Odată cu pandemia de coronavirus, s-au activat şi globaliştii: fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, vinovat pentru războiul inutil din Vietnam, cere şi el un „guvern unic mondial”… Nu trebuie să aflăm de la tine despre ordinea mondială liberală. Ești vinovat, domnule. Crezi că ai sânge pe mâini pentru bombardamentele din războiul din Vietnam? Ai sânge pe mâini pentru asta. Ai susținut Partidul Comunist Chinez (…) Totul va ieși la suprafaţă (…) Ești la fel de rău ca diavolii, de fapt ești mai rău. Pentru că nici nu ai crezut în ideologie. Ai crezut în bani”… Amintiri funebre despre DOSARUL PRIPONIT – /Cine spune ca Justitia Romana e o curva? / Inca un boier al burgheziei globaliste este bagat pe o usa si scos basma curata-pe alta, pricopsindu-se prin legiferarea improprietaririi cu bogatia amarastenilor la Praznicul Komunismului!!!!! ANPC dă în vileag ce mizerii de surogate bem în loc de LAPTE Federatia Asociatiilor Apicole din Romania se zahariseste:IATA CE au descoperit analizele mierii de Salcam din SELGROS si KAUFLAND… …Mărieş: Istoria României nu poate fi falsificată că vrea Înalta Curte cu doamna Stanciu şi dl Niţu de la Parchet/Interesele foştilor Cominternisti, protejate de Parlament
Milionarul Ioan Neculaie, patronul clubului de fotbal recruta funcţionari publici şi îi plătea să îl înveţe cum să înşele statul, spun procurorii. ..“Un om informat valoreza cat doi si este mai greu de manipulat”…Numai la romani se poate sa calci pe cadavre-pentru bani…PROFITORII CORONACRIZEI (IV) Fiul lui tata, fost mahăr la stat, 4 milioane într-o lună…O inimă nespus de înșelătoare… BLESTEMAT SÃ FIE OMUL CARE SE ÎNCREDE ÎN OM; Tu trebuie să-L căuţi pe Dumnezeu până Îl găseşti ! INIMA- Proverbe 4:23; Ce este istoria pentru evrei? STRIGĂTUL TĂU MIŞCĂ INIMA LUI DUMNEZEUPregătirea pentru venirea Răscumpărătorul…NU TE PANICA! INCREDETI-VA IN DUMNEZEU…Cine este Acest Om Împărţit? Partea 4…SEMINȚE DE CREDINȚĂ…Psalmii 62- Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul… Mântuirea (C. H. Spurgeon) – Al doilea cuvânt de pe cruce – Mântuirea; Pastor John Piper-Cea mai mare dintre acestea este dragostea- “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8:28-39) Morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu-(Ezechiel 11:16-21, Romani 6:1-14), Evanghelia promisă mai dinainte,(Ieremia 31:31-34, Romani 1:1-7)-O neprihănire dată de Dumnezeu (Romani 1:16-17; Habacuc 2:1-5) Au schimbat adevărul pentru o minciună (Psalmul 19:1-14, Romani 1:18-32) de Dr. Kim Riddlebarger
STRIGĂTUL TĂU MIŞCĂ INIMA LUI DUMNEZEU
David Wilkerson (1931-2011)
Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește faptul că necazurile ne învață să ne plecăm genunchii și să strigăm la Domnul în toate problemele și necazurile noastre.
“Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc cuvântul Tău.” (Psalmul 119: 67)
“Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt drepte: din credincioşie m-ai smerit.” (119: 75)
În ultimul verset, David spune: “Doamne, știu de ce m-ai lovit. Ai văzut că atunci când totul îmi mergea bine, m-am rătăcit și am devenit foarte neatent, așa că ai lăsat ca problemele să vină peste mine. Știai că mă vor duce pe genunchi și că mă vor aduce înapoi la zdrobire. Suferința mea a fost o dovadă a credincioșiei Tale faţă de mine!”
Trebuie să înțelegem ceva despre inima lui Dumnezeu – pe El Îl doare atunci când noi suntem răniţi. El simte durerea împreună cu noi, indiferent despre ce ar fi vorba. “În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, şi Îngerul care este înaintea feţei Lui i-a mântuit; El însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime. “(Isaia 63: 9-10)
Domnul este mişcat ori de câte ori copiii Lui strigă către El din necaz. “Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său.” (Exodul 2: 23-24). Strigătul lui Israel mișca inima lui Dumnezeu. De fiecare dată când erau în durere, Dumnezeu suferea împreună cu ei. Biblia ne spune că, chiar când Israel a păcătuit împotriva Domnului și nenorocirea a căzut asupra lor, “El S-a îndurat de suferinţele lui Israel.” (Judecători 10:16)
Mulți oameni se luptă cu robii îngrozitoare în viețile lor, iar ispitele se dezlănţuie asupra lor zilnic. Totuși, le spun tuturor acestor oameni: “Lui Dumnezeu îi pasă!” Da, El știe nenorocirea prin care treci și El singur are puterea să te elibereze. În fiecare luptă, te învață să alergi la cruce și să strigi către El pentru eliberare!
NU TE PANICA!
David Wilkerson (1931-2011)
Domnul este foarte răbdător cu copiii Săi. El ne invită să ”ne apărăm pricina.” (Isaia 41:21), ceea ce înseamnă că este bine să avem momentele noastre de întrebări. S-ar putea să primim niște vești bruște și îngrozitoare – moartea vreunei persoane dragi, un divorț a vreunui fiu sau fiice, necredincioșia partenerului de viață. În astfel de momente, Dumnezeu trimite Duhul Sfânt să ne aducă mângâiere, să ne ușureze durerea și să ne liniștească inimile. Domnul nostru simte orice durere, frică și panică cu care suntem loviți.
Dumnezeu vede fiecare detaliu al crizei tale și vede toate problemele de viață care presează asupra ta. Cei care se roagă și îl așteaptă cu o credință calmă nu sunt niciodată în vreun pericol real. Mai mult decât atât, El vă cunoaște gândurile și temerile și totuși, porunca Lui este adevărată: ”Nu vă panicați și nu Mi-o luați înainte. Nu trebuie decât să vă rugați și să vă bazați pe Mine. Eu îi onorez pe toți cei care-și pun încrederea în Mine.”
Luați în considerare aceste cuvinte pe care le-a dat Dumnezeu bisericii Sale: ”Fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți Lui.” (Evrei 11:6) ”Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.” (Psalm 62:8) ”Cei ce vă temeţi de Domnul, încredeţi-vă în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor.” (Psalmul 115:11)
”Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbe 3:5-6)
Necredința este mortală, iar consecințele sale sunt tragice. Ne confruntăm cu consecințe dăunătoare dacă încercăm să ieșim din încercările noastre, în loc să ne încredem în Dumnezeu. Isus a venit să rupă lanțurile legalismului și să ne elibereze de cătușele noastre. Dar mai întâi trebuie să recunoaștem păcatul nostru. Când ne mărturisim necredința și apoi punem viitorul, libertatea noastră și eliberarea noastră în întregime în grija lui Isus, El va ajunge la timp! Partea noastră este să nu facem nimic, dar să avem încredere în El!
INCREDETI-VA IN DUMNEZEU
“Nu te teme, caci Eu sunt cu tine; nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau; Eu te intaresc,tot Eu iti vin in ajutor.Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41:10)
Noi suntem in legatura cu Dumnezeu; El este refugiul nostru in toate imprejurarile, si evenimentele
nu-L deranjeaza. El cunoaste totul. El cunoaste totul dinainte: evenimentele nu clatina nici tronul Lui, nici inima Lui; ele totdeauna implinesc planurile Lui. Dar, pentru noi, El este dragoste; noi suntem, prin har, obiectele grijii Lui delicate.
El ne asculta si Isi apleaca urechea sa ne auda. De aceea, in toate lucrurile, in loc sa ne nelinistim si sa cantarim totul in inimile noastre se cuvine sa aducem cererile noastre la cunostinta lui Dumnezeu in rugaciune, cu o cerere smerita si cu o inima care se lasa cunoscuta (pentru ca suntem fiinte umane),
dar cu cunoasterea inimii lui Dumnezeu.
El ne iubeste in chip desavarsit, asa incat, chiar atunci cand Ii aducem cererea noastra, putem deja sa-I multumim, pentru ca suntem siguri de raspunsul harului Sau, oricare ar fi el; si asa trebuie sa aducem cererile noastre inaintea Lui.
Nu este o porunca rece ca sa aflam intai voia Lui si apoi sa venim inaintea Lui; noi trebuie sa mergem la El cu cererile noastre. Deci nu se spune, veti avea ce veti cere, ci pacea lui Dumnezeu va va pazi inimile.
Aceasta este increderea; si pacea Lui, pacea lui Dumnezeu Insasi, va pazi inimile noastre. Nu se spune ca inimile vor pastra pacea lui Dumnezeu; dar, arucand povara ingrijorarilor noastre asupra Celui a carui pace nimic n-o poate tulbura, pacea Lui va pazi inimile noastre.
Necazul nostru este inaintea Lui si pacea permanenta a Dumnezeului dragostei, care ingrijeste de toate si cunoaste totul inainte, linisteste inimile noastre despovarate de ingrijorari.
El ne impartaseste pacea care este in El Insusi si care intrece orice pricepere (sau cel putin ne pazeste inimile prin ea)asa cum El Insusi este mai presus de toate imprejurarile care ne pot nelinisti si mai presus de biata inima omeneasca care este tulburata de ele.
O,ce har! Chiar ingrijorarle noastre sunt un mijloc prin care fiinta noastra este umpluta cu aceasta pace minunata, daca stim sa le aducem inaintea lui Dumnezeu;si cat de credincios este El
25 DE VERSETE BIBLICE: ÎNCURAJARE ÎN SUFERINȚĂ
E incredibil cât de multă suferință este în jurul nostru. Și mai uimitor e cât de ușor ne obișnuim cu ea. Trecem pe lângă spitale fără să ne doară inima pentru cei din ele. Parcă e nevoie de tragedii să ne trezească la realitatea suferinței din jurul nostru. Rareori suntem conștienți de privilegiul siguranței de care ne bucurăm… Dar, deviez de la subiect… Mă întrebam zilele acestea ce îi poți spune unei persoane care suferă. Mi-am dat seama cât de goale sunt cuvintele mele pentru a răspunde unei asemenea nevoi. Așa că am apelat la Cuvânt. Și cred că El are o soluție, are o făgăduință pentru orice situație, oricât de dureroasă.
Mai jos sunt 25 de pasaje, de la Geneza la Apocalipsa, prin care Domnul ne oferă soluția Sa la problema suferinței.
După aceste întâmplări, cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.” Geneza 15:1
Lui Avram (care urma să primească numele de Avraam), Domnul îi spune aici: „Nu te teme!”.
Avea Avram motive să se teamă? Se temea el oare? Da. Tocmai întors victorios de pe câmpul de luptă, cred că Avram a fost ispitit să se îngrijoreze pentru siguranța taberei lui. Da, fusese victorios în lupta împotriva celor 5 împărați. Dar asta însemna că ei puteau oricând să se întoarcă la luptă împotriva lui. Dar Domnul îi promite apărare și răsplată. Deja avusese parte de ele, dovadă fiind faptul că fusese învingător. Acum, Domnul îi oferea făgăduința că va continua să îi ofere binecuvântările de până atunci.
Poate tu nu ești acum în război la propriu, dar se duce un război pentru mintea ta, pentru sufletul tău. Stând lângă Domnul, ai asigurată siguranța și răsplata. Și chiar dacă ar veni un război militar, făgăduințele Domnului sunt aceleași.
Da, Tu eşti lumina mea, Doamne! Domnul luminează întunericul meu. 2 Samuel 22:29
Nu cred că sunt singura care experimentez momente de „întuneric”. În momentele acelea nu sunt conștientă că „Domnul e lumina mea”. Uit că El e atotputernic, că El poate lumina întunericul meu. De aceea vreau să memorez versetul acesta. Pentru că am credință că, în felul acesta, îmi va veni mai repede soluția în minte.
Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit şi nu-Şi ascunde faţa de el, ci îl ascultă când strigă către El. Psalmul 22:24
Poate n-am ajuns să urăsc necazurile cuiva, dar cu siguranță am minimizat problemele cel puțin unuia dintre cei din apropierea mea.
Când am citit prima dată versetul acesta în contextul listei acesteia, mi-a venit în minte imaginea unui cerșetor: e nenorocit, are necazuri și tind deseori să disprețuiesc sau să „îmi ascund fața”, mai degrabă decât să ascult. Nu încurajez cerșetorii, dar îmi dau seama că și ei sunt incluși în versetul acesta.
Un citat care amplifică versetul de mai sus și mă încurajează întotdeauna este acesta:
Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile tale, bucuriile, necazurile, grijile şi temerile tale. Poverile tale nu-L vor împovăra şi nici nu-L vor obosi. El, care ţine socoteala până şi de perii capului tău, nu rămâne indiferent faţă de nevoile copiilor Săi. „Domnul este plin de milă şi de îndurare” (Iacov 5, 11). Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi chiar de strigătul nostru de durere. Să aducem înaintea Lui tot ceea ce ne apasă. Nimic nu este prea greu pentru El, pentru că este Cel care ţine lumile şi guvernează întregul Univers. Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este prea neînsemnat pentru ca El să nu-l ia în seamă. În experienţa noastră nu există un capitol prea întunecat pentru ca El să nu-l poată citi şi nici încurcături aşa de dificile pe care El să nu le poată rezolva. Nici o nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nici o îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, nici o bucurie nu-l poate încânta şi nici o rugăciune sinceră nu-i iese de pe buze fără ca Tatăl nostru ceresc să nu observe, fără ca El să nu manifeste un interes viu pentru toate acestea.
Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Psalmul 23
În mod justificat, unul dintre cele mai bine cunoscute pasaje din Sfânta Scriptură. Când spui cu psalmistul: „nu voi duce lipsă de nimic” și „chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții”, nu se poate să nu se înfiripe credință în inima ta.
Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi. Psalmul 27:1,3
Pentru că atunci când înțelegi cine e Domnul, nu mai încape frica în inima ta. Nici măcar dacă se profilează război la orizont (și David știa ce spune când vorbea de oștiri și războaie…).
Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. Psalmul 34:18
Domnul este aproape… Chiar e… Chiar dacă nu simt asta întotdeauna. Când am „inima (în)frântă” și „duhul zdrobit” sunt predispusă să simt pe Dumnezeu mai departe de mine, dar Cuvântul care e demn de încredere spune că e lângă mine. Și că îl doare durerea mea.
Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta? Psalmul 56:8
Îți dai seama? Lacrimile mele, lacrimile tale sunt adunate de El. Și niciuna din ele nu trece neobservată. Chiar dacă ai impresia că nimeni nu știe că plângi înainte de a adormi, este Cineva care nu doarme, ci veghează somnul tău. Și știe…
Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul. Psalmul 94:19
Îmi amintesc de o tabără în care am ales versetul acesta ca verset de memorat. Tocmai atunci am avut cea mai mare nevoie de încurajare din Cuvânt. Până azi, rămâne un verset deosebit pentru mine, pentru că am o experiență legată de el. Poate fi la fel și pentru tine. Cel care te iubește cel mai mult vrea să te mângâie și să te învioreze…
Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă. Psalmul 119:50
În aventura mea de un an prin Psalmi, am făcut un popas mai lung la Psalmul 119. M-a uimit felul în care prezintă David poruncile. Parcă e îndrăgostit de ele. M-a intrigat, așa că am decis să aprofundez studiul. Unul din versetele de care am prins drag în mod deosebit e acesta. De ce spune el: „făgăduința ta îmi dă iarăși viață”? În ce necaz pot fi încât să (simt că) nu mai am viață? Cred că asta înseamnă că nu este situație fără speranță. Nici măcar moartea nu e fără soluție pentru Dumnezeu, pentru că El, Cuvântul Lui „dă iarăși viață”.
Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor. Isaia 26:3-4
Aceeași idee de bază: încrede-te în Domnul și El îți va da pace! Stai cu picioarele pe Stânca Veacurilor și ești în siguranță.
El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc; umblă, şi nu ostenesc. Isaia 40:29-31
Ești obosit? Simți că nu mai poți? Încrezându-te în El, primești puteri noi!
Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41:10
Nu te teme, orice s-ar întâmpla. El e cu tine. Te întărește, te ajută, te spriijină… Deja a biruit lupta, deci alege doar să stai de partea Lui.
Acum, aşa vorbeşte Domnul care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele! „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! Eu dau Egiptul ca preţ pentru răscumpărarea ta, Etiopia şi Saba, în locul tău. De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta. Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine, Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit şi te voi strânge de la apus. Isaia 43:1-5
Nu te teme de nimic: nici de foc, nici de apă, nici de probleme. Toate acestea sunt lipsite de valoare în lumina adevărului că ești prețios în ochii Domnului, că Dumnezeul universului te iubește!
Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Isaia 53:4-5
El a purtat durerile și suferințele noastre, pentru ca noi să avem pace. Asta înseamnă că alegând să mă îngrijorez fac lipsită de valoare jertfa Lui. El vrea să îmi dea pace și vindecare. Mai mult de atât, vrea să mă scape de păcatele și fărădelegile mele (1 Ioan 1:9). Ce minune!
Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu, şi slava neamurilor, ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi, veţi fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!” Isaia 66:12-13
Dacă făgăduințele Domnului dau viață, vreau să îmi umplu mintea cu ele. Pentru că astfel, cred eu, va veni pacea peste noi ca un râu și vom simți mângâierile Domnului. Pentru că avem parte cu siguranță de ele.
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Matei 5:4
Probabil am memorat în copilărie fericirile din Matei 5. Nu îmi amintesc să-mi fi ridicat nişte semne de întrebare în dreptul versetului acesta. Cum adică e ferice de cei ce plâng? Nu mă înţelege greşit, mă bucur de asta. Pentru că plâng (uneori). Şi am prieteni care se plâng că sunt plângăcioşi. Dar imaginea celor care plâng parcă e altfel aici, în Evanghelia după Matei. Uneori când plâng am senzația (aproape) copleșitoare că toți ochii sunt pe mine, ceea ce mă face să mă simt incomod. Dar Isus creează o altfel de imagine în versetul acesta. Eu nu îi văd pe cei ce plâng ca fiind centrul afirmației, ci parcă toată greutatea e în a doua jumătate: ei vor fi mângâiați. Ei, adică și eu, și tu, și oricine, oricând e cuprins de tristețe și doborât de suferință.
Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Matei 11:28
Mă uimește invitația aceasta… Trudiți și împovărați. Obosiți și cu poveri. Indiferent dacă povara e stresul la școală sau la locul de muncă, lipsa de siguranță, multele decizii care trebuie luate sau orice altceva, promisiunea e odihnă. Nu e de mirare că ne simțim uneori obosiți și împovărați. Trăim în mijlocul unei mari lupte. În fiecare zi, mintea noastră e câmpul de bătaie asaltat de milioane de stimuli. Totuși, pot găsi și poți găsi ce îți lipsește, însă doar în prezența Celui ce e victorios în război. El promite odihnă și pace.
Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. Ioan 14:27
Vă las pacea, articulat. Nu orice pace, ci pacea. Și Prințul păcii detaliază: e pacea Mea, nu e pacea lumii. Cred ceva despre pacea Lui: că nu poate fi descrisă ușor în cuvinte și că cel mai sigur mod de a învăța să o distingi de pacea lumii e experimentând-o. Pacea în momente de liniște și comfort e ușor de înțeles și prezența ei e aproape de așteptat. Dar când inima tinde să se tulbure și ai motive să îți fie frică, pacea e nenaturală. E divină!
Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Romani 5:3-5
Ne bucurăm! Chiar și în necazurile noastre. La felul în care prezintă Pavel aici lucrurile, e chiar logic să te bucuri în necazuri… Mai ales având dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre.
Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. Romani 8:18
Adică, având perspectiva slavei viitoare, suferințele de acum (mai mult sau mai puțin comparabile cu cele ale bisericii din primele secole) se pierd în fundal.
De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Romani 8:28,31
Toate lucrurile. (Chiar și cele care nu îmi plac. Chiar și cele care îmi provoacă discomfort sau durere.) Toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Vreau și eu să învăț să spun în orice dificultate: dacă Dumnezeu e pentru noi, cine va fi împotriva noastră?
Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. 2 Timotei 1:7
Uneori inima mea e plină de frică. Și mă simt ca paralizată, incapabilă să o iau în nicio direcție. Făgăduința asta, pe care am vrut neapărat să o memorez, parcă șoptește inimii mele speriate că Mântuitorul meu vrea să ia toată frica din mine și să pună în locul ei putere, dragoste și chibzuință.
Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi. 1 Petru 5:7
Îmi plac cuvintele. Mereu mă prind de câte un cuvânt care mi se pare că dă toată greutatea unei afirmații. Aici e cuvântul toate. Nu doar îngrijorările majore, nu doar ceea ce te ține treaz noaptea, nu. Toate. Și „mărunțișurile” pe care poate de multe ori vreau să le duc eu, să nu le las în mâna Celui Atotputernic.
Îmi doresc să devin din ce în ce mai conșientă că Dumnezeu știe fiecare pas al meu, că Îi pasă și îngrijește de mine.
Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. 1 Petru 5:10
Indiferent de cât de multă suferință avem parte aici, veșnicia e infinit mai lungă. Asta înseamnă că oricât de multă ar fi, tot puțină e, comparativ. Și promisiunea e că suferința are ca finalitate desăvârșirea, întărirea, puterea și statornicia!
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Apocalipsa 21:4
Avem făgăduința că, la final, nu va mai fi nici durere, nici moarte, nici suferință… Datorită Lui!
Cine este Acest Om Împărţit? Partea 4
Romani 7:14-25
Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. 15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. 16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. 17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. 18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. 19 Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! 20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. 21 Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. 22 Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 23 dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. 24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… 25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.
EXPERIENŢA PERSONALĂ A CREŞTINULUI
Ultima dată când ne-am întâlnit, pe 24 iunie, ne-am concentrat atenţia pentru a treia oară asupra pasajului din Romani 7:14-25. Am adus cinci argumente care pentru mine sunt convingătoare, cu privire la faptul că experienţa acestui om împărţit, care nu face ce vrea să facă (versetul 19) este de fapt experienţa personală a lui Pavel. El se descrie pe sine în anumite perioade din viaţa sa creştină, şi ne descrie pe toţi în anumite perioade ale vieţii noastre creştine.
Unii dintre voi s-ar putea să nu fiţi conştienţi de faptul că există o dispută considerabilă între cercetătorii Bibliei care au o învăţătură sănătoasă, asupra întrebării dacă descrierea din acest text este descrierea lui Pavel înainte de a fi credincios sau descrierea lui Pavel după ce a devenit credincios. Sau dacă este descrierea unei alte experienţe necreştine sau pre-creştine? Punctul de vedere pe care-l susţin eu, este acela că aceasta este experienţa personală a lui Pavel ca şi credincios şi a noastră ca şi credincioşi.
Ca să recapitulez pe scurt, eu nu spun că creştinii trăiesc fiind înfrânţi mereu de păcat. Ci spun că niciun creştin nu trăieşte o viaţă de victorie perfectă asupra păcatului. Şi în perioadele acelea când eşuăm în a avea victorie asupra păcatului, Romani 7:14-25 ne arată modul normal în care ar trebui să răspundă un creştin. Ar trebui să spunem:
- Iubesc Legea lui Dumnezeu (versetul 22).
- Urăsc ceea ce tocmai am făcut (versetul 15).
- Nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte (versetul 24)?
- Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Victoria va veni prin Isus Hristos, Domnul meu (versetul 25).
Cu alte cuvinte, niciun creştin nu doreşte să trăiască în acest fel – într-o stare de înfrângere. Niciun creştin nu hotărăşte să trăiască în felul acesta. Dar dacă trăim astfel pentru o vreme, n-ar trebui să minţim cu privire la starea aceasta. Fără ipocrizie. Fără măşti. Fără perfecţionism plin de laudă. Fără zâmbete afişate artificial la biserică, sau fără o superficialitate veselă. Doamne salvează-ne de orbirea faţă de propriile noastre eşecuri şi de repeziciunea cu care-i judecăm pe alţii. Doamne ajută-ne să avem o părere mai rea mai degrabă faţă de greşelile noastre decât faţă de greşelile altora. Doamne dă-ne onestitatea, inocenţa şi smerenia pe care o vedem la apostolul Pavel în acest text!
În vacanţă am citit o carte publicată în 1797 de William Wilberforce, parlamentarul britanic care a petrecut zeci de ani luptând împotriva comerţului cu sclavi. Cartea se numeşte A Practical View of Christianity (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, Inc., 1996, orig. 1797). Este o carte profundă şi plină de înţelesuri, mai ales atunci când îţi dai seama că autorul a fost un politician, şi nu un teolog profesionist.
O menţionez deoarece Wilberforce a vorbit de mai multe ori despre experienţa din Romani 7 şi despre corupţia şi depravarea remanentă în fiecare dintre noi.
De exemplu, într-o secţiune din carte el aduce argumente pentru o percepţie mai profundă a depravării noastre fireşti, faţă de care majoritatea celor din biserica din Anglia anilor 1790 erau insensibili. Şi oferă ca şi una una dintre dovezile acestei percepţii, tocmai mărturia fiecărui “creştin veghetor, sârguincios, care se leapădă de sine.”
Willberforce vă va spune că fiecare zi întăreşte această convingere; da, că vede tot timpul noi motive pentru a deplânge dorinţa sa pentru simplitate în intenţie, infirmitatea scopului său, părerile sale depreciative, dorinţele sale egoiste şi nevrednice, tergiversarea în a-şi face datoria, apatia şi răceala cu care o face: că se simte obligat să-şi mărturisească în continuu falimentele, că simte înlăuntrul său două principii opuse, şi că ‘nu poate face lucrurile pe care ar vrea să le facă’ [vedeţi Romani 7:19]. (p.17)
Într-o altă secţiune el argumentează că “principiul embrionar” al noii vieţi în Hristos trebuie să crească şi să aducă rod într-un climat spiritual şi moral al acestei lumi care este foarte neprimitoare faţă de roada sfinţeniei. Este ca şi cum ai încerca să creşti un piersic în Minnesota. Va exista roadă în viaţa creştină. Dumnezeu se va îngriji de aceasta. “Dar în timp ce slujitorii lui Hristos continuă în această viaţă, subiectul muncii lor fiind unul glorios, aceştia primesc multe aduceri aminte umilitoare cu privire la imperfecţiunile lor remanente, şi găsesc zilnic motive pentru a mărturisi că nu pot face lucrurile pe care ar dori să le facă [vedeţi Romani 7:18-19]” (pag. 81-81).
STÂND ÎN ECHILIBRU ÎNTRE MÂNDRIE ŞI DEZNĂDEJDE
Acesta este punctul de vedere pe care l-au avut majoritatea creştinilor cu privire la acest text, timp de douăzeci de secole, şi acesta este punctul de vedere pe care-l susţin şi eu. În Romani 7:14-25 Pavel descrie adevărata experienţă creştină. Data trecută am prezentat cinci argumente şi mai am cel puţin încă cinci. Nu înmulţesc aceste argumente ca să fac buni apologeţi din voi. Apologeţii buni au deseori capul mare şi încearcă doar să câştige dezbaterile de dragul egoului. Înmulţesc aceste argumente ca să vă cunoaşteţi condiţia reală ca şi creştini şi să mergeţi pe linia precară dintre presupunerea vanitoasă că sunteţi mai presus de păcat şi disperarea lipsită de nădejde că nu trăiţi niciodată la înălţimea cerinţelor perfecţiunii în această viaţă. Ţelul meu este vă împing departe de mândrie înspre smerenie, şi departe de disperare înspre nădejde. Realismul biblic din Romani 7 este desemnat să vă salveze de mândrie morală pe de o parte şi de deznădejde imorală pe de altă parte. Romani 7 ne este de mare ajutor pentru ca să putem sta în echilibru pe această frânghie întinsă.
Haideţi să reluăm lucrurile de acolo de unde le-am lăsat pe 24 iunie. Al cincilea argument care ne arată că Pavel vorbeşte despre o experienţă creştină reală, a venit din viaţa lui Petru. Ştim cu toţii că Petru a falimentat groaznic lepădându-se de Hristos de trei ori. Nu a făcut ce a vrut să facă. Şi atunci când plângea cu amar, putem presupune fără să greşim că spunea ceva de genul celor spuse în Romani 7:24, “O nenorocitul de mine!”
Dar poate că nu realizăm cu toţii că Petru a eşuat din nou în acelaşi fel, câţiva ani mai târziu, aşa cum descrie Pavel în Galateni 2. Aceasta s-a întâmplat după ce L-a văzut pe Hristos înviat, după Rusalii, după ce fusese umplut cu Duhul Sfânt de mai multe ori. Eşecul a fost atât de serios încât Pavel a simţit că a trebuit să-l mustre în public şi apoi să consemneze cele întâmplate într-o epistolă ca toată lumea să citească despre acestea.
Petru, ca şi Iudeu care experimenta libertatea în Hristos, mânca cu Neamurile în Antiohia. Apoi nişte Iudei creştini stricţi care nu înţelegeau libertatea creştină au venit de la Ierusalim. Pavel spune în Galateni 2:12, “Dar când au venit ei, [Petru] s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur.” Remarcaţi păcatul fricii. Era acelaşi păcat vechi şi obsedant care l-a învins la judecata lui Isus. Ani mai târziu el încă se lupta cu acelaşi păcat. La aceasta cred că face referire Romani 7. Un mare sfânt, un apostol, care este înfrânt temporar de păcat. Atât de mult, încât Pavel spune că efectul acestui lucru a fost groaznic şi însăşi evanghelia a fost compromisă. Versetul 13: “Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.”
Deci am argumentat că Pavel ne dă o foarte bună ilustraţie din viaţa lui Petru a ceea ce vrea el să spună prin experienţa din Romani 7 – nu o experienţă pre-creştină, ci o experienţă creştină a eşecului: “Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”
Acesta a fost argumentul #5 de data trecută. Acum haideţi să rămânem aici în Galateni pentru argumentul #6.
** 6. Un *voi împărţit* **
Argumentul #6 este că în Galateni 5:17 Pavel foloseşte un limbaj foarte apropiat de cel din Romani 7, dar fiecare este de acord că în Galateni avem o descriere a experienţei creştine. El le vorbeşte creştinilor care au Duhul Sfânt şi care au totuşi şi o altă putere la lucru în ei, şi pe care Pavel o numeşte firea pământească. El spune în versetul 17, “Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că [acum aici se găseşte limbajul din Romani 7] nu puteţi face tot ce voiţi.”
Remarcaţi cu atenţie. Pavel nu vorbeşte doar despre Duhul care se împotriveşte firii pământeşti şi despre firea pământească care se împotriveşte Duhului – ca şi cum am fi nişte trecători inocenţi care privesc la lupta aceasta care are loc. Nu, el face acelaşi lucru pe care-l face în Romani 7 şi vorbeşte despre un voi împărţit. Deci la finalul lui Galateni 5:17 el spune, “[voi] nu puteţi face tot ce voiţi [voi].” Vreţi să faceţi un lucru. Dar faceţi alt lucru. Este o voinţă împărţită. Cred că aceasta este tocmai experienţa din Romani 7. În Galateni, este experienţa creştinului care are Duhul Sfânt. Deci acesta este argumentul #6 care susţine faptul că Romani 7 este experienţa creştină.
** 7. Păcatul ca şi stăpân al robilor **
Argumentul #7 este o încercare de a răspunde la argumentul cel mai puternic împotriva punctului de vedere pe care-l susţin eu. Cred că cel mai puternic argument care susţine faptul că Pavel nu descrie o experienţă creştină aici, ar fi cuvintele din Romani 7:14b, unde Pavel spune, “Dar eu sunt pământesc [sau, eu sunt în firea pământească, sau, eu sunt firesc], vândut rob păcatului [literal: vândut sub păcat].” Ar descrie oare Pavel un creştin în felul acesta, “Sunt vândut păcatului”? Imaginea aceasta de a fi “vândut” este o imagine a robiei. Un stăpân al robilor pare să-l fi cumpărat şi astfel el este vândut. Stăpânul robilor este păcatul. Poate un creştin să spună vreodată, “Sunt vândut sub robia păcatului”?
Recunosc că acesta este un argument foarte bun. Dacă n-ar exista toate celelalte contra-argumente m-aş lăsa convins de acesta din urmă. De exemplu, se spune de cel puţin şase ori în Romani 6 despre creştini că sunt eliberaţi de sub robia păcatului (versetele 6, 17, 18, 19, 20, 22). Versetul 18: “Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.”
Nu este imposibil ca Pavel să vorbească despre un creştin ca fiind temporar “vândut păcatului.” Nu înseamnă neapărat că Pavel ar spune aici că persoana care păcătuieşte se transformă dintr-un creştin într-un necreştin. Se poate ca el să spună doar că în momentul eşecului, păcatul a avut puterea mai mare, ca un stăpân al robilor care preia doar pentru o vreme controlul unei persoane care de fapt nu-i aparţine.
Nu este lucrul acesta tocmai lucrul cu privire la care ne avertizează Pavel în Romani 6:12? El spune creştinilor, “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Cu alte cuvinte, din moment ce voi nu mai sunteţi într-adevăr robi* ai păcatului şi păcatul nu va mai avea stăpânire asupra voastră, acţionaţi dar în consecinţă. Rămâneţi liberi. Nu daţi păcatului vreun prilej de victorie asupra voastră ca şi stăpân străin al robilor ce este el. Nu vă vindeţi păcatului! Dar presupunerea aici pare să fie următoarea: S-ar putea ca pentru o vreme “să lăsăm păcatul să domnească,” adică, să cedăm în faţa stăpânului cel vechi al robilor.
În Galateni 5:1, Pavel spune ceva chiar mai izbitor şi mai de ajutor în sensul acesta, sugerând că creştinii trebuie să fie veghetori faţă de robie. El spune, “Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” Nu cedaţi faţă de vechile obiceiuri aşa cum a făcut Petru. De ce? Deoarece ar fi ca şi cum v-aţi întoarce în robie. Pavel foloseşte tocmai limbajul robiei ca să descrie ce i se poate întâmpla creştinului pentru o vreme, dacă nu este vigilent. S-ar putea ca pentru o vreme să lăsăm ca “păcatul să stăpânească” sau “să ne plecăm sub jugul robiei.”
Aceasta este ceea ce cred că descrie Pavel în Romani 7:14b atunci când spune, “eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.” Atunci când el cedează ispitei şi face ceea ce n-ar vrea să facă, el ştie că a fost stăpânit temporar de păcat şi este ca şi un rob vândut. Deci, chiar dacă argumentul este puternic, nu cred că este un argument căruia să nu i se poată da un răspuns.
CUM AFECTEAZĂ LUCRUL ACESTA VIAŢA MEA?
Să păstrăm celelalte argumente pentru săptămâna viitoare şi să încheiem acum întrebând, “Ce ar trebui să facem? Cum ar trebui să răspundem faţă de situaţia aceasta, prin trăirea unei vieţi creştine?”
- Amintiţi-vă promisiunea care ne spune că suntem îndreptăţiţi prin credinţă fără faptele Legii (Romani 3:28) şi încredeţi-vă în Cel care îi îndreptăţeşte pe cei nelegiuiţi (4:5). Hristos este neprihănirea noastră (Romani 10:4). Primiţi-L pe El; îmbrăţişaţi-L pe El ca şi singura voastră nădejde a vieţii voastre trăite înaintea unui Dumnezeu sfânt.
- Amintiţi-vă promisiunea care ne spune că suntem sfinţiţi tot prin credinţă. O viaţă de rodire pentru slava lui Dumnezeu nu vine în primul rând şi în mod decisiv prin păzirea Legii, ci prin uniunea personală cu Hristos prin credinţă şi prin părtăşia cu Hristos cea dătătoare de împlinire prin credinţă. Romani 7:4 este unul dintre cele mai importante versete din întreaga carte Romani referitoare la modul cum să trăieşti viaţa creştină: “Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi [De ce? De ce morţi faţă de Lege? De ce uniţi cu Hristos? Răspuns:] şi aceasta, ca să aducem rod pentru Dumnezeu.” Voi muriţi faţă de Lege şi sunteţi uniţi cu Hristos cel înviat ca să aduceţi rod pentru Dumnezeu.O viaţă radical schimbată care Îl cinsteşte pe Hristos nu vine în primul rând şi în mod ecisive prin Lege. Vine prin faptul că sunteţi uniţi prin credinţă într-o părtăşie atot-satisfăcătoare cu Isus Hristos. Aşadar cunoaşteţi-L pe El! De aceea am scris cartea Seeing and Savoring Jesus Christ. Cunoaşteţi-L pe El. Vedeţi-L pe El. Primiţi-L pe El. Încredeţi-vă în El. Bucuraţi-vă de El. Umblaţi cu El în afara zonei voastre de confort pe drumul Calvarului al dragostei şi jertfei.
- Amintiţi-vă că există o diferenţă majoră – diferenţa dintre rai şi iad – diferenţa dintre un soldat care experimentează înfrângeri tactice, dar care continuă să lupte în drumul său spre victorie, şi un soldat care cedează duşmanului pentru că războiul este prea dureros şi teritoriul inamic este pur şi simplu prea atrăgător..
Este o diferenţă între omul împărţit din Romani 7 şi un abandon. Nu vă abandonaţi păcatului. Încredeţi-vă în Hristos şi luptaţi împotriva păcatului.
Nu vă Încredeţi În cuvinte Înşelătoare” – profeţii şi închinarea
Text de memorat: “Cine a făcut prorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească) de când am făcut pe oameni. din vremurile străvechi? Să vestească viitorul şi ce are să se întâmple'” (Isaia 44,7)
În cartea sa Părinţi şi copii, scriitorul rus Ivan Turgheniev a pus următoarele cuvinte în gura unui personaj: „Viaţa fiecărui om atârnă de un fir de păr, o prăpastie fără fund i se poate căsca la picioare în orice clipă, iar el îşi mai născoceşte şi singur tot soiul de neplăceri şi îşi otrăveşte existenţa”.
Dumnezeu ne oferă o viaţă mai bună. El ne oferă ocazia să-L urmăm, să-L iubim, să ne închinăm Lui şi astfel să ne ferim de multele probleme pe care am putea să ni le provocăm singuri.
Totuşi, viaţa creştină înseamnă mai mult decât simpla mărturisire cu
gura. Săptămâna aceasta, vom vedea ce au spus câţiva profeţi despre cei care credeau că faptul că se închinau Dumnezeului adevărat, în Templul adevărat, în ziua adevărată de odihnă, era tot ce conta, indiferent de modul în care trăiau în restul săptămânii. Ideea aceasta este amăgitoare, o bună cale prin care să creăm singuri tot soiul de necazuri.
„Primește Domnul mii de berbeci?”
Spre deosebire de alte religii, religia Bibliei (a Vechiului şi a Noului Testament) ne învaţă că mântuirea este numai prin har. Nimic din ce facem noi nu ne poate face suficient de buni pentru a fi primiţi de Dumnezeu. Faptele noastre bune, oricât de bine intenţionate ar fi ele, oricât de inspirate ar fi de Duhul Sfânt, nu pot acoperi niciodată prăpastia pe care a aşezat-o păcatul între Dumnezeu şi omenire. Dacă faptele bune ne-ar putea mântui, dacă ar putea ispăşi păcatul, dacă ar putea să plătească datoria pe care o avem la Dumnezeu, dacă ar putea să reunească omenirea căzută cu Creatorul ei, atunci Fiul lui Dumnezeu nu ar mai fi trebuit să moară pentru noi, iar Planul de Mântuire ar arăta cu totul altfel.
Păcătosul poate fi mântuit numai prin moartea Domnului Hristos, pusă în dreptul lui prin credinţă, numai prin neprihănirea Sa, pe care a manifestat-o în viaţa Sa pe pământ şi pe care a oferit-o apoi tuturor celor ce o doresc. Păcatul este atât de rău, atât de opus principiilor fundamentale ale guvernării lui Dumnezeu, care se întemeiază pe dragoste şi pe libera alegere, încât problema generată de păcat nu putea fi rezolvată decât prin moartea lui Hristos.
În aceste condiţii, Biblia ne arată clar că tot ce spunem, facem şi gândim contează şi că gândurile şi acţiunile confirmă sau infirmă realitatea experienţei noastre cu Dumnezeu.
1. Ce idee ne transmite profetul Mica, mai ales referitor la jertfe (o parte a serviciului de Închinare la poporul Israel), care erau o ilustrare a Planului de Mântuire? Cum se aplică aceste cuvinte la noi? Mica 6,1-8, vezi şi Deut. 10,12.13.
Aceia care pretind a fi copiii lui Dumnezeu, dar care nu se poartă cu dreptate şi milă faţă de semenii lor, sunt mânaţi de spiritul lui Satana, chiar dacă îndeplinesc cu multă cucernicie formele închinării. Pe de altă parte, aceia care umblă smeriţi cu Dumnezeul lor, nu vor neglija prin cipiile dreptăţii şi milei şi nici nu vor lua în derâdere formele adecvate de închinare. Dumnezeu caută închinători adevăraţi care sunt dispuşi să îşi manifeste dragostea faţă de El printr-o viaţă de ascultare şi prin smerenia inimii. Ce rost au rugăciunile frumoase, o închinare care respectă toate cerinţele şi o bună cunoaştere a adevărului, dacă suntem răutăcioşi, nepoliticoşi, aroganţi, nedrepţi şi nemiloşi cu ceilalţi?
Ce este mai important: să cunoaştem adevărul sau să facem fapte după voia lui Dumnezeu? Poti avea o teologie corectă, dar să te porti urât cu altii? Dacă te regăseşti în textele studiate azi, care este speranţa ta?
Chemarea lui Isaia
În timp ce Osea, Amos şi Mica îl avertizau pe Israel de pericolul iminent, Iuda părea că prosperă sub domnia câtorva regi buni. Regele Ozia (numit în alte părţi şi Azaria) era cunoscut şi respectat de alte popoare pentru conducerea lui înţeleaptă şi pentru succesele lui (vezi 2 Cron. 26,1 15). Insă, aşa cum se întâmplă adesea, succesul l-a dus la cădere. Smerenia a fost înlocuită cu mândria şi devoţiunea cu încumetarea (vezi vers. 16-21).
In aparenţă, poporul din Iuda prospera şi din punct de vedere spiritual. Serviciile de la Templul Domnului erau bine organizate, dând impresia de activitate religioasă ferventă. Cu toate acestea, multe dintre relele care l-au afectat pe Israel începuseră să se strecoare şi în regatul lui Iuda. În acel moment, Domnul îl cheamă pe Isaia la o lucrare specială.
2. Care a fost reacția lui Isaia când i-a fost arătată, În viziune, slava lui Dumnezeu? Isaia 6,1-8. De ce a reacționat în acest fel? Vers. 5. Ce adevăr „teologic” important descoperim aici?
Încearcă să-ți imaginezi cât de copleșit s-a simțit Isaia de această descoperire cerească a slavei lui Dumnezeu. În momentul acela, el vede păcatele lui şi păcatele poporului lui în contrast cu puritatea şi sfinţenia Dumnezeului Atotputernic. Nu este de mirare că a reacţionat aşa! Probabil că toţi am fi reacţionat la fel!
Descoperim în relatarea aceasta un adevăr crucial şi fundamental legat de starea omenirii, în special când o comparăm cu sfinţenia şi slava lui Dumnezeu. Observăm atitudinea de pocăinţă, dispoziţia de a ne recunoaşte păcătoşenia şi nevoia după har.
Gândeşte-te o clipă cum ar arăta serviciile noastre divine, dacă le-ar transmite închinătorilor sentimentul că se află în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt, Dumnezeu care îi face profund conştienţi de păcătoşenia lor şi de nevoia lor după harul Său mântuitor şi după puterea Sa de a curăţi de păcat. Cum ar fi dacă imnurile, rugăciunea şi predicile ne-ar duce de fiecare dată la credinţă, la pocăinţă, la curăţire şi la dispoziţia de a spune: „Iată-mă, trimite-mă!”? Aceasta este închinarea adevărată.
Imaginează-ti că te afli în prezența directă a Domnului Isus. Ce reacție ai avea? Ce ai spune? Ce ai face? Ce înseamnă pentru tine făgăduința din Matei 28,20, in mod practic?
„Nu mai aduceți daruri de mancare nefolositoare!”
Uităm prea uşor că scrierile din Vechiul Testament, în special scrierile profeţilor, sunt de fapt mustrări şi avertizări pentru poporul lui Dumnezeu, pentru oamenii care alcătuiau „biserica adevărată”. Cei mai mulţi dintre ei pretindeau că ascultă de Dumnezeul adevărat, aveau cunoştinţe elementare despre adevărurile biblice (mai multe decât vecinii lor păgâni) şi ştiau ce trebuia să se spună şi să se facă în timpul închinării. Însă din cărţile profeţilor înţelegem foarte clar că lucrurile acestea nu erau nici pe departe suficiente.
3. Ce le spune Domnul israeliţilor cu privire la serviciile religioase? Nu le instituise EI? Isaia 1,11-15
Răspunsul se găseşte în versetele următoare (Is. 1,16-18) care se aseamănă foarte mult cu pasajul din Mica pe care l-am studiat duminică. Fără îndoială că biserica este pentru păcătoşi şi că, dacă ar trebui să aşteptăm să devenim desăvârşiţi şi doar după aceea să venim la Domnul, niciunul dintre noi nu I s-ar mai închina.
Dar Biblia nu spune aşa ceva nicăieri. Ea spune că Dumnezeu este mai interesat de modul în care ne purtăm cu ceilalti, mai ales cu cei slabi si neajutoraţi, decât de ritualurile religioase, chiar dacă El Însuşi le-a instituit.
4. Citeşte Isaia 58,1-10. De ce este greşit postul descris aici? De ce ar trebui să postim? Ce idee putem aplica la noi, fie că postim sau nu?
Postul este o formă de renuntare la sine despre care Domnul Isus a vorbit foarte mult. Însă unele tipuri de post nu sunt nimic mai mult decât nişte forme de a atrage atenţia altora. Ele sunt un simptom al ipocriziei, care îşi doreşte privilegiile ascultării, dar detestă responsabilităţile ei. Renunţarea la sine, atunci când este motivată de dragostea pentru Dumnezeu, le slujeşte celor în nevoie. Acesta este tipul de post (renunţare la sine) care Il onorează, acesta este tipul de viaţă care duce la închinarea pe care El nu o respinge, o închinare care îi arată păcătosului că trebuie să manifeste har şi dragoste faţă de alţii, după cum şi el a fost beneficiarul harului şi iubirii Sale nemeritate. Acesta este tipul de renunţare la sine care descoperă credinţa adevărată (Luca 9,23), tipul de renunţare la sine care constituie esenţa uceniciei creştine.
La ce foloseste un idol
Scriitorul sud-african Laurens van der Post a scris odată despre ceea ce el numea „povara zădărniciei”, expresie prin care înţelegea simţământul pe care îl au unii oameni atunci când îşi pun întrebarea: Ce sens are viaţa mea? Mai devreme sau mai târziu, oamenii mor, toţi cunoscuţii lor mor şi, nu după mult timp, amintirea lor dispare pentru totdeauna. Ce sens are viaţa noastră? Ce sens poate avea ea? Cât de des şi cât de uşor ne lăsăm copleşiţi de impresia că viaţa noastră nu are niciun rost, niciun scop de durată!
5. Care este ideea principală din Isaia 44, în contextul temei închinării?
Deşi Isaia se adresează oamenilor din vremea şi societatea lui, observă cât de relevante sunt încă principiile prezentate de el! Numai Domnul este Creatorul, numai El este Mântuitorul, numai El poate să ne mântuiască şi de aceea numai El este vrednic să primească închinarea şi lauda noastră. Isaia îi ironizează pe cei care îşi fac idoli cu mâinile lor şi apoi se pleacă şi se închină la ei – lucruri care nu sunt de folos nimănui.
Deşi suntem convinşi că toate acestea sunt zadarnice, suntem şi noi oare în pericolul de a face ceva asemănător, de a ne consacra pe noi înşine, viaţa, timpul şi energia noastră unor lucruri care, în final, nu sunt de folos nimănui, care nu răspund la nevoia profundă a sufletului nostru şi care nu ne pot ridica din mormânt la sfârşitul timpului? Cât de important este să veghem si să ne rugăm, să ne cercetăm pe noi înșine, ca să vedem dacă suntem în credinţă, cum spune Pavel (2 Cor. 13,5)! Închinarea din Sabat, dacă este îndeplinită corect, ne va aduce aminte de motivul pentru care ne închinăm numai Domnului. Închinarea trebuie să ne reamintească de lucrurile cu adevărat importante în viaţă, de lucrurile care contează în mod real, şi că toate celelalte sunt trecătoare, fără folos.
Cu toţii cunoaştem pericolul de a ne face idoli din bani, putere, prestigiu etc. Dar putem să ne facem idoli din biserică, pastori, activităţile noastre religioase și chiar din credincioșia noastră, din stilul nostru de viață sau din evlavia voastră?
„Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului…!”
Spiritualitatea regatului din Sud, al lui Iuda, a cunoscut unele suişuri şi coborâşuri, unele perioade de reformă şi altele de apostazie făţişă. Chiar şi în vremurile de criză spirituală, a existat o formă de evlavie şi de închinare exterioară, dar pe care Domnul nu a putut să o accepte. Cât de atenţi trebuie să fim ca să nu cădem în această capcană!
6. Ce temă se repetă În Ieremia 7,1-10? Cum putem aplica la viaţa noastră principiile prezentate aici?
Citeşte în mod special versetul 4. Într-un anumit sens, cei care rosteau aceste cuvinte aveau dreptate. Era într-adevăr „Templul Domnului”, locul în care trebuia să locuiască Numele Său, locul unde era respectat sistemul de jertfe – instituit de Dumnezeu Însuşi -, locul unde erau prezentate marile adevăruri ale jertfei, ale mântuirii, curăţirii şi judecăţii. Iar ei erau poporul legământului! Dumnezeul lor era Dumnezeul adevărat. La nivel colectiv, ei aveau mai multă lumină şi mai mult adevăr decât vecinii lor păgâni. Deşi lucrurile acestea nu pot fi contestate, Domnul nu era satisfăcut de ei şi de închinarea lor. Pentru El, cuvintele „acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului” sunt nişte „nădejdi înşelătoare” sau, în versiunea Noua Traducere a Bibliei, nişte „cuvinte înşelătoare”. Templul era într-adevăr al Domnului, dar oamenii credeau că, prin simpla venire la Templu şi prin închinarea în el, erau ocrotiţi, mântuiţi şi că făceau tot ce era necesar.
Ca adventiști de ziua a saptea, suntem și noi în pericolul de a face aceeași greșeală ca oamenii descriși mai sus? Cum am putea cădea într-o amăgire asemănătoare? În ce „cuvinte înşelătoare” ne-am putea încrede? Ce cuvinte (deşi adevărate) ne-ar putea duce la aceeaşi încumetare?
Studiu suplimentar
Ellen G. White, Profeţi şi regi, capitolele „Chemarea lui Isaia”, „Ezechia”, „Izbăvirea de sub puterea Asiriei”, „Manase şi Iosia” şi „Ieremia”.
„În zilele lui Isaia, cunoştinţa spirituală a omenirii era întunecată printr-o înţelegere greşită a lui Dumnezeu. [ … ]
Pierzând din vedere caracterul adevărat al lui Iehova, israeliţii erau fără scuză. Dumnezeu li Se descoperise adeseori ca fiind «îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie» (Ps. 86,15).” – Ellen G. White, Profeti si regi, pag. 311, 312
„În viziunea pe care Isaia a primit-o în curtea Templului, i s-a dat o imagine clară a caracterului Dumnezeului lui Israel. «Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt», i Se arătase într-o măreţie strălucită; cu toate acestea, prorocul a fost făcut să înţeleagă natura plină de milă a Domnului lui.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, pag. 314
Întrebări pentru discuţie
1. Prezentaţi răspunsurile la întrebarea finală din secţiunea de miercuri.
Care sunt „lucrurile bune” din care ne putem face idoli? Cum putem să ne dăm seama că un anume lucru s-a transformat într-un idol pentru noi?
2. Meditaţi la tema abordată în secţiune a de joi. Oamenii veneau la Templul Domnului şi se închinau acolo (vezi Ier. 7,4), dar totodată faptele lor erau contrare Cuvântului descoperit al lui Dumnezeu. Cum ne putem feri de această capcană? De ce este atât de importantă ascultarea de Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu? Cum ne protejează ea de amăgiri?
3. Gândiţi-vă la serviciile divine din biserica voastră locală. Când veniţi la biserică, sunteţi conştienţi de măreţia lui Dumnezeu, de păcătoşenia voastră şi de nevoia noastră de har? Dacă nu, ce schimbări sunt necesare pentru ca toată biserica să aibă experienţa lui Isaia (vezi secţiunea de luni)? De ce este lucrul acesta important?
4. Ce lucruri pe care le facem nu ne sunt de niciun folos? Cât timp pierdem cu lucruri care, în ele însele, sunt zadarnice, nefolositoare? Cum am putea să folosim mai bine timpul limitat de care dispunem?
Pregătirea pentru venirea Răscumpărătorul
Sfinţenia şi Dragostea lui Dumnezeu la lucru
Sfinţenia şi dragostea sunt atributele frecvent menţionate ale lui Dumnezeu. Alte atribute sunt credincioşia, iertarea, bunătatea, dreptatea, îndurarea, neprihănirea şi adevărul. Noi putem afla modul în care aceşti termeni reflectă şi descriu natura lui Dumnezeu numai prin studierea Bibliei. Această revelaţie exprimă personalitatea Lui prin cuvinte care sunt folosite de obicei pentru oameni. Noi putem înţelege numai parţial semnificaţia acestor termeni. Folosind aceşti termeni, trebuie să avem grijă să nu simplificăm prea mult natura lui Dumnezeu.
Sfinţenia lui Dumnezeu este centrală mesajului Bibliei. Dumnezeu a spus: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt (Levitic 11:44; 19:2). Scriptura declară că ,,Domnul este drept în toate căile Lui şi milostiv în toate faptele Lui (Psalmul 145:17). ,,Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru şi închinaţi-vă pe muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul, Dumnezeul nostru, este sfânt (Psalmul 99:9). ,,Ci, după cum Cel ce va chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt (1 Petru 1:15, 16). Isus Hristos s-a adresat lui Dumnezeu ca şi ,,Sfinte Tată (Ioan 17:11) şi şi-a învăţat ucenicii să cinstească pe Dumnezeu (Matei 6:9). Sfinţenia lui Dumnezeu este motivul pentru care El este separat de păcat şi îl urăşte (Psalmul 5:5; 11:5; 45:7; Proverbe 15:9; Isaia 59:1, 2; Habacuc 1:12, 13).
O corectă înţelegere a sfinţeniei şi dragostei lui Dumnezeu este esenţială pentru a cuprinde corect planul de mântuire a lui Dumnezeu. În primul rând, dacă nu ar fi fost motivat de sfinţenia Lui, Dumnezeu nu ar fi trebuit să se separe de păcat. Nu ar fi fost nevoie de un plan de mântuire. Dragostea lui ar fi putut trece cu vederea slăbiciunea şi neascultarea omului. Dar pentru că Dumnezeu este sfânt, dreptatea Lui nu va permite dragostei Lui să treacă cu vederea păcatul omului fără a fi satisfăcut caracterul sfânt al lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Dumnezeu se poartă cu omul după dragostea Lui. Dragostea lui Dumnezeu arată preocuparea lui de Tată pentru omenire, iar Cuvântul descrie atitudinea Lui benefică şi bunătatea Lui faţă de om. Atunci când Dumnezeu a dat Legea lui Moise, El s-a descoperit pe Sine astfel: ,,Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul (Exodul 34:6, 7; şi Numeri 14:18, Neemia 9:17; Psalmul 103:8; Ieremia 32:18; Iona 4:2). Moise a spus israeliţilor că Dumnezeu ,,te va iubi, te va binecuvânta (Deuteronom 7:13; şi 23:5; 33:3; 1 Împăraţi 10:9; 2 Cronici 2:11; 9:8; Psalmii 97:10; 147:8; Isaia 48:14.).
În Noul Testament apostolul Ioan a scris ,,Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8 şi 4:16). Dragostea lui Dumnezeu L-a determinat să-Şi iniţieze planul de mântuire. ,,Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său fiu ca noi să trăim prin El (1 Ioan 4:9). ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3:16). ,,Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (Efeseni 2:4, 5; vezi de asemenea Romani 5:6-8; 8:32). Dumnezeu a dorit să salveze omul din păcat pentru că l-a iubit.
Sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu au lucrat împreună ca să aducă răscumpărarea omenirii. Pentru că Dumnezeu este sfânt, omul s-a separat singur de Dumnezeu datorită păcatului său. Pentru că Dumnezeu este dragoste, El a promis să trimită un Răscumpărător pentru a-l scăpa pe om de păcat.
Dumnezeu se pregăteşte să-l binecuvinteze pe om prin Avraam
Încă înainte de crearea lumii, Dumnezeu avea un plan pentru salvarea omului. Jertfirea lui Hristos a fost hotărâtă mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătată la sfârşitul vremurilor pentru voi (1 Petru 1:20). Ea a fost făgăduită mai înainte de veşnicii (Tit 1:2). ,,[Dumnezeu] ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii (1 Timotei 1:9). În consecinţă, când omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu în grădina Edenului, Dumnezeu era pregătit să înceapă revelarea planului Său de răscumpărare.
Atunci când Dumnezeu i-a spus omului consecinţele păcatului său, El i-a spus şi şarpelui că ,,vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei (Geneza 3:15). Menţionarea ,,seminţei femeii este prima profeţie referitoare la Hristos. Întreaga taină cu privire la Isus Hristos ,,a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă (Romani 16:25, 26). Această taină a fost descoperită în mod progresiv în Vechiul Testament şi a fost revelată complet devenind o realitate în Noul Testament.
Primul pas în pregătirea omului pentru mântuire şi aducerea ei la om a fost chemarea lui Avram de către Dumnezeu. Dumnezeu i-a vorbit într-un mod direct: ,,Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine (Geneza 12:1-3). Chemarea lui Dumnezeu făcută lui Avram a constat din porunca de a pleca din ţara lui, însoţită de promisiunea binecuvântării.
Avram l-a crezut pe Dumnezeu şi ,,a plecat, cum îi spusese Domnul (Geneza 12:4). Dumnezeu l-a condus ,,în ţara Canaan. Cananiţii erau atunci în ţară. Domnul s-a arătat lui Avram, şi i-a zis: ,,Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale (v. 5-8). Din nou, Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avram, care din nou a crezut şi a dorit să dovedească îndurarea lui Dumnezeu prin zidirea unui ,,altar Domnului, şi a chemat Numele Domnului (v. 8). Promisiunea întreită a lui Dumnezeu a implicat o sămânţă, o ţară şi o binecuvântare. Avram urma să devină tatăl unui popor ales care va primi o ţară unde va putea locui separat de celelalte popoare şi care va fi folosit de Dumnezeu pentru a fi o binecuvântare pentru toate popoarele. Dumnezeu i-a repetat lui Avram în Canaan promisiunea seminţei (13:16). Se pare că Dumnezeu a ales Canaanul pentru că se afla la intersecţia câtorva drumuri comerciale, ceea ce permitea seminţei lui Avram să poarte mesajul lui Dumnezeu peste tot printre Neamuri.
Capitolul 15 din Geneza este temelia pentru răscumpărarea omenirii. Acesta se deschide cu Domnul care îi promite lui Avram că răsplata lui va fi foarte mare (Geneza 15:1). Deoarece Avram ,,a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire (v. 6). Totuşi Avram, neavând copii, l-a întrebat pe Dumnezeu cum va cunoaşte că el va stăpâni ţara. Dumnezeu i-a spus lui Avram să ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbece de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel. Avram le-a adus fără a-I pune lui Dumnezeu vreo întrebare despre ceea ce ar reprezenta ele sau ce să facă cu ele. (Nici chiar Moise, autorul cărţii Geneza, nu a explicat însemnătatea lor. El ştia că cititorii înţeleg ce se întâmpla). Avram ştia din cultura în care trăia că Dumnezeu urma să facă un legământ conform practicii haldeilor (vezi v. 7). Aşa că fără să mai întrebe, Avram a tăiat cele trei animale în două şi a pus jumătăţile împreună formând un şanţ prin care să se scurgă sângele. Legământul s-ar fi încheiat atunci când cele două părţi ce intrau în legământ treceau printre animalele despicate, angajându-se să împlinească condiţiile legământului. Partea care încălca legământul trebuia să plătească cu sângele ei.
,,La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric (Gen. 15:12). Întunericul era modul evreiesc de a spune că Avram era înspăimântat la gândul că urma să facă un legământ pe care nici el nici urmaşii săi nu puteau să-l ţină. Pentru că Avram şi urmaşii săi nu puteau ţine legământul, Dumnezeu a ţinut locul ambelor părţi în legământ. Când soarele a apus, ,,un fum ca dintr-un cuptor (un vas de cărbuni încinşi folosiţi pentru pornirea focului, 15:17, vezi 19:28; Exod 19:18; Evrei 12:29) l-a reprezentat pe Dumnezeu. Avram a fost reprezentat de ,,nişte flăcări (v. 17; vezi Exod 3:2-4; 2 Samuel 21.17; 22:7, 9, 29; 1 Împăraţi 11:36; 15:4; despre care noi ştim acum că simbolizează pe Isus Hristos, lumina lumii). Astfel, Dumnezeu a încheiat legământul trecând printre jertfele despicate (v. 17). Dacă Avram sau urmaşii lui nu vor păzi legământul, pe Dumnezeu Îl va costa sângele Fiului Său (viaţa Lui). Aşa cum vom vedea mai târziu, pe Dumnezeu L-a costat sângele lui Mesia (Fiul Său).
Mai târziu, când Avram avea nouăzeci şi nouă de ani, pe când era încă fără copii, Dumnezeu i s-a arătat iarăşi, şi i-a spus: ,,Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri (17:4). Cu această ocazie, numele lui i-a fost schimbat în Avraam (v. 5) şi urmaşii lui aveau datoria să păzească legământul. Ca un semn al legământului, toţi cei de parte bărbătească au fost tăiaţi împrejur (v. 11). De asemenea, Dumnezeu i-a promis lui Avraam: ,,Eu o voi binecuvânta [pe Sara], şi îţi voi da un fiu din ea, şi ea va fi mama unor neamuri întregi (v. 15-17). Deşi i-a fost greu lui Avraam să înţeleagă modul în care promisiunea lui Dumnezeu se putea împlini, el l-a crezut pe Dumnezeu şi Dumnezeu a fost credincios. Sara a născut un fiu pe care l-au numit Isaac (21:1-7).
Acest fiu a fost începutul împlinirii promisiunii făcute lui Avraam de către Dumnezeu. Credinţa lui nu a fost dezamăgită; Dumnezeu a fost credincios.
Credinţa lui Avraam în Dumnezeu a fost apoi pusă la încercare mai mult decât oricare din experienţele lui din trecut. El Îl crezuse pe Dumnezeu şi Îl ascultase când l-a chemat din Ur. El Îl crezuse pe Domnul că urmaşii săi vor fi la fel de numeroşi ca şi stelele de pe cer. Apoi Dumnezeu i-a spus: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo (Geneza 22:2). Acest copil prin care promisiunea lui Dumnezeu s-ar fi împlinit, urma să fie adus ca jertfă. Avraam nu avea alt fiu al promisiunii şi la vârsta lui avea prea puţină speranţă să mai aibe altul. Avraam din nou s-a încrezut în Dumnezeu şi a mers pe munte să-l jertfească pe Isaac. Avraam l-a legat şi l-a aşezat pe altar. În momentul când Avraam a luat cuţitul să-şi înjunghie fiul, îngerul Domnului a apărut şi i-a spus: ,,Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru mine (v. 12).
Dumnezeu i-a dat apoi un berbece care era încurcat cu coarnele într-un tufiş şi Avraam l-a jertfit ca ,,ardere de tot în locul fiului său (Geneza 22:13). După ce Avraam şi-a demonstrat credinţa fiind gata să urmeze necondiţionat porunca lui Dumnezeu, El i-a reconfirmat promisiunile pe care i le făcuse mai demult: ,,Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta pentru că ai ascultat de porunca mea! (v.18).
Promisiunea făcută lui Avraam de către Dumnezeu a fost repetată lui Isaac, fiul său (Geneza 26:3, 4), care a devenit tatăl gemenilor Esau şi Iacov. Înainte ca ei să se nască, Domnul i-a spus Rebecăi, mamei lor: ,,Două neamuri sunt în pântecele tău şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic (Geneza 25:23).
Dumnezeu l-a ales pe Iacov să primească promisiunea făcută lui Avraam. Esau, fratele geamăn mai mare, ar fi trebuit să moştenească promisiunea. Era dreptul lui de întâi născut. Dar Iacov era înzestrat cu calităţi spirituale şi de conducere necesare pentru împlinirea promisiunii. În cele din urmă Iacov şi-a cumpărat dreptul de întâi născut de la Esau pentru o ciorbă de linte (Geneza 25:29-34).
Chiar dacă el îşi obţinuse dreptul de întâi născut de la fratele său, Iacov a avut nevoie şi de binecuvântarea tatălui său, Isaac. Urmând obiceiul din vremea aceea, Isaac a dorit să acorde binecuvântarea sa fiului său mai în vârstă, Esau. El i-a cerut lui Esau să-i aducă vânat de la câmp ,,ca să mănânc şi te voi binecuvânta înaintea Domnului înainte de moartea mea (Geneza 27:7). Când Iacov a luat cunoştinţă de acestea, el a reuşit să obţină binecuvântarea cu ajutorul mamei sale, prin înşelăciune.
Pentru că Iacov şi-a obţinut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea, Esau a căutat să-l omoare. Iacov s-a temut de Esau. În urma sfatului lui Isaac, Iacov a plecat la unchiul său, Laban (Geneza 27:30-45). Înainte de a pleca, el a primit binecuvântarea lui Avraam (28:4). Laban l-a primit bine şi i-a oferit o slujbă. Acolo, Iacov s-a căsătorit cu fiicele lui Laban, Lea şi Rahela.
Iacov a avut douăsprezece fii; fiecare dintre ei a devenit tatăl unei familii. Aceste douăsprezece familii au format naţiunea Israel. Dumnezeu i-a dat lui Iacov numele Israel (Geneza 32:28). Promisiunea lui Avraam şi Isaac i-a fost repetată lui Iacov (Geneza 35:10-12). Dumnezeu şi-a păstrat promisiunea şi şi-a transformat această familie în naţiunea Sa aleasă, Israel.
