Plecati de sub tutela bisericilor nationale din Europa, crestinii din America au creat o societate care nu mai respect acalendarul traditional crestin. Singurele exceptii notabile, nici acestea practicate peste tot, sunt Pastele si Craciunul.
Adaugati la aceasta realitate si faptul ca biserica pentecostala acorda sarbatorii Rusaliilor o prea exagerata, in conceptia noastra, importanta si veti ajunge sa constatati ca pentru baptisti, aceasta sarbatoare este, daca nu neglijabila, cel putin dicutabila.

Rusaliile isi au totusi importanta lor biblica si o recapitulare a evenimentelor petrecute atunci nu poate decat sa ne faca bine, atat credintei, cat si practicii noastre crestine.

Primul lucru care trebuie remarcat despre Rusalii este ca sunt o sarbatoare de ”duminica”. Cea de a cincizecea zi, este un multiplu de 7 plus inca o zi, ceea ce o face sa cada intotdeauna nu in Sabat, ci in cea ditai zi a saptamanii. Prin aceasta, Rusaliile Vechiului Testament sunt dovedite ca o anticipare a harului care ne-a venit odata cu Noul Testament.

Al doilea lucru pe care-l remarcam este ca Rusaliile au marcat abilitatea de a scoate Evanghelia din granitele stramte ale iudaismului, pentru a o raspandi la toate neamurile de pe fata pamantului. Abilitatea de a vorbi in limbi noi a marcat cu “foc si cu vant” ca se intra intr-o dispensatie noua, acea a mantuirii duse pana la marginile pamantului.

Cum ar trebui sa sarbatorim amintirea unei astfel de zile?

In nici un caz cu o naiva asteptare a unei repetaria ei in fiecare an calendaristic. Rusaliile au fost o “poarta” prin care s-a trecut acum doua mii de ani, nu o destinatie la care trebuie sa ne tot intorcem. Bisrica nu traieste privind inapoi, ci aruncandu-se spre ceea ce este inainte in implinirea plenara a planului divin.

De Rusalii aniversam bunatatea lui Dumnezeu venita peste noi: “Caci fagaduinta aceasta este voi, pentru copiii vostri wsi pentru toti cei ce sunt departe acum, in oricat de mare numar ii va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39).

De Rusalii aniversam importanta venirii Duhului Sfant pentru formarea Bisericii, pentru nasterea noastra din nou si pentru imputernicirea noastra sa vestim Evanghelia. Odata cu Rusaliile am intrat in “epoca puterii venite de sus” (Fapte 1:8). Rusaliile ne aduc aminte ca, in afara Duhului Sfant, nu exista in noi nici un fel de resurse suficiente pentru implinirea misiunii noastre crestine.

De Rusalii ne aducem aminte ca ne apropiem cu pasi mari de vremea sfarsitului. Traim deja “ultimele zile” si Domnul nostru poate reveni oricand. Se cade cu atat mai mult sa ne luam chemarea si lucrarea in serios: “Sa stie bine dar, toata casa lui Israel, ca Dumnezeu a facut Domn si Christos pe acest Isus si noi toti suntem martori ai Lui” (Fapte 2:32,36).

Ce-am putea face in mod special de Rusalii? De Rusalii ar trebui sa proclamam Evanghelia macar la o singura persoana necunoscuta noua. Aceasta ar fi un semn ca am inteles adevarata semnificatie a evenimentului. Altfel, sarbatoarea va fi o simpla “comemorare”, rece si sterila.

Daniel Branzai

Intrebarea din titlu poate fi si sincera, dar si batjocoritoare sau cinica. Cine o pune, trebuie sa nu uite nici o clipa ca aceasta intrebare Ii este adresata in ultima instanta lui Dumnezeu Creatorul si lui Isus Christos, Cel ce a promis sa “zideasca” aceasta Biserica si “s-o prezinte” intr-o buna zi “fara pata, fara zbircitura” in fata intregului univers.

Iata de ce va invit sa cititi cu evlavie si atentie rindurile care urmeaza:

“Cea mai inalta expresie a voiei lui Dumnezeu in dispensatia actuala este Biserica. Pentru a fi in intregime biblica, orice activitate religioasa trebuie sa fie integrata si subordonata Bisericii. Trebuie sa spunem foarte clar si raspicat ca orice slujba adusa lui Dumnezeu in vremea de acum trebuie sa izvorasca si sa se desfasoare in cadrul sfant al adunarii copiilor lui Dumnezeu. Scoli teologice, societati de tractate, organizatii misionare, societati de binefacere, edituri crestine, si orice alte grupari aflate intr-o forma sau alta de slujire crestina trebuie sa se autoexamineze cu toata evlavia si cu toata responsabilitatea stiind ca lucrarile lor nu pot avea nici un fel de semnificatie spirituala atata timp cat ele raman in afara Bisericilor locale.” (John Mac Arthur Jr.)

In terminologia Scripturii, Biserica este: “locul unde locuieste Dumnezeu, prin Duhul” – cel mai important organism aflat in existenta sub soare. Ea nu este numai una din institutiile umane pozitive din societate, alaturi de familie, stat, scoli, – ci, dintre toate, ea este cea mai de seama si mai coplesitoare in importanta. Biserica locala este un bastion al lui Dumnezeu intr-o lume “care zace in cel rau”, “ambasada lui Dumnezeu” intr-un pamant strain, “avanpostul” invaziei imparatiei luminii intr-o tara a intunericului, o “avanpremiera” a ceea ce va fi si “o taina” pe care cei din lume nu o pot intelege.

Cei aflati in Biserica sunt singurii “extraterestii” aflati pe planeta noastra, oameni cu o dubla apartenenta, una exterioara la neamul creat de Dumnezeu prin Adam si o a doua, interioara, la un neam nou, “dintr-o alta creatie” (2 Corinteni 5:17), inceputa cu “cel de al doilea Adam”, Isus Christos (1 Corinteni 15:45-49).

Cinicul batjocoritor ne va intreba repede “despre care biserica in particular vorbim, stiind ca exista multe “biserici” si nenumarate “denominatii”, si ca din aceasta cauza este aproape imposibil sa stii care este “Biserica cea adevarata, daca, bineinteles, asa ceva exista.” Nu trebuie sa ne lasam tulburati de zambetul ironic afisat de cei ce ne intampina cu astfel de obiectii. Batjocoritori au existat intodeauna, dar ironia lor nu a reusit niciodata sa desfiinteze realitatea. Biserica lui Christos exista. Ea nu este deocamdata “desavarsita” in ochii lumii. Imperfectiunea ei se vede inca si mai bine pentru credinciosul sincer care se afla in interiorul ei, dar ceea ce nu stie “inteleptul lumii acesteia” este faptul ca imperfectiunile Bisericii nu-i masoara acesteia “inexistenta”, ci sunt dovezile unui proces de crestere, manifestarile unor “neputinte si nevrednicii omenesti” biruite rand pe rand de “harul” lui Dumnezeu si de “puterea Celui care lucreaza in noi ce-I este placut” (Evrei 13:21). …

Biserica exista in toate locurile in care Duhul Sfant a adunat impreuna cateva persoane care L-au primit pe Isus Christos ca Mantuitor, care I se inchina lui Dumnezeu in duh, si care se straduiesc sa se pastreze neintinati de lume si de poftele firii pamantesti. S-ar putea ca unele madulare ale Bisericii sa fie pentru o vreme raspandite pe toata suprafata pamantului, despartite de distante si de imprejurari, dar in fiecare din aceste madulare ale trupului salasluieste acelas dor de casa, aceasi tanjire a oilor dupa staulul comun si dupa partasia Pastorului. Dati cea mai mica sansa unor crestini veritabili si ei se vor strange impreuna si vor pune la cale un plan de intalniri regulate pentru inchinaciune comuna, studiu in Cuvant si rugaciune. Grupuri din acestea, raspandite in toata lumea, sunt celulele trupului lui Christos. Fiecare adunare locala in parte este in sine o Biserica adevarata si toate impreuna alcatuiesc Biserica cea mare, Mireasa care se pregateste in vederea intrarii in “odaia de nunta” a “Mielului” (Apocalipsa 19:7-8).

Prin astfel de grupuri, Duhul Sfant lucreaza in lume si ii atrage la mantuire pe cei pierduti. Oricine vorbeste de rau Biserica locala, vorbeste de rau Trupul si Mireasa lui Christos. Confruntarea cu Biserica este sortita intotdeauna esecului. Christos este cel ce o zideste, “si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Sa ne definim termenii si… pozitia

Vorbind despre Biserica trebuie sa ne ferim de “certurile de vorbe” care se nasc adesea intre cei credinciosi din cauza diferentelor produse de intelegerea diferita a unor termeni.

Orice cuvant are in spatele sau o incarcatura de semnificatie aflata in gandirea celui ce-l foloseste. De multe ori, vorbitori diferiti folosesc aceleasi cuvinte, dar nu se pot intelege datorita faptului ca fiecare gandeste altceva. Din cauza aceasta este bine sa aiba loc o lamurire “semantica” (a sensurilor).

Biserica Crestina – un grup anume intre “cetele” mantuitilor lui Dumnezeu destinat sa alcatuiasca un organism distinct in vesnicie printr-o relatie speciala cu Isus Christos, cea de a doua persoana a Dumnezeirii: Isus Mirele – Biserica Mireasa (Trupul lui Christos).

Amintind despre relatia dintre Christos si Biserica crestina, apostolul Pavel spunea:

” … si cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Christos si despre Biserica)” (Efeseni 5:31-32).

Biserica Universala – totalitatea credinciosilor salvati prin credinta in lucrarea mantuitoare a lui Isus Christos in trecut, prezent si viitor.

Biserica Mondiala – totalitatea credinciosilor aflati in viata in toata lumea la o anumita data.

Biserica Locala – un grup de credinciosi adunati intr-un anumit loc pentru inchinaciune in duh si in adevar.

Realitatea Bisericii Universale nu trebuie sa umbreasca in nici un fel importanta functionarii bisericilor locale. De fapt, este greu de conceput ca cineva poate spera sa faca parte din Biserica Universala atata timp cat, desi are posibilitatea, nu vrea sa faca parte din nici o Biserica locala. Cum ar putea sa aiba cineva partasie cu credinciosii din toate veacurile, in timp ce refuza partasia crestinilor din imediata lui apropiere?

Exista astazi un curent de invatatura si atitudine care priveste de sus Biserica locala, ca pe ceva compromis si ne-necesar. Acesti invatatori neinspirati s-au departat de invatatura Bibliei si propovaduiesc numai o Biserica spirituala fara nici un fel de forma sau organizare omeneasca. Dupa ei, orice organizare este ceva “firesc” si trebuie parasita in vederea “trairii in Duhul”. Contactele cu Bisericile locale sunt privite ca vizite la “fratii mai slabi” aflati inca in robia “invataturilor incepatoare”. Orice structura este denuntata drept “omeneasca” si orice slujitor al Bisericii este demascat drept un nou “Diotref”, care tine sa-si impuna autoritatea sa, in dauna autoritatii Duhului.

De obicei, in spatele acestor atitudini exista o mare doza de “mandrie spirituala” combinata cu un caracter nesupus si incapabil sa suporte disciplinarea partasiei dintr-o legatura frateasca stransa. Ce este si mai grav insa, este faptul ca in numele unei superioritati spirituale se intretine critica si dispretul, iar sub paravanul unei cunoasteri a lucrurilor “mai adanci”, se paraseste ascultarea de mesajul clar al Evangheliilor si al Epistolelor Noului Testament. Textele care vorbesc despre organizarea din Bisericile locale sunt scoase din contextul biblic imediat, sunt rastalmacite si alegorizate fortat pentru a sprijini opiniile celor porniti pe o astfel de “talmacire”.

Biserica Universala – Biserica Locala

Ce este la urma urmei Biserica? Exista zeci si zeci de raspunsuri. Bisericile, asa cum le cunoastem noi astazi sunt impartite pe toata fata pamantului, diferite ca forma, instrainate ca denumiri oficiale, invrajbite intr-un patriotism sectar sau sufocate intr-un ecumenism fara valori crestine. Ce spune insa Biblia despre Biserica? Cum este descrisa ea in planul de functionare alcatuit de “arhitectul” si Capul ei dumnezeiesc, Isus Christos?

Pentru inceput, sa spunem doar ca in limba greaca pentru Biserica este folosit cuvantul “EKKLESIA” si ca sensul acestuia in uzanta timpului era “colectivitatea celor chemati afara”.

Din aceasta definitie se poate vedea ca Biserica nu poate fi in nici un caz o cladire in care se tin servicii religioase. Mai degraba, ea este colectivitatea celor ce s-au adunat in acea cladire pentru inchinaciune.

Apoi, Biserica nu poate fi inteleasa drept o simpla “organizatie”. In limba greaca, pentru a defini viata Bisericii a fost folosit termenul “KOINONIA” care defineste o relatie de partasie, o traire in stari si scopuri comune.

In Evanghelii, “ekklesia” apare de doua ori (in Matei 16:18: “… pe acesta piatra voi zidi Biserica Mea” si in Matei 18:17: “Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii”). Din ambele pasaje se vede clar ca Mintuitorul se referea la o colectivitate de oameni.

Intre Biserica si lumea inconjuratoare s-au format inca de la inceput raporturi foarte clare. Crestinii mantuiti au format o comunitate sociala distincta si s-au separat de ceilalti oameni. Mesajul crestin a devenit imediat:

“Mantuiti-va din mijlocul acestui neam ticalos” (Faptele Apostolilor 2:40).

Ekklesia este aratata deci a fi colectivitatea celor “chemati afara”:

“Sa iesim dar afara din tabara la El si sa suferim ocara Lui” (Evrei 13:13).

Chiar si atunci cand mergeau inca la templu, crestinii stateau separati de ceilalti:

“Toti stateau impreuna in pridvorul lui Solomon, si niciunul din ceilalti nu cuteza sa se lipeasca de ei” (Faptele Apostolilor 5:12-13).

Petru ne spune de ce s-a produs aceasta separare intre Biserica si lume:

“Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor pe care Dumnezeu Wi l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui care v-a chemat din intunerec la lumina Sa minunata” (1 Petru 2:9).

O data cu aparitia ekklesiei, omenirea a cunoscut o alta impartire in economia mantuirii divine. Pana atunci fusesera numai evreii si neamurile. Cei dintai erau poporul ales al lui Dumnezeu, iar cei din urma erau “cei fara cetatenie in Israel, straini de Dumnezeu si de legamintele fagaduintei” (Efeseni 2:12). Delimitarea era clara si transanta. Prapastia dintre cele doua tabere era mare si de netrecut. Din pricina ca Israelul L-a refuzat insa pe Isus Christos, adevaratul lor Mesia, Dumnezeu a adus in lume astazi o a treia grupare de oameni, Biserica crestina. Ea este instrumentul de mantuire pentru vremea actuala.

Vremea Bisericii se intinde intre ziua de Cinzecime (Rusalii) in care Duhul Sfant s-a pogorat peste credinciosii in Isus Christos adunati la rugaciune si ziua Rapirii pe care nu o stie nimeni, dar pe care o asteptam cu infrigurare. In toata perioada aceasta de timp, Biserica trebuie sa traiasca in lume ca o marturie despre Dumnezeu si ca o chemare adresata tuturor oamenilor, indiferent de rasa, sex, stare sociala sau cultura.

Totusi noi stim ca nu va exista o Biserica mondiala ca un rezultat al convertirii tuturor oamenilor (Matei 24:14). Din aceasta cauza, “Biserica Catolica” (care inseamna tocmai o Biserica in care trebuiesc inclusi toti oamenii) este o utopie periculoasa.

Convertirea Neamurilor intregi ramine privilegiul lui Israel. Biserica are o chemare individuala adresata “la orice faptura” (Marcu 16:15) si ea va reusi sa “faca ucenici din toate neamurile ” (Matei 28:19) ca o pirga a marelui seceris de la vremea sfarsitului.

Unde este astazi Biserica adevarata?

Daca avem incredere in cuvintele Domnului Isus, ajungem la concluzia ca Biserica se afla si astazi pe maini tot atat de bune ca si acum aproape 2.000 de ani, cand ucenicii din Ierusalim puneau lumea in uimire cu curajul si cu infaptuirile lor. Domnul Isus a spus:

“Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Soarta adevaratei Biserici a lui Christos nu s-a hotarat niciodata in Sinoade, Congrese sau Adunari Legislative. Capul nevazut al Bisericii locuieste in cer, asezat la dreapta maririi lui Dumnezeu. Domnul Isus Christos are astazi “toata puterea in cer si pe pamint” (Matei 28:18). Trupul Sau spiritual, Biserica nu este lasata in voia valurilor:

“Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pina la sfarsitul veacului” (Matei 28:20).

Biserica adevarata exista si astazi. Ea isi implineste mereu aceiasi misiune de a fi “lumina lumii” si “sarea pamantului” (Matei 5:13-14). Nebagata in seama si nesocotita adesea in calculele mai marilor acestei lumi, Biserica traieste, iar Capul ei inca isi mai “cunoaste oile pe nume” (Ioan 10:1-16). Convins de aceasta realitate, apostolul Pavel scria in 2 Timotei 2:19:

“Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea aceasta: Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”.

Se spune adesea ca multimea pestrita de biserici de astazi nu arata progresul Bisericii. Dar eu cred ca si in aceasta situatie se vede ceva din intelepciunea cu care Dumnezeu isi implineste planurile. Daca Biserica ar fi una din punct de vedere organizatoric, ea s-ar amesteca iarasi foarte repede in treburile acestei lumi. Experientele trecutului au dovedit cu prisosinta acest lucru. Dumnezeu nu doreste insa ca Biserica sa alcatuiasca o Imparatie terestra. Cetatenia noastra trebuie sa ramana “in ceruri”. Destinul Imparatiei terestre ramane un prerogativ al Israelului si el si-l va implini atunci cand la conducerea Statului se va instala insusi Mesia.

In plan uman, atacul Diavolului si neintelepciunea noastra ne lipsesc de “partasia duhovniceasca” care ar trebui sa se manifeste intre diferitele ramuri ale Bisericii. Nici una si nici cealalta insa nu-L impiedica pe Dumnezeu sa-si duca la indeplinire planul. Oriunde se vesteste Cuvantul curat al Evangheliei si oriunde oamenii intra sub sangele si sub domnia lui Christos exista Biserica cea adevarata. Oriunde se produce “nasterea din nou” si “vietuirea in neprihanire” exista Biserica cea nemuritoare.

De 2.000 de ani, Diavolul seamana in aria lumii neghina lui, dar slava Domnului, graul se inmulteste si “Cel ce are puterea sa faca sa creasca” este la lucru. Lumea stricata de astazi nu a intrat deocamdata intr-o deplina putrefactie tocmai pentru ca inca are ‘n ea “sarea pamintului.” Intunerecul nu s-a lasat de tot, pentru ca inca mai este aici “lumina lumii”.

  Cum trebuie sa arate o Biserica crestina?

Este adevarat ca, din datele pe care ni le pune la dispozitie un studiu al bisericilor din vremea apostolica, nu putem extrage un tipar clar si unic pentru biserica locala. Aceasta nu inseamna insa ca bisericile acelea nu au fost organizate. De fapt, organizarea bisericilor locale, ca si organizarea tuturor formelor vii de viata, nu se bazeaza pe forme fixe sau pe tipare, ci pe principii vitale. Asa cum corpul functioneaza armonios adaptindu-si activitatile in jurul unor principii clare si indispensabile (trebuie sa ne hranim, sa dormim, sa ne spalam, sa avem viata sociala, etc.) si Biserica locala isi organizeaza activitatile adaptandu-le principiilor fundamentale pe care le-au respectat toate bisericile din toate timpurile.

Trebuie sa distingem clar intre principiu si forma. Principiul aduce viata si o intretine in cele mai bune conditii, forma se adapteaza realitatilor de timp, societate si resurse. Principiul ramane mereu acelasi, forma trebuie sa se schimbe. A tine la forme inseamna a renunta de multe ori la principii si asta este intodeauna in detrimentul vietii.

Principiile de baza ale bisericilor locale, asa cum le putem studia noi in cartile Noului Testament, sunt cuprinse in textele din Matei 28:19 si Faptele Apostolilor 2:42. La fiecare dintre aceste principii de baza ii corespund o multime de forme, alese in functie de conditii, de necesitati si, nu o data, in functie de … posibilitati.

1. Principiul evanghelizarii lumii – Biserica lui Christos trebuie sa se preocupe de mantuirea celor pierduti. Ea trebuie sa gaseasca cele mai bune si mai eficace metode pentru a vesti Evanghelia “la orice faptura”.

2. Principiul maturizarii credinciosilor. Marturia Bisericii este marturia celor credinciosi. De aceea, fiecare nou convertit trebuie sa fie “invatat”. Biserica are aceasta datorie: “Invatati-i tot ce v-am poruncit”. Unde sa fie invatati cei convertiti (in Seminarii, acasa sau in Biserica), cit sa dureze procesul de invatare, care sunt cele mai bune metode de transmitere a invataturii, si multe alte astfel de “forme” raman la latitudinea Bisericii si pot fi oricand schimbate.

3. Principiul trairii in partasie. Trupul lui Christos este alcatuit din madulare unite intre ele, sanatoase si slujindu-se reciproc: “Ei staruiau in legatura frateasca” (Faptele Apostolilor 2:42).

Crestinii trebuie sa aiba partasie ! Formele prin care este pus in practica acest principiu sunt infinit de variate. Unde sa se adune, cat timp sa stea impreuna, ce forma sa aiba cladirile, care sa fie programul intalnirilor lor, cine sa conduca cutare program si cine sa conduca celalalt, etc. sunt “forme” necesare, dar neimportante in ele insele.

4. Principiul amintirii lucrarii Domnului Isus. Biserica nu poate exista in afara lucrarii mantuitoare a lui Christos. “Sa faceti aceasta spre amintirea Mea” a spus Mantuitorul despre Cina Domnului. Pavel a adaugat: “Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe Christos si pe El rastignit” (1 Corinteni 11:25 2:2). Biserica trebuie sa practice “frangerea piinii”. De cite ori sa faca aceasta intr-o luna, ce fel de paine sa aleaga, cum sa franga painea, etc. , raman iarasi “forme” necesare, dar neimportante in ele insele. Conditiile in care trebuie luata Cina Domnului trebuiesc hotarate in functie de calauzirea specifica pe care Domnul o da fiecarei Biserici locale in parte.

5. Principiul inchinaciunii. “Ei staruiau … in rugaciuni” (Faptele Apostolilor 2:42). Biserica exista pentru proslavirea lui Dumnezeu. Toata fiinta si activitatea unei Biserici locale trebuie subordonate acestui scop. NU este esential cata participare este la serviciul unei Biserici locale, dar este esential cita inchinaciune este in programul acela.

“Duhul da viata, dar slova (forma) omoara.”

Istoria greselilor Bisericii este si istoria bisericilor care s-au obisnuit intr-atat de mult cu forma, incat n-au mai observat ca intre timp viata disparuse. Bisericile acelea au fost atat de mult lipite de forma, incat viata a trebuit sa le paraseasca si sa se stabileasca in alte “tipare”, socotite multa vreme “eretice”. Trebuie sa spunem ca “istoria reformelor” nu a fost niciodata istoria transformarii vietii religioase (cum sustin criticii atei), ci istoria re-“formelor”, adica istoria succesiunilor de crize provocate de cei care, confundand forma cu continutul, au trebuit sa fie lasati in urma de o Biserica energica, militanta si mereu egala cu ea insasi.

  Nu fiti prea pretentiosi !

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem despre viata bisericilor locale este ca ne aflam in perioada de “constructie”. Grupurile locale de credinciosi sunt deocamdata numai parti componente, “in devenire” asezate in marele ansamblu al Bisericii universale. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, Biserica este deja desavarsita prin faptul ca a fost ciatigata de Domnul Isus la Cruce:

“Cum a iubit si Christos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin botezul cu apa prin Cuvant, ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara zbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efeseni 5:25-27) .

In practica, bisericile locale se afla in etapa de “sfintire si curatire prin Cuvant”. Apostolul Pavel scria cu incredere deplina:

“Sunt incredintat ca Acela care A INCEPUT in voi aceasta buna lucrare, O VA ISPRAVI… ” (Filipeni 1:6).

In Efeseni, capitolul 4 vorbeste despre Biserica in termeni de crestere: “Din El, tot trupul… isi primeste cresterea,… si se zideste in dragoste” (Efeseni 4:16),asa ca nu trebuie sa cadem in disperare ori de cate ori observam greseli, nedesavarsiri si inconsistente in bisericile locale. Domnul Isus a spus: “Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Cel ce face lucrarea este asadar, Domnul Isus Insusi, iar noi trebuie sa fim extrem de prudenti atunci cand ne exprimam asupra felului in care El lucreaza.

Cu imperfectiunile din Biserica locala este la fel ca si cu cele care se manifesta in viata spirituala a oricarui credincios. Noi stim ca Christos lucreaza in noi prin Duhul Sfant si ca are ca scop sa ne transforme dupa chipul si asemanarea Lui.

Acelasi Duh Sfant este la lucru si in Biserica locala. Scopul Lui este s-o aduca la o desavarsita frumusete morala si s-o maturizeze din punct de vedere intelectual in “adevar”. Ne aflam inca in plin proces de constructie. Lucrarea nu s-a terminat, asa ca nu trebuie sa ne fie rusine sa ne recunoastem imperfectiunile. Ar fi total neintelept sa ne asteptam sa gasim undeva o Biserica locala ajunsa deja la perfectiune. Din “sfinti” in devenire, nu se poate cladi decit o Biserica “in devenire”. Cu toate acestea, tinta fiecarei Biserici locale trebuie sa ramana “Biserica desavarsita”, caci Dumnezeu este El insusi la lucru si El nu se va multumi cu jumatati de masura. Iata ce declara apostolul Pavel in scrisoarea catre crestinii din Efes:

“Mie mi-a fost dat harul sa vestesc … bogatiile nepatrunse ale lui Christos … pentru ca domniile si stapanirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica, ‘ntelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu” (Efes. 3:8-10).

“Caci noi suntem lucrarea (poema – in greaca) Lui, si am fost ziditi ‘n Christos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele” (Efes. 2:10).

Intr-o buna zi, la sfarsitul istoriei, Christos va prezenta Biserica inaintea tuturor fapturilor ceresti, ca pe o stralucita dovada a puterii si iubirii Sale:

“(Christos) S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, … ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara sbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efes. 5:25-27)

(fragment din cartea “Identitate crestina in Istorie” deD.B. tiparita la Multimedia, Arad)

,,Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut“

Au existat vreodată cuvinte mai mari ca acestea? Au fost vreodată scrise cuvinte mai paradoxale ca acestea? Există ceva mai neașteptat ca această declarație, aparent lipsită de sens, a lui Dumnezeu?

Hai că prima jumătate a expresiei ,,Tu ești Fiul Meu“ este o declarație pe care o putem parcă pricepe. Deși … cum să aibe Tatăl un Fiu fără a avea nevastă?

Mintea noastră se îndoaie însă și priceperea se blocheaz când este să pătrundem sensul celeilalte jumătăți a declarației: ,,Astăzi Te-am născut!“ Ea o scoate cu totul din scenă pe fecioara Maria, iar acel ,,astăzi“ marchază parcă o datare imposibil de acceptat pentru existența eternă a Fiului lui Dumnezeu !!!

Oricum am întoarce-o, pe oricare parte am privi-o, declarația pare sămânța sau izvorul unei erezii.

,,Tu ești Fiul Meu! Astăzi te-am născut“.

Dacă un teolog ar fi zis-o, ne-am fi năpustit toți asupra lui ca să-i astupăm gura. Dar când Cel care o spune este Dumnezeu însuși … ce să mai pricepi?

Ravi Zaharia a predicat în Decembrie 2014, în debutul sezonului consacrat Nașterii, o predică proclamație cu titlul: ,,Loud and Clear“. În ea, el a spus că este cazul să spunem răspicat lumii că, dincolo de siropoasele imagini de Crăciun, Dumnezeu ne-a făcut cunoscut ,,Evanimetul“ care a marcat o schimbare de paradigmă: întruparea Fiului. Toate evenimentele dinainte au condus la acest Eveniment unic și tot ce durează după el sunt doar consecințe ale Marelui Evaniment: Dumnezeu  intrat personal în istorie!

Este interesant că această afirmație apare de patru ori în textul Scripturii. Mai întâi o putem citi în vizionarul psalm doi, unde ea este un fragment de dialog între persoanele Sfintei Trinități:

,,Eu voi vesti hotărîrea Lui,“ – zice Unsul – ,,Domnul Mi-a zis: ,,Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut“ (Ps.2:7).

