarea onoarei Legii Tale, ca Tu Însuţi să fi glorificat, pentru ca dreptatea Ta să se poată arăta şi îndurarea Ta să domnească neîngrădită. O, Dumnezeule, Cel ce sufere în paloarea Sa cadaverică, ale cărui răni sunt pricinuite de cuiele îngrozitoare şi al cărui suflet este biciuit de chinuri de nedescris, El moare pentru Tine. Dacă nu ar exista Dumnezeu, atunci El nu ar trebui să moară. Dacă nu ar exista o Lege, care să trebuiască apărată, nici un adevăr, de apărat, dacă nu ar exista nici o onoare, nici o maiestate şi nici o dreptate care să ceară omagiu, atunci nu ar fi fost nevoie ca El să moară. Dacă Tu ai fi mulţumit, ca onoarea Ta să fie pătată, sau să nu-Ţi arăţi îndurarea, atunci nu ar fi fost necesar, ca El să moară. Dar este pentru Tine, orice durere este pentru Tine, orice oftat este pentru Tine, fiecare picătură de sânge este pentru Tine, şi nu vrei să Te laşi mişcat de aceasta?” Fraţilor, nu este putere în această voce? Dar în afară de aceasta, sângele trebuie să fi vorbit lui Dumnezeu aşa: „O, Dumnezeule, sângele, care se varsă acum, cu atâta onoare şi glorie în el însuşi, se varsă dintr-un motiv de har divin. El, Cel care moare pe cruce, moare pentru duşmanii Lui, suspină pentru aceia care Îl chinuie, sufere pentru aceia care au înfipt pumnalul în sufletul Său şi care apoi batjocoresc durerea pe care au provocat-o. O, Dumnezeule, există un lanţ pentru Dumnezeu în cer, care leagă jertfa de coarnele altarului, un lanţ al dragostei veşnice, de o nemărginită bunătate.”

   Prietenii mei, noi nu am putea să privim din pură bunăvoinţă pe un om suferind, fără ca prin aceasta să nu fim mişcaţi – să rămână Dumnezeu nemişcat? Dumnezeul desăvârşit de sfânt şi îndurător, să rămână El indiferent, când noi suntem profund mişcaţi? Privirea sângelui îngrozeşte pe unii din noi; privirea sângelui unuia cu totul nevinovat – vărsat de mâna brutalităţii – ar da naştere la fiori de groază înăuntrul nostru; dar gândul, că acest sânge a fost vărsat dintr-un motiv aşa de minunat, dintr-o dragoste dezinteresată faţă de criminali nedemni – aceasta ne-ar pune în mişcare; credeţi că nu a mişcat inima lui Dumnezeu? Preamărit să-I fie Numele, noi nu trebuie să avem astfel de presupuneri; a mişcat aşa de mult pe Tatăl nostru ceresc, că Dumnezeu a venit la oameni până în zilele noastre, şi prin acest sânge ne-a zis: „Ce ai făcut? Orice ai fi făcut, oricât de negre şi de murdare ar fi fost păcatele tale, glasul sângelui Fiului Meu strigă la mine din pământ, şi începând din această zi, din pricina Lui, am ridicat blestemul de pe pământ, şi nu vreau să-l mai blastăm. Voi veţi fi binecuvântaţi la venire şi la plecare. V-am iertat fărădelegile; am aşezat un semn pe voi, şi nici un om să nu vă producă pagubă, şi dreptatea să nu vă pedepsească, căci v-am primit în Persoana Fiului Meu iubit, aşa vinovaţi cum sunteţi. Mergeţi pe drumul vostru şi trăiţi fericiţi şi în pace, căci v-am îndepărtat fărădelegile şi păcatele voastre le-am aruncat înapoia Mea, şi a venit ziua, când se vor căuta fărădelegile voastre, dar nu va mai fi nici una, şi păcatele voastre, dar nu va fi găsit nici unul, căci Eu le voi ierta acelora, pe care îi voi lăsa.” Sângele lui Abel a avut putere mare pentru blestem, dar sângele lui Isus are putere să binecuvânteze pe fiii oamenilor.

   Vreau să rămân puţin mai mult la acest gând. Doresc să am puterea să vi-l întipăresc pe inimă; dar aceasta o poate face numai Duhul Sfânt. Dar vreau să rămân puţin asupra lui, ca să pătrundeţi în miezul lui. Observaţi, că sângele lui Abel a vorbit lui Dumnezeu cu mult înainte ca el să vorbească lui Cain. Cain a fost surd cu privire la glasul sângelui fratelui său, dar Dumnezeu l-a auzit. Păcătosule, cu mult înainte ca tu să auzi glasul sângelui lui Isus, Dumnezeu îl aude şi protejează sufletul tău păcătos. Cu mult înainte ca sângele să pătrundă în sufletul tău, ca să te moaie pentru pocăinţă, el este înaintea lui Dumnezeu pentru tine. Nu a fost vocea lui Cain, care a adus răzbunarea, ci a fost glasul sângelui lui Abel; şi nu strigătul păcătosului, care caută îndurarea, este cauza îndurării, ci strigătul sângelui lui Isus. Ştiu că îmi vei zice, că nu poţi să te rogi; ah, cât de bine este, că sângele poate s-o facă, şi că dacă tu nu te poţi ruga, ca să biruieşti, sângele se roagă. Dacă tu trebuie să ai parte de har de la Dumnezeu şi să primeşti iertarea, atunci aceasta nu va fi prin efectul rugăciunilor şi lacrimilor tale, ci prin acţiunea sângelui Fiului iubit al lui Dumnezeu. Cain nu s-a rugat pentru răzbunare, dar ea a venit prin sânge, fără ca el s-o caute; şi tu, cu toate că simţi, că nu îndrăzneşti să cauţi harul, îl vei găsi totuşi, dacă te vei încrede în sângele lui Isus, care vorbeşte pentru tine. Sângele nu are nevoie de vocea ta, ca să-şi mărească puterea la Dumnezeu; El va auzi vocea ta, dar din cauză că El a auzit mai înainte glasul sângelui lui Isus. Este bine pentru noi, că sângele lui Isus Hristos vorbeşte pentru cei vinovaţi, aşa cum sângele lui Abel vorbeşte împotriva celor vinovaţi.

   Sângele lui Isus nu vorbeşte pentru cei nevinovaţi, dacă există din aceştia, căci ei nu au nevoie de rugăciunea unei jertfe de împăcare. Isus se roagă pentru cei răzvrătiţi, ca Dumnezeu, Domnul, să locuiască între ei; pentru voi, care călcaţi legile Sale şi dispreţuiţi dragostea Sa, şi aţi luptat împotriva puterii Sale; sângele lui Isus se roagă pentru aceia, ca voi, căci El a venit în lume să mântuiască pe păcătoşi. Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce este pierdut.

   Sângele scump vorbeşte permanent. Aţi observat că în text se spune: vorbeşte, nu se spune: a vorbit, ci vorbeşte? Sângele lui Isus s-a rugat pentru tâlharul de pe cruce, dar

   nu îşi va pierde puterea,

   până când toţi cei mântuiţi,

   eliberaţi fiind de păcat,

   în veci vor triumfa.

   Fraţilor, dacă păcatul victorios apasă conştiinţa, este bine, de o mie de ori bine, să ştim, că noi înşine avem un Mântuitor biruitor. Deja cu mulţi ani în urmă unii dintre noi au venit la Hristos şi au găsit iertarea, dar credinţa noastră este mereu slabă, şi îndoielile noastre devin tari. Veniţi, haideţi să mergem din nou la Izvor, să privim iarăşi la cruce, căci sângele încă mai vorbeşte. În ceea ce priveşte eficienţa, sângele Domnului Isus are aceeaşi putere ca şi acum 1800 de ani, căci sângele Său are putere înaintea lui Dumnezeu, ca şi atunci, când tâlharul a zis: Doamne, adu-Ţi aminte de mine. Să ne gândim la aceasta şi să ne bucurăm. Sufletul meu, dacă nu poţi implora pe Dumnezeu, dacă nu îndrăzneşti s-o faci, dacă limba ta este liniştită şi îndoiala îţi închide gura, chiar şi atunci Isus se roagă. Apucă mijlocirea; vino şi încrede-te în El; bazează-te în totul pe El, El trebuie să biruiască, chiar dacă tu nu poţi, Lui trebuie să-I reuşească, chiar dacă tu nu ai nici o putere. Vino şi leagă-te de puterea biruitoare a sângelui scump, şi totul va fi bine cu tine, vei fi sigur, sigur pentru eternitate. Dumnezeu să ne dea harul să facem aceasta, fiecare din noi, şi a Lui să fie lauda pentru aceasta!

III.

   Dar să mergem mai departe: sângele lui Isus vorbeşte mai bine inimilor noastre, decât sângele lui Abel.

   Presupun că cei mai mulţi din voi au citit relatările corespondenţilor de ziar, care au mers pe câmpurile de bătaie din Königgrätz sau Sadowa. Cât de înfiorător a fost să citim despre morminte, care erau pline cu sânge, şi despre mirosul cadavrelor în putrefacţie, care a fost aşa de insuportabil, că vizitatorii au trebuit să părăsească cât mai repede posibil câmpul de bătaie. Eu nu vreau să fiu iniţiatorul unui război sângeros. Cât de neînsemnat este deseori motivul pentru lupte disperate, care durează săptămâni. Presupun că unii conducători de oşti sunt obişnuiţi cu astfel de lucruri; presupun, că fără să fie impresionaţi pot să citească despre mii de oameni care au fost mutilaţi de proiectile şi bombe şi pot să privească grămezile de cadavre fără să fie cuprinşi de fiori, dar sunt sigur, că eu aş înnebuni. Să fi vinovat de sângele unui singur om, ar fi de ajuns, să alunge toată bucuria din viaţa mea; dar să verşi sângele a zeci de mii de oameni, ca să-ţi satisfaci ambiţiile, după părerea mea ar trebui să-ţi pierzi imediat minţile. Trebuie să fie o lipsă de conştiinţă, din care cauză „raţiunea” îşi mai păstrează tronul, dacă oamenii merg până la genunchi în sângele semenilor lor, numai din cauza câştigului egoist. Deoarece în timpul lui Cain nu erau războaie şi inima omenească nu era aşa de brutală, aşa cum este acum, când putem vorbi de război cu expresii blânde, aşa cum deseori are loc, pentru el, dacă a avut cu adevărat conştiinţă, trebuie să fi fost un gând înfiorător, că a omorât pe fratele său. Eu am omorât un om, eu i-am vărsat sângele. Cu siguranţă s-a trezit din somn. Cum putea să fie liniştit în patul lui singuratic? Omul cu mâna roşie! Vina, un camerist feroce, cu degetele roşii de sânge a tras perdelele de la patul său. Nu îi apărea permanent scena înaintea sufletului? Discuţia avută pe câmp, imboldul venit deodată, lovitura, sângele, privirea victimei sale, cum cerea îndurare, când o lovitură cădea după alta; şi apoi priveliştea oferită de corpul mutilat, sângele care curgea şiroaie şi semnele roşii pe pământul umed.

   Trebuie să fi fost o amintire, care atârna ca vipera de corpul ucigaşului, oriunde s-ar fi aflat el! Desigur el vrea să zidească o cetate, aşa cum ni se spune, ca să stingă aceste amintiri de foc. Apoi i-a venit gândul: l-ai lovit, cu toate că era fratele tău. Sunt eu păzitorul fratelui meu? a zis el, dar oameni vorbesc uneori cu lăudăroşenie, când inima lor vorbeşte în taină. Groaza fratricidului trebuie să-l fi urmărit  pe Cain: am omorât pe fratele meu, eu, cel întâi născut din femeie, am omorât pe al doilea născut. Şi apoi s-a întrebat: pentru ce l-am omorât? Ce rău mi-a făcut? Dacă el a adus o altă jertfă decât mine, şi chiar dacă Dumnezeu pe el l-a primit, şi nu pe mine, ce suferinţă mi-a produs el? Nevinovăţia victimei sale trebuie să fi mărit neliniştea lui, dacă Cain avea o conştiinţă, căci trebuia să-şi amintească cât de paşnic şi-a păzit Abel oile, şi el însuşi era ca una din ele, ca un miel, acest păstor era o adevărată oaie pe câmpia lui Dumnezeu. Şi totuşi Cain a trebuit să spună, l-am omorât, căci eu uram pe Dumnezeu, pe Dumnezeul în a cărui judecată curând va trebui să stau. Vă puteţi imagina omul care zilnic trebuia mustrat şi şcolarizat prin sângele fratelui său? Sufletul unui poet este pentru a-l învăţa. Gândeşte-te ce ai simţi, dacă ţi-ai omorî fratele, cum ar atârna vina deasupra ta, ca un nor negru şi ar picura oroare în sufletul tău.

   Dar, fraţii mei, în strigătul sângelui lui Isus este mai multă putere, lucrează altfel şi vorbeşte mai bine. Din sângele lui Isus se înalţă mângâiere, care este tot aşa de puternică ca şi groaza care se înalţă din sângele lui Abel. Când păcătosul priveşte la Isus cel omorât, el poate să spună: dacă nu aş şti, că acest sânge a fost vărsat atât pentru mine, cât şi prin mine, frica mea ar fi de mii de ori mai mare; dar dacă mă gândesc, că acest sânge scump este un sânge care a fost vărsat în locul sângelui meu, că este sângele, pe care Dumnezeu l-a rânduit şi l-a hotărât înainte de întemeierea lumii, ca să se verse pentru mine, dacă mă gândesc că este sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, pe care El L-a lovit, în loc să mă lovească pe mine, şi L-a făcut să poarte toată mânia Sa, pentru ca eu să nu o port, o, Dumnezeul meu, ce mângâiere curge din acest izvor binecuvântat! Aşa cum gândul la crima lui Cain v-a făcut să suferiţi, credinţa să vă facă fericiţi, când vă gândiţi la Isus Hristos Cel omorât; căci sângele lui Hristos nu poate, aşa cum am spus la începutul predicii, să aibă o voce mai puţin puternică; el trebuie să aibă un glas mult mai puternic decât al sângelui lui Abel, şi de aceea strigă mai tare pentru voi, decât a strigat sângele lui Abel împotriva fratelui său Cain. Şi atunci, păcatele mele, care strigaţi, vă pot auzi, dar nu mie teamă înaintea voastră, căci sângele lui Isus strigă mai tare decât voi. Şi atunci, conştiinţă, pot să-ţi înţeleg acuzarea, dar nu mă sperii, căci Mântuitorul meu a murit pentru mine. Eu vin înaintea lui Dumnezeu cu încredere desăvârşită, deoarece eu sunt stropit cu sângele Locţiitorului meu. Dacă grozăvia lui Cain este insuportabilă pentru o conştiinţă trezită, pacea, care îmi este dată prin sângele scump al lui Isus, este de nedescris şi nespus de mare, o pace ca un râu, o dreptate ca valurile mării. Toţi cei care aud sângele vorbind în sufletele lor, cum le spune, că păcatele au fost iertate, că Dumnezeu a fost împăcat, că noi am fost primiţi în Preaiubitul, şi că noi suntem acum păziţi în Isus şi nimeni nu va pieri şi nimeni nu ne va putea smulge din mâna Sa, toţi aceştia au o pace dulce.

   Sper, că voi cunoaşteţi puterea dulce a acestui sânge, care rosteşte pacea. Acest sânge nevinovat, rânduit să dea pace, este mai de preţ decât orice. O, sufletul meu, nu căuta niciunde în altă parte pacea, şi nu te teme niciodată, că aici nu poţi găsi pacea. Dacă tu, creştine, ţi-ai pierdut astăzi încrederea, dacă astăzi eşti conştient că ai fost greşit înaintea Domnului tău şi te-ai împotrivit Duhului Său, dacă astăzi te ruşinezi chiar de numele de „creştin”, deoarece l-ai dezonorat, dacă deznădejdea este astăzi gata să-ţi sufoce speranţa, şi eşti ispitit să renunţi la totul, vino totuşi acum, tocmai acum, la acest sânge scump. Nu te gândi că Mântuitorul meu poate să mântuiască numai pe păcătoşii mici; El este un Mântuitor mare – puternic să mântuiască. Ştiu, păcatele tale vorbesc foarte tare – sper, să le auzi glasul şi în viitor să le urăşti, dar ele nu pot să vorbească aşa de tare, ca sângele lui Isus. El zice: „Tată, Tată, degeaba am murit? Tată, Eu plătesc cu sângele Meu pentru păcătoşi, să nu fie păcătoşii mântuiţi? Eu am fost lovit pentru cei vinovaţi, să fie şi cei vinovaţi loviţi?” Sângele spune: „Dumnezeule, eu am apărat Legea Ta, ce ceri Tu mai mult? Eu am onorat dreptatea Ta, de ce să arunci Tu pe păcătoşi în iad? O, Tu bunătate divină! Poţi Tu să iei plată dublă pentru o vină, şi să pedepseşti pe aceia, pentru care a suferit Hristos? O, dreptate! Vrei să Te răzbuni? O, îndurare! Dacă drumul este făcut liber, nu vrei să vii la păcătoşii vinovaţi? O, dragoste divină! Dacă cărarea este deschisă pentru Tine, nu vrei să Te arăţi celor răzvrătiţi şi infami?” Sângele nu va mijloci în zadar; noi păcătoşii vom fi mântuiţi, sper aceasta şi pentru voi, spre lauda şi onoarea harului Său.

IV.

   Două sau trei cuvinte în încheiere. Sângele lui Isus vorbeşte, chiar şi în textul meu, mai bine decât sângele lui Abel.

   El vorbeşte acelaşi lucru, dar într-un sens mai bun. Aţi fost atenţi la primul text? Dumnezeu a zis lui Cain: »Ce ai făcut?« Deci, aceasta este, ce sângele lui Isus îţi zice: „Ce ai făcut?” Iubitul meu ascultător, nu şti, că păcatele tale au omorât pe Mântuitorul? Dacă noi ne-am jucat cu păcatul, şi am considerat, că este un lucru mărunt, o nimica toată, cu care te poţi juca şi de care poţi să râzi, să corectăm atunci rătăcirea. Mântuitorul nostru atârnă pe cruce, şi prin păcatele noastre a fost ţintuit acolo; să le considerăm atunci mici? Privind de pe cruce la noi, Isus ne zice: „Ce ai făcut?” O, ascultătorul meu, ce ai făcut? Ai omorât pe cel mai bun Prieten al tău şi pe tine te-ai condamnat la moarte! Permiteţi-mi să mă adresez fiecăruia din voi în parte. Evaluează-ţi păcatele. Parcurge lista neagră, începând din copilărie şi până acum. Ce ai făcut? Ah! Doamne, am făcut multe, ca să plâng veşnic, dacă Tu nu ai fi plâns pentru mine. Picăturile de durere nu pot niciodată să plătească, ceea ce noi suntem datori sângelui Tău. Ah! Am făcut rău, Doamne, dar Tu mi-ai făcut bine. Ce ai făcut? Ce ai făcut? A fost o acuzare gravă a lui Cain, ea putea să-l străpungă ca o săgeată; dar pentru voi şi pentru mine este vocea blândă, întrebătoare, a dragostei Tatălui, care ne cheamă la pocăinţă. Fie ca ea să ne aducă astăzi la pocăinţă!