Familia devine o naţiune în Egipt
Dintre toţi fii săi, Iacov l-a iubit cel mai mult pe Iosif. Fraţii lui Iosif l-au urât pentru că visele lui prevesteau că el va domni peste ei. Când au găsit o ocazie, fraţii lui Iosif au vrut să-l omoare dar în ultima clipă l-au vândut ca şi sclav unor negustori care se îndreptau spre Egipt (Geneza 37).
În Egipt, Iosif s-a ridicat de la slujba de servitor la cea de guvernator prin providenţa lui Dumnezeu. Datorită înzestrării date de Dumnezeu de a tălmăci visele (Geneza 41:16), Iosif a fost pus peste casele cu provizii ale Egiptului pe care el le umpluse cu hrană pentru zilele de foamete care urmau să vină.
În Canaan, Iacov şi cei unsprezece fii ai săi aveau să înfrunte curând foametea. Veştile despre belşugul din Egipt i-au dus pe fraţii lui Iosif acolo pentru mâncare. Prin aceste împrejurări, Iacov şi familia lui au fost salvaţi de foametea din Canaan. Pe drumul spre Egipt, Iacov a primit de la Dumnezeu asigurarea că urmaşii săi se vor întoarce din nou în ţara promisă, Canaan (Geneza 46:3, 4).
Egiptul a devenit locuinţa lui Israel pentru patru sute treizeci de ani, şi acolo familia lui Iacov a prosperat. Egiptenii le-au acordat israeliţilor mare cinste datorită rolului lui Iosif în salvarea egiptenilor de la foamete. Israeliţii ,,s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei (Exod 1:7).
Apoi soarta s-a întors împotriva israeliţilor.
Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: ,,Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară. Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel. Atunci Egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi.
Exod 1:8-14
Ca şi cum aceasta nu a fost destul, împăratul Egiptului a luat o decizie şi mai aspră. El a poruncit moaşelor să omoare toţi băieţii pe care îi vor naşte femeile evreice, dar moaşele nu au ascultat de ordinul împăratului (Exod 1:15-22).
Moise şi ieşirea din Egipt
Domnul a ştiut de asuprirea la care vor fi supuşi evreii şi a pregătit un eliberator, pe Moise. Dumnezeu a folosit porunca dată moaşelor să-l aducă pe Moise în palatul lui Faraon pentru a-l pregăti să-i conducă pe evrei în Ţara Promisă. Astfel dragostea şi mila lui Dumnezeu s-au arătat faţă de poporul Său:
Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau sunete desnădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Exod 2:23, 24
La momentul potrivit, Dumnezeu l-a chemat pe Moise să meargă la poporul Său şi să-l elibereze din robia Egiptului. El I-a spus lui Moise să adune pe bătrâni, să meargă la împăratul Egiptului şi să ceară ca evreii să fie lăsaţi să facă o călătorie de trei zile pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Moise a ştiut că Faraon nu le va permite să meargă de teamă că îşi va pierde autoritatea peste popor. Dumnezeu i-a lovit pe egipteni cu zece urgii înainte ca Faraon să-i lase pe evrei să plece (Exod 3-12). Urgiile au venit una după alta, dar Faraon nu a lăsat poporul să plece. Numai după cea de a zecea urgie, care a provocat moartea tuturor întâilor născuţi ai egiptenilor, Faraon şi-a schimbat cu adevărat decizia.
Dumnezeu a instituit Paştele care simbolizează răscumpărarea lor din Egipt. Fiecare familie israelită trebuia să înjunghie un miel şi să pună din sângele lui pe amândoi stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei. Sângele i-a deosebit pe israeliţi de egipteni.
Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu [Dumnezeu] voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului. Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Exod 12:13, 14
Moise şi israeliţii au făcut aşa cum le-a poruncit Dumnezeu. Primul întâi născut din familia Faraonului până la a celui mai umil ţăran egiptean a murit. Această tragedie a schimbat inima lui Faraon. El le-a spus israeliţilor: ,,Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă (Exod 12:32).
,,Şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii au părăsit Egiptul (Exod 12:37). Copiii lui Israel au stat în Egipt vreme de ,,patru sute treizeci de ani (v. 40). În aceşti ani Dumnezeu a înmulţit şaptezeci de israeliţi într-o naţiune de şase sute de mii de bărbaţi, fără a menţiona femeile şi copii.
Legea dată la Sinai
,,În luna a treia după ieşirea lor din Ţara Egiptului, copii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustia Sinai (Exod 19:1). Ei şi-au aşezat tabăra la poala muntelui Sinai timp de unsprezece luni. Evenimentele petrecute acolo cu poporul Israel sunt relatate din Exod 19 până în Numeri 9.
La Sinai, Dumnezeu l-a chemat din nou pe Moise şi i-a descoperit voia Lui pentru Israel, şi anume încheierea unui legământ cu ei care cerea supunerea lor completă şi totală. În schimb, Dumnezeu va avea o strânsă relaţie cu poporul Său. În această perioadă, Moise s-a întâlnit cu Dumnezeu de şapte ori. Cu ocazia primei întâlniri, Dumnezeu I-a spus lui Moise:
Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: ,,Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul meu, veţi fi ai mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Exod 19:3-6
Moise a spus aceste cuvinte mai întâi bătrânilor şi apoi poporului, care a răspuns: ,,Vom face tot ce a zis Domnul (Exod 19:8). Acceptarea de către popor a cuvintelor lui Dumnezeu au întărit legământul dintre ei şi Dumnezeu. Lucrurile vor fi diferite acum. Israeliţii deveneau poporul ales a lui Dumnezeu, urmau să-L asculte pentru totdeauna şi să fie un exemplu pentru ceilalţi pentru ca şi ei să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu. Acceptarea de către popor a cuvintelor lui Dumnezeu era importantă pentru că astfel ei deveneau o mare naţiune prin care Dumnezeu putea binecuvânta toate popoarele pământului.
La muntele Sinai, Dumnezeu şi-a descoperit voia Lui, care a inclus cele zece porunci. Aceste porunci, care se găsesc în Exod 20:3-17, ocupau un loc central în Legea lui Dumnezeu. Primele patru se ocupă de relaţia omului cu Dumnezeu, iar următoarele şase cu relaţia omului cu ceilalţi oameni:
1. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ţi faci chip cioplit Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti.
3. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului Tău.
- 4. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.
- 5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
- 6. Să nu ucizi.
- 7. Să nu preacurveşti.
- 8. Să nu furi.
- 9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
- 10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.
În timpul celor unsprezece luni petrecute la Sinai, Dumnezeu şi-a revelat alte porunci care au constituit baza legii civile în Israel (Exod 21-23).
Moise a spus poporului ,,toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: Vom face tot ce a zis Domnul (Exod 24:3). Moise a scris cuvintele în cartea legământului. După ce le-a recitit poporului, ei au răspuns din nou: ,,Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (v.27). El a luat sângele taurilor junghiaţi şi a stropit poporul, zicând: ,,Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor aceste cuvinte (v. 8). Prin acest legământ Domnul şi-a instaurat guvernarea asupra poporului Israel.
Cu aceeaşi ocazie, Domnul le-a dat instrucţiuni cu privire la facerea cortului. Acest cort urma să servească ca şi templu, şi ca un loc de laudă şi de aducere a jertfelor. Acest templu era locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său şi era, de asemenea, locul de păstrare a tablelor Legii.
Fiecare mic detaliu al cortului a fost revelat de Dumnezeu; nici o parte nu a fost proiectată de om (Exod 25-27). Cortul a fost aşezat într-o curte prin care se putea intra printr-o singură poartă în partea de est. La intrare se afla altarul arderilor de tot unde erau aduse jertfele. Apoi era ligheanul, un vas rotund şi larg folosit de preoţi pentru spălarea ceremonială şi curăţirea înainte de intrarea în cort.
Cortul însuşi, o clădire mică, dreptunghiulară (aproximativ 14,5 pe 4,8 metri), era aşezat la capătul din vest a curţii. Era împărţit în două încăperi. În prima încăpere numită şi Locul Sfânt se afla sfeşnicul de aur, masa cu pâinile pentru punerea înainte şi altarul tămâierii. A doua încăpere sau Sfânta Sfintelor era despărţită de Locul Sfânt printr-o perdea groasă. Elementul central al cortului, chivotul legământului, era aşezat în Sfânta Sfintelor. Pe capacul chivotului, care era de asemenea cunoscut ca şi capacul ispăşirii, erau doi heruvimi de aur. Aripile lor erau întinse unele spre altele iar privirea lor era fixată în jos spre capacul ispăşirii.
Dumnezeu a locuit în Sfânta Sfintelor ca un Împărat în mijlocul poporului Său. Marele preot putea să intre în prezenţa Lui numai o dată pe an, de ziua ispăşirii. În ziua aceea marele preot, înconjurat de un nor de tămâie, intra cu sângele animalului sacrificat să facă ispăşire pentru păcatele sale şi ale poporului (Levitic 16:11-17; Evrei 9:7).
Aaron a fost primul mare preot. Cei patru fii ai săi au devenit de asemenea preoţi. Doi dintre aceşti fii au ars tămâie împotriva poruncii lui Dumnezeu şi au murit datorită păcatului lor (Levitic 10:1-5). Preoţia a continuat prin cei doi fii rămaşi în viaţă. Ei trebuiau să ,,înveţe pe copiii lui Israel toate legile, pe care li le-a dat Domnul prin Moise (Levitic 10:11; cf. 10:6-20). Preoţia este descrisă în Exod 28 şi 29.
Mai târziu, seminţiei lui Levi i s-a dat responsabilitatea preoţiei pentru că ei au rămas credincioşi când Israel s-a răzvrătit prin facerea unui viţel de aur (Exod 32:25-29). Chemarea preoţească a leviţilor consta în slujirea la cort.
În vremea aceea, Domnul a despărţit seminţia lui Levi, şi i-a poruncit să ducă chivotul legământului Domnului, să stea înaintea Domnului ca să-I slujească, şi să binecuvinteze poporul în numele Lui; lucru pe care l-a făcut până în ziua de azi. Deaceea Levi n-are nici parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui: Domnul este moştenirea lui, cum i-a spus Domnul, Dumnezeul tău. Deuteronom 10:8, 9
Ei erau consacraţi pentru această slujbă printr-o ceremonie specială (Exod 29; Levitic 8).
Preoţii oficiau trei feluri de jertfe la cort: jertfe de băutură, jertfe de mâncare şi jertfe de animale. Jertfele principale erau cele de animale. În funcţie de mijloacele materiale ale persoanei, erau sacrificaţi boi, miei, ţapi, sau porumbei fără cusur. Sângele, cel care făcea ispăşirea pentru păcate (Levitic 1:4; 17:11), era stropit pe altar. Focul de pe altar ardea restul animalului.
Funcţiile educaţionale ale Legii
Israel nu a putut înţelege scopul Legii, a cortului şi a jertfelor. Naţiunea lui Israel era împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu o făcuse lui Avraam prin care urmaşii lui vor fi o mare naţiune şi o binecuvântare pentru toate popoarele. Instituţiile religioase din Israel au servit la vremea respectivă unui anumit scop poporului Israel, fiind de asemenea, o umbră a evenimentelor care urmau să vină (Coloseni 2:16, 17; Evrei 8:5; 10:1).
Legea, cortul şi darurile sau jertfele aveau o funcţie educaţională. Prin ele poporul evreu şi mai târziu întreaga omenire trebuiau să înveţe despre voia lui Dumnezeu şi astfel oamenii deveneau conştienţi de păcat şi de nevoia răscumpărării (eliberarea de robia şi consecinţele păcatului). Apostolul Pavel, a scris că evreii cunoşteau voia lui Dumnezeu prin faptul că aveau în Lege ,,dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului (Romani 2:20) şi ,,prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului (3:20). Dumnezeu le-a cerut o totală supunere faţă de Lege. ,,Să împliniţi poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele (Levitic 18:4, 5). Această chemare la ascultare putea aduce ,,binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta (Deuteronom 11:26-28). Blestemul pe care l-a adus păcatul era moartea: ,,Sufletul [omul] care păcătuieşte, acela va muri (Ezechiel 18:4, 20).
Structura cortului arătau omului realităţile păcatului, efectul său asupra relaţiei omului cu Dumnezeu şi mijlocul prin care omul venea în prezenţa lui Dumnezeu. În cort, locuinţa lui Dumnezeu, se putea intra numai printr-o singură uşă în perete înconjurând curtea şi numai trecând pe la altar şi lighean. Aceste obiecte l-au învăţat pe om paşii necesari pentru a putea intra în prezenţa lui Dumnezeu.
Modelul cortului i-a învăţat pe israeliţi că păcatele lor împiedicau intrarea în prezenţa lui Dumnezeu şi că sfinţenia, neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu cereau ca păcătosul să moară. Cortul l-a învăţat pe om că numai moartea unui înlocuitor curat putea satisface dreptatea lui Dumnezeu. Altarul vorbea de moartea acestui înlocuitor. Sângele jertfei, reprezentând viaţa, servea acestui scop. ,,Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire (Levitic 17:11). Scriitorul epistolei către Evrei a rezumat aceasta: ,,Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare (Evrei 9:22). Sensul deplin al jertfei şi al sângelui ei a fost revelat progresiv evreilor.
Ligheanul stătea între altar şi cort. Numai preoţii puteau să intre în cort, şi numai după ce urmau un ceremonial de curăţire cu apă. Această spălare rituală arăta că pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu se cerea mai mult decât jertfa de pe altar. Era nevoie de o ,,spălare de regenerare care curăţa persoana şi o făcea o ,,făptură nouă (Ioan 3:3-7; Tit 3:5; 2 Corinteni 5:17).
După jertfa de pe altar şi curăţirea cu apă, preotul putea să intre în prima încăpere a cortului. În partea dreaptă stătea masa cu cele douăsprezece pâini pentru punerea înainte, ,,pâinea prezenţei sau ,,pâinea continuităţii. Această pâine era ,,înaintea Domnului, neîncetat (Levitic 24:8), semnificând comuniunea dintre Dumnezeu şi poporul Său. În partea stângă se afla sfeşnicul de aur, singura sursă de lumină din Locul Sfânt. Datorită acestei lumini preoţii puteau să-L slujească pe Dumnezeu. Altarul tămâierii se afla în faţa perdelei care despărţea Locul Sfânt de Locul prea Sfânt. Tămâia era arsă pentru a simboliza rugăciunea şi lauda.
Chivotul şi capacul ispăşirii au fost puse în Sfânta Sfintelor, unde se intra numai o dată pe an de ,,ziua ispăşirii (Levitic 16). În ziua aceea erau aduşi înaintea Domnului doi ţapi după care se aruncau sorţii pentru a vedea care va fi sacrificat pentru Domnul şi care va fi pentru Azazel. Sângele ţapului adus ca jertfă era stropit spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel se făcea ,,ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei (v.16). Aaron urma să-şi pună mâinile ,,pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel apoi să-l izgonească în pustie (v. 21). Primul ţap simboliza acoperirea păcatelor la capacul ispăşirii, iar al doilea ţap simboliza ştergerea păcatelor prin jertfa Mântuitorului care urma să vină.
Ţara Promisă şi lecţiile sale
Poporul evreu a petrecut aproape un an la muntele Sinai. După ce au primit legea şi au costruit cortul, Dumnezeu li s-a arătat şi i-a condus printr-un ,,stâlp de nor (Exod 14:24; 33:9, 10; 40:34-37) către Ţara Promisă. Pe când Israeliţii s-au apropiat de destinaţia lor, ei au trimis douăsprezece iscoade să cerceteze ţara Canaanului. Acestea au istorisit că în ţară ,,curge lapte şi miere dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Numai două dintre iscoade au spus: ,,Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori! (Numeri 13:27-30). Poporul s-a îndoit şi au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron. Ei au întrebat: ,,Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt? (14:3, 4). Datorită răzvrătirii şi lipsei de încredere, toţi oamenii ,,de la douăzeci de ani în sus care au cârtit împotriva lui Dumnezeu au murit în pustie.
Timp de patruzeci de ani israeliţii au rătăcit prin pustie datorită refuzului lor de a intra în Canaan. Aproape de sfârşitul perioadei, când poporul era la Cades, au rămas fără apă; şi poporul a început din nou să cârtească împotriva lui Moise şi Aaron. Dumnezeu s-a arătat lui Moise şi Aaron şi le-a spus să adune poporul şi să vorbească ,,stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă (Numeri 20:8). Moise, în loc să vorbească stâncii, a lovit-o cu toiagul său. Datorită neascultării sale, Moise nu a fost lăsat să conducă poporul Israel în Ţara Promisă.
În al patruzecelea an de rătăcire în pustie, Moise a vorbit poporului cu scopul de a-i pregăti să intre în Ţara Promisă. Le-a spus că Dumnezul lor este gelos şi milostiv. Ei trebuiau să urmeze planul Său pentru a cuceri Ţara Promisă şi să omoare pe toţi locuitorii (Deuteronom 2:34; 7:2). Au fost avertizaţi că, dacă îşi vor face chipuri cioplite, vor pieri din ţară şi va rămânea numai un mic număr dintre ei care va fi împrăştiat printre neamuri (cap. 4). Israeliţii trebuiau să ţină legile şi poruncile lui Dumnezeu. Li s-a amintit că Dumnezeu i-a ,,scos din ţara Egiptului, din casa robiei şi că ei ar trebui ,,să se teamă de Domnul şi să-I slujească (6:12, 13). Apoi Moise a spus poporului ,,că nu din pricina bunătăţii tale îţi dă Domnul, Dumnezeul tău, acea ţară bună ca s-o stăpâneşti; căci tu eşti un popor tare încăpăţânat (9:6). Cananiţii, posesorii pământului, erau daţi afară din ţară datorită răutăţii lor excesive. Ţara va fi dată israeliţilor pentru a împlini promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov (cap. 9).
La porunca Domnului, Moise l-a desemnat pe Iosua ca succesor al său (Numeri 27:18-23). După moartea lui Moise, Iosua a preluat conducerea poporului Israel. Domnul i-a spus să ,,treacă Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. El le-a promis că ,,nimeni nu va putea să stea împotriva [lor] (Iosua 1:2, 5).
Prima cetate cucerită a fost Ierihon, un oraş puternic, fortificat aşezat în mijlocul Canaanului. Israeliţii au putut cuceri cetatea numai prin ajutorul direct a lui Dumnezeu. Domnul I-a apărut în faţa lui Iosua şi l-a asigurat de prezenţa şi victoria Sa, după care El i-a dat lui Iosua instrucţiuni explicite despre cum vor cuceri cetatea. Iosua urma ca, împreună cu armata lui, să mărşăluiască în jurul oraşului, în tăcere, o dată timp de şase zile, urmaţi de şapte preoţi care să sune din şapte trâmbiţe şi să poarte chivotul legământului, iar în spate să vină poporul. În a şaptea zi poporul urma să înconjoare cetatea de şapte ori în timp ce preoţii sunau din trâmbiţe. A şaptea oară, preoţii trebuiau să sune lung şi poporul să scoată strigăte mari. Dumnezeu era acela care făcea ca zidurile cetăţii să cadă în mod miraculos la pământ. Poporul a urmat întocmai indicaţiile şi zidurile au căzut, poporul cucerind astfel cetatea (Iosua 6). După căderea Ierihonului, următorul pas al lui Israel s-a dovedit a fi un dezastru. Această înfrângere, care a avut loc datorită neascultării faţă de poruncile lui Dumnezeu, i-a învăţat pe Israeliţi că Dumnezeu cere ascultare absolută (Iosua 7, 8). Urmează apoi o serie de bătălii în care poporul Israel iese biruitor pentru că Dumnezeu era cu el. În timpul unei lupte în care Israel se lupta împotriva a cinci împăraţi ai Canaanului, Dumnezeu a făcut ca soarele să se oprească în loc pentru a da posibilitatea lui Iosua să învingă pe deplin (cap. 9, 10). După această bătălie, Iosua a înfrânt o coaliţie a împăraţilor din nordul Canaanului, în urma căreia Israel şi-a câştigat controlul asupra întregii ţări (cap.11, 12). Ţara Canaanului a fost apoi împărţită între cele unsprezece seminţii ale lui Israel. Seminţia lui Levi nu a primit moştenire (14:4; conf. cap. 13-20). Pentru că ei au rămas credincioşi atunci când ceilalţi au făcut viţelul de aur la muntele Horeb, leviţilor li s-a dat rolul de a sluji la cort (Exod 32).
Când Iosua a îmbătrânit, el i-a chemat pe bătrânii şi judecătorii lui Israel şi le-a vorbit. El le-a spus să ia aminte la tot ce a fost scris în Legea lui Moise, să se păstreze separaţi de celelalte popoare din jurul lor şi să-L iubească pe Domnul, Dumnezeul lor. Iosua le-a avertizat pe căpetenii că Domnul nu va continua să izgonească celelalte neamuri din ţară dacă Israel se va abate şi se va lipi de neamurile rămase printre ei. Atunci, israeliţii vor pieri din ţara cea bună pe care Dumnezeu le-a dat-o (Iosua 23, 24).
După moartea lui Iosua, poporul a intrat în cicluri ale binelui şi răului: ,,Copii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor şi au mers după alţi dumnezei (Judecători 2:11, 12). Ori de câte ori mânia lui Dumnezeu se abătea asupra poporului datorită păcatelor lor şi ei cădeau sub asuprirea popoarelor din jur, israeliţii strigau către Domnul şi El le ridica câte un judecător să-i elibereze. Nu după mult timp poporul repeta acelaşi ciclu. Cartea Judecătorii ne vorbeşte despre câteva astfel de cicluri. Aceasta arăta cât era de dificil pentru israeliţi să înveţe că Dumnezeu era sfânt şi drept şi că dorea ca ei să-L asculte.
Judecători şi împăraţi
Cartea Judecătorii se sfârşeşte cu o observaţie importantă: ,,Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea (21:25). Israel nu avea împărat ca popoarele din jur. Forma de guvernământ din Israel se presupunea a fi teocraţia. Dumnezeu trebuia să îi conducă prin Cuvântul Său şi prin judecători. Însă poporul a refuzat să asculte şi să se supună, făcând în schimb ceea ce li se părea lor corect.
Când Samuel, ultimul judecător, a îmbătrânit, i-a pus pe fiii săi ca judecători. Dar ,,fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui; ci se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea (1 Samuel 8:1-3).
Bătrânii lui Israel, deranjaţi de conducerea coruptă a fiilor lui Samuel, au apelat la el să pună ,,un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile (1 Samuel 8:5). Acest lucru nu i-a plăcut lui Samuel. Domnul i-a spus că cererea de a avea un împărat arăta că ei Îl respingeau pe El. Samuel a avertizat poporul de pericolele care vor veni atunci cînd vor avea împărat, dar ei au refuzat să-l asculte. Au continuat să insiste în dorinţa lor de a avea un împărat, şi până la urmă, Dumnezeu le-a permis să aibe unul. În loc ca împăraţii să aducă dreptatea şi neprihănirea în popor, ei deseori au determinat poporul să-L respingă pe Dumnezeu şi să păcătuiască.
Primul dintre împăraţii lui Israel a fost Saul (1 Samuel 9:16, 17). Samuel a vorbit poporului despre dorinţa lor de a avea un împărat. El le-a amintit că ei vroiau ,,un împărat să domnească peste noi. Şi totuşi Domnul, Dumnezeul vostru, era împăratul vostru. Iată dar împăratul pe care l-aţi ales şi pe care l-aţi cerut; iată că Domnul a pus un împărat peste voi (1 Samuel 12:12, 13). Apoi le-a mai spus: ,,Dacă vă veţi teme de Domnul, dacă-L veţi sluji, dacă veţi asculta de glasul Lui, şi dacă nu vă veţi împotrivi cuvântului Domnului, vă veţi alipi de Domnul, Dumnezeul vostru, atât voi cât şi împăratul care domneşte peste voi. Dar dacă nu veţi asculta de glasul Domnului mâna Domnului va fi împotriva voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri (v. 14, 15).
Ce a făcut împăratul lor? Deşi Saul a fost ales prin hotărâre divină, avea şi el slăbiciuni. Acestea au fost vizibile atunci când el a ales trei mii de oameni să meargă împotriva filistenilor şi s-a confruntat cu o forţă superioară care a creat dezordine în tabăra lui Israel. Fără să-l mai aştepte pe Samuel, Saul a adus el singur arderea de tot. Samuel i-a spus lui Saul: ,,Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău (1 Samuel 13:13). Saul a aflat în urma acestui incident că domnia lui ,,nu va dăinui (v.14). Acest lucru nu l-a oprit pe Saul să acţioneze din nou ca un nebun. El a făcut a doua greşeală. El a căutat să omoare pe fiul său, Ionatan, pentru că a mâncat fără să ştie că tatăl lui poruncise oamenilor săi să nu mănânce nimic până la sfârşitul bătăliei (14:24, 27, 39). Curând Saul s-a dovedit complet neascultător de Domnul pentru că nu i-a omorât pe toţi amaleciţii. Datorită acestei răzvrătiri şi încăpăţânări şi pentru că a respins Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul ,,te leapădă şi El [pe Saul] ca împărat (15:23). Aceste experienţe arată că a avea un împărat nu a însemnat rezolvarea problemelor lui Israel.
Al doilea împărat al lui Israel, David, a fost devotat lui Dumnezeu şi I-a urmat căile Lui, deşi nu fără păcat. Dumnezeu l-a folosit pe David să unească cele douăsprezece seminţii într-un regat puternic. El a devenit figura centrală a istoriei Vechiului Testament. Dumnezeu a recompensat slujirea lui David printr-o promisiune, prin care El va întări pe vecie casa lui David (2 Samuel 7). Aşa cum Dumnezeu l-a folosit pe Avraam să formeze naţiunea mesianică, El l-a folosit pe David să binecuvinteze lumea prin poziţionarea lui ca şi cap al familiei mesianice. Planul pentru Marele Împărat care urma să vină din familia lui David pentru a răscumpăra pe om începuse treptat să se dezvăluie.
Perioada de aur a lui Israel a avut loc în timpul domniei lui Solomon, al doilea fiu a lui David şi succesorul acestuia. Această perioadă de aur nu a durat mult. O sută douăzeci de ani după ce a început, regatul s-a împărţit în două datorită apostaziei lui Solomon, care a acceptat construirea de altare păgâne pentru multele sale neveste străine. Regatul de nord, alcătuit din zece seminţii, a fost numit Israel; Regatul de sud, din două seminţii, a fost numit Iuda.
Regatul de nord s-a depărtat de Dumnezeu şi a căzut în idolatrie. Nici unul din împăraţii lui nu a adus poporul înapoi la Dumnezeu. Dumnezeu a avertizat poporul, prin profeţi, să se întoarcă de la căile lor rele şi să păzească poruncile Lui. ,,Dar ei n-au ascultat (2 Împăraţi 17:14). Astfel, după două sute de ani de la dezbinarea împărăţiei, Dumnezeu a permis asirienilor să cucerească Regatul de nord. Cele zece seminţii au fost duse în robie şi niciodată nu s-au mai întors ca şi naţiune.
Regatul de sud, Iuda, a fost salvat de la distrugerea de către asirieni datorită ascultării de mesajul adus de profetul Isaia (2 Împăraţi 19). Dumnezeu a apărat Ierusalimul datorită promisiunii făcute lui David. Însă, cu aceeaşi ocazie, Isaia a profeţit că ,,vor veni vremuri când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta (2 Împăraţi 20:17). Regatul de sud a trecut printr-un ciclu de închinare idolatră şi întoarcere la Dumnezeu. La un moment dat, poporul a ajuns în starea în care nu au mai vrut să se întoarcă la Dumnezeu. Profetul Ieremia le-a adus mesajul că Iuda a devenit mai rău decât fusese Israel. Poporul lui Iuda nu a realizat semnificaţia exemplului lui Israel şi au fost duşi în captivitate în Babilon aşa cum profeţise Isaia.
După şaptezeci de ani de robie, Babilonul a fost cucerit de imperiul persan şi evreii s-au întors în Palestina. Robia i-a vindecat de idolatrie. După întoarcerea lor, Ezra a citit Legea în faţa poporului şi, cu ajutorul leviţilor, ,,lămureau poporului Legea (Neemia 8:7). Aceasta a adus o mare trezire în mijlocul rămăşiţei lui Israel. ,,Cei ce erau din neamul lui Israel, despărţindu-se de toţi străinii, au venit şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor (9:2; vezi cap.8, 9).
Profeţii şi mesajul mesianic
În întreaga istorie a poporului Israel, profeţii s-au ridicat aducând explicaţii divine la ceea ce se întâmpla şi asigurarea că planul de răscumpărare a lui Dumnezeu nu se va sfârşi datorită eşecurilor umane. Aceste eşecuri par să fi încetinit planul lui Dumnezeu, dar la împlinirea vremii el va fi dus la bun sfârşit.
Dumnezeu nu a renunţat la poporul Său. El a trimis şaisprezece profeţi care au lăsat şaptesprezece dintre cărţile Bibliei de la Isaia până la Maleahi. Această perioadă profetică a început imediat după domnia lui Solomon, atunci când s-a petrecut apostazia celor zece seminţii ale lui Israel. Cea mai intensă perioadă de activitate profetică a fost cea de dinaintea cuceririi Regatului de sud, când Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a cucerit Ierusalimul. Treisprezece profeţi au fost asociaţi cu perioada de distrugere a Ierusalimului (606-586 î.H) şi trei cu timpul de restaurare (536-444 î.H).
În legătură cu prevestirea judecăţii lui Israel, proorocii au avut multe de spus cu privire la idolatria în Israel, corupţia politică şi imoralitatea. Profeţii, de asemenea, au adus mesaje cu privire la Sămânţa promisă în Geneza 3:15, deşi ei nu înţelegeau toate detaliile planului de răscumpărare a lui Dumnezeu. Despre acesta ,,proorocii, cari au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutărilor lor stăruitoate. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate (1 Petru 1:10, 11).
Isaia, care a proorocit pe vremea când Regatul de nord a fost distrus de asirieni, a scris prima şi cea mai lungă dintre cărţile profetice. Proorocia sa conţine unele dintre cele mai clare pasaje mesianice din Vechiul Testament. ,,Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui [a lui Hristos] (Ioan 12:41). Câteva din profeţiile lui Isaia cu privire la Hristos sunt:
Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-I vor pune numele Emanuel [7:14], (Dumnezeu este cu noi). Matei 1:23
Totuşi ţara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină. 9:1, 2, de asemenea apare în Matei 4:15, 16 – aceasta este profeţia cu privire la lucrarea Lui printre neamuri
Căci un copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ,,Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele Veşniciilor, Domn al păcii. 9:6
Un glas strigă: ,,Pregătiţi calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! 40:3 aceasta descrie un predecesor; vezi Matei 3:3
Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel care îl duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiure şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi. 53:3-12
Atunci neamurile vor vedea mântuirea ta, şi toţi împăraţii slava ta; şi-ţi vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura Domnului. 62:2
Domnul Dumnezeu vă va omorî şi va da robilor săi un alt nume. 65:15 poporul lui Dumnezu va fi cunoscut sub un nume nou.
Ieremia a venit o sută de ani după Isaia şi a profeţit în Iuda înainte ca naţiunea să fie luată captivă de babilonieni. După cucerire, el a adus speranţa unui nou legământ care va pune Legea lui Dumnezeu în inimile lor:
Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care îl voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său , zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul! Ci toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor. Ieremia 31:31-34; vezi şi Evrei 8:8-12
Alte profeţii mesianice sunt:
După aceea, voi turna Duhul Sfânt peste orice făptură. Ioel 2:28 se referă la ziua de Rusalii; vezi Faptele Apostolilor 2
Şi tu Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei. Mica 5:2 acesta se referă la locul de naştere a lui Mesia; vezi Matei 2
Iată, voi aduce pe Robul meu, Odrasla şi într-o singură zi voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia. Zaharia 3:8, 9
Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar. Zaharia 9:9; vezi Ioan 12:15
Aceste profeţii, împreună cu altele (treizeci de arginţi, Zaharia 11:12 vezi Matei 27:3; mâinile Lui străpunse, Zaharia 12:10; 13:6; vezi Ioan 19:37; Păstorul lovit, Zaharia 13:7; vezi Matei 6:31; Marcu 14:27) dau detalii despre viaţa lui Hristos care s-au împlinit întocmai la prima Lui venire.
Maleahi, ultima carte din Vechiul Testament, descrie pregătirea finală pentru venirea lui Mesia. ,,Iată, voi trimete pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea (Maleahi 3:1). ,,Iată, vă voi trimete pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem (4:5, 6). Această profeţie despre Ilie s-a împlinit prin lucrarea lui Ioan Botezătorul. (vezi Matei 3; 17:11-13).
După promisiunea venirii lui Hristos şi stabilirea unui plan cu privire la acest eveniment, nici o voce profetică nu a mai fost auzită timp de patru sute de ani. Această perioadă a fost destinată studierii detaliilor din Cuvântul scris despre acest plan. Evreii aveau o atitudine de reverenţă faţă de Scripturi. Sinagoga, care a apărut în timpul captivităţii babiloniene, a devenit un centru important pentru închinarea din ziua Sabatului şi un loc de întâlnire. Evangheliile ne arată că existau multe sinagogi în întreaga Palestină, iar Faptele Apostolilor dovedeşte că ele existau în multe alte părţi ale lumii romane. În sinagogi, Scripturile erau citite şi discutate. Conducătorii lor, bătrânii, îşi exercitau disciplina şi supravegheau standardele morale ale poporului.
În timpul acestei perioade de patru sute de ani, evreii au fost împrăştiaţi în întreaga lume cunoscută. Aceasta i-a pregătit pentru îndeplinirea misiunii lor de a face cunoscută Speranţa lui Israel.
Împlinirea vremii
La sfârşit, ,,când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege (Galateni 4:4, 5). Planul răscumpărării s-a împlinit atunci când toate condiţiile au fost îndeplinite când condiţiile politice, economice, morale şi religioase s-au potrivit. Vremea era bună pentru răspândirea rapidă a Veştii Bune cu privire la răscumpărarea omului pierdut din condiţia sa păcătoasă. Câteva din condiţiile care au contribuit la ,,împlinirea vremii au fost:
1. Din punct de vedere politic, lumea era unită sub guvernarea romană. Era o vreme de pace, când graniţele naţionale erau deschise pentru a permite Veştii Bune să se răspândească liber. Oamenii nu erau preocupaţi cu temeri de război şi aveau timp să asculte vestea cu privire la răscumpărarea lui Dumnezeu. Imperiul Roman de asemenea avea drumuri bune care i-au ajutat pe primii misionari să călătorească uşor. De asemenea, bariera limbii a fost înlăturată. În întregul imperiu majoritatea oamenilor erau bilingvi, limba greacă fiind limba comună, comercială. Datorită acestui fapt, cărţile Noului Testament au putut fi citite în toate părţile imperiului. Misionarii puteau vorbi despre Vestea Bună ştiind că sunt înţeleşi.
2. Din punct de vedere economic, lumea nu era prosperă. Sărăcia era ceva obişnuit. Doi din trei oameni erau sclavi. Aceşti factori au lucrat împreună pentru a face ca viaţa să fie deprimantă. În contrast cu aceasta, Vestea Bună apărea ca o lumină strălucitoare şi mulţi oameni erau gata să asculte. Întotdeauna omul se întoarce la religie mai repede în vreme de criză economică decât în timpuri de prosperitate.
3. Din punct de vedere moral, oamenii erau decăzuţi. Primul capitol al epistolei către Romani descrie condiţiile acelor zile. Degradarea morală a făcut ca oamenii asupriţi să dorească să se întoarcă la ceva mai bun.
4. Din punct de vedere religios, vechii dumnezei şi idolii făcuţi de mâna omenească nu satisfăceau nevoia interioară a omului după Creatorul său. Religiile vremii erau respinse. Cultul Cezarului a fost impus multora, dar nici această divinitate ,,omenească nu mulţumea. Din punct de vedere spiritual şi moral, exista un gol crescând pe care oamenii erau dornici să-l umple.
În concluzie, climatul politic, economic, moral şi religios s-a împletit pentru a pregăti vremea potrivită pentru revelarea planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. Vestea Bună despre venirea Fiului lui Dumnezeu să răscumpere pe om din condiţia sa păcătoasă se va răspândi cu rapiditate.
Au schimbat adevărul pentru o minciună
(Psalmul 19:1-14, Romani 1:18-32)
Dr. Kim Riddlebarger
După cum ştiţi, nu poate exista vestea bună a Evangheliei fără vestea rea a păcatului. Pentru că, dacă nu realizăm gravitatea păcatului omenesc şi neputinţa condiţiei umane, nu vom înţelege niciodată harul lui Dumnezeu pentru noi în Isus Hristos. Începând cu Romani 1:18 şi continuând până în Romani 3:20, Pavel descrie condiţia umană după căderea rasei lui Adam în păcat. Când Pavel termină, întreaga rasă umană, evrei şi neevrei deopotrivă, stau condamnaţi sub acuzaţiile drepte ale lui Dumnezeu. Am acoperit deja o mare parte a primului capitol din Romani, unde sunt incluse salutul (versetele 1-7), observaţiile personale ale lui Pavel adresate Bisericii în versetele 8-15 şi declaraţia din versetele 16-17 ce rezumă întreaga scrisoare. Vă amintiţi că în acele două versete Pavel scrie: “Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă.'” Deşi este confruntat cu nenumărate tentaţii să se ruşineze de Evanghelie, deoarece Evanghelia este o nebunie pentru greci şi o piatră de poticnire pentru evrei, lui Pavel nu-i este ruşine de Evanghelie. Pavel ştie că mesajul despre Hristos răstignit este singurul mijloc prin care Dumnezeu îi aduce pe păcătoşi într-o stare după voia Lui; singurul mijloc prin care Dumnezeu creează viaţă, creează credinţă şi Îşi izbăveşte poporul de mânia care va veni peste întreaga lume.
Trecem acum la o nouă şi destul de lungă secţiune din Romani, în care Pavel ne descrie cu multe şi înspăimântătoare detalii gravitatea condiţiei umane. Ce ne spune Pavel aici nu e o veste bună. Pavel vorbeşte mai întâi neevreilor, în Romani 1:18 până la versetul 32, înainte să îndrepte reflectorul legii lui Dumnezeu asupra evreilor, din Romani 2 până în Romani 3:8. Apoi, în versetele 9-20 din Romani 3 Pavel ia acelaşi reflector şi îl îndreaptă asupra tuturor, atât evrei cât şi neevrei. Înainte ca Pavel să termine, nimeni nu mai rămâne în picioare. Nimeni nu e neprihănit. Nu este nimeni care să-L caute pe Dumnezeu. Păcatul ne infectează din cap până în picioare şi, prin Lege, care e sfântă, neprihănită şi bună, devenim conştienţi de păcatul nostru. E un pasaj în care Pavel face o evaluare neîndurătoare a naturii umane care este în directă opoziţie cu o mare parte a culturii americane şi a tradiţiei noastre democratice. Pavel îi vede pe oameni ca fiind nişte păcătoşi răzvrătiţi, în timp ce americanii îi consideră pe oameni ca fiind esenţialmente buni. Pavel îi vede pe oameni ca fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, explicând de ce păcătoşenia umană este o atât de mare tragedie, în timp ce prietenii noştri americani contemporani consideră că fiinţele umane ocupă treapta cea mai de sus a scării evoluţiei, eliminând în esenţă orice diferenţă dintre oameni şi animale, pentru că toţi acţionează pe baza impulsurilor şi instinctelor fizice. Pavel vede soluţia pentru problema omenirii în crucea lui Isus Hristos, în timp ce fiecare american eficient şi prosper crede că poziţia lui Pavel referitor la păcat şi mântuire nu e nimic altceva decât un mit primitiv care trebuie respins ca o relicvă a trecutului.
Am spus toate acestea ca să arăt că ce găsim în această secţiune din Romani ne va confrunta cu păcatele noastre şi vinovăţia noastră faţă de un Dumnezeu sfânt, ofensând în acelaşi timp pe mulţi dintre contemporanii noştri. Dar, fără conştientizarea adevăratei noastre condiţii înaintea unui Dumnezeu sfânt, crucea lui Isus Hristos nu va avea o prea mare semnificaţie pentru noi. Va rămâne un scandal. Va rămâne o piatră de poticnire. Va rămâne o nebunie.
Deci, întorcându-ne la prima parte a textului nostru din această dimineaţă, la Romani capitolul 1, versetele 18-25, Pavel descrie aici natura adâncă şi permanentă a necredinţei. Motivul pentru care oamenii nu cred în Dumnezeu şi în Evanghelie este pur şi simplu acela că nu vor să creadă în Dumnezeu şi în Evanghelie. Dar Dumnezeu S-a descoperit tuturor prin ordinea creaţiei. Totuşi, oamenii înăbuşă în nelegiuire adevărul revelaţiei lui Dumnezeu. Versetul 18 începe o nouă secţiune a acestei epistole, dar în multe privinţe acest verset slujeşte şi ca o explicare a ultimei părţi din versetul 17, care spune: “Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Observaţi paralela dintre versetul 17, “în Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu” şi ce urmează în versetul 18: “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor.” În lumina acestei paralele directe trebuie spuse două lucruri. În primul rând, faptul că mânia lui Dumnezeu se descoperă chiar acum împotriva păcatului omenirii, împotriva nelegiuirii şi răutăţii oamenilor, înseamnă cât se poate de clar că nu există absolut nici o cale prin care să putem sta îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu în afara credinţei. Într-adevăr, dacă nu primim de la Dumnezeu darul neprihănirii prin credinţă, Dumnezeu ne priveşte ca pe nişte nelegiuiţi şi stricaţi şi, prin urmare, supuşi dreptei Sale judecăţi. Mai mult, la fel ca în versetul 17, şi în versetul 18 verbul “se descoperă” este la timpul prezent, făcând legătura directă dintre descoperirea mâniei lui Dumnezeu şi descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu în Evanghelie. Deşi suntem tentaţi, aşa cum fac mulţi, să credem că Pavel ne arată aici cum mânia lui Dumnezeu se descoperă prin dezastre naturale care au loc pe pământ din cauza răutăţii şi nelegiuirii oamenilor, în felul acesta am înţelege total greşit ideea pe care o subliniază Pavel aici, aceea că descoperirea mâniei lui Dumnezeu vine din aceeaşi sursă ca şi descoperirea neprihănirii Sale – şi anume predicarea Evangheliei. Ori de câte ori este predicată crucea, avem o descoperire a neprihănirii lui Dumnezeu şi o descoperire a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Mai mult decât orice altceva, crucea adevereşte faptul că Dumnezeu în mod necesar trebuie să pedepsească fiecare încălcare a Legii Sale. Dacă păcătoşii ar putea fi salvaţi prin orice alt mijloc în afară de moartea Fiului fără păcat al lui Dumnezeu, cu siguranţă Dumnezeu ar fi găsit o altă metodă. Vedem că nu există altă metodă atunci când Dumnezeu Îşi varsă mânia asupra Fiului Său, care moare în locul poporului Său. Dar crucea ne mai aminteşte şi că o astfel de mânie vine asupra celor ce refuză să-şi pună credinţa în Isus Hristos. Prin urmare, în cruce, mânia lui Dumnezeu împotriva nelegiuirii oamenilor, care va culmina în judecata finală, se descoperă chiar acum.
Aşa cum ne aminteşte Leon Morris, “Dacă nu există ceva de care să fim mântuiţi, nu are rost să vorbim despre mântuire.” Morris are absolută dreptate. Vestea rea trebuie să stea înaintea ochilor noştri înainte să putem înţelege vestea bună a Evangheliei. Simpla menţionare a mâniei lui Dumnezeu îi incomodează pe americanii moderni. Pentru a înlătura această ofensă, unii comentatori insistă că mânia lui Dumnezeu este doar un fel de principiu divin al reciprocităţii. În alte cuvinte, ce semeni, aceea vei secera. Un comportament rău va duce la consecinţe rele. Dar cei mai mulţi comentatori înţeleg corect că Pavel se referă la faptul că mânia lui Dumnezeu se descoperă în prezent. Iar descoperirea acestei mânii acum ne îndreaptă privirile spre viitor, spre descoperirea finală a mâniei lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Aşa cum ne aminteşte un scriitor: “Judecata lui Dumnezeu în istorie anticipează culminarea mâniei Sale în ziua judecăţii.”
Trebuie însă să înţelegem foarte clar că mânia lui Dumnezeu împotriva întregii nelegiuiri şi stricăciuni a bărbaţilor şi femeilor îşi are originea în faptul că Dumnezeu este sfânt, El trebuie să pedepsească tot păcatul. Dumnezeu nu se mânie în acelaşi fel în care se mânie oamenii păcătoşi. Noi ne mâniem pentru că ne enervăm foarte uşor, pentru că nu ni se face pe plac, pentru că n-am dormit suficient sau pentru că nivelul glucozei din sânge este scăzut. Dumnezeu se mânie pe păcat pentru că El este sfânt. Iar crucea ne arată foarte clar ce atrage după sine o astfel de sfinţenie, suferinţa lui Hristos şi mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, atât în prezent cât şi în ziua judecăţii.
E de asemenea important să observăm că există aici un fel de progresie în argumentaţia lui Pavel. Lipsa de evlavie duce la răutate (mai precis nelegiuire), care este opusul neprihănirii descoperite în Evanghelie. Până la urmă, asta se întâmplă pentru că oamenii sunt fără Dumnezeu. Ei comit păcate prin care înăbuşă adevărul. Cred că ne este de folos să notăm şi că aceste categorii pe care le prezintă Pavel aici, necinstirea lui Dumnezeu şi nelegiuirea oamenilor, reflectă cele două table ale Legii. Necinstirea lui Dumnezeu, sau lipsa de evlavie, reflectă păcatele împotriva primei table a Legii, care defineşte îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu – acestea sunt primele patru porunci din cele Zece Porunci. Nelegiuirea, lipsa de neprihănire, se referă la păcate împotriva altora – aşa-zisa a doua tablă a Legii, poruncile de la cinci la zece care vorbesc despre îndatoririle faţă de aproapele nostru.
Trebuie să mai observăm şi faptul că, în limba greacă, cuvântul tradus aici prin “înăbuşă” exprimă ideea suprimării unui lucru, a împiedicării sau a sufocării acestuia. Timpul prezent înseamnă că această înăbuşire a adevărului este încercată dar nu este niciodată pe deplin realizată. Oamenii încearcă fără succes să înăbuşe adevărul lui Dumnezeu pentru că sunt păcătoşi şi pentru că urăsc ceea ce ştiu că este adevărat. Ioan ne spune că oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina pentru că faptele lor sunt rele. Pentru noi toţi, asta înseamnă simplu şi practic că nu există atei. Există doar oameni care încearcă să înăbuşe ceea ce ştiu că este adevărat despre Dumnezeu dar nu vor să creadă. Această înăbuşire intenţionată şi vinovată a adevărului este motivul pentru care mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer chiar acum. Bărbaţi şi femei, toţi bărbaţii şi toate femeile cunosc adevărul. Dar, despărţiţi de harul lui Dumnezeu şi de Isus Hristos, ei în mod inevitabil aleg să-L respingă pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, preferând să trăiască în nelegiuire, preferând să continue să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui lor.
Această spirală descendentă a necredinţei şi gravitatea mereu crescândă a răzvrătirii umane care rezultă din înăbuşirea adevărului sunt explicate simplu, într-un mod grafic, de către Pavel în ultima parte a capitolului. De fapt, Pavel vorbeşte de trei ori despre faptul că Dumnezeu îi lasă pe oameni să sufere consecinţele păcatelor lor după ce ei schimbă adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Putem vedea acest lucru în versetele 19-20, unde Pavel ne arată că motivul pentru care oamenii nu cred în Dumnezeu, motivul pentru care ei resping Evanghelia, se găseşte înăuntrul lor şi nu este acela că Dumnezeu nu S-a descoperit suficient de mult. Pavel scrie: “Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi.”
Observaţi că Dumnezeu se descoperă în natură într-un mod specific, pe care Pavel îl va defini pentru noi. El nu se referă la o cunoaştere înnăscută despre Dumnezeu, cu care bărbaţii şi femeile se nasc, ci la o cunoaştere a lui Dumnezeu căpătată direct prin contactul cu ordinea creaţiei. Faptul că Dumnezeu ne-a făcut cunoscut acest lucru, încă de la facerea lumii, înseamnă că există o descoperire constantă a lui Dumnezeu în ordinea creaţiei şi a existat chiar de la începutul timpului. Asta înţelegem atunci când vorbim despre revelaţia generală în contrast cu revelaţia specială care se referă la Sfintele Scripturi.
Dar nu numai că Dumnezeu S-a făcut cunoscut, această revelaţie este simplă. În alte cuvinte, revelaţia lui Dumnezeu prin natură este clară şi accesibilă. Se exclude astfel o cunoaştere lăuntrică a lui Dumnezeu, deşi Pavel va susţine o cunoaştere lăuntrică a lui Dumnezeu în Romani capitolul doi. Faptul că această revelaţie este văzută cu claritate, este înţeleasă din ce a fost creat, ne arată că Pavel se referă la ceva din exteriorul nostru; altfel spus, la ceva ce noi observăm în creaţie. Asta înseamnă că nu trebuie să fim filozofi sau teologi ca să obţinem această cunoaştere. Orice om care are cel mai mic contact cu lumea primeşte această descoperire de la Dumnezeu. El ştie că Dumnezeu există. Pentru că în acest caz întreaga creaţie ne descoperă că există un Dumnezeu. Iar Dumnezeu S-a făcut cunoscut tuturor în mod vizibil prin ceea ce El a creat. Prin urmare, întreaga creaţie, tot ce există, reflectă gloria intrinsecă a lui Dumnezeu ca şi Creator al tuturor lucrurilor. De aceea, Romani 1:19 ar trebui de fapt înţeles ca un puternic ecou al Psalmului 19 (lecţia noastră din Vechiul Testament). Cerurile declară într-adevăr slava lui Dumnezeu. Iar pământul vesteşte lucrarea mâinilor Lui.
Dar, ca şi cum n-ar fi fost suficient de clar, în finalul versetului din Romani 1:19 Pavel mai accentuează o dată că Dumnezeu S-a făcut cunoscut tuturor bărbaţilor şi femeilor, descoperindu-Se în natură. Dumnezeu li s-a arătat în mod simplu şi clar. Asta înseamnă că oricine poate vedea şi înţelege această revelaţie a lui Dumnezeu pentru că toţi bărbaţii şi toate femeile au fost creaţi în aşa fel încât să poată primi această descoperire pe care o oferă Dumnezeu în natură. Tocmai această cunoaştere a lui Dumnezeu căpătată din natură încearcă oamenii păcătoşi să o înăbuşe şi o schimbă pentru o minciună prin comportamentul lor nelegiuit. La acest lucru se referă teologii reformaţi atunci când vorbesc despre autonomie. Adică noi respingem adevărul lui Dumnezeu şi ne devenim lege nouă înşine. Definim adevărul nu în lumina revelaţiei lui Dumnezeu ci luăm ca punct de referinţă propria noastră păcătoşenie. Devenim autonomi. Ne devenim lege nouă înşine.
În versetul 20 Pavel ne informează că această revelaţie a lui Dumnezeu are un conţinut foarte specific. Însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu. În creaţie noi vedem atât puterea eternă a lui Dumnezeu cât şi un al doilea termen, tradus aici prin “dumnezeirea Lui”, un termen specializat ce rezumă diversele atribute divine care constituie divinitatea. Deoarece există o revelaţie a atributelor invizibile ale lui Dumnezeu în creaţie, orice persoană în viaţă ştie că Dumnezeu este veşnic, ştie că El este atotputernic, ştie că El posedă toate atributele divinităţii. Aşa cum spunea un scriitor, “În natură Îl vedem pe Dumnezeul naturii.”
Dar consecinţele acestei înăbuşiri a adevărului despre Dumnezeu în nelegiuire devin de-acum clare. Pavel le accentuează puternic la sfârşitul versetului 20: “Aşa că nu se pot dezvinovăţi.” E extrem de important să ne amintim că, deşi fiecare are o cunoaştere a lui Dumnezeu căpătată din natură, această cunoaştere în ea însăşi nu este suficientă ca să mântuiască. Dar această cunoaştere a lui Dumnezeu e suficientă ca să ne condamne. Într-adevăr, exact acesta este scopul revelaţiei lui Dumnezeu în creaţie: nimeni să nu se poată dezvinovăţi. De aceea lucrarea misionară este atât de importantă. Evanghelia, care nu este revelată în natură, trebuie dusă înaintea tuturor celor ce nu au auzit de Mântuitorul, pentru că oamenii nu pot veni la cunoaşterea salvatoare a lui Dumnezeu fără mesajul Evangheliei, prin care Dumnezeu creează viaţă şi credinţă, descoperind neprihănirea pe care o dă Dumnezeu.
În versetele 21-25 Pavel vorbeşte despre această serie de consecinţe care rezultă din spirala mereu descendentă a păcătoşeniei umane. Observaţi modelul. Oamenii schimbă adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună, apoi Dumnezeu îi lasă în voia lor, îi abandonează în seama consecinţelor păcatelor acestora. Pavel spune: “Fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.”
În aceste versete Pavel repetă câteva din ideile pe care le-a prezentat deja, dar acum expune mai în detaliu consecinţele păcatului uman şi consecinţele suprimării adevărului lui Dumnezeu. În versetul 21 Pavel accentuează din nou această idee, ca şi cum n-am fi înţeles-o deja. Toţi oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu. Prin urmare, ei nu au nici un fel de scuză. Din cauza păcatului, oamenii nu Îl slăvesc pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să o facă. Nici nu Îi dau lauda şi onoarea care I se cuvin, deoarece, spune Pavel, ei înăbuşă ceea ce ştiu că e adevărat. Gândurile necreştinilor devin deşarte iar inima lor fără pricepere devine din ce în ce mai întunecată. Respingând Creatorul, necreştinii nu vor înţelege niciodată pe deplin creaţia. Dar e important să nu pierdem din vedere ce vrea Pavel să înţelegem aici atunci când spune despre inima omului că este întunecată. Pavel nu se referă la muşchiul care pompează sânge, ci la adevăratul ei interior. Adevărata identitate a unei persoane. Pentru un vorbitor de limbă greacă, inima era considerată ca fiind adevăratul sediu al stării sufleteşti a unei persoane. Aceasta include nu doar emoţiile, ci şi intelectul şi voinţa. De aceea, atunci când Pavel spune că inima omului este întunecată, întreaga persoană este întunecată, din punct de vedere intelectual, moral, spiritual şi emoţional. Nici o parte a naturii umane nu rămâne neafectată de această spirală care coboară spre păcat.
Fiind în această condiţie intelectuală şi morală, cei ce se cred înţelepţi de fapt demonstrează că sunt fără pricepere. Astfel de oameni schimbă slava lui Dumnezeu pentru idolatrie; imagini modelate după chipul oamenilor muritori, păsărilor, animalelor şi reptilelor. Prin urmare, această suprimare a adevărului duce la deşertăciune intelectuală. Însă această deşertăciune intelectuală este inevitabil urmată de idolatrie. În loc să se închine Creatorului, oamenii se închină lucrurilor create. De aceea Calvin spune pe bună dreptate despre mintea căzută a bărbaţilor şi femeilor că e o fabrică de idoli. Într-adevăr, pentru că bărbaţii şi femeile posedă adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, care îi trădează la fiecare mişcare, singurul mod în care pot împiedica această cunoaştere să-i facă să-şi piardă controlul este să încerce să respingă ceea ce ştiu că e adevărat şi să trăiască într-o deplină inconsecvenţă a necredinţei. Mult mai mulţi sunt cei ce remodelează această cunoaştere în idoli; dar de cele mai multe ori e vorba de idolul unui zeu blând şi binevoitor care nu vine cu pretenţii morale sau care are pretenţii morale foarte uşor de îndeplinit. Un astfel de zeu seamănă inevitabil cu creatorul său. Această cunoaştere suprimată a lui Dumnezeu serveşte de asemenea ca bază pentru toate religiile false; astfel se explică de ce oamenii sunt incurabili de religioşi şi atât de predispuşi spre idolatrie.
Deşi aici Pavel se referă în mod clar la păgânism, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că un idol este orice lucru pe care îl folosim ca să ne punem în centru pe noi, nu slava Creatorului. Gloria Dumnezeului etern poate fi direcţionată către o creatură. Poate fi direcţionată către o parte a creaţiei (soarele sau luna), o statuie, un stâlp totemic, chiar şi o celebritate. Dar idolul nostru preferat, idolul pe care îl iubim cel mai mult, suntem noi înşine; idolul căruia i ne închinăm, idolul pe care îl răsfăţăm, idolul pe care îl adorăm, pentru că înăbuşim cunoaşterea lui Dumnezeu, Căruia ar trebui să-I dăm toată slava, gloria şi onoarea ce I se cuvin Lui, nu nouă. Nu putem fi mântuiţi de păcatele noastre prin idolatrie. Dimpotrivă, idolatria stă la rădăcina celor mai multe păcate omeneşti.
Astfel, ca o consecinţă a schimbării slavei lui Dumnezeu pentru idolatrie, citim în versetul 24 că “Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile.” Dumnezeu îi abandonează pe oameni – ce cuvinte înfricoşătoare! Pavel le repetă de trei ori în următoarele câteva versete. Acesta e un act pozitiv al lui Dumnezeu prin care El încetează să mai restricţioneze răutatea umană şi o lasă să-şi urmeze cursul, să-şi atingă adâncimea maximă. Charles Hodge vorbeşte despre acest lucru spunând: “Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni pentru apostazia lor atunci când îi abandonează sub biciul păcatului. El îndepărtează de la cei răi restricţiile providenţei şi harului Său şi îi lasă sub domnia păcatului. Vedem cum păcatele vin unul după altul, ca o răzbunare.” Astfel, în acest caz Dumnezeu îi abandonează pe cei ce au schimbat gloria Sa pentru idolatrie. Rezultatul este o imoralitate sexuală în creştere necontrolată, ce duce la degradarea trupurilor noastre; ceva tipic pentru păgânism şi pentru secularismul modern. Şi, aşa cum Pavel va clarifica în versetele următoare, această spirală descendentă a păcătoşeniei umane coboară la niveluri din ce în ce mai mari de depravare şi perversiune umană.
Deşi toate acestea sunt adevărate, trebuie să avem foarte mare grijă aici pentru că în urechea noastră expresia “Dumnezeu i-a abandonat” are o finalitate sinistră. Pavel spune că păcatul uman şi idolatria au consecinţe inevitabile în care Dumnezeu îşi retrage restricţiile pe care le-a pus tragerii în jos realizată de păcat. Dar asta nu înseamnă că la astfel de oameni harul lui Dumnezeu nu mai poate să ajungă. De aceea trebuie să avem tot timpul în minte cuvintele lui Pavel din 1Corinteni 6:9-11: “Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” Dar trebuie să citim şi următorul verset. “Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” Da, vom culege consecinţele acţiunilor noastre. Dar Dumnezeu îi va mântui pe aleşii Săi. El îi va transforma din idolatri în oameni care Îi dau lauda şi mulţumirea ce I se cuvin. Asta înseamnă că nu există nimeni care să fie prea păcătos sau care s-a îndepărtat prea mult ca să mai poată fi salvat de Dumnezeu din păcatele lui. De fapt, tocmai când ni se pare că Dumnezeu a renunţat la cineva, El în realitate începe să salveze acea persoană.
În versetul 25 Pavel rezumă esenţa păcătoşeniei umane, făcând legătura dintre ce a fost mai înainte şi ce urmează în continuare. În ciuda faptului că Dumnezeu Îşi descoperă mânia împotriva păcatului oriunde este proclamată crucea lui Hristos, şi în ciuda faptului că toţi oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu deoarece El S-a descoperit prin creaţie, Pavel spune: “[Ei] au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” Pavel contrastează aici adevărul lui Dumnezeu şi minciuna, deşertăciunea unei vieţi trăite în slujirea propriului eu şi în slujirea lucrurilor create în locul Creatorului. Din nou, Pavel are în vedere aici lipsa de onestitate a necredinţei. Adevărul este schimbat pentru ceva fals. “A sluji” se referă la ideea îndatoririlor religioase îndeplinite în diversele religii misterioase din timpul lui Pavel, cu sărbători minuţioase şi ritualuri cultice. Închinarea se referă atât la practicile religioase şi actele de venerare cât şi la sentimentele interioare de evlavie şi reverenţă care decurg dintr-o astfel de închinare. Ideea este că păgânii schimbă închinarea şi slujirea în faţa unui Dumnezeu viu şi adevărat pentru ceva ce e fals, ajungând astfel în sclavia păcatului lor, în sclavia lor înşişi şi în sclavia lucrurilor create.
În versetele 26-27, spirala mereu în coborâre a comportamentului uman continuă pe măsură ce Pavel descrie consecinţele inevitabile ale schimbării adevărului lui Dumnezeu pentru o minciună. Pentru că Dumnezeu îi abandonează pe oameni în seama unor niveluri şi mai mari, sau mai degrabă în seama unor şi mai mari adâncimi de depravare. În acest caz, sexualitatea umană devine pervertită. Ţinând cont de opinia curentă referitoare la homosexualitate în cultura americană, în care homosexualitatea este prezentată ca un fel de luptă nobilă împotriva moralismului victorian din vremurile demult apuse, chiar şi menţionarea acestui subiect cu referire la faptul că Dumnezeu îl consideră un păcat şi o manifestare a depravării umane îi face pe mulţi oameni să alerge în direcţie opusă. Dar Pavel se ocupă direct de acest subiect în versetul 26. El scrie, din pricina aceasta, din cauză că ei au respins adevărul şi au îmbrăţişat minciuna, “Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.”
E o absurditate să argumentăm că Pavel condamnă aici promiscuitatea homosexuală sau homosexualitatea doar în relaţie cu păgânismul, nu actele homosexuale ca atare, nici relaţiile homosexuale monogame. Problema aici este că actele homosexuale sunt păcătoase şi sunt contrare naturii. La fel ca adulterul, care este relaţia sexuală din afara căsătoriei, cât şi curvia, care este o relaţie sexuală înaintea căsătoriei, toate păcatele sexuale sunt păcate împotriva trupurilor noastre. De aceea, păcatele sexuale sunt însoţite de o anumită măsură de vinovăţie şi ruşine mult mai mare decât în cazul altor păcate. Din cauză că sexualitatea umană este unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu care ne aduce mari beneficii şi plăceri atunci când este exercitat în cadrul legământului căsătoriei, este extrem de important să nu se abuzeze de această sexualitate. Însă atunci când adevărul lui Dumnezeu este respins în favoarea unei minciuni, sexualitatea umană, în special când este privită prin lentila păgânismului, devine un stăpân crud care îi conduce pe bărbaţi şi femei spre niveluri şi mai mari de depravare pentru a-şi satisface poftele. Acesta e marele paradox al păcatului. În încercarea de a ne satisface poftele, comitem pângărirea supremă a trupurilor noastre. Însă consecinţele păcatelor homosexuale, descrise aici de Pavel, sunt cu adevărat mai mari decât consecinţele curviei sau adulterului, pentru că actele homosexuale încalcă în plus ordinea naturală. Pentru Pavel, ele sunt manifestarea respingerii adevărului şi acceptarea minciunii. Nu sunt doar păcate ale pasiunii şi păcate ale slăbiciunii firii pământeşti. În contextul argumentaţiei lui Pavel de aici, actele homosexuale sunt consecinţa acestei spirale descendente a păcatului uman şi a abandonării oamenilor de către Dumnezeu în seama acestuia.
Dar trebuie să fim foarte clari în privinţa faptului că actele homosexuale sunt păcătoase şi nu putem lăsa cultura să ne spună altceva. De asemenea, trebuie să ne fie la fel de clar că actele homosexuale pot fi iertate şi ele nu sunt menţionate de Pavel ca fiind partea cea mai de jos a spiralei coborârii rasei umane în păcat, pentru că păcătoşenia umană continuă să se manifeste în moduri şi mai întunecate. Unele din aceste moduri ni se par absolut inofensive, dar ele sunt tratate cu extremă seriozitate de către Dumnezeu. De fapt, în versetele 28-32 Apostolul continuă descrierea acestei spirale, o spirală care îşi atinge punctul cel mai de jos în aprobarea faptelor păcătoase de către cei ce ei înşişi cunosc căile neprihănite ale lui Dumnezeu, cei ce încurajează un comportament păcătos în alţii deşi ei nu fac astfel de lucruri. În versetele 28-32 Pavel descrie această ultimă manifestare a păcatului uman şi a înăbuşirii adevărului prezentând o listă de păcate care ilustrează adâncimile depravării umane. Pavel scrie: “Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, cu toate că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.”
Aşa cum învăţăm aici în versetul 28, oamenii care nu Îl păstrează pe Dumnezeu în cunoştinţa lor dau la o parte ceea ce ştiu că este adevărat şi acţionează în conformitate cu ceea ce ştiu că e fals. Asta înseamnă simplu că oamenii resping perspectiva lui Dumnezeu asupra lucrurilor, pentru că această cunoaştere a lui Dumnezeu interferează inevitabil cu căutarea plăcerilor, această cunoaştere aducând cu ea convingerea de păcat. Încă o dată citim că Dumnezeu îi abandonează pe oameni în seama consecinţelor respingerii adevărului. De această dată, în seama unei minţi depravate. Asta înseamnă că gândirea unei astfel de persoane este atât de stricată şi de coruptă încât conştiinţa acelei persoane nu mai funcţionează ca o busolă morală. Astfel de oameni nu mai au nici un ghid moral şi ajung să facă exact acele lucruri care n-ar trebui făcute. În astfel de circumstanţe, toate deciziile morale sunt luate din perspectiva acestei minţi întunecate şi împietrite, deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu a fost respinsă şi a fost schimbată pentru o minciună.
