Dacă Iliescu şi ai săi s-ar fi pocăit pentru uciderea lui Iisus, n-ar fi “răstignit” acest POPOR, n-ar fi furat de la amărăşteni Avuţia Obştească, (prin hotie-privatizare), n-ar fi compromis valorile, n-ar fi prigonit tinerimea, pentru a fura, minţi, manipula şi lupta contra lui Dumnezeu ; Iată câteva variaţiuni pe tema răstignirii, semnate si de preotul timişorean Ionel Popescu,şi de..”Papa”iştii de la Roma sau de… … Aşadar,” Nu-i singur Iuda vinovat” de Costache Ioanid;Domnule Kălau/ torţionar, frate de sânge cu Marx, Satan, Ilyci, nu îţi este greaţă de răutăţile, dejecţiile gunoierului cosmic din inima demonizată? Dar de martirajul Poporului, nu îţi este milă? De otrăvurile cosmice basculate de satan în subconştientul animalic, nu îţi este jenă? De ce nu accepţi spălarea Cristică, GRATUITĂ, prin pocăinţă şi botezul în Moartea lui Iisus,Moarte dăruită gratis, în Romani, cap. 6? De ce ascunzi dejecţiile gunoierului cosmic din vene? Până când laşi nespălate şi arterele ticsite de crime, nedreptăţi, prigoane, hoţii şi alte păcătoşenii!!! Tu ştii că toate acestea pe Dumnezeu îl dor? Aşa merită El răsplătit? De ce nu vrei să ridice Dumnezeu blestemul de peste acest POPOR necăjit?!

Pacatele noastre sunt spinii ascutiti care se infig in fruntea ranita a Domnului si faradelegile noastre sunt cuiele pe care noi le batem iarasi in ranile Lui …Asa trebuie, oare, sa-I platim Domnului pentru dragostea Lui atat de mare si de jertfelnica?

Si Pensionarul de lux,pentru care muncim din greu,Alvisinescu executie antonescuexandru Vișinescu, l-a executat pe Mareșalul Ion Antonesculup
 Ii mai pasa cuiva de ,,Golania”: ,,Iliescu nu ceda, muncitorii toţi te vrea”;Ion Ilici Iliescu este un  ,,co-autor” al crimelor regimului comunist, dar  acest calau ramane nemuritor si rece…0i

Executia mareșalului Ion Antonescu a avut loc pe 1 iunie 1946, la ora 18:03, la Jilava. Ion Antonescu ceruse să fie executat de armată, dar a fost refuzat. În momentul tragerii, Antonescu a salutat, după care a căzut. Șeful gardienilor l-a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat decesul, așa că a mai fost nevoie de încă un glonț în piept. În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Seful gardienilor a luat o pușcă și a tras trei patru focuri în corpul lui Antonescu. Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într-un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi. Filmele se află la Ministerul Justiției.

S-a născut în anul 1925, în comuna buzoiană Lecuieşti, iar astăzi, în ciuda aerului de bătrânel cumsecade, Alexandru Vişinescu apare pe lista celor mai cruzi torţionari din perioada comunistă. Fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat pare acum un bătrânel cumsecade, care locuieşte într-un bloc din centrul Capitalei. El a condus închisoarea de la Râmnicu Sărat în perioada în care liderii politici Corneliu Coposu, Ion Mihalache sau Ion Diaconescu au fost torturati şi supuşi unor tratamente inumane în această închisoare. El este responsabil de moartea mai multor dizidenţi politici, în special elita politică a PNŢ.

Alexandru Vişinescu a făcut parte din plutonul de execuţie al mareşalului Antonescu

La 21 de ani, Vişinescu a fost unul dintre cei care au tras în mareşalul Ion Antonescu. Această informaţie apare într-o carte publicată de Cicerone Ioniţoiu, deţinut politic şi autor al unor lucrări de referinţă în domeniul represiunii comuniste.

În multe lucrări de specialitate care descriu temniţele comuniste se menţionează că Alexandru Vişinescu a făcut parte din plutonul de execuţie al mareşalului Ion Antonescu. Fostul şef al statului, Generalul Ion Antonescu, a fost condamnat de un tribunal al poporului pe 17 mai 1946 şi a fost excutat de un pluton de ofiţeri pe 1 iunie. La penitenciarul Jilava, Vişinescu a fost mai întâi şef al Biroului Operativ, fiind cel care supraveghea locul de detenţie şi regimul aplicat deţinuţilor, comportamentul acestora, dar şi atitudinea cadrelor de la Jilava. El a devenit apoi chiar comandantul penitenciarului. De la Jilava, Vişinescu este trimis la penitenciarul de femei Mislea, cunoscut drept o închisoare politică dură. Alice Panaiodor, deţinut politic în acest penitenciar, scrie în cartea “Traversarea focului” că regimul de detenţie instituit de Vişinescu la Mislea era unul de tortură. Cicerone Ioniţoiu susţine în lucrările sale, că în perioada în care Vişinescu a fost ofiţer politic la Mislea , acolo era închisă Maria Antonescu, soţia mareşalului Antonescu.

“[…] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: ‘Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!’, după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea.” “A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasilescu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort.”

 

Alexandru Vişinescu – un torţionar dur şi lipsit de omenie, avea plăcerea să terorizeze

Documentele de arhivă şi cele memorialistice îl portretizează pe Alexandru Vişinescu drept un ins „extrem de sever şi complet lipsit de omenie faţă de arestate”, care avea „plăcerea de a insulta şi a teroriza, prin percheziţii şi interogatorii interminabile, pe deţinutele (de la Mislea şi) cărora le adresa toate epitetele posibile”

„Alexandru Vişinescu ne dezbrăca pe toate în pielea goală, ne punea pe un culoar îngust și ne percheziționa, în frig, iarna. Ne făcea până și tușeu rectal să vadă dacă nu cumva am ascuns ață în fund. Iar când nu ne făcea tușeu, avea altă idee de geniu. Ne punea să sărim ca broasca, așa, în pielea goală cum eram, ca să ne cadă cică ața de unde am ascuns-o.”. „A fost execrabil”, îşi aminteşte fosta deţinută Aurora Dumitrescu despre întâlnirea cu Alexandru Vişinescu din penitenciarul Mislea.

Fostul subofiţer de jandarmi Costică Gălăvan a povestit atmosfera de la locul în care Ion Antonescu a fost împuşcat şi care au fost ultimele cuvinte ale mareşalului. În perioada în care regimul comunist se instaura în România, Costică Gălăvan, a participat la manifestaţia partidelor istorice din 8 noiembrie 1945, la procesul lui Iuliu Maniu şi l-a păzit în domiciliu forţat pe Gheorghe Tătărescu (ianuarie-martie 1949).

antonescu

Costică Gălăvan a fost martor la multe momente importante ale istoriei postbelice româneşti. A participat, în calitate de comandant de grupă şi ajutor comandant de pluton la Regimentul de Jandarmi Bucureşti, la procesul în care a fost judecat lotul criminalilor de război, din care făcea parte şi mareşalul Ion Antonescu. „Procesul lui Antonescu s-a judecat în Bucureşti, pe Ştirbei Vodă. Noi, adică Batalionul 3 din Regimentul de Jandarmi Bucureşti, am asigurat ordinea. Apoi, la Jilava, am fost la câţiva metri de el când a fost împuşcat”, relatează bătrânul.

Pe 1 iunie 1946, Gălăvan se afla în curtea Închisorii Militare Jilava, nu departe de cei cinci oameni de stat care urmau să fie executaţi: fostul ministru subsecretar de stat la Interne, Constantin Vasiliu, fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, fostul ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi şi fostul conducător al statului, Ion Antonescu.

„Trebuia să fie executaţi la ora 12.00. Erau cinci condamnaţi la moarte şi s-au îngropat cinci stâlpi. Au venit mama şi soţia lui Antonescu. Noi ne plimbam acolo, printre ei, ne benoclam şi mai auzeam ce vorbesc. Am auzit-o, la un moment dat, pe soţia lui Antonescu că îi spune << În curând, voi veni şi eu acolo lângă tine>>. Maria Antonescu avea o insignă şi i-a pus-o mareşalului în piept. Iar el i-a spus să se retragă într-o mânăstire şi că viitorimea îl va pune la locul drept, pe care îl merită”, povesteşte fostul sergent major. Acesta susţine că deşi se stabilise ora 12,00 drept ora la care să fie executaţi, s-a întârziat din cauza faptului că nu mai sosea ultimul document oficial şi anume „recursul de la monarhie”. „Văzând că nu mai vine recursul, s-a dat dispoziţie să fie duşi la execuţie chiar şi fără acel document. În timp ce-i scoteau din penitenciar spre locul de execuţie, pe drum, a sosit însă şi recursul. În ultimul moment, s-a aflat că lui Pantazi i se comutase pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. Dacă recursul ar fi venit cu o oră mai târziu, ar fi fost executat şi el”, spune Gălăvan.

Potrivit mărturiei militarului, dar şi documentelor istorice, execuţia lui Antonescu a avut loc la ora 18:03. Ion Antonescu a cerut să fie executat de armată, dar a fost refuzat. De altfel, în filmul execuţiei se observă că plutonul de execuţie era echipat în uniforme de culoare maron care aparţineau Corpului Gardienilor Publici. „I s-a dat ultimul cuvânt şi a spus că moare pentru idealurile poporului român. Au fost întrebaţi dacă vor să fie legaţi la ochi, iar Antonescu a spus că nu”, adaugă Costică Gălăvan. În momentul tragerii, Antonescu a salutat, după care a căzut. S-a ridicat pe mâna dreaptă zicând că nu e mort şi să se tragă din nou. „Am auzit cum a spus: mai trageţi o dată, că nu m-aţi omorât! A venit comandantul plutonului de execuţie şi a tras din nou. Imediat după, medicul a vrut să constate moartea. Şi constată că Antonescu nu e mort, că Vasiliu nu e mort. Comandantul mai trage încă o dată. În acel moment, lui Vasiliu i-au zburat creierii. Erau toţi morţi. Am plâns toţi. Ne-a impresionat execuţia”, relatează Gălăvan. Doctorul a constatat decesul mareşalului în jurul orei 18:15.

Alexandru Visinescu este primul torţionar trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii. Anchetatorii susţin că, în perioada 1956-1963, când a condus Penitenciarul Râmnicu Sărat, i-a supus pe deţinuţii politici la rele tratamente, bătăi şi alte violenţe, i-a lipsit de hrană, medicamente şi asistenţă medicală. Zeci de supravieţuitori şi rude ai deţinuţilor politici au depus mărturii în instanţă împotriva sa. El a fost condamnat la 20 de ani de detenție, în urma deciziei Curții de Apel București

 

Ii mai pasa cuiva de ,,Golania”: ,,Iliescu nu ceda, muncitorii toţi te vrea”

 

27 aprilie 1990 a fost ziua în care Ion Ilici Iliescu i-a invitat pe ,,Golanii” din Piaţa Universității să stea acolo şi să ,,fiarbă în suc propriu”. Iar asta pentru că, știe el bine cine îi alimentează și cine ,,îi adăpează”. Dar tot atunci a fost şi ziua în care Frontul Salvării Naţionale a organizat propriul miting: o contramanifestaţie la care participanţii şi-au exprimat sprijinul necondiţionat pentru Ion Iliescu. Desfăşurat în faţa Academiei Militare, mitingul organizat, atunci, de către FSN a fost o imagine în oglindă, perfect opusă Pieţei Universităţii. Coborâte parcă, brusc, în negurile preistoriei, ,,triburile proletare” s-au prosternat în fața lui Ion Ilici Iliescu exact precum în fața unui personaj mitologic, un soi de ,,erou din povești”, invocat cu o insistență aproape mistică, de către ,,credincioșii” lui, care îl considerau unica speranță a României postdecembriste. Dar, prezența proleterilor nu era o premieră: celebrelor lozinci ,,Moarte intelectualilor” sau ,,Noi muncim nu gândim” li se mai adăugaseră, de câteva ori, hoardele de proletari înarmați cu bâte, care zbierau cât îi țineau bojocii: ,,IMGB, face ordine!”. FSN a organizat acolo, pe platoul din faţa Academiei Militare un ,,miting spontan” la care reprezentanții ,,clasei muncitoare” au fost convocați exact ca pe vremea PCR: pe bază de tabele și semnături. A fost o adunare populară imensă, la care, pentru prima dată, numărul de participanți l-a egalat pe cel al ,,Golanilor”. Un miting în cursul căruia Dumnezeu însuşi a fost invocat pe post de agent electoral al Frontului Salvării Naţionale.

,,Ştampila pe trandafir!”

27 aprilie 1990, o zi mohorâtă de vineri, în cursul căreia cerul înnorat a scuturat asupra Capitalei câteva rafale de ploaie rece, mocănească. Totuși, manifestația din Piaţa Universităţii continua la fel ca în zilele trecute: oamenii adunați acolo cântau, scandau lozinci, spuneau rugăciuni îngenuncheați pe asfaltul ud. În același timp, pe platoul din zona Academiei Militare au început să se adune simpatizanţii FSN. Şi chiar dacă vremea era destul de urâtă, în jurul prânzului, şi acolo se adunaseră circa  30.000 de oameni. La fel ca în central Capitalei, și acolo se cânta şi se scandau alte lozinci, dar absolut toate în sprijinul Frontului şi al lui Ion Iliescu personal.  Pornind de la faptul că semnul electoral al FSN era trandafirul, simpatizanții au scandat, minute în șir, ,,Ștampila pe trandafir este al libertății gir”. Dracu știe dacă  pitecantropii ăia știau ce este aia ,,gir” dar, dacă așa le-au zis șefii… așa au hăulit.  Certați cu gramatica, exact cum îi stă bine oricărui proletar care se respectă, cei adunați acolo au scandat, minute la rând: ,,Iliescu nu ceda, muncitorii toți te vrea”. Plus catrenul: ,,Iliescu nu uita, Te votăm cu toţii, Ca să moară de necaz, Leneşii şi hoţii”. Iar așa, preventiv, pentru alegerile care urmau să aibă loc în celebra ,,Duminica Orbului” hoardele de proletari scoși pe străzi de FSN zbierau cât le ținea bojocii: ,,Iliescu te votăm, te votăm tot neamul, ca să moară de necaz, Rațiu și Câmpeanu!” Pagubă-n ciuperci: Ion Rațiu a mai trăit încă mulți ani, iar Radu Câmpeanu, ajuns la o vârstă venerabilă, trăiește și în ziua de azi.