A doua oară o putem citi în apistola către evrei, unde este aplicată nașterii pruncului din Betleem:

,,(Oare) căruia dintre îngeri a zis El vreodată: ,,Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut?“ Şi iarăş: ,,Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu?“ Şi, cînd duce iarăş în lume pe Cel întîi născut, zice: ,,Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“ (Evrei 1:5-6).

A treia oară, expresia apare în cronica Faptele Apostolilor, unde, foarte interesant este aplicată nu nașterii, ci învierii Domnului Isus:

,,Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi. El S-a arătat, timp de mai multe zile celorce se suiseră cu El din Galilea la Ierusalim, şi cari acum sînt martorii Lui înaintea norodului. Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: ,,Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.“ (Fapte 13:30-33).

A patra oară, expresia apare în alt capitol din epistola destinată evreilor, unde face referire la activitatea Domnului Isus de după înălțare și după așezarea Lui ,,la dreapta Tatălui“, ca Mare Preot:

,,Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos, nu Şi -a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are dela Cel ce I -a zis: ,,Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.“ Şi, cum zice iarăş într’alt loc: ,,Tu eşti preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec“ (Evrei 5:4-6).

Vă propun deci o analizare a acestei expresii: ,,Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut“.

I. O aparentă nepotrivire de termeni – Evrei 1:5

Anunțul profetic este (cel puțin în aparență) un antropomorfism, o adaptare a limbajului dinvin la capacitatea noastră de a înțelege. Este greu să analizezi logic această expresie: ,,Astăzi Te-am născut!“ Ea însumează trei termeni paradoxali:

– ,,Tu ești Fiul Meu“ (care a rămas o piatră de potignire pentru evrei),

– ,,Astăzi“ (care îl supune pe Dumnezeul eternității unităților noatre de timp) și

– ,,Te-am născut“ (care presupune o acțiune greu de imaginat în Sfânta Trinitate).

(Tim Dubhi a făcut completarea lingvistică: – ,,Tu ești Fiul Meu“ (Huios mou) (care a rămas o piatră de poticnire pentru evrei), – ,,Astăzi“ (sēmeron) (care Îl supune pe Dumnezeul eternității unităților noatre de timp) și – ,,Te-am născut“ (gegennēka de la gennaō) care presupune o acțiune greu de imaginat în Sfânta Trinitate).

Fiul este co-etern cu Tatăl, existând dintotdeauna și pentru totdeauna, fără început și fără sfârșit, deci fără nici o … naștere. Acest ,,astăzi“ Îl rupe parcă din contextul eternității ca să-l prăbușească ,,temporal“ la nivelul trăirii noastre cotidiene. Expresia proclamă faptul că eternitatea a intrat în timp pentru a crea o perioadă  bine determinată, în care asistăm la intervenția divină prin nașterea, viața, moartea,  învierea și activitatea cerească a lui Isus Christos.

Cel mai greu este să analizezi logic verbul care urmează expresiei temporale: ,,Te-am născut!“ Fiul a existat înainte de întrupare. Textul nici nu amintește de Maria, de parcă nici n-ar conta că Isus s-a născut din pântecele acestei femei. ,,Astăzi Te-am născut!“ proclama intervenția divină în viața Fiului și în viața lumii căreia i se dăruiește. ,,Eu L-am născut“ spune Dumnezeu.

II. O triplă întrebuințare a acestei expresii paradoxale – Fapte 13:30-33

Același anunț este aplicat și nașterii din Bethleem și învierii din morți și activității Lui ca Mare Preot! Dinafara timpului, existența Fiului ca întrupare omenească  este cuprinsă în acest ,,Astăzi“. Cele trei folosiri ale expresiei se suprapun din perspectiva eternă formând o singură secvență, un singur act, actul oferirii. Tatăl ni l-a dăruit pe Fiul Său în naștere, în viață, în înviere și în lucrarea de Mare Preot. Toate sunt secvențele aceluiași Evaniment epocal care a schimbat istoria lumii.

După înviere, Christos a ajuns în autoritatea lucrării Marelui Preot, nu din rânduiala lui Aaron, ci din rânduiala eternă a lui Melhisedec.

III. O extensie a expresiei ,,astăzi“, care acoperă ,,ziua harului“ – Evrei 3:7-13, 15; 4:7-10

Întruparea Fiului, dăruirea Lui către noi, a inaugurat un Eveniment și o perioadă de har. Acest ,,Astăzi“ se prelungește pe toată durata vestirii Evangheliei. Eternitatea ne cheamă în și prin Christos.

,,Deaceea, cum zice Duhul Sfînt: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, unde părinţii voştri M’au ispitit, şi M’au pus la încercare, şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani! De aceea M’am desgustat de neamul acesta, şi am zis: ,,Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N’au cunoscut căile Mele! Am jurat dar în mînia Mea că nu vor intra în odihna Mea!“ Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n’aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cîtă vreme se zice: ,,Astăzi“, pentruca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului“ (Evrei 3:7-13).

Este greu să patrundem eternitatea. Ne este însă mai ușor acum, pentru că eternitatea a pătruns la noi prin ,,Evenimentul“ în care Dumnezeu ni L-a dăruit pe Christos. Este o ofertă, o posibilitate, o aternativă, o schimbare totală de paradigmă. Originea noastră, natura noastră, viața noastră, moartea noastră și destinul nostru sunt legate de acest ,,Evaniment“ fără pereche, de această ,,singularitate“, de acest ,,Astăzi“ în care Dumnezeu a deschis ușa salvării prin Christos.

… V-am atras atenția asupra uneia dintre expresiile biblice care mi-au dat și încă îmi mai dau multă bătaie de cap. În fiecare an, pregătindu-mă să predic despre aceleași texte consacrate Nașterii sau Paștelor, îi cer Domnului să-mi mai descopere ceva din tainele Lui. Anul acesta am primit-o pe aceasta. Mă bazez pe maturitatea voastră pentru a o înțelege mai adânc și mai plenar decât am putut-o face eu.

Adevarul despre … cineva

BY BARZILAIENDAN  L-ati intalnit pretutindeni. Fiecare parc de distractii care se respecta are macar unul. Fiecare revista care-si merita pretul are si ea unul. Cel mai bun in meserie pe care-l stiu eu in Romania a fost Clenciu.

 

Este vorba despre un “caricaturist”. El iti poate face, la repezeala, din doar cateva linii, o “figura” care are “ceva” din chipul tau, fara insa a te infatisa in complexitatea fizionomiei tale. Un caricaturist este un specialist al lucrurilor care ies imediat in relief, care sar in ochi, al putinelor elemente care-ti dau unicitatea pe moment.

Caricaturistul este treapta cea mai rudimentara pentru a afla “adevarul” despre cineva.

Treapta imediat superioara lui este ocupata de “portretist”. Sunt portretisti care ne-au lasat in urma adevarate capodopere. Sa amintim numai de misterioasa “Cioconda” a lui Leonardo da Vinci sau de autoportretul lui Van Gogh. Un “portret” este un studiu de personalitate. Mult mai fidel realitatii decat caricatura, portretul cere timp de pregatire si ia mult mai mult timp pentru executie. Unele portrete pot fi considerate “fotografiile” de dinaintea inventarii aparatului de fotografiat.

Ati ghicit, o treapta superioara “portretistilor” pentru cunoasterea adevaratului chip al cuiva este “fotografia”. Multe din portrete au fost influentate de capriciile pictorului sau infrumusetate pentru “pretul” celor care le-au comandat. Fotografia nu infrumuseteaza. Ea ingheata in timp o secventa a vietii. Nici fotografia insa nu spune adevarul, tot adevarul si numai adevarul despre cineva. Exista chiar si un proverb: “Cand ajungi sa arati ca in poza de pe pasaport este timpul sa mergi la un medic …”

Imaginea statica nu poate spune totul despre adevaratul nostru chip. De aceea s-a inventat cinematograful si cutia magica cu imagini miscatoare. Dintr-o data pozele au prins viata si au inceput sa zambeasca, sa planga, sa se mire, sa imbatraneasca, sa se schimbe, sa … fie vii, asa cum este viata.  Daca vrei sa cunosti adevarul despre cineva, o secventa de viata inghetata in timp este insuficienta. Omul este intr-o continua schimbare, intr-o neincetata evolutie. Se gandeste, se razgandeste, se apuca de ceva, se lasa, se apuca de altceva sau revine la ceea ce facea mai inainte. Omul are zile bune si zile rele, anii buni si anii pe care-i regreta.

Am “inventariat” aceste mijloace de fixare a imaginii pe retina memoriei noastre nu pentru a face o istorie a artei, ci pentru a ajunge la una din celebrele ilustratii ale lui Richard Wurmbrand. Ea aparea mereu in situatiile in care parerea generala despre cineva parea ca se fixase definitiv asupra unui anumit fel de a fi a lui. Oamenii il “ingropasera” sub povara unui trecut si nu-i mai dadeau voie sa iasa din el ca dintr-o inchisoare la care-l condamnasera “pe viata”. Concluzia rationamentului evreiesc a lui nenea Richard era: “Nu puneti etichete pe fiintele vii. Etichetele sunt pentru exponatele moarte din muzeu. Nu dati diagnostice definitive. Oamenii bolnavi fac tratamente si se vindeca, uneori …

Dar iata ilustratia: “Se spune ca un teritoriu intreg era terorizat de un talhar la drumul mare, un monstru care n-avea mila de nimeni si nu cruta nimic. Despica pantecele la femei, spinteca copiii si taia cu toporul capul barbatilor care i se impotriveau. Ca un semn al soartei, monstrul acesta de om avea sase degete la maini si la picioare. Regele a trimis armata sa-l prinda, dar totul a fost in zadar. Fiara cutreiera padurile si sarea de unde nu te asteptai in spatele calatorilor nenorocosi.

La o vreme, atacurile s-au imputinat, apoi au incetat cu desavarsire. Potera l-a mai cautat un timp prin vagauni, dar s-a dat batuta si ea. Monstrul disparuse.

Regele a rasuflat usurat, dar au aparut apoi alte probleme, asa cum este viata complicata a unui rege. Viata l-a obosit si pe el si a cazut intr-o deznadejde ucigatoare. Sfetnicii s-au straduit care de care sa-l sfatuiasca, doctorii s-au straduit sa-l doctoriceasca, dar regele era din ce in ce mai slab si mai chinuit de ganduri.

Cineva, un om care calatorise mult, a adus la palat vestea ca undeva, intr-un refugiu al sfintilor, s-ar afla un calugar cucernic care avea puteri magice in rugaciunile lui. I se dusese vestea in tot tinutul despre intelepciunea si bunatatea lui fara de margini. Oamenii batucisera carare pana in sihastria lui.  Afland de suferinta regelui, omul nostru a spus ca n-ar fi rau ca regele sa se duca la sfantul acela si sa stea de vorba cu el. Zis si facut, ca doar asa este viata regilor, nu? Cand a ajuns in fata sihastrului si cand i-a auzit graiul bland si dulce, regele a simtit ca i se ia o povara de pe umeri, iar piatra care-i apasa inima era cat pe ce sa fie rasturnata.  Au stat mult de vorba si regele se simtea din ce in ce mai bine. Intr-un sfarsit, sihastrul l-a intrebat: “Imi dai voie sa ma rog pentru tine?”

“Cum sa nu”, a raspuns regele, “mai incape vorba. Chiar te rog!”

“Vino mai aproape”, i-a spus sihastrul cel batran, “ca sa-ti pot pune mana pe crestet”.

Regele s-a apropiat si aplecat capul, numai ca … intr-o fractiune de secunda, atat cat a zburat mana calugarului de sub haina si pana spre crestetul lui, regele a putu observa cu uimire si groaza ca … mana aceea… avea … sase degete.

Exista clipe cand mostrul se intalneste cu sfantul si toate etichetarile noastre sunt demodate si depasite. Fiintele vii sunt proiecte intr-o continua miscare, trecand prin faze intermediare, pe care le leapada apoi ca pe niste gaoace temporare de crisalida

Cand vrei sa sti adevarul despre cineva, cand vrei sa-mi spui adevarul despre cineva ce esti: un “caricaturist”, un “portretist”, un “fotograf”, un “scenarist de film” sau un om matur care stie ca-ti trebuie o viata intreaga pentru ca sa poti spune ceva despre … cineva ?

Graba cu care unii dintre noi ne grabim sa-i etichetam pe altii drept “comunisti”, “smecheri”, “fara caracteri”,  “monstrii”, pentru ca asa i-am cunoscut noi intr-o secventa de timp care ne-a inghetat pe memorie … s-ar putea sa nu spuna adevarul decat despre … noi insine.

Biruinţa, dificultăţile și capcanele sale

 Georges André

Cei doisprezece judecători

 Georges André

Succesiunea generațiilor

 Georges André

Hristos, punctul central

 Charles Stanley

Rugăciunea prin Duhul Sfânt

 din revista „The Bible Treasury”

Duhul Sfânt, Duhul înfierii, este Cel care reglementează întreaga experienţă creştină adevărată şi care îi determină întreaga desfăşurare. Suferim ca fii şi ne bucurăm ca fii. Dacă ne cunoaştem poziţia, găsim că ea este una pur filială. Prin urmare Duhul Sfânt, care ne dă mărturie despre această siguranţă binecuvântată, devine puterea care formează caracterul creştin. Pentru că El nu este doar Acela care transmite iniţial viaţă sufletelor noastre ci de asemenea şi puterea activă pentru a o susţine şi a o manifesta. Din acest motiv toate aceste sentimente şi afecţiuni care îl disting pe credincios de omul natural, sunt atribuite în Scriptură Duhului, ca fiind Cel care le produce.

După cum lauda este expresia cuvenită a acelei păci şi bucurii pe care cunoaşterea Dumnezeului speranţei o stârneşte în inimile noastre (Romani 15:13 ; Evrei 13:15 ), tot astfel exprimarea firească a dorinţei spirituale este rugăciunea. Exprimarea vagă şi tristă a suferinţei şi luptei dinăuntru este ajutată de simpatia Duhului harului care mijloceşte cu suspine de nespus (Romani 8:26 ). Duhul Sfânt care, în timp ce ne readuce aminte de nevoile noastre personale, sau de cele ale mădularelor Trupului lui Hristos ca întreg, care suferă, sau în timp ce însufleţeşte speranţa noastră şi stârneşte în noi dorinţe mai stăruitoare pentru gloria lui Dumnezeu, îl conduce inevitabil pe acela care se roagă, a cărui inimă o umple, la Domnul Isus.

Adevărata rugăciune prin Duhul trebuie să cuprindă, ca scop final al ei, împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Scopul ei, prin urmare, variază odată cu progresul credinciosului pe calea lui Dumnezeu. Arătându-ne lucrurile lui Hristos, El ne face să cunoaştem speranţa chemării noastre cereşti ca pe un adevăr prezent, în timp ce El ne îngăduie să anticipăm manifestarea viitoare a gloriei lui Isus, în împlinirea cuvântului sigur al profeţiei. Lumea care va veni, eliberarea creaţiei care suspină, astfel de lucruri fiind cuprinse în promisiunile lui Dumnezeu, sunt o parte din alimentaţia naturală a sufletului celui credincios. Ele formează, prin urmare, subiecte pentru rugăciuni prin Duhul. Deoarece tot ceea ce Îi aparţine Domnului Isus trebuie să fie dorinţa inimii în care locuieşte Duhul înfierii.

Este remarcabil că, în timp ce îndemnul la rugăciunea frecventă este adresat sfinţilor în mod repetat în Scriptură, doar în acest pasaj se regăseşte întreaga expresie „rugându-vă prin Duhul Sfânt”. Dacă observăm contextul în care se află, la începutul acelui îndemn izbitor de rămas bun cu care încheie Iuda, avertismentul lui profetic sumbru cu privire la apostazia creştină, cu greu nu vom putea să vedem că în această expresie există o mare forţă caracteristică. Credinţa pe care suntem noi îndemnaţi să ne zidim este denumită accentuat „credinţa voastră preasfântă”. Rugăciunea prin care noi trebuie să-I facem cunoscut lui Dumnezeu cererile noastre, în mijlocul răului crescând al vremii, trebuie să fie „prin Duhul Sfânt”. Adevărul distinct al dispensaţiei creştine este prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în Adunare, ca Martor divin al gloriei Mântuitorului înălţat. Odată cu înaintarea stricăciunii spirituale în această dispensaţie, va urma în mod firesc o insensibilitate crescândă cu privire la natura şi valoarea acestei învăţături caracteristice. La încheierea ei duhul abaterii, cu un efect de temut, deşi având cel mai drept caracter al pedepsei, va pune pe deplin stăpânire pe minţile acelora care nu s-au lăsat înduplecaţi de dragostea adevărului mântuitor. Într-o ignoranţă de bunăvoie a primelor Sale fapte de judecată, vor batjocori avertismentele Duhului ca fiind doar nişte tradiţii neconvingătoare şi mitice. În mijlocul dominării răului nestăpânit al oamenilor, aceia care sunt iubiţi de Dumnezeu sunt îndemnaţi atât de solemn la rugăciune prin Duhul Sfânt.

Însă rugăciunea prin Duhul Sfânt implică o supunere deplină atât a inimii cât şi a conştiinţei faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, deoarece cuvântul este pentru credincios întotdeauna un cuvânt de har, nu doar un avertisment necesar, ci şi o mai îmbelşugată plinătate de mângâiere, cuvântul lui Dumnezeu va fi primit de către aceia care în loc să trăiască pe pământ în plăceri (Iacov 5:5 ) aşteaptă în speranţă sigură şi o lung încercată răbdare venirea Fiului lui Dumnezeu din ceruri (Evrei 10:36-39 ). A ţine adevărul ca învăţătură şi chiar a zidi aşteptări întemeiate pe o asemenea înţelegere a învăţăturii, nu este suficient. Dacă nu este activă credinţa, zidirea este imposibilă.

Rugăciunea nu este întotdeauna un lucru izvorât din instinct, la repezeală. Este mai degrabă privită în Scriptură ca o acţiune deliberată a unei înţelegeri spirituale. De aceea este deseori găsită în asociere cu lupta, cu stăruinţa, etc. Ca orice alt exerciţiu spiritual autentic, îşi are originea în inimă, în care locuieşte Duhul Sfânt. Credinţa în Dumnezeu este cauza care o produce. Voia lui Dumnezeu, cunoscută, trebuie prin urmare să fie principiul care o reglementează. În timp ce este modelată şi condimentată de anumite cerinţe care stârnesc din când în când sentimentele celui credincios, fie ca membru al unicului Trup al lui Hristos, fie ca un om al lui Dumnezeu singur în mijlocul unei lumi amestecate, rugăciunea prin Duhul trebuie să fie un obicei al omului cu adevărat spiritual. În privinţa solemnităţii şi a râvnei, decursul ei va fi fără vlagă sau din abundenţă, după cum credinciosul însuşi este obişnuit să fie puţin sau mult în părtăşie conştientă cu Dumnezeu

Teologia legămintelor astăzi

 William J. Proust

Sistemul de gândire care actualmente este numit „teologia legămintelor” a început din vremea reformei prin oameni precum Calvin sau Zwingli, deşi unii susţin că rădăcinile sale merg tocmai până Augustin şi alţi părinţi ai Bisericii primare. Mai târziu a influenţat gândirea acelora cunoscuţi drept puritani, după cum este menţionat în mărturisirea de credinţă de la Westminster din 1647. Mişcarea a fost puternică în mod special în Scoţia şi în cele din urmă în regiunea New England din Statele Unite. Au existat întotdeauna oameni care au susţinut aceste principii, însă în ultimii cincizeci de ani a existat un interes crescând cu privire la doctrinele acestui sistem. Aceasta a provocat multe controverse între cei care susţin teologia legămintelor şi cei care sunt denumiţi dispensaţionalişti.

Bazele teologiei legămintelor

Care sunt bazele teologiei legămintelor? Răspunsul poate fi rezumat prin citarea unuia dintre cei mai fervenţi susţinători ai săi: „Coloana vertebrală a Bibliei … este dezvăluirea în spaţiu şi timp a intenţiilor neschimbate ale lui Dumnezeu de a avea un popor pe pământ cu care El să se asocieze prin legământ pentru bucuria Lui şi a lor”. „Promisiunile Evangheliei, jertfirea lui Hristos şi beneficiile ei pentru păcătoşi sunt prin urmare invitaţii de a intra şi a savura prin legământ o relaţie cu Dumnezeu”.

În esenţă, ei cred că există şi că a existat dintotdeauna un singur popor al lui Dumnezeu. Ei cred că Israel a fost Biserica în Vechiul Testament şi că Biserica este Israel în Noul Testament. Ei cred că întreaga Scriptură se centrează în jurul a două legăminte: legământul legii şi legământul harului. Cu toate acestea, ele nu sunt văzute ca fiind diferite, ci mai degrabă ca fiind aspecte diferite ale aceluiaşi legământ.

Accent pe fapte

Adepţii teologiei legămintelor accentuează puternic faptele ca fiind necesare pentru mântuire şi nu cred că legământul harului a desfiinţat legământul legii. Totuşi, ei văd faptele credincioşilor ca fiind făcute de Hristos pentru ei, deoarece toţi descendenţii lui Adam au eşuat în a ţine legea. Ei cred în lucrarea lui Hristos pentru mântuire, dar accentuează faptul că ascultarea Lui faţă de voia lui Dumnezeu este principalul fundament pentru ca noi să fim „socotiţi îndreptăţiţi”. Orice susţinător contemporan al acestei gândiri vede lucrurile în acest fel: „Ştim că Hristos a făcut ispăşire pe cruce pentru neascultarea lui Adam şi a noastră, dar uităm adesea că lucrarea lui Hristos nu a fost numai negativă sau „pasivă” (îndurând blestemul). Domnul nostru a fost de asemenea ascultător în mod „activ”, împlinind Legea pentru noi. Cei care sunt uniţi cu Hristos nu stau înaintea Tatălui doar în mod neutru şi absolviţi de vină ci de fapt ca fiind socotiţi îndreptăţiţi, ca şi cum noi înşine am fi îmbrăcat pe săraci, am fi hrănit pe flămânzi şi am ţinut întreaga Lege. Precum tâlharul de pe cruce, noi am făcut aceste lucruri prin Hristos.”

Creştinii reconstrucţionişti

Ca rezultat al acestei gândiri, teologia legămintelor subliniază nevoia credincioşilor de a se implica în îmbunătăţirea acestei lumi, iar adepţii acestei teologii îşi dau uneori denumirea de „creştini reconstrucţionişti”. Deşi există anumite variaţii în gândirea lor, majoritatea nu cred că Domnul Isus va veni până ce nu se va termina împărăţia milenară, iar unii nu cred nici măcar într-o împărăţie milenară care va dura literal 1000 de ani. Cei mai mulţi cred că ceea ce Scriptura numeşte „necazul cel mare” a avut de fapt loc în jurul anului 70 d. Hr. când generalul roman Titus a distrus Ierusalimul şi că noi suntem deja în mileniu, lucrând spre a îmbunătăţi împărăţia lui Dumnezeu în această lume. Un alt adept al lor a spus: „Domnia lui Hristos nu este un eveniment viitor ci unul pe care El l-a împlinit şi pe care îl menţine chiar şi acum”. Ei pun puternic accentul  pe faptul că împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se extindă şi să cuprindă întreaga lume, prin predicarea Evangheliei. Ei nu Îl aşteaptă pe Domnul să se întoarcă la un anumit moment, nu până când întreaga lume nu a fost adusă la punctul în care caracteristicile împărăţiei Sale să fie manifestate pretutindeni.

Sarea şi-a pierdut gustul

Mărturia creştină în ansamblu trebuie să-şi asume o anumită responsabilitate cu privire la erorile teologiei legămintelor şi la retrezirea interesului pentru aceasta. Biserica nu a umblat în lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o. Prea adesea harul a fost accentuat într-un mod greşit, rezultând ceea ce Iuda numeşte „schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare” (Iuda 4 ). Credincioşii s-au sprijinit pe siguranţa lucrării împlinite a lui Hristos în timp ce au neglijat importanţa uceniciei. Ei s-au glorificat în Evanghelia harului lui Dumnezeu şi au uitat că Pavel a predicat şi împărăţia lui Dumnezeu – o stare morală în concordanţă cu aceia care Îl recunosc pe Domnul Isus ca Împărat de drept. În loc să fie ambasadori pentru Hristos în felul potrivit, şi astfel să fie „sarea pământului”, sarea şi-a pierdut „gustul” (Matei 5:13 ) şi de aceea a fost adesea  aruncată de către lume. Integritatea morală a fost înlocuită în vieţile noastre creştine de indiferenţă, în timp ce devotamentul faţă de Hristos a fost înlocuit de căutarea foloaselor proprii şi de lene.

Ce spune Scriptura cu privire la toate acestea?

La prima vedere, cei care susţin teologia legămintelor ar părea că au anumite versete de partea lor. Este adevărat că întreaga Scriptura orbitează în jurul istoriei a doi oameni: Adam şi Hristos, ca fiind capi ai unei creaţii decăzute, respectiv noi. Este adevărat că Dumnezeu Îi va da Fiului Său locul Său de drept în această lume şi că va exista o împărăţie vizibilă care manifestă caracterul lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu aşteaptă să vadă în vieţile credincioşilor roada acelei vieţi noi pe care El le-a dăruit-o şi că Dumnezeu doreşte „să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14 ). Cu toate acestea, teologia legămintelor nu corespunde întregului adevăr al lui Dumnezeu într-un număr mare de aspecte importante, iar dacă este îmbrăţişată, tinde să îl tragă în jos spiritual pe credincios şi să îl coboare la nivelul descoperirii din Vechiul Testament.

Împărăţia din cer şi cea de pe pământ

Mai întâi de toate, un astfel de sistem de gândire ignoră complet adevărul exprimat în epistola către Efeseni: „după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10 ). Dumnezeu nu va avea o împărăţie doar pe pământ, ci El are în planul Său binecuvântarea Bisericii în cer. Biserica, sau Adunarea, nu reprezintă un popor pământesc, iar din acest motiv nu se află într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu.  Este adevărat că ea beneficiază de efectele noului legământ prin faptul că binecuvântările ei îşi au baza în lucrarea lui Hristos de la cruce, dar ea nu se află într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu. Un legământ are întotdeauna de a face cu pământul şi cu un popor pământesc, iar Biserica este un popor ceresc. „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20 ). Teologia legămintelor neagă chemarea cerească a Bisericii.

Speranţa venirii Domnului

În al doilea rând, şi în legătură cu cele de mai sus, teologia legămintelor distruge practic venirea Domnului ca fiind o speranţă vie, prezentă, pentru cel credincios. Ei nu Îl aşteaptă pe Domnul în niciun moment, ci mai degrabă aşteaptă ca împărăţia lui Dumnezeu în putere să fie întemeiată înainte de a veni Domnul. Speranţa lor nu este venirea Domnului pentru noi ci mai degrabă de a fi folosiţi pentru promovarea împărăţiei lui Dumnezeu în această lume. Scriptura ne învaţă că aceia care sunt mântuiţi astăzi, sunt mântuiţi pentru ca „să slujească unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său” (1. Tesaloniceni 1:9-10 ).

Îndreptăţirea prin ascultarea lui Hristos

În al treilea rând, teologia legămintelor afirmă în mod greşit că dreptatea lui Hristos care a împlinit Legea, ne este socotită nouă, şi că îndreptăţirea noastră este datorită ascultării Lui perfecte de Dumnezeu Tatăl. Este adevărat că Hristos a împlinit Legea, ca Om desăvârşit şi fără păcat, însă nicăieri în Scriptură nu se afirmă că dreptatea lui Hristos prin împlinirea Legii ne este socotită şi nouă, ci suntem socotiţi îndreptăţiţi deoarece Hristos a satisfăcut cerinţele drepte ale unui Dumnezeu sfânt pe cruce şi deoarece Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:21 ).

Israel şi Biserica

În al patrulea rând, teologia legămintelor neagă diferenţa fundamentală dintre Israel şi Biserică. Este adevărat că Dumnezeu îl va readuce pe Israel în binecuvântarea pământească în mileniu, dar, aşa cum am văzut, Adunarea este rânduită pentru binecuvântări cereşti. Teologia legămintelor practic neglijează poziţia unică a Bisericii ca Trup şi Mireasă a lui Hristos. Biserica a fost o taină ascunsă în Dumnezeu, o taină care nu a fost descoperită până când lui Pavel nu i-a fost dată descoperirea specială cu privire la ea. Prin a căuta să uneşti Biserica cu Israel, aceste privilegii speciale ale Bisericii sunt ignorate. Dacă nu vedem că Biserica nu este subiectul profeţiilor, în sensul strict al cuvântului, nu vom fi niciodată capabili să înţelegem profeţia, nici să vedem cum întregul Cuvânt al lui Dumnezeu se potriveşte planurilor Sale.