Păcatele specifice care izvorăsc dintr-o minte depravată sunt listate de Pavel aici în versetele 29-31: curvia (o referire la păcatul sexual), viclenia, nelegiuirea (opusul îndreptăţirii înaintea lui Dumnezeu), lăcomia (dorinţa nesăţioasă de a avea mai mult pe seama altora), înşelăciunea (indicând şiretenia şi trădarea), răutatea (cineva care prezintă orice lucru în cea mai proastă lumină posibilă), bârfa (în sens strict, cineva care toarnă otravă împotriva aproapelui său), ura de Dumnezeu (această ură de Dumnezeu îi descrie pe toţi cei ce nu s-au încrezut în Hristos, conform cu Romani 8. Pavel foloseşte aici acest termen intensificându-i semnificaţia. Aceşti oameni Îl urăsc cu adevărat pe Dumnezeu), obrăznicia (termenul conţine un amestec de cruzime şi mândrie. Mândria şi obrăznicia se manifestă în dispreţuirea altora, în cruzime şi în bucuria găsită în suferinţa altora), trufia sau aroganţa (persoana care se încrede în propriile forţe, care s-a ridicat pe un piedestal deasupra celorlalţi, chiar deasupra lui Dumnezeu), lipsa milei (în sens strict lipsa sensibilităţii, a gingăşiei; termenul vine dintr-un cuvânt care înseamnă o lipsă de orice sentimente de tandreţe, gingăşie, blândeţe. Acest termen a fost folosit de Seneca, contemporan cu Pavel, pentru a descrie pruncuciderea. Oamenii care fac aşa ceva sunt lipsiţi de inimă).
Pavel spune că oamenii de pe această listă inventează noi metode de a face răul. Ei sunt neascultători de părinţi, primul simptom al tendinţei de respingere a autorităţii legitime. Scopul acestei aşa-numite listă de păcate sau listă de vicii… (şi mai sunt şi altele în scrierile lui Pavel. Într-adevăr, am avut deja una în 1Corinteni 6)… scopul acestor liste este să demonstreze că neevreii stau condamnaţi înaintea Dumnezeului lui Israel. Cu adevărat, cine dintre noi poate privi în jur, spunând: “Hei, eu nu sunt pe listă”? Nu, cu toţii ne regăsim în aceste liste. Dar, dacă adâncimea absolută a depravării umane nu se găseşte aici, o găsim în schimb în versetul 32. Neamurile “ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte…” Dar oare se pocăiesc? Nu, spune Pavel, partea cea mai de jos a spiralei este atinsă de cei care “nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” Deci, cei ce fac răul vor simţi rănile provocate de faptele lor, în timp ce aceia care încurajează răul în alţii vor evita acele răni, însă în ochii lui Dumnezeu ei sunt chiar mai vinovaţi decât primii. Şi astfel am ajuns la baza spiralei descendente a depravării umane.
Aşa îi priveşte Dumnezeu pe neevrei, pe cei din afara liniei legământului lui Dumnezeu. E clar pentru toţi cei de aici că Pavel nu a acuzat doar anumite păcate şi anumite categorii de oameni, Pavel m-a acuzat pe mine şi Pavel te-a acuzat pe tine. Noi suntem cu toţii vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. E ca şi cum juriul s-a întors după deliberări, se citeşte sentinţa şi noi tocmai am auzit verdictul – vinovat. Sentinţa a fost pronunţată – moartea. Va veni o zi a mâniei şi judecăţii, pentru că Dumnezeu ni S-a revelat prin ceea ce a creat, dar noi nu I ne închinăm. Nu Îl slujim. Nu Îi mulţumim aşa cum ar trebui să o facem. Am schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Iar Dumnezeu ne-a abandonat. Nu, Evanghelia nu are o prea mare semnificaţie pentru oamenii care înăbuşă adevărul în nelegiuire şi care au schimbat adevărul pentru o minciună. Dar pentru cei ce înţeleg că vina şi murdăria păcatului ne acoperă din cap până în picioare şi că am înfăptuit în inimile noastre tot ce a trecut Pavel în această listă, dacă nu cumva le-am făcut chiar şi cu mâinile noastre, şi suntem vinovaţi de tot ce suntem acuzaţi, atunci crucea este cel mai binecuvântat mesaj pe care îl putem auzi. Pentru că pe cruce Dumnezeu ne anunţă că Şi-a turnat mânia peste păcatele noastre, punându-le asupra lui Isus Hristos, care a fost pedepsit pentru toate acele lucruri rele pe care le-am făcut. Iar pentru că mânia lui Dumnezeu a fost turnată asupra lui Isus Hristos, noi nu ne vom mai confrunta vreodată cu mânia lui Dumnezeu care se descoperă ori de câte ori se predică Evanghelia. Pentru că Isus Hristos a purtat această mânie pentru noi şi în locul nostru. De aceea, în cazul nostru, atunci când se predică Evanghelia, noi auzim vorbindu-se despre îndreptăţirea noastră înaintea lui Dumnezeu. Auzim că Dumnezeu creează viaţă. Auzim că Dumnezeu creează credinţă. Şi auzim că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu, nu pentru mânie, ci pentru mântuire.
Tradus de Florin Vidu
O neprihănire dată de Dumnezeu
(Romani 1:16-17; Habacuc 2:1-5)
Dr. Kim Riddlebarger
Pavel este nerăbdător să ajungă la Roma ca să predice Evanghelia. Şi, da, el ştie prea bine că Evanghelia este o piatră de poticnire pentru evrei, ştie că e o nebunie pentru greci. El mai ştie că creştinii sunt dispreţuiţi pe tot cuprinsul Imperiului Roman din cauza scandalului proclamării unui Mântuitor răstignit. Însă în ciuda ostilităţii faţă de mesajul crucii venite din partea culturii greco-romane şi în ciuda ispitei foarte reale de a se ruşina de Isus Hristos, lui Pavel nu-i este ruşine de Evanghelie. Pavel ştie că Evanghelia pe care a fost chemat să o predice este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, evreu sau neevreu. Atunci când se predică Evanghelia, se descoperă o neprihănire pe care o dă Dumnezeu. În versetele 1-7 din capitolul de început al Epistolei către Romani găsim salutul lui Pavel precum şi o serie de remarci personale pe care le adresează Pavel Bisericii din Roma în versetele 8-15. Pavel nu a întâlnit nici unul din creştinii cărora le scrie, dar a auzit de credinţa lor mare care a ajuns vestită în toate bisericile din Imperiul Roman; este o bună reputaţie de credincioşie faţă de Evanghelia lui Hristos, venită din partea unei biserici aşezate în chiar inima păgânului Imperiu Roman. Nu e de mirare atunci că Pavel doreşte să viziteze Roma, deşi până acum el ne spune că a fost împiedicat să o facă. Apostolul nu e încurajat doar de ce a auzit despre Biserica din Roma, el ştie şi că vizitând acea congregaţie va putea să-i încurajeze pe credincioşii de acolo. Din moment ce Pavel a fost chemat să fie un Apostol al Neamurilor, ţine de chemarea sa apostolică să păstorească acele congregaţii din grija sa. Deci, unul din motivele pentru care doreşte să meargă la Roma este să poată împărţi adunării de acolo daruri duhovniceşti care să întărească Biserica din Roma şi să confirme credinţa celor care se clatină. Dar motivul principal pentru care Pavel doreşte să meargă la Roma este să predice Evanghelia. Această Evanghelie a fost promisă mai dinainte în tot Vechiul Testament, dar ea se referă la Isus Hristos care, în ce priveşte natura Sa umană, este un urmaş al lui David, iar în virtutea învierii Sale din morţi a fost declarat Fiul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt.
După ce am trecut în revistă salutul lui Pavel şi comentariile sale personale adresate credincioşilor din Roma, ne întoarcem acum la textul din această dimineaţă pe care îl găsim în Romani 1:16-17, unde găsim prezentată declaraţia ce sintetizează întreaga scrisoare a lui Pavel. Deşi aceste două versete sunt într-un fel o continuare a remarcilor de deschidere din versetele 8-15, nu e nepotrivit să le însemnăm ca fiind declaraţia care, în multe privinţe, rezumă întreaga teologie a lui Pavel. De fapt, aceste două versete prezintă nu doar motivul pentru care Pavel este nerăbdător să ajungă la Roma, dar în ele Pavel declară în termeni foarte precişi tema organizatoare ce conferă unitate tuturor subiectelor ridicate în întreaga Epistolă către Romani şi care sunt prezentate în mai mare detaliu în capitolele ce urmează. Deşi Pavel se ocupă în Romani de un număr de probleme cu care s-au confruntat evreii şi neamurile din prima Biserică, în particular Biserica din Roma, toate aceste întrebări, toate aceste probleme îşi găsesc în cele din urmă răspunsul în modul în care păcătoşii evrei şi neevrei sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Iar pentru că aceste versete sunt un rezumat atât de concentrat al Evangheliei lui Pavel, ele au cu adevărat o importanţă mult disproporţionată faţă de lungimea lor. Pentru că în aceste două versete există atât de multă informaţie, haideţi să parcurgem această declaraţie expresie cu expresie şi chiar cuvânt cu cuvânt, pentru a scoate la iveală câteva din lucrurile pe care ni le spune Pavel aici.
Primul lucru pe care îl spune Pavel este că lui nu-i e ruşine de Evanghelie. De fapt, e nerăbdător să ajungă la Roma tocmai cu scopul precis de a predica Evanghelia. Dar, dacă Evanghelia este o aşa de mare ofensă pentru evrei, pentru greci şi pentru romani, ne-am gândi că Pavel ar trebui să fie ceva mai reticent în întreprinderea unei călătorii către chiar inima Imperiului Roman, unde să predice o Evanghelie care de mai multe ori l-a aruncat în închisoare şi a provocat revolte, un mesaj care dezbină familii. Charles Cranfield, în comentariul său la cartea Romani, ne aminteşte că aceste cuvinte reflectă, citez: “Recunoaşterea foarte sobră de către Pavel a faptului că Evanghelia este ceva de care, prin însăşi natura cazului, creştinii vor fi ispitiţi constant în această lume să se ruşineze.” Pavel ştie foarte bine că ispita de a te ruşina de Evanghelie este inevitabilă, ţinând cont de continua ostilitate a lumii faţă de Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte, ţinând cont de însăşi natura Evangheliei, de caracterul ei deloc impresionant în contrast cu cel atât de impresionant al lumii. Întotdeauna va exista ispita, din motive pure sau nu, de a adapta Evanghelia sau de a schimba Evanghelia pentru a înlătura ofensa din Evanghelie. Dar pentru a evita ofensa crucii şi pentru a face produsul mai atractiv noi trebuie să-i rotunjim muchiile şi să înlăturăm scandalul. Însă atunci când facem aşa, nu mai rămâne nimic din Evanghelie. Aceasta a fost ispita lui Pavel şi e şi ispita noastră.
Atunci de ce e Pavel atât de nerăbdător să predice un astfel de mesaj ofensator şi controversat? Motivul pentru care lui Pavel nu-i e ruşine de Evanghelie este foarte simplu. Evanghelia, definită prin moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos, după Scripturi, este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Pavel ştie că Evanghelia este mijlocul hotărât de Dumnezeu prin care El Îşi cheamă poporul la credinţa în Isus Hristos. Prin urmare, în ciuda faptului că Evanghelia este un scandal, în ciuda faptului că Evanghelia pare o nebunie atât de mare pentru păgâni, Evanghelia este demonstrarea puterii lui Dumnezeu în salvarea păcătoşilor. Pentru că Evanghelia asigură singurul mijloc prin care păcătoşii, bărbaţi şi femei, pot fi eliberaţi de mânia unui Dumnezeu sfânt. De aceea Pavel poate vorbi despre Evanghelie ca fiind puterea lui Dumnezeu, acel dunamis al lui Dumnezeu, pentru mântuire.
Ideea că Dumnezeu îi poate mântui pe păcătoşi, pentru că ei nu se pot mântui singuri, este o temă proeminentă în toate scrierile lui Pavel. În 1Corinteni 1:18 Pavel spune aproape acelaşi lucru ca aici în Romani. “Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” Pavel e cât se poate de clar aici. Toată puterea mântuitoare, toată puterea pentru mântuirea oamenilor constă în puterea lui Dumnezeu manifestată în predicarea lui Hristos răstignit. O astfel de putere nu se găseşte şi nu se poate găsi în abilitatea naturală a oamenilor de a crede Evanghelia. Morţii nu se pot învia singuri. Pavel subliniază cu claritate aceeaşi idee şi în altă parte. În Efeseni capitolul 2, în primele cinci versete Pavel scrie: “Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos.” De asemenea, în Coloseni 2:13: “Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu Hristos.” Pavel vrea să înţelegem că Dumnezeu acţionează asupra păcătosului pe când păcătosul este încă mort şi incapabil să creadă. Prin urmare, mesajul Evangheliei este mijlocul prin care Dumnezeu creează credinţa. La asta se referă Pavel atunci când vorbeşte despre propria sa chemare, împreună cu cea a credincioşilor din Roma. Dumnezeu i-a chemat prin Evanghelie. Ei au ascultat acea chemare atunci când au crezut. De fapt, în Romani 10:17 Pavel merge mai departe, făcând şi mai explicită această idee: “…credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Deci, predicarea Evangheliei este mijlocul ales de Dumnezeu prin care El creează credinţa. De aceea, aici în Romani 1:16 Pavel vorbeşte despre Evanghelie ca fiind manifestarea puterii lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor ce cred.
Pentru că puterea şi mântuirea erau amândouă teme foarte proeminente în religia elenistică, o religie greacă, era foarte important ca Pavel să vorbească despre aceste idei, deoarece religiile păgâne erau atât de interesate şi preocupate de ele. Dar puterea lui Dumnezeu nu se manifestă prin experienţe religioase extatice. Puterea lui Dumnezeu nu se manifestă prin stări de conştienţă modificată. Puterea lui Dumnezeu nu se manifestă printr-o înţelepciune secretă. Puterea lui Dumnezeu este manifestată în cruce. Pentru că în acest mesaj Dumnezeu învie păcătoşii şi îi aduce la credinţa în Isus Hristos, ca să poată fi mântuiţi de mânia Lui.
Cum să devii mântuit este o temă foarte proeminentă printre evanghelicii americani contemporani. Dar eu cred că foarte puţin din ceea ce înţeleg contemporanii noştri atunci când vorbesc despre cum să devii mântuit are de-a face cu doctrina lui Pavel despre mântuire. Semnificaţia primară a cuvântului tradus prin “mântuire” în tot Noul Testament, soterion, este una escatologică. Gândiţi-vă în felul acesta. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu care ne eliberează sau ne mântuieşte de mânia lui Dumnezeu care se va revărsa asupra întregii lumi prin judecată. Putem vedea acest lucru în faptul că în toate scrisorile lui Pavel verbul “a mântui” şi substantivul “mântuire” sunt folosite doar cu referire la relaţia omenirii cu Dumnezeu, un alt verb fiind folosit pentru a vorbi despre eliberarea dintr-o primejdie trecătoare, cum ar fi salvarea dintr-o clădire în flăcări. “Soterion”, mântuire, este întotdeauna folosit cu referire la eliberarea de mânia lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Asta înseamnă că o parte a mântuirii o constituie eliberarea de mânia lui Dumnezeu. Găsim acest lucru prezentat cu claritate în toate scrisorile lui Pavel.
În 1Corinteni 5:5, cunoaşteţi pasajul în care Pavel vorbeşte despre disciplina bisericii şi despre excomunicarea celui care trăia cu nevasta tatălui său. Pavel spune: “…un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” Mai târziu în cartea Romani, în Romani 5:9, Pavel scrie: “Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.” Iar în 1Tesaloniceni 5:8 citim: “Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii.” În toate aceste versete a fi mântuit înseamnă a fi eliberat de mânia lui Dumnezeu care va veni asupra lumii atunci când Domnul se va întoarce la sfârşitul veacurilor. Aceasta e ziua judecăţii. Este ziua învierii. Este ziua în care Dumnezeu re-creează cerurile şi pământul. Dar pentru poporul lui Dumnezeu este ziua mântuirii.
Dar acest cuvânt, mântuire, nu include doar eliberarea de judecata finală, el include şi restaurarea slavei pe care am avut-o şi pe care am pierdut-o prin cădere. În Filipeni capitolul 3 Pavel vorbeşte despre Hristos, Mântuitorul nostru. El spune: “Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” Astfel, mântuirea atrage în parte după sine restaurarea noastră după chipul lui Însuşi Hristos, care ne mântuieşte prin puterea Lui. Iar asta înseamnă că mântuirea este legată în ultimă instanţă de glorificarea noastră. Ştim asta din Romani 8.
Dar, deşi de obicei despre mântuire se vorbeşte la timpul viitor, îl vedem pe Pavel vorbind despre mântuire şi la timpurile trecut şi prezent. În Romani capitolul 8 Pavel vorbeşte despre nădejdea noastră ca şi creştini: Şi el spune ” Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi (timpul trecut). Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentrucă ce se vede, se mai poate nădăjdui?” Asta înseamnă că Hristos deja ne-a asigurat mântuirea noastră prin virtutea morţii şi învierii Sale. Pavel poate vorbi despre mântuirea noastră ca despre ceva ce deja a fost făcut pentru noi. Pentru că Hristos a murit pentru păcatele noastre. Pentru că El a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Noi am fost mântuiţi la cruce şi în mormântul din grădină. Şi acest termen apare la timpul prezent în 2 Corinteni 2:15. Pavel spune, “Noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii (timpul prezent) şi printre cei ce sunt pe calea pierzării.” Prin urmare, mântuirea poate fi folosită pentru a descrie nădejdea prezentă a credinciosului, aşteptarea şi lupta lui pe măsură ce se apropie ţelul spre care tânjeşte. Deci, pentru Pavel, mântuirea are o triplă semnificaţie. Asta înseamnă să fii mântuit. Despre mântuire se poate vorbi la timpul trecut, pentru că Dumnezeu ne-a asigurat deja mântuirea de mânia Sa prin lucrarea lui Isus Hristos pe cruce. În al doilea rând, mântuirea este posesiunea prezentă a fiecărui credincios creştin. Suntem chiar acum în Isus Hristos, prin credinţă, deşi tânjim după ziua când ne vom atinge scopul, care este răscumpărarea şi glorificarea trupurilor noastre. Iar, în al treilea rând, mântuirea finală e în viitor. Într-adevăr, când Isus Hristos va reveni în ultima zi, pentru noi El nu va fi un judecător mânios. Îl vom vedea ca pe un Mântuitor milostiv. Iar El, într-o clipă, ne va transforma din ţărână în glorie. Şi astfel, în acea glorioasă zi a mântuirii, vom fi răscumpăraţi pe deplin. Vom fi eliberaţi de toată vina şi de puterea păcatului, vom fi înviaţi cu aceeaşi slavă pe care a avut-o Însuşi Isus Hristos. La asta se referă Pavel atunci când vorbeşte despre Evanghelie ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Şi, din moment ce Dumnezeu face aceste lucruri prin Evanghelie şi numai prin Evanghelie, de aceea lui Pavel nu-i e ruşine de ea. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.
Ultimele cuvinte – “fiecăruia care crede” – sunt foarte importante. Mesajul crucii este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Acest mesaj îi cheamă pe toţi cei ce îl aud la credinţa în Isus Hristos. Iar cei ce cred atunci când se predică Evanghelia, demonstrează ceea ce Pavel numeşte “ascultarea credinţei”. Evanghelia îi mântuieşte într-adevăr pe cei ce cred, dar numai pe aceia. Pavel nu vorbeşte aici despre cazuri excepţionale, cum ar fi ce se întâmplă cu copiii credincioşilor care mor înainte să vină la credinţă, şi aşa mai departe. Ideea subliniată aici de Pavel este că Evanghelia cheamă la credinţă. Iar cei ce ascultă de această chemare şi cred, sunt mântuiţi, în timp ce aceia care sunt chemaţi dar nu cred vor avea de înfruntat mânia lui Dumnezeu în judecată. De aceea e corect să spunem că cei ce resping Evanghelia sunt neascultători faţă de Dumnezeu.
Mai este un lucru aici care trebuie luat în considerare. În micul dar minunatul său comentariu la cartea Romani, scriitorul luteran suedez Andres Nygren subliniază un lucru foarte, foarte important. El scrie: “Evanghelia şi credinţa sunt de nedespărţit. De aceea, nu putem vorbi despre credinţă ca fiind ceva ce poate exista separat de Evanghelie. Credinţa nu e o stare a sufletului pe care trebuie să o aibă un om şi cu ajutorul căreia el să poată primi Evanghelia. Evanghelia e prima, ea creează credinţa şi o trezeşte în noi. Atunci când cineva aude Evanghelia şi e cucerit de ea, asta înseamnă credinţa. Credinţa nu vine înaintea Evangheliei şi nu e independentă de ea. Credinţa apare doar în urma întâlnirii unei persoane cu Evanghelia.” Dacă Nygren are dreptate în ceea ce spune, şi eu nu mă îndoiesc că aşa e, atunci credinţa mântuitoare poate apare doar în urma predicării Evangheliei. Asta înseamnă că credinţa nu e contribuţia noastră la mântuire, nici nu e acea singură lucrare pe care Dumnezeu o cere de la noi pentru a fi mântuiţi. Dimpotrivă, credinţa este creată de Dumnezeu în inimile noastre prin predicarea crucii, care este puterea lui Dumnezeu. Şi totuşi, până la urmă, deşi credinţa este ceva ce Dumnezeu creează prin auzirea Evangheliei, în acelaşi timp, credinţa este răspunsul nostru personal, autentic şi intens, la promisiunea lui Dumnezeu de eliberare de mânia Sa, datorită libertăţii autentice pe care o restaurează Dumnezeu în noi prin puterea Evangheliei. Credinţa nu e o lucrare omenească. Credinţa nu face nimic. Credinţa primeşte ce ne oferă gratis Dumnezeu în Isus Hristos.
Deoarece mântuirea este promisă fiecăruia care crede, cuvântul “fiecăruia” de aici accentuează faptul că nu există deosebiri etnice când e vorba de promisiunea lui Dumnezeu referitoare la mântuire. Pavel continuă imediat, amintindu-ne foarte importanta realitate istorică a răscumpărării. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, mai întâi a iudeului, apoi a grecului. Bazându-ne pe cursul anterior de istorie a răscumpărării şi mântuirii, e incontestabil faptul că evreii au avut o prioritate distinctă în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu i-a ales pe incaşi, nici pe azteci, nici pe mongoli, nici pe normanzi, franci sau saxoni ca să primească Scripturile şi între ei să se nască Mesia. Dumnezeu i-a ales pe evrei să fie acel popor prin care mântuirea avea să ajungă până la marginile pământului, inclusiv la neevrei. Într-adevăr, acest subiect este unul atât de important încât Pavel îi va dedica trei capitole întregi din Romani, capitolele 9-11, ca să trateze această întrebare presantă despre locul evreilor şi neevreilor în planul lui Dumnezeu de răscumpărare. Dar aici, în Romani 1:16 Pavel se referă la faptul că Evanghelia a venit într-adevăr mai întâi la Israel, a fost predicată mai întâi lui Israel şi abia apoi a ajuns la cei dintre neamuri. Dar Pavel sugerează insistent că Israel va continua să ocupe un rol în planul lui Dumnezeu de răscumpărare. El va explica acest lucru mai pe larg în Romani 11, unde vorbeşte despre mântuirea întregului Israel.
Şi aşa ajungem la prima propoziţie din Romani 1:17. Aceste minunate şi foarte importante cuvinte: “Deoarece în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu.” Evanghelia, aşa cum am văzut de atâtea ori până acum (repet acest lucru pentru că vreau să devină a doua voastră natură), Evanghelia este mesajul lui Hristos răstignit pentru păcătoşi. Însă aici Pavel adaugă faptul foarte important că neprihănirea lui Dumnezeu se descoperă prin predicarea Evangheliei. Dacă ştiţi câte ceva despre Romani, atunci nu veţi fi surprinşi să aflaţi că semnificaţia expresiei “neprihănirea pe care o dă Dumnezeu” este absolut critică pentru înţelegerea corectă a Evangheliei lui Pavel. Şi, la fel ca orice afirmaţie critică, la fel ca orice verset critic din Romani, şi acesta este disputat cu aprindere şi necesită ceva mai multe explicaţii. Poziţia protestantă tradiţională afirmă simplu că, atunci când Evanghelia este predicată, Dumnezeu oferă păcătoşilor în dar un statut de neprihănire prin credinţă. Aceste cuvinte, “neprihănirea pe care o dă Dumnezeu”, ar trebui traduse ca în NIV (Noua Versiune Internaţională), “o neprihănire de la Dumnezeu”. De la Dumnezeu. Asta înţelegem atunci când vorbim despre îndreptăţirea doar prin har, numai prin credinţă, bazată pe fapta lui Hristos. La asta se gândea Luther atunci când a vorbit despre o neprihănire străină, adică o neprihănire care nu vine de la noi, ci ne este dată în dar de Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos. Iar, pentru că verbul folosit aici este la timpul prezent, “este descoperită”, înţelegem că ori de câte ori este predicată Evanghelia, Dumnezeu conferă o poziţie de neprihănire celor ce cred în ea. Acest statut de neprihănire se referă atât la achitarea de vinovăţia păcatului (adică acordarea verdictului “nevinovat”), cât şi la faptul că cel achitat în felul acesta este considerat într-o deplină conformitate cu o normă. În acest caz, este considerat ca fiind într-o ascultare perfectă de Legea lui Dumnezeu. Deci, acest statut de neprihănire este conferit de Dumnezeu tuturor celor ce se încred în Isus Hristos. La asta ne referim atunci când vorbim despre îndreptăţire. Când suntem îndreptăţiţi Dumnezeu ne consideră ca şi cum vina păcatului nostru a fost înlăturată. Suntem achitaţi şi suntem într-o deplină conformitate cu poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă rămânem încă păcătoşi. La asta se gândea Luther atunci când spunea despre creştini că sunt simul justus et peccator. Adică, suntem simultan îndreptăţiţi şi păcătoşi. Mai înseamnă şi că Pavel se referă la o declaraţie instantanee făcută de Dumnezeu în legătură cu un păcătos în lumina crucii, nu la un proces de transformare morală a păcătosului, aşa cum greşit şi înşelător învaţă Biserica Romano-Catolică. Dacă nu suntem clari în această privinţă, nu vom înţelege cu claritate Evanghelia.
În ultimii aproximativ 50 de ani, un număr tot mai mare de învăţaţi protestanţi au acceptat ideea că neprihănirea dată de Dumnezeu, la care se referă Pavel aici, nu se referă deloc la un statut conferit de Dumnezeu păcătosului, ci are legătură cu o activitate a lui Dumnezeu prin care Dumnezeu Îşi extinde suveranitatea Sa asupra întregii lumi prin Hristos. Conform acestei poziţii, expresia “neprihănirea pe care o dă Dumnezeu” trebuie înţeleasă ca “neprihănirea lui Dumnezeu”. E obiectivă. E o neprihănire pe care o are Dumnezeu, nu pe care o dă Dumnezeu. În alte cuvinte, în Evanghelie Dumnezeu ne demonstrează că El este neprihănit. Atunci când Isus moare pe cruce, când El învie din nou dintre morţi, Dumnezeu îşi justifică scopurile pe care le are pentru poporul Israel. El ne arată că va scoate din rădăcini tot răul şi nedreptatea din întreaga creaţie. Deşi există un număr de argumente ridicate în susţinerea acestei poziţii, motivul principal pentru care ni se spune că trebuie să citim textul în acest fel este acela că Pavel a folosit în Romani această expresie exact în acelaşi fel în care a fost folosită în întreg Vechiul Testament în ceea ce este numit “iudaismul celui de-al doilea templu”. Adică în iudaismul primului secol şi mai devreme. Într-adevăr, un număr de pasaje din Vechiul Testament fac legătura dintre neprihănirea lui Dumnezeu şi credincioşia Sa faţă de legământ şi faţă de întreaga creaţie. Astfel, citim din nou şi din nou că Pavel foloseşte expresia “neprihănirea lui Dumnezeu” în acelaşi fel în care o folosesc evreii pentru a se referi la dreptul suveran al lui Dumnezeu prin care îşi revendică întreaga creaţie, nu se referă la poziţia neprihănită a păcătosului.
Există un număr de motive pentru care ultima interpretare, aceea că neprihănirea lui Dumnezeu se referă la o activitate divină şi nu la poziţia neprihănită a păcătosului, nu e în concordanţă cu teologia lui Pavel. Există în acest sens câteva versete pe care pur şi simplu trebuie să le luăm în considerare. Luaţi, de exemplu, Romani 10 versetele 3-4, unde Pavel scrie despre compatrioţii săi evrei: “Întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” În acest text Pavel spune în mod clar despre neprihănire, cel puţin despre acea neprihănire care îndreptăţeşte, că vine de la Dumnezeu şi este primită prin credinţă. El nu este ecoul Vechiului Testament şi nici al modului în care evreii din primul secol au înţeles neprihănirea. Dimpotrivă, Pavel corectează felul de gândire al evreilor, această neînţelegere a neprihănirii lui Dumnezeu, în lumina venirii lui Hristos. Exact acelaşi lucru îl găsim în Filipeni 3:9, un pasaj pe care probabil îl cunoaşteţi bine şi în care Pavel vorbeşte despre dorinţa de a fi găsit în Hristos. “…nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” Din nou, neprihănirea despre care vorbeşte Pavel vine de la Dumnezeu prin credinţă. Nu vine prin ascultarea de Lege. Aceasta e ideea pe care o susţine Pavel şi pe care evreii au înţeles-o greşit. Citim apoi în 1Corinteni 1:30: “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” Din acest text reiese clar că neprihănirea pe care o dă Dumnezeu în dar prin credinţă este neprihănirea lui Isus Hristos, care este neprihănirea noastră. Aceste texte, cred eu, că vorbesc nu doar despre neprihănirea lui Dumnezeu ca fiind statutul păcătosului, dar în chiar următoarele cuvinte din Romani 1:17 Pavel va vorbi despre această neprihănire, care este descoperită în evanghelie, ca şi ceva care vine la noi – prin ce? – prin credinţă. Mi se pare că acest argument este foarte decisiv în favoarea interpretării protestante istorice. Însuşi faptul că scriitorii Vechiului Testament vorbesc despre neprihănirea lui Dumnezeu ca fiind o activitate divină are perfectă logică atunci când ne gândim la ce face Dumnezeu acum pentru păcătoşi în Persoana lui Isus Hristos. Dumnezeu îndreptăţeşte oamenii păcătoşi declarându-i neprihăniţi prin înlăturarea păcatului şi achitarea lor. De unde rezultă că Dumnezeu îi socoteşte pe păcătoşi neprihăniţi şi o face în dar. Apoi îi uneşte cu Persoana Fiului Său prin credinţă, Cel ce a murit pentru ei, a fost înviat pentru îndreptăţirea lor şi în El, ni se spune, ei au viaţa veşnică.
Prin urmare, în Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu. O neprihănire despre care Pavel spune că este prin credinţă, de la început la sfârşit. În mod literal, în textul din limba greacă, citim “din credinţă şi în credinţă”, sau “din credinţă către credinţă”. Ideea esenţială este că neprihănirea dată de Dumnezeu este descoperită ori de câte ori se predică Evanghelia iar scopul acestei Evanghelii este credinţa şi darul neprihănirii. Pavel accentuează faptul că acest statut de neprihănire, acordat prin credinţă şi în credinţă nu vine din altă sursă, decât credinţa. Asta înseamnă că prima expresie, “prin credinţă”, este întărită de a doua expresie, “care duce la credinţă”, şi este în multe privinţe foarte asemănătoare cu ceea ce înţelegem atunci când vorbim despre sola fide, numai prin credinţă. Credinţa este singurul mod, singura cale prin care poate fi primit de la Dumnezeu darul neprihănirii. De aceea, ca să concluzionăm tot ce am spus până acum, eu îl înţeleg pe Pavel spunând că, ori de câte ori este predicată Evanghelia, Dumnezeu descoperă un statut de neprihănire ca un dar oferit gratuit păcătoşilor prin credinţă şi prin nimic altceva, în special nu prin fapte.
Pavel susţine acest lucru citând din Habacuc 2:4, care a fost o parte a lecţiei noastre din Vechiul Testament, atunci când spune: “…după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă.'” În profeţia originală din Habacuc, Habacuc vorbea referindu-se la evreii care vor supravieţui datorită credincioşiei lor faţă de Yahweh, în timp ce păgânii din jurul lor vor pieri, vor muri de mâna duşmanilor lor. Dar Pavel interpretează aceste cuvinte (sau mai bine zis reinterpretează aceste cuvinte) în lumina venirii lui Hristos, arătând că toţi cei ce cred în Hristos atunci când se predică Evanghelia primesc o neprihănire de la Dumnezeu şi vor trăi. Altfel spus, vor lua parte la viaţa din veacul viitor, chiar şi acum în prezent. Trebuie să înţelegem că Pavel spune simplu că cel făcut neprihănit prin credinţă va trăi; adică va poseda viaţa veşnică. După ce au fost achitaţi de crimele lor, vinovaţii nu vor muri, aşa cum merită. Dimpotrivă, din cauza statutului lor de neprihăniţi, ei vor trăi. Nu trebuie să se teamă de ziua judecăţii, care pentru ei este ziua mântuirii. Acesta e motivul pentru care în cruce şi numai în cruce este manifestată puterea lui Dumnezeu. Când este predicată crucea, morţii învie. Vinovaţii sunt achitaţi. Ei sunt eliberaţi de mânia lui Dumnezeu care va veni asupra întregii lumi.
În concluzie, cu ce rămânem din acest pasaj foarte important din Sfânta Scriptură? Primul lucru pe care trebuie să îl spunem este că, la fel ca Pavel, nu trebuie niciodată să ne fie ruşine de Evanghelie, în ciuda ispitelor mari. Da, mesajul crucii este un scandal. Da, crucea este o nebunie pentru greci, e o piatră de poticnire pentru evrei. E cel puţin la fel pentru americani. Şi, din păcate, pentru o mare parte a evanghelicilor Evanghelia este un mesaj despre cum Dumnezeu se face acceptabil pentru păcătoşii cu o neprihănire proprie, nu despre modul în care Dumnezeu îi face pe păcătoşi acceptabili în faţa Lui. Deşi predicatorii, învăţătorii şi evangheliştii au tot dreptul să fie la curent cu cultura din jurul lor şi să comunice Evanghelia în termenii acestei culturi, nu avem niciodată dreptul să schimbăm Evanghelia pentru a ne acomoda acestei culturi. Puterea lui Dumnezeu se descoperă atunci când se predică Evanghelia, nu atunci când slujitorii lui Dumnezeu încearcă să distreze mulţimea, să fie la modă, să fie relevanţi sau să se îngrijească de nevoile ascultătorilor. Până când Biserica lui Hristos nu îşi recuperează încrederea în predicarea crucii, nu vom avea niciodată o Biserică sănătoasă. Nu vom vedea niciodată o Biserică sănătoasă şi nici nu vom fi martorii unei reforme autentice. De aceea, haideţi să dorim cu sinceritate şi să ne rugăm fierbinte ca să urmăm exemplul lui Pavel iar nouă, atât ca şi credincioşi individuali în mărturia noastră înaintea prietenilor şi familiilor noastre nemântuite, cât şi ca biserică în comunitatea noastră, să nu ne fie niciodată ruşine de Evanghelie. Pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede iar predicarea acestei Evanghelii este mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte păcătoşii.
O ultimă aplicaţie este aceea că trebuie să înţelegem foarte clar natura Evangheliei lui Pavel. Cuvintele şi expresiile folosite aici de Pavel, uneori prepoziţii, alteori verbe, sunt serioase, ele contează, şi trebuie să le înţelegem foarte bine pentru că, atunci când Evanghelia, care este mesajul că Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, când este predicat acest mesaj, Dumnezeu conferă un statut de neprihănire tuturor celor ce renunţă la propria lor neprihănire şi o primesc pe aceea oferită nouă de Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, adică neprihănirea desăvârşită a lui Hristos Însuşi. În Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu tuturor celor ce cred, indiferent că sunt evrei sau neevrei. Când este predicată această Evanghelie, vedem o demonstraţie a puterii lui Dumnezeu care dă viaţă, creează credinţă şi îi eliberează de ziua judecăţii viitoare pe toţi cei ce se încred în Isus Hristos. Pentru că în Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, o neprihănire fără de care nici unul dintre noi nu vom vedea vreodată cerul. Dar, dacă credem promisiunea lui Dumnezeu că ne va salva de mânia ce va veni, Dumnezeu ne priveşte acum ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată şi ca şi cum am fi ţinut poruncile Lui într-un mod desăvârşit. Pavel le-a spus corintenilor că mesajul crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, ea este puterea lui Dumnezeu. Pentru că în mesajul crucii este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, o neprihănire care îl transformă pe cel mai mare păcătos într-un om la fel de neprihănit ca Fiul lui Dumnezeu, Cel fără păcat.
Haideţi să ne rugăm. Dumnezeul nostru milostiv şi Tată ceresc, cu toţii ne regăsim în comentariile lui Pavel despre cei ce se ruşinează de Evanghelie. De aceea, Dumnezeul nostru milostiv, Te rugăm ca să nu ne mai ruşinăm niciodată de cruce, pentru că ştim că în mesajul lui Hristos răstignit este descoperită neprihănirea Ta. Îţi mulţumim şi Te lăudăm, o Doamne, pentru că ne-ai adus la viaţă. Ţi-ai demonstrat puterea în mijlocul nostru. Ai promis că ne vei elibera de ziua cea mare a mâniei ce va veni. Ne-ai oferit în dar neprihănirea scumpului Tău Fiu. Ai creat credinţă în inimile noastre, acolo unde era doar păcat, unde era doar necredinţă, unde era doar împotrivire. De aceea Îţi dăm Ţie, Dumnezeul nostru milostiv, toată lauda, slava şi onoarea. Pentru că ne rugăm în Numele scumpului tău Fiu, Isus Hristos, neprihănirea noastră. Amin.
Tradus de Florin Vidu
O dorinţă vie pentru predicarea Evangheliei
(Isaia 49:1-9, Romani 1:8-15)
Dr. Kim Riddlebarger
Pavel nu i-a întâlnit niciodată pe creştinii din Roma cărora le scrie, dar a auzit multe despre ei. Credinţa lor mare era vestită în toate bisericile şi Pavel ştie că vizita sa în biserica din Roma va fi o mare încurajare pentru ei. Dar întâlnirea cu creştinii romani va fi cu siguranţă o mare încurajare şi pentru Pavel. De aceea, Pavel doreşte să viziteze Roma şi să le dea un dar duhovnicesc pentru a-i întări. Dar, mai important, Pavel e nerăbdător să ajungă în Roma pentru a predica Evanghelia.
Capitolul introductiv al cărţii Romani începe în versetele 1-7 cu salutul lui Pavel, cu cuvinte de salut pentru cititorii săi, urmate apoi de o serie de remarci personale, în versetele 5-8. Data trecută am parcurs primele patru versete din Romani 1, iar în această dimineaţă vom încheia salutul lui Pavel din versetele 5-7 înainte de a trece la celelalte comentarii personale ale lui Pavel despre nădejdea pe care o are pentru lucrarea din cetatea Romei.
Amintiţi-vă că în Romani 1:1-4 Pavel subliniază chemarea sa pentru neamuri. El a fost chemat şi pus deoparte de Isus Hristos pentru Evanghelie, o Evanghelie pe care Dumnezeu a promis-o mai dinainte prin Moise şi prin Profeţi. Într-adevăr, aceeaşi Evanghelie pentru care Pavel a fost pus deoparte ca s-o predice a fost promisă pentru prima oară cu mult timp înainte, în Geneza 3:15, imediat după căderea rasei umane în păcat. Iar aceeaşi Evanghelie a fost descoperită cu şi mai mare claritate în tot Vechiul Testament, până când, la împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege. Acelaşi Răscumpărător, care a fost promis de-a lungul întregii istorii a răscumpărării, i-a apărut lui Pavel pe Drumul Damascului şi l-a chemat să fie Apostolul neamurilor.
De aceea, Evanghelia lui Pavel este centrată în persoana şi lucrarea lui Isus, despre care Pavel spune: “Născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.” Acest Mântuitor care i-a apărut lui Pavel şi l-a pus deoparte pentru Evanghelie nu e doar pe deplin om, urmărindu-şi ascendenţa până la David, cel mai mare împărat al lui Israel, dar în virtutea învierii Sale din morţi, calitatea de Fiu divin a lui Hristos este revendicată de puterea Duhului Sfânt. Asta înseamnă că Isus Hristos nu numai că împlineşte toate profeţiile Vechiului Testament cu privire la Mesia lui Israel, dar El este şi Dumnezeu în trup uman. Astfel, întruparea lui Hristos nu e nici pe departe o curiozitate teologică. Ea este esenţială pentru Evanghelia lui Pavel. Mântuitorul trebuie să fie în totalitate om pentru a putea fi identificat cu rasa căzută a lui Adam, dar El trebuie să fie în totalitate Dumnezeu ca să poată achita o plată suficientă pentru vina păcatului omenesc.
Pavel este de asemenea categoric atunci când spune că adevărul Evangheliei atârnă de învierea în trup a lui Isus Hristos dintre cei morţi. Învierea lui Isus este justificarea întregii Sale slujiri mesianice. Ea constituie primele roade ale marelui seceriş care va veni. Atunci când Isus biruie moartea şi mormântul, acest fapt asigură învierea ulterioară a tuturor celor care se vor încrede în El, cu o credinţă simplă. Prin urmare, învierea Sa marchează răsăritul unei noi ere a mântuirii, care va aduce într-o zi sfârşitul tuturor lucrurilor atunci când acelaşi Isus va reveni ca să judece lumea, să învie morţii şi să facă toate lucrurile noi. Astfel, învierea lui Hristos nu constituie doar fundamentul Evangheliei pe care o predică Pavel, ea marchează naşterea unei noi creaţii în care noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, suntem chemaţi să participăm prin Cuvânt şi sacramente.
Revenim la textul nostru din această dimineaţă şi observăm cum începând cu versetul 5 atenţia lui Pavel trece dintr-o dată de la natura obiectivă a Evangheliei (şi anume, ce a făcut Dumnezeu în istorie pentru noi ca păcătoşi prin Persoana lui Hristos) la aplicarea acestei Evanghelii în viaţa fiecărui credincios creştin. Prin predicarea lui Hristos şi a Lui răstignit, Dumnezeu cere un răspuns la această Evanghelie, şi anume credinţa în Isus. Pavel explică astfel lucrurile în versetul 5: “[…] am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile.” Deci, în aceste cuvinte Pavel repetă o idee anterioară, aceea că datorită chemării lui Hristos şi pentru slava supremă a lui Hristos Pavel a primit harul (care este favoarea nemeritată a lui Dumnezeu) şi apostolatul, adică această sarcină specifică la care a fost chemat. Pavel nu se străduia să devină un apostol. Nimic din ceea ce face nu izvorăşte din ambiţia sa personală. Dimpotrivă, chemarea plină de har a lui Dumnezeu este cea care l-a pus deoparte pe Pavel şi l-a echipat pentru însărcinarea sa apostolică. Iar scopul este ca Hristos, nu Pavel, să primească toată slava. Pentru că Pavel a fost chemat în această slujbă, el, la rândul lui, are datoria să cheme oameni din toate neamurile la ascultarea care vine prin credinţă. Pavel este chemat de Hristos să fie un predicator al Evangheliei înaintea neamurilor.
Expresia tradusă în versiunea New International Version a Bibliei prin “ascultarea care vine prin credinţă”, la fel ca multe altele pe care le vom găsi în toată cartea Romani, pe lângă că are o mare însemnătate, înţelesul ei este subiectul unor dispute aprinse. Deşi există un număr de feluri în care poate fi interpretată această expresie, doar două dintre acestea sunt relevante pentru discuţia noastră din această dimineaţă. Un mod de interpretare a acestei expresii este să înţelegem că Pavel vorbeşte despre o ascultare însoţită de credinţă. Înţeleasă în felul acesta, Evanghelia ne cheamă la o credinţă care este ascultătoare, o credinţă care ascultă poruncile lui Dumnezeu. Dacă îl înţelegem pe Pavel în felul acesta, atunci îl vom citi pe Pavel ca pe un ecou al pasajului din Iacov, capitolul 2 versetele 14-24, unde Iacov declară că suntem îndreptăţiţi printr-o credinţă vie (adică o credinţă însoţită de fapte bune). Celălalt mod de interpretare a acestei expresii este să înţelegem că, pentru Pavel, însăşi Evanghelia este cea care ne cheamă la credinţă. De aceea versiunile New American Standard şi English Standard Version ale Bibliei [de asemenea, versiunea Cornilescu din limba română -n.trad.] traduc această expresie, corect aş putea adăuga eu, prin “ascultarea credinţei”. Înţeleasă în felul acesta, Pavel spune că noi ascultăm de chemarea Evangheliei (adică porunca să credem această Evanghelie atunci când e predicată) atunci când o credem. Astfel, actul credinţei şi nu faptele credinţei formează ascultarea despre care vorbeşte Pavel aici. Prima interpretare este în general cea a Bisericii romano-catolice, în timp ce teologii reformaţi insistă de obicei asupra celei de-a doua. Pavel va continua în Romani 1:5, făcând legătura dintre sfinţire şi acelaşi act al credinţei la care cheamă Evanghelia. Totuşi, Apostolul subliniază ideea că răspunsul potrivit, cu adevărat potrivit, la chemarea lui Dumnezeu, care vine în şi prin Evanghelie, este să credem că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pe baza învierii Sale.
Mai mult, această înţelegere a expresiei “ascultarea credinţei” se potriveşte perfect cu cuvintele Domnului nostru care, atunci când a fost întrebat în Ioan 6:28 “Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”, a răspuns în versetul 29: “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El.” Potrivit scriitorilor reformaţi, faptele care rezultă din credinţă nu reprezintă ascultarea despre care vorbeşte Pavel aici. A crede Evanghelia atunci când e predicată, a asculta de chemarea care o însoţeşte, acel aşa-numit imperativ evanghelic de a te pocăi şi a crede, înseamnă să asculţi de Evanghelie. La asta se referă Pavel aici.
În versetele 6-7 Pavel face acum legătura dintre propria sa chemare şi cea a creştinilor din Roma. Pavel le aminteşte cititorilor săi că, deoarece au fost chemaţi de Dumnezeu şi au ascultat de acea chemare prin credinţă, ei sunt în acelaşi fel puşi deoparte pentru scopurile specifice ale lui Dumnezeu. De aceea, Pavel spune astfel: “[Neamurile], între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos. Deci, vouă tuturor, care sunteţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi…” Pavel nu concepe chemarea sa apostolică drept una izolată de chemarea celorlalţi membri ai Bisericii lui Hristos. Pavel a fost chemat de Hristos să fie un apostol şi a fost pus deoparte pentru scopul specific al lui Dumnezeu, şi anume acela de a predica Evanghelia. Dar toţi creştinii sunt chemaţi într-un mod asemănător în diverse poziţii şi la diverse slujbe în Biserica lui Hristos. În virtutea acestei credinţe, ei Îi aparţin lui Hristos, ca sclavi, pentru că El este Creatorul şi Domnul lor. La fel ca în cazul lui Pavel, această chemare nu se bazează în nici un fel pe vreun lucru bun sau virtuos din ei, care să servească drept bază pentru această chemare. Dimpotrivă, Pavel accentuează faptul că nu credincioşii sunt cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, ci Dumnezeu este Acela care-i iubeşte. Dumnezeu este Cel care-i iubeşte. Iar această chemare este legată de dragostea lui Dumnezeu. Asta înseamnă că toţi creştinii au fost chemaţi la credinţă de către Dumnezeu prin Evanghelie. În această chemare se manifestă harul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu cheamă oameni morţi în păcat, oameni plini de tot felul de stricăciuni şi răutăţi, care nu pot face nimic pentru a se salva singuri şi care nu merită de fapt nimic altceva decât judecata. Astfel, singurul motiv, unicul motiv pentru care cineva de aici în această dimineaţă este creştin este din cauză că Dumnezeu te-a chemat la credinţa în Isus Hristos prin Evanghelie. Iar acest lucru se bazează în totalitate pe faptul că Dumnezeu este plin de dragoste şi de har, nu pentru că tu l-ai meritat sau l-ai câştigat.
De asemenea, e clar că doctrina lui Pavel despre chemare s-a ridicat direct din aşteptările mesianice ale Vechiului Testament. În Isaia 49, lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă, profetul vorbeşte despre o vreme în viitor când Evanghelia va ajunge la marginile pământului şi va aduce mari binecuvântări tuturor naţiunilor. “Ascultaţi-Mă, ostroave! Luaţi aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat din sânul mamei şi M-a numit de la ieşirea din pântecele mamei.” Mergem direct la ultima parte a versetului 6: “De aceea, te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului. Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor, către Robul celor puternici: ‘Împăraţii vor vedea lucrul acesta, şi se vor scula, şi voivozii se vor arunca la pământ şi se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care Te-a ales.'” Venirea lui Mesia este legată de faptul că acele popoare dintre neamuri care în trecut au asuprit poporul lui Dumnezeu sunt acum chemate să li se alăture ca închinători ai lui Dumnezeu. Isus Hristos, care este adevăratul Rob al lui Iehova, despre care vorbeşte Isaia, El este lumina neamurilor. El este Cel ce-i va chema pe aleşii Săi la credinţă. Iar împărăţia Sa mesianică va veni şi va zdrobi împărăţii şi va zdrobi imperii. Dar va converti prinţi. De aceea, atunci când Pavel aminteşte Bisericii din Roma că Dumnezeul Suveran i-a chemat la credinţa în Mesia lui Israel prin Evanghelie, Pavel este martor al împlinirii profeţiei lui Isaia. Capitala celui mai mare imperiu păgân este acum casa Bisericii creştine, plină de neamuri din locuri îndepărtate, toţi închinându-se de-acum Dumnezeului lui Israel. Şi e uimitor acest lucru, chiar dacă pentru noi, trăind 2000 de ani mai târziu, este mai uşor să pierdem din vedere semnificaţia acestei idei foarte importante.
Mai mult, chemarea lui Hristos, prin care păcătoşii sunt chemaţi la Evanghelie, are un obiectiv sau un scop particular. Aceia care ascultă chemarea Evangheliei prin credinţă sunt numiţi sfinţi. Iar termenul care apare în NIV (Noua Versiune Internaţională) a Bibliei pentru “sfinţi” vine din cuvântul grecesc “hagios” sau “sfânt”. Semnificaţia primară a lui “hagios” în întregul Nou Testament este aceea că pe baza chemării lui Dumnezeu credincioşii sunt acum chemaţi şi puşi deoparte pentru scopurile specifice ale lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne-a chemat prin Evanghelie, noi suntem acum consideraţi sfinţi. Nu sfinţenia personală este cea despre care vorbeşte Pavel aici. Deşi vieţile transformate ale celor pe care Dumnezeu i-a chemat să fie sfinţi sunt cu siguranţă o consecinţă a chemării lui Dumnezeu. Dar în nici un fel nu este sfinţenia noastră baza pentru chemarea noastră. De fapt, orice sfinţenie autentică pe care o manifestăm reprezintă efectul chemării lui Dumnezeu şi roada îndreptăţirii noastre sau roada faptului că acum stăm în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Asta înseamnă că oricine este chemat la credinţa în Isus Hristos prin Evanghelie este pus deoparte pentru scopurile lui Dumnezeu şi este atât declarat sfânt (îndreptăţire) cât şi, progresiv, de-a lungul timpului, este făcut sfânt (adică sfinţirea). Fiecare creştin, prin urmare, fiecare persoană de aici care se încrede în Isus Hristos este un sfânt. Da, ştiu că unii dintre voi vă gândiţi, este oare adevărat? Da, fiecare persoană de aici în această dimineaţă care se încrede în Hristos este un sfânt pe baza chemării pline de har a lui Dumnezeu. Astfel, titlul de “sfânt” nu este rezervat doar pentru acei câţiva care ating niveluri înalte de sfinţenie personală, aşa cum greşit învaţă Biserica romano-catolică.
În toate scrierile lui Pavel, sfinţirea este discutată din două perspective diferite – sfinţire definitivă şi progresivă. Vorbim despre sfinţirea definitivă în texte precum Romani 1:7, unde Pavel îi numeşte sfinţi pe toţi creştinii. Sfinţirea definitivă înseamnă simplu că, din cauza chemării pline de har a lui Dumnezeu pentru o persoană să vină la credinţă, acea persoană este acum unită cu Isus Hristos, care este sfinţirea noastră. În 1Corinteni Pavel spune astfel: “Şi voi, prin El (Dumnezeu), sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” În alte cuvinte, fiecare credincios în Isus Hristos primeşte toate beneficiile mântuirii aduse de El şi are vinovăţia păcatului plătită în întregime prin moartea lui Hristos. Credincioşii sunt declaraţi sfinţi din cauza neprihănirii desăvârşite a lui Hristos, care este acum trecută în contul lor prin credinţă. Din cauza împăcării lor cu Dumnezeu, toţi credincioşii sunt sfinţi pe baza unirii noastre cu Hristos. Am primit neprihănirea desăvârşită a Însuşi Domnului Isus Hristos. Astfel, întrebarea “Poate o persoană, care a fost considerată neprihănită, să devină mai neprihănită decât este deja, prin faptele ei bune, după ce a primit neprihănirea desăvârşită a lui Hristos?” are ca răspuns evident “nu”. Creştinii sunt priviţi chiar acum ca fiind “hagios”, sfinţi. Suntem sfinţi. Suntem neprihăniţi. La asta ne referim atunci când vorbim despre sfinţirea definitivă.
Al doilea aspect al sfinţirii este sfinţirea progresivă. Aici în centrul atenţiei trece sfinţirea ca proces pe toată durata vieţii, în care credinciosul creştin devine asemenea chipului lui Hristos în virtutea aceleaşi uniri cu Hristos. Pentru că am murit împreună cu Hristos, pentru că am fost înviaţi împreună cu El în învierea Lui, de aceea ne porunceşte Apostolul fiecăruia dintre noi să murim zilnic faţă de păcat şi zilnic să înviem pentru viaţa nouă împreună cu Hristos. Astfel, în sfinţirea progresivă, omul cel nou este întărit încontinuu în timp ce vechea natură păcătoasă, firea veche, este încontinuu subjugată. Pavel va relua acest subiect cu ceva mai multe detalii în Romani capitolele 6-8.
Ultimul punct al părţii introductive îl constituie salutul lui Pavel din versetul 7, “Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!” Această formulă, precum şi altele asemănătoare, se regăsesc în toate scrisorile lui Pavel. Într-un fel, e uşor să treci pe lângă ele fără să le acorzi prea multă atenţie. Dar aceste cuvinte însumează cu adevărat tot ce ne descoperă Dumnezeu în Evanghelie. Pentru că “harul” este favoarea nemeritată acordată de Dumnezeu păcătoşilor şi demonstrată în crucea lui Isus Hristos. Iar “pacea” este un salut semitic legat de faptul că în cruce Dumnezeu aduce împăcarea dintre El şi păcătoşi şi dintre păcătoşi şi El. Astfel, toate aceste lucruri, harul şi pacea, ne sunt aduse prin Evanghelie.
Mai există aici şi un puternic element cristologic, pentru că Pavel vorbeşte despre Dumnezeu şi despre Hristos nu doar ca fiind egali, dar într-un anume sens ca fiind una. În Romani 9:5 Pavel va explica mai pe larg această legătură atunci când vorbeşte despre Isus ca fiind “mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat”.
În Romani 1:8-15 ajungem la o serie de remarci personale pe care le adresează Pavel cititorilor săi şi care ne spun câte ceva despre biserica din Roma. Ele ne dezvăluie motivul pentru care Pavel scrie această scrisoare. Ne spun câte ceva despre planurile sale viitoare. Şi, cel mai important, ne vorbesc despre pasiunea sa pentru predicarea Evangheliei. Printre vorbitorii de limbă greacă din primul secol era o practică obişnuită să se invoce binecuvântarea zeilor peste destinatarii unei scrisori. Deşi Pavel se conformează convenţiilor literare prin felul în care îşi organizează scrisoarea, caracterul şi conţinutul remarcilor sale personale nu sunt câtuşi de puţin convenţionale. Pavel nu vorbeşte despre sănătatea şi prosperitatea destinatarilor scrisorii sale. El nu invocă binecuvântarea zeilor asupra lor. În schimb, el vorbeşte despre faptul că credinţa cititorilor săi este vestită în toată lumea, în toate bisericile, iar astfel de veşti glorioase mişcă inima sa de păstor. Astfel, el scrie în versetele 8-10: “Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea. Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârşit fericirea să vin la voi.”
Pavel îşi începe remarcile personale mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru credinţa bisericii din Roma. Deşi e uşor să le trecem cu vederea, observaţiile lui Pavel indică o relaţie cu Dumnezeu foarte adâncă şi trainică. Pentru că Pavel vorbeşte aici despre “Dumnezeul meu” ca şi cum Apostolul ar spune: “Eu sunt al Lui şi El e al meu.” Un rabin nu ar vorbi niciodată despre Yahweh în astfel de termeni intimi. Dar, fiind creştin, Pavel poate vorbi despre Dumnezeu în astfel de termeni intimi din cauza unirii sale cu Hristos, care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Deşi credinţa creştinilor din Roma este cea care îi mişcă inima, Pavel nu îşi îndreaptă mulţumirile către cititorii săi, ci către Dumnezeu, care, în harul Lui, le-a dat credinţă acestor creştini.
Imaginează-ţi pentru câteva clipe că eşti un creştin din primul secol şi locuieşti undeva în Imperiul Roman, sub o asuprire severă. Ar fi o mare încurajare să auzi de credinţa acestor creştini care locuiesc în inima acestui mare imperiu păgân, care te asupreşte. Astfel, în mijlocul întunericului din Roma păgână, credincioşii strălucesc ca un far. Calvin ne aminteşte că Pavel le laudă credinţa într-un fel care sugerează că ea a fost primită de la Dumnezeu. De aici învăţăm că credinţa este un dar de la Dumnezeu. Pentru că, dacă recunoştinţa este recunoaşterea unei binefaceri, oricine Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru credinţă recunoaşte că ea este darul lui Dumnezeu. Ideea că credinţa este un dar se găseşte în toate scrierile lui Pavel şi ar trebui să interpretăm că despre asta vorbeşte Pavel aici.
Atunci când Pavel Îl invocă pe Dumnezeu ca martor, el de fapt depune un jurământ pentru a demonstra sinceritatea lucrurilor pe care le va spune în continuare. El merge apoi mai departe şi vorbeşte despre slujirea înaintea lui Dumnezeu folosind un verb interesant care este folosit în întreg Noul Testament cu un sens specific religios, pentru serviciul religios. Un astfel de serviciu constă din lucruri precum închinarea sau sarcini de natură specific religioasă, cum ar fi rugăciunea, slujba şi aşa mai departe. Dar versiunea NIV din nou ascunde ceva ce Pavel încearcă să spună aici, pentru că expresia din limba originală “în duhul meu” este tradusă în NIV prin “din toată inima mea”. Există aici o diferenţă care nu e redată în versiunea NIV. Pentru că expresia din limba greacă, “în duhul meu”, se referă la îndatoririle interioare ale lui Pavel, şi anume la faptul că în mod constant el aminteşte biserica din Roma în rugăciunile lui, în timp ce slujirea lui Pavel din exterior, “Îi slujesc”, indică pasiunea lui Pavel pentru predicarea Evangheliei lui Hristos. Astfel, înăuntrul lui, Pavel se roagă pentru cititorii săi în timp ce în exterior el le slujeşte predicându-le Evanghelia lui Isus Hristos. Asta înseamnă că pentru Pavel chemarea lui apostolică e multilaterală. Întreaga lui viaţă este o viaţă de slujire a lui Hristos, stăpânul lui, fie prin rugăciuni pentru biserici, fie prin predicarea Evangheliei înaintea lor.
Observaţi şi că Pavel, în acelaşi verset, îşi exprimă dorinţa din toată inima să ajungă în Roma, dacă aceasta va fi voia lui Dumnezeu. Uneori dorinţele noastre se împlinesc într-un fel diferit de cel la care ne-am gândit noi, pentru că puţin ştia Pavel că dorinţa sa se va realiza după ce va fi arestat la Ierusalim şi adus la Roma pentru a fi judecat, scriindu-şi apoi scrisorile din Roma fiind legat în lanţuri. Într-adevăr, Pavel va muri zece ani după scrierea acestei scrisori către biserica din Roma, ca un martir pentru Isus Hristos, probabil decapitat de Nero în anul 66 d.Hr.
Încheindu-şi remarcile personale din versetele 11-15, Pavel explică acum motivele pentru care e aşa de nerăbdător să ajungă la Roma. “Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu. Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.”
Un motiv pentru care Pavel doreşte să viziteze biserica din Roma este ca să le dea un dar spiritual pentru zidirea Bisericii. Ce vrea să spună Pavel prin “dar duhovnicesc”? După cum ştiţi, există multe păreri în legătură cu astfel de lucruri. Termenul “charisma” are trei semnificaţii de bază în toată cartea Romani. În Romani 5:15, el se referă la darul plin de har al mântuirii, primit de la Dumnezeu. Citim despre Isus Hristos, darul, “charisma”. În Romani 11:29 Pavel foloseşte forma la plural pentru a vorbi despre darul plin de har al lui Dumnezeu pentru Israel. “Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui sunt irevocabile.” Apoi, în Romani 11:26 Pavel vorbeşte despre un dar dat unui membru al Bisericii lui Hristos, ca să poată fi folosit în serviciul lui Hristos şi al Împărăţiei Lui. Pavel spune: “Avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.” De aceea, probabil că Pavel vorbeşte despre darul pe care vrea să-l dea romanilor folosindu-se de acest ultim sens al cuvântului, ca o binecuvântare sau un beneficiu acordat membrilor acelei biserici prin intermediul poziţiei apostolice a lui Pavel. Un astfel de dar are scopul de a întări biserica din Roma şi de a confirma credinţa lor în evanghelie. Deci atunci când Pavel vorbeşte de daruri spirituale, trebuie să înţelegem că el se referă la aceste daruri binevoitoare care îşi au originea în voia Duhului Sfânt şi sunt mediate de către Pavel bisericii. Dar scopul acestor daruri nu este ca să-i determine pe oameni să facă lucruri stranii, ci ca să întărească Biserica şi să le confirme credinţa.
Pentru că Pavel a fost atât de încurajat de veştile pe care le-a auzit despre credinţa creştinilor din Roma, el speră să-i încurajeze şi el pe ei. Calvin explică acest lucru astfel: “Pavel vorbeşte cu toată seriozitatea. Pentru că nu există nimeni în Biserica lui Hristos care să fie atât de lipsit de daruri încât să nu poată contribui într-o anumită măsură la progresul nostru spiritual. Singurele lucruri care ne pot împiedica să ne ajutăm reciproc sunt reaua voinţă şi mândria.” Nimic nu e mai plăcut decât să auzi de lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în mijlocul nostru şi în celelalte biserici. Suntem mişcaţi să-l auzim pe misionarul nostru, Bill Green, vorbindu-ne despre lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în America Centrală şi de Sud. E o mare încurajare să auzim cum lucrează Dumnezeu prin postul de radio White Horse Inn şi să ascultăm oamenii relatându-şi călătoria către teologia Reformei. E o bucurie să auzim ce face Dumnezeu în proiectul de plantare de biserici în toată California de Sud. Şi e o bucurie, o mare bucurie, să auzim cum lucrează Dumnezeu în vieţile membrilor acestei biserici. De aceea, haideţi să facem un obicei din a ne încuraja unul pe altul cu aceste rapoarte glorioase despre binecuvântarea lui Dumnezeu în vieţile noastre şi în întreaga Biserică. E un lucru minunat.
În versetele 13-14 Pavel informează acest grup de creştini pe care nu i-a întâlnit niciodată, pe fraţii din Roma, despre marea sa dorinţă să vină şi să-i întâlnească. Deşi până acum a fost împiedicat să o facă, el ştie că îl aşteaptă un mare seceriş atunci când în sfârşit va ajunge acolo, aşa cum a văzut şi în alte cetăţi, cum ar fi Corintul sau Efesul. Ca Apostol al neamurilor, Pavel respinge deosebirile rasiale, sociale sau de clasă din cultura greco-romană, care erau mult mai proeminente pe vremea lui decât în zilele noastre. Probabil din acest motiv Pavel vorbeşte în această scrisoare despre greci şi despre cei ce nu erau greci. Cuvântul folosit pentru cei din a doua categorie este barbari şi se referă la cei ce trăiau în afara graniţelor Imperiului Roman. După cum ştiţi, Pavel are obiceiul să folosească termeni în contrast pentru a accentua o idee. La fel şi în cazul acestor două cuvinte greceşti, grecii (oamenii civilizaţi) şi barbarii (oamenii de care ne protejăm ridicând ziduri), Pavel foloseşte aceste două cuvinte împreună pentru a-i menţiona pe toţi cei dintre neamuri. Pentru că Isus Hristos a dărâmat barierele rasiale, sociale şi economice, împăcându-i pe păcătoşi cu Dumnezeu şi apoi împăcându-i pe păcătoşi între ei, la fel şi Pavel vrea să predice Evanghelia tuturor, fără a ţine cont de acele deosebiri economice şi sociale care erau instituţionalizate în cultura greco-romană. Aceste cuvinte ale lui Pavel sunt absolut revoluţionare şi sunt o indicaţie a faptului că Dumnezeu creează o nouă societate prin predicarea Evangheliei. În această nouă societate nu mai există evrei sau greci, sclavi sau oameni liberi, bărbaţi sau femei. Suntem cu toţii una în Hristos.
