Poporule, după 40 de ani de sacrificii, fără Dumnezeu- prin pustia comunismului, s-a ales praful deşertăciunii… Acum, nu te mai suportă nici pământul încă 40 de ani de fesenism, contra lui Dumnezeu! Pulberea se va alege de ţară şi de popor, dacă nu te pocăieşti, nu te naşti din nou din Sămânţa Duhului lui Dumnezeu, dacă nu crezi în Evanghelie şi nu practici Învăţătura Dumnezeiască, prin botezul conştient şi fără bani în moartea Lui purificatoare, transformatoare (Rom. cap.6), în care inneci/îngropi şi blestemul care apasă peste idolatrul popor-netrezitor…

  Adevărul neschimbat… Frumusețe în loc de cenușă… CASĂ CEREASCĂ scrise de :   Zac Poonen- Isus l-a biruit pe Satan pe cruce…Domnul vrea ca inimile noastre să fie înflăcărate
54
 Dr.Annie Poonen:Femeie, de ce plângi? Doi oameni care au umblat cu Dumnezeu…Gândiți-vă la lucrurile de sus
hh

 

khwww465

 

Cea mai mare bătălie care a avut loc vreodată pe acest pământ nu este descrisă în nicio carte de istorie a lumii. Această luptă s-a dat pe Calvar atunci când Isus, prin moartea Sa, l-a biruit pe Satan, prinţul acestei lumi. Două versete pe care nu ar trebui să le uităm niciodată în viaţa noastră sunt Evrei 2:14, 15. Sunt convins că Satan nu ar dori ca noi să ştim aceste versete. Nimănui nu-i place să audă despre propria înfrângere sau eşec şi Satan nu este o excepţie. Iată versetele: “Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El (Isus) Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte (moartea Sa pe crucea de la Calvar), să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.”

Când Isus a murit, l-a dezbrăcat pe Satan de putere. De ce? Pentru ca noi să fim eliberaţi pentru totdeauna de Satan şi de robia fricii în care ne adusese în viaţa noastră. Există o mulţime de frici pe care le au oamenii din lume – frica de boală, frica de sărăcie, frica de eşec, frica de oameni, frica de viitor etc. Cea mai mare dintre toate este, însă, frica de moarte. Orice altă frică este inferioară fricii de moarte. Frica de moarte duce mai departe la frica de ce se va întâmpla dincolo de moarte. Biblia ne învaţă foarte clar că cei care trăiesc în păcat vor merge în final în iad – locul rezervat de Dumnezeu pentru cei care nu se pocăiesc. Diavolul de asemenea va petrece veşnicia în iazul de foc împreună cu cei pe care i-a înşelat şi i-a condus în păcat pe pământ. Isus a venit pe pământ ca să ne scape de iadul veşnic, luând pedeapsa pentru păcatele noastre. El a nimicit de asemenea puterea pe care Satan o avea asupra noastră astfel încât acesta să nu ne mai poată face niciodată vreun rău.

Vreau ca toți să ţineți minte acest adevăr toată viaţa voastră: DUMNEZEU VA FI MEREU DE PARTEA TA ÎMPOTRIVA LUI SATAN. Acesta este un adevăr glorios care mi-a adus aşa de multă încurajare, mângâiere şi victorie încât aş vrea să mă pot duce peste tot în lume şi să spun acest lucru fiecărui credincios. Biblia spune: “Supuneţi-vă lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7). Numele lui Isus este Numele dinaintea căruia Satan va fugi mereu. Imaginea pe care majoritatea credincioşilor o au în mintea lor este aceea a lui Satan alergându-i şi ei fugind pentru a-şi scăpa viaţa. Dar Biblia ne arată exact opusul. Ce credeţi? I-a fost sau nu frică lui Satan de Isus? Cu toţii ştim că lui Satan i-a fost frică să dea piept cu Salvatorul nostru. Isus este Lumina lumii şi prinţul întunericului a trebuit să dispară dinaintea Lui.

Isus le-a spus ucenicilor că l-a văzut pe Satan căzând din cer. Şi acolo Isus spune că această cădere a lui Satan a fost “ca fulgerul” (Luca 10:18) când l-a izgonit Dumnezeu. Când Isus i-a poruncit lui Satan în pustie “Înapoia Mea Satano”, acesta a dispărut din prezenţa lui Isus cu viteza fulgerului. Şi astăzi, când noi ne împotrivim diavolului în Numele lui Isus, acesta va fugi și de la noi cu viteza luminii. Întunericul fuge din prezenţa luminii. Lui Satan îi este frică de Numele lui Isus. Îi este teamă să i se amintească de faptul că Isus este Domn. Oamenii posedaţi de Satan nu vor mărturisi că Isus Hristos este Domn, şi nici că Satan a fost înfrânt pe cruce. Există putere în Numele lui Isus Hristos pentru a scoate orice demon şi a face orice diavol să fugă de tine – cu viteza fulgerului. Să nu uiţi niciodată acest lucru.

Oricând în viaţa ta, dacă eşti într-o situaţie dificilă sau ai vreo problemă greu de depăşit, când te confrunţi cu ceva care pare a fi de nerezolvat din punct de vedere omenesc, cheamă Numele Domnului Isus. Spune-I: “Doamne Isuse, Tu eşti de partea mea împotriva diavolului. Ajută-mă acum”. Şi apoi spune-i lui Satan: “În Numele lui Isus Hristos mă împotrivesc ţie Satan”. Îţi spun că Satan va fugi de la tine imediat, pentru că Isus l-a înfrânt pe cruce. Satan este dezbrăcat de putere împotriva ta când umbli în lumina lui Dumnezeu şi i te împotriveşti în Numele lui Isus.

Evident că Satan nu vrea să afli despre înfrângerea lui şi de aceea te-a împiedicat să auzi despre ea până acum. De aceea i-a împiedicat şi pe mulţi predicatori să predice despre înfrângerea lui. Vreau să ştiţi cu toţii clar că Satan a fost învins o dată pentru totdeauna de Domnul Isus Hristos pe cruce. Nu mai trebuie să-ţi fie niciodată frică de Satan. El nu te poate necăji. Nu poate să-ți facă rău. Te poate ispiti. Te poate ataca. Însă harul lui Dumnezeu în Isus Hristos îţi va da mereu biruință asupra lui, dacă te smereşti, te supui lui Dumnezeu şi umbli în lumina Lui întotdeauna.

 

 

 

 

 

 

În Apocalipsa 3:14-22, Domnul a spus bisericii din Laodicea: “Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şiadevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu: «Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea».”

Iată o biserică care nu era înflăcărată pentru Dumnezeu. Credincioșii de acolo erau doar “căldicei” (Apocalipsa 3:16). Erau morți în doctrina lor dreaptă – dar erau totodată morți și drepți! Erau respectabili din punct de vedere moral – și morți din punct de vedere spiritual!

Domnul vrea ca inimile noastre să fie în permanență înflăcărate – o flacără ce are o dragoste fierbinte pentru El și pentru alți credincioși. Legea vechiului legământ spunea: “Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc” (Levitic 6:13). Simbolic vedem aici cum Se așteaptă Dumnezeu să fie starea normală a adevăratului ucenic al lui Isus. Orice este mai puțin decât această stare reprezintă ceva sub-standard. Când rugul aprins ardea cu focul Domnului, nicio insectă sau bacterie nu puteau supraviețui în el. Iar când inimile noastre sunt aprinse de focul Duhului, nici în noi nu pot supraviețui atitudinile lipsite de dragoste.

Aceasta este o cale prin care putem să ne verificăm dacă suntem calzi, reci sau căldicei: A fi “în clocot” înseamnă a-i iubi fierbinte pe ceilalţi. A fi “rece” înseamnă a fi amar şi neiertător faţă de ceilalţi. A fi “căldicel” înseamnă a nu avea nici amărăciune, nici dragoste faţă de alţii. Când un credincios spune: “Eu nu am nimic în inima mea împotriva cuiva”, atunci el este căldicel. A spus cumva Isus: “Toţi oamenii vor cunoaşte că voi sunteţi ucenicii Mei când nu veţi avea nimic în inimile voastre unul împotriva altuia”? Nu. Absenţa atitudinilor răutăcioase faţă de alţii NU reprezintă nota identificatoare a ucenicilor lui Isus (cf. Ioan 13:35). Trebuie să avem ceva în inimile noastre. Trebuie să avem dragoste fierbinte pentru toţi credincioşii. Dragostea este o virtute pozitivă şi nu reprezintă doar absenţa răului.

A înlătura duhul amărăciunii din inima noastră, pentru a o lăsa mai apoi curăţată şi golită, reprezintă cea mai sigură cale de a deveni căldicei, şi de a ajunge într-un final într-o stare mai rea decât cea de la început (Luca 11:24-26). Lumea spune: “Ceva tot e mai bun decât nimic”. Dacă este aşa, atunci, cineva se poate gândi că ar fi mai bine căldicel decât rece. Dar nu asta spune Domnul. El zice: “O, dacă ai fi rece” (Apocalipsa 3:15). El, mai degrabă, ne-ar vedea întru totul lumeşti, decât nehotărâţi, ori cu inima împărţită. Creştinul căldicel şi compromiţător aduce mai multă pagubă cauzei lui Hristos pe pământ, decât un necredincios. Necredinciosul nu poartă numele lui Hristos şi, astfel, faptul că este lumesc nu poate fi o piedică evangheliei. În schimb, creştinul compromiţător, nehotărât, ia numele lui Hristos şi face de ruşine acel Nume printre necredincioși datorită felului său lumesc de a fi.

De asemenea, este mult mai probabil ca un necreştin rece, lumesc, să ajungă la o conştiinţă a nevoii sale spirituale, decât fariseul căldicel, făţarnic (vezi Matei 21:31). Pentru aceste motive, Domnul spune că ne-ar vrea mai degrabă reci decât căldicei. În termeni practici, aceasta înseamnă că, dacă nu ai nicio dorinţă de a fi liber de iubirea banilor, de mânie şi de gândurile necurate (luăm acum doar trei din sferele păcatului), ar fi mai bine dacă ai rămâne un necredincios, decât să afirmi că eşti un ucenic al lui Isus. Există mai multă speranţă pentru tine dacă eşti rece, decât dacă eşti căldicel. Aceasta este uimitor, dar adevărat.

 

Epistola către Efeseni este poate cea mai duhovnicească dintre toate epistolele scrise de Pavel, iar acest lucru indică faptul că biserica din Efes la acea vreme se afla într-o stare foarte spirituală. Era o biserică foarte bună. Pavel nu avea nimic de corectat acolo. Epistola către Efeseni tratează subiectul trăirii unei vieți cerești pe pământ. O biserică și un creștin își pot îndeplini funcția pe pământ doar dacă sunt concentrați pe lucrurile cerești. Cu cât te gândești mai mult la lucrurile cerești, cu atât mai mult poți îndeplini scopul lui Dumnezeu pentru tine pe pământ. Cu cât ești mai concentrat pe lucrurile pământești, cu atât mai nefolositor vei fi pentru a îndeplini scopurile lui Dumnezeu pe pământ, chiar dacă spui că o să mergi în cer atunci când vei muri. Căminul tău își poate îndeplini rolul său pentru Dumnezeu numai dacă este un cămin care se concentrează pe lucrurile cerești. Voia Domnului pentru noi este ca “zilele noastre pe pământ să fie ca zilele cerului pe pământ” (Deuteronom 11:21 – versiunea King James). Acest lucru nu era posibil sub vechiul legământ. Dar Efeseni ne spune cum putem trăi în felul acesta sub noul legământ.

Efeseni 1:3 spune: “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos.” Observați acolo că toate aceste binecuvântări sunt spirituale, nu materiale. Binecuvântările pământești erau ceea ce li s-a promis israeliților sub vechiul legământ. Putem citi asta în Deuteronom 28. Aceasta e ceea ce deosebește harul pe care l-a adus Hristos, de legea pe care a adus-o Moise. Dacă ar fi existat un verset ca acesta, în Vechiul Testament, ar fi fost așa: “Binecuvântat să fie Dumnezeul Atotputernic (nu Tatăl nostru), care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări materiale, în locurile pământești, în Moise.” Așadar, acei credincioși care caută în primul rând vindecare fizică și binecuvântări materiale se întorc, realmente, înapoi la vechiul legământ. Astfel de “credincioși” sunt de fapt israeliți și nu creștini. Ei sunt urmași ai lui Moise, nu ai lui Hristos.

Asta înseamnă că Dumnezeu nu-i binecuvântează pe credincioși astăzi din punct de vedere material? El o face – dar într-un mod diferit. Pe măsură ce aceștia caută împărăția Lui și neprihănirea Lui mai întâi, toate nevoile lor pământești le sunt asigurate. Sub vechiul legământ, oamenii au căutat numai aceste lucruri pământești și au primit belșug din acestea – mulți copii, proprietate multă, mulți bani, biruință asupra vrăjmașilor, onoare și poziție pe pământ, etc. Dar sub noul legământ, noi căutăm binecuvântări duhovnicești – copii spirituali, bogăție spirituală, onoare spirituală, biruințe spirituale (asupra lui Satan și firii pământești, și nu asupra filistenilor sau ființelor umane). Nevoile noastre pământești, precum sănătatea și banii de care avem nevoie pentru a face voia lui Dumnezeu, ne sunt adăugate. Dumnezeu ne va da atât de mulți bani cât știe El că nu ne vor ruina. Sub Vechiul Legământ, Dumnezeu se poate să-i fi făcut pe unii oameni miliardari. Dar El nu face acest lucru pentru noi astăzi, fiindcă asta ne-ar putea împiedica de la a căuta lucrurile de sus – și, astfel, ne-ar distruge.

Cuvintele “binecuvântări duhovnicești” din 1:3 ar putea fi traduse ca “binecuvântarea Duhului Sfânt”. Dumnezeu ne-a dat deja tot felul de binecuvântări ale Duhului Sfânt, în Hristos. Trebuie doar să le revendicăm în numele lui Isus. Imaginați-vă o fată cerșetoare stând și cerșind lângă drum. Un prinț bogat trece pe-acolo și decide să se căsătorească cu ea și pune milioane de lei într-un cont bancar – un cont din care ea poate să scoată bani cu libertate în orice moment vrea. Ce fată norocoasă este ea! Odată ea nu avea nimic decât o căniță cu câteva monede în ea. Dar acum trăiește împărătește, cu cele mai bune haine. Poate retrage orice sumă de bani de la bancă, fiindcă are atât de multe cecuri în alb semnate de prinț. Aceasta este imaginea noastră, spiritual vorbind. Putem merge acum la banca cerului și revendica fiecare binecuvântare a Duhului Sfânt, pentru că sunt toate ale noastre, în Numele lui Hristos. Tot ce e al cerului este al nostru în Hristos dacă rămânem în această relație de mireasă cu El, dacă putem spune: “Doamne, vreau să-Ți fiu credincioasă toate zilele mele pe pământ, ca mireasă a Ta.” Atunci, fiecare binecuvântare a Duhului Sfânt este a noastră. Nu trebuie să încercăm să-L convingem pe Dumnezeu că merităm vreuna din ele – fiindcă nu merităm niciuna din ele. Vă puteți imagina acea fată cerșetoare gândindu-se că merită toată bogăția pe care a primit-o în mod liber? Nicidecum. Tot ceea ce primim este prin mila și harul lui Dumnezeu. Putem primi tot ce este ceresc, fiindcă toate ne-au fost date fără plată în Hristos. Nu le putem câștiga prin postul sau rugăciunile noastre. Mulți nu primesc binecuvântările Duhului Sfânt pentru că ei încearcă să le câștige în aceste moduri! Nu le putem primi așa. Trebuie să le acceptăm pe toate doar prin meritul lui Hristos.

Haideți să avem în vedere doi oameni care au umblat cu Dumnezeu – Enoh și Noe.

În Geneza 5, citim expresia “apoi a murit” de opt ori. Însă chiar la mijlocul acestui capitol, citim despre un om care nu a murit deloc!! Acesta a fost Enoh. El a umblat cu Dumnezeu și Dumnezeu l-a luat în cer când era încă în viață. Aceasta este o imagine a vieții de înviere în mijlocul morții. Enoh a fost un om care a trăit în puterea învierii, a biruit moartea și a fost luat la cer – o imagine a unei biserici evlavioase care trăiește în mijlocul morții spirituale, biruind prin puterea învierii și în cele din urmă fiind răpită la cer.

Enoh probabil a trăit fără Dumnezeu în primii 65 de ani din viața sa. Dar la 65 de ani, a avut un fiu, pe care l-a numit “Metusala”, prin revelație divină. “Metusala” înseamnă “La moartea lui, apele vor țâșni”. Aceasta pare să indice că Dumnezeu i-a dat lui Enoh o revelație când s-a născut fiul lui. Dumnezeu i-a spus lui Enoh că atunci când acel fiu va muri, lumea va fi judecată printr-un potop de ape. Această descoperire a judecății i-a fost dată prima oară lui Enoh, nu lui Noe. Așa că el și-a numit fiul, Metusala.

Acum, când ai un copil, nu știi cât va trăi. Prin urmare, de fiecare dată când Metusala era bolnav, Enoh poate că se întreba dacă vremea judecății era aproape. Vă puteți imagina un bebeluș care are un nume ce înseamnă “La moartea lui va veni potopul”? De fiecare dată când îl chemi, îți aduci aminte de judecată. Iar acea teamă de judecata lui Dumnezeu l-a făcut pe Enoh să umble cu Dumnezeu și să-și dea seama că lucrurile eternității erau mai importante decât lucrurile trecătoare. Aceasta a fost criza care l-a făcut pe Enoh să umble cu Dumnezeu în fiecare zi pentru următorii 300 de ani.

Biblia spune: “Lumea va trece” (1 Ioan 2:17). Dacă credem asta, și noi vom realiza, la fel ca Enoh, că lucrurile eternității sunt mai importante decât lucrurile trecătoare.

Îndelunga răbdare al lui Dumnezeu față de om se vede în faptul că El a permis ca Metusala să trăiască mai mult decât oricare altă ființă umană – 969 ani. Timp de 969 de ani, ori de câte ori oamenii auzeau numele lui Metusala, auzeau un mesaj al judecății care urma să vină. Dar oamenii au respins mesajul. Nu numai Noe a predicat despre această judecată. Enoh a predicat și el despre ea timp de 300 de ani, iar Metusala a vorbit despre aceasta prin numele său încă 669 de ani.

Noe a umblat de asemenea cu Dumnezeu și a predicat despre judecată în ultimii 120 de ani din viața lui Metusala. Enoh și Metusala nu cunoșteau detaliile despre potop atât de clar cum i-a descoperit Dumnezeu mai târziu lui Noe. Dar știau că un anumit fel de judecată legată de un potop de ape avea să vină la moartea lui Metusala.

Iuda ne spune că Enoh a prorocit despre judecată împotriva tuturor oamenilor nelegiuți din vremea sa (Iuda 14, 15). Enoh a fost un profet și a umblat cu Dumnezeu. Adam avea 622 de ani când s-a născut Enoh și a murit la vârsta de 930 de ani (Geneza 5:5-23). Prin urmare, Enoh trebuie să-l fi prins pe Adam 308 ani. Îmi imaginez că Enoh trebuie să-l fi întrebat adesea pe Adam despre cum erau lucrurile în Eden, unde Adam însuși umblase odată cu Dumnezeu. Și Enoh trebuie să fi avut o mare dorință să umble el însuși cu Dumnezeu. Enoh a devenit primul om care a dovedit că o persoană poate să umble cu Dumnezeu și în afara Edenului. Chiar și după ce a intrat păcatul în lume, omul a putut să umble cu Dumnezeu.

Am întâlnit mulți mari predicatori în viața mea, dar foarte puțini care umblă cu Dumnezeu. Însă acei puțini au produs o mare dorință în inima mea încă din zilele tinereții mele, de a umbla eu însumi cu Dumnezeu.

Nepotul lui Metusala a fost Noe. Și Noe a locuit cu Metusala 600 de ani. El trebuie să-l fi întrebat de multe ori pe Metusala despre cum umblase Enoh cu Dumnezeu. În inima lui Noe s-a născut o dorință aprinsă de a umbla el însuși cu Dumnezeu. Citim în Geneza 6:9 că Noe a umblat și el cu Dumnezeu. Pe măsură ce Noe a umblat cu Dumnezeu, Acesta i-a dezvăluit hotărârea Sa de judecată.

Adevărul judecății împotriva păcatului le-a fost revelat de Dumnezeu primilor doi oameni care au umblat cu El (în Scriptură). Iar Enoh și Noe au predicat cu credincioșie acest mesaj, chiar dacă nimeni nu i-a crezut. Orice profet adevărat al lui Dumnezeu de atunci încoace, a predicat de asemenea același mesaj: Dumnezeu îi va judeca pe credincioși și pe necredincioși pentru păcatele lor.

Enoh și Noe sunt primii doi predicatori menționați în Biblie și amândoi au umblat cu Dumnezeu. Ce bine ar fi fost ca fiecare predicator de atunci încoace să fi făcut același lucru.

 

Femeie, de ce plângi?

scris de :   Dr.Annie Poonen

Introducere

Femeia a fost binecuvântată de Creatorul ei cu o natură emotivă, sensibilă. Ea este capabilă de sentimente adânci şi are o calitate rară de a înţelege problemele oamenilor. Astfel, ea este capabilă să aline durerea altora cu compasiune şi afecţiune.

Însă această sensibilitate este şi cauza multor probleme din viaţa ei. La fel ca şi ceilalţi, ea are parte în viaţă de evenimente tragice; iar în acele situaţii ea însăşi are nevoie de ajutor!

Unele femei plâng săptămâni în şir, crezând că îşi vor putea îneca amărăciunile în marea lacrimilor lor. Altele plâng în locul tainic al sufletului lor şi sunt zdrobite sub greutatea necazurilor lor. Multe femei păstrează în sufletul lor cicatricele emoţionale ale suferinţelor din trecut, mult timp după ce problemele lor au fost rezolvate.

Însă durerile şi încercările pot fi puse la lucru pentru înfăptuirea unui scop bun, şi anume – scopul pentru care un Dumnezeu care este suveran şi care ne iubeşte cu o mare pasiune permite acelor dureri şi încercări să intre în viaţa noastră. Încercările pot forma caracterul nostru. La fel cum arborele de santal îşi lasă seva înmiresmată pe securea care îl taie, o femeie poate deveni o binecuvântare pentru mulţi (chiar şi pentru persoana care îi face rău) prin ceea ce a învăţat de la Dumnezeu în suferinţele ei! Pentru ca o persoană feminină să devină o femeie a lui Dumnezeu ea trebuie

 

neapărat să fie pregătită să înfrunte multe încercări, dar nu trebuie nicidecum să permitem acestor încercări să ne copleşească.

Multe dintre prietenele mele au trecut prin mari adâncimi ale durerii şi amărăciunii. În unele dintre aceste cazuri nu am fost capabilă să pătrund cu mintea adâncimile suferinţelor lor. Însă – acordându-le timp, ascultându-le problemele, discutând cu ele, scriindu-le şi împrietenindu-mă cu ele – toate acestea m-au îmbogăţit imens. Am descoperit că putem deveni persoane mai bune dacă învăţăm să ne raportăm corect la suferinţă şi s-o folosim corect. Educaţia pe care o primim în şcoala suferinţei nu o putem dobândi în niciun alt mod. Răsplata finală este asemănarea, în caracter, cu Hristos.

„Dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul”

(Iov 23:10).

Însă acelaşi foc care pentru aur are un efect purificator, pentru lut, în schimb, are un efect de împietrire. Femeia, de asemenea, poate fi împietrită prin suferinţele ei şi poate să-şi trăiască viaţa în nesfârşite plângeri împotriva altora şi chiar împotriva lui Dumnezeu!

Aproape toate încercările şi suferinţele noastre sunt evenimente asupra cărora noi nu avem nici un control. Însă Domnul poate să le întoarcă înspre avantajul nostru prin faptul că face să se producă ceva bun înlăuntrul nostru. Toate lucrurile lucrează împreună înspre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu şi care sunt chemaţi după planul Său (Romani 8:28).

Isus ne întâmpină astăzi pe noi, femeile, la fel cum a întâmpinat-o pe Maria Magdalena când aceasta plângea la mormântul Lui în dimineaţa învierii. El ne pune şi nouă aceeaşi întrebare: Femeie, de ce plângi?.

 

„El cunoaşte fiecare detaliu a ceea ce ni se

întâmplă” (Iov 23:10 - Living Bible). El nu este ignorant.

Apoi, în continuare, El ne întreabă: Pe cine

cauţi?”

Care va fi răspunsul nostru? Oare vom fi capabili să spunem sincer: „Doamne, pe Tine te caut în mijlocul încercărilor mele. Numai Faţa Ta tânjesc să o văd printre lacrimile mele”.

Cât de insuficientă este mângâierea pe care o

primim de la oameni. Mai bine haideţi să privim la Isus.

Chiar şi mama lui Isus, care plângea, a găsit mângâiere la El în timp ce El era răstignit pe cruce. El a pregătit un cămin unde să locuiască şi i-a spus lui Ioan să-i poarte de grijă.

La fel este şi astăzi grija pe care ne-o poartă El fiecăruia dintre noi. Haideţi să ne găsim liniştea în această îngrijire a Lui.

Bangalore,

Dr. Annie Zac Poonen

DUMNEZEU ESTE TATĂL TĂU

„Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru”

(Ioan 20:17).

Lucrând ca medic, am întâlnit multe femei care obişnuiau să-şi abandoneze bebeluşii în spital, dacă aceşti nou-născuţi erau fetiţe! Mamele dispăreau fără să-şi plătească facturile. Erau sărace şi dezamăgite de faptul că au născut fete despre care credeau că le vor fi o povară pentru tot restul vieţii. În India, sistemul mizerabil al obligativităţii zestrei provoacă atât de multe probleme în toate părţile ţării, în special fetelor sărace. Acele mame au simţit că fetiţele lor nou-născute ar avea şansă la o viaţă mai bună dacă ar fi lăsate într-un spital sau orfelinat creştin decât dacă ar fi duse înapoi în satul lor. Ar fi posibil ca, din orfelinat, vreo persoană bogată să le adopte fetiţa. Iar într-un orfelinat creştin, şansele ca fetele să fie abuzate de bărbaţi erau mult mai scăzute.

În secţia mea de chirurgie se afla o fetiţă drăguţă, fără nume, în vârstă de doi ani, care nu a zâmbit şi n-a vorbit niciodată, abia plângea şi chiar refuza să mănânce. Ea a fost găsită la porţile spitalului de către un asistent social. Fetiţa părea să fie inteligentă, dar privind în ochii ei plini de patos, puteai doar să-ţi imaginezi ce orori avusese deja de înfruntat în scurta ei viaţă pământească. Toţi cei care lucram în acea secţie o îndrăgeam şi ne

 

străduiam s-o înveselim. De obicei, fetiţele atât de mici erau trimise în vreun orfelinat creştin. Ea era pacienta mea şi astfel, când şi-a revenit, câţiva prieteni creştini şi cu mine am aranjat ca ea să fie trimisă la un orfelinat creştin cu renume.

De-a lungul anilor, obişnuiam să mă interesez de ea, ocazional, şi chiar m-am rugat pentru ea, din când în când. Apoi, într-o zi, după ce au trecut mai mult de 30 de ani, am întâlnit-o. Era acum căsătorită şi avea copii. Însă prima întrebare pe care mi-a adresat-o a fost: „ Cine sunt părinţii mei?

De-a lungul acelor 30 de ani această întrebare a obsedat-o mereu. Exista un gol în inima ei care o făcea să tânjească după iubirea unui tată şi a unei mame – ceva ce ea niciodată nu primise în orfelinat.

Acum, ea avea tot ce şi-ar putea dori o femeie: un soţ bun, copii, educaţie, chiar şi o slujbă bună. Totuşi, această durere era prezentă în inima ei, durere care a făcut-o să plângă de-ndată ce m-a întâlnit.

Din păcate, nu i-am putut spune cine erau părinţii ei pentru că nu ştiam; dar i-am putut spune despre un Tată iubitor care se află în Cer şi care este gata să fie pentru ea mult mai mult decât ar putea fi vreodată un părinte pământesc. Totuşi, ea nu reuşea să-şi ierte părinţii necunoscuţi pentru faptul că au abandonat-o atunci când ea era doar un bebeluş. Puteam să văd că acele sentimente de respingere îi distrugeau sufletul.

Îmi vin în minte şi alte fete care, deşi au părinţi, nu au primit de la aceştia iubirea şi atenţia după care au tânjit. La maturitate, aceste fete au devenit, de asemenea, nişte individualităţi nesigure, retrase şi nefericite, într-o lume aspră şi nemiloasă.

Apoi, mai sunt fete care provin din familii

destrămate şi fete născute de mame necăsătorite. Multe,

 

multe fete care au de înfruntat asemenea tragedii simt că părinţii lor nu le pot înţelege.

Multe fete tinere poartă cu ele amintirea unui trecut tragic, dar toate pot să găsească siguranţa, iubirea şi purtarea de grijă după care tânjesc, dacă vin la pieptul Tatălui nostru ceresc.

Eşti rănită amintindu-ţi de unele abuzuri pe care le-ai îndurat în trecut? Poate este o rană adâncă, secretă, a cărei cauză nu o poţi spune nimănui. Odată am întâlnit o fată care a fost abuzată sexual când era doar o copilă. Se simţea atât de murdară, de furioasă şi de jefuită de virginitatea ei, încât nu putea să mai aibă încredere în nici un bărbat. Cât de uşurată s-a simţit când i-am spus să privească la întreaga situaţie ca la „un accident” care i s-a întâmplat – pentru care ea nu era răspunzătoare în nici un fel.

Numai Isus poate vindeca orice rană şi numai El poate îndepărta vinovăţia şi ruşinea. El te poate ajuta să-l ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Experienţa ta te poate face plină de compasiune faţă de alţii care au suferit într-un mod asemănător, ca să-i poţi ajuta.

Poate că ai resentimente faţă de părinţii tăi severi pentru restricţiile pe care ţi le-au impus cu privire la îmbrăcămintea ta, purtarea ta, etc. Unele fete simt, uneori, că ar dori să fugă departe de casă pentru a-şi pune capăt zilelor. Însă nu există nici o fată pentru care viitorul se arată negativ întru totul. Orice nor întunecat este căptuşit cu argintiu. Aşa că învaţă să te gândeşti la lucrurile bune care ţi se pot întâmpla.

Fii mulţumitoare pentru lucrurile bune pe care părinţii tăi le-au făcut pentru tine, astfel că astăzi eşti în viaţă. Dumnezeu te poate ajuta să te adaptezi la dificultăţile şi încercările cu care te confrunţi. Aşa că nu renunţa niciodată la speranţă.

 

Nu invidia soarta celor care par să aibă o viaţă mai bună. Dumnezeu nu a făcut nici o greşeală în felul în care te-a făcut sau în mediul pe care l-a plănuit pentru tine. În lume sunt milioane de oameni a căror soartă este mult mai tristă decât a ta. Ai multe motive să fii mulţumitoare.

Poate ai păcătuit şi ai conceput un copil înainte de căsătorie. Cunosc multe fete care în astfel de situaţii au luat decizia corectă, de a păstra sarcina. Unele şi-au păstrat copiii cu ele, altele i-au dat spre adopţie; dar nu şi-au ucis copiii. Iar când s-au smerit înaintea lui Dumnezeu şi s-au pocăit, El le-a dat şi soţi înţelegători. Domnul a luat vinovăţia şi ruşinea lor. Aşadar, poţi avea încredere în Dumnezeu chiar şi în situaţii negre ca acestea, chiar dacă alţii se comportă răutăcios cu tine.

Domnul așteaptă ca să te primească și să-ți ofere o

viață nouă.

Cu ceva timp în urmă am citit în ziarele din India despre trei surori (toate la vârsta căsătoriei) care s-au sinucis împreună, spânzurându-se în dormitorul lor. Tatăl lor nu-şi putea permite uriaşa zestre pe care o cereau părinţii oricărui băiat care s-ar fi căsătorit cu vreuna dintre cele trei surori, iar tatăl a devenit frustrat şi disperat. Ele au luat această decizie îngrozitoare, gândindu-se că, punând capăt vieţilor lor, vor putea pune capăt mizeriei în care se afla tatăl lor!! Ce tragic!

Probabil te confrunţi cu o situaţie similară, în care fiecare propunere de căsătorie ajunge să fie anulată din cauza uriaşei zestre pretinse. Nu te descuraja. Dumnezeu este Tatăl tău, El îţi cunoaşte nevoia şi se îngrijeşte de tine. Căsătoria nu este cel mai mare lucru în viaţă, ci împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Aşa că dedică-te lui Dumnezeu în întregime şi caută să înfăptuieşti doar voia Lui în viaţa ta. Astfel vei avea o viaţă împlinită când te vei apropia de sfârşitul ei, fie că

 

eşti căsătorită, fie că nu. Printre cei mai mari misionari

din lume s-au numărat şi femei necăsătorite.

Ai căzut la vreun examen, chiar şi după ce ai dat tot ce ai avut mai bun? Simţi că alţii nu sunt înţelegători cu tine? Îţi induce diavolul sentimentul că întreaga ta viaţă este un eşec? Nu hrăni acele gânduri demonice, pentru că ele te pot conduce, în final, într-un punct în care, probabil, vei încerca să-ţi pui capăt zilelor.

Sora mea, poţi să te opreşti din plâns. Viaţa ta nu trebuie să ajungă într-un impas doar pentru că ai căzut la un examen, şi nici chiar dacă ai căzut la mai multe examene. Du-te şi dă din nou acele examene. Într-o zi vei reuşi. Niciodată nu renunţa. Şi dacă nu treci sau dacă nu ai inteligenţa ori resursele financiare necesare pentru continuarea studiilor, aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a ales pe cei săraci şi slabi ai acestei lumi pentru a-i face de ruşine pe cei pricepuţi şi bogaţi.

Dumnezeu te iubeşte exact aşa cum eşti – fie că îţi iei, fie că nu îţi iei examenele! El nu se uită la carnetul tău de note înainte să te primească!

Probabil ai fost dezamăgită în dragoste! Cel cu care ai sperat că te vei căsători s-a căsătorit acum cu altcineva. Şi plângi – aşa cum ar face toate tinerele în asemenea situaţii.

Însă, dacă acel tânăr s-a căsătorit cu altcineva, aceasta dovedeşte doar faptul că el nu a fost în voia lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu are pe cineva mai bun sau are ceva mai bun pentru tine – poate o viaţă în care să-L slujeşti singură, doar pe El.

Dumnezeu permite multe situaţii în viaţa noastră pentru ca El să devină mai preţios pentru noi decât orice şi oricine altcineva din lumea aceasta. Lasă-L pe El să fie pentru tine, de-acum înainte, Cel mai frumos dintre toţi cei de pe faţa Pământului.

 

Aşa că, acelora dintre voi care aţi fost părăsite de părinţii voştri, permiteţi-mi să vă spun că nu aveţi nevoie să aflaţi motivul pentru care aţi fost abandonate de părinţii voştri. Venirea voastră în lume nu a fost o greşeală, pentru că toate zilele voastre au fost scrise din veşnicii în Cartea lui Dumnezeu (Psalmi 139:15,16).

Ai fost aleasă de Dumnezeu înainte ca El să întemeieze lumea (Efeseni1:4,5,11). Tu nu eşti răspunzătoare pentru greşelile părinţilor tăi.

Ai tânjit destul după o familie. Acum bucură-te că ai un Tată Ceresc care vrea să ai părtăşie cu cei dragi ai Lui, în familia Lui şi adu-ţi aminte: El nu-Şi abandonează copiii niciodată.

El te-a iubit cu o iubire veşnică şi El Şi-a revărsat această iubire peste tine. Imaginează-te mereu ca un copil, în siguranţă în braţele iubitoare ale lui Dumnezeu, Tatăl tău. Ai fost creată în asemănarea Sa şi El tânjeşte să te binecuvânteze şi să-ţi fie aproape întotdeauna.

El aşteaptă să-ţi arate tot ce a pus deoparte pentru tine. Într-o zi te va lua să locuieşti în Casa pe care El a pregătit-o special pentru tine – un loc mult mai bun decât orice moştenire sau casă pământească. Însă trebuie neapărat să-I accepţi oferta de a deveni copilul Său, pentru a fi părtaş familiei Lui. Atunci nimeni nu te va smulge din mâna Sa. Aşa că dă-i Lui întreaga ta viaţă.

„Dar tuturor celor ce L-au primit [pe Isus], adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Poţi să devii un copil al Tatălui ceresc dacă recunoşti că eşti păcătoasă şi accepţi jertfa lui Isus pentru păcatele tale.

 

Pocăieşte-te de toate păcatele tale, renunţând la ele, şi El te va curăţa pe deplin în sângele pe care L-a vărsat pentru tine.

Iartă-i pe toţi cei care te-au nedreptăţit – inclusiv

pe părinţii tăi.

Nu permite amintirilor din trecut să îţi controleze acţiunile sau să te condamne.

Nu poţi să împlineşti planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta dacă tu continui să dai curs sentimentelor de condamnare pentru trecutul tău.

Trebuie neapărat să laşi trecutul în urmă, odată pentru totdeauna. Pune trecutul tău sub sângele răscumpărător al Domnului Isus şi grăbeşte-te înspre viitor.

Isus a suferit şi a murit nu numai ca să te curăţească, dar şi ca să te facă să te simţi curată.

Când Hristos vine în viaţa ta eşti justificată, îndreptăţită, înaintea lui Dumnezeu.

Iar Dumnezeu te vede acum aşa ca şi cum nu ai fi păcătuit niciodată în viaţa ta. Lasă ca înţelegerea clară a acestui fapt să aducă bucurie în inima ta – întotdeauna.

Astfel, tu, asemenea multora dintre noi care am făcut ceea ce eu tocmai ţi-am scris, vei aparţine minunatei familii a lui Dumnezeu.

Pe măsură ce vei citi Biblia, Îl vei auzi pe

Dumnezeu vorbind inimii tale.

Şi când Îi vei vorbi în rugăciune, vei avea siguranţa că El te aude din Ceruri şi îţi va răspunde.

Tatăl i-a spus odată lui Isus: „Tu eşti Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea” . Într-o zi, El te va numi şi pe tine preaiubita Lui copilă – una în care El Îşi găseşte toată plăcerea. Nu mai plânge!

 

Nu eşti o orfană. Tu eşti copilul unui Rege.

Nu cu mult timp în urmă am citit o scrisoare care exprimă foarte frumos ceea ce încerc eu să îţi spun. A fost scrisă de Barry Adams, care a fost foarte binevoitor şi mi-a dat permisiunea să citez în întregime compilaţia lui inspirată:

Scrisoarea de dragoste a Tatălui

Cuvintele pe care urmează să le citeşti sunt adevărate.

Dacă le vei permite, ele îţi vor schimba viaţa -

pentru că vin din inima lui Dumnezeu. El te iubeşte.

Şi El este Tatăl pe care L-ai căutat toată

 

viaţa.

tine.


Aceasta este scrisoarea Lui de dragoste pentru

Copilul Meu,

S-ar putea să nu Mă cunoşti, dar Eu ştiu totul

 

despre tine (Psalm 139:1).

Eu ştiu când stai jos şi când te scoli (Psalm 139:2).

Eu cunosc toate căile tale (Psalm 139:3).

Chiar şi perii din cap îţi sunt număraţi

(Matei 10:29-31).

Pentru că tu ai fost creată după chipul şi asemănarea Mea (Geneza 1:27).

În Mine ai viaţa, mişcarea şi fiinţa (Fapte 17:28).

Pentru că tu eşti din neamul Meu (Fapte 17:29).

Eu te-am cunoscut deja dinainte de a fi tu

concepută (Ieremia 1:4-5).

Eu te-am ales când am plănuit creaţia

(Efeseni 1:11-12).

 

Venirea ta pe lume nu a fost o greşeală, fiindcă toate zilele vieţii tale sunt scrise în cartea Mea (Psalm 139:15-16).

Eu am stabilit cu exactitate momentul naşterii tale şi locul în care să locuieşti (Fapte 17:26).

Tu ai fost creată atât de tainic şi atât de minunat!

(Psalm 139:14).

Eu te-am ţesut în pântecele mamei tale

(Psalm 139:13).

Eu te sprijinesc încă de când te-ai născut

(Psalm 71:6).

Eu am fost reprezentat greşit de către cei care nu Mă cunosc (Ioan 8:41-44).

Eu nu sunt distant şi furios, ci sunt expresia completă a iubirii (1 Ioan 4:16).

Şi dorinţa mea este să-Mi revărs iubirea asupra ta

(1 Ioan 3:1).

Pur şi simplu, pentru că eşti copila Mea şi fiindcă eu sunt Tatăl tău (1 Ioan 3:1).

Eu îţi ofer mai mult decât ţi-ar fi putut oferi

vreodată tatăl tău pământesc (Matei 7:11).

Căci Eu sunt Tatăl desăvârşit (Matei 5:48).

Orice dar desăvârşit pe care-l primeşti vine din

mâna Mea (Iacov 1:17).

Căci Eu sunt Cel ce-ţi poartă de grijă şi îţi acoperă

toate nevoile (Matei 6:31-33).

Planul Meu pentru viitorul tău a fost dintotdeauna plin de speranţă (Ieremia 29:11).

Căci te iubesc cu o iubire veşnică (Ieremia 31:3).

Gândurile Mele despre tine sunt nenumărate, ca nisipul mării (Psalm 139:17-18).

 

Şi Eu Mă bucur pentru tine cântând

(Ţefania 3:17).

Nu voi înceta să îţi fac bine (Ieremia 32:40).

Pentru că tu eşti preţioasă înaintea Mea

(Exod 19:5).

Eu doresc din toată inima Mea şi din tot sufletul Meu să te statornicesc în ceea ce este bine pentru tine (Ieremia 32:41).

Şi vreau să-ţi arăt lucruri mari şi minunate

(Ieremia 33:3).

Dacă Mă vei căuta din toată inima, Mă vei găsi

(Deuteronom 4:29).

Eu să fiu desfătarea ta şi îţi voi da tot ce-ţi doreşte

inima (Psalm 37:4).

Pentru că Eu sunt Cel care ţi-am dat acele dorinţe

(Filipeni 2:13).

Eu sunt în stare să fac pentru tine mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi (Efeseni 3:20).

Fiindcă Eu sunt Cel care te întăreşte

(2 Tesaloniceni 2:16.17).

De asemenea, Eu sunt Tatăl care te mângâie în

toate necazurile tale (2 Corinteni 1:3-4).

Când eşti cu inima zdrobită, Eu sunt aproape de

tine (Psalm 34:18).

Aşa cum un păstor ia în braţe un miel, aşa te-am ţinut aproape de inima Mea (Isaia 40:11).

Într-o zi voi şterge orice lacrimă din ochii tăi

(Apocalipsa 21:3-4).

Şi îţi voi lua toată durerea pe care ai suferit-o pe

acest Pământ (Apocalipsa 21:3-4).

Eu sunt Tatăl tău şi te iubesc la fel de mult cum Îl

iubesc pe Fiul Meu, Isus (Ioan 17:23).

 

Căci în Isus s-a descoperit iubirea Mea faţă de tine

(Ioan 17:26).

El este întipărirea Fiinţei Mele (Evrei 1:3).

El a venit să demonstreze că Eu sunt pentru tine,

nu împotriva ta (Romani 8:31).

Şi pentru a-ţi spune că Eu nu ţin în socoteală păcatele tale (2 Corinteni 5:18-19).

Isus a murit pentru ca tu şi cu Mine să fim împăcaţi (2 Corinteni 5:18-19).

Jertfa Lui a fost cea mai grăitoare dovadă a iubirii

Mele pentru tine (1 Ioan 4:10).

Eu am renunţat la tot ce am iubit ca să câştig iubirea ta (Romani 8:31-32).

Dacă primeşti darul Fiului Meu, Isus, Mă primeşti

pe Mine (1 Ioan 2:23).

Şi nimic nu te va mai despărţi vreodată de

dragostea Mea (Romani 8:38-39).

Vino acasă şi voi face cea mai mare sărbătoare pe care a văzut-o Cerul vreodată (Luca 15:7).

Eu dintotdeauna am fost şi întotdeauna voi fi: Tată

(Efeseni 3:14-15).

Întrebarea Mea este: Vrei tu să fii copila Mea?

(Ioan 1:12-13)

Te aştept (Luca 15:11-32) .

Cu iubire,

Tatăl tău,

Dumnezeul Atotputernic.

(Drept de autor: Barry Adams – 1999) [Puteţi vedea „Father’s Love Letter” pe site-ul http://www.fathersloveletter.com ]

DUMNEZEU E SOŢUL TĂU

„Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ” (Isaia 54:5) .

O bună prietenă de-a mea şi-a pierdut soţul, pe neaşteptate, într-un accident tragic. Acesta nici măcar nu şi-a putut lua rămas bun de la tânăra lui soţie. Viaţa lui a fost stinsă prin greşeala brutală a unui şofer care, beat fiind, a trecut cu maşina peste el; şi aceasta s-a întâmplat în timp ce soţul ei era în drum spre o întâlnire de rugăciune.

O altă prietenă şi-a pierdut soţul în urma unei scurte boli. Acel musafir nepoftit numit „Moarte” vine neinvitat în fiecare casă. Numai cea văduvită poate înţelege crunta durere şi singurătatea pe care o aduce moartea. Gândurile îţi sunt pline de amintiri legate de acela pe care l-ai iubit şi îţi doreşti mereu să poţi retrăi împreună cu el acele zile fericite, dar nu mai e posibil. Lacrimile care curg zi după zi şi hohotele de plâns din noapte sunt singura uşurare sufletească pe care o ai în durerea zdrobitoare, care simţi că te copleşeşte. Biblia spune că Domnul nostru numără fiecare lacrimă a noastră: „Tu m-ai văzut agitându-mă şi zvârcolindu-mă în noapte. Tu ai strâns toate lacrimile mele în burduful

 

Tău! Ai înregistrat fiecare lacrimă de-a mea în cartea Ta” ( Psalm 56:8 - Living Bible).

O scumpă copilă a Domnului a citit următorul articol exact în luna în care tânărul ei soţ a plecat la Domnul. Când am cunoscut-o, am înţeles modul în care a reuşit ea să găsească o mare mângâiere în Domnul, prin acest articol:

„Astăzi există, probabil, o femeie care, în urmă cu un an, cu câteva luni sau săptămâni sau poate chiar în urmă cu câteva zile, avea lângă ea un bărbat atât de puternic şi înţelept, încât ea însăşi era eliberată de orice grijă şi responsabilitate, toate poverile fiind luate asupra lui. Cât de luminoase şi pline de fericire erau zilele în compania lui! Însă ziua cea întunecată a venit, iar cel pe care ea îl iubea a fost luat de lângă ea. Cât de singuratică, goală, stearpă şi plină de poveri şi griji este acum viaţa ei! Ascultă, femeie, există Cineva care păşeşte alături, atât de aproape de tine, astăzi, Unul care este mult mai înţelept, mai puternic şi mai iubitor, care e mult mai capabil să te conducă şi să te ajute decât cel mai înţelept, mai puternic şi mai iubitor soţ care a trăit vreodată. El este gata să poarte toate poverile şi responsabilităţile vieţii pentru tine. Da, şi este gata să facă mult mai mult decât atât: e gata să vină şi să locuiască în inima ta şi să umple fiecare colţişor al inimii tale goale şi îndurerate şi astfel să alunge toată singurătatea şi durerea din inimă, pentru totdeauna” (A. W. Tozer).

O altă femeie nu mai putea să trăiască alături de soţul ei alcoolic şi simţea că a ajuns la limita răbdării. Toţi prietenii ei o sfătuiau să se despartă de el. Era la capătul puterilor. Nu avea unde să meargă şi nu ştia cum ar putea fi în stare vreodată să înfrunte totul de una singură.

 

Suferi de ceva asemănător? Te simţi copleşită de singurătate în urma despărţirii de soţul tău? Eşti obsedată de amintiri care aduc regrete şi remuşcări? Te trezeşti dorindu-ţi ca acele izbucniri de furie să nu fi avut loc niciodată?

Chiar dacă eşti un părinte rămas singur, care are de înfruntat situaţii încurcate şi complexe din cauza copiilor tăi şi eşti înconjurată de rude care nu-ţi oferă niciun sprijin, nimic nu este prea dificil pentru Domnul.

El va intra în viaţa ta şi va dezlega fiecare nod pe care l-a legat Satan şi va rezolva fiecare problemă – dar numai dacă Îi vei preda Lui totul, fără nici o rezervă.

Aşa că opreşte-te din plâns. Doar predă-I cioburile vieţii tale. El e Meşterul – Olar care poate să refacă orice vas spart. Noi suntem doar lut în mâinile Olarului! (Ieremia 18:6).

Ai de înfruntat rafalele reci ca gheaţa din partea unei femei care a intrat în viaţa soţului tău? Domnul te poate ajuta să-i ierţi pe amândoi. Nici măcar aceasta nu trebuie să dăuneze vieţii tale.

Nu mai vărsa lacrimi de furie. Domnul va recupera pierderea partenerului tău. El poate chiar să schimbe inima lui şi să o întoarcă din nou înspre tine. El este un Dumnezeu care face minuni.

Nu plănui nimic din ură. În schimb, cere-I lui Dumnezeu să-ţi umple inima cu iubirea Lui şi să-ţi dea har pentru a-i adresa soţului tău cuvinte ale iubirii, în locul cuvintelor pline de amărăciune. Dumnezeu este aproape de cei care sunt zdrobiţi în duhul lor.

Poate ţi-ai dorit atât de mult să fii căsătorită, dar până acum nu a apărut nici o relaţie potrivită pentru tine. Găseşte-ţi alinarea doar în Isus. Tatăl ni L-a dăruit deja

 

pe Cel mai bun Ajutor, şi anume – pe Duhul Sfânt

(Ioan 14:16) . El nu ne va lăsa fără mângâiere.

Poate eşti deranjată ori de câte ori auzi vestea că cineva se căsătoreşte. Simţi că nu ai putea să o feliciţi din toată inima pe mireasă. Mai degrabă îţi vine să te închizi în camera ta şi să plângi. Isus iţi este aproape şi simte durerea ta.

Isus cunoaşte toate nopţile tale întunecate şi pline de plânsete amare, bine ascunse pe timpul zilei printr-un calm aparent. El nu stă la distanţă atunci când copilul Său iubit trece prin suferinţă. Inima Lui a sângerat pentru noi. El va coborî până în adâncul suferinţelor tale, te va atinge, va revărsa peste inima ta balsamul Său vindecător şi va face ca durerea ta să devină suportabilă.

Jugul Lui este bun şi sarcina Lui este uşoară. Iar credincioşia ta în această încercare îţi va aduce, în final, o greutate veşnică de slavă.

Am auzit mărturiile unor văduve ale căror soţi au fost martirizaţi pentru Domnul. Cât de intensă era atmosfera biruinţei ce emana din cuvintele lor!

Acest fapt m-a uimit!

Cum puteau ele să-i ierte pe cei care le-au omorât

soţii?

Numai Domnul, care Se ruga pentru cei care-L

răstigneau, spunând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”,

este Singurul care ne poate ajuta să iertăm şi noi ca El.

Odată am cunoscut o tânără văduvă, săracă, al cărei soţ fusese omorât cu securea în India de Nord, pentru că predicase Evanghelia. Am fost mişcată enorm de mult de mărturia ei. Stând acolo, împreună cu copilaşii ei, spunea că rugăciunea ei era ca în acelaşi loc, în care a fost vărsat sângele soţului ei, să se nască o biserică. Ea


era, într-adevăr, o soră care deşi plângea era triumfătoare.

Sângele lui Isus „vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”, fiindcă cere cu insistenţă milă pentru vrăjmaşi, spre deosebire de sângele lui Abel care cerea cu insistenţă răzbunare.

Un copil adevărat al lui Dumnezeu poate să trăiască aşa cum ne-a învăţat Domnul în Predica de pe Munte (Matei capitolele 5, 6 şi 7).

Dumnezeu este Unul al văduvelor şi al orfanilor.

Isus a spus o pildă despre stăruinţa în rugăciune, în care ne-a asemănat cu o văduvă care a mers la un judecător nedrept pentru a cere protecţie împotriva agresorului ei. Ea a fost stăruitoare şi astfel a primit ceea ce a cerut.

Odată, Isus a lăudat în public o văduvă care a dăruit lui Dumnezeu doi bănuţi – ceea ce alţii considerau a fi atât de puţin. Însă ea a dăruit din sărăcia ei şi dărnicia aceasta a costat-o întreaga ei existenţă materială.

De aici învăţăm că Isus ia în considerare fiecare mic sacrificiu pe care îl facem pentru El şi, cu atât mai mult, sacrificiile pe care le facem în durere şi-n lacrimi.

Biblia spune că o văduvă evlavioasă „spală picioarele sfinţilor” (1 Timotei 5:10) sau, cu alte cuvinte, ea va înviora inimile oamenilor lui Dumnezeu prin slujirea ei.

O văduvă poate face aceasta numai dacă şi-a pus, mai întâi, propriile ei poveri, suferinţe şi lacrimi la picioarele Domnului.

DUMNEZEU VA SALVA COPIII TĂI

„Eu voi scăpa pe fiii [copiii] tăi” (Isaia 49:25).

Într-o zi am primit un apel telefonic, care venea de la o mare depărtare, de la o mamă disperată. Ea şi-a trimis fiul să studieze la o facultate care se afla la câteva sute de mile depărtare. Acolo, prietenii lui l-au îndrumat înspre un grup cultic aşa-zis ” creştin“. În loc să-şi termine studiile, băiatul a devenit un membru fanatic al acelui grup şi acum toţi banii şi-i dădea grupului. El şi-a însuşit comportamentul şi limbajul acelui grup şi, ca urmare, nu mai dorea să aibă nimic de a face cu familia lui. Pentru a-şi justifica acţiunile, grupul folosea anumite pasaje din Scriptură, dar toţi creştinii adevăraţi puteau vedea desluşit că ei greşeau. Liderul grupului dădea directive amănunţite chiar şi în legătură cu cele mai mici detalii ale vieţii cotidiene ale membrilor şi ei trăiau ca o familie strâns unită. Cu toate că pretindeau că sunt fericiţi, membrii acestui grup aveau sufletul gol şi robit. Numai foarte puţini reuşeau să părăsească grupul vreodată.

Părinţii acestui băiat au comis greşeala că, pe măsură ce copiii lor creşteau, ei nu acordau un timp zilnic dedicat părtăşiei cu Dumnezeu în familia lor. Abia atunci când necazul i-a lovit au început să-L caute pe Dumnezeu. Acum, ei şi-au dat seama că numai Dumnezeu putea să mai vorbească fiului lor. Numai

 

rugăciunea mai putea rupe legăturile puternice cu care

acesta era legat.

Îmi aduc aminte de un alt tânăr. Acesta crescuse într-o familie creştină excelentă, fiind învăţat încă de mic să nu iubească lumea. Când a plecat la facultate, presiunea de grup a colegilor l-a făcut să cedeze în faţa ispitei de a participa la chefuri şi la un mod de viaţă destrăbălat. Dumnezeu însă a răspuns la rugăciunile fierbinţi ale părinţilor îndureraţi şi astăzi acest băiat este un creştin adevărat.

Uneori se întâmplă ca unii dintre copiii care au crescut în familii evlavioase să aibă o perioadă de regres, atunci când ei caută să încerce plăcerile acestei lumi. În astfel de situaţii trebuie ca noi, mamele, să ne rugăm pentru eliberarea lor din astfel de zile întunecate.

Toate mamele au avut momente în care au plâns pentru copiii lor.

Unele plâng deoarece copiii lor s-au născut cu un

handicap, cu probleme de sănătate sau cu boli incurabile.

Altele plâng deoarece copiii lor s-au rătăcit de la Păstorul cel Bun şi trăiesc ca fii risipitori, „într-o ţară depărtată”, fără vreo relaţie de comunicare cu părinţii lor, chiar dacă trăiesc în aceeaşi casă cu aceştia.

Unele plâng pentru că fiul sau fiica lor sunt pierduţi într-o sectă şi nu mai doresc să aibă nimic de-a face cu părinţii lor. Unii copii sunt victime ale băuturii şi a drogurilor. Alţii sunt prinşi în prietenii rele. Unii au intrat în bande criminale şi sunt arestaţi şi închişi.

În oricare dintre aceste situaţii e posibil ca tânărul sau tânăra, să fi trecut prin presiuni care nu pot fi înţelese de părinţii lor. Poate copilul nu a avut niciodată sentimentul că aparţine familiei. Poate că s-a simţit izolat datorită conflictelor dintre generaţia sa şi cea a părinţilor

 

lui. Se poate să fi fost şi o lipsă de comunicare între părinte şi copil.

Însă există speranţă pentru fiecare dintre ei.

Am auzit de mulţi tineri care, în final, şi-au predat

viaţa Domnului în timp ce se aflau în închisoare.

Copiii noştri nu pot fugi la nesfârşit dinaintea lui Dumnezeu. Iubirea şi mila Lui îi urmăresc şi, într-un final, îi va ajunge. O femeie evlavioasă a spus odată:

„Nimic nu este prea mare pentru puterea Lui şi nimic

prea mic pentru iubirea Lui.

Aşadar, mamă dragă, rugăciunile tale scăldate în lacrimi nu sunt pierdute. Continuă să te rogi.

Odată am vizitat o familie creştină, unde toţi cei patru copiii sufereau cumplit datorită unei dizabilităţi fizice care, mai târziu, în anii adolescenţei, le-a cauzat o atrofiere a trupului din ce în ce mai avansată, astfel că trei dintre copii au paralizat iar cel mai mare a murit. Însă, cu toate acestea, familia întreagă radia de iubirea lui Dumnezeu. Mama muncea din greu pentru a face mai uşoară viaţa copiilor ei, chiar dacă ştia că va trebui să-i culce, rând pe rând, în sicriele lor. Ea plângea, dar ştia că într-o bună zi îi va vedea în trupuri sănătoase, înviate. Cu câteva luni în urmă am auzit că toţi copiii ei erau deja în Cer şi că suferinţa lor pe acest Pământ fusese curmată.

Dumnezeu ne dă copiii ca pe un împrumut pe Pământ, pentru o scurtă perioadă, ca noi să îi pregătim pentru Împărăţia Lui. Cândva am citit un poem care ne vorbeşte despre responsabilitatea pe care o avem pentru copiii pe care ni-i dă Dumnezeu:

 

COPILUL PE CARE NI L-A ÎMPRUMUTAT DUMNEZEU

„Îţi voi împrumuta un copil de-al Meu pentru un timp”, a spus Dumnezeu,

„Pentru a-l iubi cât trăieşte şi pentru a Mi-l da înapoi când moare.

Poate fi pentru un an sau doi, sau cinci, sau patru, sau trei;

Dar Mă pot bizui că vei avea grijă de el până-l voi

chema acasă?

El îşi va aduce drăgălăşenia pentru a te încânta; şederea lui va fi scurtă,

Amintirea lui va fi totdeauna o mângâiere în

suferinţele tale.

Nu pot promite că va rămâne pe Pământ, de vreme ce toţi se întorc de acolo.

Însă există lecţii învăţate pe Pământ pe care vreau ca acest copil să le-nveţe.

M-am uitat peste întreg Pământul să caut învăţători adevăraţi;

Şi dintre toţi oamenii de pe Pământ, acum te-am ales pe tine.

Acum, îi vei putea dărui toată iubirea unui părinte,

nici considerând truda-n zadar,

Nici urându-Mă când îl voi lua-napoi pe acest copil pierdut?”