Îmbunătăţirea lumii

În al cincilea rând, teologia legămintelor se aşteptă ca lumea să devină gradual mai bună, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu (presupunând) lucrează  pentru a aduce suflete în împărăţia Lui. Un teolog de seamă al acestei învăţături a afirmat: „Creştinii moderni … preferă să îşi minimalizeze responsabilitatea, chemând oameni în afara lumii, în loc să îi cheme să domnească peste lume sub autoritatea lui Isus Hristos”. Dimpotrivă, Pavel şi alţii ca Petru şi Iuda au prezis că acest veac prezent se va sfârşi prin faliment din partea Bisericii ca şi mărturie publică şi cu o răutate fără precedent din partea lumii. Pavel i-a mustrat pe corinteni, spunându-le: „Sunteţi deja sătui; sunteţi deja îmbogăţiţi; aţi împărăţit fără noi” (1. Corinteni 4:8 ). Astăzi este o vreme pentru cel credincios să urmeze un Mântuitor dispreţuit şi respins, nu să ocupe un loc de domnie, pentru că el este de fapt chemat afară din această lume. Cu privire la binecuvântarea viitoare pentru această lume, teologia legămintelor pretinde că un „legământ al harului” ipotetic va aduce o ordine socială transformată, prin predicarea Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Când judecăţile Tale sunt pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9 ). Doar prin judecată va fi această lume curăţită, iar împărăţia întemeiată.

Evanghelia harului şi Evanghelia împărăţiei

În al şaselea rând, teologia legămintelor confundă Evanghelia harului lui Dumnezeu cu Evanghelia împărăţiei. Prin contopirea lor se produce o mare confuzie. Bărbaţi precum Ioan Botezătorul şi ucenicii Domnului au predicat Evanghelia împărăţiei atunci când nu se aşteptau ca Hristos să sufere şi să moară. Evanghelia harului lui Dumnezeu se fundamentează pe moartea , sângele şi învierea lui Hristos. Este adevărat că orice binecuvântare, fie sub Evanghelia împărăţiei fie sub Evanghelia harului, trebuie să fie fundamentată pe lucrarea împlinită a lui Hristos, dar a pune semnul egal între cele două mesaje înseamnă să produci o mare confuzie cu privire la Scriptură. Evanghelia împărăţiei este cu privire la pământ, şi predică bincuvântări pământeşti, în timp ce Evanghelia harului predică binecuvântări cereşti şi îi cheama pe oameni afară din această lume.

Legea şi harul

În cele din urmă, teologia legămintelor, condusă de concluziile sale logice, îl aşază pe credincios din nou sub lege. În loc să privească legea mozaică drept „îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24 ), teologia legămintelor insistă că noi trebuie să continuăm să o ţinem. Romani 7:4 ne spune că am „fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos”. Dreptatea legii trebuie să fie împlinită în noi, dar nu fiind sub lege, ci prin umblarea în Duhul şi permiţând acelei vieţi noi pe care Hristos ne-a dăruit-o să se manifeste în vieţile noastre.

Ar mai fi multe de spus, însă toate acestea ne descriu raţionamentul greşit al acestui sistem de credinţă al legămintelor. A fi sub el înseamnă a-l glorifica pe om, iar în cele din urmă a fi în robie. „Hristos ne-a pus în libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou într-un jug al robiei!” (Galateni 5:1 ).

Întruparea Fiului

 W. R. Dronsfield

Nu există vreun subiect mai profund decât cel al întrupării. Deşi este de nepătruns chiar pentru cei mai înţelepţi, nimic nu este mai minunat pentru cei care aparţin Domnului. Adevărul minunat constă în faptul că Acela care este Dumnezeu însuşi, în timp ce nu încetează vreodată să fie Dumnezeu, a devenit un om adevărat, trăind printre oameni pe pământ. Duhul Sfânt ne-a lăsat patru relatări ale acelei vieţi fără pată. Nicio creatură şi-ar fi putut închipui astfel de detalii inimaginabile: o viaţă omenească desăvârşită, totuşi cu licăriri ale gloriei Persoanei Sale străbatând vălul (Ioan 1:14 ). Dacă vreo inteligenţă omenească încearcă să adauge ceva din propriile-i gânduri, cât de găunos şi confuz sună! Aşa cum demonstrează şi contrafăcuta evanghelie după Toma *.

---

* scriere gnostică, neinclusă în canonul biblic (n. tr.)

Deşi întruparea este dincolo de puterea noastră de a raţiona, există anumite adevăruri despre ea pe care le putem afirma cu încredere, deoarece ele se bazează cu tărie pe propria relatare a Duhului Sfânt în Scriptură.

1. Dumnezeu adevărat

Fiul veşnic al lui Dumnezeu a devenit Om, însă nu a încetat niciodată să fie Creatorul Atotputernic. El s-a golit pe Sine Însuşi (Filipeni 2:7 ). Umanitatea Sa a învăluit gloria Sa astfel încât El nu a primit ascultarea universală ce I se cuvenea. Cu toate acestea, El nu a încetat în Persoana Sa să fie omniscient (Ioan 2:24-25 ; 21:17 ), omnipotent (Matei 8:27 ) şi omniprezent (Ioan 3:13 ; Matei 18:20 ; 28:20 ), ţinând toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui.

2. Om desăvârşit

El a devenit Om, în întregime neatins de căderea în păcat a lui Adam. Umanitatea Lui era în esenţă aceeaşi ca a lui Adam necăzut în păcat (avea trup, suflet şi duh) deşi, desigur, existau diferenţe. Principala era aceea că Umanitatea Sa, deşi în întregime omenească, era unită în Persoana Sa cu Dumnezeirea şi, prin urmare, nespus de glorificată. De asemenea, Adam era în inocenţă, această însemnând faptul că nu avea cunoştinţa binelui şi a răului. Domnul nu se afla în inocenţă, ci El era sfânt. Domnul se găsea în mijlocul răului, dar în întregime neîntinat de acesta.

3. Om adevărat

El a devenit un Om adevărat, trup, suflet şi duh. Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, a suflat în el suflarea (duhul) de viaţă, iar el a devenit un suflet viu (Geneza 2:7 ). Animalele era de asemenea suflete vii *, însă ele nu aveau viaţă prin primirea duhului de la Dumnezeu. Pe lângă faptul că era un suflet viu, Adam avea un duh. În suflet avea viaţă fizică şi sentimente; în duh avea raţiune şi conştienţa sinelui şi a lui Dumnezeu. Putea avea comuniune raţională cu Dumnezeu şi să-i aducă bucurie lui Dumnezeu prin părtăşia sa. Pentru aceasta a fost el creat. Subiectul sufletului şi al duhului este un studiu în sine, şi doar îl atingem aici în treacăt.

---

* (Geneza 1:21, 24 . Cuvântul “vieţuitoare” din traducerea Cornilescu, sau „fiinţă” din traducerea GBV 2001 ar trebui traduse prin „suflet”, nephesh).

Domnul Şi-a însuşit trup, suflet şi duh. El a avut un trup real, vizibil şi palpabil (1. Ioan 1:1-2 ), făcut din carne şi sânge (Evrei 2:14 ), sensibil la durere şi suferinţă, însă nesupus la consecinţele căderii în păcat. El nu era supus morţii ca eveniment inevitabil. El a murit prin propria Sa putere (Ioan 10:18 ). Procesul îmbătrânirii, care este rezultatul căderii în păcat, nu se găsea în El (Domnul a crescut până la maturitate, dar aceasta nu reprezintă îmbătrânirea în sensul dorit aici). Trupul Său era desăvârşit. De asemenea, având suflet (Matei 26:38 ; Ioan 12:27 ), El a avut sentimente omeneşti reale, însă fără nicio înclinaţie păcătoasă. În duhul Său a avut gânduri omeneşti reale prin care putea, chiar ca Om, să aibă părtăşie desăvârşită cu Tatăl Său.

4. O singură Persoană

Fiul lui Dumnezeu este o singură Persoană. Fiul lui Dumnezeu este aceeaşi Persoană ca Fiul Omului. Acum începem să ne lovim de taina de nepătruns. Oamenii vor argumenta că trupul, sufletul şi duhul alcătuiesc o persoană. Acest lucru este corect. Prin urmare, spun ei, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului sunt două persoane în unitate. Nu, cu siguranţă nu! Scriptura este cu totul împotriva unei astfel de idei. Persoana care este în chip de Dumnezeu la începutul sublimei fraze din Filipeni 2:6 , este aceeaşi Persoană care a fost ascultătoare până la moarte de cruce în versetul 8. Subiectul acestei fraze este acelaşi de la un capăt la altul. Nu are loc vreo schimbare de Persoană undeva la mijloc.

Putem să evităm să afirmăm cu tărie „Dumnezeu a murit”. Cum ar putea Dumnezeu să moară, El care are nemurirea şi care este originea vieţii (1. Timotei 6:16 )? Simpla afirmaţie „Dumnezeu a murit” necesită corecţii importante. Mai întâi, Cel care a murit a fost Dumnezeu Fiul, nu Tatăl sau Duhul Sfânt. În al doilea rând, El nu a murit ca Dumnezeu, ci în umanitatea pe care El şi-a însuşit-o. Cu toate acestea, a corecta o afirmaţie nu înseamnă a o nega. A spune că Fiul Omului a murit şi nu Dumnezeu înseamnă a împărţi Persoana Lui şi a Îl face două Persoane. De fapt Dumnezeu Fiul a devenit Om chiar pentru acest scop, pentru a putea să moară (Evrei 2:9 ). El nu a încetat să fie Dumnezeu atunci când a murit. Sângele pe care El l-a vărsat a fost sânge omenesc, însă a fost sângele pe care El Şi-l însuşise (Fapte 20:28 ). Fiul lui Dumnezeu şi-a vărsat sângele (1. Ioan 1:7 ) şi a experimentat moartea (Romani 5:10 ). Acela care este Dumnezeu şi-a dat viaţa pentru noi (1. Ioan 3:16 ). Infinitatea Persoanei Sale este aceea care produce infinita ispăşire.

Acesta este uimitorul lucru care ne taie răsuflarea. O Persoană divină a trecut prin experienţa umană de la naştere până la moarte. El care este Dumnezeu, îşi aminteşte experienţele Sale omeneşti de la naştere până la moarte şi are milă de noi în slăbiciunile noastre. Acela care este atât Dumnezeu cât şi Om simte cu noi pentru că şi El a simţit aceleaşi lucruri. Ce minunat Mare Preot este El! (Evrei 2:17-18 ; 4:14-16 ).

5. Două naturi distincte

Eroarea opusă afirmaţiei că El este două persoane constă în a afirma că cele două naturi ale Sale s-au combinat într-una singură. Exista o erezie străveche cum că cele două naturi, Umanitatea şi Dumnezeirea, s-au contopit. Din acest motiv nu îmi place expresia „Omul-Dumnezeu” (God-man în eng., n. tr.). Aceasta îmi sugerează (deşi multor creştini cu învăţătură sănătoasă nu le sugerează aceasta) că El este jumătate om, jumătate Dumnezeu. O asemenea idee trebuie respinsă. El este în întregime Om şi în întregime Dumnezeu. El posedă toate atributele şi caracteristicile umanităţii reale, necăzute, sfinte, şi în acelaşi timp posedă toate atributele şi caracteristicile infinte ale Dumnezeirii. Armonia constă nu în amestecul naturilor, ci în Unitatea Persoanei Sale.

Dacă am presupune un arhanghel întrupându-se, o creatură grozav de puternică dar totuşi mărginită, iar prin întrupare având două naturi finite (dar foarte diferite), am spune pe drept că o astfel de situaţie este imposibilă. Pe de o parte ar fi un copilaş, incapabil să facă altceva decât să plângă şi să sugă, fără abilitatea de a vorbi, incapabil să înţeleagă un singur cuvânt pe care l-ar spune părinţii săi. În acelaşi timp acea persoană ar fi un arhanghel cu o putere grozavă, nu doar capabil să-i înţeleagă pe părinţi ci cunoscând mult mai mult decât ei. Am spune, destul de corect, că ar fi imposibil ca astfel de lucruri să fie adevărate într-o singură persoană în acelaşi timp. Gândirea noastră finită ar fi îndreptăţită să ajungă la o astfel de concluzie. Am spune că arhanghelul doar se preface că este un copilaş.

Desigur că nu un arhanghel s-a întrupat, ci o Persoană nemărginită. Atunci când avem înaintea noastră infinitul, aceasta este dincolo de sfera noastră de cunoaştere. Nu putem face niciun raţionament. Matematicienii ne spun că atât numerele opuse cât şi dreptele paralele se întâlnesc în infinit. Noi nu putem înţelege şi nu o vom înţelege niciodată, pentru că noi nu vom avea niciodată o minte infinită. Însă Dumnezeu ne-a descoperit aceasta, aşa că noi o credem.

Domnul a crescut în înţelepciune (Luca 2:52 ), totuşi a fost întotdeauna omniscient, aşa cum am văzut. A spus că nu ştie, şi totuşi El ştia toate lucrurile (Marcu 13:32 ). Cu toate acestea este foarte important să observăm că El nu putea să facă vreo greşeală în ceea ce spunea ca Om. Ar fi însemnat că Dumnezeu a vorbit fals iar aceasta ar fi o imposibilitate morală. A-Şi asuma limitările omeneşti înseamnă har, dar a-Şi asuma imperfecţiunea sau nedesăvârşirea omului ar însemna să periclitezi natura sfântă a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, să privim la Matei 11:27 „nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte deplin cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”. Aici vedem că este posibil ca un om să Îl cunoască pe Tatăl dacă Fiul i-L descoperă, dar, fără excepţie, nu este posibil ca vreun om să Îl cunoască pe Fiul. De ce oare este Fiul cu neputinţă de cunoscut şi nu Tatăl? Nu este vorba despre a nu putea pătrunde Dumnezeirea cu mintea, căci aceasta s-ar aplica în mod egal atât Tatălui cât şi Fiului. Nu este vorba nici despre a nu putea pătrunde cu mintea relaţiile divine, căci dacă relaţia Fiului cu Tatăl este cu neputinţă de cunoscut, tot astfel ar fi şi relaţia echivalentă a Tatălui cu Fiul. În mod evident, Cel care este de necunoscut este Fiul întrupat. Tatăl Însuşi nu ne poate explica aceasta, deoarece pentru a înţelege întruparea am avea nevoie de înţelegerea infinită a Tatălui Însuşi.

Știința și Scriptura

 J. N. Darby

Este cu mult mai binecuvântat să iei Cuvântul lui Dumnezeu doar ca fiind cuvintele lui Dumnezeu şi să nu ai de a face cu necredincioşia omului. Când „în înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, Dumnezeu a binevoit, prin nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred” (1. Corinteni 1:21 ). Aceasta este adevărata temelie a sufletului. „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos” (1. Ioan 5:10 ). Dacă un om nu se supune la ceea ce Dumnezeu spune acum, Dumnezeu va arăta că acel om a avut destule dovezi ale adevărului prin Hristos şi Cuvântul Său, astfel încât respingerea Cuvântului arată ce este el, iar acel om va trebui să i se supună în acea zi. „Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi”, spune Domnul Isus (Ioan 12:48 ).

Însă noi cunoaştem cu toţii că necredincioşia este frenetică, şi că numeroşi tineri credincioşi, sunt asaltaţi de ea, pentru că „cel nedrept nu ştie de ruşine”. Vă scriu, prin urmare, câteva observaţii, pe scurt, fără să intru în dezbaterea acestui subiect, ci doar câteva principii generale care îi pot ajuta pe acei tineri când au de a face cu el, principii care stabilesc corect limitele ştiinţei.

Ştiinţa se ocupă cu fenomene, cu ceea ce mintea receptivă a omului poate lua la cunoştinţă. Poate pătrunde în astfel de lucruri cu maximă amănunţime. Poate observa că fenomenele sunt de regulă guvernate de legi generale şi de la universalitatea fenomenelor descoperă un principiu general care acţionează în fiecare dintre ele. Observă de asemenea că anumite fenomene sunt în mod constant consecinţele altor fenomene, până într-acolo încât, atunci când anumite fenomene au loc, ele sunt urmate, dacă nu sunt împiedicate de vreo putere exterioară, de alte fenomene care sunt consecinţele lor. Există anumite fapte constante şi fapte care decurg din alte fapte, cu o regularitate (ca regulă generală) care constituie legea naturii. Ştiinţa poate investiga toate acestea.

Fără îndoială că există un număr mare de astfel de fapte şi conexiuni încă nedescoperite, iar eu nu cunosc în principiu nicio limită la vreo descoperire ce ţine de ordinul naturii. Însă ştiinţa nu poate pătrunde mai mult decât atât. Se ocupă cu fenomene (desfăşurarea naturii aşa cum o percepem) şi nu poate trece dincolo de ele. Acestea, ca fenomene obişnuite şi universale, pot fi urmărite (dacă ştiinţa a pătruns atât de departe) până la cauzele care le-au produs şi care le produc de obicei, sau la anumite principii general valabile, cum ar fi gravitaţia, astfel încât există, cu privire la natură, legi generale şi cauze productive. Cu toate acestea modul în care se vorbeşte despre acestea este de regulă incorect, ca şi cum ar exista o succesiune de evenimente. Nu la aceasta doresc să mă refer.

Este descoperit un principiu general, precum gravitaţia, sau acţiunea unor acizi asupra altor substanţe, sau legile electricităţii. În aceste cazuri nu există vreo serie sau succesiune de evenimente ci, fie constanţă, ca la mişcările corpurilor cereşti, sau, dacă anumite substanţe sunt aplicate altora, sunt produse efecte constante şi se formează noi combinaţii şi altele asemănătoare. Aceasta nu are nimic de a face cu o succesiune de producţii. Nu afirm că orice lucru produs a decurs din ceva precendent, iar acesta la rândul lui din altul. Aceasta arată doar că există anumite legi generale care guvernează ceea ce există, astfel încât ele ca regulă acţionează uniform, sau poate constant. Adams sau Le Verrier (John Couch Adams şi Urbain Le Verrier, contemporani scriitorului n. tr.) pot să descopere că există o planetă într-un anume loc datorită anumitor anomalii în mişcarea planetei Uranus şi aceasta chiar s-a descoperit în acel loc (Le Verrier şi Adams au descoperit, în paralel, planeta Neptun, necunoscută până atunci, prin calcule matematice pe baza deviaţiei traiectoriei planetei Uranus faţă de traiectoria descrisă de legile gravitaţiei lui Newton, n. tr.). De asemenea Johannes Kepler a descoperit orbitele eliptice, legea ariilor egale în perioade de timp egale şi altele. Iar chimia a descoperit legea proporţiilor definite. Aceasta înseamnă că legile uniforme sau sistematice (sau generale, aşa cum sunt numite) ale acţionării forţelor asupra a ceea ce există în universul vizibil au fost descoperite ca fiind constante în natura lor. Ceea ce există se mişcă în mod uniform sau, la anumite momente acelaşi lucru produce aceleaşi efecte. Nu o succesiune de cauze productive ci uniformitate în acţiunile fiecăreia, astfel încât putem prezice anumite efecte, dacă nimic nu le împiedică. Însă aceasta este totul. Ştiinţa mă informează cu privire la aceste legi generale care guvernează ceea ce exist, însă lucrurile trebuie să existe deja ca să funcţioneze astfel.

Ştiinţa nu poate merge mai departe de studiul fenomenelor şi constă în schematizarea lor sub o lege generală. Însă, mai înainte de cursul pe care îl urmează lucrurile existente, acele lucruri trebuie să existe, deşi acel curs se poate să fi început odată cu existenţa lor. Însă doar acel curs este subiectul ştiinţei, iar principiile sale generale sunt stabilite ca legi. Cu privire la existenţa sau la sursa legilor care guvernează forţe şi care produc efecte nu-mi poate spune nimic. Acestea nu sunt deloc subiectul ştiinţei. Foarte mulţi oameni cunosc mult mai multe despre ştiinţă decât mine. Nu este ocupaţia mea, iar eu sunt dispus să învăţ multe lucruri interesante din ea, însă ei nu îmi pot spune mai bine decât eu însumi cunosc care este domeniul şi sfera ştiinţei. Pot să judec cu privire la aceasta la fel de bine ca şi ei – poate chiar mai bine, de vreme ce ştiinţa nu este idolul meu.

Ştiinţa se ocupă de fenomene şi doar de fenomene, iar aceasta pentru a descoperi legile care le guvernează. Însă ceea ce ei cercetează nu este decât funcţionarea generală, în care se află acele lucruri ale căror existenţă a început mai înainte să aibă loc orice cercetare. Atunci când ei cercetează legile care guvernează fenomenele prezente, ei trebuie să ia drept sigur acest lucru. Ştiinţa poate descoperi legile a ceea ce există deja şi acolo este nevoită să se oprească. Nu au descoperit nicio lege cu privire la existenţa acelor lucruri. Cu tot respectul pentru aptitudinile lor în ceea ce, intelectual, este foarte interesant, dacă ei trec dincolo de ele, nu sunt altceva decât sutor ultra crepidam. Presupun că pentru unii trebuie să traduc mustrarea pe care sculptorul Apelles din Rhodos i-a făcut-o cizmarului care i-a arătat că pantoful uneia dintre statui nu era realizat corect şi care, faimos pentru faptul că renumitul artistul şi-a corectat lucrarea, a mers mai departe şi a început să critice şi picioarele statuii. Ei pot să investigheze acele legi când ele există, dar dacă merg mai departe, le spun Ne sutor ultra crepidam (Nu te ridica, cizmarule, mai presus de sandaua ta!).

Însă ceea ce au descoperit mă conduce la un alt aspect pe care ei l-au complicat prin studiile lor şi printr-o preocupare constantă cu cauze secundare, un aspect care este înţeles mult mai simplu şi mai limpede de minţile neştiinţifice. Dacă un om de ştiinţă întâlneşte un ţăran cu căruţa şi încearcă să-i dovedească faptul că acea căruţă nu a fost făcută, ar aduce în mintea bietului om Bedlamul (spital de nebuni renumit din Londra) nu ştiinţa. El ar putea să-i explice curbele produse de o trăsură cu periferia roţilor atunci când acestea se rotesc, care sunt principiile presiunii greutăţii asupra componentelor căruţei şi multe altele. Ba mai mult, ar putea să-i explice cum stimulul biciului aplicat spatelui calului a determinat centrii nervoşi să producă un efect asupra celulelor sau a combinaţiilor de celule, în creierul calului şi printr-o acţiune necunoscută de reflex să declanşeze activitatea fibrelor nervoase eferente astfel încât să acţioneze asupra copitelor sale posterioare şi chiar asupra picioarelor din faţă, în acelaşi timp, pentru a pune căruţa în mişcare. Cu toate acestea bietul meu căruţaş ar crede că acea căruţă are un creator şi că a fost făcută cu scopul special de a transporta îngrăşământ sau cereale, după cum este cazul. Sau din contră, poate, în ignoranţa lui ar crede că deşi născut dintr-o iapă şi calul lui a fost făcut şi şi-ar imagina, biet om ignorant cu un bici în mână, că a fost făcut pentru el să-l stăpânească. Nici el nu ar avea mai multă dreptate.

Însă trebuie să mă întorc la chestiunea principală. Ei nu au o succesiune de fapte produse. Au o continuitate uniformă şi universală a forţei, funcţionând în mod constant ca regulă generală, deşi poate nu absolut universal, ca moleculele de gaz sau satelitul natural lui Uranus, însă îndeajuns încât să stabilească o lege generală fixă a unui fenomen şi efecte uniforme ale anumitor substanţe chimice. Însă această cunoaştere a fenomenelor evidenţiază principiul cauzalităţii. Astfel John Stuart Mill spune: „Toate fenomenele, fără excepţie, care încep să existe, aceasta însemnând toate cu excepţia cauzelor primare, sunt efecte fie imediate fie îndepărtate ale acelor fenomene primare sau ale unor anumite combinaţii ale lor”. Ştiinţa nu are dreptul să afirme acest lucru. Ea nu poate decât să spună: acesta este cazul în tot cursul naturii materiale pe care am examinat-o şi, prin inducţie, o recunoaştem altundeva când funcţionează aceeaşi cauză sau când acelaşi efect arată o cauză similară. Nimic mai mult.

Însă principiul cauzalităţii, crezut de minţile oamenilor intuitiv, astfel încât ei nu pot să se gândească la începerea existenţei fără el, este stabilit ştiinţific de necredincios însuşi ca fiind necesar existenţei materiale, şi ca fiind cursul naturii în ceea ce ia fiinţă. El nu poate gândi altfel. Atunci acest principiu este necesar, ca inducţie ştiinţifică, primei existenţe a naturii materiale şi a legilor stabilite. Aceasta înseamnă, există o putere creatoare. Este adevărat că acest lucru mă conduce la autosuficienţa existenţei acestei puteri, pe care, din acelaşi motiv, nu o pot înţelege, deoarce există fără ca să fie cauzată. Însă aceasta înseamnă pur şi simplu că omul nu poate înţelege ceea ce este dincolo de el. Bineînţeles că nu poate, altfel nu ar mai fi om, care înseamnă o creatură limitată.

Aceasta înseamnă că ştiinţa trebuie să se oprească la cursul şi ordinea cosmosului, sau a universului pus în ordine, şi în natura ei nu poate trece dincolo de aceasta. Cunoaşte că există o cauză primară pentru orice. Pentru că orice din sfera ei reprezintă şi, presupune, trebuie să fie efectul unei cauze. Dacă este aşa, atunci însăşi existenţa materială trebuie să fie şi de asemenea, legile stabilite. Cu privire la care sau cum este acea cauză primară (care nu este cauzată sau care nu este primară), nu se poate pronunţa. Bineînţeles că nu poate şi nici nu o învinuiesc. Aşa este în natura lucrurilor. Însă ignoranţa nu este un motiv – ar trebui să spun un motiv valid, căci ignoranţa este o mare iubitoare de afirmaţii – de a face afirmaţii. Aceasta înseamnă că ştiinţa mă asigură, din ceea ce cunoaşte, că trebuie să existe o cauză primară a existenţei lucrurilor pe care le cercetează. Însă este şi trebuie să fie, cu totul ignorantă cu privire la acea cauză, nu şi-o poate imagina pentru că nu se află în sfera ei de cunoaştere.

Cu privire la evoluţia speciilor trebuie să afirm, deşi nu pot intra în subiect aici, că nu este niciun temei pentru a o susţine. Geologia şi mumiile ne arată aceleaşi specii în mod continuu, aşa cum s-a arătat deplin, şi nu vreo trecere de la una la alta. Faptele năruie afirmaţiile susţinătorilor ei. Şi doar faptele sunt de vreun folos aici. Şi cu privire la evoluţionism, în timp ce la aceeaşi specie există o dezvoltare clară de la sămânţă la plantă, de la ovul fecundat la o creatură matură, speciile sunt perfecte de la început, deşi în categoria creaturii există, ca regulă generală, un progres până la om însuşi.

Necredincioşia ar exclude un Creator. Voia ei este în gândirea ei. John Stuart Mill vorbeşte despre cauze primare, fapte primare, o distribuţie a unor cauze permanente; însă aceasta nu dovedeşte decât că a fost forţat să ajungă la ceea ce este primar şi permanent, care există de la sine. Herbert Spencer ne spune că suntem obligaţi să admitem o cauză sau mai multe cauze primordiale, despre a căror natură logica şi ştiinţa nu ne pot spune nimic. „Astfel suntem conduşi până la un zid gol de o metodă care este total neputincioasă în a pătrunde taina care se ascunde în spatele lui”. El adaugă „Putem numi aceasta ateism logic sau negativ”. Eu înţeleg aceasta, deoarece acest autor, deşi evoluţionist, nu neagă revelaţia ci se declară făţiş creştin. Însă lucrul acesta nu este corect, deoarece pretinde că se gândeşte la ce se află în spatele zidului gol, când nu vede şi nu cunoaşte nimic. Nu are niciun drept decât să spună „nu cunosc”  – nu se află în sfera mea de cunoaştere. Sunt pur şi simplu ignorant şi las aceasta în seama intuiţiei şi a revelaţiei unde totul este limpede. Într-adevăr, am putea merge mai departe, deoarece mintea omului concluzionează că trebuie să fie o cauză, natura.