Cuvintele finale ale lui Pavel din versetul 15 exprimă dorinţa sa vie de a predica Evanghelia în Roma. Cred că e interesant să observăm că Pavel are o dorinţă vie să predice Evanghelia unei biserici formate din oameni care sunt deja convertiţi şi sunt deja cunoscuţi pentru marea lor credinţă. Pavel doreşte să îi încurajeze şi să le întărească credinţa. El plănuieşte să realizeze în parte acest lucru predicându-le Evanghelia. Deşi Pavel vorbeşte într-adevăr de un seceriş (cu siguranţă el vorbeşte despre intenţia sa de a se angaja în lucrarea de evanghelizare pe perioada cât va fi în cetate), e important, şi eu cred că e foarte important, să nu pierdem din vedere accentul pus pe predicarea Evangheliei în biserică, Bisericii. Prea adesea noi asociem Evanghelia cu un mesaj pe care îl folosim la evanghelizarea necreştinilor. De aceea, ca să nu uităm acest lucru, şi creştinii trebuie să audă Evanghelia în mod regulat. Pentru că prin Evanghelie Dumnezeu îi cheamă pe ai Săi la credinţă, întăreşte şi susţine credinţa celor care sunt deja uniţi cu Hristos. Predicarea Evangheliei şi nu predicarea Legii creează dorinţa şi puterea de a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Deci, pentru Pavel, până la urmă, predicarea Evangheliei înseamnă totul. El are o dorinţă vie să ajungă în Roma ca să Îl poată predica pe Isus Hristos în inima Imperiului Roman. Şi el ştie că va avea un mare seceriş, ştie că Biserica va fi întărită şi încurajată prin vizita sa. Haideţi deci să urmăm exemplul lui Pavel şi să ţinem Evanghelia, pe Hristos răstignit, în centrul a tot ce facem. Pentru că acest mesaj al lui Hristos, şi al Lui răstignit, va confirma credinţa noastră. Ne va întări ca biserică. Şi vom fi în mod constant şi reciproc încurajaţi de acele lucruri pe care Dumnezeu le va face în mijlocul nostru prin predicarea crucii. Prea iubiţilor, dacă avem o dorinţă vie pentru crucea lui Isus Hristos, vom vedea păcătoşii venind la credinţă. Îi vom vedea pe cei cu inima zdrobită primind alinare. Îi vom vedea pe cei îndureraţi cum sunt mângâiaţi. Îi vom vedea pe cei descurajaţi primind speranţă şi vom vedea cum cei mândri şi făţarnici sunt zdrobiţi. Iar mărturia noastră cu privire la ceea ce face Dumnezeu în mijlocul nostru prin predicarea Evangheliei va fi o mare încurajare pentru noi şi va fi o mare încurajare pentru toate celelalte biserici cu care suntem în contact. Da, Evanghelia e totul. Şi fie ca noi să avem o dorinţă vie pentru această Evanghelie, aşa cum a avut şi Pavel.
Haideţi să ne rugăm. Tatăl nostru care eşti în ceruri, ne aducem din nou aminte de cuvintele Apostolului care spune că singurul motiv pentru care suntem aici şi suntem în Hristos este din cauza chemării Tale pline de har cu care ne-ai chemat. Nu există nimic bun în noi, Doamne, atunci când ne cercetăm inimile şi descoperim că ne încredem în Isus Hristos pentru că Tu eşti bun şi îndurător. De aceea Te rugăm, O Doamne, să putem reflecta cu adevărat acea credinţă despre care vorbeşte Pavel în această scrisoare. Fă-ne să fim un trup şi să ne încurajăm unul pe altul cu aceste cuvinte glorioase. Fă să vedem păcătoşii venind la Mântuitorul. Fă să-i vedem pe cei cu inima zdrobită cum sunt mângâiaţi. Fie ca toţi cei ce se simt descurajaţi şi nenorociţi să primească speranţă. Şi fie ca noi toţi să fim întăriţi şi îmbărbătaţi în credinţa noastră pentru ce ai făcut în Persoana Fiului Tău, care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Amin.
Tradus de Florin Vidu
Evanghelia promisă mai dinainte
(Ieremia 31:31-34, Romani 1:1-7)
Dr. Kim Riddlebarger
Epistola lui Pavel către Biserica din Roma, cartea Romani, este probabil cel mai puternic document din toată istoria omenirii. Influenţa acestei scrisori asupra civilizaţiei occidentale în general şi asupra creştinătăţii în particular este pur şi simplu uimitoare. Două exemple ne-ar putea ajuta să înţelegem mai clar acest lucru.
În a doua jumătate a secolului al patrulea, un tânăr foarte inteligent a fost copleşit de sentimentele sale de deşertăciune. Era un om de lume în toată puterea cuvântului. A fost o figură în ascensiune în lumea religioasă dar a ajuns la o răscruce de drumuri în viaţa sa. A ajuns la sfârşitul căutărilor sale în încercarea de a rezolva îndoielile care îl bântuiau în legătură cu orice lucru. Nimic din ce făcea nu-i aducea vreun răspuns în căutarea lui după siguranţă şi în cele din urmă îndoielile l-au copleşit. Astfel că, în disperarea sa, a alergat din casă într-o grădină din apropiere şi a început să plângă deznădăjduit sub un smochin. Dintr-o dată a auzit vocea unui copil din curtea unui vecin cântând “tolle lege, tolle lege”, “ia şi citeşte, ia şi citeşte”. Crezând că Dumnezeu îi vorbeşte prin cuvintele acestui cântec de copii, tânărul a alergat înapoi în casă, a apucat Biblia şi a deschis-o la întâmplare, credea el, iar ochii i s-au oprit asupra următoarelor cuvinte: “Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Instantaneu toate îndoielile i-au dispărut. Omul era Sfântul Augustin iar pasajul din Scriptură era Romani 13:13.
Cei mai mulţi dintre voi cunoaşteţi istoria lui Martin Luther. Un alt tânăr strălucit, bântuit nu de îndoială, ci de vinovăţie. Cum ar putea să-l mântuiască Dumnezeu, când el se ştia cât de păcătos era? Şi astfel, fiind un călugăr augustinian conştiincios, Luther s-a hotărât să găsească alinare pentru agonia sa îngrozitoare. A petrecut ore întregi spovedindu-se, crezând că mărturisindu-şi păcatele poate scăpa de vina lor. Dar duhovnicii lui Luther au obosit înaintea lui, iar Martin tot nu a găsit pacea. Bătrânul şi înţeleptul său mentor, Johann Von Staupitz, i-a dat tânărului său protejat un sfat bun. “Martin, mănâncă mai mult. Dormi mai mult şi învaţă despre Dumnezeu.” Astfel, strălucitul dar tulburatul tânăr a devenit profesor de Biblie la Universitatea din Wittenberg. Învăţându-i pe studenţi mai întâi din Geneza, apoi din Psalmi, Romani, Galateni şi Evrei, într-un sfârşit Luther a găsit răspunsul. În Romani 1:17 Pavel scrie: “Deoarece în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă.” Acest text l-a pus pe Luther înaintea unei dileme fără ieşire. Dumnezeu cere de la noi o neprihănire desăvârşită iar Luther ştia că tocmai aceasta îi lipsea lui. Dar apoi ochii lui Luther au fost atraşi către rândul următor din acest verset. “Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Astfel, Luther a descoperit că lucrul pe care îl cere Dumnezeu de la noi în Lege este exact lucrul pe care ni-l dă în Evanghelie. Căutarea lui Luther după pace s-a sfârşit şi de-acum avea să urmeze Reforma. Aşa cum glumea odată bunul nostru prieten Rod Rosenbladt: “Cel mai neinspirat lucru pe care l-a făcut vreodată Biserica Catolică a fost să-l numească pe Luther profesor de Biblie.”
De la Sfântul Augustin, cel mai influent gânditor în prima mie de ani din istoria Bisericii, până la Martin Luther şi Reforma Protestantă (am putea continua, incluzându-l aici pe Wesley, în A Doua Mare Trezire. Am putea vorbi despre Carl Bart şi despre felul în care comentariul său la cartea Romani a revoluţionat lumea teologică), cartea Romani este adesea fântâna din care s-a revărsat înţelegerea cu adevărat biblică a păcătoşeniei omeneşti şi a harului mântuitor al lui Dumnezeu în Isus Hristos, reformând Biserica, întărind poporul lui Dumnezeu pentru a fi martori credincioşi ai lui Isus Hristos, şi aducând toate lucrurile în supunere faţă de domnia lui Hristos. Deşi întreaga Scriptură e insuflată de Dumnezeu şi întreaga Scriptură Îl descoperă pe Isus Hristos prin cele două cuvinte, Lege şi Evanghelie, nu poate exista nici o îndoială că Epistola lui Pavel către Romani a fost esenţială pentru sănătatea spirituală şi bunăstarea Bisericii lui Hristos. Ori de câte ori cartea Romani este proclamată de la amvon, oriunde ea e studiată şi onorată de poporul lui Dumnezeu, acolo Dumnezeu aduce reforma.
Cum se face că această carte, Romani, este atât de centrală pentru reforma şi înnoirea Bisericii? Un număr de scriitori au încercat să răspundă la această întrebare, dar unul dintre ei cred că a rezumat cel mai bine răspunsul. Citez: “Istoria Bisericii creştine este martora faptului că Epistola către Romani a furnizat într-un mod deosebit impulsul pentru reînnoirea creştinismului. Când omul a alunecat de la Evanghelie, un studiu profund al cărţii Romani a fost adesea mijlocul prin care cel pierdut a fost recuperat.” Cred că a prins foarte bine ideea. Din moment ce cartea Romani vorbeşte cu atâta claritate şi cu atâta putere despre Evanghelie, această scrisoare antică iese la viaţă în special în acele perioade în care Evanghelia este pierdută, când este întunecată, când oamenii nu mai ştiu ce să creadă în legătură cu ea sau când Biserica o neglijează. Dacă ne gândim că trăim într-o vreme când Evanghelia este foarte clară, ne înşelăm singuri. Nu numai că multor aşa-zişi evanghelici nu le este prea clară Evanghelia, dar Bisericile Reformate sunt acum din ce în ce mai năpădite de cei ce cred că de fapt Martin Luther a înţeles greşit şi că în realitate în cartea Romani nu se vorbeşte despre modul în care păcătoşii vinovaţi sunt îndreptăţiţi înaintea unui Dumnezeu sfânt. Dimpotrivă, argumentează mulţi, unii chiar din cadrul taberei noastre, cartea Romani este înţeleasă mai corect ca fiind încercarea lui Pavel de a înlătura acele bariere etnice care îi separau pe evrei de neamuri şi că doctrina îndreptăţirii nu are prea mult de-a face cu statutul păcătosului înaintea lui Dumnezeu. Există un cor de voci care ne spun acum că în Romani Pavel prezintă felul în care oamenii incluşi în legământ prin alegerea plină de har a lui Dumnezeu, rămân în acel legământ prin propria lor ascultare. Dar, încă o dată, întunericul a coborât peste noi şi trebuie să readucem ce s-a pierdut înapoi la lumina adevărului.
Nu aş putea fi mai mult de acord cu Stephen Westerholm, care a încercat să respingă categoric poziţia experţilor în Noul Testament care cred că Luther a perceput greşit poziţia lui Pavel prin lupa propriei sale conştiinţe apăsate de vinovăţie. Citez din Westerholm: “Dacă nu crezi că ai prea multe de învăţat despre Pavel de la Martin Luther, atunci ar trebui să te gândeşti la o carieră în metalurgie.” Martin Luther este cel ce a declarat că Epistola către Romani este partea principală a Noului Testament, cea mai pură Evanghelie care nu numai că merită să fie cunoscută pe de rost de orice creştin, cuvânt cu cuvânt, dar merită studiată zilnic, fiind pâinea zilnică a sufletului. Niciodată nu va ajunge să fie citită şi studiată prea mult sau prea bine. Cu cât cineva se apropie de ea mai mult, cu atât devine mai preţioasă şi are un gust mai bun.
De ce a recomandat Luther creştinilor să citească, să studieze şi să cunoască această carte în profunzime, mai mult decât alte cărţi din Biblie? Pentru că, prea iubiţilor, Luther a înţeles exact acel lucru pe care atât de mulţi dintre contemporanii noştri nu au reuşit să-l priceapă, şi anume adevărul valoros că doctrina justificării prezentată de Pavel e strâns legată de modul în care un păcătos vinovat este îndreptăţit înaintea unui Dumnezeu sfânt. Şi Luther nu e singurul care susţine această poziţie. John Calvin comenta odată: “Dacă înţelegem această Epistolă, avem un pasaj care ne deschide drumul către înţelegerea întregii Scripturi.” Calvin a spus asta pentru că Epistola către Romani conţine peste şaizeci de citate directe din Vechiul Testament, mai mult decât oricare carte din Noul Testament. Prin urmare, dacă înţelegem scrisoarea lui Pavel către Romani, avem o busolă cu ajutorul căreia ne putem găsi drumul prin tot restul Scripturii. De aceea Luther şi Calvin ne îndeamnă să citim şi să recitim, să studiem şi să medităm, chiar să memorăm această carte, Epistola către Romani. Daţi-mi voie să vă prezint lucrurile cât de simplu sunt în stare. Pentru a putea trăi o viaţă creştină sănătoasă, trebuie să cunoaştem ce este scris în această Epistolă. Dacă nu suntem siguri de propria noastră poziţie înaintea lui Dumnezeu (Oare mă iubeşte Dumnezeu? Cum rămâne cu păcatele mele? Dar cu acel păcat de la care nu mă pot nicidecum opri?), dacă nu suntem siguri cum stăm înaintea lui Dumnezeu, luptându-ne cu aceste întrebări, atunci vom fi atacaţi de îndoială. Dacă nu reuşim să înţelegem adâncimea păcatului nostru şi gravitatea vinovăţiei noastre înaintea lui Dumnezeu, atunci nu vom renunţa la propria noastră neprihănire, pe care Scriptura o aseamănă cu nişte haine mânjite. Am putea avea chiar îndrăzneala să stăm înaintea Dumnezeului Sfânt în ziua judecăţii şi cumva să ne aşteptăm ca El să ne permită accesul în cer pentru că ne-am înşelat pe noi înşine crezând că am împlinit cu adevărat cerinţele Legii lui Dumnezeu. De aceea, prea iubiţilor, avem nevoie de lumina pe care ne-o poate aduce această Epistolă, acum mai mult ca niciodată.
Când, de ce şi cui a fost scrisă această măreaţă scrisoare? Aproape toţi învăţaţii în Noul Testament sunt de acord (şi acesta este el însuşi un punct semnificativ), toţi învăţaţii în Noul Testament sunt de acord că Pavel a scris această Epistolă pe când se afla în Grecia, cel mai probabil în timpul iernii şi primăverii din anii 55-56 d.Hr. Romani capitolul 15 versetul 25 ne spune că Pavel se găsea în drum spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare pentru săraci, după ce şi-a terminat călătoria misionară în Macedonia, pe care o găsim descrisă în Fapte 20 şi 21. În Romani capitolul 1 versetele 10-13, Pavel ne spune că doreşte să viziteze Roma, dar până acum a fost împiedicat să o facă. El speră să ajungă în Spania după ce va încheia călătoria la Ierusalim şi pe drum vrea să se oprească şi să viziteze Roma. Epistola către Romani este cu adevărat cea mai timpurie dovadă concretă pe care o avem că în cetatea Romei a existat o Biserică creştină, în Roma, capitala Imperiului. Dar într-o scrisoare compusă prin 49 d.Hr. îl vedem pe secretarul Împăratului Adrian, Claudius, menţionându-l pe un anume Crestus care a provocat o mare tulburare printre evreii din sinagogile din Roma. După cum ştiţi, evreii au fost alungaţi prin edictul lui Claudius câţiva ani mai devreme. Ei se întorceau acum şi acest Crestus provoca tot felul de probleme prin sinagogi. Ei bine, cine e Crestus? E probabil o referire la Hristos. Predicarea lui Hristos în sinagogile din Roma a provocat tot felul de tulburări, pentru că ştim din cartea Faptelor Apostolilor că oriunde se predica Evanghelia, izbucneau răscoale. Acelaşi lucru se întâmpla probabil în cetatea Romei. Ştim că Roma era o cetate deschisă. Creştinii călătoreau acolo la fel ca peste tot. Din Fapte 2:10 aflăm că în ziua Cincizecimii erau prezenţi şi vizitatori din Roma, care au auzit predica lui Petru. Avem astfel argumente solide pentru a arăta că Evanghelia ajunge în Roma, capitala Imperiului, la o dată foarte timpurie. Amintiţi-vă că sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor ni-l prezintă pe Pavel arestat în Roma. Aceasta e o dovadă incontestabilă că în cetate exista o biserică prosperă şi că rugăciunile lui Pavel au fost ascultate. A ajuns într-adevăr până la urmă să se întâlnească cu cei cărora le scrie acum. Din acest pasaj şi din alte comentarii pe care le face Pavel în capitolul 16 aflăm că Biserica din Roma este compusă dintr-o serie de biserici ce se adunau în case şi care erau răspândite în întreaga cetate. Pavel nu vorbeşte niciodată despre biserica din Roma referindu-se la acest grup ca la un întreg. În instrucţiunile pe care le dă, el o trimite pe diaconiţa Fivi, o femeie, să contacteze toate aceste grupuri individuale, ca să se asigure că toţi cunosc această scrisoare.
Despre ce vorbeşte cartea Romani? E un lucru des întâlnit să-i auzi pe oameni vorbind despre cartea Romani ca şi cum Pavel ar fi scris o teologie sistematică a credinţei creştine. Cu siguranţă, Pavel are un ansamblu sistematic de credinţe, dar trebuie să ne amintim că Epistola către Romani este o scrisoare scrisă membrilor unei anumite biserici pentru a-i ajuta să înţeleagă problemele prin care treceau. Avem sentimentul real că atunci când citim Romani, citim de fapt corespondenţa altei persoane, aşa cum spunea cineva. Astfel, Romani e o scrisoare conjuncturală, nu o teologie sistematică a credinţei creştine. Mulţi dintre cei care au scris comentarii la cartea Romani au încercat să identifice o temă individuală care să domine întreaga scrisoare. Reformatorii au mers pe drumul deschis de Luther, care a avut tendinţa să considere discuţia lui Pavel despre îndreptăţire ca fiind tema centrală a cărţii Romani. Mai recent, mai mulţi învăţaţi au considerat că adevăratul punct central din Romani se găseşte de fapt în Romani 6-8, unde Pavel discută în detaliu unirea credinciosului cu Hristos. Alţii cred că inima cărţii Romani se găseşte în Romani 9-11, unde Pavel discută rolul evreilor şi neamurilor în istoria răscumpărării. Cred că lucrurile sunt foarte simple. Diversitatea de opinii ne aminteşte că toate aceste lucruri sunt importante pentru Pavel într-o măsură sau alta, deşi îndreptăţirea se găseşte într-adevăr în inima predicării lui Pavel. De fapt, cu toate aceste probleme s-au confruntat majoritatea bisericilor pe care le găsim pe paginile Noului Testament.
Toate aceste probleme pot fi reduse la o singură întrebare. Care trebuie să fie relaţia dintre evrei şi neamuri în cadrul Bisericii? Acei evrei care au ajuns să creadă că Isus era Mesia lui Israel se întrebau acum ce să facă în legătură cu Moise şi Legea. Ce facem cu vechea noastră credinţă, acum că am crezut în Isus ca Mesia? În acelaşi timp, neamurile, care ajuns să creadă că Isus era Fiul lui Dumnezeu, ei nu au auzit niciodată de Moise. Nu au citit niciodată Vechiul Testament. Se luptau din greu să se debaraseze de obiceiurile păgâne pe care le practicau înainte să vină la credinţa în Hristos. Mulţi evrei doreau ca neamurile convertite să trăiască la fel ca evreii. Acesta e unul din lucrurile pe care Pavel le condamnă în mod explicit. În acelaşi timp, mulţi dintre neamuri nu păreau să înţeleagă de ce evreii aveau o problemă cu faptul că ei mâncau carne de porc şi nu erau circumcişi. Pavel îi avertizează pe cei dintre neamuri: “Hei, ar trebui să fiţi mai sensibili şi să respectaţi conştiinţele evreilor.”
Această luptă, exact această luptă dintre evrei şi neamuri în legătură cu Moise, cu Legea şi cu doctrina îndreptăţirii în viaţa creştină explică de fapt de ce cartea Romani vorbeşte cu atâta putere creştinilor dintr-o vreme ca a noastră, când Evanghelia e întunecată, dacă nu pierdută cu totul. Pentru că evreii din Roma se luptau cu legalismul. Ce cere Dumnezeu de la mine ca să fiu îndreptăţit? Ce trebuie să fac? E oare numai prin credinţă? Sau e prin credinţă plus încă ceva? Spune-mi, Pavel, cum e? Şi Pavel ne spune. Neamurile din Roma se confruntau cu antinomianismul. În regulă, am înţeles, sunt mântuit prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus. Acum că sunt creştin, ce aşteaptă Dumnezeu de fapt de la mine? De aceea lupta evreilor din Romani vorbeşte tuturor celor din zilele noastre care se luptă cu problema vinovăţiei, care se luptă cu problema conştiinţei, care se întreabă dacă sunt sau nu într-o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu. Pentru cei dintre neamuri, cartea Romani răspunde întrebărilor de genul: “Acum că sunt creştin, ce se aşteaptă de la mine să fac în Biserică? Cât de mult ar trebui să ascult? Ce îmi spune Legea mie, dacă sunt un nou-născut în credinţa creştină?” Astfel, aceste subiecte ies la suprafaţă şi ne arată de ce cartea Romani continuă să vorbească atât de puternic de-a lungul veacurilor.
În timpul care ne-a mai rămas, haideţi să deschidem la primele patru versete din Romani, care reprezintă aproape jumătate din salutul cu care Pavel îşi întâmpină cititorul. Iar apoi, în următoarea Zi a Domnului, dacă va voi Domnul, vom încheia salutul şi ne vom ocupa de mesajele personale de salut ale lui Pavel pentru cei din biserică, în versetele 5-15. Pavel îşi începe scrisoarea prezentându-se şi definindu-şi relaţia sa, atât cu Hristos cât şi cu Evanghelia. El spune: “Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu…” Primul lucru pe care îl face Pavel este să se prezinte ca fiind un rob al lui Isus Hristos. Dacă Isus Hristos este Domnul, atunci e destul de evident că cei ce Îl urmează sunt robii Lui. Sunt sclavii Lui. Numai că acest fel de sclavie nu e aceeaşi sclavie pe care au cunoscut-o înainte.
Pavel este un apostol pentru că a fost chemat în această slujbă în timp ce călătorea pe drumul Damascului, ca să-i vâneze şi să-i aresteze pe creştini. Găsim această relatare în Fapte capitolul 9. Aşa cum ne aminteşte Calvin, însăşi ideea că Pavel a fost chemat să fie un apostol e absolut remarcabilă. Pentru că, aşa cum spune Calvin, Dumnezeu a luat un lup nemilos şi l-a făcut nu doar una din oile Sale, dar l-a numit pe acest fost lup în funcţia de păstor al turmei neamurilor. Pavel nu e un evreu nemulţumit care caută ceva mai bun. În Filipeni capitolul 3 Pavel ne spune: “Sunt pe deplin încredinţat de neprihănirea mea înaintea lui Dumnezeu.” Dar Pavel, pentru că era convins de neprihănirea lui înaintea lui Dumnezeu, era un duşman al lui Isus Hristos atunci când Isus Hristos i-a apărut brusc în faţă pe drumul spre Damasc, l-a orbit, apoi l-a vindecat, iar apoi l-a transformat într-un apostol al neamurilor. Calvin are dreptate. E un lucru absolut remarcabil. O astfel de chemare porneşte din voinţa lui Dumnezeu, nu din vreun lucru bun în inima păcătoasă pe care Dumnezeu îl vede şi la care răspunde.
Verbul “a chema” se referă nu doar la chemarea generoasă a lui Dumnezeu, la chemarea Sa plină de har adresată păcătoşilor să vină la viaţă şi la credinţă în mântuire prin predicarea Evangheliei (e plină de har pentru că, amintiţi-vă, noi eram moţi în păcatele noastre atunci când am fost chemaţi); o astfel de chemare determină un anumit gen de ascultare, pe care Pavel îl va discuta în continuare, un anume fel de slujire în Biserică, amintită şi aceasta în continuare. Toţi creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu la credinţă prin Evanghelie. Dar ideea subliniată de Pavel aici este că romanii trebuie să-şi amintească: “Nu am obţinut această slujbă prin ambiţie. Am obţinut-o pentru că asta a fost voia Domnului.” Din moment ce Hristos l-a chemat, Pavel scrie acestei adunări cu autoritatea lui Hristos. Asta înseamnă să fii un apostol. De-asta slujba unui apostol nu mai există în Biserica de azi. Apostolii au lăsat după ei pastori, bătrâni şi diaconi, nu noi apostoli, nici papi sau cardinali.
Chemarea lui Hristos pentru Pavel îl pune deoparte pe Pavel pentru Evanghelie, iar Pavel defineşte Evanghelia în 1Corinteni 15:1-8 ca fiind moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos, după Scripturi. Prin urmare, Evanghelia nu are absolut nimic de-a face cu vreo acţiune umană. Nu are nimic de-a face nici cu răspunsul nostru înaintea lui Dumnezeu, atunci când suntem chemaţi de către Evanghelie. Dimpotrivă, Evanghelia are totul de-a face cu actul mântuitor al lui Dumnezeu în Isus Hristos, în Persoana iubitului Său Fiu. Din nou, Martin Luther a avut perfectă dreptate când îi spunea nevroticului său protejat, Philip Melancthon, “Uite ce e, Philip, tu eşti din nou în păcat, dar important este că întreaga Evanghelie este în afara ta.” Evanghelia nu include naşterea din nou. Nu include acceptarea lui Isus ca Mântuitorul tău personal. Evanghelia este relatarea acelor lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu ca să mântuiască păcătoşii, şi anume, moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos, după Scripturi. Răspunsul nostru la Evanghelie, credinţă şi pocăinţă, nu înseamnă Evanghelia. Trebuie să fim foarte clari în această privinţă.
Pavel este de asemenea clar şi atunci când arată că Evanghelia nu e un lucru inventat de el. Aşa cum declară în versetul 2, el vorbeşte despre această Evanghelie care a fost făgăduită mai înainte, pe care Dumnezeu a promis-o mai dinainte profeţilor Săi în Sfintele Scripturi. Pavel îi aminteşte cititorului că Evanghelia era cunoscută deja în Vechiul Testament, chiar din primul moment al păcatului uman. Pentru că imediat ce Adam şi Eva au încălcat legământul faptelor, citim despre promisiunea unui Răscumpărător care va veni prin sămânţa femeii, şi anume prin Eva, şi care va mântui rasa căzută a lui Adam, zdrobind capul şarpelui. În întreaga carte a Genezei citim despre promisiunea din legământul cu Avraam, în care Dumnezeu promite să fie Dumnezeul lui Avraam şi al urmaşilor lui. Promite să-l facă pe Avraam o mare naţiune, să-l facă tatăl a nenumăraţi urmaşi, dar şi cel prin care Dumnezeu va trimite într-o zi Răscumpărătorul promis. Acest fir glorios al răscumpărării, această promisiune glorioasă a răscumpărării finale se continuă în întreg Vechiul Testament, fiind probabil cel mai bine cristalizată în profeţia lui Ieremia despre un nou legământ (care este de fapt lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă). În Ieremia citim: “Domnul va face un nou legământ cu casa lui Israel.” Şi, într-o zi îndepărtată din viitor, profetul spune rostind cuvintele lui Dumnezeu: “Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor.” Amintiţi-vă că până atunci Legea era scrisă doar pe table de piatră. “Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” Din nou se repetă marea promisiune din legământ. “Ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul.” Şi cum se încheie această profeţie?” “Căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” Pentru Pavel, ce a fost promis în întregul Vechi Testament a devenit acum o realitate în Isus Hristos. Pavel nu inventează aceste lucruri pe măsură ce continuă să scrie. Aceeaşi Evanghelie pe care o predică el a fost promisă mai dinainte.
În toate scrisorile sale, Pavel vorbeşte despre Evanghelie ca despre un mister care acum este revelat. Putem găsi mai multe exemple în Efeseni, în Coloseni şi în 1Corinteni. Este o temă majoră în scrisorile lui Pavel. În alte cuvinte, această promisiune a răscumpărării, ascunsă în Vechiul Testament în modele, în umbră, a fost dezvăluită acum pentru ca toţi să o poată vedea în viaţa, în moartea şi în învierea lui Isus.
Prin urmare, acea Evanghelie pentru care Pavel a fost pus deoparte de către Isus Hristos ca să o predice are un subiect foarte specific. Acesta este prezentat în versetele 3-4, unde ni se vorbeşte despre Evanghelia care priveşte pe Fiul lui Dumnezeu, “născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.” Importanţa cristologică a acestor versete e evidentă. Pavel declară că Isus, în ce priveşte natura Sa umană, este acelaşi Isus declarat ca Fiu al lui Dumnezeu pe baza învierii Sale. Din moment ce cartea Romani a fost scrisă foarte timpuriu în cariera lui Pavel, la mijlocul anilor ’50 din primul secol, ea este o dovadă foarte puternică împotriva argumentului mult prea des întâlnit care spune că Isus a fost divinizat ulterior de către Biserica primară. Acest concept are două naturi distincte, o natură divină şi o natură umană existând într-o unire ipostatică într-o singură persoană, în Isus, este proclamaţia creştină încă de la început. Aşa cum ne aminteşte B.B. Warfield, “Nu e vorba aici de o speculaţie stranie. Nu e o invenţie a lui Pavel sau a altora din Biserica primară. Acesta e Isus pe care Îl predica Pavel. Acesta şi nimeni altul.” Găsim afirmaţii asemănătoare din partea lui Pavel în Coloseni 1:15-20 unde Pavel vorbeşte despre Isus ca imagine, chipul Dumnezeului celui nevăzut, întâiul născut din toată creaţia, creatorul tuturor lucrurilor, cel în care (ascultaţi acest limbaj) Dumnezeu a vrut să locuiască toată plinătatea Sa. Filipeni 2 versetele 6-7, din nou cuvinte bine cunoscute. Pavel spune despre Isus Hristos: “El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” Astfel, Isus nu este doar un descendent din David în ce priveşte trupul, stabilindu-şi astfel acreditările Sale Mesianice şi împlinind profeţia din Vechiul Testament, ci învierea Sa din morţi dovedeşte că El este Fiul lui Dumnezeu. Asta înseamnă că Isus este Cel promis în întreg Vechiul Testament. Iar apoi, în învierea Sa, El posedă aceeaşi natură umană, de-acum proslăvită, pe care a avut-o înainte să învie dintre cei morţi.
Este clar din aceste versete, şi din multe altele pe care le aduce Pavel, că învierea ocupă un loc foarte important în felul în care Pavel înţelege persoana şi lucrarea lui Hristos. Pentru că, prin învierea lui Hristos, Duhul Sfânt confirmă cu mare putere calitatea de Fiu divin a lui Isus, iar odată cu învierea Domnului nostru a început o nouă eră a mântuirii. Isus este fiul uman al lui David, în ce priveşte trupul. Dar El este şi Fiul divin al lui Dumnezeu, aşa cum dovedeşte învierea prin puterea Duhului Sfânt. În toate scrisorile lui Pavel, trupul, sau firea pământească, şi duhul sunt întotdeauna în contrast unul cu celălalt. E o idee la care vom reveni cu mai multe detalii în Romani capitolul 8. În 1Corinteni 15:20 Pavel vorbeşte folosind, cu privire la învierea Domnului nostru, această analogie din agricultură, a primelor roade ale celor care au adormit. În acelaşi fel, în Coloseni 1:18 Pavel vorbeşte despre Hristos ca fiind cel întâi născut dintre cei morţi. Ramificaţiile acestui lucru sunt importante în special deoarece înseamnă că trebuie să ne gândim la învierea lui Hristos în relaţie cu propria noastră înviere. Aşa cum o vede Pavel, învierea lui Isus Hristos reprezintă primele roade ale unei recolte glorioase. Un seceriş pe care îl aşteptăm să vină, în care toţi cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu, uniţi cu Isus Hristos prin credinţă, vor fi la rândul lor înviaţi dintre cei morţi. Prea iubiţilor, asta înseamnă că victoria lui Hristos asupra morţii va deveni într-o zi victoria noastră asupra morţii şi a mormântului. Cât de multă mângâiere ne aduce acest gând în vreme de suferinţă! Să ştim că, la fel de sigur cum Isus a înviat, toţi cei ce sunt în El vor învia la rândul lor. Să nu uităm că, într-un fel, moartea lui Hristos de pe cruce e o înfrângere, dacă o separăm de înviere. Învierea este cea care pune sigiliul lui Dumnezeu pe cruce şi arată cu claritate victoria ei decisivă. Pentru Pavel şi pentru ceilalţi scriitori ai Noului Testament, învierea este adevăratul concept prin care creştinismul se ridică sau cade. Pentru că Hristos a înviat pentru îndreptăţirea noastră.
Importanţa acestei legături dintre cruce şi mormântul gol în gândirea lui Pavel poate fi văzută într-un pasaj pe care probabil îl ştim cu toţii pe de rost. Romani 10 versetul 9: “Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta (ce?) că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” În mintea lui Pavel, crucea şi mormântul gol sunt intim legate. A mărturisi un lucru înseamnă a-l mărturisi şi pe celălalt. Pentru Pavel, victoria atârnă de învierea lui Hristos. În 1Corinteni 15:14 Pavel declară categoric: “Dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.” Un Mesia mort nu este un Mesia. Dar un Mesia înviat nu este doar fiul promis al lui David, este şi Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Astfel, triumful lui Hristos asupra morţii şi asupra mormântului marchează începutul unei noi ere, o eră ce va veni şi în care toate promisiunile mântuirii din vechiul legământ se vor împlini în sfârşit pe deplin şi într-un mod glorios. Jertfa lui Isus Hristos pentru păcat şi triumful Său asupra morţii şi a mormântului devine baza pentru mântuirea fiecărui creştin credincios. Triumful lui Hristos, în întregul lui, devine al nostru în virtutea unirii noastre cu El prin credinţă. Pentru că Isus trăieşte, şi noi trăim. Amintiţi-vă, Isus este Cel ce declara despre Sine în Ioan 11: “Eu sunt învierea şi viaţa.” Prin urmare, Evanghelia lui Pavel se bazează pe faptul că Isus Hristos a înviat în trup din mormânt. Tot ce trebuie să facă cineva este să privească pur şi simplu la întâlnirile lui Pavel cu necredincioşii în tot Noul Testament pentru a vedea importanţa acordată învierii. În Fapte 13. În Fapte 17. În Fapte 26. Şi în 1 Corinteni 15, un pasaj la care am privit deja. Învierea este dovada că mesajul lui Pavel este adevărat. B.B. Warfield ne aminteşte din nou că “Învierea lui Isus Hristos este doctrina cardinală a sistemului nostru. De ea depind toate celelalte doctrine.” Warfield spune: “Evanghelia conţine declaraţiile martorilor oculari ai învierii lui Hristos şi ea, dacă rezistă în faţa probelor, dovedeşte acest fapt. Dacă Hristos a înviat dintre cei morţi, toate motivele, toate posibilităţile de negare a vreunui fapt al creştinismului sunt înlăturate pentru totdeauna.” Dacă Isus Hristos a înviat dintre cei morţi, atunci creştinismul este adevărat, indiferent dacă tu îl crezi sau nu. Deoarece Isus Hristos a biruit mormântul, El este Domnul şi are tot dreptul să-ţi ceară să renunţi la propria ta neprihănire şi să o cauţi pe a Lui.
Astfel, Evanghelia lui Pavel stă în picioare pentru că Isus Hristos a înviat dintre cei morţi. Iar îndemnul lui Pavel pentru Biserica din Roma este centrat în această Evanghelie glorioasă a Fiului lui Dumnezeu, care “priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.” Deşi Evanghelia n-a fost invenţia lui Pavel şi nici n-a fost adusă prin ambiţia umană (a fost promisă mai dinainte, este scrisă în sângele crucii şi este sigilată de mormântul gol), Hristosul înviat l-a chemat pe Pavel şi L-a pus deoparte să predice această Evanghelie. E o Evanghelie pe care o găsim prezentată cu o claritate neîntrecută, cu o mare simplitate şi cu o putere incredibilă în Evanghelia către Romani. Haideţi deci să luăm aminte la sfaturile înţelepte ale părinţilor noştri în credinţă şi să ne străduim să citim, să studiem şi să memorăm cuvintele lui Pavel. Pentru că în această scrisoare uimitoare descoperim cu adevărat cum un Dumnezeu plin de har îi îndreptăţeşte pe păcătoşi şi cum unirea noastră cu acelaşi Hristos înviat ne eliberează, ne oferă libertatea să trăim vieţi de recunoştinţă înaintea acestui Dumnezeu plin de har şi de îndurare.
Haideţi să ne rugăm. Tatăl nostru, Îţi mulţumim pentru măreţele adevăruri pe care ni le-ai descoperit în cartea Romani. Ne rugăm, o Doamne, să învăţăm din această carte. Să descoperim şi să înţelegem mesajul ei. Iar credinţa noastră să fie adusă la viaţă şi să fie întărită. Suntem recunoscători, Doamne, că prin viaţa şi moartea lui Isus Hristos Tu îl îndreptăţeşti cu adevărat pe păcătosul care vine la Tine cu o credinţă smerită. Şi mai suntem recunoscători pentru că am fost îngropaţi cu Fiul Tău drag în botez iar apoi am fost înviaţi să trăim vieţi de sfinţenie şi recunoştinţă înaintea Lui. Pentru că Tu nu ne mai ţii în socoteală păcatul. Dă-ne conştiinţe curate înaintea Ta. Fiindcă Isus a fost înviat cu puterea Duhului Sfânt, prin slujirea aceluiaşi Duh binecuvântat fă-ne în stare să umblăm în sfinţenie şi ascultare înaintea Ta, aşteptând slava vremii ce va veni, când vom primi în toată plinătatea moştenirea pe care ne-ai promis-o. Pentru că Te rugăm în Numele Domnului nostru Isus cel înviat. Amin.
Tradus de Florin Vidu
Aţi fost izbăviţi de păcat
(Ieremia 31:31-34, Romani 6:15-23)
Dr. Kim Riddlebarger
Una dintre cele mai importante teme din teologia lui Pavel este conceptul unirii cu Hristos. Prin credinţă, toţi credincioşii sunt uniţi cu Isus Hristos, primind astfel toate binefacerile mântuirii Sale. În Romani capitolul 6 Pavel demonstrează că, deoarece suntem în Hristos, noi am fost răstigniţi împreună cu Hristos. Am fost îngropaţi şi înmormântaţi împreună cu Hristos, datorită botezului nostru, şi am fost înviaţi din morţi împreună cu Hristos la o viaţă nouă. Am fost eliberaţi de consecinţa oribilă a păcatului, care este moartea. Am fost eliberaţi de vina lui ruşinoasă, care este condamnarea. Am fost eliberaţi de tirania lui disperată, care este robia faţă de firea pământească. Astfel, pentru a pune o temelie pentru sfinţire, Pavel ne aminteşte că în Hristos am murit şi am înviat la o viaţă nouă. Acesta e motivul pentru care discuţia lui Pavel despre sfinţire începe cu un îndemn pentru toţi creştinii să se considere morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu.
După ce a arătat în Romani 5, versetele 12-21, că Adam este căpetenia federală a rasei umane sub legământul faptelor iar Isus Hristos este căpetenia federală a celor de sub legământul harului, în Romani capitolul 6 versetele 1-14 Pavel se ocupă acum de subiectul sfinţirii. Pentru a înţelege corect felul în care Pavel prezintă doctrina sfinţirii, trebuie să înţelegem că cele spuse în Romani 6, Romani 7 şi Romani 8 au sens doar în lumina distincţiei foarte importante prezentate în Romani capitolul 5. Dezastrul adus asupra noastră de neascultarea lui Adam trebuie văzut în lumina binecuvântării aduse de ascultarea lui Hristos, prin care mulţi sunt făcuţi sau sunt socotiţi neprihăniţi.
Deci, pe măsură ce Pavel îşi prezintă Evanghelia, devine clar că toţi cei ce sunt îndreptăţiţi doar prin credinţă, în mod gratuit şi instantaneu, încep totodată procesul sfinţirii prin acelaşi act de credinţă îndreptăţitoare, în momentul îndreptăţirii lor. Acest lucru e foarte important, de aceea am să îl repet. Pavel nu poate concepe ca cineva să fie îndreptăţit dar să nu treacă prin procesul sfinţirii. Asta deşi în cercurile evanghelice, cercurile în care am crescut eu şi ştiu că şi mulţi dintre voi, era un lucru obişnuit să-i auzi pe oameni vorbind despre o viaţă creştină cu două niveluri, sau în două etape. Cineva îl acceptă pe Isus ca Mântuitor dar nu Îl face Domn al vieţii lui. Însă o astfel de idee e absolut de neconceput pentru Pavel, pentru că noi suntem fie în Adam, fie în Hristos. Dacă rămânem în Adam, suntem robii păcatului, ai condamnării şi morţii, însă dacă suntem în Hristos, suntem eliberaţi de aceste lucruri care ne-au înrobit, noi am murit împreună cu El şi am înviat împreună cu El la o viaţă nouă. Astfel, după cum scria cineva, “am fost transferaţi prin credinţă din împărăţia lui Adam în împărăţia lui Hristos”, lucru despre care Pavel ne va spune mai târziu că reiese dintr-o legătură directă cu predicarea Evangheliei.
În momentul acestui transfer de la Adam la Hristos a avut loc un eveniment definitiv, observat în felul în care Pavel vorbeşte în toată această secţiune, folosind timpul aorist din limba greacă, timp care înseamnă un act complet, ceva decisiv care s-a întâmplat deja. Pentru că acum suntem sub domnia lui Hristos, trebuie să privim la modelul vieţii lui Hristos, al morţii, îngropării şi învierii Lui, ca model pentru propria noastră sfinţire. La fel cum Isus e răstignit, moare şi e îngropat, tot aşa suntem şi noi. La fel cum Isus a fost înviat din morţi, tot aşa şi noi. Aceasta e prisma prin care trebuie să privim la propria noastră sfinţire.
Deşi ne-am aştepta ca Pavel să-şi înceapă învăţătura despre sfinţire cu o listă de reguli pe care trebuie să le respectăm, poate chiar cu o expunere a Legii, dimpotrivă, primul imperativ, prima poruncă a lui Pavel din Romani 6:11 este ca păcătoşii îndreptăţiţi să se socotească morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Păcatul nu mai este stăpânul nostru, spune Pavel în versetul 14. Am murit faţă de păcat. Atunci cum să mai trăim în păcat, întreabă el în versetul 2. Dacă păcatul caracterizează fiecare faptă a noastră în Adam, în Hristos păcatul nu ne mai e caracteristic. Chiar dacă vom lupta cu păcatul dinăuntrul nostru până în ziua când vom muri, în Hristos simţim de-acum vinovăţia şi ruşinea pentru păcat, ceea ce nu se întâmpla pe când eram în Adam. De aceea Pavel ne spune că trebuie să ne socotim încontinuu morţi faţă de păcat şi vii ca păcătoşi îndreptăţiţi ce suntem. Luther vorbeşte despre acest lucru asemănându-l cu barba unui om. O radem în fiecare dimineaţă dar până seara creşte la loc. Acesta e procesul sfinţirii în care trebuie să ne angajăm – să ne socotim încontinuu morţi faţă de păcat şi să fim conştienţi că suntem vii pentru Dumnezeu. Pavel spune că nu mai trebuie să trăim la fel ca oamenii ce sunt sclavii poftelor, existând doar pentru a ne urmări plăcerile păcătoase şi încercând să evităm consecinţele păcatelor noastre.
Pavel porunceşte acum tuturor păcătoşilor îndreptăţiţi să nu-şi mai ofere trupurile ca instrumente ale păcatului. Dimpotrivă, trebuie să ne oferim lui Dumnezeu, ca instrumente ale neprihănirii. Astfel, discuţia lui Pavel despre sfinţire începe cu recunoaşterea celor întâmplate atunci când am fost îndreptăţiţi. Am fost transferaţi din împărăţia păcatului, Legii, condamnării şi morţii din Adam, în împărăţia libertăţii, îndreptăţirii, ascultării şi vieţii în Hristos. Acum că suntem sub domnia lui Hristos, trebuie să trăim ca atare.
Dar, aşa cum am văzut data trecută, versetele 12-14 aparţin de fapt secţiunii anterioare din Romani, versetelor 1-11 din capitolul 6. Aceste versete servesc ca bază pentru textul nostru din versetele 15-23. Vom reveni deci la acestea pe scurt, înainte să trecem la continuarea discuţiei lui Pavel despre ce înseamnă să fim eliberaţi de păcat şi să devenim, după cum spune el, robi ai neprihănirii. În versetul 14 Pavel face o distincţie foarte importantă. El spune că “păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har”, frază care nu numai că însumează comentariile anterioare despre faptul că nu trebuie să lăsăm păcatul să domnească asupra trupurilor noastre muritoare, ci ne ajută şi să explicăm de ce nu mai trebuie să ne oferim trupurile ca instrumente ale păcatului – pentru că păcatul nu mai este stăpânul nostru. Păcatul nu ne mai înrobeşte. Noi nu mai suntem ai păcatului. Nu mai suntem sub domnia lui, aşa cum eram în Adam. Suntem acum sub domnia împărăţiei lui Hristos. Desigur, marele paradox în toate acestea este că, doar atunci când suntem în Hristos şi suntem robi ai lui Isus, suntem de fapt eliberaţi de păcat şi de consecinţele acestuia.
Cea mai bună metodă pentru a înţelege comentariile lui Pavel de aici, şi anume că “nu mai suntem sub lege, ci sub har”, este să privim prin perspectiva celor două domenii sau împărăţii despre care tot am vorbit până acum – a lui Adam şi a lui Hristos. După cum arată un comentator, “Mulţi cred că acest verset ne spune că, pentru credincioşi, autoritatea Legii a fost desfiinţată, fiind înlocuită de o altă autoritate. Această interpretare ar fi plauzibilă, trebuie să recunoaştem, dacă am lua în considerare doar această propoziţie, singură.” Însă, dacă sunteţi familiari cu cartea Romani, atunci ştiţi că această propoziţie nu stă singură. În Romani 3, versetul 31, Pavel ne-a spus: “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea?” Care e răspunsul? “Nicidecum!” În Romani 7:12 Pavel ne spune că Legea e sfântă. Poruncile sunt sfinte, neprihănite şi drepte. Iar în prima parte a versetului din Romani 7:14 Pavel ne spune că Legea e duhovnicească, spirituală. În Romani 8, versetul 4, Pavel vorbeşte despre cerinţele neprihănite ale Legii, iar apoi, în Romani 13, versetele 8-10, Pavel vorbeşte despre Lege astfel: Cel ce îşi iubeşte aproapele, a împlinit Legea. Deci, ţinând cont de referirile repetate la Lege ale lui Pavel din Romani, ca autoritate pentru creştinul îndreptăţit doar prin credinţă şi nu prin fapte, teoria că Pavel ne spune că creştinul nu mai este obligat să asculte de poruncile lui Dumnezeu este una foarte puţin probabilă. Indiferent la ce se referă Pavel atunci când spune că nu mai suntem sub Lege, el nu declară că nu mai suntem obligaţi să ascultăm de cele Zece Porunci.
Întrebarea însă rămâne: la ce se referă Pavel atunci când spune că nu mai suntem sub Lege? Vrea el oare să ne spună că Legea este un principiu general în care îndreptăţirea se bazează pe meritul uman, în contrast cu harul? Sau se referă specific la Legea Mozaică, arătând că creştinul nu mai este obligat să asculte de cele Zece Porunci? Dispensaţionaliştii argumentează în favoarea celei de-a doua ipoteze. Ei folosesc acest text pentru a argumenta că Legea Mozaică nu mai are un caracter obligatoriu sub Noul Legământ. Conform unui scriitor dispensaţionalist, William Newell, “Dumnezeu nu ne spune că nu mai suntem sub Lege, Legea Mozaică. Neamurile n-au fost niciodată sub această lege. Dumnezeu ne spune însă că nu mai suntem sub lege, sub principiul legii.” Ei bine, acest lucru ar fi corect dacă Newell s-ar referi la faptul că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca Legea lui Moise să fie mijlocul îndreptăţirii. Însă Newell continuă şi recunoaşte: “Eu sunt înclinat să cred că, pentru a avea o interpretare consecventă a Noului Testament, trebuie să arătăm cu scrupulozitate că numai Israel a fost aşezat sub Lege, deşi fără îndoială toţi oamenii au o responsabilitate morală.” Dacă aţi crescut în acest mediu, atunci ştiţi încotro se îndreaptă raţionamentul. Înseamnă că Legea a fost limitată la Israel sub dispensaţia Vechiului Legământ, iar Legea nu mai are nici un rol, nici un loc în Noul Legământ, sau noua dispensaţie. Creştinii nu sunt deloc obligaţi să asculte de cele Zece Porunci.
Un alt cunoscut teolog dispensaţionalist, J. Dwight Pentecost, este de acord. El spune: “Scripturile ne învaţă cu claritate că legământul Mozaic al Legii a fost făcut doar cu naţiunea Israel.” El citează acest pasaj ca dovadă. E evident că Dumnezeu a dat Legea lui Israel. Nu acesta e subiectul disputei. Însă, aşa cum arată Newell, toţi oamenii au o responsabilitate morală. Dar responsabilitatea morală nu înseamnă ascultarea de cele Zece Porunci, spune Newell. Din acest motiv bisericile dispensaţionaliste sunt dominate de aceste legi puritane sau reguli interne. În vacuumul creat de absenţa celor Zece Porunci, aceste reguli interne sunt necesare pentru a ne arăta ce este responsabilitatea morală. Astfel, în locul celor Zece Porunci, ni se spune: “nu consuma alcool”, “nu fuma”, “nu participa la jocuri de noroc”, “nu dansa”, “nu viziona filme considerate nepotrivite pentru copii”, şi aşa mai departe. Pentru dispensaţionalişti, această distincţie între Lege şi Evanghelie, despre care noi credem că e fundamentală pentru înţelegerea Evangheliei şi fundamentală pentru înţelegerea lui Pavel, această deosebire constă în aceea că Legea a fost dată lui Israel pentru o vreme iar Evanghelia este modul prin care Dumnezeu mântuieşte neamurile sub Noul Legământ. Acesta e motivul pentru care dispensaţionaliştii consideră că cele Zece Porunci nu au nici un rol în era Bisericii (aceasta e dispensaţia harului), dar le e greu să explice Evanghelia în Vechiul Testament, pentru că dispensaţia anterioară a fost dispensaţia Legii.
Un mod foarte bun de respingere a acestui argument este să arătăm pur şi simplu că cele Zece Porunci date lui Moise sunt reafirmate în Noul Testament ca obligatorii pentru creştini. Şi asta pentru că poruncile date lui Moise sub Lege reflectă şi codifică (adică aştern în scris) ce i s-a cerut la început lui Adam sub legământul faptelor. Luaţi, de exemplu, doar primele două porunci. Prima poruncă: “Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”. În Luca 4, versetul 8, citim: “Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti.'” Apoi, în Ioan 17:3 găsim scris: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” În acelaşi fel privim la a doua poruncă, şi anume: “Să nu-ţi faci chip cioplit.” În Ioan 4:24, Isus spune: “Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Cred că aţi înţeles deja ce vreau să spun. Am putea face acelaşi lucru cu fiecare din cele Zece Porunci, pentru că toate sunt reafirmate în Noul Testament ca obligatorii pentru creştini. Ar trebui deci să ne fie foarte clar că, indiferent la ce se referă Pavel atunci când spune că nu mai suntem sub lege, el nu declară că cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii pentru creştin.
Însă dacă Legea rămâne obligatorie într-un anume sens, atunci ce înseamnă cuvintele lui Pavel care spun că creştinii nu mai sunt sub Lege? Răspunsul trebuie găsit în analogia din Romani 5 între Hristos, Adam şi cele două domenii, cele două împărăţii pe care ei le reprezintă. Pavel nu vorbeşte despre Lege la modul general ci la funcţia specifică a Legii, aceea de condamnare a păcătoşilor – aşa-numita “a doua întrebuinţare a Legii”. Din moment ce contrastul e între har, care e o favoare nemeritată, şi Lege, Legea trebuie privită aici în termenii rolului său de condamnare a tuturor celor ce o încalcă. Ştim că aşa stau lucrurile pentru că în Romani 8:1 Pavel va spune: “Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” De ce? Pentru că nu mai suntem sub Lege, suntem sub har. Nu mai e nici o condamnare pentru cei ce sunt în Hristos.
Mai mult, aşa cum am văzut în lecţia noastră din Vechiul Testament de săptămâna trecută, Ezechiel 11:16-21, dar şi în lecţia din Vechiul Testament de acum, care este profeţia glorioasă a lui Ieremia referitoare la un nou legământ, în versetele 31-34 din Ieremia 31, profeţii lui Israel priveau spre viitor, prevestind era mesiancă, un timp în care Legea nu mai condamnă poporul lui Dumnezeu, pentru că ea va fi scrisă pe inimile omeneşti. De aceea, atunci când Pavel spune că nu mai suntem sub Lege ci sub har, el se referă la faptul că suntem în Hristos, nu mai suntem în Adam. Am fost eliberaţi de sub condamnarea Legii şi suntem acum obiecte ale harului şi favorii lui Dumnezeu. În Hristos am fost eliberaţi de păcat şi moarte. Suntem liberi acum să ascultăm de aceleaşi porunci care înainte ne aduceau condamnarea. Prin urmare, Pavel prezintă contrastul dintre principiul legii, al meritului, şi principiul harului, care este o favoare nemeritată. Putem fi mântuiţi doar de ultimul, niciodată de primul. Astfel, nu suntem sub principiul legii şi meritului ca mijloc de mântuire, ci suntem sub principiul harului. Această antiteză dintre Lege, Evanghelie, credinţă, fapte şi merite este caracteristică pentru Pavel. Nu putem înţelege scrisorile lui Pavel fără să folosim şi să înţelegem aceşti termeni. Pentru că am fost transferaţi sub domnia lui Hristos, suntem sub har şi nu sub condamnarea Legii, aşa cum eram în Adam. Pentru că acest lucru e adevărat, urmează anumite consecinţe.
Mai devreme în Romani 6, versetul 1, Pavel s-a ocupat de întrebarea pe care i-o puneau unii din biserică. “Să continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul?” Iar în versetul 15 Pavel se ocupă acum de următoarea întrebare: “Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub lege ci sub har?” La fel ca în cazul întrebării anterioare, în care cel ce întreba presupunea în mod greşit că, dacă păcatul se înmulţeşte, harul se înmulţeşte şi mai mult, de data asta întrebarea e formulată din perspectiva falsei presupuneri că, deoarece harul s-a înmulţit, într-un fel suntem liberi de-acum să păcătuim. Din nou, răspunsul lui Pavel este unul accentuat: “Nicidecum! Nici pomeneală de aşa ceva!” Chiar şi gândul că cineva ar putea pune o asemenea întrebare îl supără pe Pavel. Deoarece creştinul a fost eliberat de sub condamnarea Legii, asta nu înseamnă sub nici o formă că suntem într-un fel sau altul liberi să păcătuim. Dimpotrivă, suntem de-acum liberi să ascultăm. Pavel va continua ideea în Romani 8:2, spunând: “În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.” Pentru că creştinul a fost eliberat de legea păcatului şi a morţii, însăşi esenţa a ce înseamnă să fii sub har, creştinii nu mai sunt de-acum liberi să păcătuiască, ei sunt liberi să asculte – lucru pe care nu-l puteam face pe când eram sclavi ai păcatului şi ai morţii.
Astfel, în versetul 16 Pavel le aminteşte cititorilor săi un lucru pe care ei trebuiau să-l ştie deja. “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” Sclavia era un lucru obişnuit în lumea greco-romană, de aceea era o metaforă utilă. Chiar dacă sclavia era considerată un lucru cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face, e o metaforă utilă pentru a ilustra faptul că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Ori eşti sclav al păcatului, ori nu eşti. Însă metafora sclaviei are perfectă logică pe fundalul analogiei de mai devreme a lui Pavel dintre Hristos şi Adam. În Adam noi eram sclavi ai păcatului, ceea ce duce la moarte. Pentru că eram sclavi ai păcatului, ne puneam în slujba stăpânului nostru, care era păcatul. Însă acum suntem în Hristos. Suntem sclavii unui Stăpân care ne-a răscumpărat, care ne iubeşte, care a îndepărtat de la noi mânia lui Dumnezeu şi care, prin ascultarea Sa desăvârşită de poruncile lui Dumnezeu, ne-a eliberat de păcatul şi de moartea care ne ţineau legaţi. Deoarece suntem acum în Hristos, ne punem de-acum în slujba noului nostru Stăpân, nu a stăpânului tiranic care ne ţinea în robie. Ideea subliniată de Pavel e simplă, stăpânul de care ascultăm arată ai cui sclavi suntem de fapt. Necredincioşii sunt sclavii păcatului şi se comportă ca atare. Creştinii, pe de altă parte, sunt acum sclavii ascultării. Asta înseamnă că, pe când eram în Adam, păcatul ne caracteriza vieţile: asta eram, asta făceam. Păcatul era stăpânul nostru. Acum că suntem în Hristos, păcatul devine o anomalie. Păcatul devine excepţia, pentru că sclavia faţă de păcat nu ne mai caracterizează. Noul nostru stăpân este Isus Hristos.
E foarte important să ne amintim contextul de aici. Răspunsul lui Pavel este formulat în contextul acestei obiecţii antinomiene. Oamenii întrebau: dacă totul e prin har, de ce mai trebuie să ascult? Într-adevăr, creştinul va aduce rodul îndreptăţirii sola fide, numai prin credinţă; mai specific, Dumnezeu va face prin noi fapte bune. El ne-a creat pentru fapte bune. Vom aduce roadele Duhului Sfânt în vieţile noastre, şi aşa mai departe. Însă asta nu înseamnă că creştinii vor înceta să mai păcătuiască. Sau că creştinii vor înceta să mai lupte cu păcatul. Dar înseamnă totuşi că viaţa creştinului nu mai este caracterizată de păcat, ci de rodire. Creştinii sunt de-acum sclavi ai ascultării, pentru că ei au murit în Hristos – un act încheiat – şi au fost înviaţi la o viaţă nouă în Hristos – un act încheiat.
În versetul 17 Pavel se revarsă printr-o izbucnire de recunoştinţă, după ce a privit la măreţia minunată a lucrărilor făcute de Dumnezeu. “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.” Pavel este mişcat şi aduce laudă lui Dumnezeu pentru cele întâmplate cu creştinii romani – pentru eliberarea lor din robie. Însă observaţi că nu-i laudă pe creştinii romani pentru marele lor progres în sfinţenie. Nu spune nici un cuvânt despre asta. Creştinii romani au fost sclavi ai păcatului, însă acum, cu bucurie, aceşti creştini ascultă din inimă de învăţătura pe care au primit-o – Evanghelia.
În versetul 18 Pavel descrie natura schimbării care rezultă ca urmare a transferului de la Adam la Hristos. Din nou, acest lucru e foarte important dacă vrem să-l înţelegem pe Pavel. Indicativul, ceea ce suntem, precede imperativul, ceea ce trebuie să facem. Observaţi indicativul. “Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.” Indicativul slujeşte ca bază pentru tot ce urmează în versetele 19-23. Credincioşii au fost eliberaţi de vina şi condamnarea păcatului. Însă nu am fost eliberaţi doar ca să trăim ca sclavi ai păcatului. Am fost eliberaţi de păcat şi moarte ca să devenim sclavi ai neprihănirii – pentru că am fost uniţi cu Hristos în crucea Lui, în moartea Lui, în îngroparea Lui şi în învierea Lui. Leon Morris spune (este un citat mai lung dar este foarte, foarte important să-l înţelegem):
“Libertatea este o noţiune foarte importantă pentru Pavel, pe care o foloseşte mai mult decât oricare alt scriitor din Noul Testament. El vorbeşte despre creştini ca fiind liberi de legea păcatului şi a morţii, în Romani 8:2, sau liberi de păcat, în versetul 22, iar despre creaţie spune că e eliberată de păcat – de robia putrezirii (Romani 8:21). Însă adesea el vorbeşte pur şi simplu despre libertate, spunând: ‘Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Galateni 5:1). Oamenii au fost ţinuţi sub apăsarea tiranilor – păcatul, moartea şi putrezirea. Pentru Pavel a contat imens faptul că Hristos a adus adevărata libertate.”
Acesta e un lucru foarte, foarte important, pentru că toate celelalte religii ale lumii sunt religii ale legii, religii ale meritelor umane, religii ale sclaviei faţă de păcat şi moarte. Creştinismul, prin contrast, este religia libertăţii. John Calvin ne aminteşte ceva care e atât de important:
“Cel ce îşi propune să rezume învăţătura Evangheliei nu trebuie nicidecum să omită o explicare a acestui subiect – libertatea creştină. E un lucru de primă necesitate căci, fără o cunoaştere a libertăţii creştine, conştiinţele nu îndrăznesc să întreprindă nimic fără să se îndoiască; ezită şi dau înapoi în faţa multor lucruri; întotdeauna şovăie şi se tem.”
Aceasta e cunoaşterea adevărului că vina păcatelor noastre a fost înlăturată, că suntem liberi de jugul Legii, că conştiinţele noastre nu mai sunt legate de regulile oamenilor sau de alte lucruri. Aceasta e baza libertăţii noastre creştine. Fără această cunoaştere, aceea că suntem liberi de toate aceste lucruri prin sângele şi neprihănirea lui Hristos, nu vom avea niciodată siguranţă. Nu vom asculta niciodată cu bucurie, pentru că întotdeauna vom trăi în îndoială şi teamă. Haideţi să nu cădem pradă argumentului că ideea lui Pavel de libertate, doctrina sa despre libertatea creştină, ne dă cumva licenţa de a păcătui. Argumentul că, dacă îi dai unui sclav libertatea el nu va şti cum să se folosească de ea şi o va abuza, este un subterfugiu periculos. Omul liber nu mai este proprietatea păcatului său – adică a fostului său stăpân – ci este acum proprietatea lui Isus Hristos. Omul eliberat este acum un rob al neprihănirii, în mod paradoxal. Suntem liberi de sub stăpânirea păcatului. Suntem proprietatea lui Hristos. Spre deosebire de jugul Legii, jugul lui Hristos este uşor. După cum arăta un scriitor, trebuie să ne amintim că conceptul lui Pavel de libertate nu este acela de călăuzire autonomă, egoistă şi independentă, ci de eliberare de acele puteri înrobitoare care pot împiedica fiinţele umane să devină ce a intenţionat Dumnezeu. E important acest lucru, pentru că accentul pus aici pe libertate înseamnă libertate de condiţia şi de sclavia tiranică a păcatului, nu e conceptul perfecţionist pe care îl găsim la Wesley şi la alţii, acela care presupune că de-acum suntem capabili să nu mai comitem vreun păcat. După cum vom vedea când vom ajunge în Romani capitolul 7, versetele 14 şi următoarele, deşi puterea păcatului este cu siguranţă sfărâmată, totuşi războiul total cu păcatul începe în momentul convertirii şi continuă până la ultima suflare.
Ţinând cont de faptul că în Roma mulţi dintre Neamuri nu aveau să înţeleagă conceptele din Vechiul Testament pe care Pavel le foloseşte aici, el spune acum: “Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti.” Pavel va vorbi despre aceste lucruri în termeni care îl ajută să explice foarte clar şi uşor de înţeles ideea pe care vrea să o prezinte. Deşi sclavia era o stare degradantă şi era atât de respingătoare pentru cultura greco-romană încât în mod normal nu ar fi fost acceptată ca metaforă, cu toate acestea se potriveşte perfect. Poate că oamenilor nu le place să li se vorbească despre asta, însă sclavia este o ilustraţie perfectă a efectelor păcatului asupra copiilor lui Adam. Iar, pentru că oamenii nu pricep prea uşor lucrurile spirituale, Pavel riscă şi foloseşte o metaforă grafică (sclavia), deşi nepopulară, pentru a-şi demonstra spusele.
Astfel, el ne dă acum un imperativ, în a doua jumătate a versetului 19 – o poruncă. “După cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!” Pavel spune că creştinii din Roma trebuie să fie la fel de devotaţi umblării în căile lui Dumnezeu cum au fost pe vremea când erau sclavii păcatului. Acest timp aorist, această acţiune terminată, indică din nou către un devotament din toată inima. În Adam, ei s-au pus în întregime la dispoziţia păcatului. Haideţi acum să ne dedicăm vieţile din toată inima pentru neprihănire. În cuvintele lui Pavel despre dedicarea noastră, a persoanelor noastre, pentru neprihănirea care duce la sfinţire, avem prima menţionare a sfinţirii în această secţiune, deşi întreaga epistolă, de la jumătatea capitolului 5 şi până acum, s-a ocupat de acest subiect. Mai devreme în Romani Pavel a vorbit despre sfinţirea definitivă, sau o dată pentru totdeauna, folosind un limbaj al transferului. Romani 6 prezintă cu adevărat o perspectivă definitivă asupra sfinţirii prin moartea lui Hristos. Din această sfinţire definitivă rezultă sfinţirea ca stare sau condiţie care trebuie exprimată în viaţa de fiecare zi. Am mai auzit expresia: “Fii ce eşti. Trăieşte ce eşti.”
E posibil să înţelegem aici sfinţirea ca un proces de reînnoire morală. Este într-adevăr alternativa la ceea ce eram – necuraţi, sclavi ai Legii. De aşa ceva am fost eliberaţi. Sfinţirea este negarea acestui lucru. Astfel, e important şi aspectul moral al sfinţirii. Însă e secundar celor spuse de Pavel aici. Pentru că sfinţirea în Noul Testament nu constă atât de mult într-o anume calitate morală care a fost obţinută ci într-o anume relaţie cu Dumnezeu care ne-a fost dăruită. Avem din nou aici limbajul transferului. Am fost transferaţi de la Adam la Hristos. Pentru că am fost transferaţi de la Adam la Hristos, am fost puşi deoparte pentru scopurile lui Dumnezeu şi pentru a fi folosiţi de El. Asta înseamnă că doctrina lui Pavel despre sfinţire are două aspecte foarte importante. Elementul definitiv, în care transferul de la Adam la Hristos marchează începutul vieţii creştine. Şi elementul progresiv, care se referă la lupta noastră zilnică şi continuă cu păcatul, care începe în momentul convertirii noastre. Deşi am fost transferaţi în mod definitiv de la Adam la Hristos, lupta noastră cu păcatul nu va scădea în intensitate, nu se va opri, nu va înceta până vom muri sau până va reveni Domnul, oricare se va întâmpla mai întâi. Veacul viitor nu se va realiza pe deplin până la înviere. Ne vom lupta cu păcatul până vom muri sau până va reveni Domnul, oricare eveniment va avea loc primul.