Şi iată ce-au răspuns părinţii: „Dumnezeule drag, facă-se voia Ta.

Pentru toată bucuria pe care acest copil o va aduce,

ne vom asuma riscul întristării.

 

putea.


Îl vom ocroti cu multă grijă, îl vom iubi cât vom

Iar pentru fericirea ce-o va aduce, vom fi

 

totdeauna mulţumitori;

Dar dacă-l vei chema acasă, mai curând decât

ne-am aştepta,

Vom primi cu curaj necazul amar şi a-nţelege vom

încerca.

(Autor necunoscut)

Adu-ţi aminte, dragă mamă, copiii au multe simţăminte acolo adânc, în sufletul lor. Însă le vine foarte greu să-şi exprime simţămintele în cuvinte. Aşa că trebuie să fii înţelegătoare cu ei când sunt rău dispuşi, tăcuţi sau rezervaţi. Ei nu sunt răuvoitori. Doar se luptă cu ceva în interiorul lor.

Prin orice ar trece copilul tău, adu-ţi aminte că există Cineva în Cer care îl înţelege pe deplin. El a stat lângă patul în care zăcea fiica moartă a lui Iair şi a înviat-o. Imaginează-ţi scena aceea în care Isus i-a luat cu El pe câţiva dintre ucenici împreună cu părinţii zdrobiţi de durere şi i-a dus în camera fetei, închizând uşa după ei. Apoi a înviat-o din morţi, a dat-o înapoi părinţilor ei şi le-a spus să dea fetiţei ceva de mâncare.

Lasă-L pe Isus să facă la fel şi pentru tine, astăzi. Pe măsură ce plângi, lasă-L să te ducă în intimitatea cămăruţei tale. El va face ceva la fel de minunat şi pentru copilul tău. Nu te descuraja.

Toate mamele care mijlocesc în mod regulat pentru copiii lor îşi aduc aminte de ocazii în care, la un anumit moment, au fost îndemnate, printr-un imbold lăuntric puternic, să se roage mai mult pentru unul dintre copii. După un timp de stăruinţă în rugăciune, acel

 

imbold lăuntric a încetat. Mai târziu au constatat că, exact în acea perioadă de timp, copilul lor fost într-un mare pericol. În acest mod, Dumnezeu face din noi luptători în rugăciune pentru copiii noştri. Rugăciunea nu este ceva la care recurgem în ultimă instanţă, ci singurul răspuns la problemele cu care se confruntă copiii noştri.

Văduva din Nain şi-a primit înapoi fiul înviat din morţi. Copilul tău poate fi mort spiritual şi chiar urât mirositor (cum a fost Lazăr), dar şi el sau ea va auzi chemarea lui Isus şi va ieşi afară înviat. Aşa că insistă înaintea Domnului în rugăciunea pentru copilul tău, zi şi noapte. Dumnezeu, care ne-a dat multe promisiuni, le va împlini pe toate şi îţi va răspunde fără întârziere. Ochiul tău nu a văzut şi urechea ta încă nu a auzit ceea ce a păstrat Dumnezeu pentru tine, dacă Îl aştepţi pe El. „ Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu “.

Acest verset a fost un izvor tainic, care m-a întărit de atâtea ori în încercările mele. Pot să depun mărturie pentru nenumărate răspunsuri la rugăciuni în privinţa propriilor mei copiii, în atât de multe împrejurări diferite. Îi dau toată slava lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut El ca răspuns la rugăciuni, pentru toţi cei patru băieţi ai mei. Ştiu că rugăciunea schimbă situaţiile. Poate schimba situaţiile şi în viaţa ta – şi în viaţa copiilor tăi. Dumnezeu poate să facă pentru noi şi pentru copiii noştri, „nespus mai mult decât am putea noi cere sau gândi vreodată” (Efeseni 3:20).

Dacă copilul tău este victima vreunui obicei rău, nu-l apăsa niciodată prin condamnări. El este deja destul de rănit. El vrea să fie liber, dar nu se poate elibera singur. Totodată, este important să-ți dai seama că, nici pe tine însăţi să nu te condamni niciodată. Nici nu este cazul să spui: „Dacă aş fi fost măcar o mamă mai bună!”

 

Nici o mamă nu este perfectă. Noi, toate, facem ceea ce credem că e mai bine, dar facem şi multe greşeli.

Mărturiseşte Domnului orice te nelinişteşte, iar apoi încheie capitolul, treci peste aceste tulburări. Debarasează-te de toate remuşcările şi de toate sentimentele de autocondamnare. Autocondamnarea este una dintre cele mai rele săgeţi ale lui Satan, prin care răneşte şi, răsucind tăişul în rană, întreţine acea rană, paralizându-i pe mulţi dintre copiii lui Dumnezeu şi determinându-i să nu se mai roage. Noi suntem pe un câmp de bătălie, luptând pentru viaţa copiilor noştri. Deci haideţi să nu ne consumăm energiile plângând. Mai este mult de lucru, deci trebuie să ne ridicăm şi să muncim chiar acum. Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să-i vorbeşti copilului tău. Lasă-L pe Dumnezeu să sfărâme barierele care s-au adunat de-a lungul anilor. Prin apelurile tale înlăcrimate cooperezi cu Dumnezeu pentru înfăptuirea de noi minuni în viaţa fiului sau fiicei tale.

Tu eşti cea care trebuie să lupţi în locul copilului tău, deoarece el este neputincios. Tu eşti cea care trebuie să fii tare. Aşa cum David, odinioară, smulgea mielul din gura leului, la fel trebuie şi noi să-i smulgem pe copiii noştri din gura lui Satan.

Până acum ai fost o femeie timidă şi slabă, dar acum ridică-te, şterge-ţi lacrimile şi alătură-te celor care luptă în bătălia din lumea spirituală. Hrăneşte-te cu Pâinea Vieţii, foloseşte sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, ca să lupţi împotriva diavolului şi să-l izgoneşti din familia ta. Mustră-l în Numele lui Isus şi el va fugi, aşa cum a promis Domnul, cu viteza fulgerului (Iacov 4:7 şi Luca 10:18).

Este neapărat necesar ca în astfel de vremuri să descoperi marea valoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Nu lăsa ca această încercare, prin care treci cu copilul tău,

 

să-ţi stoarcă energia duhovnicească. Minunatele promisiuni ale lui Dumnezeu te pot susţine chiar şi în momentele celor mai adânci întristări. Citeşte Psalmii lui David. În Psalmi există o putere deosebită care, în vremurile de încercare şi de durere, ne întăreşte şi ne ridică spiritual. Apelează la Dumnezeu şi cere-I să „facă un semn al bunăvoinţei şi favorii Lui pentru tine” (Psalmul 86:17). Declară în lumea spirituală şi revendică promisiuni ca acestea:

„Vă voi răsplăti astfel anii, pe care i-au mâncat

lăcustele” (Ioel 2:25) .

„Credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa”. „Ce a

spus oare nu va face?” (Evrei 10:23; Numeri 23:19).

„Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât

a celei dintâi” (Hagai 2:9).

„…ai făcut minuni la care nu ne aşteptam…”

(Isaia 64:3).

„Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8).

Astfel de cuvinte sunt profetice, puternice şi pot

face minuni pentru noi.

„O, minunat, minunat Cuvânt al Domnului! Adevărată înţelepciune dezvăluie paginile lui: Şi chiar dacă le citim de-o mie de ori, din nou, Ele niciodată, niciodată nu se-nvechesc.

Fiecare verset are-o comoară, fiecare promisiune o perlă,

Astfel că toate, dacă vor, ne pot da siguranţă; Şi ştim c-atunci când timpul şi lumea vor trece Cuvântul lui Dumnezeu în veci va dăinui.

(Julia Sterling)

 

Dumnezeu, care l-a scăpat pe David din cursele întinse de vrăjmaşii lui, îl va scăpa şi pe copilul tău (citeşte şi revendică-ţi promisiunea din Psalmul 124:6-8).

Poartă-te cu copilul tău ca atunci când a avut o boală, nu de parcă ar fi un criminal. În niciun caz să nu spui vreodată copilului tău cuvinte ca acestea: „Cum ai putut să ne faci aşa ceva?”

Poate că îţi este ruşine, gândindu-te ce vor putea spune alţii despre copilul tău, dar nu trebuie să-ţi pese de părerile oamenilor. Soţul meu spune mereu că părerile oamenilor trebuie să le arunci la coşul de gunoi! Copilul tău valorează mai mult decât orice om de pe Pământ. Aşa că nu îţi pierde vremea plângând pentru onoarea familiei tale care este pătată acum. Plânge pentru copilul tău, căci el poate fi recâştigat pentru Dumnezeu. Asta e tot ce contează.

Spune copilului tău cuvinte ale vindecării, ale iertării, ale credinţei şi împăcării. Tratează-l ca pe un om matur, pentru că maturitatea e stadiul la care aspiră el să ajungă.

Roagă-te cu credinţă şi salvează-ţi copilul din capcana diavolului. Apelează la sprijinul în rugăciune a prietenilor tăi creştini. Fii pregătită să-l primeşti înapoi pe copilul tău în mod necondiţionat, exact aşa cum l-a primit tatăl pe fiul risipitor. Dacă este necesar, fii gata să-l ajuţi să obţină ajutor medical şi profesional. Există oameni special instruiţi să trateze astfel de probleme ale tinerilor şi tu poţi obţine ajutorul lor. Pe de altă parte, ai putea să studiezi temeinic în legătură cu problema pe care o are copilul tău şi să-l ajuţi tu însăţi. Mai presus de toate, fii unită cu soţul tău şi rugaţi-vă pentru copilul vostru. Dacă există dezbinare în familie, diavolul are un punct de sprijin. Isus a spus că dacă doi sunt uniţi în

 

Numele Lui şi astfel, împreună, adresează o cerinţă Tatălui, lucrul cerut le va fi dat.

Deci nu învinui pe nimeni. Chiar dacă copilul tău va trebui să culeagă ce a semănat, adică urmările unei vieţi capricioase, adu-ţi aminte că există speranţă pentru fiecare. Psalmul 119:59 spune: „Mă gândesc la căile mele şi îmi îndrept picioarele spre învăţăturile Tale” . Fiul risipitor s-a întors în final la casa tatălui său. Mă gândesc că părinţii lui trebuie să fi plâns mult pentru el. Într-o zi însă lacrimile lor de întristare au fost transformate în lacrimi de bucurie.

Indiferent ce anume i se întâmplă copilului tău în acest moment, poate fi o surpriză pentru tine. Însă nu şi pentru Dumnezeu. El ştia ce urma să se întâmple şi are deja o soluţie. El are o soluţie pentru fiecare problemă şi chiar pentru fiecare greşeală de-a noastră. Deci putem veni la El cu o încredere totală şi având o siguranţă deplină că El îi va elibera pe copiii noştri din fiecare situaţie critică.

„Când mi se amăra inima şi mă simţeam străpuns în măruntaie, eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă” (Psalmul 73:21-24).

„Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

Dumnezeu nu te va încerca niciodată mai presus de ceea ce poţi purta. Plânsul poate dura toată noaptea, însă va fi şi o dimineaţă şi atunci vine bucuria . „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Psalmul 34:18).

 

Toate aceste experienţe zdrobitoare ne fac să ne predăm pe deplin Domnului şi ne fac să aşteptăm ca El să lucreze pentru noi şi în noi. Într-o zi, chiar şi această încercare va ajunge la un sfârşit. Însă nu aştepta într-un mod pasiv. Fii gata să acţionezi când este necesar. Dumnezeu îţi va da înţelepciune ca să ştii ce este de făcut. Rabdă zdrobirea, dar lucrează în timp ce plângi.

Suntem aşa de independenţi şi încrezători în propriile noastre puteri, încât numai încercările ne pot învăţa să ne rugăm şi să depindem de Domnul. Aşa cum e scris: „Încercarea (…) lucrează răbdare”.

Domnul ne-a învăţat să postim şi să ne rugăm. Bate la porţile Cerului şi ele ţi se vor deschide, oricât de timidă şi slabă ai fi. În orele tainice ale nopţii, înalţă-ţi rugăciunea şi strigătul inimii către Dumnezeu. În curând vei vedea Cerul deschis şi răspunsul la rugăciunile tale fierbinţi. Scrie promisiunile pe care ţi le-a dat Dumnezeu în acele vremuri întunecate şi le vei vedea pe fiecare dintre ele strălucind ca un curcubeu sau ca o cunună de pietre preţioase, pe care le vei putea transmite într-o bună zi generaţiilor următoare pentru a-i ajuta pe alţii. Tatăl, care aude rugăciunea ta rostită în ascuns, te va răsplăti în aşa fel încât cei din jurul tău vor vedea aceasta. El a mai spus că ne va răspunde în scurtă vreme. Deci perseverează, fii stăruitoare în rugăciune până când obţii răspunsul. Nu este voia lui Dumnezeu să fie pierdut copilul tău pe veci. Împărăţia lui Dumnezeu aparţine acelora care o iau cu năvală; Isus lansează o provocare ca noi să apucăm Împărăţia.

„Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se

tem de El” (Psalmul 34:7).

„Dumnezeu poate să facă nespus mai mult decât

cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20).

 

Deci cere-i Lui cu credinţă. Vino cu îndrăzneală la Tronul de Har şi stăruie cu îndârjire în rugăciune.

„Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte apă, înaintea Domnului, (…) pentru viaţa copiilor tăi” (Plângerile lui Ieremia 2:19).

Postul nu implică doar abţinerea de la mâncare. Putem să postim, adică să ne abţinem, şi de la lăudăroşiile vieţii, de la a avea o viaţă de plăceri şi de la a face ceea ce ne dictează pasiunile noastre egoiste. Nu este dificil să posteşti când eşti într-o situaţie critică, deoarece în astfel de situaţii pofta de mâncare este scăzută oricum; dar postul este o alegere pe care o facem noi. Isus a spus că unii demoni pot fi scoşi numai dacă postim şi ne rugăm.

Noi nu ne luptăm cu fiinţe umane, ci cu forţe demonice. Satan este furios pentru că sfârşitul lui este aproape şi aruncă în poporul lui Dumnezeu cu bombe din ce în ce mai moderne şi mai înşelătoare. Însă, la Calvar, Satan şi demonii săi au fost învinşi cu toţii de către Isus. În cartea Apocalipsa ne este descrisă soarta lor finală; şi prin credinţă noi îl vedem deja pe Satan în Iazul de Foc. Slavă Domnului!

Odată l-am auzit pe un om evlavios spunând că rugăciunea este ca o frânghie cu care îi putem trage pe copiii noştri înapoi la Dumnezeu.

În 2 Împăraţi 4:1-7 citim despre un creditor (o imagine a diavolului) care a venit să îi ia ca sclavi pe fiii unei văduve sărace. Profetul Elisei i-a spus văduvei să meargă acasă şi să adune vase goale de la vecinii ei, să închidă uşa după ea şi fiii ei (o imagine a rugăciunii) şi să toarne untdelemnul (o imagine a plinătăţii Duhului Sfânt). Datoria ei a fost astfel plătită iar copiii ei au fost eliberaţi de creditor într-un mod miraculos. Acea văduvă săracă trebuie să fi plâns şi să se fi rugat mult lui


Dumnezeu, pentru că nu voia să îşi piardă copiii. Rugăciunea şi plânsul ei trebuie să fi fost disperate. Iar Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune.

Draga mea soră în Hristos, Dumnezeu va face la fel şi în cazul tău. Plângi astăzi pentru copiii tăi? Permite-mi să-ţi transmit o promisiune din Evrei 11 :35 – „Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi” .

Declară în lumea spirituală şi revendică acest Cuvânt profetic pentru cel iubit de tine, care este mort duhovniceşte în această vreme. Dumnezeu îl va aduce înapoi la viaţă. Ca răspuns la rugăciuni, Dumnezeu vrea să-ţi arate lucruri mari şi minunate (Ieremia 33:3) - şi să ştii că El mereu îşi face planuri: cum să-ţi facă ţie bine (Ieremia 29:11; 32:40).

„Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz.

Stăruiţi în rugăciune” (Romani 12:12).

„Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4) .

DUMNEZEU VA FI CU TINE PRIN VALEA UMBREI MORŢII

„Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea.

(…) ‘Femeie’, i-a zis Isus, ‘de ce plângi?'” (Ioan 20:11,15).

Isus ştia de ce plângea Maria, dar cred că o întreba de fapt (aşa cum l-am întreba noi pe copilul nostru): „De ce simţi nevoia să plângi?”. Nu este nevoie să plângem când Isus este lângă noi.

Isus Însuşi a plâns la mormântul lui Lazăr. El ştia că Lazăr va fi înviat din morţi, dar plângea din cauza stării înspăimântătoare în care a ajuns omenirea din cauza păcatului. Însă, din momentul în care Isus a înviat din mormânt, moartea şi-a pierdut pentru totdeauna

„boldul”.

Una dintre amintirile vii din copilăria mea, pe care parcă o retrăiesc şi acum, e despre o mamă care îi jelea cu amar pe copiii ei morţi. În oraşul în care am crescut trăia o femeie săracă a cărei casă, după repetatele ploi torenţiale care s-au abătut asupra oraşului în acea perioadă, s-a prăbuşit, îngropându-i de vii pe cei doi băieţi ai ei, aflaţi la frumoasa vârstă a adolescenţei. Drumul nostru spre şcoală trecea chiar pe lângă coliba ei dărâmată şi am văzut trupurile băieţilor care, în dimineaţa aceea, nu s-au mai trezit din somn. În suferinţa

 

ei teribilă, aflată în culmea disperării, săraca mamă îi striga pe nume în mod isteric pe copiii ei să se trezească din somn. Însă era în zadar. Ştia că erau morţi. Fiecare martor ocular al acestei scene era mişcat până la lacrimi. Dumnezeu se îngrijeşte şi de astfel de mame care şi-au pierdut orice nădejde.

Recent, de ziua naţională a Indiei, un cutremur teribil a distrus oraşe întregi în provincia Gujarat. Ce multe plânsete trebuie să fi fost în acele regiuni! Cât de mulţi au ajuns orfani şi fără adăpost în câteva secunde! Cutremurele nu înseamnă neapărat pedeapsa lui Dumnezeu. Când s-a prăbuşit turnul Siloamului, pe vremea lui Isus, El a spus că cei care au murit nu au fost mai păcătoşi decât alţii. Ne-a avertizat că în zilele de pe urmă vor fi războaie, foamete şi cutremure. Deci cutremurele doar ne reamintesc faptul că venirea Domnului este aproape. Trebuie să ne pocăim, să veghem şi să ne rugăm. Trebuie să ne rugăm serios pentru India, ca Domnul să-Şi reverse îndurarea peste această naţiune atât de adânc scufundată în idolatrie.

Când Isus a fost răstignit fără milă pe cruce, Maria Magdalena a fost profund îndurerată, la fel ca toţi ceilalţi care-L iubiseră pe Isus. În acea duminică dimineaţa, care urmase imediat după Sabat, ea a mers devreme să vadă, măcar pentru o clipă, trupul lui Isus, să-l îmbălsămeze şi să plângă la mormânt.

O modalitate de a trece peste suferinţa noastră este să plângem. Nu trebuie să ne înăbuşim lacrimile.

Maria Magdalena a ajuns să fie prima care L-a văzut pe Isus după învierea Sa. Cât de încântată trebuie să fi fost când L-a recunoscut pe Isus şi când El i-a vorbit! După aceea n-a mai avut lacrimi de suferinţă! Apoi Isus i- a încredinţat sarcina de a merge la ucenicii Lui să le spună că El era înviat şi că Se va întâlni şi cu ei. După

 

toate acestea, Maria Magdalena a continuat să fie aceeaşi soră, modestă şi simplă, care fusese mereu în Biserica primară. Nu s-a auto-promovat, atribuindu-şi un nume ca „prima care L-a văzut pe Domnul înviat”. Ea a rămas în umbră. Cei ce urmau să fie folosiţi de Domnul în lucrarea publică a Bisericii erau apostolii, care înainte fuseseră fricoşi. Ce minunat exemplu este Maria Magdalena pentru noi, surorile. Chiar şi atunci când Domnul ne dă descoperiri uimitoare, să lăsăm ca toată slava s-o primească El şi Biserica Lui.

Dragă soră, în suferinţa ta gândeşte-te la Isus care a plâns la mormântul lui Lazăr. Gândeşte-te la Maria care a plâns. Este bine pentru noi să plângem când cineva drag nouă pleacă din această lume.

Avem nevoie de timp pentru a ne reface după o suferinţă atât de intensă, dar nu trebuie să ne văităm ca necredincioşii din lume. Nicidecum, niciodată, nu trebuie să iasă de pe buzele noastre ţipete şi tânguiri isterice, însoţite de cuvinte care-L necinstesc şi-L iau la întrebări pe Dumnezeu.

I-am auzit pe unii oameni blestemând pe Dumnezeu la înmormântări şi am simţit că vreau să plec din locul acela. Păgânii trebuie să ştie că noi avem o nădejde vie pentru viitor.

Aceia care au murit în Domnul au plecat imediat după moarte în prezenţa Domnului. Noi avem speranţă glorioasă pentru viitor, pentru că Isus a înviat din morţi.

Câteodată, la trecerea din viaţă a cuiva care ne este drag, pluteşte în aer întrebarea chinuitoare dacă respectiva persoană decedată, este sau nu pierdută pentru veşnicie în Iad. Trebuie să lăsăm, în final, această întrebare în mâna Domnului. Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu.

 

Nici o fiinţă omenească nu ne poate răspunde la această întrebare. Niciodată să nu mergi la ghicitori sau la aşa-zişii “profeţi” pentru a primi răspunsuri la astfel de întrebări. Dumnezeu ne-a avertizat ca niciodată să nu facem astfel de lucruri (Vezi Deuteronom 18:10-12). Numai Domnul ne poate ajuta să fim biruitori în doliul nostru.

Ai grijă să nu cazi în mlaştina descurajării. Aceasta te poate vătăma emoţional, mental şi spiritual. Dacă nu veghezi, poţi chiar să-i faci pe alţii să se poticnească cu speculaţiile tale. Poate o vei reîntâlni pe acea persoană iubită în Cer şi vei regreta atunci tot timpul pierdut – timp în care ar fi trebuit să mergi înainte cu Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu din 1 Corinteni capitolul 15 este foarte bun pentru a găsi mângâiere când plângem pentru cineva drag, care a plecat din această lume.

1 Tesaloniceni 4:13-17 este un alt pasaj care ne spune de ce nu trebuie să ne tânguim ca alţii: „Nu voim fraţilor să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”.

Isus a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine

 

trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată”

(Ioan 11:25,26).

Domnul înviat i-a spus lui Ioan: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii” (Apocalipsa 1:17,18).

“Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine” (Psalmul 23:4).

Romani 8:38 ne spune că nici moartea nu ne poate

despărţi de dragostea lui Dumnezeu.

Dragă mamă, poate că plângi când te gândeşti la unul dintre copiii tăi, care a plecat înaintea ta în Cer, dar gândeşte-te cât de fericit este el astăzi, liber de orice neputinţă şi bucurându-se de prezenţa lui Isus şi a îngerilor. Copilul tău aşteaptă acolo să te întâmpine într-o bună zi. Deci nu mai plânge. Citeşte o poezie a unui copil al lui Dumnezeu care a plecat pentru a fi cu Domnul şi care le scrie celor dragi care sunt pe Pământ:

DACĂ AŢI PUTEA VEDEA UNDE AM AJUNS

“Dacă aţi putea vedea unde sunt eu acum – frumuseţea

acestui loc -

Şi ce simţi când ştii că eşti acasă şi vezi faţa

Mântuitorului;

Să trăieşti în pace, fără frică – doar în bucuria ce întrece

orice comparaţie!

În timp ce jos, pe Pământ, îmi duceţi lipsa-acum, voi nu m-aţi mai vrea acolo.

 

Dacă aţi putea vedea unde-am venit şi-aţi călători cu

mine,

Aţi şti că n-am venit singur, Mântuitorul a venit cu mine.

A călătorit cu mine-alături şi m-a ţinut de mână

Şi m-a adus chiar în propria Lui casă – în această ţară măreaţă şi glorioasă.

Dacă aţi putea vedea unde sunt eu acum şi ce mi s-a arătat,

Nu v-aţi mai teme vreodată şi nu v-aţi mai simţi vreodată singuri.

V-aţi minuna de grija lui Dumnezeu – de mâna Lui

călăuzitoare în fiecare viaţă umană -

Şi-aţi înţelege clar că El cu-adevărat se-ngrijeşte de noi şi este răbdător faţă de noi, în fiecare bătălie a vieţii.

Dacă aţi vedea unde sunt eu acum – unde Dumnezeu este întotdeauna aproape -

Aţi înţelege motivul pentru care doreşte El ca noi toţi

s-ajungem aici sus.

Aţi vedea mâhnirea Lui când cineva este pierdut şi inima Lui plină de durere;

Şi I-aţi vedea bucuria când, în sfârşit, cineva se

întoarce-acasă.

Dacă aţi vedea unde sunt eu acum, de-aţi sta puţin cu

mine -

Să-mpărtăşim lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut să împodobească veşnicia -

 

Nu aţi mai vrea vreodată să plecaţi, odată ce-aţi

cunoscut bucuria Cerului;

N- aţi vrea să mai umblaţi pe căile de pe Pământ, odată ce a fost Cerul casa voastră.

Dacă aţi putea vedea unde sunt acum, aţi şti că într-o

bună zi ne vom întâlni

Şi chiar dacă sunt despărţit de voi acum, eu sunt doar

mai departe.

Şi-acum că sunt acasă cu El, în siguranţă în toate privinţele,

Aştept aici la poarta Cerului să vă întâmpin într-o scumpă zi.

(Autor necunoscut)

Ce glorioasă speranţă avem noi, creştinii!

NUMELE LUI DUMNEZEU VA FI GLORIFICAT CÂND TU EŞTI PERSECUTATĂ

Am multe prietene care L-au acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor personal, dar ale căror soţi nu s-au convertit. Soţii lor le hărţuiesc şi le chinuiesc. Câteodată abuzează de ele fizic, le umilesc în public şi le torturează în multe alte feluri. Unele dintre aceste soţii au fost chiar forţate să divorţeze, împotriva voinţei lor. Unele suferă fiecare înjosire în tăcere, pentru a-şi păstra familia intactă şi pentru a putea rămâne cu copiii lor.

Există mult plâns al inimilor frânte în cămine ca şi acestea. Domnul a dat har acestor soţii ca ele să-I rămână credincioase şi să fie mărturii vii ale naturii iertătoare, blânde şi supuse a lui Hristos. Copiii lor le-au văzut suferind cu răbdare, de dragul lui Hristos, şi unii dintre aceşti copii L-au primit pe Hristos. Iată cum întoarce Dumnezeu răul spre bine. Până la urmă, unii dintre bărbaţii lor au fost câştigaţi pentru Hristos.

O prietenă mi-a povestit suferinţa imensă pe care a trebuit s-o îndure, din cauză că soţul ei intrase într-o organizaţie secretă. Timp de mai mulţi ani, confuzia era mereu prezentă în casa lor. Ea plângea mult şi îl ruga stăruitor pe soţul ei să nu lase ca familia lor să sufere

 

consecinţele asocierii cu acel grup. Însă el, odată intrat, nu mai putea scăpa de societatea aceea secretă. Ca rezultat al asocierii cu oamenii de afaceri din acel grup, el a devenit bogat.

Satan a folosit o tactică asemănătoare pentru a-L ispiti pe Isus: „Dacă mi te vei închina, îţi voi da toate împărăţiile pământului şi slava lor (ceea ce include şi bogăţiile lor), dar Isus l-a mustrat pe Satan şi i-a spus să plece de la El.

Unii, care au părăsit astfel de societăţi secrete, devenind creştini, au destăinuit faptul că la primirea lor în asociaţie li s-a impus invocarea de blesteme asupra lor şi asupra familiilor lor, în eventualitatea încălcării regulilor organizaţiei. În unele grupuri, membrii trebuie să îşi scrie jurămintele cu propriul lor sânge. Mulţi fac aceste declaraţii solemne fără să-şi dea seama de gravitatea promisiunilor lor. Unele societăţi secrete îi aduc chiar închinare lui Satan. Aceste lanţuri, alese în mod deliberat, nu sunt uşor de rupt, dar Dumnezeu poate ajuta o persoană să anuleze fiecare jurământ drăcesc făcut în trecut. Mulţi au fost eliberaţi de Domnul din astfel de societăţi – chiar şi unii care au fost cândva conducători ai acestor organizaţii.

Aşadar, nu renunţa niciodată la rugăciunea pentru soţul tău, indiferent de ce anume este legat. Plânge şi roagă-te cu credinţă. Caută protecţia Domnului şi roagă-te pentru soţul tău, aşa cum ai face-o pentru singurul tău fiu. Hristos a rupt fiecare legătură când a murit pe cruce. El a venit să elibereze orice captiv.

Unele fete nemăritate, care L-au primit pe Hristos, înfruntă prigoniri deosebit de mari din partea rudeniilor. O mamă, atunci când a aflat că fiica ei L-a primit pe Isus, a ameninţat că se sinucide. Isus ştie cât de mult te doare inima să o răneşti pe scumpa ta mamă, care a muncit atât

 

de mult şi din greu ca să te crească; dar Domnul ne cheamă să-L iubim mai mult decât pe părinţii noştri şi să-I fim credincioşi până la moarte. Rugăciunile tale scăldate în lacrimi, adresate Domnului, pentru convertirea părinţilor tăi nu vor fi în zadar. Câţiva ani mai târziu, mama (menţionată mai sus) a luat parte la nunta fiicei ei cu un tânăr creştin.

Cunosc fete tinere care au fost alungate din casa lor, chiar şi în zilele acestea, doar pentru că L-au acceptat pe Hristos şi L-au urmat în apa botezului. Sunt sigură de faptul că Domnul le va răsplăti şi că El le-a pregătit un viitor minunat. Ştiu că în acea ultimă zi, Tatăl le va spune: „Aceasta este fiica Mea iubită în care Îmi găsesc plăcerea”.

Eşti pusă în situaţia de a fi nevoită să convieţuieşti cu părinţii soţului tău, datorită problemelor financiare? Chiar dacă ei sunt oameni buni, eşti obligată să trăieşti într-o “familie mare“, unde îţi împarţi căminul cu rudeniile soţului tău şi în care cea care conduce casa e mama soţului tău. Totul din casă este proprietate comună şi, uneori, simţi că până şi gândurile tale sunt proprietate comună! Eşti cuprinsă de indignare şi plângi în interiorul tău. Te simţi văduvită, prin înşelăciune, de intimitatea căminului tău, de ceea ce este al tău. Tânjeşti să-i comunici sentimentele soţului tău, dar nu poţi să spui nimic despre rudele lui, pentru că aceasta îl va răni. Zilele ţi se par chinuitoare şi reuşeşti să mergi mai departe doar depunând mult efort, acceptând nefericita situaţie, la fel ca multe alte femei căsătorite din India. Uneori izbucneşti în lacrimi şi în accese de mânie, deoarece lucrurile nu sunt aşa cum ai vrea să fie. Este haos în mintea ta la fel ca şi în viaţa ta.

Nu poţi schimba cultura Indiei, dar Dumnezeu te

poate schimba pe tine! Poţi învăţa să ierţi şi să nu

 

consideri drept ofense cuvintele care îţi sunt adresate. Acele cuvinte nu vor conta peste o sută de ani. Gândeşte pozitiv despre multiplele avantaje ale situaţiei în care te afli – la ajutorul practic pe care îl ai în casă şi la copiii tăi care îi au cu ei pe bunicii lor. Multe familii trăiesc foarte departe de rudeniile lor. Cu tot tumultul din jurul tău, în casă tu poţi avea, totuşi, o umblare tainică cu Dumnezeu, în inima ta.

Poţi fi, de asemenea, o lucrătoare a Domnului, slujind pentru mângâierea şi întărirea altor femei din India, care trec prin situaţii similare. Fiecare experienţă dureroasă prin care trecem ne ajută să fim părtaşi la suferinţele lui Hristos. Putem, astfel, să dobândim caracterul lui Hristos şi să fim o binecuvântare pentru aceia, din jurul nostru, care trec prin probleme asemănătoare.

Eşti hărţuită (prin cuvinte şi fapte) de rudele soţului tău pe motivul “zestrei insuficiente“? Poate eşti dezgustată de cei din jurul tău şi eşti disperată, dorindu-ţi să nu te fi căsătorit niciodată. Citim aproape zilnic în ziare despre “sinucideri din lipsă de zestre”. Viaţa ta nu e proprietatea ta. Ea aparţine lui Dumnezeu. Aşa că nu te gândi vreodată să o curmi. În schimb, cere de la Dumnezeu har să poţi răbda această încercare. Nu face nimic din ceea ce ar putea duce la o tragedie pentru familia ta. Găseşte-ţi siguranţa în Domnul. El a promis că nu va permite ca vreo încercare să fie peste puterile tale. Nu are nici un rost să îţi petreci viaţa acuzându-i şi ponegrindu-i pe alţii. Aşteaptă cu credinţă ca Domnul să lucreze spre binele tău. Aceia care nădăjduiesc în El nu vor fi daţi de ruşine niciodată (Isaia 49:23) şi cei care-L aşteaptă pe El se vor ridica într-o zi şi vor zbura ca vulturii (Isaia 40:31).

 

Cere înţelepciune de la Dumnezeu pentru situaţia

prin care treci.

Unii credincioşi au avut unicul privilegiu de a fi târâţi la judecată pentru cauza Domnului Isus Hristos. Într-adevăr, este o onoare şi un privilegiu, pentru că Domnul nostru a fost El Însuşi dus la judecată de vrăjmaşii lui. Învinuirile ridicate împotriva ta pot fi false, de la prima la ultima, dar Domnul îngăduie chiar şi această situaţie cu un scop. El ne-a asigurat că, atunci când vom sta în faţa judecătorilor, nu va trebui să ne îngrijorăm de ceea ce avem de spus, pentru că El Însuşi ne va da ce anume să spunem. Deci ne putem odihni în El cu o încredere ca cea a unui copil.

Iată câteva promisiuni minunate pe care ni le-a dat Dumnezeu, în Cuvântul Său, tuturor celor care sunt duşi la judecată pe nedrept. Poţi să le declari pe toate în lumea spirituală şi să ţi le revendici în Numele lui Isus (citatele sunt din versiunea biblică Living Bible):

„Domnul este Avocatul şi Apărătorul meu şi El mă

va salva” (1 Samuel 24:15).

„Domnul spune: Nu vă temeţi! Nu încremeniţi de spaimă! Căci lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu! Nu va trebui să luptaţi! Staţi liniştiţi şi vedeţi incredibila operaţiune de salvare pe care o va duce la îndeplinire Dumnezeu pentru voi. Domnul este cu voi” (2 Cronici 20:15-17).

„Domnul nu va lăsa ca cei evlavioşi să fie condamnaţi când sunt aduşi înaintea judecătorului” (Psalmul 37:33).

„Judecata nu vine de la răsărit sau de la apus, de la miazănoapte sau de la miazăzi [adică: de la vreun om]. Dumnezeu este Cel ce Judecă, condamnându-i pe unii şi achitându-i pe alţii. El va frânge puterea celui rău, dar puterea celui drept va fi sporită” (Psalmul 75: 6,7,10).

 

„Domnul nu va judeca după aparenţe sau mărturii false, nici nu va hotărî după cele auzite, ci îi va apăra pe cei săraci şi exploataţi. El va hotărî împotriva celui rău care îi asupreşte” (Isaia 11:3-5).

„Insultele lor nu mă pot răni, pentru că Domnul Dumnezeu mă ajută. Îmi adun toate puterile pentru a-i răbda. Ştiu că nu voi fi dat de ruşine, fiindcă Dumnezeu este aproape şi El va dovedi nevinovăţia mea. Îndrăzneşte cineva să ridice acuzaţii împotriva mea? Să ne înfăţişăm la judecătorie împreună! Lăsaţi-l să-şi aducă acuzaţiile! Domnul Dumnezeu Însuşi mă apără – cine mă va dovedi vinovat? Toţi acuzatorii mei vor dispărea; ei se vor destrăma ca o haină roasă de molii. Voi toţi cei care plănuiţi în ascuns, pentru a-i nimici pe alţii, veţi fi nimiciţi prin propriul vostru plan. Domnul Însuşi va duce la îndeplinire această judecată; veţi suferi şi veţi avea un destin groaznic” (Isaia 50:7-11).

„Domnul spune: ‘Vrăşmaşii tăi vor sta departe; tu vei locui în pace. Teroarea nu se va apropia de tine, pentru că Eu sunt de partea ta. Vrăşmaşii tăi vor fi puşi pe fugă pentru că Eu sunt de partea ta. Nici o armă ridicată împotriva ta nu va avea succes şi vei avea dreptate împotriva oricăror minciuni în sala de judecată'” (Isaia 54:14-17).

Domnul spune: Eu voi fi Avocatul tău; Eu voi pleda pentru cauza ta‘” (Ieremia 51:36 – Living Bible).

„O, Doamne, tu eşti Apărătorul meu! Susţine pricina mea! Căci Tu mi-ai răscumpărat viaţa. Tu ai văzut răul pe care l-au făcut împotriva mea. Fii Judecătorul meu să-mi dovedeşti nevinovăţia. Ai văzut uneltirile lor împotriva mea. Ai auzit ocările lor, cuvântările potrivnicilor mei şi planurile pe care le

 

urzeau împotriva mea. Uite cum eu sunt cântecul lor de

batjocură” (Plângerile lui Ieremia 3:58-63) .

„Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18:7-8) .

„Nimeni nu L-a putut prinde, căci nu-I venise încă

ceasul” (Ioan 7:30, 8:20) .

Dacă tu sau soţul tău va trebui să staţi vreodată într-o sală de judecată înaintea acuzatorilor voştri pentru cauza Domnului Isus, atunci să nu plângi. Ţine-ţi lacrimile în frâu. În schimb, fie-vă milă de acuzatorii voştri. Cât de îngrozitoare le va fi osânda, în ziua în care Judecătorul Întregului Pământ se va ocupa de cazul lor!

Isus Însuşi a fost trădat, dus la judecată şi a trebuit să stea înaintea unei mulţimi batjocoritoare. Atunci nu te mira de ceea ce ţi se întâmplă. Nu eşti tu un ucenic al Său? Este un privilegiu rar pe care El ţi L-a dat să poţi călca pe urmele Lui, chiar în acest domeniu. Fii curajoasă! Aceasta nu e o vreme a plânsului. Saltă de bucurie în schimb, fiindcă răsplata ta în Cer va fi mare. Isus se roagă pentru tine şi într-o zi te va reabilita şi te va onora.

Aici pe Pământ viaţa noastră trebuie să fie una a suferinţei. Suntem părtaşi la suferinţele Sale, dar El ne dăruieşte în fiecare încercare şi bucuria Sa copleşitoare. El Însuşi a fost trădat de către un prieten apropiat şi trecut printr-o încercare care a implicat înjosiri şi batjocuri. El a fost pălmuit şi bătut atât de mult, încât spatele I-a fost brăzdat. Noi, astăzi, putem angaja un avocat şi putem spera, câtuşi de puţin, la dreptate. Isus însă nici măcar nu a avut parte de o judecată corectă şi a fost condamnat pe nedrept la moarte. Moartea Sa a fost cea mai crudă moarte pe care cineva ar fi putut s-o sufere.

 

El însă avea bucurie în inima Sa, pentru că Se gândea la răsplata acelor suferinţe – aceea de a ne elibera pe mine şi pe tine din ghearele păcatului, pentru a fi Mireasa Lui. El ne poate da bucurie şi nouă.

Isaia 53:7-9 este un pasaj din Scriptură care mă mişcă întotdeauna:

„El a fost chinuit şi asuprit, totuşi nu a spus nici un cuvânt. El a fost adus ca un miel la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, atât de tăcut a stat înaintea celor ce-L condamnau. Din închisoare şi judecată, ei L-au târât la moarte; dar cine din cei de pe vremea Lui a realizat că El murea pentru păcatele lor – că El suferea pedeapsa lor? El a fost îngropat ca un criminal, în mormântul unui om bogat; dar El nu a săvârşit nici o nelegiuire şi nu a spus niciodată vreun cuvânt rău” (Living Bible).

Apostolul Pavel a suferit mult pentru cauza Evangheliei, dar, din celula închisorii lui, a scris unele din cele mai frumoase epistole ale sale, cum ar fi Epistola către Filipeni, unde ne spune să ne bucurăm totdeauna în Domnul.

Toţi cei care caută să trăiască cu evlavie în Hristos vor suferi persecuţie sub o formă sau alta. Aşa că nu trebuie să fim surprinşi când ni se întâmplă aceasta, ca şi cum ni s-ar întâmpla ceva ciudat (1 Petru 4:12). Domnul ne va încuraja de fiecare dată prin Cuvântul Său.

„Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:10).

Domnul ne-a învăţat să-i iertăm pe cei care ne persecută, să-i iubim şi să ne rugăm pentru ei. Atunci când facem bine celor ce ne fac rău, dovedim că suntem copii ai Tatălui nostru iubitor. Dumnezeu este bun cu toţi. Poate prietena ta cea mai bună sau cineva dintre rudele tale apropiate te-a “lucrat” pe la spate. Nu plânge. Bucură-te că ai parte de privilegiul de a umbla pe urmele

 

lui Isus. Lasă ca gândirea lui Hristos să te conducă în asemenea situaţii.

Am citit despre păstori care au fost închişi pentru cauza Domnului timp de mulţi ani. Pentru soţiile lor, această situaţie trebuie să fi fost foarte greu de suportat. Trebuie neapărat să ne rugăm pentru familiile creştinilor care sunt persecutaţi, chiar la momentul actual, în multe ţări. Prigoana va veni şi la noi, în India. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ţină tari în credinţă. Este bine pentru fiecare dintre noi să ne luăm timp pentru a citi istoriile martirilor şi a celor care au fost persecutaţi pentru cauza Domnului în trecut. Aceasta ne va întări atunci când va veni şi vremea noastră.

„Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8:18).

„Întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4:17).

„Când vei trece prin ape, acestea nu te vor îneca” (Isaia 43:2).

„Dumnezeu (…) ne mângâie [încurajează] (…) ca să putem mângâia [încuraja] pe cei ce se află în vreun necaz!” (2 Corinteni 1:4).

„Isus însuşi ne ajută şi trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi” (Evrei 7:25).

„El este Avocatul nostru” (1 Ioan 2:1).

„Cel neprihănit nu se teme de veşti rele”

(Psalmul 112:7).

„Puterea ta să ţină cât zilele tale. Dumnezeu cel Veşnic este un loc de adăpost şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare” (Deuteronom 33:25,27).


„Se va bucura de tine cu mare bucurie (…) şi nu va

mai putea de veselie pentru tine” (Ţefania 3:17).

„Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28).

„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalm 46:1).

Petru vorbeşte despre încercări de foc pe care le vom avea de înfruntat, iar Domnul ne asigură în Isaia 43:3 că, atunci când vom trece prin foc, acesta nu ne va arde. Asta înseamnă că sufletul nostru nu va fi distrus în persecuţie.

Isus ne învaţă să ne rugăm. În acelaşi timp, Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Când nu suntem în stare să ne exprimăm suferinţa în cuvinte, Duhul Sfânt vine în ajutorul nostru. Aşa că haideţi să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt şi El va striga din interiorul nostru.

DUMNEZEU TE VA SCĂPA DE ÎNTRISTAREA LUMII

„Întristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7:10).

În rândul femeilor, multe dintre plânsete provin din autocompătimire; ele îşi plâng de milă simţindu-se ofensate, desconsiderate, sau din cauză că nu primesc un lucru pământesc pe care şi l-au dorit.

Unele femei sunt, de felul lor, ultrasensibile şi iritabile. Temperamentul lor violent le face să răbufnească repede. Iacov 1:19 ne spune că trebuie ca

„orice om să fie (…) zăbavnic la mânie” - pentru că

„mânia locuieşte în sânul nebunilor” (Eclesiastul 7:9) . Deseori Satan îi face pe oameni să-şi piardă cumpătul, iar apoi îi face să se zvârcolească în sentimente de autocondamnare. Păzeşte-te de strategiile lui Satan! Ridică-te imediat din murdărie, pocăieşte-te de păcatul tău şi întoarce-te la Domnul.

Unele femei se compară mereu cu altele care sunt într-o situaţie mai bună ca ele. Aceasta duce mereu la descurajare şi la melancolie, stări care le fac să se simtă nefericite. Dacă vrei să te compari cu altele, compară-te cu cele care sunt într-o stare mult mai rea decât tine,

 

cum ar fi cele care îşi duc viaţa în cartierele sărace, în

colibe.

Unele femei sunt de obicei singure, căutând să-i facă pe alţii să le accepte compania, negăsind însă nicăieri, niciodată, alinarea de care au nevoie. În schimb, noi putem dezvolta o relaţie profundă cu Domnul.

Unele femei de vârstă mijlocie sunt slabe fizic şi sunt predispuse la plâns datorită schimbărilor hormonale. Aceste stări patologice pot fi tratate, aşadar ele ar trebui să consulte un medic. Dumnezeu este Cel care ne-a creat, El ştie din ce suntem făcuţi şi este mai mult decât dornic să ne ajute în astfel de situaţii – dacă Îi vom cere.

Plânsul tău provine din „întristarea lumii”? Citeşte lista de mai jos şi verifică-te:

  • Ai fost crescută ca un copil răsfăţat de către părinţi indulgenţi, fapt pentru care acum eşti uşor iritabilă şi incapabilă să faci faţă micilor inconvenienţe şi întârzieri? Acesta este motivul pentru care plângi? Nu da vina pe părinţii tăi. Ocupă-te de iritabilitatea ta şi consider-o la fel de periculoasă ca pe un ou de şarpe din care, în scurtă vreme, va ieşi un şarpe veninos care te va muşca mortal atât pe tine, cât şi pe alţii. Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti complicaţiile care au derivat din creşterea ta.

· Iubeşti lucrurile materiale (haine, muzică, bijuterii, etc.) atât de mult, încât dacă nu le primeşti, devii nefericită şi începi să plângi? Porneşti un şuvoi de reproşuri împotriva părinţilor sau împotriva soţului, pentru că nu primeşti aceste lucruri? Mărturiseşte Domnului atitudinea ta lumească şi cere-I să te elibereze de ea.

 

  • Plângi pentru că tu sau soţul tău, sau copilul tău, nu aţi obţinut o slujbă, o promovare sau o reuşită la facultate? Dumnezeu ştie ce este cel mai bine pentru familia ta şi El este în controlul deplin al tuturor împrejurărilor din viaţa ta. Aşa că mulţumeşte-I în toate situaţiile.

· Te-au rănit oamenii în mod intenţionat în vreun fel? Îţi vine greu să-i ierţi? Plângi de mânie şi de ură? Simţi că-ţi vine să-i vorbeşti de rău pe astfel de oameni în faţa altora? Dacă-i aşa, atunci eşti în pericolul de a fi prinsă într-o mreajă a răzbunării. Vino cu aceste lucruri înaintea Domnului şi cere-I să te ajute să-i ierţi pe toţi cei implicaţi. Eliberează-i din mintea ta şi iartă-i. Atunci, când îi întâlneşti, îi poţi saluta cu un zâmbet sincer.

  • Plângi pentru că ai suferit vreo pierdere financiară, prin faptul că ai fost înşelată sau tratată cu nedreptate? Dumnezeu poate folosi această pierdere pentru a te elibera de iubirea de bani şi pentru a te transforma mai mult în asemănarea cu Isus. Aşa că laudă-L pe Domnul chiar şi pentru pierderile financiare. Toate aceste pierderi pot fi înlocuite de Domnul nostru, care este Dătătorul tuturor darurilor bune. El este Judecătorul care într-o zi se va ocupa de toţi răufăcătorii lumii. Aşadar, cel mai bine este să laşi astfel de probleme în Mâinile Sale. Dacă tu continui să te gândeşti la cei care te-au înşelat, vei ajunge doar să te faci pe tine însăţi nefericită. O bună întrebare pe care ţi-o poţi pune în asemenea situaţii este: „Va conta această pierdere peste 50 de ani? “
  • Plângi din cauza problemelor cu soţul tău, despre care nu poţi vorbi nimănui? Satan urmăreşte să distrugă căsniciile. Respinge toate gândurile de gelozie. Dumnezeu a plănuit căsnicia pentru a fi ceva minunat.

 

Cultivă-ţi aşadar căsnicia, aşa cum ai cultiva o grădină. Udă grădina în mod constant şi smulge buruienile discordiei şi ale suspiciunii pe care le-a semănat duşmanul acolo. În locul lor, seamănă seminţele divine ale iubirii şi ale iertării.

  • Plângi pentru că eşti însărcinată din nou? Probabil că nu ţi-ai dorit să mai ai copii şi eşti dezamăgită să descoperi că eşti însărcinată din nou. Adu-ţi aminte că fiecare copil este un dar de la Dumnezeu. Simplul gând de a respinge un copil este ca şi cum l-ai ucide. Acceptă fiecare copil pe care ţi-l dăruieşte Dumnezeu, în Numele lui Isus. S-ar putea să descoperi că însuşi copilul pe care nu l-ai dorit îţi va aduce o bucurie mai mare decât toţi ceilalţi copii ai tăi. Mai târziu, vei putea să-ţi „planifici” familia.
  • Plângi pentru că ai descoperit că strigătul plânsului tău îi face pe cei din jur să îţi acorde mai multă atenţie şi aceasta te ajută să obţii ceea ce vrei de la soţul tău sau de la părinţii tăi – dacă strigătul tău este destul de consistent? Cere-i Domnului să te elibereze de asemenea egoism.
  • Plângi pentru că lucrurile nu ies aşa cum îţi doreşti? Eşti supărată pentru că Dumnezeu nu ţi-a răspuns la rugăciuni? O asemenea atitudine vine dintr-o părere prea înaltă despre tine însăţi. Roagă-L pe Domnul să-ţi dea răbdarea Lui.
  • Păstrezi amintirea „întristărilor lumii” (precum sunt păstrate mumiile egiptene) pentru ca alţii să-ţi ofere mângâierea şi compasiunea lor? Ori de câte ori eşti tentată să-ţi aminteşti evenimente nefericite din trecut, roagă-l pe Domnul să te ajute să respingi asemenea gânduri imediat. Dacă vei face aşa în mod regulat îţi vei da seama, după o vreme, că vei uita de tot asemenea episoade din trecutul tău şi sufletul tău va fi

 

vindecat. Trecutul tău este ca şi un cadavru descompus care trebuie să fie îngropat permanent. Când vei face aceasta, te vei vedea eliberată şi vei începe să experimentezi puţin din Rai, aici pe Pământ. Astfel, vei face lumea un loc mai bun pentru tine şi pentru cei din jurul tău.

Trăieşte-ţi viaţa aşa cum o vrea Dumnezeu de la tine. Pocăieşte-te de egoismul tău şi tot ce eşti tu predă Domnului Isus. Poate vei simţi, uneori, că ai ajuns la limita răbdărilor, dar mai târziu vei descoperi că, de fapt, reacţiile tale au fost exagerate şi că harul lui Dumnezeu a fost îndeajuns pentru a te ajuta să treci peste greutăţi. Dumnezeu nu va permite niciodată să fii încercată peste puterile tale.

Multe femei sfinte au suferit mult pentru Domnul. În secolul al XVI-lea, în Franţa, Madam Guyon a fost închisă pentru credinţa ei, mult timp, în celula rece a unei închisori. Însă ea, din acea celulă, a scris cărţi care răsună cu un spirit triumfător şi care binecuvântează oameni chiar şi astăzi, pentru că ea a rămas devotată Domnului ei.

Dumnezeu vrea ca noi, femeile, să fim rezistente. El vrea ca noi să-i ajutăm pe alţii care se zbat din răsputeri şi să luăm seama la noi înşine, ca nu cumva s-o sfârşim şi noi cu o cădere nervoasă. Puterea Sa ne este la îndemână în orice vreme şi El ne poate face viguroase. Deci haideţi să ne încredem în El şi vom descoperi că cele mai grele perioade din viaţa noastră pot deveni, cu ajutorul Domnului, cele mai bune perioade prin care am trecut vreodată.

Dăruieşte-ţi pe deplin viaţa şi viitorul în mâinile Domnului şi El te va ajuta să treci prin perioadele cele mai dificile. S-ar putea să vină încercări chiar şi mai mari în zilele ce urmează, dar le vei birui pe toate. El te va

 

întări să biruieşti uriaşii temperamentului tău şi îţi va da putere să trăieşti o viaţă după plăcerea Lui.

Astfel, vei deveni o binecuvântare pentru mulţi.

DUMNEZEU TE VA ATRAGE LA EL PRIN ÎNTRISTĂRI DUPĂ VOIA SA

„… când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corinteni 7:10).

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi”

(Matei 5:4).

Întristarea după voia lui Dumnezeu este cea produsă în noi de către Duhul Sfânt. Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (Romani 8:26).

O asemenea întristare a fost cea care, la început, ne-a provocat să ne întoarcem la Domnul şi să ne pocăim. De-a lungul vieţii este bine să fim receptivi la asemenea lucrări ale Duhului Sfânt în inima noastră.

Trebuie neapărat să plângem, ori de câte ori cădem spiritual sau când pierdem părtăşia cu Domnul nostru aşa cum a plâns mireasa când a pierdut legătura cu Iubitul ei (Cântarea Cântărilor 3:1-4). Un asemenea plâns este benefic pentru sufletul nostru. Lacrimile de pocăinţă nu sunt niciodată în zadar. Când ne vedem viaţa în lumina Lui, descoperim cum pânzele de păianjen ale irascibilităţii, poftelor, mândriei, egoismului şi autocompătimirii au pătat inima noastră şi au făcut ca viaţa noastră să fie dificilă atât pentru noi, cât şi pentru

 

cei din jurul nostru. Plânsul ne va duce la o zdrobire şi o smerire care ne vor face în stare să primim neîncetat harul lui Dumnezeu.

Petru era atât de sigur de sine însuşi că va sta neclintit ca o stâncă şi că niciodată nu se va lepăda de Domnul. În grădina Ghetsimani el a scos chiar o sabie pentru a-L apăra pe Stăpânul lui. Însă, la momentul ispitirii, a căzut exact aşa cum îl avertizase Domnul. Totuşi, privirea plină de milă şi de iertare a Stăpânului său l-a zdrobit până acolo că a plâns cu amar. Se întreba dacă va mai avea vreodată ocazia să-I spună Domnului cât de rău îi părea pentru eşecul său şi cât de mult Îl iubea.

Aceasta a fost experienţa multora dintre copiii lui Dumnezeu, care L-au dezamăgit pe Domnul la un anumit moment al vieţii lor. Dacă aceasta a fost experienţa ta, soră dragă, atunci lasă-mă să te asigur că mai este speranţă pentru tine.

Adu-ţi aminte: Satan a trebuit să obţină permisiunea lui Dumnezeu înainte de a-l putea cerne pe Petru. Iar pentru a te putea cerne şi pe tine, Satan trebuie, de asemenea, să ceară permisiunea lui Dumnezeu.

Isus s-a rugat pentru Petru ca să nu i se piardă credinţa. Iar astăzi, de asemenea, Isus se roagă şi pentru tine. Isus avea credinţa că Petru va trece prin această vreme a încercării şi că el va fi recuperat. Isus are încredere şi în tine. După ce Petru a fost recuperat, el a făcut progrese pentru a-şi putea întări fraţii în credinţă şi a făcut o lucrare minunată pentru Domnul. Aşa va fi şi în cazul tău.

Dacă Petru ar fi ţinut seama de avertismentul Domnului în Ghetsimani şi s-ar fi rugat, aşa cum i s-a spus, el nicidecum n-ar fi ajuns la cădere – însă Petru era

 

încrezător în propriile sale puteri. Astfel, a căzut. Totuşi, Domnul i s-a arătat după înviere şi l-a încurajat; şi atunci Petru a avut ocazia să-i spună Domnului că Îl iubea. Atunci Domnul l-a împuternicit din nou pe Petru ca apostol.

Dumnezeu este un Dumnezeu Bun şi El îngăduie adversităţi şi încercări în viaţa noastră pentru a scoate la iveală înaintea noastră adevărata noastră natură. În acest mod El ne smereşte şi ne zdrobeşte, pentru a ne putea transforma în asemănarea Lui. Nimic nu ne poate despărţi de iubirea lui Dumnezeu.

În vremuri de suferinţe personale nu ar trebui să fim atât de captaţi de problemele noastre, încât să nu mai avem nici o preocupare pentru alţii. Ca „Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”, Scriptura spune despre Isus, Domnul nostru, că „suferinţele noastre le-a purtat”. El a plâns în timp ce s-a uitat la oamenii din Ierusalim care l-au respins.

„El nu a avut lacrimi pentru propriile Sale dureri, Dar a transpirat picuri de sânge pentru ale mele”.

Domnul nostru a plâns pentru alţii. Acum, ca reprezentanţi ai lui Isus, este rândul nostru să plângem pentru alţii.

Gândeşte-te la istoria lui Iosif, care a fost întemniţat pe nedrept. Însă acolo, în închisoare, el a uitat de propriile lui necazuri şi a fost preocupat de problemele celorlalţi prizonieri. Grija lui pentru paharnicul lui Faraon a fost ceea ce l-a dus, în final, la propria sa eliberare din închisoare. O grijă autentică manifestată faţă de alţii poate fi, de asemenea, primul pas înspre eliberarea noastră (Geneza 40:7-8).

 

„Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii” (Psalm 126:6).

Iată câteva exemple de oameni care au plâns, fiind întristaţi după voia lui Dumnezeu:

  • Isaia a plâns când a văzut slava lui Dumnezeu şi, contrastând cu această slavă, a văzut şi putreziciunea propriei sale naturi păcătoase; şi-atunci el a spus: „Vai de mine! sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate” (Isaia 6:5).
  • Ieremia a plâns pentru poporul lui Dumnezeu căzut din har, dorindu-şi ca ochii lui să fie o fântână de lacrimi, să poată plânge în mod continuu pentru ei (Ieremia 9:1; 13:17).
  • Daniel a plâns pentru păcatele poporului lui

Dumnezeu (Daniel 9:2021).

  • Ezra şi Neemia au plâns când au văzut starea decăzută a poporului lui Dumnezeu (Ezra 10:1; Neemia 1:4).
  • Pavel a avut, în mod continuu, o mare durere în inima lui pentru propriul său popor (evreu) care nu era întors la Dumnezeu (Romani 9:1-3).

Întristările după voia lui Dumnezeu ne vor face să fim mâhniţi pentru situaţiile care Îi provoacă durere lui Dumnezeu .

Uită-te la idolatria din ţara noastră şi gândeşte-te cât de mult trebuie să sufere Domnul din această cauză. Poate ne-am obişnuit atât de mult să vedem temple şi idoli în ţara noastră, încât nu ne mai deranjează deloc (Faptele Apostolilor 17:16). Noi avem însă o responsabilitate înaintea Domnului pentru ţara în care trăim.

 

Dumnezeu a spus: „dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi vor ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14).

Îmi aduc aminte de ocazii din trecut, când Domnul mi-a pus o povară pe inimă, să mă rog pentru alţii.

Odată, o mamă m-a rugat să mă rog pentru fiul ei care suferea de insomnie. El era dependent de muzică rock şi nu avea nici un interes pentru Dumnezeu. Ajutorul psihiatric era fără nici un efect. Capul său palpita ca şi ritmul tobelor muzicii pe care o asculta. Dumnezeu, în mila Sa, ne-a răspuns la rugăciune şi acest băiat este bine acum. Multe mame sunt inconştiente de pericolul la care sunt expuşi copiii lor prin muzica rock.