Este un principiu foarte simplu, acela că mintea omului nu poate merge dincolo de mintea omului, altfel încetează să mai fie aşa; că nu poate să ajungă la Dumnezeu astfel încât să cunoască şi să cuprindă cu mintea ce este El. Dacă omul ar putea, ori Dumnezeu nu este Dumnezeu, ori omul nu este om. Cicero în eseul său De Officiis nu poate nicidecum să-L cuprindă pe Dumnezeu. Îi aşază pe Dumnezeu şi pe om cu totul în afara poziţiei lor şi, deşi rămâne un simţ instinctiv că există un Dumnezeu, este adevărat că omul prin puterea lui nu L-a cunoscut niciodată. Cel mai înalt punct pe care-l poate atinge este „un dumnezeu necunoscut”. Cu privire la conştiinţă, aceasta este o altă chestiune, dar aceea nu este ştiinţă. Cu privire la aceasta este clar, legile stabilite nu pot explica existenţa, pentru că lucrurile trebuie mai întâi să existe pentru a li se putea atribui legi. Ei sunt forţaţi să recunoască principiul cauzalităţii, omul face aceasta în mod necesar iar aceasta conduce la o cauză primară, însă aceasta nu reprezintă ştiinţă. Aceasta se poate ocupa cu legi stabilite, dar legile au fost stabilite cumva mai înainte de a începe să funcţioneze. Ce sunt ele când există, ştiinţa poate constata, dar nu mai mult.

Scrisoare cu privire la apostazie

 J. N. Darby

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Ziua apostaziei se apropie cu paşi repezi şi de asemenea ziua în care Domnul va veni să îi răpească pe cei ai Săi. Timpul prezent este de o importanţă atât de solemnă încât mă văd constrâns să vă adresez aceste îndemnuri. Oameni evlavioşi de pretutindeni, care privesc semnele timpurilor, văd apropiindu-se momentul care va încheia activitatea prezentă a harului. Evident că a sosit timpul când cineva trebuie să vorbească deschis şi decisiv şi să vă întrebe unde vă situaţi şi ce urmăriţi. Prin harul care a strălucit din ce în ce mai strălucitor, pe măsură ce se apropie de încheiere, aţi fost adunaţi din mulţimea clocotind de idolatrie şi răutate care ameninţă acum creştinătatea şi întreaga lume cu o revărsare mult mai crâncenă decât aceea a Sodomei şi Gomorei din vechime; iar întrebarea este dacă înţelegeţi îndeajuns responsabilitatea precum şi binecuvântarea terenului pe care vă aflaţi şi dacă umblaţi ca bărbaţi şi femei ai căror ochi au fost deschişi.

Credeţi-mă, nu a existat niciodată în istoria lumii o asemenea vreme ca cea prezentă şi Satan nu se ocupă de nimeni aşa cum o face cu voi; şi preocuparea lui cu voi este mai de temut datorită subtilităţii acţiunilor lui. Ţinta lui este să vă distragă atenţia de la Hristos în timp ce voi presupuneţi că vă aflaţi pe un teren sigur şi nu aveţi de ce vă teme. El ar dori să vă dărâme cu adevărul însuşi. Pentru că remarcaţi subtilitatea: voi sunteţi pe teren sigur însă numai câtă vreme Hristos vă este totul. Aici îi abate Satan pe unii. Interpuneţi orice între sufletul vostru şi Hristos şi Filadelfia voastră devine Laodiceea. Terenul vostru sigur este la fel de nesigur ca restul creştinătăţii. Puterea voastră s-a dus de la voi şi deveniţi slabi, precum orice alt muritor. Unii dintre voi sunt tineri, recent întorşi la Dumnezeu sau aduşi la căile drepte ale Domnului, şi nu cunoaşteţi adâncimile lui Satan. Sunteţi însă în felul acesta atenţionaţi solemn cu privire la pericol şi, dacă daţi de bucluc, nu puteţi să daţi vina pe neştiinţă.

Spun din nou, Satan are privirea special asupra voastră, cu scopul de a  interpune lumea sub orice formă între sufletul vostru şi Hristos. Lui nu-i pasă cât de puţin sau în ce formă face aceasta. Dacă aţi cunoaşte cât de puţin ajută scopului său, v-aţi alarma. Nu prin ceea ce este ruşinos sau obscen, aceasta reprezintă dezvoltarea, nu începutul răului. El nu caută să vă ruineze prin ceva strălucitor ci prin mici şi aparent inofensive fleacuri, fleacuri care nu ar şoca sau ofensa pe cineva şi cu toate acestea ele constituie otrava mortală şi perfidă, destinată să distrugă mărturia voastră şi să vă abată de la Hristos. Întrebaţi care sunt aceste simptome alarmante şi unde sunt ele văzute? Întrebarea nu face altceva decât să arate caracterul opiului la lucru. Fraţi şi surori, sunteţi infectaţi în prezent cu duhul lumii. Îmbrăcămintea voastră, conduita voastră, vorbirea voastră, lipsa voastră de spiritualitate trădează acest lucru în fiecare strângere ca adunare. Există o greutate moartă, o austeritate, o lipsă de putere, care se descoperă singură în întâlnirile adunării, la fel de limpede ca şi cum inima voastră ar fi afişată vizibil şi gândurile ei ar fi citite în mod public. O formă de evlavie fără putere începe să se vadă printre voi, la fel de limpede ca şi în creştinătate în mod general. Pe măsură ce cochetaţi cu lumea veţi coborâ în mod sigur la nivelul ei. Aşa este natura lucrurilor. Trebuie să fie aşa. Dacă cochetaţi cu lumea, locul privilegiat pe care îl ocupaţi, în loc să vă protejeze, doar vă va expune la şi mai mare judecată. Trebuie să fie ori Hristos ori lumea. Nu poate fi – nu trebuie să fie – Hristos şi lumea. Harul lui Dumnezeu în a te scoate din lume fiind în ignoranţă este un lucru, însă Dumnezeu nu-ţi va permite niciodată să schimbi în destrăbălare harul Lui şi să umbli cu două măsuri, după ce ai fost despărţit de lume. Aminteşte-ţi că ocupi locul şi privilegiile unuia ai cărui ochi au fost deschişi. Şi dacă pe de o parte acest fapt este negrăit de binecuvântat (şi este, într-adevăr!), pe de altă parte este poziţia cea mai de temut în care se poate afla un om. Înseamnă să fi la un ospăţ de nuntă fără să ai haina de nuntă. Înseamnă să spui „Doamne, Doamne”, în timp ce nu faci lucrurile pe care el le cere. Înseamnă să spui „mă duc, domnule” (Matei 21:28-32 ) ca acela care a spus şi nu s-a dus.

Preaiubiţilor, sunt convins de lucruri mai bune despre voi, deşi vorbesc astfel; şi am încredere în voi, în Domnul, că Îl veţi binecuvânta pentru aceste puţine cuvinte sincere. Nimic nu poate fi mai glorios decât poziţia pe care sunteţi chemaţi să o ocupaţi în aceste zile din urmă. Sfinţii au stat în spărtură, au vegheat în zile şi nopţi de trudă în toţi aceşti 1800 de ani (articol scris în sec. al XIX-lea, n.tr.) şi aşteptăm doar trâmbiţa victoriei pentru a intra şi a lua în posesie glorioasa moştenire. Alţii au muncit, şi voi aţi intrat în munca lor (Ioan 4:38 ) şi totuşi, vă coborâţi demnitatea până la nivelul bietelor cioburi ale pământului care nu aşteaptă decât toiagul Biruitorului să le spargă în bucăţi. O! Treziţi-vă deci din letargie, nu  mai dormiţi, îndepărtaţi idolii şi zeii voştri falşi, spălaţi-vă veşmintele şi mergeţi la Betel, unde veţi afla că Dumnezeu este mai bun  decât L-aţi cunoscut vreodată, chiar şi în zilele voastre cele mai bune. Daţi la o parte şi ultima haină lumească, vegheaţi la vorbirea voastră, ca să fie despre Hristos şi interesele Lui şi nu, aşa cum ştiţi că se întâmplă adesea, despre orice altceva decât despre El. Faceţi ca rugăciunile voastre să se unească cu cele ale altor sfinţi în adunările de rugăciune, nu au fost niciodată mai necesare ca acum. Nu neglijaţi niciun prilej de a culege învăţătură din acel Cuvânt care singur ne poate păzi de căile nimicitorului şi faceţi ca viaţa voastră să fie mărturia comorilor pe care le strângeţi la prezentări din Cuvânt sau la studii biblice sau în ascuns cu Domnul. Dacă doriţi preocupare, cu o răsplată glorioasă de la un Stăpân preaiubit, cereţi-I Stăpânului să vă dea de lucru pentru El: nu veţi regreta niciodată, nici în lumea aceasta, nici în cea care vine.

Preaiubiţilor, îngăduiţi-mă. Sunt gelos pentru voi cu o gelozie evlavioasă. Îi aparţineţi lui Hristos şi Hristos vouă. Nu întrerupeţi această sfântă unire. Nu lăsaţi ca cea logodită să Îi fie necredincioasă Mirelui ei! De ce trebuie să fiţi jefuiţi şi sărăciţi? Şi pentru ce? Pleavă şi fructe amare, în timp ce risipiţi acest puţin timp de binecuvântare! Toate răsplăţile adunate aici în energia Duhului Sfânt nu vor face altceva decât să slujească pentru a vă spori frumuseţea şi să vă facă mai plăcuţi în ochii Aceluia care v-a făcut Mireasă a Lui. Puteţi să-I refuzaţi plăcerea de a se bucura de voi? Puteţi să-I refuzaţi rodul muncii sufletului Său, El care a atârnat odată, un Om murind, între doi tâlhari pe Calvar, ca privelişte pentru oameni şi îngeri şi pentru voi – voi care aţi uitat (pentru că nu aţi putea să dispreţuiţi) dăruirea Lui pentru voi. Ar fi putut să Îşi ia lumea fără cruce şi v-ar fi lăsat afară, dar nu a făcut-o. Iar acum voi, fiind îmbogăţiţi de acele chinuri de moarte şi de sângele Său, veţi lua lumea în posesie şi Îl veţi lăsa afară? Imposibil! Mintea voastră curată nu are nevoie de altceva decât să fie stârnită de amintire.

Să ne încurajăm deci. În ultima vreme ne-am rugat, mărturisindu-ne lipsa de credincioşie şi evlavie. Să nu luăm acest cuvânt ca un răspuns al Domnului nostru pentru a ne stârni, a trezi din nou puterea noastră care scade? Iar după aceasta, cu cât El vine mai repede, cu atât mai bine. Nu vom fi daţi de ruşine înaintea Lui, la venirea Lui.

Evrei 10:23-25,37

Barnaba

 Walter Gschwind

Despre acest colaborator al apostolului Pavel, care l-a însoţit pe apostolul naţiunilor în prima sa călătorie misionară, găsim câteva indicaţii în Faptele Apostolilor şi în epistole. Dacă aşezăm aceste indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat, care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa“ (Filipeni 3:17 ).

Fiul mângâierii

Pentru prima dată îl întâlnim pe Barnaba în Fapte 4 , unde sunt descrise primele zile ale Adunării, pe care Domnul începuse să o zidească. Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi“, aveau toate la comun; niciunul nu spunea că ceva din averile sale era al său. Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Isus. Peste toţi era un mare har.

Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge“). A-cesta a fost numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era „născut din nou“, o „creaţie nouă“, unul dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. La acest bărbat se putea vedea o creştere spirituală; toţi puteau să vadă acest lucru.

Curând a fost numit de apostoli „Barnaba“, pentru că el devenise, în numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. Fiecare frate care umblă cu Domnul său, găseşte în El o „mângâiere a dragostei“, are în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu o „mângâiere puternică“ şi poate fi prin credincioşia Sa o „mângâiere“ pentru alţii (Filipeni 2:1 ; Evrei 6:18 ; Coloseni 4:11 ). Dar Barnaba se străduia în mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele prigoniri şi necazuri; el era caracterizat de această activitate de mângâiere. Din 2. Corinteni 1:3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri“. Barnaba culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite ale altora cu acest balsam.

Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea, are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea bucată de pământ, avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în lucrarea Domnului său, care îl chemase la această lucrare. Banii şi timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.

Barnaba intervine pentru Pavel

A doua oară, Barnaba este amintit în Fapte 9:26-30 . Între timp, adunarea din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre şi astfel a fost lepădată mărturia Duhului Sfânt despre proslăvirea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare, „în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8:1 ). „Tânărul“ Saul era unul dintre instigatori. El sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o întoarcere totală: Saul însuşi a devenit un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Adunării Sale. Cât de mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor“; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel dintâi“ dintre păcătoşi (1. Timotei 1:13-15 )!

Când după trei ani (Galateni 1:17, 18 ; Fapte 9:26-27 ), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi aminteau de el cum era odinioară şi se pare că nu aveau cunoştinţă de evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i slujească liber Domnului?

Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Barnaba avea o încredere foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face dintr-un Saul un Pavel. Acesta a fost primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!

Un om bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă

Prigonirile credincioşilor din Ierusalim au acţionat eficient: credincioşii au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Dar în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul (Fapte 8:4 ). În Fapte 11:19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia.

Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia despre Domnul Isus numai printre iudei, unii au vorbit şi grecilor. Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul; dar El dorea să se îndrepte şi spre naţiuni. Când adunarea din Ierusalim a auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“. Ce înseamnă aceasta?

El era „un om bun“, un „fiu al mângâierii“ pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A ne iubii unii pe alţii“ este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii“ (1. Ioan 4:7 ; Efeseni 4:32 ); dar Barnaba primise un dar de har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în Hristos“.

El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“. Ce mireasmă plăcut al lui Hristos a împrăştiat Barnaba în jurul său!

„Plin de credinţă“ – Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El. Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria“ cerească, spre „cetatea“ pregătită de Dumnezeu. – Un astfel de bărbat al credinţei era şi Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.

Barnaba în Antiohia

În legătură cu slujba sa în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“ (versetul 24). El nu-i atrăgea pe oameni după sine, ci îi conducea la Domnul. El nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia, Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în adunare şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp! Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar Saul abia la urmă (Fapte 13:1 ). Barnaba obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere.

În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi asupra credincioşilor din Iudeea care, ca şi „risipiţi“, urmau să ajungă în mare necaz. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca o expresie a unităţii şi a dragostei (Fapte 11:27-30 ). După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu (Fapte 12:25 ).

Barnaba cu Saul în prima călătorie misionară

Credincioşii din Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre naţiuni. Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…“ (Fapte 13:2-4 ). Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi.

Ne-am obişnuit să vorbim despre călătoriile misionare ale apostolului Pavel şi să vedem pe însoţitorii săi în umbra acestui mare apostol al naţiunilor. Dar să reţinem: această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrare“. Atât primul, cât şi al doilea erau deci echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură cu această slujbă (2. Corinteni 6 ). Acelaşi har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se odihnea şi peste Barnaba.

Citind Fapte 13 şi 14 observăm că apostolul Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a ocupat locul său prin har în smerenie. Întorcându-se din prima lor călătorie misionară, care a durat trei ani, au istorisit adunării ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni. Ei Îi atribuiau Lui totul.

Barnaba se desparte de Pavel

În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost lămurită problema importantă – „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre naţiuni după obiceiul lui Moise?“ între adunările din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi, Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (versetele 25-26) avea o mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii, cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7:4 ).

Dar acum apar umbre pe cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului.

După ce Pavel şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate adunările“ (2. Corinteni 11:28 ).

Aici nu se aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul“ său Ioan Marcu. Uitase el oare că acesta se despărţise de ei deja la începutul primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că nu se dovedise destoinic în lucrare?

Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni 4:10 ; 2. Timotei 2:21 ) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare“. În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru.

Dacă un om ca Barnaba, care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de pe ea!

În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori, iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit din 1. Corinteni 9:6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor cunoscut şi apreciat al Domnului.

Să nu rămânem la umbrele, care au căzut trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!

 

 

Un barbat in planul divin (I)…..https://barzilaiendan.com/articole-majore/barbatul-in-planul-divin/

BY BARZILAIENDAN

(Materialul acesta se poate tine sub forma uni seminar cu barbatii. Am facut-o si o voi mai face. Am deja un Power Point presentation).

Ce este un bărbat adevărat?
(extrase prelucrate din cartea „The Masculine Journeț,Understanding The Six Stages of Manhood”, de Robert Hitcks).

Identitatea masculină a fost sursa tuturor relelor din istoia mai recentă sau mai îndepărtată. Lumea de acum este o creație masculină. Acesta este motivul pentru care ea este într-o continuă criză. Singura șansă pentru echilibrarea tendințelor războinice și destructive din lume ar fi, după părerea psihologilor, „îmblânzirea” bărbaților.
Freud a răsturnat piramida instinctelor masculine așezând-o pe vârful pornirilor sexuale. Un critic al concluziilor lui a spus „Freud, este de părere că bărbatul are două capete și necazurile apar atunci când capul de jos are tendința de a dirija capul de pe umeri.”

Karl Gustave Young a spus și el că băbarbatul trebuie să ia legatura mai plenar cu partea lui „feminină”. Convins de adevărul creației din Biblie, Young a emis parerea că prin „luarea femeii” din coasta lui Adam, bărbatul și-a pierdut echilibrul lăuntric inițial.

Ușurința cu care sunt promovate astăzi femeile în poziții de conducere rezervate până mai ieri doar bărbaților este o dovadă că în multe cabinete ale lumii, părerile lui Freud și }oung au fost luate foarte în serios. Pretutindeni au apărut dintr-o dată femei președinte, femei miniștri, femei prim-miniștri, femei delegate la Organizația Națiunilor Unite, femei în palatele și parlamentele lumii, femei până și în altarele și la amvoanele bisericilor.

Eu cred că problema bărbaților nu este dezechilibrul atribuit instinctelor sexuale, ci debusolarea celor care și-au pierdut sau nu și-au găsit niciodată sensul și semnificația adevărată a vieții. „Feminizarea” bărbaților nu va duce la soluționarea problemelor lumii, ci doar la accentuarea lor.

Oare care este barbatul ideal? Cum ar trebui să arate barbății care-și împlinesc destinul hotărât prin creația divină?

Daniel Levinson a scris o carte excelentă despre schimbările care au loc în personalitatea masculină de-a lungul vieții. Titlul cărții este și el sugestiv și foarte … conform cu realitatea: „Anotimpurile din viața unui bărbat” (The Seasons of a Man’s Life, 1978). Levinson analizează viața a patruzeci de bărbați și ajunge la concluzia că „masculinitatea are manifestări diferite la vârste deosebite din viață. Există niște simptome predictibile ale procesului care marchează evoluția unui bărbat de-a lungul vieții sale”. Traian Dorz a scris o poezie ca o meditație despre schimbările petrecute în viață: „Mi se pearea că vremea trece/ Mi se parea, dar … eu treceam!”

Ființele vii nu sunt statice, ci dinamice, urmând traiectoria unor schimbări prestabilite de Creatorul lor. Care este evoluția hotărâtă de Dumezeu pentru un bărbat? Există atâtea feluri de bărbați! Care este cel „normal? Cum trebuie el să se comporte?

Este semnificativ să observăm că Biblia folosește șase termeni pentru a identifica personalitatea bărbatului (șase este cifra omului în numerologie!). Aceste cuvinte sunt fiecare pline de semnificație. Iată-le: Adam (om), Zakar (mascul), Ghibor (războinic), Enosh (suferind), Iș (bărbat), Zaken (înțelept).

Viața unui bărbat este o călătorie în care el se schimbă odată cu peisajul prin care trece. Acest concept îi ia prin surprindere pe unii. Ei se așteaptă naiv ca meseria, căsătoria și credința să însemne același lucru pe toată durata vieții. Când lucrurile se schimbă, ei intră în panică, crezând că s-a întâmplat ceva foarte rău, în loc să-și dea seama că au trecut dincolo de pragul unei vârste în care, odată cu realitatea din jur se schimbă și cea dinăuntru. Cine călătorește se obișnuiește să se despartă mereu de prieteni din trecut și este gata să-și facă alții noi. Pentru cel aflat „pe drum” este normal să existe urcări și coborâri, ocolișuri, sprinturi și staționări, schimbarea mijloacelor de transport și dese schimbări ale vremii. La fel este și cu bărbatul care trece prin viață. Fiecare etapă nouă îl solicită altfel și la fiecare schimbare are nevoie de un anumit timp de acomodare. Crizele acestei adaptări sunt compuse din etape distincte: desprinderea de trecut, inițierea într-o realitate nouă, tranziția spre această realitate și o caracteristică stare temporară de confuzie. Trecerea prin aceste etape este strict necesară și trebuie acceptată deliberat dacă nu vrem să ne „blocăm” încăpătânați la un anumit nivel de creștere.

De exemplu, tânărul care se căsătorește știe în mod intuitiv că viața lui de după căsătorie nu va mai fi la fel ca cea dinaintea ei. El se așteaptă la anumite schimbări și este bucuros să le facă. Va trebui să-și „lase” părinții, să renunțe la mare parte din timpul petrecut cu prietenii și chiar dacă aceste schimbări vor fi dezechilibrante pentru o vreme, el le acceptă și chiar le anticipează. Nu la fel este însă cu tânărul adult care-și pierde dintr-o dată serviciul și rămâne „pe drumuri”. O asemenea schimbare este traumatică și trecrea prin etapele ei se va face mai anevoie, iar acomodarea va fi mai dureroasă.

Identificare diferitelor stagii prin cuvinte diferite din limba ebraică este foarte clară, dar se pierde uneori în traducere. Iată de exemplu textul un text din cartea Proverbe:

„Slava tinerilor este tăria, dar podoaba bătrânilor sunt perii albi” (Proverbe 20:29).

Ce se asteaptă de la un bărbat este direct legat de etapa de viață pe care o străbate. Termenul „tinerii” din text este în original „Ghibor”, echivalentul etapei războinice din viață, iar termenul folosit pentru „bătrâni” este „zaken”, echivalentul maturității pline de înțelepciune. Nu ne așteptăm să găsim „tărie” la cei vârstnici, dar la fel de neobișnuit ar fi să descoperi „înțelepciunea” la cei tineri! Fiecare calitate este „normală “ la vârsta care o justifică. Chiar și „credința” are semnificații și manifestări diferite la diferitele vârste prin care trec bărbații.

Ipostazele specifice anumitor perioade sunt toate la fel de reale și de … personale. Schimbându-se mereu, bărbatul continuă să fie în esență el însuși, îmbogățindu-și personalitatea și desăvârșindu-și sau deformându-și caracterul. Nimeni n-ar trebui să aibe pretenția să fie la patruzeci de ani cum a fost la douăzeci. Realitatea se va schimba iar pe la șaizeci de ani, iar cei care vor avea privilegiul să ajungă la optzeci de ani vor trăi o cu totul altă experiență. Fiecare vârstă reprezintă o fază de trecere, dar poate rămâne și o fixație obsesivă și păgubitoare.

Vă propun să luăm pe rând cei șase termeni folosiți de Biblie pentru a numi „masculinitatea” și să-I analizăm împreună.

Pe cât posibil, analiza acestor termeni va urma o schiță prestabilită: definiția termenului, uzul lui în textul Scripturii, abuzul calității care de vine astfel defect, exemple de persoane care ilustrează terenul respectiv, corecția necesară și exemplul Domnului Isus.

Vom folosi urmatoarea ilustratie pentru a usura memorizarea calatoriei noastre:

Barbatul in planul divin (VI)

BY BARZILAIENDAN

5. Iș (bărbatul matur)

Nici un bărbat nu ajuge la maturitate fără rănirile necesare. Dincolo de năbădăioasa primăvară și de ploile violente din debutul verii se întinde periaoda de maturizare și de creștere a recoltelor din toamnă.
Definiție: Iș înseamnă „bărbatul adult, soțul (ca în Osea unde Dumez se prezintă ca bărbatul lui Israel) sau umanitatea, persoană de rang înalt, stăpânul, reprezentantul lui Dumezeu“ (Gen. 2:23). Iș nu este nici „yeled“ (bărbatul tânăr, nici zaken (bărbatul împlinit) cu care ne vom întâlni în capitolul următor.

Uz: Iș este bărbatul care a trecut prin cataractele locurilor periculoase și s-a așezat în albia liniștită a câmpiei. El s-a refăcut din rănile aproape mortale și, păstrând cicatricile, prezintă creditul unuia care are „experiență“:
„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumezeu celor ce-L iubesc“ (Iacov 1:12).

Iș este bărbatul care s-a specializat în ceva. Termenul apare deobicei împreună cu un atribut care îl califică: un om tare și voinic, un războinic (1 Samuel 16:18), omul milostiv (Proverbe 11:17), un om priceput (Proverbe 17:27), un om de pace (Psalm 37:37), om destoinic, temător de Dumezeu, demn de încredere (Exodul 18:21), bărbați de război (Deut. 2:14), omul lui Dumezeu (de 75 de ori în Scriptură).

Iș este bărbatul care a trecut de la individualism la integrarea în structura stabilă a familiei și societății. Dintr-un competitor, el s-a transformat într-unul care colaborează. Singuraticul de până mai ieri este acum solidar cu grupul din care face parte. Cel dornic să acapareze a devenit cel darnic. Statura lui nu se mai măsoară prin ceea impresionează privirea, ci prin eea ce realizeză el prin activitățile lui. Într-un cuvânt, iș este bărbatul care a încetat să fie ceea ce-l doresc ceilalți și a început să fie ceea ce a hotărât el că trebuie să devină. El nu mai provește realitatea prin ochii altora, ci prin ochii lui.

Iș nu mai bate la poarta speranțelor, ci s-a așezat în casa realizărilor. El este bucuros alături de „ișa“, partenerul potrivit pe care i l-a dăruit Dumezeu (Gen. 2:23).

Cine studiază Biblia în original va descoperi ca „iș“ apare în calificativul „iș elohim“, un „om al lui Dumezeu“. Un astfel de om nu este ca toți ceilalți oameni. Această asociere implică autoritate, misiune și reprezentare. Ea a fost aplicată preoților, profeților și celor chemați într-un mod special de Dumezeu. Numirea i-a fost aplicată lui Moise (Deut. 33:1), Samuel (1 Samuel 9:6), David (Neemia 12:24), Ilie (1 regi 17:18) și Elisei (2 Regi 4:7-13).
Aflat pe patul morții, David îl numește așa pe Solomon:

„Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te (ghibbor), şi fii om (iș)“ (1 Regi 2:2).

Maturitatea cerută pentru a deveni împărat nu avea de a face așa de mult cu calitațile personale, cât cu relația personală cu Dumezeu. Carta drepturilor și obligațiilor împăratului prevedea foarte clar acest lucru:

„Când se va aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei lui, să scrie pentru el, într-o carte, o copie a acestei legi, pe care s-o ia dela preoţii din neamul Leviţilor. Va trebui s-o aibă cu el şi s-o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi toate poruncile acestea, pentruca inima lui să nu se înalţe mai pe sus de fraţii lui, şi să nu se abată dela poruncile acestea nici la dreapta nici la stînga, şi să aibă astfel multe zile în împărăţia lui, el şi copiii lui, în mijlocul lui Israel“ (Deut. 17:18-20).

Un om al lui Dumez trebuia să facă din Cuvântul lui Dumez obsesia vieții lui. Acesta este și mesajul psalului ales să stea în proologul cărții psalmilor. Omul după inima lui Dumez descris acolo este „iș“:

„Ferice de omul (iș) care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!“ (Psalm 1:1-2)

Omul matur trebuie să aibă compasul său personal cu care să se orienteze în viață, dincolo de sfaturile pe care I le dau din afară profesorii, păstorul, soția, biserica, prietenii sau rudele. Cu alte cuvinte, ceea ce a pierdut Adam la cădere poate fi recâștigat acum de om la maturitate. Am fost creați să domnim ca reprezentanți ai lui Dumnezeu și redobândim măcar în parte acestă poziție și privilegii prin lucrarea restauratoare a Duhului în cei mântuiți (Efes. 5:1 – 6:17, Gal. 5:1; Coloseni 2:20-23).

Abuz: Una din avertizările cele mai nebăgate în seamă ale Bibliei este: „Cunoștința îngâmfă, dragostea zidește“ (1 Corinteni 8:1). Bărbatul care-ți folosește superioritatea ca pe o platformă înaltă de pe care privește cu dispreț mulțimea celor care n-au ajuns încă la nivelul lui este una din cele mai dezamăgitoare imagini din societate. Mulțumirea de sine care te face să fi continuu nemulțumit de ceilalți este aluatul din care se dospește sinuciderea spirituală.

Exemple: Surprinzător, Biblia ni-l dă ca exemplu de maturitate pe profetul Ilie. Acest „om al lui Dumezeu“ a fost frânt prin încercările extraordinare prin care a trecut. Urmărit trei ani de zile de Ahab, urmărit apoi de Izabela, mereu în pericol de a-și pierde viața, Ilie a crescut în tărie lăuntrică și în încrederea lui în Dumezeu. Chipul său a devenit legendar, iar credința lui unică o inspirație pentru nenumărate generați. Momentul lui apoteotic a fost pe muntele Carmel. Acolo, Ilie a fost nu numai unul dingur împotriva a patru sute de prooroci ai Astarteei, ci unul singur împotriva unei întregi națiuni. Destinul lui Ilie n-a fost împlinit atunci când s-a pogorât focul din cer și „a mistuit jertfa, lemnele, pietrele și a supt apa care era în șanț“ (1 Regi 18:38), ci atunci când tot poporul de pe munte s-a întors la Dumnezeul cel adevărat și a strigat:

„Domnul este adevăratul Dumezeu! Domnul este adevăratul Dumezeu!“ (1 Regi 18:39).