 Fără Kent, fără valută…

Iar dacă în primele luni ale anului, chistoaicele de la APACA afirmaseră sus şi tare „Nu vrem Kent, nu vrem valută, vrem pe Roman să ne…. (hai să zicem ,,plimbe”), ţigările şi moneda americană au fost refuzate şi aici: ,,Iliescu vom vota, fără Kent, dolari, cafea”. Şi cu toate că Ion Iliescu se declarase a fi ateu şi liber-cugetător, simpatizanţii lui n-au ezitat să-l implice şi pe Tatăl Ceresc în lupta politică dâmboviţeană: ,,Doamne, dacă ne iubeşti, pe Iliescu să-l fereşti” sau ,,Dacă Dumnezeu ne ajută, noi votăm fără valută”. Aha, adică, în caz că Dumnezeu nu îi ajuta… puneau și ei ,,botul” la ,,verdeața” capitalistă?
La un moment dat, când norii s-au risipit şi cerul s-a mai luminat, Dan Iosif a susţinut în faţa mulţimii că ,,Frontul ştie să-L manipuleze pe Dumnezeu”. Tot cu acea ocazie s-a lansat şi celebra zicere ,,Soarele răsare, Iliescu apare!”. Iar dacă Dumnezeu a fost chemat să facă politică, de ce nu şi Eminescu? De fapt, exact așa s-a și întâmplat: tovarășii proletari au pretins că ,,Ţara lui Eminescu votează cu Iliescu”.
Dacă ,,Golanii” din Piața Universităţii cereau insistent punerea în practică a ,,Proclamaţiei de la Timişoara”, simpatizanţii FSN au scandat: ,,Proclamaţia de la Timişoara este un atentat la democraţie”. Punct de vedere tranşat chiar de Ion Iliescu. Ajuns în mijlocul miilor de simpatizanţi, el a spus că punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nici nu poate fi pus în discuţie, pentru că Legea electorală a fost deja votată. Dincolo de caracterul său electoral, mitingul FSN a fost clar îndreptat contra manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Fapt confirmat de unul dintre participanţi: ,,Ce, dacă e studenţi, ei crede că e mai deştepţi decât noi?”
http://romaniaeterna.ro/2016/08/16/ion-ilici-iliescu-co-autor-al-crimelor-regimului-comunist/

 

Ion Ilici Iliescu este un  ,,co-autor” al crimelor regimului comunist, dar  acest calau ramane nemuritor si rece…

 

Cândva, în tinerețea lui bolșevică, pe când se ocupa de organizarea ,,tineretului comunist”, Ion Ilici Iliescu, marele tartor al politicii din România post-decembristă, a făcut ceea ce, acum, se numește ,,poliție politică”. Iar slugărnicia lui plină de zel i-a trimis după gratii pe studenții care au îndrăznit să protesteze împotriva ,,dictaturii proletariatului”. Pentru asemenea ticăloșii, Ilici Iliescu ar fi trebuit să înfunde pușcăria, cot la cot cu torționarii care și-au făcut de cap în anii de început ai regimului comunist. Din păcate, el n-a apucat să răspundă, nici până în ziua de azi, pentru nemerniciile pe care le-a comis cândva.  Mai mult decât atât, cocoțat pe valul unor evenimente, despre care noi încă mai avem impresia că au fost o ,,Revoluție” anti-comunistă, bătrâna șandrama bolșevică nu pierde nici o ocazie să-și dea cu părerea despre democrație și capitalism. Ne-am obișnuit, deja, cu faptul că el, la fel ca orice comunist care se respectă, minte precum respiră. Dar, ceea ce este cel mai neplăcut, își închipuie despre noi că suntem o turmă de oi abulice care habar n-au pe ce lume trăiesc. Atunci, în decembrie 89, falsul ,,dizident” Iliescu ne-a povestit că soții Ceaușescu ,,nu au avut nimic de-a face cu socialismul științific. Ei doar au întinat nobilele idealuri ale comunismului!” Astfel că, doar norocul ni l-a scos în cale pe el, ,,comunistul de omenie” care, înscris ,,cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, s-a angajat că ne va conduce pe drumul libertății și al democrației. Și, până la urmă, chiar că ne-a și condus: vreme de dracu mai știe câte mandate, ne-a târât prin cele mai oribile hârtoape politice. Dacă, pe lista nenorocirilor ,,Epocii Iliescu” am enumera doar ,,Mineriadele” și tot ar fi suficient ca el să fi ajuns, de mult, în pușcărie. Iar dacă la astea adăugăm și faptul că pe vremea lui Ilici s-au pus bazele actualei mafii politico-economice, acesta ar fi trebuit să se ascundă în gaură de șarpe, și să nu mai auzim de el decât atunci când o să ,,dea colțul”. Ei bine, n-ai să vezi! Chiar și acum, la peste un deceniu de când nu mai este ,,chiriaș” la Cotroceni, Iliescu s-a preschimbat într-un soi de „Baba Safta” bună de  gură, soră bună cu „Adevărata Mamă Omida”, o cotoroanță care, așezată comod pe marginea șanțului, își dă cu părerea despre tot ce-i trece prin cap. Iar acum, tocmai el a ajuns să se laude că ne învață subtilele taine ale democrației. Dar oricât ar fi de guralivă, fosta ,,Cucuvea de la Cotroceni” reușește doar să ne convingă că, într-adevăr, atunci când îmbătrânesc, și nici dracu nu se mai uită la ele, toate curvele încep să vorbească despre castitate și puritate morală. Astfel că, acum, bătrâna codoașă bolșevică vrea să ne convingă că ar fi o dalbă fecioară, care n-a avut absolut nimic în comun cu violul colectiv căruia poporul român i-a fost victimă câteva decenii la rând.

,,Protejatul” Ceaușeștilor

Filozofii spun că „acela care poate controla trecutul are puterea de a modela viitorul”. Așa o fi! Habar nu avem ce viitor ar mai putea avea  Ion Ilici Iliescu. Dar, el este ultimul român care ar avea de ce să se mândească cu trecutul său de înalt activist comunist.

 

ȘTEFAN ANDREI

Într-un interviu dat cu mai mulți ani în urmă, Ștefan Andrei, fost demnitar comunist de rang înalt spunea despre „Nea Nelu”: „Iliescu? Ăsta a fost un pui de lele! El și-a ucis părinții, domnule! Familia Ceaușescu a fost ca și familia lui! Hai să vă spun povestea lui. (…) Prin prin anii’ 60, începuse marea schimbare. În acest timp, președinte al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) era unu’, Ion Iliescu. (….) Relațiile dintre Ion Iliescu și familia Ceaușescu au fost niște relații extraordinare. Adică, pe când era el băietan, Elena Ceaușescu merge la închisoare la Târgu Jiu de mână cu Iliescu. Ea mergea la frate-sau iar el se întâlnea cu taică-său, comunistul Alexandru Iliescu”. Înainte de a continua interviul dat de Ștefan Andrei, se cuvine să explicăm cine a fost și prin ce s-a remarcat tatăl lui Ion Iliescu. Alexandru Iliescu este cel care, în anul 1931, pe când era secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din România (care, pe atunci, era doar o filială locală a unei organizații teroriste bolșevice sovietice) a semnat la Moscova, alături de maghiarul Bela Kun, următoarea rezoluție politică: „România contemporană nu reprezintă, prin sine, o unire a tuturor românilor, cie ste un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”

 

ALEXANDRU ILIESCU

Mda: ce se naște din pisică… Dar, hai să redăm în continuare, ceea ce spunea Ștefan Andrei: ,,Elena povestea cum mergeau împreuna; el cu mama lui adoptiva, că prima l-a părăsit, și cu Elena Ceaușescu. Schimbau trenul la Filiași. Și, spunea, Elena: <<Dormeam toți într-o odaie acolo. Nici nu ne jenam de Ionel, era un băiat în pantaloni scurți>>. Era în ’43, avea vreo 13 ani. Vă dați seama, Ceaușeasca nu spunea multora <<Ionele>>. Au fost apoi la chefuri cu taică-său, Alexandru Iliescu, și el, și ea, așadar Ceaușeștii. Chiar se spune că unchiul lui Iliescu, Eftimie, și el ilegalist, a fost amantul Elenei Ceaușescu”. Am putea crede că toate acestea au fost doar spusele unui bătrân și ranchiunos activist de partid, scos din toate jocurile politice. Istoria recentă îi dă însă dreptate. Iar vechile documente de arhivă referitoare la perioada UASCR-istă a vieții lui Iliescu îl descriu exact așa cum a fost: un activist tânăr și ambițios, ferm hotărât să urce toate treptele ierarhiei comuniste, chiar și călcând pe cadavre.

Glasul arhivelor

după cum știm, în tinerețea lui, Ion Ilici Iliescu a fost Președintele Uniunii Asociaților Studențești din RPR. Cei care au avut răbdarea de a căuta prin arhivele vremii au găsit ,,Raportul de activitate al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților din RPR”, din anul 1959, prezentat de… ați ghicit: tovarășul  Ion Iliescu. Ce zicea el pe atunci? Zicea că: ,,Studenții noștri, în marea lor majoritate, manifestă un viu interes pentru însușirea învățăturii marxist-leniniste. Ei înțeleg că numai această învățătură poate da fiecărui intelectual o concepție justă despre viață. Trebuie arătat însă că mai există, din păcate, unii studenți cu un orizont îngust, limitat, în general slab pregătiți, care studiază mecanic, scolastic, și care nu se preocupă de interpretarea științifică a fenomenelor naturii și societății și a propriei lor specialități”. Ei, până aici vorbitorul era oarecum rezonabil. Dar, mai departe, tânărul Iliescu a continuat, plin de mânie proletară: „rămășițele claselor exploatatoare răspândesc calomnii împotriva poporului și socialismului, otrava naționalismului și cosmopolitismului, concepții idealiste, mistice, disprețul față de muncă, descompunerea morală… rămășițele claselor exploatatoare, elementele legionare, fasciste, propaganda imperialistă încearcă să mai răspândească și astăzi, în special în rândurile tineretului și mai ales ale tineretului studios, otrava naționalismului”. Patriotism, dragoste de țară? Toate erau pentru Iliescu doar mofturi, doar „otravă naționalistă”. Tot cam pe atunci, Iliescu se văita în fața superiorilor că, printre dificultățile activității sale pe linie culturală, a avut de luptat și cu „o serie de tendințe de a se introduce muzica de jazz în repertoriu”.

Vremea „turnătorilor”

Tot pe vremea când era mare activist și mare ,,bulibașă” peste studenții din ,,România Populară”, același Ion Iliescu mai spunea că: „Noi trebuie să cultivăm cu cea mai mare grijă înălțătoarele sentimente de prietenie, colegialitate, solidaritate și tovărășie, însă bazate pe principiile moralei noastre noi: să fim mereu cu inima deschisa, dar față  de adevărații noștri prieteni, colegi și tovarăși, împreună cu care ne pregătim să devenim cadre folositoare construcției noastre socialiste, și nu față de cei care caută să ne submineze idealurile”. Iar după părerea lui, față de aceia exista o singură obligație: „În lupta împotriva ideologiei străine un pericol deosebit de mare îl reprezintă împăciuitorismul, lipsa de vigilență și combativitate”. Exact aceasta a fost ,,directiva” care a scos la iveală și pus în mișcare, cea mai sinistră tagmă de „tovarăși”: turnătorii.

„Grupul Gordan”   

În urmă cu cinci decenii, Vasile Nicolae a fost unul dintre ,,studenții buni” despre care vorbea, pe atunci Ion Iliescu. Așadar era un turnător al Securității. La un moment dat, unul dintre episoadele documentarului ,,Memorialul Durerii” a relatat drama „Grupului Gordan”. Un grup compus din opt studenți de la Facultatea de Medicină Generală din București care, în momentul arestării lor erau în anul VI, cu doar câteva zile înaintea absolvirii. Semnalat de Agentură că ar avea atitudini dușmănoase față de Regim, grupul Gordan,  a fost pus sub urmărire informativă încă de pe 31 august 1957. De fapt „Agentura” era exact turnătorul Vasile Nicolae, student și el, coleg cu membrii acelui grup. Intervievat în cadrul acelui episod al „Memorialului”, Eusebiu Munteanu, unul dintre membrii „grupului Gordan” a relatat: ”Unul din colegi, din fericire, a ajuns în mijlocul nostru mai târziu pentru că, altfel, acuzațiile ar fi fost mult mai grave. A sesizat Securitatea, nu că a sesizat Securitatea, el era pus să facă așa ceva. Și în urma mărturiei lui, am fost arestați, anchetați după metodele cunoscute, nici nu mai este nevoie să le pomenesc, și condamnați la închisoare între 5 și 10 ani.” Despre ce era vorba?  Conform documentelor din arhive, ,,Numitul Munteanu Eusebiu a fost învinuit pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale constând în aceea că în cursul anilor 1957-1958 a purtat discuții cu coinculpatul Gordan Victor cu care ocazie a adus elogii poeziei și literaturii scrise în timpul regimurilor burgheze, făcând afirmațiuni dușmănoase că poezia și literatura în timpul regimului democrat popular ar fi inferioare, pentru că în RPR n-ar exista libertatea creației. Tot în cadrul acestor discuții inculpatul a făcut afirmații calomnioase la adresa RPR și URSS, arătând că între relațiile dintre RPR și URSS nu ar exista reciprocitate întrucât URSS ar domina prejudiciind astfel economia RPR”. Notele informative ale colegului lor de facultate intrau adânc în viața fiecăruia dintre membrii grupului. Despre unul spuneau că are un părinte care a fost deținut politic. Despre un altul că a avut un tutore spiritual catolic, și el condamnat. În alte file se spune că acest grup ar vrea să ia legătura cu partizanii din munți și că ar urma să acționeze ca în Ungaria”.

Până și securiștii erau nedumeriți

Atât de grave erau concluziile spuse de surse, încât până și ofițerii interveneau pe note scriind: „Care partizani? Unde sunt ei? Aiureli!”. Apoi au început verificările studenților, în orașele de origine. Părinți, frați, puși și ei sub urmărire informativă. În fața atâtor elemente care îi incriminau ca fiind un real pericol social, în septembrie 1958 cei opt membri ai „Grupului Gordan” au fost arestați. Securitatea nu avea probe. Nici perchezițiile n-au confirmat turnătoriile studentului Vasile Nicolae, ,,sursa” Securității. După o anchetă de 4 luni s-au pus, totuși concluziile de învinuire. Studenții au fost judecați în același an de Tribunalul Militar București, iar ,,dușnanii poporului” au fost condamnați la ani grei de pușcărie. Vremurile de atunci au trecut de mult.

 

CNSAS

În dosarele de la CNSAS avem imaginile celor întemnițați. Dar nu le avem și pe ale celor care au turnat. Totuși, investigatorii CNSAS au descoperit că ,,sursa” Vasiliu Titu, pe numele său adevărat Vasile Nicolae, a continuat să ,,servească” Securitatea și după ce a intrat în lumea medicală. Drept recompensă pentru munca depusă în descoperirea grupului de elemente dușmănoase reunite în „Grupul Gordan”, el a primit drept ,,premiu” suma de 1000 de lei. Iar pentru acele vremuri, această sumă chiar nu era un fleac: cam acesta era un salariu bun, primit pentru o lună de muncă într-o intreprindere din RPR. După război, pentru foștii colaboraționiști francezii au introdus termenul de indemnitate națională, o pedeapsă echivalent cu degradarea civică. La noi, foștii torționari încă se mai  bucură de un anume soi de imunitate. Iar ,,turnătorii”, foștii colaboratori  ai Securității, chiar că nu au fost deranjați cu absolut nimic. În 1964, după șase ani de închisoare, foștii studenți din ,,Grupul Gordan” au fost puși în libertate. S-au reînscris la examenul de Stat, au absolvit Medicina, după care drumurile lor s-au despărțit. Victor Gordan, a părăsit țara, devenind în Statele Unite o personalitate medicală recunoscută. El este cel care a  descoperit virusul care provoacă „Sindromul Golfului”. Ceilalți au profesat medicina aici acasă. În schimb, Ion Ilici Iliescu, cel care a girat smulgerea lor de pe cursul firesc al vieții, a ajuns, cumplită ironie a sorții, primul președinte al României democrate!