   Ceea ce am vrut să spun în mod deosebit, este aceasta. Dacă priviţi textul al doilea, sângele este numit »sângele stropirii«. Dacă sângele lui Abel a stropit sau nu pe Cain, nu pot să spun, dar dacă a făcut-o, atunci groaza lui trebuia să fie şi mai mare, căci el avea sângele cu adevărat asupra sa. Dar în cazul nostru bucuria se măreşte, căci sângele lui Isus nu are nici o valoare pentru noi, atâta timp cât noi nu am fost stropiţi cu el. Credinţa moaie isopul în sângele ispăşitor şi îl stropeşte asupra sufletului, şi sufletul devine curat. Stropirea cu sângele lui Isus este adevăratul motiv al bucuriei şi izvorul sigur al mângâierii creştine; stropirea cu sângele lui Abel trebuie să fi fost groază, dar stropirea cu sângele lui Isus este rădăcina şi cauza desfătării.

   Mai există ceva în acest text, şi cu aceasta închei. Apostolul spune: »noi am venit la sângele stropirii«. El numeşte aceasta printre alte lucruri, la care noi am venit. Dar, orice om cu judecată va fugi de sângele lui Abel. Cine a ucis pe aproapele lui îşi doreşte o depărtare cât mai mare între el şi cadavrul acuzator. Dar noi venim la sângele lui Hristos. Este un lucru, de care ne bucurăm, dacă contemplarea lui din partea noastră ni-l aduce tot mai aproape. Vă rog, prieteni creştini dragi, să veniţi în dimineaţa aceasta mai aproape de el, decât aţi fost până acum. Gândiţi-vă la marele adevăr, că El este Locţiitorul nostru. Zugrăviţi-vă suferinţele Mântuitorului. Staţi înaintea ochilor Lui, staţi la piciorul crucii de pe Golgota, rămâneţi în apropierea crucii Sale, şi nu vă îndepărtaţi de această privelişte mare a îndurării şi suferinţei. Veniţi mai aproape! Nu vă fie teamă. Voi păcătoşilor, care niciodată nu v-aţi încredinţat lui Isus, priviţi şi trăiţi! Veniţi la El acum!

    Vino, suflet vinovat,

    Zboară ca porumbeii,

    În rănile lui Isus.

   Nu, nu fugiţi de rănile, pe care le-aţi făcut, ci căutaţi-vă protecţia în ele; nu uitaţi suferinţele lui Hristos, ci odihniţi-vă în ele! Singura voastră speranţă constă în încrederea în Isus, în deplina încredere. Gândiţi-vă mult la durerile Domnului vostru, şi dacă am voie să propun unora dintre voi, care astăzi după masă nu vor pleca, ar fi probabil bine, dacă veţi petrece o oră sau două între serviciile divine, preocupându-vă cu suferinţele Mântuitorului. Această preocupare ar putea să fie mijlocul prin care credinţa va veni la voi. Credinţa vine prin auzire, dar prin auzirea care meditează; şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie meditat asupra Cuvântului. Deschideţi Cuvântul, citiţi istoria crucii, rugaţi pe Domnul s-o binecuvânteze cu privire la voi, şi cine ştie, dacă nu cumva unii din voi, prin Duhul divin vor auzi glasul sângelui, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Domnul să binecuvânteze pe fiecare din voi, din pricina Numelui Său! Amin.

Ce este pocăinţa şi de ce este necesară pentru mântuire?

 

Răspuns: Mulţi înţeleg termenul de pocăinţă ca fiind “întoarcere de la păcat”. Însă aceasta nu este definiţia biblică a pocăinţei. În Biblie cuvântul “pocăinţa” înseamnă “schimbarea minţii”. De asemenea, Biblia ne vorbeşte că pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Faptele Apostolilor 26:20 declară: “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în schimbarea faptelor.

Care este atunci legătura între pocăinţă şi mântuire? Cartea Faptele Apostolilor se focalizează în mod special pe pocăinţa pentru mântuire (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 11:18; 17:30; 20:21; 26:20). Pocăinţa – în vederea mântuirii, înseamnă schimbarea minţii, a gândirii faţă de Iisus Hristos. În predica lui Petru de Rusalii (Faptele Apostolilor capitolul 2), el încheie cu chemarea oamenilor la pocăinţa (Faptele Apostolilor 2:38). Pocăinţă de ce? Petru îi cheamă pe oamenii care L-au respins pe Iisus (Faptele Apostolilor 2:36) să-şi schimbe atitudinea faţă de El şi să recunoască faptul că El este cu adevărat “Domn şi Cristos” (Faptele Apostolilor 2:36). Petru îi îndeamnă să-şi schimbe mintea şi gândirea, şi să treacă de la respingerea lui Hristos ca Mesia la credinţa în El ca Mesia şi Mântuitor.

Pocăinţa şi credinţa pot fi înţelese ca “două părţi ale aceleiaşi monede”. Este imposibil să-ţi pui credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor fără a-ţi schimba mai întâi mintea şi gândirea cu privire la cine este El şi ceea ce a făcut. Indiferent dacă este vorba de pocăinţa de respingere conştientă sau de pocăinţa de ignoranţă şi dezinteres, aceasta este o schimbare a minţii. Pocăinţa biblică în privinţa mântuirii este schimbarea minţii de la respingerea lui Hristos la credinţa în El.

Este extrem de important să înţelegem că pocăinţa nu este o lucrare pe care o facem pentru a câştiga mântuirea. Nimeni nu se poate pocăi şi nu poate veni la Dumnezeu dacă El nu atrage persoana respectivă spre Sine (Ioan 6:44). Faptele Apostolilor 5:31 şi 11:18 indică faptul că pocăinţa este ceva pe care îl dă Dumnezeu – este posibilă doar prin harul Lui. Nimeni nu se poate pocăi decât dacă Dumnezeu îi dă pocăinţa. Întreaga mântuire, inclusiv pocăinţa şi credinţa, este rezultatul faptului că Dumnezeu ne atrage spre Sine, ne deschide ochii şi ne schimbă minţile. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne conduce spre pocăinţa (2 Petru 3:9), la fel şi bunătatea Lui (Romani 2:4).

În timp ce pocăinţa nu este o lucrare prin care se câştigă mântuirea, pocăinţa pentru mântuire rezultă în fapte. Este imposibilă o schimbare autentică şi deplină a minţii fără ca aceasta să ducă la schimbarea faptelor. În Biblie pocăinţa rezultă în schimbarea comportamentului. Acesta era motivul pentru care Ioan Botezatorul îi chema pe oameni: “ Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:8). O persoană care s-a pocăit cu adevărat de respingerea lui Hristos, pentru a crede în Hristos va da dovadă de o viaţă schimbată (2 Corinteni 5:17; Galateni 5:19-23; Iacov 2:14-16). Pocăinţa, definită corespunzător, este necesară pentru mântuire. Pocăinţa biblică este schimbarea minţii cu privire la Iisus Hristos şi întoarcerea la Dumnezeu cu credinţă pentru mântuire (Faptele Apostolilor 3:19). Întoarcerea de la păcat nu este definiţia pocăinţei, însă este unul din rezultatele pocăinţei autentice, bazată pe credinţa în Domnul Iisus Hristos.

Petru şi Iuda: doi oameni în vremuri de criză…

 

Şarpele…Referinţe: 2 Împăraţi 18.1-6

1  În al treilea an al lui Osea, fiul lui Ela, împăratul lui Israel, a început să domnească Ezechia, fiul lui Ahaz, împăratul lui Iuda.
2  Avea douăzeci şi cinci de ani când a ajuns împărat şi a domnit douăzeci şi nouă de ani la Ierusalim. Mamă-sa se chema Abi, fata lui Zaharia.
3  El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David.
4  A îndepărtat înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti, a tăiat Astarteele şi a sfărâmat în bucăţi şarpele din aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui: îl numeau Nehuştan.
5  El şi-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel; şi dintre toţi împăraţii lui Iuda, care au venit după el sau care au fost înainte de el, n-a fost nici unul ca el.
6  El s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El şi a păzit poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul.

Reforma este un proces cu care Biserica a avut întotdeauna a face.
În versetul 4 ni se relatează începutul reformei în timpul lui Ezechia. Influenţa benefică a proorocului Isaia a putut fi remarcată: Israel trebuia să se îndepărteze de idolatrie cu orice preţ.
1. Valoarea reprezentată de şarpele de aramă
Numeri 21.4-9 prezintă începutul existenţei acestui obiect. Moise, la îndemnul lui Dumnezeu a făcut acest şarpe. Puterea de vindecare nu era în şarpele propriu-zis, ci era în Dumnezeu. Era un simbol al ascultării, al supunerii în faţa lui Dumnezeu . Oamenii trebuiau să se întoarcă de la păcat spre Dumnezeu.
2. Închinarea la şarpele de aramă
Acest obiect a fost păstrat timp de peste 700 de ani: în timpul pribegiei prin pustie, în timpul lui Iosua şi al judecătorilor. Împăraţii lui Israel, printre care David şi Solomon, au avut deasemena grijă de el. El amintea despre faptul că Dumnezeu nu tolerează păcatul. Şarpele era doar un simbol, poporul Israel a ajuns să creadă însă că el este cel care are putere, nu Dumnezeu, aşa că au ajuns să-l transforme în obiect de cult.
3. Păcatul pricinuit de şarpele de aramă
Oamenii au pierdut viziunea lui Dumnezeu. Aceasta a creat confuzie. Ceea ce în trecut a fost binecuvântare, a devenit blestem. Istoria a fost interpretată greşit, iar sensul lucrurilor îngăduite de Dumnezeu a fost denaturat.
Ezechia a acţionat pentru rezolvarea problemei:
– a dat o denumire şarpelui, Nehuştan (a spus păcatului pe nume)
– a zdrobit şarpele în bucăţi
4. Mânia lui Ezechia împotriva şarpelui
Ezechia a văzut problema (Israel se îndepărta de Dumnezeu) şi a acţionat, distrugând obiectul idolatriei.
Fiecare dintre noi putem transforma binecuvântarea lui Dumnezeu într-un idol, lăsându-L pe Dumnezeu deoparte şi bucurându-ne doar de ajutorul Lui acordat nouă. Singurul care merită închinarea este Dumnezeu. ‘”Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3.14-15).”
În acest timp, în care ne bucurăm de cei 70 de ani de existenţă a Bisericii Baptiste Betel, trebuie să privim trecutul cu respectul şi reverenţa cuvenite, adresând recunoştinţa noastra exclusiv lui Dumnezeu şi închinându-ne doar Lui.

ŞARPELE DE ARAMĂ

La graniţele Edomului, israeliţii rebeli au suferit muşcăturile fatale ale şerpilor veninoşi ca o pedeapsă şi l-au rugat pe Moise să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru ei, pentru a-i scăpa de şerpi. Atunci Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă o statuie de bronz (vers. Cornilescu şi vers. Galaction „de aramă” n.ed.) în formă de şarpe şi să o înalţe pe un stâlp, astfel încât, oricine este muşcat de vreun şarpe trebuie numai să se uite la acea statuie şi va trăi (Numeri 21:4-9; 1 Corinteni 10:9, 11). Prin aceste mijloace, Dumnezeu le-a acordat scăparea şi a reînnoit lecţia de dependenţă faţă de El atât pentru eliberarea din acea situaţie cât şi pentru eliberare, în principiu. Peste secole, în timpul distrugerii obiectelor şi obiceiurilor de idolatrie, regele Ezechia al lui Iuda a distrus şarpele de aramă pentru că oamenii l-au prefăcut într-un idol arzând tămâie înaintea lui (2 Împăraţi 18:4). Fraza următoare wayyiqra’ lo nehustan poate însemna ori „el (= Ezechia) l-a numit Nehuştan” (cu alte cuvinte „numai puţină aramă”, sau „a fost numit Nehuştan” (adică de către oamenii din vechime). În orice caz este un joc de cuvinte al expresiei nehays-nehoset, „şarpe de aramă”, două cuvinte care au o pronunţie foarte similară în ebr.. Semnificaţia şerpilor în ţinututrile păgâne învecinate a făcut ca acţiunea lui Ezechia să fie foarte imperativă (cf. *ŞARPE, sfârşitul secţiunii II. d.; vezi de asemenea H.H. Rowley, „Zadok and Nehushtan”, JBL 58, 1939, p. 113 ş.urm.). Un şarpe de aramă a fost găsit la Ghezer, 2, 1912, p. 398-399 şi fig.; sau I. Benzinger, Hebräische Archäologie, 1927, p. 327, fig. 418), un şarpe standard la Haţor, şi un şarpe din cupru aurit dintr-un altar de la Tirana (B. Rothenberg, Timna, Valley of the Biblical Copper Mines, 1972, p. 152, 183-184, pg. XIX-XX).

Când a vorbit despre răstignirea Sa care avea să urmeze, Isus Cristos a folosit incidentul cu şarpele, care a fost înălţat pentru ca oamenii să se uite cu credinţă şi să aibă viaţă, pentru a ilustra semnificaţia acelui eveniment care avea să vină. Cei ce-şi vor pune credinţa în El, îşi vor aduce păcatele la cruce, vor avea viaţa veşnică (Ioan 3:14).

Între căință și pocăință, între calea lui Iuda și calea lui Petru

Executia mareșalului Ion Antonescu a avut loc pe 1 iunie 1946, la ora 18:03, la Jilava

Ion Antonescu ceruse să fie executat de armată, dar a fost refuzat. În momentul tragerii, Antonescu a salutat, după care a căzut. Șeful gardienilor l-a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat decesul, așa că a mai fost nevoie de încă un glonț în piept. În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Seful gardienilor a luat o pușcă și a tras trei patru focuri în corpul lui Antonescu. Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într-un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi. Filmele se află la Ministerul Justiției.

S-a născut în anul 1925, în comuna buzoiană Lecuieşti, iar astăzi, în ciuda aerului de bătrânel cumsecade, Alexandru Vişinescu apare pe lista celor mai cruzi torţionari din perioada comunistă. Fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat pare acum un bătrânel cumsecade, care locuieşte într-un bloc din centrul Capitalei. El a condus închisoarea de la Râmnicu Sărat în perioada în care liderii politici Corneliu Coposu, Ion Mihalache sau Ion Diaconescu au fost torturati şi supuşi unor tratamente inumane în această închisoare. El este responsabil de moartea mai multor dizidenţi politici, în special elita politică a PNŢ.

Alexandru Vişinescu a făcut parte din plutonul de execuţie al mareşalului Antonescu

La 21 de ani, Vişinescu a fost unul dintre cei care au tras în mareşalul Ion Antonescu. Această informaţie apare într-o carte publicată de Cicerone Ioniţoiu, deţinut politic şi autor al unor lucrări de referinţă în domeniul represiunii comuniste.

În multe lucrări de specialitate care descriu temniţele comuniste se menţionează că Alexandru Vişinescu a făcut parte din plutonul de execuţie al mareşalului Ion Antonescu. Fostul şef al statului, Generalul Ion Antonescu, a fost condamnat de un tribunal al poporului pe 17 mai 1946 şi a fost excutat de un pluton de ofiţeri pe 1 iunie. La penitenciarul Jilava, Vişinescu a fost mai întâi şef al Biroului Operativ, fiind cel care supraveghea locul de detenţie şi regimul aplicat deţinuţilor, comportamentul acestora, dar şi atitudinea cadrelor de la Jilava. El a devenit apoi chiar comandantul penitenciarului. De la Jilava, Vişinescu este trimis la penitenciarul de femei Mislea, cunoscut drept o închisoare politică dură. Alice Panaiodor, deţinut politic în acest penitenciar, scrie în cartea “Traversarea focului” că regimul de detenţie instituit de Vişinescu la Mislea era unul de tortură. Cicerone Ioniţoiu susţine în lucrările sale, că în perioada în care Vişinescu a fost ofiţer politic la Mislea , acolo era închisă Maria Antonescu, soţia mareşalului Antonescu.

“[…] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: ‘Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!’, după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea.” “A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasilescu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort.”

 

Alexandru Vişinescu – un torţionar dur şi lipsit de omenie, avea plăcerea să terorizeze

Documentele de arhivă şi cele memorialistice îl portretizează pe Alexandru Vişinescu drept un ins „extrem de sever şi complet lipsit de omenie faţă de arestate”, care avea „plăcerea de a insulta şi a teroriza, prin percheziţii şi interogatorii interminabile, pe deţinutele (de la Mislea şi) cărora le adresa toate epitetele posibile”

„Alexandru Vişinescu ne dezbrăca pe toate în pielea goală, ne punea pe un culoar îngust și ne percheziționa, în frig, iarna. Ne făcea până și tușeu rectal să vadă dacă nu cumva am ascuns ață în fund. Iar când nu ne făcea tușeu, avea altă idee de geniu. Ne punea să sărim ca broasca, așa, în pielea goală cum eram, ca să ne cadă cică ața de unde am ascuns-o.”. „A fost execrabil”, îşi aminteşte fosta deţinută Aurora Dumitrescu despre întâlnirea cu Alexandru Vişinescu din penitenciarul Mislea.

Fostul subofiţer de jandarmi Costică Gălăvan a povestit atmosfera de la locul în care Ion Antonescu a fost împuşcat şi care au fost ultimele cuvinte ale mareşalului. În perioada în care regimul comunist se instaura în România, Costică Gălăvan, a participat la manifestaţia partidelor istorice din 8 noiembrie 1945, la procesul lui Iuliu Maniu şi l-a păzit în domiciliu forţat pe Gheorghe Tătărescu (ianuarie-martie 1949)Costică Gălăvan a fost martor la multe momente importante ale istoriei postbelice româneşti. A participat, în calitate de comandant de grupă şi ajutor comandant de pluton la Regimentul de Jandarmi Bucureşti, la procesul în care a fost judecat lotul criminalilor de război, din care făcea parte şi mareşalul Ion Antonescu. „Procesul lui Antonescu s-a judecat în Bucureşti, pe Ştirbei Vodă. Noi, adică Batalionul 3 din Regimentul de Jandarmi Bucureşti, am asigurat ordinea. Apoi, la Jilava, am fost la câţiva metri de el când a fost împuşcat”, relatează bătrânul.

Pe 1 iunie 1946, Gălăvan se afla în curtea Închisorii Militare Jilava, nu departe de cei cinci oameni de stat care urmau să fie executaţi: fostul ministru subsecretar de stat la Interne, Constantin Vasiliu, fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, fostul ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi şi fostul conducător al statului, Ion Antonescu.

„Trebuia să fie executaţi la ora 12.00. Erau cinci condamnaţi la moarte şi s-au îngropat cinci stâlpi. Au venit mama şi soţia lui Antonescu. Noi ne plimbam acolo, printre ei, ne benoclam şi mai auzeam ce vorbesc. Am auzit-o, la un moment dat, pe soţia lui Antonescu că îi spune << În curând, voi veni şi eu acolo lângă tine>>. Maria Antonescu avea o insignă şi i-a pus-o mareşalului în piept. Iar el i-a spus să se retragă într-o mânăstire şi că viitorimea îl va pune la locul drept, pe care îl merită”, povesteşte fostul sergent major. Acesta susţine că deşi se stabilise ora 12,00 drept ora la care să fie executaţi, s-a întârziat din cauza faptului că nu mai sosea ultimul document oficial şi anume „recursul de la monarhie”. „Văzând că nu mai vine recursul, s-a dat dispoziţie să fie duşi la execuţie chiar şi fără acel document. În timp ce-i scoteau din penitenciar spre locul de execuţie, pe drum, a sosit însă şi recursul. În ultimul moment, s-a aflat că lui Pantazi i se comutase pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. Dacă recursul ar fi venit cu o oră mai târziu, ar fi fost executat şi el”, spune Gălăvan.