Cei care cunosc limba ebraică știu că atunci poporul a strigat, nimic mai mult și nimic mai pițin decât numele lui … Ilie. „Elijahu“, numele lui ebraic avea închis în sine destinul profetului: „El“ (Elohim) și „Iahu“ (Iehova) sunt combinate ca să dea exact strigătul concluzie la care i-a împins lucrarea lui Ilie pe cei din Israel: Domnul este adevăratul Dumezeu!

Personalitatea lui Ilie a fost covârșitoare. Nu-I de mirare că l-a înălțarea lui la cer, ucenicul său, Elisei a simțit că pierde nu numai un dascăl, ci toată puterea lui israel:

„Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!“ (2 Regi 2:12).

Ilie este omul care și-a depășit condiția fagilității umane, devenind o stâncă de neclintit în mărturia sa pentru Iehova. Prin aceasta, el a devenit un „tip profetic“ pe tiparul căruia Dumezeu a anunțat venirea lui Ioan Botezătorul, cel care trebuia să pregătească poporul pentru venirea lui Mesia (Maleahi 4:5-6).

Ajungerea la maturitate este o treaptă pregătită pentru fiecare dintre noi. Încercările și frângerile prin care ne trece Dumez n-au menirea să ne distrugă, ci să ne crească. Divinul stăpân al viei, ne „curățește ca să aducem și mai multă roadă“ (Ioan 15:2). Iată propiria mea mprturie, așa cuma apărut ea într-un articol scris după moartea tatălui meu:

Când ajunge un băiat la maturitate ?

Pe vremea mea, în România, un baiat trăia doar cu “certificatul de nastere” pana la paisprezece ani, cand primea, in sfarsit, un “buletin de identitate” (pana atunci existase doar prin identitatea parintilor lui). Varsta aceasta de paisprezece ani seamana suspect de mult cu un echivalent al lui “Bar Mitzva” de la evrei, cand baiatul citeste pentru prima data cu voce tare din Tora si este declarat “personal responsabil” de implinirea ei inaintea lui Iehova.

Tot in Romania, la optsprezece ani deveneai “major”. La aproximativ aceasta varsta iti luai “bacalaureatul”, un cuvant care insemna initial ca ai sfarsit-o cu scoala si esti gata de insuratoare. La americani, devii major pe la douazeci si unu de ani, cand ai voie sa-ti cumperi singur bauturi alcoolice. In realitate, si in Romania tot pe la douazeci si unu de ani erai socotit major sau cum se mai spunea “cu armata facuta”.

Capeti o identitate pe la 12 – 14 ani, esti major pe la 18-21 de ani … dar la “maturitate” cand ajungi cu adevarat?

Am auzit pe cineva spunand ca nu poti fi copil decat o singura data, dar poti fi copilaros toata viata si sunt de aord cu observatia. Totusi, cand ajunge un baiat la “maturitate” ?

Acum, in zilele acestea de criza personala, cred ca eu pot sa dau un raspuns la aceasta intrebare: un baiat ajunge matur numai atunci cand ii moare tatal sau. Am cincizeci si trei de ani si cred ca numai acum trec intr-o singuratate noua pragul maturitatii.

Cu cativa ani in urma, l-am sunat pe Valentin Popovici la cateva zile dupa moartea tatalui sau si l-am intrebat asa … cvum se intreaba … fara sa astept cu adevarat un raspuns : “Cum te simti?” Am primit atunci un raspuns pe care nu-l asteptam, nu l-am inteles si nu l-am patruns pana ce n-am trecut si eu prin aceeasi experienta: “Frate Daniel e greu … s-a facut dintr-o data asa de intunerec si de rece in jurul meu …”

Cred ca “maturitatea” este un prag existential imposibil de trecut atata timp cat traiesti inca pe umerii tatalui tau. Esti si ai dreptul sa ramai copil cata vreme poti rosti expresii ca acestea: “Tatal meu este mai tare ca tatal tau!”, “Te spun lu’ tata!”, “Nu stiu, am sa-l intreb pe tatal meu”, “Sa-i spunem si lui tata” … Cand nu mai poti rosti aceste cuvinte esti condamnat la “maturitate”. Absenta tatalui te proiecteaza in realitatea unei singuratati care dezechilibreaza, debiliteaza si chiar decurajeaza. Este o trauma din care trebuie “sa te ridici singur”, ca sa “stai pe picioarele tale”.

Cand moartea tatalui se produce inainte de vreme si orfanul este inca nevarstnic, singuratatea acestei “maturizari fortate” lasa urme adanci si uneori o viata fara gust sau cu gust de carton, ca patlagelele de sera culese inca verzi si sortite sa se coaca pe drumul catre piata. Un astfel de copil al nimanui, care are in loc de tata doar un nume de imprumut pe certificatul de nastere sau pe buletinul de identitate, are de obicei doua evolutii posibile.

Una, pe care am vazut-o la tatal meu, care a trait de mic fara parinti, este sa ramana o fiinta vulnerabila, foarte sensiblila, care se retrage in spatele unui zid de aparenta raceala si pare “distant” celor din jur. As numi aceasta evolutie “alternativa nucii”, care are o coaja tare, dar are in inima ei “patru frati ingemanati”, dulci la gust si plini de undelemn.

O a doua evolutie posibila este sa devina un om virulent, gregar, purtatorul unei masti de saltimbanc, abil creator de fantezie, priceput la scris, la muzica sau la un alt limbaj prin care poate crea o lume virtuala in care sa se simta el insusi bine si “in siguranta”. Cand se simte amenintat, atacat sau contestat direct, el raspunde exagerat, cu un sentiment de panica. As numi aceasta evolutie “alternativa artistului”.

Ce am sa fac eu la cei cincizeci si trei de ani ai mei? Cum se “maturizeaza” un barbat ajuns intre timp el insusi bunic? Va marturisec sincer, nu stiu. Vom trai si …veti vedea. Pana una alta, am inca surprinzator de multe lacrimi in rezervor si caut un loc ferit in care sa nu ma gaseasca … nepotii.

Acesta ar fi aspectul sentimental al problemei. Stiu, din punct de vedere spiritual, orice copil al lui Dumnezeu are un Tata care nu moare si care-i este intotdeauna aproape si la indemana. Asta ii pune pe cerstini in avantaj fata de ceilalti oameni si ne rezolva mult mai usor problema echilibrului launtric.

Corecție: Maturitatea nu este niciodată prea multă! Câtodată însă, din cauza îngrămădirii, ea se „acrește“.

Un bărbat în planul divin (II)

BY BARZILAIENDAN

1. Adam (Adamah)

Definiție: Acesta este termenul fundamental pentru „om”. El reprezintă procesul de creație și a devenit numirea generică pentru această creatură așezată de Dumnezeu în grădina Edenului:
„Apoi Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ” (Gen. 1:26).
„Om” este singura numire pe care bărbatul o împarte cu femeia. Nu putem spune că „barbatul este „om”, iar femeia este „oamă”! Amndoi sunt oameni cu drepturi, privilegii și responsabilități identice înaintea Creatorului lor. “mpărtășim aceleași dimenisuni ale creșției cu partenerele noastre de existență.

Uz: Ce înseamnă însă „adamah”? Cum se traduce această numire în limbajul nostru contemporan?
Din felul în care a fost folosit termenul în străvechiul Orient Mijlociu reiese că „adam” cuprinde în sine nuțoiunea de „pământ roșiatic și sânge”. În limba acadiană au existat doi termeni cu sonoritate asemănătoare: „adamatu”, care înseamnă pământ de culoarea rușu închis și „adamu” care înseamnă „ruși sau sângeriu” (Theological Dictionar] of The Old Testament, vol. I, G. Johannes Botteryick și Helmer Ringgren), editura Eerdmans).
Idea de om ca produs la lucrării altcuiva presupune subordonarea lui la planurile Celui care l-a adus la viață. Profetul Ieremia declară:
„Știu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-și îndrepte pașii spre țintă” … „Așa vorbește Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijinește pe un muritor și își abate inima de la Domnul!” (Ieremia 10:23; 17:5).

Suntem făcuți de Dumnezeu și destinați să avem o anumită relație cu El. Suntem dependenți de El și nu ne putem împlini potențialul deplin cu existența noastra în lumea materială:

„Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoșteai, nici părinții tăi n-o cunoscuseră, ca să te învețe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăiește omul” (Deut. 8:3).

Suntem făcuți de Dumnezeu și destinați să-L reprezentăm în creația actuală. Biblia ne precizează că am fost făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Oare de ce a vrut Dumnezeu să riște imaginea Lui în lume prin evoluția noastră? În spatele acestei întrebări sunt răspunsuri adânci care aruncă o lumină extraordinară asupra a ceea ce am fost, ceea ce suntem și mai ales asupra a ceea ce vom fi împreună cu Christos în nouă creație!
Suntem făcuți de Dumnezeu pe planeta pământ să ilustrăm grija pe care o are El față de creație. Stăpânirea care i-a fost încredințată omului asupra tuturor viețuitoarelor (Gen. 1:28) implică o relație de responsabilitate manifestată prin muncă și grijă („Să s-o lucreze și s-o păzească” (Gen. 1:15).

Deși am fost făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, suntem alcătuiți din țărâna acestei planete păcătoase. Dualitatea aceasta ne face în stare de înfăptuiri divine, dar și de înfăptuiri dictate de „carnea și sângele” care nu poate moșteni împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5-6; 6:36; 1 Corinteni 15:50).

„Adam” cuprinde în sine mesajul neputințelor noastre:

„Ce este omul, se cunoaște după numele care i s-a dat de mult: se știe că este din pământ, și nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el” (Eclesiastul 6:10).

Apartenența la lumea „tărânei” ne poate face oricând în stare de cele mai urâte și decadente porniri. Biblia ne vorbește despre „Adam” în contextul căderii, explicând handicapurile prezente prin abaterea omului de la ascultarea și părtășia binefăcătoare cu Dumnezeu-Creatorul său. Omul „Adam” s-a sălbăticit ajungând o făptură dominată de prorpiile ambiții, pasiuni și pofte. Concomitent, în om se manifestă și melancolia după Dumnezeu și încăpățânarea de a rămâne departe de divinitate într-o iluzorie și luciferică „independență”.

Margaret Meade, un antropolog plecat să studieze triburile izolate din Polinezia și Micronezia, a fost prima care a fasonat expresia „sălbatic nobil”. Cuvintele care o compun sunt contrare și se exclud reciproc, dar apropierea lor a fost necesasră pentru a descrie impresia pe care i-au făcut-o oamenii locului. Departe de a fi „animalici și feroce”, baștinașii trăiau în structuri familiale și sociale stabile, cu reguli bine stabilite și cu un sistem de valori apropiat de cel activ în lumea civilizată. Istoria Europei și Americii arată că și reversul este posibil. Au existat destui „nobili sălbatici”, iar ultimii canibali n-au apărut prin satele Africii, ci prin marile metropole moderne.

Abuz: Omul „adam” este cu adevărat o creatură complexă, capabilă de cele mai înalte, dar și de cele mai josnice înfăptuiri.

Cel mai potrivit portret din Biblie pentru a-l ilustra pe „Adam” este Solomon, creatura care a avut din partea lui Dumnezeu tot ce și-a fi putut dori un muritor, dar care a eșuat jalnic în experimentarea pornirilor lui cele mai decadente. Înțelept și nebun în același timp, bogat în afară și sărac înăuntru, sofisticat și simplist, temător de Dumnezeu și sfidător față de Dumnezeu, constructor ul marelui templu, dar și altor numeroase temple păgâne, rege neîntrecut și rege despotic, capabil de iubirea la superlativ și incapabil de o iubire statornică, dorit și urât, om al păcii și militarist pasionat, Solomon ilustrează cum nu se poate mai bine și mai evident dimensiunile contradictorii ale acestei creaturi numite „om”.

Deși, ca vârstă, a fost cel de al zecelea băiat al lui David, Solomon a fost ales să fie urmașul lui la domnie. Ca să fie clar că nu este vorba despre un favoritism care ar urmări să o răsplătească cumva pe Bat Șeba pentru nenorocirea pe care i-o făcuse împăratul, David explică alegerea divină cu ocazia procesului de întronare:

„David a chemat la Ierusalim toate căpeteniile lui Israel, căpeteniile semințiilor, căpeteniile cetelor din slujba împăratului, căpeteniile peste mii și căpeteniile peste sute, pe cei mai mari peste toate averile și turmele împăratului și ale fiilor săi, pe dregători, pe viteji și pe toți voinicii. “mpăratul David s-a sculat în picioare și a zis: „Ascultați-mă, fraților și poporul meu! Aveam de gând să zidesc o casă de odihnă pentru chivotul legământului Domnului și pentru așternutul picioarelor Dumnezeului nostru, și mă pregăteam s-o zidesc. Dar Dumnezeu mi-a zis: „Să nu zidești o casă Numelui Meu, căci ești un om de război și ai vărsat sânge”. Domnul, Dumnezeul lui Israel, m-a ales din toată casa tatălui meu, pentru ca să fiu împărat al lui Israel pe vecie, căci pe Iuda l-a ales căpetenie, casa tatălui meu a ales-o din casa lui Iuda, și dintre fiii tatălui meu pe mine m-a pus să domnesc peste tot Israelul. Dintre toți fiii mei, căci Domnul mi-a dat mulți fii, a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăției Domnului, peste Israel. El mi-a zis: „Fiul tău Solomon “mi va zidi casa și curțile, căci l-am ales ca fiu al Meu și-i voi fi Tată. “i voi întări împărăția pe vecie, dacă se va ține, ca astăzi, de împlinirea poruncilor și rânduielilor Mele.”

Acum, înaintea întregului Israel, înaintea adunării Domnului, și în fața Dumnezeului nostru care vă aude, păziți și puneți-vă la inimă toate poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, ca să stăpâniți această bună țară, și s-o lăsați de moștenire fiilor voștri după voi pe vecie. Și tu, fiule Solomoane, cunoaște pe Dumnezeul tatălui tău, și slujește-I cu toată inima și cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile și pătrunde toate închipuirile și toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar dacă-L vei părăsi, te va lepăda și El pe vecie. Vezi acum că Domnul te-a ales, ca să zidești o Casă care să-I slujească de locaș sfânt. Întărește-te și lucrează” (1 Cronici 28:1-10).

Ca autor al cărții Eclesiastul, aceste două informații pe care le avem despre înțelepciunea lui Solomon sunt foarte importante. El a fost înțelept ca strănepot al lui Ahitofel și înțelept ca nimeni altul din toată omenirea!

Ce știm despre această înțelepciune deosebită a lui? Aș vrea să vă atrag atenția la două caracteristici. În primul rând, înțelepciunea lui n-a fost rațională, ca a noastră, a tuturor, ci revelațională. Este una să ai o înțelepciune “dobândită”, și cu totul alta să ai una “dăruită” de Dumnezeu. În al doilea rând, înțelepciunea lui a fost un caz unic în care un bărbat, limitat de obicei la domeniul gândirii deductive, a trecut granița spre cunoașterea intuitivă, mai degrabă specifică sexului … feminin.

Dați-mi voie să mă explic.

Cunoașterea noastră este limitată în mod normal de cantitatea și calitatea „informațiilor” pe care ni le pun la dispoziție simțurile noastre. Mintea nu poate „prelucra” decât datele care i-au fost furnizate pe calea experienței. Ca și cu un calculator, și cu noi este valabil postulatul „Garbage in, garbage out!” („daca pui înăuntru gunoi, tot gunoi va ieși afară”). De exemplu, dacă vă voi spune că am văzut un „crocodozaur”, această informație nu vă folosește l-a nimic. În „memoria dumneavoastră de date”, nu există nimic sub numele acesta. Dacă voi adăuga: „Crocodozaurul este ca un elefant”, asemănarea aceasta vă va ajuta să mergeți repede în „banca de date” , să scoateți de acolo imaginea unui elefant și să o așezați pe ecranul imaginației. „Dar acest crocodozaur are și aripi” …” Veți merge imediat în banca de date la categoria „aripi” și veți aștepta instrucțiuni. Ce fel de aripi? „… aripi ca de vultur”. Imediat, din banca experienței personale acumulate veți scoate imaginea aripilor de vultur și le veți atașa imaginii elefantului de pe ecranul imaginației. „Are și ghiare”. Mintea dumneavoastră va apela din nou la banca de date a memoriei furnizată de experiențele acumulate de-a lungul anilor … și așa mai departe. Nu putem cunoaște decât bazați pe experiența personală dobândită prin cele cinci simțuri pe care le are ființa noastră. Acesta este motivul pentru care și apostolul Pavel ne spune că ar putea să ne vorbească despre „lucrurile văzute” de el în cel de al treilea cer, dar … n-are cum. El știe „intraductibil” pentru limbajul rațiunii noastre:

„Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9).

Se pare că Dumnezeu i-a dat lui Solomon acces la o cale de cunoaștere la care n-avem acces ceilalți, la cunoașterea intuitivă, prin revelație. Fără să meargă la școală și fără să experimenteze în mod personal, Solomon a fost în stare să vorbească celor din jur despre lucruri nemaînțelese până la el și a adus Ierusalimul la un nivel de cultură și inovații nemaiauzite în celelalte împărății:

„Solomon mai stăpânea și toate împărățiile de la Râu până în țara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Ei îi aduceau daruri și au fost supuși lui Solomon tot timpul vieții lui. În fiecare zi Solomon mânca: treizeci de cori de floare de făină, și șaizeci de cori de altă făină; zece boi grași, douăzeci de boi de păscut, și o sută de oi, afară de cerbi, căprioare, ciute și păsări îngrășate. Stăpânea peste toată țara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza, peste toți împărații de dincoace de Râu. Și avea pace pretutindeni de jur împrejur. Iuda și Israel, de la Dan până la Beer-Șeba, au locuit în liniște fiecare sub via lui și sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon. Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carăle lui și douăsprezece mii de călăreți. Îngrijitorii îngrijeau de hrana împăratului Solomon și a tuturor celor ce se apropiau de masa lui, fiecare în luna lui; și nu lăsau să fie vreo lipsă. Aduceau și orz și paie pentru armăsari și fugari, în locul unde se afla împăratul, fiecare după poruncile pe care le primise.

Dumnezeu a dat lui Solomon înțelepciune, foarte mare pricepere, și cunoștințe multe ca nisipul de pe țărmul mării. Înțelepciunea lui Solomon întrecea înțelepciunea tuturor fiilor Răsăritului și toată înțelepciunea Egiptenilor. El era mai înțelept decât orice om, mai mult decât Etan Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol și Darda, fiii lui Mahol; și faima lui se răspândise printre toate neamurile, de primprejur. A rostit trei mii de pilde, și a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești. Veneau oameni din toate popoarele să asculte înțelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraților pământului care auziseră vorbindu-se de înțelepciunea lui” (1 Regi 4:20-34).

Fară să aibă o experiență personală care să-i explice cunoștințele, Solomon a putut vorbi cu elocvență „despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești”! N-a fost vorba despre o Înțelepciune „dobândită”, ci de una „dăruită” în mod supranatural de Dumnezeu. Cei care-i puneau întrebări, primeau răspunsuri ca pe vremea când trăia Ahitofel, „ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu”.

Aceasta este ceea ce ni se spune în rezumat la sfârșitul cărții Eclesiastul:

„Pe lângă că Eclesiastul a fost înțelept, el a mai învățat și știința pe popor, a cercetat, a adâncit și a întocmit un mare număr de zicători” (Eclesiastul 12:9).

Înțelepciunea cuiva nu iese la iveală decât atunci când este pusă la încercare! Ceea ce este semnificativ în cazul lui Solomon este că cele două „încercări” date ca exemple de manifestare ale unei înțelepciuni ieșite din comun sunt amândouă confruntări cu probleme ridicate de … femei. Și în cazul judecății între cele două femei curve (1 Regi 3:16-28) și în cazul întâlnirii cu împărăteasa din Seba (1 “mpărați 10:1-13), înțelepciunea lui Solomon este socotită „deosebită” pentru că poate răspunde vicleniei și curiozității unor femei.

„Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon, în ce privește slava Domnului, și a venit să-l încerce prin întrebări grele. … Solomon i-a răspuns la toate întrebările, și n-a fost nimic pe care împăratul să nu fi știut să i-l lămurească. Împărăteasa din Seba a văzut toată înțelepciunea lui Solomon, și casa pe care o zidise și bucatele de la masa lui, și locuința slujitorilor lui, și slujbele și hainele celor ce-i slujeau, și paharnicii lui și arderile de tot pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, a zis împăratului:

„Deci era adevărat ce am auzit în țara mea despre faptele și înțelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am venit și n-am văzut cu ochii mei. Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înțelepciune și propășire decât am auzit mergându-ți faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înțelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubește pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat, ca să judeci și să faci dreptate” (1 Împărați 10:1-9).

Faima înțelepciunii lui Solomon s-a răspândit în toate țările dimprejur:

„Hiram, împăratul Tirului, a răspuns astfel, printr-o scrisoare, pe care a trimis-o lui Solomon: „Pentru că Domnul iubește pe poporul Său, de aceea te-a pus împărat peste ei”. Hiram a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a făcut cerurile și pământul, că a dat împăratului David un fiu înțelept, priceput și cuminte, care va zidi o casă Domnului și o casă împărătească pentru el!” (2 Cronici 2:11-12).

„Împăratul Solomon a întrecut toți împărații pământului prin bogățiile și înțelepciunea lui. Toți împărații pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Și fiecare din ei își aducea darul lui, lucruri de argint și lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai și catâri; așa era în fiecare an. Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de la carăle lui, și douăsprezece mii de călăreți pe care i-a așezat în cetățile unde își ținea carăle și la Ierusalim lângă împărat. El stăpânea peste toți împărații de la Râu până la țara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. “mpăratul a făcut argintul așa de obișnuit la Ierusalim ca pietrele, și cedrii tot atât de mulți ca smochinii sălbatici, care cresc pe câmpie” (2 Cronici 9:22-27).

„Regii” lumii de acum ar face bine să urmeze pilda împăraților de atunci și să vină să asculte împreună cu noi înțelepciunea dăruită nouă de Dumnezeu prin cuvintele lui Solomon. Studiul cărții Eclesiastul este o astfel de ocazie.
Adaug aici ce a scris despre Solomon, ilustrul istoric iezuit Paul Johnson în monumentala lui „O istorie a evreilor” (A History of The Jews, 1987). Primii trei împărați ai lui Israel au fost foarte deosebiți unul de celălalt, marcând trepte ascendente prin care influența evreilor s-a răspândit la popoarele din jur. Saul a fost mai mult un conducător militar ocazional, decât un rege în adevăratul sens al cuvântului. Fără o capitală, fără armată stabilă și fără structuri statale necesare, domnia lui scurtă a fost dominată de neascultare față de Dumnezeu și caracterizată de accese maniacale pentru putere. Lipsit de echilibru interior, Saul și-a călcat propriile lui decizii bune și a murit pentru că Dumnezeu l-a lepădat și pentru că „a chemat morții”, lucru pentru care-i pedepsise el însuși pe alții cu moartea.

David „era pătimaș, aspru, încăpățânat, păcătos, dar pocăit, conștient de păcat, în ultimă instanță pur în sufletul său și foarte temător de Dumnezeu”. Geniul lui Dabid a transformat evreii dintr-o confederație tribală într-o națiune cu capitală, cu armată, cu rânduieli civile și cultice și cu un teritoriu extins prin cuceriri la limite nemaiatinse până atunci.

Solomon l-a depășit pe David în înțelepciune, dar nu și în spiritualitate. Psalmii din Biblie, care sunt atribuiți lui David, sunt esențial spirituali în ton și conținut, apropiindu-se de iezul religiei lui Iehova. Cărțile care ne-au rămas de la Solomon, Proverbele, Eclesiastul și Cântarea Cântărilor „deși frumoase în genul lor, sunt mult mai aproape de celelalte scrieri ale epocii din orientul mijlociu”. Ele ne arată un Solomon cosmopolit, care pare lipsit de fiorul transcendental specific evrelor.

Croit de Dumnezeu ca un instrument potrivit pentru vremea lui, Solomon „a devenit un monarh de tip oriental, de o abilitatea extraordinară. Când a devenit singurul cârmuitor al țării Solomon „a făcut o schimbare importantă în politica militară. Descriind revolta lui Absalom împotriva lui David, cartea a doua a lui Samuel face distincție întrevechile armate tribale sau „bărbații lui Israel”, care l-au sprijinit pe Absalom și „slujitorii lui David”, care, firesc, îl apărau pe rege” (2 Samuel 18:7). Exact acești „slujitori” au asigurat succesiunea singulară a lui Solomon și i-au îngăduit să-i înlăture pe opozanți, chiar de la începutul domniei sale. David și-a format armata în jurul unui nucleu de „bărbați din Iuda”, adică armata tribală din sud. Față de Solomon, „bărbații lui Israel” au păstrat o rezervă reținută cu tendințe de dușmănie. Neîncrezător în loialitatea lor față de casa lui David, Solomon s-a hotărât să-i desfințeze de tot.
„În loc să facă asta însă, el a introdus „corve”-ul, corvoada, adică munca forțată pentru casa regală, claca aplicată în zonele canaanite și în partea de nord a regatului – Iuda fiind exceptată. Ca formă de serviciu militar național, claca era mai puțin onorabilă decât lupta și mult mai dură, prin urmare mai detestabilă. Solomon a foslosit-o pe scară largă în programele sale de construcție. Bazându-se pe documente oficiale, cartea întâi a regilor spune că la carieră munceau 80.000 de bărbați, conduși și supravegheazți de 3.300 de ofițeri; 70.000 de bărbați tăiau piatra și o aduceau în locul de depozitare, iar 30.000 de bărbați, trimiși prin rotație în echipe de 10.000 fiecare, se duceau în Liban să taie cherestea pentru mine (1 Regi 5:13-16). Evreii fuseseră preveniți de Dumnezeu despre această situație în Deuteronom 17:14-20. Munca de construcție includea lărgirea Ierusalimului, după planul lui David pentru transformarea lui într-un centru național religios. Pe lângă aceasta, el a însemnat și construirea a trei cetăți de tip „fortăreață” în trei părți diferite ale țării: „Iată cum stau lucrurile cu privire la oamenii de corvoadă pe care i-a luat împăratul Solomon pentru zidirea Casei Domnului și a casei sale Milo și a zidului Ierusalimului, Hațorului, Meghidoului și Ghezerului” (1 Regi 9:15).”

„Aceste ultime trei orașe, așezate strategic, au fost practic reconstruite de Solomon din temelii, folosindu-i pe israeliți pentru muncile grele, dar importând zidari pentru muncile calificate. Săpăturile arheologice demonstrează un nivel net superior de măiestrie față de tot ce făcuseră israeliții până atunci; de asemenea, dezvăluie că scopul principal al orașelor era cel militar , acela de a oferi baze pentru noua armată de care de „care de război” a lui Solomon. David nu avusese niciodată o armată dotată cu care de război, semnul puterii supreme în acea vreme. Solomon a avut aproximativ 1.500 de care și 4.000 de cai în diferite grajduri. În Meghido, orașul cel mai important dintre toate din punct de vedere strategic și care domina ceea ce avea să fie numit mai târziu Câmpia Armaghedonului, Solomon a construit un cartier regal, înconjurat de un zid înalt de apărare, cu o poartă de acces imensă, puternică și clădiri care puteau adăposti 150 de care de război și 400 de cai. Hațor, un oraș pe atunci abandonat, a fost și el dotat ca o reședință regală, poartă de acces fortificată, ziduri și grajduri imense. Ghezerul, oraș primit ca zestre și care controla drumul spre Egipt, a fost transformat de Solomon într-o altă fortăreață regală pentru care de război. Solomon avea nevoie de forțele sale, formate din care de război și dispuse cu foartă multă strategie, pentru a-și apăra drumurile comerciale și regatul de atacurile dinafară, dar și de posibilele trădări dinăuntru, căci triburile nu aveau care de război.”