În una dintre călătoriile mele am văzut un grup de bărbaţi şi femei care aveau cu ei şi câteva fetiţe de doi-trei ani. Am observat ceva ciudat în comportamentul lor faţă de copii. Fetiţele arătau amorţite şi înfricoşate. Văzându-le în acea stare aveam, parcă, o descoperire lăuntrică a faptului că fetiţele fuseseră răpite de la părinţii lor şi li s-a administrat un drog pentru a le induce o stare de amorţeală. Însă, din cauză că nu aveam cum să demonstrez acest lucru, nu am putut face nimic. Văzându-le pe acele biete fetiţe abuzate, am fost profund marcată şi asta m-a făcut să mă rog pentru copiii răpiţi şi abuzaţi din ţara noastră.

Cu o altă ocazie, am întâlnit o fată dintr-o ţară din Vest care a venit în India cu speranţa de a găsi “pace” prin mediile „guru”, prin meditaţii transcendentale şi prin religii orientale. Am avut ocazia să-i mărturisesc despre Domnul Isus Hristos, care este Dumnezeul adevărat, mai presus de orice „guru”, şi m-am simţit puternic îndemnată să mă rog pentru ea. Unii vestici L-au găsit pe


Domnul în India. Roagă-L pe Domnul să te folosească ca să mărturiseşti despre El acestor oameni căutători şi nevoiaşi spirituali, sau roagă-te pentru ei.

Când Isus purta crucea prin Ierusalim şi a văzut nişte femei plângând pentru El, le-a spus să nu plângă pentru El, ci pentru ele însele şi pentru copiii lor: „Fiice ale Ierusalimului”, a spus El, „nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri” .

Fiice ale Indiei (şi ale României – nota trad.),

putem noi auzi ce ne spune El astăzi?

DUMNEZEU ARE UN PLAN CHIAR ŞI CU DUREREA TA FIZICĂ

Multe femei sunt chinuite de boli cronice, fiind nevoite să trăiască cu dureri continue şi să aibă nopţi nedormite. Minţile lor sunt pline cu gânduri negre în ce priveşte viitorul – în special gânduri de frică pentru copiii lor care, în eventualitatea că ele mor, vor rămâne fără mamă. Asemenea gânduri pot fi înspăimântătoare.

Multe tânjesc după un răgaz în care să simtă măcar un pic de uşurare a durerilor lor. Chiar şi calmantele cele mai puternice încep să-şi piardă efectul după o vreme.

Când o femeie află despre o alta că a fost diagnosticată cu cancer, începe să se întrebe dacă nu cumva ea este cea care urmează!

Isus a suferit, şi El, durere; de aceea poate să ne înţeleagă şi să ne mângâie. El a suferit crucea şi numai El ne poate ajuta să rezistăm până la sfârşit, atunci când suntem în dureri. Niciodată să nu cedezi tentaţiei de a-ţi lua viaţa. Cheile morţii sunt în mâinile lui Isus (Apocalipsa 1:18). Nu încerca să le smulgi de la El. Aşteaptă vremea lui Dumnezeu, indiferent cât de mult trebuie să suferi. Între timp, Dumnezeu poate să-ţi sfinţească viaţa într-o aşa măsură, încât suferinţa ta, sfinţită şi ea, va fi o părtăşie la suferinţele Lui.

 

„Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are

vremea ei” (Eclesiastul 3:2).

Amos 4:12 spune: „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău”.

Nu trebuie să privim la aceste cuvinte ca la o ameninţare îngrozitoare, de a ne pregăti pentru tot ce e mai rău. În schimb, putem privi aceste cuvinte ca pe o invitaţie plină de iubire din partea Creatorului nostrude a ne întâlni cu El. Pentru un creştin adevărat,a muri nu înseamnă nimic altceva decât a schimba locuinţa. Este ca un transfer într-o casă mult mai bună. Cerul este Casa noastră finală.

Am citit despre o mamă bolnavă de cancer care în mijlocul durerilor din agonia ei a înregistrat un mesaj pentru fiecare dintre copiii ei – dându-le sfaturi pentru anii în care vor creşte, chiar şi cu privire la alegerea unui partener pentru căsătorie. Ea le-a mai spus că, dacă tatăl lor va hotărî ca într-o bună zi să se recăsătorească, să o accepte cu dragă inimă pe noua mamă şi să o facă să se simtă binevenită. Ea a fost un ispravnic credincios şi în durerea din timpul agoniei ei, aducând un rod Domnului, iar când a ştiut că timpul plecării ei este aproape, a făcut tot ce a putut pentru familia ei.

Plângi când medicul îţi dă veşti rele despre sănătatea ta?

Aştepţi mereu următoarea doză de morfină pentru a-ţi uşura durerea? Ridică-ţi glasul către Isus. El Însuşi a suferit cumplit şi a avut dureri intense, şi El poate face ca situaţia să fie mai uşor de suportat pentru tine. El nu va îngădui niciodată să fii încercată peste puterile tale, ci îţi va da har şi putere să poţi răbda fiecare încercare. Durerile noastre pământeşti ne fac să privim înainte spre acel Locaş mai bun, unde nu va mai fi durere sau suferinţă.

 

Îmi amintesc de un refren pe care îl cântăm adesea

la întâlnirile bisericii noastre:

E bucurie în prezenţa Domnului, E bucurie în prezenţa Domnului, Toate lacrimile şi durerile dispar, E bucurie în prezenţa Domnului.

Strofele care urmează după acest refren vorbesc despre paceputere şi biruinţă în prezenţa Domnului. Cântarea are o imensă putere de a ne calma când suntem în dureri sau avem vreo suferinţă.

Dacă viaţa ta este predată în întregime Domnului, în fiecare domeniu al ei, vei vedea că lucrurile merg mult mai uşor când trebuie să treci prin dureri fizice. În trecut, chiar şi o durere de cap ţi s-a părut, probabil, greu de suportat; dar acum poţi să te rogi şi să te bucuri în Domnul, chiar dacă vine peste tine o boală care îţi ameninţă viaţa. Domnul a promis că „va fi cu noi când vom trece prin ape” şi El ne-a asigurat că „râurile nu ne vor îneca”.

„Când vei trece prin ape adânci şi necazuri mari,

Eu voi fi cu tine.

Când vei trece prin râuri de probleme, nu te vei

îneca!

Când vei trece prin focul asupririi şi al persecuţiei,

nu te va arde –

Flăcările nu te vor aprinde. Nu-ţi fie frică. Eu sunt

cu tine” (Isaia 43:2,5 - Living Bible).

Harul Lui ne este de ajuns în orice situaţie. Pe măsură ce încercările noastre cresc, creşte şi măsura aprovizionării harului Său. Slavă Domnului!

Multe din bijuteriile preţioase ale lui Dumnezeu sunt cele care vin din marile adâncimi ale suferinţei

 

inimaginabile. Aşa cum diamantele se formează, nevăzute de ochii vreunui om, în adâncimile pământului, având de îndurat căldură şi presiune imense, şi tu poţi fi bijuteria Lui preţioasă. Lacrimile sunt o parte din procesul care ne transformă în asemănarea lui Hristos – dacă te supui cu dragă inimă lucrării lui Dumnezeu şi nu verşi lacrimile autocompătimirii. Dumnezeu poate schimba durerea ta în câştigul tău. (În limba engleză e un joc de cuvinte: your pain into your gain - nota trad.)

Unei prietene apropiate i s-a administrat un tratament medicamentos greşit, iar acum suferă permanent din această cauză; dar ea suferea şi mai mult pentru că nu se putea hotărî să îl ierte pe medicul care a făcut greşeala. (Nu trebuie să uităm că şi medicii sunt fiinţe omeneşti, în stare să facă greşeli.) I-a luat mult timp să-l ierte pe medic şi să îşi accepte soarta. Isus este Marele Medic, care ne vindecă inclusiv rănile interioare.

Am auzit despre o tânără necreştină, care în timp ce aştepta în staţia de autobus a fost acostată de şeful ei, care era deghizat în femeie, purtând un voal. El avuse pică pe ea, de la o vreme încoace, şi acum venise să se răzbune. A aruncat acid pe faţa ei şi a fugit. Ea a rămas desfigurată şi oarbă pentru totdeauna. Înainte fusese o fată frumoasă, dar frumuseţea ei era acum pierdută pentru totdeauna. Durerile ei agonizante, specifice arsurilor, erau insuportabile şi salonul de spital, unde se afla, răsuna de strigătele ei. Însă, în acel spital, cineva i-a vorbit despre dragostea lui Isus şi astfel ochii ei spirituali s-au deschis să-L vadă pe Isus ca Mântuitor al ei. Ca rezultat al tratamentului medical prelungit, familia ei a rămas sărăcită; dar şi ei au venit la cunoaşterea dragostei lui Isus şi au fost mântuiţi. Am văzut chipul deosebit de frumos al acestei fete pe o poză veche (făcută înainte de a

 

fi ea mutilată) şi ştiu că voi mai vedea chipul ei, strălucind de o frumuseţe mult mai mare, în Ceruri.

Am cunoscut o femeie tânără care, timp de mulţi ani, a trebuit să-şi îngrijească soţul care paralizase de la brâu în jos, în urma unei căderi. Ei nu auziseră niciodată de Isus până atunci; dar, când toate rudeniile i-au părăsit în urma tragediei şi ei erau neajutoraţi şi devastaţi, Domnul le-a ieşit în cale şi ei amândoi L-au găsit pe Isus ca Mântuitor al lor. Acum Dumnezeu îi foloseşte să slujească altor oameni paralizaţi şi mulţi ajung să-L cunoască pe Domnul Isus. În ciuda sărăciei lor extreme şi a suferinţei lor, feţele lor radiază de fericire. Toţi cei care îi vizitează sunt binecuvântaţi şi nu pot uita niciodată feţele lor care radiază de acea seninătate triumfătoare. Totuşi, la vremea accidentului, soţia aceasta era proaspăt căsătorită şi aştepta un copil. Ea devenise ca o persoană care şi-a pierdut minţile, strigând zi şi noapte timp de luni de zile, imputând lui Dumnezeu faptul că a permis să li se întâmple această tragedie. Atunci însă a venit Isus şi i-a inundat cu pacea şi puterea Sa. Dumnezeu îi foloseşte acum cu putere într-o zonă îndepărtată a ţării noastre. Ori de câte ori mă gândesc la ei, îmi aduc aminte de Psalmul 34:5 care spune: „Când îţi întorci privirile spre El te luminezi de bucurie.” Mărturia lor puternică m-a provocat enorm de mult.

Cunosc o altă soţie tânără care, din cauză că nu mai găsea resurse pentru a suporta hărţuiala soţului ei şi a părinţilor acestuia, a încercat să se sinucidă turnând petrol lampant pe ea şi dându-şi foc. După cum ştim, aceasta e cea mai des întâlnită metodă de sinucidere pe care o adoptă femeile din India, când sunt hărţuite de soţii şi de socrii lor pentru zestre. Însă această femeie tânără nu a murit. Dumnezeu a salvat-o nu doar din acele flăcări, ci şi din flăcările Iadului. Ea este acum o soră

 

minunată într-una din bisericile noastre de la ţară şi este o mărturie a dragostei şi a milei lui Dumnezeu.

Acestea sunt exemple de femei care L-au găsit pe Domnul Isus în urma unor accidente grave. Ori de câte ori îmi amintesc, mă rog şi uneori plâng înaintea lui Dumnezeu pentru aceste femei care trebuie să-şi trăiască viaţa într-o suferinţă fizică continuă.

Cunosc şi femei care au fost vindecate în mod miraculos. Unele, după ce au fost vindecate, au devenit ucenice ale lui Isus. Unele au fost eliberate de demoni şi acum trăiesc pentru slava lui Dumnezeu.

Când Isus era pe Pământ, El i-a vindecat pe toţi cei care au venit la El. Cere-I să te vindece şi pe tine. Biblia ne spune că atunci când suntem bolnave să-i chemăm pe prezbiterii Bisericii pentru a ne unge cu untdelemn şi pentru a se ruga pentru noi în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va vindeca pe bolnav (Iacov 5:14, 15).

Boala poate fi, de asemenea, asociată cu păcatul. Când Domnul a vindecat oameni pe Pământ, El le-a spus unora dintre ei: „Credinţa ta te-a vindecat. De-acum înainte să nu mai păcătuieşti.” Bolile, precum artrita, alergiile, hipertensiunea şi gastrita sunt uneori în strânsă legătură cu tensiuni interioare, amărăciuni şi răniri sentimentale. Aşadar, trebuie neapărat ca mai întâi să ne mărturisim păcatul şi să-L rugăm pe Domnul să ne ierte. De asemenea, trebuie să îndreptăm lucrurile cu cei pe care i-am ofensat. Asigură-te că nici un duh de neiertare nu are influenţă asupra ta – indiferent de cât de mult ţi-a greşit cineva. Dumnezeu este Cel care vindecă, fie în mod supranatural, fie prin mijloace medicale; iar când eşti vindecată, nu uita să aduci mulţumiri lui Dumnezeu şi să-I dai Lui toată slava.

 

Supune-te complet voii lui Dumnezeu şi apoi cere-I cu credinţă Domnului să te vindece. Dumnezeu este Vindecătorul tău. Iar după ce ai fost vindecată, dăruieşte viaţa ta, de-acum sănătoasă, înapoi lui Dumnezeu şi dedic-o în slujba Lui pentru a fi de folos în binecuvântarea şi-n ajutorarea altora.

Nu putem înţelege de ce permite Dumnezeu unora dintre cei mai credincioşi copii ai Lui să rămână bolnavi, în timp ce pe alţii îi vindecă. Dumnezeu este suveran. El a permis ca Iacov să fie ucis, dar pe Petru l-a eliberat din închisoare printr-o minune (Faptele Apostolilor 12). Însă, după cum am spus mai înainte, Domnul nostru este Cel care are cheile morţii şi numai El poate să deschidă acea uşă pentru tine. Aşa că, dacă trăim în voia Sa, nu putem muri înainte de vreme. Nu trebuie să ne temem de moarte. Martirii creştini din primul secol au mers cântând înspre moartea lor.

Amy Charmichael (din Dohnavur, India de Sud) a scris poezii şi cărţi atât de frumoase atunci când a fost ţintuită la pat. Probabil că niciodată nu le-ar fi scris dacă ar fi fost în putere şi sănătoasă.

Hristos poate fi proslăvit în trupurile noastre atât prin sănătate, cât şi printr-un permanent ţepuş în trupul nostru (Filipeni 1:20). Aşadar, să luăm suferinţele şi încercările noastre ca pe nişte oportunităţi pentru a ne smeri înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Haideţi ca niciodată să nu plângem pentru noi înşine.

„Popoare, în orice vreme încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui, căci El vă poate ajuta” (Psalmul 62:8).

Când inima ta este aproape de a fi „înfrântă”, Domnul va fi aproape de tine (Psalm 34:18).

Când trecem prin Valea Plângerii (Baca),

Dumnezeu poate să o transforme într-un izvor de ape


care se vor revărsa cu binecuvântări peste alţii (Psalm 84:6). Pe măsură ce Dumnezeu ne mângâie şi ne înviorează cu ape vii din Ceruri, în mijlocul suferinţelor noastre, putem dărui aceste ape vii şi celor din jurul nostru.

Într-o zi, Dumnezeu a promis că va şterge orice lacrimă din ochii noştri (Apocalipsa 21:1-4). Atunci nu vor mai fi suferinţe, încercări sau moarte, nu vor mai fi gemete sau plânsete sau dureri, pentru că toate acestea vor aparţine trecutului. Privind în sus, abia aşteptăm Cerurile noi şi Pământul nou, unde Tatăl nostru va locui cu noi pentru totdeauna.

Astfel, inimile noastre strigă cu dor, zicând:

„Vino Doamne Isuse”.

DUMNEZEU SE ÎNGRIJEŞTE DE FEMEILE CARE PLÂNG

Fiul lui Dumnezeu a venit pe Pământ să ne arate că Tatăl ne iubeşte şi nu este mâniat pe noi. De asemenea, El a ridicat femei din condiţiile degradante şi umilitoare în care societatea le aruncase. Citim în Evanghelii despre multe femei care au venit la El în diferite momente şi cu diferite nevoi. Isus nu le-a ignorat strigătul nici măcar odată. El întotdeauna a avut un Cuvânt plin de bunăvoinţă pentru femeile care plâng.

Am putea spune că, în tăcere, Isus le-a întrebat mereu: „Femeie, de ce plângi?”

Fără îndoială că Maria Magdalena a plâns mult în viaţa ei. Odată, ea a fost posedată de şapte duhuri rele, dar Isus a eliberat-o şi ea nu şi-a uitat niciodată datoria pe care o avea faţă de Isus. Din recunoştinţa ei a rezultat o dedicare plină de pasiune în slujba Domnului Isus. Satan i-a distrus viaţa. Duhurile rele intrau în viaţa ei unele după altele şi o posedau şi ea era cunoscută în oraş drept o femeie violentă – drept una de care trebuia să te fereşti; dar noi vedem în ea o demonstraţie a modului în care Isus poate să-i ridice pe cei care se găsesc în adâncimile disperării, fiind adânc scufundaţi în mocirla păcatului, şi să-i aşeze pe tronuri spirituale. Aleluia!

 

Maria şi Marta au fost alte două femei care au plâns. Ele erau două surori care şi-au deschis casa pentru Isus. Domnul a găsit deseori hrană şi un loc pentru odihnă în căminul lor, iar ele erau mereu bucuroase şi neobosite pentru a lucra, pline de zel, pentru Domnul lor. Într-o zi, Lazăr, fratele lor, a căzut greu bolnav la pat, iar ele au trimis de urgenţă o cerere de ajutor la Isus. Însă capitolul 11 din Evanghelia după Ioan relatează modul în care Isus Şi-a întârziat intenţionat venirea la casa lor. Ele nu puteau să înţeleagă. De ce nu venea? Chiar şi fiecare întârziere a răspunsului la rugăciunile noastre este plănuită de Dumnezeu, ca să ne dea ceva mai bun decât ceea ce am cerut noi. În final, Lazăr a murit. După înmormântarea lui a sosit Isus. Marta şi Maria au avut reacţii diferite faţă de El – prima s-a tânguit cu amărăciune, pe când cealaltă şi-a reţinut amărăciunea şi era tăcută. Isus însă le-a înţeles amărăciunea. El a luat parte la durerea lor şi chiar a plâns. A iertat reclamaţiile şi amărăciunea lor şi l-a înviat din morţi pe fratele lor. Ele aşteptaseră de la Isus doar o vindecare, însă El a venit şi le-a dăruit o înviere, plânsul lor fiind transformat în bucurie. Isus „este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. El „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”. El chiar şi astăzi plânge cu femeile şi le şterge lacrimile.

Citim în Evanghelii despre o femeie necunoscută care, înainte de a se întâlni cu Isus, trăise timp de 12 ani cu o continuă scurgere de sânge în trupul ei. Ea a mers de la un doctor la altul – şi aceştia au jefuit-o de toate economiile ei. Boala ei era una stânjenitoare, clasificată de societate ca „hemoragie”. De la atâta pierdere de sânge trebuie să fi fost o femeie slabă şi anemică. Multe nopţi şi-a udat perna cu lacrimi, plângând şi cerându-I lui Dumnezeu să o vindece. Ea aştepta cu nerăbdare să vină Mesia şi să elibereze pe Israel din toate suferinţele sale, dar de doisprezece ani nu

 

venise nici un răspuns. Apoi, într-o zi, a auzit că Mesia a venit şi că vizita oraşul ei. Mulţimea era imensă în ziua aceea, îmbulzindu-se în jurul lui Isus, dar ea era hotărâtă să treacă prin mulţime şi să se atingă măcar de hainele lui Isus. Această femeie slabă s-a înghesuit şi a străpuns mulţimea aceea de bărbaţi, femei şi copii, reuşind, în final, să-şi întindă mâna prin mulţime şi să atingă cu degetele ei doar marginile veşmintelor lui Isus. A fost vindecată instantaneu. Isus S-a oprit şi a chemat-o la El, iar ea a mărturisit cu sfială înaintea mulţimii. De atunci, timp de 2000 de ani, mărturia ei a binecuvântat oameni din toate naţiunile.

Poate eşti şi tu o femeie necunoscută care a vărsat multe lacrimi. Poate suferi de o boală stânjenitoare. Domnul nu te va dezamăgi. Vino la El. Putem să-L atingem, prin credinţă, chiar şi astăzi. Isus „a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre” şi

„prin rănile Lui suntem vindecaţi” .

În Ioan capitolul 4 citim despre o altă femeie aflată în nevoie – de data aceasta o samariteană – a cărei viaţă fusese una dispreţuită de societate. Ea a fost căsătorită şi apoi recăsătorită de cinci ori. Cel cu care trăia, la momentul întâlnirii ei cu Isus, nici măcar nu era soţul ei. E foarte posibil că ea, la acel moment, era deja sătulă de viaţa ei. Evreii îi dispreţuiau pe samariteni, considerându-i o rasă inferioară. De obicei, femeile din Samaria mergeau la fântâna satului să ia apă dimineaţa, dar ea trebuie să fi avut în trecut atât de multe experienţe neplăcute cu celelalte femei din sat. Posibil că ele o făceau să se simtă desconsiderată, unele făcându-i remarci usturătoare, altele evitând compania ei. Probabil că singurele însoţitoare permanente în Samaria să-i fi fost ruşinea, respingerea şi amărăciunea. Astfel încât, acum prefera să vină la fântână la amiază, când nimeni nu era

 

primprejur. Imaginează-ţi surpriza ei când acolo a găsit un bărbat. În călătoria Lui, Învăţătorul din Nazaret a trecut intenţionat prin Samaria ca s-o întâlnească şi în după-amiaza aceea a rămas acolo, la fântână, să vorbească cu ea. Ca punct de plecare al conversaţiei lor, El S-a folosit de setea Lui şi a început să-i arate, treptat, femeii că ea era cea care avea nevoie de Apa Vieţii. În final, Domnul a folosit-o să aducă întregul sat la pocăinţă.

Ce speranţă oferă Isus femeilor desconsiderate care sunt evitate de societate! Poate că eşti asuprită, ignorată şi aparţii unei rase dispreţuite, fără să ai pe cineva care să lupte pentru drepturile tale. Femeie, tu nu mai trebuie să plângi. Răscumpărătorul tău a venit pentru tine.

În Matei 15:22 citim despre o femeie canaanită plânsă la faţă, dar stăruitoare. Ea nu făcea parte din

rasa celor aleşi“, dar Dumnezeu i-a purtat de grijă. La momentul întâlnirii ei cu Isus, fiica ei era posedată demonic, probabil de mai mulţi ani, şi nu ştia unde să meargă după ajutor. Ea a auzit că în Israel a venit un Prooroc care îi eliberează pe oameni de demoni; dar era prea dificil şi, probabil, mult prea costisitor pentru ea să călătorească până în Israel. Pe lângă acest impediment mai era şi faptul că ea nu era o izraelită şi nu ştia dacă Isus ar fi avut timp să o asculte şi s-o ajute. Astfel, probabil că a renunţat la speranţa de a-şi vedea fiica vindecată. Totuşi, prea puţin cunoştea această femeie intensitatea cu care o iubea Dumnezeu, faptul că El i-a văzut lacrimile şi că Îl trimitea acum pe Isus la ea. Isus a parcurs 80 de kilometri din Galilea până la oraşul ei şi- apoi a parcurs aceeaşi distanţă şi înapoi, doar ca s-o ajute. Când L-a întâlnit pe Isus, ea a ştiut că era o străină şi că nu merita nimic de la Dumnezeu. Ea a acceptat cu bucurie poziţia de „căţel” înaintea Domnului şi a cerut ca,

 

dacă se poate, să primească măcar o fărâmătură care a căzut de la masa copiilor. Ea a crezut că o fărâmătură din mâna Domnului era îndeajuns ca să alunge demonul din fiica ei. Ce credinţă!! Isus i-a dat ceea ce a cerut. Fiica ei era la mare distanţă de acel loc, dar a fost eliberată instantaneu. Anii plini de lacrimi au fost înlocuiţi de bucurie şi de fericire în acea zi.

Ce exemplu pentru tine, dragă mamă, despre cum să-l cauţi pe Domnul nostru minunat! El ţi-a văzut şi ţie lacrimile şi îţi cunoaşte nevoia. Poate fiica ta locuieşte departe de tine, dar tu poţi să o aduci la picioarele Domnului nostru şi ea poate fi eliberată. Domnul va parcurge orice distanţă ca să-ţi şteargă lacrimile şi să îţi schimbe plânsul în râs. Şi aminteşte-ţi: tu nu eşti un căţel, ci o fiică a lui Dumnezeu. Poţi să primeşti însăşi pâinea copiilor, nu doar fărâmăturile care cad de la masa acestora! Du-te, deci, cu deplină credinţă înaintea Domnului şi cere-i ceea ce doreşti pentru fiicele şi fiii tăi, care au fost înşelaţi şi posedaţi de Satan. Domnul îi va elibera pe fiecare dintre ei.

Odată a fost adusă la Isus de către fariseio femeie prinsă în preacurvie, care plângea (Ioan capitolul 8). Potrivit legii evreieşti ea merita să fie omorâtă cu pietre. Aşa că ei au adus-o la Învăţătorul învăţătorilor, pentru a-L prinde în cursă. Dacă o elibera, ei l-ar fi acuzat de încălcarea Legii. Dacă ar fi poruncit ca ea să fie ucisă cu pietre, Şi-ar fi pierdut reputaţia de Învăţător al compasiunii faţă de semeni. Era o situaţie fără ieşire. Cum se spune (folosind terminologia de la aruncarea cu banul): „dacă iese cap – ei câştigă; dacă iese pajură – tu pierzi”. Isus a tratat fiecare situaţie cu înţelepciune. Chiar şi nebunia lui Dumnezeu e mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor (1 Corinteni 1:25). Isus a avut milă de ea, pentru că El a înţeles ce anume a făcut-o să

 

trăiască în modul în care a trăit. Se poate să nu fi fost alegerea ei, pe baza voinţei ei libere. Probabil că nişte bărbaţi au momit-o cu promisiuni false şi apoi au învins-o. Apoi, bărbaţii au folosit-o în mod repetat şi apoi au alungat-o. Ea ura această viaţă, dar cum să-şi câştige traiul? Cu greu trecea o zi fără ca ea să nu plângă. Însă cine ar înţelege-o? Cine ar ajuta-o? Da, Isus le-ar face pe amândouă. El ar înţelege-o şi ar ajuta-o.

Cunosc multe femei care în ziua de azi sunt salvate de la o astfel de viaţă prin ucenici curajoşi ai lui Isus, care îşi asumă riscul confruntării cu mafioţii proprietari ai caselor de prostituţie. Femeile care plâng în astfel de bordeluri şi-au pierdut orice speranţă de a trăi o viaţă normală. Unele au fost răpite, încă din copilărie, de către agenţi care se ocupă cu trafic de carne vie. Ele nici nu îşi cunosc părinţii sau de unde vin. Multe dintre aceste femei au devenit dependente de droguri şi au nevoie de banii pe care îi obţin din prostituţie ca să îşi satisfacă pofta nepotolită după droguri. Multe altele sunt infestate cu virusul HIV şi au parte de o moarte înceată. Lui Isus îi pasă de astfel de femei care plâng şi vrea să le elibereze. Chiar şi azi, El vrea să ne folosească, pe tine şi pe mine, pentru această lucrare.

Această femeie prinsă în preacurvie nu ar fi gândit că va mai apuca o nouă zi. Probabil că plângea chiar şi în timp ce stătea acolo, înaintea acuzatorilor ei, aşteptându-se în orice moment să fie lovită de prima piatră. Ea a văzut mila pe faţa lui Isus, iar ochii ei rugători sperau că El va înţelege. Da! El a înţeles. A iertat-o şi i-a schimbat direcţia vieţii, aşezând-o pe o nouă Cale, a uceniciei şi a utilităţii faţă de societate. Isus poate face la fel şi pentru tine, indiferent cât de rău ai decăzut. Iată cuvintele Lui pentru tine, astăzi: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti”.

 

În Vechiul Testament, de asemenea, citim despre o altă prostituată care a găsit îndurare la Dumnezeu. Numele ei era Rahav şi ea locuia cu copiii ei în cetatea Ierihon. În ciuda prăbuşirilor ei morale, ea avea credinţă în Dumnezeu. Probabil că a plâns mult pentru trecutul ei şi-acum, de dragul copiilor săi, dorea să devină o femeie mai bună. Dumnezeu a văzut dorinţa ei, aşa că a călăuzit paşii spionilor israeliţi către casa ei. Ea i-a ajutat şi astfel, pe când tot restul Ierihonului a fost distrus, viaţa ei a fost salvată. Ea chiar s-a căsătorit cu un Israelit, numit Salmon, şi a devenit o parte a arborelui genealogic al lui Isus Însuşi!! Numele ei se găseşte acum în „Lista Biruitorilor prin Credinţă“, din Evrei capitolul 11, alături de Avraam, Moise şi Samuel! Nu este acesta un fapt uimitor? Singurii oameni din acea vreme ale căror nume se află în Evrei capitolul 11 sunt Moise şi Rahav!! Căile lui Dumnezeu sunt cu-adevărat uimitoare. Dumnezeu poate face la fel şi pentru tine, dragă soră, care rătăceşti acum şi te zbaţi, neştiind cum să o scoţi la capăt.

Vedem o văduvă care plânge în cetatea Nain. Singurul ei fiu, tânărul care avea grijă de ea la anii bătrâneţii ei, tocmai murise pe neaşteptate. Ea nu se mai putea opri din plâns. Încerca să amâne înmormântarea cât mai mult posibil, zăbovind lângă sicriu şi neputându-şi dezlipi privirea de la faţa fiului ei drag. Cu greu, ea a permis jelitorilor să scoată sicriul din casă şi i-a urmat plângând. Se aştepta ca după înmormântare să petreacă acasă o noapte tristă şi singuratică. Prea puţin avea cunoştinţă de bucuriile minunate pe care le avea pregătite Tatăl ei iubitor din Ceruri pentru ea. Isus Şi-a plănuit călătoria la Nain tocmai în acea vreme. El nu întârzie niciodată. Isus S-a atins de sicriu, oprind cortegiul funerar, l-a înviat pe acel tinerel mort şi l-a dăruit din nou mamei sale. Dumnezeu se îngrijeşte de

 

tine şi El va trece şi pe la tine în vremea ta de întristare, dragă soră văduvă şi neajutorată.

Toate văduvele au un loc special în inima lui Dumnezeu. De obicei, ele nu au pe nimeni care să le poarte de grijă aici pe Pământ. Sunt neajutorate şi mulţi oameni le exploatează. Însă Dumnezeu este Dumnezeul văduvelor şi al orfanilor şi El spune „Văduvele tale să se încreadă în Mine!” (Ieremia 49:11). Aşadar, revendică-ţi drepturile, dragă soră văduvă, şi du-te nestingherită la Soţul tău Divin şi Tatăl tău Ceresc.

Tot în Vechiul Testament citim despre o femeie al cărei fiu a murit (2 Împăraţi 4:20). Ea a mers să-l găsească pe proorocul Domnului, Elisei, deoarece ştia că numai el putea să o ajute. Nimeni dintre cei care au văzut-o în acea zi nu vedeau pe faţa ei vreun indiciu al faptului că plânsese în sinea ei în timp ce străbătuse drumul acela lung. Când l-a întâlnit pe Elisei, ea a vorbit cu el în limbajul credinţei, spunându-i despre copilul ei mort: „este bine” (2 Împăraţi 4:26). Nu e de mirare că şi-a primit fiul înapoi dintre cei morţi. Dumnezeu onorează asemenea credinţă.

În capitolul 13 din Evanghelia după Luca citim despre o femeie invalidă. Ea a fost chinuită timp de optsprezece ani de o boală ciudată care i-a deformat trupul, aşa încât nu mai putea umbla normal. Însă ea, făcând abstracţie de durerea şi invaliditatea ei, participa cu credincioşie la adunări în fiecare săptămână. A fost bine că nu a ratat întâlnirea din acea zi de Sabat, pentru că aceea a fost ziua pe care o plănuise Dumnezeu pentru vindecarea ei. Legăturile lui Satan erau peste ea de atât de mulţi ani. Starea sănătăţii ei, complet lipsită de orice speranţă, o făcea să umble ca un animal. Asta face diavolul din victimele sale (Luca 13:11-13). În toţi acei optsprezece ani ea trebuie să fi plâns în timp ce cobora pe

 

uliţe, îndurând batjocurile copiilor care îi imitau mersul. Ea nu putea să privească în sus, dar inima ei Îl aştepta pe Dumnezeul ei s-o elibereze. Altora, probabil că le provoca milă, dar chiar şi acest fapt poate face pe cineva să plângă. Unii copii poate că erau înfricoşaţi văzând chipul ei deformat şi ridat de atâta durere. Probabil că în multe nopţi şi-a ridicat glasul către Dumnezeu, cerând eliberare din nenorocirea pe care a pus-o diavolul peste ea. Atunci a venit Isus şi a eliberat-o. Isus a văzut-o în sinagogă, a chemat-o în faţă şi a rostit acele minunate şi eliberatoare cuvinte: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!”. Acum ea putea să-şi ridice privirea drept în sus, spre Cer, şi să-L laude pe Tatăl ei care o eliberase.

După douăzeci de secole, acele cuvinte au ajuns acum până la tine: „FEMEIE, EŞTI DEZLEGATĂ DE NEPUTINŢA TA!” (Luca 13:12).

Dragă soră, n-ai vrea tu să iei astăzi cuvintele acestea în mod personal ca venind de la Domnul tău? Eşti liberă acum să-l glorifici pe Dumnezeu, liberă de orice legătură, de orice păcat, depresie, indispoziţii, complicaţii, mahmureală şi orice lucru mizerabil pe care l-a inventat vreodată Satan pentru a hărţui cu ele femeile de-a lungul secolelor. Eşti liberă de legătura tradiţiilor, eliberată de temperamentul tău respingător, de limba ta necontrolată, de amărăciunea ta, de atitudinile neiertătoare, de resentimentele tale, eliberată de puterile demonice care te-au apăsat şi te-au ţinut legată atâta timp. Îndreaptă-te acum şi glorifică-l pe Dumnezeu.

Slujeşte-L. Nu mai e nevoie să porţi după tine acea subapreciere a propriei tale persoane. Eşti preţioasă în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă alţii te dispreţuiesc şi nu văd valoarea ta. Mâna lui Dumnezeu este peste viaţa ta începând de azi.

 

„Fiul lui Dumnezeu a venit să dezlege orice legătură pe care Satan a înnodat-o în viaţa ta” (1 Ioan 3:8

– parafrazat).

„Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat

slobozi” (Ioan 8:36).

Isus a numit-o pe acea femeie „fiica lui Avraam”. Potrivit Scripturii din 1 Petru 3:6, şi noi suntem fiice ale lui Avraam – fiicele lui Sara, acea femeie a credinţei care în acest pasaj ne este dată ca un exemplu de urmat. Ea a primit copilul care i-a fost promis într-un mod miraculos. E foarte probabil că după căsătoria ei, când fusese stearpă, şi ea a plâns timp de mulţi ani. Ea a aşteptat timp de mai mulţi ani copilul promis şi probabil că a fost ispitită de mai multe ori să renunţe la speranţă. Era o ruşine în zilele acelea (ca şi astăzi în multe părţi ale Indiei) să fii stearpă. Probabil că multe mame îngâmfate o luau în derâdere pe Sara şi ea a trebuit să facă faţă comentariilor rafinate şi remarcilor false ale altora. Probabil că, în astfel de situaţii, ea intra în cortul ei şi plângea înaintea Dumnezeului ei. Dumnezeu a văzut lacrimile ei şi i-a răspuns. Aşa că nu renunţa la rugăciunea cu lacrimi. Niciodată să nu-ţi pierzi credinţa. Dumnezeu îţi va răspunde degrabă, o, femeie a credinţei!

În încheiere, poate cea mai potrivită ar fi relatarea frumoasă a acelei femei păcătoase care plângea şi care a adus un vas de alabastru cu mir scump şi care, după ce a spălat picioarele pline de praf ale lui Isus cu lacrimile ei, le-a uns cu mir. (Picioarele acelea obosite au umblat pe drumurile Palestinei şi pentru mine şi tine.) Isus i-a văzut lacrimile, pocăinţa ei, dorinţa ei de a renunţa la viaţa ei păcătoasă şi năzuinţa ei pentru a fi acceptată de Dumnezeu. El a văzut şi motivele acestor lacrimi. Liderii religioşi de la acea masă au văzut-o doar ca pe o păcătoasă. Ei se uitau la ea din exterior. Isus a

 

văzut ce era în inima ei. Ei i s-a iertat mult, aşa că iubea mult. Vasul de alabastru cu mir (care era aşa de scump, încât pentru a-l putea cumpăra şi-a cheltuit, probabil, economiile de o viaţă) a fost un semn al dragostei ei faţă de Dumnezeu. În acea zi, ea şi-a împrăştiat mireasma mirului nu doar în acea casă, ci şi peste toată istoria care s-a scris de-atunci, timp de 20 de secole, în inima multor alte femei ca mine şi ca tine.

Isus i-a dăruit iertare, mântuire şi pace. Apoi le-a spus celor invitaţi la masă povestea unui cămătar care i-a iertat pe doi dintre datornicii lui: pe unul care îi datora puţin şi pe altul care îi datora o sumă mare de bani. „Care din cei doi îl vor iubi mai mult?” a întrebat Isus. Apoi, arătând către femeia păcătoasă, a spus că ea Îl iubea mai mult decât oricare dintre cei prezenţi, pentru că „ei i s-a iertat mult”.

Isus a folosit femei păcătoase şi suferinde ca să îi înveţe pe oameni multe adevăruri minunate despre Împărăţia lui Dumnezeu. El înţelege conjunctura în care se găsesc astăzi femeile, în cultura noastră indiană, şi a venit să ne ridice, să ne dea speranţă şi să ne facă să devenim conştiente de imensa noastră valoare în ochii lui Dumnezeu. Dintre cei care vor veni la El, nimeni nu va fi respins vreodată. Când a fost pe Pământ, El a binecuvântat fiecare femeie care a venit vreodată la El cu nevoia ei şi El este Acelaşi şi astăzi.

Scumpele mele femei, fiecăreia dintre noi i s-a iertat mult. De aceea trebuie neapărat să-l iubim mult pe Domnul. El vrea să ne folosească acum pentru a arăta uimitoarele Sale adevăruri la mulţi alţii din jurul nostru.

Aşa că „Trezeşte-te, o, fiică a Sionului, îmbracă-te cu putere. Pune-ţi hainele de sărbătoare. Ridică-te din ţărână. Dezleagă-ţi legăturile de robie de la gât. Lasă


lumina ta să strălucească, căci slava Domnului a răsărit

peste tine” (Isaia 52:1,2; 60:1 - Living Bible).

Adevărul neschimbat

scris de :   Zac Poonen

Adevărul neschimbat despre Răul în sine

Unul dintre cele mai mari mistere din lume, pe care oamenii au încercat din greu să le înţeleagă, este misterul Răului. Cum a început Răul într-o lume care a fost creată de un Dumnezeu bun şi atotştiutor?

De ce are Răul puterea de decizie în oricare parte a lumii? De ce există pretutindeni aşa de multă boală, sărăcie, necaz şi suferinţă? Oare Dumnezeu nu este interesat să ne ajute? Acestea sunt întrebări care necesită un răspuns, iar Biblia ne dă acest răspuns.

Însă, înainte de a merge mai departe, haideţi să clarificăm anumite fapte care Îl privesc pe Dumnezeu.

Dumnezeu a existat din vecii vecilor. El nu a avut început, deoarece El trăieşte dincolo de limitele a ceea ce noi numim timp. Aceasta ar putea fi dificil de înţeles pentru noi, însă numai datorită faptului că mintea noastră nu poate cuprinde înţelepciunea lui Dumnezeu – aşa cum o ceaşcă nu poate cuprinde apa dintr-un ocean.

Cel dintâi verset din Biblie începe astfel:

„La început, Dumnezeu…” (Geneza capitolul 1, versetul 1) . (Geneza este prima dintre cele 66 de cărţi din Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Toate referinţele care sunt date între paranteze, pe parcursul acestei cărţi, se referă la una dintre cărţile Bibliei).

 

Biblia nici măcar nu încearcă să explice faptul că Dumnezeu a existat din tot trecutul etern. Ea pur şi simplu declară existenţa lui Dumnezeu ca fiind o realitate.

Dumnezeu este descoperit în Biblie ca Unul Care doreşte o relaţie personală cu noi, fiinţele umane. El nu este un om, în modul în care noi înţelegem o persoană. El este Duh, infinit în toate privinţele, iar caracterul Său este veşnic neschimbat. El este atotputernic, atotştiutor, infinit de înţelept, infinit de iubitor şi infinit de pur.

Iubirea infinită a lui Dumnezeu este total lipsită de egoism; şi astfel, de la începutul începuturilor, El a dorit să împărtăşească şi cu alţii bucuria şi fericirea Lui.

De aceea a creat El fiinţele vii. Mai întâi, El a creat milioanele de îngeri, astfel încât să poată să împărtăşească slava şi fericirea Sa cu ei. Aceasta a fost cu mult înainte ca El să fi creat vreun om.

Dumnezeu a creat printre îngeri unul care să fie liderul lor. Numele lui era Lucifer. Acest nume, deşi acum este considerat unul rău, a fost odată numele celui mai glorios, mai înţelept şi mai frumos dintre toţi îngerii. El era conducătorul tuturor îngerilor.

În privinţa lui Lucifer, Domnul a spus:

„…ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţe (…) Erai un heruvim ocrotitor (…) Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28:12-15).

Spre deosebire de stelele şi pomii pe care i-a creat Dumnezeu, Lucifer şi ceilalţi îngeri aveau voinţă liberă în virtutea căreia puteau alege fie să-L asculte, fie să nu-L asculte pe Dumnezeu.

Prima condiţie de bază pentru ca o persoană să fie o

fiinţă morală este ca aceasta să aibă voinţă liberă. Stelele

 

şi pomii nu pot face binele sau răul, deoarece acestea nu sunt capabile să facă alegeri – se supun în mod implicit legilor lui Dumnezeu, deoarece au fost create fără libertate de alegere. De aceea nici nu pot să fie copii ai lui Dumnezeu. Un robot, creat de un om de ştiinţă, poate asculta de fiecare instrucţiune care i s-a implementat în urma programării şi nu se va plânge niciodată, spre deosebire de propriul fiu al acelui om de ştiinţă! Însă acel robot nu va putea deveni niciodată fiul său!

A doua condiţie de bază pentru ca o persoană să fie o fiinţă morală este ca aceasta să aibă conştiinţă. Păsările şi animalele pot alege voluntar să facă unele lucruri. Însă ele tot nu sunt fiinţe morale, deoarece nu au conştiinţă. Astfel, nu pot fi nici sfinte, nici păcătoase. Prin urmare, ele nu pot fi copii ai lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este o Fiinţă morală.

De fapt, acele păsări şi animale nu ar putea fi nici măcar copiii tăi.

Poţi dresa un câine să asculte fiecare comandă pe care i-o adresezi; însă, cu toate acestea, acel câine niciodată nu va putea deveni fiul tău, deoarece fiul tău trebuie să aibă propria ta natură – în timp ce câinele tău nu o are.

Însă pe om, Dumnezeu l-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Aceasta ne oferă posibilitatea de a deveni copiii Săi.

Conştiinţa este acea voce din interiorul nostru care ne aminteşte că suntem fiinţe morale şi ne mustră atunci când încălcăm legile lui Dumnezeu.

Îngerii au fost creaţi având atât voinţă liberă, cât şi conştiinţă. Astfel, la acea vreme, ei au fost unici în creaţia lui Dumnezeu, deoarece erau fiinţe morale. Totuşi Lucifer,

 

liderul lor, în curând a început să aibă gânduri şi ambiţii

care nu erau bune.

Acesta e punctul de început al Răului în Univers. Gândurile lui Lucifer nu numai că nu erau bune;

mai mult decât atât: erau gânduri de mândrie, gânduri de

răzvrătire şi gânduri de nemulţumire.

Universul a fost de o puritate perfectă până atunci. Însă acum Răul a început să-şi înalţe capul său hidos în inima unei făpturi care fusese creată ca având voinţă liberă.

Să ne amintim că Răul şi-a avut începutul mai întâi în inimă. Iniţial, nu a avut loc nicio acţiune manifestată în exterior. La fel şi astăzi: răul începe în inimă.

Să ne amintim, de asemenea, că primul păcat care a adus Răul în lume a fost mândria; şi atunci Dumnezeu l-a alungat pe Lucifer din imediata Sa prezenţă. Din acel moment Lucifer a fost numit Satan (Împotrivitor).

Iată cum descrie Biblia căderea lui Satan:

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul (…) Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu (…) mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt’. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” (Isaia 14:12-15).

Până la alungarea lui, Lucifer reuşise să convingă o parte din ceilalţi îngeri să i se alăture în răzvrătirea sa. Numărul îngerilor care i s-au alăturat a fost de ordinul milioanelor – de fapt o treime a întregului număr de îngeri din Cer (după cum citim în Apocalipsa 12:4). Astfel, Dumnezeu i-a alungat atât pe ei, cât şi pe Lucifer. Aceşti îngeri căzuţi sunt duhurile rele (demonii) care îi hărţuiesc şi-i necăjesc astăzi pe oameni.

 

Probabil tu însuţi ai fost deranjat de duhuri rele sau de alte persoane care au făcut magie neagră asupra ta. Dacă acesta e cazul tău, Biblia are veşti bune pentru tine. Poţi fi eliberat pe deplin de hărţuirea lor, pentru totdeauna.

Citeşte această carte cu atenţie, iar când vei ajunge la finalul ei vei vedea ce minuni poate să facă Dumnezeu pentru tine.

Acum, întrebarea pe care unii o pot pune este următoarea: „Dacă Satan este cauza tuturor relelor din lume, atunci de ce nu-l distruge Dumnezeu atât pe el, cât şi pe toate celelalte duhuri rele?

Cu siguranţă că, dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea

face aceasta într-o clipă. Însă El nu o face.

Aceasta dovedeşte faptul că Dumnezeu, în înţelepciunea Sa nemărginită, le permite lui Satan şi acestor demoni să existe, deoarece El are un scop precis. În acest scop este inclus planul lui Dumnezeu de a-l folosi pe Satan pentru a face viaţa dificilă, nesigură şi periculoasă pentru om pe acest Pământ, astfel încât oamenii să se întoarcă la Dumnezeu, gândindu-se la veşnicie – în loc de a căuta propriul confort.

Dacă viaţa pe acest Pământ ar fi fost foarte confortabilă: fără boli, suferinţe, sărăcie sau nenorociri, este foarte puţin probabil că s-ar găsi cineva, care să se mai gândească la Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu foloseşte toată nenorocirea şi nesiguranţa acestei vieţi pământeşti, pentru a ne face ca, în nevoia noastră, să ne gândim la El şi să ne întoarcem spre El.

Chiar toate problemele, bolile şi încercările pe care le aduce Satan în viaţa ta, sunt permise de un Dumnezeu iubitor, pentru a te determina să te întorci la El. În acest

 

sens, ele sunt o expresie a iubirii lui Dumnezeu pentru tine.

Acesta e mesajul Bibliei.

Am auzit despre experienţa pe care a avut-o un om de afaceri, care fusese cândva aproape de Dumnezeu. Însă, pe măsură ce afacerea lui prospera, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Prezbiterii bisericii i-au vorbit în mod repetat şi au încercat să-l reîntoarcă la Domnul. Însă el era prea ocupat cu afacerea lui. Într-o zi, un şarpe veninos l-a muşcat pe cel mai mic dintre cei trei fii ai lui, iar copilul a ajuns grav bolnav. Până şi doctorii au renunţat la orice speranţă. Atunci tatăl a devenit foarte îngrijorat şi a trimis după unul dintre prezbiterii bisericii să se roage pentru copil. Prezbiterul respectiv era un om înţelept. A venit şi s-a rugat astfel: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai trimis acel şarpe să-l muşte pe copilul acesta – pentru că eu nu aş fi putut convinge familia aceasta să se mai gândească la Tine; dar ceea ce n-am putut eu face în şase ani, a făcut acest şarpe într-un moment! Acum, că ei şi-au învăţat lecţia, Doamne, te rog vindecă-le copilul şi ajută-i să nu mai aibă niciodată nevoie de şerpi care să le aducă aminte de Tine”.

Sunt oameni care nu se gândesc la Dumnezeu până când, într-o zi, ei se trezesc internaţi de urgenţă la spital, diagnosticaţi cu cancer sau cu alte boli grave. Apoi, dintr-o dată, ei încep să se gândească la Dumnezeu şi se întorc la El pentru a fi mântuiţi. Bolile incurabile, bolile cronice, sărăcia şi multe alte rele din această lume, toate au fost folosite de Dumnezeu pentru a-i întoarce pe oameni de la păcatele lor. Astfel, Dumnezeu îi călăuzeşte pe oameni spre locuinţa lor veşnică, în Ceruri. Aşa foloseşte Dumnezeu tocmai lucrările rele ale lui Satan pentru a scoate suflete din ghearele lui, dăruind acestor suflete veşnica mântuire.

 

Astfel demonstrează Dumnezeu, din nou şi din nou, faptul că Răul produs de Satan, se întoarce, în final, împotriva lui Satan însuşi.

Satan este împins tocmai în groapa pe care el o sapă pentru alţii.

Un alt motiv pentru care Dumnezeu îi permite lui Satan să existe este acela de a-i purifica pe copiii Domnului.

Am putea, oare, să luăm focul ca exemplu? Ştim că, de-a lungul istoriei, milioane de oameni au murit arşi de foc. Cu toate acestea, nimeni nu s-a oprit vreodată din folosirea focului. De ce? Pentru că doar cu ajutorul focului se găteşte mâncarea şi numai cu ajutorul lui funcţionează automobilele, avioanele şi utilajele. Aurul, de asemenea, poate fi purificat numai prin foc. Aşadar, cu toate că focul este distructiv şi periculos, acesta poate fi pus în slujba unor întrebuinţări foarte benefice.

Tot astfel, deşi Satan este rău şi caută să-i ducă pe oameni în rătăcire, Dumnezeu, cu toate acestea, se foloseşte de el. Lui Satan îi este permis să-i testeze pe copiii lui Dumnezeu, prin diferite încercări de foc şi ispite, astfel încât ei să poată deveni sfinţi şi curaţi, precum aurul trecut prin foc.

Aşadar, vedem că, deşi Dumnezeu ar putea îndepărta într-o clipă tot Răul din lume, El nu face asta; deoarece, prin tot acel Rău, Dumnezeu Îşi împlineşte scopurile Sale glorioase.

Adevărul neschimbat despre păcat

De ce unii oameni se comportă adesea ca animalele?

Răspunsul este: pentru că ei sunt interesaţi numai de nevoile lor trupeşti şi de existenţa lor pe acest Pământ.

Ce anume îl interesează pe un animal? Hrana, somnul şi satisfacerea sexuală. Atât. Iar când un om e interesat numai de aceste aspecte, putem spune că el a decăzut, ajungând la nivelul animalelor.

Însă Dumnezeu nu a intenţionat ca omul să fie asemenea animalelor. El ne-a creat pentru a fi asemenea Lui: morali, cinstiţi, oameni de caracter şi cu stăpânire de sine; nu sclavii unor pasiuni animalice.

Faptul că suntem mai isteţi decât animalele şi că suntem educaţi, nu ne face mai buni decât ele! Chiar şi oamenii isteţi şi educaţi sunt sclavi ai lăcomiei, egoismului, poftei sexuale, mâniei etc.

Există în noi o parte care este mai profundă decât mintea noastră, şi anume: duhul nostru. Această entitate lăuntrică ne ajută să-L conştientizăm pe Dumnezeu. Nici un animal nu are capacitatea aceasta.

Aşa cum am văzut în capitolul precedent, Dumnezeu ne-a creatfiinţe morale, avândcapacitatea de a alege într-un mod liber. Însă pericolul libertăţii de alegere este acela că putem folosi această libertate pentru propria noastră plăcere şi pentru a fi neascultători faţă de poruncile lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a fost dispus

 

să-Şi asume acest risc, fiindcă Şi-a dorit copii care să Îl aleagă fără constrângeri.

Tot haosul, confuzia, bolile şi răul lume sunt rezultatul direct al nesupunerii omului faţă de Dumnezeu şi a ascultării de diavol.

Primul bărbat şi prima femeie pe care i-a creat Dumnezeu s-au numit Adam şi Eva. Ei erau inocenţi când au fost creaţi. Ca să fie sfinţi, aveau de făcut o alegere; şi pentru a face o alegere ei trebuiau să fie ispitiţi, astfel încât să poată refuza Răul şi să Îl aleagă, în schimb, pe Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu i-a permis lui Satan să vină şi să-i ispitească.

Citim despre aceasta în prima carte a Bibliei, în

Geneza, capitolele 2 şi 3 .

Între inocenţă şi sfinţenie este o mare diferenţă. Inocenţa este ceea ce vezi într-un copilaş. Dacă vrei să ştii cum a fost Adam când a fost creat, uită-te la un copilaş – inocent şi neştiutor în ce priveşte Binele şi Răul. Însă acel copilaş nu este nici sfânt, nici desăvârşit. Pentru a deveni desăvârşit, el va trebui să crească şi să facă anumite alegeri, refuzând Răul şi alegându-L pe Dumnezeu.

Tocmai atunci ne dezvoltăm caracterul, când, în mintea noastră, refuzăm să cedăm în faţa ispitei. Astăzi eşti ceea ce eşti, datorită alegerilor pe care le-ai făcut până acum în viaţa ta.

Dacă alţi oameni din jurul tău sunt mai buni decât tine, aceasta se datorează faptului că ei au făcut alegeri mai bune în viaţă decât tine. Noi toţi, în fiecare zi, facem alegeri – iar acele alegeri determină ceea ce vom deveni în final.

Când Dumnezeu a creat primul bărbat şi prima femeie, prin faptul că a permis ca aceştia să fie ispitiţi de Satan, Domnul le-a dăruit oportunitatea de a deveni sfinţi.

 

I-a aşezat într-o grădină şi le-a spus că puteau mânca din rodul fiecărui pom al grădinii, cu excepţia unuia singur. Acela a fost un test.

De fapt, a fost un test foarte simplu, deoarece ei au fost trimişi într-o grădină care avea mii de pomi atractivi cu fructe delicioase şi li s-a spus că puteau mânca din toate acele fructe, cu excepţia fructelor unui singur pom. Ei au căzut însă la acest simplu test al ascultării.

Aceasta deoarece Satan a venit în acea grădină şi i-a ispitit pe Adam şi Eva, spunându-le că, în condiţiile în care ar mânca din acel pom oprit, vor deveni ca Dumnezeu. Ispita cu care au fost confruntaţi Adam şi Eva, în acel moment, nu a fost doar o simplă chestiune cu privire la a mânca sau nu din fructul unui pom, ci era cu privire la oportunitatea lor de a deveni ca Dumnezeu, dacă ar fi vrut.

Aceasta era, de fapt, ceea ce Satan însuşi a vrut cândva pentru sine; şi cu aceeaşi perspectivă i-a ademenit şi pe Adam şi Eva. Bineînţeles că ceea ce Satan le-a spus era o minciună – la fel ca minciunile cu care îi înşală astăzi pe oameni. Aşa cum astăzi oamenii se lasă înşelaţi de minciunile lui Satan, aşa s-au lăsat înşelaţi odinioară Adam şi Eva. Ei nu au ascultat de Dumnezeu şi au suferit aceeaşi soartă pe care şi Satan o suferise înainte. Au fost alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu.

Toate detaliile acelui eveniment pot fi citite în prima carte a Bibliei – în Geneza, capitolul 3.

Adam şi Eva au crezut că, neascultând de porunca lui Dumnezeu, vor deveni atotputernici şi liberi – la fel cum era Dumnezeu Însuşi. Însă au devenit ei liberi? Nu! Au devenit doar sclavii lui Satan. Numai prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu putem deveni cu adevărat liberi.

 

Acesta este punctul în care Satan îi înşală pe atât de mulţi oameni. El le spune că, dacă vor să se bucure cu adevărat de viaţă, ar trebui să nu ţină seama de legile lui Dumnezeu.

Până acum, am văzut cum a luat naştere păcatul în rasa umană.

În acea zi, în grădina Edenului, Adam şi Eva au luat o decizie foarte importantă, care a produs consecinţe pe viaţă, atât pentru ei, cât şi pentru copiii lor.

Toate deciziile pe care le luăm în viaţă produc consecinţe. Noi toţi trebuie să culegem ceea ce semănăm; şi, de multe ori, chiar şi copiii noştri vor trebui să culeagă roadele amare a ceea ce noi semănăm. În cazul lui Adam, el şi soţia lui au fost alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii lor.

De aceea, nu ar trebui să ne imaginăm că alegerile mărunte pe care le facem astăzi sunt lipsite de importanţă sau că niciodată în viitor nu vom secera o recoltă a ceea ce semănăm astăzi. Dumnezeu permite să fim încercaţi şi ispitiţi prin diferite persoane, sau situaţii, pentru a-I putea dovedi că Îl dorim pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva pe Pământ. Acesta e scopul fiecărei ispite prin care trecem: de a testa dacă Îl preţuim pe Creator mai mult decât toate fiinţele şi lucrurile create.

Esenţa oricărui păcat este alegerea mai presus de Dumnezeu, a lucrurilor create şi a propriei persoane. Înseamnă alegerea căii proprii, în locul căii lui Dumnezeu. Înseamnă a căuta să fim pe placul nostru, în loc să fim pe placul lui Dumnezeu.

Păcat nu înseamnă doar comiterea curviei, crimei sau hoţiei. Înseamnă a dori să mergem pe propria cale. Vedem începuturile păcatului până şi în încăpăţânarea unui mic copil. Păcatul locuieşte încă de la naştere în

 

natura fiecărui copil, iar pe măsură ce creşte, el este hotărât să se impună, să înhaţe alţi copii şi să se bată cu ei pentru a obţine ceea ce vrea.

Pe măsură ce ne maturizăm, nu ne schimbăm prea mult faţă de felul în care eram atunci când eram copii. Noi doar devenim mai isteţi şi ne schimbăm metodele! Până şi oamenii de cultură rămân exact aceiaşi. Ei doar îşi acoperă egoismul, lăcomia şi pofta cu o spoială exterioară de bunăvoinţă, sau poate chiar cu religie!!

Păcatul a pătruns în fiecare celulă a fiinţei noastre. Nu putem scăpa de păcat prin exerciţii religioase, precum postul sau rugăciunea, ori prin pelerinaje sau prin autocontrol. Numai Dumnezeu ne poate elibera de păcat.

Însă Dumnezeu trebuie să aştepte până când noi ne dăm seama de Răul care este în păcat. Isus a spus cândva că El nu a venit să-i cheme pe cei „neprihăniţi”, ci pe cei păcătoşi. Aceasta nu însemna că unii oameni de pe Pământ erau neprihăniţi iar alţii păcătoşi. El le vorbea tăios oamenilor religioşi, autoîndreptăţiţi, care pe ei înşişi se considerau sfinţi. Isus vroia de fapt să spună că El nu-i putea mântui pe aceia care se considerau pe ei înşişi

„neprihăniţi”.

Numai cei care recunosc că sunt bolnavi vor merge la un doctor. Tot astfel, prima noastră necesitate este aceea de recunoaşte că suntem păcătoşi.