Potrivit mărturiei militarului, dar şi documentelor istorice, execuţia lui Antonescu a avut loc la ora 18:03. Ion Antonescu a cerut să fie executat de armată, dar a fost refuzat. De altfel, în filmul execuţiei se observă că plutonul de execuţie era echipat în uniforme de culoare maron care aparţineau Corpului Gardienilor Publici. „I s-a dat ultimul cuvânt şi a spus că moare pentru idealurile poporului român. Au fost întrebaţi dacă vor să fie legaţi la ochi, iar Antonescu a spus că nu”, adaugă Costică Gălăvan. În momentul tragerii, Antonescu a salutat, după care a căzut. S-a ridicat pe mâna dreaptă zicând că nu e mort şi să se tragă din nou. „Am auzit cum a spus: mai trageţi o dată, că nu m-aţi omorât! A venit comandantul plutonului de execuţie şi a tras din nou. Imediat după, medicul a vrut să constate moartea. Şi constată că Antonescu nu e mort, că Vasiliu nu e mort. Comandantul mai trage încă o dată. În acel moment, lui Vasiliu i-au zburat creierii. Erau toţi morţi. Am plâns toţi. Ne-a impresionat execuţia”, relatează Gălăvan. Doctorul a constatat decesul mareşalului în jurul orei 18:15.

Alexandru Visinescu este primul torţionar trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii. Anchetatorii susţin că, în perioada 1956-1963, când a condus Penitenciarul Râmnicu Sărat, i-a supus pe deţinuţii politici la rele tratamente, bătăi şi alte violenţe, i-a lipsit de hrană, medicamente şi asistenţă medicală. Zeci de supravieţuitori şi rude ai deţinuţilor politici au depus mărturii în instanţă împotriva sa. El a fost condamnat la 20 de ani de detenție, în urma deciziei Curții de Apel București

 

Ii mai pasa cuiva de ,,Golania”: ,,Iliescu nu ceda, muncitorii toţi te vrea”

 

27 aprilie 1990 a fost ziua în care Ion Ilici Iliescu i-a invitat pe ,,Golanii” din Piaţa Universității să stea acolo şi să ,,fiarbă în suc propriu”. Iar asta pentru că, știe el bine cine îi alimentează și cine ,,îi adăpează”. Dar tot atunci a fost şi ziua în care Frontul Salvării Naţionale a organizat propriul miting: o contramanifestaţie la care participanţii şi-au exprimat sprijinul necondiţionat pentru Ion Iliescu. Desfăşurat în faţa Academiei Militare, mitingul organizat, atunci, de către FSN a fost o imagine în oglindă, perfect opusă Pieţei Universităţii. Coborâte parcă, brusc, în negurile preistoriei, ,,triburile proletare” s-au prosternat în fața lui Ion Ilici Iliescu exact precum în fața unui personaj mitologic, un soi de ,,erou din povești”, invocat cu o insistență aproape mistică, de către ,,credincioșii” lui, care îl considerau unica speranță a României postdecembriste. Dar, prezența proleterilor nu era o premieră: celebrelor lozinci ,,Moarte intelectualilor” sau ,,Noi muncim nu gândim” li se mai adăugaseră, de câteva ori, hoardele de proletari înarmați cu bâte, care zbierau cât îi țineau bojocii: ,,IMGB, face ordine!”. FSN a organizat acolo, pe platoul din faţa Academiei Militare un ,,miting spontan” la care reprezentanții ,,clasei muncitoare” au fost convocați exact ca pe vremea PCR: pe bază de tabele și semnături. A fost o adunare populară imensă, la care, pentru prima dată, numărul de participanți l-a egalat pe cel al ,,Golanilor”. Un miting în cursul căruia Dumnezeu însuşi a fost invocat pe post de agent electoral al Frontului Salvării Naţionale.

,,Ştampila pe trandafir!”

27 aprilie 1990, o zi mohorâtă de vineri, în cursul căreia cerul înnorat a scuturat asupra Capitalei câteva rafale de ploaie rece, mocănească. Totuși, manifestația din Piaţa Universităţii continua la fel ca în zilele trecute: oamenii adunați acolo cântau, scandau lozinci, spuneau rugăciuni îngenuncheați pe asfaltul ud. În același timp, pe platoul din zona Academiei Militare au început să se adune simpatizanţii FSN. Şi chiar dacă vremea era destul de urâtă, în jurul prânzului, şi acolo se adunaseră circa  30.000 de oameni. La fel ca în central Capitalei, și acolo se cânta şi se scandau alte lozinci, dar absolut toate în sprijinul Frontului şi al lui Ion Iliescu personal.  Pornind de la faptul că semnul electoral al FSN era trandafirul, simpatizanții au scandat, minute în șir, ,,Ștampila pe trandafir este al libertății gir”. Dracu știe dacă  pitecantropii ăia știau ce este aia ,,gir” dar, dacă așa le-au zis șefii… așa au hăulit.  Certați cu gramatica, exact cum îi stă bine oricărui proletar care se respectă, cei adunați acolo au scandat, minute la rând: ,,Iliescu nu ceda, muncitorii toți te vrea”. Plus catrenul: ,,Iliescu nu uita, Te votăm cu toţii, Ca să moară de necaz, Leneşii şi hoţii”. Iar așa, preventiv, pentru alegerile care urmau să aibă loc în celebra ,,Duminica Orbului” hoardele de proletari scoși pe străzi de FSN zbierau cât le ținea bojocii: ,,Iliescu te votăm, te votăm tot neamul, ca să moară de necaz, Rațiu și Câmpeanu!” Pagubă-n ciuperci: Ion Rațiu a mai trăit încă mulți ani, iar Radu Câmpeanu, ajuns la o vârstă venerabilă, trăiește și în ziua de azi.

 Fără Kent, fără valută…

Iar dacă în primele luni ale anului, chistoaicele de la APACA afirmaseră sus şi tare „Nu vrem Kent, nu vrem valută, vrem pe Roman să ne…. (hai să zicem ,,plimbe”), ţigările şi moneda americană au fost refuzate şi aici: ,,Iliescu vom vota, fără Kent, dolari, cafea”. Şi cu toate că Ion Iliescu se declarase a fi ateu şi liber-cugetător, simpatizanţii lui n-au ezitat să-l implice şi pe Tatăl Ceresc în lupta politică dâmboviţeană: ,,Doamne, dacă ne iubeşti, pe Iliescu să-l fereşti” sau ,,Dacă Dumnezeu ne ajută, noi votăm fără valută”. Aha, adică, în caz că Dumnezeu nu îi ajuta… puneau și ei ,,botul” la ,,verdeața” capitalistă?
La un moment dat, când norii s-au risipit şi cerul s-a mai luminat, Dan Iosif a susţinut în faţa mulţimii că ,,Frontul ştie să-L manipuleze pe Dumnezeu”. Tot cu acea ocazie s-a lansat şi celebra zicere ,,Soarele răsare, Iliescu apare!”. Iar dacă Dumnezeu a fost chemat să facă politică, de ce nu şi Eminescu? De fapt, exact așa s-a și întâmplat: tovarășii proletari au pretins că ,,Ţara lui Eminescu votează cu Iliescu”.
Dacă ,,Golanii” din Piața Universităţii cereau insistent punerea în practică a ,,Proclamaţiei de la Timişoara”, simpatizanţii FSN au scandat: ,,Proclamaţia de la Timişoara este un atentat la democraţie”. Punct de vedere tranşat chiar de Ion Iliescu. Ajuns în mijlocul miilor de simpatizanţi, el a spus că punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nici nu poate fi pus în discuţie, pentru că Legea electorală a fost deja votată. Dincolo de caracterul său electoral, mitingul FSN a fost clar îndreptat contra manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Fapt confirmat de unul dintre participanţi: ,,Ce, dacă e studenţi, ei crede că e mai deştepţi decât noi?”

http://romaniaeterna.ro/2016/08/16/ion-ilici-iliescu-co-autor-al-crimelor-regimului-comunist/

 

Ion Ilici Iliescu este un  ,,co-autor” al crimelor regimului comunist, dar  acest calau ramane nemuritor si rece…

 

Cândva, în tinerețea lui bolșevică, pe când se ocupa de organizarea ,,tineretului comunist”, Ion Ilici Iliescu, marele tartor al politicii din România post-decembristă, a făcut ceea ce, acum, se numește ,,poliție politică”. Iar slugărnicia lui plină de zel i-a trimis după gratii pe studenții care au îndrăznit să protesteze împotriva ,,dictaturii proletariatului”. Pentru asemenea ticăloșii, Ilici Iliescu ar fi trebuit să înfunde pușcăria, cot la cot cu torționarii care și-au făcut de cap în anii de început ai regimului comunist. Din păcate, el n-a apucat să răspundă, nici până în ziua de azi, pentru nemerniciile pe care le-a comis cândva.  Mai mult decât atât, cocoțat pe valul unor evenimente, despre care noi încă mai avem impresia că au fost o ,,Revoluție” anti-comunistă, bătrâna șandrama bolșevică nu pierde nici o ocazie să-și dea cu părerea despre democrație și capitalism. Ne-am obișnuit, deja, cu faptul că el, la fel ca orice comunist care se respectă, minte precum respiră. Dar, ceea ce este cel mai neplăcut, își închipuie despre noi că suntem o turmă de oi abulice care habar n-au pe ce lume trăiesc. Atunci, în decembrie 89, falsul ,,dizident” Iliescu ne-a povestit că soții Ceaușescu ,,nu au avut nimic de-a face cu socialismul științific. Ei doar au întinat nobilele idealuri ale comunismului!” Astfel că, doar norocul ni l-a scos în cale pe el, ,,comunistul de omenie” care, înscris ,,cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, s-a angajat că ne va conduce pe drumul libertății și al democrației. Și, până la urmă, chiar că ne-a și condus: vreme de dracu mai știe câte mandate, ne-a târât prin cele mai oribile hârtoape politice. Dacă, pe lista nenorocirilor ,,Epocii Iliescu” am enumera doar ,,Mineriadele” și tot ar fi suficient ca el să fi ajuns, de mult, în pușcărie. Iar dacă la astea adăugăm și faptul că pe vremea lui Ilici s-au pus bazele actualei mafii politico-economice, acesta ar fi trebuit să se ascundă în gaură de șarpe, și să nu mai auzim de el decât atunci când o să ,,dea colțul”. Ei bine, n-ai să vezi! Chiar și acum, la peste un deceniu de când nu mai este ,,chiriaș” la Cotroceni, Iliescu s-a preschimbat într-un soi de „Baba Safta” bună de  gură, soră bună cu „Adevărata Mamă Omida”, o cotoroanță care, așezată comod pe marginea șanțului, își dă cu părerea despre tot ce-i trece prin cap. Iar acum, tocmai el a ajuns să se laude că ne învață subtilele taine ale democrației. Dar oricât ar fi de guralivă, fosta ,,Cucuvea de la Cotroceni” reușește doar să ne convingă că, într-adevăr, atunci când îmbătrânesc, și nici dracu nu se mai uită la ele, toate curvele încep să vorbească despre castitate și puritate morală. Astfel că, acum, bătrâna codoașă bolșevică vrea să ne convingă că ar fi o dalbă fecioară, care n-a avut absolut nimic în comun cu violul colectiv căruia poporul român i-a fost victimă câteva decenii la rând.

,,Protejatul” Ceaușeștilor

Filozofii spun că „acela care poate controla trecutul are puterea de a modela viitorul”. Așa o fi! Habar nu avem ce viitor ar mai putea avea  Ion Ilici Iliescu. Dar, el este ultimul român care ar avea de ce să se mândească cu trecutul său de înalt activist comunist.

 

ȘTEFAN ANDREI

Într-un interviu dat cu mai mulți ani în urmă, Ștefan Andrei, fost demnitar comunist de rang înalt spunea despre „Nea Nelu”: „Iliescu? Ăsta a fost un pui de lele! El și-a ucis părinții, domnule! Familia Ceaușescu a fost ca și familia lui! Hai să vă spun povestea lui. (…) Prin prin anii’ 60, începuse marea schimbare. În acest timp, președinte al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) era unu’, Ion Iliescu. (….) Relațiile dintre Ion Iliescu și familia Ceaușescu au fost niște relații extraordinare. Adică, pe când era el băietan, Elena Ceaușescu merge la închisoare la Târgu Jiu de mână cu Iliescu. Ea mergea la frate-sau iar el se întâlnea cu taică-său, comunistul Alexandru Iliescu”. Înainte de a continua interviul dat de Ștefan Andrei, se cuvine să explicăm cine a fost și prin ce s-a remarcat tatăl lui Ion Iliescu. Alexandru Iliescu este cel care, în anul 1931, pe când era secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din România (care, pe atunci, era doar o filială locală a unei organizații teroriste bolșevice sovietice) a semnat la Moscova, alături de maghiarul Bela Kun, următoarea rezoluție politică: „România contemporană nu reprezintă, prin sine, o unire a tuturor românilor, cie ste un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”

 

ALEXANDRU ILIESCU

Mda: ce se naște din pisică… Dar, hai să redăm în continuare, ceea ce spunea Ștefan Andrei: ,,Elena povestea cum mergeau împreuna; el cu mama lui adoptiva, că prima l-a părăsit, și cu Elena Ceaușescu. Schimbau trenul la Filiași. Și, spunea, Elena: <<Dormeam toți într-o odaie acolo. Nici nu ne jenam de Ionel, era un băiat în pantaloni scurți>>. Era în ’43, avea vreo 13 ani. Vă dați seama, Ceaușeasca nu spunea multora <<Ionele>>. Au fost apoi la chefuri cu taică-său, Alexandru Iliescu, și el, și ea, așadar Ceaușeștii. Chiar se spune că unchiul lui Iliescu, Eftimie, și el ilegalist, a fost amantul Elenei Ceaușescu”. Am putea crede că toate acestea au fost doar spusele unui bătrân și ranchiunos activist de partid, scos din toate jocurile politice. Istoria recentă îi dă însă dreptate. Iar vechile documente de arhivă referitoare la perioada UASCR-istă a vieții lui Iliescu îl descriu exact așa cum a fost: un activist tânăr și ambițios, ferm hotărât să urce toate treptele ierarhiei comuniste, chiar și călcând pe cadavre.

Glasul arhivelor

după cum știm, în tinerețea lui, Ion Ilici Iliescu a fost Președintele Uniunii Asociaților Studențești din RPR. Cei care au avut răbdarea de a căuta prin arhivele vremii au găsit ,,Raportul de activitate al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților din RPR”, din anul 1959, prezentat de… ați ghicit: tovarășul  Ion Iliescu. Ce zicea el pe atunci? Zicea că: ,,Studenții noștri, în marea lor majoritate, manifestă un viu interes pentru însușirea învățăturii marxist-leniniste. Ei înțeleg că numai această învățătură poate da fiecărui intelectual o concepție justă despre viață. Trebuie arătat însă că mai există, din păcate, unii studenți cu un orizont îngust, limitat, în general slab pregătiți, care studiază mecanic, scolastic, și care nu se preocupă de interpretarea științifică a fenomenelor naturii și societății și a propriei lor specialități”. Ei, până aici vorbitorul era oarecum rezonabil. Dar, mai departe, tânărul Iliescu a continuat, plin de mânie proletară: „rămășițele claselor exploatatoare răspândesc calomnii împotriva poporului și socialismului, otrava naționalismului și cosmopolitismului, concepții idealiste, mistice, disprețul față de muncă, descompunerea morală… rămășițele claselor exploatatoare, elementele legionare, fasciste, propaganda imperialistă încearcă să mai răspândească și astăzi, în special în rândurile tineretului și mai ales ale tineretului studios, otrava naționalismului”. Patriotism, dragoste de țară? Toate erau pentru Iliescu doar mofturi, doar „otravă naționalistă”. Tot cam pe atunci, Iliescu se văita în fața superiorilor că, printre dificultățile activității sale pe linie culturală, a avut de luptat și cu „o serie de tendințe de a se introduce muzica de jazz în repertoriu”.

Vremea „turnătorilor”

Tot pe vremea când era mare activist și mare ,,bulibașă” peste studenții din ,,România Populară”, același Ion Iliescu mai spunea că: „Noi trebuie să cultivăm cu cea mai mare grijă înălțătoarele sentimente de prietenie, colegialitate, solidaritate și tovărășie, însă bazate pe principiile moralei noastre noi: să fim mereu cu inima deschisa, dar față  de adevărații noștri prieteni, colegi și tovarăși, împreună cu care ne pregătim să devenim cadre folositoare construcției noastre socialiste, și nu față de cei care caută să ne submineze idealurile”. Iar după părerea lui, față de aceia exista o singură obligație: „În lupta împotriva ideologiei străine un pericol deosebit de mare îl reprezintă împăciuitorismul, lipsa de vigilență și combativitate”. Exact aceasta a fost ,,directiva” care a scos la iveală și pus în mișcare, cea mai sinistră tagmă de „tovarăși”: turnătorii.

„Grupul Gordan”   

În urmă cu cinci decenii, Vasile Nicolae a fost unul dintre ,,studenții buni” despre care vorbea, pe atunci Ion Iliescu. Așadar era un turnător al Securității. La un moment dat, unul dintre episoadele documentarului ,,Memorialul Durerii” a relatat drama „Grupului Gordan”. Un grup compus din opt studenți de la Facultatea de Medicină Generală din București care, în momentul arestării lor erau în anul VI, cu doar câteva zile înaintea absolvirii. Semnalat de Agentură că ar avea atitudini dușmănoase față de Regim, grupul Gordan,  a fost pus sub urmărire informativă încă de pe 31 august 1957. De fapt „Agentura” era exact turnătorul Vasile Nicolae, student și el, coleg cu membrii acelui grup. Intervievat în cadrul acelui episod al „Memorialului”, Eusebiu Munteanu, unul dintre membrii „grupului Gordan” a relatat: ”Unul din colegi, din fericire, a ajuns în mijlocul nostru mai târziu pentru că, altfel, acuzațiile ar fi fost mult mai grave. A sesizat Securitatea, nu că a sesizat Securitatea, el era pus să facă așa ceva. Și în urma mărturiei lui, am fost arestați, anchetați după metodele cunoscute, nici nu mai este nevoie să le pomenesc, și condamnați la închisoare între 5 și 10 ani.” Despre ce era vorba?  Conform documentelor din arhive, ,,Numitul Munteanu Eusebiu a fost învinuit pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale constând în aceea că în cursul anilor 1957-1958 a purtat discuții cu coinculpatul Gordan Victor cu care ocazie a adus elogii poeziei și literaturii scrise în timpul regimurilor burgheze, făcând afirmațiuni dușmănoase că poezia și literatura în timpul regimului democrat popular ar fi inferioare, pentru că în RPR n-ar exista libertatea creației. Tot în cadrul acestor discuții inculpatul a făcut afirmații calomnioase la adresa RPR și URSS, arătând că între relațiile dintre RPR și URSS nu ar exista reciprocitate întrucât URSS ar domina prejudiciind astfel economia RPR”. Notele informative ale colegului lor de facultate intrau adânc în viața fiecăruia dintre membrii grupului. Despre unul spuneau că are un părinte care a fost deținut politic. Despre un altul că a avut un tutore spiritual catolic, și el condamnat. În alte file se spune că acest grup ar vrea să ia legătura cu partizanii din munți și că ar urma să acționeze ca în Ungaria”.