Solomon a fost un „împărat al păcii”, dar, în terminologia militară modernă, pacea lui s-a bazat pe putere (peace trough strenght). Nu „măreția” lui l-a apărat de atacuri, ci „militarismul” resurselor lui amenințătoare. Aceiași tactică a născut și doctrina președintelui american ….. care și-a formulat doctrina astfel: „Zâmbește și vorbește blând, dar ține un ciomag la îndemână”.
„Pentru programele lui ambițioase, Solomon avea nevoie nu numai de forță, ci și de bani. El a pus impozite mari asupra poporului. Solomon a împărțit țara în douăsprezece regiuni de impozitare, impunlnd o taxă suplimentară pentru a face rost de resursele necesare aparatului militar. Tot din rațiuni economice, Solomon a renunțat la Damascul pe care-l cucerise tatăl său David și l-a dăruit împreună cu alte teritorii din nord vest lui Hiram, regele Tirului, care a devenit aliatul lui de nădejde și de la care a primit înschimb meseriași pricepuți și provizii. … A luat-o de soție și pe fica faraonului din Egipt, de la care a primit ca dar Ghezerul. A extins comerțul, căsătorindu-se fiicele tuturor regilor și prinților vecini, după deviza „masa urmează mireasa” (1 Regi 11:1). Iosif Flavius, marele istoric, ne spune că Solomon organiza cuncursuri cu ghicitori cu Hiram din Tir, aliatul său care era și el mare comerciant. În vremea aceea, astfel de jocuri sau pariuri erau la modă , iar sumele puse în joc erau uriașe, uneori chiar orașe întregi. Viața însăși este ca o ghicitoare uriașă care are ca miză locul în care ne vom petrece veșnicia. Cartea Eclesiastul este răspunsul cercetărilor lui Solomon asupra acestei probleme.

Solomon și Hiram stăpâneau în comun o flotă care naviga de la Ețion-Gheber până în Ofir, cum numeau ei Africa de răsărit. Cei doi regi făceau negoț cu păsări și animale rare, lemn de santal și cu fildeș. În plus, Solomon făcea comerț și cu arme. Cumpăra cai din Cilicia și îi vindea în Egipt, în schimbul carelor de război. Pe acestea le vindea apoi stăpânilor din regatele vecine din nord. Solomon a devenit astfel un mare furnizor de armament, cum l-am numi noi astăzi, pentru mai toate țările din orientul mijlociu. Arheologul american Nelson Gluck a descoperit în apropierea portului de la Ețion-Gheber o turnătorie de cupru construită de Solomon pe insula Hirbet el-|heleife, unde vânturile puternice alimentau cu aer coșurile de tiraj ale furnalelor primitive. Acolo se lucra nu numai cu cuprul, ci și cu fierul.

Cea mai mare parte din veniturile rezultate din comerț și impozite era vărsată în cuferele personale ale lui Solomon. Dintr-un astfel de buget regal, Solomon și-a construit un palat regal somptuos, cu o sală impunătoare, al cărei acoperiș din lemn de cedru se sprijinea pe 48 de pilaștri enormi, după modelul palatelor faraonice din Memphis, Luxor și din alte părți. Construcția a durat nu mai puțin de 13 ani. Biblia numește această construcție „casa din pădurea Libanului” (1 Regi 7:2). Un palat separat a fost construit pentru nevasta lui egipteană, soția lui principală (1 Regi 7:8).

Întregul complex de clădiri, cunoscut sub numele de „cetatea lui David”, împreună cu Templul au dus la extinderea Ierusalimului spre răsărit cu 250 de metri. În ziua de azi nu se mai poate vedea nimic din Ierusalimul lui Solomon, transformat de mult în ruine peste care Irod a rezidit și mărit clădirile Templului și pe care le-au jefuit mai târziu cotropitorii romani.

Cheltuielile enorme adunate din impozite foarte mari așezate pe grumazul celor din popor au făcut ca triburile nordice sa murmure nemulțumite. Evreii asociau munca forțată la care-i punea Solomon cu robia egipteană în care fuseseră strămoșii lor. De aici a rezultat faptul că atunci când a murit Solomon, în 926-925 î.d.Ch, triburile din nord i-au refuzat succesorului său la tron, Roboam, o încoronare unică la Ierusalim, insistând ca el să se ducă în nord, la Sihem, pentru a fi încoronat acolo ca rege al lor (1 Regi 12:1). Sihemul, legat de numele lui Avraam, și Betelul, legat de numele lui Iacov, erau simbolul vremurilor în care triburile din nord avuseseră un cuvânt important de spus în conducerea națiunii. Biblia ne spune că la Sihenm a avut loc o mare adunare națională la care a fost invitat și Ieroboam, un slujitor rebel al lui Solomon care fugise în exil. Reprezentanții triburilor i-au cerut lui Roboam o conducere constituțională reglementată de Scripturile străvechi și abolirea „clăcii” și a teribilelor impozite:

„Atunci Ieroboam și toată adunarea lui Israel au venit la Roboam și i-au vorbit așa: „Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul; acum tu ușurează această aspră robie și jugul greu pe care l-a pus peste noi tatăl tău. Și îți vom sluji” (1 Regi 12:4).
Când Roboam a adoptat o linie dură și n-a vrut să țină seama de cererile lor, moștenirea lăsată de Solomon s-a spulberat:

„Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l asculta, poporul a răspuns împăratului: “Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moștenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ți de casă, Davide!” Și Israel s-a dus în corturile lui. Copiii lui Israel care locuiau în cetățile lui Iuda, au fost singurii peste care a domnit Roboam” (1 Regi 12:16-17).

Lipsit de simțul realității, Roboam a mai încercat să adune impozite, mânia triburilor din nord s-a dezlănțuit:

„Atunci împăratul Roboam a trimis la ei pe Adoram, care era mai mare peste biruri. Dar Adoram a fost ucis cu pietre de tot Israelul, și a murit. Și împăratul Roboam s-a grăbit să se suie într-un car, ca să fugă la Ierusalim. Astfel s-a dezlipit Israel de casa lui David …” (1 Regi 12:18-19).

Cum se poate explica eșecul lui Solomon pe termen lung și decadența lui socială și spirituală? Providențial, cazul lui Solomon trebuie privit ca o demonstrație a faptului că până și cel mai strălucit exemplar al rasei umane nu rezistă la tensiunile și tentațiile pe care poziția de suveran absolut le implică. Singurul în stare să reziste la asemenea presiuni ale păcatului este un alt „Fiu al lui David”, ridicat de Dumnezeu la plinirea vremii prin întruparea lui Isus Christos în istorie.

Corecție: Pentru că este o „creatură”, Adam nu se poate cunoaște și defini din interior, pri sine însuși. Existența lui se împlinește doar prin scopul pentru care a fost adus la viață. Înstrăinat de Dumnezeu și separat de destinul lui etern, Adam se autocondamnă să „pribegească” la răsărit de Eden” (Gen. 4:16). Ilustrat de evoluția lui Solomon, Adam este o intersecție între „animal” și Mdumnezeiesc”, având de ales direcția pe care vrea să o urmeze. Ca și în cazul lui Solomon, „adam”-ul din fiecare dintre noi nu se poate împlini nici în viața aceasta și nici în veșnicie decât dacă „își aduce aminte de Făcătorul său” și-și aliniază existența la parametrii prescriși în voia Domnului pentru el (Eclesiastul 12).

„Adamahul” cel dintâi a căzut în robia cărnii păcătoase și nu mai este nimic de făcut cu el. Decăderea lui este deplină și definitivă. Dumnezeu a rânduit o nouă creație adusă în existență prin puterea învierii lui Christos (Efeseni 1:15-22). El a fost „cel întâi născut dintre mai mulți frați” (Romani 8:29) în familia noii societăți a lui Dumnezeu. Ceea ce s-a stricat în primul „Adam” a fost reparat în „Adamul” de la urmă sau al doilea:

„De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viață. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; cum este Cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:45-49).

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… Căci înainte de Lege, păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuși, moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preânchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este ca și cu greșeala; căci, dacă prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belșug celor mulți. Și darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greșeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greșeala unuia, singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii vor domni în viață prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” (Romani 5:12-17).

Limitele libertatii crestine

BY BARZILAIENDAN

(prelucrare dupa Stott)

Chiar toate si totul trebuie acceptat fara discermanant in Bisericile romane de dupa “revolutie” ?

Post modernismul isi are si el … “falitii” lui. Cineva trebuie sa mai scrie cu creta pe trotuarele drumurilor noastre cateva semne de circulatie. Iata contributia unui teolog plin de bun simt si de evlavie.

“Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos;
toate lucrurile imi sunt ingaduite,
dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine”

“Toate lucrurile sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos.
Toate lucrurile sunt ingaduite, dar nu toate zidesc” – 1 Corint. 6:12; 10:23

Apostolul Pavel a fost prin excelenta un apologet al crestinismului. Mintea lui patrunzatoare era la curent cu toata gindirea vremii. Educatia erveiasca il familiarizase cu cele mai inalte si mai distilate concepte religioase. Cetatenia romana si simpatia lui pentru Roma ii daruise viziunea imperiului. Pasiunea pentru cunoastere il deprinsese cu filosofiile aflate atunci la moda. In toate acestea, relatia lui personala cu Hristos i-a fost arbitrul suprem. Crestinismul lui Pavel nu a fost denaturat de celelalte lucruri, ci mai degraba le-a influentat pe toate, dindu-le o coloratura distincta. Pavel L-a asezat pe Christos ca Domn peste toate lucrurile si a privit spre toate prin El, cautind sa mintuiasca totul si toate. Mesajul lui Pavel a fost din aceasta cauza un paradox perpetuu, apostolul acceptind si negind in acelasi timp cele mai inalte valori ale vremii sale. Pavel a fost un dusman declarat fata de tirania preotiei evreiesti, dar n-a lepadat conceptul preotiei, ci l-a rascumparat aplicindu-l la “preotia universala a sfintilor”. Apostolul da semne evidente ca este un admirator al ordinii si slavei din imperiul Roman care cuprinsese toata lumea, dar nu se poate opri sa nu-i aplice o corectie, visindu-l sa ajunga o fraternitate a tuturor, o Imparatie glorioasa sub autoritatea unui singur Cap: Isus Christos. Pavel este captivat de spiritul analitic si de supranaturalul idealist din filosofia greaca, dar se ridica deasupra ei, incercind s-o aduca cu picioarele pe pamint si s-o curateasca prin lumina adevarului adus de Christos.

Metoda de lucru a lui Pavea a fost sa combata eroarea printr-o proclamare clara si raspicata a adevarului. El a cautat sa limpezeasca bijbiielile iscoditoare ale mintii omenesti, inlocuindu-le cu desavirsita frumusete a lucrurilor descoperite noua de Dumnezeu. Cu evreii a vorbit ca un evreu, cu romanii ca un roman si cu grecii a putut face chiar si filosofie, dar pretutindeni si intotdeauna Pavel este un crestin, folosind terminologia “adevarurilor incepatoare” doar ca sa se poata face mai bine inteles si acceptat de cei cu care stat de vorba.

Versetele pe care le-am ales drept baza pentru acest studiu ne stau ca marturie despre acest lucru. Ele apar intr-o scrisoare destinata sa corecteze viata unei Biserici crestine aflate intr-o cetate greceasca. Epistola lui Pavel reflecta fidel care erau conditiile de viata din Corint. Tragedia de acolo consta in faptul ca, in loc sa fie o forta mintuitoare, Biserica intrase tragic sub influenta pagina a cetatii.

In divizarile de partide din Biserica nu este greu sa recunoastem pasiunea bolnavicioasa a grecilor de a se fragmenta in diverse scoli de gindire strinse in jurul personalitatilor deosebite ale vremii. Lipsa de disciplina si de disciplinare evidenta in Biserica era doar o reflectare a atitudinii tolerante fata de imoralitate care domnea in cetate. In judecatile publice si in ducerea in fata tribunalelor, eu nu vad altceva decit o asemanare cu neincetatele infruntari ale scolilor de “logica”, care devenisera un fel de amuzament public. Necuratia care-si facuse loc in Biserica si pe care Pavel o condamna in termeni atit de vehementi este numai o umbra a vietii morale putrede din societatea greaca. Dezmatul de la Cina Domnului nu reflecta altceva decit tendinta de a imita “banchetele” si orgiile animalice practicate la ritualurile religioase din templele grecilor. In lipsa de iubire pe fondul careia apar cuvintele din capitolul 13, eu vad o capitulare in fata egoismului individualist al oamenilor din afara Bisericii. In sfirsit, in dificultatea lor de a accepta adevarurile despre invierea din morti, eu vad semnele influentelor materialiste si mistice ale gindirii grecesti.

Sursa tuturor acestor abuzuri comune in toate cetatile locuite de greci era ideea lor fundamentala ca omul trebuie sa fie “masura tuturor lucrurilor”, liber de orice constringeri exterioare, siesi suficient si nesilit sa dea nimanui socoteala de gindurile si faptele sale. Aceasta era idee greaca despre libertatea deplina. In circumferinta acestui postulat, grecii declarau sus si tare ca toate lucrurile le sunt ingaduite. Era doctrina eliberarii si emanciparii totale. Ecourile ei au strabatut de atunci veacurile, naucind pe alocuri oameni si natiuni deopotriva. Pavel nu contrazice categoric conceptul grec despre libertate. Parind ca il afirma, apostolul il corecteaza, modelindu-l dupa Evanghelie si-l plaseaza intr-o deplina ascultare de legea lui Christos. In fata filosofilor greci care strigau cit ii tinea gura ca “toate lucrurile imi sunt ingaduite”, Pavel raspunde cu: “Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar …”

Acest fel de exprimare a lui Pavel ridica inaintea noastra doua probleme. Prima este aceasta afirmare despre libertatea crestina: “Toate lucrurile imi sunt ingaduite”. Iar a doua este o lamurire despre limitarile libertatii crestine: “Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar …”

(I.) Sa luam deci mai intii aceasta extraordinara expresie de proclamare a deplinei libertati crestine: “Toate lucrurile imi sunt ingaduite”.

Remarcati pentru inceput cit de cuprinzatoare este aceasta afirmatie.

Dati-mi voie sa va incerc rabdarea si sa ma opresc putin la cuvintele folosite de Pavel, caci daca adevarul se exprima prin cuvinte, atunci numai cuvintele ne pot conduce la adevar si cine nu le baga in seama, va trece pe linga esentialul comunicarii.

Apostolul Pavel foloseste cuvintul “panta”. Trebuie sa intelegem ce inseamna acest “panta” pentru a intelege dimensiunile libertatii crestine. “Panta” este o forma de plural si inseamna “toate”. Theter, un expert in gramatica, ne spune ca orice cuvint cu forma de plural, atunci cind nu este insotit de articolul hotarit, defineste totalitatea lucrurilor de aceiasi natura, contextul aratindu-ne intotdeauna despre ce este vorba. In aceasta epistola, expresia “toate lucrurile” este folosita de nu mai putin de trei zeci de ori, si de fiecare data, intelesul ei trebuie dedus din context. Am facut un studiu amanuntit al tuturor locurilor in care expresia “panta” apare in text si am sa va rog sa acceptati sa treceti impreuna cu mine in revista citeva dintre lucrurile la care se refera apostolul.

Mai intii sa ne aducem aminte ca filosoful grec care pretindea sus si tare ca “toate lucrurile imi sunt ingaduite” se referea la suma totala a tuturor lucrurilor materiale, a valorilor morale si a tuturor fortelor vitale cunoscute. Oare cum foloseste Pavel aceasa expresie? Raspunsul este clar. Iata in cel de al treilea capitol al epistolei, cum defineste apostolul aceasta realitate: “Nimeni sa nu se faleasca dar cu oamenii, caci toate lucrurile sunt ale voastre:”. Urmeaza apoi o exemplificare un versetul 22, pentru ca ideea sa fie desavirsita in versetul 23: “si voi sunteti ai lui Christos, iar Christos este al lui Dumnezeu”.

Intre prima afirmatie: “Toate lucrurile sunt ale voastre” si concluzia din versetul 23 se afla descris felul in care foloseste Pavel expresia “panta”: ” … fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viata, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre …” Este evident ca Pavel nu numai ca foloseste expresia in acelasi inteles ca si filosofii greci, dar sare in evidenta faptul ca el trece mult peste orizontul lor si include in sfera de existenta a crestinului si lucrurile care transcend lumea de acum. patrunzind in mostenirea noastra vesnica.

“Toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa”, este o enumerare a sistemelor de gindire reprezentate de acesti trei lucratori crestini. Pavel spune: toate sistemele de gindire din lume sunt ale voastre.

” … lumea, …” este a voastra, cu toate sistemele si miscarile ei.

” … viata, …”, pe care cautati mereu s-o analizati si s-o intelegeti, este a voastra.

” … moartea, …” care este pentru voi un fel de incetare a existentei, cu tainele si tenebrele ei, este a voastra.

” … lucrurile de acum, …” o fraza care include granitele gindirii si filosofiei grecesti.

” … si lucrurile viitoare …” pe care filosofia greaca le neaga, dar pe care Pavel le anunta.

Este evident ca Pavel intelege prin “panta” toate scolile de gindire, toata lumea cu viata si moartea, cu lucrurile de acum si cu realitatile din lumea de dincolo. “Toate” aceste lucruri sunt “ale voastre”.

Apostolul trece apoi mai departe facind aceasta extraordinara proclamatie: “Toate lucrurile sunt ingaduite”. Ce inseamna acest “ingaduite”?

Ideea din care s-a nascut acest termen este aceea a unui drum deschis, ca opus al “detentiei”, al “constringerii intr-un spatiu limitat”.

“Sunt in largul meu cu privire la toate lucrurile, nu sint constrins si limitat. Sunt pe marele bulevard al universului, plimbindu-ma printre toate elementele realitatii. Toate imi sunt accesibile si am autoritate sa le folosesc dupa cum gasesc eu de cuviinta.” Aceasta este ideea de libertate crestina pe care ne-o propune Pavel. El il plaseaza pe crestin intr-o deplina libertate printre toate lucrurile materiale, morale si spirituale ale universului creat de Dumnezeu.

Ca sa intelegem ce vrea sa ne spuna apostolul prin aceasta proclamatie, trebuie sa facem o analiza expozitionala a contextului in care apare ea.

In versetul 15 din capitolul 2 veti gasi prima restrictie in folosirea acestei depline libertati. Pavel ne vorbeste despre principiul deosebirii lucrurilor: “Omul duhovnicesc poate sa judece totul”. Crestinul se afla intr-adevar intre toate lucrurile lumii si toate ii sunt la indemana, dar el nu le va folosi in mod nelegiuit. El va masura toate lucrurile ingaduite lui cu etalonul infinitului. Omul duhovnicesc poate sa judece totul. Pe linga aceasta, mai avem o alta realitate care balanseaza expresia “sunt ingaduite”: “voi sunteti ai lui Christos, iar Christos este al lui Dumnezeu”. Cadrul de referinta fundamental al crestinului nu sunt toate lucrurile care-i sunt ingaduite, ci Hristos care domneste peste toate si Dumnezeu, care este in spatele lui Christos.

Apostolul ne da in aceste cuvinte un concept cosmic extraordinar. Pe fundalul existentei este asezat mai intii Dumnezeu, apoi Christos, apoi crestinul, si in final, in fata crestinului care este incoronat peste ele, sunt asezate toate lucrurile realitatii, accesibile lui, dar pe care el trebuie sa le “judece” si sa le foloseasca cu deplin discernamint.

In versetul sase din capitolul opt ni se da marea filosofie a universului: “Pentru noi nu este decit un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi”, iar un pic mai departe in 9:25, pastrind acest context cosmic, Pavel adauga: “Toti cei ce se lupta la jocurile de obste, se supun la tot felul de infrinari. Si ei fac lucrul acesta ca sa capete o cununa care se poate vesteji; noi sa facem lucrul acesta pentru o cununa care nu se poate vesteji”. Aceasta este definitia comportamentului crestin fata de “toate lucrurile”.
Motivatia comportamentului crestin este centrata in existenta lui Dumnezeu si in natura Sa vesnica: “Deci, fie ca mincati, fie ca beti, fie ca faceti altceva: sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:32). Acesta este principiul de baza care trebuie sa stea la originea tuturor actiunilor noastre intre “toate lucrurile universului”.

Si iata, ca o incoronare, care este finalul tuturor lucrurilor in viziunea cosmica a lui Pavel: “Dumnezeu, in adevar, “a pus totul sub picioarele Lui”. Dar zice ca totul I-a fost supus, se intelege ca afara de Cel ce I-a supus totul. Si cind toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti” (1 Cor. 10:27-28).

Aceasta este una dintre cela mai mareti afirmatii ale scrierilor apostolice, si vreau sa cred ca greutatea ei va copleseste asa cum ma copleseste si pe mine cind o citesc. Nu Apocalipsa ne da cea mai distanta iamgine in viitor, ci textul acesta. Daca il vom analiza putin vom vedea cu adevarat care este conceptia crestinului despre “toate lucrurile”. Ea depaseste limita universului material, facind interpretarea filosofilor greci sa paleasca prin contrast si sa apara saraca. Cind Pavel spune ca “toate lucrurile imi sunt ingaduite”, el intelege ca nu exista nici un singur lucru in univers la care el nu are dreptul sa ajunga. Printr-o aluzie fina, apostolul sugereaza care este relatia dintre toate cele existente, asezindu-L in fundal pe Dumnezeu, pe care se sprijina Christos, care il sprijina la rindul Lui pe omul in fata caruia sunt asezate toate lucrurile. Directia de scurgere a tuturor lucrurilor este dinspre Dumnezeu si inspre Dumnezeu, in asa fel incit in final El sa fie totul in toti, implinind si desavirsind toate lucrurile.

Ma apropii acum de sensul afirmatiei lui Pavel, pe care n-as fi indraznit sa o redau daca nu m-as fi apropiat mai intii cu atentie asupra tuturor ideilor lui despre univers. In rezumat, apostolul ne spune ca omul duhovnicesc sta in centrul universului, in mijlocul tuturor lucrurilor de acum si al celor viitoare, cunoscute si necunoscute, materiale, morale si spirituale, si ca el este al lui Christos si impreuna cu Christos este al lui Dumnezeu.

Dupa ce am facut aceasta clarificare sa ne apropiem impreuna de limitarile libertatii crestine. Ele se pot clasifica in trei categorii:

” … , dar nu toate imi sunt de folos”
” … , dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine”.
” … , dar nu toate zidesc”.

Acesta este intreitul test care-mi arata in ce masura anumite lucruri imi sunt ingaduite.
Testul progresului personal – “nu toate imi sunt de folos”.
Testul autoritatii – “dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine”.
Testul relatiilor sociale – “dar nu toate zidesc”.

(I.) Testul progresului personal.

“Nu toate sunt de folos”. Termenul face referinta mai mult la “devenirea launtrica” decit la imbogatirea materiala. Astazi se vorbeste mai mult despre ce poti dobindi, decit despre ce poti deveni. Ideea avansarii este aceea a calatoriei spre un tel anume, iar progresul este nu in cantitatea bagajului acumulat, ci in distanta parcursa. In limba greaca, termenul inseamna ” a duce impreuna” si cea mai buna traducere a lui este una cu semnificatia de: “a avea un profit”.

Pavel se aseaza pe sine in centrul universului si, privind in jur, zice: “Toate lucrurile sunt ingaduite”. Arta imi este ingaduita; si tot asa de ingaduite imi sunt si muzica, si stiinta si jocurile sportive si feluritele mincari – toate imi sint ingaduite. Dar unele din lucrurile care imi sint ingaduite nu-mi sint de nici un profit; ele nu-mi vor inlesni avansarea personala, cresterea ele nu-mi vor ajuta la integrarea mea desavirsita in ordinea divina cosmica, care este centrata in Christos si in Dumnezeu.

Acesta este cel dintii principiu care separa lucrurile din jurul meu in doua categorii: acelea pe care este profitabil sa le fac si acelea pe care nu este de folos sa le savirsesc.

Exista mii de lucruri pe care pot sa le fac in Londra, dar multe dintre acestea nu-mi sint de folos personal, nu-mi inlesnesc progresul, nu-mi vor contribui la dorinta mea fundamentala de a conlucra impreuna cu Christos si cu Dumnezeu.

“Toate lucrurile imi sint ingaduite, dar nu toate imi sint de folos”

Uneori, ceea ce este bun pentru tine, s-ar putea sa nu fie la fel de bun pentru mine. Fiecare om sta individual in fata cosmosului (ordinii cosmice). si trebuie sa-si defineadsca personal cu lucrurile inconjuratoare ingaduite. Primul principiu dupa care trebuie sa se ghideze este acesta: “Ma ajuta acest lucru sa ma dezvolt si sa ma indrept spre locul final pe care mi l-a harazit Dumnezeu in vointa si ordinea Lui perfecta?

1. Testul autoritatii.

“Dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine”.

In limba greaca este vorba despre un joc de cuvinte imposibil de tradus. Ceea ce spune Pavel este cam asa: “Toate lucrurile sint sub puterea mea, dar eu nu voi ingadui sa ma aflu vreodata sub puterea lor”. “Toate lucrurile imi sint permise, dar nu le voi permite sa ma domine”. Aceste cuvinte ascund in ele un al doilea principiu al libertatii crestine: Omul care I se supune lui Christos nu mai trebuie sa se supuna la nimic altceva. Cel aflat sub autoritatea lui Christos nu mai poate asculta de nici o alta autoritate.In gelozia dragostei Sale, Christos trebuie sa ramina singura putere dominanta asupra vietii noastre.

Trebuie sa ne verificam toate actiunile noastre dupa principiul acesta: “Toate lucrurile imi sint ingaduite, dar nimic nu trebuie sa puna stapinbire pe mine”.

Eu pot sa beau, dar bautura nu trebuie sa poata pune stapinire asupra fiintei mele. Eu pot sa beau, dar pot sa fac aceasta numai daca bautura nu ma va inrobi, ducindu-ma la ruina. Daca acesta este scopul bauturii, atunci eu nu ii voi ingadui nici un loc in viata mea.

Fiecare lucru pe care-l facem trebuie evaluat in lumina acestui principiu: ma promoveaza el spre scopul final pe care-l are Dumnezeu cu mine in universul Sau. Dumnezeu vrea sa ma aseze ca stapin peste toate lucrurile impreuna cu Christos. Vrea lucrul acesta sa ma stapineasca?

Probabil ca daca m-as opri aici, explicatia mea ar ramine neclara si greu de aplicat in practica. Dati-mi voie sa ilustrez acest principiu cu doua exemple din viata cotidiana.

Care este relatia corecta pe care trebuie sa o intretina un crestin cu banii si averea? Sigur ca este ingaduit sa avem bani, dar banii nu au voie sa puna stapinire pe mine. Cineva spunea ca banii sint un bun slujitor, dar un foarte rau stapin. Un crestin trebuie sa nu dea voie lucrurilor trecatoare sa-l inrobeasca.

Care este relatia corecta care trebuie sa existe intre un crestin si fenomenul cunoasterii? Cunoasterea este ingaduita, dar nici un om nu trebuie sa devina robul cunoasterii, altfel personalitatea lui va fi deformata: “Cunostiinta ingimfa, dragostea zideste”.

Care este relatia corecta intre un crestin si iubire? Iubirea este ingaduita, dar crestinul nu trebuie sa traiasca stapinit de puterea ei. Crestinul isi solidifica libertatea tocmai recunoscindu-i limitarile. Libertatea de a folosi orice lucru dispare atunci cind lucrul acela devine mai puternic decit el si se transforma din sclav in stapin nemilos. Principiul acesta este fundamental si trebuie facut piatra de capatii al intregii existente. Daca un lucru care este bun in sine, un obicei, o prietenie, un gind, o preocupare, o pasiune, ajunge sa nu ma mai slujeasca, ci sa ma domine, atunci ce a mai ramas din pretinsa mea “libertate” ?

Priviti in jur si veti vedea cum oamenii au ajuns robii lucrurilor care promisesera sa le dea fericirea. Uneori ma gindesc ca ar fi bine daca as putea sa scriu aceste cuvinte cu litere mari si sa le asez acolo unde le pot vedea toti tinerii. Afisul meu ar suna cam asa: “Toate lucrurile imi sint ingaduite, dar n-am sa ingadui nici unui lucru sa ma inrobeasca”.

Toate lucrurile sint ale tale, dar tu esti al lui Christos. Pastreaza aceasta balanta in echilibru si vei fi fericit; dezechilibreaz-o si vei ajunge sa duci o viata de mizerie. Numai Christos are dreptul sa fie Stapin asupra vietii tale. Toate celelalte lucruri, oricit de nevinovate ar fi ele, in momentul in care incearca sa te inrobeasca isi pierd orice fel de nevinovatie. Cineva spunea: “Orice lucru bun care se interpune intre mine si Christos, devine dusmanul meu de moarte; fie el parintii mei, iubitul sau iubita mea, fie el meseria mea sau pasiuna mea, fie el harnicia mea sau chiar dragostea mea de oameni”. Nimic nu trebuie sa-mi fure prioritatea mea suprema de a fi slobod sa ma dau in intregime Creatorului si Mintuitorului meu.