Oricare ar fi religia noastră, cu toţii suntem păcătoşi. Am păcătuit împotriva legilor sfinte ale lui Dumnezeu: în gândire, în vorbire, prin fapte, atitudini şi motivaţii.

Am eşuat în raport cu standardele sfinte ale lui

Dumnezeu.

Păcatul este mai dăunător pentru sufletul nostru

decât este boala pentru trup.

 

Însă recunoaştem noi aceasta?

Care este reacţia noastră faţă de SIDA – înfiorătoarea boală cu transmitere sexuală care astăzi se răspândeşte pretutindeni în lume?

SIDA este atât de contagioasă, încât oamenii se tem să ajungă în apropierea oricui are această boală. Păcatul este însă mai grav decât boala aceasta – singura diferenţă fiind faptul că distrugerea cauzată de păcat afectează sufletul nostru, astfel încât această distrugere nu este vizibilă în exterior. Cu toate acestea, efectele păcatului sunt mult mai grave decât cele ale bolii SIDA. Păcatul ne ruinează viaţa, ne face nefericiţi în această lume, iar în final ne va nenoroci pentru veşnicie – dacă nu suntem mântuiţi de el.

Adevărul neschimbat despre conştiinţa noastră

Cu toţii am fost creaţi având o conştiinţă care ne aminteşte permanent că suntem fiinţe morale (capabile să aleagă liber între bine şi rău). Conştiinţa este vocea lui Dumnezeu din interiorul nostru, care ne spune că suntem responsabili de faptele noastre. Într-o zi vom avea de dat un răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care ne-am trăit viaţa.

Noi nu suntem ca animalele, care nu au conştiinţă. Animalele nu sunt fiinţe morale şi de aceea ele nu au nici o răspundere înaintea lui Dumnezeu. Când un animal moare, acela este sfârşitul său. Însă cu noi nu este la fel. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi este o fiinţă veşnică.

Pentru noi, va fi o Zi a Judecăţii. Atunci, tot ce am făcut, tot ce am spus şi toate gândurile noastre ne vor fi aduse aminte şi vor fi cântărite de Dumnezeu. El ne va judeca potrivit standardului legilor Sale sfinte, date în Biblie. Atunci va trebui să răspundem în faţa lui Dumnezeu: pentru fiecare faptă, pentru fiecare vorbă şi pentru fiecare gând.

Biblia spune: „… oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27).

Pe acest Pământ, mulţi oameni scapă de pedeapsa cuvenită infracţiunilor lor. Însă ei îşi vor primi pedeapsa

 

lor cea dreaptă atunci când, în final, vor sta în faţa Scaunului de Judecată al lui Dumnezeu. Tot astfel, mulţi oameni nu au fost apreciaţi sau răsplătiţi, aici pe Pământ, pentru tot binele pe care l-au făcut altora. Ei vor fi răsplătiţi atunci când Hristos va reveni pe Pământ.

De vreme ce într-o zi va trebui să răspundem în faţa lui Dumnezeu pentru orice vom fi făcut, este important ca totdeauna să ascultăm de vocea conştiinţei.

Conştiinţa este unul dintre cele mai mari daruri pe

care le-a făcut Dumnezeu omului. Este asemenea darului

„durerii” în trupurile noastre. Cei mai mulţi dintre noi ne gândim la durere doar ca la ceva care ne dă bătăi de cap. Însă nu ne dăm seama ce mare binecuvântare este durerea pentru viaţa noastră, deoarece tocmai prin durere trupul nostru ne atenţionează că, undeva, ceva nu este în regulă. Este primul semnal al trupului, care ne avertizează de prezenţa bolii. Dacă nu ar exista durerea, nici măcar nu am băga de seamă atunci când avem o boală, şi am putea să murim. Tocmai durerea este cea care ne salvează de la o moarte prematură.

Leproşii nu simt durere, deoarece lepra omoară nervii şi distruge orice senzaţie dureroasă. Un cui ar putea străpunge piciorul unui lepros, fără ca el măcar să simtă. Piciorul se va infecta – iar el va continua să fie inconştient despre aceasta. În final, starea piciorului va deveni atât de gravă, încât va trebui amputat – toate acestea pentru că leprosul nu a avut parte de „binecuvântarea durerii”.

Conştiinţa este asemănătoare durerii. Ne avertizează atunci când încălcăm legile lui Dumnezeu: când ne gândim să păcătuim sau când deja am păcătuit. Dacă ignorăm avertismentele ei şi ne împotrivim acestora, treptat vom ucide acea sensibilitatea la păcat de care dispunem. Apoi, va veni o zi în care nu vom mai avea nici o sensibilitate faţă de păcat; şi atunci vom deveni leproşi din

 

punct de vedere spiritual – cu o conştiinţă moartă. Astfel, vom fi ca animalele, care nu au conştiinţă. Iată de ce unii oameni se comportă mai rău decât animalele. Consecinţa finală a unei asemenea vieţi este pedeapsa veşnică din partea Dumnezeu.

Cu toţii ştim că suntem păcătoşi, deoarece conştiinţa noastră ne spune asta. Nicidecum nu trebuie să ne debarasăm vreodată de acel sentiment de vinovăţie, deoarece el este asemenea „binecuvântării durerii”, care ne spune că suntem nişte bolnavi spiritual şi că avem nevoie vindecare. Conştiinţa este cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului.

Isus a asemănat conştiinţa cu ochiul (Luca 11:34-36). Ochii noştri sunt partea cea mai curată a trupului nostru, deoarece ei sunt spălaţi de foarte, foarte multe ori în fiecare zi, prin lacrimile noastre.

De fiecare dată când clipim cu pleoapele noastre (şi aceasta se întâmplă de mii de ori pe zi, fără ca noi măcar să ne dăm seama), ochii ne sunt spălaţi de tot praful. Chiar şi un mic fir de praf este îndeajuns pentru a ne irita ochii şi pentru a ne determina să ne ocupăm de urgenţă de spălarea lor, înainte de a continua orice activitate.

Tot astfel, trebuie să ne păstrăm şi conştiinţa -

mereu curată.

Păcatele noastre pot fi iertate şi spălate numai de către Dumnezeu. Acesta e singurul mod în care conştiinţa noastră poate fi eliberată de sentimentul de vinovăţie.

Însă iertarea păcatelor NU este ieftină.

Adevărul neschimbat despre iertare

Cum poate Dumnezeu să ne ierte păcatele?

În esenţa Sa, Dumnezeu este drept şi neprihănit. Din această cauză, Elnu poate să ierte o persoană trecând cu vederea păcatele ei. Aceasta ar fi o nedreptate.

De asemenea, Dumnezeu este sfânt şi drept.

De aceea El trebuie să pedepsească păcatul.

Însă, pentru că El este şi un Dumnezeu iubitor, a creat o posibilitate ca păcatele noastre să fie iertate.

Toate religiile ne învaţă să fim buni, binevoitori şi sinceri. Însă toate aceste virtuţi se referă la modul în care trebuie să trăim după ce am primit iertarea de păcate.

Bunătatea, bunăvoinţa şi sinceritatea sunt suprastructura unei clădiri. Fundamentul acestei clădiri este iertarea de păcate.

Cea mai importantă parte a unei clădiri este

fundamentul acesteia.

Pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele, a trebuit să facă ceva ce pentru El a fost mai dificil şi mai dureros decât crearea lumii.

Aceasta deoarece, pentru a crea lumea, Dumnezeu a trebuit doar să rostească un cuvânt şi lumea a luat fiinţă imediat.

 

Însă El nu a putut ierta păcatele noastre doar prin

rostirea unui cuvânt.

Dacă păcatele omului aveau să fie iertate, pentru înfăptuirea acestei iertări exista doar o singură cale.

Dumnezeu a trebuit să devină un om ca şi noi.

A trebuit să treacă prin ispitele şi luptele cu care ne confruntăm noi, ca fiinţe umane; şi a trebuit să moară ca jertfă în locul nostru, luând pedeapsa păcatelor noastre asupra Lui.

Pedeapsa păcatului nu este suferinţa, boala sau sărăcia, ori revenirea prin naşteri repetate în această lume la niveluri sociale inferioare sau alte lucruri de acest fel. Pedeapsa păcatului este moartea veşnică – ceea înseamnă acelaşi lucru cu a fi separat de Dumnezeu pentru totdeauna.

Moartea fizică înseamnă să fim separaţi de trupul nostru fizic. Tot aşa, moartea spirituală înseamnă să fim separaţi de Dumnezeu, Sursa oricărei vieţi.

Faptele bune pe care le vei face în viitor nu vor putea niciodată să compenseze răul pe care l-ai făcut în trecut. Păcatul generează o vinovăţie prin care devenim datori faţă de Legile lui Dumnezeu. Dacă nu ne supunem legilor unei ţări, de exemplu prin faptul că trişăm în privinţa taxelor noastre, nu putem fi iertaţi doar în baza promisiunii că în viitor ne vom plăti taxele. Nu. Chiar dacă ne vom plăti taxele în viitor, tot mai trebuie să plătim ceea ce datorăm din trecut. La fel este şi cu păcatul.

Indiferent câte fapte bune vom face în viitor, noi tot mai trebuie să plătim pentru păcatele pe care le-am comis în trecut.

În plus, Biblia spune că, înaintea lui Dumnezeu, „… toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).

 

Dumnezeu apreciază faptele bune. Însă chiar şi cele mai bune fapte ale noastre nu pot atinge standardele sfinţeniei Sale, deoarece El este infinit de sfânt. Aşadar, suntem într-o situaţie fără ieşire, pentru că faptele noastre bune nu sunt destul de bune. Nu este nici o cale prin care să putem intra vreodată în prezenţa lui Dumnezeu.

Nu avem nici o şansă, suntem pierduţi.

Însă Dumnezeu, în iubirea Sa cea mare, a pregătit deja o cale prin care păcatele noastre să poată fi iertate.

Dumnezeu este atât de complex, încât mintea noastră umană nu-L poate înţelege pe deplin. Biblia ni-L descoperă pe Dumnezeu ca fiind Unul singur, dar totuşi fiind Trei Persoane în acea Unitate – cunoscute nouă ca Tatăl, Fiul (însemnând că El are aceeaşi natură cu a Tatălui, nu că a fost născut din Tatăl) şi Duhul Sfânt – toţi fiind egali între Ei.

Minţii noastre umane îi este imposibil să înţeleagă modul în care trei Persoane de Sine stătătoare pot totuşi să fie Un Singur Dumnezeu. Putem să ne gândim la persoane doar ca având trupuri separate. Însă Dumnezeu este Duh. Mintea noastră este limitată. Ea nu poate cuprinde natura complexă a lui Dumnezeu.

La fel cum un câine nu poate înţelege ceea înţeleg fiinţele umane, există de asemenea adevăruri privitoare la Dumnezeu pe care noi, oamenii, nu le putem înţelege. Putem cunoaşte doar ceea ce Dumnezeu a ales să ne descopere prin Biblie.

Spre exemplu, ai putea fi în stare să îi explici unui câine operaţia aritmetică de adunare: 1+1+1=3, aşezând trei oase în faţa lui, iar apoi numărându-le unul câte unul.

Însă ia încearcă să-i explici acelui câine operaţia aritmetică de înmulţire: 1 x 1 x 1 = 1.

 

Vei descoperi că nici chiar cel mai isteţ câine nu va putea înţelege aceasta!

Totuşi, noi, fiinţele umane, ştim foarte bine că trei cifre de 1 fac tot 1 atunci când ele sunt înmulţite între ele!

Să nu uităm că superioritatea lui Dumnezeu faţă de noi este cu mult mai mare decât superioritatea noastră în raport cu câinii.

Pentru ca un câine să înţeleagă operaţia aritmetică de înmulţire, ar trebui să fie om.

Pentru ca noi să Îl înţelegem pe Dumnezeu, ar

trebui ca şi noi înşine să fim Dumnezeu.

Aşadar, nu este de mirare că nu putem înţelege modul în care Dumnezeu este compus din trei Persoane şi totuşi este Un Singur Dumnezeu. Chiar dacă nu înţelegem, ştim că este adevărat, pentru că Dumnezeu spune aceasta în Cuvântul Său.

În mod similar, mulţi, folosindu-se de logica umană, afirmă că: din moment ce Dumnezeu este pretutindeni, trebuie ca El să fie în fiecare fiinţă umană, în fiecare animal, în plante şi în fiecare loc religios de închinare. Aceasta sună logic pentru mintea umană limitată care nu a înţeles adevărurile divine.

Însă teoria aceasta e complet falsă. Dumnezeu este pretutindeni, în sensul că: El ştie totul despre ce se întâmplă pretutindeni. Însă cu siguranţă că El nu se află în Iad, chiar dacă ştie ce se întâmplă acolo.

De fapt, însăşi însemnătatea Iadului (pedeapsa veşnică pentru păcătoşi) este: „un loc unde Dumnezeu este absent”. Acesta e motivul pentru care suferinţa păcătoşilor în Iad este insuportabilă.

Aşadar, cu siguranţă că Dumnezeu nu locuieşte în toate lucrurile, în toate fiinţele şi în toate locurile.

 

Pentru a salva omenirea de la pedeapsa veşnică pentru păcatele ei, Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul pentru a se naşte ca un copilaş, dintr-o fecioară, prin lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt, în urmă cu 2.000 de ani.

El S-a numit Isus Hristos.

A ajuns de la copilărie la maturitate, confruntându-Se cu fiecare ispită cu care se confruntă fiinţele umane; şi în toate acele ispite, El a biruit.

Nu a păcătuit niciodată.

Dumnezeu Tatăl a permis ca la vârsta de 33 de ani, Isus Hristos, Fiul Său, să fie luat de oameni răi şi crucificat. Pe cruce, El S-a făcut blestem spre binele nostru şi a luat pedeapsa pentru păcatele omenirii. Acolo vedem dragostea imensă a lui Dumnezeu.

Când Isus Hristos a murit pe cruce, vărsându-Şi sângele, pedeapsa cuvenită păcatelor noastre a fost complet ispăşită.

Cerinţele dreptăţii au fost satisfăcute.

La trei zile după ce a fost îngropat, Dumnezeu L-a înviat pe Isus dintre cei morţi, pentru a dovedi lumii că jertfa Sa pe cruce a fost acceptată.

Pentru faptul că există Un Singur Dumnezeu şi că a avut loc o singură întrupare a lui Dumnezeu pe Pământ – Domnul Isus Hristos – există două argumente:

1. Domnul Isus Hristos a fost Singurul care a murit pentru păcatele lumii.

2. Domnul Isus Hristos a fost Singurul care S-a întors viu, după ce a fost mort, pentru a nu mai muri niciodată – dovedind astfel că El a biruit cel mai mare duşman al omului, moartea.

După încă patruzeci de zile pe Pământ, Isus S-a întors în Cer, unde se află şi astăzi.


Înainte de a pleca, El a promis că într-o zi se va întoarce, ca să judece lumea şi să domnească în neprihănire şi în pace. Ne-a dăruit anumite semne care vor preceda revenirea Lui pe Pământ.

Pe măsură ce vedem acele semne împlinindu-se în zilele noastre, ştim că a doua venire a lui Hristos este foarte, foarte aproape.

Înainte ca El să se întoarcă pe Pământ, este foarte important ca tu să primeşti iertarea pe care ţi-o oferă Dumnezeu în Hristos.

Adevărul neschimbat despre pocăinţă

Pedeapsa păcatului este moartea spirituală – despre care am văzut deja că înseamnă să fii alungat din prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna. Aceasta e ceea ce a experimentat Isus pe cruce. El a fost părăsit de Tatăl Său.

Isus, fiind Dumnezeu şi de aceea veşnic în Omul dinăuntru, a putut experimenta agonia despărţirii veşnice de Tatăl Său concentrată într-o scurtă perioadă de timp – trei ore de întuneric total – în care a suferit durerile Iadului veşnic, dureri pe care noi ar fi trebuit să le suferim pentru vecii vecilor.

Pedeapsa pentru păcatul nostru a fost luată de El. Însă totuşi nu suntem iertaţi şi eliberaţi de acea pedeapsă, decât dacă acceptăm acea iertare de la Dumnezeu. Acesta e motivul pentru care cei mai mulţi oameni din lume rămân într-un statut de neiertaţi, chiar dacă Hristos a murit pentru ei.

Hristos a murit pentru păcatele întregii lumi, pentru ale oamenilor aparţinând oricăror religii, şi nu numai pentru păcatele creştinilor.

Pentru a primi ceea ce a cumpărat Dumnezeu prin moartea lui Hristos pentru tine, tu trebuie, mai întâi de toate, să te pocăieşti de păcatele tale. Aceasta înseamnă că îţi pare cu adevărat rău pentru căile tale păcătoase şi că doreşti cu sinceritate să te întorci de la fiecare păcat pe care îl cunoşti.

 

La început, conştiinţa ta nu este sensibilă la ceea ce Îi face plăcere lui Dumnezeu şi la ceea ce nu. Aşa că îţi este imposibil să te întorci de la tot ceea ce Îi displace lui Dumnezeu în viaţa ta; şi Dumnezeu nu pretinde aceasta – deoarece El este realist. Îţi cere doar să fii dispus să renunţi la tot ceea ce Îi va displăcea Lui.

Poţi să începi prin a te întoarce de la acele fapte cu privire la care te condamnă conştiinţa.

S-ar putea să nu ai puterea să renunţi la obiceiurile rele. Şi aici, Dumnezeu îţi înţelege pe deplin slăbiciunea. El nu Se aşteaptă ca tu să ai puterea. El doar te întreabă:

„Eşti dispus să renunţi la acele obiceiuri?” Când va vedea că eşti sincer şi că doreşti cu adevărat să renunţi la tot ce este păcătos, te va accepta aşa cum eşti, chiar dacă încă eşti înfrânt de numeroase obiceiuri rele.

Cât de nemaipomenit de bună este vestea aceasta!

O dovadă că eşti dispus să renunţi la vechile tale căi păcătoase este arătată de dorinţa ta de a îndrepta greşelile pe care le-ai făcut în trecut. Chiar şi aici, Dumnezeu îţi înţelege limitările.

Sunt mii de greşeli şi păcate, pe care s-ar putea să le fi comis în trecut, pe care probabil nu le vei mai putea îndrepta, indiferent cât de mult ai încerca. Însă sunt unele pe care le poţi îndrepta. Dumnezeu aşteaptă de la tine să îndrepţi lucrurile doar potrivit cu cele mai bune abilităţi de care dispui.

De exemplu, dacă ai furat bani de la cineva, ar trebui să fii dispus să-i returnezi de-ndată ce economiseşti acea sumă de bani. Dacă ai rănit pe cineva prin vorbele tale şi îţi aminteşti despre acest fapt, trebuie să fii dispus să mergi (sau să-i scrii) şi să-i ceri iertare pentru ceea ce ai spus. Asemenea fapte sunt mijloace prin care Dumnezeu

 

îţi va testa sinceritatea şi umilinţa. El oferă ajutorul Său doar celor smeriţi.

Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem fi mântuiţi.

Biblia numeşte adevărata pocăinţă o întoarcere „de

la idoli la Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 1:9).

Ce este idolatriaEste, înainte de toate, plasarea creaţiei mai presus de Creator – fie că e vorba de bani, de o femeie frumoasă, de reputaţia noastră sau de orice altceva.

A da întâietate oricărui astfel de lucru creat este idolatrie – deoarece asta înseamnă a te închina acelei creaţii în locul Creatorului – iar idolatria este rădăcina tuturor păcatelor. Dumnezeu urăşte orice astfel de idolatrie, pentru că aceasta ia locul pe care Dumnezeu ar trebui să-l aibă în inima omului şi astfel îl distruge pe om.

Idolii pot fi, de asemenea, obiecte fizice create de om, cu scopul de a-l reprezenta pe dumnezeul căruia acesta i se închină. Însă este imposibil ca să modeleze cu mâinile sale sau să picteze imaginea a ceva care să semene, măcar de departe, cu frumuseţea, minunăţia şi atotputernicia Creatorului Universului. Este o insultă la adresa Dumnezeului Creator să realizezi o imagine a Sa prin asemănarea cu ceva creat de El Însuşi.

Dumnezeu este Duh şi El nu este vizibil cu ochii fizici. El ne-a dat tuturor o conştiinţă care să ne amintească de El zi şi noapte. Însă activităţile religioase şi pelerinajele devin, adesea, substituenţii ascultării vocii conştiinţei.

Când oamenii încalcă legile lui Dumnezeu şi plănuiesc să continue să le încalce, ei caută să-şi înăbuşe vocea conştiinţei prin diferite ritualuri şi activităţi religioase. Îşi imaginează că Dumnezeu îi va ierta pentru

 

multele lor păcate datorită sacrificiilor şi pelerinajelor pe

care le-au făcut. Însă aceasta e o înşelăciune.

Dumnezeu nu se uită la ritualurile şi la activităţile noastre religioase. El se uită la inima noastră să vadă dacă ascultăm sau nu de conştiinţa noastră.

Aşadar, pocăinţa implică întoarcerea de la idolatria de orice fel. În adevărata pocăinţă, noi ne întoarcem de la toate lucrurile create înspre Creator şi Îi spunem:

„Dumnezeule Atotputernic, Tu eşti Singurul vrednic să fii slujit şi să Ţi Se aducă închinare. Îmi pare rău că până acum m-am închinat lucrurilor create. De acum înainte Tu Singur vei fi suveran în viaţa mea”.

Pocăinţa nu înseamnă că trebuie să renunţăm la slujbele noastre, la familiile noastre şi să mergem ca nişte pustnici în pădure sau în munţi. Nu.

Dumnezeu vrea ca noi toţi să avem grijă de familie, să lucrăm şi să ne câştigăm existenţa.

Nu este un păcat să câştigi bani. Însă este un păcat să iubeşti banii mai mult decât pe Dumnezeu.

Nu este un păcat să utilizezi confortul pe care ni-l oferă civilizaţia modernă. Însă este un păcat să iubeşti acest confort mai mult decât pe Dumnezeu.

Dumnezeu a creat trupurile noastre în aşa fel încât ele pot experimenta plăcerea mâncării, a somnului şi a satisfacţiei sexuale.

Nu este nimic în neregulă cu vreuna dintre acestea.

Nu trebuie să ne fie ruşine de dorinţa noastră sexuală mai mult decât ne este ruşine de faptul că deseori ne este foame sau suntem obosiţi!! Însă nu ar trebui să furăm mâncare când ne este foame şi nu ar trebui să dormim când trebuie de fapt să lucrăm la locul nostru de muncă!!

 

De asemenea, nu ar trebui să violăm o altă persoană pentru a ne satisface dorinţele sexuale. Dumnezeu a instaurat căsnicia – El aşteaptă ca un bărbat să aibă o singură soţie, astfel încât dorinţa sexuală să poată fi împlinită. Orice relaţie sexuală în afara căsătoriei este păcătoasă. Trebuie să ne pocăim de tot păcatul sexual, să-l abandonăm şi să ne întoarcem la Dumnezeu cu sinceritate.

Un alt păcat, de care trebuie să te pocăieşti şi la care trebuie să renunţi, este atitudinea de neiertare pe care o ai faţă de alţii. Dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi ierte păcatele, trebuie să fii dispus să-i ierţi pe toţi aceia care te-au rănit în vreun fel.

Trebuie să te comporţi cu ceilalţi la fel cum se comportă Dumnezeu cu tine. Dacă nu eşti dispus să faci asta, Dumnezeu nu te va ierta.

Domnul Isus Hristos a spus: „… dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:15).

Probabil îţi va fi extrem de dificil să ierţi pe cineva care te-a rănit enorm de mult. Însă atunci te poţi ruga, cerându-i lui Dumnezeu să te ajute să ierţi acea persoană.

Puterea nemărginită a lui Dumnezeu este disponibilă pentru a te ajuta să faci acest lucru. Nimic nu-ţi va fi imposibil dacă Dumnezeu te ajută cu puterea Sa nemărginită!

Dumnezeu poate să ne ierte toate păcatele, oricât de mari sau de rele ar fi acestea, însă numai dacă ne pocăim de ele, aceasta însemnând: dacă ne pare cu adevărat rău de păcatele noastre şi dorim cu sinceritate să renunţăm la vechile noastre căi păcătoase.

Adevărul neschimbat despre credinţă

Odată ce ne-am pocăit, următorul pas pentru a primi iertarea lui Dumnezeu este credinţa.

Biblia spune: „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă” (Efeseni 2:8).

Harul reprezintă mâna lui Dumnezeu care ne dăruieşte ajutorul şi binecuvântările Sale. Credinţa este mâna noastră care se întinde pentru a lua acel ajutor şi binecuvântările din mâna lui Dumnezeu.

La fel cum am văzut mai devreme, Dumnezeu nu doreşte roboţi fără minte care să lucreze doar pentru că El i-a programat să facă asta. Nu. El doreşte ca noi să facem o alegere.

Crezi tu faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu bun Care te iubeşte nespus de mult?

Crezi tu că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Domnul Isus Hristos, ca să moară pentru păcatele noastre pe cruce şi că Dumnezeu L-a înviat din morţi trei zile mai târziu iar astăzi El trăieşte în Cer?

Dacă da, poţi primi iertarea pe care Dumnezeu ţi-o oferă chiar acum. Nu trebuie să mai aştepţi.

Nu există nici un alt Nume pe Pământ, altul decât Numele Domnului Isus Hristos, în care se poate primi mântuirea de păcat. Dacă vrei să-L primeşti ca Domn şi Mântuitor al tău, este esenţial, la fel ca în căsătorie, să „laşi totul în urmă şi să te lipeşti doar de El”. În căsătorie,

 

femeia trebuie să renunţe la toţi iubiţii ei anteriori şi să se lipească doar de un singur bărbat, ca soţ al ei, pentru tot restul vieţii ei.

Biblia aseamănă relaţia noastră cu Domnul Isus Hristos cu o căsătorie spirituală, unde El Singur este Soţul nostru Divin. De aceea, nu poţi spune că eşti dispus să-L primeşti pe Hristos şi să continui să te închini sau să te rogi altor dumnezei. Trebuie să faci o alegere.

Dacă vrei să faci această alegere, acum este timpul.

Doar îngenunchează chiar acum, închide-ţi ochii şi spune-I lui Dumnezeu aceste cuvinte. Indiferent unde eşti, El te poate auzi şi doreşte să te asculte. Rosteşte aceste cuvinte rar şi din adâncul inimii:

„Doamne Isuse Hristoase, sunt un păcătos şi doresc cu adevărat să mă întorc de la toate păcatele mele. Cred că Tu ai murit pentru toate păcatele mele, că ai înviat din morţi şi că astăzi eşti viu. Te rog, iartă-mi toate păcatele. Vino în inima şi în viaţa mea, iar de acum înainte Tu să devii Domnul vieţii mele. Renunţ la toţi ceilalţi dumnezei şi de acum înainte vreau să mă închin numai Ţie”.

Aceasta e o rugăciune foarte simplă care îţi va lua mai puţin de un minut. Însă, dacă te vei ruga cu toată sinceritatea, sufletul tău va fi mântuit pentru veşnicie. Instantaneu, vei deveni un copil al lui Dumnezeu.

Aceasta nu e deloc o formulă magică aducătoare de binecuvântare pentru toţi cei care o repetă asemenea unui papagal. Totul depinde de sinceritatea inimii tale. Dacă crezi în ceea ce ai rostit, Dumnezeu îţi va ierta păcatele, te va accepta şi te va face copilul Său. Dacă eşti nesincer, vei rămâne neschimbat.

Dumnezeu nu va forţa pe nimeni să-L primească pe Hristos în viaţa proprie; şi nici un creştin adevărat nu

 

va forţa pe nimeni să-L primească pe Hristos. Întoarcerile forţate nu sunt deloc întoarceri.

Siguranţa că am fost cu adevărat iertaţi, că Dumnezeu ne-a acceptat şi ne-a făcut copii ai Săi este foarte importantă. Dumnezeu nu vrea ca noi să rămânem fără această siguranţă. Dumnezeu ne dăruieşte siguranţa aceasta prin Duhul Său cel Sfânt, care vine în inima noastră şi ne spune că suntem copii ai lui Dumnezeu. De asemenea, Dumnezeu ne oferă siguranţă şi prin promisiunile pe care ni le-a dat în Cuvântul Său – Biblia.

Domnul Isus Hristos a spus: „… pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37).

Putem să ne bazăm în totalitate pe această

promisiune a lui Hristos, pentru totdeauna.

Ai făcut această rugăciune înaintea Domnului Isus Hristos cu sinceritate? Atunci, într-adevăr ai venit la El; şi poţi fi sigur că El nu te-a respins. El te-a acceptat. Dacă tu ţi-ai făcut partea, venind la El, atunci poţi fi sigur că şi Dumnezeu Şi-a făcut partea, acceptându-te.

Nu trebuie să depinzi acum de ceea ce simţi, verificând dacă te simţi sau nu acceptat de Dumnezeu. Ceea ce simţim are legătură cu trupul nostru fizic, de aceea simţămintele sunt amăgitoare când este vorba de latura spirituală.

A ne pune încrederea în simţăminte este ca şi cum am aşeza fundamentul unei case pe nisip. Trebuie să ne punem încrederea în promisiunile lui Dumnezeu care se află în Cuvântul Său – iar aceasta se aseamănă cu a zidi pe stâncă.

Odată ce eşti sigur de faptul că ai devenit copilul lui Dumnezeu, ar trebui să mărturiseşti public acest fapt. Biblia spune că ceea ce crezi în inima ta trebuie mărturisit cu gura ta. Aşadar, trebuie să mărturiseşti cu gura ta faptul

 

că Isus Hristos este acum Domnul şi Mântuitorul tău. Trebuie să spui prietenilor şi rudelor tale că Hristos ţi-a iertat păcatele şi că acum El este Singurul Domn al vieţii tale.

Apoi trebuie să mărturiseşti despre relaţia ta cu Hristos prin botez. După ce ai luat decizia de a-ţi preda inima şi viaţa lui Hristos, trebuie să fii botezat cât mai curând posibil. Botezul nu este un ritual religios. Este o mărturie publică înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor, înaintea îngerilor şi înaintea lui Satan că de acum tu Îi aparţii numai lui Isus Hristos.

La botez, un alt creştin te va scufunda complet în apă (într-un râu sau într-un bazin) în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, apoi te va ridica din apă. Prin acest simplu act al botezului vei mărturisi faptul că vechea persoană care ai fost a murit. Simbolic, ai îngropat-o în apă prin scufundarea totală.

Când ieşi din apă, conştientizezi faptul că acum eşti o persoană nouă (înviată din morţi – spiritual vorbind) care vrea să fie numai pe placul lui Dumnezeu.

Încă nu ai devenit desăvârşit; să ajungi desăvârşit durează o viaţă întreagă. Însă ţi-ai schimbat direcţia vieţii: nu mai vrei să păcătuieşti sau să Îi displaci lui Dumnezeu.

De acum, ai devenit un cetăţean al Cerului şi un

copil al lui Dumnezeu.

Adevărul neschimbat despre mântuire

Numele „Isus” înseamnă „Mântuitor”.

El a venit pe Pământ cu acest Nume, deoarece acesta era motivul pentru care a venit – să mântuiască pe oameni de păcatele lor.

Mântuire înseamnă mai mult decât iertare.

Daţi-mi voie să folosesc o ilustraţie pentru a face diferenţa mai clară.

Să presupunem că drumul din faţa casei mele este în reparaţie şi că acolo a fost săpată o groapă adâncă. Eu îl avertizez pe băiatul meu cel mic, spunând: „Nu te apropia de acea groapă, pentru că s-ar putea să cazi în ea”. Să presupunem că el nu ascultă avertismentul meu şi merge aproape de groapă, pentru a se uita în ea; apoi alunecă şi cade în groapă. Dinăuntrul acelei gropi, de 3 metri adâncime, el începe să zbiere şi să mă cheme în ajutor.

Când ajung acolo, el îmi spune că îi pare nespus de rău că nu a ascultat de avertismentul meu şi mă roagă să-l iert. Să presupunem că îi spun: „Bine, fiule, te iert. La revedere!” Ce aş fi făcut prin aceasta? L-aş fi iertat. Însă nu l-aş fi mântuit (salvat).

Mântuirea ar fi implicat mai mult decât iertarea. Ar

fi însemnat să îl şi scot afară din groapa în care a căzut.

Isus a venit în lume ca să înfăptuiască tocmai acest lucru pentru noi. Nu este îndeajuns faptul că ne iartă păcatele. El a venit şi pentru a ne mântui de ele.

 

Cu toţii am căzut adânc în groapa păcatului, neascultând, din nou şi din nou, de conştiinţa noastră. Dacă Dumnezeu ne-ar ierta, aceasta în sine ar fi deja o veste minunată. Însă vestea bună a lui Hristos este că El nu doar ne va ierta, ci ne va şi mântui de puterea păcatului.

Noi trebuie să experimentăm mântuirea la trei timpuri: la trecut, la prezent şi la viitor. Mai întâi trebuie să fim mântuiţi de vina păcatului. Apoi, trebuie să fim mântuiţi de puterea păcatului. Iar, în final, vom fi mântuiţi de însăşi prezenţa păcatului – când vom ajunge în Cer.

Prima parte a mântuirii se ocupă de iertarea păcatelor noastre – îndepărtarea vinei cu privire la trecutul nostru.

Însă aceasta nu e destul; avem nevoie de ajutor din partea lui Dumnezeu ca să trăim cinstit şi în viitor; iar pentru aceasta, Dumnezeu ne dăruieşte puterea Sa.

Am auzit o relatare despre un spital unde oamenii care nu erau sănătoşi din punct de vedere mental erau internaţi pentru tratament. Acolo, medicii foloseau un test pentru a afla dacă unii dintre pacienţii lor s-au însănătoşit, într-o asemenea măsură, încât puteau deja să gândească normal. Pacientul era dus într-o cameră unde exista un robinet din care curgea apă în mod continuu. I se dădeau un mop şi o găleată şi i se cerea să cureţe podeaua. Dacă pacientul încerca să facă acest lucru fără a închide robinetul, asta indica faptul că mintea lui încă nu s-a însănătoşit!!

Aceasta e şi problema noastră. Există un robinet în interiorul nostru din care păcatul curge în mod continuu. Isus nu numai că spală păcatul pe care l-am comis. El ne dă şi puterea să închidem robinetul. Altfel, Evanghelia nu ar fi deloc o Veste Bună.

 

Evanghelia (Vestea Bună) este descrisă în Biblie ca fiind: „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia” (Romani 1:16).

Prima sursă a puterii este Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura este o armă puternică ce ne poate ajuta să biruim ispita. În Biblie citim că Însuşi Isus a biruit ispitele lui Satan prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu (Matei 4:1-11).

Acesta este motivul pentru care trebuie să ne dezvoltăm obiceiul de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi: ca Dumnezeu să ne poată vorbi şi întări pentru a face faţă luptelor din viaţa de zi cu zi.

Biblia le spune tinerilor următoarele: „V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău” (1 Ioan 2:14).

A doua sursă a puterii este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care vine să locuiască în noi. El doreşte să locuiască permanent în noi pentru a ne vorbi zilnic, pentru a ne întări ca să putem face faţă greutăţilor vieţii şi pentru a ne ajuta să păşim pe urmele lui Isus ca ucenici ai Lui. Trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne umple în mod continuu cu Duhul Sfânt.

Domnul Isus Hristos a spus: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:13).

A treia sursă a puterii este părtăşia cu creştini care

au aceeaşi gândire.

Când într-un foc sunt mulţi cărbuni, ei ard cu putere împreună. Însă dacă un cărbune este luat din foc (chiar dacă este cel care arde cel mai puternic), acesta în curând se va stinge. La fel se va întâmpla şi cu noi dacă

 

încercăm să trăim pentru Dumnezeu de unii singuri, fără să avem părtăşie cu alţi creştini.

Însă tocmai în această privinţă trebuie să fim cu mare băgare de seamă, deoarece nu toţi cei care îşi spun creştini sunt creştini cu adevărat.

De fapt, am putea afirma, fără teama de a greşi, că 90% dintre cei care se numesc creştini nu sunt copii ai lui Dumnezeu (indiferent de grupul sau de confesiunea din care fac parte). Ei nu au luat o decizie personală de a renunţa la păcatele lor şi de a Îl primi pe Hristos ca Domn al vieţii lor. Îşi imaginează că sunt creştini datorită şansei pe care au avut-o de a se naşte într-o familie creştină.

Trebuie să-i evităm pe astfel de oameni, care sunt creştini doar cu numele şi să căutăm să avem părtăşie cu aceia care au devenit creştini în urma experienţei personale, care se străduiesc să-L urmeze pe Domnul Isus Hristos în viaţa de zi cu zi.

Atunci când Îl primim pe Hristos ca Domnul şi Mântuitorul nostru, Biblia spune că suntem născuţi de Sus, deoarece am devenit copii ai lui Dumnezeu. El este acum Tatăl nostru; şi, la fel ca taţii pământeşti, Dumnezeu este dornic să ne ofere tot ceea ce ne este necesar pentru viaţa pe Pământ – atât spiritual, cât şi material.

Domnul Isus Hristos a spus că, dacă vom căuta mai întâi să împlinim voia lui Dumnezeu, atunci toate celelalte lucruri necesare vieţii pământeşti ne vor fi date pe deasupra.

El a spus: „Tatăl vostru cel Ceresc ştie foarte bine de ce anume aveţi nevoie; şi El se va îngriji de voi, dacă Îi oferiţi Lui primul loc în viaţa voastră şi dacă trăiţi aşa cum doreşte El să trăiţi” ( Matei 6:33 - parafrazat).

Unul dintre cele mai mari privilegii pe care le are

copilul lui Dumnezeu este privilegiul rugăciunii, şi anume:

 

posibilitatea acestuia de a vorbi cu Dumnezeul Atotputernic şi de a-L auzi pe Dumnezeu vorbindu-i în propriul său duh. Dumnezeu nu obişnuieşte să ne vorbească cu o voce pe care să o putem auzi cu urechile noastre, ci printr-o amprentă asupra duhului nostru, care este la fel de reală ca o voce audibilă. Isus ne-a încurajat să-I spunem lui Dumnezeu tot ceea ce ne împovărează inima.

Mulţi oameni suferă în tăcere din cauza faptului că nu au cu cine să-şi împărtăşească necazul. Însă copilul lui Dumnezeu are un Tată în Ceruri cu Care poate să împărtăşească orice. De asemenea, el poate să se încreadă în Tatăl său Ceresc în privinţa faptului că Acesta se va îngriji de tot ceea ce copilul lui Dumnezeu are nevoie pe acest Pământ.

Domnul Isus Hristos ne-a învăţat să aducem schimbări situaţiilor, rugându-ne ca Dumnezeu să facă transformările necesare. Aceasta e minunea rugăciunii. Noi nu trebuie să acceptăm, într-un mod fatalist, tot ce ni se întâmplă (afirmând că „fiecare lucru care se întâmplă este voia lui Dumnezeu”), dacă acel lucru ne face rău în vreun fel nouă sau familiei noastre. Fatalismul este diferit de supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. Noi suntem încurajaţi să-I cerem lui Dumnezeu tot ceea ce avem nevoie.

Biblia promite că: „Dumnezeu va îngriji de toate trebuinţele noastre” ( Filipeni 4:19).

Însă, asemenea oricărui tată înţelept, nici Dumnezeu nu ne va da tot ce vrem şi tot ceea ce Îi cerem. El ne va da numai ce avem nevoie şi ceea ce El vede că este bun pentru noi.

Dumnezeu este un Dumnezeu bun şi El niciodată nu doreşte vreun rău copiilor Săi. Aşadar, putem merge cu

 

îndrăzneală înaintea Lui, cerându-I să ne scape de tot

răul.

În lume există mulţi oameni care suferă din cauză că alţii au făcut vrăjitorii sau magie neagră împotriva lor. Dacă ţi-ai dat inima şi viaţa lui Hristos, asemenea activităţi satanice nu-ţi mai pot face vreun rău. Pentru a-l alunga pe Diavol, poţi folosi Numele Domnului Isus Hristos, care L-a învins pe Satan.

Nici o vrăjitorie sau magie neagră nu poate vreodată să te atingă sau să-ţi facă rău, ţie sau copiilor tăi, dacă i te împotriveşti în Numele lui Isus Hristos. Puterea oricărei vrăji făcute împotriva ta poate fi alungată acum – chiar în acest moment – dacă vei chema Numele Domnului Isus Hristos să te scape.

Biblia spune că atunci când Isus a murit pe cruce, El l-a înfrânt pe Satan şi i-a luat puterea. Aceasta s-a întâmplat deja. Însă, la fel ca în cazul iertării păcatelor tale, şi aici, înfrângerea lui Satan nu poate deveni o realitate în viaţa ta, până când nu o accepţi tu însuţi.

Isus, „prin moarte, a nimicit pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi a izbăvit pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei (diavolului) toată viaţa lor” (Evrei 2:14-15).

„Supuneţi-vă, deci, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă

diavolului, şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).

Chiar şi după ce devenim copii ai lui Dumnezeu, El tot îi va mai permite lui Satan să ne ispitească – deoarece acesta e modul în care vom deveni puternici. Însă acum avem puterea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu, care locuieşte în noi pentru a ne da putere să ne împotrivim şi să biruim toate atacurile lui Satan.

Dumnezeu nu a promis că viaţa pământească a copiilor Lui va fi fără încercări şi probleme. Nu.


Dumnezeu vrea ca noi să fim stabili şi puternici, nu asemenea copiilor alintaţi ai părinţilor bogaţi, copii care sunt răsfăţaţi încă de la naştere. Iar pentru a ne face puternici, El ne permite să ne confruntăm cu încercări şi probleme în viaţă la fel ca ceilalţi oameni.

Însă tocmai în acele încercări ajungem să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, pe măsură ce experimentăm ajutorul Lui miraculos în fiecare situaţie.

Adevărul neschimbat despre veşnicie

Pentru cineva care a devenit un copil al lui Dumnezeu, realităţile veşnice sunt mai valoroase decât lucrurile trecătoare. Valorile Cerului devin mai importante pentru el decât valorile posedate aici pe pământ.

Când Domnul Isus Hristos S-a înălţat la Cer, după ce a înviat din morţi în urmă cu 2000 de ani, El a promis că va reveni pe acest Pământ.

La acest eveniment se face referire ca la „A Doua Venire a lui Hristos”.

Acesta va fi următorul mare eveniment al istoriei

lumii.

Un copil al lui Dumnezeu conştientizează că, în ziua

în care Hristos va reveni pe Pământ, va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu de întreaga sa viaţă.

Lumea aceasta e doar o etapă trecătoare în călătoria noastră spre veşnice. Acum, suntem aici într-o perioadă de probă. Dumnezeu ne testează prin împrejurările vieţii pentru a vedea dacă alegem lucrurile veşnice ale Cerului sau pe cele trecătoare ale acestui Pământ.

Dacă suntem înţelepţi, vom alege lucrurile care au valoare în veşnicie.

Un copil mic va prefera o foaie colorată şi strălucitoare în locul unei bancnote de 500 Lei, deoarece copilul nu are simţul valorii. Atunci când preferăm

 

lucrurile acestui Pământ în detrimentul celor veşnice ale Cerului, noi ne comportăm întocmai ca acel copil mic.

În Biblie, Dumnezeu ne-a spus foarte clar că această

lume, cu tot ce este în ea, va trece.

Aşadar, a trăi pentru lucrurile trecătoare ale acestui Pământ este ca şi cum ai depune bani într-o bancă despre care ştii că foarte curând va da faliment.

O persoană înţeleaptă îşi va depune banii într-o bancă stabilă. Tot aşa, cei care sunt cu adevărat înţelepţi vor trăi pentru valorile veşnice – valori legate de caracterul nostru, cum ar fi: puritatea, dragostea, bunătatea, iertarea, smerenia etc. Acestea sunt singurele lucruri pe care le putem lua cu noi atunci când părăsim acest Pământ.

Biblia ne spune că sfârşitul tuturor oamenilor care

mor fără să se pocăiască de păcatele lor va fi îngrozitor.

„…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27).

Odată ce o persoană a murit, pentru ea nu mai există nici o şansă de a se schimba. Nici Dumnezeu nu poate schimba o asemenea persoană, deoarece Dumnezeu nu schimbă o persoană împotriva voinţei ei. Dumnezeu ne poate schimba numai aici pe Pământ, atunci când suntem dispuşi să ne schimbăm.

În viitor, va veni o zi în care fiecare persoană care a trăit pe acest Pământ va fi înviată din morţi, ca să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru viaţa sa. Biblia vorbeşte despre două învieri; înviere însemnând că trupurile moarte, devenite ţărână, vor fi înviate din nou ca trupuri, prin puterea supranaturală a lui Dumnezeu.

Prima înviere va fi pentru cei neprihăniţi – cei care L-au primit pe Hristos ca Mântuitor al lor şi care, încă de pe vremea în care erau pe Pământ, au avut grijă ca

 

păcatele lor să fie iertate, devenind astfel copii ai lui Dumnezeu.

A doua înviere va fi pentru cei care au respins iertarea oferită de Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, şi care au murit în acea stare. Dacă o persoană moare fără să se pocăiască de păcatele sale şi fără ca păcatele să-i fie iertate prin Hristos, acea persoană va fi, într-o zi, judecată în faţa Scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, unde va fi revăzută întreaga sa viaţă. Atunci se va dovedi în faţa întregului Univers că acea persoană a meritat pedeapsa veşnică pentru păcatele sale.

Tot atunci, Satan, care a pornit tot Răul în Univers şi care a fost cauza atragerii omului în păcat, va primi şi el o pedeapsă veşnică.

Totuşi, aceia care s-au smerit şi şi-au recunoscut păcatele, aceia care le-au mărturisit şi s-au lăsat de ele, acceptând oferta lui Dumnezeu de iertare prin moartea lui Hristos pe cruce, vor intra în prezenţa lui Dumnezeu şi vor locui cu El în veci de veci.

Cerul este un loc al purităţii, al păcii şi al bucuriei, unde îngerii şi cei din rasa umană care au fost mântuiţi de păcatele lor se vor închina şi Îl vor lăuda pe Dumnezeu; Îl vor sluji în diferite feluri din veşnicie în veşnicie.

Acela va fi un loc fericit al reîntâlnirii cu cei iubiţi ai noştri care au părăsit Pământul înaintea noastră, dacă ei au murit ca şi copii ai lui Dumnezeu, încrezându-se în Hristos pentru mântuirea lor.

Adevăratul copil al lui Dumnezeu aşteaptă cu nerăbdare acea zi glorioasă în care va fi cu Dumnezeu pentru totdeauna.


Acum, când cunoşti Adevărul neschimbat, pe care l-a descoperit Dumnezeu în Scriptură, care va fi reacţia ta? Te-ai rugat acea rugăciune în care i-ai cerut Domnului Isus să-ţi ierte păcatele şi să te facă un copil al lui Dumnezeu? Acum este momentul potrivit pentru a face acea rugăciune, acum, când Dumnezeu vorbeşte inimii tale. Nici unul dintre noi nu ştie când va muri şi va părăsi acest Pământ. Una dintre zilele acestea va fi ultima noastră zi pe acest Pământ. Înainte să vină acea zi, asigură-te că păcatele tale sunt iertate şi că eşti gata să-L întâlneşti pe Dumnezeu.

 

 

O CASĂ CEREASCĂ

scris de :   Zac Poonen

Introducere

All of Zac Poonen’s four sons respect their father as their hero and wanted him to preach at their weddings.

This book contains the transcripts of the messages Zac preached at those weddings.

It is being sent forth with the prayer that it will challenge many married couples to raise the standard of their own married lives to God’s standard.

Zac and Annie Poonen have been married for 44 years and have served the Lord together in many countries of the world and encouraged many families to build godly homes. Their four sons (and their wives) are all born again and now seek to be witnesses for the Lord as families in their generation “ as their parents have been in theirs.

O CASĂ CEREASCĂ PE PĂMÂNT

(Mesaj transmis la nunta lui Sanjay (fiul meu cel mai mare) şi a lui Kathy)

Este o mare bucurie pentru mine să vorbesc la nunta fiului meu cel mai mare. De mulţi ani aşteptăm această zi.

Doresc să le împărtăşesc lui Sanjay şi Kathy o expresie care se găseşte în (Deuteronomul 11:18-21) Acolo Dumnezeu spune: „Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun ….şi atunci zilele voastre ….vor fi ca zilele cerurilor deasupra pământului”.

Ce poate însemna această expresie: „zilele voastre să fie ca zilele cerurilor deasupra pământului” ?

Gândiţi-vă cum sunt zilele cerurilor. Nu există ceartă sau conflict în ceruri, ci numai pace şi bucurie. Şi mai presus de toate, dragoste peste tot. Poţi avea o casă ca aceasta – unde fiecare zi este ca o zi de cer deasupra pământului. Acesta este modul în care a intenţionat Dumnezeu să fie fiecare casă.

Biblia începe cu căsătoria dintre Adam şi Eva şi se încheie cu căsătoria dintre Hristos şi poporul Lui, Biserica.

Când Dumnezeu a ţinut acea primă nuntă – a lui Adam şi Eva – El a dorit ca zilele lor să fie ca zilele cerurilor deasupra pământului. Prima lor casă era un paradis – Eden. Dar Satan a venit şi a transformat casa lor într-un iad. Şi acum, în zilele noastre, avem case ca iadul peste tot în lume.

Dar lăudat să fie Dumnezeu că acela n-a fost sfârşitul poveştii. Biblia ne spune cum, chiar acolo în Eden, imediat ce Adam a păcătuit, Dumnezeu a promis să-L trimită pe Fiul Lui să rezolve problema pe care o crease Satan. Acolo este locul unde vedem acest mare adevăr: Că Dumnezeu este întotdeauna de partea noastră împotriva Diavolului. Înainte ca Dumnezeu să blesteme pământul pentru păcatul lui Adam, El i-a spus lui Adam şi Evei că o sămânţă va ieşi din femeie Care îi va zdrobi capul Diavolului. Numai după aceea Dumnezeu a rostit pedeapsa lor.

Chiar dacă Diavolul venise şi stricase totul, Dumnezeu a dorit ca Adam şi Eva să ştie că El era de partea lor, împotriva Diavolului. Indiferent de ce poate face Diavolul vreodată în vreo casă, Dumnezeu este implicat în recuperarea caselor. El doreşte să ne readucă propriile case la planul Lui original, unde zilele noastre să fie ca zilele cerurilor deasupra pământului. Şi acum că Hristos a venit şi lucrarea de mântuire a fost realizată, aceasta este o posibilitate reală pentru fiecare dintre noi.

Instrucţiunile producătorului

Cu ceva timp în urmă, am cumpărat o cameră digitală. Înainte, foloseam camere simple, de tipul „fixează şi apasă”, care aveau o rolă de film. Dar cu această cameră digitală scumpă, am descoperit că pozele nu ieşeau mai bine ci, dimpotrivă, mai rele. Erau înceţoşate şi necentrate. După ce am dat atâţia bani, scoteam poze bune doar de aruncat la gunoi – la fel cum sunt multe căsnicii.

Şi oare de ce se întâmpla aşa? Deoarece nu citisem instrucţiunile producătorului. Ştim că fiecare echipament scump vine cu un manual de instrucţiuni furnizat de productor. Este oare posibil ca Dumnezeu, Care a rânduit căsnicia, să ne fi lăsat fără nicio instrucţiune? Bineînţeles că nu. El ne- a dat instrucţiuni. Pentru că noi nu respectăm acele instrucţiuni (aşa cum am făcut eu cu acea cameră digitală) căsniciile noastre ajung să fie înceţoşate, necentrate şi bune de aruncat la gunoi.

Am citit deci manualul de instrucţiuni al producătorului şi am urmat cu exactitate instrucţiunile lui privind modul cum să utilizez camera digitală. N-am îndrăznit să-mi imaginez că ştiu mai bine decât producătorul acelei camere. Ar fi fost o prostie să gândesc aşa. Dar aceasta este prostia regăsită la mulţi care ignoră „Instrucţiunile Creatorului” lor când vine vorba despre căsnicie – şi care- şi imaginează că ei pot produce o căsnicie mai bună ascultând mai degrabă de psihologi şi de tradiţia umană, decât de Însuşi Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a dat instrucţiuni foarte clare despre căsnicie. Când, într-un final, am urmat instrucţiunile producătorului camerei digitale, pozele mele au ieşit perfect. Şi aceasta este exact ceea ce se va întâmpla într-o căsnicie când soţul şi soţia urmează Instrucţiunile Creatorului.

Există o singură carte în lume care conţine Instrucţiunile Creatorului cu privire la căsnicie – Biblia. Am început să o studiez cu mulţi ani înainte să mă căsătoresc. Apoi am studiat-o împreună cu soţia mea, după ce ne-am căsătorit. Şi în cei 37 ani ai căsniciei noastre am gustat puţin din ceea ce îneamnă să ai „zilele cerului deasupra pământului”.

Mesajul evangheliei este acesta, că noi putem avea două raiuri unul chiar acum, pe măsură ce zilele noastre pe pământ devin ca zilele cerurilor. Şi, în final, un rai fizic, când se întoarce Hristos.

Cealaltă alternativă este să ai două iaduri unul chiar acum, şi celălalt în veşnicie. Domnul Isus Hristos a venit să ne salveze din aceasta.

Fundaţia

Sanjay şi Kathy urmează să locuiască într-o casă cu două etaje. Şi putem folosi această casă ca o ilustraţie a căsniciei. Casa are, în primul rând, o fundaţie, pe care sunt construite primul şi al doilea etaj.

Cea mai importantă parte a oricărei case este fundaţia ei. O fundaţie bună, de asemenea, este ceea ce fiecare căsnicie are nevoie înainte de toate. Şi fundaţia pentru o căsnicie bună este dragostea desăvârşită şi necondiţionată a lui Dumnezeu pentru noi. Adevărul dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu este cel mai mare adevăr găsit în întreaga Biblie. Niciodată dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu se schimbă, nici măcar atunci când şovâim şi greşim, eşuăm şi ne stricăm vieţile.

Când Dumnezeu a dorit să ilustreze dragostea Lui pentru noi, El a folosit exemplul unei mame pentru copilul ei nou-născut. Ştim că o mamă nu aşteaptă nimic în schimb de la copilul ei.

Pe de altă parte, dragostea care este portretizată la televiziune şi în filme este o dragoste egoistă. Un tânăr spune că „iubeşte” o fată. Dar el doreşte ceva de la ea pentru propria lui plăcere. Şi ea doreşte ceva de la el, tot pentru ea însăşi.

Totuşi, dragostea lui Dumnezeu este diferită. Este ca dragostea mamei pentru copilaşul ei nou-născut. Mama nu doreşte nici măcar un singur lucru de la copilul ei. De fapt, copilaşul ei nici nu poate să-i ofere ceva. Dragostea unei mame este cea mai neegoistă dragoste de pe faţa pământului. Acesta este exemplul pe care-l foloseşte Dumnezeu în Isaia 49:15, când ne descrie dragostea Lui pentru noi – este o dragoste total neegoistă şi nu aşteaptă nimic în schimb. Ca o mamă, Dumnezeu îi ajută pe copii Lui şi suferă pentru binele lor. Aţi văzut cum se îngrijeşte o mamă de copilul ei bolnav? Aşa ne iubeşte şi pe noi Dumnzeu.

Conştientizarea acestei dragoste desăvârşite a lui Dumnezeu pentru voi amândoi este ceea ce aveţi nevoie ca fundaţie a noii voastre case. Pe această fundaţie, puteţi construi cele două etaje. Dacă fiecare în parte nu sunteţi, în mod individual, bine înrădăcinaţi în dragostea lui Dumnezeu, atunci veţi avea mari probleme între voi înşivă.

Sunt convins că multe dintre problemele noastre sunt generate de nesiguranţa noastră. Nu am găsit siguranţa în dragostea necondiţioantă a Tatălui nostru ceresc. Şi când nu suntem siguri de dragostea Tatălui nostru ceresc, nu vom putea să-i iubim pe ceilalţi aşa cum ar trebui. Vom avea gelozie, spirit competitiv şi multe alte probleme în relaţiile noastre. Dar odată ce suntem liniştiţi în dragostea lui Dumnezeu, devenim liberi – şi putem apoi începe să construim.

Primul etaj

Când cineva L-a întrebat pe Isus care este cea mai mare poruncă, El a răspuns că două sunt poruncile cele mai mari – nu doar una. Prima este să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul şi puterea; şi a doua este să-i iubeşti pe alţii aşa cum ne-a iubit El pe noi.

Şi aceste porunci constituie celelalte două etaje ale casei. Nu poţi construi al doilea etaj înainte să-l construieşti pe primul. O mulţime de oameni fac această

greşeală – ei încearcă să-i iubească pe alţii, fără să-L iubească mai întâi pe Dumnezeu cu toată inima lor. Ei n-au citit Instrucţiunile Creatorului – şi astfel, dragostea lor pentru alţii se veştejeşte după un timp. Mai întâi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, înainte de a-i putea iubi pe alţii aşa cum trebuie să-i iubim.

Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, El nu i-a creat împreună – în acelaşi timp. Dacă ar fi vrut, ar fi putut face aceasta cu uşurinţă. Ar fi putut lua doi bulgări de ţărână în loc de unul, i-ar fi făcut pe amândoi, bărbat şi femeie, şi ar fi suflat asupra lor în acelaşi timp. Dar de ce L-a făcut pe Adam singur? Pentru ca atunci când Adam îşi va fi deschis ochii, prima persoană pe care s-O vadă să fie Dumnezeu – şi nu Eva! Apoi Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc peste Adam. De ce? Nu doar ca să ia o coastă din trupul lui. Ci, pentru ca atunci când Dumnezeu va fi creat-o pe Eva separat, într-un alt colţ al grădinii, şi ea şi-ar fi deschis ochii, prima persoană pe care s-O vadă să fie de asemenea Dumnezeu şi nu Adam. Ea nici măcar nu ştia despre existenţa lui Adam. La început ea L-a văzut doar pe Dumnezeu.

Aceasta a fost prima lecţie pe care Dumnezeu a dorit să le-o predea lui Adam şi Evei: „Eu, Dumnezeul vostru, trebuie să fiu întotdeauna primul în viaţa voastră”. Aceasta este lecţia pe care noi toţi trebuie de asemenea s-o învăţăm.

Aţi auzit de adezivul industrial bine-cunoscut, Fevicol, care este folosit la lipit lemnul. Am văzut odată o reclamă în care erau două bucăţi de lemn lipite împreună cu Fevicol şi doi elefanţi care încercau să le dezlipească. Şi acei elefanţi nu puteau să separe cele două bucăţi de lemn. La fel devine şi o căsnicie creştină adevărată când Hristos este în centru, între soţ şi soţie, ţinându-i strâns împreună. Pe astfel de soţi, nicio forţă de pe pământ sau din cer nu va putea atunci să-i despartă unul de celălalt. Dacă însă Hristos nu este primul şi agentul de legătură dintre soţ şi soţie, atunci o astfel de căsnicie va fi ca două bucăţi de lemn alăturate fără niciun lipici. Se vor separa chiar şi fără ca cineva să-i despartă. Nu-i de mirare că astăzi vedem atât de multe divorţuri în lume. În ziua în care s-au căsătorit, acele cupluri şi-au imaginat cu adevărat că se iubesc unul pe altul în mod profund. Dar ceea ce ei n-au realizat a fost că dragostea lor era una egoistă, deoarece Hristos nu era Domnul vieţii lor. Astfel, câteva luni mai târziu, s-au trezit răstindu-se unul la celălalt.

„Iubiţi-vă unul pe altul” este o expresie drăguţă, folosită iar şi iar. Dar nu poţi s-o faci cu adevărat dacă nu-L iubeşti mai întâi pe Dumnezeu. Nu vei putea să înduri până la sfârşit în dragoste pentru soţul sau soţia ta, dacă Hristos nu este Domnul vieţii tale personale.