Până și securiștii erau nedumeriți

Atât de grave erau concluziile spuse de surse, încât până și ofițerii interveneau pe note scriind: „Care partizani? Unde sunt ei? Aiureli!”. Apoi au început verificările studenților, în orașele de origine. Părinți, frați, puși și ei sub urmărire informativă. În fața atâtor elemente care îi incriminau ca fiind un real pericol social, în septembrie 1958 cei opt membri ai „Grupului Gordan” au fost arestați. Securitatea nu avea probe. Nici perchezițiile n-au confirmat turnătoriile studentului Vasile Nicolae, ,,sursa” Securității. După o anchetă de 4 luni s-au pus, totuși concluziile de învinuire. Studenții au fost judecați în același an de Tribunalul Militar București, iar ,,dușnanii poporului” au fost condamnați la ani grei de pușcărie. Vremurile de atunci au trecut de mult.

 

CNSAS

În dosarele de la CNSAS avem imaginile celor întemnițați. Dar nu le avem și pe ale celor care au turnat. Totuși, investigatorii CNSAS au descoperit că ,,sursa” Vasiliu Titu, pe numele său adevărat Vasile Nicolae, a continuat să ,,servească” Securitatea și după ce a intrat în lumea medicală. Drept recompensă pentru munca depusă în descoperirea grupului de elemente dușmănoase reunite în „Grupul Gordan”, el a primit drept ,,premiu” suma de 1000 de lei. Iar pentru acele vremuri, această sumă chiar nu era un fleac: cam acesta era un salariu bun, primit pentru o lună de muncă într-o intreprindere din RPR. După război, pentru foștii colaboraționiști francezii au introdus termenul de indemnitate națională, o pedeapsă echivalent cu degradarea civică. La noi, foștii torționari încă se mai  bucură de un anume soi de imunitate. Iar ,,turnătorii”, foștii colaboratori  ai Securității, chiar că nu au fost deranjați cu absolut nimic. În 1964, după șase ani de închisoare, foștii studenți din ,,Grupul Gordan” au fost puși în libertate. S-au reînscris la examenul de Stat, au absolvit Medicina, după care drumurile lor s-au despărțit. Victor Gordan, a părăsit țara, devenind în Statele Unite o personalitate medicală recunoscută. El este cel care a  descoperit virusul care provoacă „Sindromul Golfului”. Ceilalți au profesat medicina aici acasă. În schimb, Ion Ilici Iliescu, cel care a girat smulgerea lor de pe cursul firesc al vieții, a ajuns, cumplită ironie a sorții, primul președinte al României democrate!

Ps: Pentru cei nedumeriți de faptul că, ori de câte ori vorbim despre Iliescu îl menționăm drept Ion Ilici Iliescu. Nu vă mirați, exact acesta este numele său real, cel înscris în actele lui de evidență civilă

 

Dacă Iliescu şi ai săi s-ar fi pocăit pentru uciderea lui Iisus,dar si a poporului Roman – n-ar fi “răstignit” acest POPOR, n-ar fi furat de la amărăşteni Avuţia Obştească, (prin hotie-privatizare), n-ar fi compromis valorile, n-ar fi prigonit tinerimea, pentru a fura, minţi, manipula şi lupta contra lui Dumnezeu ; Iată câteva variaţiuni pe tema răstignirii, semnate si de preotul timişorean Ionel Popescu,şi de..”Papa”iştii de la Roma sau de…

… Aşadar,” Nu-i singur Iuda vinovat” de Costache Ioanid;

 

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cuie L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs, cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…

 

Iata cateva variatiuni pe   tema rastignirii 

 

Istoric vorbind, cei care l-au răstignit pe Iisus au fost unii  evrei (preoti de seama,formalisti,intelectuali idolatri,politruci demonizati,etc) din urmă cu 2.000 de ani. Din punct de vedere biblic, Hristos a fost răstignit de toţi cei care au păcătuit, Mântuitorul murind pentru ispăşirea de păcat a omenirii

„Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”, este profeţia făcută de proorocul Isaia cu sute de ani înainte de patimile Mântuitorului. Potrivit istoriei, influenţaţi de marii preoţi, farisei şi cărturari care nu erau de acord cu învăţăturile Mântuitorului, evreii au cerut eliberarea lui Baraba şi răstignirea lui Iisus, care a fost dat la moarte după ce a fost vândut de Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui. Însemnătatea morţii lui Iisus Hristos este, însă, mult mai profundă, arătând că Mântuitorul nu a fost omorât de evrei, ci de lumea întreagă, supusă păcatului.   „Domnul Iisus Hristos s-a întrupat în istorie pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, a tuturor, nu numai a unui popor sau a unui neam. Patimile, moartea şi învierea Sa s-au făcut, pe de o parte, ca să ne ridice pe toţi din robia păcatului şi a morţii în care eram şi pe de altă parte ca să ne înveţe odată pentru totdeauna că noi suntem nemuritori pentru că Iisus Hristos Domnul a murit ca om şi a înviat şi cu firea noastră omenească pe care a aşezat-o la locul cel mai de cinste, la dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Prin jertfa sa a ispăşit o dată pentru totdeauna păcatele întregii omeniri. Jertfa sa este superioară jertfelor pe care le aducea arhiereul Vechiului Testament, pentru că arhiereul din vechime aducea jertfe anuale, pe când arhiereul cel veşnic a ajuns o singură jertfă o dată pentru totdeauna. Prin această jertfă a dobândit pentru noi toţi o veşnică răscumpărare”, a explicat preotul timişorean Ionel Popescu. „Cine l-a dat pe Iisus la moarte? Păcatul nostru l-a dat la moarte. Şi totusi, mai este ceva. Iisus s-a dat pe Sine de bună voie la moarte. ‹‹Eu îmi dau viaţa, nimeni nu mi-o ia cu sila››, spunea El. Mai mult, apostolul Pavel vorbind despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl pentru noi oamenii spunea: ‹‹El care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său şi l-a dat l-a moarte››. Cine l-a dat pe Iisus la moarte? Nu Iuda pentru bani, nu Caiafa din invidie, nu Pilat de frică, ci Tatăl, din dragoste”, a explicat şi pastorul baptist Samuel Tuţac.

Acuzati ca l-au omorat pe Hristos, evreii cer explicatii Vaticanului

Relatiile dintre evrei si catolici sunt sub o presiune imensa, dupa ce un episcop a declarat, pe blogul sau, ca iudeii au comis deicid.

Episcopul Richard Williamson, care a negat si existenta camerelor de gazare si exterminarea a 6 milioane de evrei in timpul Holocaustului, i-a acuzat pe evrei ca l-au omorat pe Iisus, o acuzatie care a divizat catolicismul de mozaism secole intregi, noteaza The Guardian.

In postarea sa, Williamson a afirmat ca uciderea lui Iisus a fost un adevarat “deicid” si ca numai evreii (conducatori si oameni de rand) au fost agentii principali pentru aceasta fapta. Episcopul crede ca din Evanghelii este evident ca persoana cea mai implicata, Pilat din Pont, nu l-ar fi condamnat niciodata pe Iisus la moarte, daca nu ar fi fost conducatorii evrei care sa instige poporul sa-i ceara crucificarea.

Afirmatiile sale au maniat figurile importante de origine evreiasca si supravietuitorii Holocaustului, care cer Romei sa inceteze procesul de reconciliere cu grupul ultra-nationalist de care apartine Williamson, Societatea Sfantului Pius al X-lea.

Iata ce a declarat Rabinul Pinchas Goldschmidt, membru al Consiliiului European al Rabinilor: “Cerem Bisericii Catolice sa suspende negocierile cu grupurile extremiste pana nu este clar ca aceste formatiuni vor sa combata antisemitismul din randurile propriilor membri”.

Luna trecuta, Regis de Cacqueray, membru al aceleeasi societati, din Franta, i-a acuzat si el pe evrei de deicid. Spre disperarea evreilor, dialogul dintre Vatican si SSPX a fost unul intens.
Goldschmidt a declarat: “Asemenea comentarii ne aduc inapoi in acele zile intunecate cand nu exista un dialog respectuos si reciproc intre evrei si Romano-Catolici. Nu trebuie sa existe nicio apropiere intre Biserica Catolica si aceia din turma sa care predica vorbe de ura”.

Patru episcopi ai Societatii Sfantului Pius al X-lea, inclusiv Williamson, au fost excomunicati in 1988, dar episcopul in cauza a fost reprimit in sanul Bisericii Catolice chiar in ziua in care acesta a facut publice remarcile asupra Holocaustului. Ulterior, Roma a declarat ca nu stia ca Williamson are asemenea puncte de vedere.

Episcopul britanic a ignorat in mod repetat avertizarile sa-si retraga remarcile si nici macar Papa nu a reusit sa-l convinga sa se caiasca.

Acest nou scandal ar putea sa-l stanjeneasca pe Papa, care se pregateste sa gazduiasca un summit al liderilor religiilor din toata lumea, la Assisi, in Italia.

 

Rastignirea si invierea lui Isus Cristos sunt doua din cele mai importante evenimente ale istoriei umane. De ce sunt atat de importante? Fiindca datorita mortii lui Isus, rasa umana are oportunitatea mantuirii vesnice

Toate cele patru Evanghelii din Noul Testament vorbesc despre rastignirea lui Cristos. Acesti autori ne ofera relatari grafice ale practicii romane din antichitate. Aici sunt cateva din punctele majore ale procesului de rastignire:

• Isus a fost arestat in gradina din Ghetsimani (Marcu 14:43-52).
• Isus a indurat sase procese – trei din partea liderilor iudaici si trei din partea romanilor (Ioan 18:12-14, Marcu 14:53-65, Macu 15:1a, Marcu 15: 1b-5, Luca 23:6-12, Marcu 15:6-15). Isus a suferit lovituri dureroase, biciuire si batjocura (Marcu 15:16-20).
• Pilat a incercat sa faca un compromis cu liderii iudaici lasand ca Isus sa fie batut, insa actiunea aceasta nu i-a multumit. Pilat L-a dat pe Isus in mainile lor sa fie rastignit (Marcu 15:6-15).
• Isus a fost batjocorit de soldatii care L-au imbracat in haina de purpura si I-au pus o cununa de spini (Ioan 19:1-3).
• Isus a fost crucificat la Golgota, care inseamna Locul Capatanii (Marcu 15:22). S-a facut intuneric timp de trei ore (Marcu 15:33).
• Isus a strigat cu glas tare, “Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul!” si a murit (Luca 23:46).

Autorul Arthur W. Pitt descrie toate acestea in felul urmator: “Cu spatele insangerat, purtand crucea sub caldura soarelui de amiaza, El [Isus] urca dealurile abrupte ale Golgotei. Ajungand la locul desemnat pentru executie, mainile si picioarele Lui au fost pironite pe lemn. Timp de trei ore El a stat atarnat acolo cu razele nemiloase ale soarelui lovindu-L pe capul incoronat cu spini. Apoi au urmat trei ore de intuneric complet. Noaptea si ziua aceea erau orele in care era comprimata toata vesnicia.”

Mantuitorul lumii a iesit din trei ore de intuneric, timp in care a fost despartit de Dumnezeu Tatal. De ce Tatal L-a parasit pe Isus? Este impotriva caracterului lui Dumnezeu sa vada pacatul, asa ca Dumnezeu S-a retras de la partasia cu Fiul Sau in timp ce Isus purta vina pacatului lumii.

Rastignirea lui Isus Cristos – Ingroparea si Invierea Lui
Dupa rastignirea lui Isus Cristos, Iosif din Arimatea l-a rugat pe Pilat sa-i dea trupul lui Isus. Iosif a primit permisiunea sa-L ingroape, asa ca a adus fasii de panza de in, a invelit cu ele trupul si l-a pus in mormant, dupa care a asezat o piatra mare la intrare. Isus a stat trei zile in mormant. Dupa ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria (mama lui Isus) si Salome au pregatit miresme pentru a unge trupul lui Isus. Cand au ajuns la mormant, piatra de la usa mormantului era deja rostogolita! Ele au intrat inlauntru si au vazut un inger care le-a zis: “Nu va inspaimantati ! Cautati pe Isus din Nazaret, care a fost rastignit : a inviat, nu este aici ; iata locul unde Il pusesera. Dar duceti-va de spuneti ucenicilor Lui, si lui Petru, ca merge inaintea voastra in Galilea; acolo Il veti vedea, cum v-a spus.” (Marcu 16:6-7).

Rastignirea lui Isus Cristos – Darul Lui vesnic
Ce are de a face crucificarea lui Isus Cristos cu tine? Dumnezeu care stie tot ce ai facut, a stiut ca nu poti trai o viata fara pacat – care este conditia pentru a ajunge in cer. Asa ca El a hotarat sa Se ofere pe Sine in locul tau. A facut lucrul acesta devenind om in persoana lui Isus Cristos, Fiul Lui. Isus a trait o viata fara pacat pe pamant.

Dumnezeu a spus ca pedeapsa pentru pacat este moartea. Din moment ce toti am pacatuit (Romani 3:23, 6:23), aveam nevoie de cineva fara pacat care sa moara in locul nostru. Isus, fiind neprihanit, a murit in locul nostru si a devenit harul mantuitor al lumii. El a murit pentru tine! Romani 5 :10 spune: “Caci, daca atunci cand eram vrajmasi, am fost impacati cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu mult mai mult acum, cand suntem impacati cu El, vom fi mantuiti prin viata Lui.”

Biblia spune: “Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit…” (Fapte 16:31). Mersul la biserica sau faptele bune nu vor contribui la mantuirea ta. Dumnezeu te mantuieste prin harul Lui.

Isus iti ofera darul vietii vesnice. Il vei primi prin credinta?

 

Asadar, cine L-a ucis pe Iisus Christos

 

 

Moartea Domnului Iisus Christos pe cruce, precedata de arestarea Sa abuziva si de o judecata nedreapta, atat din punct de vedere al dreptului roman, cat si dupa legea mozaica, a ridicat si continua sa ridice numeroase intrebari. Una dintre aceste intrebari constituie subiectul de care ne ocupam in aceasta ocazie: Cine L-a ucis pe Iisus Christos ? Cine se face vinovat de moartea Lui ? Cine va fi tras la raspundere la judecata finala pentru moartea Fiului lui Dumnezeu ? La cruce a fost comisa o crima, sau a fost adusa o jertfa ?

Ne punem astfel de intrebari nu din dorinta de a cauta un tap ispasitor pentru ceea ce s-a intamplat la cruce, aruncand intreaga vina asupra lui, ci pentru a intelege mai profund semnificatia mortii Fiului lui Dumnezeu. Asadar, cine L-a ucis pe Iisus Christos ? Intrebarea comporta mai multe raspunsuri si, paradoxal, toate au suport biblic. Va propun sa le analizam pe rand:

1) Romanii L-au ucis pe Iisus Christos

Raportul Evangheliilor este unanim in aceasta privinta: Cei ce L-au rastignit efectiv pe Iisus, cei care au executat cea mai cruda si mai rusinoasa pedeapsa capitala din acea vreme, nu au fost altii decat romanii. Doar ei, in calitate de stapani, aveau dreptul sa execuute verdictul pedepsei capitale, lucru care s-a si intamplat la porunca lui Pilat din Pont.

Rastignirea propriu-zisa nu a fost facuta de evrei, ci de soldatii romani aflati sub comanda unui sutas ( centurion ; vezi Matei 27,26-38; Marcu 15, 15-28.39; Luca 23, 24-34. 47; Ioan 19, 23.24 ).

Aceeasi soldati romani au fost cei care au impletit cununa de spini si au pus-o pe capul Mantuitorului. Tot ei au fost cei care L-au imbracat cu o haina de purpura ( semn al regalitatii ) si care L-au batut in cap cu o trestie, batandu-si joc de El: „Plecaciune, Imparatul iudeilor !” ( Marcu 15, 16-20 ).

Dar oare romanii au fost singurii raspunzatori pentru moartea lui Iisus ? Biblia indreapta reflectorul si spre evrei, aratand ca…

2) Liderii religiosi iudei au fost vinovatii morali pentru moartea lui Iisus Christos

Chiar daca nu ei L-au rastignit efectiv pe Iisus, caci legea romana nu le permitea, liderii religiosi evrei s-au aflat in postura instigatorilor, al celor care au facut presiuni asupra autoritatilor romane de a-L condamna la moarte pe Iisus.

Evanghelistul Matei ne spune: „Preotii cei mai de seama si batranii au induplecat noroadele sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L omoare. Dregatorul a luat cuvantul si le-a zis: „Pe care din amandoi voiti sa-l slobozesc ?” „Pe Baraba”, au raspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce sa fac cu Iisus care se numeste Christos ?” „Sa fie rastignit”, i-au raspuns cu totii. Dregatorul a zis: „Dar ce rau a facut ?” Ei au inceput sa strige si mai tare: „Sa fie rastignit !” ( Matei 27, 20-23 ).

Desi nu evreii L-au rastignit efectiv pe Iisus, totusi ei raman in istorie ca vinovatii morali pentru aceasta uriasa nedreptate facuta nu unui simplu om, ci chiar Fiului lui Dumnezeu. In diferite ocazii dupa Cinzecime, apostolii, plini de Duhul Sfant, au afirmat raspicat vinovatia conducatorilor religiosi ai iudeilor din acea vreme cu privire la moartea Domnului Iisus:

„Pe Omul acesta, dat in mainile voastre dupa sfatul hotarat si dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ati rastignit si L-ati omorat prin mana celor faradelege” ( cuvantarea lui Petru in ziua Cincizecimii – Fapte 2,23 ).

     „Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, Dumnezeul parintilor nostri, a proslavit pe Robul Sau Iisus, pe care voi L-ati dat in mana lui Pilat si v-ati lepadat de El inaintea lui, macar ca el era de parere sa-I dea drumul. Voi v-ati lepadat de Cel Sfant si Neprihanit si ati cerut sa vi se daruiasca un ucigas. Ati omorat pe Domnul vietii…” ( cuvantarea lui Petru inaintea norodului, dupa vindecarea ologului din nastere – Fapte 3, 13-15 ).

„S-o stiti toti si s-o stie tot norodul lui Israel ! Omul acesta se infatiseaza inaintea voastra pe deplin sanatos, in Numele lui Iisus Christos din Nazaret, pe care voi L-ati rastignit, dar pe care Dumnezeu L-a inviat din morti” ( cuvantarea lui Petru inaintea Sinedriului – Fapte 4, 10 ).