III. Testul relatiilor sociale.

Cel de al treilea test este descris in cuvintele: “Nu toate lucrurile zidesc”. L-am numit asa pentru ca acesta este contextul in care apare: “”Nimeni sa nu-si caute folosul lui. ci fiecare sa caute folosul altuia” (1 Cor, 10:24). Fraza aceasta contine o alta limitare a libertatii mele. Toate lucrurile imi sint ingaduite, dar exista unele pe care, daca le voi face, nu vor duce la zidirea sufleteascaa celor din jurul meu. Din caceasta cauza, lucrurile acelea nu-mi mai sint ingaduite. Va indemn sa vedeti ca aceasta afirmatie merge infinit mai departe decit ce a spus Pavel in alta ocazie: “Dar daca faci ca fratele tau sa se mihneasca din pricina unei mincari, nu mai umbli in dragoste! Nu nimic pentru mincarea ta pe acela pentru care a murit Christos! … La drept vorbind toate lucrurile sint curate. Totusi, a minca din ele, cind faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cadere, este rau” (Rom. 14:15, 20). De data aceasta nu este vorba ca fratele meu sa fie in pericol de cadere din cauza libertatii mele, ci doar ca el sa nu fie “zidit” de ceea ce fac eu.

Ca si crestin, trebuie sa tin minte care este pozitia mea in universul lui Dumnezeu: Deasupra mea sint Christos si Dumnezeu, iar sub mine, si la dispozitia mea sint toate celelalte lucruri – Pavel, Apolo, Chifa, lumea, viata si moartea, lucrurile de acum si lucrurile viitoare. N-am sa ma apuc insa de nici un lucru inainte ca sa nu-l judec atit din punct de vedere al progresului meu spiritual, cit si din punct de vedere al progresului spiritual al aproapelui meu in Domnul. Lucrurile care nu-l zidesc pe aproapele meu imi devin astfel mie neingaduite.

Aceasta extraordinara afirmatie a apostolului Pavel trebuie sa ne determine pe fiecare dintre noi sa ne cercetam cu si mai mare atentie limitele libertatii si felul in care ne folosim noi de lumea aceasta. A crede ca exsita ceva in universul lui Dumnezeu care nu ne este la indemina este gresit, dar si mai gresit este sa ne apucam sa ne jucam cu toate lucrurile din univers asemeni unor copii rasfatati, fara sa ne mai gindim la altceva decit la propria noastra satisfactie si fericire. Dragostea desavirsita a lui Christos ne arata ca “El nu si-a placut Lui insusi”, ci a trait pentru binele si mintuirea altora.

Exista deci lucruri ingaduite la care trebuie sa renunt de dragul propriei mele cresteri spirituale, altele la care trebuie sa renunt de dragul libertatii mele neinrobite si altele pe care nu le voi face pentru ca sint preocupat pina la sacrificiu de mintuirea si zidirea celor din jur.

Dau slava Domnului pentru largimea si ingustimea libertatii noastre crestine, si ma rog Lui ca sa putem pricepe ca exista in libertatea noastra locuri si lucruri in care trebuie sa ne infrinam, atit pentru binele si progresul nostru, cit si pentru binele si progresul altora. Exista situatii cind, asemenea locomotivei care alearga pe spatiul restrins delimitat de cele doua sine, limitarea noastra voluntara este singura cale pentru gustarea fericirii unei libertati depline.

 

 

Contrastare, proclamare sau avertizare angelică ? – un mesaj visat

BY BARZILAIENDAN

“Incredinteaza-ti Domnului
nervii tai obositi”

Introducere

Societatea moderna isi are flagelurile ei. Printre cele mai caracteristice: nervozitatea excesiva, nelinistea, nesiguranta, insomniile, iritabilitatea, nerabdarea si, cu un termen foarte la moda, “stressul”. Care dintre noi indrazneste sa nege ca a avut personal de a face cu ele?

Nu din intamplare, din ce in ce mai multi oameni recurg la tranchilizante sau incearca sa-si insuseasca metode de meditatie launtrica importate din Orient. Nici unele, nici altele nu pot insa sa satisfaca nevoia noastra presanta de liniste si pace interioara.

Doctorul Lechler se straduieste sa ajunga la radacina tuturor simptomelor anuntate mai sus. Care este ea? Lipsa de certitudine (sau lipsa de securitate). Lipsa unor certitudini pe care numai singur Dumnezeu ni le poate da. Si El ni le si pune la dispozitie prin persoana si lucrarea Domnului Isus Christos. “Va dau pacea Mea” ne spune El.

Vorbele doctorului Lechler sunt sprijinite pe o experienta indelungata. Ca medic sef al clinicii “Nohe-Mark” din Taunus (R.F.G.) el a fost timp de 23 de ani un neurolog eminent si un foarte cautat sfatuitor spiritual. Multumita lui, un mare numar de pacienti au invatat ca Dumnezeu isi respecta promisiunile.

Cel care isi incredinteaza, cu deplina incredere, nervii sai obositi in mainile Creatorului primeste ca rasplata din partea Lui odihna, pace launtrica si noi puteri pentru a depasi solicitarile vietii.

1. SISTEMUL NERVOS, CAPODOPERA CREATIEI DIVINE

Ce lucrare desavarsita este sistemul nervos uman! Fiecare din organele corpului omenesc marturiseste despre intelepcinea divina a Creatorului (niciunul dintre ele nu se poate nici macar compara cu vreuna dintre culmile de reusita al creatiei mintii omenesti). Fiecare dintre ele este in sine o opera de arta pe care nici o minte omeneasca n-ar fi putut-o concepe. Dintre toate insa, capodopera intregii creatii dumnezeiesti este incomparabilul sistem nevors uman.

Daca i-am cauta vreo asemanare in realizarile omenesti ar trebui sa-l comparam cu un urias complex telefonic. Dintr-un sector central (creierul cu milionale lui de celule) milione de cai de comunicare se indreapta spre fiecare dintre organele motoare, si dincolo de ele pana la nivelul pielii unde se rasfira incae o data pentru a forma o vasta retea terminala. Orice gand elaborat in creier poate produce impulsuri care sunt dirijate apoi corect pe trasee nervoase inspre orice zona a organismului. Si invers, orice senzatie sau stimul primit din partea mediului inconjurator este colectat si transmis instantaneu pe aceleasi treasee nervoase inspre “analizatorul” central. Un continuu dute-vino intr-un sistem de decizie-comunicare-informare perfect elaborat.

In afara creierului si a maduvei spinarii care constituie

1. Sistemul nervos central (numit si “cerebro-spinal”) si alcatuit din:

A. Sistemul nervos propriu-zis (creier si maduva spinarii)

B. Sistemul nervos periferic (nervii cranieni si rahidieni) care este in slujba actelor voluntare si a senzatiilor psihice ale omului,

mai exista si

2. Sistemul nervos autonom (reflex), numit si al “vietii vegetative” compus in esenta din fibre nervoase situate de-alungul coloanei vertebrale. Acesta comanda activitatile spontane ale organelor interne, ale vaselor si glandelor si influenteaza de asemenea si metabolismul, circulatia si respiratia.

In realitate, cele doua sisteme nervoase, numite separat, sunt strans legate intre ele si deci interdependente. Toate functiile de ordin fizic depind in mare masura de evolutia si conditia starii noastre psihologice.

Cu adevarat o opera de arta unica! Ramanem muti de adimiratie in fata acestei minunatii, pe care n-o putem nici cuprinde, nici stapani si exclamam odata cu psalmistul David: “Te laud ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrarile tale, si ce bine vede sufletel meu lucrul acesta” (Psalm 139:14).

Este de la sine inteles ca un ansamblu atat de complex reactioneaza cu maximum de sensibilitate fata de tot, inclusiv si fata de ceea ce ii dauneaza. Nervii pot fi obositi nu numai printr-o suprasolicitare psihica sau intelectuala, nu numai printr-o supraexcitare datorata consumului de alcool sau tutun, ci si prin tulburari de ordin launtric, prin tensiuni psihologice nesanatoase – in special atunci cand omul este stapanit de resentimente sau temeri.

Dusmanul ereditar al omului, ne’mpacatul si ne’nduplecatul Satan, stie si el toate acestea si de aceea unele dintre atacurile sale preferate sunt indreptate asupra sistemului nostru nervos. “El joaca pe nervii nostri ca pe clapele unui pian”. Pe un instrument atat de sensibil, pregatit de Dumnezeu pentru armonii si partituri ceresti, el reuseste adesea sa produca disonante devastatoare.

Trebuie sa ne pazim pe noi insine si sa-i acordam sistemului nostru nervos cea mai mare atentie de care suntem in stare. Dumnezeu ne-a incredintat un instrument cu o finete extraordinara, iar noi avem obligatia sa-l pastram in cea mai buna stare si sa-l ferim de ceea ce ii poate provoca prejudicii. Nu putem face orice cu nervii nostri! Si ei sunt proprietatea lui Dumnezeu de care intr-o zi vom da socoteala.

Sa incredintam Domnului nervii nostri. Atunci ei vor fi in afara de orice pericol. Chiar si nervii slabiti vor primi iarasi putere si vor fi paziti de alte atacuri ale celui rau.

Cand spunem despre cineva: “Este nervos” sau “este nervoasa”, expresia noastra poate avea trei sensuri posibile. Persoana despre care vorbim:

1 – sau sufera de o oboseala a sistemului nervos

2 – sau sufera de o slabire congenitala a sistemul nervos

3 – sau sufera de o nervozitate de ordin psihic.

2. UN SISTEM NERVOS OBOSIT

Uneori oboseala sistemului nervos este numita si uzura nervoasa, caci ceea ce provoaca oboseala, provoaca si uzura intregului sistem nervos. Iata unele din cauzele oboselii nervoase:

A. Orice exces de munca fizica sau intelectuala;
– la copii: surmenajul in scoala,
– la femei: muncile casnice ne’ntrerupte,
– la barbati: o meserie extenuanta.

B. Lipsa de odihna si somnul insuficient, nopti neodihnitoare petrecute in spatii insuficient de largi, sau pline de zgomotul galagios al marilor orase; abuzul de tutun, alcool si alte substante excitante; o viata sexuala plina de ne’mpliniri.

C. O boala insotita de febra mare, o comotie cerebrala sau o operatie majora, in cazul in care acestea nu au fost urmate de un regim de odihna si de crutare corespunzator.

D. O intreaga gama de grijuri si preocupari intense, mahnirea si deceptii de tot felul. Un sentiment de umilire datorat presecutiilor, conflicte deschise cu cei din familie sau din anturajul intim, o casatorie nereusita si, nu in ultimul rand ca importanta, o constiinta patata si sentimentul vinovatiei.

Toate aceste trairi pot provoca perturbatii serioase ale sistemului nervos.

Simptomele cele mai frecvente ale oboselii sistemului nervos sunt:

A. Dureri de cap (migrene), ameteli, greturi, tulburari gastrice sau intestinale.

B. Dureri de inima, cresterea tensiunii arteriale.

C. Tulburari functionale ale rinichilor si a vezicii.

D. Dificultati in viata sexuala.

E. O sensibilitate excesiva la zgomot, dureri de spate, o slabiciune generala, tremuraturi, o transpiratie anormala, pete rosietice pe piele, senzatii de frig la maini si la picioare, spasme ale muschilor capului sau a fetei.

F. Un somn agitat, tendinta de a plange usor sau dimpotriva de a rade nemotivat, iritabilitatea, sentiment de neliniste, o scadere a capacitatii de concentrare si a memoriei.

Evident ca nu in fiecare caz de oboseala a sistemului nervos apar toate aceste simptome; dar este suficient sa apara numai unele dintre ele pentru a se pierde buna dispozitie. Trebuie atunci sa cautam sa gasim mijlocul cel mai eficace pentru a ajunge cat mai curand la o relaxare si la o eliberare a tensiunii acumulate in sistemul nostru nervos.

Exista o serie de metode de acest fel, adevarate tratamente terapeutice. Iata cateva dintre ele:

A. Odihna, somnul, o viata rationala, bai, plimbari in aer liber, o buna higiena a pielii, gimnastica, exercitii de respiratie.

B. O alimentatie bogata si echilibrata.

C. Restrangerea folosirii (o folosire moderata) a excitantelor si somniferelor.

In cazul restrans al acestei brosuri nu putem spune mai multe despre fiecare tratament in parte. Ne vom margini sa dam doua serii de sfaturi pentru imbunatatirea sanatatii dumneavoastra.

A. Sfaturi pentru orele de insomnie

Mai intai de toate, inainte de a merge la culcare trebuie sa ne eliberam de tot ceea ce ne-a tulburat in timpul zilei si sa-i incredintam Domnului grijile si nelinistile noastre. Obisnuiti-va sa va faceti seara pe langa toaleta trupeasca si o toaleta spirituala. Lepadati la marginea patului nu numai papucii, ci si iritarile, starile de agitatie sau parerile de rau. Nu vom reusi sa facem asta, decat daca ne vom indrepta privirile inspre Dumnezeu. Daca nu reusiti sa adormiti, goliti-va inima inaintea Domnului spunandu-I tot ce va apasa. Rugati-L sa va despovareze prin iertare, cereti-I o inima noua si plina de iubire fdata de toti cei care v-au ranit intr-un fel sau altul. Cereti-I sa va calauzeasca in problemele mari si mici ale vietii. Daca, prin credinta in Domnul Isus, il vedeti pe Dumnezeu ca pe Tatal dumneavoastra, atunci fiti sigur ca Lui ii pasa de ceea ce se intampla cu copiii Sai. De la El se coboara si mangaierea si linistea de care aveti nevoie pentru a adormi.

Daca vi se intampla sa va treziti in timpul noptii si cu toate eforturile, nu mai reusiti sa adormiti, tineti minte ca somnul este o stare de odina in care nu se intra prin eforturi sau prin enervare. Folositi timpul de veghe pentru a medita asupra Cuvantului lui Dumnezeu (Psalm 119: 148). Verificati-va daca ati adus inaintea Domnului cu pocainta toate greselile dumneavoastra. Verificati-va strafundul mintii si inimii si dati afara orice forme de resentimente (i-ati iertat oare cu adevarat pe toti aceia care v-au gresit?). Intretineti-va un duh linistit multumindu-I lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui (Psalm 92:2-3) si chiar in situatii dificile nu uitati sa-I dati lauda (Fapte 16:25).

Daca va veti petrece asa orele de insomnie nu va nelinistiti daca nu reusiti sa regasiti somnul. De fapt nu un somn prelung pe toata durata noptii conteaza, ci pastrarea unui climat de liniste in care sufletul sa se odihneasca.

In bratele Tatalui ceresc, puteti gasi in cursul noptii o asemenea odihna incat, chiar si fara un somn continuu dimineata va veti scula plini de viata. Aduceti-va aminte ce binecuvantata a fost pentru Iacov noaptea nedormita petrecuta in lupta cu Domnul langa raul Iaboc (Gen. 32:25-30). Un mare numar de oameni au invatat cu adevarat sa se roage abia in orele de insomnie cand, in linistea noptii, si-au dat seama de neputinta lor si constiinta i-a adus inaintea Domnului.

Pe de alta parte, trebuie spus ca si Diavolul cauta sa foloseasca orele dumneavoastra de insomnie pentru a va provoca cadere. Iata de ce, asemnea apostolului Pavel, trebuie sa ne aratam servi ai Domnului si in ceasurile de “veghe”, adica tocmai in acele nopti de insomnie (2 Corinteni 6:5).

B. Exercitiul rasului

Prezentam acum un mijloc (o metoda) de relaxare a sistemului nervos care s-a dovedit, cel putin pentru mine, surprinzator de eficace.

In fata tuturor solicitarilor si tensiunilor care ne imping inspre oboseala nervoasa se pune o intrebare: nu dispune oare organismul nosru, in structura sa, un dispozitiv care sa produca diminuarea sistemului nervos in mod automat fara eforturi si mijloace exterioare specifice? Nu esixsta in noi, prin creatie, un mod instinctiv de a ne apara impotriva tensiunilor nervoase din timpul zilei, asa cum in timpul noptii avem somnul? Mergand pe urmele acestei intrebari s-a observat ca nivelul de tensiune al sistemului nervos autonom este uimitor de dependent de starea noastra sufleteasca. Gandurile negre, tristetea, nelinistea, ura, amaraciunea, produc o crispare automata a nervilor. De indata ce aceste trairi sunt inlocuite de o stare sufleteasca de bucurie si multumire tensiunea nervilor inceteaza si crisparea lor dispare.

Concluzia care se desprinde firesc din aceste observatii este ca bucuria si multumirea sunt stari indispensabile sanatatii noastre nervoase si ca ele constituie in acelasi timp cea mai buna metoda de relaxare a tensiunilor sistemului nervos.

Nu putem trai fara bucurie; fiecare dintre noi simtim asta instinctiv.

(N.T. – Asa s-a nascut cu siguranta si expresia romaneasca “haz de necaz”. Numai aparent superficiala, aceasta reactie spontana a romanilor este in esenta o extraordinara arma de autoaparare a sistemului nervos si de-a lungul veacurilor de “bejenie” si opresiune ea a devenit o veritabila arma nationala a poporului nostru).

Oricine poate observa ca bucuria determina o secretie salivara excesiva. Aceasta reatie reflexa se produce nu numai atunci cand anticipam un somn bun sau cand vedem ceva foarte placut, ci oridecate ori mintea noastra se concentreaza asupra unui subiect placut. Atunci nervii nostri care coordoneaza activitatea organelor interne si a sistemului glandular se destind.

Reciproca este de asemenea valabila, salivatia inceteaza brusc si functionarea tuturor nervilor sistemului nervos autonom este perturbata de fiecare data cand apar tensiuni psihologice de orice natura.

Oare n-ati observat cum in urma unor emotii ni se lipeste limba de cerul gurii si ne dispare pofta de mancare? Aceasta traire ne ajuta sa intelegem mai bine termeniii folositi de David in Psalmul 32 in care descrie starea lui sub invinuirea propriei constiinte vinovate: Cazi zi si noapte mana Ta apasa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usuca pamantul de seceta verii (v.4).

Iata deci ca secretia glandelor salivare este un bun indicator al nivelului de tensiune din intregul sistem nervos autonom. Si iata si metoda ideala de relaxare nervoasa. Bucuria se dovedeste astfel a fi cel mai remarcabil remediu tonifiant al nervilor. Este suficient sa ne creem cu buna stiinta o stare de bucurie launtrica prin contemplarea unui tablou frumos sau a oricarui alt spectacol care ne place, prin ascultarea muzicii preferate sau prin petrecerea timpului intr-un anturaj care ne place … pentru a simti indata ca “ne lasa gura apa”.

Pentru ca intotdeauna o astfel de stare launtrica se traduce in exterior prin aparitia unui suras pe fata, mie imi place sa numesc metoda susamintita “exercitiul surasului”.

Surasul este semnul vizibil al relaxarii. Metoda este simplu de practicat si insusirea ei este la indemana oricui vrea sa incerce si are posibilitatea de ase lasa in grija lui Dumnezeu, fixandu-se asupra lucrurilor frumoase ale vietii. Se poate practica oricand si mai ales oricat, nefiindu-i necesar un timp si un loc anumit ca altor exercitii de relaxare.

Efectul asupra sistemului nervos autonom este, cel mai adesea, foarte curand observabil. Dureri de cap, lipsa poftei de mancare, palpitatiile si oboseala – cand sunt de origine nervoasa – impreuna cu celelalte tulburari dispar de indata ce incepem sa suradem. Tensiunea arteriala de origine nervoasa scade, iar somnul devine mai bun. Multe din afectiunile psiho-somatice cunoscute pot fi tratate prin aceasta metoda. Oricine incepe sa practice sistematic “exercitiul surasului”, va constata o ameliorare rapida a starii de epuizare nervoasa. Daca cineva poate sa-si ia o vacanta este foarte bine, dar daca in timpul acesta ii lipseste bucuria, el nu va atinge recuperarea scontata. Dar daca bucuria invadeaza inima, nervii incep sa se refaca, chiar daca timpul si mediul inconjurator a ramas acelasi. Bine’nteles ca cel care traieste mereu sub tensiunea ingrijorarilor si a nesigurantei, care se tulbura si se enerveaza mereu, care lucreaza intotdeauna sub presiune, nu va fi in stare sa surada prea usor si nu va ajunge lesne la relaxarea sistemului sau nervos. Dar, daca evocarea gandurilor placute este esentiala atunci cand vrem sa exersam surasul, dintre toti oamenii din lume, crestinul este cel mai in masura sa procure nervilor sai relaxarea mult dorita. Numai el poate fi multumit cu orice si poate vedea dincolo de toate aparentele ostile mana Dumnezeului care il iubeste si care face ca “toate lucrurile sa lucreze inspre binele celor ce-L iubesc”. Numai el se poate bucura de toate lucrurile, chiar si de cele ne’nsemnate: de o floare, de o pasare, caci el le priveste drept creaturi ale lui Dumnezeu, facute pentru desfatarea lui. Si tot numai el se poate ruga fara incetare (1 Tesal. 5:16-18).

Sa stii ca esti un copil al lui Dumnezeu, numai atat si ce motiv serios de bucurie! In aceasta “bucurie a Domnului” sta “taria noastra” (Neemia 8:10) caci Dumnezeu nu-si uita copiii, ci ii calauzeste pe calea cea buna.

Bucuria crestina este superioara celorlalte forme de bucurie oferite de lumea aceasta, fiind netrecatoare si independenta de conditiile exterioare ale vietii. Apostolui Pavel a experimentat si el aceasta bucurie, altfel nu ar fi putut sa scrie: “Bucurati-va totdeauna in Domnul! Iarasi zic: Bucurati-va!” (Filip. 4:4). “Totdeauna” inseamna ” in toate imprejurarile”. Un temperament sanguin este un fond foarte bun pentru insusirea “exercitiului surasului”. Dar chiar si sanguinul are zilele lui negre, cand este incapabil de bucurie. Singur crestinul este “totdeauna” in stare sa se bucure, caci bucuria lui este in el o roada a Duhului Sfant care-i permite in orice timp sa-si lumineze fata cu un suras si sa-si procure sistemului nervos o mult dorita relaxare.

Incredintati-va deci nervii dumneavoastra obositi Domnului. Dati-I Lui si orele dumneavoastra de insomnie.

Ca medic crestin eu va spun: folositi, cu incredere in Dumnezeu toate mijloacele naturale de intarire a sistemului nervos. Prin bucuria pe care Cristos vrea sa v-o dea (Ioan 15:11) puneti la dispozitia nervilor dumneavoastra o noua vigoare. Atunci veti cunoaste adevarul din cuvintele psalmistului: “El iti satura de bunatati batranetea si te face sa intineresti iarasi ca vulturul”. (Psalm 103:5)

3. FRAGILITATE NERVOASA CONGENITALA

Oboseala temporara a sistemului nervos este cu desavarsire vindecabila, chiar si in cazul in care in urma unei conduite nerationale (condamnabile) ea a fost prelungita pe parcursul a catorva ani bun (de cele mai multe ori, oboseala nervoasa ete restabilita complect in cateva saptamani, sau in cel mai rau caz luni).

Spre deosebire de oboseala temporara, fragilitatea nervoasa congenitala persista si este pururea prezenta chiar si atunci cand persoana in cauza incearca sa-si intareasca sistemul nervos urmand prescriptii medicale si refugiindu-se intr-un climat de multumire oferit de credinta in Dumnezeu.

In astfel de cazuri, sistemul nervos respectiv este inca de la nastere foarte sensibil si oboseste extrem de repede. Cel mai mic efort fizix sau mental, orice emotie, nu neaparat trista, ci chiar si aducatoare de fericire, o schimbare brusca a vremii, o tigara fumata, sau un mic exces de alcool sunt cauze suficiente pentru a declansa un dezechilibru al sistemului nervos.

De cele mai multe ori, astfel de persoane au membri de familie sau stramosi chinuiti de tulburari asemanatoare. Primele simptome ale suferintei se manifesta de obicei in copilarie sau adolescenta, uneori prin dureri de cap, alteori prin oboseli nejustificate si prin insomnii. De altfel tulburarile cauzate fie de fragilitatea congenitala, fie de oboseala nervoasa sunt foarte asemanatoare unele cu altele.

Nu de putine ori, in urma unei boli insotite de febra mare sau in urma unor puternice tensiuni psihologice, se ajunge la o adevarata depresiune nervoasa. Aceasta se repercuteaza asupra capacitatii de munca si este necesar un climat de crutare cu dese perioade de odihna.

Daca inca de la nastere ati suferit de o astfel de slabiciune, este absolut necesar sa incredintati sistemul nervos in mainile Domnului.

A. Nu va lasati invinsi de descurajare si nici cuprinsi de un sentiment de inferioritate in fata celor mai puternici. Nu cadeti in disperare si nu va pierdeti gustul pentru viata. Nu-L dusmaniti pe Dumnezeu pentru destinul pe care vi l-a pregatit si nu-i invidiati prosteste pe cei care au “nervii tari”.

B. Nu deveniti “maestri ai autocompatimirii” invinuindu-i mereu pe ceilalti ca nu se ocupa suficient de dumnevoastra sau pentru ca nu va menajeaza destul. Nu lasati starea dumeavoastra sa devina o scuza pentru a nu duce nimic pana la capat.

De cele mai multe ori, nu oboseala mentala este cauza greutatii de a va ruga si a lipsei de dragoste fata de Dumnezeu. Adevaratul motiv, nu indeajuns de ascuns, pentru a fi depistat, este o credinta sovaielnica.

Acceptati cu seninatate fragilitatea sistemului dumnevoastra nervos, primindu-l ca pe un dar venti din partea Creatorului. Dumnezeu stie ce face, iar actiunile Lui au intotdeauna o motivatie pozitiva superioara. Mai devreme sau mai tarziu veti ajunge sa intelegeti de ce a trebuit sa fie asa. Fiti siguri insa inca de pe acum ca aparenta dumneavoastra infirmitate este o parte integranta a planlui pe care iubirea lui Dumnezeu l-a faurit pentru viata dumneavoastra. Si fata de cei cu nervii slabi, Dumnezeu este acelasi Tata plin de intelepciune si dragoste.

Poate ca slabiciunea dumneavoastra este un “tepus” pe care, ca si apostolui Pavel, trebuie sa-l purtati mereu ca o piedica in calea mandriei. Daca ati fi fost cu nervii tari si v-ati fi putut implini toate dorintele, poate ca v-ati fi transformat intr-o persoana aroganta, iritandu-i pe toti din jur cu egoismul dumneavoastra.

Sau poate ca fragilitatea care va caracterizeaza este un mediu tocmai potrivit pentru desavarsirea dumneavoastra interioara. Ganditi-va ca fara cruce (si suferinta dumneavoastra poate sa fie privita ca o astfel de cruce, daca o primiti ca din partea lui Dumnezeu) nu v-ati putea asemana cu Domnul Isus (Filip.2:5-8). Oamenii deosebiti ai lui Dumnezeu nu s-au format in lipsa greutatilor, ci tocmai in prezenta lor, caci nu absenta obstacolelor dovedeste maiestria cuiva, ci felul in care acesta stie sa le depaseasca pe fiecare dintre ele.

Cine stie daca nu cumva Dumnezeu a ingaduit sa fiti fragil tocmai pentru a va invata dependenta absoluta de atotputernicia Lui? Poate ca El vrea sa va invete lectia unei supouneri totale intr-o acceptare deplina a suveranitatii Sale.

Sau, tot la fel de bine poate ca El vrea sa va purifice prin suferinta pana veti intelege ca trebuie sa renuntati la dorintele dumneavoastra proprii. Numai cand ne recunoastem neputinciosi, ne intoarcem cu toata fiinta noastra inspre Dumnezeu si asteptam ajutorul Lui.

Ganditi-va la suferinta dumneavoastra si ca la o incercare venita din partea Domnului. El vrea sa afle daca increderea dumneavoastra in El ramane neclintita si in ceasul furtunii. Intr-o buna zi incercarea va trece. Pana atunci, stati in credinta stiind ca :”Nu ne-a ajuns nici o incercare care sa nu fi fost potrivita cu masura omeneasca”.

Daca indurati in liniste suferinta, Dumnezeu va fi onorat, iar cei din jur vor fi martori a ceea ce Duhul Sfant a lucrat in dumneavoatra. In cazul apostolului Pavel “tepusul in trup” a contribuit la evidentierea “nemaipomenitei puteri venite de la Dumnezeu” (2 Cor. 4:7).

Cat de repede v-ati fi umplut de manie daca ati fi fost un om plin de putere si de incredere in sine? Acum slabiciunea va poate transforma intr-un adevarat discipol al lui Christos prin care, in ciuda slabiciunilor trupesti, se poate vedea harul si puterea lui Dumnezeu. (2 Cor. 12:9).

Daca va intrebati cumva: “Oare nu trebuie sa sufar din pricina pacatelor parintior mei? Nu este cumva suferinta mea o pedeapsa de la Domnul?” Dati-mi voie sa va raspund ca: mai mare decat ereditatea este puterea si harul lui Dumnezeu care poate transforma in binecuvantare chiar si urmarile pacatelor parintilor nostri. Daca ati devenit un copil al lui Dumnezeu, nu mai sunteti sub mania Lui, ci puteti beneficia de iubirea Sa fara margini (Ezechiel 18).

Daca v-am ajutat intr-o oarecare masura sa gasiti in cele scrise mai sus o justificare a suferintelor prin care treceti, daca am reusit sa le gasim impreuna un sens, atunci am trecut “hopul” cel mare. “Intelegerea” este mai mult de jumatate din drumul inspre relaxarea nervoasa. Iar relaxarea nervoasa este singurul mediu in care puteti sa va pastrati o conditie sufleteasca multumitoare.

Al doilea pas pe care trebuie sa-l faceti consta in discernarea unor limite rezonabile pentru viata dumneavoastra. Este strict necesar sa cunoasteti limita intre ceea ce Dumnezeu asteapta de la dumneavoastra si ceea ce El nu va va pretinde niciodata, stiind ca aveti o sanatate fragila. Nu va propuneti scopuri care va depasesc posibilitatile. Cu siguranta ca nu asa ceva asteapta Domnul de la dumnevoastra. Exista lucuri pe care nu le puteti face. Fiti siguri insa ca exista suficiente lucruri pe care le veti putea face si care va vor da satisfactii atotsuficiente. Obisnuiti-va sa vedeti partea buna a lucrurilor. Multi oameni care se afla in aceasi situatie ca a dumneavoastra au invatat sa-si insuseasca un stil de viata cu totul normal care-i fereste de caderi, ce le-ar runia sanatatea. Ei si-au stabilit limitele proprii si stiu sa-si “economiseasca” puterile, reusind sa ajunga chiar si la varste inaintate cu “baterille inca pline”.

Va indemn sa mai reflectati si la altceva, nu mai putin important: nimeni in lumea aceasta nu-i poate intelege si ajuta pe cei suferinzi ca aceia ce trec ei insisi prin aceleasi suferinte. Sunt atatea persoane cu nervii slabiti care au nevoie de ajutorul dumneavoastra. Multi suferinzi de nervi au asternut pe hartie istoria propriei lor infrangeri si biruinte si marturia lor a ajutat enorm altora ca ei. Marturisesc deschis ca toate cuvintele acestei carti nu sunt “vorbe goale” si nici “teorii” invatate din manuale de psihiatrie. Tot ceea ce cititi este experimentat de mine insumi pe propria mea piele.

Pentru crestini vreau sa mai adaug ceva. Biblia ne ofera multe “versete-medicament”. Este bine sa nu le neglijam si sa le administram sufletelui nostru, cel putin cu tot aceasi ravna si constiinciozitate cu care altii inghit “hapuri” medicamentoase. Iata aici numai cateva din ele: “El da tarie celui obosit, si mareste puterea celui ce cade in lesin” (Isaia 40:29). “Veniti la Mine voi toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da ohihna” (Matei 11:28). “De aceea noi nu cadem de oboseala. Ci chiar daca omul nostru din afara se trece, totusi omul nostru din launtru se inoieste din zi in zi” (2 Cor. 4:16).

Biblia ni-L arata pe Domnul Isus venind in lume pentru cei clabi si neputinciosi, adica tocmai pentru cei ce “au trebuinta de doctor” (Matei 9:12). El poate sa suplineasca lipsurile celor slabi. Moise n-avea oare o vorbire greoaie? (Exod. 4:10) si totusi prin el a hotarat Domnul sa-Si arate puterea! Apostolul Pavel nu era oare suferind in trup? (1 Cor. 2:3) si totusi pe el l-a ales Dumnezeu pentru cea mai istovitoare apostolie printre neamuri!

Ganditi-va la alti si alti copii ai Domnului care in ciuda slabiciunilor trupesti nu au zabovit si nu zabovesc sa-L slujeasca cu credinciosie pe Mantuitorul lor. Da, Dumnezeu i-a umplut cu Duhul Sfant si pe cei cu nervii slabiti si i-a transformat in adevarate binecuvantari pentru cei din jurul lor. Cereti-i si dumneavoastra in rugaciune aceasi plinatate si atunci veti putea repeta mereu cuvintele lui David: “Binecuvantat sa fie Domnul , care ne poarta zilnic povara, Dumnezeul mantuirii noastre” (Psalm 68:19). Daca Domnul a asezat asupra dumneavoastra povare unei fragilitati a sistemului nervos, tot El va fi si cel ce va va ajuta sa o purtati in fiecare zi. In ciuda poverii, sau tocmai din cauza ei, puteti ajunge curand sa cunoasteti fericirea si sa priviti inainte cu optimism. Asa a trait si apostolul Pavel: “De aceea, simt placere in slabiciuni, in prigoniri, in stramtorari pentru Christos; caci cand sunt slab atunci sunt tare” (2 Cor. 12:10).

Asezati povara slabiciunii dumeavoastra in mainile lui Dumnezeu si asteptati in liniste, asa cum a facut si Domnul Isus. Si El a trebuit sa accepte suferinta din partea Tatalui sau ceresc. Prin aceasi atitudine de acceptare va faceti partasi cu Cristos si intrati in comuniune cu El. Nu-i asa ca este o mare mangaiere sa stii ca si Domnul a cunoscut suferinta, ca si El a fost tulburat, cuprins de tristete de moarte, infiorat in Duhul sau, curpins de sentimentul parasirii totalesi sfasiat de chinurile aceptarii “paharului”? Astazi El ne poate intelege si pe noi cand trecem prin stari asemanatoare. Meditati o clipa la Isaia 53:4: “Totusi El suferintele noastre le-a purtat si durerile noastre le-a luat asupra Lui” (chiar si pe acelea provocate de nervii nostrii slabiti).

Cristos a vrut sa fie si vrea sa fie tovarasul dumnevoastra de suferinta. Daca aici suferiti impreuna cu El, intr-o zi veti avea parte si de slava si de gloria Lui. Tot asa cum El a fost inaltat cu atat mai mult cu cat a suferit mai mult (Filip. 2:9) si noi vom fi proslaviti impreuna cu El, daca acceptam sa si suferim impreuna cu El (Rom. 8:17-18)

4. NERVOZITATEA DE ORIGINE PSIHICA

Cand vorbim despre nervozitatea cuiva, noi nu ne referim numai la oboseala lui nervoasa sau la o stare de fragilitate a sistemului sau nervos, ci si la stari emotionale puternice care se traduc prin fenomene psihice ce produc tulburari ale functiunilor nervoase. In categoria acestor emotii puternice putem enumera: nelinistea si ingrijorarea, mania si iritabilitatea, nerabdarea si nestapanirea.

Din pricina stransei legaturi care exista intre trup si suflet, manifestarile emotive pot da nastere unor perturbari psihice care sa produca spasme ale diferitelor organe insotite de toata gama de tulburari functionale deja mentionate.

Emotiile si tulburarile nervoase au adesea cauze comune, dar de cele mai mutle ori izvorul lor este greu de depistat fiind plasat de preferinta in domeniul subconstientului. Iata de ce pentru inlaturarea neajunsurilor este necesar un control amanuntit al vietii afective. Nu vom ajunge cu adevarat la vindecare decat atunci cand vom reusi sa identificam si sa inlaturam sursa emotiilor devastatoare. Fara aceasta operatie nu vom obtine decat o ameliorare trecatoare cu un pronostic sigur de recidiva.

Pentru depistarea surselor subconstiente producatorare de emotii nici sfatuitorul spiritual, nici psihiatrul nu sunt suficienti. Trebuie sa spunem deschis ca ne lipseste capacitatea de a sonda lantrul fiintei omenesti. Cum am putea patrunde in subconstientul altora, cand noi suntem incapabili de a intra in propriul nostru subconstient? Prezenta umana poate cel mult inlesni o astfel de investigatie, dar pentru operatia in sine avem nevoie de interventia Creatorului. Numai Duhul Sfant poate cerceta “lucrurile ascunse ale duhului” si numai El, tinandu-ne inaintea ochilor oglinda Cuvantului lui Dumnezeu, poate sa ne arate adevarata noastra infatisare.

In cartea Evrei 4:12 gasim scris: “Caci Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decat orice sabie cu doua taisuri; patrunde pana acolo ca desparte sufletul si duhul, incheieturile si maduva, judeca simtirile si gandurile inimii”.

Avem aici garantia ca Dumnezeu poate sa dea lumina asupra surselor subconstiente de emotii, tuturor celor ce se apleaca cu sarguinta asupra Bibliei si se deschid lucrarii Duhului Sfant. Impreuna cu imparatul David trebuie sa ne rugam rostind si noi: “Cerceteaza-ma Dumnezeule si cunoaste-mi inima. Incearca-ma si cunoaste-mi gandurile! Vezi daca sunt pe o cale rea si du-ma pe calea vesniciei!” (Psalm 139: 23-24). Cand sunem umpluti de Duhul lui Isus (care “stia ce este in om”- Ioan 2:24,25) invatam noi insine sa ne cunoastem mai bine.

N-am vrea ca cele spuse mai sus sa fie luate drept un atac impotriva psihologiei si psihanalizei, care de cele mai multe ori fac o treaba destul de buna. Totusi, ar fi lipsit de modestie sa sustinem ca un psihanalist poate patrunde cu o certitudine absoluta in strafundurile inimii omenesti.

Crestinul are alte mijloace la indemana. Si daca totusi destui crestini nu se cunosc pe ei insisi si nu-si depisteaza defectele si slabiciunile, aceasta se intampla numai pentru ca ei neglijeaza rugaciunea si citirea Bibliei, intristand fara incetare Duhul Sfant printr-o viata de neascultare.

Duhul adevarului trebuie sa ne conduca in tot adevarul (Ioan 16:13). Dar cum s-o faca El cand noi preferam sa stam surzi la vocea lui Dumnezeu?

A. Neliniste si ingrijorare

Sa examinam acum, unele dupa altele, starile emotive specifice care il transforma pe cineva intr-o “persoana nervoasa”. Vom pomeni mai intai despre neliniste si ingrijorare.

Putem spune ca nu este o alta emotie mai raspandita ca nelinistea; fiecare din noi o cunoaste, si-i simte, din cand in cand in suflet prezenta tulburatoare, chiar daca in exterior reusim de bine de rau sa afisam o expresie de pace si siguranta.

Care este continutul nelinistilor noastre?

Exista de exemplu teama de un nou razboi mondial. Ea a transformat intreaga societate intr-o societate nelinistita. Dar sunt alte temeri, mai personale si mai devastatoare:

a. teama de boli si de accidente

b. teama in fata celor care vor sa ne faca rau

c. teama nascuta din contactul cu caracterul dificil al sefului

d. teama unei constiinte vinovate de a nu fi descoperita

e. teama de moarte si nu numai teama la gandul unei agonii dureroase, ci si teama de judecata de dupa moarte. Nu exista om care sa nu se teama de Dumnezeu. Chiar si cel ii neaga existenta chiar si cel ce se lauda cu necredinta este apasat inlauntrul sau de teama de a sta intr-o buna zi inaintea “Dreptului Judecator”.

Temerile enumerate mai sus si multe altele au consecinte nefaste asupra intregii noastre fiinte. Ele ne tin sufletul intr-o tensiune constanta din care se nasc tot soiul de tulburari funtionale, cu precadere palpitatii, dureri de stomac si tulburari intestinale. Aceleasi lucruri se pot spune si despre ingrijorari, despre raspandirea lor si despre influenta lor nefasta asupra organismului uman.

O sumedenie de ingrijorari se napustesc asupra noastra, ca un stol de corbi negri si agresivi. Ingrijorari asupra sanatatii noastre, asupra fericirii celor dragi, asupra viitorului tarii noastre. La toate acestea se mai adauga si o serie intreaga de ganduri negre care ne vin de aiurea, nejustificate de realitate, dar suficient de obraznice ca sa ne spulbere adesea buna dispozitie. O multime de grijuri ne framanta inutil, caci niciodata lucrurile ne se petrec asa cum anticipam noi excesiv de pesimisti.

Vai cat de daunatoare sunt toate aceste framantari pentru echilibrul sistemului nostru nervos si pentru linistea inimii noastre! Atata timp cat ne lasam inrobiti de grijuri, purtam in suflet lanturile descurajarii si nelinstii, iar mintea noastra nu cunoaste linistea. Atunci, din proprie experienta, putem fi de acord cu spusa inteleptului Sirah: “Grijurile ne fac sa imbatranim inainte de vreme”.

O manifestare caracteristica a ingrijorarilor este grija exagerata pe care ne-o acordam noua insine. Ceea ce se ascunde sub acest aparent instinct de conservare este o dubla teama: teama de viata si de incercarile ei si teama de moarte. Amandoua atrag dupa ele tulburari majore ale sistemului nervos. Cel care persevereaza intr-o atentie exagerata acordata lui insusi examinandu-se de orice aparenta manifestare anormala, intrebandu-se de fiecare data: “Nu cumva sunt atins de o boala grava si ireversibila?”, cel care nu vorbeste toata ziua decat despre durerile lui de cap si nu se poate concentra decat asupra a ceea ce ii poate aduce nenorocirea, trebuie sa stie ca intr-o astfel de stare gandurile il vor imbolnavi mai mult decat microbii de care se crede bantuit.

Daca am inteles ca nelinistea si ingrijorarile nu ne sunt aliati, ci dusmani, nu ne mai ramane decat sa gasim un raspuns la intrebarea: “Putem scapa de ele? Putem iesi de sub actiunea lor nefasta?”

Raspunsul este unul singur: “Da, se poate. Cu conditia sa iesim din noi insine si sa apelam la ajutorul lui Dumnezeu”.

Incredintati temerile dumneavoastra in mainile lui Dumnezeu, “si aruncati asupra Lui taote ingrijorarile voastre caci El insusi ingrijeste de voi”(1 Petru 5:2). Invatati sa nu va mai ingrijorati inutul si incepeti sa acceptati cu voiosie “voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si desavarsita”.

Numai procedand astfel veti reusi sa gasiti mult dorita pace launtrica. Nu refuzul vietii ne scuteste de grijuri, nu setea de viata ne face fericiti si nici fuga de realitatile neplacute ale existentie nu ne garanteaza seninatatea. A trece prin toate impreuna cu Dumnezeu si a le primi pe toate ca pe un dar din partea Celui care “face ca toate lucrurile sa lucreze impreuna spre binele celor ce-L iubesc”, iata singura modalitate de a ne ridica deasupra nelinistii si ingrijorarilor. Adevarata biruinta asupra acestor dusmani nu poate fi obtinuta decat prin Domnul Isus, care a invins pentru noi lumea si moartea (Ioan 16:33). Numai prin increderea in El puteti depasi ne’ncrederile dumneavoastra si numai prin constientizarea insotirii Lui permanente va puteti linisti sufletul (Psalm 23:4).

Ori de cate ori va incearca nelinistea si teama ganditi-va ca sunteti un ucenic al Domnului Isus (2 Corinteni 6:4) si ca nimic nu va poate desparti de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:35).

“Nu va ingrijorati de nimic; ci in orice lucru aduceti cererile voastre la cunostinta lui Dumnezeu, prin rugaciuni si cereri, cu multumiri. Si pacea lui Dumnezeu care intrece orice pricepere va va pazi inimile si gandurile in Christos Isus” (Filipeni 4:6-7; Matei 6:25-34).

B. Manie si iritabilitate

Mai mult decat nelinistea si grijurile, semnele cele mai caracteristice ale tipului nervos si in acelasi timp cauzele celor mai diverse si acute tulburari functionale ale sistemului nervos sunt: mania si iritabilitatea. Cu precadere, ele produc un efect nefast asupra nervilor vascular ai capului, evidentiat fie printr-o paloare caracteristica a fetei fie printr-o imbujorare la fel de vizibila. Pe buna dreptate se vorbeste despre “veghe care se umfla la manie”. Si aici, Sirah a avut dreptate: “gelozia si mania scurteaza zilele omului”.

Exista doua feluri de enervari: una continua, provocata de obicei de propriile greseli, si alta exposiva sau instantanee, cauzata de greselile celor care ne inconjoara. Putem spune de la inceput ca toate formele de manie – exceptie facand poate “mania sfanta” – sunt forme ale egocentrismului.

Cel care se manie usor dovedeste prin chiar acest fapt ca “eul” sau continua sa fie tinta tuturor preocuparilor zilnice. El se tulbura cand ceva nu ii este pe plac, se irita atunci cand trebuie sa suporte smerirea si nu accepta cu nici un pret sa piarda intietatea asupra celorlalti. Tot asa, el se “scandalizeaza” cand ceilalti nu fac ceea ce spune el si se simte mereu tinta ironiilor si ofenselor lor. Cum nu este preocupat decat de propriile-i interese, orice obstacol care-i apare in drum il irita si-l poate face “sa-si iasa din sarite”. Lui ii este cu totul imposibil sa admita ca si altcineva poate avea dreptate si de aceea se crede mereu persecutat si tratat cu mai putina atentie decat i s-ar cuveni. De obicei, iarta foarte greu greselile celorlati si este incapabil sa absolve de vinovatie pe cei care sunt bolnavi, mai putin educati, intr-o situatie materiala precara sau pe copiii care sunt inca la varsta “boacanelor”.

Dati-mi voie sa devin iarasi sfatuitorul dumneavoastra indemnandu-va sa puneti in mana Domnului mania si iritabilitatea care va transforma in oameni “nervosi”. Cu alte cuvinte, rugati-L pe Domnul sa va descopere adevaratul motiv al enervarilor dumneavoastra, fiind gata sa va recunoasteti greselile savarsite fata de Dumnezeu sau fata de semenii dumneavoastra. Incetati sa va mai credeti “buricul pamantului”, incredintati-I Domnului lucrurile care va nelinistesc si in curand veti ajunge la pace si relaxare. Chiar si in cazul in care suferiti de o iritabilitate congenitala puteti face progrese continue ajungand in timp la o vindecare totala. Dumnezeu poate sa faca cu adevarat “toate lucrurile noi”.

Poate ca sunteti din fire un om tare orgolios si acum Domnul vrea sa va umileasca si sa va invete sa aveti “o parere cumpatate fata de voi insiva”. Nu zaboviti in indaratnicie, invatati cat mai repede aceasta lectie. Va va costa cu atat mai putin.

Cand veti simti iarasi fiorii maniei, rugati-L pe Domnul sa rodeasca in dumneavoastra iubire si bunavointa. Aduceti-va aminte ca Mantuitorul i-a indemnat pe ucenicii Sai din toate timpurile “sa invete de la El, umilinta si blandetea, o atitudine de slujire a celor din jur, ingaduinta fata de defectele altora si iubire fata de toti oamenii. Dragostea este plina de intelegere fata de ceilalti, incearca mereu sa se aseze in locul altora, nu se bucura sa scoata in evidenta greselile altora, ci prefera sa “inchida ochii”. “Dragostea acopere totul, sufere totul” (1 Corinteni 13:7).

Sa recunoastem intre noi ca, de cele mai multe ori ne enervam pentru lucruri ne’nsemnate. Invatati sa priviti la toate acestea prin prisma vesniciei si veti vedea cum veti incepe sa va amuzati dumneavoastra insiva de “furtunile dintr-un pahar cu apa”.

Numai facand asa, incetul cu incetul veti primi din partea Domnului puterea de a iesi de sub imperiul nervilor. Zadarnic incercati pe alte cai, inghitind calmante “cu pumnul” sau practicand exercitii de meditatie si relaxare. In cel mai bun caz, ameliorarea obtinuta va fi temporara. Singura cale adevarata spre un rezultat durabil este intoarcerea sincera la Dumnezeu si o umplere deplina cu Duhul Sfant.

C. Nerabdarea si nestapanirea

Iata alte doua manifestari ale nervilor slabi: nerabdarea si nestapanirea. Ele produc o crispare a sistemului nervos exteriorizata prin tulburari diverse din care se remarca cele de circulatie si durerile de stomac.

In esenta, si nerabdarea ca si mania este o forma a egocentrismului. Nu suportam sa intarzie implinirea dorintelor naostre. Totul trebuie sa ne slujeasca noua insine. Cat mai mult si cat mai repede posibil. Cel ce nu stie sa astepte isi da pe fata firea capricioasa.

Unii devin nerabdatori cand nu primesc un raspuns favorabil la rugaciunile lor. Ei sunt “credinciosi de cer senin” care se indoiesc de Domnul de indata de El zaboveste sa-i asculte. Si care dintre noi nu stie ce mare e ispita de a scurta timpul asteptarilor noastre prin cele mai felurite si mai ne’ntelepte interventii personale! Are oare nevoie Atotputernicul Dumnezeu de interventiile noastre?

Nu vom scapa de nerabdare decat atunci cand vom aceepta sa dam intaietate altora punandu-ne dorintele noastre pe planul doi. Si nu vom fi intr-o atitudine linistita in fata Domnului decat atunci cand ii vom incredinta lui chiar si nerabdarea nostra – altfel spus, atunci cand ii vom aduce la cunostinta dorintele noastre in nadejdea ca El ne va raspunde la timpul hotarat de El. “Bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului” (Plangerile 3:26).

Nestapanirea este in parte strans legata cu nerabdarea. Asa ajungem adeseori sa ne justificam nerabdarea: “trebue sa ne grabim caci n-avem prea mult timp la dispozitie”. Dar de ce avem asa de putin timp la dispozitie? Iata de ce: ne zbatem pentru prea multe lucruri ca Marta. Nu putem sta nici cand fara activitate. Alergam dupa lucruri neesentiale, ne agitam si nu ajungem nici odata la liman. Aproape ca nu mai suntem capabili sa citim o carte de la un capat la altul, neglijam sa citim chiar si Biblia, iar despre timpul necesar meditatiei, ce sa mai vorbim… Am devenit surzi la glasul Domnului.

Adeseori suntem atat de cuprinsi de nerabdare incat nu putem duce nimic pana la capat. Ne apucam de toate si nu reusim nimica dupa cum am vrea. Chiar si atunci cand avem timp, lucram de parca “ne-ar goni cineva de la spate”. Chiar si in lucrarea Domnului, unii lucreaza nestapaniti si plini de nerabdare. Ei isi justifica tulburarea launtrica prin texte biblice rau intelese ca: “rascumparati vremea!” spus de apostolul Pavel si “trebuie sa fac lucrarea Celui ce M-a trimis; vine noaptea cand nu mai poate lucra nimeni” spus de Domnul Isus.

Fara nici o indoiala, aceste texte exista si au fost rostite de persoane care au avut de indeplinit lucrari impresionante. Apostolul le-a scris intr-o zi celor din Corint: “am lucrat mai mult ca ei toti”. Dar acel “rascumparati vremea” spus de el nu este un indemn la precipitare si nestapinire. In mijlocul tuturor activitatilor, Pavel a stiut “sa se aseze” prin Christos in Dumnezeu si sa-si gaseasca linistea. El a gustat din pacea pe care o poate da “atarnarea de Domnul” si de aceea si-a inceput de obicei epistolele scriind: “Harul si pacea Domnului sa fie cu voi toti”.

Si-L poate imagina cineva pe Christos cuprins de nerabdare? Poate fi atins de nestapanire Cel ce astepta implinirea planului lui Dumnezeu spunand celor ce-L zoreau: “Mie nu mi-a venit inca ceasul”? Pacea nu I-a lipsit niciodata din suflet, chiar daca uneori era atat de ocupat ca “n-avea vreme sa manance” (Marcu 6:31).

Trebuie sa intelegem bine ca tot asa trebuie sa stea lucrurile si cu noi insine. Voia lui Dumnezeu este ca pacea Lui sa nu ne paraseasca niciodata. In valtoarea preocuparilor zilnice si in mijlocul atacurilor lui Satan pacea lui Dumnezeu este singura care “poate sa ne pazeasca inimile si gandurile in Christos Isus” (Filip 4:7).

Starile de agitatie nu sunt sinomine numai cu crisparea sistemului nervos, ci si cu moartea spirituala. Un om agitat nu mai are timp pentru Dumnezeu.

Si inca ceva: agitatia este o boala contagioasa. Un om agitat ii tulbura pe toti cei care i se afla in preajma. Ganditi-va ce mult rau le faceti altora raspandind virusul enervarii!

Bine’nteles ca Dumnezeu doreste ca sa dam timpului nostru cea mai buna utilizare posibila. Dar trebuie sa ne dam seama ca exista o mare deosebire intre folosirea fructoasa a timpului si robia unei vieti irationale de activitate cu orice pret; intre a fi pur si simplu activ si a fi pus in slujba Domnului. Slujirea lui Dumnezeu se face asa cum doreste Dumnezeu si El vrea ca “in liniste si seninatate sa fie mantuirea voastra” (Isaia 30:15).

Sa spunem inca o data: incredintati Domnului nerabdarea si nestapanirea voastra! Cereti-I un “duh smerit si linistit” si invatati sa va “asezati in Christos” si in harul si pacea Domnului. Sunt trei conditii pe care trebuie sa le impliniti pentru a trai zilnic o astfel de stare linistita.

Mai intai, incredintati-I inca de dimineata, munca voastra lui Dumnezeu. Invatati sa va faceti planurile impreuna cu Suveranul Universului. Daca veti reusi sa-I primiti incuviintarea, sa stiti sigur ca toate resursele universului va vor ajuta sa va atingeti implinirea. Incepeti-va ziua cu seninatate si amintiti-va apoi mereu, mereu, ca insusi Dumnezeu este alaturi de dumnevoastra. Intr-o zi El a dat 24 de ore si cu siguranta ca nu ne va cere sa implinim mai multe activitati decat incap in24 de ore.

Al doilea lucru pe care trebuie sa-l faceti este sa primiti ca din partea Domnului tot ceea ce vi se intampla in timpul zilei. Faceti aceasta chiar daca este vorba de ceva neplacut sau neasteptat. Ori de cate ori progamul pe care vi l-ati facut este dat peste cap de intamplari neprevazute, nu va lasati cuprinsi de neliniste, ci dimpotriva: ramaneti tari in incredintarea ca Dumnezeu este Cel care v-a trimis ceva nou modificandu-va planul dupa cum a socotit El de cuviinta. Fiti siguri ca tot El va fi si cel ce va va da energii suplimentare si va va ajuta sa duceti pana la capat totul. Increzatori in ajutorul Sau, veti putea sa va pastrati pacea launtrica in ciuda unei activitati intensive.

Si iata acum si o a treia conditie: obisnuiti-va sa lucrati rugandu-va. Nu uitati ca prin rugaciune va conectati la priza de energie a cerurui. In cele mai mici pauze de munca inaltati-va gandul inspre Dumnezeu. Amintiti-va mereu ca sunteti in atentia Lui si ca de fapt El este acela care va da “si vointa si indeplinirea”. Daca veti face asa, chiar si cand vi se va parea ca sunteti gata sa va prabusiti sub povara veti murmura impreuna cu David: “Da, numai in Dumnezeu mi se increde sufletul; de la El imi vine ajutorul, nicidecum nu ma voi clatina. Pana cand va veti napusti asupra unui om, pana cand veti cauta cu totii sa-l doborati ca pe un zid gata sa cada, ca pe un gard gata sa se supre? Da suflete, increde-te in Dumnezeu, caci de la El imi vine nadejdea”(Psalm 62:1-5).

Fie ca sunteti cuprinsi de neliniste si ingrijorare, de manie si iritabilitate sau de nerabdare si nestapanire exista vindecare pentru fiecare dintre dumneavoastra. Incredintati-va nervii dumneavoastra obositi in mainile Domnului. Veti primi in schimb puterea de a veni de hac tuturor atacurilor celui rau. Cuvantul lui Dumnezeu si Duhul Sfant sunt cei mai competenti medici pentru vindecarea dumneavoastra. Actiunea Creatorului intrece cu mult, orice alta actiune mai mult sau mai putin medicamentoasa.

Aveti posibilitatea sa experimentati dumneavoastra insiva, in fiecare zi, actiunea acestor forte de vindecare a sufletului si trupului dumneavoastra.

Credinta, acceptare, multumire!

Dumnezeu stie ce face.

Arad – 29 Martie 1982

O complectare strict necesara: Nevroza este o boala mintala. Totusi, tensiunile inmagazinate pot rabufni sub forma simptomelor psihice sau mentale. Aceste simptome actioneaza asemenea unor supape de siguranta; fara ele, tensiunea interioara, mereu in crestere, ar putea provoca o reala stare de boală psihică. O nevroza netratata poate sfarsi intr-o psihoza. Cazurile sunt insa, din fericire, foarte rare si nu s-au intalnit decat la subiecti cu predispozitii.