Dar, o dată ce ai construit primul etaj – iubindu-L pe Dumnezeu – poţi apoi să-l construieşti pe al doilea – iubindu-vă unul pe altul.

Al doilea etaj

Doresc să spun trei lucruri despre iubirea unul pentru celălalt.

În primul rând, dragostea exprimă aprecierea. Există o întreagă carte despre dragostea conjugală pe care Dumnezeu a inclus-o în Biblie – Cântarea Cântărilor. Toate cuplurile căsătorite ar trebui să citească această carte – unul altuia! Este uimitor să vezi acolo cum aşteaptă Dumnezeul Atotputernic să-şi vorbească soţul şi soţia unul altuia! Şi această carte este Scriptură insuflată la fel de mult ca şi celelalte cărţi din Biblie!

Permiteţi-mi să vă citesc câteva fragmente din această carte, astfel încât noi toţi să putem învăţa să-l apreciem pe celălalt ca soţ şi ca soţie. Noi toţi suntem zgârciţi când vine vorba să ne exprimăm aprecierea. Suntem grabnici să criticăm, dar foarte înceţi să apreciem. Ne uităm la oameni şi găsim atât de multe greşeli la ei. Aceasta este natura omenească. Şi astfel Acuzatorul, Diavolul, câştigă în noi înşine un avanpost. Pe de altă parte, Dumnezeu câştigă în noi un avanpost când ne uităm la alţii şi găsim în ei ceva de apreciat. Aici, fiecare dintre noi ne putem cerceta purtarea.

Urmăriţi ce-i spune soţul soţiei lui în Cântarea Cântărilor:

„Eşti frumoasă de tot iubito şi n-ai niciun defect. Iată, ce frumoasă eşti, iubito, iată ce frumoasă eşti! Cât de atrăgătoare este iubirea ta. Căci glasul tău este dulce şi faţa ta plăcută. Eşti ca o grădină închisă.” (Nu inventez toate acestea. Totul e acolo în Scriptură.).

„Mi-ai răpit inima, sora mea, mireaso, mi-ai răpit inima numai cu o privire. Dragostea ta preţuieşte mai mult decât vinul şi miresmele tale sunt mai alese decât toate mirodeniile! Întoarceţi ochii de la mine, căci mă tulbură. Numai una singură este porumbiţa mea cea curată. Ce frumoasă şi ce plăcută eşti, tu, iubito, în desfătări!” (Cât de mult aş vrea să fie adevărate aceste cuvinte pentru fiecare soţ.) „O, tu, cea mai frumoasă dintre femei…nu-i nimeni ca tine.”

(Dumnezeu îngăduie aici puţină libertate poetică. Nu este o chestiune de acurateţe ştiinţifică, ci de sentimentele pe care le trăieşte soţul.)

Şi acum ascultaţi ce spune soţia. Acesta este răspunsul ei:

„Iată ce frumos eşti preaiubitule, ce plăcut eşti! Iubitul meu este alb şi rumen deosebindu-se din zece mii. Capul lui este ca cel mai curat aur… Înfăţişarea lui este ca Libanul, distinsă ca cedrii. La umbra lui îmi găsesc plăcerea şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. Dragostea ta este mai bună decât vinul… Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe preaiubitul meu, ce-i veţi spune? ….Că sunt bolnavă de dragoste. …L-am apucat şi nu l-am mai lăsat să plece. Eu sunt a preaiubitului meu şi preaiubitul meu este al meu.”

Cum a pus Dumnezeu aşa ceva în Scriptură? Fiindcă Dumnezeu Însuşi este un Iubit.

Sanjay şi Kathy, fiţi iubiţi de acest fel. Aşa doreşte Dumnezeu să vă iubiţi unul pe altul. Zilele voastre pot fi ca zilele cerurilor deasupra pământului, dacă învăţaţi să vă apreciaţi unul pe altul aşa.

În acest domeniu, Isus este Marele Model pentru noi toţi. Cât de mărinimos Şi-a exprimat El aprecierea Sa pentru oameni.

Al doilea lucru despre dragostea adevărată: Dragostea este grabnică la iertare. Dragostea este înceată la acuzare, dar grabnică să ierte. În fiecare căsnicie vor exista probleme între soţ şi soţie. Dar dacă pui acele probleme în arzătorul din spate, vor fierbe cu siguranţă. Fii deci grabnic să ierţi si grabnic să ceri iertarea. Nu aştepta nici măcar până seara să faci acest lucru. Dacă-ţi intră un spin în picior de dimineaţă, îl scoţi de acolo imediat. Nu vei aştepta până seara. Dacă îţi răneşti soţul sau soţia îl/ o înţepi de fapt cu un spin. Scoate-l de acolo imediat. Cere imediat iertare şi grăbeşte-te să ierţi.

Şi, în final, dragostea este nerăbdătoare să facă lucruri împreună cu partenerul/ partenera – şi nu fiecare de unul singur. Cât de diferită ar fi fost istoria omului dacă, atunci când Diavolul a venit s-o ispitească pe Eva în grădină, ea ar fi spus: „Lasă-mă să-l consult mai întâi pe soţul meu, înainte să iau o decizie”. O, ce poveste diferită ar fi fost atunci.

Amintiţi-vă că toate problemele din lume au apărut deoarece o femeie a luat o decizie de una singură, când Dumnezeu îi dăduse un partener pe care să-l poată consulta înainte de a lua acea decizie.

Dragostea adevărată face lucrurile împreună. Doi sunt întotdeauna mai buni decât unul.

În concluzie, permiteţi-mi să citesc din nou din Cuvântul lui Dumnezeu, din Cântarea Cântărilor – Capitolul 8versetele 6 şi 7„…Dragostea este tare ca moartea. …Jarul ei este jar de foc, flăcări ale Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece; de-ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât un dispreţ adânc.”

Numai dragostea lui Dumnezeu este ca aceasta. De aceea în versetul 6 această dragoste este numită „flăcări ale Domnului” .

Numai Dumnezeu ne poate da o astfel de dragoste.

Sanjay şi Kathy, cereţi-I lui Dumnezeu să vă dea o astfel de dragoste unul pentru altul.

Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi. Amin..

Fă trei alegeri în căsnicia ta

(Mesaj transmis la nunta lui Santosh (cel de-al doilea fiu al meu) şi Meghan)

Dumnezeu ne-a dat numai o singură Carte. Dacă credem cu adevărat acest lucru, ne vom uita în această Carte după instrucţiuni pentru tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă. Citim în Biblie că Dumnezeu a fost Acela care a poruncit bărbatului căsătoria. El a fost Acela care S-a gândit prima dată la ea şi El a fost Cel care a creat bărbatul şi femeia cu dorinţa de a fi uniţi împreună. Şi nouă tuturor El ne-a dat avertismente şi instrucţiuni în Cartea Lui cu privire la cum ar trebui să trăiască un cuplu căsătorit.

În Geneza, capitolul 3, citim despre căsătoria lui Adam şi Eva. De îndată ce Dumnezeu i-a unit în căsătorie, El i-a trimis într-o grădină frumoasă. În trei lucruri care s-au întâmplat în grădină, vedem trei lucruri pe care voi, Santosh şi Meghan, trebuie să le faceţi – şi pe care toate cuplurile căsătorite trebuie să le facă – dacă doriţi să aveţi căsnicia fericită pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru om.

Pe pământ, rareori vedem astfel de căsnicii fericite, deoarece majoritatea oamenilor nu citesc Scripturile, şi mulţi care citesc nu meditează la ele ca să descopere cum doreşte Dumnezeu să trăiască ei ca oameni căsătoriţi.

Când Dumnezeu i-a trimis pe Adam şi Eva în grădină, deşi le-a dat libertate suficientă, El le-a impus totuşi o restricţie. Le-a interzis să mănânce dintr-un pom. Exista un motiv pentru aceasta. Fără alegere, nimeni nu poate fi un copil al lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi sfântfără o alegere personală. Aşadar, când Dumnezeu l-a trimis pe Adam în grădină, dacă El nui-ar fi lăsat lui Adam posibilitatea să aleagă, Adam n-ar fi putut deveni niciodată fiul pe care Şi-l dorise Dumnezeu. Noi nu realizăm cât de importante sunt alegerile pe care le facem – pentru viaţa noastră pe pământ şi, chiar mai mult, pentru veşnicie.

Unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este puterea de a alege. Şi niciodată El nu-i va lua nimănui această putere. Poţi alege să fii un copil al lui Dumnezeu sau poţi alege să trăieşti de capul tău. Dar, oricare ar fi alegerea ta, la sfârşitul vieţii vei culege consecinţele acestei alegeri.

Biblia spune: „Ceea ce seamănă un om aceea şi culege”. De asemenea, Biblia spune că „omului îi este rânduit să moară o singură dată şi după aceea vine judecata”. Dar în acea zi finală Dumnezeu nu va judeca oamenii în mod arbitrar. Judecăţile lui vor fi bazate pe alegerile pe care fiecare om le-a făcut.

Principiul se aplică şi în căsnicie. Tu poţi alege dacă vrei să ai o căsnicie fericită sau una mizerabilă. Această alegere este a ta, nu a lui Dumnezeu. Adam a putut alege să-şi predea viaţa diavolului sau lui Dumnezeu.

Vreau, deci, să vă vorbesc, Santosh şi Meghan, despre trei alegeri pe care trebuie să le faceţi în căsnicia voastră:

1.Fiţi centraţi în Dumnezeu – şi nu în voi înşivă

Înainte de toate, alegeţi să fiţi centraţi în Dumnezeu în toate domeniile vieţii voastre.

În grădina Edenului erau doi pomi – şi ei reprezentau două moduri de viaţă. Pomul vieţii simboliza o viaţă centrată în Dumnezeu – unde Dumnezeu ar fi fost centrul fiecărei decizii luate de om. Pomul cunoştinţei binelui şi răului, pe de altă parte, simboliza o viaţă unde Sinele ar fi fost centrul, şi unde omul ar fi trăit fără să-L ia în consideraţie pe Dumnezeu, hotărând singur ce era bine şi ce era rău. Dumnezeu i-a trimis pe Adam şi Eva în acea grădină şi, cu alte cuvinte, le-a spus: „Voi puteţi alege acum pe care dintre aceste căi doriţi să mergeţi”. Şi cu toţii ştim ce a ales Adam. El a ales să trăiască o viaţă centrată în el însuşi.

Toată suferinţa, durerea şi omorurile şi orice alt lucru mizerabil pe care-l vedem în lumea din jurul nostru se datorează deciziei omului de a alege pentru sine însuşi ce este bine şi ce este rău. El nu doreşte ca Dumnezeu să-i arate. Şi aceasta este de asemenea cauza fiecărei căsnicii nefericite – chiar printre creştini. O mulţime de creştini trăiesc cu Sinele drept centru al vieţii lor – şi culeg ceea ce seamănă.

Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, dorinţa Lui a fost ca Adam să stăpânească peste pământ. Adam a fost creat să fie rege, nu rob. Şi Dumnezeu a dorit ca Eva să fie o regină alături de Adam. Dar ce vedem astăzi? Peste tot în jur, bărbaţii şi femeile sunt robi şi roabe – robi faţă de ei înşişi şi faţă de lucrurile pieritoare de pe pământ.

Când Dumnezeu a creat acest pământ, El a făcut totul frumos. Pomul oprit era de asemenea frumos. Când Adam şi Eva au stat în faţa acelui pom, ei au trebuit să ia o decizie: Vor alege ei lucrurile frumoase pe care le crease Dumnezeu, sau Îl vor alege pe Dumnezeu Însuşi?

Aceasta este alegerea pe care noi toţi trebuie să o facem în fiecare zi. Dacă viaţa noastră este centrată în noi înşine, vom căuta darurile lui Dumnezeu (lucrurile pe care El le-a creat) şi nu pe Dumnezeu Însuşi. Majoritatea certurilor care au loc în case apar pe marginea lucrurilor pământeşti. Astfel de certuri se nasc deoarece soţul şi soţia au ales lucrurile create în locul lui Dumnezeu Însuşi - şi ei culeg consecinţele alegerii lor. Ei seamănă în carne şi de aceea culeg putrezirea. Omul devine un rob atunci când alege lucrurile create în locul Creatorului.

Isus a venit să ne elibereze din această robie. Astăzi, omul este sclavul puterii banilor, plăcerii sexuale nelegitime, opiniilor altora şi multor altor lucruri. El nu este liber. Dumnezeu l-a creat să fie ca vulturul care zboară în înaltul cerului. Însă peste tot îl găsim pe om în lanţuri, incapabil să-şi stăpânească firea,

incapabil să-şi înfrâneze limba, incapabil să-şi controleze ochii pofticioşi. Isus a venit, nu numai ca să moară pentru păcatele noastre, dar totodată să ne şi elibereze din această sclavie.

Vreau să vă spun, Santosh şi Meghan, că puteţi avea o căsnicie extrem de fericită dacă refuzaţi să faceţi alegerea pe care a făcut-o Adam şi dacă îi veţi spune lui Dumnezeu: „Sinele nu va fi niciodată centrul vieţii noastre, Doamne. Numai Tu singur vei fi Centrul. Totul în viaţa noastră va fi centrat în Tine.”

Biblia spune că Dumnezeu este Lumină şi Dumnezeu este Dragoste. Dragostea lui Dumnezeu este Lumina Lui. Într-o cameră întunecoasă, puterea luminii alungă întunericul. Aşa este şi puterea lui Dumnezeu. Viaţa fără puterea lui Dumnezeu, fără dragostea Lui, va fi doar întuneric.

Toată viaţa noastră pe pământ este o perioadă de testare şi probare care să ne pregătească pentru o împărăţie veşnică, unde totul va fi condus de legea dragostei. Fiecare situaţie şi circumstanţă prin care ne trece Dumnezeu acum este, prin urmare, proiectată de El ca să ne testeze într-un anumit domeniu – dacă vom trăi pe baza legii dragostei. Şi de aceea Dumnezeu permite aşa de multe încercări şi greutăţi în viaţa noastră. Dumnezeu este Atotputernic şi El ar fi putut să ne alcătuiască viaţa de pe pământ în aşa fel încât să nu trecem niciodată prin nici măcar o încercare. Dar Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, a rânduit încercările ca mijloace prin care să învăţăm să iubim. Dacă biruim egoismul nostru şi hotărâm că numai dragostea ne va călăuzi viaţa, Dumnezeu va putea să ne pregătească să fim conducători ai împărăţiei Lui viitoare. Trebuie să ne gândim la aceasta acum ori, dacă nu, în veşnicie vom descoperi că am ratat oportunităţile pe care Dumnezeu ni le-a dat pe pământ – şi n-am învăţat niciodată ceea ce ar fi trebuit să învăţăm.

Deci, alegerea pe care o aveţi de făcut în căsnicia voastră este aceasta: Veţi trăi pe baza legii dragostei sau pe baza legii egoismului? Dacă Dumnezeu este Centrul vieţii voastre, dragostea Lui vă va dirija fiecare singur lucru pe care îl spuneţi sau îl faceţi.

2. Acceptaţi-vă unul pe celălalt – Şi nu purtaţi măşti

Al doilea lucru pe care vreau să vi-l transmit este acesta: Acceptaţi-vă unul pe celălalt şi nu purtaţi măşti. Înainte să intre păcatul în lume, Adam şi Eva „erau amândoi goi şi nu le era ruşine”. Erau deschişi şi sinceri unul cu celălalt şi nu aveau nimic de ascuns. Dar de îndată ce au păcătuit, lucrurile s-au schimbat. S-au acoperit imediat cu frunze de smochin. De ce au făcut acest lucru? Nu era niciun curios în acea grădină. Şi cu siguranţă că nu se ascundeau faţă de animale. De ce a fost atunci nevoie să se acopere cu frunze de smochin? Se ascundeau unul faţă de altul.

Una din consecinţele păcatului este că noi ne ascundem unul de celălalt. Toţi oamenii îşi ascund părţi din personalitatea lor pe care le consideră a fi urâte. Dacă alţii ar cunoaşte acele detalii despre ei, s-ar ruşina. Şi de aceea poartă

măşti. Îşi pun o faţă care îi face să pară relaxaţi, netulburaţi şi fericiţi când, de fapt, dincolo de aparenţe, sunt nenorociţi şi învinşi.

Trebuie să hotărâţi ca în căsnicia voastră să fiţi voi înşivă în relaţie unul cu celălalt – niciodată să nu purtaţi nicio mască. Să nu existe nicio pretenţie şi nicio frunză de smochin.

În oricine există dorinţa de a găsi pe cineva care să-l iubească chiar şi atunci când acel cineva l-ar cunoaşte pe deplin. Purtăm măşti pentru că am avut experienţe rele cu alţi oameni. Ştim că oamenii nu ne-ar accepta dacă ar cunoaşte totul despre noi. Şi aşa, ne punem o faţă înaintea oamenilor, astfel încât ei să ne accepte. Acest lucru este adevărat şi printre creştini. Când Isus era pe pământ, a întâlnit mulţi oameni religioşi care purtau măşti – şi de aceea El nu i-a putut ajuta.

Vreau să vă îndemn pe amândoi să luaţi astăzi această decizie – niciodată să nu purtaţi o mască, ci să vă acceptaţi unul pe altul întotdeauna, exact aşa cum sunteţi. Santosh, o vei accepta pe Meghan când vei observa la ea defecte? Meghan, îl vei accepta pe Santosh când vei descoperi defecte la el?

Lucrul extraordinar la Dumnezeu este că El ne acceptă pe noi toţi exact aşa cum suntem. O religie care te învaţă că trebuie să te îndrepţi, înainte ca Dumnezeu să te accepte, este o religie falsă. Isus n-a venit cu o astfel de religie. El a venit cu mesajul că Dumnezeu ne iubeşte exact aşa cum suntem. Dumnezeu ştie că noi nu ne putem schimba singuri. Şi de aceea El ne primeşte exact aşa cum suntem – şi El Însuşi ne schimbă. Biblia vă îndeamnă pe voi amândoi, Santosh şi Meghan, „să vă primiţi unul pe altul aşa cum v-a primit şi pe voi Hristos”.

Am citit cu ceva timp în urmă un articol referitor la acest subiect. Nu-mi amintesc numele autorului. Articolul spunea:

„Noi toţi mergem prin viaţă jucând „de-a v-aţi ascunselea”. Pentru că ne este ruşine de ceea ce suntem, ne ascundem unul de altul. Purtăm măşti, astfel încât alţii să nu poată vedea adevărata persoană care trăieşte în noi. Ne uităm unul la altul prin măştile noastre şi numim aceasta

„părtăşie”. Lăsăm oamenilor impresia că suntem siguri şi netulburaţi, dar aceasta este doar o mască. Dedesubtul acelei măşti suntem confuzi, speriaţi şi singuri. Ne temem ca nu cumva alţii să vadă prin noi. Ne este teamă că, dacă ei ar vedea persoana reală dinlăuntru, atunci ne-ar respinge şi poate că ar râde de noi – şi râsul lor ne-ar ucide. Aşa că jucăm

„jocul prefăcătoriei” – părând a fi încrezători şi siguri, dar în tot acest timp tremurăm ca un copil în noi înşine. Întreaga noastră viaţă devine o faţă. Vorbim şi glumim cu alţii, povestind despre noi toate lucrurile neimportante şi nimic despre ceea ce strigă într-adevăr în noi înşine.”

„Tânjim să fim acceptaţi, înţeleşi şi iubiţi de alţii. Dar am văzut din experienţă că, oricând ne expunem altora adevărata noastră înfăţişare, aceştia ne resping. Continuăm să căutăm pe cineva care ne va accepta, chiar şi atunci când va cunoaşte totul despre noi înşine. Dar niciodată nu

găsim o asemenea persoană. Auzim de creştini născuţi din nou care vorbesc despre dragoste şi în inimile noastre se naşte speranţa că poate ei ne-ar putea accepta. Dar când ne alăturăm lor, descoperim foarte curând că şi ei poartă măşti. Şi că ei ne găsesc doar defecte.

„Care este soluţia la aceasta? Avem nevoie să ne vedem pe noi înşine acceptaţi şi iubiţi de Dumnezeu exact aşa cum suntem. Dumnezeu este Dragoste. A experimenta dragostea lui Dumnezeu ne va face îndrăzneţi. Şi nu vom mai avea nevoie niciodată să pretindem. Vom fi atunci noi înşine

- cu Dumnezeu, precum şi cu oamenii. Dragostea lui Dumnezeu niciodată nu ne va forţa să facem ceva. Dumnezeu ne recunoaşte toate imprefecţiunile şi El încă ne acceptă fără să ne condamne. Pe de altă parte, El doreşte să ne perfecţioneze. Să ştim că am fost acceptaţi de Dumnezeu, în ciuda a tot ceea ce El vede în noi şi cunoaşte despre noi este izvorul unei vieţi creştine fericite. Aceasta este viaţa din belşug pe care Isus a venit să ne-o dea.”

„Cunoscând dragostea lui Dumnezeu va pune de asemenea, pentru totdeauna, capăt căutării noastre de a fi acceptaţi de oameni. Vom fi umpluţi cu încredere. Vina noastră va dispărea şi fricile noastre se vor risipi. Putem fi uneori singuri, dar niciodată părăsiţi, pentru că Dumnezeu ne-a promis că nu ne va lăsa sau respinge niciodată.”

Există ceva care strigă înlăuntrul partenerului nostru de căsnicie – o tânjire de a fi acceptat. Şi de aceea este atât de important să ai o ureche ascultătoare, nu doar la cuvintele pe care partenerul tău le rosteşte dar totodată la cuvintele care rămân nespuse – la cuvintele tăcute din inimă care nu sunt niciodată rostite.

Marea tragedie este că noi nu credem nici că Dumnezeu ne acceptă aşa cum suntem. Şi de aceea noi ne ascundem la fel de bine şi de El. Aceasta este ceea ce Adam şi Eva au făcut. Au fugit în spatele unui copac şi au încercat să se ascundă de Dumnezeu.

Mulţi soţi şi soţii nu se pot iubi unul pe celălalt pentru că ei înşişi nu au găsit bucuria acceptării de către Dumnezeu. Ei au o religie, dar nu-L au pe Hristos. Una din capodoperele diavolului a fost să dea oamenilor o găoace goală de religie creştină, fără Hristos – şi acest lucru i-a făcut pe oameni mizerabili. Mulţimi se abat către o asemenea religie care nu este creştinism adevărat. Creştinismul adevărat este Hristos Însuşi.

Fiecare casă unde Isus Hristos este Centrul va fi o casă paşnică. Va fi o casă unde soţul şi soţia se înţeleg unul pe altul, unde ei se acceptă unul pe celălalt, pentru că sunt siguri şi încrezători în faptul că Dumnezeu i-a acceptat pe amândoi. Acesta este tipul de casă pe care trebuie să-l construiţi.

Isus v-a iubit când eraţi hidoşi şi distruşi – nu atunci când I-aţi plăcut Lui, ci când eraţi răi, nu când I-aţi produs desfătare, ci atunci când L-aţi îndurerat. Dumnezeu te cheamă acum să-ţi iubeşti partenerul în acelaşi fel – liber, fără să cauţi în partenerul tău motive pentru dragostea ta.

Pe măsură ce trăiţi unul cu altul, veţi descoperi curând defectele celuilalt pe care acum nu le observaţi. Şi atunci, lucrul care vă va ajuta să vă iubiţi unul pe altul va fi siguranţa că Dumnezeu te-a acceptat, în ciuda a tot ceea ce El a văzut în tine. Dumnezeu vede şi astăzi în tine lucruri pe care tu însuţi nu le poţi vedea – şi El încă te acceptă.

Dacă vă iubiţi unul pe altul aşa, veţi dărâma orice zid de închisoare în spatele căruia fiecare dintre voi se poate ascunde. Dragostea lui Dumnezeu din tine este mai puternică decât acele ziduri şi ea le va dărâma cu delicateţe pe toate. Şi atunci amândoi veţi deveni cu adevărat una.

Iar acum, permiteţi-mi să citesc cuvintele din încheierea acelui articol:

„Bunătatea şi blândeţea ta şi faptul că ţie îţi pasă suficient, încât să încerci să înţelegi sentimentele partenerului tău, îi vor da aripi partenerului tău – aripi mici şi aripi plăpânde la început, dar aripi. Şi dacă nu renunţi, acele aripi vor creşte aşa încât, într-o zi, amândoi veţi zbura ca vulturii în înaltul cerului – întocmai cum a intenţionat de la început Dumnezeu pentru voi.”

3. Faceţi lucrurile împreună – şi-l veţi birui pe Satan

A treia alegere pe care trebuie să o faceţi este să realizaţi lucrurile împreună.

Când Adam şi Eva au mers în grădină, Dumnezeu i-a trimis acolo împreună. Dar Satan a s-a furişat, a despărţit-o pe Eva şi i-a vorbit singură. Adam a stat acolo şi i-a permis soţiei sale să facă de una singură o alegere fatală. El ar fi trebuit să zică: „Aşteaptă, dragă. Aminteşte-ţi ce ne-a spus Dumnezeu. Noi nu trebuie să mâncăm din acel pom.” Ce poveste diferită ar fi fost dacă el ar fi spus măcar atât.

Atunci când soţul şi soţia încep să acţioneze independent unul de celălalt, apar multe probleme. Pe Satan nu-l poţi confrunta singur. Satan caută oportunităţi să-ţi strice viaţa şi casa. Casa este locul unde el a atacat prima dată – şi acesta este locul unde el atacă şi astăzi. Aşa cum a spus Isus, Satan vine să fure, să ucidă şi să distrugă. Dar dacă voi amândoi staţi împreună, voi îl puteţi birui pe Satan.

Eclesiastul 4:9-12 spune :

„Mai bine doi decât unul, căci iau o răsplată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur când cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!

…şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.”

Aceste verstete sunt strâns legate de o promisiune uimitoare din Matei 18:18-20. Majoritatea soţilor şi soţiilor nu pot revendica această promisiune, pentru că ea necesită ca cei doi să fie uniţi unul cu celălalt. Vreau să vă asigur de această promisiune pe amândoi – pentru că mie şi lui Annie promisiunea aceasta ne-a adus răspunsuri minunate la rugăciune, în toţi cei 38 de ani de căsnicie.

Spune aici că, dacă doi dintre voi sunteţi uniţi şi înţeleşi în duhul vostru, puteţi cere orice şi Tatăl vostru din ceruri va satisface cerinţa voastră(versetul 19), fiindcă Isus Însuşi este în mijlocul vostru (versetul 20). Voi doi (împreună cu Isus ca a Treia Persoană din mijlocul vostru) puteţi, de asemenea, lega activităţile lui Satan şi ele vor fi legate (versetul 18). Voi trei veţi fi atunci ca o sfoară împletită în trei care nu poate fi ruptă.

Dumnezeu vă poate rezolva orice problemă din viaţa voastră. Puteţi trece prin numeroase probleme pe care oamenii nu le pot rezolva. Dar nu există nicio problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva. Dar, pentru ca Dumnezeu să vă rezolve problemele, voi amândoi trebuie să fiţi uniţi. Deci, faceţi totul împreună.

Iertaţi-vă unul pe altul de îndată ce realizaţi că v-aţi rănit partenerul. Nu aşteptaţi. Cereţi iertare imediat. Păziţi unitatea voastră cu orice preţ – indiferent de ce altceva ai putea pierde pe acest pământ. Menţineţi unitatea voastră şi apoi, când vă rugaţi, veţi primi răspunsuri de la Dumnezeu – repede. Şi Satan nu va putea pătrunde niciodată în căminul vostru. Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu.

Permiteţi-mi să mai spun încă un lucru în încheiere: Fiecare gând, cuvânt şi acţiune din căsnicia voastră, care n-a fost făcut în dragoste, va fi într-o zi distrus.

Dragostea lui Dumnezeu în voi vă va ajuta să biruiţi fiecare greutate. Va deschide uşi închise şi va dărâma ziduri. Dacă urmăriţi această dragoste, căsnicia voastră va fi cea mai fericită căsnicie din întreaga lume.

Nu este suficient să găseşti persoana potrivită – deja aţi făcut acest lucru. Acum trebuie să faceţi alegerile potrivite, în tot timpul vieţii voastre conjugale.

Adoptând astăzi acest principiu al dragostei va însemna cel mai frumos început pe care-l puteţi face pentru căsnicia voastră. Şi dacă în fiecare zi perseveraţi pe această cale, veţi dovedi unei generaţii păcătoase că dragostea lui Dumnezeu poate birui toate lucrurile şi nu greşeşte niciodată. Şi Dumnezeu va fi glorificat în viaţa voastră.

Mă rog pentru căminul vostru să fie o mărturie puternică pentru Domnul. Mă rog ca aceste cuvinte să nu fie doar simple vorbe pe care le-aţi auzit, ci cuvinte care să se întrupeze în viaţa voastră, aşa încât căminul vostru să fie o lumină pentru alţii.

Lumea este plină de oameni aflaţi în nevoie. Dacă Dumnezeu poate lucra prin viaţa voastră şi Îşi poate manifesta dragostea Lui prin voi, atunci El vă va folosi

– ţineţi minte cuvintele mele – El vă va folosi să ajutaţi multe cămine nevoiaşe din lumea dimprejurul vostru.

O căsnicie ca o grădină

(Mesaj transmis la nunta lui Sandeep (cel de-al treilea fiu al meu) şi Laura)

Prima căsătorie a fost organizată de Dumnezeu – într-o grădină. Faptul că şi noi sărbătorim această nuntă într-o grădină este un lucru cât se poate de bun. Edenul semăna cu această grădină în care ne aflăm aici, dar era cu mult mai frumoasă. Aşa că suntem foarte recunoscători lui Dumnezeu că ne putem întâlni aici la această nuntă.

Sandeep & Laura, vreau să vă prezint o promisiune din Isaia 58:11: „Veţi fi ca o grădină bine udată”. Şi eu aş adăuga: „Căsnicia voastră va fi ca o grădină bine udată”.

În Geneza 2 se spune că „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden …şi l-a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească”. A mai existat însă o altă grădină pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam şi Evei s-o lucreze – relaţia lor comună. Aceasta a fost grădina pe care n-au cultivat-o. Ei au permis diavolului să pătrundă între ei.

Domnul v-a dat astăzi amândurora o grădină s-o cultivaţi. Dacă este neglijată, orice grădină poate deveni foarte uşor o sălbăticie. În Proverbe 24:30-34, citim despre grădina unui leneş care se transformase într-o astfel de sălbăticie. Este ceea ce s-a întâmplat în multe căsnicii. Dar nu trebuie să se întâmple niciodată în a voastră. Promisiunea lui Dumnezeu pentru voi amândoi este: „Căsnicia voastră va fi ca o grădină bine udată”.

Vreau să vă vorbesc astăzi despre trei grădini descoperite în Scriptură:

    1. Grădina Edenului.
    2. Grădina Ghetsimani şi Calvarul.
    3. Grădina Mirelui (din Cântarea Cântărilor).

Păcatul a venit în grădină. Mântuirea a venit de asemenea în grădină. Şi căsnicia voastră poate fi ca o grădină care-L glorifică pe Hristos.

1.Grădina Edenului

Cum a intrat păcatul în grădină? În esenţă, datorită a două atitudini greşite pe care le-au avut Adam şi Eva.

Prima a fost mândria. Ei au gândit că ştiau mai bine decât Dumnezeu. Au crezut că Îl puteau desconsidera pe Dumnezeu şi merge mai departe. Tot aşa gândesc şi mulţi oameni din lume.

A doua a fost egoismul. S-au gândit la ceea ce ar fi putut obţine pentru ei înşişi dacă ar fi mâncat din fruct. Spune acolo că „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit să facă pe cineva mai înţelept”.

La început, mândria şi egoismul au fost cauzele păcatului. Şi acestea sunt rădăcinile întregului păcat din rasa umană de astăzi – şi multe sunt manifestările acestora.

În esenţă, omul este centrat în el însuşi şi doreşte să trăiască o viaţă independentă de Dumnezeu. Aşa vine păcatul.

2.Grădina Ghetsimani şi Calvarul

Păcatul a venit într-o grădină. Şi Isus a zămislit mântuirea noastră tot într-o grădină.

Mulţi ştiu despre grădina Ghetsimani. Dar ei nu ştiu că Isus a fost răstignit tot într-o grădină şi că tot într-o grădină a fost şi îngropat. Ioan 19:41 spune: „În locul unde fusese răstignit era o grădină şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni”.

Isus a fost trădat într-o grădină, a fost răstignit într-o grădină, a fost îngropat într-o grădină şi a fost înviat din morţi într-o grădină. Mântuirea a venit pentru voi amândoi în acea grădină. Câştigul a tot ceea ce Isus a făcut în acea grădină poate fi astăzi al vostru.

Când ne uităm la viaţa pământească a lui Isus, vedem în ea exact opusul mândriei şi al egoismului pe care-l întâlnim în rasa lui Adam.

În viaţa lui Hristos vedem o smerenie care era gata să facă întocmai ce Tatăl Lui aştepta de la El – chiar dacă aceasta a însemnat în final să moară pe o cruce. El a ales prompt acea cale – fără nicio reţinere.

Totodată, Hristos se gândea la nevoile altora şi nu la cele ale Lui – şi era gata să Se sacrifice pe Sine ca să-i ajute pe alţii. Aceasta este atitudinea pe care El o aşteaptă s-o manifestaţi şi voi doi.

3.Grădina Mirelui

A treia grădină la care doresc să mă refer nu este una bine-cunoscută majorităţii creştinilor. Această grădină este menţionată în Cântarea Cântărilor (care este un cântec ce descrie relaţia dintre un Mire şi o Mireasă, dintre un soţ şi o soţie).

În Cântarea Cântărilor 4:12, Mirele spune: „Mireasa mea este ca o grădină închisă”. Aici mirele este Hristos. Şi noi, mireasa Lui, trebuie să fim o grădină păstrată numai pentru El. Iată ceea ce trebuie să înţelegeţi înainte de toate: Sunteţi chemaţi să plantaţi împreună o grădină în căsnicia voastră. Dar acea grădină nu este în primul rând pentru câştigul vostru, sau pentru câştigul

altora, ci pentru Domnul. Ţineţi minte întotdeauna acest lucru – căsnicia voastră este menită a fi o grădină pentru Domnul. Apoi, ca produs secundar, alţii vor fi de asemenea binecuvântaţi prin ea.

Aceasta este ceea ce Isus a propovăduit. Când cineva L-a întrebat care era cea mai mare poruncă din lege, El a răspuns: „Cea mai mare poruncă este să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta – şi apoi vei putea să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (parafrazare Matei 22:37-40).

Viaţa noastră trebuie să înceapă întotdeauna cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva separat şi nu împreună – aşa încât, atunci când Adam şi-a deschis ochii, prima persoană pe care a văzut-o a fost Dumnezeu, şi nu Eva. Iar când Eva a fost creată mai târziu şi şi-a deschis ochii, prima persoană pe care ea a văzut-o a fost tot Dumnezeu, şi nu Adam. Acesta este parcursul care trebuie să existe întotdeauna în viaţa voastră, dacă e ca mariajul vostru să fie ca o grădină bine udată.

Orice grădină are nevoie de ploaie. Şi în noul legământ avem oportunitatea să fim umpluţi cu Duhul Sfânt – ploaia cerurilor. Vreau să vă încurajez să-L căutaţi pe Dumnezeu cu toată inima pentru aceasta. A fi plin de Duhul Sfânt înseamnă să ai fiecare domeniu al vieţii sub controlul Duhului Sfânt. Deschide- te atunci ploii cerului în fiecare zi din viaţa ta.

Văd că există o mare diferenţă între cultura răsăriteană şi cea apuseană. Dar în ambele culturi mândria este aceeaşi! În cultura răsăriteană – în căsniciile din India – nu se cântă: „Iată, vine mireasa“. Se cântă: „Iată, vine mirele“. La unele căsătorii indiene, mirele vine călărind un cal pentru că el este persoana importantă, din nunta răsăriteană. Iar mireasa merge pe jos în spatele calului, pentru că este considerată inferioară. Aceasta este cultura răsăriteană.

Totuşi, în cultura apuseană, lucurile sunt inversate. Aici, în timpul ceremoniei, toată lumea se ridică în picioare pentru mireasă, dar nimeni nu se ridică pentru mire! Deoarece aici accentul este pe mireasă: „Iată, vine mireasa”!

Într-o cultură creştină, însă, ar trebui să fie: „Iată, vine Domnul“. Ambele culturi, răsăriteană şi apuseană, au fost mânjite de păcat. Într-una, bărbatul este proeminent, iar în cealaltă, femeia este cea proeminentă. Dar când Domnului i se dă primul loc, poţi atunci spune: „Iată, vine Domnul”.

Mai mult: în cultura răsăriteană, bărbatul se laudă: „Nu eu am cerut-o. Tatăl ei a venit şi m-a cerut.” Sesizaţi mândria aici? În cultura apuseană, însă, fata este cea care spune: „Nu eu l-am căutat. El a venit, m-a curtat şi m-a cucerit”. Şi aici este de asemenea mândrie.

Dar în cultura creştină noi spunem umili: „Domnul ne-a adus împreună. Noi Îl iubim pe Domnul şi suntem amândoi egali în ochii Lui.”

Vreau să vă încurajez pe amândoi să vă ridicaţi deasupra mândriei culturilor voastre specifice şi să fiţi creştini. Lăsaţi ca în fiecare dimineaţă cântecul vostru

să fie: „Iată, vine Domnul” – şi fie ca voi amândoi să fiţi slujitorii Lui smeriţi. Atunci, căsnicia voastră va fi ca o grădină bine udată.

Împreună cu mândria, egoismul este de asemenea comun tuturor culturilor. Când un bărbat caută o fată cu care să se căsătorească, el caută într-un mod egoist, ghidându-se după frumuseţea fizică – o fată drăguţă. Şi când o fată caută un bărbat cu care să se căsătorească, ea caută în mod egoist banii – un bărbat bogat. Acest lucru este adevărat peste tot în lume.

Dar într-o cultură creştină alegi o persoană în primul rând pentru că acea persoană Îl iubeşte pe Domnul şi Îl onorează pe El. Şi de aceea vreau să vă îndemn pe amândoi să vă ridicaţi şi aici deasupra egoismului rasei umane.

Cum amândoi proveniţi din culturi diferite, cred că am clarificat faptul că nicio cultură nu este superioară alteia. Răsăritenii cred că sunt superiori apusenilor şi apusenii cred că sunt superiori răsăritenilor. Dar amândouă perspectivele sunt greşite. Cultura creştină este cea mai distinsă – şi pe aceasta doreşte Dumnezeu să o urmaţi voi.

Am dat o căutare pe ‘Google’ să aflu cum se plantează o grădină bună şi iată cinci reguli pe care le-am găsit:

        1. 1. Folosiţi seminţe care sunt rezistente la boli. Cheia pentru un control eficace al bolilor este prevenirea. Noi semănăm seminţe cu limba noastră. Asiguraţi-vă că nu răspândiţi boli prin cuvintele pe care vi le spuneţi unul celuilalt. Folosiţi cuvinte care sunt rezistente la boli atunci când vorbiţi. Unele boli necesită pulverizări frecvente cu insecticid care să protejeze plantele. Trebuie să fiţi necruţători cu limba voastră, dacă vreţi să evitaţi să aveţi în grădină buruieni. Sper că nu veţi permite niciodată buruienilor să crească în căsnicia voastră.
        2. 2. Îmbunătăţiţi solul cu fertilizatori. Dacă doriţi o căsnicie feiricită, încurajaţi-vă şi apreciaţi-vă unul pe altul. Îngrăşaţi pământul cu astfel de fertilizatori – şi atunci veţi obţine o recoltă bună!
        3. 3. Distrugeţi orice plante care au boli ce nu pot fi controlate. Acest lucru se referă la activităţi care au scăpat de sub control şi duc la dependenţă – cum ar fi uitatul prea mult la televizor. Distrugeţi aceasta – nu televizorul în sine, ci timpul pierdut în faţa lui. Controlaţi astfel de activităţi. Această regulă se referă la boli pe care nu le poţi controla. Dacă le poţi controla, atunci este bine. Dar este important să controlezi astfel de activităţi.
        4. 4. Tăiaţi frunzele bolnave imediat ce le observaţi. Înseamnă că, imediat ce ai realizat că ai rănit-o pe cealaltă persoană – aceasta fiind frunza bolnavă, tai-o imediat. Cere imediat iertare. Şi iartă neîntârziat. Altminteri, astfel de probleme pot deveni mai mari. Şi încă un lucru: Aruncă acea frunză bolnavă: Nu-ţi aminti trecutul.
        5. 5. Nu planta mai mult decât poţi să îngrijeşti în mod corespunzător. Nu aglomera plantele. Aglomerarea împiedică mişcarea aerului curat şi expunerea suficientă la lumina soarelui. Ceea ce înseamnă că n-ar trebui să încerci să faci prea multe lucruri în cele 24 de ore pe zi, încât grădina căsniciei tale să fie neglijată – şi familia ta să devină ultima prioritate. Grădina „familiei” tale trebuie întotdeauna să fie prioritatea ta Numărul Unu. Supra-aglomerarea va împiedica expunerea suficientă la lumina soarelui (lumina lui Dumnezeu) precum şi aerisirea (părtăşia bună dintre voi amândoi).

Acestea sunt legile pe care Dumnezeu Însuşi le-a făcut pentru grădinile din întreaga lume. Aşa că, fă din familia ta prima ta prioritate.

Şi acum permiteţi-mi să mă întorc la Cântarea Cântărilor 4:16: „Scoală-te, vântule de miazănoapte! Vino, vântule de miazăzi! (Vântul din nord este rece şi vântul din sud este cald) . Suflaţi peste grădina mea, ca să picure mirosurile din ea! – Să intre preaiubitul meu în grădina lui şi să mănânce din roadele ei alese!”

În fiecare căsnicie ne vom confrunta cu vântul nordic, rece, al adversităţii şi cu vântul sudic, cald, al prosperităţii. Dar când Isus este Capul nostru şi Îi permitem Lui să ne controleze viaţa atunci, fie că ne confruntăm cu adversitate sau cu prosperitate, încercare sau mulţumire, amândouă aceste vânturi vor răspândi mireasma lui Hristos prin noi.

În lume, oamenii nu pot face acest lucru. Ei se plâng chiar şi împotriva lui Dumnezeu în perioadele de adversitate. Toţi oamenii din lume se pot descurca cu vântul sudic, al prosperităţii. Dar ei nu se pot descurca şi cu vântul nordic, al adversităţii.

Mireasa lui Hristos, însă, se poate descurca în mod victorios atât cu adversitatea cât şi cu prosperitatea. La fel poate fi şi pentru voi – şi pentru noi toţi care suntem căsătoriţi.

Şi în final, citim aici: „Să intre preaiubitul meu în grădina lui şi să mănânce din roadele ei alese!” Biruinţele tale în timp de nenorocire sunt de văzut doar pentru Domnul – şi nu ca tu să te lauzi faţă de alţii. Domnul vede viaţa ta în secret atunci când alţii n-o văd. Şi când intră în grădina Lui, El ar trebui întotdeauna să găsească acolo ceva care să-I desfate inima.

Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi. Amin.

Mesaje transmise la nunţile celor patru fii ai noştri

(Mesaj transmis la nunta lui Sunil (al patrulea fiu al meu) şi Anugrah)

Cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul vieţii noastre, al casei noastre şi a tot ceea ce există în această lume – fiindcă Dumnezeu a creat această lume prin Cuvântul Lui. Aşa că, dacă păstrăm ca fundament al nostru doar Cuvântul lui Dumnezeu, nimic nu poate merge rău.

În Exod 25, vedem pentru prima dată cum Dumnezeu Îşi descoperă dorinţa Sa de a locui cu omul. Dumnezeu spune acolo în Exod 25:8„Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor”. Se referă la cortul peste care stătea focul lui Dumnezeu – slava lui Dumnezeu care-i evidenţia pe acei israeliţi drept diferiţi de toate celelalte popoare din lume.

Este uşor să faci un cort întocmai ca cel despre care citim în Exod, pentru că acolo sunt indicate toate dimensiunile lui. Putem face o reproducere exactă a acelui cort, dar acolo există totuşi un lucru pe care nu-l vom putea copia – slava lui Dumnezeu care stătea peste el. Cel mai important lucru referitor la acel sanctuar era slava lui Dumnezeu care stătea peste el – ea arăta prezenţa Lui în poporul Lui.

Sunil şi Anugrah, acum că vă căsătoriţi, cel mai important lucru pe care voi trebuie să-l realizaţi este să faceţi din casa voastră un sanctuar pentru Dumnezeu - nu un loc unde căutaţi să vă faceţi unul altuia pe plac, deşi trebuie să căutaţi să vă faceţi pe plac unul altuia; nici măcar un loc unde să-i binecuvântaţi pe alţi oameni, deşi casa voastră ar trebui să-i binecuvânteze pe alţi oameni; dar, în primul rând, un loc unde Dumnezeu Îşi poate manifesta prezenţa şi unde Isus se simte acasă. Dumnezeu spune: „Să-Mi facă un loc pentru Mine unde să locuiesc.”

Şi doresc să vă spun amândurora: Dumnezeu vă porunceşte să zidiţi o casă în care să locuiască El.

Ştim cu toţii cum se întâmplă să mergem în unele case şi să nu ne simţim ca acasă. În timp ce, în alte case, chiar din momentul în care intrăm, oamenii ne fac să ne simţim complet ca acasă. Este greu să explicăm acest sentiment, dar îl cunoaştem cu toţii. O casă creştină trebuie să fie un loc unde Isus se simte complet ca acasă. Adică El se bucură de tot ceea ce vede acolo. Se bucură de cărţile pe care le citeşti, revistele pe care le cumperi, de conversaţiile dintre soţ şi soţie, de lucrurile despre care discutaţi, de programele pe care le vizionaţi la televizor şi de tot restul. În multe case creştine, există versete din Biblie atârnate pe pereţi. Dar acolo Isus nu se simte acasă.

Vă puteţi imagina cu ce anticipare teribilă i-a adus Dumnezeu pe Adam şi Eva împreună. Ce planuri minunate avea El pentru ei ca Tată. Eu sunt tată şi ştiu

cu ce anticipare îmi privesc astăzi fiul căsătorindu-se. Dar ceea ce simt eu este doar o fracţiune din ceea ce a simţit Dumnezeu când i-a adus împreună pe Adam şi Eva. El a sperat că ei vor avea acolo o casă minunată în care El va fi întotdeauna primul. Dar cât de repede a fost Dumnezeu dezamăgit! Nu S-a supărat pe ei; S-a întristat. Cred că astăzi e multă tristeţe în inima lui Dumnezeu când vede starea multor case creştine unde nu e nicio pace, ci numai ceartă şi luptă. Se întorc către El numai atunci când dau de necaz. Oamenii lumii se întorc spre Dumnezeu numai atunci când se confruntă cu unele probleme. Dar, ca şi creştini, noi trebuie să fim diferiţi. Dumnezeu nu este un număr de urgenţă la care să sunăm când ne găsim în vreo greutate. Nu. Dumnezeu trebuie să fie tot timpul Centrul vieţii noastre.

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost dat exact aşa cum primim „Instrucţiunile de utilizare ale producătorului” odată cu achiziţionarea oricărui aparat. După ce cumpărăm un aparat electronic, toţi suntem foarte atenţi să urmăm întocmai acele instrucţiuni. Dacă aparatul are vreo problemă şi-l duci producătorului, prima întrebare pe care ţi-o va pune va fi: „Ai urmat întocmai instrucţiunile din manualul producătorului?” De fapt, pe majoritatea certificatelor de garanţie se precizează clar că garanţia se anulează, dacă nu respecţi instrucţiunile întocmai.

Însă ceea ce este extraordinar despre Dumnezeu e faptul că, oricând mergem la El cu viaţa noastră stricată, El încă este doritor să ne-o repare. Ce primim de la El nu are doar un an garanţie! Ci garanţie pe viaţă! Dacă vii la El cu viaţa ta stricată, El ţi-o va îndrepta. Acesta este lucrul minunat despre Dumnezeu – El este un Tată iubitor. Şi este foarte important să ştii că Acela care îţi cere să-I faci Lui un sanctuar din casa ta este un Tată iubitor. El este foarte, foarte interesat de viaţa voastră, chiar din această primă zi şi El doreşte să fiţi fericiţi până în ziua când Isus se va întoarce.

De câteva decenii gust puţin din această fericire cu soţia mea în viaţa noastră conjugală. Şi pot să vă spun că cea mai minunată viaţă pe care o puteţi trăi vreodată este una în care Isus este Centrul vieţii voastre şi unde totul în casa voastră e determinat de faptul dacă familia voastră îl face sau nu pe Isus fericit- modul în care vă petreceţi timpul, modul în care vă cheltuiţi banii şi modul în care faceţi orice altceva. Dacă trăiţi aşa, atunci când veţi ajunge la sfârşitul vieţii sau dacă Hristos se întoarce între timp şi veţi sta înaintea Lui, El vă va spune: „Bine făcut”. Nu va conta ce au crezut alţii despre voi.

O trăsătură a omului este aceea că el judecă după aparenţele exterioare. Eu însumi am făcut acest lucru mulţi ani, când eram legalist. Dar acum văd mai limpede că inima este cea la care se uită Dumnezeu. Vreau să vă amintesc amândurora că inima voastră este cea care trebuie să fie întotdeauna pură. Este un lucru secundar dacă locuinţa voastră e un palat sau o colibă – aparenţa exterioară este secundară. Inima voastră este ceea ce Dumnezeu vede. Aşa că asiguraţi-vă că inimile voastre sunt împreună un sanctuar – un loc sfânt

– pentru ca Dumnezeu să locuiască acolo.

1.O casă unde este pace

Unde locuieşte Dumnezeu? În primul rând într-o casă unde este pace. Când Isus Şi-a trimis ucenicii în diferite locuri ca să predice, El le-a spus în, Luca 10:5-7, să caute o casă unde era pace. Şi când ar fi găsit o casă de acest fel, trebuiau să stea numai acolo şi să nu mai caute altă casă. De ce i-a îndrumat El astfel? Pentru că ştia că nu vor găsi multe case unde să fie pace.

Dumnezeu locuieşte într-o casă unde nu e nicio luptă. Pentru ce se luptă între ei soţii şi soţiile în toate situaţiile? În principal, pentru lucruri materiale – nişte chestiuni pământeşti care nu merg bine. Lucrurile vor merge prost în această lume. Dar când ceva merge prost, aminteşte-ţi că singurul lucru grav este păcatul. Toate celelalte lucruri sunt secundare şi neimportante. Sper ca amândoi să vedeţi clar acest lucru: Că singurul lucru care este grav e păcatul. Dacă purtaţi amărăciune tot timpul şi nu vorbiţi unul cu altul datorită problemelor pământeşti, acest lucru va îndurera inima lui Dumnezeu. Permiteţi-mi să vă împărtăşesc această fărâmă de înţelepciune: Urâţi păcatul – deoarece acesta este singurul lucru care vă poate distruge căsnicia.

Amintiţi-vă: casa voastră trebuie să fie un sanctuar pentru Dumnezeu. Şi dacă intervine ceva care tulbură pacea din casa ta, ea nu va mai fi un sanctuar. Nu spun că Domnul se va mânia pe voi şi vă va blestema. Nu. El niciodată nu vă va blestema şi nici nu se va mânia pe voi. Dar El va fi nefericit. Şi sunt sigur că doriţi ca Isus să fie fericit în casa voastră din Ziua Unu.

Mă rog ca în tot ceea ce faceţi să spuneţi: „Doamne, nu ne interesează dacă oamenii sunt sau nu fericiţi cu noi. Tu eşti fericit? Este ceva în viaţa noastră, în gândurile noastre sau în atitudinea noastră unul faţă de celălalt care Te face nefericit pe Tine? Noi vrem ca Tu să fii fericit în casa noastră. Vom evalua totul în viaţa noastră prin această întrebare: Îi va face acest lucru plăcere Domnului”. Vă puteţi imagina cum va fi atunci casa voastră? Va avea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu care strălucea deasupra cortului. Şi oamenii vor fi atraşi către Dumnezeul Cel Viu prin casa voastră.

Dumnezeu locuieşte acolo unde amândoi, soţul şi soţia, sunt gata să renunţe la drepturile lor de dragul păcii. A venit odată un cuplu la mine, care se aflau în drum să prindă un tren şi mi-au spus: „Frate Zac, poţi să ne dai o povaţă în două minute?” Am spus: „Sigur. Iat-o: Fiţi întotdeauna gata să vă cereţi iertare unul altuia; şi întotdeauna gata să vă iertaţi unul pe celălalt.”

Dacă eşti gata să ceri iertare imediat ce ai făcut ceva rău şi eşti gata să ierţi imediat ce persoana de lângă tine îţi cere iertare, pot să vă dau garanţie scrisă că în fiecare zi casa voastră va fi o casă de pace.

Casa voastră poate fi aşa. Dar trebuie să fiţi foarte sensibili cu privire la acest aspect. Dacă îţi intră un ţepuş în picior, nu aştepţi nici măcar o secundă până să-l scoţi. În acelaşi fel, imediat ce simţi vreo tulburare în inimă, trebuie s-o îndepărtezi numaidecât. Este un ţepuş; şi te va distruge. Îţi va contamina inima

mai mult decât ar putea să-ţi infecteze un ţepuş piciorul. Urmăreşte pacea cu orice preţ. Nu contează ce altceva ai putea pierde – bani sau orice altceva. Acele lucruri nu sunt la fel de importante ca pacea. Sper că amândoi recunoaşteţi că, dacă ar fi să puneţi în balanţă pacea şi banii, pacea ar cântări mult mai mult decât banii. Amintiţi-vă acest lucru!

Merge ceva prost în casa ta într-o zi? S-a ars mâncarea? Nu contează. Ce contează că nu poţi mânca o mâncare pentru că s-a ars? Poate că aceasta te va menţine mai viguros şi mai sănătos şi te va face chiar mai spiritual! Dar dacă te superi din cauza aceasta, atunci diavolul a câştigat!

Amintiţi-vă ce s-a întâmplat cu primul cămin pe care l-a întemeiat Dumnezeu. Diavolul de-abia aştepta pe furiş, încercând să pătrundă între Adam şi Eva. Şi a reuşit. A reuşit să intre şi între Iov şi soţia lui. Şi a reuşit să intre la fel de bine şi între Isaac şi Rebeca.

Niciodată voia lui Dumnezeu nu este ca Satan să intre între soţ şi soţie. Aşa că fie ca niciodată să nu vi se întâmple acest lucru. Fie ca Dumnezeu să se bucure de casa voastră întotdeauna şi fie ca El să vă asigure pacea tot timpul.

2. Unde soţul şi soţia sunt pocăiţi şi zdrobiţi

Al doilea lucru pe care doresc să-l spun se găseşte în Isaia 57:15:

„Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit“. Dumnezeu locuieşte cu aceia care sunt plini de căinţă şi zdrobiţi în duh. O persoană zdrobită este una care e mai conştientă de propriile lipsuri şi eşecuri, decât de cele ale oricui altcuiva. Lumea este plină de oameni care sunt conştienţi de eşecurile altor oameni. Astăzi, în casele obişnuite, conversaţiile se referă în majoritatea lor la eşecurile altor oameni şi ale familiilor acelora. Suntem grabnici să observăm eşecuri în ceilalţi. Adeseori însă, nu vedem lucrurile bune din acei oameni. Toţi ne facem vinovaţi de acest lucru. În trecut, eu însumi am fost vinovat de aceasta. Dar Dumnezeu mi-a dat lumină asupra acestui rău şi m-am pocăit.

Nu avem niciun drept să aruncăm cu pietre în nimeni pentru că noi înşine suntem păcătoşi, salvaţi de harul lui Dumnezeu. Dar din fericire suntem oameni care nu vrem să continuăm să facem iar şi iar acelaşi păcat – în special, păcatul discutării greşelilor altor oameni. Ştim cu toţii diferenţa dintre o oglindă de baie şi una de maşină. Într-o oglindă de baie, ne vedem propria faţă. Într-o oglindă de maşină vedem faţa altcuiva. Ni se spune în Iacov 1:23-25 că Biblia este ca o oglindă. Dar este vorba de o oglindă de baie sau una de maşină? A cui faţă o vedeţi acolo? Vezi în ea un cuvânt pe care să-l predici altcuiva? Ori vezi în ea ceva ca tu însuţi nu asculţi. În Evrei 10:7, spune că „În sulul Cărţii este scris despre mine“.

Mi-am petrecut mulţi ani din viaţă prosteşte, uitându-mă în Cuvântul lui Dumnezeu ca într-o oglindă de maşină, căutând versete pe care să le predic altor oameni. Şi în acei ani am fost nenorocit şi i-am adus totodată şi pe alţii în robie. Dar acum am fost eliberat de toate acelea. Am încă propriile mele

convingeri, dar nu le impun niciodată altora. Le împărtăşesc altora, dar niciodată nu le impun asupra lor, pentru că nu aceasta este treaba mea. Trebuie să trăiesc numai înaintea Feţei lui Dumnezeu.

Şi acum ştiu acest adevăr minunat că poate cealaltă persoană nu are atâta lumină cât mi-a dat mie Dumnezeu. Acest adevăr m-a ajutat atât de mult în ultimii 20 de ani şi mai bine. Înainte, mă aşteptam ca toată lumea din jurul meu să aibă aceeaşi lumină şi înţelegere a păcatului pe care o aveam eu. Dar am descoperit de-a lungul anilor că fiecare persoană are numai o anumită măsură de lumină şi înţelegere. Şi Dumnezeul Cel Atotputernic aşteaptă ca fiecare persoană să trăiască potrivit luminii pe care ea însăşi o are, şi nu potrivit luminii pe care o are altcineva. Ştim câtă lumină ne-a dat Dumnezeu nouă. Dar nu ştim câtă lumină i-a dat Dumnezeu celeilalte persoane. Aşa că trebuie să fim îndurători.

[În acest moment al discursului, lumina electrică s-a stins datorită unei întreruperi de electricitate.]

Aţi văzut cum s-a stins chiar acum lumina! Aceasta este o ilustraţie. Înţelegeţi că unii oameni văd clar lucrurile, într-o lumină foarte strălucitoare, în timp ce alţii văd lucrurile într-o lumină mai înceţoşată. A fost bine că Dumnezeu ne-a arătat o demonstraţie a acestui adevăr în faţa ochilor noştri chiar acum – cu lumina care s-a stins!

Deci Sunil: Admite faptul că Anugrah poate nu are la fel de multă lumină ca tine în unele domenii.

Şi Anugrah: Admite faptul că poate Sunil nu are la fel de multă lumină ca tine în unele domenii.

Fiecare trebuie să trăiţi potrivit luminii pe care tu o ai, şi să-l lăsaţi pe celălalt să trăiască potrivit luminii pe care el sau ea o are.

Un elev de clasa a şasea ştie mai multe decât un elev de clasa a doua. Aşa că dacă un elev de a şasea se aşteaptă ca cel de a doua să ştie la fel de multe ca el, atunci e nebun. Şi dacă eu, la vârsta de 65 de ani, mă aştept ca un tânăr de 26 de ani să aibă la fel de multă lumină şi înţelegere asupra căilor lui Dumnezeu după cum am eu, atunci înseamnă că sunt nebun. Dar nu voi fi nebun.

Mulţi creştini sunt nebuni. Ei se aşteaptă ca alţii să capete înţelepciunea pe care ei înşişi au căpătat-o în 30 de ani.