Ps: Pentru cei nedumeriți de faptul că, ori de câte ori vorbim despre Iliescu îl menționăm drept Ion Ilici Iliescu. Nu vă mirați, exact acesta este numele său real, cel înscris în actele lui de evidență civilă

 

Dacă Iliescu şi ai săi s-ar fi pocăit pentru uciderea lui Iisus, n-ar fi “răstignit” acest POPOR, n-ar fi furat de la amărăşteni Avuţia Obştească, (prin hotie-privatizare), n-ar fi compromis valorile, n-ar fi prigonit tinerimea, pentru a fura, minţi, manipula şi lupta contra lui Dumnezeu ; Iată câteva variaţiuni pe tema răstignirii, semnate si de preotul timişorean Ionel Popescu,şi de..”Papa”iştii de la Roma sau de…

… Aşadar,” Nu-i singur Iuda vinovat” de Costache Ioanid;

 

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cuie L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs, cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…

 

Iata cateva variatiuni pe   tema rastignirii 

 

Istoric vorbind, cei care l-au răstignit pe Iisus au fost unii  evrei (preoti de seama,formalisti,intelectuali idolatri,politruci demonizati,etc) din urmă cu 2.000 de ani. Din punct de vedere biblic, Hristos a fost răstignit de toţi cei care au păcătuit, Mântuitorul murind pentru ispăşirea de păcat a omenirii

„Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”, este profeţia făcută de proorocul Isaia cu sute de ani înainte de patimile Mântuitorului. Potrivit istoriei, influenţaţi de marii preoţi, farisei şi cărturari care nu erau de acord cu învăţăturile Mântuitorului, evreii au cerut eliberarea lui Baraba şi răstignirea lui Iisus, care a fost dat la moarte după ce a fost vândut de Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui. Însemnătatea morţii lui Iisus Hristos este, însă, mult mai profundă, arătând că Mântuitorul nu a fost omorât de evrei, ci de lumea întreagă, supusă păcatului.   „Domnul Iisus Hristos s-a întrupat în istorie pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, a tuturor, nu numai a unui popor sau a unui neam. Patimile, moartea şi învierea Sa s-au făcut, pe de o parte, ca să ne ridice pe toţi din robia păcatului şi a morţii în care eram şi pe de altă parte ca să ne înveţe odată pentru totdeauna că noi suntem nemuritori pentru că Iisus Hristos Domnul a murit ca om şi a înviat şi cu firea noastră omenească pe care a aşezat-o la locul cel mai de cinste, la dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Prin jertfa sa a ispăşit o dată pentru totdeauna păcatele întregii omeniri. Jertfa sa este superioară jertfelor pe care le aducea arhiereul Vechiului Testament, pentru că arhiereul din vechime aducea jertfe anuale, pe când arhiereul cel veşnic a ajuns o singură jertfă o dată pentru totdeauna. Prin această jertfă a dobândit pentru noi toţi o veşnică răscumpărare”, a explicat preotul timişorean Ionel Popescu. „Cine l-a dat pe Iisus la moarte? Păcatul nostru l-a dat la moarte. Şi totusi, mai este ceva. Iisus s-a dat pe Sine de bună voie la moarte. ‹‹Eu îmi dau viaţa, nimeni nu mi-o ia cu sila››, spunea El. Mai mult, apostolul Pavel vorbind despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl pentru noi oamenii spunea: ‹‹El care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său şi l-a dat l-a moarte››. Cine l-a dat pe Iisus la moarte? Nu Iuda pentru bani, nu Caiafa din invidie, nu Pilat de frică, ci Tatăl, din dragoste”, a explicat şi pastorul baptist Samuel Tuţac.

Acuzati ca l-au omorat pe Hristos, evreii cer explicatii Vaticanului

Relatiile dintre evrei si catolici sunt sub o presiune imensa, dupa ce un episcop a declarat, pe blogul sau, ca iudeii au comis deicid.

Episcopul Richard Williamson, care a negat si existenta camerelor de gazare si exterminarea a 6 milioane de evrei in timpul Holocaustului, i-a acuzat pe evrei ca l-au omorat pe Iisus, o acuzatie care a divizat catolicismul de mozaism secole intregi, noteaza The Guardian.

In postarea sa, Williamson a afirmat ca uciderea lui Iisus a fost un adevarat “deicid” si ca numai evreii (conducatori si oameni de rand) au fost agentii principali pentru aceasta fapta. Episcopul crede ca din Evanghelii este evident ca persoana cea mai implicata, Pilat din Pont, nu l-ar fi condamnat niciodata pe Iisus la moarte, daca nu ar fi fost conducatorii evrei care sa instige poporul sa-i ceara crucificarea.

Afirmatiile sale au maniat figurile importante de origine evreiasca si supravietuitorii Holocaustului, care cer Romei sa inceteze procesul de reconciliere cu grupul ultra-nationalist de care apartine Williamson, Societatea Sfantului Pius al X-lea.

Iata ce a declarat Rabinul Pinchas Goldschmidt, membru al Consiliiului European al Rabinilor: “Cerem Bisericii Catolice sa suspende negocierile cu grupurile extremiste pana nu este clar ca aceste formatiuni vor sa combata antisemitismul din randurile propriilor membri”.

Luna trecuta, Regis de Cacqueray, membru al aceleeasi societati, din Franta, i-a acuzat si el pe evrei de deicid. Spre disperarea evreilor, dialogul dintre Vatican si SSPX a fost unul intens.
Goldschmidt a declarat: “Asemenea comentarii ne aduc inapoi in acele zile intunecate cand nu exista un dialog respectuos si reciproc intre evrei si Romano-Catolici. Nu trebuie sa existe nicio apropiere intre Biserica Catolica si aceia din turma sa care predica vorbe de ura”.

Patru episcopi ai Societatii Sfantului Pius al X-lea, inclusiv Williamson, au fost excomunicati in 1988, dar episcopul in cauza a fost reprimit in sanul Bisericii Catolice chiar in ziua in care acesta a facut publice remarcile asupra Holocaustului. Ulterior, Roma a declarat ca nu stia ca Williamson are asemenea puncte de vedere.

Episcopul britanic a ignorat in mod repetat avertizarile sa-si retraga remarcile si nici macar Papa nu a reusit sa-l convinga sa se caiasca.

Acest nou scandal ar putea sa-l stanjeneasca pe Papa, care se pregateste sa gazduiasca un summit al liderilor religiilor din toata lumea, la Assisi, in Italia.

 

Rastignirea si invierea lui Isus Cristos sunt doua din cele mai importante evenimente ale istoriei umane. De ce sunt atat de importante? Fiindca datorita mortii lui Isus, rasa umana are oportunitatea mantuirii vesnice

Toate cele patru Evanghelii din Noul Testament vorbesc despre rastignirea lui Cristos. Acesti autori ne ofera relatari grafice ale practicii romane din antichitate. Aici sunt cateva din punctele majore ale procesului de rastignire:

  • Isus a fost arestat in gradina din Ghetsimani (Marcu 14:43-52).
  • Isus a indurat sase procese – trei din partea liderilor iudaici si trei din partea romanilor (Ioan 18:12-14, Marcu 14:53-65, Macu 15:1a, Marcu 15: 1b-5, Luca 23:6-12, Marcu 15:6-15). Isus a suferit lovituri dureroase, biciuire si batjocura (Marcu 15:16-20).
  • Pilat a incercat sa faca un compromis cu liderii iudaici lasand ca Isus sa fie batut, insa actiunea aceasta nu i-a multumit. Pilat L-a dat pe Isus in mainile lor sa fie rastignit (Marcu 15:6-15).
  • Isus a fost batjocorit de soldatii care L-au imbracat in haina de purpura si I-au pus o cununa de spini (Ioan 19:1-3).
  • Isus a fost crucificat la Golgota, care inseamna Locul Capatanii (Marcu 15:22). S-a facut intuneric timp de trei ore (Marcu 15:33).
  • Isus a strigat cu glas tare, “Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul!” si a murit (Luca 23:46).

Autorul Arthur W. Pitt descrie toate acestea in felul urmator: “Cu spatele insangerat, purtand crucea sub caldura soarelui de amiaza, El [Isus] urca dealurile abrupte ale Golgotei. Ajungand la locul desemnat pentru executie, mainile si picioarele Lui au fost pironite pe lemn. Timp de trei ore El a stat atarnat acolo cu razele nemiloase ale soarelui lovindu-L pe capul incoronat cu spini. Apoi au urmat trei ore de intuneric complet. Noaptea si ziua aceea erau orele in care era comprimata toata vesnicia.”

Mantuitorul lumii a iesit din trei ore de intuneric, timp in care a fost despartit de Dumnezeu Tatal. De ce Tatal L-a parasit pe Isus? Este impotriva caracterului lui Dumnezeu sa vada pacatul, asa ca Dumnezeu S-a retras de la partasia cu Fiul Sau in timp ce Isus purta vina pacatului lumii.

Rastignirea lui Isus Cristos – Ingroparea si Invierea Lui
Dupa rastignirea lui Isus Cristos, Iosif din Arimatea l-a rugat pe Pilat sa-i dea trupul lui Isus. Iosif a primit permisiunea sa-L ingroape, asa ca a adus fasii de panza de in, a invelit cu ele trupul si l-a pus in mormant, dupa care a asezat o piatra mare la intrare. Isus a stat trei zile in mormant. Dupa ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria (mama lui Isus) si Salome au pregatit miresme pentru a unge trupul lui Isus. Cand au ajuns la mormant, piatra de la usa mormantului era deja rostogolita! Ele au intrat inlauntru si au vazut un inger care le-a zis: “Nu va inspaimantati ! Cautati pe Isus din Nazaret, care a fost rastignit : a inviat, nu este aici ; iata locul unde Il pusesera. Dar duceti-va de spuneti ucenicilor Lui, si lui Petru, ca merge inaintea voastra in Galilea; acolo Il veti vedea, cum v-a spus.” (Marcu 16:6-7).

Rastignirea lui Isus Cristos – Darul Lui vesnic
Ce are de a face crucificarea lui Isus Cristos cu tine? Dumnezeu care stie tot ce ai facut, a stiut ca nu poti trai o viata fara pacat – care este conditia pentru a ajunge in cer. Asa ca El a hotarat sa Se ofere pe Sine in locul tau. A facut lucrul acesta devenind om in persoana lui Isus Cristos, Fiul Lui. Isus a trait o viata fara pacat pe pamant.

Dumnezeu a spus ca pedeapsa pentru pacat este moartea. Din moment ce toti am pacatuit (Romani 3:23, 6:23), aveam nevoie de cineva fara pacat care sa moara in locul nostru. Isus, fiind neprihanit, a murit in locul nostru si a devenit harul mantuitor al lumii. El a murit pentru tine! Romani 5 :10 spune: “Caci, daca atunci cand eram vrajmasi, am fost impacati cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu mult mai mult acum, cand suntem impacati cu El, vom fi mantuiti prin viata Lui.”

Biblia spune: “Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit…” (Fapte 16:31). Mersul la biserica sau faptele bune nu vor contribui la mantuirea ta. Dumnezeu te mantuieste prin harul Lui.

Isus iti ofera darul vietii vesnice. Il vei primi prin credinta?

 

Asadar, cine L-a ucis pe Iisus Christos

 

 

Moartea Domnului Iisus Christos pe cruce, precedata de arestarea Sa abuziva si de o judecata nedreapta, atat din punct de vedere al dreptului roman, cat si dupa legea mozaica, a ridicat si continua sa ridice numeroase intrebari. Una dintre aceste intrebari constituie subiectul de care ne ocupam in aceasta ocazie: Cine L-a ucis pe Iisus Christos ? Cine se face vinovat de moartea Lui ? Cine va fi tras la raspundere la judecata finala pentru moartea Fiului lui Dumnezeu ? La cruce a fost comisa o crima, sau a fost adusa o jertfa ?

Ne punem astfel de intrebari nu din dorinta de a cauta un tap ispasitor pentru ceea ce s-a intamplat la cruce, aruncand intreaga vina asupra lui, ci pentru a intelege mai profund semnificatia mortii Fiului lui Dumnezeu. Asadar, cine L-a ucis pe Iisus Christos ? Intrebarea comporta mai multe raspunsuri si, paradoxal, toate au suport biblic. Va propun sa le analizam pe rand:

1) Romanii L-au ucis pe Iisus Christos

Raportul Evangheliilor este unanim in aceasta privinta: Cei ce L-au rastignit efectiv pe Iisus, cei care au executat cea mai cruda si mai rusinoasa pedeapsa capitala din acea vreme, nu au fost altii decat romanii. Doar ei, in calitate de stapani, aveau dreptul sa execuute verdictul pedepsei capitale, lucru care s-a si intamplat la porunca lui Pilat din Pont.

Rastignirea propriu-zisa nu a fost facuta de evrei, ci de soldatii romani aflati sub comanda unui sutas ( centurion ; vezi Matei 27,26-38; Marcu 15, 15-28.39; Luca 23, 24-34. 47; Ioan 19, 23.24 ).

Aceeasi soldati romani au fost cei care au impletit cununa de spini si au pus-o pe capul Mantuitorului. Tot ei au fost cei care L-au imbracat cu o haina de purpura ( semn al regalitatii ) si care L-au batut in cap cu o trestie, batandu-si joc de El: „Plecaciune, Imparatul iudeilor !” ( Marcu 15, 16-20 ).

Dar oare romanii au fost singurii raspunzatori pentru moartea lui Iisus ? Biblia indreapta reflectorul si spre evrei, aratand ca…

2) Liderii religiosi iudei au fost vinovatii morali pentru moartea lui Iisus Christos

Chiar daca nu ei L-au rastignit efectiv pe Iisus, caci legea romana nu le permitea, liderii religiosi evrei s-au aflat in postura instigatorilor, al celor care au facut presiuni asupra autoritatilor romane de a-L condamna la moarte pe Iisus.

Evanghelistul Matei ne spune: „Preotii cei mai de seama si batranii au induplecat noroadele sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L omoare. Dregatorul a luat cuvantul si le-a zis: „Pe care din amandoi voiti sa-l slobozesc ?” „Pe Baraba”, au raspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce sa fac cu Iisus care se numeste Christos ?” „Sa fie rastignit”, i-au raspuns cu totii. Dregatorul a zis: „Dar ce rau a facut ?” Ei au inceput sa strige si mai tare: „Sa fie rastignit !” ( Matei 27, 20-23 ).

Desi nu evreii L-au rastignit efectiv pe Iisus, totusi ei raman in istorie ca vinovatii morali pentru aceasta uriasa nedreptate facuta nu unui simplu om, ci chiar Fiului lui Dumnezeu. In diferite ocazii dupa Cinzecime, apostolii, plini de Duhul Sfant, au afirmat raspicat vinovatia conducatorilor religiosi ai iudeilor din acea vreme cu privire la moartea Domnului Iisus:

Pe Omul acesta, dat in mainile voastre dupa sfatul hotarat si dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ati rastignit si L-ati omorat prin mana celor faradelege” ( cuvantarea lui Petru in ziua Cincizecimii – Fapte 2,23 ).

     „Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, Dumnezeul parintilor nostri, a proslavit pe Robul Sau Iisus, pe care voi L-ati dat in mana lui Pilat si v-ati lepadat de El inaintea lui, macar ca el era de parere sa-I dea drumul. Voi v-ati lepadat de Cel Sfant si Neprihanit si ati cerut sa vi se daruiasca un ucigas. Ati omorat pe Domnul vietii” ( cuvantarea lui Petru inaintea norodului, dupa vindecarea ologului din nastere – Fapte 3, 13-15 ).