„Dumnezeul parintilor nostri a inviat pe Iisus, pe care voi l-ati omorat, atarnandu-L pe lemn” ( a doua infatisare a apostolilor inaintea Sinedriului – Fapte 5,30 ).

Vinovatia morala a liderilor religiosi din acea vreme este evidenta. Din nefericire, lumea crestina a extins aceasta vinovatie asupra tuturor generatiilor de evrei care s-au nascut ulterior, fapt care este regretabil si care incalca principiile biblice ale dreptatii atat de clar prezentate in cartea profetului Ezechiel:

„Sufletul care pacatuieste acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatalui sau si tatal nu va purta nelegiuirea fiului sau ! Neprihanirea celui neprihanit va fi peste el si ratutatea celui rau va fi peste el” ( Ezechiel 18,20 ).

Dar oare vinovati de uciderea Fiului lui Dumnezeu sunt doar romanii si conducatorii evrei din acea vreme ? Biblia ne mai spune ceva important in aceasta privinta:

     3) Pacatele noastre, ale tuturor oamenilor, L-au ucis pe Iisus

In cea mai clara si mai cunoscuta profetie mesianica de pe paginile Vechiului Testament, profetul Isaia precizeaza:

„Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti. Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor... El a fost luat prin apasare si judecata; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut ca El fusese sters de pe pamantul celor vii si lovit de moarte pentru pacatele poporului meu ?” ( Isaia 53, 5.6.8 ).

Si daca aceasta profetie nu este destul de convingatoare pentru cineva, iata ce marturisesc apostolii Noului Testament:

„El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fatza de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati” ( 1 Petru 2,24 ).

„Cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfant si au gustat cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor si care totusi au cazut este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit”( Evrei 6, 4-6 ).

Oare cei care arunca intreaga vinovatie pentru uciderea lui Iisus asupra poporului evreu nu au citit niciodata in Scripturi aceste versete ? Ceea ce s-a intamplat pe cruce este greu de inteles pentru mintea umana limitata. Scriindu-le credinciosilor din Corint despre acest subiect, apostolul Pavel face o afirmatie socanta:

     „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El ( Tatal ) L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El” ( 2 Corinteni 5,21 ).

Iisus Cel Neprihanit, Fiul lui Dumnezeu, a fost facut pacat pentru noi pe crucea Golgotei. Ce inseamna acest lucru ? Nimic altceva decat schimbarea naturii: Cel Neprihanit devine pacat pentru noi, incarcat cu povara tuturor pacatelor omenirii, incepand cu Adam si pana la ultimul om care va trai pe pamant. Iar atunci cand o fiinta este silita sa-si schimbe natura, ea nu supravietuieste, ci moare.

Asadar, romanii au avut partea lor de vina in uciderea lui Iisus. Conducatorii poporului evreu din acea vreme, de asemenea, au avut partea lor de vina. Insa in final, ceea ce L-a ucis pe Fiul lui Dumnezeu au fost pacatele noastre, ale tuturor, asezate asupra Lui. Dar oare adevarul se opreste aici ?

4) „Sabia” Tatalui s-a indreptat asupra Fiului pe cruce

„Scoala-te, sabie, asupra Pastorului Meu si asupra omului care Imi este tovaras ! zice Domnul ostirilor. Loveste pe pastor si se vor risipi oile” ( Zaharia 13,7 ).

Daca profetia din Zaharia nu ar fi fost citata de Insusi Mantuitorul imediat dupa Sfanta Cina luata impreuna cu ucenicii, ea ar fi ramas probabil in umbra. Insa chiar inainte de a intra in teribilele chinuri sufletesti din Ghetsemani, Mantuitorul le-a amintit ucenicilor Sai aceasta profetie:

„Atunci Iisus le-a zis: „In noaptea aceasta toti veti gasi in Mine o pricina de poticnire, caci este scris: „Voi bate Pastorul si oile turmei vor fi risipite” ( Matei 26, 31;Marcu 14,27 ).

Este evident ca Domnul Iisus aplica profetia la moartea Sa iminenta. Insa cine se afla in spatele ei ? „Sabia” Tatalui, Cel care in momentele in care Fiul atarna pe cruce, purtand povara pacatelor intregii lumi, a trebuit, cu inima sfasiata de durere, sa-Si intoarca Fata de la El. Pe cruce, in momentele agoniei Sale, Fiul lui Dumnezeu a fost parasit in mod real de Tatal Sau, care nu putea privi cu placere la pacatele lumii.

Acest simtamant al parasirii Sale de catre Tatal L-a facut pe Iisus sa strige sfasietoarele cuvinte: „Eli, Eli, Lama Sabactani ?” adica: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?” ( Matei 27, 46 ).

Cu toata conspiratia pornita impotriva lui Iisus de conducatorii religiosi evrei impreuna cu autoritatile romane, in ciuda pacatelor care au fost asezate asupra Lui pe cruce, Iisus nu ar fi murit daca nu ar fi fost parasit de Tatal, daca „sabia” Lui nu s-ar fi ridicat impotriva „Pastorului” poporului Sau.

Insa „diamantul” are mai multe fatete. Si cu cat are mai multe, cu atat el este mai valoros. Pe langa toate aceste „fatete” legate de moartea Fiului lui Dumnezeu, mai exista una, cea mai stralucitoare si cea mai impresionanta.

5) Iisus Si-a dat viata de bunavoie.

Iata ce ne marturiseste chiar El: „Tatal Ma iubeste pentru ca Imi dau viata ca iarasi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau de la Mine. Am putere s-o dau si am putere s-o iau iarasi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatal Meu” ( Ioan 10, 17.18 ).

Aceasta afirmatie a Mantuitorului ne schimba radical perspectiva asupra mortii Sale. Intelegem din cuvintele Mantuitorului ca daca El nu ar fi fost de acord sa-Si dea viata, nici romanii cu toate legiunile lor instruite, nici conducatorii religiosi iudei cu toate intrigile lor, nici pacatele noastre si nici „sabia” Tatalui nu L-ar fi putut ucide.

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Si-a sat viata de bunavoie pe cruce pentru ca noi sa fim mantuiti. Acesta este marele adevar care straluceste ca un far de pe Golgota. Pe cruce nu s-a savarsit doar o crima, desi vinovatia omului este si ramane evidenta; pe cruce a fost adusa o Jertfa. In aceasta consta sublimul gestului facut de Iisus pe cruce.

Iata de ce, in vesniciile necuprinse, cei mantuiti, impreuna cu intreaga Creatie, vor exclama plini de o recunostinta profunda:

     „Vrednic este Mielul care a fost junghiat sa primeasca puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda. Si pe toate fapturile care sunt in cer si pe pamant, sub pamant, pe mare si tot ce se afla in aceste locuri le-am auzit zicand: „A Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapanirea in vecii vecilor” ( Apocalipsa 5, 12.13 ).

 

 Iată câteva raspunsuri rastignitoare…

 

“Iudeii aceştia  ( si noi)l-au omorât pe Domnul Isus”, ne spune Pavel în 1 Tesaloniceni 2:15. Urmându-i exemplul, au fost mulţi care au arătat cu degetul către Iudei, înfierând cu un acut spirit judiciar nedreptatea pe care aceştia I-au făcut-o compatriotului lor. Uciderea Domnului le-a fost imputată de către creştini evreilor încă din primi ani de după eveniment şi a alimentat un nesfârşit conflict între cele două grupări, conflict pe care îl mai vedem şi azi răbufnind din când în când ( una dintre ultimele ocazii fiind lansarea Patimilor lui Mel Gibson ).

Iuda a avut partea sa de vină. Poate n-a mai apucat să-şi vadă rodele trădării dar contribuţia sa rămâne esenţială.

Nu-l uitaţi pe Pilat, ne vor spune alţii. La urma urmelor el este cel care a emis nedreapta sentinţă. Numele guvernatorului roman va rămâne pe veci un simbol al laşităţii, al compromisului şi al strâmbei cumpăniri.

Lângă Pilat, puteţi să-i amintiţi şi pe cruzii soldaţi romani. Ei au executat ordinul; ei L-au biciuit, L-au batjocorit, au confecţionat crucea, au bătut cuiele şi au dus până la capăt crucificarea.

Eu şi cu tine, ne va spune A.W.Tozer, suntem cei care L-am răstignit, împreună cu toţi aceştia. Într-o carte care poartă ca şi titlu chiar această întrebare, autorul accentuează răspunderea colectivă a întregii omeniri pentru moartea lui Christos. În acelaşi timp, el deplânge această conspiraţie a disculpării de vină, care se pare că ar caracteriza creştinismul evanghelic din zilele noastre.

S-ar părea că lista este completă, nu-i aşa? Nici pe departe.

Când citim evangheliile, mai ales pe cea a lui Ioan, putem observa o perspectivă puţin schimbată asupra morţii lui Isus. Ea este anunţată încă din capitolul 10 în felul următor:

“Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” Ioan 10:17-18

Nu, Isus n-a fost victima unor circumstanţe nefaste ci, în toate lucrurile în care părea lipsit de apărare şi neputiincios, El împlinea într-o totală supunere porunca Tatălui. Acest fapt este evident în capitolul 18, în relatarea arestării, când cei ce vin să-L prindă pe Galilean, înarmaţi până în dinţi, ne apar evident depăşiţi de importanţa misiunii lor. Isus le iese în cale păşind calm înspre ei, nici vorbă să se ascundă; va trebui să-i întrebe de două ori pe cine caută, după care tot de două ori le va confirma că persoana pe care au venit s-o aresteze este chiar înaintea lor.

Mai există o menţiune făcută de Domnul nostru care întăreşte ideea precedentă, că ceea ce s-a întâmplat de Paşte este cu mult deasupra urzelilor meschine şi a jocurilor politico-religioase ale vremii. Vorbind despre moartea Sa, la intrarea în Ierusalim, El spune astfel:

“Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” Ioan 12:24

Avem de făcut o alegere. Pe deoparte putem să privim la întregul context care a dus la moartea lui Isus, să evidenţiem ura preoţilor faţă de Acesta, teama Fariseilor faţă de succesul Său (Ioan 12:19), dispreţul lui Pilat faţă de evrei în general şi faţă de autorităţile lor religioase, ignoranţa şi brutalitatea romanilor şi isteria gloatelor împinsă până la ridicolul acceptării Cezarului, doar de dragul uciderii acestui Rege pe care nu şi-L doreau. Toate acestea, în adevăr, au concurat la crucificarea Fiului lui Dumnezeu.

Isus însă ne propune un alt tablou, mult mai simplu, însă mai profund decât pare la prima vedere: un bob de grâu semănat în pământ. Pune un bob de grâu în pământ primăvara şi vino câteva săptămâni mai târziu să vezi ce se va întâmpla cu el. În zadar îl vei mai căuta acolo că nu vei găsi altceva decât o supăratoare rădăcină şi un firicel ce dă să iasă timid din pământ. De fapt, oricine te-ar vedea, ar fi îndreptăţit să te întrebe: pentru ce mai cauţi sămânţa când acum ai o plantă adevărată în faţa ta? Înţelegeţi poate acum nedumerirea îngerilor care le întrebau pe femei “Pentru ce căutaţi între morţi pe Cel ce este viu?” Luca 24:5. Odată pusă sămânţa în pământ, trebuie să accepţi ideea că va muri şi, în acelaşi timp, poţi deja să anticipezi fumuseţea viitoarei plante care va răsări acolo. Nu te poţi bucura de ambele lucruri în acelaşi timp.

Tot ceea ce s-a întâmplat de Paşte, culminând cu Învierea, nu este altceva decât împlinirea dorinţei Tatălui de semăna viaţă în acest pământ mort. Isus este Sămânţa Vieţii iar în acest caz crucea devine plug iar mormântul este o frumoasă grădină ( Ioan 19:41 ). Lipsa Învierii ar fi însemnat că sămânţa “n-a prins”, nu a încolţit şi nu e nici o speranţă de roadă pe mai departe. Dacă femeile ar fi găsit trupul acolo, ar fi fost la fel de dezamăgitor, spiritual vorbind, cu situaţia unui fermier care în loc să vadă lanul de grâu, încă mai poate găsi seminţele intacte în pământ.  Dar, pentru că minunea încolţirii s-a întâmplat, putem privi cu încredere în viitor: viaţa lui Christos se răspândeşte pe întreg Pământul invadând şi biruind asupra domeniilor morţii.

Aşadar, cine l-a răstignit pe Isus?

Urmare a acestor ultime gânduri, poate că nu ar strica să privim puţin dincolo de cadrul strict istoric al evenimentelor de Paşte; vom găsi acolo ceva special, ceva ce unii dintre noi au privilegiul să guste la începutul fiecărei primăveri iar apoi să savureze pe îndelete până la apariţia roadelor: inima de agricultor a Tatălui Ceresc.

Fără El, lista aceea a celor care L-au condus la moarte pe Domnul nostru ar fi mult prea săracă, şi poate mult mai greu de înţeles …

 

    Într-o singură propoziție pot spune că, din momentul în care noi păcătuim, ar trebui să fim pedepsiți pentru veșnicie. Nu ar trebui să mai luăm nici o gură de aer!

 

Nu ar trebui să mai existe nici o amânare. Nu ar trebui să mai primim timp în plus. Deci, clar vorbind, timpul dăruit nouă este un har, iar acest har dăruit unui păcătos necesită un fel de plată, recompensă sau comision de la un Dumnezeu Sfânt, iar Hristos este cel care oferă această plată. Sunt tentat să spun că da. Faptul că cei care nu au fost aleși, necredincioșii din întreaga lume, încă respiră și încă li s-a dat șansa de a alege să creadă, este un dar. Este la fel ca oferta Evangheliei, un cadou. Această ofertă este oferită de cruce.

Iată care este de fapt lucrul interesant. Romani 2:4-5 spune că: “Nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, din cauza încăpăţânării tale şi a inimii tale care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” Deci, dacă o persoană care nu a fost aleasă nesocotește, cei care nu sunt aleși chiar fac acest lucru, dacă ea nesocotește acest har, însuși harul devine un act al judecății. Ceea ce mă face să mă întreb: în ce sens a fost acest har? Din moment ce harul este o ofertă reală, o oportunitate adevărată, dacă tu îl nesocotești, dacă îl refuzi, el se va întoarce împotriva ta și se va uni cu o judecată mai mare. E ca și atunci când te comporți cu unele persoane cu tot mai multă bunătate încât ei să reziste, iar ei se poartă tot mai rău. Cu cât încep să fie mai stricați, cu atât mai multă judecată va cădea asupra lor.

Deci, cred că răspunsul este da! Cred că harul adevărat, harul comun, adevărata ofertă a salvării, chiar acum, doar uitându-mă la aceasta, este un har. Necreștinilor le este oferit acest har chiar în acest moment în care tocmai te-am avertizat că dacă îl nesocotești, această judecată va fi și mai mare. Acest har este un cadou pentru tine, chiar acum, faptul că lui Dumnezeu îi face plăcere să folosească acest har pentru a te trezi. Deci da, este un lucru minunat! Nu vreau să-mi multiplu judecata, ci vreau să răspund la acest moment de har. Asta cred că ar trebui să fie consecința acestei conversații. Răspunde acestui har! Ești în viață! Încă există o șansă de a crede și de a fi salvat!

 

 

Cele şapte fraze rostite de Iisus pe Cruce au o mare importanţă pentru rastignitori;  Moartea lui Iisus Hristos pe Cruce este sacrficiul suprem pentru răscumpărarea păcatului originar.

În Vinerea Marea, Iisus a fost răstignit şi creştinii ţin post negru pentru a marca ziua. Foarte importante pentru credincioşi sunt cele şapte propoziţii spus de Iisus pe cruce,fiecare are o semnificaţia aparte.

1. 1. “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 24) sunt primele cuvinte rostite de Iisus, în timp ce era lovit cu brutalitate, după ce fusese judecat şi osândit la răstignire. Ele sunt de fapt o rugăciune de iertare a răstignitorilor săi, adresată Tatălui, care îi cuprinde pe toţi vrăjmaşii lui, din toate locurile şi din toate timpurile.
2. “Femeie, iată fiul tău”. Apoi a zis lui Ioan: “Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27)sunt cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat lui Ioan, în timp ce se afla pe cruce. Ele se referă la faptul că Iisus era unicul fiu al Mariei şi că aceasta nu mai avea pe nimeni care să o ocrotească după moarte lui.
3. “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43). Aceste vorbe au fost rostite de Iisus când unul dintre tâlharii răstigniţi odată cu el îl hulea, îar celălalt îl certa zicând: “Nu te temi tu de Dumnezeu, ce eşti în aceeaşi osândă cu El?”. Cuvintele rostite de Iisus spun că fiecare dintre noi primim cele cuvenite după faptele noastre.
4. “Eli, Eli, lama sabahtani, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” ( Matei 27, 46).Prin aceste cuvinte, Iisus vine înaintea Tatălui Său ca “Fiu al Omului”. Suferinţa firii umane a lui Hristos este resimţită în Ipostasul Său. Îşi are, deci, echivalentul în unitatea treimică a lui Dumnezeu. Strigătul care se aude pe Cruce vrea să spună că Duhul nu-L mai uneşte pe Fiul cu Tatăl. “Dătătorul de viaţă” îl părăseşte pe Fiu, aşa cum şi Tatăl L-a părăsit. Duhul Sfânt devine suferinţa de neocolit întru care Cei Trei se unesc. Tatăl se lipseşte de Fiul şi Acesta trece, ca într-o clipă de eternitate, prin nemărginirea dumnezeiască a singurătăţii. Duhul Sfânt, dragostea reciprocă a Tatălui şi Fiului, se oferă ca jertfă, îşi însuşeşte într-un mod specific Crucea, pentru a deveni “puterea de nebiruit a Crucii”.
5. “Mi-e sete“,rosteşte Isus pe Cruce, cuvintele care au fost consemnate de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Ioan (Ps. 68, 25). Ele definesc pe de o parte împlinirea proorocirilor Vechiului Testament despre patimile Cuvântului întrupat, iar pe de altă parte, ipostaza Mântuitorului de Fiu al Omului.
6. “Săvârşitu-s-a”, zice Iisus, după ce a fost adăpat cu oţet (Ioan 19,30), cuvinte care arată că Hristos a terminat toată lucrarea Lui. Iisus şi-a arătat, prin moartea Sa pe Crucea de pe Golgota, marea iubire faţă de oameni, dorind să îi dezrobească de povara păcatelor şi să instituie dreptatea.
7. “Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”. Şi aceasta zicând “Şi-a dat duhul” (Luca 23, 46).Iisus Îşi încredinţează sufletul său de om în mâinile Tatălui, fiindcă, prin Duhul Lui de Dumnezeu, el întotdeauna a fost una cu Tatăl

 

Isus a venit ca să fie jerfit pentru toți oameni

 

Fiincă plata păcatului este moartea:… (Romani 6 : 23)

“Moartea” este literal ‘separarea’. Când sufletul se desparte de trup, omul piere fizic. Întrun mod similar, omul este separat spiritual de Dumnezeu. Aceasta este adevarat pentru că Dumnezeu este Sfânt (fără păcat) în timp ce nou suntem corupți prin păcatul original.