În versetul 20 Pavel aminteşte creştinilor din Roma de condiţia lor înainte să fie în Hristos prin credinţă şi înainte să fie îngropaţi cu El prin botez. Pavel spune: “Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.” În alte cuvinte, necreştinul se găseşte în afara controlului neprihănirii, fiind liber faţă de aceasta, pentru că e sclav al păcatului. Astfel de oameni nu se luptă cu păcatul pentru că nu ştiu ce este păcatul. Nu ştiu nimic despre sclavia în care se găsesc. Însă oamenii liberi faţă de neprihănire, în gândirea lui Pavel, sunt sclavi şi de aceea sunt doritori, sunt gata, sunt capabili să comită toate acele păcate descrise care caracterizează comportamentul Neamurilor, despre care Pavel a vorbit în Romani 1:18-32. A fi liber faţă de neprihănire înseamnă a te lăsa în voia păcatului. Însă a fi liber de păcat, în mod paradoxal, înseamnă a fi sclav al neprihănirii. Acesta e paradoxul suprem din viaţa creştinului. Numai atunci când suntem sclavii lui Hristos, suntem liberi faţă de păcat.
Pavel ne oferă în versetul 21 o întrebare retorică, pentru a-şi susţine şi mai mult ideea. “Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.” Aşa cum au arătat mulţi comentatori, cuvântul “câştig” sau “folos” din traducerea NIV trebuie tradus de fapt prin “roade”. Cu acest sens e folosit în tot restul Noului Testament. De obicei, Pavel foloseşte cuvântul roade cu un sens pozitiv. Însă aici, persoana pre-creştină este sub puterea păcatului şi aduce roadele corespunzătoare. În alte cuvinte, ca şi sclavi ai păcatului, ce fel de roade avem? Avem un comportament de care ne e ruşine. Poate un pom rău să aducă roadele pocăinţei? Nu! Cel puţin nu înainte ca pomul să se transforme dintr-unul rău într-un pom bun prin regenerare, prin transferul de la Adam la Hristos. Privind înapoi la vechile lor identităţi din perspectiva credinţei, creştinilor din Roma în mod clar le era ruşine de comportamentul lor anterior. Din acest motiv Pavel le cere simplu să se gândească dacă acela e genul de roade care ar trebui să le caracterizeze comportamentul, acum că sunt în Hristos.
În versetul 22 Pavel le aminteşte cititorilor săi că în vieţile lor a avut loc o schimbare radicală din care rezultă lucruri total diferite de cele dinaintea convertirii. Pavel spune: “Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.” Această expresie, “dar acum”, indică înapoi spre ce am văzut în Romani capitolul 5. Eram liberi faţă de neprihănire; în mod paradoxal, eram sclavi ai păcatului. Însă acum Pavel spune că creştinii au fost eliberaţi prin acest act decisiv al lui Dumnezeu în Isus Hristos ca să devenim sclavii lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre consecinţa acestui fapt. Aveţi acum roade. Roadele care duc la sfinţire. Însă nu ne spune care sunt aceste roade. Face acest lucru în Galateni. Aici ne spune însă la ce duc ele, la acest proces de devenire a ceea ce suntem. Această posedare a roadelor Duhului Sfânt ne dă asigurarea deplină că suntem, de fapt, implicaţi în viaţa veşnică, viaţă care într-o zi se va realiza pe deplin. De aceea aici, la fel ca în versetul 19, Pavel vorbeşte despre aspectele progresive ale sfinţirii. Pentru că suntem în Hristos, într-o zi vom începe să manifestăm roadele faptului că suntem în Hristos. Vom manifesta sfinţenia vieţii care reflectă viaţa veşnică pe care o avem deja, care ne-a fost dată deja în Hristos Isus.
În încheierea acestei foarte importante secţiuni despre sfinţire, Pavel le aminteşte cititorilor săi că păcatul este un stăpân crud, însă noul stăpân al creştinilor, Isus Hristos, nu este aşa. Cei mai mulţi dintre noi am memorat aceste cuvinte din tinereţe, “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” E interesant că Pavel nu mai foloseşte imaginea sclavului şi a stăpânului, ci foloseşte ideea că cineva plăteşte pe altcineva. Cuvântul folosit se referă la un general care îşi plăteşte soldaţii. Ce fel de plată oferă acest general (păcatul)? Care este plata? Moartea. Aceasta stă în total contrast cu ce a câştigat pentru noi al doilea Adam, Isus Hristos, care nu ne aduce o plată, ci ne oferă în mod gratuit viaţa veşnică. Dacă pentru cei în Adam există o plată, moartea, cei în Hristos primesc gratuit darul vieţii veşnice, viaţă câştigată pentru noi de Isus Hristos prin viaţa Lui, prin moartea Lui şi prin învierea Lui. Un scriitor rezuma acest lucru foarte bine spunând: “Dumnezeu nu plăteşte salarii, pentru că nici un om nu şi-L poate face dator. Însă darul gratuit pe care El îl oferă nu este nimic mai puţin decât viaţa veşnică.” Contrastul e clar. Ce câştigăm de la Dumnezeu? Ne câştigăm plata. Câştigăm moartea. Din cauza păcatului, dacă cerem dreptate, dacă ne cerem plata, la sfârşitul zilei ni se va da, vom primi ceea ce merităm, vom muri. Însă viaţa veşnică o putem primi numai prin credinţa în Isus Hristos. Aici ni se spune că e un dar milostiv din partea lui Dumnezeu pentru păcătoşii nelegiuiţi, pentru oamenii care renunţă la propria lor neprihănire, pentru oamenii care caută neprihănirea şi ascultarea lui Hristos. Această viaţă o primesc toţi cei ce au fost eliberaţi de un stăpân crud, un tiran crud – păcatul şi toată răsplata adusă de acest stăpân, care duce la moarte.
Haideţi să ne rugăm. Tată din ceruri, Îţi suntem recunoscători pentru veştile glorioase pe care ni le aduce apostolul Pavel. Am fost eliberaţi de păcat şi de moarte. Am fost eliberaţi de sub condamnarea Legii, pentru că am murit, am fost îngropaţi şi acum am fost înviaţi împreună cu Hristos Isus ca să trăim o viaţă nouă. Ajută-ne pe toţi, o Doamne, în lupta cu păcatul, să ne dăm seama că această luptă începe cu înţelegerea adevărului că în Hristos Isus am murit faţă de păcat şi am fost înviaţi la o viaţă nouă. Ajută-ne, o Doamne, în lupta noastră de potrivire cu modelul adus de Hristos, de răstignire zilnică, de înviere zilnică la o viaţă nouă. Întăreşte-ne, o Doamne, prin Cuvântul Tău şi prin Cina Domnului din această dimineaţă. Întăreşte-ne şi încurajează-ne să facem într-adevăr ce ne-a învăţat Pavel şi să ne socotim, din pricina lui Hristos, morţi faţă de păcat dar vii pentru Tine. Dă-ne inimi recunoscătoare, o Doamne, care să manifeste această sfinţenie despre care vorbeşte Pavel. Umple-ne inimile de recunoştinţă atunci când ne gândim că Isus a murit pentru toate păcatele noastre, chiar şi pentru cele pe care le-am făcut ca şi creştini. Neprihănirea lui desăvârşită ne acoperă chiar acum. El mijloceşte pentru noi pentru ca, în final, credinţa noastră să nu se prăbuşească şi să perseverăm până la sfârşit. Pentru aceste lucruri Îţi aducem mulţumirea şi lauda. În Numele lui Hristos. Amin.
Tradus de Florin Vidu
Morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu
(Ezechiel 11:16-21, Romani 6:1-14)
Dr. Kim Riddlebarger
Pavel a clarificat deja lucrurile cât de bine putea. Dumnezeu îndreptăţeşte păcătoşii prin credinţa în Isus Hristos. Motivul, sau baza pentru îndreptăţirea noastră nu stă în propriile noastre fapte ci în meritele lui Isus Hristos, inclusiv în moartea Lui pentru păcatele noastre – actul Său de ascultare, despre care am citit data trecută, prin care mulţi au fost făcuţi sau au fost socotiţi neprihăniţi – neprihănirea fiind primită doar prin credinţă. Prin urmare, în nici un fel noi nu suntem îndreptăţiţi datorită lucrării lui Dumnezeu în noi. Dimpotrivă, suntem îndreptăţiţi datorită lucrării lui Dumnezeu pentru noi.
Însă începând cu Romani 6 versetul 1 şi până la sfârşitul capitolului 8 din Romani, Pavel va explica acum adevărul foarte important că toţi cei îndreptăţiţi vor fi şi sfinţiţi. Apostolul nu poate concepe ca cineva, care este îndreptăţit în mod gratuit şi instantaneu prin meritele lui Hristos, să nu treacă în acelaşi timp prin procesul sfinţirii. Aşa cum am văzut în săptămânile anterioare, pivotul literar care face legătura dintre discuţiile lui Pavel despre îndreptăţire şi sfinţire în Romani se găseşte în capitolul 5, în special în versetele 12-21. Pentru că în ultimele 10 versete din Romani 5 Pavel prezintă o panoramă, descriind în termeni foarte generali cele două figuri centrale din istoria răscumpărării şi cele două legăminte cu care sunt acestea identificate. Vorbesc desigur despre Adam şi despre Isus, despre modul în care aceste două personaje sunt prezentate în contrast. Adam este capul biologic şi federal al rasei umane, iar sub termenii legământului faptelor (faceţi aşa şi veţi trăi), Adam este reprezentantul întregii rase umane. Din cauza actului de neascultare al lui Adam, spune Pavel, întreaga rasă umană este considerată vinovată, intră sub blestemul păcatului, care este moartea. Astfel Pavel poate spune că în Adam noi toţi păcătuim şi în Adam noi toţi murim.
Însă Isus Hristos, al doilea Adam, reprezintă capul legământului harului. Prin actul Său de ascultare, care este într-un contrast evident cu actul de neascultare al lui Adam, toţi cei pe care Isus îi reprezintă sunt socotiţi, consideraţi, creditaţi, priviţi ca neprihăniţi. “După cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” După cum în Adam am fost făcuţi păcătoşi şi supuşi morţii, la fel în Hristos suntem consideraţi neprihăniţi, eliberaţi de-acum de tirania păcatului şi a morţii, astfel ca în Hristos să putem trăi. După cum spune Pavel, “unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.”
Analogia dintre Adam şi Hristos, căpeteniile federale sau reprezentative ale legământului faptelor şi legământului harului, devine baza pentru înţelegerea discuţiei lui Pavel despre sfinţire. În tot pasajul din Romani 6 până la 8 vom căuta cele două categorii – cei ce sunt în Adam, despre care ni se spune că sunt sub domnia păcatului, a Legii şi a morţii; însă despre cei ce sunt în Hristos, pe de altă parte, ni se spune că sunt eliberaţi de sub domnia păcatului şi a Legii, iar acum trăiesc în Hristos. Astfel, analogia prezentată de Pavel în Romani capitolul 5, între ce a adus căderea lui Adam şi ce a anulat ascultarea lui Hristos, devine cheia pentru înţelegerea tuturor celor spuse de Pavel cu privire la sfinţire.
Un scriitor spune că ar trebui să încadrăm aceste lucruri în termeni escatologici, sau în termenii zilelor din urmă, şi sunt pe deplin de acord cu aceasta, pentru că, atunci când Pavel vorbeşte despre Adam şi despre Hristos, el vorbeşte despre două căpetenii reprezentative pentru două împărăţii sau două domenii. Astfel, atunci când suntem duşi de la Adam la Hristos, noi suntem transferaţi, într-un sens, într-o nouă împărăţie. Acest lucru se potriveşte perfect cu mai vechea structură a aşa-numitei teologii federale sau a legământului. Sub împărăţia sau domeniul lui Adam noi suntem condamnaţi, pentru că Adam este reprezentantul nostru sub legământul faptelor. Suntem îndreptăţiţi, deci, atunci când suntem mutaţi sau transferaţi prin harul lui Dumnezeu din împărăţia lui Adam în împărăţia sau domeniul lui Hristos, pentru că acum noi suntem sub legământul harului. În lumina acestui transfer, un comentator spunea astfel: “Partea din Romani de care ne ocupăm acum discută felul în care cel neprihănit prin credinţă va trăi. Cel ce crede în Hristos a intrat, prin El, într-o nouă eră şi acum îşi trăieşte viaţa în Hristos.”
Însă ce înseamnă mai exact acest lucru? Ei bine, Pavel ne spune imediat. Ne putem doar imagina, pe baza experienţelor personale, întrebările pastorale care s-au ridicat imediat în biserica din Roma odată cu sublinierea de către Pavel a îndreptăţirii gratuite, prin har, bazată pe meritele lui Hristos şi primită doar prin credinţă. Acest subiect e foarte bine formulat de Leon Morris: “Învăţătura lui Pavel că mântuirea este un dar de la Dumnezeu, că ea este rezultatul morţii lui Hristos şi nu al realizărilor noastre, că noi ajungem la ea prin credinţă şi nu prin propriile noastre eforturi, a marcat o revoluţie. Ea a ridicat tot felul de întrebări care nu ar fi apărut câtă vreme se susţinea că Legea era într-un fel poarta către sfinţenie.” Astfel, dacă nu suntem îndreptăţiţi ca rezultat al propriei noastre ascultări faţă de Lege, atunci ce rol mai are Legea în ce priveşte îndreptăţirea noastră? Dacă nu suntem îndreptăţiţi pentru că ţinem Legea, mai trebuie să o ţinem?
Într-adevăr, odată ce Pavel a început să răspundă la această întrebare, “Cum sunt mântuit, cum sunt eliberat de această mânie escatologică a lui Dumnezeu, care urmează să vină, de iad şi de judecată?”, şi odată ce a răspuns la această întrebare afirmând că îndreptăţirea este prin neprihănirea lui Hristos ce îmi este atribuită doar prin credinţă, Apostolul se întoarce acum la cealaltă întrebare, necesară şi care este legată de prima. Acum că sunt mântuit prin meritele lui Hristos, cum trebuie să trăiesc în Hristos? În mod clar, centrul atenţiei se mută acum de la îndreptăţire, un act declarativ odată pentru totdeauna, înspre sfinţire, care este atât un act declarativ cât şi un proces care durează întreaga viaţă. Pavel va prezenta modul în care aceste două lucruri sunt legate în mod necesar atunci când el ne porunceşte să ne considerăm morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Nimeni altul decât John Calvin este cel care ne aminteşte: “În tot acest capitol Apostolul susţine că cei ce îşi închipuie că Hristos ne acordă în mod gratuit îndreptăţirea fără să ne dea şi o viaţă nouă îl împart fără ruşine pe Hristos în două părţi.” Calvin declară explicit: “Nu putem primi neprihănirea în Hristos fără să primim în acelaşi timp şi sfinţirea.”
Aceasta descrie exact cele prezentate în această secţiune a epistolei lui Pavel. Pentru că, despre toţi cei ce sunt îndreptăţiţi doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită lui Hristos, se spune că sunt în procesul de sfinţire doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită lucrării Duhului Sfânt. Haideţi să fim cât se poate de clari aici. Biblia nu concepe ca un păcătos îndreptăţit să nu fie în proces de sfinţire. În această secţiune din Romani, care ne va purta până la sfârşitul capitolului 8 din Romani, Pavel pune mai multe întrebări retorice foarte directe, la care tot el va răspunde – întrebări care foarte probabil indică frământările din cadrul bisericii din Roma. Aceste întrebări puse de Pavel le auzim puse şi de contemporanii noştri. Dacă totul e prin har, atunci să păcătuim ca harul să crească? Dacă totul e prin har, să păcătuim şi mai mult ca harul să fie şi mai îmbelşugat? Răspunsul lui Pavel din nou şi din nou la aceste întrebări din cartea Romani este un răsunător “NU! Nicidecum!” Este foarte categoric în greacă. “Nu asta vreau să spun. Nu la asta mă refer.”
Pentru a răspunde la aceste întrebări, Pavel gândeşte în felul următor. Voi acoperi toate aceste lucruri începând cu Romani 6 şi până în capitolul 8, tratându-le în detaliu pe măsură ce ajungem la ele. Trebuie să începem însă cu o privire de ansamblu. Mai întâi, în Romani 6:1-11, Pavel se ocupă de problema abuzului de har, de ceea ce noi numim antinomismul (împotriva legii) şi va prezenta distincţia dintre indicativ (ce suntem în Hristos) şi imperativ (ce facem în Hristos). Pavel îşi va prezenta aici doctrina sa despre botez, învăţătura sa despre unirea cu Hristos şi conceptul său că păcătoşii îndreptăţiţi sunt acum morţi faţă de păcat, morţi faţă de vinovăţia păcatului şi morţi faţă de puterea păcatului. Toate acestea au o mare semnificaţie pentru noi, dacă vrem să înţelegem doctrina lui Pavel cu privire la viaţa creştină.
Apoi, în Romani 6:12-23 Pavel merge mai departe şi dă păcătoşilor îndreptăţiţi o serie de imperative – o serie de porunci. De fapt, el defineşte şi prezintă aici ceea ce catehismul nostru numeşte “regula recunoştinţei”. Aici găsim rolul Legii în viaţa creştină. Aceasta este aşa numita “a treia întrebuinţare a Legii”. Păcătoşii îndreptăţiţi nu mai sunt sclavii Legii însă sunt de-acum sclavii neprihănirii şi trebuie să se comporte ca atare. Creştinii trebuie să-şi trăiască îndreptăţirea refuzând să-şi mai ofere trupurile ca instrumente ale păcatului.
În al treilea rând, în Romani 7, primele 6 versete, Pavel va folosi o ilustraţie din sfera căsătoriei pentru a arăta cum se face că noi suntem morţi faţă de Lege, nu mai suntem controlaţi de natura păcătoasă, fiind de-acum liberi să slujim în felul Duhului Sfânt. Aici introduce Pavel pentru prima oară conceptul că Duhul Sfânt este agentul sfinţirii noastre.
Apoi, în a patra secţiune, Romani 7:7-12, Pavel trebuie să se ocupe de întrebarea: Cum se face că, deşi Legea e sfântă, neprihănită şi bună, cu toate acestea Legea slujeşte, în mod inevitabil, la dezvăluirea păcatului nostru şi la stârnirea acestuia în şi mai mare măsură. Răspunsul este că, deşi poruncile sunt sfinte, neprihănite şi bune, noi suntem păcătoşi. Prin urmare, poruncile lui Dumnezeu, care sunt bune, aduc de fapt moartea. De ce e aşa? Pavel va localiza problema în firea pământească, nu în Lege.
În al cincilea rând, Pavel merge mai departe şi se ocupă de lupta cu păcatul, care caracterizează viaţa creştină normală şi sănătoasă, în Romani 7, versetele 13-25, care este probabil cel mai disputat pasaj din tot Noul Testament. Cum se face că, deşi noi vrem să ascultăm de Legea lui Dumnezeu, deşi dorim să facem binele, până la urmă ajungem să păcătuim? Cum se face că Legea, deşi e bună, duce numai la moartea noastră? De ce oare Apostolul se lamentează la sfârşit: “O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”
Iar apoi, în al şaselea rând, în Romani 8 Pavel trece la antiteza dintre firea pământească şi Duhul, în versetele 1-11. Necreştinul trăieşte doar în firea pământească, în timp ce creştinul îşi trăieşte acum viaţa în Duhul. Într-adevăr, viaţa în Duhul este caracteristica fiecărui creştin. În tot acest capitol, în mod surprinzător, nu există nici un imperativ, sunt doar indicative. Pavel nu ne spune să umblăm după îndemnurile Duhului; el descrie ce înseamnă să umbli în Duhul. În versetele 12-17 Pavel vorbeşte despre faptul că păcătosul îndreptăţit nu este doar în procesul de sfinţire, ci el este adoptat în familia lui Dumnezeu şi acum se bucură de o relaţie intimă cu Dumnezeu. Apoi, în versetele 18-27 Pavel ne aminteşte că Duhul Sfânt mijloceşte pentru credincioşi atunci când ei se roagă şi că Însuşi Dumnezeu va elibera într-o zi întreaga creaţie din robia stricăciunii, pentru că păcătoşenia umană este de fapt aceea care supune întreaga creaţie acestei stricăciuni. Mai departe, în versetele 28-30 Pavel vorbeşte despre scopul suveran al lui Dumnezeu. Cei ce sunt cunoscuţi mai dinainte sunt şi predestinaţi. Cei predestinaţi sunt şi chemaţi. Cei chemaţi sunt şi îndreptăţiţi. Cei îndreptăţiţi sunt şi proslăviţi. În final, acest capitol glorios culminează în ceea ce este cunoscută drept cântarea de triumf din versetele 31-38, în care păcătosul care se zbătea în Romani capitolul 7 se va bucura cu toate acestea de victoria completă în Hristos şi are promisiunea lui Dumnezeu că, în ciuda luptelor cu păcatul, fiecare păcătos îndreptăţit este mai mult decât biruitor în Isus Hristos. Pentru poporul lui Dumnezeu, harul triumfă asupra păcatului.
Şi astfel, având această măreaţă imagine înaintea noastră, haideţi să ne întoarcem la textul nostru din Romani 6, versetele 1-14. Primul verset ne arată că ceea ce urmează este rezultatul faptului că în Adam noi toţi murim, în timp ce în Hristos suntem aduşi la viaţă. Pentru că aşa stau lucrurile, se ridică întrebarea: “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Această întrebare se ridică din cauza faptului că noi suntem socotiţi neprihăniţi datorită actului de ascultare al lui Hristos, iar fără îndoială unii se întrebau: “Foarte bine, dacă acest lucru e adevărat, atunci ce rost mai are propria mea ascultare, din moment ce sunt îndreptăţit datorită ascultării altcuiva?” E foarte probabil că unii din biserica din Roma au ajuns la concluzia greşită şi periculoasă că, din moment ce păcatul s-a înmulţit iar harul s-a înmulţit şi mai mult, nu e nevoie ca păcătosul îndreptăţit să înceteze activitatea păcătoasă, pentru că această activitate păcătoasă produce har din belşug.
După cum citim în versetul 2, răspunsul lui Pavel pentru o astfel de gândire este cât se poate de clar: “Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Acest emfatic “me genoito” din greacă înseamnă “Nici pomeneală, nici gând de aşa ceva!” Motivul pentru care nu putem continua să păcătuim este explicat clar. Noi am murit faţă de păcat. Verbul este la timpul aorist. Veţi auzi de multe ori acest cuvânt. Înseamnă că e ceva deja încheiat, terminat. Pavel spune că, atunci când am fost mutaţi de sub autoritatea federală a lui Adam sub cea a lui Isus Hristos, în urma trecerii dintr-o împărăţie în alta, noi am murit faţă de păcat. Când am venit la credinţa în Isus Hristos a avut loc un eveniment definitiv. Am murit faţă de păcat înainte să fim înviaţi pentru viaţă. În toată această secţiune din Romani, Pavel va vorbi despre această moarte şi înviere cu Hristos în patru feluri distincte dar la fel de importante. Primul fel este că, atunci când Hristos a murit pe cruce şi apoi a fost înviat din morţi, noi am murit împreună cu Hristos. Am fost înviaţi din morţi împreună cu Hristos. Astfel, în primul caz avem referinţa istorică obiectivă la Hristos. Însă în versetul următor Pavel va vorbi despre această moarte şi înviere făcând legătura cu botezul. El va mai vorbi despre această moarte şi înviere şi ca imperativ, o poruncă pe care toţi creştinii trebuie să o practice zilnic. Trebuie să murim zilnic faţă de păcat şi să înviem zilnic la o viaţă nouă. Iar apoi, în final, Pavel va vorbi despre acest lucru într-un sens escatologic. Deşi noi am murit fizic din cauza păcatului, într-o zi vom fi cu toţii înviaţi în trup împreună cu Hristos. Astfel, asta înseamnă că modelul pentru viaţa creştină, modelul pe care trebuie să îl urmăm cu toţii este modelul lui Hristos – viaţa Lui urmată de moarte, urmată de înviere. Acesta este modelul pentru sfinţirea noastră. În Hristos am murit faţă de păcat. În Hristos înviem la o viaţă nouă.
În versetul 3 Pavel introduce subiectul botezului, spunând: “Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Deşi introducerea botezului ar putea fi o surpriză pentru unii, dacă ne gândim puţin n-ar trebui să fim surprinşi. Dacă Pavel le poate spune membrilor unei biserici pe care n-a vizitat-o niciodată, “nu ştiţi că botezul în Isus Hristos înseamnă botezul în moartea Lui”, înseamnă că probabil aceste cuvinte au făcut parte din formula de botez folosită în toate bisericile apostolice. Romanii au auzit deja aceste cuvinte în legătură cu botezul lor şi al copiilor lor. Pavel invocă acum aceste cuvinte cu scopul de a le aminti romanilor faptul că, atunci când ei au fost botezaţi, asupra lor au fost pronunţate aceste cuvinte. A fi botezat în Hristos înseamnă a fi botezat în moartea Lui. Imaginea folosită este clară. Creştinii sunt oameni care au murit deja faţă de vechiul fel de viaţă. De aceea, noi nu mai putem continua să trăim în păcat. Însă a fi botezat în Hristos înseamnă să fii botezat în Hristos şi în moartea Lui. Botezul ne uneşte cu Hristos ca semn şi sigiliu al acelei uniri pe care o avem cu Hristos prin credinţă.
Botezul în Hristos este un fel de vorbire foarte caracteristic pentru Pavel. În Galateni 3:27 Pavel spune: “Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” Apoi, în 1Corinteni 12, versetul 13, citim: “Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” Ideea subliniată aici în Romani 6 este că botezul ne uneşte în Hristos, mai specific în moartea Lui. După ce am fost transferaţi prin credinţă din împărăţia lui Adam în împărăţia lui Hristos, noi am murit faţă de păcat iar semnul şi sigiliul acelei morţi este botezul nostru în Hristos. Cuvintele folosite de Pavel aici ne amintesc de cuvintele Domnului nostru consemnate în Marcu 10:38, unde Isus vorbeşte despre moartea Lui ca despre un astfel de botez. “Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?”, a întrebat Isus.
Că aşa stau lucrurile vedem clar în versetul 4. “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” Pavel spune că noi nu doar am murit împreună cu Hristos, ci am fost şi îngropaţi împreună cu Hristos. Aşa cum spunea un scriitor (şi cred că e absolut corect), “În botez, într-un mod simbolic şi retoric noi suntem îngropaţi împreună cu Hristos în mormânt.” Această idee a fost inclusă şi în crezul creştin, pentru că accentuează finalitatea morţii lui Hristos. Pentru că Isus a murit cu adevărat, El a fost îngropat. Tot aşa şi noi – suntem îngropaţi atunci când suntem botezaţi în Hristos.
Însă moartea şi îngroparea lui Hristos nu reprezintă sfârşitul, pentru că Isus a înviat din nou din morţi. Aşa cum moartea Lui a fost urmată de un triumf glorios în învierea Lui, tot aşa şi unirea noastră cu Hristos nu se termină odată cu botezul nostru în moartea Lui. Aşa cum suntem îngropaţi cu Hristos şi înmormântaţi împreună cu el, tot aşa şi înviem împreună cu El. Pavel ne spune că învierea lui Hristos a fost spre slava Tatălui, cel mai probabil o referinţă la faptul că Dumnezeu a adus această nouă eră a mântuirii odată ce Hristos a biruit moartea şi blestemul adus asupra noastră de Adam. Atunci când Dumnezeu, prin marea Sa putere, L-a înviat pe Isus din morţi, în acel moment a început o nouă creaţie. Pavel explică acest lucru foarte clar în 2Corinteni 5:17-6:2, unde ne spune că noua creaţie constituie această nouă zi a mântuirii. Prin urmare, atunci când Isus a fost înviat din morţi de către Tatăl, domnia, împărăţia şi tirania morţii au fost distruse.
Pentru că Isus Hristos a distrus împărăţia morţii, după ce am murit şi am fost îngropaţi împreună cu El, noi vom şi învia la o viaţă nouă – ideea prezentată de Pavel în versetul 5. ” În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” A fi în Hristos înseamnă să fii unit cu El în moartea Lui şi în învierea Lui. În Adam noi eram sclavii păcatului şi ai morţii. În Hristos suntem eliberaţi de păcate şi de moarte. În Hristos am murit şi în Hristos trăim.
Din acest motiv în versetele 6 şi 7 Pavel reia aceeaşi idee, de data asta însă aprofundând-o ceva mai mult. “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.” Pentru că suntem uniţi cu Hristos, omul nostru cel vechi (o expresie tipic paulină folosită în Efeseni 4 şi Coloseni 3), vechiul nostru om a fost omorât împreună cu Hristos atunci când El a murit pe cruce. Cuvântul “răstignit” de aici este din nou la timpul aorist, indicând o moarte decisivă, un sfârşit definitiv al omului vechi. El e mort. Ea e moartă. Vechiul eu, ce eram în Adam, nu mai domneşte. Haideţi să fim clari aici. Deşi moartea omului vechi este definitivă, asta nu înseamnă sfârşitul oricărei lupte cu păcatul. De fapt, Pavel ne învaţă clar în toată această secţiune că obiceiurile păcătoase, păcatul dinăuntrul nostru rămâne şi ne opune o rezistenţă îndârjită până murim. Dar, dacă odată păcatul ne era caracteristic pe când eram sub domnia sau sub împărăţia lui Adam, acum că suntem în Hristos păcatul nu ne mai este caracteristic. Păcatul era regula. Acum păcatul e excepţia. Nu putem trăi împreună cu el acum că suntem în Hristos. Pentru că omul cel vechi a fost ţintuit pe cruce împreună cu Hristos, am terminat cu trupul păcatului, acesta a fost lăsat fără putere. Deşi un număr de comentatori înţeleg că Pavel vorbeşte aici despre trupul fizic, în sensul că, fiind căzuţi, noi suntem în mod inerent supuşi poftelor şi pasiunilor trupeşti, cuvântul soma sau trup se poate referi şi la persoană în întregul ei. Dacă luăm cuvântul cu sensul acesta, Pavel ne spune că persoanele noastre au fost eliberate de sub domnia păcatului – altfel spus, ce eram în Adam – ca să nu mai fim sclavii lui. În virtutea unirii noastre cu Hristos în moartea şi învierea Lui, noi am fost eliberaţi din această împărăţie. Ceea ce eram în Adam nu ne mai înrobeşte, acum că am fost uniţi cu Hristos. Omul cel vechi e mort. A fost răstignit. A fost îngropat împreună cu Hristos în botez. Iar noi am fost făcuţi făpturi noi.
Ideea pe care am prezentat-o mai devreme este declarată aici în mod explicit de către Pavel în versetul 8. Mă refer la faptul că îndreptăţirea şi sfinţirea sunt legate în mod inseparabil. Pavel scrie: “Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Am murit împreună cu Hristos. Din nou timpul aorist, un act încheiat care se referă la natura definitivă a morţii. Însă pentru toţi cei ce sunt în Hristos, moartea nu reprezintă niciodată sfârşitul. Pe baza lucrării făcute de Dumnezeu în Isus Hristos, prin credinţă noi credem că şi noi vom trăi împreună cu Hristos. Deşi Pavel foloseşte aici timpul viitor, în sensul că se referă la sfârşitul veacului, atunci când Dumnezeu va învia trupurile noastre muritoare, asta nu înseamnă că aceste cuvinte nu au ramificaţii şi în prezent. Pentru că Hristos a murit (un act definitiv), noi acum trăim. Iar într-o zi, la fel cum Isus a fost înviat, şi noi vom fi înviaţi din morţi. Pentru că învierea noastră în trup este un lucru sigur, viaţa noastră din prezent trebuie să fie transformată. Trebuie să trăim acum în lumina lucrării făcute de Dumnezeu în Hristos şi în lumina lucrării pe care Dumnezeu urmează să o facă în Hristos.
În versetele 9-10 Pavel face încă o dată apel la cunoştinţele generale ale cititorilor săi. “Întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.” Înţelegerea noastră cu privire la îndreptăţire şi sfinţire se bazează pe ce a făcut Dumnezeu în Isus Hristos ca să ne mântuiască de păcate. Este un punct foarte important şi sper că îl înţelegeţi toţi. E foarte semnificativ faptul că Pavel nu îşi începe discuţia despre sfinţire cu o listă de lucruri pe care trebuie să le evităm şi o listă de lucruri pe care trebuie să le facem. La aşa ceva ne-am fi aşteptat. Asta vor să ne facă să credem fundamentaliştii şi moraliştii. Dimpotrivă, Pavel vorbeşte despre obiectivitatea lucrării făcute de Dumnezeu. El foloseşte aici în mod repetat timpul aorist, foloseşte în mod repetat actul încheiat ca bază pentru noua viaţă în Hristos. Hristos a murit – e un act încheiat. Iar noi am înviat împreună cu El. După ce Hristos a înviat (un act încheiat), El nu mai poate muri încă o dată. Moartea nu mai are putere asupra Lui. Isus a învins moartea odată pentru totdeauna. Moartea Lui a împlinit tot ce a intenţionat Dumnezeu. Astfel, după ce a fost înviat din morţi, viaţa Lui este devotată în totalitate lui Dumnezeu, aşa cum dovedesc spusele lui Pavel din Filipeni, capitolul 2, versetele 8-11. “La înfăţişare [Isus] a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”
Astfel, consecinţele morţii şi învierii lui Hristos pentru sfinţirea noastră sunt clarificate acum de Pavel în versetul 11. Pentru că Isus a fost răstignit, pentru că El a murit, pentru că a fost îngropat, pentru că a fost înviat din morţi şi pentru că noi suntem uniţi cu El prin botez atât în moartea Lui cât şi în învierea Lui, există anumite consecinţe. E tipic pentru scrierile lui Pavel faptul că indicativul (ce suntem) precede imperativul (ce facem). E vital să notăm că primul imperativ pe care ni-l dă Pavel atunci când vorbeşte despre sfinţire este o declaraţie categorică, o poruncă accentuată pentru creştini să-şi amintească, să recunoască faptul că Hristos a murit, că Hristos a înviat şi că fiecare dintre noi am fost botezaţi în moartea şi învierea lui Hristos; de aceea, fiecare trebuie să tragem de aici concluziile cuvenite. Pavel ne porunceşte în versetul 11: “Tot aşa [în acelaşi fel în care Hristos a murit şi a fost înviat] şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” La fel cum Hristos a murit şi la fel cum Hristos a fost înviat, şi creştinii trebuie să se socotească morţi faţă de păcat în ce priveşte vinovăţia şi puterea acestuia, dar vii pentru Dumnezeu, eliberaţi de păcat şi eliberaţi de moarte. În alte cuvinte, Pavel spune: “fiţi ceea ce sunteţi.” Acum că aţi fost eliberaţi de păcat şi moarte, nu mai trăiţi ca sclavi. Purtaţi-vă ca nişte bărbaţi şi femei liberi.
Datorită unor declaraţii ca aceasta, protestanţii au vorbit despre sfinţire ca incluzând două părţi – mortificarea, un cuvânt vechi care înseamnă omorârea vechiului eu, şi vivificarea, care este întărirea vieţii noi ce ne-a fost dată în Hristos. Vom reveni la această idee data viitoare, însă atunci când versetul 12 începe cu cuvântul “Deci”, acesta ar trebui să fie un indiciu pentru noi că ceea ce urmează este o concluzie a cuvintelor pe care Pavel tocmai le-a rostit. Deoarece ne socotim morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, asta înseamnă în mod necesar câteva lucruri. Primul dintre acestea este prezentat în versetul 12: “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Pentru că am murit şi pentru că am fost înviaţi în Hristos, ni se spune acum că nu mai suntem în Adam ci suntem în Hristos. Deoarece Adam nu mai domneşte, nici păcatul nu mai domneşte. Pentru că aşa stau lucrurile, Pavel ne spune să încetăm să ne mai purtăm ca şi cum păcatul încă ar mai domni, fiindcă domnia lui asupra noastră a fost înlăturată, noi fiind de-acum în Hristos. Această referire de aici la trupurile noastre muritoare ar putea indica faptul că trupurile noastre sunt supuse pasiunilor păcătoase. De aceea, noi nu trebuie să ascultăm de dorinţele şi poftele lor păcătoase, care sunt stârnite datorită existenţei noastre căzute. Există un adevăr aici. Însă în mod clar este vorba aici şi de o latură escatologică. Accentul pus asupra caracterului muritor al trupurilor noastre (Pavel nu spune aici: natura păcătoasă a trupurilor noastre. El vorbeşte în primul rând despre caracterul muritor al trupurilor noastre) înseamnă că încă trăim într-un veac păcătos şi suntem supuşi la tot felul de lucruri care au legătură cu acest veac păcătos. Trebuie să ne dăm seama că acum suntem în Hristos şi trăim în lumina veacului viitor, nu în lumina acestui veac păcătos din prezent. De aceea, noi ne considerăm sub domnia lui Hristos. Ne dăm seama că suntem îmbrăcaţi cu neprihănirea desăvârşită a lui Hristos. Pentru că acest lucru e adevărat, noi nu mai trebuie să ne trăim vieţile doar ca să ne satisfacem pasiunile păcătoase. Am murit faţă de toate acestea.
Al doilea lucru pe care ni-l porunceşte Pavel se găseşte în versetul 13. “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” Deoarece nu mai suntem sub domnia lui Adam, în împărăţia lui, ci suntem de-acum sub domnia împărăţiei lui Hristos, în loc să mai trăim pentru satisfacerea pasiunilor păcătoase ale firii pământeşti noi trebuie să renunţăm la astfel de păcate şi să ne dăruim în mod continuu lui Dumnezeu. Facem acest lucru ca să putem trăi în neprihănire, folosindu-ne de trupurile noastre ca să-I aducem slavă şi onoare lui Dumnezeu, în loc să aducem dezonoarea asupra noastră. Aşa cum Hristos S-a da pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, şi noi trebuie să ne dăm lui Dumnezeu pentru slava Lui. Vom reveni data viitoare la versetele 12-14 şi vom vorbi despre modul în care aceste versete sunt atât de greşit interpretate.
Pavel face acum o declaraţie remarcabilă în versetul 14, în încheiere, atunci când spune, “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Acum că am fost transferaţi din împărăţia lui Adam în împărăţia lui Hristos, păcatul nu mai este stăpânul nostru. Am fost eliberaţi de sub tirania lui şi a Legii care ne condamnă, care ne dă păcatele în vileag şi care ne stârneşte şi mai mult păcătoşenia. Legea nu mai are stăpânire asupra noastră. Pentru că în Hristos harul este principiul conducător, nu Legea şi condamnarea. Prin urmare, pentru toţi cei ce sunt în Hristos, Evanghelia, ce a făcut Dumnezeu pentru noi, şi nu Legea, ce trebuie să facem noi, are ultimul cuvânt.
Aşa cum am văzut în lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă (vom reveni la ea data viitoare), profetul Ezechiel, în capitolul 11, şi Ieremia, în capitolul 31 al profeţiei sale, au prevestit că era Mesianică va fi una în care Legea va fi scrisă în inimile noastre. Asta datorită faptului că nu mai suntem sub domnia lui Adam şi nu mai suntem legaţi de tablele Legii, nişte table de piatră. Suntem acum sub domnia lui Hristos, domnia harului. Pentru că suntem în împărăţia lui Hristos, vieţile noastre vor aduce roade – roade care nu pot fi aduse prin Lege ci roade aduse prin Duhul Sfânt.
În concluzie, cele spuse de Pavel aici sunt foarte clare. Păcatul nu mai este stăpânul nostru. Suntem bărbaţi şi femei liberi care vom aduce roadele Duhului şi care vom omorî roadele firii pământeşti. Toate acestea datorită faptului că Hristos a murit pentru păcatele noastre. El a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Noi toţi am fost botezaţi în moartea şi învierea lui Hristos, astfel încât omul nostru cel vechi, vechiul nostru eu este mort – răstignit împreună cu Hristos, înecat în apa botezului, îngropat în mormânt împreună cu Hristos, ca să putem fi înviaţi ca oameni noi, bărbaţi şi femei noi care sunt cu adevărat liberi de acum să asculte poruncile lui Dumnezeu cu inimi recunoscătoare pentru tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos. Fiindcă am murit împreună cu Hristos şi fiindcă am fost înviaţi la această viaţă nouă glorioasă, haideţi să nu mai lăsăm ca păcatul să domnească în trupurile noastre muritoare. Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Aduceţi toată slava lui Dumnezeu care ne-a eliberat în Isus Hristos de sub tirania păcatului, de sub tirania Legii, de sub blestemul morţii, prin moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos. Amin.
Tradus de Florin Vidu
Biserica Baptistă Bethlehem
Pastor John Piper
Cea mai mare dintre acestea este dragostea
“Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”
(Romani 8:28-39)
De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.
Încep în dimineaţa aceasta cu două întrebări. Nu o să vă cer să ridicaţi mâna. Dar trebuie să răspundeţi la aceste întrebări înaintea lui Dumnezeu. Răspundeţi-I lui Dumnezeu în linişte la fiecare întrebare. Motivul pentru care fac acest lucru este acela că de modul în care răspundeţi la aceste întrebări depinde dacă restul acestui mesaj este pentru voi acum, sau este doar o invitaţie să veniţi şi să vă încredeţi în Isus.
Întrebările se bazează pe Romani 8:28. Avem aici una dintre cele mai minunate asigurări ale dragostei lui Dumnezeu din întreaga Biblie. Dar sunt două condiţii care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de ea. Nu e valabilă pentru oricine. Este pentru cei descrişi în acest verset: “Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele 1) celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele 2) celor ce sunt chemaţi după planul Său.”
Deci, iată întrebările:
Întrebarea nr. 1: Îl iubeşti pe Dumnezeu? Nimeni nu Îl iubeşte pe Dumnezeu la modul perfect în această viaţă. Nu aceasta e întrebarea. Cu toţii ştim că poate exista o dragoste reală, care uneşte, pentru soţie, soţ, mamă sau tată, pentru un prieten drag, fără ca acea dragoste să fie perfectă. De fapt, cu cât dragostea e mai mare şi mai autentică, cu atât îşi simte mai acut propriile-i imperfecţiuni. Întrebarea nu se referă la o dragoste perfectă. Întrebarea e: Este Dumnezeu comoara ta? Isus a spus: “Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” (Luca 12:34). Cu alte cuvinte, acolo va fi şi dragostea voastră. El încerca să ne convingă să ne strângem comori în cer, nu pe pământ. Ne chema să Îl preţuim pe Dumnezeu mai mult decât orice alt lucru. Pentru că ce consideri comoară, aceea va îmbrăţişa şi va iubi şi inima ta. Deci: “Îl iubeşti pe Dumnezeu?” înseamnă “Este El comoara ta?” Este Dumnezeu cea mai valoroasă realitate din viaţa ta?
Întrebarea nr. 2: Ai fost tu chemat de Dumnezeu după planul Său? Această întrebare nu înseamnă: “Ai auzit vreodată Evanghelia?” Sau: “Ai fost vreodată invitat să te pocăieşti şi să crezi?” Versetul 30 ne arată clar despre ce chemare e vorba aici: “Pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Toţi cei ce sunt chemaţi, sunt socotiţi neprihăniţi. Deci această chemare venită din partea lui Dumnezeu nu este o simplă invitaţie, ci o somaţie puternică şi eficace care te-a trezit din somnul ignoranţei şi al răzvrătirii, astfel că L-ai văzut pe Isus şi I te-ai supus cu bucurie.
Chemat de Hristos: O ilustraţie
Daţi-mi voie să vă prezint o imagine. Dar mai întâi gândiţi-vă la 1 Corinteni 1:23:
“Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.”
Pentru mulţi, Hristos răstignit este o nebunie. Dar cei ce sunt chemaţi văd în El puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Ceva s-a întâmplat cu ei. Ei au fost chemaţi.
Gândeşte-te la următoarea imagine: înainte să fi fost chemat de Dumnezeu, tu erai, la propriu, în patul tău, dormind. În dormitorul tău a intrat Isus Hristos. El a stat acolo în slava dragostei Sale de pe Calvar şi în puterea Învierii. Dar tu dormeai. De fapt, tu visai. Iar în vis (care este viaţa ta obişnuită) tu L-ai văzut pe Isus. Numai că în vis El părea o nebunie. Nu era deloc atractiv. Te întrebai oare de ce unii Îl consideră atât de important. În visul tău, televizorul era mult mai interesant. Prietenul tău era mult mai real. Slujba ta oferea mai multă împlinire.
Atunci Duhul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt – a intrat în dormitorul în care Isus stătea în slava dragostei Sale de pe Calvar şi în puterea Învierii. Duhul Sfânt a plutit deasupra capului tău care visa şi te-a chemat, cu o voce suficient de puternică: “Trezeşte-te!” Vocea aceasta te-a scuturat şi ai deschis ochii. Şi iată că acolo, în faţa ta, stătea realmente Isus Hristos. Iar slava Lui era imposibil de confundat. În acel moment ai ştiut că (toată viaţa ta) ai trăit într-un vis – toate gândurile tale despre ce nebunie este El, cât de ireal şi neatractiv este, toate erau simple fantezii şi imagini goale ale unei minţi adormite. Dar acum vălul somnului a fost ridicat şi “lumina Evangheliei slavei lui Hristos” era irezistibil de adevărată. Hristos crucificat era acum pentru tine ceea ce este în realitate: puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Asta înseamnă să fii chemat.
De aceea, întreb: “Ai fost tu chemat de Dumnezeu?” Este Hristos, în moartea Sa pentru păcătoşi, înţelepciune şi putere pentru tine? Sau încă dormi în lumea fanteziilor, viselor şi iluziilor, în care Isus nu este important, interesant sau atractiv? Poţi spune cu onestitate în această dimineaţă: “Hristos crucificat este adevărata putere şi Hristos crucificat este adevărata înţelepciune”?
Acum, dacă ai răspuns cu sinceritate DA la aceste două întrebări, atunci restul mesajului este glorios de adevărat în privinţa ta. Iar dacă n-ai putut răspunde DA, atunci acest mesaj poate fi şi mai relevant, pentru că el reprezintă intrarea lui Hristos în dormitorul tău şi apropierea Duhului Său.
Dragostea lui Hristos: rădăcina dragostei noastre unii pentru alţii
Punctul principal pe care vreau să îl vedem în dimineaţa aceasta se găseşte în versetul 35. “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Răspunsul la această întrebare este: Nimeni şi nimic. Scopul meu în această dimineaţă este să vă amintesc şi să vă fac încă o dată conştienţi de dragostea de nezdruncinat pe care Hristos o are pentru voi – voi cei care aţi răspuns cu DA la cele două întrebări. Cine vă va despărţi pe voi de dragostea lui Hristos? “Necazul (orice presiune sau problemă), sau strâmtorarea (orice dificultate sau criză), sau prigonirea (orice opoziţie sau ridiculizare), sau foametea (orice suferinţă sau lipsă), sau lipsa de îmbrăcăminte (orice atac sau ruşine), sau primejdia (orice pericol sau ameninţare), sau sabia (orice rănire, violenţă sau moartea)?” Ne va despărţi vreunul din aceste lucruri de dragostea lui Hristos? Pavel răspunde, Nu, dimpotrivă, aşa cum spune versetul 37: “În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.”
Nu numai că nu putem fi despărţiţi de dragostea pe care Hristos o are pentru noi, dar aceasă dragoste este atât de puternică pentru noi, în orice vreme, încât transformă fiecare circumstanţă într-un triumf. “În toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” De aceea, scopul meu în această dimineaţă este să vă amintesc acest lucru, să vi-l arăt şi să mă rog împreună cu voi ca să-l puteţi înţelege. Iar atunci el va rămâne cu voi.
Motivul pentru care acest adevăr se potriveşte seriei generale “Cea Mai Mare Dintre Acestea Este Dragostea” este că din nou şi din nou vedem în Biblie cum dragostea lui Dumnezeu pentru noi este rădăcina dragostei noastre unii pentru ceilalţi. Realitatea este că dacă nu ne bazăm pe dragostea lui Dumnezeu pentru noi, nu vom putea să ne iubim unii pe alţii. De exemplu, Isus a spus în Ioan 13:34,
Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.
Dragostea Lui pentru noi e prima, iar dragostea noastră este un ecou al ei. Ioan 15:12-13,
Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.
Dragostea Lui pentru noi este înaintea şi la baza dragostei noastre unii pentru ceilalţi. Şi e o dragoste de la Calvar, adâncă, adâncă şi de nezdruncinat. Efeseni 4:32-5:1,
Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.
Orice dragoste adevărată începe cu aceasta: Dumnezeu în Hristos ne-a iubit şi ne-a iertat. Apoi El ne-a adoptat astfel încât noi suntem numiţi copiii Lui. Apoi Şi-a arătat cu generozitate dragostea faţă de noi în familia Sa. Iar acum – şi numai acum, pe baza celor de mai sus – El spune: “Imitaţi-Mă.” Urmaţi pilda lui Dumnezeu “ca nişte copii preaiubiţi.” Şi fiţi atenţi! Urmează pilda lui Dumnezeu – nu ca un admirator neînsemnat dintre spectatori. Nu ca un copil nesigur holbându-se la echipamentul unui fotbalist. Nu ca un muzician începător ascultând CD-ul maestrului favorit, dar pe care nu-l cunoaşte. Ci “ca nişte copii prea iubiţi.” “Urmaţi pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.” Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este cea care face să izvorască şi dă putere dragostei noastre unii faţă de alţii. Din cauză că iubim felul de a fi al Tatălui, vrem să fim şi noi ca El.
Sau, din nou, în 1 Ioan 3:16,
Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.
Îmi place să vorbesc despre creştinismul radical – creştinismul care îşi dă viaţa pentru ceilalţi, arătând cât de în siguranţă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dar totul începe cu El, nu cu noi. 1 Ioan 4:10-11,
Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu [sau ne-am iubit unii pe alţii], ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.
Deci acesta este motivul pentru tema de astăzi: Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii. De aceea trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a iubit într-adevăr într-o aşa de mare măsură – şi încă ne iubeşte în aceeaşi măsură. Pentru că, dacă nu cumva m-am înşelat amarnic, există o imensă dorinţă în această adunare să descopere noi adâncimi ale dragostei unii faţă de alţii, faţă de vizitatori şi faţă de cei mai greu de iubit dintre cunoscuţii noştri. Oare nu ni se umezesc ochii citind scrisori ca aceasta pe care am primit-o în 26 februarie de la un pastor din Iowa:
Acum două săptămâni m-am întors la Bethlehem cu ocazia concediului. Am fost plin de bucurie din cauza puterii şi prezenţei Duhului Sfânt, care se manifesta într-un mod pe care nu l-am mai simţit niciodată înainte la Bethlehem. Din 1988, în fiecare an m-am închinat şi am învăţat împreună cu dumneavoastră. Deşi predicile mi-au hrănit întotdeauna sufletul, oamenii din biserică mi s-au părut neprietenoşi; nu am fost niciodată salutaţi şi nu ni s-a urat bun-venit, ori de câte ori am vizitat biserica, iar serviciul de închinare era parcă învăluit în răceală.
Dar acum două duminici a fost diferit. Atât soţia mea cât şi eu am fost întâmpinaţi de membrii bisericii cu salutări şi urări de bun-venit. Un anume John Fast a petrecut mult timp cu mine şi mi-a mulţumit că am venit. Serviciul de închinare şi grupa de închinare au adus slavă lui Dumnezeu, fără să se concentreze prea mult asupra omului.
Nu pot decât să-mi imaginez întunericul pe care l-aţi experimentat în ultimul an, dar Îl văd pe Dumnezeu lucrând cu mai mare putere prin dumneavoastră şi prin biserică. L-am auzit în predicarea Cuvântului. L-am experimentat în închinarea adusă lui Dumnezeu. M-am bucurat de entuziasmul şi căldura adunării. Providenţa lui Dumnezeu a hotărât un timp de întuneric cu scopul curăţirii. Acum se descoperă o mai mare slavă a lui Dumnezeu.
Primesc aceste rânduri cu un adânc sentiment al dragostei lui Dumnezeu, nu cu un sentiment de satisfacţie personală. Nu mă îndoiesc că mai există multe lucruri în mine ce trebuie curăţite. De aceea vreau să încep cu mine. Numai aşa vom putea fi ceea ce Dumnezeu ne cheamă să fim – ca într-o căsătorie: dacă mă gândesc constant la ce cred eu că ar trebui să se schimbe în soţia mea în loc să mă gândesc la metode prin care pot să-i arăt dragostea mea, amândoi ne vom simţi mizerabil mulţi ani de-aici înainte.
Ce preţuiesc cel mai mult în această scrisoare este combinaţia. El vorbeşte despre o închinare adusă lui Dumnezeu (“fără să se concentreze prea mult asupra omului”) şi continuă imediat cu “entuziasmul şi căldura adunării.” Acesta este strigătul inimii noastre, nu-i aşa? “Vă vor cunoaşte că sunteţi creştini după dragostea voastră.” Aceasta era dorinţa mea în mesajul de săptămâna trecută, când spuneam că tânjim după o combinaţie biblică proaspătă şi un echilibru între sfinţenia lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu.
Ideea principală de azi este aceea că, dacă vrem să creştem în dragostea noastră unii pentru alţii, trebuie să experimentăm cum e să fim iubiţi de Hristos cu o dragoste adâncă şi de nezdruncinat – dragostea din Romani 8:35: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Trebuie să fim copleşiţi de uimire că dragostea lui Hristos ne ţine. Că El ne ţine cu fermitate în îmbrăţişarea dragostei Lui. Minunea profundă – aceea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne iubeşte – trebuie să ne strângă, să ne ţină şi să ne umple minţile. Trebuie să o aşezăm înaintea minţilor noastre înainte de începutul fiecărei zile (El mă iubeşte), şi din nou în timpul dimineţii (El mă iubeşte), apoi la prânz (El mă iubeşte), după-masa (El mă iubeşte), la cină (El mă iubeşte) şi apoi înainte de culcare (El mă iubeşte).
Iar, pe măsură ce descoperim versete ca Romani 8:35, trebuie să ne rugăm în această privinţă. Trebuie să ne rugăm ca acest sentiment, al faptului că suntem iubiţi de Hristos, să ne umple şi să se reverse din noi.
Haideţi să deschidem la una din rugăciunile lui Pavel şi să vedem cât de crucial a fost acest subiect pentru Pavel atunci când se ruga pentru biserică: Efeseni 3:14-19. Motivul pentru care vreau să observaţi aceste versete înainte să încheiem este acela că am văzut cum acest pasaj ne ajută să înţelegem semnificaţia lui Romani 8:35, “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”
14 Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, 15 din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, 16 şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, 17 aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, 18 să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; 19 şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.
Observaţi în versetul 18 care este scopul acestei rugăciuni: “să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; 19 şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă.” Pavel dorea pentru efeseni ce doresc şi eu pentru voi în această dimineaţă: putere să înţelegeţi cât de înaltă, adâncă, largă şi lungă este dragostea lui Hristos. El recunoaşte că depăşeşte înţelegerea umană. Nu vom ajunge niciodată în vârful sau la fundul ei sau la capătul ei, în nici o direcţie. Întotdeauna va mai rămâne o parte a dragostei pe care să o descoperim şi de care să ne bucurăm (conform Efeseni 2:7). Dar el vrea ca noi să demonstrăm prin experienţa noastră caracterul inepuizabil al dragostei lui Hristos, nu doar să o afirmăm ca pe o doctrină.
Dar ce vrea el să spună atunci când vrea ca noi “să putem [literal: să fim suficienţi de puternici] înţelege” această dragoste? Stăm noi oare în afara ei şi privim la ea, aşa cum am privi la o clădire, ca să o putem măsura cât este de înaltă şi cât este de lată? Nu. Întoarceţi-vă la versetul 17 pentru răspuns: “pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste,” să aveţi puterea să înţelegeţi dragostea lui Hristos. Cuvântul “temelia” se referă la “a fi aşezat pe o fundaţie.” Aşa că Pavel foloseşte două metafore: una a unui copac cu rădăcini şi una a unei clădiri aşezate pe o fundaţie.
El spune că, pentru a înţelege dragostea lui Hristos şi pentru a putea măsura înălţimea şi adâncimea ei trebuie să fim înrădăcinaţi în ea. Adică, rădăcinile vieţilor noastre trebuie să coboare şi mai adânc în dragostea lui Hristos. De acolo ne-am primit viaţa. Iar el ne spune că trebuie să clădim pe temelia ei. Asta înseamnă că fundaţia vieţilor noastre trebuie să se întindă pe stânca solidă a dragostei lui Hristos pentru noi.
În acest fel demonstrăm prin experienţă că adâncimea şi lărgimea dragostei lui Hristos nu au sfârşit. Rădăcinile noastre nu ajung niciodată la fundul ei iar lărgimea fundaţiei noastre nu rămâne niciodată fără stâncă pe care să se zidească. Cred că aceste două imagini ne sunt date cu scopul de a ne arăta aceleaşi lucruri ca şi Romani 8:35, “Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos.” Rădăcinile vieţilor noastre sunt bine ancorate în adâncimile dragostei lui Hristos. Iar fundaţia vieţii noastre se sprijină cu fermitate pe stânca dragostei lui Hristos. Nu putem fi smulşi şi nu putem fi luaţi de vânt. Asta vrea să ne spună Romani 8:35, “Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos.”
Dumnezeu ne cheamă la noi adâncimi ale dragostei noastre unii pentru alţii şi pentru cei din afară. Dacă vrem să se întâmple acest lucru (şi chiar se întâmplă), trebuie ca altceva să se împlinească mai întâi (şi se împlineşte). Rugăciunea lui Pavel trebuie să primească răspuns:
[Facă Dumnezeu ca], având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă.
Vreţi să veniţi împreună cu mine şi să vă rugaţi fierbinte ca noi toţi să putem înţelege din ce în ce mai mult ce înseamnă să fii iubit de Hristos – nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui. Atunci puterea de a ne iubi unii pe alţii va curge liber.
Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org
Tradus de Florin Vidu
Mântuirea (C. H. Spurgeon) – Al doilea cuvânt de pe cruce – Mântuirea
Celălalt tâlhar a zis: »Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în împărăţia Ta!« Isus a răspuns: »Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.« Luca 23, 42-43
Mântuirea tâlharului de pe cruce este un exemplu relevant despre modul în care Hristos poate să mântuiască şi cât este El de gata să primească pe toţi care vin la El, în oricare situaţie s-ar afla ei. Acest act de har nu pot să-l limitez la un singur caz, tot aşa cum este cu mântuirea lui Zacheu, reprimirea lui Petru sau chemarea lui Pavel. Orice întoarcere la Dumnezeu este într-un anumit sens unică în felul ei; nu sunt două la fel, şi totuşi orice întoarcere la Dumnezeu este la rândul ei un model pentru alta. Mântuirea tâlharului de pe cruce mai degrabă se aseamănă cu mântuirea noastră, decât să se deosebească de ea. Putem s-o privim ca pe un caz special, unic, care nu se mai repetă.
Putem observa că Domnul Isus se afla într-un moment deosebit al vieţii Sale, atunci când l-a mântuit pe tâlhar. Deja în grădina Ghetsimani, înaintea lui Caiafa, a lui Irod şi a lui Pilat I S-a luat onoarea, dar acum a ajuns pe treapta cea mai de jos. Dezbrăcat de haine, pironit cu cuie pe cruce, Domnul nostru era batjocorit de o mulţime lipsită de respect; atârnând acolo, lupta cu moartea. În acele momente era valabil versetul: »A fost pus în numărul celor fărădelege« (Marcu 15.28, Isaia 53.12). A ajuns drojdia omenirii. Şi cu toate acestea, tocmai în această stare, El a înfăptuit măreaţa lucrare a harului. Priveşte această minune pe care a înfăptuit-o Mântuitorul în momentul când I se răpise toată slava şi era pe pragul morţii ca un spectacol al ruşinii! Acum, după ce S-a reîntors în slava Sa şi stă pe tronul de lumină, este cu mult mai sigur că poate să facă minuni mari. »De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei« (Evrei 7.25). Dacă un Mântuitor muribund a putut să mântuiască un criminal, atunci pot accepta că acum El poate face lucruri mai mari, căci El trăieşte şi domneşte. Lui I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ – poate exista ceva care să depăşească puterea harului Său?
Nu este numai slăbiciunea în trup a Domnului nostru aceea care face aşa de remarcabilă mântuirea ucigaşului care a fost gata să se căiască, ci mult mai mult faptul că ucigaşul muribund putea să vadă această mântuire. Poţi să te aşezi în locul lui şi să-ţi imaginezi cum îţi pironeşti privirea spre Acela care atârnând pe cruce lupta cu moartea? În aceste împrejurări, ţi-ar fi posibil să crezi că El este Domnul slavei, care curând după aceste momente va prelua împărăţia Sa? O credinţă, care în astfel de împrejurări Îl vedea pe Isus ca Domn şi Împărat, nu era o credinţă mică. Dacă apostolul Pavel ar fi aici şi ar dori să completeze lista cu exemplele de credinţă deosebită, cu certitudine ar începe lista cu acest tâlhar, care a crezut într-un Hristos crucificat, dispreţuit şi muribund, şi L-a rugat pentru ajutor, având în vedere că în curând El Îşi va începe domnia. Credinţa tâlharului de pe cruce era cu atât mai remarcabilă, cu cât el însuşi suferea mari dureri şi avea înaintea ochilor moartea care se apropia. Nu este uşor să păstrezi încrederea, atunci când te chinuie frica morţii. Uneori trăim noi înşine realitatea că durerile trupului întunecă gândirea noastră. Dacă suferim dureri mari, ne vine greu să dovedim credinţa pe care gândim că o avem. Însă acest om de pe cruce a crezut în viaţa veşnică, cu toate că suferea şi vedea în ce stare jalnică era Mântuitorul. În acesta s-a arătat o credinţă rar întâlnită.
Gândeşte-te că Domnul nostru era înconjurat de batjocoritori. Este uşor să înoţi în direcţia curentului de apă, dar este greu să înoţi contra lui. Tâlharul de pe cruce a auzit cum preoţii în aroganţa lor îşi băteau joc de Domnul şi cum mulţimea poporului se unea de bunăvoie cu ei în această batjocură. Tovarăşul lui, care atârna pe cruce alături de el, s-a lăsat infectat de duhul acestei ore şi batjocorea împreună cu ceilalţi, şi probabil că şi prietenul nostru a făcut la început acelaşi lucru. Dar prin harul lui Dumnezeu a fost transformat. El a crezut în Domnul Isus în momentul când se afla în gura morţii şi a dispreţului. Credinţa lui nu a fost dependentă de împrejurări; el, tâlharul muribund, a fost plin de încredere. Ca o stâncă puternică, ce se înalţă în mijlocul apelor învolburate, a mărturisit nevinovăţia lui Hristos, pe care o batjocorea celălalt. Credinţa lui este demnă de imitat. Tâlharul nu putea să-şi mai mişte mădularele, numai limba putea s-o mişte. El a folosit cu chibzuinţă acest mădular, ca să înfrunte pe tovarăşul lui şi să îndreptăţească pe Domnul său. Prin credinţă a depus o mărturie curajoasă şi o mărturisire înţeleaptă. Nu intenţionez să laud pe tâlhar sau credinţa lui; vreau să scot în evidenţă slava harului divin, care i-a dat tâlharului o astfel de credinţă şi l-a mântuit pe deplin. Doresc să arăt cât de minunat este Mântuitorul, care mântuieşte pentru totdeauna, care în astfel de împrejurări mântuieşte pe un astfel de om, care îi dă o astfel de credinţă şi care a putut să-l pregătească pe deplin şi fără întârziere pentru mântuirea eternă. Priveşte la puterea Duhului lui Dumnezeu, care pe un teren foarte nepotrivit şi în împrejurări de nesuportat poate da o astfel de credinţă!
Dorim să ne întoarcem la tema propriu-zisă a mesajului nostru: fii atent la omul care a fost ultimul însoţitor al Domnului nostru pe pământ; gândeşte-te că acest om a fost şi primul însoţitor al Domnului nostru la poarta paradisului; ascultă ce vrea să ne spună Domnul nostru prin această faptă a harului.
Tâlharul de pe cruce a fost ultimul însoţitor al Domnului nostru pe pământ
Ce însoţire sărăcăcioasă Şi-a ales Domnul nostru pe pământ! El nu a ales părtăşia fariseilor evlavioşi sau a saducheilor înţelepţi, El era cunoscut ca »Prietenul vameşilor şi al păcătoşilor«. Cât de mult mă bucur de acest fapt! Aceasta îmi dă certitudinea că El nu va respinge nici părtăşia cu mine. Dacă Domnul Isus mă face prieten al Său, cu siguranţă aceasta nu-I va aduce o onoare deosebită. Crezi tu că prestigiul Lui creşte, dacă El te face un prieten al Lui? A avut El vreodată avantaje din partea noastră? Nu, dacă Isus nu S-ar fi coborât atât de mult, n-ar fi ajuns niciodată până la mine, şi dacă nu ar fi căutat pe oamenii nedemni, atunci El nu te-ar fi întâlnit. Căci aceasta este ceea ce tu simţi. Eşti mulţumitor pentru faptul că El a venit, »ca să cheme la pocăinţă pe cei păcătoşi, şi nu pe cei drepţi« (Luca 5.32)? Fiind Marele Medic, S-a ocupat mult de cei bolnavi. A mers acolo unde a avut posibilitatea să vindece. Cei sănătoşi nu au nevoie de medic; ei nu ştiu să-L aprecieze şi nu pot să-I ofere prilejul să-Şi exerseze arta de a vindeca. De aceea Domnul nostru nu a rămas mult timp în casele oamenilor sănătoşi. Însă atunci când El te-a mântuit şi m-a mântuit, noi I-am oferit mult spaţiu pentru îndurarea şi harul Său. Dragostea Lui a găsit la noi loc suficient, ca să-Şi facă lucrarea în golul îngrozitor al nevoilor şi al păcatelor noastre; şi aici El a făcut lucruri mari pentru noi. Ne bucurăm de aceasta.
Pentru ca nimeni să nu descurajeze şi să zică: »Eu nu merit nici o atenţie!«, vreau să atrag atenţia asupra faptului că ultimul însoţitor al lui Hristos pe pământ a fost un păcătos, şi anume nu unul obişnuit. El a încălcat legile omeneşti; a fost un tâlhar. Unii îl socotesc un agitator, şi eu cred că a fost într-adevăr aşa. Rebelii din zilele acelea uneau uciderea cu hoţia. Probabil, a fost un profitor lipsit de scrupule, care şi-a îndreptat armele împotriva stăpânirii romane şi sub pretext de răscoală a ucis şi a jefuit. În cele din urmă l-au arestat şi l-au condamnat la moarte înaintea unei curţi de judecată romane, care în general era dreaptă, şi în mod sigur în acest caz. Rebelul a recunoscut că pe drept a fost condamnat. Deci acest om, care atârna pe cruce şi credea, a fost un tâlhar dovedit, care după ce a stat închis în celula morţii trebuia acum să fie omorât pentru fapta lui. Omul, căruia Domnul nostru i s-a adresat, a fost unul dovedit prin lege că era un făcător de rele. Cât de mult a iubit Domnul pe oamenii vinovaţi! Cât de mult S-a aplecat El spre cel mai neînsemnat!