S-o stiti toti si s-o stie tot norodul lui Israel ! Omul acesta se infatiseaza inaintea voastra pe deplin sanatos, in Numele lui Iisus Christos din Nazaret, pe care voi L-ati rastignit, dar pe care Dumnezeu L-a inviat din morti” ( cuvantarea lui Petru inaintea Sinedriului – Fapte 4, 10 ).

„Dumnezeul parintilor nostri a inviat pe Iisus, pe care voi l-ati omorat, atarnandu-L pe lemn” ( a doua infatisare a apostolilor inaintea Sinedriului – Fapte 5,30 ).

Vinovatia morala a liderilor religiosi din acea vreme este evidenta. Din nefericire, lumea crestina a extins aceasta vinovatie asupra tuturor generatiilor de evrei care s-au nascut ulterior, fapt care este regretabil si care incalca principiile biblice ale dreptatii atat de clar prezentate in cartea profetului Ezechiel:

Sufletul care pacatuieste acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatalui sau si tatal nu va purta nelegiuirea fiului sau ! Neprihanirea celui neprihanit va fi peste el si ratutatea celui rau va fi peste el” ( Ezechiel 18,20 ).

Dar oare vinovati de uciderea Fiului lui Dumnezeu sunt doar romanii si conducatorii evrei din acea vreme ? Biblia ne mai spune ceva important in aceasta privinta:

     3) Pacatele noastre, ale tuturor oamenilor, L-au ucis pe Iisus

In cea mai clara si mai cunoscuta profetie mesianica de pe paginile Vechiului Testament, profetul Isaia precizeaza:

„Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti. Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor... El a fost luat prin apasare si judecata; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut ca El fusese sters de pe pamantul celor vii si lovit de moarte pentru pacatele poporului meu ?” ( Isaia 53, 5.6.8 ).

Si daca aceasta profetie nu este destul de convingatoare pentru cineva, iata ce marturisesc apostolii Noului Testament:

El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fatza de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati” ( 1 Petru 2,24 ).

Cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfant si au gustat cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor si care totusi au cazut este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit”( Evrei 6, 4-6 ).

Oare cei care arunca intreaga vinovatie pentru uciderea lui Iisus asupra poporului evreu nu au citit niciodata in Scripturi aceste versete ? Ceea ce s-a intamplat pe cruce este greu de inteles pentru mintea umana limitata. Scriindu-le credinciosilor din Corint despre acest subiect, apostolul Pavel face o afirmatie socanta:

     „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El ( Tatal ) L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El” ( 2 Corinteni 5,21 ).

Iisus Cel Neprihanit, Fiul lui Dumnezeu, a fost facut pacat pentru noi pe crucea Golgotei. Ce inseamna acest lucru ? Nimic altceva decat schimbarea naturii: Cel Neprihanit devine pacat pentru noi, incarcat cu povara tuturor pacatelor omenirii, incepand cu Adam si pana la ultimul om care va trai pe pamant. Iar atunci cand o fiinta este silita sa-si schimbe natura, ea nu supravietuieste, ci moare.

Asadar, romanii au avut partea lor de vina in uciderea lui Iisus. Conducatorii poporului evreu din acea vreme, de asemenea, au avut partea lor de vina. Insa in final, ceea ce L-a ucis pe Fiul lui Dumnezeu au fost pacatele noastre, ale tuturor, asezate asupra Lui. Dar oare adevarul se opreste aici ?

4) „Sabia” Tatalui s-a indreptat asupra Fiului pe cruce

Scoala-te, sabie, asupra Pastorului Meu si asupra omului care Imi este tovaras ! zice Domnul ostirilor. Loveste pe pastor si se vor risipi oile” ( Zaharia 13,7 ).

Daca profetia din Zaharia nu ar fi fost citata de Insusi Mantuitorul imediat dupa Sfanta Cina luata impreuna cu ucenicii, ea ar fi ramas probabil in umbra. Insa chiar inainte de a intra in teribilele chinuri sufletesti din Ghetsemani, Mantuitorul le-a amintit ucenicilor Sai aceasta profetie:

Atunci Iisus le-a zis: „In noaptea aceasta toti veti gasi in Mine o pricina de poticnire, caci este scris: „Voi bate Pastorul si oile turmei vor fi risipite” ( Matei 26, 31;Marcu 14,27 ).

Este evident ca Domnul Iisus aplica profetia la moartea Sa iminenta. Insa cine se afla in spatele ei ? „Sabia” Tatalui, Cel care in momentele in care Fiul atarna pe cruce, purtand povara pacatelor intregii lumi, a trebuit, cu inima sfasiata de durere, sa-Si intoarca Fata de la El. Pe cruce, in momentele agoniei Sale, Fiul lui Dumnezeu a fost parasit in mod real de Tatal Sau, care nu putea privi cu placere la pacatele lumii.

Acest simtamant al parasirii Sale de catre Tatal L-a facut pe Iisus sa strige sfasietoarele cuvinte: „Eli, Eli, Lama Sabactani ?” adica: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?” ( Matei 27, 46 ).

Cu toata conspiratia pornita impotriva lui Iisus de conducatorii religiosi evrei impreuna cu autoritatile romane, in ciuda pacatelor care au fost asezate asupra Lui pe cruce, Iisus nu ar fi murit daca nu ar fi fost parasit de Tatal, daca „sabia” Lui nu s-ar fi ridicat impotriva „Pastorului” poporului Sau.

Insa „diamantul” are mai multe fatete. Si cu cat are mai multe, cu atat el este mai valoros. Pe langa toate aceste „fatete” legate de moartea Fiului lui Dumnezeu, mai exista una, cea mai stralucitoare si cea mai impresionanta.

5) Iisus Si-a dat viata de bunavoie.

Iata ce ne marturiseste chiar El: „Tatal Ma iubeste pentru ca Imi dau viata ca iarasi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau de la Mine. Am putere s-o dau si am putere s-o iau iarasi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatal Meu” ( Ioan 10, 17.18 ).

Aceasta afirmatie a Mantuitorului ne schimba radical perspectiva asupra mortii Sale. Intelegem din cuvintele Mantuitorului ca daca El nu ar fi fost de acord sa-Si dea viata, nici romanii cu toate legiunile lor instruite, nici conducatorii religiosi iudei cu toate intrigile lor, nici pacatele noastre si nici „sabia” Tatalui nu L-ar fi putut ucide.

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Si-a sat viata de bunavoie pe cruce pentru ca noi sa fim mantuiti. Acesta este marele adevar care straluceste ca un far de pe Golgota. Pe cruce nu s-a savarsit doar o crima, desi vinovatia omului este si ramane evidenta; pe cruce a fost adusa o Jertfa. In aceasta consta sublimul gestului facut de Iisus pe cruce.

Iata de ce, in vesniciile necuprinse, cei mantuiti, impreuna cu intreaga Creatie, vor exclama plini de o recunostinta profunda:

     „Vrednic este Mielul care a fost junghiat sa primeasca puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda. Si pe toate fapturile care sunt in cer si pe pamant, sub pamant, pe mare si tot ce se afla in aceste locuri le-am auzit zicand: „A Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapanirea in vecii vecilor” ( Apocalipsa 5, 12.13 ).

 

 Iată câteva raspunsuri rastignitoare…

 

“Iudeii aceştia l-au omorât pe Domnul Isus”, ne spune Pavel în 1 Tesaloniceni 2:15. Urmându-i exemplul, au fost mulţi care au arătat cu degetul către Iudei, înfierând cu un acut spirit judiciar nedreptatea pe care aceştia I-au făcut-o compatriotului lor. Uciderea Domnului le-a fost imputată de către creştini evreilor încă din primi ani de după eveniment şi a alimentat un nesfârşit conflict între cele două grupări, conflict pe care îl mai vedem şi azi răbufnind din când în când ( una dintre ultimele ocazii fiind lansarea Patimilor lui Mel Gibson ).

Iuda a avut partea sa de vină. Poate n-a mai apucat să-şi vadă rodele trădării dar contribuţia sa rămâne esenţială.

Nu-l uitaţi pe Pilat, ne vor spune alţii. La urma urmelor el este cel care a emis nedreapta sentinţă. Numele guvernatorului roman va rămâne pe veci un simbol al laşităţii, al compromisului şi al strâmbei cumpăniri.

Lângă Pilat, puteţi să-i amintiţi şi pe cruzii soldaţi romani. Ei au executat ordinul; ei L-au biciuit, L-au batjocorit, au confecţionat crucea, au bătut cuiele şi au dus până la capăt crucificarea.

Eu şi cu tine, ne va spune A.W.Tozer, suntem cei care L-am răstignit, împreună cu toţi aceştia. Într-o carte care poartă ca şi titlu chiar această întrebare, autorul accentuează răspunderea colectivă a întregii omeniri pentru moartea lui Christos. În acelaşi timp, el deplânge această conspiraţie a disculpării de vină, care se pare că ar caracteriza creştinismul evanghelic din zilele noastre.

S-ar părea că lista este completă, nu-i aşa? Nici pe departe.

Când citim evangheliile, mai ales pe cea a lui Ioan, putem observa o perspectivă puţin schimbată asupra morţii lui Isus. Ea este anunţată încă din capitolul 10 în felul următor:

“Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” Ioan 10:17-18

Nu, Isus n-a fost victima unor circumstanţe nefaste ci, în toate lucrurile în care părea lipsit de apărare şi neputiincios, El împlinea într-o totală supunere porunca Tatălui. Acest fapt este evident în capitolul 18, în relatarea arestării, când cei ce vin să-L prindă pe Galilean, înarmaţi până în dinţi, ne apar evident depăşiţi de importanţa misiunii lor. Isus le iese în cale păşind calm înspre ei, nici vorbă să se ascundă; va trebui să-i întrebe de două ori pe cine caută, după care tot de două ori le va confirma că persoana pe care au venit s-o aresteze este chiar înaintea lor.

Mai există o menţiune făcută de Domnul nostru care întăreşte ideea precedentă, că ceea ce s-a întâmplat de Paşte este cu mult deasupra urzelilor meschine şi a jocurilor politico-religioase ale vremii. Vorbind despre moartea Sa, la intrarea în Ierusalim, El spune astfel:

“Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” Ioan 12:24

Avem de făcut o alegere. Pe deoparte putem să privim la întregul context care a dus la moartea lui Isus, să evidenţiem ura preoţilor faţă de Acesta, teama Fariseilor faţă de succesul Său (Ioan 12:19), dispreţul lui Pilat faţă de evrei în general şi faţă de autorităţile lor religioase, ignoranţa şi brutalitatea romanilor şi isteria gloatelor împinsă până la ridicolul acceptării Cezarului, doar de dragul uciderii acestui Rege pe care nu şi-L doreau. Toate acestea, în adevăr, au concurat la crucificarea Fiului lui Dumnezeu.

Isus însă ne propune un alt tablou, mult mai simplu, însă mai profund decât pare la prima vedere: un bob de grâu semănat în pământ. Pune un bob de grâu în pământ primăvara şi vino câteva săptămâni mai târziu să vezi ce se va întâmpla cu el. În zadar îl vei mai căuta acolo că nu vei găsi altceva decât o supăratoare rădăcină şi un firicel ce dă să iasă timid din pământ. De fapt, oricine te-ar vedea, ar fi îndreptăţit să te întrebe: pentru ce mai cauţi sămânţa când acum ai o plantă adevărată în faţa ta? Înţelegeţi poate acum nedumerirea îngerilor care le întrebau pe femei “Pentru ce căutaţi între morţi pe Cel ce este viu?” Luca 24:5. Odată pusă sămânţa în pământ, trebuie să accepţi ideea că va muri şi, în acelaşi timp, poţi deja să anticipezi fumuseţea viitoarei plante care va răsări acolo. Nu te poţi bucura de ambele lucruri în acelaşi timp.

Tot ceea ce s-a întâmplat de Paşte, culminând cu Învierea, nu este altceva decât împlinirea dorinţei Tatălui de semăna viaţă în acest pământ mort. Isus este Sămânţa Vieţii iar în acest caz crucea devine plug iar mormântul este o frumoasă grădină ( Ioan 19:41 ). Lipsa Învierii ar fi însemnat că sămânţa “n-a prins”, nu a încolţit şi nu e nici o speranţă de roadă pe mai departe. Dacă femeile ar fi găsit trupul acolo, ar fi fost la fel de dezamăgitor, spiritual vorbind, cu situaţia unui fermier care în loc să vadă lanul de grâu, încă mai poate găsi seminţele intacte în pământ.  Dar, pentru că minunea încolţirii s-a întâmplat, putem privi cu încredere în viitor: viaţa lui Christos se răspândeşte pe întreg Pământul invadând şi biruind asupra domeniilor morţii.

Aşadar, cine l-a răstignit pe Isus?

Urmare a acestor ultime gânduri, poate că nu ar strica să privim puţin dincolo de cadrul strict istoric al evenimentelor de Paşte; vom găsi acolo ceva special, ceva ce unii dintre noi au privilegiul să guste la începutul fiecărei primăveri iar apoi să savureze pe îndelete până la apariţia roadelor: inima de agricultor a Tatălui Ceresc.

Fără El, lista aceea a celor care L-au condus la moarte pe Domnul nostru ar fi mult prea săracă, şi poate mult mai greu de înţeles …

 

    Într-o singură propoziție pot spune că, din momentul în care noi păcătuim, ar trebui să fim pedepsiți pentru veșnicie. Nu ar trebui să mai luăm nici o gură de aer!

 

Nu ar trebui să mai existe nici o amânare. Nu ar trebui să mai primim timp în plus. Deci, clar vorbind, timpul dăruit nouă este un har, iar acest har dăruit unui păcătos necesită un fel de plată, recompensă sau comision de la un Dumnezeu Sfânt, iar Hristos este cel care oferă această plată. Sunt tentat să spun că da. Faptul că cei care nu au fost aleși, necredincioșii din întreaga lume, încă respiră și încă li s-a dat șansa de a alege să creadă, este un dar. Este la fel ca oferta Evangheliei, un cadou. Această ofertă este oferită de cruce.

Iată care este de fapt lucrul interesant. Romani 2:4-5 spune că: “Nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, din cauza încăpăţânării tale şi a inimii tale care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” Deci, dacă o persoană care nu a fost aleasă nesocotește, cei care nu sunt aleși chiar fac acest lucru, dacă ea nesocotește acest har, însuși harul devine un act al judecății. Ceea ce mă face să mă întreb: în ce sens a fost acest har? Din moment ce harul este o ofertă reală, o oportunitate adevărată, dacă tu îl nesocotești, dacă îl refuzi, el se va întoarce împotriva ta și se va uni cu o judecată mai mare. E ca și atunci când te comporți cu unele persoane cu tot mai multă bunătate încât ei să reziste, iar ei se poartă tot mai rău. Cu cât încep să fie mai stricați, cu atât mai multă judecată va cădea asupra lor.

Deci, cred că răspunsul este da! Cred că harul adevărat, harul comun, adevărata ofertă a salvării, chiar acum, doar uitându-mă la aceasta, este un har. Necreștinilor le este oferit acest har chiar în acest moment în care tocmai te-am avertizat că dacă îl nesocotești, această judecată va fi și mai mare. Acest har este un cadou pentru tine, chiar acum, faptul că lui Dumnezeu îi face plăcere să folosească acest har pentru a te trezi. Deci da, este un lucru minunat! Nu vreau să-mi multiplu judecata, ci vreau să răspund la acest moment de har. Asta cred că ar trebui să fie consecința acestei conversații. Răspunde acestui har! Ești în viață! Încă există o șansă de a crede și de a fi salvat!