Aceasta lucru poate fi văzut în această imagine, cu omul pe o stâncă în timp ce Dumnezeu este pe o altă stîncă, ca o genune între noi și Dumnezeu. Este ca o ramură uscată, care separată de copac, este moartă, tot așa și noi separați de Dumnezeu, suntem morți spiritual.

Această separare cauzeaza vinovăție și frică. Ceace în mod natural încercăm să facem, este să contruim poduri (de la moarte) la viață, prin Dumnezeu. Pentru noi sunt diferite modalități: unii se duc la biserică sau templu sau moscheie, fiind religioși, făcând lucruri bune, meditând, încercând să fie mai apți la alții, să fie mai rugative, etc. Unii oameni ajung mari prin lucruri bune și repetate. Să vedem o figură în acest sens:

Problema este că eforturile noastre, meritele, sacrificiile și asceza practicată etc., deși este buna, nu este suficientă ca să nu moară, căci ‘păcatul original’ rămâne. Cu toate că vrem să facem poduri, Dumnezeu rămâne separat căci genunea este prea mare. Ce este important e că deși religia sau morala sunt bune, dar rămâne rădăcina problemei. Este ca și cum am încercat să vindecăm cancerul (care ne omoară) mâncând numai vegetale. Da, vegetalele sunt bune dar insuficiente ca să vindece cancerul. Tatamentul adevărat este total diferit.

De aceia Legea înseamnă Știrile Rele – și de multe ori refuzăm să ne gândim, având atâtea de făcut și poate că Legea cumva dispare. Dar mai întâi trebuie să stim că este cancer, că diagnosticul este adevărat; tot așa și Biblia accentuiază că Legea păcatului este moartea și că tămăduirea este simplă dar puternică.

 Fiincă plata păcatului este moartea dar … (Romani 6 : 23)

Acest cuvânt simplu, ‘dar’, este direcția mesajului întoacerii înapoi, Știrile Bune prin evanghelie – tămăduirea.

 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru. (Romani 6 : 23)

Vestea bună este că evanghelia prin sacrificiul lui Isus este suficient ca să facă un podul de la om la Dumnezeu. Stim acum că după 3 zile , Isus a înviat din morți , fizic. Astăzi unii oameni nu cred că Isus a înviat cu adevărat, deși evidențele sunt multiple. Sacrificiul lui Isus a fost profețit precum și sacrificiul lui Avraam și prin inaugurarea sacrificiul Pastelor.

Isus a fost uman dar fără păcat. De aceea omul Isus a putut să facă prin genune, de la om la Dumnezeu. El este Podul spre Viață, ca în exemplul de mai jos

Observați cum prin sacrificiul lui Isus, ‘darul’ este oferit. Indiferent ce dar, ca să fie dar trebuie să nu muncești sau să meriți prin merit. Pînă la urmă, dacă meriți nu mai este dar! În același mod, este imposibil să meriți sacrificiul lui Isus. Este un dar. Simplu.

Și ce este un dar? Este ‘viață eternă’. Înseamnă că păcatul meu și altău care duce la moarte este anulat. Prin Isus ca sacrificiul, podul a fost trecut și Dumnezeu aferă viață veșnică. Isus a făcut acest dar prin învierea din morți, dovada că este Domn. Este atât de puternic.

Eu și cu tu putem să trecem peste Podul Vieții. Încă adată, ca dar, fără să plată. Dar ca să primești darul trebuie să ‘vrei’. Oricine face dar poate să primească (“Da, primesc”) sau nu (“Nu, mulțumesc”). Darul încă trebuie să fie acceptat. În următoarea figură vedem cum putem să ‘umlăm’ pe Podul spre Dumnezeu și oferit nouă.

Sacrificiul lui Isus este un Dar pentru oricine vrea să primească

Și cum primim darul acesta? Biblia spune:

 Fiincă “oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” (Romani 10 : 13)

 

Hristos  Prezis în Detaliu

Isaia arată timpurile istoriei- Isaia care a trăit în perioada Regilor Davidieni și care a scris de asemenea și alte profeții folosind tema aparte, anume tema Ramurilor. O temă spre exemplu, este Robul care slujește. Cine este ‘Robul’? Ce va face el? Dacă vreți, puteți să citiți în detaliu despre acest lucru, scris de Isaia. Eu voi reproduce mai exact și mai în detaliu și voi pune din când în când comentariile mele. (eu cred că în Biblia lui Cornilescu, ‘robul’ înseamnă sclav dar în engleză nu este ‘rob’ având chear o alta conotație de  ‘servitor’)

Venirea Robul (Servitorul). Pasajul complect din Isaia 52: 13 –  53: 12

13. „Iată, Robul Meu va propăși; Se va sui, Se va ridica, Se va înălța foarte sus.
14. După cum pentru mulți a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor –
15. tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împărații vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră.” (Isaia 52)

Vedem foarte clar că Isaia vorbește de Robul, adică un om care este Rob și se referă la ‘el’, ‘prin el’, ‘a lui’ și specific pentru timpul viitor (prin fraza ‘va acționa…’ , ‘va fi ridicat…’ și așa mai departe) și acest lucru există și este explicit în profeție. Dar ce se spune de fapt profeția?

Sacrificiul prin sânge

Când israeliții aduceau ofrande – prin preoții evrei – ofereau sacrificiul de sânge ca să spele păcatele lor. Dar aici explica cum oamenii israeliții, pot fi fie curățiți. Este însă posibil ca ‘multe popoare’ să fie stropite prin Robul său? Isaia spune că și oamenii care nu sunt evreii vor fi salvați de păcatele lor prin Robul său, așa cum în Vechiul Testament, preoții ofereau iertarea evreilor. Zaharia a prezis de asemenea despre Ramuri și faptul că va fii Rege și Preot, deoarece numai preotul avea dreptul să stropească cu sânge. Scopul este global, anume că ‘multe națiuni’ vor urmări pe parcursul  istoriei, verificate cu sute de ani înainte prin Avraam, prin binecuvântarea de la Avraam la ‘toate națiuni’.

Dar prin stropirea cu sânge a multor națiuni, ‘aspectul’ și ‘forma’ Robului va însemna ca fiind ‘desfigurat’ și ‘rănit’. Mai mult, deși nu se știa clar ce va face Robul, se lasă sa se înțeleagă ca într-o bună zi națiunile ‘vor înțelege’.

1. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?
2. El a crescut înaintea Lui ca o odraslă [Domnul] slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
3. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. (Isaia 53)

Prin Robul Sau stropirea cu sângele mielului , multe națiuni fi salvate, dar mulți au gândit că era ‘disprețul’ și ‘respins’, plin de ‘suferință’ și ‘obișnuit cu suferința’.

4. Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit.
5. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. (Isaia 53)

Isus sacrificat comparat cu Robul sacrificat

Robul va prelua suferințele ‘noastre’. Acest Rob va fi de asemenea ‘străpuns’ și ‘zdrobit’ pentru ‘fărădelegile noastre’, iar din cauza asta, noi, omenii (prin multe nații) vom trai în pace și vom fi vindecați. Surse seculare și biblice spun că în Vinerea Mare, cam cu 2000 de ani în urmă (dar totuși cu 700+ ani după ce Isaia a prezis) Isus a fost crucificat. Făcând lucrul acela, literar înseamnă că a fost străpuns, așa cum a prezis Isaia și fiind străpuns de cuie, a fost crucificat.

6. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53)

Noi am văzut deja cum  coruptia ca ținta greșita, care din punct de vedere biblic definind păcatul, adică a greșit ținta. Precum o săgeată îndoită, noi rătăceam cu toții ca niște oi, adică  unde ‘vroiam noi’.  Robul preia păcatul nostru (adică nedreptatea) pe care le-am adus-o noi înșine.

7. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. (Isaia 53)

Robul va fi ca un miel care mergea la ‘măcelărie’. Dar el nu va protesta și nu va ‘deschide gura’. Cu ceva mai devreme am vorbit despre Semnul lui Avram ,despre berbec că a substituit în locul fiul lui Avraam. Berbecul – adică oile, și a fost măcelărit. Și Isus a fost răstignit (adică măcelărit) la locul numit  muntele Moria-Ierusalim …Vedem de asemenea că miel a fost măcelărit pentru Paște –precum iisus

8. El a fost luat prin apăsare și judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moartepentru păcatele poporului meu? (Isaia 53)

Robul a fost ‘șters de pe pământul’ celor vii și ‘lovit de moarte’. Este exact ceea ce Daniel a folosit când  a prezis  ce se va întâmpla cu Isus când va fi prezentat ca Israel și Mesia. Isaia a prezis în detaliu cum va fi șters de pe fața pământului, însemnând de fapt ‘șters de pe pământul celor vii’ – adică mort!  De aceia în funestul Vinerii Mari, Isus a murit, fiind literal ‘șters de pe pământul celor vii’, așa cum doar cu câteva zile înainte a fost prezentat ca un Mesia, intrând triumfător în Ierusalim.

9. Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. (Isaia 53)

Isus a fost considerat un om rău și a fost executat (‘a fost pus între cei răi’), iar în Evanghelie ne spune că un om bogat care era și în Sinedriu, anume Iosif din Arimateea, a luat trupul lui Isus și la îngropat în propriu lui mormânt (Matei 27: 60). Astfel Isus a realizat două lucruri paradoxe, anume predicția că ‘a fost pus între cei răi’ dar și ‘la un loc cu cei bogați’.

10. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmaşi, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. (Isaia 53)

Această moarte crudă nu a fost practic un accident sau un ghinion. Este explicit deci cine hotărâse,  deci era deja hotărât ”de DOMNUL” , anume ca să fie zdrobit. Dar de ce? Precum mielul sacrificat în sistemul Mozaic, pentru ca oamenii să nu rămână în păcat și să fie fără pată, așa și viața Robului a fost oferită pentru ca oamenii ‘să fie fără pată’. Dar ce păcat? Să vedem dar de ce ‘multe națiuni’ au trebuit să verse sânge ca să fie spălați de păcat. De ce? Pentru că au ‘întors spatele’ și ‘au rătăcit’. Isaia spune nu numai pentru mine și tine ci pentru întreaga lume.

11. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. (Isaia 53)

Prin pasajul acesta Robul înțelege grozăvia morții dar devine totuși optimist și în cele din urmă triumfător. După teribila suferință (fiind ‘șters de pe pământ’ și pus ‘în mormânt’), Robul vede cum ‘va învia’. Cum adică El să fie reînviat?  Vedem că Învierea a fost clar prezisă. Dacă posibilitatea de a face reînvierea este atât de mică, atunci omul care a prezis trebuia să prezică și alte lucruri de asemenea.

Mai mult, Robul care a văzut ‘rodul muncii sufletului Lui’ și va ‘lua asupra Lui povara’ pentru noi toți, El trebuie să fie ales ca ‘neprihănit’.  În mod asemănător Robul, va fi justificat sau creditat, neprihănit pentru ‘mulți’.

12. De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați. (Isaia 53)

Isus este Robul profețit

Pasajele privind Robul Său sunt atât de adevărate, crucificarea și Învierea lui Isus la fel, atât de incredibile în cât criticii cred că narativele Evangheliilor sunt aranjate ca să fie așa pentru Rob. Dar Isaia conclude cum, că criticii sunt greșiți. Concluzia este nu faptul că predicția privind crucificarea și Învierea ca atare, ci impactul avut la înmormântare cu sute de ani mai târziu. Și ce a prezis Isaia? Faptul că Robul, a fost înmormântat ca un ticălos, va fi într-o zi ‘mare’. Scrierile Evangheliilor nu ar fi putut să facă să coincidă narativele Evangheliilor de vreme ce Isus a murit cu doar câteva decade după crucificare, când moartea lui Isus era încă în dubiu. Isus era încă doar un lider   și departe de a fi încă o Evanghelie universală. Acum, după 2000 de ani noi vedem impactul morții și realizăm cum prin istorie, el a fost ‘mare’. Este imposibil ca scrierile Evangheliilor să poată să prevadă așa ceva. Dar Isaia a știut. Robul a știut de asemenea că prin Ramurile lui, el a fost voluntar sacrificat și prin asta mulți oameni și multe neamuri vor fi salvate de la păcat, prin vărsarea sângelui Mielului.

Mulți oameni ‘mari’ au avut elogii și biografii detaliate cu evenimentele vieților lor, cu scrierile și istoriile și admirația noastră după chiar sute de ani mai târziu dar Isus este unic prin detalii privind viața Lui, cu sute de ani înainte de a se naște. De aceia este bine și cu adevărat rezonabil să credem în El. De ce nu acceptați sacrificiul pentru sângele vărsat ?

 

Pacatele noastre sunt spinii ascutiti care se infig in fruntea ranita a Domnului si faradelegile noastre sunt cuiele pe care noi le batem iarasi in ranile Lui …Asa trebuie, oare, sa-I platim Domnului pentru dragostea Lui atat de mare si de jertfelnica?

 

 

Rastignirea era la romani o forma de tortura atat de vi­olenta si de cruda, incat Cicero spunea ca nici un cetatean roman n-ar trebui nici macar sa auda de ea, cu atat mai putin s-o vada. Rastignirea era, cu alte cuvinte, un spectacol atroce si de neprivit — de aceea persoanele decente nu trebuia sa fie expuse la ea. Era rezervata rebelilor poli­tici. Pentru Roma, Iisus a murit ca rebel politic, fapt ates­tat de invinuirea Sa: „Acesta e Iisus, Regele iudeilor”. Totusi diferentele dintre persoana si invatatura lui Iisus si cele ale zelotilor fac cu totul de nesustinut orice viziune despre Iisus ca un astfel de rebel. Cealalta problema e de ce anume a fost condamnat Iisus de catre sanhedrin, unde stim ca a fost sub acuzatia de a fi un fals profet? Cele doua scene ale luarii sale in batjocura sustin aceste viziuni, pentru ca parodierea invinuirii era adeseori folosita ca luare in batjocura a condamnatului.Prin urmare, ca rebel politic Iisus a fost parodiat ca rege imbracat in haina de purpura si coroana de spini; iar ca fals profet a fost luat in deradere cu jocul de lovituri si palme date pe la spate cu indemnul: „Proroceste, Hristoase, cine te-a lovit!” (Mt 26, 68).

Istoriceste vorbind, pe Iisus l-au dus la moarte o spectaculoasa ciocnire de imprejurari, intrigi si falsuri religioase si politice etc. Aceasta moarte a avut un impact nemijlocit asupra invataturii lui Iisus si a adeptilor Sai. Deoarece invatatura lui Iisus — atat cuvintele, cat si fap­tele Sale — erau atat de inseparabile de persoana Sa, incat pentru ucenicii Sai moartea Lui a fost o catastrofa totala. Iisus nu era un Socrate, a carui invatatura sa poata fi se­parata de persoana lui si transmisa intr-o scoala de gandire. Iisus propovaduia venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Ucenicii Lui I-au cerut sa sada aici de-a dreapta si de-a stanga Sa. Or, moartea Lui a fost sfarsitul asteptarilor lor mesianice, nimic altceva decat o discreditare totala a tot ceea ce El spusese si facuse. Prin urmare, Iisus a murit abandonat de ucenicii Sai, fapt care insemna ca moartea lui Iisus trebuia sa fie sfarsitul adeptilor Sai.

Cum anume se integreaza aspectele istorice ale mortii lui Iisus in teologia Bisericii? In lumina Invierii Biserica vede moartea lui Iisus ca pe o jertfire de sine de bunavoie, o fapta mantuitoare a lui Dumnezeu. Mai poate fi insa spus ceva daca ramanem in limitele Iisusului istoric ras­tignit? Cu alte cuvinte, ce anume putem spune despre moartea lui Iisus vazuta prin ea insasi?

De mare ajutor ne sunt aici reflectiile cuprinse intr-o car­tulie scrisa in secolul IV de sfantul Atanasie cel Mare. In ciuda titlului, Despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, o mare parte a acesteia trateaza de fapt despre moartea lui Hristos. De interes aici e explicatia data de sfantul Atanasie felului in care Hristos a murit asa cum a murit. Sfantul Atanasie vede imprejurarile istorice si detaliile mortii lui Hristos drept o marturie a caracterului ei providential. El face urmatoarele observatii, pe care le vom dezvolta:

1. Moartea a fost publica, prin urmare n-a putut fi negata. Cu alte cuvinte, Iisus nu a murit de unul singur, in pustie, acasa, sau in fata lui Petru, Iacob si Ioan. A murit in fata tuturor — prieteni si dusmani deopotriva. Mai mult, moartea Sa a fost verificata cu o lovitura de lance si de marturia centurionului roman care-si risca viata daca Iisus nu era mort. Romanii intelegeau moartea; lancea lasase o rana adanca (unele explicatii medicale moderne ale sangelui si apei ne spun ca atunci cand centurionul L-a impuns pe Iisus i-a strapuns inima).De aceea Toma a do­rit sa vada acea rana, pentru ca daca Iisus avea urma ei, atunci El murise fara nici o indoiala. Prin urmare, moar­tea lui Iisus n-a fost negata de nimeni din cei prezenti, si tocmai de aceea i s-a cerut lui Pilat sa puna o garda la mormantul Sau — tocmai pentru ca era mort.
2. Sfantul Atanasie spune ca era cea mai rea moarte cu putinta, astfel ca nimeni sa nu-L poata acuza de lasitate. Iisus a murit torturat de romani in public, sub acuzatii false, degradat, parasit si injosit, si in fata propriei Sale mame. Pe scurt, in plina tragedie si groaza omeneasca.
3. Iisus si-a pastrat trupul intreg, nici un os nefiindu-I zdrobit, ca un miel pascal sacrificat(Ies. 12,46; In 19,36). N-a murit ca Pavel, decapitat; nici ca Ştefan, lapidat (FA 7,59); nici aruncat intr-o prapastie (Lc 4,29); nici prin hemoragie din cauza flagelarii, cum scrie un articol care analizeaza moartea Sa ca ar fi trebuit sa moara daca n-ar fi fost rastignit.
4. Sfantul Atanasie subliniaza ca n-a fost o moarte natu­rala — din cauza bolii sau varstei— pentru ca aceasta ar fi fost rezultatul unei coruperi sau degradari, pe care Hristos n-a avut-o, deoarece era fara pacat.

Listei sfantului Atanasie ii mai putem adauga un punct:

5. Cel mai cunoscut element istoric al mortii lui Iisus e faptul ca El a murit pe Cruce — adica pe un lemn, pe un „pom” cum e numita de sfantul Petru(FA 5, 30; 1 Ptr 2, 24). Cu alte cuvinte, ca sa moara Hristos, Noul Adam, foloseste acelasi instrument ca si primul Adam, un pom. De aceea Sfantul Pavel face o comparatie intre vechiul Adam si noul Adam sau „al doilea” Adam, Hristos (I Co 15, 22, 45), tocmai intr-o discutie a mortii Sale. Prin lemn, Noul Adam da o „noua folosire” a mortii — asa cum ii place sa spuna sfantului Maxim — una facatoare de viata.

In acest sens, sfantul Atanasie spune ca Dumnezeu n-a biruit moartea impunandu-i-se din afara omului. Cu alte cuvinte, pentru aceasta Dumnezeu nu emite pur si simplu un decret din cer, ci o biruie in insusi locul in care a prins radacini stricaciunea: in trupul omului. Intrucat pacatul lui Adam a fost in trup, printr-o ispitire a lui spre placeri si egoism (…), a fost nevoie ca aceste doua lucruri sa fie desfiintate intr-un trup ome­nesc.

Şi asa a si fost atunci cand Hristos a murit nu in placere, ci in mare suferinta, renuntand la orice egoism printr-o moarte nu din neascultare, ci din ascultare fata de Dumnezeu(Flp 2, 8). Mai mult, ca rastignit, Hristos a murit ca un criminal, facandu-se „blestem” pentru noi (Ga 3,13). Primeste toate acestea ca sa ne poata elibera de toate acestea (Evr 4,15; 9, 26-28), identificat in chip evi­dent drept „omul durerilor” care a fost „strapuns pentru pacatele noastre” (Is 53).

Aici e punctul nostru cel mai important: daca ne situ­am in interiorul limitelor imprejurarilor istorice, a faptelor mortii lui Hristos acceptate si verificate de stiinta critica, nu e nevoie sa credem — cum fac unii savanti (nu insa majoritatea) — ca rastignirea a fost doar o intamplare, sau o neintelegere etc. Mai degraba, insesi imprejurarile ei ofera toate semneleprovidentiale fara de care moartea lui Hristos ar putea fi pusa sub semnul intrebarii sau ras­talmacita, conducand spre o mare ambiguitate a sensului ei.

Tocmai aceste imprejurari ofera baza cadrului teologic stabilit ulterior in lumina Invierii; fara ele, acest cadru pur si simplu nu ar functiona. Modul in care a murit Iisus — in public, ca un criminal, strapuns si pe lemn — a ingaduit scriitorilor Noului Testament si primilor Parinti ai Bisericii sa-L vada mai limpede pe Hristos ca Miel Pascal (injun­ghiat, fara nici un os rupt) si ca Nou Adam (care il mantuieste pe vechiul Adam prin acelasi instrument folosit la caderea sa, pomul).

Daca Hristos ar fi murit de unul sin­gur, unii ar fi putut pune sub semnul intrebarii daca a murit sau nu cu adevarat. Daca ar fi murit lovit cu pietre, n-ar mai fi putut fi privit drept Mielul pascal al lui Dum­nezeu. Daca n-ar fi murit pe lemn, n-ar mai fi putut fi vazut ca Nou Adam. Asa cum o face in mod explicit Invie­rea, imprejurarile istorice ale mortii lui Hristos nu lasa in mod implicit nici o indoiala asupra a Cine a fost Cel ce a murit pentru mantuirea noastra.

(in: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

***

Insemnatatea jertfei Mantuitorului

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 15, versetele 20-39)]

Pedeapsa rastignirii, la care a fost osandit Domnul, a aparut mai intai in Orient si face parte dintre ingrozitoarele nascociri barbare prin care s-au facut vestiti despotii de acolo. Din Orient ea a ajuns la Roma si a fost aplicata de romani peste tot unde apareau acvilele victorioase ale legiu­nilor, pana cand, in cele din urma, a fost desfiintata de Constantin cel Mare. La evrei rastignirea nu exista: pentru anu­mite crime, legea cerea sa fie spanzurati pe lemn faptasii, insa acestia nu erau tintuiti cu piroane, iar la lasarea serii trebuia ca trupurile sa fie coborate spre ingropare.

La Roma erau ras­tigniti numai sclavii, care aproape ca nu erau socotiti drept oameni.Cetatenii romani nu puteau fi supusi acestei pedep­se, si Cicero, vestitul orator al Antichitatii, chiar a cerut ca executia prin rastignire sa aiba loc departe de orase si de dru­murile mari, intrucat cumplita priveliste a raufacatorilor ras­tigniti soca privirea romanilor nobili. In provincii erau pironiti pe cruce numai talharii si cei ce tulburau grav ordinea publica. Rastignitorii erau de obicei soldati, care la romani executau toate supliciile. Criminalul era obligat sa-si duca singur crucea pana la locul rastignirii, fiind supus in acest rastimp batjocurilor si batailor.

De obicei, rastignitii nu erau ingropati. Cadavrul era lasat pe cruce pana cand era mancat de pasari si de fiare sau putrezea singur in bataia soarelui, a vantului si a ploii. Totusi, uneori rudelor li se dadea voie sa-i ingroape pe rastigniti. In caz de nevoie (de exemplu,  cu prilejul unei sarbatori), viata rastignitilor putea fi curmata printr-o lovitura in cap sau in inima; cateodata li se zdrobeau fluierele picioarelor sau era facut sub cruce un foc din vreascuri, si atunci rastignitul murea de foc si de fum.

Forma crucilor era destul de variata. Cea mai simpla si, dupa toate aparentele, cea mai folosita era crucea in forma de T (asa-numita cruce a Sfantului Antonie). Uneori, bratul orizontal era prins ceva mai jos, lasandu-se in partea de sus a stalpului loc pentru o tablita pe care era scrisa vina celui rastignit. Tocmai o asemenea forma avea si crucea Mantuitorului, judecand dupa faptul ca pe crucea Lui a fost pironita o tablita pe care Pilat, in locul formularii complete a vinovatiei, a scris atat: „Iisus Nazarineanul, imparatul iudeilor” (In 19, 19), ceea ce a starnit protestul iritat al arhiereilor.

La mijlocul crucii era fixat perpendicular inca un brat scurt, pe care rastignitul putea oarecum sa sada, asa incat corpul sa nu sfasie cu greutatea sa mainile, desprinzandu-se de pe cruce. In acelasi scop, corpul putea fi legat de stalp cu franghii. Crucile nu erau inalte, asa incat picioarele rastignitului nu se aflau fata de pamant la o distanta mai mare de trei picioare[1]. Astfel, nefericita victima putea fi batuta de oricine era in stare sa ajunga la ea; era absolut lipsita de aparare si lasata in voia tuturor manifestarilor de rautate si ura. Ea putea atarna ore si ore in sir, supusa batjocurilor, jignirilor, pana si batailor, din partea gloatei care de obicei se aduna pentru a privi la acest spectacol ingrozitor.

Traind chinuri tot mai insuportabile pe masura ce trecea timpul, nefericitii sufereau atat de cumplit, incat adeseori ii rugau si ii implorau pe spectatori sau pe calai sa se milostiveasca si sa puna capat patimirilor lor; adeseori, cu lacrimi grele de deznadejde, cereau de la vrajmasii lor moartea ca pe o binefacere fara pret. Cu adevarat, moartea prin rastignire cuprindea tot ce poate avea mai chinuitor o pedeapsa, o tortura, o executie: ameteala, spasmele, setea, foamea, insom­nia, inflamatia ranilor, rusinea publica, lungimea suferin­telor, grozavia apropierii mortii, cangrena ranilor sfasiate. Toate aceste patimiri ajungeau la extrem, la cel mai intens grad pe care il poate suporta omul, si rastignitul gasea usurarea doar in pierderea cunostintei. Trebuie sa-ti imaginezi pozitia nefireasca a corpului cu mainile intinse in sus si piro­nite in cuie, a carui miscare oricat de marunta era insotita de dureri noi si insuportabile.

Greutatea corpului atarnand sfasia tot mai mult mainile, ale caror rani deveneau tot mai dureroase; tendoanele intinse la maxim zvacneau fara intrerupere; ranile se infectau treptat; arterele, mai ales cele de la cap, se umflau si provocau suferinta in urma acumularii sangelui; circulatia dificila provoca o durere de inima crancena; la toate acestea se adauga setea arzatoare. Toate aceste suferinte fizice provocau un zbucium launtric care facea din moarte o usurare dorita si negraita. Şi totusi, nenorocitii puteau supravietui in starea aceasta groaznica pana la trei, iar in cazuri exceptionale sase zile si chiar mai mult.

Cu suferinta celor rastigniti se putea compara doar rusinea lor. In latina, cuvantulcrucifer („purtator de cruce”) era o expresie a dispretului extrem. Mai ales la iudei, pedeapsa aceasta era considerata cea mai respingatoare si rusinoasa, fiindca Legea lui Moise glasuia: Blestemat tot cel spanzurat pe lemn (Deut. 21, 23).

La evrei exista obiceiul ca cel condamnat la moarte sa nu fie executat imediat dupa pronuntarea sentintei. Crainicul anunta de cateva ori, in auzul a tot poporul, numele lui, vinovatia, martorii crimei si felul pedepsei, chemandu-i pe toti cei in stare sa-l apere pe nefericit sa vina la tribunal si sa faca asta. Şi romanii aveau o lege, data de Tiberiu, in virtu­tea careia pedeapsa cu moartea se aplica la nu mai putin de zece zile dupa emiterea sentintei. Pentru Iisus Hristos, desi a fost judecat atat dupa legile romane, cat si dupa cele evre­iesti, aceasta regula nu a fost aplicata. Amanarea executiei se facea doar pentru criminalii obisnuiti, pe cand tulburatorii ordinii publice, vrajmasii lui Moise si ai Cezarului, cum era numit de clevetitori Mantuitorul, nu aveau dreptul la aceas­ta mila: supliciul lor era cu atat mai legitim cu cat se savarsea mai repede. Asadar, dupa sentinta Iisus a fost dat fara intar­ziere pe mana ostasilor, spre executarea sentintei.

Atunci

L-au dezbracat de purpura, si L-au imbracat cu hainele Lui, si L-au dus afara ca sa-L rastigneasca (20).

De gatul Mantuitorului atarna o tablita pe care era scri­sa vinovatia Lui; pe umeri Ii apasa crucea, pe care trebuia s-o poarte pana la locul executiei, asa cum cerea obiceiul – si trista procesiune a pornit la drum, insotita de gloata privito­rilor adunati. Crucea nu era deosebit de mare si de masiva, fiindca la romani rastignirea era practicata atat de des, incat nu cheltuiau prea mult timp si efort pentru a face crucile – si totusi,fortele fizice ale Domnului erau deja secatuite, si n-a putut s-o poarte.

Zbuciumul noptii dinainte, chinul sufle­tesc trait de El in Gradina Ghetsimani, cele trei interogato­rii istovitoare, bataile, jignirile, ura turbata care-L inconjura, in fine, cumplita biciuire romana – toate acestea L-au adus intr-o stare de epuizare extrema, si Mantuitorul cadea sub greutatea crucii Sale. Pentru a evita intarzierea, soldatii au fost siliti, in pofida obiceiului, sa puna crucea in spatele altcuiva – in spatele unui oarecare Simon, locuitor al orasului libian Cyrene, care se intorcea de la camp si s-a intalnit chiar la iesirea din oras cu straja care-L ducea pe Hristos la moarte. Este posibil ca el sa fi facut parte dintre cei care Il cinsteau pe Mantuitorul si intalnindu-L sa fi dat semne de compatimire, motiv pentru care va fi si atras atentia soldatilor.

In cele din urma, au ajuns la Golgota (cuvant care in evreieste inseamna „teasta”). Asa se numea una dintre culmile mun­toase din partea de nord-vest a Ierusalimului, pe care aveau loc executiile si care de atunci avea sa devina cel mai sfant loc de pe pamant. In timp ce soldatii inaltau crucile pentru Mantu­itorul si cei doi talhari osanditi impreuna cu El, Mantuitoru­lui I s-a propus, dupa obiceiul vechi, sa bea vin amestecat cu smirna. Acea bautura nu atat imbata, cat intuneca mintea si simturile, facand mai usor de indurat chinurile. Intr-o anumi­ta masura, acesta era un gest de omenie, dar Domnul l-a respins. Primind de bunavoie patimirile si moartea, El voia sa le intampine cu mintea limpede, fara a-Şi usura cu nimic groza­via chinului de pe cruce. A fost dezbracat, si apoi…

Dumnezeiescul nostru Mantuitor si Rascumparator, Sta­panul fapturii si Domnul slavei, a fost pironit si inaltat pe cruce.

Atunci a inceput infricosatoarea, chinuitoarea agonie a suferintelor de pe cruce, cu al caror pret a fost cumparata mantuirea noastra – si poate ca adanca durere duhovniceas­ca pe care o traia Mantuitorul a fost pentru El si mai grea decat groaznicele chinuri fizice ale rastignirii.Bineinteles ca noi nu putem sti ce se petrecea in sufletul Dumnezeiescului Patimitor, nu ne putem imagina, in grosolania noastra paca­toasa, nici macar aproximativ tot adancul durerii Lui, dar ii putem arata motivele.

El S-a vazut pe cruce singur, parasit de aproape toti. A fost parasit pana si de ucenicii cei mai apropiati, care, afara de Ioan, se ascunsesera cu lasitate in fata primejdiei de a fi arestati – si nimeni, nimeni nu intelegea inca lucrarea pentru care murea El. In jur era gloata dusmanoasa; singu­rele chipuri ce se vedeau erau ori cele tampe, nepasatoare, ale numerosilor gura-casca, pe care nu era intiparita decat o curiozitate nepasatoare, ori cele pline de bucurie rautacioa­sa. Acesti oameni, care stransesera in ei de atata timp rauta­te impotriva Celui ce nu voia sa recunoasca autoritatea lor si prin dreptele Sale mustrari le dadea in vileag atat de des in fata multimilor fatarnicia si falsitatea launtrica, puteau acum sa se razbune pentru toate umilintele, facandu-L sa simta puterea lor, de care El nu voise sa tina seama.

Rautatea demult clocita nu s-a imblanzit nici macar in fata dureroasei privelisti a patimirilor de pe cruce, aratandu-se prin observatii muscatoare, zeflemitoare, care dau in vileag cumplita, dezgustatoarea josnicie a sufletului lor, care era in stare sa-si bata joc de un muribund.

Pe altii i-a mantuit, spuneau ei in bataie de joc, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Sa Se coboare de pe cruce, ca sa vedem si sa credem (31-32).

Chiar si trecatorii, care-L urmasera candva in numar mare pentru a-I asculta invatatura, Il vorbeau de rau (29). Şi pentru oamenii acestia murea El! Cat bine le facuse, pe cati ii tamaduise, ii imbarbatase, ii mangaiase, pe cati ii chemase la o viata noua, de cata dragoste fara margini fata de ei daduse dovada – si pentru toate acestea ei L-au rastignit! Chiar si acum sufera si moare ca sa le dobandeasca iertarea si mantuirea, iar ei il batjocoresc! S-au lepadat de Mantuitorul lor… Cat de mult a suferit, fara indoiala, marea iubire a lui Iisus de pe urma aces­tei lipse de intelegere, de pe urma constiintei faptului ca acei oameni, fratii Lui, conationalii Lui, pier savarsind o farade­lege cumplita, nemaivazuta, si ca in uriasa lor nerecunostin­ta nici macar nu-si dau seama de acest lucru. Cat de greu ii era sa vada triumful raului in sufletul acelor fii pierduti ai lui Israel!

Suferinta cea mai grea, a carei adancime ingrozitoare nu o putem deloc cuprinde, a fost pentru El, totusi, sentimen­tul poverii pacatului luat de bunavoie asupra Sa. Daca pen­tru noi, oameni pacatosi, cu suflet grosolan si cu constiinta adormita, pacatul este adeseori o povara chinuitoare, abia suportabila, care adeseori duce la deznadejde, ce trebuie sa fi trait Domnul, cu constiinta Lui fina, cu sufletul Lui de o curatie dumnezeiasca, ce nu cunostea pacatul, fiindca El pacat n-a facut (v. I Pt. 2, 22)! Fiindca a lua asupra Sa paca­tul oamenilor n-a insemnat nicidecum a plati pur si sim­plu, intr-un mod pur exterior, dreptei judecati a lui Dumne­zeu, cu sangele si cu patimirile Sale, pentru pacatele straine, asa cum noi platim uneori datoriile prietenilor. Nu: asta a insemnat incomparabil mai mult – a insemnat sa primeas­ca pacatul in constiinta Sa, sa-l traiasca ca pe propriul Sau pacat, sa simta toata greutatea raspunderii pentru el, sa con­stientizeze cumplita vinovatie pentru el inaintea lui Dumnezeu de parca Insusi l-ar fi facut. Şi ce pacat! Sa nu uitam ca Iisus Hristos a fost, dupa cum spune Mergatorul-inainte Ioan,

Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii (In 1, 29).

Pacatele intregii lumi, ale intregii omeniri, de la incepu­tul ei, ale tuturor nenumaratelor generatii de oameni care s-au perindat pe pamant atatea veacuri; tot raul, in toate for­mele lui infioratoare, dezgustatoare, toate faradelegile, pana la cele mai josnice si scarbavnice facute de om vreodata, toa­ta murdaria vietii nu numai din trecut, ci si din prezent si din viitor – toate acestea le-a luat asupra Sa Iisus Hristos si toate

pacatele noastre le-a purtat in trupul Sau, pe lemn, pen­tru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2,24).

Odata cu pacatul, Mantuitorul a fost nevoit sa ia asupra Sa si urmarile lui inevitabile, care sunt cele mai groaznice pentru suflet: instrainarea de Dumnezeu, parasirea de catre Dumnezeu si blestemul, ce atarna asupra noastra ca pedeapsa pentru pacat:

Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se pentru noi blestem, pentru ca scris este: „Blestemat este tot cel spanzurat pe lemn” (Gal. 3,13).

Daca tinem cont de toata grozavia acestui blestem si a parasirii de catre Dumnezeu, de toata greutatea incredibila a pacatului ridicat de Mantuitorul pentru rascumpararea noastra, vom putea intelege, intr-o oarecare masura, striga­tul Lui dinaintea mortii, plin de mahnire si chin de nepoves­tit:

„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”,

care se talmaceste:

„Dum­nezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?“‘(34).

Suferintele Domnului au fost atat de mari, incat toata natura s-a tulburat. Soarele nu a putut rabda aceasta prive­liste si s-a ascuns; intunericul a acoperit pamantul. Acesta s-a cutremurat de spaima, si in cutremurul care a urmat mul­te din pietrele mari care acopereau mormintele s-au prava­lit din locurile lor. Catapeteasma Templului, care despartea Sfanta de Sfanta sfintelor, s-a despicat.

Unii vor pune, poate, intrebarea:

„Dar pentru ce aces­te patimiri? De ce simbol al crestinismului a devenit toc­mai crucea – acest instrument al torturii? La ce bun aceasta intristare de care este patrunsa toata religia crestina?”

Pentru multi, sensul crucii si patimirilor este absolut de neinteles. Apostolul Pavel scria inca de pe atunci:

Cuvantul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu… Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei sminteala, pentru neamuri nebunie (I Cor. 1, 18, 22-23).

Nu este nimic de mirare in asta: pentru intelepciunea omeneasca neluminata de Duhul Sfant este firesc ca lucrurile sa stea asa. Pentru ea, taina Cru­cii ramane intotdeauna taina, fiindca

intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inte­leapta decat intelepciunea lor (I Cor. 1, 20, 25).

Au pierit in negura veacurilor pana si numele vechilor intelepti, pe cand Crucea a devenit un simbol plin de lumina, in jurul careia graviteaza destinul omului. Crucea este sufletul crestinismu­lui; fara cruce nu exista nici crestinismul insusi. De ce?

Sfanta Biserica raspunde la aceasta intrebare prin invata­tura despre rascumparare, care alcatuieste un punct cardinal al religiei crestine. In virtutea insemnatatii acestei invataturi, trebuie neaparat sa ne oprim asupra ei mai amanuntit.