Câtă înţelepciune mă aştept atunci să aibă acest cuplu? Doar înţelepciunea oamenilor aflaţi la 20 de ani.

Şi Sunil şi Anugrah: vă voi spune ceva care să vă încurajeze. Probabil veţi face de zece ori mai puţine lucruri nebuneşti decât am făcut eu când eram de vârsta voastră! Sper că aceasta vă încurajează. Dar Dumnezeu a fost îndurător cu mine şi El m-a încurajat în ciuda tuturor greşelilor mele.

Permiteţi-mă să vă spun ceva amândurora ca un tată. Şi fiindcă veni vorba, Anugrah, nu sunt socrul tău, tatăl tău după lege. Cu mult timp în urmă am decis că, atâta timp cât eu nu mai sunt sub lege, ci sub har, nu voi avea niciodată o noră, o fiică după lege, ci numai fiice. Poţi să mă testezi în următorii ani să vezi dacă te tratez ca pe o fiică sau ca pe o noră. Şi dacă alunec vreodată, te rog aminteşte-mi ce am spus astăzi, că te voi trata ca pe o fiică. Aşa voi face.

Ceea ce vreau să vă spun ca tată al vostru este că niciodată nu voi aştepta de la voi să aveţi lumina şi înţelepciunea pe care o am eu. Sper să aveţi la fel de multă înţelepciune ca mine înainte să ajungeţi la vârsta de 65 de ani – poate când veţi avea 45 de ani. Şi când veţi avea 65 de ani, sper să aveţi mult mai multă înţelepciune decât am eu chiar acum.

Aşa că, atunci când întâlniţi oameni care se aşteaptă să aveţi înţelepciunea pe care ei au acumulat-o în 40 de ani, să nu ţineţi seama de ei. Există un verset scump în Isaia 42:19 care spune că adevăratul slujitor al Domnului este atât orb, cât şi surd. Fiţi orbi şi surzi la opiniile oamenilor din jurul vostru. Acel verset m-a ajutat extraordinar de mult. Vă va ajuta şi pe voi. Numai dacă sunteţi orbi şi surzi la opiniile oamenilor din jurul vostru puteţi trăi înaintea feţei lui Dumnezeu ca slujitori ai Săi.

Aşadar căutaţi să vedeţi ce merge prost cu voi înşivă şi nu cu alţii pe care-i criticaţi. Dacă alţii vor să se distrugă, criticându-vă, lăsaţi-i să se distrugă. Dar eu am decis cu mulţi ani în urmă că nu mă voi distruge pe mine însumi în acest fel. Am făcut multe prostii în zilele tinereţii mele. Dar am puţin mai multă înţelepciune acum. Pavel spunea: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11).

Vreau de asemenea să vă încurajez pe amândoi să vă maturizaţi repede.

3. Unde soţul şi soţia sunt sfinţi

Dumnezeu locuieşte într-o casă unde soţul şi soţia umblă în fiecare zi în sfinţenie.

Ni se spune în Ezechiel 43:12:

„Aceasta este legea casei – tot locul pe care-l va cuprinde ea este preasfânt”.

Cortul are trei părţi – Curtea din Afară, Locul Sfânt şi Locul Preasfânt. Şi, dintre toate trei, Locul Preasfânt era cel mai mic.

Dar citim aici că, în noul legământ, nu va mai exista nicio curte din afară sau loc sfânt. Tot locul va fi Locul Preasfânt. Aceasta înseamnă că slava lui Dumnezeu sub noul legământ nu va sta doar într-un colţ, ca în cortul întâlnirii, ci peste toată construcţia.

În cazul vieţii voastre acest lucru înseamnă că urmează să fiţi sfinţi tot timpul – nu doar Duminica, ci în fiecare zi. Veţi fi sfinţi, nu numai când citiţi Biblia, ci în

toate lucrurile pe care le faceţi. Fiecare ungher şi colţişor al vieţii şi al casei voastre urmează să fie sfânt. Şi sfinţenia nu este o chestiune de respectare a unor rituale religioase, ci de evitare a oricăror lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu – potrivit luminii pe care o aveţi. Fie ca acest lucru să fie adevărat în amândouă vieţile voastre.

Dumnezeu are un plan minunat pentru viaţa voastră împreună. La început, când Dumnezeu l-a creat pe Adam, nu exista nicio Eva. Dumnezeu a suflat viaţă în Adam şi când Adam a deschis ochii prima persoană pe care a văzut-o a fost Dumnezeu. Şi eu sper, Sunil, că prima persoană pe care o vezi în fiecare zi, în viaţa ta, va fi Dumnezeu Însuşi. Apoi Dumnezeu l-a trimis pe Adam într-un somn adânc şi i-a luat una din coastele sale şi a făcut-o pe Eva. Şi când Eva a deschis ochii, prima persoană pe care a văzut-o a fost tot Dumnezeu. Şi sper, Anugrah, că prima persoană pe care o vei vedea în viaţa ta va fi Dumnezeu Însuşi. Eva nici măcar nu ştia că Adam exista, atunci când L-a văzut pe Dumnezeu. Numai după aceea Dumnezeu a adus-o pe Eva lui Adam şi i-a spus:

„DA. Acum voi amândoi vă puteţi căsători”. Ei se iubeau cu adevărat atunci – pentru că ei amândoi Îl văzuseră mai întâi pe Dumnezeu. Acesta este secretul unei dragoste nesfârşite în căsnicie – amândoi trebuie să-L vedeţi mai întâi pe Dumnezeu.

Şi ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Adam, El a făcut de asemenea pentru tine, Sunil. Acum 26 de ani când te-ai născut, noi eram fericiţi ca şi părinţi ai tăi. Dar Dumnezeu ştia despre naşterea ta cu mult înainte de acea zi. Numele tău era scris în Cartea Vieţii cu mult înainte ca eu şi mama ta să ne căsătorim. Adevărul extraordinar este că Dumnezeu planificase şi căsătoria ta, înainte să te naşti. Şi aşa, la câţiva ani după ce te-ai născut, Dumnezeu a adus pe lume o fetiţă, într-o altă parte a Indiei – cu un plan pe care tu nu-l cunoşteai şi despre care nu ştia nici Anugrah. Dumnezeu este un Peţitor extraordinar şi El a avut acest plan minunat pentru voi amândoi, despre care n-aţi ştiut nimic niciunul dintre voi. Şi pe măsură ce această fetiţă a crescut, tot timpul Dumnezeu te-a avut pe tine în minte pentru ea. Şi apoi, într-o zi, El v-a adus pe amândoi împreună, exact la fel cum El i-a adus împreună pe Adam şi pe Eva. Cât de bun a fost Dumnezeu cu voi!

Aşadar, rugăciunea mea pentru voi amândoi este ca Dumnezeu să se bucure cu adevărat de viaţa voastră şi să faceţi din căminul vostru un sanctuar.

Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi. Amin.

 

Frumusețe în loc de cenușă

scris de :   Zac Poonen

Introducere

God had a great and glorious purpose for man when He created him. Of all created beings, man alone was created with the capacity to share in God’s life and to partake of the Divine nature. But he could enjoy this privilege only as he voluntarily chose to live a life centred in God.

The two trees in the garden of Eden were symbolic of two ways of living. Adam could either partake of the tree of life (which symbolized God Himself) and live by the Divine life, or else he could choose the tree of knowledge of good and evil, and thus develop his own self-life and live independently of God. As we all know, he chose the latter. Having descended from Adam, we all have this over-developed self-life now.

But God’s purpose for man did not change when Adam fell. The coming of Christ into the world was in order that we might be delivered from this self-centred life that we have inherited, and once again have the opportunity to partake of the tree of life. This is the abundant life that Christ offers us.

Isaiah had prophesied (Isaiah 61:1 – 3) that Christ, when He came, would set people free from bondage. Man is bound not only by the Devil but also by his self-life. Christ came to set us free from both. Isaiah said that Christ would give those He liberated, beauty to replace their ashes. Ashes are a most appropriate symbol of the self-life picturing its ugliness and its uselessness.

Christ offers to give us the beauty of His own life to replace the ashes of our self-life.

What a privilege! Yet many Christians do not enjoy this fully. Why not?

How can we enjoy it?

That is the subject of this book.

These messages were given at the Nilgiris Keswick (Deeper Life) Convention held at Coonoor, South India, in May 1971.

We shall look at four characters from the Bible in the pages that follow; and each of them will have something to teach us.

Zac Poonen – Bangalore, India

CORUPŢIA VIEŢII SINELUI

Dacă, întâi de toate, nu vedem măcar puţin din totala putreziciune a vieţii sinelui, atunci niciodată nu ne vom putea bucura de eliberarea de viaţa egoistă. Haideţi să ne uităm în pilda fiului risipitor din Luca 15, la fiul cel mare, pentru că exemplul lui ilustrează, probabil, mai bine decât oricare alt exemplu din Biblie stricăciunea cumplită a vieţii sinelui.

În această pildă, de obicei, dintre cei doi băieţi fiul cel tânăr este considerat mai rău. Însă, pe măsură ce ne uităm mai atent la fratele mai mare, vom descoperi că în ochii lui Dumnezeu acesta era la fel de rău, dacă nu şi mai rău. Este adevărat că el nu a comis aceleaşi păcate la fel ca şi fratele său mai tânăr, dar era centrat pe sine şi în inima lui era strâmbătate.

Depravarea totală a omului

Inima omului este, în esenţă, la fel în cazul fiecărei persoane. Când Biblia descrie inima omului ca „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9) , ea se referă la toţi urmaşii lui Adam. Poate că rafinamentul civilizaţiei, lipsa ocaziilor de a păcătui şi faptul că am fost crescuţi într-un mediu protejat ne-au reţinut de la căderea în păcatele scandaloase în care au căzut alţii, însă, datorită acestor circumstanţe, noi nu ne putem considera mai buni decât ei. Căci, dacă am fi fost supuşi la aceleaşi presiuni ca şi ei, am fi ajuns în mod sigur la comiterea aceloraşi păcate. Poate că este umilitor pentru noi să recunoaştem acest fapt, dar acesta e adevărul. Cu cât mai repede ne dăm seama de realitatea aceasta, cu atât mai repede vom

experimenta eliberarea. Pavel a recunoscut că „nimic bun nu locuia în firea lui pământească” (Romani 7:18). Acesta a fost primul său pas înspre libertate (Romani 8:2).

Oamenii se uită la aparenţa exterioară şi îi consideră pe unii buni, iar pe alţii răi; dar Dumnezeu, care se uită la inimă, vede că toţi oamenii se află în aceeaşi condiţie spirituală. Biblia ne învaţă că toţi oamenii sunt într-o stare depravată. Luaţi de exemplu pasajul dinRomani 3:10-12 care spune: „Nu este nici un om neprihănit” - şi chiar dacă am gândi că-i o exagerare, Scriptura continuă spunând -nici unul măcar. Pasajul din Romani 3:10 – 20 pronunţă verdictul final al vinovăţiei întregii omeniri, şi anume, al tuturor oamenilor ne-religioşi, dar şi al tuturor oamenilor religioşi. În Romani 1:18-32 avem o descriere a „fiului tânăr” a cărui necredincioşie şi imoralitate sunt evidente. În Romani capitolul 2, însă, avem un portret al „fiului celui mare” – omul religios, care este un păcătos la fel de rău. După descrierea acestor două categorii de oameni, Duhul Sfânt închide procesul, spunând că ambele tabere sunt la fel de vinovate. Nu există nicio diferenţă între una şi cealaltă.

Omul este total depravat, într-adevăr, şi dacă Dumnezeu nu Îşi întinde mâna şi nu face ceva pentru om, în mod sigur nu mai există vreo speranţă pentru el.

Centrarea pe sine

Fiul cel mare (Luca 15:25-32) poate simboliza un lucrător creştin. Dacă tatăl din pildă este un simbol al lui Dumnezeu, atunci pe bună dreptate putem considera că fiul mai mare îl simbolizează pe un creştin activ, fiindcă în pildă îl vedem venind acasă după o zi de muncă, petrecută pe ogoarele tatălui său. Nu era vorba aici de un tânăr leneş care stătea acasă şi consuma în plăceri averea tatălui său, ci de unul care lucra din greu pentru tatăl său, unul care aparent îl iubea mai mult pe tatăl său decât fratele lui mai tânăr, căci, spre deosebire de acesta din urmă, el nu a

plecat de acasă, risipind averea tatălui său. Era aparent mai devotat, dar de fapt, după cum vom vedea, el era la fel de egoist ca fratele lui mai tânăr. Este imaginea unui credincios activ în lucrarea Domnului care aparent este plin de devotament faţă de Domnul său, dar de fapt centrat pe sine însuşi.

Dumnezeu a creat această lume având anumite legi (principii) de funcţionare. Dacă acele legi sunt încălcate, urmează în mod necesar o pierdere sau o pagubă. Uitaţi-vă, de exemplu, la o lege: Dumnezeu a făcut ca Pământul să se învârtă în jurul Soarelui. Dacă Pământul ar avea o voinţă proprie şi ar decide, într-o zi, ca în mişcarea lui să nu mai fie centrat pe Soare, ci doar pe sine însuşi, s-ar produce o catastrofă care ar provoca stingerea vieţii de pe Pământ. Moartea ar surveni imediat.

În acelaşi fel, Adam a fost creat să fie centrat pe Dumnezeu. În ziua când L-a refuzat pe Dumnezeu, ca Centru al său, şi a ales să fie centrat pe sine însuşi (acest refuz fiind prezent, în mod implicit, în alegerea lui de a mânca din pomul interzis de Dumnezeu) a murit, după cum îi spusese Dumnezeu.

Există aici o lecţie importantă pentru noi: în măsura în care viaţa şi slujirea noastră creştină sunt centrate pe noi înşine, în aceeaşi măsură vom experimenta moartea spirituală, în ciuda faptului că am fost născuţi din nou şi în pofida fundamentalismului nostru. De asemenea, într-un mod cu totul inconştient, prin activitatea noastră vom transmite, apoi, şi altora aceeaşi moarte spirituală. Putem avea o reputaţie de lucrători eficienţi şi zeloşi ai lui Dumnezeu (cum a avut probabil şi fiul cel mare), dar se prea poate că merităm mustrarea Domnului: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1) . Cu alte cuvinte: „ştiu că ai reputaţia unui creştin viu şi activ, dar eşti mort”. Există pericolul unei astfel de tragedii în lucrarea creştină. Mulţi lucrători creştini trăiesc din reputaţia numelui lor, reputaţie pe care

ei înşişi au creat-o. Ei sunt admiraţi de oameni, dar sunt adesea inconştienţi de faptul că Dumnezeu îi vede într-o lumină total diferită. Chiar dacă predică minunat, ei sunt incapabili să elibereze pe alţii atâta timp cât ei înşişi nu au fost eliberaţi de centrarea pe sine!

Iată dar, prin exemplul negativ al fiului mai mare din pildă, un avertisment pentru fiecare dintre noi.

Să recunoaştem răul dinăuntru

Pentru a scoate la iveală viaţa coruptă a sinelui care zace înăuntrul nostru, Dumnezeu lasă adesea vremuri de presiune în vieţile noastre, în care ne putem vedea aşa cum suntem cu adevărat. Ne vine foarte uşor să ne considerăm duhovniceşti când circumstanţele în care ne găsim sunt confortabile. Ne putem înşela cu privire la adevărata stare a inimii noastre când nu ne confruntăm cu probleme, nimeni nu ne irită, lucrurile merg ca pe roate şi colaboratorii noştri sunt prietenoşi cu noi; dar poleiala de spiritualitate dispare atunci când colegul ne ia peste picior, sau vecinul este ostil faţă de noi. Atunci eul nostru se va manifesta în toată urâţenia lui.

Aceasta i s-a întâmplat şi fiului cel mare. Când fratele lui mai tânăr a fost primit cu cinste, el „s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă”. Nimeni n-ar fi crezut că fiul mai mare ar putea reacţiona iritat. El părea tot timpul o persoană aşa de agreabilă! Însă el niciodată înainte nu s-a mai confruntat cu o astfel de presiune. Adevăratul lui caracter ieşise acum la iveală. Nu provocarea din acel moment l-a făcut rău. Nu. Provocarea a scos doar la suprafaţă ceea ce era şi până atunci înăuntrul lui.

Amy Carmichael a spus că „un pahar plin cu apă dulce nu poate vărsa nici măcar un strop de apă amară, oricât de brusc ar fi scuturat”. Dacă din vieţile şi de pe buzele noastre iese „apă” amară, aceasta se datorează prezenţei continue a acelei „ape” înăuntrul nostru. Nu

provocarea sau enervarea sunt cele care ne fac plini de amărăciune şi neduhovniceşti. Ele doar scot la iveală ceea ce a existat deja în noi. Aşa că trebuie să fim profund mulţumitori lui Dumnezeu pentru astfel de perioade, prin care trecând putem vedea putreziciunea naturii omeneşti din noi. Dacă nu ar exista astfel de ocazii nu am putea ajunge niciodată la descoperirea cutremurătoare că înăuntrul nostru există o sursă de infecţie şi că nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească.

Tot de aici reiese şi faptul că refularea nu este totuna cu biruinţa. S-ar putea ca într-o situaţie critică o persoană să izbucnească într-un acces de furie, în timp ce alta, cu o capacitate mai mare de a-şi înăbuşi pornirile, fierbe de mânie numai pe dinăuntru fără să rostească vreun cuvânt nepotrivit. Probabil că această a doua persoană va fi numită de oameni blajină şi supusă, dar Dumnezeu, care vede ce este în adâncul inimii, ştie că ambele persoane s-au mâniat şi le consideră la fel de păcătoase. Comportamentul exterior a fost diferit numai din cauza diferenţei de temperament, şi nu din cauza transformării făcute de Dumnezeu.

Dacă refularea ar însemna biruinţă, atunci eu sunt de părere că vânzătorii ar fi unii dintre cei mai asemănători oameni cu Hristos. Ei îşi păstrează calmul în interesul afacerii lor şi afişează o atitudine de amabilitate, indiferent cât de mult le suprasolicită clienţii răbdarea şi chiar dacă fierb de mânie înăuntrul lor.

Nu. Refularea nu este biruinţă. Dumnezeu nu vrea să părem a fi eliberaţi şi duhovniceşti, ci vrea ca aceasta să fie realitatea. Pavel a spus: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20) . Acesta e punctul la care vrea să ne aducă Dumnezeu.

Haideţi să ne uităm la caracteristicile vieţii trăite pentru sine, din două perspective: întâi din cea a atitudinii ei faţă de Dumnezeu şi apoi din cea a atitudinii ei faţă de

semeni. Ambele le vedem ilustrate prin comportamentul fiului mai mare din pildă.

ATITUDINEA PERSOANEI CENTRATE PE SINE FAŢĂ DE DUMNEZEU

Legalismul

Atitudinea vieţii centrate pe sine atât în raport cu Persoana, cât şi în raport cu slujirea lui Dumnezeu este caracterizată de un duh de legalism. Eul poate încerca să-L slujească pe Dumnezeu. Poate fi chiar foarte activ în slujire, dar întotdeauna această slujire este una legalistă. Eul este mereu în căutarea unui contraserviciu făcut de Dumnezeu, în schimbul slujirii oferite de el. Fiul mai mare îi spune tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied” . În toţi acei ani, amintiţi de fiul cel mare, el îl slujise pe tatăl său pentru o recompensă, dar acest lucru nu a fost evident până acum. Acest moment de presiune a scos la iveală adevărul. Acesta e modul în care îl slujeşte eul pe Dumnezeu

– nu de bunăvoie, nu cu bucurie, nu ca un rod natural al părtăşiei, ci cu gândul la o recompensă. Eul poate chiar să se aştepte la un contraserviciu sub forma unei binecuvântări spirituale, dar şi în acest caz slujirea este una legalistă şi ca atare inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

Fiul cel mare l-a considerat pe tatăl său aspru şi nemilos, pentru că nu a răsplătit slujirea depusă de el în toţi acei ani. El a fost ca acel slujitor din altă pildă, căruia i-a fost dat un talant şi care, la momentul în care a trebuit să dea socoteală la revenirea stăpânului său, a spus:

„Ţi-am păstrat talantul în siguranţă [fără a-l investi pentru obţinerea vreunui profit], pentru că m-am temut de tine [că îţi vei însuşi profitul meu], fiindcă eşti un om dificil” ( Luca 19:21 versiunea biblică L.B.). Eul din noi Îl

consideră pe Dumnezeu greu de mulţumit, aşa că încearcă din răsputeri să-I facă servicii şi continuă să se autocondamne că nu a reuşit să satisfacă cerinţele unui Dumnezeu “atât de pretenţios”!

Nu acesta e modul de slujire pe care îl aşteaptă Dumnezeu din partea fiecăruia dintre noi. Biblia spune că:

„Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu bucurie” (2 Corinteni 9:7) . La fel, şi în privinţa slujirii Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel ce slujeşte cu bucurie, nu din frica pedepsei şi nu de silă. Decât să I se aducă slujiri de silă, El preferă să nu fie slujit deloc. Când un om slujeşte pentru un contraserviciu nu durează mult şi el va începe să se plângă lui Dumnezeu că nu este suficient de binecuvântat. Lucrurile merg şi mai prost când cel nemulţumit constată că alt om este mai binecuvântat decât el.

Oare comparăm vreodată munca depusă de noi şi binecuvântările primite cu cele ale altora? Dacă da, această situaţie a putut rezulta numai ca urmare a unei slujiri legaliste. Isus a spus odată o pildă despre nişte lucrători care au fost angajaţi de către un anumit om la diferite ore ale zilei. La sfârşitul zilei stăpânul a dat fiecăruia din ei câte un dinar. Cei care au lucrat timpul cel mai îndelungat au venit la stăpân şi au început să se plângă, spunând cam aşa: „cum poţi să ne dai acelaşi salariu ca şi celorlalţi? Noi merităm mai mult.” Aceşti oameni au slujit pentru un salariu, dar când au primit salariul care le-a fost promis au început să se plângă de faptul că şi altora li s-a dat cât lor (Matei 20:1-16).

Este exact ceea ce vedem la fiul cel mare. El îi spune tatălui său ceva asemănător: „Cum poţi să-i faci toate aceste favoruri fratelui meu? Cel care ţi-a slujit cu credincioşie sunt eu, nu el”.

Când israeliţii L-au slujit pe Dumnezeu cu cârtire El i-a trimis în captivitate aşa cum le-a promis că va face:

„Pentru că, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă

inimă, (…) vei sluji vrăjmaşilor tăi” (Deuteronom 28:47,48) . Dumnezeu nu găseşte plăcere în slujirea legalistă.

Deseori, creştinii centraţi pe sine îl slujesc pe Dumnezeu pentru a-şi menţine imaginea de om duhovnicesc în ochii altora. Nu dragostea curată şi fierbinte faţă de Hristos îi ţine activi în lucrarea creştină, ci frica de faptul că, dacă nu ar mai sluji, alţii i-ar considera fireşti (ne-duhovniceşti); iar când îşi aleg o cale uşoară şi bănoasă ei încearcă din răsputeri să-i convingă pe toţi ceilalţi de faptul că Dumnezeu i-a condus pe acea cale. Nu ar fi nevoie de această autojustificare dacă n-ar exista acea teamă ascunsă că alţii ar putea crede mai puţin despre spiritualitatea lor. Câtă încordare şi câtă robie poate fi într-o astfel de slujire a lui Dumnezeu!

Câtă bucurie şi libertate există în slujirea care izvorăşte din iubirea pentru Hristos! Iubirea este untdelemnul care unge mecanismul vieţii noastre pentru a nu scârţâi sau hurui. Iacov a muncit timp de şapte ani ca să o primească pe Rahela, dar Biblia spune că acei şapte ani „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Geneza 29:20) . La fel va fi şi în cazul nostru atunci când slujirea lui Dumnezeu izvorăşte din iubire. Nu va fi deloc o sforţare sau o corvoadă pentru noi.

Biblia ne spune că relaţia lui Hristos faţă de Biserica Lui este ca aceea a unui soţ faţă de soţia lui. Ce aşteaptă un soţ de la soţia lui, în primul rând? Nu slujirea ei. Scopul primordial pentru care o ia în căsătorie nu este ca ea să-i gătească şi să-i spele hainele. Ceea ce îşi doreşte mai întâi de toate este iubirea ei. Fără aceasta, toate celelalte sunt fără valoare. Ceea ce Îşi doreşte şi Dumnezeu este să Îl iubim.

Indisponibilitatea pentru a fi învăţat

O altă trăsătură a vieţii centrate pe sine este indisponibilitatea pentru a fi învăţat. Când fiul mai mare stătea afară mânios, tatăl său a ieşit la el şi l-a rugat stăruitor să intre în casă. Dar el era încăpăţânat şi refuza să îl asculte.

Cu adevărat „mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat” (Eclesiastul 4:13) . Cel care crede că ştie toate lucrurile şi, ca atare, nu este dispus să înveţe de la alţii se află într-o stare cu-adevărat regretabilă. Persoana centrată pe sine este atât de sigură că are dreptate, încât nu acceptă să fie corectată şi nu îi place să fie criticată. Poate niciodată nu avem o ocazie mai bună pentru testarea spiritualităţii noastre decât atunci când

alţii ne contrazic şi ne combat în ceea ce spunem.

A. W. Tozer a spus că, atunci când suntem criticaţi, singurul lucru care ar trebui să ne preocupe este dacă criticile sunt adevărate sau false, nu dacă persoana care ne critică este un prieten sau un duşman. De multe ori duşmanii noştri spun mai multe adevăruri despre noi decât prietenii noştri.

Un comportament neînduplecat, încăpăţânat, este un semn clar al unui caracter centrat pe sine. Să ne amintim că o atitudine rigidă, de autoapărare faţă de semenii noştri indică o atitudine similară a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Dacă nu suntem deschişi la a fi învăţaţi şi corectaţi de fraţii noştri (chiar şi de cei mai tineri dintre ei), aceasta e un semn că suntem plini de noi înşine în ciuda tuturor experienţelor noastre spirituale şi a cunoştinţelor noastre biblice.

Tatăl a stăruit pe lângă fiul mai mare în vederea reconcilierii, dar acesta se simţea rănit şi era plin de autocompătimire. Creştinul centrat pe sine iubeşte linguşirile îmbietoare şi motivarea bunei lui dispoziţii, aşteptând să fie răsfăţat de alţii – chiar şi de Dumnezeu.

Dumnezeu trebuie să tot stăruie pe lângă astfel de persoane, dar ele nu ascultă cu uşurinţă. În cele din urmă, aceştia s-ar putea să constate că se află complet în afara casei Tatălui, asemenea fiului cel mare.

Vedeţi cât de îngrozitoare este inima omului! ATITUDINEA PERSOANEI

CENTRATE PE SINE FAŢĂ DE SEMENI

Invidia şi dorinţa de onoare

Când părtăşia noastră cu Dumnezeu este nesănătoasă sau e complet distrusă, aceasta afectează în mod inevitabil şi relaţia cu semenii noştri. Când Adam a fost despărţit de viaţa lui Dumnezeu, el şi-a pierdut imediat dragostea şi pentru Eva. Când Dumnezeu l-a întrebat dacă a păcătuit, el şi-a acuzat soţia, spunând ceva de genul: „Doamne, vina nu este a mea, ci a acestei femei”.

În ce priveşte atitudinea faţă de alţii, una din caracteristicile vieţii centrate pe sine este invidia. Fiul cel mare (din pildă) a fost invidios pe fratele său şi această invidie a alimentat mânia lui. În toţi acei ani fiul cel mare era succesorul de necontestat la conducerea întregii case. Slujitorii se aplecau înaintea lui cu respect. Însă acum, dintr-o dată, poziţia lui era ameninţată. Acum în centrul atenţiei a ajuns altcineva. El nu putea suporta să vadă aşa ceva. Invidia, acel „monstru cu ochi verzi”, a şi început să-şi înalţe capul ameninţător în inima lui.

Viaţa centrată pe sine iubeşte atenţia ce i se acordă de cei din jur. Iubeşte lauda oamenilor şi este încântată să fie ea singură obiectul admiraţiei tuturor. Îi place să fie la nivelul cel mai înalt şi atrage mereu atenţia celorlalţi, într- un fel sau altul. Creştinul centrat pe sine caută ocazii să spună altora ce a făcut el pentru Domnul, poate chiar într-un mod foarte pios, dar în secret aşteaptă aprecierea lor. El este foarte nefericit şi neliniştit atunci când altcineva are succes sau reuşeşte să facă ceva mai binedecât el.

Credinciosul centrat pe sine este iritabil şi ultrasensibil. El doreşte să fie recunoscut de alţii şi ca oamenii să vină să-i ceară sfaturile. De fapt, el ar fi foarte ofensat dacă nu ar fi consultat la vreo şedinţă a comitetului bisericii. El are o părere atât de înaltă despre sine însuşi, încât nu se mai satură să vorbească, gândind că toţi cei din jur au nevoie de sfaturile lui valoroase. Există creştini cărora le vine greu să-şi închidă gura după ce şi-au deschis-o şi care continuă să vorbească fără să-şi dea seama că toţi cei din jur s-au săturat. O limbă necontrolată este un semn că eul nu e răstignit.

Creştinul centrat pe sine nu ştie cum să treacă de bunăvoie şi cu bucurie pe locul doi. El este tulburat atunci când altcuiva i se dă poziţia de conducător, iar el însuşi este plasat pe o poziţie secundară, de subordonare. Singurul caz în care acceptă locul doi este atunci când întrevede posibilitatea ca în viitor, la retragerea liderului, să treacă el pe locul întâi.

Se spunea despre Kaiserul german că, oriunde mergea, mereu îşi dorea să fie el în centrul atenţiei. Dacă mergea la botezul unui bebeluş, şi-ar fi dorit să fi fost el bebeluşul, dacă mergea la nuntă, şi-ar fi dorit să fi fost el mireasa şi dacă mergea la o înmormântare, şi-ar fi dorit să fi fost el cadavrul! Să nu uităm că inima lui nu era cu nimic mai rea decât a noastră.

Centrarea pe sine care există într-un om îl face să atragă atenţia altora asupra sa, chiar şi în activităţi considerate a fi dintre cele mai sfinte, cum ar fi: ţinerea unei predici şi chiar înălţarea unei rugăciuni către Dumnezeu. Un lider creştin centrat pe sine va împiedica creşterea spirituală a acelora pe care-i slujeşte, pentru că atrage oamenii la el însuşi, şi nu la Hristos. Un adevărat om al lui Dumnezeu îi va atrage întotdeauna pe oameni dincolo de el însuşi, la Hristos. La aceasta ne cheamă Dumnezeu pe fiecare dintre noi, dar cât de puţini fac aceasta cu-adevărat!

Împiedicarea lucrătorilor mai tineri

Un lider creştin centrat pe sine îi împiedică pe cei de sub autoritatea lui să devină lideri pentru ca poziţia lui să nu fie ameninţată. Aşa că slujeşte într-un astfel de mod, încât persoana lui să devină o necesitate pentru aceia cărora le slujeşte. Aceasta e în totală contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Oswald Chambers a spus odată că oricine s-a făcut o necesitate pentru un alt suflet a ieşit din rânduiala lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este necesitatea absolută pentru orice suflet omenesc. Fie ca niciunul dintre noi să nu încerce vreodată să-I ia locul.

Nimeni nu este absolut necesar în Biserica lui Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu poate continua foarte bine şi fără noi. De fapt, poate funcţiona mult mai bine fără ajutorul oamenilor încrezuţi care se consideră “indispensabili”. Trebuie să recunoaştem acest fapt tot timpul. Am citit odată o „reţetă” pentru cultivarea smereniei oricărui suflet care se consideră “absolut necesar”. Se sugera acolo să fie umplută o găleată cu apă iar “slujitorul absolut necesar” să-şi introducă mâna în apă, până la jumătatea braţului, şi apoi să o scoată. Locul gol rămas în apă este măsura în care va lipsi el atunci când va pleca. Darurile noastre sunt de folos bisericii, dar niciunul dintre noi nu este absolut necesar.

Când ne cere Dumnezeu, noi trebuie să fim dispuşi să ne tragem la o parte. Însă creştinul centrat pe sine nu va accepta niciodată aşa ceva; el va încerca să îşi menţină poziţia cât de mult posibil. Mulţi astfel de “lideri creştini” din ziua de azi putrezesc în „tronurile” lor, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu ştiu cum să se piardă, treptat, în decor şi să lase pe altcineva în locul lor. Aţi auzit, probabil, zicala că „succesul fără succesor este un rateu”. Isus a recunoscut acest adevăr şi i-a învăţat

pe oameni să-I continue lucrarea. În trei ani şi jumătate, El a pregătit oameni care să-I conducă lucrarea mai departe. Ce exemplu minunat pentru noi!

Pavel a recunoscut nevoia de a-i învăţa pe alţii să ducă mai departe lucrarea. În 2 Timotei 2:2 el i-a spus lui Timotei: „ceea ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii [pe cei din generaţia a patra]. În esenţă, mesajul lui Pavel este următorul: „Trebuie să vă asiguraţi că aţi pregătit oameni cărora să le încredinţaţi această comoară. Nu mai împiedicaţi ridicarea slujitorilor mai tineri decât voi”. Chiar şi oamenii de afaceri recunosc valabilitatea principiului că: „succesul fără succesor este un rateu”, însă mulţi slujitori creştini nu au recunoscut-o. Cu adevărat: „fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16:8) .

Într-adevăr, nimic altceva, doar atitudinea centrării pe sine îl face pe om invidios faţă de altul care este mai tânăr decât el şi poate face lucrurile mai bine ca el. Cain a fost invidios datorită faptului că Dumnezeu îl primise pe Abel, în timp ce pe el l-a respins. Poate că situaţia ar fi fost suportabilă dacă Abel ar fi fost mai în vârstă decât de el. Însă îngrozitorul fapt că fratele lui mai tânăr fusese promovat în locul lui, l-a înfuriat îndeajuns de mult pentru a-l ucide pe Abel.

Vedem acelaşi fenomen în cazul lui Iosif şi al fraţilor lui. Iosif primea descoperiri divine, ceea ce îi făcea pe toţi cei zece fraţi ai lui mai mari să fiarbă de invidie într-o măsură aşa de mare, încât vroiau să-l omoare.

Regele Saul a fost invidios pe tânărul David, pentru că femeile cântau: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”. Din acea zi a hotărât să-l omoare. Istoria omenirii şi, din păcate, şi istoria bisericii e plină de acelaşi gen de întâmplări, ce se repetă periodic.

În acelaşi fel, fariseii, care erau trecuţi de vârsta tinereţii, văzând popularitatea tânărului Isus din Nazaret, erau invidioşi pe El şi au hotărât să-l ucidă cu orice preţ.

Pe de altă parte, ce contrast plin de prospeţime ne oferă, în Noul Testament, priveliştea unui om ca Barnaba! Acest lucrător experimentat l-a luat pe Pavel sub aripa lui, în condiţiile în care acesta din urmă era un novice pe Calea Domnului şi când toţi ceilalţi se fereau de el. Barnaba l-a ajutat să se integreze în adunarea creştinilor din Antiohia şi l-a încurajat. În Faptele Apostolilor capitolul 13 citim că Barnaba şi Pavel au ieşit împreună într-o călătorie misionară în care Barnaba a văzut că Dumnezeu îl cheamă pe acest lucrător junior, Pavel, la o lucrare mai mare decât a lui şi, înţelegând aceasta, a făcut de bunăvoie „un pas înapoi” din funcţia de conducător al lucrării şi, motivat fiind de evlavie, a lăsat ca accentul să fie mutat de pe persoana lui, pe persoana lui Pavel. Astfel, în cartea Faptele Apostolilor, expresia „Barnaba şi Pavel” se transformă, aproape pe neobservate, în „Pavel şi Barnaba“. Biserica creştină din zilele noastre suferă tocmai datorită faptului că sunt puţini creştini ca Barnaba, care ştiu să facă un pas înapoi, predând altora funcţia de conducere şi permiţând ca recunoaşterea socială a acestei funcţii să revină altora. Când e vorba de lucruri fără importanţă noi suntem dispuşi să facem un pas înapoi şi să dăm întâietate altora. De exemplu, gestul de a ne trage înapoi înaintea altei persoane când intrăm pe o uşă nu ne deranjează deloc, dar nu suntem aşa de pregătiţi să facem un pas înapoi în lucrurile care contează, cum ar fi poziţia de conducere în biserică. Viaţa sinelui nostru este atât de necinstită! Putem avea o falsă umilinţă în lucruri care nu au însemnătate, dar, când vin în discuţie lucruri care afectează prestigiul nostru, abia atunci ne putem vedea adevărata faţă.

Mândria

Omul centrat pe sine are o părere foarte înaltă despre propria-i persoană. Fiul cel mare a spus „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Luca 15:29) . Era mândru de slujirea ascultătoare faţă de tatăl său. Mândria se ridică în inima noastră nu numai din cauza virtuţilor şi a succeselor, ci şi din cauză că simţim că alţii, din jurul nostru, nu au lucrat aşa de bine ca noi. Mândria este totdeauna rezultatul comparaţiei noastre cu alţii. Dacă alţii din jurul nostru ar fi în mod evident mai buni decât noi, atunci nu am mai simţi mândrie. Dacă în pilda aceasta ar mai fi existat un alt frate care să fi slujit tatălui şi mai credincios decât fiul cel mare, atunci acesta din urmă nu s-ar fi putut simţi mândru în prezenţa acelui frate, dar aici fiul cel mare s-a simţit aşa, deoarece în urma comparaţiei s-a putut evalua pe sine favorabil faţă de fratele mai mic. El îi spune tatălui cam aşa: „eu te-am slujit cu credincioşie, dar uită-te la acest fiu al tău! Ce a făcut el? Ţi-a risipit banii cu femeile prostituate”.

Lucifer a căzut prin mândrie. El s-a comparat pe sine însuşi cu ceilalţi îngeri şi a simţit că cel mai înţelept, mai frumos şi mai înălţat dintre toţi era el. Lucifer a fost heruvimul uns, dar a devenit diavolul. De atunci mulţi alţii au pierdut ungerea lui Dumnezeu în acelaşi mod. Poţi fi ca un înger, dar mândria te poate transforma, într-un singur moment, în diavol.

De această boală erau afectaţi fariseii. Isus le-a stabilit diagnosticul cu precizie în pilda în care fariseul se ruga: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni (…) Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială…” şi dezgustătoarea înşiruire a meritelor proprii parcă nu mai contenea. Aşa este eul. Însă câteodată el se poate manifesta mult mai subtil ca în cazul acelei învăţătoare de la şcoala duminicală care, după ce i-a învăţat această pildă pe copiii din clasa ei, s-a rugat:

„Doamne, îţi mulţumim că nu suntem ca fariseul”. Râdem, văzând manifestarea sinelui, deoarece ne închipuim că noi nu suntem ca acea învăţătoare. Precum straturile multiple ale unei cepe, mândria spirituală este adânc înglobată în noi şi este mascată cu subtilitate, fiind învăluită câteodată chiar în smerenie falsă – care este cea mai rea formă a mândriei!

Lucrătorul creştin centrat pe sine nu este, în mod necesar, unul care să manifeste atitudini de dictator. El are o mulţime de manifestări ale smereniei false în comportamentul exterior, o înfăţişare modestă şi pioasă şi un limbaj al „umilinţei”. Dar pe dinăuntru el se compară pe sine însuşi cu alţii şi se mândreşte cu bunătatea, măreţia şi ” smerenia” lui!

Condamnarea altora

O astfel de comparaţie a propriei persoane cu alţii duce în cele din urmă la condamnarea altora, câteodată folosind chiar expresii dure şi sarcastice. Ascultaţi ce îi spune fiul cel mare tatălui: „acest fiu al tău ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate”. Cine i-a dat lui aceste informaţii? Nimeni. El pur şi simplu a presupus ceea ce era mai rău. Când urăşti o persoană este uşor să crezi cele mai rele lucruri despre ea. Cât de mult l-a încântat pe fiul cel mare să scoată la iveală greşelile fratelui mai tânăr, în loc să le acopere.

Oare vedem numai greşeli în alţi oameni? Ne-am bucurat noi pe ascuns văzând pe cineva căzând, mai ales dacă a fost vorba de cineva de care nu ne-a plăcut? Inimile noastre sunt atât de răutăcioase, încât prăbuşirea altor oameni nu ne întristează deloc. Din contră, suntem într-un fel mulţumiţi pentru că această cădere ne evidenţiază pe noi ca pe nişte oameni mai buni. O astfel de atitudine este caracteristică unei persoane centrate pe sine.

Oare judecăm noi motivaţiile altora? Persoana centrată pe sine vede pe cineva făcând ceva şi îşi spune:

„ştiu de ce face acest lucru” şi începe să atribuie acelei acţiuni un motiv pământesc. Cât de multe drepturi îşi arogă viaţa sinelui, chiar şi acela de a se aşeza pe tronul lui Dumnezeu (fiindcă, la urma urmei, numai Dumnezeu este Cel care poate judeca motivele oamenilor). Pavel ne avertizează: „Aveţi grijă să nu săriţi dintr-odată la concluzii, judecând imediat dacă cineva este un slujitor bun sau nu, ci aşteptaţi, şi în acest scop, venirea Domnului. Când va veni El, va face ca lumina să strălucească, aşa încât toţi vor putea vedea desluşit ce fel de persoane suntem fiecare dintre noi în adâncul inimilor noastre. Atunci toţi vor şti de ce (motivul pentru care) am fost implicaţi în lucrarea Domnului” (1 Corinteni 4:5 versiunea biblică L.B.). Vom cunoaşte adevăratele motivaţii ale fiecărei persoane numai la revenirea lui Isus, şi nu mai repede.

Lipsa dragostei

Persoana centrată pe sine nu are vreo iubire autentică pentru semenii ei şi aceasta e cauza de bază a răcelii cu care se manifestă faţă de semeni. Ea poate avea pretenţia că arată multă dragoste, dar îi lipseşte iubirea adevărată care este ca a lui Hristos. Fiul cel mare nu s-a dus niciodată la tatăl său, nici măcar o singură dată, în toţi acei ani pentru a se oferi voluntar să meargă să-l caute pe fratele lui pierdut. Nu i-a păsat dacă fratele lui era mort sau dacă încă maitrăia. Pe el îl interesa doar distracţia cu prietenii săi (versetul 29). Pentru el nu conta ce se întâmpla cu alţii, atâta timp cât el însuşi se simţea fericit.

Oare suntem şi noi la fel de împotmoliţi în noi înşine? Care este atitudinea noastră faţă de cei care au recidivat în păcate şi au căzut de la credinţă? Este mai uşor să iubeşti pe un necredincios decât pe un credincios care a căzut. Dacă ave

CALEA CĂTRE O VIAŢĂCA A LUI HRISTOS I. A fi zdrobit

Unul dintre versetele care descriu clar calea care ne conduce, afară din viaţa sinelui, în toată plinătatea frumuseţii vieţii lui Hristos, este Galateni 2:20„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” . Pentru noi, acest verset poate reprezenta doar unul bun de memorat sau unul care poate fi folosit într-o predică impresionantă! Însă pentru apostolul Pavel, care a scris versetul acesta, a însemnat propria lui experienţă. Adevărul din acest verset a preschimbat cenuşa vieţii sinelui său în frumuseţea vieţii divine, care este proprie lui Hristos. Pentru Pavel, acest schimb a devenit posibil prin faptul că a acceptat moartea faţă de sine însuşi.

Numai atunci poate să se manifeste Isus cu slava Sa în viaţa noastră, când „Eul” este crucificat, adică viaţa trăită pentru noi înşine este dată la moarte. În 2 Corinteni 3:18 citim că Duhul Sfânt ne transformă în imaginea lui Hristos din slavă în slavă.Aceasta este lucrarea primordială a Duhului Sfânt. Zi de zi, an după an, Duhul lui Dumnezeu caută să ne transforme tot mai mult în asemănarea lui Hristos. Însă calea de la fiecare nivel de slavă înspre următorul este prin cruce. Numai aşa vom cunoaşte abundenţa vieţii lui Hristos – şi nu altfel – dacă, prin Duhul, dăm la moarte viaţa sinelui nostru.

Astăzi noi nu mai avem acces liber la pomul vieţii, aşa cum l-a avut Adam înainte de cădere. În Geneza 3:24

citim că Dumnezeu „a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” . Aşa că, înainte de a ne putea împărtăşi din acest pom, trebuie ca sabia înfocată să cadă asupra vieţii sinelui şi să înjunghie acest eu. Nu există nicio altă cale de a ajunge la viaţa lui Dumnezeu. Calea crucii este singura cale înspre plinătatea vieţii. Despre acest adevăr suntem învăţaţi, atât prin cuvinte simple cât şi prin simboluri, de-a lungul întregii Scripturi: de la Geneza până la Apocalipsa.

Crucea ne zdrobeşte şi ne goleşte. În acest capitol şi în următorul vom analiza aceste două aspecte ale crucii.

Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu

Iacov este un om care a învăţat din propria lui experienţă ce înseamnă să fii zdrobit. Putem învăţa multe adevăruri din viaţa lui.

Un fapt excelent, pe care-l putem menţiona în legătură cu Biblia, este absoluta ei sinceritate cu care ne relatează greşelile şi căderile celor mai mari oameni, ale căror biografii le înregistrează. Scripturile nu zugrăvesc portretul unor statui ale sfinţilor. În Cuvântul lui Dumnezeu vedem bărbaţi şi femei exact aşa cum au fost – cu toate calităţile şi defectele lor. Din acest motiv, biografiile personalităţilor biblice sunt o încurajare mai mare pentru noi decât multe biografii scrise în zilele noastre, care tot timpul ascund căderile din viaţa oamenilor despre care relatează şi îi prezintă ca pe nişte supersfinţi.

Iacov a fost un om care era animat de aceleaşi pasiuni ca şi noi. Fără îndoială, el a fost chemat de Dumnezeu şi predestinat din veşnicii să fie un vas ales pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor divine, dar a avut o inimă coruptă şi înşelătoare, aşa cum este şi inima noastră. Dumnezeu cheamă în slujirea Lui oameni

obişnuiţi, nu superoameni. Pentru împlinirea scopurilor Sale, El îi cheamă, foarte des, pe oamenii de rând, pe cei dispreţuiţi şi pe cei slabi ai lumii. El nu pune chiar niciun preţ pe iscusinţa proprie a omului şi pe abilităţile acestuia pentru slujirea Lui.

Iacov a trebuit să se întâlnească de mai multe ori în viaţă cu Dumnezeu, dar în relatarea din Geneza există două întâlniri deosebite, care au o semnificaţie specială. Prima a fost la Betel, unde, după ce a văzut în vis o scară

„rezemată de Pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer” , a zis: „aceasta este casa lui Dumnezeu” (Geneza 28:10-22). A doua întâlnire a avut loc la Peniel, unde, după ce s-a luptat cu Dumnezeu, a zis: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă” (Geneza 32:24-32). Între aceste două evenimente a trecut un răstimp de douăzeci de ani.

La Betel, Iacov s-a oprit pentru a aşeza tabăra şi citim că „ asfinţise soarele” (Geneza 28:11). La prima vedere, această expresie ne informează doar în legătură cu faptul că Iacov a ajuns la Betel la o oră târzie, dar pe măsură ce citim mai departe relatările despre viaţa lui Iacov, în următoarele patru capitole, descoperim că soarele a apus într-adevăr peste viaţa lui şi vedem că în cei douăzeci de ani, care au urmat după acest eveniment, întunericul a crescut în intensitate, devenind tot mai adânc. Însă, această situaţie nu a fost sfârşitul relatării.

La Peniel, Iacov se întâlneşte din nou cu Dumnezeu. Ni se spune că acolo, imediat după întâlnirea lui cu Dumnezeu, „răsărea soarele”, iar el şi-a continuat călătoria (Geneza 32:31). Din nou o menţionare de ordin geografic, dar plină de semnificaţie şi pentru viaţa lui Iacov. Începând cu acea zi, el a devenit un alt om. Întunericul a trecut, iar lumina lui Dumnezeu strălucea de-acum peste viaţa lui.

Dumnezeu ne-a descris acel întuneric, în care era odinioară viaţa lui Iacov, pentru a ne arăta că el fusese un om obişnuit. El a experimentat acelaşi întuneric ca şi noi,

dar el a avut şi experienţa unui răsărit de soare în viaţa lui. Iar acest fapt ne încurajează să credem că, indiferent cât ar fi de mare întunericul vieţii sinelui nostru, avem încă şansa de a vedea răsăritul soarelui, dacă vom păşi pe urmele lui Iacov, la Peniel.

Deci haideţi să ne uităm la viaţa lui Iacov şi să vedem, mai întâi, cum era această viaţă atunci când „soarele a apus”, iar apoi să o vedem cum era ea atunci când „soarele a răsărit”.

SOARELE APUNE

Iacov a ieşit din pântecele mamei lui, ţinându-l de călcâi pe fratele său. „De aceea i-au pus numele Iacov” (Geneza 25:26) (semnificaţia numelui Iacov este „Cel ce apucă [pe altul] de călcâi”) – şi cum îi era numele, aşa era şi omul. Tot timpul îşi însuşea ceva de la alţii. A obţinut dreptul de întâi născut de la fratele său, iar apoi binecuvântarea de la tatăl său. A obţinut-o pe Rahela de la tatăl ei, Laban, iar apoi şi-a însuşit şi o parte importantă din averea acestuia.

Iacov era şi un negociator. El s-a târguit cu Esau pentru dreptul de întâi născut. Mai târziu, s-a târguit cu Laban pentru Rahela. La Betel îl găsim târguindu-se chiar şi cu Dumnezeu.

Iacov a fost, de asemenea, un înşelător. Când a vrut binecuvântarea tatălui său, el a fost în stare să recurgă la o înşelăciune în acest scop. El nu s-a dat înapoi nici chiar de la folosirea Numelui lui Dumnezeu în minciuna lui. Când Isaac l-a întrebat cum de a făcut rost aşa de repede de carnea de vânat, el a răspuns: „Domnul, Dumnezeul tău, mi l-a scos înainte.” (Geneza 27:20). Cu câtă uşurinţă a putut spune o minciună, folosind chiar Numele Domnului! În mod sigur nu avea frică de Dumnezeu.

Aşa era firea lui Iacov, una care îl făcea să-şi însuşească lucruri de la alţii, să se târguiască şi să înşele, urmărind mereu propriile lui interese pământeşti. El a dovedit cu prisosinţă că era un urmaş al lui Adam.

Ratând împlinirea chemării lui Dumnezeu

În cele din urmă, la Betel „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov. Acolo, într-un vis, Dumnezeu i-a dat o descoperire a planului Său, mare şi glorios, pe care îl avea pentru viaţa lui Iacov, făcându-i aceleaşi promisiuni pe care i le făcuse lui Avraam. Dar cum răspunde Iacov? În esenţă, răspunsul lui sună cam aşa: „Doamne, eu nu sunt aşa de interesat în toate acele binecuvântări duhovniceşti. Voi fi foarte fericit, dacă doar mă vei feri de rău, mă vei păzi de pericole şi dacă îmi vei da alimente şi haine. Eu Îţi voi da o zecime din venitul meu şi te voi recunoaşte ca Dumnezeu al meu” (Geneza 28:20-22).

Raportarea multor creştini la Dumnezeu este aidoma ca a lui Iacov. Dumnezeu îi cheamă la ceva mare şi glorios, dar ei se mulţumesc cu ceva nespus de inferior. Dumnezeu îi cheamă să-şi investească energiile în lucrarea Lui, dar ei îşi irosesc vieţile făcând bani şi căutând onoare în lumea aceasta. Cât de puţini sunt printre oamenii lui Dumnezeu aceia care îşi recunosc chemarea! Unul dintre ei a fost acel om al lui Dumnezeu care i-a spus fiului său:

„nu-mi va plăcea deloc dacă, fiind chemat de Dumnezeu să fii un misionar, tu vei alege să te cobori la nivelul de a deveni un rege sau un milionar. Ce sunt regii şi nobilii lumii acesteia comparativ cu onoarea de a câştiga suflete pentru Hristos!?”

Scopul lui Dumnezeu pentru noi, ca şi pentru Iacov, se extinde cu mult dincolo de simple binecuvântări de natură fizică. Scopul Său vizează două aspecte principale, şi anume: de a deveni capabili să manifestăm viaţa lui Hristos înaintea altora, iar, mai pe urmă, de a fi capabili să slujim celorlalţi cu această viaţă. Aceasta e chemarea creştinului şi nu poate exista vreo altă chemare mai măreaţă pe Pământ. Totuşi, asemenea lui Iacov, mulţi

creştini nu recunosc acest scop, nici chiar unii dintre cei care sunt implicaţi în slujirea creştină. Dumnezeu le dă vreun dar spiritual sau vreo abilitate şi, în curând, ei devin fascinaţi de acestea, deviind brusc de la scopul central al lui Dumnezeu pentru viaţa lor. Ca un copil care este captivat de o jucărie, ei sunt captivaţi de darul lor. Acest dar le umple câmpul vizual şi ei nu mai văd vreodată ceva dincolo. Cât de ingenios a aranjat Satan ca ei să fie deviaţi de la chemarea lor, fără ca ei să-şi fi dat măcar seama!

Iacov nu a putut cuprinde imensitatea scopului pe care îl avea Dumnezeu pentru viaţa lui. El s-a mulţumit cu jucării, în timp ce voia lui Dumnezeu era ca el să aibă bogăţii cereşti. Rezultatul unei vederi atât de înguste a fost că împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iacov a fost întârziată. Înainte ca mintea lui Iacov să fi fost dispusă să renunţe la lucrurile lumii şi să se concentreze asupra lucrurilor de sus, Dumnezeu a trebuit să aştepte douăzeci de ani. Cât de mulţi sunt creştinii care împiedică şi întârzie împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin îngustimea viziunii pe care o au, fiind captivaţi de lucruri mai mici decât cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu!

Pavel, însă, era un altfel de om. El a putut spune la sfârşitul vieţii sale că nu a fost neascultător faţă de viziunea cerească. Pe drumul Damascului, Dumnezeu i-a dat o viziune a slujirii măreţe pe care o avea pentru el – de a deschide ochii orbiţi ai popoarelor şi de a-i elibera de sub puterea lui Satan prin mesajul Evangheliei (Fapte 26:16-19). Ca răspuns la această chemare, Pavel nu s-a lăsat niciodată „încurcat cu treburile vieţii” (2 Timotei 2:4) sau cu orice altceva mai puţin decât împlinirea chemării lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Însă, atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov, răspunsul nu a fost de felul acesta. Aşa că „soarele a apus asupra vieţii lui” şi problemele au început să se înmulţească. Ceea ce este minunat, însă, e că Dumnezeu

nu l-a lăsat pe Iacov să-şi rateze chemarea. Dumnezeu i-a promis la Betel: „Nu te voi lăsa până nu Îmi voi împlini promisiunile faţă de tine” şi Dumnezeu S-a ţinut de cuvânt. Iată ce ne încurajează: perseverenţa lui Dumnezeu faţă de copiii Săi încăpăţânaţi.

Disciplina divină

Pentru a-Şi împlini promisiunile faţă de Iacov Dumnezeu a trebuit să-l disciplineze sever. Astfel, de la acest moment al istorisirii şi până la a doua întâlnire la Peniel, vedem douăzeci de ani de sfinţire, prin încercări şi suferinţă, pentru ca Iacov să ajungă la punctul în care putea să accepte pentru viaţa lui cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu.

Mai întâi, Dumnezeu l-a aşezat pe Iacov alături de un om care, asemenea lui Iacov, era, şi el, plin de şiretenie. Laban era la fel de descurcăreţ ca şi Iacov şi, pe durata convieţuirii lor, pe măsură ce între Iacov şi Laban se formau relaţii tot mai strânse de coproprietate, între ei s- au produs o mulţime de frecuşuri, prin care au fost date jos multe dintre colţurile aspre ale caracterului lui Iacov. Dumnezeu ştie pe cine să aşeze lângă noi pentru a ne scăpa de strâmbătate. Dumnezeu ne aplică disciplina Lui, în măsura potrivită nevoii pe care o avem, şi, dacă nu ne răzvrătim împotriva providenţei Lui, El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru, chiar şi atunci când ne aşează lângă cineva ca Laban. Mulţi oameni au învăţat sfinţirea prin faptul că Dumnezeu i-a condus în căsătoria cu cineva care era asemenea lor. „Zboară scântei când fierul loveşte fierul”, dar aşa cum găsim în Proverbe 27:17 „fierul ascute fierul”!

În continuare, Iacov începe să culeagă ceea ce a semănat. Toată viaţa i-a înşelat pe alţii; acum el însuşi devine înşelat. Trece prin ceremonia căsătoriei cu fiica lui Laban, crezând că i s-a dat în căsătorie Rahela, dar în dimineaţa următoare descoperă că de fapt se căsătorise cu

Lea! În persoana lui Laban el şi-a găsit într-adevăr perechea! Acum gusta el însuşi din amărăciunea acelui tratament pe care-l aplicase altora. Dumnezeu nu disciplinează la întâmplare, fără a avea un scop precis. El ştie doza necesară a fiecărei persoane şi aplică tratamentul corespunzător. Cu cei milostivi Dumnezeu este milostiv, iar cu cei încăpăţânaţi Se poartă potrivit cu încăpăţânarea lor (Psalmul 18:25). El ştie cum să se comporte cu fiecare „Iacov”.

Problemele lui Iacov nu se terminaseră încă. După paisprezece ani de muncă grea el a obţinut-o pe Rahela, însă numai pentru a descoperi că era stearpă. Dumnezeu a fost îndurător şi, în cele din urmă, i-a dat un copil prin ea, dar nici acest fapt nu a adus vreo schimbare în caracterul lui Iacov. Nici la acest moment nu se poate încrede încă în Dumnezeu, ci continuă să uneltească.

Următorul lui plan era să-şi însuşească averile lui Laban. Iacov era abil, cunoştea toate şmecheriile meseriei şi ştia cum să obţină cele mai bune vite ale lui Laban. Cât de mult a trebuit Dumnezeu să aştepte până când Iacov a învăţat să se încreadă în El şi să-şi uite propria-i iscusinţă omenească! Aceeaşi problemă o are Dumnezeu şi astăzi cu mulţi dintre copiii Săi. El nu e impresionat de isteţimea noastră. Înainte ca El să ne poată folosi pentru împlinirea voii Sale, El trebuie să aştepte până când ne dăm seama de nebunia tuturor acestor lucruri.

În cele din urmă, îl găsim pe Iacov plănuindu-şi evadarea din casa lui Laban. El simte că e sătul, până peste cap, de convieţuirea cu socrul său şi vrea să plece de la el. Însă, în timpul călătoriei constată că „vrând să scape din tigaia cu ulei încins a sărit, de fapt, în foc”. La scurt timp după rezolvarea conflictului cu Laban, Iacov primeşte vestea că Esau se apropie, din faţă, cu o oaste mare. Cel care încearcă să scape de disciplina lui Dumnezeu va constata că evadarea aceasta nu este deloc o sarcină uşoară. Dacă Iacov ar fi lăsat problema în mâinile lui Dumnezeu, El l-ar fi scăpat de Laban, în felul care Îi este propriu lui Dumnezeu, dar Iacov nu învăţase încă să se încreadă în Dumnezeu.