Domnul slavei i-a adresat acestui om nedemn cuvintele de neegalat ale harului, înainte ca el să moară, cuvinte minunate, care nu pot fi întrecute, chiar dacă ai cerceta toată Scriptura: »Astăzi vei fi cu Mine în rai!« Presupun că nici unul din cititori nu este condamnat pe drept sau stă sub acuzarea că a încălcat dreptul şi morala. Dacă totuşi este aşa, atunci doresc să-l invit să caute iertarea şi înoirea inimii la Domnul Isus Hristos. Ai dreptul să vii la El, oricine ai fi. Tâlharul de pe cruce a făcut aceasta. El a fost vinovat de cea mai mare vină, dar a recunoscut aceasta. El nu s-a scuzat; nu a căutat să se ascundă sub vreo haină. El era în mâna dreptăţii; îl aştepta moartea, şi totuşi a crezut în Isus, I-a adresat o rugăciune smerită şi a fost imediat mântuit. Aşa cum a fost atunci, tot aşa este posibil şi astăzi. Isus mântuieşte şi pe alţi oameni care se aseamănă cu acesta. De aceea vreau să fiu foarte clar, pentru ca nimeni să nu fie trecut cu vederea: nimeni nu este exclus de la îndurarea nemărginită a lui Hristos; nu contează mărimea vinei. Dacă crezi în Isus, El te va mântui.
Omul de pe cruce nu era numai un păcătos, el era un om care a devenit conştient de păcatul lui. Presupun că mai înainte nu s-a gândit niciodată în mod serios la Isus. Potrivit cu relatările celorlalţi evanghelişti, se pare că şi el împreună cu tovarăşul lui a batjocorit pe Domnul. Chiar dacă nu a folosit cuvinte de batjocură, a fost întru totul de acord cu celălalt, aşa că evanghelistul nu-i face nici o nedreptate când relatează: »Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, Îi aruncau aceleaşi cuvinte de batjocură« (Matei 27.44). Însă dintr-o dată a ajuns la convingerea că omul de lângă el, care aştepta moartea, era mai mult decât un om. A citit inscripţia aşezată deasupra capului Lui şi a crezut că ceea ce scrie acolo este adevărat: »Acesta este Împăratul iudeilor« (Luca 23.38). Plin de încredere s-a adresat lui Mesia, pe care tocmai L-a descoperit, şi s-a predat în totalitate Lui. Dragă cititorule, înţelegi acum că din momentul în care recunoşti în Isus pe Hristosul lui Dumnezeu poţi să-ţi pui pe deplin încrederea în El şi poţi fi mântuit?
Un vestitor al Cuvântului, al cărui mesaj n-a fost clar din punct de vedere teologic, a întrebat: »Crezi tu, după ce ai trăit cincizeci de ani în păcat, că poţi fi curăţit într-o clipă prin sângele lui Isus?« Răspunsul meu este: »Sigur că da, noi credem pe deplin că cel mai negru suflet poate fi făcut alb prin sângele preţios al lui Isus. Noi credem că păcatele din timpul a şaizeci sau şaptezeci de ani pot fi iertate într-o fracţiune de secundă, că natura noastră veche, care se strică tot mai mult, poate într-o clipită să obţină rănile ei de moarte, în timp ce viaţa veşnică este implantată în sufletul nostru.« Tot aşa a fost şi cu tâlharul de pe cruce. El a ajuns la capătul posibilităţilor sale. Însă dintr-o dată s-a trezit şi a ajuns la convingerea de nezdruncinat că Mesia era alături de el; el L-a privit prin credinţă şi a trăit.
De aceea, dragii mei, dacă niciodată nu aţi crezut, dacă până în momentul acesta aţi trăit o viaţă păcătoasă, voi puteţi să fiţi imediat mântuiţi, dacă credeţi că Fiul iubit al lui Dumnezeu a venit în această lume ca să mântuiască pe oameni de păcat, dacă vă mărturisiţi sincer păcatele şi Îi acordaţi încredere. În timp ce citiţi aceste rânduri, Unul, Cel minunat, Cel care S-a înălţat la cer şi care are putere nelimitată, poate să facă o faptă a harului.
Vreau să spun foarte clar: omul, care a fost ultimul însoţitor al lui Hristos pe pământ, a fost un păcătos foarte nenorocit. Păcatele lui l-au biruit, acum primea plata pentru faptele sale. Mereu întâlnesc oameni care sunt la fel ca şi acesta: au trăit până acum în desfrânare, risipă şi fără să-şi facă griji pentru ziua de mâine. Acum încep să simtă cum flăcările judecăţii se apropie de trupurile lor. Ei au deja iadul pe pământ, gustă din judecata veşnică. Îi chinuie mustrările de conştiinţă, asemenea muşcăturilor de şarpe, iar pulsul lor este mare, asemenea stărilor febrile. Nu găsesc odihna; zi şi noapte le este frică şi se chinuie. Păcatul i-a biruit şi i-a luat în stăpânire; simt cum sunt constrânşi şi mânaţi de la spate. Omul de pe cruce se găsea într-o situaţie îngrozitoare; a ajuns într-o situaţie extremă; nu mai avea mult de trăit; crucificarea se termina cu moartea; nu va mai dura mult şi îi vor zdrobi picioarele, ca să-i curme existenţa lui jalnică.
Sărmanul de el! Mai avea de trăit numai câteva momente – scurta perioadă de timp dintre amiază şi apusul soarelui. Dar a fost timp suficient pentru Mântuitorul, care are putere să mântuiască oricând. Unii dintre noi se vor teme că unul sau altul va amâna momentul când să se hotărască pentru Hristos, dacă vom continua să accentuăm această scenă. Eu nu pot să schimb starea de lucruri, dacă sunt oameni necredincioşi care tratează cu indiferenţă adevărul, jucându-se cu el. Cu toate acestea, vreau să spun hotărât: dacă te lupţi în aceste momente cu moartea, atunci crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit. Chiar şi în situaţia că vei cădea dintr-o dată mort, dacă acum crezi în Domnul Isus Hristos, vei fi mântuit. Acum, pe loc! În timp ce priveşti la Isus şi te încrezi în El, El îţi va da o inimă nouă şi un Duh nou şi va şterge păcatele tale. Aceasta este slava şi lauda harului lui Hristos. Cât de mult doresc s-o pot vesti aşa cum se cuvine! În cele din urmă, Domnul nostru se putea vedea în tovărăşia unui tâlhar convertit. Lui i-a adresat El cele mai bune cuvinte. Veniţi, voi toţi cei vinovaţi, El vă va primi în har!
Încă o dată: omul, pe care Hristos l-a mântuit în ultimele momente, n-a mai putut să facă fapte bune. Dacă mântuirea ar fi depins de aceste fapte bune, atunci nu l-ar mai fi putut mântui; el era legat de mâini şi de picioare pe stâlpul morţii. Era prea târziu pentru a mai face o faptă bună. El putea să spună numai câteva cuvinte bune; asta a fost totul. Nu putea să mai facă nici o faptă. Dacă salvarea lui ar fi fost dependentă de o viaţă activă şi folositoare, atunci el n-ar mai fi fost niciodată mântuit. În afară de aceasta era un păcătos, care nu mai putea să aibă parte de o perioadă mai lungă de ispăşire a păcatelor; mai avea doar scurt timp de trăit. Nu mai putea să aibă luni sau ani de căinţă amară, căci timpul lui era măsurat şi limitat; era deja la marginea mormântului. Sfârşitul lui era îngrozitor de aproape, şi cu toate acestea, Mântuitorul a putut să-l mântuiască. Hristos l-a mântuit aşa de deplin, încât tâlharul a ajuns cu El în Paradis înainte ca să apună soarele.
Acest păcătos, pe care ţi l-am zugrăvit înaintea ochilor tăi în culori aşa de sumbre, a crezut în Isus şi a mărturisit credinţa lui. El s-a încrezut în Domnul fără nici o rezervă. Isus era un Om, şi tâlharul L-a strigat ca pe un om, dar el a ştiut totodată că El era Domnul, şi de aceea I s-a adresat: »Doamne, adu-Ţi aminte de mine!« A avut o încredere atât de mare în Isus, încât nu a avut decât o singură dorinţă, ca Isus să Se gândească la el şi să-Şi aducă aminte de el îndată ce va veni în Împărăţia Sa. Cititorul meu drag, aceasta este problema multora dintre voi: ştiţi multe despre Isus, şi cu toate acestea nu vă încredeţi în El. Încredere înseamnă salvare! De ani de zile aţi fost gata să vă încredeţi în Isus, dar nici acum n-aţi ajuns să faceţi aceasta. Tâlharul nu a amânat nici o clipă. A apucat singura speranţă care i s-a oferit. Cunoştinţa pe care a avut-o, că Omul de lângă el era Mesia, n-a păstrat-o pentru sine ca pe o credinţă seacă, moartă, ci a transformat-o în încredere şi rugăciune: »Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!« Fie ca prin ajutorul harului Său nemărginit mulţi dintre voi să se încreadă în aceste momente în Domnul! Tu vei fi mântuit, ştiu aceasta. Dacă nu vei fi mântuit, cu toate că te-ai încrezut, atunci trebuie să renunţ la toată speranţa mea. Aceasta este tot ce am făcut noi: am privit şi am trăit. Noi trăim mai departe, deoarece privim la Mântuitorul viu. Priveşte la Isus, imediat ce ai devenit conştient de păcatele tale; încrede-te în El şi găseşte cuvinte care dovedesc încrederea! Deoarece El este Domnul spre onoarea lui Dumnezeu Tatăl, tu trebuie să fii mântuit şi vei fi mântuit.
Deoarece nenorocitul de pe cruce a avut o credinţă mântuitoare, a putut să rostească o rugăciune smerită, dar potrivită: »Doamne, adu-Ţi aminte de mine!« Nu pare a fi o rugăciune mare. Dar aşa cum a înţeles-o el, erau incluse în ea toate dorinţele inimii lui înfricoşate. Când s-a gândit la Împărăţia lui Dumnezeu, a înţeles mai bine slava Salvatorului, căci simţea că dacă Domnul Se va gândi la el, atunci el va fi mântuit pentru veşnicie! Iosif l-a rugat în temniţă pe mai marele brutarilor să se gândească la el atunci când îşi va relua activitatea şi îşi va recăpăta demnitatea; dar brutarul l-a uitat. Domnul nostru, dimpotrivă, nu va uita niciodată pe un păcătos care din temniţa subterană, cea mai întunecată Îl va chema în ajutor. Chiar şi în Împărăţia Sa Îşi va aduce aminte de gemetele şi oftaturile păcătoşilor, care suspină sub povara păcatelor lor. Nu vrei să te rogi acum şi să ocupi un loc în aducerea aminte a Domnului Isus?
Am încercat să descriu acest om. Chiar dacă m-am străduit să fac aceasta, nu mi-am atins ţinta, dacă nu am reuşit să-ţi deschid ochii ca să te recunoşti în acest făcător de rele. Mai ales dacă ai fost un mare păcătos, un călcător al dreptului şi o persoană care ofensează şi în timpul vieţii tale nu te-ai preocupat de lucrurile veşnice, te asemeni cu acest făcător de rele de pe cruce. Şi cu toate acestea, poţi face ceea ce a făcut tâlharul: crede că Isus este Hristosul. Pune-ţi sufletul în mâna Lui! El te va mântui tot aşa de sigur, cum a mântuit pe acel tâlhar de pe cruce. Isus îţi vorbeşte plin de îndurare: »Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară« (Ioan 6.37). Oricine ai fi tu, dacă vii la El şi te încrezi în El, în nici un caz şi în nici o situaţie nu te va respinge. Înţelegi tu aceasta? Poţi tu înţelege, că este valabil şi pentru tine şi că obţii viaţa veşnică dacă vii la El? Cât de bucuros sunt, dacă ai înţeles adevărul acesta!
Sunt puţine persoane care au aşa multe contacte cu oameni descurajaţi şi deprimaţi, aşa cum am eu. Permanent îmi scriu oameni, care zac căzuţi la pământ. Nu ştiu de ce fac aceasta. Nu sunt deosebit de dotat în a mângâia, dar mă aşez cu plăcere pe aceeaşi treaptă cu cei ce caută mângâiere, şi se pare că ei ştiu aceasta. Cât de bucuros sunt dacă pot trăi momentul când un om deznădăjduit îşi regăseşte pacea! Cât de mult doresc ca fiecare dintre voi, care este deznădăjduit, pentru că nu a găsit iertarea, să vină la Domnul meu, să se încreadă în El şi să devină liniştit! Nu a spus Isus: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă« (Matei 11.28)? Vino, încearcă, şi totul va fi bine!
Acest om a fost primul însoţitor al Domnului nostru la porţile Paradisului
Nu am intenţia să fac speculaţii cu privire la locul unde a mers Domnul nostru, atunci când a părăsit trupul. Potrivit anumitor locuri din Scriptură se pare că S-a coborât în locurile de jos ale pământului, ca să împlinească totul. Dar El a străbătut foarte repede teritoriul morţii. După cum ştim, El a murit cu o oră sau două înaintea tâlharului de la dreapta Sa. În timpul acestei perioade scurte de timp, fulgerul slavei veşnice a străbătut întunericul infernului şi a strălucit înaintea Paradisului exact în momentul când tâlharul, căruia i s-a dăruit iertarea, a păşit în lumea veşnică. Cine este Acela care intră în acelaşi moment prin poarta de mărgăritar ca şi Împăratul slavei? Cine este acest însoţitor iubit al Mântuitorului? Este un martir glorificat sau un apostol tare în credinţă? Este vorba de un patriarh asemenea lui Avraam sau de un împărat asemenea lui David? Nu, nici unul din aceştia! Cel ce intră pe poarta Paradisului împreună cu Împăratul slavei este un tâlhar care a fost salvat atunci când se găsea în imperiul morţii. Salvarea lui nu a fost un lucru neînsemnat. Primirea sa în fericire a fost strălucitoare. Cu adevărat, ultimii vor fi primii!
În acest punct vreau să îţi atrag atenţia cât de mult S-a coborât Domnul nostru în alegerea pe care a făcut-o. Însoţitorul Domnului slavei, căruia heruvimul cu sabia de foc i-a făcut drum liber în Paradis, nu era un om de renume, ci un făcător de rele întors de curând la Domnul. De ce aceasta? Cred că Mântuitorul l-a luat tocmai pe acesta cu Sine, ca să arate ce avea de gând să facă. Mi se pare că dorea să facă cunoscut puterilor cerului că: »aduc un păcătos cu Mine, el este un exemplu pentru toţi ceilalţi.«
Ai auzit vreodată istorisirea despre omul care era în vis afară, înaintea porţii cerului, şi a văzut cum un grup de oameni cu demnitate era pe drumul spre glorificare în sunetele unei muzici de sărbătoare? Au intrat prin portalul cerului şi acolo au fost întâmpinaţi cu strigăte de bucurie şi osanale. La întrebarea sa, »Cine sunt aceştia?«, i s-a răspuns că este vorba de însoţitorii evlavioşi ai profeţilor. Atunci cel ce era în vis a oftat: »Ce durere! Eu nu aparţin acestora!« A aşteptat un moment şi un alt grup de fiinţe strălucitoare s-a apropiat, care de asemenea a intrat în cer în strigăte de Aleluia. Când omul dinaintea porţii a întrebat: »Cine sunt aceştia, de unde vin?«, i s-a răspuns: »Aceştia sunt însoţitorii plini de glorie ai apostolilor!« Iarăşi a oftat şi a zis: »Nu mă pot alătura lor.« Apoi a venit un alt grup de oameni îmbrăcaţi în haine albe, cu frunze de palmier în mâini şi însoţiţi de aplauze au intrat în oraşul de aur. Omul a aflat că este vorba de ceata scumpă a martirilor. A plâns iarăşi şi a zis: »Nu mă pot alătura lor.« În cele din urmă a auzit o învălmăşeală de voci. A văzut o mulţime mare de oameni care se apropia şi a recunoscut printre ei pe Rahav, pe Maria Magdalena, pe David, pe Petru, pe Manase şi pe Saul din Tars – şi mai ales pe tâlhar, care a murit pe cruce la dreapta lui Isus. Toţi aceştia au intrat pe poarta cerului – o ceată ciudat “colorată”! Omul s-a informat în grabă: »Cine sunt aceştia?« I s-a răspuns: »Aceasta este marea ceată a păcătoşilor, care au fost mântuiţi prin har.« Atunci el s-a bucurat nespus de mult şi a strigat: »Acestora mă pot alătura.« Oricum, el n-a crezut că vor fi întâmpinaţi cu strigăte de bucurie şi că vor intra în cer fiind întâmpinaţi cu cântece. În locul acestora s-a înălţat un Aleluia de şapte ori spre lauda Domnului dragostei, căci »este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte« (Luca 15.10).
Invit pe fiecare, care nu are posibilitatea să slujească lui Hristos sau să sufere pentru El, să păşească împreună cu ceilalţi păcătoşi credincioşi; Isus ne deschide uşa.
Observă ce binecuvântat este locul la care Domnul cheamă pe cei ce sunt gata să se pocăiască. Isus i-a zis: »Astăzi vei fi cu Mine în rai.« Paradis (rai) înseamnă grădină, o grădină foarte frumoasă, plină de parfumuri. Grădina Eden este un tablou al cerului. Noi ştim că aici prin Paradis se înţelege cerul. Apostolul Pavel vorbeşte despre un om care a fost răpit în Paradis, pe care cu puţin înainte îl caracterizează cu al treilea cer (compară 2 Corinteni 12.4, 2). Mântuitorul nostru l-a luat pe tâlharul condamnat la moarte cu Sine în Paradisul splendorilor inepuizabile. Acesta este locul în care El vrea să ducă pe toţi păcătoşii care cred în El. Dacă ne încredem în El, vom fi cândva cu El în Paradis.
Afirmaţia următoare este mult mai preţioasă. Ce ilustră societate este aceea în care este introdus tâlharul! »Astăzi vei fi cu Mine în rai!« Dacă Domnul ar fi zis: »Astăzi vei fi cu Mine«, nu ar mai fi fost nevoie de alte cuvinte, căci acolo unde este Domnul, acolo este cerul pentru noi. El a adăugat cuvântul »Paradis«, căci nimeni nu putea să se gândească unde va merge el. Gândeşte, tu, suflet distrus, tu eşti chemat să locuieşti pentru totdeauna la Acela care este întruchiparea tuturor frumuseţilor. Tu, săracule şi nevoiaşule, tu eşti chemat la El în slava Sa şi în fericirea Sa, în desăvârşirea Sa. Acolo unde este El şi cum este El, aşa eşti tu chemat să fii. Domnul îţi vede lacrimile şi te cheamă: »Păcătosule, vino la Mine«. Cred că Îi vei răspunde: »Doamne, este prea multă fericire pentru un păcătos ca Mine!« Dar El va răspunde: »Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea« (Ieremia 31.3).
Textul pune accentul pe intensitatea derulării acestor evenimente. »Adevărat îţi spun: astăzi vei fi cu Mine în Paradis.« Astăzi! Tu nu trebuie să petreci timp îndelungat în purgatoriu sau să hibernezi în limb (N.T. aşa învaţă biserica catolică); tu vei fi imediat gata pentru fericire, vei avea imediat parte de bucurie. Păcătosul zăcea înaintea porţilor iadului, dar harul atotputernic l-a ridicat, iar Domnul a zis: »Astăzi vei fi cu Mine în rai.« Ce schimbare, de pe cruce la cunună, de la chinul şi frica de pe Golgota în slava Noului Ierusalim! În aceste câteva ore, cerşetorul a fost mutat din gunoaiele străzii în mijlocul prinţilor. »Astăzi vei fi cu Mine în rai.« Poţi tu înţelege o asemenea schimbare totală: dintr-un păcătos plin de vină, de care ţi se făcea scârbă, care se chinuia în soarele dogoritor al amiezii, a devenit un păcătos graţiat în paradisul lui Dumnezeu, îmbrăcat cu o haină albă, fără pată, primit în Numele Fiului preaiubit în momentul când soarele apunea? Salvator minunat, ce minuni faci Tu! Cât de repede faci Tu astfel de schimbări!
Priveşte în continuare la măreţia maiestuoasă a harului Domnului prezentată în textul nostru. Mântuitorul a spus unuia din tovarăşii Lui: »Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai.« Domnul nostru justifică mântuirea acestui făcător de rele prin propria Sa voie. »Îţi spun!« Este Cel ce are dreptul să vorbească astfel. Este Cel ce are îndurare şi milă faţă de acela de care vrea să Se îndure şi să aibă milă. El vorbeşte ca un împărat: »Adevărat îţi spun.« Nu sunt acestea cuvinte preţioase? Domnul este un Împărat, ale cărui cuvinte au putere. Nimeni nu I se poate împotrivi. El, Cel care are cheile iadului şi ale morţii în mâna Sa, zice: »Îţi spun: astăzi vei fi cu Mine în rai.« Cine va putea să se împotrivească împlinirii cuvintelor Sale?
Observă certitudinea afirmaţiei. El spune: »Adevărat.« Domnul nostru slăvit a luat în aceste momente, când Şi-a întors faţa plină de durere spre cel convertit, iarăşi felul Său maiestuos, care Îl caracteriza. El obişnuia în vorbirile şi predicile Sale să folosească cuvintele introductive »adevărat, adevărat, îşi spun«, şi acum, când urma să moară, foloseşte felul de vorbire privilegiat de El şi zice: »adevărat.« Domnul nostru n-a făcut un jurământ, o vorbire mai accentuată ar fi fost »adevărat, adevărat«. Ca să dea mai multă siguranţă omului care s-a căit, El a zis: »Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai.« Prin aceasta, criminalul de pe cruce a avut absoluta asigurare, care nu mai putea fi discutabilă, că el, cu toate că va muri, va trăi şi că se va reîntâlni în Paradis cu Domnul său.
Ţi-am prezentat cum Domnul nostru a intrat pe poarta de mărgăritar în tovărăşia aceluia pentru care S-a pus garant. De ce tu şi eu să nu intrăm, atunci când ne va veni vremea, pe poarta de mărgăritar, îmbrăcaţi cu meritele lui Hristos, curăţiţi în sângele lui Isus, ocrotiţi de atotputernicia Domnului? Într-o zi vor spune îngerii şi despre noi: »Cine este aceea, care se suie din pustie, rezemată de iubitul ei?« (Cântarea Cântărilor 8.5). Îngerii în strălucirea lor vor fi uimiţi când ne vor vedea. Dacă până în acest moment ai trăit o viaţă păcătoasă, iar acum te căieşti şi strigi spre Domnul, cum se vor mira cei ce sunt pe străzile de aur că tu ai ajuns acolo! În vechile biserici ale primului secol s-a întâmplat că un oarecare Marcus Gaius Victorinus s-a pocăit. Deoarece a trăit în păcat până la adânci bătrâneţe, bătrânii adunării şi adunarea n-au crezut că el a făcut o întoarcere sinceră. Însă bătrânul om a dovedit prin viaţa practică, că prin harul lui Dumnezeu a devenit un om nou. Atunci adunarea s-a bucurat şi unul din adunare a strigat: »Victorinus a devenit un creştin!« O, de s-ar lăsa mântuiţi unii dintre voi, care sunt mari păcătoşi! Cât de mult ne-am bucura noi de aceasta. De ce nu? Nu ar fi Dumnezeu prin aceasta proslăvit? Mântuirea tâlharului de pe drumul mare la cruce a făcut ca harul Domnului să fie renumit până în zilele noastre. Nu ar fi tot aşa şi în cazul tău? Nu ar striga cei sfinţi: »Aleluia, Aleluia!«, când vor afla că unii dintre voi s-au întors din întuneric la lumina minunată? Crede în Domnul Isus, şi se va întâmpla aşa!
Ce vrea să ne spună Domnul prin aceasta
Diavolul vrea să ne ţină o scurtă predică. Vrea să se urce la amvon să vorbească, dar nu trebuie să i se permită acest lucru. La o parte, înşelătorule! Nu mă voi mira dacă va reuşi să înşele pe unii dintre voi ca să asculte de şoapta lui: »Tu vezi doar, că poţi fi salvat chiar şi în ultimul moment. De ce căinţă şi credinţă acum? Chiar şi pe patul de moarte poţi fi iertat!« Doamnele mele şi domnii mei, ştiţi cine este cel ce vrea să vă nimicească prin aceste propuneri. Respingeţi această învăţătură înşelătoare! Nu fiţi nerecunoscători, căci Dumnezeu este bun cu voi! Nu provocaţi pe Domnul, căci El este îndurător! O astfel de comportare ar fi lipsită de demnitate şi recunoştinţă. Omule, nu risca în felul acesta, chiar dacă unul a reuşit în ultimul moment să scape de pierzarea îngrozitoare. Domnul primeşte pe toţi care se căiesc. Dar cum poţi tu să ştii, dacă te vei căi cândva? Este adevărat, că un tâlhar a fost mântuit în ultimul minut, dar celălalt de lângă el a mers la pierzare! Unul a fost mântuit; asta înseamnă speranţă pentru noi. Celălalt a mers la pierzare; să nu ne facem speranţe înşelătoare. Sper ca tu să nu fii înşelat de diavolul, trăind în păcat şi bazându-te pe harul lui Dumnezeu. Dacă este totuşi aşa, atunci sentinţa morţii te va lovi pe drept. Vei fi singur vinovat de aceasta.
Ia seama la ceea ce Domnul nostru ne-a spus; uită-te la slava lui Hristos în lucrarea de mântuire. El este gata să mântuiască în ultimul moment. El este în momentul când ochii I se închid prin moarte, piciorul Lui este gata să păşească peste pragul casei Tatălui, şi în acest moment vine acest păcătos sărman, o ultimă vizită în ceasul al unsprezecelea: Mântuitorul spune că nu vrea să intre în casa Tatălui fără să primească pe acest vizitator întârziat. Înaintea uşii face cunoscut că acest suflet căutător va intra împreună cu El. Călătorul a avut timp suficient să fi venit mult mai devreme. Nu este aşa, când suntem gata de plecare şi primim o vizită neaşteptată, spunem imediat: »Aţi aşteptat până în ultimul moment, sunt tocmai gata de plecare, nu pot să mă întreţin cu dumneavoastră«? Domnul nostru suferea tocmai chinurile morţii, şi cu toate acestea acordă atenţie tâlharului muribund şi îi permite să intre cu El pe poarta cerului. Isus salvează neobosit pe aceia pentru care El a suferit chinul! Isus doreşte să păzească pe păcătoşi, ca să nu cadă în groapă. Tu vei fi foarte bucuros când vei fi mântuit, dar nu vei fi nici pe jumătate aşa de bucuros aşa cum va fi El, atunci când te-a salvat. Vezi cât de bun este El!
El se apropie de noi plin de bunătate, cu lacrimi în ochi, cu îndurare în mâinile Sale, cu dragoste în inimă. Să ai încredere în El, pentru că El este un Mântuitor minunat al celor mai mari păcătoşi. Am auzit despre un om care a avut parte de îndurare şi care spunea pretutindeni: »El este un mare Iertător de păcate!« Doresc ca şi tu să poţi spune aceasta. Vei constata că fărădelegile tale au fost îndepărtate de la tine şi păcatele tale au fost iertate pentru totdeauna, dacă te vei încrede în El.
Un alt lucru, care Hristos vrea să ne înveţe prin această întâmplare minunată, este credinţa care se sprijină în totul pe El. Tâlharul de pe cruce a crezut mai întâi că Isus este Hristosul. Prin aceasta, el a luat pentru sine pe acest Hristos. El a spus: »Doamne, adu-Ţi aminte de mine.« Isus putea să-i răspundă: »Ce am Eu a face cu tine şi ce am Eu comun cu tine? Ce are a face un hoţ cu Cel desăvârşit?« Mulţi dintre voi, iubiţi oameni, doresc să aibă o distanţă cât mai mare faţă de cei rătăciţi şi decăzuţi. Aceştia ar putea să vă strice nevinovăţia!
Societatea civilă solicită ca noi să nu avem nimic a face cu cei care încalcă legea. Noi nu avem voie în nici un caz să fim văzuţi în tovărăşia lor, altfel prestigiul nostru va avea de suferit. Ce absurditate! Există oare ceva care ar putea să ne discrediteze pe noi, păcătoşii? Dacă ne-am cunoaşte cu adevărat şi dacă L-am cunoaşte pe Dumnezeu, atunci vom vedea că suntem destul de nedemni. Poate exista cineva, care să fie mai rău decât noi înşine, atunci când ne-am văzut în oglinda neînşelătoare a Cuvântului? De îndată ce un om crede că Isus este Hristosul, lasă-l să se prindă de El. Dacă crezi că Isus este Mântuitorul, ţine-te strâns de El.
Dacă nu mă înşală memoria, Augustin a numit tâlharul de pe cruce de la dreapta lui Hristos un hoţ, care este demn de lăudat şi de admirat, căci a îndrăznit să ia pe Salvatorul în posesia sa. În acest sens, este un model. Ia-L pe Domnul pentru tine, şi Îl vei avea. Isus este posesiunea comună a tuturor păcătoşilor care au curajul să-L ia ca posesiune a lor. Orice păcătos, care este gata să facă aceasta, poate să-L ia pe Domnul cu el acasă. El a venit în această lume ca să mântuiască pe păcătoşi. Ia-L ca posesiune a ta, aşa cum hoţii îşi însuşesc prada, căci Împărăţia cerurilor se ia cu năvală prin credinţa care are curajul să facă aceasta (compară cu Matei 11.12). Primeşte-L, iar El nu te va părăsi niciodată. Dacă te încrezi în El, atunci El te va mântui.
Ia seama cum credinţa este imediat răsplătită: »Astăzi vei fi cu Mine în rai.« În momentul în care tâlharul de la dreapta lui Hristos a crezut, Hristos i-a confirmat credinţa şi i-a promis părtăşia veşnică cu El în slavă. Inimă dragă, dacă crezi, atunci vei fi chiar în momentul acesta mântuit. Dumnezeu, prin harul Său mare, să facă, ca tu să devii mântuit, acum, pe loc, chiar în momentul acesta!
La ceea ce trebuie să mai luăm seama este apropierea veşniciei. Gândeşte-te o clipă. Cerul şi iadul nu sunt departe. Tu poţi fi în cer înainte ca ceasul tău să mai bată o dată – aşa de aproape este el. O, de am putea să ridicăm puţin perdeaua care ne desparte de lumea invizibilă! Cât de aproape ne este lumea de dincolo! »Astăzi«, a spus Domnul – cel mai târziu în trei ore – »vei fi cu Mine în rai.« Aşa de aproape! Un om de stat a numit expresia »la o distanţă măsurabilă«, sau cum am spune noi astăzi: distanţă accesibilă, rază de acţiune. Noi toţi suntem la o distanţă accesibilă, la o distanţă măsurabilă faţă de cer, faţă de iad. Dacă sunt greutăţi în a măsura această distanţă, atunci acestea sunt din cauza scurtimii şi nu a lungimii!
Să nu privim aceste lucruri cu uşurătate, deoarece ele ne par a fi greşite. Să le luăm în serios, căci ne sunt foarte actuale! În acest moment putem fi în faţa realităţii cerului şi a iadului. În adunările noastre mari s-a întâmplat de multe ori că unii din vizitatorii serviciilor divine au murit înainte de a veni ziua de duminică. Aceasta poate avea loc şi în săptămâna aceasta. Gândeşte-te la aceasta şi preocupă-te de lucrurile veşnice, care sunt aşa de aproape.
Să ştii că tu eşti gata pentru cer, dacă crezi în Isus. Poate vei mai trăi pe pământ douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, ca să slăveşti pe Hristos. Să fii mulţumitor pentru aceasta. Dacă nu vei mai trăi în ora următoare, aceasta nu va schimba cu nimic faptul că acela care crede în Fiul lui Dumnezeu va intra în cer. Dacă credinţa nu ajunge să ne pregătească pentru veşnicie, atunci Dumnezeu l-ar mai fi lăsat pe tâlharul de pe cruce să trăiască pe pământ. Dar nu, în dimineaţa zilei în care a fost pus pe cruce el era în starea omului natural, care merge la pierzare, după-masă a intrat în cetatea harului, iar când soarele a apus era deja în slavă! Întrebarea nu se pune niciodată, dacă Dumnezeu recunoaşte pocăinţa făcută pe patul de moarte, în cazul că aceasta este sinceră. Întrebarea ar trebui să fie: este pocăinţa sinceră? Dacă pocăinţa este sinceră, atunci omul poate muri după cinci minute de când a crezut şi el va fi tot aşa de mântuit ca şi când ar fi slujit Domnului cincizeci de ani. Dacă credinţa ta este adevărată, atunci chiar dacă mori în momentul următor după ce ai crezut în Hristos, vei fi admis în Paradis; chiar şi atunci când nu ai mai avut ocazia să faci fapte bune sau să aduci alte dovezi ale harului. El, Cel care ştie să citească ce este în inimi, poate să citească şi credinţa ta care este scrisă pe tabla de carne a inimii tale; El te va primi din pricina lui Hristos, chiar dacă ochiul omului nu poate recunoaşte nici un act al harului.
Închei şi repet încă o dată: acesta nu este un caz de excepţie! Cu această constatare am început şi cu ea vreau să închei. Sunt unii vestitori ai Evangheliei care au o teamă îngrozitoare să accentueze prea mult harul bogat. Am citit cândva, şi cred că este adevărat, că unii vestitori vestesc Evanghelia, aşa cum măgarul mănâncă pălămida, adică foarte, foarte precauţi. Eu, dimpotrivă, vreau s-o vestesc clar şi curată. Nu am nici o reţinere în acest sens. Dacă cineva dintre voi abuzează de vestirea harului bogat, atunci eu nu-l pot ajuta. Cine vrea să meargă în pierzare, poate tot aşa de bine s-o facă atât prin răstălmăcirea Evangheliei, cât şi prin altceva. Nu pot prevedea tot ce pot să inventeze inimile împotrivitoare. Misiunea mea este să prezint Evanghelia în plinătatea harului ei, şi eu fac aceasta.
Dacă tâlharul de pe cruce ar fi fost un caz de excepţie şi dacă Domnul nostru ar fi procedat aşa numai o singură dată, atunci ni s-ar fi spus aceasta categoric. Dumnezeu ar fi prevăzut această excepţie cu un gard de despărţire de toate celelalte reguli. Nu ar fi şoptit Mântuitorul tâlharului muribund: »Eşti singurul, căruia îi fac aceasta«?
Dacă vreau să fac cuiva o favoare deosebită, atunci trebuie să-i spun: »Nu vorbi despre aceasta!«, căci nu mă pot salva din faţa petiţionarilor. Dacă Mântuitorul ar fi vrut să facă din acest caz un caz de excepţie, atunci în mod sigur ar fi şoptit: »Să nu ştie nimeni, dar astăzi vei fi cu Mine în Împărăţia Mea.« Dimpotrivă, Domnul nostru a vorbit public şi toţi oamenii din jur au auzit ce a spus. În afară de aceasta, ne este relatat în Evanghelie.
Dacă ar fi fost vorba de o excepţie, atunci nu ne-ar relata-o Cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu-şi va publica intenţiile în ziar, dacă se teme că relatarea ar putea trezi aşteptări pe care el niciodată nu le va putea împlini. Mântuitorul a permis să se relateze despre această minune în Evanghelie, deoarece El are intenţia s-o repete zilnic. Exemplul ar trebui să fie suficient, de aceea El face pe toţi atenţi asupra acestui fapt. El poate salva pe cel mai nenorocit, căci El a salvat pe tâlharul muribund de pe cruce. Acest caz nu ar fi fost nicidecum făcut cunoscut, dacă prin aceasta s-ar trezi speranţe, pe care El nu le-ar putea împlini. Tot ce a fost scris odinioară, a fost scris cu scopul ca noi să învăţăm din acestea, şi nu ca noi să fim dezamăgiţi. De aceea vă rog, în măsura în care încă nu credeţi în Domnul Isus, veniţi şi încredeţi-vă în El. Acordaţi-I toată încrederea! Încredeţi-vă numai în El, încredeţi-vă Lui, acum, imediat!
Psalmii 62
1 Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul.
INTRODUCERE – Psalm 62 conţine oarecare asemănări de limbaj cu Psalm 39, dar e deosebit ca temă. Psalmul sfătuieşte pe oameni, în orice încercări s-ar afla, să se încreadă numai în Dumnezeu, deoarece nici o fiinţă omenească nu poate fi de ajutor real. El este o expresie înălţătoare a credinţei triumfătoare a psalmistului în Dumnezeu. El foloseşte o extraordinară eleganţă a frazei. Psalmul este caracterizat prin folosirea de şase ori a cuvântului ebraic ‘ak (tradus “da”, “cu adevărat”, “numai”, “cu siguranţă”) la începutul v. 1.2.4.5.6.9. Refrenul se găseşte în v.
1.2 şi 5.6, precedând şi nu succedând unităţile de idei.
Cu privire la preambul vezi p. 616, 617.
1. Da. [Cu adevărat, KJV]. Ebraicul ‘ak de asemenea însemnând “numai”, “cu siguranţă”, “da”. ‘Ak întăreşte forţa cuvântului sau a frazei de care este ataşat. El apare de şase ori în psalmul acesta (vezi v. 2.4.5.6.9). În v. 1 ‘ak accentuează expresia “în Dumnezeu”. În ebraică expresia tradusă astfel vine imediat după ‘ak. Propoziţia transmite ideea că psalmistul nădăjduieşte numai în Dumnezeu cu excluderea tuturor celorlalţi. O altă ilustraţie a puterii lui ‘ak de a întări sensul celor ce urmează se găseşte în Psalm 39,5.6, unde în ebraică ‘ak (tradus “da” [“într-adevăr” sau “sigur”, KJV]) apare la începutul a trei versuri succesive, în comparaţie cu cele şase de aici.
Sufletul. Folosit idiomatic aici pentru “eu” (vezi la Psalm 16,10).
Se încrede. [Nădăjduieşte, KJV]. Ebr. dumiyyah, substantiv, nu verb. Ideea exprimată este “tăcere”, “aşteptare tăcută” (vezi Psalm 65,1). Sufletul psalmistului e în pace cu Dumnezeu. Liniştea aceasta o are cel care încredinţează totul în mâinile lui Dumnezeu.
Ajutorul. [Salvarea, KJV]. Vezi Psalm 35,3; 37,39.
2 Da, El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina.
Da. [Numai, KJV]. Ebraicul ‘ak, “numai”, “cu siguranţă”, da, a doua apariţie a cuvântului în psalmul acesta (vezi la v. 1). Stânca. Compară cu Psalm 18,2; 61,2. Ajutorul meu. Psalmistul observă nu numai că mântuirea îi vine de la Dumnezeu (v. 1), Dumnezeu este mântuirea lui.
Nu mă voi clătina. [Nu mă voi clătina tare, KJV]. Vezi Psalm 37,24; Mica 7,8. Compară cu v. 6, unde psalmistul, cu şi mai mare încredere, spune că nu se va clătina deloc [“nicidecum”]. Aceasta reprezintă triumful credinţei.
3 Până când vă veţi năpusti asupra unui om, până când veţi căuta cu toţii să-l doborâţi ca pe un zid gata să cadă, ca pe un gard gata să se surpe?
Vă veţi năpusti. [Veţi născoci rele, KJV]. Cuvântul ebraic folosit aici apare numai o singură dată în VT şi sensul lui este oarecum obscur. Unii cred că derivă din ebr. huth, căruia îi atribuie sensul de “a striga la” sau “a ataca”. Alţii îl derivă din ebr. hathath, căruia îi atribuie sensul de “a vorbi neîncetat” sau “a copleşi cu reproşuri”. În fiecare caz psalmistul adresează o mustrare vrăjmaşilor lui din cauza faptelor lor rele sau cuvintelor pe care le-au rostit împotriva lui.
Unui om. Fără îndoială psalmistul se referă la sine.
Un zid gata să cadă. Un zid care se înclină spre exterior sau se umflă gata să cadă (vezi Isaia 30,13).
4 Da, ei pun la cale să-l doboare din înălţimea lui: le place minciuna; cu gura binecuvântă, dar cu inima blestemă. – (Oprire)
Da. [Numai, KJV]. Ebraicul ‘ak, a treia apariţie a cuvântului (vezi la v. 1). Vrăjmaşii nu au alt gând decât să doboare pe psalmist. Nimic ne le-ar face mai mare plăcere. Oprire. [Selah, KJV]. Vezi la p. 629.
5 Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.
Încrede-te. [Nădăjduieşte, KJV]. La prima sa apariţie, refrenul exprima resemnarea psalmistului (vezi v.1; vezi de asemenea introducerea la Psalm 62). Aici, la a doua, îndeamnă pe psalmist să se predea cu totul grijii lui Dumnezeu.
Da. [Numai, KJV]. Ebraicul ‘ak, a patra apariţie a cuvântului (vezi la v. 1). Nădejdea. [Aşteptarea, KJV]. Compară cu v.1. Putem privi înainte cu încredere către mântuirea finală şi deplină. “Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în
ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1,6).
6 Da, El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina.
Da, El este. [Numai El, KJV]. Vezi la v. 2. Ebraicul ‘ak, a cincea apariţie a cuvântului (vezi la v.1).
7 Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost.
Stânca puterii mele. Vezi la Psalm 18,2; vezi de asemenea Psalm 9,9; 46,1; 94,22.
8 Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru. – (Oprire)
Popoare. Psalmistul include frecvent “popoarele” în expresiile lui de speranţă. Aşa cum e folosit aici, “popoare” s-ar putea referi îndeosebi la cei care nu l-au părăsit în ceasul necazului (vezi 2 Samuel 17,2). Dar în înţelesul lui cel mai larg termenul include toate popoarele în toate circumstanţele care ar auzi cuvintele acestui psalm.
Vărsaţi-vă. Vezi Psalm 42,4; 142,2.
Oprire. [Selah, KJV]. Vezi p. 629.
9 Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puşi în cumpănă toţi laolaltă, ar fi mai uşori decât o suflare.
Da [Desigur, KJV]. Ebraicul ‘ak, a şasea apariţie a cuvântului (vezi la v.1), în cazul acesta ‘ak
întăreşte pe “o nimica”.
Fiii oamenilor [Oameni de jos, KJV]. Vezi la Psalm 49,2.
Minciună. Lipsiţi de importanţă, nevrednici de încrederea semenilor.
Puşi în cumpănă. Literal, “a se urca în cele două balanţe”. Oamenii, că sunt de pe o treaptă socială înaltă sau modestă, când sunt puşi în balanţă, sunt mai uşori ca nimicul.
10 Nu vă încredeţi în asuprire şi nu vă puneţi nădejdea zadarnică în răpire; când cresc bogăţiile, nu vă lipiţi inima de ele.
Când cresc bogăţiile. Chiar dacă bogăţiile cresc în mod natural, fără să fi fost juraţi sau luaţi cu sila, să nu vă încredeţi în ele.
11 O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că: „Puterea este a lui Dumnezeu.”
O dată…, de două ori. Compară cu Iov 33,14; 40,5. Compară de asemenea cu fraza ugaritică (vezi p. 618): “Două jertfe urăşte Baal, trei Cel ce călăreşte pe nori”.
12 A Ta, Doamne, este şi bunătatea, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui.
Bunătatea. [Îndurarea, KJV]. Ebr. chesed, “iubire dumnezeiască” (vezi nota suplimentară la Psalm 36). Dumnezeu este atât un Dumnezeu al puterii, cât şi unul al iubirii. Oamenii au nevoie să cunoască nu numai puterea, ci şi iubirea statornică a lui Dumnezeu. “Puterea fără iubire este brutalitate, şi iubirea fără putere este slăbiciune” (Perowne).
După faptele lui. Psalmul se sfârşeşte cu o axiomă universală. Când un om este răsplătit pentru o facere de bine, e din îndurarea lui Dumnezeu, deoarece nici un om în sine nu merită o răsplată.
Ce este istoria pentru evrei?
Despre evreii, se știe că au fost unul din cele mai vechi popoare din lume. Istoria lor a fost menționata detailat, atât în Biblie , cat și de istoricii din afara Bibliei, lăsate noua prin descoperirile arheologice care continua pana în ziua de azi . Toate aceste date, informații, ne fac sa înțelegem mai bine cum s-au derulat lucrurile în ultimii 4000 mii de ani. Pentru ca să vedem istoria izraeliților (în Vechiul Testament se vorbește despre evrei) tot ce trebuie să facem, este să urmărim o serie cronologică bazată pe sursele istorice, după cum urmează.
Cronologia începe cu Avraam unul din cele mai recunoscute caractere din istoria veche. Avraam a înțeles că Dumnezeu va împlini promisiunea data prin el și toate națiunile au văzut că Dumnezeu s-a ținut de cuvânt culminând ca simbol cu sacrificiul fiului său Isaac. Aceasta este și acum un mister dar în acelaș timp este un eveniment viitor. Timpul istoric este consemnat (în culoarea verde) despre izraeliți și sclavia lor în Egipt. Această perioadă de timp începe când Iosif, strănepotul lui Isaac, a condus pe israeliți în Egipt, care după câteva generații au devenit sclavi.
Moise a fost liderul evreilor ajutându-i pe israeliți sa iasă din Egipt, apoi a instituit sărbătoarea Paștelui, urmează Exodul (Ieșirea) și în sfârșit sosirea lui Moise în Israel, locul în care cu sute de ani înainte, Avraam dorea de fapt sa se așeze. Moise a Binecuvântat și a Blestemat în cele din urmă, înainte să moară – așa cum vedem în această diagramă lăsată sa fie văzută, ca să învățam ceva din istoria lor .
Pentru mai multe sute de ani, evreii au trăit în această țara fără sa fi avut un rege și nici nu aveau ca și capitală Ierusalimul, perioadă în care s-au perindat judecători în diferite orașe. Totul a fost însă schimbat pe la anul 1000 î.e.n., mai ales cat timp a domnit David.
David a cucerit Ierusalimul și a construit capitala acolo, și a dat o promisiune, care mai târziu s-a adeverit, cum că, Domnul Hristos va descinde din linia sa. Fiul lui David, Solomon, a construit primul Templu Evreiesc în Ierusalim. Descendenții Regilor Davidieni au continuat să domnească încă 400 de ani, adică de la 1000 la 600 î.e.n. Este perioada de glorie a Israelului, și o vreme fără îndoială de Binecuvântare promisă. Vorbim despre a perioadă măreață, cu o societate avansată, din punct de vedere cultural și cu un Templu al lor. Știm de asemenea că în Vechiul Testament se vorbește despre descendenții corupți, care au stricat societatea și religia, închinându-se la idoli în loc sa se închine lui Dumnezeu. Multe cărți din Vechiul Testament vorbesc despre această perioadă cu avertismentele și Blestemele rostite prin Moise, în cazul în care evreii nu se schimbă. Ei bine, evreii nu au ascultat și au compromis religia lui Moise.
Până la urmă, pe la anul 600 î.e.n. Blestemul s-a realizat și marele rege Nabucodonosor (al doilea) din Babilon a venit în Ierusalim și l-a cucerit – așa cum a prezis Moise:
Domnul va aduce de departe, de la marginile pământului, un neam care va cădea peste tine cu zbor de vultur, un neam a cărui limbă n-o vei înțelege, un neam cu înfățișarea sălbatică și care nu se va sfii de cel bătrân, nici nu va avea milă de copii.
El va mânca rodul turmelor tale și rodul pământului tău, până vei fi nimicit; nu-ţi va lăsa nici grâu, nici must, nici untdelemn, nici vițeii de la vaci, nici mieii de la oi, până te va face să pieri.
Te va împresura în toate cetățile tale, până îţi vor cădea zidurile, aceste ziduri înalte și tari, în care îți puseseşi încrederea pe toată întinderea țării tale; te va împresura în toate cetățile tale, în toată țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău. (Deuteronomul 28: 49-52)
Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul, a ars totul și a distrus Templul pe care Solomon l-a construit. Apoi Nabucodonosor i-a luat pe israeliți și i-a exilat, ca să construiască apoi Imperiul Babilonian. Doar cei care erau foarte săraci au rămas pe loc dar sub hegemonia Babilonului. In felul acela s-a împlinit tot ce prezise Moise:
După cum Domnul Se bucura să vă facă bine și să vă înmulțească, tot așa Domnul Se va bucura să vă piardă și să vă nimicească; și veți fi smulși din țara pe care o vei lua în stăpânire.Domnul te va împrăștia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă: și acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinții tăi, dumnezei de lemn și de piatră. (Deuteronomul 28: 63-64)
Vedem cum pentru 70 de ani (în linia roșie) izraeliții au fost exilați afară din Țara Promisă. Apoi, mai târziu Imperiul Persan a cucerit Babilonul prin regele Cyrus (sau Cirus) și a ajuns cel mai mare din lume. El Cirus a decretat că evreii pot să plece înapoi în țara lor.
Observăm că Israelul nu a fost mult timp o țară liberă ci devine o provincie din cadrul Imperiului Persan. Mai mult, pentru 200 de ani vedem săgeata mov în timpul cronologic. În acel timp evreii au reconstituit Templul din Ierusalim ( al doilea Templu).
Ceva mai târziu Alexandru cel Mare a cucerit Imperiul Persan iar evreii au devenit o provincie, în cadrul Imperiului Grec, pentru alți 200 de ani. Iată mai jos săgeata albastru închis.
Imperiul Grec a fost învins de Romani și foarte repede a devenit puterea cea mai mare. Israeliții au devenit o provincie din cadrul Imperiului Roman (vedem săgeta verde pal în diagrama de jos). Aceasta este perioada în care a trăit Isus și înțelegem că Guvernatorul Roman și soldații romani aveau putere iar evreii au fost sub control pe toată perioada lui Isus.
Încă din vremea Babilonului (600 îe.n.) israeliții (evrei numiți de acuma ) nu au mai fost liberi niciodată, ca pe vremea regilor David și Solomon. Așa cum am văzut, diferitele entități au devenit o puterea absolută, nu evreii. Bineînțeles că evreii s-au răsculat de mai multe ori și asta chiar pe vremea romanilor. Revolta a eșuat și romanii au distrus Ierusalimul și au ars al doilea Templu, iar evreii au fost deportați și împrăștiați pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Aceasta a fost a cea de a doua exilare.
Știm de altfel că evreii au trăit aproape 2000 de ani împrăștiați peste tot, fragmentați locuind în diferite țări, niciodată acceptați cu adevărat în vreo altă țara. Mai mult, în unele țări, evreii au suferit și au fost persecutați periodic. Să ne gândim de exemplu ce s-a întâmplat în Europa creștină, din Spania până în vestul Europei, apoi la progroamele evreiești în Rusia, trăind în țari nesigure. Moise a spus exact asta, știind cu adevărat cat de dificili erau:
Între aceste neamuri, nu vei fi liniștit și nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îți va face inima fricoasă, ochii lâncezi și sufletul îndurerat. (Deuteronomul 28: 65)
Blestemele împotriva copiilor lui Israel au fost date ca o atenționare, pentru a face ca oameni să-și pună întrebări:
”… toate neamurile vor zice: „Pentru ce a făcut Domnul astfel țarii acesteia? Pentru ce această mânie aprinsă, această mare urgie?” (Deuteronomul 29: 24)
Iar răspunsul este următorul:
”… Pentru că au părăsit legământul încheiat cu ei de Domnul Dumnezeul părinților lor când i-a scos din țara Egiptului; (Deuteronomul 29: 25)
Să observă acum în diagrama de mai jos, ce s-a întâmplat vreme de 2000 de ani cu evreii din Biblie, iar linia roșie continuă:
Vedem cum izraeliții au fost de două ori exilații, odată mai puțin (între 600 – 530 î.e.n.) a două oară mult mai mult.
Holocaustu în secolul 20
Persecuția și pogromul evreilor a fost îngrozitor pe vremea lui Hitler, mai ales în cel de-al doilea război mondial, atunci când naziștii au vrut să extermine pe toți evreii din Europa. Culmea este că aproape au reușit prin creerea sistemului mecanizat de exterminare. Totuși câțiva evreii au supraviețuit și au povestit ce au văzut și trăit . Unii mai sunt și azi în viata ca mărturie .
Renașterea modernă a Israelului
În anul 1948, prin intermediul Națiunile Unite, evreii au reușit să reconstituie statul Israel modern. Este cu adevărat remarcabil faptul că acolo unde se aflau au rămas identificați ca evrei, după ce mii de ani au fost împrăștiați în alte țări. În felul acesta, așa cum a scris și prezis Moise cu 3500 de ani în urmă, țara a fost refăcută, Israelul a renăscut . Vedem acum deslușit cum poporul ”evreu” a reușit să facă din nou o țară, o prezicere realizată.
Atunci Domnul Dumnezeul tău va aduce înapoi robii tăi și va avea milă de tine, te va strânge iarăşi din mijlocul tuturor popoarelor la care te va împrăștia Domnul Dumnezeul tău. Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă margine a cerului, chiar și de acolo te va strânge Domnul Dumnezeul tău și acolo Se va duce să te caute. (Deuteronomul 30:3-4)
Este cu adevărat remarcabil faptul că Israelul modern a fost refăcut chiar dacă mulți au încercat să împiedice acest lucru. Majoritatea națiunilor dimprejur au luptat ca să împiedice Israelul să existe: 1948, în anul 1956, în anul 1967 și apoi în anul 1973. Israelul, o țară foarte mică, a luptat în război cu cinci națiuni în acelaș timp. Și totuși nu numai că au supraviețuit, dar și-au extins teritoriile. În anul 1967, prin război evreii au recucerit Ierusalimul, capitala istorică, creată cu 3000 de ani înainte de David. Prin creerea statului Israel și prin mai multe războaie, s-a creat o situație complicată iar politic întotdeauna problematică. Ciudat cum acesta realiate venita prin ultimele cuvinte ale lui Moise scrise cu 3500 de ani în urma , confirma abia acum veridicitatea lucrurilor.
Matei 11:28-30 – Ce vrea să însemne: jugul Meu este plăcut, şi povara Mea este uşoară?
DetaliiCategorie: Versete Biblice Explicate Publicat: 22 Iunie 2016 Accesări: 3569
Întrebare: Ce vrea să însemne: jugul Meu este plăcut, şi povara Mea este uşoară?
Răspuns: Domnul Iesus le promite mulțimilor la care le predica, următoarele în Matei 11:28-30, SCC: “Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi; şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine; pentru că sunt blând şi smerit în inimă; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că jugul Meu este plăcut, şi povara Mea este uşoară”.
Israelul era împovărat, pe de o parte de tradițiile și regululile rabinice ale cărturarilor și fariseilor cu sute de reguli pentru viața zilnică, reguli omenești ce nu erau de la Dumnezeu!
Iar pe de altă parte jugul apăsării romane, copupția preoților, a conducătorilor de tot felul.
Domnul Iesus le face invitația să i-a jugul Lui, părăsind tradiții și lideri falși pe care ei îi urmau, și să vină în Regatul Său, sub Domnia Lui, manifestată prin legea dragostei și a puterii divine de a vindeca, exorciza, elibera! (comp. cu Coloseni 1:13)
Domnul Iesus îi spune lui Pilat: „Regatul Meu nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36, SCC), astfel Regatul lui Iesus era în primul rând spiritual, și separat de lumea aceasta prin natură și lege după care se ghidează, intrând în acest Regat prin credința în Iesus Christos, ascultând de El, ne eliberăm de apăsarea lumii, căci luăm jugul lui Christos, care este ușor comparativ cu jugul lumii sau cu jugul fariseilor!
Jugul lui Christos însemnă a preda îngrijorările la Dumnezeu, și a primi astfel pacea Lui (Filipeni 4:6-7), a trăi prin credință, a fi călăuzit de spiritul dragostei, nu de sute de reguli fariseice apăsătoare. Și chiar când suferim, Dumnezeu ne pregătește dinainte pentru încercări, și ne dă putere, înțelepciune, ca să ieșim biruitori.
Oamenii care nu ascultă de Dumnezeu în mod deplin, nu au o viață dedicată Lui, încercările și jugul lui Christos li se pare greu că ei sunt și cu lumea!!! Chinul este că lumea îi atage încă și astfel pentru ei crucea e grea, atunci când vor lepăda complet lumea, crucea nu va mai fi grea, ci o placere!
Domnul ne invită să venim la El, invitația este valabilă și azi, dacă vii la El și iei jugul Lui, o să vezi în timp că povara este mult mai ușoară decât povara lumii!
Când o să ajungi desăvârșit, atunci toate încercările și suferințele o să ți se pară ușoare și de o clipă, așa cum spune Scriptura: “Pentru că, uşurinţa de o clipă a necazului nostru lucrează pentru noi o greutate eternă tot mai mare de glorie” – 2Corinteni 4:17, SCC.
Dragă cititor, dacă crezi în Dumnezeu, dacă Îl iubeşti, nu este suficient să te rogi, făcând cereri, implorări, mărturisiri, aducându-i mulţumiri şi laude, ci este nevoie să-L cauţi pe Dumnezeu în rugăciunile Tale. Rugăciunea prin care Îl cauţi pe Dumnezeu este la fel de importantă ca celelalte tipuri de rugăciuni. Fără a-L căuta pe Dumnezeu rugăciunea ta este insuficientă şi viaţa ta spirituală săracă.
O gramadă de probleme de diferite tipuri din viaţa ta, rămân nerezolvate deoarece tu nu L-ai căutat pe Dumnezeu, care „singur este înţelept” (Romani 16:27), singurul care îţi poate da soluţi şi rezolvări la problemele tale indiferent de ce natură sunt.
Necăutându-L pe El, vei fi obligat să te bazezi pe înţelepciunea ta sau a altei creaturi, iar aceasta este echivalentul eşecului.
Proverbe 3:5: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!”
Ieremia 17:5: „Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!”
Luca 6:39: „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?”.
Apoi, dacă nu-L cauţi pe Dumnezeu, tu nu poţi să-L afli pe Dumnezeu într-un mod personal şi intim, nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu de aproape, fără a-L căuta (Osea 6:3). Tu poţi auzi informaţii despre El, poţi să ajungi să cunoşti adevăruri despre El, dar tu nu-L cunoşti pe El, dacă nu-L cauţi din toată inima (Romani 3:11). Iar dacă tu nu-L cunoşti, veşnicia ta este în joc. Domnul Isus a spus în Ioan 17:3: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Aţi observat Domnul Isus nu a spus: „să cunoaştem despre Dumnezeu şi Isus” sau „să cunoaştem informaţii despre Dumnezeu şi Isus”. Nu, El a spus: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Una este să cunosc pe cineva deoarece am o relaţie de prietenie cu aceea persoană şi alta să cunosc despre cineva citind cărţi despre viaţa şi lucrările lui!
Citirea Bibliei şi meditarea Bibliei sunt bune, mersul la biserică unde auzi predici care te fac să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu sunt bune, anlizarea însuşirilor (atributelor) lui Dumnezeu din Biblie este foarte bine, aşa vei ştii informaţii despre El. Să te rogi, lăudând pe Dumnezeu, cerându-i iertare, mulţumindu-i pentru toate lucrurile, etc. sunt foarte bune. Analizarea acţiunii lui Dumnezeu din viaţa noastră, prin credinţă, văzându-l pe Dumnezeu implicat în circumstanţele din viaţa noastră, şi recunoscându-l în toate căile noastre (Proverbe 3:6), ne face să înţelegem modul de a acţiona, şi începem să-l cunoaştem mai personal pe Dumnezeu. A observa cum răspunde Dumnezeu la rugăciunile noastre şi de ce unoeri nu răspunde, este un alt mijloc de al cunoaşte pe El, principiile Sale şi modul Lui de gândire.
Dar nu trebuie să rămânem aici. Prin Domnul Isus Cristos, prin jertfa Lui, avem acces la sfânta sfintelor din cer, la tronul lui Dumnezeu, noi putem să-L căutăm până când El se lasă găsit de noi. Dacă noi Îl vom găsi, noi putem fi învăţaţi de El (Psalm 119:10), putem sta la sfat cu El (Exod 18:15), El ne poate da soluţii la problemele noastre (Psalm 22:26; Psalm 34:10), dar mai mult decât atât, El poate deveni prietenul nostru cel mai bun (Iacob 2:23), putem să cunoaştem inima Lui pentru oameni, putem să-L cunoaştem pe El, putem să avem trecere (favoare) înaintea Lui! Putem să vorbim cu El gură către gură (Numeri 12:6-8).
Şi de atunci, putem predica, învăţa, cânta, profeţi, sluji din prezenţa lui Dumnezeu! Aleluia.
Nu mai trebuie să bâjbâi (Fapte 17:27), în închinare, în problemele familiale, în lucrarea lui Dumnezeu, în slujirea din adunare, în relaţiile tale cu oamenii, etc. Găsindu-L pe El găseşti viaţa, viaţa din belşug, găseşti sfatul Lui, călăuzirea Lui, prezenţa Lui, autoritatea Lui, slăvit să-I fie Numele!
Înainte de a muri Cristos, doar unii din poporul lui Dumnezeu avea acces la prezenţa lui Dumnezeu din templul din Ierusalim. Preoţii avea acces în prima încăpere din templu numită „sfânta”, însă doar marele preot aveea voie o dată pe an, să intre după ce s-a sfinţit în „sfânta sfintelor”, unde se cobora desupra chivotului legământului, între heruvimi din aur: slava şi prezenţa lui Dumnezeu.
La mortea lui Cristos, perdeaua despărţitoare dintre „sfânta” şi „sfânta sfintelor”, a fost sfâşiată de sus până jos (Matei 27:51), indicând că din acel moment, preoţii au acces şi ei nemijlocit la prezenţa lui Dumnezeu şi continuu, nu doar o dată din an.
Domnul Isus Cristos a instituit un nou legământ, în acest legământ, toţi credincioşii sunt preoţi (1Petru 2:5,1Petru 2:9), şi prin urmare toţi au acces la Dumnezeu direct pe baza sângelui vărsat de Domnul Isus pe Golgota (Evrei 4:14-16; Evrei 10:19-20), nu mai există o perdeauă despărţitoare, preoţii noului legământ au acces toţi la încăperea numită: „sfânta sfintelor”.
Iubite cititor, ce faci cu acest drept dat de Isus, de a intra în sfânta sfintelor?
Dumnezeu doreşte ca în noul legmânt să avem acces la Dumnezeu, de aceea El doreşte ca noi să-L căutăm. A nu-L căuta pe Dumnezeu, însemnă a avea un creştinim de formă, un Dumnezeu de formă, un Mijlocitor de formă, un cap de formă, şi o închinarea de formă.
Dacă tu nu-l cauţi pe Dumnezeu, ca să-L cunoşti, şi să ai o relaţie cu El, atunci tu în cel mai bun caz, vei avea informaţii despre El, prin care îţi vei forma o imagine despre Dumnezeu.
Însă fără a-L căuta pe El, tu poţi prelua, crede, sau interpreta greşit informaţiile biblice despre El (2Cronici 31:21). Biblia nu poate fi înţeleasă doar prin mintea omului (1Corinteni 2:11-16), este nevoie să întrebăm pe Autorul Biblie, ca El să ne dezvăluie înţelesul corect al Cuvântului Său. Dacă nu-L cauţi pe El, nu-L găseşti, atunci Biblia nu-ţi va folosi spre mântuirea ta, ci doar spre aţi umfla capul cu informaţii despre un Dumnezeu, pe care tu nu vrei să-L cunoşti personal şi intim.
Creştinismul autentic, nu este o schimbare făcută în viaţa unui om, ca urmare că El a studiat Biblia, a încercat să o înţeleagă cu mintea lui, a încercat să aplice cu puterea lui, prin silinţa lui. Nu, creştinismul autentic însemnă să înţelegem Biblia prin Duhul Sfânt şi să o aplicăm prin puterea Duhului Sfânt (comp. cu Romani 8:13-14), nu doar prin puterea şi voinţa noastră!
A avea pe Cristos ca cap, nu însemnă ca în orice moment sau în deciziile importante, să mă gândesc cum ar proceda Domnul. Mintea mea şi gândurile mele nu pot să-mi spună cum ar proceda Domnul, deoarece gândurile mele nu sunt gândurile Lui (Isaia 55:8).
Chiar dacă Îl întreb: Doamne Isuse, tu cum ai proceda într-o astfel de situaţie, şi după amin-ul de la sfârşitul rugăciunii, te-ai gândi cum ar proceda El, că doar te-ai rugat, nu-i aşa? NU! Dacă Isus este capul tău real, Tu trebuie să te rogi, să alergi la El, să-L cauţi, să insişti, să stai în prezenţa Lui, în sfinta sfintelor, până când El, SINGURUL ÎNVĂŢĂTOR (Matei 23:8), te va învăţa cum să procedezi.
Tot la fel când eşti rănit/rănită de oameni, tu nu ai nevoie de consiliere, de păreri omeneşti, de mângâieri omeneşti, tu ai nevoie de Domnul, tu trebuie să-l cauţi pe Mijlocitorul, pe Marele preot al tău (dacă Isus este cu adevărat marele tău preot), ca El să-ţi dea mângâierea, consolarea, speranţa, sau judecata dreptă, mustrare, pedeapsă dacă ai păcătuit. Oamenii lui Dumnezeu, dacă nu vorbesc cuvinte prin inspiraţie, îţi vor da cu siguranţă mult mai puţin decât Domnul sau uneori chiar mângâieri false sau sfaturi greşite. Dar dacă Tu Îl iubeşti cu adevărat, tu nu vrei mai puţin decât Domnul, nu vei fi mulţumit cu mai puţin decât ceea ce este El. A fi mulţumit cu mai puţin decât ceea ce este El, decât cu ceea ce vrea El, însemnă că Tu nu-l vrei pe Isus cel adevărat, ci pe un Isus fals (2Corinteni 11:4), care este altcineva decât Isus cel autentic. O amăgire care te statisface pe moment!
Tu însă să-L vrei pe El, căci El este Paracletul (1Ioan 2:1-2, Parakletul = Mângâietorul, Ajutorul, Avocatul, Apărătorul) dar şi Judecătorul (Ioan 5:22).