Omul a iesit din mainile Facatorului o faptura minunata, inzestrata cu toate calitatile mintii, inimii si vointei – dar, ca [o] conditie a libertatii, in firea lui exista posibilitatea pacatului, in lupta cu care omul trebuia sa-si dezvolte din proprie initiativa puterile morale, calauzit de iubirea de Dumnezeu si de ascultarea de voia Lui. In acest scop a fost data prima porun­ca, ce interzicea gustarea din roadele pomului cunoasterii binelui si raului – insa cand duhul rau a inceput sa-l ispiteas­ca pe om, i-a infatisat „stralucitele” perspective ale acestei cunoasteri, si… omul a sucombat tentatiei. In loc sa respinga ispita in numele iubirii de Dumnezeu, in numele ascultarii, el a vrut sa se faca singur de o seama cu Dumnezeu! Trufia si orgoliul au triumfat asupra dragostei.

Incalcand porunca lui Dumnezeu, omul a opus de buna­voie lui Dumnezeu, fara constrangere exterioara, propriul eu, propriul egoism. A facut din sine insusi, nu din Dum­nezeu, centrul vietii sale, si-a facut lege din voia proprie, si-a facut dumnezeu din sine insusi, si astfel a devenit fata de Dumnezeu un adevarat vrajmas. Omul s-a separat de Dum­nezeu, a inceput sa slujeasca eului propriu si a devenit rob al lumii, de la care a inceput sa caute fericirea. Urmarea acestei instrainari de Dumnezeu a fost deplina pervertire a vie­tii – nu numai a vietii omului, care e vinovat pentru aceasta, ci a vietii intregii naturi. Din pricina precumpanirii egois­mului omenesc a fost pierduta nu numai unirea omului cu Dumnezeu, ci si unirea dintre oameni.

In aceasta dezbinare a pierit dragostea, a aparut vrajba si, ca cea mai puterni­ca si mai rea manifestare a acesteia, omorul.In omorul lui Abel, sangele omenesc a udat pentru prima data pamantul. In continuare, viata a devenit tot mai rea si mai lipsita de bucurie. Norii raului, ce atarnau asupra ei, au devenit tot mai desi. Desfraul si salbaticirea morala au ajuns la o ase­menea treapta, incat a fost nevoie de potop pentru a nimici raul si a curata pamantul spurcat – dar, cu toate ca in potop a pierit aproape intreg neamul omenesc, fiind pastrati doar cativa, cei mai buni, samanta raului a ramas totusi in ei si a odraslit din nou mladitele sale otravite, care au crescut tot mai dese si tot mai mari pe masura inmultirii omenirii.

Viata a devenit insuportabila. Singura iesire din acest iad consta in intoarcerea omului la Dumnezeu, in refacerea legatu­rii cu El – dar pe aceasta cale trebuia neaparat sa fie indepar­tata piedica cea mai mare, si anume pacatul. Tocmai pacatul este cauza principala a rupturii dintre om si Dumnezeu, toc­mai prin el e statornicita si mentinuta marea prapastie dintre oameni si Dumnezeu.

Mai intai de toate, pacatul este in sine pricina acestei rup­turi: pacatul este departare de Dumnezeu cu gandul, cu simtamantul, cu dorinta, cu fapta. Pe langa asta, pacatul duce la ruptura cu Dumnezeu si prin starea sufleteasca generala de necuratie a constiintei, care este in noi urmare a pacatului este creata de pacat. Departarea sufletului de Dumne­zeu se rasfrange neintarziat in sufletul omului, in constiinta lui, printr-un simtamant de zbucium, de teama, de vinovatie. Omul se afla intr-o stare de sclav ce simte inaltat deasu­pra sa biciul stapanului. Simtamintele iubirii si apropierii de Dumnezeu sunt alungate de groaza inaintea lui Dumnezeu, iar aceasta groaza omoara nazuintele religioase ale sufletu­lui, il face pe om sa fuga de Dumnezeu, sa nu se gandeasca la Dumnezeu, alunga insusi gandul la Dumnezeu, la vesnicie, la religie, pana la completa lui disparitie, altfel spus pana la necredinta, pana la negarea existentei lui Dumnezeu.

Trep­tat, Dumnezeu e izgonit din suflet de spaima in fata Lui, de groaza cumplitei Lui judecati si rasplatiri; in constiin­ta pacatoasa si chinuita a omului, din Dumnezeul Dragos­tei si Parintele oamenilor El devine o fiinta infricosatoare, si din chipul Lui luminos in sufletul infasurat in pacla de nepatruns a intunericului duhovnicesc si pacatului ramane doar o naluca tulbure, amorfa, care inspaimanta deja prin caracterul sau misterios, ca ceva necunoscut si cu neputinta de cunoscut. Fantoma Dumnezeului groaznic, nascuta din intunericul duhovnicesc, sta ca un perete al despartirii intre oameni si Dumnezeu, slabind in ei nazuinta spre Dumnezeu si dand nastere deznadejdii.

Aceasta piedica dintre Dumnezeu si oameni poate fi inla­turata doar prin rascumpararea reala a pacatului.

[…]

Oricat de adanc ar fi cazut omul in urma pacatului, el a simtit dintotdeauna puterea implacabila a acestei legi a dreptatii, a constientizat dintotdeauna necesitatea de a da satisfactie pentru pacat. Toate religiile, chiar si cele mai grosolane si primitive, au nazuit sa gaseasca mijlocul de a face asta, si insasi esenta oricarei religii, exprimata de etimologia cuvantului religio, consta tocmai in refacerea reala sau aparenta a legaturii dintre Dumnezeu si om. Prin sacrificii, ritu­aluri si ceremonii religioase omul nazuieste sa capete milos­tivirea lui Dumnezeu, ca in loc de Judecator maniat sa afle in El un Tata iubitor. Aceasta nazuinta fundamentala a luat in diferitele religii forme uneori salbatice, monstruoase.

De pilda, religia Babilonului, in numele acestei impacari, con­sacra desfraul ca forma cultica. In multe locuri se practicau jertfele omenesti. Zeului Moloh ii erau jertfiti prunci prin aruncarea in bratele din metal incins ale idolilor. Bineinte­les, toate aceste lucruri nu isi atingeau tinta. Omul nu afla tihna. In aceasta grozavie a sacrificiilor omenesti, in aceste orgii ale desfraului putea fi gasita o betie vremelnica, putea fi inabusit vremelnic in suflet geamatul deznadejdii, dar nimic din toate acestea nu-i dadea omului curatirea constiintei si pacea launtrica.

Indelung si in zadar a cautat omenirea linistea sufleteas­ca, rascumpararea pentru pacat. Aceasta nu a putut fi atinsa prin jertfe si nici un mijloc n-a fost de ajuns pentru a birui groaza de Dumnezeu, simtamantul despartirii si instraina­rii de El. Şi este pe deplin firesc sa fie asa: de vreme ce forta impotrivirii fata de Dumnezeu, de care omul a dat dovada cazand in pacat, poate fi nimicita, potrivit legii compensati­ei, numai printr-o forta de egala marime a ascultarii, a abne­gatiei, a daruirii fata de Dumnezeu, omul trebuie  dreptatii dumnezeiesti cu aceeasi inima curata, in aceeasi stare neprihanita a duhului ca cea pe care a lepa­dat-o savarsind primul sau pacat; pentru ca jertfa lui, prin insemnatatea sa morala, sa acopere puterea si insemnatatea faradelegii lui, el trebuie sa fie chip desavarsit al lui Dumne­zeu.

Cerintele unei asemenea jertfe erau insa mai presus de puterile omului; acesta a fost in stare sa cada, dar nu era in stare sa se ridice singur; a putut sa aduca in sine insusi raul, dar n-a avut putere sa-l nimiceasca. Prin urmare, dupa cade­re ascultarea lui fata de Dumnezeu a fost intotdeauna nedes­partita de impotrivirea fata de Dumnezeu, dragostea lui de Dumnezeu a fost nedespartita de egoism; raul s-a strecurat in toate miscarile bune si curate ale sufletului sau, intinand pana si clipele cele mai curate, cele mai sfinte, ale vietii. Iata de ce omul nu putea aduce o jertfa indestulatoare prin cura­tia sa fara pata si prin vrednicia sa morala pentru a-si acoperi pacatul […]

Aceasta a putut s-o faca numai Domnul. Numai Fiul lui Dumnezeu a putut sa spuna: „Voia Mea e voia Tatalui Ceresc” si sa aduca jertfa preacurata, fara nici un amestec de egoism; numai Fiul lui Dumnezeu, prin intruparea Sa personala in om, ca Nou Adam, si prin daruirea de Sine ca jert­fa lui Dumnezeu pentru pacatul omenesc, ca adevarat Arhi­ereu, putea  pentru faradelegea omului si sa nimiceasca, astfel, vrajba din­tre el si Dumnezeu, sa pogoare din Cer puterile harice spre renasterea chipului stricat al lui Dumnezeu din om. Sfintenia si nepacatosenia lui Iisus Hristos, firea Lui cea dumne­zeiasca, au impartasit jertfei de pe Cruce o insemnatate atat de mare si atotcuprinzatoare, incat aceasta singura jertfa ras­cumparatoare a fost nu numai pe deplin indestulatoare ca sa acopere si sa stearga toate nelegiuirile neamului omenesc, ci le-a si covarsit nesfarsit de mult in cumpana dreptei judecati Dumnezeiesti.

Daca prin greseala unuia cei multi au murit, zice Sfantul Apostol Pavel, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu si darul Lui au prisosit asupra celor multi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos; si ce aduce darul nu seamana cu ce a adus acel unul care a pacatuit; caci judecata dintr-unul duce la osandire, iar harul din multe greseli duce la indreptare (Rom. 5,15-16).

Iata de ce, potrivit preainteleptului plan al lui Dumnezeu, a fost nevoie de patimirile si de moartea Domnului. Prin aces­te patimiri omenirea a dobandit, in sfarsit, pacea sufleteasca, impacarea cu Dumnezeu, apropierea cu indraznire de Cel ce locuieste in lumina neapropiata, negrait de marea bucurie a apropierii de Dumnezeu ca a unui fiu de tatal sau.

Dumnezeu Isi arata dragostea Lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi. Cu atat mai vartos, deci, acum, fiind indreptati prin sangele Lui, ne vom izbavi prin El de manie, caci daca pe cand eram vrajmasi ne-am impacat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu atat mai mult, impacati fiind, ne vom mantui prin viata Lui (Rom. 5, 8-10).

Dumnezeu in Hristos a impacat lumea cu Sine prin Hris­tos si ne-a dat noua slujirea impacarii (II Cor. 5, 19).

Pe voi, care oarecand erati instrainati si vrajmasi cu mintea voastra catre lucrurile rele, de acum v-a impacat prin moartea Fiului Sau in trupul carnii Lui, ca sa va puna inaintea Sa sfinti, fara de prihana si nevinovati (Col. 1, 21-22).

Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu, indreptandu-se in dar cu harul Lui, prin rascumpararea cea in Hristos Iisus, pe Care Dumnezeu L -a randuit jertfa de ispasire, prin cre­dinta in sangele Lui, ca sa-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea pacatelor celor mai inainte facute (Rom, 3, 23-25).

Acum, in Hristos Iisus, voi care altadata erati departe, v-ati apropiat prin sangele lui Hristos, fiindca El este pacea noastra, El care a facut din cele doua – una, surpand peretele din mijloc al despartiturii (Efes. 2,13-14).

Iisus Hristos S-a adus pe Sine jertfa

ca sa ridice pacate­le multora (Evr. 9, 28)

si sa inlature vinovatia noastra,

ster­gand zapisul ce era asupra noastra, care era impotriva noas­tra, si l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce (Col. 2, 14).

El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2, 24).

Prin aceasta jertfa au fost acoperite toate pacatele noastre nu numai trecute, ci si prezente si viitoare.

Noua lucrul acesta ni se pare oarecum de neinteles. Ca Iisus Hristos S-a adus jertfa pentru pacatele trecute ale ome­nirii si a patimit pentru faradelegile care au fost facute pana in momentul mortii Lui ne e usor sa ne inchipuim, insa ce legatura are jertfa Lui cu pacatele noastre, si, mai mult decat atat, cu cele viitoare? Fiindca Mantuitorul a fost rastignit cu atatea veacuri in urma, cand nu era nici pomenire de noi si, prin urmare, nu existau nici pacatele noastre: si atunci, cum a putut El sa sufere pentru pacatele care inca nu existau, pen­tru faradelegi nesavarsite inca? Aceasta idee pare a micsora insemnatatea pe care o are pentru noi personal jertfa de pe Cruce, si din cauza ei ramanem cateodata reci si nepasatori atunci cand ne amintim de patimirile lui Iisus Hristos.

Un glas viclean sopteste:

„Lumea veche, cu faradelegile ei, L-a adus pe Mantuitorul la Cruce: asupra ei sa stea si raspunde­rea, noi n-avem nici o treaba; nu suntem vinovati de aceste suferinte, fiindca atunci nu eram pe lume.”

Ne inselam atunci cand spunem asa ceva. Dumnezeu este Duh vesnic si neschimbat. Asta inseam­na ca pentru El nu exista timp sau, mai bine zis, nu exista nici trecut, nici viitor, ci numai prezent. Tot ce doar ne inchipuim ca ne asteapta in viitor, toate lucrurile ce se vor intampla, dar pe care noi nu le stim, exista deja in mintea lui Dumnezeu, in atotstiinta dumnezeiasca. Altminteri nici nu poate fi.

Ce este timpul? Succesiunea evenimentelor sau schimba­rilor din noi si din lumea ce ne inconjoara. Totul se schim­ba, totul curge. Noaptea e inlocuita de zi, batranetea urmea­za tineretii. Tocmai asta ne da posibilitatea de a vorbi despret ceea ce a fost si ceea ce este, de a face distinctie intre trecut si prezent, intre „atunci” si „acum”. Daca n-ar fi schimbarile acestea, n-ar exista nici timp. Sa presupunem ca miscarea din lume ar inceta, ca totul ar incremeni intr-o absoluta nemis­care: vom putea spune, impreuna cu ingerul Apocalipsei, ca timp nu mai este(v. Apoc. 10, 6).

Dupa cum se exprima filo­sofii, categoria timpului este perceperea de catre noi a diferitelor schimbari, in succesiunea lor – insa aceasta definitie este corecta doar in ceea ce ne priveste pe noi, in ce priveste ratiunea noastra marginita, simturile noastre marginite. Pen­tru Dumnezeu nu exista categoria timpului, si evenimentele vietii lumii apar in mintea Lui nu in succesiune, unul dupa altul, ci toate deodata. Daca am admite in acest caz existenta unei succesiuni, asta ar insemna ca ratiunea lui Dumnezeu se schimba – insa Dumnezeu e neschimbator.

Ce reiese de aici?

Reiese ca pacatele noastre sunt savarsite in limitele tim­pului vietii noastre numai pentru perceptia simturilor noas­tre marginite. Pentru Dumnezeu, in prestiinta Lui dumne­zeiasca, ele au existat dintotdeauna, cu douazeci de veacuri in urma, atunci cand a patimit Mantuitorul, la fel de real ca si acum. Prin urmare, Domnul a patimit si pentru pacatele noastre de acum si le-a primit in sufletul Sau iubitor. Odata cu pacatele intregului neam omenesc au atarnat asupra Lui si faradelegile noastre, sporind chinul Lui de pe cruce. De aceea, nu putem spune ca nu suntem vinovati pentru sufe­rintele Lui, fiindca si noi avem partea noastra de raspundere pentru ele.

Lucrul acesta trebuie spus nu numai despre pacatele noastre trecute si prezente, ci si despre cele viitoare. Orice pacat am fi savarsit si oricand, Dumnezeu l-a prevazut si l-a pus asupra Fiului Sau iubit. Asadar, de bunavoie, chiar daca poate nu si in mod constient, sporim povara pacatului, pe care Mantuitorul a ridicat-o, si totodata sporim suferintele Lui. Daca am tine bine minte asta, poate ca n-am pacatui cu atata usurinta, si inainte de a ne hotari sa facem pacatul am sta sa reflectam, macar dintr-un simtamant de compasiune. Noi rareori ne gandim insa la acest lucru, si insusi gandul ca suntem rastignitori ai Domnului, cu voie sau fara voie, ni se pare straniu.

„Nevinovat sunt de sangele Dreptului Acestu­ia”,

a spus candva Pilat, spalandu-se pe maini. Iar noi urmam exemplul lui.

Atunci cand cugetam la imprejurarile mortii pe cruce a Domnului, atentia noastra se concentreaza involuntar aproape doar asupra principalilor vinovati activi. Ne revolta trada­rea lui Iuda; suntem indignati de fatarnicia si perfidia arhiere­ilor iudei; ni se par respingatoare cruzimea si nerecunostinta gloatei iudeilor, si aceste sentimente si imagini ascund de noi gandul ca si noi suntem partasi la aceasta faradelege.

Sa cercetam insa lucrurile mai impartial si mai atent. De ce-L vedem pe Domnul patimind pe cruce? Unde este pri­cina? Raspunsul este limpede: pricina acestor patimiri si a mortii pe cruce sunt pacatele omenirii, inclusiv ale noastre. Mantuitorul a patimit pentru noi si pentru toti oame­nii. Noi L-am ridicat pe cruce. Iudeii n-au fost decat uneal­ta planului dinainte de veci al iui Dumnezeu. Bineinteles, si asupra lor se afla o grea vinovatie; rautatea lor, ura lor, autoamagirea lor nationala, orbirea lor – toate acestea ii lipsesc de orice indreptatire inainte judecatii Dreptatii lui Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat singuri au vrut sa ia asupra lor sangele Mantuitorului; totusi, oricum ar fi, aceasta nu ne scapa de raspunderea morala pentru patimirile lui Iisus Hristos.

Sfantul Apostol Pavel vorbeste foarte limpede despre asta. Dupa spusele lui, cine a fost luminat si a gustat din darul ceresc si s-a facut partas al Duhului Celui Sfant, iar dupa aceea a cazut, Il rastigneste iarasi, in sine insusi, pe Fiul lui Dumnezeu si-L batjocoreste (v. Evr. 6, 4, 6). Atunci cand, dupa ce am primit cunoasterea adevarului, pacatuim de bunavoie, prin aceasta Il calcam in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, si nesocotim Sangele legamantului, cu care am fost sfintiti, si jignim Duhul harului (v. Evr. 10, 29).

Crestinul nu trebuie sa uite niciodata, niciodata, aceste cuvinte pline de insemnatate ale Apostolului, pline de inte­les adanc si trist. Toate pacatele noastre se asaza, ca o povara chinuitoare, pe sufletul de o curatie dumnezeiasca al Mantu­itorului, Care trebuie sa patimeasca pentru ele ca sa ne poata fi iertate. 

 

---

 

Partidul Comunist Roman avea drept obiectiv principal, stabilit de Moscova, dezmembrarea Romaniei

 

Adolescentul Ion Iliescu pune umarul la sovietizarea Romaniei

 

Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (II)

 

Iubirile lui Ion Iliescu până în 2004

 

 

 

 

Ion Iliescu a contribuit direct la mecanismul terorii comuniste