Văzându-se încolţit şi în pericol, Iacov începe acum să se roage. El se grăbeşte să-I aducă aminte lui Dumnezeu de promisiunile Lui, făcute la Betel (Geneza 32:9-12). Însă pentru Iacov, numai rugăciunea în sine nu este de ajuns. El trebuie să-şi facă şi planuri de rezervă. El ţese un plan iscusit prin care, chiar dacă Dumnezeu l-ar lăsa pradă vrăjmaşului, măcar o parte a poporului său să fie salvată. Cât de mult se aseamănă acest comportament cu al acelora care vorbesc despre încrederea în Dumnezeu şi despre “trăirea prin credinţă“, dar care îşi menţin mereu vreo sursă pământească de siguranţă, la care să recurgă în cazul “nefuncţionării” credinţei în Dumnezeu! Într-adevăr, Iacov era foarte asemănător cu noi.

De câte ori am constatat, aşa cum Iacov şi-a dat seama la întâlnirea lui cu Esau, că temerile noastre fuseseră neîntemeiate şi că n-ar fi trebuit să facem aranjamente, să ne îngrijorăm şi să ne îndoim de Dumnezeu. Inima lui Esau era în mâna lui Dumnezeu şi El putea s-o îndrepte încotro vroia, aşa cum scrie în Proverbe 21:1. „Când un om caută să-I placă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi determină chiar şi pe cei mai răi duşmani ai acelui om să fie în relaţii de pace cu el” (Proverbe 16:7 versiunea biblică L.B.). Dumnezeu i-a spus în mod desluşit lui Iacov că va avea grijă de el, dar Iacov n-a putut crede promisiunea lui Dumnezeu.

Iacov a petrecut „sub mâna tare a lui Dumnezeu” douăzeci de ani, lungi şi dureroşi, de sfinţire prin încercări şi suferinţă. Nu ne sunt date toate detaliile suferinţelor lui, dar trebuie să fi trecut printr-o perioadă foarte dură. De asemenea, această perioadă trebuie să fi fost pentru el epuizantă şi din punct de vedere fizic, lucrând şi dormind afară, sub cerul deschis, fiind expus la arşiţa soarelui, la rouă şi la ploaie. Toată această disciplinare a fost însă

necesară pentru a spulbera în viaţa lui Iacov amăgirea propriei suficienţe şi încrederea în propriile-i puteri. Nicidecum în acest moment, doar după trecerea anilor a fost capabil Iacov să aprecieze valoarea disciplinării prin care l-a trecut Dumnezeu, când, privind retrospectiv, a putut vedea lucrarea în ansamblul ei. „Pedeapsa lui Dumnezeu este întotdeauna corectă şi pentru binele nostru, în sensul cel mai înalt, pentru ca noi să putem fi părtaşi la sfinţenia Lui. Pedepsirea nu este plăcută pe durata exercitării ei – ea doare! Însă ulterior putem vedea rezultatul: o creştere netulburată în har şi în caracter” (Evrei 12:10-11 versiunea biblică L.B.), aşa cum zice şi binecunoscuta cântare:

„Cu-ndurare şi judecată a-mpletit El pânza timpului meu,
Şi, da, iubirea Lui a dat strălucire stropilor de rouă ai durerii: Voi
binecuvânta Mâna care a călăuzit şi inima care a plănuit, Întronat
fiind acolo unde locuieşte slava, în ţara lui Emanuel."

SOARELE RĂSARE

Am văzut cum „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov şi cum s-a adâncit întunericul în cei douăzeci de ani care au urmat. El a fost într-adevăr un om obişnuit, un om la fel ca noi; şi deasupra vieţii unui astfel de om, într-o zi, „a răsărit soarele”. Dumnezeu S-a întâlnit cu el a doua oară şi l-a schimbat într-un „Israel” – un prinţ al lui Dumnezeu.

Numai Dumnezeu a putut vedea vreun bine într-o astfel de persoană nefolositoare ca Iacov şi numai El l-a putut urmări răbdător fără a renunţa la speranţă. Aici vedem harul şi măreţia lui Dumnezeu. Iată ce ne încurajează! În ciuda întregii noastre centrări pe sine, Dumnezeu nu ne aruncă la coşul de gunoi (nu ne consideră irecuperabili – nota trad.). El are răbdare cu noi. Poate nu credem în doctrina perseverenţei sfinţilor,

dar nu putem să nu credem în perseverenţa lui Dumnezeu Promisiunea Lui faţă de Iacov la Betel – şi promisiunea Lui faţă de noi – spune: „nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun”. Cât este de minunat şi cât de mult ne motivează la smerirea propriilor noastre fiinţe cunoaşterea „îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” în relaţia Sa cu noi! Dacă El nu ar fi aşa, niciunul dintre noi nu ar avea vreo şansă.

La Peniel Dumnezeu îi dă lovitura de graţie lui Iacov. De-a lungul ultimilor douăzeci de ani El l-a disciplinat şi zdrobit, puţin câte puţin, dar acum a sosit momentul unei ultime lovituri pentru a termina lucrarea. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut aceasta, aici, ar mai fi durat, poate, încă douăzeci de ani până să „răsară soarele” peste Iacov. Dumnezeu cunoaşte momentul potrivit în care să spulbere, odată pentru totdeauna, încrederea noastră în propriile aptitudini.

Binecuvântat de Dumnezeu

Când, în cele din urmă, Dumnezeu l-a zdrobit pe Iacov, atunci el a fost cu adevărat binecuvântat. Scriptura spune că Dumnezeu„l-a binecuvântat acolo ” (Geneza 32:39). Cuvântul „a binecuvânta” este, probabil, cel mai folosit în rugăciunile creştinilor, dar puţini îi pătrund înţelesul real. Ce este binecuvântarea? Care a fost binecuvântarea primită de Iacov? O găsim descrisă în versetul 28 ca

putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Aceasta e binecuvântarea de care noi toţi avem nevoie şi aceasta trebuie s-o căutăm. Numai aceasta poate face ca „soarele să răsară” peste viaţa noastră. Ceea ce doreşte Dumnezeu să dea poporului Său este această binecuvântare şi nimic mai puţin decât aceasta. La această binecuvântare s-a referit Isus când le-a cerut ucenicilor Săi să aştepte în Ierusalim pentru împlinirea promisiunii Tatălui. El le-a spus că „voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi” (Faptele apostolilor 1:8) - putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii . Prin transformarea făcută de Duhul Sfânt, orice om poate ieşi din tiparul lui Iacov pentru a deveni un „Israel”. Această binecuvântare a fost cea care a făcut „să răsară soarele” peste viaţa lui Petru şi a celorlalţi ucenici, în acea zi minunată, în odaia de sus din Ierusalim.

Numai aceasta e în măsură să dea răspunsul la problema corupţiei de care e afectată viaţa sinelui nostru. În privinţa acestei corupţii, întrebarea nu are de-a face cu îmbunătăţiri şi corijări, cu hotărâri bune şi nici chiar cu determinarea noastră; în privinţa acestei totale corupţii, întrebarea se pune dacă suntem pe deplin posedaţi de Duhul Sfânt, astfel încât El să guverneze şi să conducă vieţile noastre.

Unde ne conduce Duhul Sfânt? Întotdeauna la cruce. Numai când suntem crucificaţi poate trăi Hristos, în plinătatea Lui, în noi. Numai atunci s-a întâmplat că a venit Duhul Sfânt peste Isus când El a fost botezat şi scufundat în apă, exprimând, prin aceasta, că accepta moartea faţă Sine Însuşi (Matei 3:16). Numai atunci a avut loc binecuvântarea lui Iacov, când el a fost zdrobit. Moise a putut elibera pe Israel numai după ce a trecut prin cei patruzeci de ani de păstorire a oilor, timp în care încrederea în propriile-i abilităţi a fost spulberată. Înainte ca apele vii să curgă din stâncă, ea a trebuit lovită. Înainte ca Israeliţii să poată intra în Canaan (simbolizând viaţa în plinătatea Duhului Sfânt), ei au trebuit să treacă prin râul Iordan (simbolizând moartea şi îngroparea). Înainte ca lumina dinăuntrul ulcioarelor să fie vizibilă, şi să vină victoria, armata lui Ghedeon a trebuit să-şi spargă ulcioarele. Înainte ca parfumul mirului să umple casa unde era Isus, vasul de alabastru a trebuit să fie spart. Înainte ca Petru să fie gata pentru Ziua Cincizecimii, lăudăroasa încredere în abilităţile proprii din viaţa lui a trebuit să fie spulberată. Găsim acest adevăr în toată Scriptura.

Ar fi riscant pentru Dumnezeu să împuternicească pe un om refractar, care nu a trecut prin zdrobire. Ar fi ca şi cum ai da un cuţit tăios unui bebeluş de şase luni sau ca şi cum ai lucra la o tensiune de douăzeci de mii de volţi fără izolaţia corespunzătoare. Dumnezeu este prudent. El nu dă puterea Duhului Său acelora în care eul este încă intact şi El îndepărtează puterea Lui de la un om care încetează să mai fie zdrobit.

Iacov era, acum, binecuvântat de Însuşi Dumnezeu. Mai demult, Isaac îşi pusese mâinile peste Iacov şi-l binecuvântase, atunci când Iacov i-a adus vânatul (Geneza 27:23). Acea binecuvântare, însă, nu a adus nicio schimbare în viaţa lui Iacov. Adevărata binecuvântare a venit la Peniel. Iată lecţia pe care trebuie să o învăţăm şi noi: niciun om nu ne poate da vreodată această binecuvântare. Un om – chiar şi un om sfânt, ca Isaac – poate să-şi pună mâinile sale goale peste capetele noastre goale şi să se roage pentru noi. Totuşi, putem să nu primim nimic. Numai Dumnezeu ne poate împuternici cu- adevărat. Când Isaac şi-a pus mâinile peste capul lui Iacov,

„soarele continua să apună” peste viaţa lui, dar când l-a binecuvântat Dumnezeu, „soarele a răsărit”! Puterea aparţine lui Dumnezeu şi El este singurul care ne-o poate da vreodată.

Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:29), acolo, unde Iacov a îndeplinit anumite condiţii şi a ajuns la un anumit punct critic în viaţa lui. Au existat motive pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, la Peniel. Să analizăm în continuare aceste motive.

Singur cu Dumnezeu

În primul rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost singur cu Dumnezeu. El i-a trimis pe toţi ceilalţi de-acolo şi era singur (Geneza 32:24). Credincioşilor din secolul douăzeci le vine greu să petreacă timp mult, singuri

cu Dumnezeu. Spiritualitatea secolului vitezei ne-a cuprins pe mulţi dintre noi şi suntem într-o stare de preocupare continuă. Problema nu este în temperamentul nostru sau în cultura noastră. Problema e doar că nu avem priorităţile corecte – atâta tot.

Isus a spus odată că singurul lucru necesar pentru un credincios era să stea la picioarele Lui şi să-L asculte (Luca 10:42). Noi, însă, nu mai credem această afirmaţie a lui Isus, aşa că suferim consecinţele dezastruoase ale neglijării cuvintelor Lui. În aceste condiţii, lăsându-ne mai departe furaţi de diversele noastre activităţi şi neştiind ce înseamnă să stai singur cu Dumnezeu, în post şi-n rugăciune, în mod sigur nu vom cunoaşte puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu – şi aici mă refer la puterea Lui autentică, nu la imitaţia ieftină cu care se laudă mulţi.

Zdrobit de Dumnezeu

În al doilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost zdrobit complet. La Peniel, un Om s-a luptat cu Iacov. Dumnezeu s-a luptat cu Iacov timp de douăzeci de ani, dar Iacov a refuzat să cedeze. Dumnezeu a încercat să-i arate că tot ceea ce agonisea Iacov pentru sine avea un rezultat negativ, în ciuda isteţimii şi a planificărilor lui. Totuşi, încăpăţânarea lui Iacov încă refuza să cedeze. În final, Dumnezeu a lovit încheietura coapsei lui, astfel încât articulaţia acesteia a fost dislocată (versetul 25). Coapsa este cea mai puternică parte a trupului şi chiar această parte a fost cea lovită de Dumnezeu.

Dumnezeu caută să zdruncine tocmai punctele-forte din viaţa noastră. Odinioară, lui Simon Petru i s-a părut că, din punct de vedere spiritual, punctul lui forte era curajul său. Chiar dacă toţi ceilalţi s-ar fi lepădat de Domnul, el n-ar fi făcut aşa ceva niciodată. Aşa că Dumnezeu a trebuit să-l zdrobească în acel punct: Petru s-a lepădat de Domnul, în mod public, înainte ca oricare din ceilalţi să o facă şi nu doar o dată, ci de trei ori şi pe

deasupra fiind întrebat de o slujitoare slabă şi neînsemnată! Această lovitură a fost îndeajuns de puternică pentru a-l zdruncina pe Petru în acest punct- forte, dar nu şi în celelalte. Pe plan fizic, punctul-forte al lui Petru era pescuitul. Dacă exista vreun domeniu în care Petru să fi fost expert, acela era pescuitul. Aşa că Dumnezeu l-a zdrobit şi în acest punct, prin faptul că Petru a ajuns în situaţia de a pescui toată noaptea fără să prindă nimic; şi aceasta s-a întâmplat nu o dată, ci de două ori (Luca 5:5; Ioan 21:3). Dumnezeu l-a zdrobit în punctele sale cele mai tari pentru a-l învăţa că încrezându-se în propriile-i puteri va fi incapabil să-L slujească pe Dumnezeu.

Pentru ucenici a fost nevoie de trei ani şi jumătate, timp în care ei să înveţe că fără Hristos nu puteau face nimic. Pentru unii dintre noi acest proces durează chiar mai mult, dar depinde numai de măsura în care învăţăm acest adevăr, prin care putem cunoaşte puterea lui Dumnezeu. După ce Petru a fost zdruncinat în punctele lui cele mai tari – fiind lovit în „coapsa” lui – a fost pregătit pentru Ziua Cincizecimii.

Punctul-forte al lui Moise a constat în abilităţile lui de conducător, în elocvenţa sa şi în pregătirea lui, în cele mai bune academii ale Egiptului. El şi-a închipuit că avea o bună calificare pentru a fi conducătorul Israeliţilor (Fapte 7:25), dar Dumnezeu nu mers cu el în această lucrare până când, după patruzeci de ani, zdruncinat fiind în punctele lui cele mai tari, a spus: „Doamne, eu nu sunt persoana potrivită pentru o lucrare ca aceea (…) eu nu sunt un bun vorbitor (…) te rog să trimiţi pe altcineva” ( Exodul 3:11; 4:10,13 versiunea biblică L.B.). Apoi Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit cu putere. Dumnezeu trebuie să aştepte până ce independenţa autoproclamată şi încrederea în propriile noastre abilităţi sunt ruinate, iar noi înşine suntem zdrobiţi, încetând să mai avem estimări înalte despre propriile noastre persoane şi despre ceea ce

putem realiza. Atunci El Îşi poate lua angajamentul faţă de

noi, fără rezerve.

Flămând după Dumnezeu

În al treilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost plin de râvnă şi a fost flămând după Dumnezeu.„Nu Te voi lăsa să pleci”, a exclamat el, „până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). Cât de mult a aşteptat Dumnezeu – timp de douăzeci de ani lungi – să audă aceste cuvinte din gura acelui Iacov care şi-a petrecut viaţa însuşindu-şi drept de întâi-născut, femeie, bani şi proprietăţi şi care acum le lăsa pe toate, ţinându-se strâns de Dumnezeu. Acesta a fost punctul-ţintă înspre care se îndreptau lucrările lui Dumnezeu în viaţa lui Iacov. Cred că inima lui Dumnezeu era încântată acum, când Iacov, în sfârşit, pierzând din vedere lucrurile trecătoare ale pământului, îşi dorea fierbinte părtăşia cu Dumnezeu şi tânjea după binecuvântarea Lui. Ni se spune în Osea 12:4 că în noaptea aceea, la Peniel, Iacov a plâns şi a cerut cu stăruinţă o binecuvântare. Cât de diferit era el în acea noapte comparativ cu anii anteriori, când îşi dorea numai lucrurile acestei lumi! În sfârşit, felul de lucru al lui Dumnezeu cu Iacov a adus roadă!

Înainte ca Dumnezeu să-l binecuvânteze pe deplin pe Iacov i-a testat perseverenţa. El i-a spus lui Iacov: „lasă-mă să plec” , testând dacă Iacov era satisfăcut cu ceea ce avea deja sau dacă era cuprins de dor după mai mult. A fost ca şi atunci când, în anii de mai târziu, Ilie l-a testat pe Elisei. Ilie i-a spus din nou şi din nou: „rămâi aici, te rog”, dar Elisei nu a acceptat să fie dat la o parte şi astfel a primit o măsură dublă din Duhul lui Ilie (2 Împăraţi 2). În mod similar, Isus a testat pe cei doi ucenici care mergeau către Emaus (Luca 24:15-31). Când au ajuns la casa lor, Isus „S-a făcut că vrea să meargă mai departe”. Însă cei doi ucenici nu L-au lăsat să plece şi, ca rezultat, ei au obţinut o binecuvântare.

Dumnezeu ne testează şi pe noi. El niciodată nu ne poate binecuvânta pe deplin, până când nu ne alipim cu toată seriozitatea de cele mai bune binecuvântări pregătite de El pentru noi. Trebuie să fim însetaţi, asemenea lui Iacov, şi să spunem: „Doamne, există mai mult din viaţa creştină decât ceea ce am experimentat eu până acum. Nu m-am săturat. Vreau toată plinătatea Ta, cu orice preţ”. Când ajungem în acest punct, nu mai este decât un mic pas până la plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu.

Observaţi că Iacov, în incidentul de la Peniel, când a declarat: „nu Te voi lăsa să pleci, Dumnezeu”, a făcut-o într-o stare de slăbiciune, după ce coapsa lui fusese dislocată. Dumnezeu ar fi putut să scape cu uşurinţă de el şi să plece, dar n-a făcut-o. Aici învăţăm faptul că atunci când un om este cel mai slab prin sine însuşi, atunci el are cea mai mare putere împreună cu Dumnezeu. Aşa cum a spus Apostolul Pavel: „sunt bucuros să mă laud cu măsura slăbiciunii mele, sunt bucuros să fiu o demonstraţie vie a puterii lui Hristos, în loc de a evidenţia puterea şi abilităţile mele (…) căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9-10 versiunea biblică L.B.). Puterea lui Dumnezeu este demonstrată cel mai eficient în slăbiciunea omului.

Aşa a fost şi în cazul lui Iacov: când el este învins, zdrobit şi extrem de slab, Dumnezeu îi spune: „Acum ai ajuns triumfător“. Poate cineva s-ar gândi că Dumnezeu trebuia să-i spună: „În sfârşit ai fost învins“. Dar nu! Dumnezeu i se adresează prin cuvintele: „Ai biruit. De acum încolo vei avea putere cu Dumnez

CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS

A fi golit

Calea crucii presupune nu numai să fii zdrobit, ci să fii şi golit„Nu mai trăiesc eu”, spune Pavel. El s-a lăsat golit de „EU” ca Hristos să poată trăi şi domni în el. Chiar şi Isus „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” când a coborât din înălţimea Tronului lui Dumnezeu în îngrozitoarele adâncimi ale crucii (Filipeni 2:5-8). În viaţa noastră, crucea va avea aceeaşi semnificaţie pe care a avut-o pentru Isus şi pentru Pavel.

Pentru a vedea ce înseamnă să fii golit, ne vom uita, în acest capitol, la viaţa lui Avraam. În pasajul din Iacov 2:23 Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu”. El a fost prototipul acelora care, în vremea Noului Testament, vor fi numiţi prietenii lui Dumnezeu. Chiar înainte de a merge la cruce, Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi prietenii Mei dacă Mă ascultaţi [aşa cum a făcut Avraam]. Nu vă mai numesc sclavi, căci un stăpân nu face destăinuiri sclavilor săi; voi sunteţi acum dovediţi a fi prietenii Mei prin faptul că v-am spus tot ce Mi-a spus Tatăl” (Ioan 15:14-15 versiunea biblică L.B.).

În această vreme, a Noului Testament, Dumnezeu ne cheamă să fim nu doar slujitori, ci prieteni ai Lui, care intră în consfătuirile Lui tainice şi înţeleg misterele ascunse ale Cuvântului Său. Avraam era un astfel de prieten. Dumnezeu îi descoperea tainele Sale (Geneza 18:17-19).

Dumnezeu l-a binecuvântat în mod deosebit pe Avraam şi ni se spune că „toţi cei ce se încred în Hristos au parte de [se pot împărtăşi din] aceeaşi binecuvântare pe care a primit-o Avraam” ( Galateni 3:9 versiunea biblică L.B.). Care a fost binecuvântarea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Avraam? Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam a fost aceasta: „Te voi binecuvânta” (Geneza 12:2). Am văzut în capitolul anterior ce înseamnă să fii binecuvântat de Dumnezeu. Însă promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam nu se termină cu expresia „Te voi binecuvânta”; promisiunea continuă, spunând: „(…) iar tu vei fi o binecuvântare pentru alţii”. Acesta a fost scopul deplin al lui Dumnezeu pentru viaţa lui Avraam şi acesta e scopul Lui pentru viaţa noastră, astăzi. Noi nu suntem chemaţi numai să fim binecuvântaţi, ci şi să fim căi de transmitere a acelei binecuvântări înspre alţii.

Pasajul din Galateni 3:14 clarifică faptul că binecuvântarea lui Avraam pentru noi, astăzi, este legată de darul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Singurul care transmite viaţa abundentă a lui Hristos înspre noi, iar apoi transmite mai departe aceeaşi viaţă, prin noi, înspre alţii.

În pasajul din Iacov 2:21-23, unde Avraam este numit prietenul lui Dumnezeu, sunt menţionate două fapte care au avut loc în viaţa lui:

  1. faptul că L-a crezut pe Dumnezeu atunci când Acesta i-a spus că va avea un fiu (versetul 23 cu referire la Geneza 15:6) şi
  2. faptul că a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă atunci când Dumnezeu i-a cerut aceasta (versetul 21 cu referire la Geneza 22).

Când Iacov, apostolul, se referă la Avraam ca fiind numit prieten al lui Dumnezeu, aceste două fapte petrecute în viaţa lui Avraam, şi descrise în Geneza 15 şi 22, sunt aduse împreună. Aceste două capitole din Geneza descriu două perioade importante din viaţa lui Avraam. Mai mult, în aceste două capitole importante găsim primele apariţii în textul biblic a două cuvinte importante: „a crede” (Geneza 15:6) şi „închinare” (Geneza 22:5).

Din moment ce toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, trebuie ca neapărat să existe vreo semnificaţie legată de prima apariţie a unui cuvânt important al Bibliei. Prin urmare, aceste două pasaje din Scriptură vor avea pentru noi multe învăţături despre adevăratul sens al credinţei şi al închinării.

Acestea au fost cele două lecţii pe care Avraam a trebuit să le înveţe: ce înseamnă să Îl crezi pe Dumnezeu şi ce înseamnă să te închini Lui. Ambele lecţii le putem învăţa numai dacă acceptăm crucea ca pe instrumentul golirii de noi înşine.

A TE ÎNCREDE ÎN DUMNEZEU

Avraam a trebuit să înveţe că a te încrede în Dumnezeu înseamnă nu doar convingere intelectuală, ci înseamnă şi să fii golit de autonomia personală în raport cu Dumnezeu şi de dependenţa de tine însuţi.

În Geneza 15, unde cuvântul „crezut” apare înversetul 6, paragraful începe prin cuvintele: „După aceste întâmplări …” (versetul 1). Capitolul precedent, la care se face referire aici, ne indică faptul că, la momentul respectiv, în viaţa lui Avraam era o vreme de mare triumf. Cu doar trei sute optsprezece slujitori neantrenaţi, el a urmărit şi a învins armatele a patru împăraţi. Apoi, după toate acestea, Avraam s-a purtat cu atâta nobleţe înaintea împăratului Sodomei, refuzând să accepte vreo răsplată pentru eforturile sale. Dumnezeu l-a ajutat într-un mod uimitor în ambele situaţii. Acum, în ceasul triumfului, era foarte uşor pentru Avraam să se simtă puternic prin sine însuşi.

Într-o astfel de perioadă i-a vorbit Dumnezeu lui Avraam şi i-a promis un fiu; şi nu numai atât, dar i-a spus şi că prin acel fiu va veni o sămânţă care va fi înmulţită ca

stelele cerului. Părea aproape imposibil, dar Avraam L-a crezut pe Domnul (Geneza 15:6). Aici cuvântul ebraic care a fost tradus cu „crezut” este „aman“, care este foarte apropiat de acel cuvânt pe care îl folosim la sfârşitul rugăciunilor: „Amin“. „Aman” înseamnă „Aşa va fi“. Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că va avea un fiu, el a răspuns cu un „Amin”, având, în esenţă, următorul înţeles:

„Doamne, nu ştiu cum va avea loc aceasta, dar din moment ce Tu ai spus-o, eu cred că aşa va fi”.

Împlinirea promisiunii lui Dumnezeu părea a fi dificilă, din cauză că Sarai era stearpă. Bineînţeles, Avraam însuşi încă mai putea avea copii. Aşa că mai exista ceva speranţă. Cu alte cuvinte, împlinirea promisiunii nu era chiar imposibilă, dar era în mod cert dificilă.

„Ajutându-L” pe Dumnezeu să iasă din încurcătură

După ce Avraam a auzit promisiunea lui Dumnezeu, probabil că s-a gândit: „Ei bine, mă gândesc că ar trebui să Îl ajut pe Dumnezeu în această situaţie, de vreme ce Sarai e stearpă”. Aşa că a acceptat cu uşurinţă sugestia Sarei de a procrea un urmaş cu Agar, slujitoarea ei. El dorea “sincer” să Îl ajute pe Dumnezeu. El simţea că Dumnezeu era în încurcătură, având făcută o promisiune care, omeneşte vorbind, nu se putea împlini. Era în joc reputaţia lui Dumnezeu. Deci, pentru a-L salva pe Dumnezeu din această situaţie penibilă, Avraam a intrat la Agar şi astfel s-a născut Ismael! Dumnezeu, însă, l-a respins pe Ismael, ca pe un rod inacceptabil, deoarece el a fost rezultatul efortului propriu al firii omeneşti.

În zilele noastre atât de mult din motivaţia pentru slujirea creştină vine din acelaşi raţionament omenesc pe care l-a avut Avraam. Multor credincioşi li se spune că Dumnezeu este dependent de eforturile noastre şi dacă ei nu Îl sprijină atunci scopurile Lui nu vor fi împlinite! Li se spune că după toate probabilităţile lucrurile nu au mers

exact aşa cum a plănuit Dumnezeu şi, în consecinţă, El este acum la strâmtorare! Unele predici de la serviciile creştine ne dau impresia că Cel Atotputernic este acum în impas şi are nevoie disperată de ajutorul nostru!

Fără îndoială, Dumnezeu foloseşte organizaţiile omeneşti pentru a-Şi duce planurile la îndeplinire. El a acceptat de bună voie această limitare pentru că vrea ca noi să avem parte de privilegiul de a coopera cu El în lucrarea Lui. Însă aceasta în niciun caz nu înseamnă că în cazul în care noi suntem neascultători faţă de El lucrarea Lui va rămâne nefăcută. Nu. El este suveran. Există cu siguranţă o lucrare pe care o putem înfăptui pentru Isus, dar dacă nu o facem El doar va trece pe lângă noi şi va da altcuiva să facă acea lucrare, iar noi vom pierde privilegiul de a fi conlucrători cu Dumnezeu. Oamenii incapabili nu Îl vor putea împiedica pe Dumnezeu în realizarea programului Său.

Dumnezeu poate să-Şi desfăşoare foarte bine lucrarea fără ajutorul nostru. Trebuie să recunoaştem acest fapt. Dacă slujirea noastră îşi are originea în orice idee de genul că noi Îl ajutăm pe Dumnezeu să iasă dintr- o încurcătură, noi vom produce doar „Ismaeli”, care sunt inacceptabili. Slujirea care îşi are rădăcina în energie omenească, înţelepciune trupească, abilităţi omeneşti şi talente naturale (chiar şi cele mai bune) este complet inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu. „Ismael” poate fi foarte deştept şi impresionant. Avraam a ajuns chiar să exclame înaintea lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Geneza 17:18), dar răspunsul lui Dumnezeu este: „Nu, el a fost născut prin puterea ta, Avraam, aşa că nu pot să-l accept, oricât de bun ar fi.”

La fel este şi cu slujirea care îşi are originea în noi înşine. Dumnezeu nu a acceptat-o atunci şi nu o va accepta nici astăzi! Dacă este vreo explicaţie omenească pentru slujirea noastră creştină, dacă ea este doar rezultatul pregătirii teologice excelente asimilate de minţile noastre

ascuţite sau dacă ea este posibilă prin accesul la destui bani pentru a ne autosusţine în lucrarea creştină, atunci oricât de impresionantă ar părea lucrarea noastră în ochii oamenilor, ea va fi arsă ca „lemn, fân şi trestie”, până la cenuşă, în ziua testării. Ziua aceea va scoate la iveală multitudinea de „Ismaeli” produşi de către creştini bine intenţionaţi, care nu au fost niciodată goliţi de autonomia propriilor lor persoane. Singura lucrare durabilă pentru veşnicie este cea înfăptuită într-o dependenţă smerită de puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne ajute ca, în loc de a avea regrete la Scaunul de Judecata al lui Hristos, să învăţăm această lecţie acum.

Fapte ale credinţei

Viaţa sinelui nostru este aşa de subtilă şi mincinoasă, încât ea poate intra chiar în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu şi poate încerca acolo să Îl servească. Trebuie să veghem în privinţa aceasta şi să dăm eul la moarte chiar şi atunci când caută să Îl servească pe Dumnezeu.

Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie o lucrare a credinţei, adică una care îşi are originea în neajutorata dependenţă a omului faţă de Dumnezeu. Aşa că nu contează cât de eficientă pare lucrarea noastră în ochii oamenilor sau chiar în ochii noştri. Ceea ce contează, de fapt, este dacă lucrarea noastră este rezultatul lucrării Duhului Sfânt sau a propriilor noastre abilităţi. Nu întrebarea „Cât de mult s-a făcut?” Îl interesează pe Dumnezeu cu prioritate, ci, mai cu seamă, întrebarea: „A cui putere a activat lucrarea?”A fost lucrarea făcută prin puterea banilor şi prin abilitatea minţii, ori prin puterea Duhului Sfânt? Acesta e adevăratul test al unei lucrări duhovniceşti, al unei lucrări a credinţei. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este mai interesat de calitate, decât de cantitate. Adevărata lucrare a lui Dumnezeu se realizează astăzi la fel ca şi în vechime, nu prin putere sau tărie

omenească, ci prin puterea Duhului Sfânt (Zaharia 4:6). Uităm acest adevăr pe propriul nostru risc.

Limita omului – oportunitatea lui Dumnezeu

Spre deosebire de Ismael, Isaac nu a fost rezultatul puterii lui Avraam. Între timp, Avraam îşi pierduse deja capacitatea de a avea copii. Acest lucru reiese clar din Romani 4:19, unde ni se spune că nu doar pântecele Sarei era „mort”, ci şi trupul lui Avraam. (În Biblia Cornilescu cuvântul grecesc „nenekromenon”, ceea ce înseamnă „mort” la sensul figurat, s-a tradus „îmbătrânit”; în Biblia engleză s-a tradus „mort” – nota trad.). Isaac s-a născut prin întărirea pe care a dat-o Dumnezeu trupului „mort” al lui Avraam. Acesta e tipul de slujire care durează pentru veşnicie. Un „Isaac” valorează cât o mie de „Ismaeli”. Avraam a putut să-l ţină o vreme pe Ismael, dar, în final, Dumnezeu i-a cerut să îl alunge (Geneza 21:10-14; Galateni 4:30). Într-o zi, toţi „Ismaelii” vor trebui alungaţi. Doar Isaac a putut rămâne cu Avraam. Aici este o lecţie duhovnicească. Numai slujirea care este rezultatul lucrării lui Dumnezeu prin noi va rămâne pentru veşnicie. Orice altceva va arde. Poate aţi auzit proverbul: „Doar o singură viaţă în curând va trece; doar ce-ai făcut pentru Hristos va dăinui”. Am putea formula şi mai exact astfel: „Va dăinui numai ceea ce face Hristos prin mine”

Numai ceea ce este „din El, prin El şi pentru El” (Romani 11:36) va rămâne pentru veşnicie. (Pentru o expunere mai pe larg a acestui subiect, citiţi cartea Living As Jesus Lived [Trăind cum a trăit Isus] de Zac Poonen).

Pavel a trăit şi a lucrat conform trăirii şi lucrării lui Dumnezeu prin el (Galateni 2:20; Coloseni 1:29); de aceea viaţa şi faptele lui erau atât de eficiente. El a trăit şi a lucrat prin credinţă.

În Geneza 16:16 citim că atunci când Agar l-a născut pe Ismael Avraam era în vârstă de optzeci şi şase de ani. Chiar în versetul următor (Geneza 17:1) citim că atunci când Dumnezeu i s-a arătat din nou Avraam era în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani. Vedem aici un interval de treisprezece ani. Aceia au fost anii în care Dumnezeu a aşteptat ca Avraam să devină incapabil să mai aibă copii. Dumnezeu nu Şi-a împlinit promisiunea până ce Avraam nu a ajuns incapabil de procreare. Aşa este calea lui Dumnezeu cu toţi slujitorii Săi. Nu poate lucra prin ei până când aceştia nu îşi recunosc neputinţa şi, în unele cazuri, El trebuie să aştepte mulţi ani.

Avraam a avut nevoie să înveţe ce înseamnă cu- adevărat să te încrezi în Dumnezeu. Trebuia să înveţe că credinţa adevărată s-a manifestat numai atunci când el însuşi era deja incapabil să mai aibă copii. În Romani 4:19-21 citim că Avraam, cu toate că ştia că trupul său nu mai era în stare să procreeze un fiu, faptul acesta nu l-a îngrijorat. El s-a „întărit prin credinţa lui” şi „a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească” „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă” , pentru că s-a ancorat ferm de stânca Cuvântului promisiunii lui Dumnezeu faţă de el. Însă când a putut exercita Avraam o asemenea credinţă? Numai când a ajuns la capătul încrederii în propriile-i abilităţi. Noi, la rândul nostru, putem avea credinţă autentică numai când ajungem în acea stare duhovnicească de oameni complet neajutoraţi. Aceasta e calea lui Dumnezeu, pentru ca nici un trup să nu aibă vreun prilej de a se mândri în prezenţa Lui.

Aceasta nu înseamnă, însă, că noi nu facem nimic. Nu. Dumnezeu nu vrea să fim reduşi la o stare de inactivitate. Aceasta e cealaltă extremă a păcatului. Dumnezeu l-a folosit pe Avraam pentru a-l procrea pe Isaac. Dumnezeu nu a făcut totul singur, nu; pentru că Isaac nu s-a născut fără ca Avraam să-şi fi făcut partea lui, dar a fost o diferenţă mare între naşterea lui Ismael şi naşterea lui Isaac. În ambele cazuri Avraam a fost tatăl,

dar în primul caz, naşterea a depins de tăria lui proprie, pe când în al doilea caz naşterea a depins de puterea lui Dumnezeu. Aceasta a fost diferenţa – şi ce diferenţă esenţială!

Nici o încredere în firea pământească

La sfârşitul celor treisprezece ani de aşteptare, când Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam, i-a dat legământul tăierii – împrejur (Geneza 17:11). Tăierea – împrejur (circumcizia) presupunea o amputare şi o lepădare de carne omenească. Ea simboliza lepădarea oricărei încrederi în sine – aşa cum explică Pavel în Filipeni 3:3:

„Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi (…) care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti”

Observaţi că Isaac a fost conceput chiar în anul în care Avraam a ascultat de Dumnezeu şi s-a tăiat împrejur (comparaţi Geneza 17:1 cu 21:5). Pentru noi, există aici o lecţie de învăţat. Dumnezeu aşteaptă până când învăţăm să nu ne mai punem încrederea deloc în noi înşine şi în abilităţile noastre. Iar când, în final, ajungem la punctul în care ne dăm seama că prin noi înşine ne este imposibil să-L slujim pe Dumnezeu şi să-I plăcem (Romani 8:8); când ajungem la punctul în care ne încredem în Dumnezeu: că El va fi Cel ce va lucra prin noi, atunci El ne ridică şi înfăptuieşte o lucrare veşnică prin noi. La vârsta de optzeci şi cinci de ani, naşterea unui copil i s-a părut dificilă lui Avraam. Când a ajuns la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani şi era deja incapabil să mai aibă copii, ceea ce fusese dificil, devenise acum imposibil. Atunci a intervenit Dumnezeu.

Cineva a spus că într-o lucrare autentică a lui Dumnezeu există trei etape, şi acestea sunt: lucrare dificilă, lucrare imposibilă şi lucrare înfăptuită. Înţelepciunea omenească constată că îi este greu să urmeze un astfel de raţionament, pentru că adevărul duhovnicesc este o nebunie pentru mintea firească. Însă aceasta e calea lui Dumnezeu.

Nici un trup nu va putea să se mândrească vreodată în prezenţa lui Dumnezeu, nici acum şi nici în veşnicie (vezi 1 Corinteni 1:29 ). Dumnezeu lucrează până la punctul final, în care Hristos va avea întâietate în toate lucrurile (Coloseni 1:18). Dacă ar exista lucrări făcute prin ingeniozitate şi deşteptăciune omenească, care să dăinuiască în Cer pentru veşnicie, atunci, în toată veşnicia, unii oameni şi-ar putea atribui merite pentru acele lucrări. Însă Dumnezeu ia măsuri de siguranţă pentru ca aşa ceva să nu se întâmple. Tot ceea ce slujeşte slavei omeneşti va fi ars înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos. Aici, pe Pământ, oamenii îşi pot atribui merite pentru ceva făcut de ei, dar, înainte să atingem ţărmurile veşniciei, toate acestea vor deveni cenuşă. Într-una din acele zile, Dumnezeu va aduna totul în Hristos, şi atunci, de-a lungul veacurilor veşniciei, Hristos singur va avea întâietatea.

Jessie Penn-Lewis a fost o femeie ale cărei scrieri au ajutat mulţi oameni să înţeleagă calea crucii. Ea relatează cum la aproximativ zece ani după convertirea ei, în timp ce căuta să fie umplută de Duhul Sfânt, ea a primit o descoperire teribilă. A văzut o mână care ţinea ridicată o grămadă de cârpe murdare şi a auzit o voce blândă spunând: „Iată rezultatul tuturor slujirilor tale de până acum”. Ea a protestat, spunând că era consacrată Domnului de ani de zile. Însă Domnul i-a spus că, de fapt, toată slujirea îi era consacrată sinelui, fiind rezultatul propriilor motivări şi a propriilor planuri. Apoi a auzit că i s-a spus un cuvânt: „Răstignit”. Nu ceruse să fie crucificată, se gândea ea, ci să fie umplută cu Duhul Sfânt. Însă a meditat adânc în inima ei la acel singur cuvânt şi a ajuns să Îl cunoască pe Isus ca Domnul Înviat!

Înainte de a putea exista vreo slujire care este plăcută lui Dumnezeu, este absolut necesar ca eul să fie răstignit. Noi Îl putem sluji pe Dumnezeu din toată inima noastră şi apoi să spunem: „Doamne, te rog acceptă aceşti Ismaeli, pe care i-am procreat”. Dumnezeu, însă, va spune „Nu”! Acuma, El spune „Nu”; şi va spune „Nu” şi în veşnicie.

Dependenţă de Duhul Sfânt

Haideţi să ne încercăm pe noi înşine într-un anumit domeniu al vieţii spirituale: în domeniul rugăciunii. Oare cunoaştem noi cu adevărat ce înseamnă să ne rugăm acea rugăciune, pe care Biblia o numeşte „rugăciunea credinţei”? Ne putem ruga acest fel de rugăciune numai atunci când am ajuns la un final al propriului nostru eu, pentru că adevărata rugăciune, aşa cum spunea O. Hallesby, este pur şi simplu mărturisirea înaintea lui Dumnezeu a stării noastre, de oameni complet neajutoraţi. Rostirea unor rugăciuni frumoase, elocvente şi impresionante nu aduce niciun folos. O astfel de rugăciune firească poate fi rostită de oricine – chiar şi de un păgân. Rugăciunea credinţei, însă, poate veni numai din partea unuia care şi-a recunoscut nerodnicia şi starea de om care fără Dumnezeu e complet neajutorat. Iată ce înseamnă expresia „a te ruga în Duh” (Efeseni 6:18), şi acest tip de rugăciune este singurul care primeşte răspuns. În zilele noastre, aşa cum spunea cineva, avem nevoie nu de mai multă rugăciune, ci de mai multă rugăciune însoţită de răspuns din partea lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm pe noi înşine, precum păgânii, închipuindu-ne că Dumnezeu ar fi încântat de multa noastră rugăciune. Nu. Rugăciunea nu are nicio valoare înaintea lui Dumnezeu dacă nu a provenit dintr-o recunoaştere a propriei noastre inutilităţi.

Atât de puţin din lucrarea creştină evanghelică a zilelor noastre este o lucrare a credinţei! În slujirea pe care o facem înaintea Domnului avem aşa de multe dispozitive electronice şi alte ajutoare, încât mulţi dintre noi suntem dependenţi, mai degrabă, de acestea decât de Domnul, fără a fi câtuşi de puţin conştienţi de acest lucru. Se produc

aşa nişte aparenţe, de parcă în zilele noastre nici n-ar fi nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt ca cineva să-L poată sluji pe Domnul. Tot ce ar avea nevoie slujitorul creştin s-ar rezuma la un reportofon, câteva filme creştine, nişte periferice multimedia şi câţiva oameni de afaceri bogaţi, care să creeze suport financiar. Dacă cineva, pe lângă acestea, mai dispune şi de o personalitate dinamică şi de o vorbire elocventă sau de o voce muzicală educată, poate ieşi să “câştige suflete pentru Hristos”!

Cât de departe s-a abătut creştinismul evanghelic de credinţa apostolilor! Ce tragedie că tehnicile din lumea afacerilor au fost introduse în sanctuarul lui Dumnezeu. Să nu ne lăsăm păcăliţi de succesul aparent al acestor metode. Putem acumula statisticile “convertiţilor” noştri, dar în veşnicie vom realiza că acestea erau, de fapt, false. Cerul nu se bucură de strădaniile noastre, pentru că nu am eliberat suflete din robia unei vieţi centrate pe sine, ci pur şi simplu le-am întreţinut robia şi le-am oferit divertisment.

Căile lui Dumnezeu nu s-au schimbat. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să fim goliţi de autonomia personală în raport cu Dumnezeu şi să fim umpluţi cu Duhul Sfânt dacă vrem să producem „Isaaci” care plac lui Dumnezeu. Biblia spune: „Blestemat să fie omul care depinde de om şi care ia propria-i autonomie ca braţ de sprijin (…), pentru că el va fi ca un copac uscat” (Ieremia 17:5 - parafrazare). Un astfel de om, oricât de mult ar încerca să pară roditor înaintea altora, va sta în veşnicie ca un copac uscat, deoarece lucrarea lui şi-a avut originea în el însuşi şi în dependenţa de puteri şi resurse omeneşti. Pe de altă parte, Biblia spune: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui siguranţă este Domnul. El este ca un pom sădit lângă ape, având rădăcini adânci ce se adapă din râu (…) frunzişul lui rămâne verde şi îşi aduce încontinuu plinătatea rodirii de fructe delicioase” (Ieremia 17:7-8 versiunea biblică L.B.).

Pentru a schimba modul de ilustrare, cu unul găsit în1 Corinteni 3:10 -15, să reflectăm la ce anume clădim cu lemnfân şi cu trestie şi ce anume clădim cu aurargint şi cu pietre scumpe? O uncie (28,3 grame) de aur valorează mai mult decât o tonă de paie, după ce ambele au trecut prin testul focului. În acea zi, a testării, vor rămâne numai lucrările autentice ale credinţei.

Un final al propriului nostru eu

În cartea ei, „L’Abri“, Edith Schaeffer relatează cum l-a adus Dumnezeu pe soţul ei, Francis şi pe colegii lui de lucru, din nou şi din nou, la punctul în care se vedeau oameni complet neajutoraţi. De mai multe ori, ei n-au mai văzut nicio ieşire din impasul lor. În multe rânduri, inamicii Evangheliei aproape că au triumfat. În neputinţa lor, ei au privit cu credinţă la Dumnezeu care lucra înspre binele lor. Iar El a lucrat nu numai o dată sau de două ori, ci în mod repetat. Acesta e tipul de lucrare – o lucrarea a credinţei - care va rămâne pentru veşnicie.

Nu mărimea unei lucrări este ceea ce-L impresionează pe Dumnezeu. Lumea caută mărime şi mulţime. Dumnezeu însă caută lucrări ale credinţei, chiar dacă acestea ar fi de mărimea grăunţelor de muştar.

Deci, atunci când Dumnezeu ne aduce la un final al propriului nostru eu, împresurându-ne din toate părţile şi spulberând toate speranţele noastre, haideţi să prindem curaj! Prin faptul că ne aduce, întâi, în starea de neputinţă, El ne pregăteşte pentru o utilitate mai mare. El ne echipează pentru a produce „Isaaci”.

Acesta a fost modul în care Şi-a pregătit Isus apostolii pentru slujirea Lui. Care credeţi că a fost scopul instruirii lor de către Isus, timp de trei ani şi jumătate? Ei nu au fost şcolarizaţi pentru a scrie teze academice care să le câştige doctorate în teologie! Astăzi unii oameni simt că acesta e modul în care pot fi echipaţi pentru a-L sluji pe Domnul, dar Isus nu pentru asta Şi-a instruit apostolii.

Niciunul dintre cei doisprezece apostoli (poate cu excepţia lui Iuda Iscarioteanul!) nu s-ar fi calificat la un nivel teologic de bază – avându-se în vedere standardele noastre

– chiar dacă ar fi încercat. Isus i-a instruit în aşa fel încât ei să înveţe, în primul rând, o lecţie: că fără El nu puteau face nimic (Ioan 15:5); şi vă spun că un om care a învăţat această lecţie valorează mai mult decât o sută de profesori de teologie care nu au învăţat-o.

Semnul slujitorului adevărat al lui Dumnezeu este dependenţa lui totală de Dumnezeu. Acest adevăr a fost valabil şi în cazul Domnului Isus Hristos când trăia pe Pământ, ca Robul lui Iehova. Într-o referire profetică la Persoana Lui, în Isaia 42:1, Dumnezeu spune: „Iată Robul Meu, pe care Îl susţin“. El nu Se ţine prin propria Lui tărie, El este susţinut de Dumnezeu. Aşa cum spune în continuare versetul: fiindcă Hristos s-a golit pe Sine, de aceea Dumnezeu a pus Duhul Său peste El. Dumnezeu toarnă Duhul Lui numai peste cei care au ajuns la un final al propriilor lor individualităţi şi care s-au golit pe ei înşişi de încrederea în propriile lor puteri şi s-au golit, de asemenea, de autonomia personală în raport cu Dumnezeu.

Uitaţi-vă la câteva dintre declaraţiile remarcabile făcute de Isus care arată în mod evident cât era de golit de Sine Însuşi: „Fiul nu poate face nimic de la Sine (…) Eu nu pot face nimic de la Mine însumi (…) Eu nu fac nimic de la Mine însumi (…) Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc (…) Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine” (Ioan 5:19,30; 8:28; 12:49; 14:10) .

Uimitor! Fiul lui Dumnezeu, desăvârşit şi fără păcat, a trăit prin credinţă. Fiind golit de orice dependenţă de Sine Însuşi, El a depins în totalitate de Tatăl Său. Dumnezeu ne cheamă şi pe noi să trăim aşa.

Când simţim că suntem suficienţi pentru noi înşine încercăm să-l folosim pe Dumnezeu ca să ne ajute să-L slujim. Când suntem însă goliţi, atunci Dumnezeu ne poate folosi.

A. B. Simpson, marele om al lui Dumnezeu care a fondat Alianţa Creştină şi Misionară (The Christian and Missionary Alliance), ne spune cum a învăţat această lecţie în propria lui viaţă. Ca tânăr pastor, el se sforţa să-L slujească pe Dumnezeu prin propriile lui puteri până când sănătatea lui a fost ruinată. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Dumnezeu într-un mod care i-a schimbat întreaga perspectivă asupra slujirii creştine. Şi-a dat seama că el fusese acela care Îl folosise pe Dumnezeu, şi nu invers. A văzut că începând cu acel moment, al descoperirii, Dumnezeu era Cel care trebuie să fie lăsat să-l folosească pe el. El şi-a exprimat experienţa prin cuvintele binecunoscutei sale cântări:

„Cândva era lucrarea mea, de-acum va fi a Sa;

Cândva am încercat să-L folosesc eu, acum mă foloseşte El; Cândva
vroiam puterea, acum îl vreau pe Singurul Atotputernic;

Cândva pentru mine însumi mă străduiam, de-acum numai pentru El."

Iată ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu. Şi aceasta a fost prima lecţie pe care a trebuit să o înveţe Avraam.

A TE ÎNCHINA LUI DUMNEZEU

A doua lecţie pe care a trebuit să o înveţe Avraam a fost adevărata semnificaţie a închinării. Dacă a te încrede în Dumnezeu înseamnă să fii golit de încrederea în propriile abilităţi şi de autonomia personală faţă de Dumnezeu , atunci a te închina lui Dumnezeu înseamnă să fii golit de toate lucrurile (inclusiv de posesiunile personale).

Observăm cum capitolul din Geneza 22 începe cu expresia:„După aceste lucruri, …”, la fel cum şi capitolul dinGeneza 15 a început cu expresia: „După aceste întâmplări, …”. Uitându-ne şi aici la împrejurările imediat precedente acestui ceas al încercării, îl găsim pe Avraam într-o poziţie triumfătoare. Păgânii au venit la el şi i-au spus cam aşa: „Avraame, noi ne-am uitat la viaţa ta şi am cunoscut că Dumnezeu este cu tine, în tot ceea ce faci” (Geneza 21:22). Auziseră, fără îndoială, de modul miraculos în care a zămislit Sara şi erau convinşi că Dumnezeu era cu această familie. Ismael fusese trimis departe. Favoritul inimii lui Avraam era de-acuma Isaac. La acest moment, Avraam era într-un mare pericol de a-şi pierde dragostea dintâi şi devotamentul lui faţă de Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu l-a încercat din nou, spunându-i să îl aducă ca jertfă pe Isaac.

Sacrificiu şi închinare

L-am auzit vreodată pe Dumnezeu chemându-ne la îndeplinirea unor sarcini aşa de grele şi dificile? Sau Îl auzim numai cum tot timpul ne mângâie cu promisiuni? Oswald Chambers a spus că, dacă nu L-am auzit niciodată pe Dumnezeu spunându-ne un cuvânt greu, atunci nu e deloc sigur faptul că L-am auzit vreodată pe Dumnezeu vorbindu-ne cu-adevărat.

Este uşor pentru mintea noastră trupească să îşi închipuie că Dumnezeu ne vorbeşte tot timpul prin promisiuni mângâietoare. Când Dumnezeu ne cheamă la o sarcină dificilă, noi putem fi surzi la vocea Lui, deoarece nu ne place calea grea.

Avraam, însă, a avut urechi de auzit şi o inimă care era gata de a înfăptui orice poruncă a lui Dumnezeu. În dimineaţa următoare el s-a trezit devreme şi a mers înainte pentru a-L asculta pe Dumnezeu (Geneza 22:3). Scripturile nu ne spun prin ce a trecut bătrânul patriarh în timpul acelei nopţi, după ce îi vorbise Dumnezeu. Eu sunt sigur că nu a dormit în noaptea aceea. Se prea poate că, rămânând treaz, a mers şi s-a uitat la fiul său iubit, din nou şi din nou; iar lacrimile i se rostogoleau pe obraji, gândindu-se la ce anume avea să îi facă. Ce greu trebuie să-i fi fost lui Avraam să îl jertfească pe fiul bătrâneţii sale. Însă era gata să asculte de Dumnezeu cu orice preţ. Cu aproximativ cincizeci de ani în urmă el îşi pusese mâna pe plug, atunci când Dumnezeu l-a chemat în Ur, şi acum nu avea de gând să se uite înapoi. În cuvintele altcuiva, Avraam spunea:

„Ajută-mă să nu privesc înapoi -

Mânerele plugului meu sunt umede de lacrimi,

Fierul plugului e stricat, ruginit, şi totuşi avansez, şi totuşi,
Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!
Ajută-mă să nu mă-ntorc înapoi."

Nu au existat plângeri sau întrebări. Avraam nu a spus: „Doamne, am fost atât de credincios până acum! De ce îmi mai ceri şi acest lucru dificil?” Nici nu a spus: „Doamne, am jertfit deja atâtea lucruri – mai multe decât oricine din jurul meu. De ce îmi ceri să sacrific şi mai mult?” Adesea, mulţi credincioşi compară sacrificiile pe care le-au făcut ei cu cele făcute de alţii şi ezită atunci când Dumnezeu îi cheamă să meargă mai departe decât cei din jurul lor. Însă cu Avraam nu a fost aşa. Nu a existat vreo limită a ascultării lui sau vreun punct final al disponibilităţii de jertfire pentru Dumnezeul său. Nu-i de mirare că el a devenit prietenul lui Dumnezeu.

Pasajul din Evrei 11:19 ne spune că, în timp ce urca înspre locul unde urma să fie jertfit Isaac, în inima lui Avraam era credinţă cu privire la faptul că Dumnezeu îl va ridica cumva din morţi pe fiul său. Dumnezeu îi dăduse deja lui Avraam o anticipare a puterii de înviere atât în trupul său, cât şi în trupul Sarei, prin naşterea lui Isaac. Pentru un astfel de Dumnezeu cu siguranţă că nu va fi o problemă să-l readucă la viaţă pe un Isaac care a va fi fost înjunghiat pe altar. Aşa că, atunci când Avraam îi lasă pe slujitorii săi la poalele muntelui Moria, el le spune: „Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm şi apoi ne [noi doi] vom întoarce [înapoi] la voi.” (versetul 5) . Acesta a fost un cuvânt al credinţei. El s-a încrezut în Dumnezeu în privinţa faptului că Isaac se va întoarce cu el.

Observaţi şi faptul că el le spune slujitorilor: „Mergem să ne închinăm lui Dumnezeu”. El nu se plânge că Dumnezeu îi cere prea mult, nici nu se laudă în legătură cu sacrificiul uluitor, pe care tocmai îl va face pentru Dumnezeu. Nu. Avraam nu a fost dintre aceia care îi informează pe alţii, într-un mod subtil, despre sacrificiile făcute pentru Dumnezeu. Avraam a spus că merge să se închine Dumnezeului său. Aici vom înţelege ceva din adevărata semnificaţie a închinării.

Amintiţi-vă cum spunea odată Isus: „Avraam a săltat de bucurie, că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56) . Desigur, Avraam trebuie să fi văzut ziua lui Hristos aici, pe Muntele Moria. Prin viziune profetică, în propria lui acţiune, bătrânul patriarh a văzut o imagine, chiar dacă încă neclară, a acelei zile, în care Însuşi Dumnezeu, Tatăl, Îl va conduce pe singurul Său Fiu pe dealul Golgotei şi Îl va aduce ca jertfă pentru păcatele omenirii. Iar în acea zi, pe Muntele Moria, Avraam a ajuns să cunoască ceva din preţul plătit de inima lui Dumnezeu pentru salvarea unei lumi rebele. În acea dimineaţă el a ajuns într-o stare de părtăşie intimă cu inima lui Dumnezeu. Da, el s-a închinat lui Dumnezeu – nu doar prin cuvinte şi cântări frumoase, ci prin ascultare şi jertfire, care erau costisitoare.

O cunoaştere adâncă şi intimă a lui Dumnezeu poate veni numai printr-o astfel de ascultare. Putem acumula în mintea noastră belşug de informaţii corecte din punct de vedere teologic, însă adevărata cunoaştere duhovnicească poate veni numai atunci când abandonăm totul în favoarea lui Dumnezeu. Nu există o altă cale.

Autorul darului sau darul Lui?

Aici Avraam a fost testat pentru a fi dovedită preponderenţa iubirii sale fie faţă de Autorul darului, fie faţă de darul Lui. Isaac a fost, fără îndoială, darul lui Dumnezeu, însă Avraam era în pericolul de a avea o afecţiune excesivă faţă de fiul său. Isaac ar fi putut deveni un idol care să întunece vederea duhovnicească a lui Avraam. Aşa că Dumnezeu a intervenit pentru a-l salva pe Avraam de la o asemenea tragedie.

În cartea lui The Pursuit of God (Pe urmele lui Dumnezeu), A. W. Tozer vorbeşte despre „binecuvântarea de a nu poseda nimic”. Pe muntele Moria, Dumnezeu l-a învăţat pe Avraam binecuvântarea de a fi golit de toate lucrurile şi de a nu poseda nimic. Înainte de acea zi, Avraam îl ţinuse pe Isaac cu un spirit posesiv, dar după ce şi-a aşezat fiul pe acel altar şi l-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, el niciodată nu a mai revenit la o raportare posesivă faţă de Isaac. Da, este adevărat că Dumnezeu i l-a dat înapoi pe Isaac lui Avraam şi că ei au convieţuit mai departe împreună, dar el niciodată nu s-a mai raportat posesiv faţă de Isaac, ca la o proprietate a lui. De atunci înainte Isaac era al lui Dumnezeu, iar Avraam îl ţinea pe Isaac aşa cum un ispravnic ţine proprietatea stăpânului său. Cu alte cuvinte, îl avea pe Isaac, dar niciodată nu s-a mai raportat posesiv faţă de el.

Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră faţă de lucrurile din această lume. Le putem avea şi folosi, dar nu trebuie să ne ataşăm de niciuna dintre ele. Tot ce avem trebuie să fie pus pe altar şi dat complet lui Dumnezeu. Noi nu putem poseda nimic. Vom putea ţine numai ceea ce Dumnezeu ne dă înapoi de la altar şi chiar şi aceste lucruri trebuie să le ţinem doar ca ispravnici. Numai atunci ne putem închina cu-adevărat lui Dumnezeu. Aceasta e calea înspre slava unei .

Acest principiu nu se aplică numai la lucrurile materiale. El se aplică, de asemenea, şi la darurile spirituale. E posibil ca noi să ne raportăm chiar şi la darurile Duhului Sfânt într-un mod posesiv. Oare Isaac nu a fost darul primit de la Dumnezeu? Atunci de ce nu l-a putut ţine Avraam pentru el? Faptul că a trebuit să-l trimită departe pe Ismael era de înţeles, pentru că nu a fost el sămânţa promisă. Însă în cazul lui Isaac situaţia era alta. El era darul lui Dumnezeu, care a venit prin puterea lui Dumnezeu. De ce a trebuit ca Avraam să renunţe şi la el?

Tot aşa am putea argumenta şi noi. Putem înţelege necesitatea renunţării la ataşarea faţă de lucrurile lumii, dar simţim că pe bună dreptate ne putem ataşa de darurile pe care Însuşi Dumnezeu ni le-a dat. Însă Dumnezeu spune:

„Nu. Puneţi chiar şi darurile voastre spirituale, pe care vi le-am dat Eu, la altar şi daţi-le înapoi ca jertfă înaintea Mea, ca nu cumva acestea să vă umple viaţa şi să întunece viziunea voastră cu privire la Mine, cel care v-am dat aceste daruri.”

Dumnezeu trebuie să ne elibereze de orice ataşament excesiv, chiar şi faţă de cele mai sfinte daruri ale Duhului pe care ni le-a dat El. El vrea să jertfim chiar şi „Isaacii” pe care i-am primit de la El şi să nu ne alipim de niciunul dintre ei. Nu-i aşa că mulţi credincioşi nu văd acest adevăr? Ei au renunţat la „Ismaelii” lor, însă nu şi-au predat „Isaacii“. Au abandonat lucruri păcătoase, însă au trecut la folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru a se glorifica pe ei înşişi, asemenea fiului risipitor care a luat darurile tatălui său şi le-a cheltuit pentru el însuşi.