A alerga la fraţi şi surori, înainte de a alerga la El, însemnă a duce o viaţă creştină fără El, sau cu un Isus pe locul doi!
Tu ai nevoie să-L cauţi pe Cel ce te-a salvat de chinul etern şi de mânia lui Dumnezeu! Dacă cineva te-ar salva de la moarte şi din chinul etern, şi apoi din auzite ai ştii câte ceva despre el, te-ai mulţumi cu atât? Sau ai merge să-L cauţi ca să-i mulţumeşti personal?
Dacă tu Îl iubeşti cu adevărat pe Isus, o iubire care nu sunt doar nişte emoţii de moment, tu vei dori să-l cauţi cu scopul ca să-L găseşti, ca să cazi în genunchi în faţa Lui şi să-i mulţumeşti (Comp. cu Luca 17:12-19). Să sari în braţele Lui şi să-ţi exprimi adorarea şi iubirea ta.
Oare se mulţumeşte un iubit ca iubita lui să citească cărţi despre el, să îi dă mesaje telegrafice, ca apoi să nu mai stea şi să asculte răspunsul iubitului?
Din păcate, aşa fac mulţi care spun că sunt creştini, ei se roagă, mulţumesc, cer ce au nevoie, dar nu-L caută, ei au nevoie doar de darurile Lui şi nu Îl vor pe El, nu stau ca să audă răspunsul Lui, sfatul Lui, mustrarea Lui, sau cuvintele Lui de dragoste pentru mireasa Lui.
Sau chiar dacă încearcă să-L caute, după jumate de oră de rugăciune renunţă, mulţumindu-se cu un creştinism care are un Domn la distanţă, fiind mulţumiţi dacă primesc uneori darurile Lui.
Dragi cititori, darurile Lui nu sunt El, ci fiecare dar este o însuşire sau o lucrare a Lui, numai avându-l pe El avem totul, toate darurile, şi supremul dar: Mirele iubit Însuşi, care ne poate împlini total. În Coloseni 2:9-10 se spune: „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri”,
Este pentru noi Cristos: TOTUL şi DEPLIN?
Aţi putea trăi fără biserică, fraţi şi surori, pe o insulă pustie sau într-o celulă de închisoare, doar cu El? Unde să nu aveţi: păstori, învăţători, profeţi, consilieri spirituali, fraţi care să vă sfătuiască, etc. Ci să Îl aveţi doar pe El care este TOTUL şi DEPLIN, slăvit să-i fie Numele!
Atunci când avem vreo problemă, când suntem în suferinţă, când avem o nelămurire, când trebuie să luăm o decizie, ce facem? Analizaţi-vă! Ce fac majoritatea celor ce spun că sunt creştini când au o problemă de sănătate: merg la medicul de familie sau specialist sau i-au ei medicamente după cunoştinţa lor, sau aplează la diferite tratamente, însă câţi din start (nu după luni de spitale) apelează la Medicul suprem în post şi rugăciune? Câţi caută călăuzirea lui Dumnezeu, faţa lui Dumnezeu, ca să vadă dacă nu cumva boala lor este o pedeapsă şi atunci a căuta vindecarea ei, însemnă a nu ‘suferii pedeapsa’, şi a lupta contra voinţei divine, contra loviturii de nuia a lui Dumnezeu (Evrei 12:5-11).
Când avem de luat o decizie, câţi nu apelăm mai degrabă la un păstor, la un profet, decât a căuta personal faţa lui Dumnezeu şi la călăuzirea Lui în mod personal?
Câţi, când au probleme financiare caută faţa lui Dumnezeu dar şi aşteaptă prin credinţă intervenţia lui Dumnezeu, nu aleargă pentru a lua cu împrumut şi a se face astfel robi oamenilor sau băncilor, câţi sunt dependenţi de El în ce priveşte banii, şi dau cu inima largă ştiind că Dumnezeu va purta de grijă? Câţi dau şi ultimii bănuţ adunării, lucrării Domnului sau săracilor ca şi bănuţii văduvei (Marcu 12:43), având încrederea neclintită că Dumnezeu este credincios?
Câţi îşi administrează banii sub călăuzirea divină şi nu prin metode umane de administrare?
Când avem o nelămurire, nu înţelegem ceva din Biblie, câţi alergăm la Domnul şi nu la păstorii sau învăţătorii bisericii, sau la publicaţiile de cult pentru a afla răspunsul? Nu ar trebui oare ca Isus să fie Învăţătorul nostru?
Da, Isus se poate folosi de păstori şi învăţători, de cărţi, dar El să se folosească de ei, cu alte cuvinte nu tu să alergi la ei, ci la Domnul, iar Domnul să te călăuzească fie direct spre un răspuns, fie indirect, prin oameni, cărţi, predici, etc. Dar El să te călăuzească, El să-ţi ofere răspunsul prin mijlocul hotărât de El, nu tu să alergi la instrument, ci El, şi El va decide ce instrument să folosească pentru a-ţi da învăţătura sănătoasă cea potrivită cu evlavia.
Câţi creştini tulburaţi, întristaţi, deprimaţi nu aleargă mai degrabă la fraţi, prieteni, centre de consiliere spirituală, păstori, dar prea puţin aleargă la Dumnezeu. Da, este Ok dacă căutând faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu va lucra printr-un copil al Lui, printr-un slujitor, printr-un lucrător, însă El să o facă. Cu alte cuvinte dacă eu vin cu intristarea mea la Dumnezeu, iar El trimit pe cineva este OK, sau dacă sunt călăuzit să merg la un frate este OK, însă nu eu să caut instrumentele prin care Tatăl meu ceresc să lucreze, ci eu să-L caut pe El, iar El va alege şi va mânui instrumentul potrivit la timpul potrivit.
De multe ori am ales noi instrumentul pe care să-L folosească Dumnezeu şi lucrurile au ieşit prost, de ce am venit din vizită de la un frate mai trist de cum am mers la el? De ce citind o carte am devenit mai dezorientat ca mai înainte? De ce citind Biblia nu găsesc un răspuns cu parcă sunt tot mai plictisit şi secătuit? De ce mergând la păstor am primit o rană în plus faţă de cea pe care o aveam? De ce mergând la consilier în loc să mi se rezolve problemele, ele s-au agravat, nu am primit o soluţie viabilă la ele, ci doar descoaserea unui trecut care a făcut să mă doar mai tare?
De ce toate acestea? Deoarece am săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă, şi m-am amăgit zicând că sunt ‘puţuri sfinte’, puţuri care în trecut mi-au adus alinare, iar acuma parcă izvorul din ele (Dumnezeu) a secat! DEOARECE NOI NU L-AM CĂUTAT PE EL CI AM CĂUTAT CEVA MAI PUŢIN DECÂT CEEA CE ESTE EL!
Cu alte cuvinte: biserica, fraţii, surorile, păstorii, profeţii, învăţătorii, cărţile, DVD, CD, creştine, nu sunt rele sau greşite, dacă învaţă adevărul în dragoste, şi dacă sunt una cu Cristos, şi Cristos alege EL să se exprime prin ele. Însă este o idolatrie, ca să nu mai alerg la Cristos, să nu mai stau suficient în prezenţa Lui, ci să folosesc instrumentele Lui de capul meu, după alegerea mea!
Pentru unii cea mai mare piedică în al căuta pe Dumnezeu este biserica sau religia lui, el stă tihnit (fără Dumnezeu) gândind că Îl are pe Dumnezeu odată ce are o religie numită: „creştină”, şi aceasta este cea mai mare înşelare, el duce o viaţă creştină formală, şi se amăgeşte că are o relaţie cu Dumnezeu, pentru că se roagă dimineaţa şi seara, sau la masă, că mai citeşte Biblia sau cărţi religioase, că are un preot, duhovnic sau pastor care îl îndrumă. Dar el nu s-a întâlnit niciodată cu Dumnezeu în mod real.
Relaţia cu Dumnezeu însemnă, nu faptul că te rogi sau mergi la biserică, ci: faptul că atâta L-ai căutat pe Dumnezeu prin rugăciune, până când El s-a lăsat găsit de tine. Apoi ai început să comunici cu El, şi El cu tine, iar ceea ce El ţi-a spus tu ai ascultat şi ai împlinit, şi la rândul Lui El a ascultat rugăciunile tale şi ţi-a dat ceea ce ai cerut (1Ioan 3:24; 1Ioan 5:14-15). Şi ai devenit prieten cu El, şi El cu tine, intim cu El (Cantarea Cantarilor 2:16). Aceata este relaţie cu Dumnezeu!
Mulţi creştini NU sunt ca Sunamita, care atunci când nu a mai găsit pe iubitul ei, l-a căutat până l-a găsit, observaţi, în Cantarea Cantarilor 3:1-5: „Am căutat noaptea, în aşternutul meu, am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat, deci, nu l-am găsit M-am sculat, atunci şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele L-am căutat, deci, nu l-am găsit! M-au întâlnit păzitorii care dau ocol cetăţii; şi i-am întrebat: „N-aţi văzut pe iubitul inimii mele?” Abia trecusem de ei şi am găsit pe iubitul inimii mele. L-am apucat şi nu l-am mai lăsat până nu l-am adus în casa mamei mele, în odaia celei ce m-a zămislit”.
Observaţi Sunamita, nu i-a fost lene să se scoale noaptea din pat, cum ne este lene uneori nouă, să ne punem pe genunchi şi să Îl căutăm pe Domnul chiar în liniştea nopţii. Ea l-a căutat PÂNĂ LA GĂSIT. Auziţi, ea a căutat, cutreirând uliţele, pieţile, a dat ocol cetăţii, a trecut de străjeri, şi de abia atunci l-a găsit. Nu putea ea să aştepte până ziua la lumină. Sau nu putea aştepta ca iubitul să revină la ea? Nu, ea dorea ca iubitul să fie cu ea, tu Îl iubeşti pe Cristos astfel?
Ea l-a căutat, l-a găsit, l-a apucat, nu l-a lăsat până la adus în casa mamei ei.
Sunamita reprezintă mireasa lui Cristos, adunarea, iar iubitul pe Cristos. Citeşte această cartea din această perspectivă şi vei vedea o relaţie între mireasă şi Cristos, pe care o vrea Dumnezeu care a inspirat prin Duhul Sfânt această istoriară.
Ai tu iubite cititor, o astfel de relaţie cu El?
Tu trebuie să-L cauţi pe Mirele iubit, pe Domnul domnilor, până Îl găseşti, şi să Îl apuci să-l duci în casa ta.
Iacov s-a luptat toată noaptea cu îngerul ca să fie binecuvântat, el a fost învingătorul lui Dumnezeu, nu pentru că a învins îngerul în lupta fizică, care era arătarea lui Dumnezeu (Theofania), ci pentru că a perseverat să lupte, el a învins, pentru că a avut dorinţa şi râvna: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32:26-28).
Lupţi şi tu până Îl găseşti, până Îl apuci de poala hainei, şi spui: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta”, nu te las până nu vindeci copilul meu, până nu-mi dai soluţia la problemă, până nu-mi dai tălmăcirea la acest verset, etc. !
Dumnezeu doreşte şi îi place ca noi să-L căutăm, şi El ne promite că dacă Îl căutăm din toată inima El se va lăsa găsit de noi (Ieremia 29:13).
Noi trebuie să-l căutăm şi să-L găsim pe Dumnezeu, uneori parcă El se ascunde (Isaia 45:15), provocându-ne să-l căutăm din răsputeri, uneori când ne vine să renunţăm, atunci El se lasă găsit de noi. El vede inima noastră, dacă Îl căutăm din sinceritate, în onestitate, din toată inima, nu doar pentru cadourile Lui, ci pentru ceea ce este El, pentru a înţelege legea Lui, pentru găsi voia Lui, atunci Dumnezeu se lasă găsit.
Iubite cititor a nu-l căuta pe Dumnezeu, însemnă a renunţa la bucuria ce o poţi găsi în El, şi a renunţa la iubirea Lui, la ajutorul Lui, a renunţa la El, şi a duce un creştinism de formă.
Iubite cititor dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu caută-L din toată inima Ta, fii dependent în toate de El şi atunci vei propăşi şi vei înainta spiritual.
Proverbe 8:17: „Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsesc”.
Plangeri 3:25: „Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută”.
Evrei 11:6: „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”.
David a spus în Psalm 63:1: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă”. Este Dumnezeu Bibliei Dumnezeul Tău? Dacă da, atunci fă ca David, omul lui Dumnezeu: „pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine”. Nimic altceva nu te poate împlini decât Dumnezeu Însuşi, CĂUTĂ-L PE EL DIN TOATĂ INIMA!
INIMA
Proverbe 4:23
“Pãzeste-ti inima mai mult decât orice, cãci din ea ies izvoarele vietii.”
- Daca nu ne pazim izvorul inimii, acesta se va bloca, va deveni poluat si vietile noastre vor fi moarte; bucuria si desfatarea se pot transforma in durere si mahnire. Cand nu ingrijim de inimile noastre, atat noi cat si biserica pierdem din putere. Cum este starea inimii noastre asa este si starea bisericii. Dumnezeu nu doreste ca mai intai sa schimbe comportamentului omului, ci inima.
- Importanta de a ne intelege inima.
I. PAZESTE-TI INIMA
1. VEGHEAZA-TI INIMA
a. Accent pus pe vegherea si pazirea inimii:
- Inima este cea mai mareata posesiune a omului. Dintre toate comorile omului nici una nu intrece inima.
b. In Vechiul Testament cuvantul ,,veghe” este folosit pentru pazirea recoltelor in timp ce sunt plantate si crescute pentru seceris.
- Ai grija de inima cum ai grija de hrana. Tine brazda dreapta asa incat sa scoti cat poti de mult de pe camp. Seamana cu grija. Seamana semintele bune: curatie, adevar, dragoste, bucurie … Nu lasasemintele amaraciunii, maniei, invidiei, pizmei, poftei … sa incolteasca in inima.
c. Cuvantul ,,veghe” este folosit de asemenea si in contextul militar.
- Stai de paza asupra inimii, la fel cum un soldat sta de paza in fata dusmanului. Nu lasa pe nimeni sa-ti fure armele. Nu lasa pe nimeni sa-ti saboteze echipamentul.
2. VEGHEAZA ASUPRA INIMII TALE CU TOATA OSTENEALA
- Fii foarte atent asupra inimii tale ca sa te asiguri ca nimic rau nu i se intampla.
- Vegheaza asupra inimii mai mult decat veghezii asupra lucrurilor tale: casa, masina …
- Cu siguranta ca inimile noastre sunt mult mai valoroase decat lucrurile.
3. PAZESTE-TI INIMA PPENTRU CA INIMA TA CONTINE IZVOARELE VIETII
a. Inima este izvorul vietii fizice.
- Viata fizica depinde de inima. Omul este mereu sfatuit sa aibe grija de inima lui: grija de dieta, grija cu stresul, grija cu hrana nesanatoasa si ceea ce distruge inima si trupul omului …
- Problemele de sanatate a inimii conduc spre moartea omului. Asa cum inima este cheia vietii fizice, de asemenea, ea este cheia vietii spirituale.
b. Inima este izvorul vietii spirituale.
- Asa cum este nevoie de o inima fizica care sa pompeze sangele liber si curat, tot astfel omul are nevoie de o inima spirituala care trebuie sa fie curata si puternica. Omul trebuie sa-si protejeze inima de lucrurile care o ranesc: Teama, Manie, Mandria, Aroganta, Lipsa iertarii, Ambitie personala, Pofta …. Toate acestea sunt otrava pt inima si aduc moartea spirituala.
- Pentru a curata si proteja inima este nevoie de: Marturisire, Curatire, Iertare, Smerenie, Puritate … Cu alte cuvinte lucrurile rele trebuie inlocuite cu cele bune in inima.
- Trebuie sa pastram izvorul nostru, care este inima, curat asa incat vietile noastre sa fie pline de roada Duhului Sfant. Cum? Protejand inima in mod constant; Curatand inima in mod constant; Dand socoteala pt inima noastra in mod constant.
c. Inima omului este esenta a ceea ce este el.
- Marcu 7:21-23 – Lucrurile acestea il fac pe om neacceptat in inchinarea lui inaintea Domnului. Cheia este inima!!!
- Inaintea Domnului conteaza ceea ce este mai intai omul in interiorul sau.
II. CUNOASTE-TI INIMA
1. ASA CUM ESTE EA
a. Ieremia 17:9 – „Inima este nespus de înselãtoare si de deznãdãjduit de rea; cine poate s-o cunoascã?”
b. Exempul lui Iacov:
- Iacov este personificarea inimii inselatoare. Iacov = “cel care inseala”. Cuvantul ebraic “Kob” = “calcai”. Iacov este cel care intinde mana si calca peste altul ca sa poata castiga.
c. Inimile nu sunt inselate, ci ele sunt cele care inseala:
- Spunem inimii noastre cele mai mari secrete, cele mai profunde temeri, cele mai amenintatoare amintiri, cele mai rele dezamagiri. Ne incredem in inimile noastre pentru ca credem ca inimile noastre sunt mari consilieri, mari surse de intelepciune si discernamant. Insa inimile sunt niste Iacovi, cele care agata de calcaie, care induc in eroare si doboara. Ne spun ca avem dreptate cand tanjim dupa securitate financiara si ne tradeaza pentru bani. Ne spun ca avem dreptate cand intindem mana dupa putere. Ne spun ca avem dreptate cand ne concetram asupra cuvintelor dureroase rostite de altii si critica aspru in manie. Ne spun ca avem dreptate cand tinem dusmanie si traiesc pt a-si regla conturile. Ne spun ca avem dreptate cand avem ganduri mandre, cand credem ca suntem superiori altora si ne laudam cu realizarile noastre in locul gloriei lui Dumnezeu.
d. Inimile sunt bolnave si au nevoie de Dumnezeu.
Oamenii sunt orbiti de propriile inimi :
- Nu sunt mandru – nu este mandrie daca poti sa o faci.
- Nu sunt ambitios – eu vreau doar sa-L slujesc pe Dumnezeu.
- Nu sunt desfranat – sunt normal.
- Nu e nimic rau cu mine – gresesti ! – Lasa-ma in pace!
2. INIMA ESTE INSELATOARE
a. In ce isi pune omul increderea va determina starea in care se gaseste inima lui.
b. Exemplul lui Slomon:
- Daca-L iubim cu adevarat pe Dumnezeu nu pot fi exceptii ale compromisului – 1Imparati 3:3
- 1Imparati 11:1; 3-4 – exceptia lui Solomon a devenit regula.
- Problema lui Solomon nu a fost una teologica, ci una a inimii.
c. Cand omul se increde in sine insusi, atunci va experimenta blestemul lui Dumnezeu.
- Ieremia17:5 „ Asa vorbeste Domnul: blestemat sã fie omul care se încrede în om, care se sprijineste pe un muritor si îsi abate inima de la Domnul! 6 Cãci este ca un nenorocit în pustie, si nu vede venind fericirea; locuieste în locurile arse ale pustiei, într-un pãmânt sãrat si fãrã locuitori.”
d. Starea inimii este determinata de increderea inimii – Ieremia 17:7
e. Inima care se increde in Dumnezeu experimenteaza binecuvantarea – Ieremia 17:8
III. DESCHIDE-TI INIMA FATA DE DUMNEZEU
Domnul le vede pe toate. El ne exploreaza inimile, luminand cu lumina Sa in orice loc intunecat, proband, examinand, investigand.
1. INVITANDU-L SA NE CERCETEZE ZILNIC
*Cum ar fi daca in fiecare zi ai fi controlat, cercetar la serviciu ? poate nu e prea placut …
a. Doar Dumnezeu cunoaste inima omului
Psalmul 139:23-24 ,,Cerceteazã-mã, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Încearcã-mã, si cunoaste-mi gândurile! Vezi dacã Sunt pe o cale rea, si du-mã pe calea vesniciei!”
- Dumnezeu cerceteaza inima, El o cunoaste. Roaga-L pe Dumnezeu sa-ti arate ce vede El in inima ta. Cum reactionam cand Dumnezeu vorbeste despre inima noastra? Poate uneori ne vorbesti prin altii despre inima noastra.
b. Exemple de impietrire a inimii – oameni carora nu le-a pasat de inima lor:
* Indiferent cate motive de incredere are, inima impietrita alege sa nu se increada.
- Faraon = o inima rebela – Exod
- Cananitii = o inima nepocaita – Iosua 11:20, 2:8-11.
- Israelitii = o inima care refuza sa se increada in Dumnezeu – Psalmul 95:8.
- Fariseii si Saducheii = o inima care respinge – Marcu 3:5
- Ucenicii = o inima care rezista, se impotriveste – Marcu 6:52; 8:17, 33.
2. INVITANDU-L SA NE PAZEASCA INIMILE
- Ne pazim inimile impotriva bolii inselatoare prin deschiderea inimilor fata de Dumnezeu care le cerceteaza.
- Il invitam pe Domnul sa ne cerceteze zilnic inimile.
- Doar Domnul ne poate pazi inimile.
Versete relevante pentru subiectul: Încredere în om
Nu vă mai încredeți dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare! Căci ce preț are el?
Ei se coboară în Egipt, fără să Mă întrebe, ca să fugă sub ocrotirea lui Faraon și să caute un adăpost sub umbra egiptenilor!
Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor, se bizuiesc pe cai și se încred în mulțimea carelor și în puterea călăreților, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel și nu caută pe Domnul!
Căci egipteanul este om, nu Dumnezeu, și caii lui sunt carne, nu duh. Doar mâna să-Și întindă Domnul, și ocrotitorul se va clătina, iar cel ocrotit va cădea și vor pieri cu toții.
Iată, ai pus-o în Egipt, ai luat ca sprijin această trestie ruptă, care înțeapă și străpunge mâna oricui se sprijină pe ea! Așa este Faraon, împăratul Egiptului, pentru toți cei ce se încred în el.
Când își vede Efraim boala și Iuda rănile, Efraim aleargă în Asiria și trimite la împăratul Iareb, măcar că împăratul acesta nu poate nici să vă facă sănătoși, nici să vă lecuiască rănile.
Așa vorbește Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul!
JEREMIAH 17:5 ASA VORBESTE DOMNUL: BLESTEMAT SÃ FIE OMUL CARE SE ÎNCREDE ÎN OM
Jeremiah 17:5 Asa vorbeste Domnul: blestemat sã fie omul care se încrede în om, care se sprijineste pe un muritor si îsi abate inima de la Domnul!
Cu ceva timp in urma, am avut o intilnire cu o credincioasa americanaca, care este profesoara. Aceasta vroia sa ia o pozitie la un alt district ca administrator, credea ca ii va fi ceva mai usor decit sa ai deaface zilnic cu copiii.Mi-a spus ca are niste preteni la acel district si ca ei au spus ca o ajuta in fata comisiei care revizuia (evalua) aplicata depusa.Sotul ei mi-a spus ca vrea sa ma roage sa ma rog pentru ea pentru aceasta pozitie pentru care a aplicat.
Asa am si facut o perioada de timp pina la un moment dat ceva m-a oprit sa ma mai rog. Am cautat sa vad ce s-a intimplat de m-am oprit,mai ales ca persoana este si o ruda apropiata a noastra.Nu am inteles de moment ce se intimpla cu mine, in interiorul meu.Cert este ca am incetat sa mai aduc inaintea lui Dumnezeu aceasta cerere.In una din zile, a trecut pele noi sotul si mi-a spus ca a fost respinsa.Am stat si m-am gindit atunci la acel moment cind nu am mai putut sa ma rog pentru ea.
Duhul lui Dumnezeu mi-a adus in minte acest loc din Scriptura pe care l-am pus mai sus din Ieremia.Atunci am realizat ceia ce mi-a spus aceasta persoana ca are prieteni acolo care o poate ajuta.Si acum inteleg ca, nu-L pui pe Dumnezeu in competitie cu oamenii. Ai apelet le ei, lasa sa tea jute ei.Scriptura ne arata ca, blestemat sã fie omul care se încrede în om,si iata ca nu vorbeste un om, ci insusi Dumnezeu. asa vorbeste Domnul:Daca asa stau lucrurile, si asa stau, pentruca omul oricare ar fi el este insslator, amagitor, nu-s tine cuvintul, cu alte cuvinte schimbator.
Ce realitate trista sa te sprijineste pe un muritor,Ca credinciosii suntem invatati de Cuvint ca,Inima omului este,Jeremiah 17:9 „Inima este nespus de înselãtoare si de deznãdãjduit de rea;Iata cum este o inima care nu este a Domnului.Chiar daca o persoana cre vrea sa te ajute ar fi credincioasa, ea nu poate trece peste voia lui Dumnezeu. Lucru pe care ar trebui noi toti sa-l invatam este ca, Intii Domnul si apoi omul,de care Dumnezeu sar putea folosi intrun fel sau altul de a ne rezolva situatia in care ne gasim.Omul acesta poate fi miscat de Dumnezeu pentru ai duce la indeplinire planul Lui cu privire la un eveniment, situatie sau alta din viata celui rascumparat.
Jeremiah 17:7 Binecuvântat sã fie omul, care se încrede în Domnul, si a cãrui nãdejde este Domnul! Iata un verset in contrast cu ce am spus mai sus de a te increde in om.Cuvintul binecuvinteaza pe omul,(copil al lui Dumnezeu) pentruca numai de el poate fi vorba de a se increde in Domnul.Nu te poti increde in Domnul atita timp cit nu este Domnul Inimi(vieti) tale.Oamenii in general il exclud pe Dumnezeu din vietile lor, chiar daca intrun mod religios is face un semn al cruci.
Este cu totul alta la un copil al lui Dumnezeu care are o partasie cu El, ca copil al Lui.Versetul ne arata ca , cel rascumparat are o nadejde . Cuvintul scoate in evidenta , nadejdea celui rascumparat este Domnul,ea se gaseste in Domnul nu in om. si a cãrui nãdejde este Domnul!Apelezi la om? Nu te astepta ca Dumnezeu sa iti vina in ajutor, sa intervina.El ne vrea cu o inima deplina de partea Lui.Iata ce spune Psalnistul cind vine vorba de inima lui care s-a increzut in Domnul, care la pus la incercare pe Dumnezeu.
Un Dumnezeu care nu ne lasa dezamagiti cind vinim inaintea Lui cu o inima sincera. Psalms 28:7 Domnul este tãria mea si scutul meu; în El mi se încrede inima, si sunt ajutat.Psalmistul nu adduce dubiu daca il va ajuta Dumnezeu sau nu. Nu, el spune categoric ca, Dumnezeu il ajuta.As vrea sa fac o precizare si anume,Dumnezeu da copiilor lui ceia ce crede de cuvinta.Deseori poate ceia ce cerem noi nu e in planul Lui Dumnezeu pentru noi.Ce e de facut tunci cind lucrurile nu cad asa cum am vrea sau gindim noi?Orice rugaciune pe care o aducem inaintea Lui Dumnezeu,o incheiem cu faca-se voia Ta.
Atunci vom ramine in pace si in liniste interioara, stiind ca avem un Tata bun care intotdeauna ne vrea binele. Nu am avut sansa sa stau de vorba cu aceasta persoana dupa aceste eveniment. Da cu prima ocazie, am sa aduc inainte aceste doua versete care ar trbui sa ne fie destul de clare in viatile noastre ca copii ai lui Dumnezeu.
John Balarie
Los Angeles California
O inimă nespus de înșelătoare
Din primele capitole ale cărţii Geneza şi până la ultimele capitole din Apocalipsa, Biblia pune înaintea noastră două moduri de viaţă: fie să-L urmăm pe Domnul cu toată inima şi sufletul, fie să nu-L urmăm. Cum spunea Domnul Isus într-un text problematic pentru mulţi: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Luca 11:23). El Se referă aici în cuvinte fără echivoc la realităţile spirituale mai importante decât ceea ce poate fi perceput cu ochiul liber şi decât ceea ce pare a ne spune mintea sănătoasă. El sintetizează aici tema marii lupte. Dar, într-un anumit sens, El nu face deloc o afirmaţie nouă sau radicală. Situaţia aşa a fost dintotdeauna.
Cum este descris omul, în general, în Ieremia 17:5-10 şi ce a determinat această descriere?
Ieremia 17:5-10
5. Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!
6. Căci este ca un nenorocit în pustiu şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi fără locuitori.
7. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul!
8. Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod.
9. Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?
10. Eu, Domnul, cercetez inima şi încerc rinichii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui.
Aceste cuvinte se pare că au fost spuse în contextul alianţelor politice pe care Iuda tocmai le încheiase. Domnul dorea ca poporul să înţeleagă că singurul ajutor venea de la El, nu de la puterile politice ori militare, lecţie pe care iudeii aveau s-o înveţe în cele din urmă, când avea să fie însă mult prea târziu. E drept că Dumnezeu ne poate oferi ajutor şi prin oameni, însă noi trebuie să ne punem întotdeauna încrederea numai în El. Nu putem şti ce motive au alţii, dar putem fi siguri de intenţiile Lui.
Ieremia 17:9 avertizează în mod justificat împotriva înşelăciunii inimii omeneşti. Textul ebraic spune că inima este mai înşelătoare „decât orice”. Efectele fizice ale păcatului, deşi sunt rele, nu sunt chiar atât de rele cum sunt efectele lui morale şi spirituale. Inima este atât de înşelătoare, încât nu putem şti cât de rea este cu adevărat. Ieremia avea să constate pe propria piele cât de rele pot fi intenţiile oamenilor.
Ce spun intenţiile şi înclinaţiile tale despre cum este inima ta? Ce poţi face pentru a-ţi educa inima să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu?
„Blestemat sa fie omul care se increde in om”-verset folosit ca perdea care sa acopere lipsa noastra de caracter
De fiecare data cand esuam intr-o relatie de orice fel ar fi ea, primim replica bine cunoscuta : Blestemat sa fie omul care se increde in om. In majoritatea cazurilor oamenii flutura acest verset aiurea, ne place foarte mult sa ne ascundem in spatele acestor vorbe, sa mascam rezultatul comportarilor noastre jenante printr-un limbaj religios, biblic. Parem spirituali, chiar foarte spirituali, dar ar fi mult mai eficient sa gandim ce vorbim……
Oare ce s-a intamplat cu Pavel care a spus: “ma incred in voi in toate privintele” ? Oare ce se intampla cu intreaga Biblie care emite niste principii pe care daca le puni in aplicare ajungi chiar si fara sa vrei, un om de incredere. Nu cred ca Biblia se contrazice pe sine,…….
Daca “Blestemat sa fie omul care se increde in om” ar fi intr-adevar potrivit pentru a te spala pe maini de o relatie esuata, ma intreb oare de ce intr-o casnicie cei doi au incredere unul in altul, si nu isi cladesc relatia pe suspiciune, retinere si raceala, e periculos sa te trezesti cu un blestem pe cap
D-zeu ne vrea oameni de incredere, oameni de cuvant, oameni radicali si dintr-o bucata, fara complicari inutile. El a creat biserica tocmai ca aceste relatii de incredere sa se dezvolte si sa creeze o atmosfera de armonie. Dragostea in sine pusa in aplicare te transforma intr-un om de incredere, roadele Duhului Sfant sunt menite sa aduca atata armonie in relatiile dintre oameni incat sa te poti baza pe cel de langa tine, pe vorbele lui, pe atitudinile lui.
“Blestemat sa fie omul care se increde in om”, are cu totul alta conotatie. Cand omul devine mai important ca D-zeu, cand cineva slujeste omului respectiv in detrimentul slujirii Domnului, atunci intr-adevar este o problema foarte mare si omul va culege ce a semanat.
“Blestemat sa fie omul care se increde in om”, se poate aplica foarte usor relatiilor in care omul a devenit egalul lui D-zeu, si e privit ca un zeu.
Va rog eu, daca se poate cei care cititi aceste randuri, nu mai folositi acest verset din instinct, fara sa ganditi. Nu am cum sa fac o campanie impotriva folosirii aiurea a acestui verset, dar m-am saturat sa aud din nou si din nou, acest verset folosit ca pe o perdea care sa ascunda lipsa de caracter, de educatie si de bun simt in relatiile dintre noi. Daca am lucra putin sau putin mai mult la caracterul nostru, daca am muri fata de firea noastra, daca ne-am autoeduca si am lupta pana la sange impotriva firii cu siguranta ca relatiile pe care le avem s-ar imbunatati simtitor, si nu am mai fi tentati sa strangem in brate acest verset in situatii in care nu se potriveste deloc.
Numai la romani se poate sa calci pe cadavre-pentru bani…PROFITORII CORONACRIZEI (IV) Fiul lui tata, fost mahăr la stat, 4 milioane într-o lună
După apariția primului caz de Covid-19 în România, deci în cam o lună, societatea Omnivet Impex SRL București a semnat contracte cât 30% din cifra de afaceri pe 2018 pentru kituri și aparate de testare, în special cu Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj-Napoca.
Newsweek România a analizat contractele derulate de instituții publice în perioada care a trecut de la depistarea primului caz de Covid-19 și publică o serie de articole pe această temă.
Monopol la Cluj
Criza din ultimele săptămâni a devenit o oportunitate și pentru societatea Omnivet Impex SRL. Conform Sistemului Electronic de Achiziții Publice, firma patronată de Ionuț Bogdan Nicolae a semnat în acestă perioadă contracte de circa 4 milioane de lei pentru furnizarea de aparate și kituri de testare a coronavirusului.
Mare parte din bani au venit de la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj-Napoca.
De aici, Omnivet Impex va încasa aproape 2,3 milioane de lei pentru zece kituri complete PCR destinate unui aparat de testare NeuMoDx™ 288 Molecular System furnizat tot de această societate contra sumei de 1,69 milioane lei, ambele prețuri fără TVA.
Lovitură financiară
O monitorizare a contractelor cu instituții publice din aceeași bază de date indică faptul că, în perioada 1 ianuarie 2019 – prezent, Omnivet Impex nu încheiase niciodată un contract mai mare de 1 milion de lei.
Pe de altă parte, datele contabile arată că sumele încasate de la Cluj-Napoca în martie 2020 reprezintă aproape 30% din cifra de afaceri a societății pe anul 2018 și aproape jumătate din cea de pe 2017.
În prezentarea Omnivet de pe site-ul firmei se menționează că aceasta ”are un portofoliu de peste 150 de clienti (spitale, laboratoare private, centre medicale, laboratoare sanitar-veterinare si institute de cercetare). Omnivet ofera solutii pentru a permite partenerilor nostri sa obtina rezultatele de care au nevoie in cel mai scurt timp posibil cu cele mai inovatoare tehnologii, in diferite domenii:
Cercetare si Inovare (prin tehnici PCR, qPCR, secventiere, NGS)
Diagnostic molecular uman (prin tehnici NAT, qPCR, pirosecventiere, hybrid capture, NGS) pentru diferite tipuri cancere, boli infectioase virale si bacteriene si serologic (ELISA) pentru tuberculoza latenta.
Testare sindromica
Screening
Identificare umana (determinarea paternitatii si a profilelor umane pentru cazuri judiciare sau baza de date prin fluxuri de lucru validate)
Diagnostic veterinar, sanatate animala si siguranta alimentelor (prin tehnici ELISA, PCR si qPCR)”.
Un e-mail cu întrebări legate de activitatea firmei în perioada de pandemie nu a primit răspuns până la ora editării acestui material.
Anchetă la DNA
90% dintre părțile sociale ale societății îi aparțin lui Ionuț Bogdan Nicolae (44 de ani), fiul fostului șef de la Institutul de Diagnostic şi Sănătate Animală, Ștefan Nicolae (foto).
Presa a scris de mai multe ori despre relațiile de afaceri mai puțin ortodoxe dintre Omnivet și instituția condusă de tatăl acestuia.
În 2013, și Agenția Națională de Integritate a constatat că lucrurile nu au fost în regulă, descoperind că Ștefan Nicolae: ”(…) a încălcat regimul juridic privind conflictul de interese în materie administrativă, întrucât, în perioada exercitării funcției publice de conducere – Director la Institutul de Diagnostic și Sănătate Animală (I.D.S.A.), a încheiat, în perioada 2004 – 2005, trei contracte de furnizare de produse și un act adițional cu S.C. OMNIVET IMPEX S.R.L. (societate în cadrul căreia fiul său deține calitatea de asociat și administrator).Valoarea contractelor încheiate între Institutul de Diagnostic și Sănătate Animală și furnizorul S.C. OMNIVET IMPEX S.R.L. este de 276,771,38 Lei.”
Din cauza acestor contracte, anterior, directorul institutului fusese pus sub învinuire într-un dosar aflat pe rolul DNA. ”Acesta este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în legătură cu o presupusă achiziţionare nelegală a unor produse biologice destinate prevenirii răspândirii unor boli la animale”, susțineau procurorii într-un comunicat din 2008. Deși de atunci u trecut 12 ani, un dosar pe rolul instanțelor nu a fost identificat de Newsweek România.
În 2015, Ștefan Nicolae a fost mutat pe o poziție similară la Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, perioadă în care Omnivet a încheiat contracte cu direcțiile subordonate acestei instituții, fapt relatat din nou de jurnaliști.
Odată cu pandemia de coronavirus, s-au activat şi globaliştii: fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, vinovat pentru războiul inutil din Vietnam, cere şi el un „guvern unic mondial”
Henry Kissinger, fostul secretar de stat al SUA, „eminenţa cenuşie a diplomaţiei americane” în anii ’60 şi ’70, este foarte activ chiar şi la vârsta de 97 de ani. Astfel, într-un editorial scris pe 3 aprilie 2020, în „Wall Street Journal”, intitulat „Pandemia de coronavirus va schimba pentru totdeauna ordinea mondială”, fostul secretar de stat american spune că niciun guvern din lume nu poate învinge Covid-2019, şi de aceea este necesară instalarea unei „noi ordini mondiale”, concept pe care Kissinger l-a susţinut cu ardoare de decenii întregi.
Dacă Statele Unite nu-şi cuplează eforturile de reconstituire a propriei economii cu primii paşi în construirea unui guvern global, atunci umanitatea este condamnată – crede Kissinger. „Nicio țară, nici măcar SUA, nu poate rezolva problema virusului, printr-un efort pur național. Abordarea necesităților momentului trebuie să fie în cele din urmă cuplată cu o viziune și un program global de colaborare.”
Când a auzit de faptul că Kissinger se foloseşte de pandemia de coronavirus pentru a cere instaurarea unui „guvern global”, fostul strateg – şef al preşedintelui Trump, Steve Bannon, a luat foc şi l-a atacat dur pe fostul şef al diplomaţiei americane. Iată ce a declarat el pe un podcast difuzat pe America’s Voice şi difuzat pe Twitter:
„Steve Bannon: Nu trebuie să aflăm de la tine despre ordinea mondială liberală. Ești vinovat, domnule. Crezi că ai sânge pe mâini pentru bombardamentele din războiul din Vietnam? Ai sânge pe mâini pentru asta. Ai susținut Partidul Comunist Chinez (…) Totul va ieși la suprafaţă (…) Ești la fel de rău ca diavolii, de fapt ești mai rău. Pentru că nici nu ai crezut în ideologie. Ai crezut în bani”.
Bannon: Henry Kissinger has been the mouthpiece and the prop for the #CCP from the beginning
Kissinger and the Davos Men have blood on their hands; it’s all going to come out#WarRoomPandemic #CCPVirus #30DaysToSaveAmerica
Odată cu pandemia globală de coronavirus, mai mulţi globalişti s-au reactivat, cerând instaurarea unui guvern unic mondial, ultimul exemplu fiind cel al fostului prim-ministru britanic, Gordon Brown, care declara şi el ceva asemănător: „Acesta nu este un lucru care poate fi gestionat de o țară. Trebuie să existe un răspuns global coordonat” (vedeţi articolul Aha, deci asta se urmărea: fostul prim-ministru britanic Gordon Brown vrea instaurarea unui GUVERN UNIC MONDIAL temporar, ca urmare a crizei pandemiei Covid-2019).
Sursa (traducerea si adaptarea proprie): wsj.com
Milionarul Ioan Neculaie, patronul clubului de fotbal recruta funcţionari publici şi îi plătea să îl înveţe cum să înşele statul, spun procurorii.
Omul de afaceri – spun anchetatorii – apela la ajutorul unor funcţionari publici – pe care apoi îi recruta pentru a-i angaja în firmele sale -, pentru a face evaziune fiscală. Asta reiese din declaraţiile martorilor audiaţi. Fostul comisar şef al Gărzii Financiare Braşov, care a fost angajat ulterior ca director în cadrul grupului de firme controlat de Ioan Neculaie, a povestit procurorilor că omul de afaceri i-a cerut sfatul pentru operaţiunea de vânzare a bazei sportive ICIM către FC Braşov.
Declaraţie suspect: „Au discutat că trebuie aşteptat ca ICIM să iasă din insolvenţă, se ştia că va ieşi cu TVA de recuperat şi se dorea vânzarea activelor de la baza sportivă ICIM către FC Braşov. În acest fel, FC Braşov scăpa de TVA-ul datorat, ICIM compensa parte din TVA cu TVA-ul de recuperat de la stat, urmând ca FC Braşov să achite ratele lunare către ICIM SA conform contractului, iar ICIM SA să achite TVA-ul la stat”.
Procurorii spun că baza sportivă a fost supraevaluată, astfel încât după vânzarea între două firme din acelaşi grup, Ioan Neculaie ar fi cerut TVA de 9 milioane de lei de la stat.
Reporter: „Aţi înregistrat în contabilitate investiţii fictive, la stadionul ICIM?”
Ioan Neculaie: „Du-te, mă, de-aici cu investiţiile tale fictive! Cum să facem noi aşa ceva?”
Potrivit procurorilor, Ioan Neculaie ar fi vrut să se asigure că în acte returnarea de TVA este legală.
Ioan Neculaie: Aşa, aşa, că atunci când a trebuit să facturăm pentru ICIM, n-am mai putut factura că ICIM-ul era în insolvenţă.
Doamnă: „Da!”
Ioan Neculaie: „Am facturat, în schimb, toată achiziţia materială de unde am dedus TVA la Level (o altă firmă din grup) am facturat-o către…. să nu ne acuze cineva de evaziune, tocmai pentru asta am facturat doar 15 milioane de…”.
Doamnă: „Da, păi asta a fost în urma controlului care a fost la Level exact, în 2010. Că erau trecute lucrări în curs şi neterminate şi ce-a găsit în evidenţă, ne-a pus să facturăm atunci”.
Ioan Neculaie: „Da, şi s-a facturat corect”.
Doamnă: „Da, da, da”.
Sursa: referatul procurorilor
Procurorii spun că Ioan Neculaie a discutat telefonic cu aproape toţi cei care au fost la audieri, încercând să afle ce au declarat sau să le influenţeze mărturiile. Cei mai mulţi martori au fost audiaţi înainte de reţinerea omului de afaceri, în 28 ianuarie.
Ioan Neculaie: „Ce-ai mai spus ? Să nu fi spus vreo prostie pe acolo…”
Domn: „N-am spus, am spus numai ce am ştiut eu, dacă n-am ştiut nimic, de unde să le ştiu, dacă n-aveam la cunoştinţă… cu privire la toate chestiunile astea, eu am fost fictiv, n-am ştiut exact, ce şi cum…”
Ioan Neculaie „Cum ai fost fictiv, cum adică fictiv ?”
Domn: „Pus acolo în consiliu, şi la astea n-am avut cunoştinţă de ICIM, nici măcar nu eram la ICIM, eram la FC Braşov”.
Ioan Neculaie: „Păi şi cum să fii pus fictiv, ai fost pus legal, nu fictiv”.
Domn: „Da!”
Ioan Neculaie: „Nu erai legal?”
Domn: „Ba da, legal!”
Sursa: referatul procurorilor
Anchetatorii mai spun că au cerut arestarea lui Ioan Neculaie tocmai pentru că acesta a încercat să facă presiuni asupra martorilor.
Orban spune din nou tare: „Liderii UE ignora valorile CRESTINE si importa imigranti pentru a vota cu stanga”
Politicile Uniunii Europene sunt desprinse de mult timp de realitate, pentru ca liderii politici europeni sunt „blocati in ideologii”, afirma premierul ungar, Viktor Orban, acuzand politicienii ca ignora valorile crestine, traditiile nationale europene, primind extracomunitari in scop electoral.
„Politicile europene nu mai au de mult timp simtul realitatii. Elitele politice europene sunt blocate in ideologii si au cu greu vreo legatura cu realitatea”, a declarat Viktor Orban intr-un interviu acordat ziarului ceh Lidove Noviny.
„Europa isi revine incet si incepe sa constientizeze problemele; Europa trebuie sa depaseasca tendintele suicidare si sa stea pe propriile picioare”, a adaugat liderul conservator de la Budapesta, citat de MTI.
Referindu-se la criticile referitoare la politicile antiimigratie ale Guvernului ungar, Orban a apreciat ca „elitele politice europene trateaza orice noutate prin filtrul ideologic”. „Majoritatea imigrantilor care sunt integrati in Europa devin alegatori de stanga. Suspectam ca asistam la un import clandestin de alegatori”, a acuzat Orban.
„Europa a neglijat valorile crestine si traditiile nationale. Europa a uitat cine suntem de fapt; avem nevoie de o Europa cu identitate si stima de sine pentru a fi din nou puternici”, a insistat Orban.
Referindu-se la propunerile premierului britanic David Cameron de reformare a Uniunii Europene, liderul ungar a apreciat ca „Uniunea Europeana trebuie sa identifice punctele de unde a pornit pe cai gresite”, acest lucru implicand si reformarea tratatelor europene.
In februarie, Cehia va lansa o initiativa prin care statele membre vor avea ocazia de a evalua actuala situatie a Uniunii Europene si de a formula propuneri, a dezvaluit premierul Ungariei. „Pe agenda vor fi subiecte precum modul in care Bruxellesul a gestionat criza imigratiei, consolidarea reglementarilor Schengen si intrebarea daca a fost bine sa fie omise referintele la originile crestine ale Europei din tratatele Uniunii Europene”, a subliniat Orban.
„O eventuala initiativa in sensul construirii Statelor Unite Europene, un continent fara natiuni, ar fi nebuneasca si periculoasa. Dar sa speram ca cetatenii europeni vor avea puterea de a se proteja si de a proteja continentul de o asemenea tendinta”, a adaugat liderul ungar, citat deMediafax.
„Imigrantii primiti in Europa ca forta de munca sunt oameni cu identitati culturale proprii, cu probleme de coexistenta, nu se pot adapta stilului de viata european. In tarile care au mari comunitati de imigranti s-au dezvoltat culturi paralele. Cel mai mare avantaj al Europei Centrale este ca aici nu exista astfel de societati paralele”, a incheiat Orban.
ANPC dă în vileag ce mizerii de surogate bem în loc de LAPTE
Bei și nu știi ce bei. Adică… tu crezi că bei sau dai copilului lapte, să îl hrănești pentru că vreu să crească sănătos și, când colo, în cană lichidul alb e un amestec sofisticat, cu ingrediente care mai de care…
În sfârșit, aflăm ce bem în loc de LAPTE! Analizele de laborator comandate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului (ANPC) au scos la iveală faptul că piaţa românească de lapte are grave probleme… care, al rândul lor, pot crea amri neplăceri consumatorilor.
Mai exact, 45% din laptele trimis la laborator pentru analize a fost găsit neconform. Sare, untură de porc, seu, uleiuri vegetale, aditivi, făină, lapte praf , toate se găsesc din plin în laptele din comerţ, după cum anunță evz.ro.
Conform datelor puse la dispoziţie de ANPC, în cadrul unui control naţional privind laptele de consum s-a depistat că 80% dintre produsele controlate nu respectă normele legale – au conţinut greşit, eticheta este eronată, depozitarea improprie etc.
“E greu de rezistat tentaţiei de a scoate un ban în plus”
Aproape toate metodele de falsificare descoperite pleacă de la folosirea apei tratată cu aditivi şi cu alte substanţe.
“Din zece litri de lapte, dacă se adaugă unul de apă se obţin 11 litri de produs care vor fi vânduţi, deci un profit mai mare. La cantităţi de câteva tone, profitul scos cu apă este foarte mare. Prin urmare, e greu de rezistat tentaţiei de a scoate un ban în plus”, precizează Cristina Parfene, inginer în domeniul industriei de procesare a lactatelor.
Seu, untură de porc, adaos de amidon
Așa cum susțin specialiștii, alte substanţe care se adaugă sunt untură de porc, uleiuri vegetale şi seu. Pentru stabilizarea grăsimii adăugate în lapte se introduc şi emulgatori. Această metodă se foloseşte pentru a se ascunde diluarea accentuată a produsului cu apă.
“Laptele contrafăcut astfel poate fi depistat când grăsimea nelactată se separă sub anumite forme, iar mirosul şi gustul sunt ale grăsimii adăugate”, dezvăluie inginerul în domeniul industriei de procesare a lactatelor.
Pentru a masca diluarea sau smântânirea se mai foloseşte sare, adaos de amidon (făină de grâu sau alte materii). Acestea au rolul de a corecta densitatea. Laptele falsificat cu făină se poate verifica cu o picătură de tinctura de iod. Dacă apare o pată albastră, laptele nu e autentic.
“Diluarea este realizată atât de marii procesatori, care pot ascunde mai uşor aceste falsuri cu ajutorul echipamentelor moderne, cât şi de micii fermieri când îşi vând lapte direct la populaţie sau la marii procesatori”, ne mai explică specialistul.
“Orice produs falsificat nu este bun pentru sănătate”
Prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi, specialist în alimentaţie, avertizează că laptele contrafăcut este o problemă pentru sănătate.
“Orice substanţă care în mod normal nu se află într-un produs natural nu ne face bine. Nici sarea, nici aditivii sau alte substanţe nu sunt benefice. Apar dureri de stomac, se produce hipertensiune arterială şi multe alte probleme care pe termen lung pot deveni grave”.
IMPORTANT: conform studiilor realizate de Instiutul Naţional de Statistică, fiecare român consumă în medie puţin peste şase litri de lapte în fiecare lună, 200 de ml pe zi.
“La cantităţi de câteva tone de lapte, profitul scos cu apa care se adaugă este foarte mare.“, avertizeazăCRISTINA PARFENE, inginer în domeniul procesării lactatelor.
Federatia Asociatiilor Apicole din Romania se lupta cu zaharisirea:IATA CE au descoperit analizele mierii de Salcam din SELGROS si KAUFLAND
Federatia Asociatiilor Apicole din Romania a publicat rezultatete unor analize de laborator asupra mierii de salcam care se gaseste in lanturile de supermarketuri Selgros si Kaufland. Cifrele vorbesc de la sine, de cele mai multe ori mierea este mai mult glucoza industriala cu arome si alte substante decat miere. Ba mai mult, multe dintre borcanele inscriptionate ca fiind miere de salcam nu au nici macar un gram de miere de salcam in componenta lor.
Desi analizele efectuate s-au limitat la aceste doua lanturi de supermarketuri, situatia este fara indoiala intalnita si in celelalte mari lanturi straine de supermarketuri prezente in Romania. Inlocuirea mierii de albine cu glucoza industriala este facuta pentru a scadea costurile si a putea obtine cantitati mari necesare satisfacerii cererii pentru numarul mare de cumparatori din aceste lanturi comerciale.
Mierea de salcam este foarte cautata datorita proprietatilor ei uimitoare pentru sanatate
Mierea de salcam se pastreaza lichida in mod natural, fiind foarte bogata in fructoza. Are puternice proprietati calmante psihice. Mai este recomandata drept calmant gastric, stimulent pentru activitatea cardiaca.
Ce contine mierea de salcam?
Dintre numeroasele tipuri de miere, fiecare cu proprietatile ei specifice, mierea de salcam este un tonic general, care calmeaza tusea si este folosita in tratarea asteniei si nevrozelor.Mierea de salcam este asimilata foarte usor de organism, oferind energie si substante bioactive si nutritive
Mierea de salcam contine vitaminele B1, B2, B6, B12, enzime, flavoane, flavonoide, compusi aromatici, fitohormoni, acizi organici (lactic, oxalic, citric, malic), dextrina, compusi ai azotului.
Aceasta are un continut in fructoza mai mare decat al celorlalte tipuri de miere (41,7%) si contine 10% zaharoza si maltoza si 34,7% glucoza, avand pH-ul 4. In total, mierea de salcam contine 435 substante.
Mierea de salcam este monoflora, ceea ce inseamna ca a fost culeasa in marea majoritate de la o singura specie de planta – in acest caz din salcam.
Caracteristicile mierii de salcam
Culoarea mierii de salcam, imediat dupa recoltare, este transparenta, insa, depinde de fagurii in care a fost facuta. Astfel poate avea nuante de la incolor la galben pai sau galben deschis.
Mierea de salcam are un gust placut, dulce, este vascoasa si fluida si nu prezinta semne de cristalizare cand este proaspata. Cristalizarea este un proces natural si depinde de raportul dintre glucoza si fructoza din componenta mierii si de temperatura mediului. Datorita unei cantitati mari de fructoza, aceasta nu se cristalizeaza decat dupa un an si jumatate doi ani, dar nici atunci in totalitate.
Mirosul este specific. Trebuie sa tinem cont insa, ca mirosul pronuntat de salcam este un semn al falsificarii mierii prin introducerea unei infuzii de flori de salcam.
Retineti! Mirosul pronuntat de salcam este un semn al falsificarii mierii prin introducerea unei infuzii de flori de salcam.
Indicatii terapeutice ale mierii de salcam
Principala calitate a mierii de salcam este aceea de calmare a tusei, este antiseptica si este folosita in tratamentul asteniei si nevrozelor. Aceasta mai este recomandata in:
Gastrita hiperacida – mierea de salcam, diluata in apa calda si luata cu 90-120 de minute inaintea mesei, diminueaza aciditatea gastrica si se absoarbe repede, calmand pirozisul „arsurile” (o lingura de miere in 100 ml apa);
Ulcer – este foarte buna mierea de salcam diluata in 200 ml de lapte nefiert. Amestecul se bea seara inainte de culcare, bineinteles alaturi de un regim alimentar adecvat.
Mierea de salcam este un excelent tonic pentru copii, convalescenti, pentru intarirea sistemului imunitar si pentru gravide.
Dr. Laura Bara, Consultant nutritie
Pentru a se grabi teleghidarea OAMENILOR PRIN cip-UIRE, Erdogan va inunda UE cu migranţi
Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a ameninţat anul trecut, în noiembrie, că va inunda Europa cu migranţi dacă Uniunea Europeană nu ajută mai mult Ankara să facă faţă crizei migratorii, a afirmat luni site-ul internet grec euro2day.gr, citat de Reuters.
‘Putem să ne deschidem porţile spre Grecia şi Bulgaria în orice moment şi să punem refugiaţii în autobuze. Ce veţi face atunci cu aceşti refugiaţi dacă nu există un acord ? Îi veţi ucide ?’, lansează responsabililor europeni preşedintele turc, care cere şase miliarde de euro pentru doi ani.
Când Juncker îi răspunde că UE nu poate propune decât trei miliarde, Erdogan afirmă că în orice caz Turcia nu are nevoie de aceşti bani
În cursul acestui dialog animat, preşedintele turc îşi întrerupe adesea interlocutorii, acuzând UE că încearcă să-i înşele ţara şi pe Juncker, în special, de lipsă de respect.
‘Luxemburgul este abia cât un orăşel din Turcia’, îi spune el fostului premier luxemburghez.
UE şi Ankara au încheiat în final în 29 noiembrie un acord, dar sâmbăta trecută comisarul european Johannes Hahn a estimat că Turcia trebuie să demonstreze rapid că este într-adevăr capabilă să reducă puternic numărul migranţilor care sosesc în Grecia, altfel presiunile în favoarea restabilirii frontierelor europene nu vor înceta să crească.
Într-un comunicat, eurodeputatul grec Miltos Kyrkos, din partidul centrist To Potami (Râul), a cerut Comisiei Europene să confirme sau să infirme aceste cuvinte raportate.
‘Dacă acest dialog între conducătorii UE şi preşedintele turc este adevărat, se pare că unele aspecte ale acordului între Ankara şi UE au fost trecute sub tăcere intenţionat’, scrie el. ‘Vrem un răspuns imediat pentru a şti dacă aceste dezvăluiri sunt adevărate.’AGERPRES
Minciuna, Hotia si Kurvia au picioare scurte!Iata ca si Imperiul lui Ioan Niculae a intrat în “insolvenţă”,ca sa se piarda urma HOTIILOR…
Tribunalul Teleorman a admis cererea de insolvenţă a mai multor creditori pentru intrarea în insolvenţă a două companii din spatele imperiului condus de Ioan Niculae. Compania InterAgro SRL controlează cea mai mare partea a afacerilor din agricultură şi industrie ale omului de afaceri şi rulează anual peste 1 miliard de lei, în timp ce compania InterAgro SA este considerată “nucleul central al grupului InterAgro”.
Ioan NiculaeInterAgro SRL Zimnicea, compania prin care omul de afaceri Ioan Niculae îşi controlează afacerile din agricultură, industrie şi turism, a intrat în insolvenţă, din 2 februarie, după ce Tribunalul Teleorman a admis o cerere în acest sens a mai multor creditori.
„Admite cererile creditorilor SC TEHNOCHIM SRL, KOCH FERTILIZER TRADING SARL, SC WS CONSULT GROUP SRL, SC SOCEP SA CONSTAN?A, SC BAULAND INTERNATIONAL L & M SRL. Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de creditorul VENETO BANCA SPA ITALIA MONTEBELLUNA. În temeiul art. 406 C.pr.civ., ia act de cererea de renunţare la judecată formulată de SC WATCH & CATCH SECURITY SRL. În temeiul art. 72 din Legea nr. 85/2014 dispune deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei SC INTERAGRO SRL. În baza art. 73 raportat la art. 45 alin. 1 lit. d şi art. 57 din legea insolvenţei desemnează administrator judiciar provizoriu pe CITR Filiala Bucureşti SPRL şi ZRP INSOLVENCY SPRL care vor îndeplini atribuţiile prevăzute de art. 58 şi 53 alin.1 şi 2 din Legea nr. 85/2014, cu un onorariu de 3500 lei lunar, exclusiv TVA”, se arată în sentinţa dată de instanţă.
Potrivit informaţiilor oferite de site-ul InterAgro, compania ce a intrat acum în insolvenţă este cea mai importantă firmă din grupul controlat de Niculae. „O adevărată imagine în oglindă a nucleului central al Grupului de firme InterAgro, respectiv InterAgro SA, prezentată mai sus, o reprezintă SC InterAgro SRL Zimnicea, şi acest fapt se evidenţiază datorită vastei sfere de activităţi în care acţionează, cu implicaţii în domeniul agricol, industrial, comercial, etc” scrie pe site.
De asemenea, şi cealaltă companie, InterAgro SA, a intrat în insolvenţă. ”Admite cererile creditorilor Piraeus Bank România SA, Axia Nova Property Holdings, Socep SA Constanța, E.ON Energie România SA, T.M.U.C.B. SA și SC Watch&Catch Security SRL, împotriva debitoarei SC Interagro SA. În temeiul art.72 alin.6 din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență deschide procedura generală împotriva debitorului SC Interagro SA”, se arată în decizia instanței din data de 1 februarie.
Pe site-ul Interagro, compania InterAgro SA este descrisă ca fiind “o companie privată cu capital româno-britanic înființată în anul 1994 care are ca principal domeniu de activitate comerțul exterior cu îngrășăminte chimice pentru agricultură, activând și în alte domenii cum ar fi: cultura cerealelor și a plantelor tehnice și industria alimentară”.
SC INTERAGRO SRL deţine:50% din capitalul social al SC MULTIFRUCT SRL ce are ca obiect de activitate pomicultura;
55% din capitalul social al SC INTERGAZ SRL, a cărei activitate principală o reprezintă distribuţia şi furnizarea de gaze naturale;
100 % din capitalul social al SC INTERPIPE SRL Zimnicea a cărei activitate principală o reprezintă producerea de ţevi pentru transportul şi distribuţia gazelor şi a apei potabile, pentru protecţia cablurilor electrice şi pentru canalizare;
96.4 % din capitalul social al SC ROMATEST SA;
23.42 % din capitalul social al SC CEREAL COM SA a cărei activitate principală este agricultura;
80.02 % din capitalul social al SC CICALEX SA a cărei activitate principală este producţia, prelucrarea şi conservarea cărnii”.De asemenea, InterAgro SRL este şi acţionar la mai multe combinate chimice, multe din ele fiind acum în insolvenţă şi închise. În 2014, InterAgro a înregistrat o cifră de afacere de 1,4 miliarde de lei şi 160 de milioane de lei pierdere.În acelaşi an, InterAgro SA a avut pierderi de 21,2 milioane de lei (circa 4,8 milioane de euro), după ce în 2013 era pe profit, cu un câştig de aproape 25 de milioane de lei (5,7 milioane de euro). Cifra de afaceri în 2014 a fost de 1,7 miliarde de lei (aproape 400 de milioane de euro), mai mică decât valoarea înregistrată cu un an înainte (2,2 miliarde de lei, reprezentând aproximativ 500 de milioane de euro).
Ioan Niculae este în închisoare, unde ispăşeşte o pedeapsă de doi ani şi şase luni în dosarul „Mită la PSD”. El este al treilea cel mai bogat român, potrivit Top 300 Capital, cu o avere de circa 800 de milioane de euro.
Mărieş: Istoria României nu poate fi falsificată că vrea Înalta Curte cu doamna Stanciu şi dl Niţu de la Parchet/
Magistraţii Înaltei Curţi au respins, vineri, plângerea formulată de Asociaţia 21 Decembrie 1989 împotriva ordonanţei de clasare a Dosarului Revoluţiei, decizie care, potrivit preşedintelui asociaţiei, Teodor Mărieş, denotă lipsă de ştiinţă de carte şi bătaie de joc la adresa părinţilor care şi-au îngropat, acum 26 de ani, copiii.„Nici plângere nu mai are voie Asociaţia 21 Decembrie să depună în România, pentru că deranjează toţi criminalii din decembrie 89 şi iunie 90, şi nu numai pe ei ci şi pe urmaşii lor”, a declarat preşedintele Asociaţiei, Teodor Mărieş, sâmbătă, la o zi după ce Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de organizaţie împotriva ordonanţei de clasare a Dosarului Revoluţiei.
În opinia lui Teodor Mărieş (persoană care, reamintim, a făcut aproape două sute de zile greva foamei pentru aflarea adevărului despre Revoluţie şi pentru ca omorurile din 89 să nu se prescrie) prin decizia luată ieri de instanţă s-a dorit înlăturarea Asociaţiei 21 Decembrie din sala de judecată.
„Este foarte simplu, vor să anuleze calitatea Asociaţiei şi vor să înlăture posibilitatea participării noastre la procese, în sala de şedinţe, pentru că poziţia noastră este simplă, tranşantă şi fără echivoc: deciziile CEDO (care a condamnat în repetate rânduri România pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil a dosarului Revoluţiei n.r.) trebuie să fie respectate!”, a declarat Mărieş pentru Epoch Times.
Potrivit lui Mărieş, mişcarea de vineri, când Înalta Curte a respins plângerea formulată de organizaţia sa şi a refuzat reunirea a zeci de plângeri similare formulate de victime ale Revoluţiei la plângerea Asociaţiei 21 Decembrie, dispunând trimiterea lor înapoi la completurile iniţiale de judecători, denotă lipsă de ştiinţă de carte şi bătaie de joc.
„Au trimis dosarele înapoi la completurile care până acum ceruseră reunificarea acestora. Aici este bătaie de joc şi lipsă de carte! Ori nu cunosc legea şi nu stiu cum se aplică, ori îşi bat joc de victime şi cred că este vorba de amândouă!” a declarat Mărieş.
Teodor Mărieş a mai reamintit că pe 22 decembrie 2015, zi de mare durere şi încărcătură emoţională pentru revoluţionari, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat un ordin prin care s-a pregătit terenul pentru repartizarea dosarelor la ce complet vrea şeful de secţie:
„Deci CSM a pregătit terenul pentru ca şefii de secţie să poată să repartizeze dosarele la ce complet vor ei, încălcând legea Macovei din 2006 prin care s-a dispus, practic, să fie o repartizare aleatorie a dosarelor pe calculator. În 28 decembrie, au promulgat acest ordin, creând posibilitatea ca aceste dosare să fie reunite. Numai că nu ne privea pe noi pentru că noi, şi majoritatea dintre urmaşi, depusesem plângerea la Curtea Supremă înainte de apariţia acestui ordin. Este posibil ca ei să fi gândit această reunire a dosarelor când au văzut că acesta devine un fenomen. S-au speriat, pentru că era un fenomen (peste 300 de persoane au cerut anularea clasării dosarului Revoluţiei n.r.)”, a declarat Mărieş.
În opinia acestuia, reunirea dosarelor a fost respinsă pentru că magistraţii şi-au dat seama că nu le foloseşte ordinul dat de CSM, un ordin pe care Asociaţia 21 Decembrie l-a atacat, cerând să fie trimis la Curtea Constituţională, întrucât încalcă legea.
„Acest ordin nu poate retroactiva nici măcar pentru Asociaţia 21 Decembrie, chit că le stă ca o sula în coaste!” a acuzat Mărieş, reamintind răspunderea uriaşă pe care judecătorii o au faţă de aceste dosare care nu seamănă cu niciuna din cauzele aflate pe rolul Înaltei Curţi.
„Este vorba de 1.200 de morţi, de câteva mii de răniţi. Istoria României nu poate fi falsificată că vrea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu doamna Stanciu şi dl Niţu de la Parchet, care sunt efemeri şi mai au o lună-două de mandat. Dacă au sarcină şi vor să umilească aceste instituţii, pentru că cei doi au umilit aceste instituţii prin ce au făcut, şi de a-şi încheia mandatul în triumf, istoria îi va pune în coşul pe care îl merită”, a adăugat Mărieş.
O luăm de la început!
Mărieş a mai acuzat că închiderea dosarului a fost pregătită din timp de către procurorii militari şi a dat asigurări că Asociaţia nu va renunţa la lupta sa pentru aflarea adevărului.
„În cele trei săptămâni de procese am întâlnit şi judecători oneşti care au trasat Parchetului sarcina să aducă, până la data de 3 respectiv 5 februarie, toate actele pe care le-a produs după preluarea dosarului, în urmă cu doi ani. Ori ştim că ei (procurorii militari n.r.) nu au produs niciun act de urmărire în această clasare, ci doar au pregătit clasarea, cu gândul la gradul şi funcţia pe care urmau să le ia după ce rezolvau crima din ’89. Ei, Tiberiu Niţu şi Vasilache, s-au situat permanent ca protectori ai celor care în Decembrie au emis ordine, au executat ordine şi au înfăptuit un act criminal pe care CEDO l-a condamnat şi îl condamnă, indiferent de poziţia dnei Stanciu şi dlui Niţu” a acuzat Mărieş.