 

 

Cele şapte fraze rostite de Iisus pe Cruce au o mare importanţă pentru rastignitori;  Moartea lui Iisus Hristos pe Cruce este sacrficiul suprem pentru răscumpărarea păcatului originar.

În Vinerea Marea, Iisus a fost răstignit şi creştinii ţin post negru pentru a marca ziua. Foarte importante pentru credincioşi sunt cele şapte propoziţii spus de Iisus pe cruce,fiecare are o semnificaţia aparte.

  1. 1“Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 24) sunt primele cuvinte rostite de Iisus, în timp ce era lovit cu brutalitate, după ce fusese judecat şi osândit la răstignire. Ele sunt de fapt o rugăciune de iertare a răstignitorilor săi, adresată Tatălui, care îi cuprinde pe toţi vrăjmaşii lui, din toate locurile şi din toate timpurile.
  2. “Femeie, iată fiul tău”. Apoi a zis lui Ioan: “Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27)sunt cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat lui Ioan, în timp ce se afla pe cruce. Ele se referă la faptul că Iisus era unicul fiu al Mariei şi că aceasta nu mai avea pe nimeni care să o ocrotească după moarte lui.
  3. “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43). Aceste vorbe au fost rostite de Iisus când unul dintre tâlharii răstigniţi odată cu el îl hulea, îar celălalt îl certa zicând: “Nu te temi tu de Dumnezeu, ce eşti în aceeaşi osândă cu El?”. Cuvintele rostite de Iisus spun că fiecare dintre noi primim cele cuvenite după faptele noastre.
  4. “Eli, Eli, lama sabahtani, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” ( Matei 27, 46).Prin aceste cuvinte, Iisus vine înaintea Tatălui Său ca “Fiu al Omului”. Suferinţa firii umane a lui Hristos este resimţită în Ipostasul Său. Îşi are, deci, echivalentul în unitatea treimică a lui Dumnezeu. Strigătul care se aude pe Cruce vrea să spună că Duhul nu-L mai uneşte pe Fiul cu Tatăl. “Dătătorul de viaţă” îl părăseşte pe Fiu, aşa cum şi Tatăl L-a părăsit. Duhul Sfânt devine suferinţa de neocolit întru care Cei Trei se unesc. Tatăl se lipseşte de Fiul şi Acesta trece, ca într-o clipă de eternitate, prin nemărginirea dumnezeiască a singurătăţii. Duhul Sfânt, dragostea reciprocă a Tatălui şi Fiului, se oferă ca jertfă, îşi însuşeşte într-un mod specific Crucea, pentru a deveni “puterea de nebiruit a Crucii”.
  5. “Mi-e sete”,rosteşte Isus pe Cruce, cuvintele care au fost consemnate de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Ioan (Ps. 68, 25). Ele definesc pe de o parte împlinirea proorocirilor Vechiului Testament despre patimile Cuvântului întrupat, iar pe de altă parte, ipostaza Mântuitorului de Fiu al Omului.
  6. “Săvârşitu-s-a”, zice Iisus, după ce a fost adăpat cu oţet (Ioan 19,30), cuvinte care arată că Hristos a terminat toată lucrarea Lui. Iisus şi-a arătat, prin moartea Sa pe Crucea de pe Golgota, marea iubire faţă de oameni, dorind să îi dezrobească de povara păcatelor şi să instituie dreptatea.
  7. “Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”. Şi aceasta zicând “Şi-a dat duhul” (Luca 23, 46).Iisus Îşi încredinţează sufletul său de om în mâinile Tatălui, fiindcă, prin Duhul Lui de Dumnezeu, el întotdeauna a fost una cu Tatăl

 

Isus a venit ca să fie jerfit pentru toți oameni

 

Fiincă plata păcatului este moartea:… (Romani 6 : 23)

“Moartea” este literal ‘separarea’. Când sufletul se desparte de trup, omul piere fizic. Întrun mod similar, omul este separat spiritual de Dumnezeu. Aceasta este adevarat pentru că Dumnezeu este Sfânt (fără păcat) în timp ce nou suntem corupți prin păcatul original.

Aceasta lucru poate fi văzut în această imagine, cu omul pe o stâncă în timp ce Dumnezeu este pe o altă stîncă, ca o genune între noi și Dumnezeu. Este ca o ramură uscată, care separată de copac, este moartă, tot așa și noi separați de Dumnezeu, suntem morți spiritual.

Această separare cauzeaza vinovăție și frică. Ceace în mod natural încercăm să facem, este să contruim poduri (de la moarte) la viață, prin Dumnezeu. Pentru noi sunt diferite modalități: unii se duc la biserică sau templu sau moscheie, fiind religioși, făcând lucruri bune, meditând, încercând să fie mai apți la alții, să fie mai rugative, etc. Unii oameni ajung mari prin lucruri bune și repetate. Să vedem o figură în acest sens:

Problema este că eforturile noastre, meritele, sacrificiile și asceza practicată etc., deși este buna, nu este suficientă ca să nu moară, căci ‘păcatul original’ rămâne. Cu toate că vrem să facem poduri, Dumnezeu rămâne separat căci genunea este prea mare. Ce este important e că deși religia sau morala sunt bune, dar rămâne rădăcina problemei. Este ca și cum am încercat să vindecăm cancerul (care ne omoară) mâncând numai vegetale. Da, vegetalele sunt bune dar insuficiente ca să vindece cancerul. Tatamentul adevărat este total diferit.

De aceia Legea înseamnă Știrile Rele – și de multe ori refuzăm să ne gândim, având atâtea de făcut și poate că Legea cumva dispare. Dar mai întâi trebuie să stim că este cancer, că diagnosticul este adevărat; tot așa și Biblia accentuiază că Legea păcatului este moartea și că tămăduirea este simplă dar puternică.

 Fiincă plata păcatului este moartea dar … (Romani 6 : 23)

Acest cuvânt simplu, ‘dar’, este direcția mesajului întoacerii înapoi, Știrile Bune prin evanghelie – tămăduirea.

 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru. (Romani 6 : 23)

Vestea bună este că evanghelia prin sacrificiul lui Isus este suficient ca să facă un podul de la om la Dumnezeu. Stim acum că după 3 zile , Isus a înviat din morți , fizic. Astăzi unii oameni nu cred că Isus a înviat cu adevărat, deși evidențele sunt multiple. Sacrificiul lui Isus a fost profețit precum și sacrificiul lui Avraam și prin inaugurarea sacrificiul Pastelor.

Isus a fost uman dar fără păcat. De aceea omul Isus a putut să facă prin genune, de la om la Dumnezeu. El este Podul spre Viață, ca în exemplul de mai jos

Observați cum prin sacrificiul lui Isus, ‘darul’ este oferit. Indiferent ce dar, ca să fie dar trebuie să nu muncești sau să meriți prin merit. Pînă la urmă, dacă meriți nu mai este dar! În același mod, este imposibil să meriți sacrificiul lui Isus. Este un dar. Simplu.

Și ce este un dar? Este ‘viață eternă’. Înseamnă că păcatul meu și altău care duce la moarte este anulat. Prin Isus ca sacrificiul, podul a fost trecut și Dumnezeu aferă viață veșnică. Isus a făcut acest dar prin învierea din morți, dovada că este Domn. Este atât de puternic.

Eu și cu tu putem să trecem peste Podul Vieții. Încă adată, ca dar, fără să plată. Dar ca să primești darul trebuie să ‘vrei’. Oricine face dar poate să primească (“Da, primesc”) sau nu (“Nu, mulțumesc”). Darul încă trebuie să fie acceptat. În următoarea figură vedem cum putem să ‘umlăm’ pe Podul spre Dumnezeu și oferit nouă.

Sacrificiul lui Isus este un Dar pentru oricine vrea să primească

Și cum primim darul acesta? Biblia spune:

 Fiincă “oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” (Romani 10 : 13)

 

Hristos  Prezis în Detaliu

Isaia arată timpurile istoriei- Isaia care a trăit în perioada Regilor Davidieni și care a scris de asemenea și alte profeții folosind tema aparte, anume tema Ramurilor. O temă spre exemplu, este Robul care slujește. Cine este ‘Robul’? Ce va face el? Dacă vreți, puteți să citiți în detaliu despre acest lucru, scris de Isaia. Eu voi reproduce mai exact și mai în detaliu și voi pune din când în când comentariile mele. (eu cred că în Biblia lui Cornilescu, ‘robul’ înseamnă sclav dar în engleză nu este ‘rob’ având chear o alta conotație de  ‘servitor’)

Venirea Robul (Servitorul). Pasajul complect din Isaia 52: 13 –  53: 12

  1. „Iată, Robul Meu va propăși; Se va sui, Se va ridica, Se va înălța foarte sus.
  2. După cum pentru mulți a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor –
  3. tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împărații vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră.” (Isaia 52)

Vedem foarte clar că Isaia vorbește de Robul, adică un om care este Rob și se referă la ‘el’, ‘prin el’, ‘a lui’ și specific pentru timpul viitor (prin fraza ‘va acționa…’ , ‘va fi ridicat…’ și așa mai departe) și acest lucru există și este explicit în profeție. Dar ce se spune de fapt profeția?

Sacrificiul prin sânge

Când israeliții aduceau ofrande – prin preoții evrei – ofereau sacrificiul de sânge ca să spele păcatele lor. Dar aici explica cum oamenii israeliții, pot fi fie curățiți. Este însă posibil ca ‘multe popoare’ să fie stropite prin Robul său? Isaia spune că și oamenii care nu sunt evreii vor fi salvați de păcatele lor prin Robul său, așa cum în Vechiul Testament, preoții ofereau iertarea evreilor. Zaharia a prezis de asemenea despre Ramuri și faptul că va fii Rege și Preot, deoarece numai preotul avea dreptul să stropească cu sânge. Scopul este global, anume că ‘multe națiuni’ vor urmări pe parcursul  istoriei, verificate cu sute de ani înainte prin Avraam, prin binecuvântarea de la Avraam la ‘toate națiuni’.

Dar prin stropirea cu sânge a multor națiuni, ‘aspectul’ și ‘forma’ Robului va însemna ca fiind ‘desfigurat’ și ‘rănit’. Mai mult, deși nu se știa clar ce va face Robul, se lasă sa se înțeleagă ca într-o bună zi națiunile ‘vor înțelege’.

  1. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?
  2. El a crescut înaintea Lui ca o odraslă [Domnul] slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
  3. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. (Isaia 53)

Prin Robul Sau stropirea cu sângele mielului , multe națiuni fi salvate, dar mulți au gândit că era ‘disprețul’ și ‘respins’, plin de ‘suferință’ și ‘obișnuit cu suferința’.

  1. Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit.
  2. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. (Isaia 53)

Isus sacrificat comparat cu Robul sacrificat

Robul va prelua suferințele ‘noastre’. Acest Rob va fi de asemenea ‘străpuns’ și ‘zdrobit’ pentru ‘fărădelegile noastre’, iar din cauza asta, noi, omenii (prin multe nații) vom trai în pace și vom fi vindecați. Surse seculare și biblice spun că în Vinerea Mare, cam cu 2000 de ani în urmă (dar totuși cu 700+ ani după ce Isaia a prezis) Isus a fost crucificat. Făcând lucrul acela, literar înseamnă că a fost străpuns, așa cum a prezis Isaia și fiind străpuns de cuie, a fost crucificat.

  1. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53)

Noi am văzut deja cum  coruptia ca ținta greșita, care din punct de vedere biblic definind păcatul, adică a greșit ținta. Precum o săgeată îndoită, noi rătăceam cu toții ca niște oi, adică  unde ‘vroiam noi’.  Robul preia păcatul nostru (adică nedreptatea) pe care le-am adus-o noi înșine.

  1. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. (Isaia 53)

Robul va fi ca un miel care mergea la ‘măcelărie’. Dar el nu va protesta și nu va ‘deschide gura’. Cu ceva mai devreme am vorbit despre Semnul lui Avram ,despre berbec că a substituit în locul fiul lui Avraam. Berbecul – adică oile, și a fost măcelărit. Și Isus a fost răstignit (adică măcelărit) la locul numit  muntele Moria-Ierusalim …Vedem de asemenea că miel a fost măcelărit pentru Paște –precum iisus

  1. El a fost luat prin apăsare și judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moartepentru păcatele poporului meu? (Isaia 53)

Robul a fost ‘șters de pe pământul’ celor vii și ‘lovit de moarte’. Este exact ceea ce Daniel a folosit când  a prezis  ce se va întâmpla cu Isus când va fi prezentat ca Israel și Mesia. Isaia a prezis în detaliu cum va fi șters de pe fața pământului, însemnând de fapt ‘șters de pe pământul celor vii’ – adică mort!  De aceia în funestul Vinerii Mari, Isus a murit, fiind literal ‘șters de pe pământul celor vii’, așa cum doar cu câteva zile înainte a fost prezentat ca un Mesia, intrând triumfător în Ierusalim.

  1. Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. (Isaia 53)

Isus a fost considerat un om rău și a fost executat (‘a fost pus între cei răi’), iar în Evanghelie ne spune că un om bogat care era și în Sinedriu, anume Iosif din Arimateea, a luat trupul lui Isus și la îngropat în propriu lui mormânt (Matei 27: 60). Astfel Isus a realizat două lucruri paradoxe, anume predicția că ‘a fost pus între cei răi’ dar și ‘la un loc cu cei bogați’.

  1. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmaşi, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. (Isaia 53)

Această moarte crudă nu a fost practic un accident sau un ghinion. Este explicit deci cine hotărâse,  deci era deja hotărât ”de DOMNUL” , anume ca să fie zdrobit. Dar de ce? Precum mielul sacrificat în sistemul Mozaic, pentru ca oamenii să nu rămână în păcat și să fie fără pată, așa și viața Robului a fost oferită pentru ca oamenii ‘să fie fără pată’. Dar ce păcat? Să vedem dar de ce ‘multe națiuni’ au trebuit să verse sânge ca să fie spălați de păcat. De ce? Pentru că au ‘întors spatele’ și ‘au rătăcit’. Isaia spune nu numai pentru mine și tine ci pentru întreaga lume.

  1. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. (Isaia 53)

Prin pasajul acesta Robul înțelege grozăvia morții dar devine totuși optimist și în cele din urmă triumfător. După teribila suferință (fiind ‘șters de pe pământ’ și pus ‘în mormânt’), Robul vede cum ‘va învia’. Cum adică El să fie reînviat?  Vedem că Învierea a fost clar prezisă. Dacă posibilitatea de a face reînvierea este atât de mică, atunci omul care a prezis trebuia să prezică și alte lucruri de asemenea.

Mai mult, Robul care a văzut ‘rodul muncii sufletului Lui’ și va ‘lua asupra Lui povara’ pentru noi toți, El trebuie să fie ales ca ‘neprihănit’.  În mod asemănător Robul, va fi justificat sau creditat, neprihănit pentru ‘mulți’.

  1. De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați. (Isaia 53)

Isus este Robul profețit

Pasajele privind Robul Său sunt atât de adevărate, crucificarea și Învierea lui Isus la fel, atât de incredibile în cât criticii cred că narativele Evangheliilor sunt aranjate ca să fie așa pentru Rob. Dar Isaia conclude cum, că criticii sunt greșiți. Concluzia este nu faptul că predicția privind crucificarea și Învierea ca atare, ci impactul avut la înmormântare cu sute de ani mai târziu. Și ce a prezis Isaia? Faptul că Robul, a fost înmormântat ca un ticălos, va fi într-o zi ‘mare’. Scrierile Evangheliilor nu ar fi putut să facă să coincidă narativele Evangheliilor de vreme ce Isus a murit cu doar câteva decade după crucificare, când moartea lui Isus era încă în dubiu. Isus era încă doar un lider   și departe de a fi încă o Evanghelie universală. Acum, după 2000 de ani noi vedem impactul morții și realizăm cum prin istorie, el a fost ‘mare’. Este imposibil ca scrierile Evangheliilor să poată să prevadă așa ceva. Dar Isaia a știut. Robul a știut de asemenea că prin Ramurile lui, el a fost voluntar sacrificat și prin asta mulți oameni și multe neamuri vor fi salvate de la păcat, prin vărsarea sângelui Mielului.

Mulți oameni ‘mari’ au avut elogii și biografii detaliate cu evenimentele vieților lor, cu scrierile și istoriile și admirația noastră după chiar sute de ani mai târziu dar Isus este unic prin detalii privind viața Lui, cu sute de ani înainte de a se naște. De aceia este bine și cu adevărat rezonabil să credem în El. De ce nu acceptați sacrificiul pentru sângele vărsat ?

 

Pacatele noastre sunt spinii ascutiti care se infig in fruntea ranita a Domnului si faradelegile noastre sunt cuiele pe care noi le batem iarasi in ranile Lui …Asa trebuie, oare, sa-I platim Domnului pentru dragostea Lui atat de mare si de jertfelnica?

 

 

Rastignirea era la romani o forma de tortura atat de vi­olenta si de cruda, incat Cicero spunea ca nici un cetatean roman n-ar trebui nici macar sa auda de ea, cu atat mai putin s-o vada. Rastignirea era, cu alte cuvinte, un spectacol atroce si de neprivit — de aceea persoanele decente nu trebuia sa fie expuse la ea. Era rezervata rebelilor poli­tici. Pentru Roma, Iisus a murit ca rebel politic, fapt ates­tat de invinuirea Sa: „Acesta e Iisus, Regele iudeilor”. Totusi diferentele dintre persoana si invatatura lui Iisus si cele ale zelotilor fac cu totul de nesustinut orice viziune despre Iisus ca un astfel de rebel. Cealalta problema e de ce anume a fost condamnat Iisus de catre sanhedrin, unde stim ca a fost sub acuzatia de a fi un fals profet? Cele doua scene ale luarii sale in batjocura sustin aceste viziuni, pentru ca parodierea invinuirii era adeseori folosita ca luare in batjocura a condamnatului.Prin urmare, ca rebel politic Iisus a fost parodiat ca rege imbracat in haina de purpura si coroana de spini; iar ca fals profet a fost luat in deradere cu jocul de lovituri si palme date pe la spate cu indemnul: „Proroceste, Hristoase, cine te-a lovit!” (Mt 26, 68).

Istoriceste vorbind, pe Iisus l-au dus la moarte o spectaculoasa ciocnire de imprejurari, intrigi si falsuri religioase si politice etc. Aceasta moarte a avut un impact nemijlocit asupra invataturii lui Iisus si a adeptilor Sai. Deoarece invatatura lui Iisus — atat cuvintele, cat si fap­tele Sale — erau atat de inseparabile de persoana Sa, incat pentru ucenicii Sai moartea Lui a fost o catastrofa totala. Iisus nu era un Socrate, a carui invatatura sa poata fi se­parata de persoana lui si transmisa intr-o scoala de gandire. Iisus propovaduia venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Ucenicii Lui I-au cerut sa sada aici de-a dreapta si de-a stanga Sa. Or, moartea Lui a fost sfarsitul asteptarilor lor mesianice, nimic altceva decat o discreditare totala a tot ceea ce El spusese si facuse. Prin urmare, Iisus a murit abandonat de ucenicii Sai, fapt care insemna ca moartea lui Iisus trebuia sa fie sfarsitul adeptilor Sai.

Cum anume se integreaza aspectele istorice ale mortii lui Iisus in teologia Bisericii? In lumina Invierii Biserica vede moartea lui Iisus ca pe o jertfire de sine de bunavoie, o fapta mantuitoare a lui Dumnezeu. Mai poate fi insa spus ceva daca ramanem in limitele Iisusului istoric ras­tignit? Cu alte cuvinte, ce anume putem spune despre moartea lui Iisus vazuta prin ea insasi?

De mare ajutor ne sunt aici reflectiile cuprinse intr-o car­tulie scrisa in secolul IV de sfantul Atanasie cel Mare. In ciuda titlului, Despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, o mare parte a acesteia trateaza de fapt despre moartea lui Hristos. De interes aici e explicatia data de sfantul Atanasie felului in care Hristos a murit asa cum a murit. Sfantul Atanasie vede imprejurarile istorice si detaliile mortii lui Hristos drept o marturie a caracterului ei providential. El face urmatoarele observatii, pe care le vom dezvolta:

  1. Moartea a fost publica, prin urmare n-a putut fi negata. Cu alte cuvinte, Iisus nu a murit de unul singur, in pustie, acasa, sau in fata lui Petru, Iacob si Ioan. A murit in fata tuturor — prieteni si dusmani deopotriva. Mai mult, moartea Sa a fost verificata cu o lovitura de lance si de marturia centurionului roman care-si risca viata daca Iisus nu era mort. Romanii intelegeau moartea; lancea lasase o rana adanca (unele explicatii medicale moderne ale sangelui si apei ne spun ca atunci cand centurionul L-a impuns pe Iisus i-a strapuns inima).De aceea Toma a do­rit sa vada acea rana, pentru ca daca Iisus avea urma ei, atunci El murise fara nici o indoiala. Prin urmare, moar­tea lui Iisus n-a fost negata de nimeni din cei prezenti, si tocmai de aceea i s-a cerut lui Pilat sa puna o garda la mormantul Sau — tocmai pentru ca era mort.
  2. Sfantul Atanasie spune ca era cea mai rea moarte cu putinta, astfel ca nimeni sa nu-L poata acuza de lasitate. Iisus a murit torturat de romani in public, sub acuzatii false, degradat, parasit si injosit, si in fata propriei Sale mame. Pe scurt, in plina tragedie si groaza omeneasca.
  3. Iisus si-a pastrat trupul intreg, nici un os nefiindu-I zdrobitca un miel pascal sacrificat(Ies. 12,46In 19,36). N-a murit ca Pavel, decapitat; nici ca Ştefan, lapidat (FA 7,59); nici aruncat intr-o prapastie (Lc 4,29); nici prin hemoragie din cauza flagelarii, cum scrie un articol care analizeaza moartea Sa ca ar fi trebuit sa moara daca n-ar fi fost rastignit.
  4. Sfantul Atanasie subliniaza ca n-a fost o moarte natu­rala — din cauza bolii sau varstei— pentru ca aceasta ar fi fost rezultatul unei coruperi sau degradari, pe care Hristos n-a avut-o, deoarece era fara pacat.

Listei sfantului Atanasie ii mai putem adauga un punct:

  1. Cel mai cunoscut element istoric al mortii lui Iisus e faptul ca El a murit pe Cruce — adica pe un lemn, pe un „pom” cum e numita de sfantul Petru(FA 5, 301 Ptr 2, 24). Cu alte cuvinte, ca sa moara Hristos, Noul Adam, foloseste acelasi instrument ca si primul Adam, un pom. De aceea Sfantul Pavel face o comparatie intre vechiul Adam si noul Adam sau „al doilea” Adam, Hristos (I Co 15, 22, 45), tocmai intr-o discutie a mortii Sale. Prin lemn, Noul Adam da o „noua folosire” a mortii — asa cum ii place sa spuna sfantului Maxim — una facatoare de viata.

In acest sens, sfantul Atanasie spune ca Dumnezeu n-a biruit moartea impunandu-i-se din afara omului. Cu alte cuvinte, pentru aceasta Dumnezeu nu emite pur si simplu un decret din cer, ci o biruie in insusi locul in care a prins radacini stricaciunea: in trupul omului. Intrucat pacatul lui Adam a fost in trup, printr-o ispitire a lui spre placeri si egoism (…), a fost nevoie ca aceste doua lucruri sa fie desfiintate intr-un trup ome­nesc.

Şi asa a si fost atunci cand Hristos a murit nu in placere, ci in mare suferinta, renuntand la orice egoism printr-o moarte nu din neascultare, ci din ascultare fata de Dumnezeu(Flp 2, 8). Mai mult, ca rastignit, Hristos a murit ca un criminal, facandu-se „blestem” pentru noi (Ga 3,13). Primeste toate acestea ca sa ne poata elibera de toate acestea (Evr 4,159, 26-28), identificat in chip evi­dent drept „omul durerilor” care a fost „strapuns pentru pacatele noastre” (Is 53).

Aici e punctul nostru cel mai important: daca ne situ­am in interiorul limitelor imprejurarilor istorice, a faptelor mortii lui Hristos acceptate si verificate de stiinta critica, nu e nevoie sa credem — cum fac unii savanti (nu insa majoritatea) — ca rastignirea a fost doar o intamplare, sau o neintelegere etc. Mai degraba, insesi imprejurarile ei ofera toate semneleprovidentiale fara de care moartea lui Hristos ar putea fi pusa sub semnul intrebarii sau ras­talmacita, conducand spre o mare ambiguitate a sensului ei.

Tocmai aceste imprejurari ofera baza cadrului teologic stabilit ulterior in lumina Invierii; fara ele, acest cadru pur si simplu nu ar functiona. Modul in care a murit Iisus — in public, ca un criminal, strapuns si pe lemn — a ingaduit scriitorilor Noului Testament si primilor Parinti ai Bisericii sa-L vada mai limpede pe Hristos ca Miel Pascal (injun­ghiat, fara nici un os rupt) si ca Nou Adam (care il mantuieste pe vechiul Adam prin acelasi instrument folosit la caderea sa, pomul).

Daca Hristos ar fi murit de unul sin­gur, unii ar fi putut pune sub semnul intrebarii daca a murit sau nu cu adevarat. Daca ar fi murit lovit cu pietre, n-ar mai fi putut fi privit drept Mielul pascal al lui Dum­nezeu. Daca n-ar fi murit pe lemn, n-ar mai fi putut fi vazut ca Nou Adam. Asa cum o face in mod explicit Invie­rea, imprejurarile istorice ale mortii lui Hristos nu lasa in mod implicit nici o indoiala asupra a Cine a fost Cel ce a murit pentru mantuirea noastra.

(in: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

***

Insemnatatea jertfei Mantuitorului

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 15, versetele 20-39)]

Pedeapsa rastignirii, la care a fost osandit Domnul, a aparut mai intai in Orient si face parte dintre ingrozitoarele nascociri barbare prin care s-au facut vestiti despotii de acolo. Din Orient ea a ajuns la Roma si a fost aplicata de romani peste tot unde apareau acvilele victorioase ale legiu­nilor, pana cand, in cele din urma, a fost desfiintata de Constantin cel Mare. La evrei rastignirea nu exista: pentru anu­mite crime, legea cerea sa fie spanzurati pe lemn faptasii, insa acestia nu erau tintuiti cu piroane, iar la lasarea serii trebuia ca trupurile sa fie coborate spre ingropare.

La Roma erau ras­tigniti numai sclavii, care aproape ca nu erau socotiti drept oameni.Cetatenii romani nu puteau fi supusi acestei pedep­se, si Cicero, vestitul orator al Antichitatii, chiar a cerut ca executia prin rastignire sa aiba loc departe de orase si de dru­murile mari, intrucat cumplita priveliste a raufacatorilor ras­tigniti soca privirea romanilor nobili. In provincii erau pironiti pe cruce numai talharii si cei ce tulburau grav ordinea publica. Rastignitorii erau de obicei soldati, care la romani executau toate supliciile. Criminalul era obligat sa-si duca singur crucea pana la locul rastignirii, fiind supus in acest rastimp batjocurilor si batailor.

De obicei, rastignitii nu erau ingropati. Cadavrul era lasat pe cruce pana cand era mancat de pasari si de fiare sau putrezea singur in bataia soarelui, a vantului si a ploii. Totusi, uneori rudelor li se dadea voie sa-i ingroape pe rastigniti. In caz de nevoie (de exemplu,  cu prilejul unei sarbatori), viata rastignitilor putea fi curmata printr-o lovitura in cap sau in inima; cateodata li se zdrobeau fluierele picioarelor sau era facut sub cruce un foc din vreascuri, si atunci rastignitul murea de foc si de fum.

Forma crucilor era destul de variata. Cea mai simpla si, dupa toate aparentele, cea mai folosita era crucea in forma de T (asa-numita cruce a Sfantului Antonie)Uneori, bratul orizontal era prins ceva mai jos, lasandu-se in partea de sus a stalpului loc pentru o tablita pe care era scrisa vina celui rastignit. Tocmai o asemenea forma avea si crucea Mantuitorului, judecand dupa faptul ca pe crucea Lui a fost pironita o tablita pe care Pilat, in locul formularii complete a vinovatiei, a scris atat: „Iisus Nazarineanul, imparatul iudeilor” (In 19, 19), ceea ce a starnit protestul iritat al arhiereilor.

La mijlocul crucii era fixat perpendicular inca un brat scurt, pe care rastignitul putea oarecum sa sada, asa incat corpul sa nu sfasie cu greutatea sa mainile, desprinzandu-se de pe cruce. In acelasi scop, corpul putea fi legat de stalp cu franghii. Crucile nu erau inalte, asa incat picioarele rastignitului nu se aflau fata de pamant la o distanta mai mare de trei picioare[1]Astfel, nefericita victima putea fi batuta de oricine era in stare sa ajunga la ea; era absolut lipsita de aparare si lasata in voia tuturor manifestarilor de rautate si ura. Ea putea atarna ore si ore in sir, supusa batjocurilor, jignirilor, pana si batailor, din partea gloatei care de obicei se aduna pentru a privi la acest spectacol ingrozitor.

Traind chinuri tot mai insuportabile pe masura ce trecea timpul, nefericitii sufereau atat de cumplit, incat adeseori ii rugau si ii implorau pe spectatori sau pe calai sa se milostiveasca si sa puna capat patimirilor lor; adeseori, cu lacrimi grele de deznadejde, cereau de la vrajmasii lor moartea ca pe o binefacere fara pret. Cu adevarat, moartea prin rastignire cuprindea tot ce poate avea mai chinuitor o pedeapsa, o tortura, o executieameteala, spasmele, setea, foamea, insom­nia, inflamatia ranilor, rusinea publica, lungimea suferin­telor, grozavia apropierii mortii, cangrena ranilor sfasiate. Toate aceste patimiri ajungeau la extrem, la cel mai intens grad pe care il poate suporta omul, si rastignitul gasea usurarea doar in pierderea cunostintei. Trebuie sa-ti imaginezi pozitia nefireasca a corpului cu mainile intinse in sus si piro­nite in cuie, a carui miscare oricat de marunta era insotita de dureri noi si insuportabile.

Greutatea corpului atarnand sfasia tot mai mult mainile, ale caror rani deveneau tot mai dureroase; tendoanele intinse la maxim zvacneau fara intrerupere; ranile se infectau treptat; arterele, mai ales cele de la cap, se umflau si provocau suferinta in urma acumularii sangelui; circulatia dificila provoca o durere de inima crancena; la toate acestea se adauga setea arzatoare. Toate aceste suferinte fizice provocau un zbucium launtric care facea din moarte o usurare dorita si negraita. Şi totusi, nenorocitii puteau supravietui in starea aceasta groaznica pana la trei, iar in cazuri exceptionale sase zile si chiar mai mult.

Cu suferinta celor rastigniti se putea compara doar rusinea lor. In latina, cuvantulcrucifer („purtator de cruce”) era o expresie a dispretului extrem. Mai ales la iudei, pedeapsa aceasta era considerata cea mai respingatoare si rusinoasa, fiindca Legea lui Moise glasuia: Blestemat tot cel spanzurat pe lemn (Deut. 21, 23).

La evrei exista obiceiul ca cel condamnat la moarte sa nu fie executat imediat dupa pronuntarea sentintei. Crainicul anunta de cateva ori, in auzul a tot poporul, numele lui, vinovatia, martorii crimei si felul pedepsei, chemandu-i pe toti cei in stare sa-l apere pe nefericit sa vina la tribunal si sa faca asta. Şi romanii aveau o lege, data de Tiberiu, in virtu­tea careia pedeapsa cu moartea se aplica la nu mai putin de zece zile dupa emiterea sentintei. Pentru Iisus Hristos, desi a fost judecat atat dupa legile romane, cat si dupa cele evre­iesti, aceasta regula nu a fost aplicata. Amanarea executiei se facea doar pentru criminalii obisnuiti, pe cand tulburatorii ordinii publice, vrajmasii lui Moise si ai Cezarului, cum era numit de clevetitori Mantuitorul, nu aveau dreptul la aceas­ta mila: supliciul lor era cu atat mai legitim cu cat se savarsea mai repede. Asadar, dupa sentinta Iisus a fost dat fara intar­ziere pe mana ostasilor, spre executarea sentintei.

Atunci

L-au dezbracat de purpura, si L-au imbracat cu hainele Lui, si L-au dus afara ca sa-L rastigneasca (20).

De gatul Mantuitorului atarna o tablita pe care era scri­sa vinovatia Lui; pe umeri Ii apasa crucea, pe care trebuia s-o poarte pana la locul executiei, asa cum cerea obiceiul – si trista procesiune a pornit la drum, insotita de gloata privito­rilor adunati. Crucea nu era deosebit de mare si de masiva, fiindca la romani rastignirea era practicata atat de des, incat nu cheltuiau prea mult timp si efort pentru a face crucile – si totusi,fortele fizice ale Domnului erau deja secatuite, si n-a putut s-o poarte.

Zbuciumul noptii dinainte, chinul sufle­tesc trait de El in Gradina Ghetsimani, cele trei interogato­rii istovitoare, bataile, jignirile, ura turbata care-L inconjura, in fine, cumplita biciuire romana – toate acestea L-au adus intr-o stare de epuizare extrema, si Mantuitorul cadea sub greutatea crucii SalePentru a evita intarzierea, soldatii au fost siliti, in pofida obiceiului, sa puna crucea in spatele altcuiva – in spatele unui oarecare Simon, locuitor al orasului libian Cyrene, care se intorcea de la camp si s-a intalnit chiar la iesirea din oras cu straja care-L ducea pe Hristos la moarte. Este posibil ca el sa fi facut parte dintre cei care Il cinsteau pe Mantuitorul si intalnindu-L sa fi dat semne de compatimire, motiv pentru care va fi si atras atentia soldatilor.

In cele din urma, au ajuns la Golgota (cuvant care in evreieste inseamna „teasta”). Asa se numea una dintre culmile mun­toase din partea de nord-vest a Ierusalimului, pe care aveau loc executiile si care de atunci avea sa devina cel mai sfant loc de pe pamant. In timp ce soldatii inaltau crucile pentru Mantu­itorul si cei doi talhari osanditi impreuna cu El, Mantuitoru­lui I s-a propus, dupa obiceiul vechi, sa bea vin amestecat cu smirna. Acea bautura nu atat imbata, cat intuneca mintea si simturile, facand mai usor de indurat chinurile. Intr-o anumi­ta masura, acesta era un gest de omenie, dar Domnul l-a respins. Primind de bunavoie patimirile si moartea, El voia sa le intampine cu mintea limpede, fara a-Şi usura cu nimic groza­via chinului de pe cruce. A fost dezbracat, si apoi…

Dumnezeiescul nostru Mantuitor si Rascumparator, Sta­panul fapturii si Domnul slavei, a fost pironit si inaltat pe cruce.

Atunci a inceput infricosatoarea, chinuitoarea agonie a suferintelor de pe cruce, cu al caror pret a fost cumparata mantuirea noastra – si poate ca adanca durere duhovniceas­ca pe care o traia Mantuitorul a fost pentru El si mai grea decat groaznicele chinuri fizice ale rastignirii.Bineinteles ca noi nu putem sti ce se petrecea in sufletul Dumnezeiescului Patimitor, nu ne putem imagina, in grosolania noastra paca­toasa, nici macar aproximativ tot adancul durerii Lui, dar ii putem arata motivele.

El S-a vazut pe cruce singur, parasit de aproape toti. A fost parasit pana si de ucenicii cei mai apropiati, care, afara de Ioan, se ascunsesera cu lasitate in fata primejdiei de a fi arestati – si nimeni, nimeni nu intelegea inca lucrarea pentru care murea El. In jur era gloata dusmanoasa; singu­rele chipuri ce se vedeau erau ori cele tampe, nepasatoare, ale numerosilor gura-casca, pe care nu era intiparita decat o curiozitate nepasatoare, ori cele pline de bucurie rautacioa­sa. Acesti oameni, care stransesera in ei de atata timp rauta­te impotriva Celui ce nu voia sa recunoasca autoritatea lor si prin dreptele Sale mustrari le dadea in vileag atat de des in fata multimilor fatarnicia si falsitatea launtrica, puteau acum sa se razbune pentru toate umilintele, facandu-L sa simta puterea lor, de care El nu voise sa tina seama.

Rautatea demult clocita nu s-a imblanzit nici macar in fata dureroasei privelisti a patimirilor de pe cruce, aratandu-se prin observatii muscatoare, zeflemitoare, care dau in vileag cumplita, dezgustatoarea josnicie a sufletului lor, care era in stare sa-si bata joc de un muribund.

Pe altii i-a mantuitspuneau ei in bataie de joc, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Sa Se coboare de pe cruce, ca sa vedem si sa credem (31-32).

Chiar si trecatorii, care-L urmasera candva in numar mare pentru a-I asculta invatatura, Il vorbeau de rau (29). Şi pentru oamenii acestia murea El! Cat bine le facuse, pe cati ii tamaduise, ii imbarbatase, ii mangaiase, pe cati ii chemase la o viata noua, de cata dragoste fara margini fata de ei daduse dovada – si pentru toate acestea ei L-au rastignit! Chiar si acum sufera si moare ca sa le dobandeasca iertarea si mantuirea, iar ei il batjocoresc! S-au lepadat de Mantuitorul lor… Cat de mult a suferit, fara indoiala, marea iubire a lui Iisus de pe urma aces­tei lipse de intelegere, de pe urma constiintei faptului ca acei oameni, fratii Lui, conationalii Lui, pier savarsind o farade­lege cumplita, nemaivazuta, si ca in uriasa lor nerecunostin­ta nici macar nu-si dau seama de acest lucru. Cat de greu ii era sa vada triumful raului in sufletul acelor fii pierduti ai lui Israel!

Suferinta cea mai grea, a carei adancime ingrozitoare nu o putem deloc cuprinde, a fost pentru El, totusi, sentimen­tul poverii pacatului luat de bunavoie asupra Sa. Daca pen­tru noi, oameni pacatosi, cu suflet grosolan si cu constiinta adormita, pacatul este adeseori o povara chinuitoare, abia suportabila, care adeseori duce la deznadejde, ce trebuie sa fi trait Domnul, cu constiinta Lui fina, cu sufletul Lui de o curatie dumnezeiasca, ce nu cunostea pacatul, fiindca El pacat n-a facut (v. I Pt. 2, 22)! Fiindca a lua asupra Sa paca­tul oamenilor n-a insemnat nicidecum a plati pur si sim­plu, intr-un mod pur exterior, dreptei judecati a lui Dumne­zeu, cu sangele si cu patimirile Sale, pentru pacatele straine, asa cum noi platim uneori datoriile prietenilor. Nu: asta a insemnat incomparabil mai mult – a insemnat sa primeas­ca pacatul in constiinta Sa, sa-l traiasca ca pe propriul Sau pacat, sa simta toata greutatea raspunderii pentru el, sa con­stientizeze cumplita vinovatie pentru el inaintea lui Dumnezeu de parca Insusi l-ar fi facut. Şi ce pacat! Sa nu uitam ca Iisus Hristos a fost, dupa cum spune Mergatorul-inainte Ioan,

Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii (In 1, 29).

Pacatele intregii lumi, ale intregii omeniri, de la incepu­tul ei, ale tuturor nenumaratelor generatii de oameni care s-au perindat pe pamant atatea veacuri; tot raul, in toate for­mele lui infioratoare, dezgustatoare, toate faradelegile, pana la cele mai josnice si scarbavnice facute de om vreodata, toa­ta murdaria vietii nu numai din trecut, ci si din prezent si din viitor – toate acestea le-a luat asupra Sa Iisus Hristos si toate

pacatele noastre le-a purtat in trupul Sau, pe lemn, pen­tru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2,24).

Odata cu pacatul, Mantuitorul a fost nevoit sa ia asupra Sa si urmarile lui inevitabile, care sunt cele mai groaznice pentru suflet: instrainarea de Dumnezeu, parasirea de catre Dumnezeu si blestemul, ce atarna asupra noastra ca pedeapsa pentru pacat:

Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se pentru noi blestem, pentru ca scris este: „Blestemat este tot cel spanzurat pe lemn” (Gal. 3,13).

Daca tinem cont de toata grozavia acestui blestem si a parasirii de catre Dumnezeu, de toata greutatea incredibila a pacatului ridicat de Mantuitorul pentru rascumpararea noastra, vom putea intelege, intr-o oarecare masura, striga­tul Lui dinaintea mortii, plin de mahnire si chin de nepoves­tit:

„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”,

care se talmaceste:

„Dum­nezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?‘(34).

Suferintele Domnului au fost atat de mari, incat toata natura s-a tulburat. Soarele nu a putut rabda aceasta prive­liste si s-a ascuns; intunericul a acoperit pamantul. Acesta s-a cutremurat de spaima, si in cutremurul care a urmat mul­te din pietrele mari care acopereau mormintele s-au prava­lit din locurile lor. Catapeteasma Templului, care despartea Sfanta de Sfanta sfintelor, s-a despicat.

Unii vor pune, poate, intrebarea:

„Dar pentru ce aces­te patimiri? De ce simbol al crestinismului a devenit toc­mai crucea – acest instrument al torturii? La ce bun aceasta intristare de care este patrunsa toata religia crestina?”

Pentru multi, sensul crucii si patimirilor este absolut de neinteles. Apostolul Pavel scria inca de pe atunci:

Cuvantul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu… Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei sminteala, pentru neamuri nebunie (I Cor. 1, 18, 22-23).

Nu este nimic de mirare in asta: pentru intelepciunea omeneasca neluminata de Duhul Sfant este firesc ca lucrurile sa stea asa. Pentru ea, taina Cru­cii ramane intotdeauna taina, fiindca

intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inte­leapta decat intelepciunea lor (I Cor. 1, 20, 25).

Au pierit in negura veacurilor pana si numele vechilor intelepti, pe cand Crucea a devenit un simbol plin de lumina, in jurul careia graviteaza destinul omului. Crucea este sufletul crestinismu­lui; fara cruce nu exista nici crestinismul insusi. De ce?

Sfanta Biserica raspunde la aceasta intrebare prin invata­tura despre rascumparare, care alcatuieste un punct cardinal al religiei crestine. In virtutea insemnatatii acestei invataturi, trebuie neaparat sa ne oprim asupra ei mai amanuntit.

Omul a iesit din mainile Facatorului o faptura minunata, inzestrata cu toate calitatile mintii, inimii si vointei – dar, ca [o] conditie a libertatii, in firea lui exista posibilitatea pacatului, in lupta cu care omul trebuia sa-si dezvolte din proprie initiativa puterile morale, calauzit de iubirea de Dumnezeu si de ascultarea de voia Lui. In acest scop a fost data prima porun­ca, ce interzicea gustarea din roadele pomului cunoasterii binelui si raului – insa cand duhul rau a inceput sa-l ispiteas­ca pe om, i-a infatisat „stralucitele” perspective ale acestei cunoasteri, si… omul a sucombat tentatiei. In loc sa respinga ispita in numele iubirii de Dumnezeu, in numele ascultarii, el a vrut sa se faca singur de o seama cu Dumnezeu! Trufia si orgoliul au triumfat asupra dragostei.

Incalcand porunca lui Dumnezeu, omul a opus de buna­voie lui Dumnezeu, fara constrangere exterioara, propriul eu, propriul egoism. A facut din sine insusi, nu din Dum­nezeu, centrul vietii sale, si-a facut lege din voia proprie, si-a facut dumnezeu din sine insusi, si astfel a devenit fata de Dumnezeu un adevarat vrajmas. Omul s-a separat de Dum­nezeu, a inceput sa slujeasca eului propriu si a devenit rob al lumii, de la care a inceput sa caute fericirea. Urmarea acestei instrainari de Dumnezeu a fost deplina pervertire a vie­tii – nu numai a vietii omului, care e vinovat pentru aceasta, ci a vietii intregii naturi. Din pricina precumpanirii egois­mului omenesc a fost pierduta nu numai unirea omului cu Dumnezeu, ci si unirea dintre oameni.

In aceasta dezbinare a pierit dragostea, a aparut vrajba si, ca cea mai puterni­ca si mai rea manifestare a acesteia, omorul.In omorul lui Abel, sangele omenesc a udat pentru prima data pamantul. In continuare, viata a devenit tot mai rea si mai lipsita de bucurie. Norii raului, ce atarnau asupra ei, au devenit tot mai desi. Desfraul si salbaticirea morala au ajuns la o ase­menea treapta, incat a fost nevoie de potop pentru a nimici raul si a curata pamantul spurcat – dar, cu toate ca in potop a pierit aproape intreg neamul omenesc, fiind pastrati doar cativa, cei mai buni, samanta raului a ramas totusi in ei si a odraslit din nou mladitele sale otravite, care au crescut tot mai dese si tot mai mari pe masura inmultirii omenirii.

Viata a devenit insuportabila. Singura iesire din acest iad consta in intoarcerea omului la Dumnezeu, in refacerea legatu­rii cu El – dar pe aceasta cale trebuia neaparat sa fie indepar­tata piedica cea mai mare, si anume pacatul. Tocmai pacatul este cauza principala a rupturii dintre om si Dumnezeu, toc­mai prin el e statornicita si mentinuta marea prapastie dintre oameni si Dumnezeu.

Mai intai de toate, pacatul este in sine pricina acestei rup­turi: pacatul este departare de Dumnezeu cu gandul, cu simtamantul, cu dorinta, cu fapta. Pe langa asta, pacatul duce la ruptura cu Dumnezeu si prin starea sufleteasca generala de necuratie a constiintei, care este in noi urmare a pacatului este creata de pacatDepartarea sufletului de Dumne­zeu se rasfrange neintarziat in sufletul omului, in constiinta lui, printr-un simtamant de zbucium, de teama, de vinovatie. Omul se afla intr-o stare de sclav ce simte inaltat deasu­pra sa biciul stapanului. Simtamintele iubirii si apropierii de Dumnezeu sunt alungate de groaza inaintea lui Dumnezeu, iar aceasta groaza omoara nazuintele religioase ale sufletu­lui, il face pe om sa fuga de Dumnezeu, sa nu se gandeasca la Dumnezeu, alunga insusi gandul la Dumnezeu, la vesnicie, la religie, pana la completa lui disparitie, altfel spus pana la necredinta, pana la negarea existentei lui Dumnezeu.

Trep­tat, Dumnezeu e izgonit din suflet de spaima in fata Lui, de groaza cumplitei Lui judecati si rasplatiri; in constiin­ta pacatoasa si chinuita a omului, din Dumnezeul Dragos­tei si Parintele oamenilor El devine o fiinta infricosatoare, si din chipul Lui luminos in sufletul infasurat in pacla de nepatruns a intunericului duhovnicesc si pacatului ramane doar o naluca tulbure, amorfa, care inspaimanta deja prin caracterul sau misterios, ca ceva necunoscut si cu neputinta de cunoscut. Fantoma Dumnezeului groaznic, nascuta din intunericul duhovnicesc, sta ca un perete al despartirii intre oameni si Dumnezeu, slabind in ei nazuinta spre Dumnezeu si dand nastere deznadejdii.

Aceasta piedica dintre Dumnezeu si oameni poate fi inla­turata doar prin rascumpararea reala a pacatului.

[…]

Oricat de adanc ar fi cazut omul in urma pacatului, el a simtit dintotdeauna puterea implacabila a acestei legi a dreptatii, a constientizat dintotdeauna necesitatea de a da satisfactie pentru pacat. Toate religiile, chiar si cele mai grosolane si primitive, au nazuit sa gaseasca mijlocul de a face asta, si insasi esenta oricarei religii, exprimata de etimologia cuvantului religio, consta tocmai in refacerea reala sau aparenta a legaturii dintre Dumnezeu si om. Prin sacrificii, ritu­aluri si ceremonii religioase omul nazuieste sa capete milos­tivirea lui Dumnezeu, ca in loc de Judecator maniat sa afle in El un Tata iubitor. Aceasta nazuinta fundamentala a luat in diferitele religii forme uneori salbatice, monstruoase.

De pilda, religia Babilonului, in numele acestei impacari, con­sacra desfraul ca forma cultica. In multe locuri se practicau jertfele omenesti. Zeului Moloh ii erau jertfiti prunci prin aruncarea in bratele din metal incins ale idolilor. Bineinte­les, toate aceste lucruri nu isi atingeau tinta. Omul nu afla tihna. In aceasta grozavie a sacrificiilor omenesti, in aceste orgii ale desfraului putea fi gasita o betie vremelnica, putea fi inabusit vremelnic in suflet geamatul deznadejdii, dar nimic din toate acestea nu-i dadea omului curatirea constiintei si pacea launtrica.

Indelung si in zadar a cautat omenirea linistea sufleteas­ca, rascumpararea pentru pacat. Aceasta nu a putut fi atinsa prin jertfe si nici un mijloc n-a fost de ajuns pentru a birui groaza de Dumnezeu, simtamantul despartirii si instraina­rii de El. Şi este pe deplin firesc sa fie asa: de vreme ce forta impotrivirii fata de Dumnezeu, de care omul a dat dovada cazand in pacat, poate fi nimicita, potrivit legii compensati­ei, numai printr-o forta de egala marime a ascultarii, a abne­gatiei, a daruirii fata de Dumnezeu, omul trebuie  dreptatii dumnezeiesti cu aceeasi inima curata, in aceeasi stare neprihanita a duhului ca cea pe care a lepa­dat-o savarsind primul sau pacat; pentru ca jertfa lui, prin insemnatatea sa morala, sa acopere puterea si insemnatatea faradelegii lui, el trebuie sa fie chip desavarsit al lui Dumne­zeu.

Cerintele unei asemenea jertfe erau insa mai presus de puterile omului; acesta a fost in stare sa cada, dar nu era in stare sa se ridice singur; a putut sa aduca in sine insusi raul, dar n-a avut putere sa-l nimiceasca. Prin urmare, dupa cade­re ascultarea lui fata de Dumnezeu a fost intotdeauna nedes­partita de impotrivirea fata de Dumnezeu, dragostea lui de Dumnezeu a fost nedespartita de egoism; raul s-a strecurat in toate miscarile bune si curate ale sufletului sau, intinand pana si clipele cele mai curate, cele mai sfinte, ale vietii. Iata de ce omul nu putea aduce o jertfa indestulatoare prin cura­tia sa fara pata si prin vrednicia sa morala pentru a-si acoperi pacatul […]

Aceasta a putut s-o faca numai Domnul. Numai Fiul lui Dumnezeu a putut sa spuna: „Voia Mea e voia Tatalui Ceresc” si sa aduca jertfa preacurata, fara nici un amestec de egoism; numai Fiul lui Dumnezeu, prin intruparea Sa personala in om, ca Nou Adam, si prin daruirea de Sine ca jert­fa lui Dumnezeu pentru pacatul omenesc, ca adevarat Arhi­ereu, putea  pentru faradelegea omului si sa nimiceasca, astfel, vrajba din­tre el si Dumnezeu, sa pogoare din Cer puterile harice spre renasterea chipului stricat al lui Dumnezeu din om. Sfintenia si nepacatosenia lui Iisus Hristos, firea Lui cea dumne­zeiasca, au impartasit jertfei de pe Cruce o insemnatate atat de mare si atotcuprinzatoare, incat aceasta singura jertfa ras­cumparatoare a fost nu numai pe deplin indestulatoare ca sa acopere si sa stearga toate nelegiuirile neamului omenesc, ci le-a si covarsit nesfarsit de mult in cumpana dreptei judecati Dumnezeiesti.

Daca prin greseala unuia cei multi au muritzice Sfantul Apostol Pavel, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu si darul Lui au prisosit asupra celor multi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos; si ce aduce darul nu seamana cu ce a adus acel unul care a pacatuit; caci judecata dintr-unul duce la osandire, iar harul din multe greseli duce la indreptare (Rom. 5,15-16).

Iata de ce, potrivit preainteleptului plan al lui Dumnezeu, a fost nevoie de patimirile si de moartea Domnului. Prin aces­te patimiri omenirea a dobandit, in sfarsit, pacea sufleteasca, impacarea cu Dumnezeu, apropierea cu indraznire de Cel ce locuieste in lumina neapropiata, negrait de marea bucurie a apropierii de Dumnezeu ca a unui fiu de tatal sau.

Dumnezeu Isi arata dragostea Lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi. Cu atat mai vartos, deci, acum, fiind indreptati prin sangele Lui, ne vom izbavi prin El de manie, caci daca pe cand eram vrajmasi ne-am impacat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu atat mai mult, impacati fiind, ne vom mantui prin viata Lui (Rom. 5, 8-10).

Dumnezeu in Hristos a impacat lumea cu Sine prin Hris­tos si ne-a dat noua slujirea impacarii (II Cor. 5, 19).

Pe voi, care oarecand erati instrainati si vrajmasi cu mintea voastra catre lucrurile rele, de acum v-a impacat prin moartea Fiului Sau in trupul carnii Lui, ca sa va puna inaintea Sa sfinti, fara de prihana si nevinovati (Col. 1, 21-22).

Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu, indreptandu-se in dar cu harul Lui, prin rascumpararea cea in Hristos Iisus, pe Care Dumnezeu L -a randuit jertfa de ispasire, prin cre­dinta in sangele Lui, ca sa-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea pacatelor celor mai inainte facute (Rom, 3, 23-25).

Acum, in Hristos Iisus, voi care altadata erati departe, v-ati apropiat prin sangele lui Hristos, fiindca El este pacea noastra, El care a facut din cele doua – una, surpand peretele din mijloc al despartiturii (Efes. 2,13-14).

Iisus Hristos S-a adus pe Sine jertfa

ca sa ridice pacate­le multora (Evr. 9, 28)

si sa inlature vinovatia noastra,

ster­gand zapisul ce era asupra noastra, care era impotriva noas­tra, si l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce (Col. 2, 14).

El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2, 24).

Prin aceasta jertfa au fost acoperite toate pacatele noastre nu numai trecute, ci si prezente si viitoare.

Noua lucrul acesta ni se pare oarecum de neinteles. Ca Iisus Hristos S-a adus jertfa pentru pacatele trecute ale ome­nirii si a patimit pentru faradelegile care au fost facute pana in momentul mortii Lui ne e usor sa ne inchipuim, insa ce legatura are jertfa Lui cu pacatele noastre, si, mai mult decat atat, cu cele viitoare? Fiindca Mantuitorul a fost rastignit cu atatea veacuri in urma, cand nu era nici pomenire de noi si, prin urmare, nu existau nici pacatele noastre: si atunci, cum a putut El sa sufere pentru pacatele care inca nu existau, pen­tru faradelegi nesavarsite inca? Aceasta idee pare a micsora insemnatatea pe care o are pentru noi personal jertfa de pe Cruce, si din cauza ei ramanem cateodata reci si nepasatori atunci cand ne amintim de patimirile lui Iisus Hristos.

Un glas viclean sopteste:

„Lumea veche, cu faradelegile ei, L-a adus pe Mantuitorul la Cruce: asupra ei sa stea si raspunde­rea, noi n-avem nici o treaba; nu suntem vinovati de aceste suferinte, fiindca atunci nu eram pe lume.”

Ne inselam atunci cand spunem asa ceva. Dumnezeu este Duh vesnic si neschimbat. Asta inseam­na ca pentru El nu exista timp sau, mai bine zis, nu exista nici trecut, nici viitor, ci numai prezent. Tot ce doar ne inchipuim ca ne asteapta in viitor, toate lucrurile ce se vor intampla, dar pe care noi nu le stim, exista deja in mintea lui Dumnezeu, in atotstiinta dumnezeiasca. Altminteri nici nu poate fi.

Ce este timpul? Succesiunea evenimentelor sau schimba­rilor din noi si din lumea ce ne inconjoara. Totul se schim­ba, totul curge. Noaptea e inlocuita de zi, batranetea urmea­za tineretii. Tocmai asta ne da posibilitatea de a vorbi despret ceea ce a fost si ceea ce este, de a face distinctie intre trecut si prezent, intre „atunci” si „acum”. Daca n-ar fi schimbarile acestea, n-ar exista nici timp. Sa presupunem ca miscarea din lume ar inceta, ca totul ar incremeni intr-o absoluta nemis­care: vom putea spune, impreuna cu ingerul Apocalipsei, ca timp nu mai este(v. Apoc. 10, 6).

Dupa cum se exprima filo­sofii, categoria timpului este perceperea de catre noi a diferitelor schimbari, in succesiunea lor – insa aceasta definitie este corecta doar in ceea ce ne priveste pe noi, in ce priveste ratiunea noastra marginita, simturile noastre marginite. Pen­tru Dumnezeu nu exista categoria timpului, si evenimentele vietii lumii apar in mintea Lui nu in succesiune, unul dupa altul, ci toate deodata. Daca am admite in acest caz existenta unei succesiuni, asta ar insemna ca ratiunea lui Dumnezeu se schimba – insa Dumnezeu e neschimbator.

Ce reiese de aici?

Reiese ca pacatele noastre sunt savarsite in limitele tim­pului vietii noastre numai pentru perceptia simturilor noas­tre marginite. Pentru Dumnezeu, in prestiinta Lui dumne­zeiasca, ele au existat dintotdeauna, cu douazeci de veacuri in urma, atunci cand a patimit Mantuitorul, la fel de real ca si acum. Prin urmare, Domnul a patimit si pentru pacatele noastre de acum si le-a primit in sufletul Sau iubitor. Odata cu pacatele intregului neam omenesc au atarnat asupra Lui si faradelegile noastre, sporind chinul Lui de pe cruce. De aceea, nu putem spune ca nu suntem vinovati pentru sufe­rintele Lui, fiindca si noi avem partea noastra de raspundere pentru ele.

Lucrul acesta trebuie spus nu numai despre pacatele noastre trecute si prezente, ci si despre cele viitoare. Orice pacat am fi savarsit si oricand, Dumnezeu l-a prevazut si l-a pus asupra Fiului Sau iubit. Asadar, de bunavoie, chiar daca poate nu si in mod constient, sporim povara pacatului, pe care Mantuitorul a ridicat-o, si totodata sporim suferintele Lui. Daca am tine bine minte asta, poate ca n-am pacatui cu atata usurinta, si inainte de a ne hotari sa facem pacatul am sta sa reflectam, macar dintr-un simtamant de compasiune. Noi rareori ne gandim insa la acest lucru, si insusi gandul ca suntem rastignitori ai Domnului, cu voie sau fara voie, ni se pare straniu.

„Nevinovat sunt de sangele Dreptului Acestu­ia”,

a spus candva Pilat, spalandu-se pe maini. Iar noi urmam exemplul lui.

Atunci cand cugetam la imprejurarile mortii pe cruce a Domnului, atentia noastra se concentreaza involuntar aproape doar asupra principalilor vinovati activi. Ne revolta trada­rea lui Iuda; suntem indignati de fatarnicia si perfidia arhiere­ilor iudei; ni se par respingatoare cruzimea si nerecunostinta gloatei iudeilor, si aceste sentimente si imagini ascund de noi gandul ca si noi suntem partasi la aceasta faradelege.

Sa cercetam insa lucrurile mai impartial si mai atent. De ce-L vedem pe Domnul patimind pe cruce? Unde este pri­cina? Raspunsul este limpede: pricina acestor patimiri si a mortii pe cruce sunt pacatele omenirii, inclusiv ale noastre. Mantuitorul a patimit pentru noi si pentru toti oame­nii. Noi L-am ridicat pe cruce. Iudeii n-au fost decat uneal­ta planului dinainte de veci al iui Dumnezeu. Bineinteles, si asupra lor se afla o grea vinovatie; rautatea lor, ura lor, autoamagirea lor nationala, orbirea lor – toate acestea ii lipsesc de orice indreptatire inainte judecatii Dreptatii lui Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat singuri au vrut sa ia asupra lor sangele Mantuitorului; totusi, oricum ar fi, aceasta nu ne scapa de raspunderea morala pentru patimirile lui Iisus Hristos.

Sfantul Apostol Pavel vorbeste foarte limpede despre asta. Dupa spusele lui, cine a fost luminat si a gustat din darul ceresc si s-a facut partas al Duhului Celui Sfant, iar dupa aceea a cazut, Il rastigneste iarasi, in sine insusi, pe Fiul lui Dumnezeu si-L batjocoreste (v. Evr. 6, 4, 6). Atunci cand, dupa ce am primit cunoasterea adevarului, pacatuim de bunavoie, prin aceasta Il calcam in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, si nesocotim Sangele legamantului, cu care am fost sfintiti, si jignim Duhul harului (v. Evr. 10, 29).

Crestinul nu trebuie sa uite niciodata, niciodata, aceste cuvinte pline de insemnatate ale Apostolului, pline de inte­les adanc si trist. Toate pacatele noastre se asaza, ca o povara chinuitoare, pe sufletul de o curatie dumnezeiasca al Mantu­itorului, Care trebuie sa patimeasca pentru ele ca sa ne poata fi iertate. 

 

 

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*