Ce anume captivează atenţia noastră – darurile noastre şi slujirea noastră sau Persoana Aceluia care dă darurile? Această întrebare trebuie să ne-o punem mereu. Mai ales după ce Dumnezeu ne-a binecuvântat mult şi ne- a folosit într-un mod măreţ suntem în cel mai mare pericol. În asemenea clipe este atât de uşor să-ţi iei privirea de la Dumnezeu! Avem nevoie, din nou şi din nou, să ne întoarcem la altarul de pe Muntele Moria şi să-I dăm, în mod repetat, lui Dumnezeu tot ceea ce am primit de la El.

Închinarea adevărată începe atunci când Persoana Celui care a dat darurile ne umple inima şi viziunea. Numai atunci putem folosi în siguranţă darurile primite de la El. Altfel, vom abuza de darurile lui Dumnezeu şi le vom perverti asemenea unei prostituate, folosind aceste daruri în scopuri egoiste. Oare nu din această cauză sunt atâtea cazuri de folosire greşită a darurilor Duhului Sfânt în zilele noastre?

Ceva ce ne costă totul

Devotamentul lui Avraam a fost pus la încercare în ziua în care Dumnezeu i l-a cerut pe Isaac. Dacă Dumnezeu i-ar fi cerut zece mii de oi sau cinci mii de berbeci, jertfa aceasta ar fi fost mai uşoară pentru Avraam. Singurul lui fiu, Isaac, însă l-a costat totul; iar el s-a hotărât să nu ofere nimic mai puţin decât ceea ce a cerut Dumnezeu. Avraam ar fi putut spune cuvintele pe care le-a spus David după trecerea anilor, şi anume că „nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot care să nu mă coste nimic” (2 Samuel 24:24. Da, adevărata închinare implică jertfirea din partea noastră a ceea ce pentru noi înseamnă totul.

Este interesant că David a rostit aceste cuvinte citate mai sus în aria lui Ornan, aflată pe acelaşi Munte Moria, unde Avraam îl adusese pe Isaac înaintea lui Dumnezeu. Cu o mie de ani mai târziu, tot în acelaşi loc, Domnul a ales să-Şi zidească Templul Său (2 Cronici 3:1). Dumnezeu a rânduit ca Templul Său să fie construit în acelaşi loc în care doi dintre slujitorii Săi (Avraam şi David) au adus jertfe care i-a costat scump. Acolo a coborât foc din Cer şi acolo a fost văzută slava lui Dumnezeu (2 Cronici 7:1). Chiar aşa se întâmplă şi astăzi. Dumnezeu Îşi zideşte biserica Lui adevărată şi îşi manifestă puterea şi slava acolo unde găseşte bărbaţi şi femei gata să se lepede de sine şi să-I jertfească ceea ce pe ei îi costă totul.

Oare ne costă ceva creştinismul nostru? Oare nu este pentru noi slujirea lui Dumnezeu ceva lejer şi ieftin, care nu ne costă timp, bani şi energie? Oare ne costă ceva rugăciunile noastre? Oare nu am trasat o limită pentru sacrificiile pe care suntem dispuşi să le facem pentru Dumnezeu? Nu căutăm, oare, viaţa lejeră şi confortul? Dacă nu îndeplinim aceste condiţii, atunci pe ce bază mai putem aştepta ca focul lui Dumnezeu să se coboare peste noi şi slava lui Dumnezeu să fie văzută în viaţa noastră? Să nu ne înşelăm singuri. Plinătatea Duhului Sfânt poate veni numai ca rezultat al unei predări din toată inima a vieţii noastre lui Dumnezeu.

Calea crucii este dureroasă. Cât de dureroasă trebuie să fi fost pentru Avraam confruntarea cu gândul înjunghierii propriului său fiu cu propriile sale mâini! Nu este uşor să ne vedem copiii suferind datorită hotărârilor pe care le-am luat pentru Dumnezeu. Acestea pot fi foarte costisitoare pentru noi. Însă, dacă suntem gata să suferim şi să plătim preţul, este ferice de noi. Dumnezeu nu rămâne dator niciunui om. Dacă L-am onorat, El în mod sigur ne va onora şi-i vom vedea pe copiii noştri urmându-L şi ei pe Dumnezeu, aşa cum şi Isaac a păşit pe urmele tatălui său. Consimţământul lui Isaac de a fi legat pe altar şi de a fi înjunghiat a fost un indiciu al propriei sale consacrări faţă de Dumnezeul tatălui său. La acea vreme Isaac era un flăcăiaş sănătos şi puternic, deci tatăl lui, înaintat în vârstă cum era, nu l-ar fi putut lega pe altar fără consimţământul lui Isaac. Însă Isaac văzuse realitatea lui Dumnezeu în viaţa tatălui său şi astfel era gata să se supună la orice provenea din dorinţa lui Dumnezeu. Vedem aici iubirea Persoanei lui Dumnezeu din partea lui Isaac la fel de bine cum o vedem din partea lui Avraam şi vedem cât de adevărat a fost ceea ce a spus Dumnezeu, că Avraam

„are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului” (Geneza 18:19) .

Pe de altă parte, mulţi credincioşi au renunţat la (sau: şi-au coborât [nota trad.]) standardele lor înalte şi şi-au compromis principiile creştine pentru obţinerea unor avantaje materiale pentru copiii lor – pentru ca apoi să constate, cu o durere care le sfâşie inima, că aceşti copii, când au crescut, au ales să trăiască pentru lume. O, ce tragedie este aceasta!

Cele mai mari răsplătiri cereşti sunt rezervate acelora care au păşit pe urmele lui Avraam şi care, asemenea lui, nu s-au sustras de la niciuna dintre căile lui Dumnezeu, oricare ar fi fost preţul de plătit.

Îmi amintesc că am auzit relatarea despre un cuplu de tineri căsătoriţi americani, care înainte de a veni comuniştii la putere în China au plecat acolo ca misionari. Ei au cerut conducerii misiunii lor să îi trimită într-o zonă în care nu a fost încă vestită Evanghelia. În consecinţă, au fost detaşaţi în zona centrală a ţării, într-un sătuc de lângă Tibet. Acolo, ei au lucrat cu credincioşie timp de mai mulţi ani, dar, în ciuda eforturilor depuse, nu au văzu

FRUMUSEŢEA VIEŢII

Hristos a venit să ne dea „o cunună împărătească în loc de cenuşă” (Isaia 61:3), frumuseţea vieţii Sale divine în schimbul cenuşii vieţii sinelui. Am văzut câteva trăsături ale vieţii sinelui şi am mai văzut Calea Crucii – calea de a fi zdrobit şi golit - ca fiind singura care ne scoate din întunericul vieţii propriului nostru „eu” şi ne duce în slava deplină a vieţii lui Hristos. Într-o bună zi, când Hristos va reveni şi toţi factorii de umbrire vor dispărea, slava va străluci nestânjenită peste toţi aceia care au umblat pe această Cale. Însă chiar şi acum, aici pe pământ, viaţa noastră poate reflecta ceva din acea slavă. De aceea ne-a dat Dumnezeu Duhul Lui cel Sfânt care vrea să ne umple viaţa. Frumuseţea vieţii lui Hristos ne este adusă prin plinătatea Duhului Sfânt.

Înainte de a ne uita la trăsăturile unei persoane umplute cu Duhul Sfânt, aş vrea să clarificăm câteva înţelegeri greşite cu privire la Duhul Sfânt şi la lucrarea Lui.

Suveranitatea Duhului Sfânt

Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că Duhul Sfânt este suveran şi lucrează în diferite moduri. Isus a spus: „Aşa cum poţi auzi vântul, dar nu poţi spune de unde vine sau încotro se va îndrepta în momentul următor, tot aşa este şi în privinţa Duhului.” (Ioan 3:8 versiunea biblică L.B.). Nu poţi controla vântul – nici viteza şi nici direcţia lui. La fel este situaţia şi în cazul Duhului Sfânt. Totuşi, mulţi credincioşi îşi închipuie că-L pot controla şi determina să lucreze conform regulilor şi modelelor lor.

Când a doua Persoană a Trinităţii, Isus, era aici pe Pământ, fariseii au încercat să-L lege cu regulile şi tradiţiile lor înguste, dar El a refuzat să fie împresurat de zidurile compartimentelor lor închise ermetic. În creştinismul evanghelic de azi, urmaşii fariseilor încearcă să lege a treia Persoană a Trinităţii, Duhul Sfânt, pentru ca El să lucreze între limitele tradiţiilor şi înţelegerii lor omeneşti. Duhul Sfânt, însă, refuză să lucreze după modelele făcute de oameni. El „suflă încotro vrea”. Putem auzi sunetul lucrării Sale, dar El nu va fi controlat sau direcţionat de noi. Nu putem spune că El trebuie să lucreze în vieţile altora în modul în care a lucrat în viaţa noastră; nici nu-L putem obliga să lucreze astăzi exact în modul în care a lucrat în trecut. Nu. El este suveran. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne întoarcem cu faţa în direcţia în care suflă El şi să ne lăsăm duşi de Vânt. Duhul Sfânt nu poate fi înghesuit în compartimentul doctrinar al niciunei confesiuni. Deseori noi vom găsi surprinzător modul în care lucrează El. Atât penticostalii, cât şi nepenticostalii au nevoie să recunoască acest fapt!

Câteodată Duhul Sfânt Se poate manifesta ca o furtună. Pot apărea agitaţii emoţionale profunde, chiar şi reacţii fizice. Noi trebuie să fim neapărat deschişi, gata să acceptăm aceste manifestări, care vin de la Duhul Sfânt. Dumnezeu i-a vorbit lui Iov dintr-o furtună (Iov 38:1).

În acelaşi timp, însă, trebuie să ne amintim că Duhul Sfânt poate lucra câteodată ca o adiere blândă. Când Ilie a auzit furtuna, ni se spune că Dumnezeu nu era în furtună (1 Împăraţi 19:11). Nu toate agitaţiile emoţionale sunt de la Dumnezeu. Deci trebuie să avem grijă. Lui Ilie Dumnezeu i-a vorbit printr-un „susur blând” (1 Împăraţi 19:12).

Duhul Sfânt nu suflă întotdeauna ca o tornadă. Câteodată da, dar nu întotdeauna. Nu ne putem aştepta ca El să lucreze tot timpul ca o furtună în viaţa tuturor, doar pentru că El a lucrat aşa odată în viaţa cuiva. La fel de adevărat este şi faptul că nu Îi putem cere să lucreze întotdeauna ca o adiere blândă. Din contră, avem nevoie ca El să sufle ca o tornadă peste multe dintre bisericile noastre astăzi, pentru a smulge de acolo tot ceea ce Îl necinsteşte pe Hristos.

Ambalajul darului nu trebuie confundat cu darul. Duhul Sfânt Însuşi este Darul pe care Domnul Înviat L-a dat bisericii Sale. Când El atinge oamenii, această atingere poate fi însoţită de strigăte de „Aleluia”, de lacrimi de bucurie şi de darul limbilor, sau poate fi liniştită, tăcută şi fără multă emoţie. Temperamentele sunt diferite, iar Duhul lui Dumnezeu, spre deosebire de mulţi creştini, este dispus să Se adapteze fiecărui temperament în parte. Prin urmare, este absurd să impunem ca alţii să primească Darul în acelaşi ambalaj în care L-am primit noi – fie el spectaculos sau obişnuit. Numai copiii mici sunt captivaţi de ambalajul în care vine cadoul. Oamenii mari îşi dau seama că darul în sine este mai important decât ambalajul. Apostolul Pavel s-a întors la Domnul printr-o vedenie în care i S-a arătat Isus, dar el nu a predicat că toţi trebuie să aibă o asemenea vedenie ca să poată fi mântuiţi. Nu. El a recunoscut că, oricare ar fi ambalajul în care vine darul, ceea ce contează este realitatea dinăuntru. La fel stau lucrurile şi în cazul plinătăţii Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu

În al doilea rând, trebuie să ne amintim că Duhul Sfânt lucrează întotdeauna în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El Însuşi a scris acest Cuvânt şi El nu se schimbă. Acest adevăr îl vedem chiar în primul paragraf din Scriptură. Când întunericul acoperea Pământul,Duhul lui Dumnezeu a venit peste întuneric şi a fost rostit Cuvântul lui Dumnezeu: „Să fie lumină”. Deci vedem că ceea ce a adus lumină în întuneric, şi a adus plinătate şi formă, acolo unde înainte fusese goliciune şi diformitate a fost lucrarea cooperantă a Duhului Sfânt şi a Cuvântului Său creator (Geneza 1:1-3).

Naşterea din nou este atribuită sădirii Cuvântului lui Dumnezeu în noi(1 Petru 1:23), precum şi lucrării Duhului Sfânt (Tit 3:5). De asemenea, sfinţirea este rezultatul lucrării Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în vieţile noastre (comparaţi Ioan 17:17 cu 2 Tesaloniceni 2:13). În acelaşi fel, starea de fi plin cu Duhul Sfânt şi cea de a fi umplut de Cuvântul lui Dumnezeu merg împreună. Acest adevăr devine clar când comparăm pasajul din Efeseni 5:18 până la 6:9 cu cel din Coloseni 3:15-21. În pasajul din Efeseni ni se spune că aducerea de mulţumiri, slăvirea lui Dumnezeu şi supunerea unii faţă de alţii în relaţii compatibile cu caracterul lui Hristos, toate acestea sunt rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt. În acelaşi timp, în pasajul din Coloseni, despre aceleaşi atitudini ni se spune că sunt rezultatul umplerii de Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă vrem să fim creştini echilibraţi trebuie să recunoaştem acest adevăr. Pentru ca o locomotivă cu aburi să meargă înainte, aceasta nu are nevoie numai de aburi, ci şi de şine de cale ferată. Dacă vrem să progresăm din punct de vedere spiritual avem nevoie de puterea Duhului lui Dumnezeu, dar avem nevoie şi de calea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a ne păzi de rătăcire. Niciuna nu este mai importantă decât cealaltă. Amândouă sunt la fel de importante. Unii, care pretind că sunt plini de „abur”, au ignorat „şinele” şi s-au împotmolit în noroi. Lăsând ca experienţa să primeze, ei nu au fost atenţi să verifice totul prin Cuvântul lui Dumnezeu şi, ca rezultat, au ieşit de pe Cale. La fel cum o locomotivă deraiată suflă furioasă din fluierul ei, mulţi dintre aceştia fac mult zgomot la întrunirile lor, dar în vieţile lor nu există progres duhovnicesc, nu există creştere în asemănarea cu Hristos.

Alţii au ajuns în extrema opusă. Deşi au păstrat contactul cu şinele, ei nu au luat în serios nevoia „locomotivei de a fi umplută cu aburi” ori şi-au imaginat că aveau plinătatea când de fapt n-o aveau, aşa că au rămas împotmoliţi şi ei. Ei accentuează importanţa Cuvântului lui Dumnezeu, având grijă să pună liniuţa pe fiecare literă „t” şi punctul pe fiecare literă „i” în acest Cuvânt. Ei doar admiră şi lustruiesc „şinele”, dar nu-şi dau seama că au nevoie să fie umpluţi de Duhul Sfânt. Sunt fundamentalişti în doctrinele lor – “totul e-n regulă”: „şinele sunt perfect drepte” – dar lipseşte „aburul” care să mişte „locomotiva”. Ei sunt perfect drepţi în doctrinele lor, dar problema e că sunt, în acelaşi timp, şi drepţi şi morţi! (expresia: „dead right but dead and right” e un joc de cuvinte: „dead right” = „(au) perfectă dreptate”; „dead and right” = „drepţi şi morţi” [nota trad.]).

Cunoaşterea noastră limitată

În al treilea rând, trebuie să recunoaştem că nici chiar cei mai buni dintre noi nu cunosc totul despre Duhul Sfânt şi despre tot ceea ce face El. Unii creştini dau impresia că deţin toate răspunsurile în privinţa a tot ce are legătură cu Duhul Sfânt. Ei au analizat învăţătura biblică pe acest subiect şi au sortat cu grijă fiecare verset. În privinţa unor astfel oameni eu sunt foarte precaut, pentru că ştiu că nu au dreptate. Noi nu cunoaştem totul. Cunoaştem doar în parte, mai ales când este vorba de lucrarea Duhului (vezi 1 Corinteni 13:9,12). Trebuie să admitem că minţile noastre limitate şi păcătoase nu sunt în stare să cuprindă pe deplin măreţia şi vastitatea lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

A. W. Tozer a spus că cea mai profundă declaraţie din toată Biblia este următoarea: „Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” (Ezechiel 37:3). În înţelegerea noastră a lucrurilor privitoare la Dumnezeu, noi toţi ajungem la punctul în care nu mai putem spune decât:

„Doamne Dumnezeule, cunosc doar atât, dar există atât de mult dincolo de ceea ce cunosc eu. Am ajuns doar la periferia adevărului”.

După cum spunea Iov:

„acestea sunt doar marginile căilor Sale şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26:14)

. O asemenea atitudine ne va păzi de multă dogmatică lumească în privinţa Duhului Sfânt, în condiţiile în care Biblia nu ne dă învăţături clare în legătură cu anumite chestiuni. Această atitudine ne va da, de asemenea, o mai mare îngăduinţă faţă de alţi credincioşi a căror viziune în privinţa lucrării Duhului Sfânt diferă de a noastră. S-ar putea ca ei să nu aibă dreptate, dar s-ar putea să n-avem nici noi dreptate! Toate revelaţiile clare ale Scripturii sunt scrise pentru învăţătura noastră şi nu trebuie să facem speculaţii dincolo de acestea. (Deuteronom 29:29).

Fără scurtături

În al patrulea rând, amintiţi-vă că nu este nicio scurtătură înspre o viaţă plină de Duhul Sfânt, nicio formulă magică care să garanteze succesul. În zilele noastre, când butoanele au înlocuit munca manuală istovitoare şi când omul a acceptat, în general, o filozofie a unui trai uşor, confortabil, creştinii pot transpune, inconştient, această atitudine pe planul problemelor de natură spirituală. Ca urmare, putem gândi că trebuie să existe vreo formulă simplă pentru a fi umpluţi cu Duhul Sfânt, de exemplu una de genul: “urmează aceşti trei paşi şi, ce să vezi, eşti umplut”! În Biblie nu găsim vreo astfel de formulă. Trebuie să ne ferim de reducerea, în viaţa unei persoane, a lucrării Duhului Sfânt la un set de formule. Plinătatea Duhului nu are de-a face cu mecanica, ci cu viaţa – şi viaţa spirituală nu poate fi exprimată prin formule.

Nu te lăuda că ai fost umplut

În al cincilea rând, un fapt care poate fi remarcat în tot Noul Testament este că, deşi despre anumiţi oameni ni se spune că au fost „plini de Duhul” (Fapte 6:5, 11:24)niciunul nu a susţinut vreodată, el însuşi, că este plin de Duhul .

Nu mă refer acum la botezul în Duhul (sau la „primirea Duhului”, cum este numit acest botez în câteva pasaje), care este experienţa iniţială a umplerii cu Duhul Sfânt. În legătură cu aceasta, apostolii se aşteptau din partea fiecărui credincios la o mărturie clară care să ateste primirea sau nu a Duhului (vezi Fapte 19:2 şi Galateni 3:2).

În Efeseni 5:18, însă, Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Efes, care au fost deja botezaţi în Duhul, să fie „într-o stare umplută cu Duhul” (traducere literală). Cu alte cuvinte, să fie umpluţi cu Duhul Sfânt în mod continuu. Numai cei care umblă călăuziţi de Duhul, având această plinătate continuă, pot fi numiţi bărbaţi şi femei „plini (pline) de Duhul”. Iar această plinătate este ceva pe care alţii o vor remarca la noi, nu ceva pe care noi o susţinem despre noi înşine. Când faţa lui Moise a strălucit de slava lui Dumnezeu, cei din jur au văzut aceasta, dar el însuşi „nu ştia că pielea feţei lui strălucea” (Exod 34:29,30) .

A fi plin de Duh înseamnă a fi plin de Duhul lui Hristos; şi prin rodul asemănării noastre cu Hristos în caracterul nostru vor cunoaşte cei din jur că suntem plini de Duhul. Nu avem nevoie deloc să susţinem ceva în legătură cu plinătatea Duhului, pentru că viaţa noastră va vorbi mai tare decât cuvintele noastre.

Exemplul lui Pavel

Nu există, probabil, o descriere mai clară a vieţii pline de Duhul Sfânt decât declaraţia lui Pavel din Galateni 2:20„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” . Care este scopul plinătăţii Duhului, dacă nu acela de a reproduce viaţa lui Isus în noi? Aşa că măsura în care suntem plini de Duhul Sfânt este dată, de fapt, de măsura în care viaţa sinelui nostru este răstignită iar viaţa lui Hristos e manifestată în noi.

Pavel le-a spus creştinilor Galateni:„Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine ” (Galateni 4:12). El a fost unul care a putut cere altora să-i urmeze exemplul. El n-a trebuit să spună: „Nu vă uitaţi la mine, ci uitaţi-vă la Hristos”. El i-a îndemnat, în mod repetat, pe alţii să privească la exemplul propriei lui vieţi şi să-l urmeze aşa cum el însuşi Îl urma pe Hristos (vezi 1 Corinteni 4:16; 11:1; Filipeni 3:17). El a avut o experienţă creştină atât de îndestulătoare, încât, chiar şi când era în lanţuri, i-a putut spune împăratului Agripa: „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu [spiritual], afară de lanţurile acestea.” (Fapte 26:29). Aceasta nu era o laudă de sine, deoarece în altă parte spunea:„Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” (1 Corinteni 15:10).

Pentru a înţelege câteva din caracteristicile vieţii centrate pe Hristos haideţi să analizăm opt pasaje din Scriptură, în care apostolul Pavel, pentru a-şi descrie viaţa şi slujirea, foloseşte în mod repetat expresia: „eu sunt”.

Mai întâi ne vom uita la trăsăturile slujirii pline de Duhul, iar apoi la trăsăturile vieţii pline de Duhul.

SLUJIREA PLINĂ DE DUHUL SFÂNT

Aş vrea să menţionez aici, pe baza cuvintelor apostolului Pavel, patru trăsături care sunt caracteristice slujirii pline de Duhul Sfânt.

Un sclav din dragoste

Întâi de toate, slujirea plină de Duhul Sfânt este slujirea unui sclav din dragoste. În Fapte 27:23 Pavel spune: „ … al Dumnezeului, al căruia sunt eu , şi căruia Îi slujesc” . El era un sclav din dragoste al Dumnezeului Său. El nu şi-a păstrat nici un drept la propria lui viaţă. A predat totul în mâna Stăpânului său.

Singura motivaţie corectă pentru dedicarea noastră este recunoaşterea faptului că aparţinem în totalitate şi în primul rând lui Dumnezeu. Când ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu din recunoştinţă pentru ceea ce a făcut El pentru noi, această predare este bună în esenţa ei, dar motivaţia acesteia nu reprezintă adevăratul temei pentru dedicarea creştină. Iubirea faţă de Hristos poate fiforţa motrice care ne impulsionează în slujirea Domnului, dar temeiul pe baza căruia ar trebui să dedicăm viaţa noastră lui Dumnezeu este faptul că El ne-a câştigat prin moartea Lui pe cruce. Prin urmare, acum aparţinem de drept lui Dumnezeu, suntem proprietatea Lui şi nu mai avem niciun drept asupra propriei noastre fiinţe. În vremurile de odinioară, când sclavii slujeau stăpânilor, nu o făceau condiţionat de sentimentele lor faţă de ei, ci, în primul rând, pentru faptul că erau proprietatea stăpânilor lor!

Deci, atunci când o persoană îşi predă întreaga viaţă, prin această predare nu-I acordă lui Dumnezeu o favoare deosebită. Nu! Acea persoană doar dă înapoi ceea ce a furat de la Dumnezeu. Dacă eu am furat banii unui om iar mai târziu, fiind dovedit vinovat pentru păcatul meu, i-am dat acei bani înapoi: cu siguranţă că prin această restituire nu i-am acordat o favoare omului respectiv. Mă duc la el cu o atitudine de pocăinţă, ca un hoţ care se căieşte, şi aceasta e singura atitudine potrivită cu care putem să ne apropiem şi noi de Dumnezeu, când venim să ne predăm Lui viaţa noastră. Dumnezeu ne-a răscumpărat şi suntem ai Lui. Când recunoaştem acest fapt ajungem la singurul temei corect al dedicării.

Pavel a fost un sclav din dragoste al Domnului. Pavel L-a slujit pe Domnul lui precum acel sclav evreu care, eliberat fiind în al şaptelea an al slujirii sale, putea pleca de la stăpânul lui, dar alegea să rămână în acea slujire pentru că îşi iubea stăpânul (Exodul 21:1-6). El nu era un slujitor angajat, care să lucreze pentru bani, ci unul care slujea fără să considere că are vreun drept al lui propriu. Slujirea unui sclav din dragoste a fost descrisă splendid de cineva, în următoarea poezie:

„Sunt doar un sclav!

N-am nicio libertate a mea proprie; Nu pot alege nici cel mai mic lucru
- Nici chiar propria-mi cale.

Sunt un sclav!

Ţinut pentru înfăptuirea poruncii Stăpânului meu -

Mă poate chema noaptea sau ziua.

Dacă aş fi un slujitor aş putea pretinde salariu -

Libertate câteodată, în orice caz.

Dar eu am fost răscumpărat -

Stăpânul meu a plătit preţ de sânge pentru mine,

Iar acum eu sunt sclavul Lui -

Şi voi fi întotdeauna. Mă duce încotro vrea El, Îmi spune ce să fac;

Eu doar ascult de El, atâta tot

Şi mă încred în El!"

Iată ce înseamnă să fii un sclav din dragoste!

Dumnezeu îi caută pe aceia care sunt atât de predaţi Lui, încât se vor uita mereu la El pentru a înţelege ceea ce trebuie să facă şi nu vor fi absorbiţi de ceea ce simt ei că ar trebui făcut pentru El. Un sclav nu merge pe unde îl taie capul, făcând orice i se pare lui că e bine. Nu. Sclavul îşi întreabă stăpânul: „Stăpâne, care este voia ta pentru mine?” Apoi el face ceea ce i-a spus stăpânul său că trebuie făcut. Biblia spune că “cea mai importantă caracteristică a unui slujitor este aceea că el face întocmai ceea ce îi spune stăpânul lui să facă” ( 1 Corinteni 4:2 versiunea biblică L.B.).

Aşa cum a transpus cineva atât de frumos acest adevăr în versuri, iată genul de om pe care îl caută Dumnezeu:

„Caut un om care va aştepta şi va veghea,

Sensibil fiind la chemarea Mâinii şi a Privirii Mele,

Care să îndeplinească misiunea dată de Mine, după metoda

Mea,

Care să aibă discernământul de a face numai lucrările Mele.

Ah, ce bucurie Îmi este prilejuită Când pot găsi un astfel de om,

Un om care va face toată voia Mea -

Un om centrat pe studiul gândirii Stăpânului său."

„Caut printre ei un om” , spunea Domnul odată, „(…) dar nu găsesc niciunul!” (Ezechiel 22:30) . El caută sclavii din dragoste ai zilelor noastre, dar găseşte atât de puţini!

Pasiunea evanghelizării – nu agitaţie emoţională

În al doilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire care îşi recunoaşte datoria faţă de alţii. Pavel a spus: Eu sunt dator şi Grecilor [celor civilizaţi] şi Barbarilor [celor necivilizaţi] ” (Romani 1:14). Dumnezeu ne-a dat o comoară pe care trebuie s-o împărtăşim lumii. Noi suntem ca angajaţii de la oficiul poştal, cărora le-au fost încredinţate sume mari de bani, reprezentând contravalorile mandatelor poştale, pentru a fi distribuite la diferiţi oameni. Un astfel de angajat rămâne dator tuturor acelor oameni până când plăteşte fiecăruia dintre ei sumele ce li se cuvin. Poate deţine, la un moment dat, sute de milioane de lei din care, însă, nici un singur leu nu este al lui. El este dator faţă de mulţi.

Apostolul a recunoscut că din momentul în care Dumnezeu i-a încredinţat mesajul Evangheliei el avea o asemenea datorie. El ştia că acest mesaj trebuie să fie împărtăşit lumii. El mai ştia, de asemenea, că rămânea dator faţă de toţi acei oameni până în momentul în care mesajul mântuirii va fi încredinţat fiecăruia dintre ei. După douăzeci şi cinci de ani, timp în care a predicat Vestea Bună a Mântuirii, Pavel continua să spună: „Sunt un datornic” şi le spune creştinilor romani că este pregătit să meargă la Roma pentru a se achita de datoria lui faţă de oamenii de acolo. În legătură cu ceea ce am spus, că vom analiza pasaje din Scriptură în care apostolul Pavel foloseşte expresia „eu sunt”, observăm că în pasajul din Romani 1:14-16 expresia „eu sunt” apare de trei ori (în versiunile englezeşti ale Bibliei [nota trad.]): „Eu sunt un datornic (…) eu sunt pregătit să vin la voi (…) eu sunt unul căruia nu îi este ruşine de Evanghelia lui Hristos”.

Slujirea plină de Duhul Sfânt duce Evanghelia la destinaţie. Recunoscându-şi datoria faţă de alţii, această slujire este întotdeauna pregătită să meargă şi să achite acea datorie. Dovada umplerii cu Duhul Sfânt şi a frumuseţii unei vieţi ca a lui Hristos nu este văzută în experienţe emoţionale palpitante, ci într-o pasiune a inimii care spune împreună cu versurile minunate a Mrs. F. C. Durham:

„Sunt robul Tău, sclavul Tău; niciodată

Nu voi mai fi liber de acest imbold lăuntric fervent,

De a răspândi de la o naţiune la alta şi de la un mal la celălalt
Vestea îmbucurătoare pentru oameni a iertării păcatelor lor.
Foloseşte-mă în salvarea sufletelor sau mor,

Dă-mi iubirea care nu se uită la preţul de plătit,

Dă-mi acea credinţă care sfidează toate obstacolele, Dă-mi bucuria de
a-i aduce acasă pe cei pierduţi."

Slujirea plină de Duh are o pasiune a evanghelizării şi duce mereu mesajul la destinaţie. Este preocupată de nevoile altora şi nu de satisfacţia proprie. Hristos Însuşi nu Şi-a căutat niciodată propria satisfacţie (Romani 15:3).

În zilele noastre este nevoie de accentuarea adevărului că plinătatea Duhului şi darurile Sale nu sunt date pentru propria noastră satisfacere emoţională; şi cu atât mai puţin pentru etalare. A. W. Tozer a spus că: „Grandomania este o problemă specifică vârstei de grădiniţă !”. Dumnezeu vrea ca noi să fim maturi din punct de vedere spiritual, iar când vom avea această maturitate, pasiunea noastră nu va fi nici sentimentalism nici grandomanie, ci pasiune curată pentru evanghelizare .

În cartea Duhul Sfinţeniei (The Spirit of Holiness), scrisă de E. L. Cattell, autorul menţionează câteva dintre pericolele grave ale sentimentalismului, prin sentimentalism înţelegându-se căutarea freamătului emoţional în loc de căutarea lui Dumnezeu. Pericolele menţionate sunt: mărturia defavorabilă faţă de cei din jur, irosirea energiei şi apariţia unei false sfinţenii.

Cei care se află pe acest teren, al sentimentalismului, vor considera că Duhul Sfânt este prezent într-o adunare numai atunci când fervoarea emoţională a cântărilor şi a rugăciunilor atinge un anumit grad de intensitate şi când vuietul din adunare ajunge la un anumit nivel de decibeli! Însă aceasta nu e altceva decât trăire pe baza simţurilor şi nu o trăire prin credinţă. Ea se închină emoţiilor şi nu lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în duhul nostru, nu în sentimentele noastre.

În plus, sentimentalismul poate compromite şi mărturia noastră înaintea lumii. Pavel ne avertizează că „dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi cei fără daruri sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni?” (1 Corinteni 14:23) . Dumnezeu este un Unul al ordinii, nu al confuziei (1 Corinteni 14:33). Creştinii emoţionali îi etichetează pe alţii ca nespirituali numai pentru că ceilalţi nu acceptă comportamentul lor frenetic ca manifestare a Duhului Sfânt. „Harul acceptă chinul”, spune Cattell, „dar nu chinuieşte niciodată pe alţii”!!

De foarte multe ori sentimentalismul devine chiar un înlocuitor al slujirii. În loc ca să-i ajutăm pe alţii, când ne adunăm putem rămâne pasivi, savurând „sentimentele noastre înalte”! Este neapărat necesar ca eforturile noastre să nu fie îndreptate înspre satisfacerea sentimentelor noastre, ci înspre slujirea după exemplul lui Isus, care, atunci când a fost umplut cu Duhul Sfânt, „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul” (Fapte 10:38) .

De asemenea, falsele “tresăltări” sentimentale ne pot înşela în legătură cu starea noastră spirituală. Dacă ai jignit-o pe soţia ta, sau ai ofensat vreo altă persoană, voia lui Dumnezeu pentru tine va fi aceea ca tu să îţi ceri iertare de la persoana în cauză, înainte ca părtăşia ta cu Dumnezeu să poată fi restabilită. Într-o adunare sentimentalistă, însă, sau într-o aşa-zisă “eliberare în limbi”, Satan îţi poate da o trăire emoţională aşa de agreabilă, încât să te înşele, crezând că eşti în comuniune cu Dumnezeu, când de fapt nu poţi fi datorită faptului că problema relaţiei faţă de semeni tăi nu a fost rezolvată. A vorbi în limbi poate fi mai emoţionant, însă Dumnezeu Se aşteaptă de la tine să faci mai întâi pasul umilitor al cererii de iertare de la persoana ofensată. Altfel, Satan a reuşit să te păcălească cu o sfinţenie iluzorie.

Nu subestimez valoarea sentimentelor date de Dumnezeu şi nici adevăratul dar al limbilor. Dumnezeu a creat stările noastre emoţionale şi nu vrea să fim nesimţitori ca pietrele. De asemenea, numai El este Acela care a dat Bisericii darul limbilor şi, prin urmare, trebuie să se manifeste şi acest dar în Biserică. Să nu uităm însă niciodată că slujirea plină de Duhul Sfânt, conştientă fiind de datoria ei faţă de alţii, duce mereu mesajul la destinaţie şi nu se satisface doar pe sine cu experienţe de natură afectivă.

Deci, trebuie neapărat să avem în vedere două aspecte importante:

    1. Orice experienţă avută într-o adunare tensionată emoţional poate fi una indusă de noi înşine şi poate să nu provină deloc de la Dumnezeu.
    2. Orice experienţă care face ca o persoană să-şi piardă capacitatea de a-şi înfrâna poftele nu poate fi de la

Duhul Sfânt, deoarece roada Duhului este înfrânarea poftelor (Galateni 5:22-23).

Voia lui Dumnezeu pentru noi nu este să trăim dependenţi de simţămintele noastre. El vrea să trăim prin credinţă. Din acest motiv, Dumnezeu ne lasă câteodată să trăim stări de „uscăciune” în care avem impresia că stagnăm sau coborâm din punct de vedere spiritual. Aceste stări sufleteşti de uscăciune nu reprezintă întotdeauna indicatori ai păcatului în viaţa noastră. Ele sunt adesea încercări ale lui Dumnezeu de a scoate din noi dependenţa de simţămintele noastre.

În aceste zile, ale vremurilor din urmă, trebuie să fim prudenţi în umblarea noastră pentru că Diavolul, prin false daruri spirituale şi prin supraaccentuarea emoţiilor, îi duce la pierzare pe mulţi. Dacă vrem să scăpăm de capcanele lui Satan trebuie să păstrăm în inimă adevărul că frumuseţea vieţii lui Hristos se manifestă printr-o viaţă care caută permanent să îi binecuvânteze pe alţii. Isus a venit din Cer pe Pământ nu căutând foloase pentru El Însuşi, ci numai cu scopul de a-i binecuvânta pe alţii.

Insuficienţa a ceea ce este omenesc

În al treilea rând, slujirea plină de Duhul Sfânt este o slujire conştientă de faptul că ceea ce este omenesc este insuficient . Atenţie la cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 10:1„eu, cel smerit când sunt de faţă în mijlocul vostru” sau, cu alte cuvinte, „Eu nu sunt o personalitate impresionantă”.

Tradiţia ne spune că Apostolul Pavel avea o înălţime de numai un 1,47 m, era chel, avea un nas coroiat şi că, probabil, suferea de o afecţiune a ochilor. După toate probabilităţile el nu a avut înfăţişarea unui star de cinema. Succesul lucrărilor sale nu a depins de vreun factor omenesc, pentru că nu a existat nimic impresionant în felul în care apărea înaintea altora şi nici în retorica limbajului său.

Cu privire la modul lui de a predica, Pavel le scrie Corintenilor: „Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur” (1 Corinteni 2:3) . Ceea ce simţea el în timpul predicării îl făcea conştient mai degrabă de slăbiciunea lui decât de puterea lui Dumnezeu care curgea prin el. Aceasta e slujirea plină de Duhul Sfânt şi, ca dovadă, vedem că prin predicarea lui Pavel s-a plantat o biserică în acel Corint care, la acea vreme, era renumit pentru păgânismul lui.

Când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte printr-un om, de obicei omul însuşi nu este conştient că este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Sunt întotdeauna prudent în legătură cu acei oameni din adunare care, atunci când stau la amvon, sunt atât de siguri că prin ei vorbeşte Dumnezeu şi care, ca parte introductivă a declaraţiilor lor, folosesc expresia „Aşa vorbeşte Domnul…”. Experienţa mea cu astfel de oameni este că Dumnezeu nu a vorbit deloc vreodată prin ei. Ei au avut doar închipuirea, plină de sine, că sunt vase profetice. De multe ori, omul prin care vorbeşte Dumnezeu nu este deloc conştient de acest fapt. Apostolul Pavel spune într-una din epistolele sale: „Cred că, spunându-vă acestea, vă dau înştiinţarea Duhului lui Dumnezeu.” ( 1 Corinteni 7:40 versiunea biblică L.B.). În acest caz, Pavel nu era sigur de faptul că Însuşi Dumnezeu era Acela care vorbea prin el. Totuşi, noi ştim că Dumnezeu vorbea prin Pavel, pentru că Dumnezeu a inclus acestea în Scriptura inspirată de El, dar Pavel însuşi nu era conştient de aceasta la acel moment.

Da, slujirea plină de Duhul Sfânt este una conştientă de faptul căceea ce este omenesc este insuficient. Aşa cum spune Pavel„când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). Acel slujitor al lui Dumnezeu care este umplut de Duhul merge din nou şi din nou la Dumnezeu şi, asemenea omului care în pilda din Luca 11:5-8 cerea insistent pâine de la prietenul său, spune: „Nu am nimic ce să dau altora. Te rog, dă-mi pâinea vie”. Slujitorul Domnului este mereu conştient de propria-i insuficienţă.

Haideţi să nu avem nicio părere greşită despre slujirea plină de Duhul Sfânt. Ea nu are nici o conştientizare deosebită a prezenţei puterii lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, de teamă şi de nesiguranţă. Asigurarea faptului că Dumnezeu a lucrat într-adevăr prin noi va veni numai după ce lucrările au fost demult finalizate, printr-o privire retrospectivă asupra întregii lucrări.

Împlinirea chemării noastre

În al patrulea rând, slujirea plină de Duhul este o slujire care împlineşte chemarea specifică a lui Dumnezeu. În Coloseni 1:23, 25 Pavel spune că: „eu am fost făcut un slujitor” iar în 1 Timotei 2:7 „eu am fost rânduit ca apostol”. Pavel a fost rânduit (ordinat) de către mâinile străpunse de cuie ale Mântuitorului său, şi nu de vreun om. Dumnezeu a fost Acela care l-a chemat pe Pavel să fie un apostol. El spune în Coloseni 1:25 că această chemare i-a fost dată. A fost darul lui Dumnezeu, nu ceva realizat sau câştigat de el. În acelaşi verset el mai spune că această chemare i-a fost dată ca să-i slujească pe alţii. A fost o isprăvnicie încredinţată lui de către Dumnezeu pentru lucrarea de zidire a Bisericii.

Dumnezeu are o chemare specifică pentru fiecare dintre noi. Este inutil să-I cerem lui Dumnezeu să devenim ceva ce nu este chemarea Lui pentru noi, fiindcă numai Duhul Sfânt este acela care decide cu ce daruri trebuie să slujim fiecare dintre noi. Pavel a fost chemat să fie un apostol, dar nu toţi au o astfel de chemare. Nevoia noastrăreală, pentru care trebuie să căutăm Faţa lui Dumnezeu, este puterea de a înfăptui ceea ce ne-a chemat El să facem. „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul” , a fost îndemnul lui Pavel pentru Arhip (Coloseni 4:17).

Dumnezeu „nu pune dopuri pătrate în locaşuri rotunde”. El ştie de ce anume are nevoie Biserica Lui, la un anumit moment şi într-un anumit loc, şi ne pregăteşte pe fiecare dintre noi, dacă suntem ascultători, pentru îndeplinirea unei anumite activităţi care poate fi total diferită de ceea ce vrem noi înşine să facem. „Este fiecare un apostol? Bineînţeles că nu. Este fiecare un predicator? Nu. Toţii sunt învăţători? Are fiecare puterea de a face minuni? Poate fiecare să vindece bolnavii? Bineînţeles că nu. Oare dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi abilitatea de a vorbi în limbile altor popoare fără să le fi învăţat vreodată [darul limbilor înţelese]? (…) Nu” ( 1 Corinteni 12:29-30 versiunea biblică L.B.). Însă fiecare dintre aceste daruri au fost aşezate de către Dumnezeu în Trupul lui Hristos. Pentru noi este important să ne recunoaştem darul şi chemarea, să exersăm acel dar şi să împlinim acea chemare. O slujire plină de Duhul înseamnă o slujire care împlineşte acea chemare specifică pe care ne-o dă Dumnezeu.

Dacă există vreun dar pe care Noul Testament ne încurajează în mod specific să-l căutăm atunci acela este darul proorociei (1 Corinteni 14:39). Acesta este, probabil, darul cel mai necesar în Biserica de astăzi. O slujire profetică este una spre zidire (întărire şi edificare), sfătuire (mustrare şi provocare pozitivă) şi mângâiere (alinare şi încurajare) (1 Corinteni 14:3). Este necesar să ne rugăm ca Dumnezeu să dea în bisericile noastre prooroci care să spună adevărul lui Dumnezeu, fără frică sau părtinire – oameni de un cu totul alt calibru faţă de cărturarii religioşi “profesionişti” care sunt interesaţi mai mult de salariul, de poziţia şi de popularitatea lor.

Fie ca Domnul să ne ajute pe fiecare dintre noi să căutăm cu sinceritate Faţa Lui pentru a descoperi care este chemarea noastră.

VIAŢA PLINĂ DE DUHUL SFÂNT

După ce am văzut trăsăturile caracteristice ale slujirii pline de Duhul Sfânt, exemplificate prin slujirea lui Pavel, haideţi să privim acum la patru caracteristici ale vieţii pline de Duhul Sfânt, care reies din viaţa apostolului.

Mulţumit pe deplin

Viaţa plină de Duhul Sfânt este, în primul rând, o viaţă a satisfacţiei depline. În Filipeni 4:11 Pavel spune: „m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc”. O asemenea mulţumire aduce cu sine plinătate de bucurie şi pace. Din această cauză, în versetele şi ale aceluiaşi capitol, Pavel vorbeşte despre bucurie şi despre pace.

Putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu numai atunci când suntem complet mulţumiţi cu toate raportările Lui faţă de noi. Dacă credem în suveranitatea lui Dumnezeu şi credem că, în virtutea acestei suveranităţi, El face ca toate evenimentele vieţii noastre să lucreze împreună spre binele nostru (Romani 8:28), atunci putem fi cu adevărat mulţumiţi în toate împrejurările. Atunci Îl putem slăvi pe Dumnezeu, ca şi Habacuc, chiar şi când nu aduc roade pomii din grădina noastră, când mor toate animalele din turma noastră, când suferim pierderi financiare masive sau în orice altă situaţie (Habacuc 3:17,18). Pasajul din Efeseni 5:18-20 arată că rezultatul umplerii continue cu Duhul Sfânt (pe dinăuntru) este revărsarea continuă (în afară) a laudelor lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel s-a putut bucura chiar şi când, prizonier fiind, era „aruncat în temniţa dinăuntru” şi avea picioarele prinse în butuci (Fapte 16:25). Chiar şi acolo el era mulţumit şi nu găsea niciun motiv de plângere. Acesta e unul dintre primele semne ale vieţii pline de Duhul. Nemulţumirile prezente în viaţa unui creştin indică faptul că, întocmai israeliţilor care au cârtit împotriva lui Dumnezeu în pustie, acel creştin nu a intrat încă în ţara promisă a biruinţei.

Creştere în sfinţenie

În al doilea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt esteo viaţă a creşterii în sfinţenie. Pe măsură ce creşte nivelul de sfinţire în viaţa unei persoane, aceasta devine tot mai conştientă de sfinţenia absolută a lui Dumnezeu. De fapt, prezenţa ultimului fenomen dintre cele două amintite este unul dintre indicatorii care dovedesc că în viaţa persoanei respective are loc, într-adevăr, primul.

La douăzeci şi cinci de ani după întoarcerea sa la Dumnezeu, Pavel afirmă despre sine: „eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:9). Cu cinci ani mai târziu el spune: „sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8), iar după încă un an el spune: „eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi” (1 Timotei 1:15).

Vedeţi cum reiese, din aceste trei afirmaţii, înaintarea lui pe calea sfinţeniei?

Cu cât se adâncea relaţia lui Pavel cu Dumnezeu, cu atât el devenea mai conştient de corupţia şi ticăloşia firii lui pământeşti. El a ajuns să recunoască faptul că „nimic bun nu locuia în firea lui pământească” (Romani 7:18). În pasajul din Ezechiel 36:26, 27, 31 Dumnezeu spune:„Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou (…) atunci (…) vă va fi scârbă de voi înşivă , din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre.” În acest pasaj vedem că una dintre dovezile faptului că am primit o inimă nouă de la Dumnezeu este faptul că ne scârbă de noi înşine. Numai un om care îşi urăşte şi îşi detestă firea pământească va fi capabil să împlinească porunca din Filipeni 2:3, care ne cere ca „în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi” . Având înaintea ochilor propria lui corupţie, un astfel de creştin nu va mai putea dispreţui niciodată pe nimeni.

De asemenea, va fi pregătit să mărturisească imediat orice cădere şi va fi gata să spună păcatului pe nume. Omul plin de Duhul Sfânt nu caută să dea altora o impresie a faptului că el creşte în sfinţenie, ci pur şi simplu aceasta va fi realitatea în viaţa lui. Nu se va lăuda cu experienţe care, conform aparenţelor, l-ar fi făcut pe el sfânt şi nu va încerca să-i convingă pe alţii despre teologia lui în ce priveşte sfinţirea. El va avea o astfel de sfinţenie în viaţa lui, încât alţii vor veni la el din proprie iniţiativă şi îl vor întreba secretul vieţii lui. El va avea ceea ce J. B. Phillips traduce ca: „sfinţenia care nu este o iluzie” (Efeseni 4:24) .

Corectitudinea doctrinei noastre în privinţa sfinţeniei, în sine, nu aduce nici o schimbare. Adevărata sfinţenie vine numai în viaţa aceluia care o caută şi o urmăreşte din toată inima lui, şi nu în viaţa aceluia care doar stochează învăţătura corectă în capul lui.

În secolele trecute au existat oameni cucernici (ca John Fletcher), care datorită modului lor de înţelegere a doctrinei sfinţeniei credeau că ei sunt „complet sfinţiţi” şi care îşi numeau păcatele comise în mod inconştient „greşeli”. Alţi oameni evlavioşi (ca David Brainerd) şi-au numit păcatele inconştiente „păcate” şi pe tot parcursul vieţii lor şi-au deplâns păcătoşenia şi lipsa devotamentului lor faţă de Dumnezeu. Însă sfinţii care au aparţinut fie unui grup doctrinar, fie celuilalt se poate să fi fost consideraţi la fel de sfinţi în ochii lui Dumnezeu, în ciuda diferenţelor majore care au existat în modul de evaluare a propriilor lor vieţi. Diferenţa modurilor în care sfinţii din ambele grupuri şi-au estimat propria inimă poate fi pusă pe seama diferenţei temperamentale dintre ei şi a diferenţei de înţelegere a doctrinei sfinţeniei. Secretul sfinţeniei nu se descoperă printr-un studiu al cuvintelor şi al timpurilor verbelor greceşti din Noul Testament, ci printr-o dorinţă arzătoare, izvorâtă din toată pasiunea şi sinceritatea inimii, de a plăcea lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la inima noastră, nu la creierul nostru!

În orice caz, orice creştere în sfinţenie va fi însoţită, întotdeauna, de o creştere a sensibilităţii la propria păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Pavel.

O viaţă răstignită

În al treilea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă răstignită. Pavel spunea: „Am fost răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2:20). În ultimele două capitole am văzut deja câte ceva din semnificaţia crucii. Calea Crucii este calea umplerii cu Duhul Sfânt. Duhul ne va conduce întotdeauna la cruce, aşa cum L-a condus şi pe Isus. Duhul Sfânt şi crucea sunt inseparabile.

Crucea este un simbol al slăbiciunii, al ruşinii şi al morţii. În viaţa lui, apostolul Pavel a avut parte de temeri, nedumeriri, necazuri şi lacrimi (vezi 2 Corinteni 1:8; 4:8; 6:10; 7:5). El a fost considerat un nebun şi un fanatic. A fost tratat adesea ca murdăria şi gunoiul altora (1 Corinteni 4:13). Toate acestea nu sunt deloc în discordanţă cu plinătatea Duhului; din contră, omul plin cu Duhul Sfânt se va simţi condus de Dumnezeu din ce în ce mai departe pe cărarea coborâtoare a umilinţei şi a morţii faţă de sine.

Omul umplut cu Duhul Sfânt nu pune preţ pe onoarea dată de oameni. El acceptă cu bucurie umilirea şi reproşul. El se laudă numai cu crucea (Galateni 6:14). El nu se laudă cu darurile şi cu talentele sale, nici măcar cu experienţele sale duhovniceşti cele mai profunde. El se laudă numai cu moartea lui continuă faţă de sine însuşi.

Crucea este şi un simbol al iubirii Divine. Dragostea lui Dumnezeu pentru om a fost manifestată în moartea lui Dumnezeu pe o cruce. O asemenea iubire este caracteristică şi omului plin de Duhul Sfânt. Între el şi orice altă persoană se interpune o cruce pe care el moare

faţă de sine însuşi pentru a-i iubi pe alţii. Acesta este adevăratul înţeles al iubirii.

Watchman Nee povesteşte întâmplarea în care doi fermieri creştini din China, care îşi aveau ogoarele destul de sus, pe un deal, mergeau dis-de-dimineaţă să-şi ude terenurile agricole. Într-o noapte s-a întâmplat că alţi fermieri, ale căror terenuri erau situate mai la vale, au săpat un canal în şanţul de irigaţie al ogoarelor de sus, al creştinilor, făcând astfel ca toată apa să se scurgă înspre pământurile lor. Aceasta s-a întâmplat timp de şapte nopţi consecutiv, iar cei doi fermieri creştini se întrebau ce să facă. În cele din urmă s-au hotărât ca, în calitate de creştini, să le prezinte celorlalţi fermieri iubirea lui Hristos. Aşa că în dimineaţa următoare, când s-au dus să-şi ude terenurile au udat mai întâi terenurile acelor fermieri, şi numai după aceea terenurile lor. Prin aceasta ei au pus o cruce între ei şi ceilalţi fermieri şi au murit faţă de propriile lor drepturi. După ce au procedat aşa timp de două sau trei zile, fermierii necreştini au venit să-şi ceară scuze şi au spus: „Dacă acesta e creştinismul, atunci vrem să auzim mai multe despre el”.

Isus a spus că, atunci când Duhul Sfânt va veni peste ucenicii Lui, ei vor primi putere pentru a-I fi martori. În textul original grecesc, cuvântul „martor” este „martus” (care este tradus ca „mucenic” (martir) în Apocalipsa 17:6). Aşa că înţelesul literal al versetului din Faptele Apostolilor 1:8 este că, atunci când Duhul Sfânt va veni peste ucenici, ei vor primi putere să fie martiri, însă martiri nu numai în sensul de a muri odată, pe un rug, ci martiri care vor muri faţă de ei înşişi în fiecare zi. Deci, un martor plin cu Duhul Sfânt este unul care trăieşte o viaţă răstignită.

Creştere continuă

În al patrulea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă care caută continuu o măsură mai mare a plinătăţii . „Alerg spre ţintă” spune Pavel după aproape treizeci de ani de la întoarcerea lui la Dumnezeu, când era deja aproape de finalul vieţii lui pământeşti (Filipeni 3:14). El încă nu a ajuns la ţintă. Încă era în căutarea unei măsuri mai mari a plinătăţii Duhului lui Dumnezeu în viaţa lui şi în acest scop îşi încorda fiecare dintre „muşchii lui spirituali”.

Nu am ajuns încă desăvârşit (complet)”, spune el în Filipeni 3:12. Însă în versetul 15 pare să spună exact opusul: „deci gândul acesta să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi (compleţi)”. Acesta e paradoxul vieţii pline de Duhul Sfânt – „suntem desăvârşiţi” şi totuşi „nu am ajuns încă desăvârşiţi”. Cu alte cuvinte, plini şi totuşi dorind fierbinte o măsură mai mare a plinătăţii.

Condiţia spirituală de a fi plin de Duhul Sfânt nu este una statică. Există măsuri din ce în ce mai mari ale plinătăţii. Biblia spune că Duhul Sfânt ne conduce de la o măsură a slavei la alta (2 Corinteni 3:18) sau, cu alte cuvinte, de la o măsură a plinătăţii la alta. Un pahar poate fi plin cu apă, la fel şi o găleată, la fel un bazin şi la fel poate fi plină albia unui râu. Însă e o mare diferenţă între plinătatea paharului şi cea a râului.

Un creştin nou-născut, întors la Dumnezeu de curând, poate fi umplut cu Duhul Sfânt imediat după pocăinţa sa. Apostolul Pavel, la finalul vieţii lui, a fost şi el un om umplut cu Duhul Sfânt. Însă este o mare diferenţă între plinătatea creştinului nou-născut şi plinătatea apostolului matur. Plinătatea în primul caz este ca un pahar plin, pe când în cel de-al doilea caz este ca un râu plin.

Duhul Sfânt caută în mod continuu să ne crească capacitatea, astfel ca El să ne poată umple într-o măsură mai mare. Aici intervine crucea. Nu poate exista nici o creştere a capacităţii în viaţa noastră dacă evităm Calea Crucii. Iată de ce „inima (creştinilor din Corint) era strânsă” (2 Corinteni 6:12), având o capacitate de cuprindere atât de mică. Ei se lăudau cu darurile şi ignorau crucea. De aceea Pavel îi îndemna, din nou şi din nou în cele două epistole ale lui, să accepte crucea în vieţile lor. Îi îndemna ca, în felul acesta, „să se lărgească” (2 Corinteni 6:13).

Dacă acceptăm în mod sistematic crucea în viaţa noastră, vom descoperi că „paharul” nostru devine o găleată, găleata devine un bazin, bazinul devine un râu, iar râul devine o reţea formată din multe râuri. La fiecare etapă, pe măsură ce capacitatea noastră va creşte, vom avea nevoie să fim umpluţi din nou. Astfel va fi împlinită în noi promisiunea Domnului Isus:

„’Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie’. Spunea cuvintele acestea despre Duhul Sfânt…” (Ioan 7:38, 39) .

Acum putem înţelege mai bine de ce Pavel îi îndeamnă pe creştinii efeseni să fie mereu „plini de Duh” (Efeseni 5:18). În mod evident, Pavel nu a crezut niciodată într-o experienţă a umplerii cu Duhul Sfânt de tipul “odată pentru totdeauna”. La ceea ce se referă el în pasajul amintit, este o creştere continuă a capacităţii noastre pentru a ajunge la măsuri din ce în ce mai mari ale plinătăţii.

Pavel însuşi a acceptat întotdeauna crucea. El spune în 2 Corinteni 4:10 „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru [într-o măsură din ce în ce mai mare]. Un aspect al crucii acceptat de el a fost disciplinarea poftelor sale trupeşti. Plinătatea Duhului nu este niciodată un înlocuitor pentru disciplină şi pentru munca plină de efort. Pavel încă avea nevoie să „se lupte cu pumnul şi să se poarte aspru cu trupul său” pentru a-l ţine sub stăpânire. Iată cuvintele lui Pavel într-o altă traducere:

„Asemenea unui atlet, îmi pedepsesc trupul şi-l tratez cu duritate, antrenându-l să înfăptuiască ceea ce trebuie făcut şi nu ceea ce vrea el” (1 Corinteni 9:27 versiunea biblică L.B.).

El şi-a disciplinat ochii pentru a ţine sub control ceea ce citea şi la ceea ce privea, şi-a disciplinat urechile pentru a ţine sub control informaţiile cărora le dă ascultare, iar limba şi-a disciplinat-o pentru a-şi ţine sub control vorbirea. El şi-a disciplinat viaţa în fiecare domeniu. Astfel, capacitatea lui a crescut.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru perioadele de criză date de El în vieţile noastre. Să nu uităm, însă, că fiecare perioadă critică trebuie să ducă la un proces. Hristos nu este numai Uşa, El este şi Calea. Dacă am intrat pe poarta strâmtă trebuie să şi mergem mai departe pe calea îngustă. Trebuie să avem grijă să nu ne facem vinovaţi de accentuarea în aşa mare măsură a crizei, încât să excludem procesul la care trebuie să ducă acea criză. Naşterea din nou este o criză, dar aspectul important este viaţa spirituală trăită la timpul prezent, nu doar amintirea datei unui eveniment din trecut. Unii nu-şi mai pot aminti data la care a venit momentul de criză al naşterii din nou în viaţa lor, dar nu putem afirma că un om este mort, numai pentru faptul că el nu-şi mai aduce aminte de data naşterii lui! Dar vai, pentru unii creştini mărturia unei experienţe e singura probă adusă de ei în sprijinul afirmaţiei că sunt vii!

Ceea ce e important şi în privinţa plinătăţii Duhului este realitatea ei la timpul prezent manifestată în trăirea şi slujirea care sunt asemenea lui Hristos. Dacă tot ce avem este amintirea unei experienţe din trecut, atunci oricât ar fi de minunată acea experienţă nu ne ajută cu nimic.

Dumnezeu caută bărbaţi şi femei care nu vor fi niciodată plafonaţi, mulţumindu-se doar cu experienţe şi “binecuvântări”, ci care îşi vor lua crucea în fiecare zi şi Îl vor urma pe Isus, manifestând astfel în viaţa şi slujirea lor realitatea cuvintelor: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Aceasta şi nu altceva este viaţa plină de Duhul Sfânt.

„Nu eu, ci Hristos fie onorat, iubit şi înălţat, Nu eu, ci Hristos fie
văzut, cunoscut şi auzit, Nu eu, ci Hristos în orice expresie şi faptă,
Nu eu, ci Hristos în orice gând şi cuvânt,
Ah, să fiu izbăvit de mine însumi, dragă Doamne, Ah, să mă pierd în
Tine,


Ah, să nu mai fiu Eu,

Ci Hristos care trăieşte în mine."

(selectat)Amin şi Amin.

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*