Întrebat ce paşi va întreprinde în noile circumstanţe, Mărieş a răspuns că Asociaţia 21 Decembrie va depune cerere pentru a fi intervenient, calitate în care va fi în sală la fiecare proces, pentru a-i susţine pe revoluţionari şi pe rudele celor ucişi, aşa cum i-a susţinut şi la CEDO.
„Nu ne pot elimina, pentru că în România cred că încă este democraţie şi nu poate da nimeni un ordin să se elimine o parte din proces sau să nu se respecte deciziile CEDO, aşa cum face Putin la Moscova. În acest moment eu îi compar pe dna Stanciu şi pe dl Niţu şi pe Ion Vasilache cu nişte reprezentanţi ai Moscovei, nu ai Uniunii Europene, şi aştept cu interes MCV-ul”.
„O luăm de la început, ne întoarcem la aceleaşi instanţe la care am fost repartizaţi şi le mai dăm o dată ocazia mamelor, taţilor şi copiilor să plângă în faţa instanţei, aşa cum s-a întâmplat nu mai departe de ieri, când părinţii au plâns efectiv în faţa instanţei”, a concluzionat Mărieş.
Context
Reamintim că vineri, pe rolul Înaltei Curţi s-au aflat nu mai puţin de 70 de contestaţii faţă de închiderea dosarului Revoluţiei din cele peste 300 de plângeri depuse de revoluţionari şi urmaşii victimelor Revoluţiei, în marea lor majoritate membri ai Asociaţiei 21 Decembrie 1989. Printre aceste plângeri s-a aflat şi cea a Asociaţiei.
În mod cu totul surprinzător, magistraţii au respins ca inadmisibilă plângerea Asociaţiei, pe motiv că n-are calitate de victimă, în condiţiile în care legea cere clar doar calitatea de persoană interesată. Această respingere a avut loc în condiţiile în care Asociaţia este persoana care a făcut sesizarea penală în urma căreia s-a redeschis dosarul şi s-a reluat urmărirea penală în 2004. Mai mult, potrivit avocatului Antonie Popescu, Asociaţia este prima persoană căreia Parchetul i-a comunicat Ordonanţa de clasare a dosarului şi, prin urmare, şi prima care a atacat-o…
De asemenea, magistraţii au mai dispus ca Asociaţia să fie obligată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi a respins cererea de reunire la plângerea depusă de Asociaţia 21 decembrie a 44 de plângeri cu acelaşi obiect formulate de revoluţionari, urmând ca acestea să fie soluţionate separat de alte complete de judecată de la instanţa supremă. Aceleaşi completuri care ceruseră reunirea lor.
Tot vineri, magistraţii au respins o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în legătură cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.70 din Codul de procedură penală.
Interesele foştilor Cominternisti, protejate de Parlament
Pensiile de lux ale foştilor lideri locali ai Partidului Comunist, neconstituţionale. Deocamdată.Curtea Constituţională a României (CCR) a decis cu unanimitate de voturi că Legea privind pensiile speciale pentru aleşii locali (primari, viceprimari, preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii judeţene – n.r.) este neconstituţională. Magistraţii motivează că normele nu îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate cu privire la “indemnizaţia pentru limită de vârstă”.
La intrarea în sediul CC, preşedintele Augustin Zegrean a declarat, la întrebările jurnaliştilor, că de această lege vor beneficia, dacă intră în vigoare, şi foşti lideri locali ai Partidului Comunist.
Astfel, de legea pensiilor speciale pentru aleşi locali vor beneficia şi foştii lideri locali ai Partidului Comunist, pentru că foştii prim-secretari erau preşedinţi de consilii judeţene, iar secretarii de municipii erau primari.
Legea pensiilor pentru aleşii locali va intra din nou în dezbaterea Parlamentului, pentru a pune de acord decizia magistraţilor de la CCR cu actul normativ.
Reamintim că Guvernul a sesizat, pe 26 decembrie, CCR în legătură cu obiecţiuni privind Legea pensiilor speciale ale primarilor, viceprimarilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor de consilii judeţene. Potrivit Executivului, sesizarea vizează încălcarea mai multor articole din Legea fundamentală prin instituirea unor privilegii pentru anumiţi aleşi locali şi ridică problema impactului financiar al aplicării actului normativ care ar duce la un deficit bugetar peste cel agreat cu Parlamentul, de 469 de milioane de lei.
“Un om informat valoreza cat doi si este mai greu de manipulat”
“Uniunea Europeană se îndreaptă spre un totalitarism care dorește să devină o religie de stat, o religie ateistă, nihilistă… o religie, care va deveni obligatorie pentru toți.”
Planul ocult de cucerire a Europei se desfășoară sub ochii noștri și cu acceptul nostru. Al III-lea Război Mondial are loc chiar acum. Nu cu tunuri, ci cu vorbe. Nu cu armate ci cu așa-zișii „politicieni”corupți. Vrem sau nu, ne opunem sau nu, în final Europa va fi cucerită.
Turnul Babel – mai multe limbi, o singură voce!
Uniunea Europeană este un proiect conceput încă de la începuturile sale ca promovând interesele unei elite industrial/financiare în așa fel încât să “scape” de sub controlul național. Ideea fundamentală a Comunității Europene a fost să se erodeze puterea și autoritatea statelor naționale tocmai pentru a se da frâu liber acestor interese industrial-financiare.
O structură europeană… sau un plan diabolic conceput cu sute de ani în urmă…
În anii 1980 Consiliul European a pus în circulație un afiș interesant, înfățișând Turnul Babel. O macara în jurul căreia se văd niște muncitori, stelele Uniunii Europene precum și sloganul „Mai multe limbi, o singură voce”, care completa imaginea.
Ce se întâmplă? Ce reprezintă de fapt Uniunea Europeană?
Europa nu a putut fi cucerită prin razboi, dar va fi cucerită prin mijloace economice și financiare. Enorma presiune financiară la care este supusă România în momentul de față nu are alt scop decât cucerirea ei. Când nu mai ai frontiere, nu mai ai monedă națională, nu mai ai armată, ți-au distrus industria și agricultura, sistemul de învățământ și de sănătate, ți s-au furat toate resursele și ești obligat să te supui legilor comunității europene, ești deja cucerit.
Traian Băsescu știa acest lucru în momentul când România semna acordul cu FMI. În mai 2010 referindu-se la programul FMI, Băsescu declara: „Acest program ne menține o parte din suveranitate. Țările care sunt în mare dificultate financiară, cum este și România, cedează o anume parte din suveranitate, cum am fost nevoiți să facem și noi, cedând suveranitatea agricolă și pe cea a programelor educaționale de învățământ.”
În iulie 2010 „Angela Merkel propune ca țările-membre UE care fac excese bugetare să-și piardă suveranitatea”. Deci întâi ne îndatorează prin acordul cu FMI fluturând ideea că luăm împrumut ca să putem plăti pensiile și apoi ne preiau suveranitatea și țara va fi practic condusă de „investitorii care vor cumpăra obligațiunile statului respectiv.”
Ce va urma? Putem să ne dăm seama din declarația lui Rocco Buttiglione, fost candidat nominalizat de președintele Comisiei Europene: „Uniunea Europeană se îndreaptă spre un totalitarism care dorește să devină o religie de stat, o religie ateistă, nihilistă… o religie, care va deveni obligatorie pentru toți.”
Sistemul este atât de bine conceput încât s-a gândit și la cei săraci, care se vor refugia în păduri, dorind astfel să evadeze și să fugă de controlul total. Legea 171/2010, publicată în Monitorul Oficial, prevede că nu doar copacii sunt ai statului în păduri, ci și ciupercile, murele, perele pădurețe, plantele medicinale, peștele din apele de munte, din crescătorii, bălți și iazuri din fondul forestier, rășina etc., iar recoltarea lor constituie contravenție și se pedepsește cu închisoare.
În următorii ani rând pe rând se vor desfința – conform cererii uniunii – parlamentele naționale, urmând apoi, „în mod firesc” și funcția de șef al statului (aceasta urmând să fie ocupată de un guvernator numit de Uniune, care, foarte probabil nu va fi de aceeași naționalitate cu cei pe care îi „ocrotește”). În noua structură europeană – acest lucru urmând a se întâmpla și pentru Asia și Orientul Mijlociu – va fi un singur parlament, guvern și un singur președinte al Europei.
Un alt pas important în calendarul Uniunii este acela de ași asigura accesul și transferul de putere cât mai ușor către cei care vor conduce în final destinele întregii planete, iar pentru această etapă, în viziunea lor, este necesar ca ținta „statul” să fie cât „mai suplu”, iar funcțiile lui să fie reduse la minim. Pentru a avea succes aceștia obligă prin directive și decizii statele membre la:
- Concedieri masive în sistemul bugetar (În România de ex: reducerea cu 25% din salariul bugetarilor, desființarea armatei române prin decizia de a suspenda stagiul militar obligatoriu)
- Vânzarea tuturor activelor de stat (În România de ex: Aducerea în faliment intenționat, ori vânzarea lor prin decizie politică conform unor acorduri încheiate între FMI și Banca Mondială, acorduri menite a scoate de pe piață orice produs care ar putea face concurență mărcilor sau produselor unor investitori precum: Auchan, Kaufland, Obi, Real, Practiker, Metro, Carrfour… etc.)
- Desfințarea serviciilor publice de învățământ, sănătate etc, (În România de ex: Închiderea unui număr record de spitale urmare a unor datorii și blocaje financiare intenționate, falimentarea industriei farmaceutice românești și a cercetării în domeniul medical și obligarea acelor unități, care „mai supraviețuiesc”, să aleagă pe cele impuse pentru a nu se putea face concurență produselor farmaceutice străine, a echipamentelor medicale și… în final, a medicamentelor prescrise în tratamente)
Prea puțini sunt cei care realizăm aceste lucruri… e drept că uneori prea târziu, sau paradoxal suntem conștienți că este „o etapă” la care asistăm, uneori pasiv… din diferite motive. Fiecare din cei care vor citi aceste rânduri, fără excepție CRED că pot așterne pe hârtie cel puțin 10 exemple în care România a fost tradată, umilită și violată… Începând cu data de 22-23 decembrie 1989 și până în prezent toate structurile care au deținut puterea, fie de ordin politic, militar, economic, fie din sfera serviciilor de informații, toate acestea ne-au trădat încrederea și ne-au vândut… la kilogram!
Scopul lor final – în primă fază – este de a reduce populației globului și a o înrobi, iar în cea de-a doua, eliminarea clasei de mijloc și instaurarea Noii Ordini Mondiale în care un Guvern Mondial unic va conduce și controla toată planeta. Un singur grup „elitist” de bogați vor conduce lumea… restul celor care vor supraviețui acestui plan diabolic vor fi săraci și nevoiți a se supune/p>
În mod normal, informațiile probate și argumentate, prezentate mai sus, precum și o mulțime de alte informații de acest tip, ar trebui să se regăsească în toate buletinele de știri sau pe paginile tipărite sau online ale oricărei instituții mass-media.
Ce oprește acest lucru? Ei bine… controlul masoneriei. Masoneria prin intermediul „fraților” ei politicieni, afaceriști, sau fețe bisericești, au preluat trusturile și puținele entități mediatice care mai aveau șanse de supraviețuire și le-au transformat în centre de dezinformare. Cum din păcate, pentru destul de mulți jurnaliști prea puțin contează cine este patronul, ce politică editorială impune, prin ce metode și practici se manipulează informația, ori ce valoare mai are informația… când ajunge la public, s-a găsit destul de repede forța de muncă gata să execute ordinele „fără să le discute”, mai ales că majoritatea dintre aceștia sunt și ei, la rândul lor… masoni.
Presa a fost înfrântă nu de criză, ci de faptul că în boom-ul ei începând din 1990, s-a dovedit a fi un veritabil inamic în planul Elitelor. Era foarte greu de controlat un număr de 200 de publicații (ziare și reviste la nivel național), fiind aproate imposibil ca informații „prețioase” să poată fi scăpate pe tipăruturi sau în mediul online, punând astfel destule probleme. Criza a fost un prilej folosit de masonerie pentru a reduce acest număr până la unul agreat ce putea fi controlat.
Cine este în vârful Piramidei puterii?
Întemeierea Uniunii Europene prin fraudă Actul de întemeiere al Uniunii Europene s-a bazat pe o fraudă grosolană, fiind una dintre cele mai mari operațiuni de manipulare colectivă din istoria omenirii. Tratatul de la Roma, semnat în urmă cu o jumătate de secol, a fost de fapt un document cu pagini goale, parafat cu mare pompă de lideri care au interpretat magistral commedia dell’artepusă în scenă în capitala Italiei.
Schema piramidei puterii ocultei mondiale
Dezvăluirile șocante făcute de unul dintre protagoniștii ceremoniei desfășurate la 25 martie 1957 au confirmat cele mai sumbre temeri ale celor ce văd în proiectul construcției europene materializarea unei utopii pentru subiecții expuși consecințelor acesteia.
Existența atâtor momente controversate în procesul de constituire a Uniunii Europene, marcat de la punctul zero și până în prezent de fraude, conspiraționism și eludarea regulilor democratice naște în mod legitim următoarea întrebare: ce forțe se află la cârma proiectului UE și ce scopuri sunt urmărite?
Un posibil răspuns la această întrebare este dat de prestigiosul istoric César Vidal, potrivit căruia, pentru a înțelege ce se întâmplă în Europa trebuie luat în considerare fenomenul francmasoneriei. În cartea „Masonii: Istoria celei mai puternice societăți secrete”, apărută la editura Planeta, 2005, Vidal documentează rolul discret, dar imens jucat de francmasoni în formarea Uniunii Europene.
Spre exemplu, istoricul spaniol afirmă că „proiectul Constituției Europene a fost elaborat de un francmason, Valéry Giscard D’Estaing, că „masonii controlează Internaționala Socialistă și s-au infiltrat puternic în partidele de dreapta” unde aceștia exercită „o influență masivă în lumea comunicațiilor și în special în educație, justiție și forțele armate.”
Referirile privind rolul jucat de Valery Giscard d’Estaing în geneza tratatului UE și-au găsit o confirmare și în mărturiile celebrului fost dizident sovietic, Vladimir Bukovsky, care a avut acces la arhivele Partidului Comunist al URSS.
O „arhitectură” pregătită cu decenii în urmă…
Într-o alocuțiune rostită de Bukovsky la Bruxelles, acesta a dezvăluit că, în ianuarie 1989, o delegație a Comisiei Trilaterale, formată din ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, ex-președintele francez Valéry Giscard d’Estaing, bancherul american David Rockefeller și fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger, s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov pentru a-l convinge că URSS trebuie să se integreze în marile instituții financiare ale lumii, GATT, FMI și Banca Mondială.Potrivit lui Bukovsky, la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvântul și i-a spus lui Gorbaciov:„Domnule președinte, nu pot să vă spun exact când se va întâmpla – probabil într-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal și trebuie să vă pregătiți pentru aceasta.” Bukovsky nu și-a putut reține uimirea față de capacitățile profetice ale lui d’Estaing: „Asta se întâmpla în ianuarie 1989, într-o vreme în care tratatul de la Mastricht din 1992 nici măcar nu fusese schițat. Cum de știa Giscard d’Estaing ce se va întâmpla în următorii 15 ani?”… Și, surpriză-surpriză, acesta a devenit autorul constituției europene în 2002-2003
În toamna anului 2004, un imens scandal bulversa scena politică europeană. Rocco Buttiglione, candidatul nominalizat de președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pentru portofoliul Justiției, Libertății și Securității, era respins de una din comisiile Parlamentului European, pe motiv că este mult prea conservator.
În viziunea grupurilor euro-parlamentarilor socialiști și ecologiști, „vina” lui Buttiglione, un catolic practicant, a fost afirmația făcută în cadrul audierilor cum că homosexualitatea este un păcat. Confruntat cu opoziția furibundă a majorității Parlamentului European, care a amenințat cu un vot de blam la adresa întregii Comisii, Barroso a retras candidatura lui Buttiglione. În locul acestuia, Italia l-a nominalizat pe ministrul de externe Franco Frattini, și se părea că toate controversele vor fi date repede uitării.
În momentul felicitării pentru candidatura lui Frattini la postul de comisar european, politicianul creștin-democrat a afirmat: „Sper ca audierile lui să meargă bine și nimeni să nu îl întrebe dacă este francmason. Dacă vor face aceasta nu va fi decât repetarea aceleiași injustiții care mi s-a făcut și mie”.
Ulterior, în cadrul unei dezbateri desfășurate la Milano, Buttiglione a spus că principiul după care funcționează instituțiile europene este „Afară cu creștinii, înăuntru cu francmasonii”. Declarațiile lui Buttiglione au atins un subiect-tabu în mass-media oficiale, deși la nivelul elitelor politico-economico-financiare acesta face parte din categoria „secretul lui Polichinelle”, adică a acelor realități pe care toată lumea le cunoaște, dar aproape nimeni nu vorbește în public despre ele.
Cu alte cuvinte, marea „taină” a procesului de construcție a Europei Unificate este paternitatea sa masonică, recunoscută cu mândrie chiar de arhitecții din umbră ai edificiului UE.http://decefs.wordpress.com/2013/08/12/un-om-informat-valoreaza-cat-doi-si-este-mai-greu-de-manipulat/ Planurile reale ale Uniunii Europene şi noii ordini mondiale, prin care Illuminati încearcă să-şi realizeze visul milenar – imperiul planetar. Negocierile pentru modificarea instituţiilor Uniunii Europene au început în 2001, conducând la un alt tratat semnat la Roma, în 2004, care, deşi fusese ratificat de majoritatea statelor, a fost abandonat după respingerea de către francezi şi olandezi, în 2005. M-am exprimat continuu împotriva acestui neo-colonialism, european deocamdată, fiindcă l-am simţit creaţie a Satanei, din primul moment, ştiind că aceşti nemernici, care ne-ar vinde până şi aerul pe care-l respirăm, pe bani grei, nu ne-ar oferi nimic pe gratis în domeniul economic, urmând să vină momentul de care m-am temut încă de la început, când năucii vor uita că am acceptat, de fapt, să intrăm într-o comunitate economică, în forma României – o ţară independentă şi suverană, în care orice “legislaţie” de la centru nu putea fi decât orientativă – şi vor accepta în bloc pretenţiile murdare ale Europei de a ne face să renunţăm la suveranitate, admiţând ca România să fie dezmembrată în “regiuni”, într-un final nu tocmai îndepărtat, în opinia mea.Mă va uimi mereu pasivitatea generaţiei tinere actuale, deşi ştiu că se datorează studierii în şcoli a unei “istorii” falsificată murdar, după 1990, care i-a făcut pe toţi să accepte ca cel mai înălţător sentiment posibil, cel naţional, să fie echivalat aberant cu şovinismul şi xenofobia şi chiar “terorismul”, conform vocabularului de lemn al stăpânilor lumii. Bancherul David Rockefeller, fostul secretar de stat american Henry Kissinger şi fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing – şi ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov, pentru a-l convinge să se alăture corporaţiei globaliste F.M.I. şi Banca Mondială. David Rockefeller: “Domnule preşedinte, nu pot să vă spun exact când se va întâmpla, probabil într-un interval de 15 ani, dar Europa va fi un stat federal şi trebuie să vă pregătiţi pentru aceasta.”
Pentru toţi cei care nu reuşesc să vadă că ne mişcăm, de fapt, în cerc şi că, în urma experimentului masonic socialist, încheiat la ordin, după cum s-a văzut mai sus, s-a accelerat procesul integrării în imperiul masonic mondial, reamintesc că cel care i-a speriat pe artizanii liberei iniţiative şi ai capitalismului galopant, Karl Marx, era, de fapt, rudă prin alianţă cu Nathan Mayer (1777-1836), fondator al Rothschild Banking Family of England.
Tupeul masonilor este din ce în ce mai agresiv, fiindcă acum se bucură şi de sprijinul necondiţionat al mass media, după cum şi recunoştea David Rockefeller, referindu-se la prestaţia presei faţă de deciziile Bilderberg Group.
“Suntem recunoscători conducerilor publicaţiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine şi altor mari publicaţii, ai căror directori au participat la întâlnirile noastre şi au respectat promisiunea lor de discreţie, pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să dezvoltăm planul nostru global, dacă am fi devenit subiecţi ai luminilor presei, în toţi aceşti ani, dar lumea este mult mai sofisticată şi mai pregătită, acum, să înainteze spre o guvernare globală…” antiiluzii.blogspot.com Presedintele UE Herman Van Rompuy este ruda cu familia masonica extrem de bogata Rothschild cu o avere de 500 trilioane de dolari care are influenta mare in lume
Familia Rothschild 500 de trilioane avere – YouTube
Cum ia jignit Herman Van Rompuy pe romani care nu este de ajuns ca sunt tinuti pe post de sclavi in UE,iată ce spunea despre noi : “Trebuie sa terminam odata pentru totdeauna cu aceste ciori negre din Carpati”Evenimentul a ramas ne-raportat de catre mass-media, dar martori oculari au fost cu zecile. Tactica de a te folosi de unul de-al tau, dandu-l ca exemplu de inamic e veche, baietii doar o regurgiteaza. Herman Van Rompuy la reuniunea clubului Bilderberg: A cerut impunerea unei taxe ecologice si a alte taxe in Uniunea Europeana. Lucrurile sunt insa mult mai nuantate, daca avem in vedere ca insusi Jose Manuel Durao Barroso, presedintele Comisiei Europene, a participat la reuniunile secrete.
Oficial, clubul Bilderberg se intruneste o singura data pe an, in luna mai. Alegerea presedintelui UE fiind un eveniment important pentru ei, bilderbergerii s-au reunit pe sest la 12 noiembrie 2009 , la Val Duchesse, o fosta manastire de la marginea orasului Bruxelles.
Departe de ochii oamenilor de rand. A participat insusi Etienne Davignon, mare industrias belgian si seful clubului Bilderberg. Au mai venit Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat american, si “iluminati” din lumea politica si de afaceri, din banci si din presa obedienta.
Clubul Bilderberg se intruneste anual din 1954, intr-o secretomanie desavarsita, cu numeroase forte de ordine. Doi ani la rand in Europa, un an in Statele Unite sau in Canada. Se accepta doar 130 de invitati cu mare influenta in lume. Prima intrunire a avut loc in perioada 29-31 mai 1954, la hotelul Bilderberg, de langa Arnhem, Olanda. De aici si denumirea. Au participat atunci Denis Healey, Józef Retinger, printul Bernhard al Olandei, proprietarul hotelului Bilderberg si tatal actualei regine Beatrix, premierul belgian Paul Van Zeeland, Paul Rijkens, Walter Bedell Smith, viitorul sef al CIA. In 2008, bilderbergerii s-au strans la Chantilly, Virginia, in legatura semnificativa cu alegerile din SUA. In 2009, s-au adunat in perioada 14-16 mai, la Atena. Au fost acolo premierul grec Kostas Karamanlis, premierul finlandez Matti Vanhanen, Carl Bildt, seful diplomatiei suedeze, James Steinberg, adjunct la Departamentul de Stat american, Timothy Geither, seful Trezoreriei americane, Robert Zoellick, presedintele Bancii Mondiale, Jose Manuel Durao Barroso, presedintele Comisiei Europene (reales de curand), George Soros, reprezentantii caselor Rockefeller si Rothschild, regina Sofia a Spaniei si regina Beatrix a Olandei. Desigur, pentru decor. Reuniunea de la Bruxelles este considerata extraordinara.
Buzek il sustine pe spaniolul Jose Maria Aznar
Batalia pentru functia suprema din UE nu s-a transat, desi Consiliul European se reuneste pe 19 noiembrie la Bruxelles. Britanicul Tony Blair si-a pierdut sustinerea fiindca i s-a reprosat ca a sustinut invadarea Irakului, alaturi de americani. In plus, el a fost subiectul unor materiale de presa, care aratau ca este implicat in afaceri de coruptie prin Romania, Arabia Saudita si in alte tari. Herman Van Rompuy are mania participarii la convocari misterioase din partea unor organizatii din umbra, care vor sa construiasca o noua ordine mondiala, lucru inaccesibil pentru oamenii obisnuiti.
Intre timp, Jerzy Buzek, presedintele Parlamentului European, a anuntat ca il sprijina pe spaniolul Jose Maria Aznar pentru functia de presedinte al Uniunii. “Din cate stiu, Aznar nu este interesat sa ocupe o asemenea pozitie, dar cred ca el ar fi potrivit pentru o UE, daca isi schimba parerea si isi depune candidatura”, a spus Buzek, care a trecut prin Spania, tara ce prezida presedintia UE incepand din ianuarie 2010. Dar si Aznar a fost un nefericit avocat al invaziei din Irak, lucru care provoaca inca discordie printre tarile membre. Mai raman in cursa premierul olandez Jan Peter Balkenende si Jean-Claude Juncker, omologul lui din Luxemburg. Liderii statelor europene mari vor prefera cu siguranta un presedinte slab, usor de manevrat. Cel putin pentru inceput.„Aici nu se discuta fotbal, ci geopolitica!“
“Intre pahare de brandy, dezbateri de dupa-amiaza si bai in piscina, stam la taifas. Aparent, toate intalnirile par prietenesti si nu se deosebesc cu nimic de o intalnire informala intre cunoscuti, cu exceptia unui detaliu subtil: aici nu se discuta fotbal, ci geopolitica. Iar cei care iau cuvantul nu sunt onorabili tati de familie ori directori agresivi, care vor sa se relaxeze intr-un hotel de lux, ci oamenii cei mai puternici ai planetei”, scria lordul britanic Patty Ashdown in prima sa carte de memorii politice, dupa ce a participat, in 1989, la reuniunea clubului Bilderberg de la Santiago de Compostela, din Spania. Intr-o carte fulminanta, ziarista Cristina Martin se intreba: “Cum se poate scapa de sub jugul lozincii obsedante – „Munceste, consuma si supune-te sistemului pentru ca nu exista alternativa la lumea minunata, pe care am faurit-o pentru tine’’!? Cel mai mare dusman al democratiei nu sunt clubul Bilderberg si ansamblul de societati care actioneaza in secret pentru a controla lumea, ci indiferenta pe care o arata poporul. Vreti sa fiti sclavi sau preferati sa fiti liberi?” Masa Rotunda (The Round Table), o societate secreta stabilita la Londra se afla in centrul acestei retele, coordonand aceeasi agenda prin intermediul grupului Bilderberg, ce reuneste elite conducatoare din Europa si SUA, Institutul Regal al Afacerilor Internationale din Londra (cunoscut si sub numele Casa Chatam – Chatham House), Consiliul de Relatii Externe si Comisia Trilaterala in Statele Unite ale Americii; Organizatia Natiunilor Unite, care este structura de suprafata a guvernului mondial, si Clubul de la Roma.
http://salwatiromania.wordpress.com
Jose Manuel Barroso (barosul care a strivit Romania) declara “Avem nevoie sa evoluam catre o federatie de state-natiune. Numirea baronesei Ashton ca ministru de Externe al UE a fost făcută în spatele uşilor închise, în cele mai bune tradiţii ale Biroului Politic sovietic. Între 1980-1983, Cathy Ashton a fost trezorier şi apoi vicepreşedinte al Campaniei pentru Dezarmarea Nucleară (CND). La vremea aceea, CND a fost un pivot al „campaniei de pace“ sponsorizate de sovietici în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. Cu bună ştiinţă sau nu, activiştii CND au fost coloana a cincea sovietică. Mai mult, la acel moment CND a acceptat donaţii uriaşe din partea unor binefăcători neindentificaţi, pe care a refuzat ferm să-i numească, aceştia rămânând anonimi până în ziua de azi. Cathy Ashton ca trezorier, conturile CND nu au făcut obiectul unui audit independent. Sub presiunea publică, ele au fost supuse auditului pentru prima dată în 1982-1983 şi s-a descoperit că suma de 176,197 lire sterline – 38 la sută din venitul anual al CND – nu a putut fi urmărită până la donatorii săi originali. Auditorii Godfrey, Lord&Co au raportat că banii au provenit din „donaţii voluntare care nu pot fi controlate în totalitate până când aceştia nu intră în registrele contabile. Veniturile complete provenite din astfel de încasări nu sunt, prin urmare, susceptibile pentru verificările independente de audit“.
După cum a fost cunoscut, fără îndoială, pentru Ashton, cel însărcinat cu strângerea de fonduri în CND era un membru al Partidului Comunist, Will Howard. Apropo, cariera lui ulterioară nu a fost mai puţin amuzantă decât cea a lui Ashton. El a părăsit Partidul Comunist şi CND-ul la sfârşitul lui 1980 şi şi-a petrecut restul vieţii ca om de afaceri şi militant al „schimbărilor climatice“ – până la moartea sa în 2008.Dacă eşti trezorier al unei organizaţii şi un comunist făţiş îţi aduce 176 de mii de lire sterline de la donatori anonimi, nu ai nevoie de prea multe variante pentru a ghici de unde vin banii – Rothschild, regele sistemelor. Ashton a aranjat pentru grupurile CND să se unească cu perechile lor din Olanda. La conferinţa anuală a CND din 1 decembrie 1983, împlinind un an ca vicepreşedinte al CND, ea a prezidat o întâlnire organizată de „Marxism Today“, jurnalul oficial teoretic al Partidului Comunist. Cu un asemenea trecut, cum ar putea ea să fie de încredere pentru a reprezenta Europa pe scena lumii. Aşadar, tovarăşi, ar trebui să ne felicităm pe noi înşine: avem în cele din urmă o grămadă de sovietici din a cincea coloană care conduc Europa. Lenin a dat-o în bară, Stalin a dat-o în bară, Hruşciov a dat-o în bară, Andropov a dat-o în bară, chiar şi Gorbaciov a dat-o în bară. Dar Comisarii de Bruxelles acum au reuşit.
Vladimir Bukovski. Masonii controleaza Internationala Socialista si s-au infiltrat puternic in toate partidele acestia exercita o influenta masiva in lumea comunicatiilor si in special in educatie, justitie si fortele armate politica, etc. UE se transforma intr-un ritm galopant intr-un Big Brother. David Rockefeller (1915-) FONDATOR al Bilderberg Group, MEMBRU CONSILIU DE CONDUCERE PE VIATA (din 1954). MembruBohemian Grove. Seful Rockefeller Foundation si Rockefeller Center .In 1946, David Rockefellerdevine singurul bancher al familiei (Chase National Bank). Pe atunci presedinte era unchiul sau, Winthrop Aldrich, fiul gigantului Nelson W. Aldrich, si fratele mamei sale, Abby Aldrich. Banca devine Chase Manhattan Bank in 1955, acum denumita JPMorgan Chase. Printre apropiatii lui David: Rothschild, generalul George C. Marshall, membrii Ford family, Bill Clinton, Henry Kissinger, Riley P. Bechtel ( Bechtel Group), Gianni Agnelli ( Fiat ) , John Loudon ( Royal Dutch-Shell ) , C. Douglas Dillon, David Packard(Hewlett-Packard ) ,familia Dulles, Katharine Graham( Washington Post) , Brooke Astor ( Astor family – Waldorf-Astoria Hotel ) , Peter G. Peterson( presedintele Blackstone Group, fost presedinte Council on Foreign Relations) , Arthur Ochs Sulzberger, Jr.( presedintele New York Times) .
Paul Volcker, un apropiat al familiei, a lucrat pentru banca sa, inainte de a deveni presedinte Federal Reserve.
Banca sa are stranse legaturi cu BANCA MONDIALA. Trei dintre presedintii acesteia, John J. McCloy,Eugene R. Black, Sr.si George Woodsau lucrat pentru el. James D. Wolfensohn este chiar asociat apropiat al familiei, fiind director al Rockefeller Foundation si al altor organisme Rockefeller. De asemenea familia a gazduit pe propietatile sale numeroase intalniri regulate cu guvernatori de banci nationale sau ale Bancii Mondiale si FMI.
Un alt apropiat al familiei,Joseph Verner Reed, Jr , a fost asistentul lui Eugene R. Black, Sr.(al carui tata a fost Chairman of the Federal Reserve).
A dezvoltat legaturi apropiate cu Central Intelligence Agency (CIA) inca din anii ‘ 50. Apropiati ai familiei: Allen Dulles, directorul Richard Helms, Archibald Roosevelt, Jr., Kermit Roosevelt, Jr., William Bundy.
In vara lui 1964 are o intalnire de doua ore si jumatate cu Nikita Hrusciov. Apoi si cu succesorul sau, Leonid Brejnev
In 1965, Rockefeller si cativa oameni de afaceri au fondat Council of the Americas. Principalul lor proiect esteNorth American Free Trade Agreement ( NAFTA ) despre care Henry Kissinger spunea :
“NAFTA este o piatra de temelie la construirea Noii Ordini Mondiale. “
In 1973 a fost creata la initiativa sa Comisia Trilaterala. Alti membri fondatori au fost Alan Greenspansi Paul Volcker, ambii fosti capi ai Federal Reserve. De asemenea si Zbigniew Brzezinski, care a fost si director.
In mai 1973 Chase Manhattan Bank deschide la Moscova un birou in piata Karl Marx.
A fost Chairman Overseas Development Council of the US-USSR Trade and Economic Council, Inc. ce a fost fondat in 1973.
In 1992, a fost desemnat sa conduca Russian-American Bankers Forum, grup consultativ ce a sfatuit Rusia in privinta modernizarii bancilor.In 2006 a format o echipa cu sefii Goldman Sachs pentru crearea Republicans Who Care.
JPMorgan a anuntat in toamna ca l-a numit in board-ul sau de consilieri internationali pe Anatoli Ciubais, fost vicepremier cunoscut drept unul dintre principalii artizani ai reformelor economice din Rusia. Ciubais este primul rus care se alatura consultantilor JPMorgan.
Este actionar majoritar la Atlantic Richfield Petroleum and International Petroleum Corporation ce produce si napalm.
Edificator pentru ce are in cap sunt insasi declaratiile sale:
In august 1973 intr-un articol pentru New Yorker Times,scria:
“Experimentul social din China lui Mao este unul din cele mai importante si de success din istorie “
Aceasta deoarece si China le-a servit si le serveste drept laborator special de studiu pentru societatea de maine dorita de ei. Banca Mondială si FMI Instrumente ale crearii GUVERNULUI MONDIAL
ATLANTIC CHARTER
Aceasta adevarata fundatie pentru majoritatea tratatelor si organizatiilor internationale (inclusiv Natiunile Unite si cele financiare) de dupa cel de al doilea razboi mondial a fost schitata cu ocazia Atlantic Conference (nume de cod Riviera) la care au participat presedintele SUA Franklin D. Roosevelt si premierul britanicWinston Churchill (ambii masoni) insotiti de consilierii lor apropriati. Documentul final a fost redactat la 14 august 1941, intr-un moment in care SUA inca nu intrase in razboi. Interesant este ca in cadrul sau se specifica necesitatea unei “noi ordini mondiale”. Oficial se spune ca documentul a fost semnat de cele doua personalitati insa in toate copiile acestuia ce s-au pastrat pana in ziua de azi, semnaturile lor nu figureaza. Oricum, nu conteaza prea mult, conducatorii statelor “democrate” nefiind decat marionete de rang inalt alte ELITELOR.
Walther Rathenau, 24 decembrie 1921, Wiener Freie Presse:
„ Trei sute de oameni foarte apropiati intre ei ghideaza mereu destinele economice ale continentelor si tot ei decid cine le sunt succesorii „
Bernard Mannes Baruch (1870 – 1965), evreu. In 1913 il influenteaza pe presedinteleWoodrow Wilson sa recunoasca oficial crearea CREAREA FEDERAL RESERVE.
Dupa ce si-a parasit afacerile a devenit eminenta cenusie sfatuitoare a presedintilor Woodrow Wilson si Franklin D. Roosevelt pe probleme economice (aparea in momentele importante generate de implicarile SUA in cele doua razboaie mondiale) . In timpul primului razboi mondial a fost presedinte War Industries Board (cunoscut ca tarul industriei americane), jucand un rol principal in efortul industrial de razboi avantajand enorm US Steel. L-a secondat pe Woodrow WilsonVersailles Peace Conference. Membru Brain Trust. In timpul celui de al doilea razboi mondial, a fost consultant economic al presedintelui Franklin D. Roosevelt. Reprezentantul SUA 1946 laUnited Nations Atomic Energy Commission .
In timpul primului razboi mondial ii cere lui Clarence Dillon sa fie assistant chairman al aceluiasi War Industries Board.
Ce inseamna insa FEDERAL RESERVE? In 1907 Jacob Schiffdeclara intr-un discurs la New York ca fara obanca centrala care sa aiba un control adecvat, tara va aluneca inspre cele mai severe crize din istorie.
Dupa criza artificiala din 1907, “rezolvata“ de J. P. Morgan, in 1908 congresul il insarcineaza pe Nelson W. Aldrich cu descoperirea cauzelor si cu cautarea solutiilor pentru prevenirea crizelor …
Acesta , dupa o vizita la greii din finante banci europeni (Rothschilds si prietenii), in noiembrie 1910 la Jekyll Island Club, se intalneste cu Paul Warburg (Kuhn, Loeb & Co.), Frank A. Vanderlip (din partea National City Bank of New York), Henry P. Davison (din partea companiilor J. P. Morgan), Charles D. Norton (din partea First National Bank of New York), Benjamin Strong (reprezentant J. P. Morgan),in cel mai mare secret posibil, si pun bazele Federal Reserve, in conformitate cu intelegerea prealabila Aldrich , Warburg, JP Morgan,Rockefeller. Secretul era necesar deoarece opinia publica nu ar fi acceptat o “banca nationala“ creata de banci private. De abia in 1913 este recunoscuta oficial de catre Woodrow Wilson, influentat fiind de Bernard Mannes Baruch.
Ce reprezinta acest CFR? COUNCIL ON FOREIGN RELATIONS a fost creat in 1921, primul ei director fiindPaul Warburg. Cei care au stapanit consiliul inca de la inceput sunt Rockefeller family, la infiintarea lui prinJohn D. Rockefeller, Jr. care l-a si finantat enorm. Finantarile au continuat prin Rockefeller Brothers Fund. In 1949 David Rockefellerdevine cel mai tanar director al Council on Foreign Relations, pe care de atunci il stapaneste. A initiat si pregatit figuri importante ale politicii internationale americane, TOTI obligatoriu membri ai consiliului. Printre ultimii: Condoleezza Rice si vice presidintele Dick Cheney. In crearea sa au avut interes si cei de la Morgan.Consiliul publica bilunarul Foreign Affairs . Elihu Root, cel ce fusese primul presedinte al Council on Foreign Relations spunea despre publicatie ca este un ghid pentru opinia publica.
Consiliul este strans legat de David Rockefeller Studies Program.
Joseph Kraft fost membru CFR si Trilateral Commission spune despre consiliu ca este Power Elite, condus de oameni cu interese si viziuni similare ce creaza evenimente de pe pozitii invulnerabile aflate in spatele “scenei “.
Chester Ward, Amiral si fost judecator în Marina Militara SUA, membru în CFR timp de 15 ani spunea :
“ Scopul principal al CFR este slabirea suveranitatii SUA si a independentei nationale si supunerea ei unuiguvern unic mondial. “ ELITELE au ajutat la accederea la putere a nazistilor, caci aveau nevoie de declansarea celui de al doilea razboi mondial folosit ca criza majora pentru instaurarea unei noi etape in edificarea GUVERNULUI MONDIAL, anume Natiunile Unite (au avut atata tupeu incat insasi cladirea sediului se afla pe o donatie Rockefeller).
In timpul primelor trei saptamani ale lunii iulie 1944, la Bretton Woods, New Hampshire, SUA, 730 de delegati ai tuturor celor 44 de natiuni aliate s-au intrunit la Mount Washington Hotel pentru United Nations Monetary and Financial Conference ceea ce in mod curent se cunoaste de atunci a fi conferinta BRETTON WOODS. Cu aceasta ocazie s-au pus bazele International Bank for Reconstruction and Development (IBRD) (acum parte a World Bank Group) si International Monetary Fund (FMI), organizatii ce au devenit operationale din 1945. Astfel, a fost impusa pentru fiecare stat aceeasi politica monetara.Paul Adolph Volcker (1927 -), Chairman of the Federal Reserve, sub Jimmy Carter si Ronald Reagan. Consilier economic al lui Barack Obama in timpul campaniei electorale, numit apoi de noul presedinte in fruntea Economic Recovery Advisory Board.De asemenea a mai fost director of financial al U.S. Treasury Department, unde a jucat un rol determinant pentru decizia de suspendare a gold convertibility in 1971. Vice president si director of planning la Chase Manhattan Bank (Rockefeller). Chairman al bancii de investitii J. Rothschild, Wolfensohn & Co. (James D. Wolfensohn va deveni mai tarziu presedinte al World Bank)
Chairman of the Board of Trustees al Group of Thirty. L-a ajutat pe David Rockefellerin crearea in 1973 aTrilateral Commission. O lunga asociere cu Rockefeller family, fiind inclusiv membership al Trust Committeeal Rockefeller Group, Inc. .
Membru COUNCIL ON FOREIGN RELATIONS ( CFR ). Membru Bohemian Grove. Fondata in la sfarsitul secolului 19,Bohemian Groveeste o adunatura de “elite“ ce practica ritualuri pagane. Au ca simbol bufnita si practica cermonialul “Cremation of Care” in care simulaza aducerea de jertfe umane (copii) diavolului, prin incinerare.
BANCA MONDIALA
A fost creata dupa ratificarea acordurilor din timpul conferintei Bretton Woods din iulie 1944, iar doi ani mai tarziu are loc prima actiune majora a ei, imprumutul de 250 milioane dolari catre Franta, folosibili pentru reconstructia post-razboi. Nu dupa foarte mult timp a inceput sa fie criticata deoarece folosea “scheme de dezvoltare” pentru anumite tari, care incurajau coruptia guvernelor lor in schimbul cedarii drepturilor de exploatare a zacamintelor strict catre anumite corporatii occidentale.
La 11 martie 1955 Banca anunta crearea Economic Development Institute cu finantare Rockefeller Foundation (in cadrul careia fundatia finantand si training-ul oficialilor straini).
In 1956 Banca Mondiala creaza International Finance Corporation iar in 1960 International Development Association (IDA), ambele foarte controversate, deoarece au fost folosite pentru ingradirea dezvoltarii economice independente si reale a tarilor din lumea a treia. IDA a jucat si un rol determinant in implementarea “Green Revolution“. Se cuvine a aminti aici ca ROCKEFELLER FOUNDATION a declansat si finantat aceasta “revolutie verde”, constand din reforme in agricultura pe plan mondial, introducandu-se noi tehnologii pentru cresterea productivitatii, hibridizari, modificari genetice. Deci daca sunteti bucurosi ca actualmente ardeiul gras este cat dovleacul iar ambele au gust a nimic, sa stiti cui sa-i multumiti. A cooptat in actiune si Bill & Melinda Gates Foundation.
James David Wolfensohn (1933 -), evreu,presedinte Banca Mondiala, senior executive la Salomon Brothers, din 2006 chairman of the International Advisory Board of Citigroup, membru COUNCIL ON FOREIGN RELATIONS ( CFR ), participant Bilderberg Group . si World Economic Forum.
Prieten apropiat al familiei Rockefeller si al lui Paul Volcker, director al Rockefeller Foundation siBrookings Institution, chairman emeritus al Carnegie Hall
Initiator impreuna cu George Sorosal “Deceniului de Incluziune Socială a Romilor 2005–2015„.
Paul Wolfowitz (1943 -), nascut intr-o familie de evreiemigrati din Polonia, foarte activ pe subiectele Israel si terorism, a fost considerat unul dintre cei mai “abili ulii” din preajma lui Bush şi unul dintre principalii arhitecţi ai invaziei Irakului în 2003. Presedinte Banca Mondiala, membru Project for the New American Century,membru Quill and Dagger, membru Freedom House, membru COUNCIL ON FOREIGN RELATIONS ( CFR ), membru Trilateral Commission. Participant Bilderberg Group .
Robert Zoellick (1953 -), evreu, participant Bilderberg Group , fost Deputy Secretary of State, presedinte alBancii Mondiale (nominalizat de George W. Bush) , Senior International Advisor Goldman Sachs, familie evrei din Germania, membru Phi Beta Kappa, reprezentantul personal al lui Bush la G7 (1991, 1992), fost sef Center for Strategic and International Studies, fost membru German Marshall Fund, World Wildlife Fund , membruCouncil on Foreign Relations, membru Trilateral Commission.
A semnat in 1998, alaturi de Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Richard Perle, Elliott Abrams, Zalmay Khalilzad, John R. Bolton, Richard Armitage si Bill Kristol, proiectul Project for the New American Centurypentru inlaturarea de la putere a lui Saddam.
Sa mai mentionam ca familia Rockefeller a gazduit pe propietatile sale numeroase intalniri regulate cu guvernatori de banci nationale sau ale Bancii Mondiale si ale Fondului Monetar International. Sa mai amintim la final si ca planul SUA autorizat de Henry Kissinger, apropriatul familiei Rockefeller,a ţintit 13 ţări cheie unde erau necesare reduceri masive de populaţie. Kissinger a recomandat ca împrumuturile FMI şi de laBanca Mondială să fie date cu condiţia ca naţiunile să iniţieze programe agresive de control al populaţiei cum ar fi sterilizarea.
FMI alaturi de BANCA MONDIALA reprezinta principalele instrumente financiare prin care ELITELE coordoneaza directiile de dezvoltare ale tarilor mai sarace de pe mapamond, chiar daca acest lucru duce de cele mai multe ori la instaurarea unor dictaturi in lumea a treia. Termenul “dezvoltare” este insa folosit in mod gresit, nefast as putea spune, deoarece in fapt nu se constata vreo crestere reala a nivelului de trai, din contra, singurele “realizari” fiind cedarile resurselor respectivelor tari catre mega companiile internationale coordonate de catre respectivele ELITE.
FMI a fost creat in 1944 in cadrul conferintei BRETTON WOODS, insa organizarea sa a avut loc la 27 Decembrie 1945 cand primele 29 de state au semnat un acord.In afara celor expuse mai sus, alte “realizari” ale fondului si ale Bancii Mondiale in tarile guvernate de dictaturi au fost cresteri uriase ale datoriilor acelor state. Iata mai jos o lista a acestor cresteri:
Argentina, 1976-1983, de la 9,3 la 48,9, o crestere de 39,6 miliarde dolari.
Bolivia, 1962-1980, 0-2,7, crestere 2,7.
Brazilia, 1964-1984, 5,1-105,1, crestere 100.
Chile, 1973-1989, 5,2-18, crestere 12,8.
El Salvador, 1979-1994, 0.9-2,2, crestere 1,3.
Etiopia, 1977-1991, 0,5-4,2, crestere 3,7.
Haiti, 1971-1986, 0-0,7, crestere 0,7.
Indonezia, 1967-1998, 3-129, crestere 126.
Kenya, 1979-2002, 2,7-6,9, crestere 4,2.
Liberia, 1979-1990, 0,6-1,9, crestere 1,3.
Malawi, 1964-1994, 0,1-2, crestere 1,9.
Nigeria, 1984-1998, 17,8-31,4, crestere 13,6.
Paraguay, 1954-1989, 0,1-2,4, crestere 2,3.
Filipine, 1965-1986, 1,5-28,3, crestere 26,8.
Somalia, 1969-1991, 0-2,4, crestere 2,4.
Sudan, 1969-2009, 0,3-17, crestere 16,7.
Tailanda, 1950-1983, 0-13,9, crestere 13,9.
Zair, 1965-1997, 0,3-12,8, crestere 12,5.
Observam cresteri relativ mici, de cateva miliarde, dar in tari atat de amarate ca nici nu puteau fi jecmanite mai mult. De mentionat insa ca in cazul lor, au pornit de la datorii foarte mici sau chiar zero, iar situatia lor actuala este uneori dramatica, cum ar fi de exemplu in Haiti unde hrana de baza a multor cetateni a ajuns a fi un soi de biscuiti pe baza de … lut. In schimb, state bogate in resurse naturale, care teoretic nu aveau nici un motiv sa fie datoare, au datorii enorme.
UE a fost gandita inca de la inceputuri ca o formatiune suprastatala care cu timpul sa devina ,dupa modelul american un stat federal ,o supraputere…Pornita la drum cu niste idealuri fals generoase aceasta supraputere e un model cinic de cum poti sa cuceresti pe cale pasnica popoare intregi…Observati ca incetul cu incetul ea si-a format si fundamentat institutiile necesare pentru a functiona ca un stat unitar…nu e vizibil pentru toata lumea? Cel mai mare bordel finantat de cetatenii Europei , cotizanti cu taxele si impozitele nationale . Citat din ,,Protocoalele de la Toronto,,Vom transfera incet dar sigur multinationalele noastre in tari noi, cucerite de ideea de \”economia de piata \”, ca tarile din Estul Europei , Rusia si China, de exemplu. Pentru moment nu ne va interesa daca populatia lor reprezinta sau nu un vast rezervor de noi consumatori. Ceea ce ne intereseaza este sa avem acces , in primul rand la o Mana de Lucru Sclavagista -ieftina si nesindicalizata -pe care ne-o ofera aceste tari si cele din Lumea a Treia . DE ALTFEL,GUVERNELE LOR NU AU FOST INSTALATE CHIAR DE NOI INSINE? Nu fac apel la ajutorul extern si la imprumuturile de la \”Fondul Monetar International\” si de la \”Banca Mondiala\” , care ne apartin noua ?
Aceste transferuri ne ofera mai multe avantaje .Contribuie la mentinerea acestor noi populatii in iluzia unei \”eliberari economice\” si a unei\”libertati politice\”, cand in realitate le vom domina noi insine , prin pofta de castig si adancirea in datorii pe care nu le vor putea achita niciodata . In ceea ce priveste populatiile occidentale , ele vor fi mentinute in visul \”bunastarii economice \”, caci produsele importate din aceste tari nu vor suferi nici o marire a preturilor . Dimpotriva , fara ca ele sa-si dea seama de al inceput , din ce in ce mai multe industrii vor fi obligate sa-si inchida portile , din cauza transferurilor pe care noi le vom fi efectuat in afara tarilor occidentale . Aceste inchideri vor duce la escaladarea somajului si vor provoca pierderi importante de venituri pentru natiunile-state.
Pentru a controla piata mondiala , va trebui sa deturnam productivitatea de la principalul sau scop-Eliberarea omului de duritatea Muncii. O vom orienta spre a o intoarce impotriva omului , aservindu-l pe acesta din urma sistemului nostru economic, astfel nu va mai avea incotro decat sa devina sclavul nostru, sau chiar un viitor delicvent.
Aceste manipulari internationale de guverne si populatii ale natiunilor-state ne vor furniza pretextul de a ne utiliza F.M.I-ul pentru a determina guvernele occidentale sa puna in aplicare \”bugete de austeritate \” , sub camuflajul reducerii iluzorii a \”datoriei nationale\”, al conservarii ipotetice a \”cotei de credit international\” si al imposibilei conservari a \”linistii sociale\”.
Prin aceste masuri \”bugetare de urgenta\” vom fractura astfel finantarea Natiunilor-State toate \”megaproiectele\”lor care reprezinta o amenintare directa la adresa controlului nostru mondial asupra economiei
99% din jurnalistii acestei planete ajuta la implementarea ideii de NOUA ORDINE MONDIALA,jurnalistii astazi sint dresori de oameni,cu asta se ocupa televiziunile si jurnalistii, dreseaza oamenii iar in romania rezultatele dresurii sint cele mai tari.in romania singurul lucru cu care televiziunile se pot lauda este manipularea populatiei,aceasta a dus la o zombizare a oamenilor. Mercenari media dresura si sclavie la ordinea zilei,manipulare si sclavie.sinteti mandri de statutul pe care il aveti nu-i asa ? Am citat din comentarile lui Maciek Veligrad de la articolulhttp://www.nasul.tv/2013/05/16/congresul-jurnalistilor-europeni-a-votat-in-unanimitate-motiunea-impotriva-abuzurilor-din-societatea-romana-de-radiodifuziune/ Eu nu urmaresc mass media deoarece si nasul tot pentru aceiasi elita lucreaza. Articole preluate
Sursa:Ce spune un Presedinte despre temuta lege a defăimării !!! Băsescu despre Legea defăimării | Dragnea şi haita lui au înţeles că mediul on-line, reţelele de socializare nu pot fi controlate sau cumpărate
Preşedintele Mişcării Populare, Traian Băsescu, îl acuză pe preşedintele PSD, Liviu Dragnea, că prin legea defăimării urmăreşte să pună sub control internetul având în vedere campaniile electorale din acest an.
”Dragnea ştie că poate să cumpere cu bani şi favoruri unele televiziuni, radiouri, ziare naţionale sau locale la pachet cu destui «deontologi». Tot Dragnea şi haita lui au înţeles că mediul on-line, reţelele de socializare nu pot fi controlate sau cumpărate şi că acestea au devenit o alternativă viabilă la mass-media tradiţionale. Internetul este o alternativă care face campaniile electorale mult mai greu de controlat mediatic, iar electoratul mult mai bine informat şi mai puţin manipulabil”, a scris fostul şef de stat pe Facebook.
”Oare vrea Dragnea să fim alături de China, Rusia, Iran, Siria, Turcia din punct de vedere al libertăţii de exprimare?”, încheie fostul preşedinte.
Votul la Legea defăimării a fost amânat, miercuri, în Camera Deputaţilor, for decizional, pentru săptămâna viitoare.
Deputaţii din Comisia Juridică şi cei din Comisia pentru Drepturile Omului au avizat favorabil, marţi, ”Legea defăimării”, iniţiată de liderul PSD, Liviu Dragnea şi Cristiana Anghel, mărind la propunerea preşedintelui PSD cuantumul amenzilor până la 100.000 de lei pentru cei care aduc atingere imaginii unui grup sau unei comunităţi.
– See more at: http://www.nasul.tv/basescu-despre-legea-defaimarii-dragnea-si-haita-lui-au-inteles-ca-mediul-on-line-retelele-de-socializare-nu-pot-fi-controlate-sau-cumparate/#sthash.CojKcEk9.dpuf
Si…Ce spun altii despre instaurarea legii marțiale, deocamdată – în S.U.A. și U.E.
În Statele Unite ale Americii se pregatește ceva. Articolul de mai jos, detaliază operațiunile preconizate pentru luna iulie ce vor fi efectuate de armata S.U.A. pe teritoriul propriului pamânt, un lucru interzis până acum. Și ca să fie cât mai ciudat, statele alese sunt cele din sud, care se știe că sunt recalcitrante față de legile federale, asta ca să nu amintim de curentul ideologic separatist al sudiștilor.
Poate că vă întrebați de ce ne interesează pe noi mizeria altora. Ei bine, aceasta mizerie pare că e exportată cu anticipație si pe teritoriul românesc: prin noul proiect de lege aparut peste noapte (http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/Guvernul+a+aprobat+proiectul+de+lege+pentru+stationarea+de+trupe și http://www.capital.ro/parlamentul-a-eliminat-limita-de-3000-militari-ale-fortelor-sua-pe-teritoriul-romaniei.html) se dorește “ intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României” fără limită numerică. Acelasi tip de mișcări ale trupelor armate americane se întâmplă și în Polonia. Și probabil că vom vedea săptămânile acestea și mai multe mișcări de trupe americane (nu NATO) pe teritoriul UE.
Operatiunea Jade Helm: un exercitiu militar privind instaurarea legii martiale
Sunt mereu uimit de cat de usor sunt manipulati oamenii de catre mass-media sa ignore realitatea. In momentul de fata, America este ca hipnotizata, refuzand sa inteleaga importanta exercitiilor militare ce au loc pe strazile oraselor, ce au ca scenariu legea martiala. Si in mod ciudat nimeni nu are voie sa numeasca aceste exercitii ca fiind antrenamente pentru legea martiala… desi e clar ca aceasta este realitatea.
Cei mai multi americani nu stiu ca un urias exercitiu militar, ce va cuprinde 10 state americane, va pune in miscare trupe militare, elipcotere, blindate si armament militar, direct pe strazile oraselor din intreaga tara. “Operatiunea Jade Helm va incepe in luna iulie si va dura timp de 8 saptamani”, raporteaza Daily Mail. “Soldatii vor participa la aceasta operatiune in orasele din Texas, New Mexico, Arizona, California, Nevada, Utah si Colorado. In aceste exercitii unii dintre soldati vor fi parasutati, inarmati cu armament real, dar folosind gloante oarbe. Exercitii pe care oficialii le-au numit un antrenament militar realistic.”
Exercitiul militar numeste statele Texas si Utah ca teritoriu inamic, iar trupe speciale vor incerca sa traverseze teritoriul acestora, fara a fi detectati. Houston Chronicle: “Vor forma echipe speciale pe care le vor testa sa vada cat de eficient se pot deplasa fara a fi observati de catre comunitatea locala”, a declarat Roy Boyd, serif din Virginia. “Isi testeaza abilitatile de a se ascunde in mediul inconjurator cat mai eficient.”
Operatiunea Jade Helm este descrisa in acest document declasificat, ce a fost prima oara publicat de catre InfoWars si de catre All News Pipeline. Ambele publicatii au fost criticate aspru pentru ca au sugerat ca aceste exercitii ar fi antrenamente privind aplicarea legii martiale… in acelasi mod in care oricine sugereaza ca piata bursiera este o uriasa bula este criticat desi este clar ca piata bursiera indica spre o uriasa bula (este mult supraevaluata datorita modului in care Federal Reserve creeaza banii).
E de notat cum in America, jurnalistul NBC Brian Williams, ce a fost prins mintind, a fost suspendat pentru 6 luni. Daca ar fi fost prins spunand adevarul privind realitatiile zilei de azi, cel mai probabil, ar fi fost dat afara de tot.
In America de azi, nici o analiza corecta si realistica, pe un subiect important, nu este lasata sa fie transmisa publicului larg. Principala functie a mass-mediei este sa joace teatru, pentru a distrage atentia oamenilor de la evenimentele reale ce se intampla in jurul lor. Metodele utilizate implica folosirea unor tehnici psihologice pentru ca oamenii sa nu observe lucrurile care se afla chiar sub ochii lor. Nu credeti ca e posibil asa ceva? Cititi despreexperimentul cu gorila invizibila de pe un teren de baschet in care oamenii nu au observat o gorila care se afla chiar sub ochii lor.
Mass-media spune ca nu avem de ce sa ne ingrijoram cand trupe militare se afla in orasele noastre
“Un razboi secret ce urmeaza sa inceapa in Texas starneste frici privind federalizarea prin forta” relateaza Houston Chronicle. Iar InfoWars care a acoperit acest subiect inca de la inceput are si mai multe informatii. Dupa cum relateaza si Daily Mail:
[Alex Jones] avertizeaza ca Jade Helm este “o incercare de a testa eficienta tehnicilor de infiltrare” pe poporul american.
“Vor folosi trupe speciale de la Delta Force, de la Navy Seals pentru a prelua controlul.” a declarat Alex Jones duminica. “Statul Texas este listat ca o zona ostila, si bineinteles, ca asa este, suntem aici sa aparam republica.”
Publicatia Stripes anticipeaza fricile privind exercitiile militare, si le numeste “alarmiste” si insista ca este vorba doar despre securitatea nationala. “Acest exercitiu este ceva de rutina, pentru a mentine un nivel inalt de pregatire pentru trupele speciale ale armatei, pentru ca acestea trebuie sa fie pregatite sa ofere suport in misiuni oriunde in lume, in orice moment”, a declarat purtatorul de cuvant al USASOC locotenent colonel Mark Lastoria pentru publicatia Stripes.
Stripes nu explica insa, ciudata alegere, ca loc de antrenament pentru trupele militare, a parcurilor, a strazilor si a proprietatilor particulare din orasele americane. Cand a mai declarat armata comunitatea de care apartii ca un “teatru pentru antrenamentul soldatilor si testarea echipamentului de razboi”?
Antrenamentul de tip “lege martiala” a inceput deja pe strazile din Ft. Lauderdale, Florida
Un video postat pe internet de catre DahBoo777 arata scene dintr-un exercitiu ce duce cu gandul la legea martiala, ce a avut loc acum 2 nopti in Fort Lauderdale.
Dupa cum puteti vedea din imaginile capturate din clipul video, soldati inarmati si echipati cu ochelari de vedere pe timp de noapte se plimba pe strazile orasului:
In ce pare un exercitiu de aplicare a legii martiale, cetateni “arestati” sunt adunati si fortati sa mearga intr-o singura linie, fiind condusi de catre un soldat inarmat si echipat cu ochelari de viziune pe timp de noapte. Aceasta forma de mars este exact cea folosita pentru a duce prizonierii de razboi in lagare.
Aici soldatii repeta procedura de arestare a civililor, cu armele indreptate inspre acestia, iar apoi culcandu-i la pamant:
Elicoptere Apache exerseaza aterizari si decolari chiar din mijlocului orasului.
O grupa de soldati patruleaza strazile cautand cetateni pentru arestare:
Treziti-va: ce vedem aici s-ar numi exercitiu de aplicare a legii martiale in orice alta tara
Hai sa facem un pas inapoi si sa ne gandim cum ar prezenta presa americana astfel de operatiuni militare daca acestea ar avea loc in Rusia.
Sa zicem ca Rusia ar desfasura soldati, elicoptere, tancuri si unitati de forte speciale la granita cu Ucraina, sau de langa Georgia, sau oriunde ar considera ei ca fiind “teritoriu inamic.” Desfasurarea de personal militar in zone civile pentru operatiuni chiar in curtile cetatenilor tarii ar fi cel mai probabil aspru criticata de catre Departamentul de Stat american ca o “forma de intimidare a populatiei”.
Daca Coreea de Nord, China sau Pakistan ar desfasura exercitii precum Jade Helm, in propriile lor orase si sate, astfel de activitati ar fi descrise, in mod corect, de catre occident ca exercitii pentru instaurarea legii martiale.
Dar cand astfel de exercitii au loc in America, orice persoana care speculeaza privind scopul lor este imediat catalogata drept un nebun. Cand astfel de exercitii se intampla in Statele Unite, ni se spune ca nu au nici o legatura cu instaurarea legii martiale. Nu… doar in imaginatia noastra exista soldati inarmati si echipati cu ochelari de vedere pe timp de noapte ce exerseaza arestari in masa pe strazile din America. (Nu trebuie sa observati gorila ce se afla chiar in fata ochilor vostri…)
Dar e chiar atat de nebunesc sa faci corelatia ca trupele militare nu au de ce sa se antreneze in mijlocul populatiei civile decat daca acestea au in vedere un scenariu in care civilii insisi sunt implicati? Nu doar atunci antrenamentul ar putea fi numit pe drept ca fiind “realistic”, cand chiar populatia este considerata o tinta pentru o viitoare actiune militara?
Idea ca antrenamente in mijlocul oraselelor americane ar putea sa confere realism pentru operatiunile militare din Afghanistan sau Irak este absurda. In primul rand, oraselele mici din America nu au echipe de rebeli ce pregatesc capcane cu explozibili, in mijlocul drumurilor, pentru a distruge Humvee-uri si ocupantii acestora. Fortele speciale cel mai propabil vor gasi localnici ce se grabesc sa prinda un loc la Starbucks, nu sa organizeze o rezistenta armata.
Nu! Antrenamentul militar pe strazile din America nu este realistic daca scopul final este lupta in razboaie ce au loc peste ocean. Este realistic doar pentru actiuni militare ce pot avea loc pe strazile din America.
Operatiunea Jade Helm pare gandita cu scopul de a incita conflicte violente cu fermierii din Texas
Mai rau este ca exercitiul de infiltrare a trupelor speciale din jurul oraselelor din Centrul Texasului risca sa degenereze in conflicte armate cu detinatorii de ferme privati, majoritatea dintre ei bine inarmati, pentru ca se confrunta in mod constant cu imigranti ilegali, ce le incalca proprietatea pentru a-i fura.
Alegerea zonei rurale din Texas, pentru aceste exercitii, ma ingrijoreaza foarte tare. Desi nici un fermier texan nu ar deschide focul asupra unui soldat american – texanii sunt niste sustinatori ai fortelor armate americane si mai ales al veteranilor de razboi – activitatiile de tip “infiltrare” implica un risc foarte mare de producere de incidente, pentru ca o grupa de soldati camuflati pentru infiltrare ar putea sa fie confundati foarte usor cu o banda de talhari.
E un lucru bine stiut ca fermierii texani nu sunt foarte prietenosi cu strainii ce le incalca proprietatea in miezul noptii. E oare o idee buna ca fortele speciale sa traverseze aceste ferme private din centrul Texasului, in mijlocul noptii, in bataia pustilor fermierilor ce stau cu degetele pregatite pe tragaci, din cauza valului de crime cauzate de imigrantii ilegali in ultimul timp?
Alegerea Texasului de catre Pentagon pentru antrenamentele de infiltrare este iresponsabila, si poate sa fie considerata si ca o provocare intentionata pentru a cauza ostilitati intre Texas si armata americana. Oricine este familiar cu cultura texana intelege ca desemnarea statului Texas ca “teritoriu inamic” va parea ca o actiune premeditata a Pentagonului de a provoca astfel de ostilitati in Texas. Si poate se vor folosi de aceste ostilitati provocate, pentru a justifica o prezenta militara pe termen lung.
In acest fel un “simplu” exercitiu privind instaurarea legii martiale ar putea foarte repede sa se transforme in ceva real, in instaurarea legii martiale cu adevarat.
Abuzul legilor americane
Cine crede ca armata americana se antreneaza in Bastrop, Texas pentru lupta cu inamicii din Fallujah nu reuseste sa vada gorila din mijlocul camerei. Operatiunea Jade Helm este, fara indoiala, un exercitiu ilegal de testare a instaurarii legii martiale, cu intentia pregatirii trupelor impotriva populatiei civile din America. Simpla sa existenta este o incalcare directa a Posse Comitatus Act ce interzice ca armata sa aiba rolul politiei pe teritoriul tarii.
Analiza mea? Pare sa fie un antrenament militar ce vizeaza haosul social ce va urma cu siguranta dupa criza financiara ce urmeaza sa inceapa. Daca stau sa ma gandesc, cand va incepe, tu si aproape toti ceilalti, veti implora armata sa preia controlul oraselor pentru a opri revoltele ce vor urma.
Sursa: