Versete călăuzitoare: Romani 5.12-21

Până la capitolul 5 ne este prezentată Evanghelia în legătură cu păcatele noastre. Fărădelegile noastre au stat în atenţia noastră şi noi am descoperit pe ce cale Dumnezeu ne-a îndreptăţit cu privire la ele şi ne-a făcut să avem parte de favoarea Lui. Însă în legătură cu starea noastră decăzută a trebuit rezolvat mai mult decât numai această întrebare. Mai era o întrebare, pe care noi o putem numi întrebarea familiilor sau a generaţiilor.

Vers. 12

Romani 5.12: De aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit; …

Capul generaţiei noastre este Adam, şi anume în starea lui decăzută. Căci abia după căderea în păcat el a născut fii şi fiice. Căderea lui a avut loc printr-o singură faptă păcătoasă, însă această faptă a dat naştere la o stare de păcat care a pătruns toată fiinţa lui. Prin aceasta s-a schimbat predispoziţia lui spirituală aşa de radical, că ea a avut influenţă şi asupra generaţiilor care au urmat după el. El a putut naşte copii numai „după asemănarea lui, după chipul lui” (Geneza 5.3) – asemănarea şi chipul unui om decăzut. O moştenire ereditară de felul acesta este o realitate înfiorătoare, şi Scriptura confirmă aceasta. Oferă Dumnezeu cu Evanghelia şi un antidot împotriva acestei suflări otrăvite, care s-a răspândit peste generaţia de oameni? Are El o soluţie pentru problema naturii din care rezultă faptele păcătoase – pentru problema rădăcinii care dă la iveală aceste roade dezgustătoare? Antidotul pentru problema roadelor l-am studiat deja în primele capitole.

El are un antidot. Rezolvarea acestei probleme a avut deja loc. Începând cu Romani 5.12 sunt prezentate rezultatele a ceea ce Dumnezeu a făcut în această privinţă. Aici nu este descris cu multe cuvinte ceea ce a făcut El, cu toate că se deduce clar din acestea. Recunoaştem că pasajul este puţin greoi, şi cuvintele puţine contribuie la această greutate de înţelegere. Ea este mărită şi prin aceea că unele cuvinte sunt redate deficitar în unele traduceri. O a treia greutate rezultă din aceea că această parte a problemei păcatului este prea des trecută cu vederea, şi acolo unde are loc aceasta ne cufundăm în ape pe care nu le cunoaştem şi pierdem terenul de sub picioare.

Mai întâi vrem să observăm că versetele 13-17 sunt o intercalare. Pentru ca aceasta să fie uşor de recunoscut ele au fost introduse în paranteze în diferite traduceri. Ca să se înţeleagă sensul citim de la versetul 12 până la versetul 18. Vedem apoi că întreg conţinutul pasajului este în contrast cu un om care a păcătuit şi a atras şi pe alţii în urmările fărădelegii lui, şi cu un Altul, care a înfăptuit dreptatea şi a adus pe alţii sub efectele binecuvântate ale acesteia. Întreg pasajul accentuează contrastul mare între Adam, pe de o parte, şi Hristos, pe de altă parte. Dacă Adam stă ca şi cap al unei generaţii decăzute, supusă morţii şi condamnării, vedem în Hristos Capul unei generaţii noi, care stă în dreptate şi viaţă.

Ceea ce Dumnezeu a făcut putem de aceea să parafrazăm în felul următor: El a realizat în Domnul Isus Hristos un Cap nou pentru oameni. Înainte ca El să ocupe formal locul ca şi Cap, El a realizat o dreptate desăvârşită prin ascultare până în moarte. Pe baza morţii Sale şi a învierii Sale cei care cred nu mai stau în legătură cu Adam, ci cu Hristos. Ei sunt, ca să zicem aşa, altoiţi în Hristos. Ei nu mai sunt în Adam, ci „în Hristos”. Aceasta este realitatea de bază, care este prezentată în pasajul nostru şi ale cărei urmări minunate sunt dezbătute.

Vers. 18

Romani 5.18: … deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii.

Să privim încă o dată la versetele din Romani 5.12,18 şi 19, în mod deosebit la versetul 18. Expresia „către toţi oamenii” este în ambele cazuri traducerea mai bună decât „peste toţi oamenii” sau „pentru toţi oamenii”, căci prepoziţia arată aici direcţia. Contrastul constă între greşeala lui Adam, cu urmarea că condamnarea ameninţa pe toţi oamenii, şi dreptatea lui Hristos, pe care El a realizat-o prin moartea Sa, cu urmarea că pentru toţi oamenii a fost deschisă uşa spre o îndreptăţire a vieţii.

Dacă mai medităm un moment în linişte la aceasta, probabil noi înşine vom remarca că – cu toate că toţi oamenii au ajuns sub condamnare – nicidecum nu toţi ajung la îndreptăţire. Şi aşa este, căci versetul 18 constată numai direcţia generală a acţiunilor respective, şi este adevărat că moartea lui Hristos este pentru toţi conform planului lui Dumnezeu.

Vers. 19

Romani 5.19: Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.

Versetul următor descrie rezultatele efective ale neascultării lui Adam precum şi ale ascultării lui Hristos, şi numai „cei mulţi” sunt în câmpul vizual.

Prin expresia „cei mulţi” înţelegem pe aceia, şi numai pe aceia, care aparţin capului respectiv. În cazul lui Adam „cei mulţi” cuprinde desigur pe toţi oamenii naturali, căci prin natura noastră noi toţi aparţinem neamului lui. Dar când este vorba de Hristos, atunci nu toţi oamenii aparţin neamului Lui, ci numai cei care cred. Prin neascultarea lui Adam toţi oamenii au devenit păcătoşi. Însă toţi cei care cred au devenit drepţi prin ascultarea lui Hristos, care a dus până în moarte.

În cele trei versete pe care le studiem avem deci această succesiune. Pe de o parte: omul Adam, o încălcare, toţi oamenii în poziţia de păcătoşi, toţi păcătuiesc, drept urmare toţi sunt sub moarte şi condamnare. Pe de altă parte: Omul Hristos, o dreptate în ascultare până în moarte, aceia, al căror Cap este El, au fost aşezaţi în poziţia de drepţi în îndreptăţirea vieţii.

Vers. 13

Romani 5.13: … (deoarece, până la Lege, era păcat în lume; dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege;

Să luăm acum seama la cele cinci versete intercalate. Primele două întâmpină o greutate, care ar putea apare la aceia care erau foarte familiarizaţi cu Legea. Adam a păcătuit împotriva unei porunci clare. De aceea păcatul lui era o încălcare. După aceea au trecut aproximativ 2500 de ani, până când Legea a fost dată lui Moise, deci a devenit posibil ca ea să fie încălcată. Între aceste două momente nu era nici o încălcare, căci nu era nici o lege, care ar fi putut fi încălcată.

Vers. 14

Romani 5.14: … dar moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar peste cei care nu păcătuiseră după asemănarea încălcării lui Adam, care este o imagine a Celui care avea să vină.

Şi cu toate acestea păcatul se întâlnea pretutindeni, aceasta s-a arătat prin aceea că moartea domnea pretutindeni. Diferenţa practică constă în aceea că păcatul nu este „socotit”, dacă nu este nici o lege: aceasta înseamnă, el nu ne va fi socotit în acelaşi fel. Numai aceia care au cunoscut Legea, vor fi judecaţi după Lege, aşa cum am văzut în Romani 2.

Vers. 15

Romani 5.15: Nu este greşeala ca şi darul de har? Pentru că, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au murit, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul în har, care este al unui singur Om, Isus Hristos, au prisosit pentru cei mulţi.

Presupunând toate acestea, rămâne totuşi adevărat că păcatul şi moartea au domnit pe plan mondial. Toţi urmaşii lui Adam sunt incluşi în căderea lui în păcat. Deoarece aceasta este aşa, în versetele din Romani 5.15-17 este tratată diferenţa între Adam şi Hristos. Fiecare verset conţine o particularitate, însă gândul principal este exprimat la începutul versetului 15, şi anume că darul de har gratis în Hristos nicidecum nu este mai prejos de încălcarea lui Adam, ci realmente este mai presus de ea.

În versetul 15 se spune de două ori „cei mulţi”, la fel cum am găsit şi în Romani 5.19. Şi aici este vorba de familii de oameni, care sunt văzute sub capul fiecăreia din ele, fie că este Adam sau Hristos. Primul a adus moartea peste toţi aceia al căror cap este el, şi aceasta înseamnă realmente peste toţi oamenii, fără excepţie. Isus Hristos a adus harul lui Dumnezeu şi darul de har gratis pentru mulţi, care stau sub El ca şi neam, aceştia sunt toţi cei care cred.

Vers. 16

Romani 5.16: Şi nu este darul ca printr-unul singur care a păcătuit? Pentru că judecata a fost din unul singur spre condamnare, iar darul de har este din multe greşeli, spre îndreptăţire.

Versetul 16 arată contrastul dintre condamnare şi îndreptăţire. În privinţa aceasta darul este mai presus de păcat. Condamnarea a venit printr-un singur păcat. Îndreptăţirea a fost lucrată triumfător prin har, în ciuda tuturor încălcărilor.

Vers. 17

Romani 5.17: Pentru că, dacă prin greşeala unuia singur, moartea a domnit printr-unul singur, cu atât mai mult cei care primesc plinătatea harului şi a darului dreptăţii vor domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos);

Un alt contrast întâlnim în Romani 5.17. Condamnarea şi îndreptăţirea din versetul anterior le-am putea numi urmări imediate. Fiecare, care vine sub capul familiei lui Adam, stă imediat şi sub condamnare. Fiecare, care vine sub Capul familiei lui Hristos, primeşte imediat îndreptăţirea. Dar care este rezultatul final în fiecare caz? Rezultatul final al păcatului lui Adam era domnia atotcuprinzătoare a morţii asupra urmaşilor lui. Rezultatul final al lucrării dreptăţii, pe care a înfăptuit-o Hristos, aduce tuturor alor Săi harul care se revarsă şi ca dar liber aduce dreptatea, aşa că ei pot domni în viaţă. Nu numai că viaţa va domni, ci noi vom domni în viaţă. Ce realitate uimitoare! Nu ne miră că acest har gratis depăşeşte încălcările, aşa cum spune versetul 17.

Vers. 20

Romani 5.20: Dar Legea a intervenit, ca să prisosească greşeala; dar unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult, …

Versetele din Romani 5.20 şi 21 repetă şi rezumă ceea ce tocmai am văzut. Legea a fost adăugată ca să descopere pe deplin păcatul omului. Păcat a existat în toate timpurile, dar abia cu Legea a ieşit la iveală ca încălcare reală, şi încălcarea, care a fost pusă categoric ca vină asupra omului, a prisosit. După un anumit timp Legea a fost urmată de harul care ne-a fost adus în Hristos. De aceea putem deosebi trei trepte. Prima este epoca dinainte de Lege, în care era păcat, dar nu în caracterul de încălcare. În al doilea rând timpul Legii, când păcatul a devenit nespus de mare, da, ca şi cum ar fi ajuns pe vârful munţilor Himalaia. În al treilea rând introducerea harului prin Hristos – un har care a crescut asemenea unui fluviu puternic, peste munţii păcatului omenesc.

Vers. 21

Romani 5.21: … pentru ca, după cum păcatul a domnit în moarte, tot aşa şi harul să domnească prin dreptate spre viaţa eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

În Evanghelie harul nu numai se revarsă, ci el domneşte. Noi, cei care am crezut, am ajuns sub influenţa binefăcătoare a harului. Acest har domneşte prin dreptate, aşa cum şi crucea era în primul rând o lucrare a dreptăţii. Şi ţelul minunat şi împlinirea tuturor este viaţa veşnică. Aici începe să se deschidă înaintea noastră priveliştea nemărginită a veşniciei. Noi privim fluviul harului. Vedem canalul dreptăţii – pregătit prin lucrarea de pe cruce -, în care curge harul. Şi în final vedem oceanul nemărginit al vieţii veşnice, în care el se revarsă.

Şi toate sunt „prin Isus Hristos, Domnul nostru”. Toate au fost lucrate de El. El este Capul, căruia noi ca şi credincioşi Îi suntem supuşi, şi drept urmare este Izvorul din care curg toate aceste binecuvântări spre noi. Că noi avem parte de ele îşi are motivul în aceea că noi suntem în viaţa Lui. Îndreptăţirea noastră este o îndreptăţire a vieţii, căci în Hristos noi avem o viaţă care exclude orice posibilitate de condamnare – o viaţă în care noi nu numai am fost declaraţi liberi de toate încălcările noastre, ci noi am fost şi scoşi din poziţia de păcătoşi, în care eram odinioară, când era legaţi cu Adam.

Partea următoare 

Tradus de la: Das Problem der Sünde (1)

Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 31–36
Cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Romani 6

Vers. 1

Romani 6.1: Deci ce vom spune? Să rămânem în păcat, ca să prisosească harul?

Până aici am învăţat din această epistolă despre Evanghelie, pe care Dumnezeu a vestit-o, ce este El spre favoarea noastră, ce a lucrat El pentru noi prin moartea şi învierea lui Hristos şi ce am primit noi prin credinţa simplă. În toate Dumnezeu, dacă avem voie să ne exprimăm în felul acesta, S-a manifestat faţă de noi în binecuvântare. Romani 6 începe cu întrebarea potrivită: „Deci ce vom spune?”

Aceasta arată că începe un subiect nou. Nimic nu poate întrece minunea pe care Dumnezeu a făcut-o din pricina noastră, dar ce suntem noi pentru El ca urmare a acestui fapt? Care trebuie să fie răspunsul credinciosului având în vedere harul minunat revelat? Se câştigă prin Evanghelie o putere care-l face capabil pe credincios să dea un răspuns lui Dumnezeu, demn de El Însuşi? Începem să cercetăm această întrebare ocupându-ne cu capitolul 6. Vom descoperi calea pe care Evanghelia ne eliberează, pentru ca noi să ne putem trăi viaţa în dreptate şi sfinţenie practică.

Dacă oamenii îşi însuşesc o simplă cunoaştere cu capul a harului lui Dumnezeu şi inimile lor rămân neatinse de acesta, ei pot foarte uşor să falsifice harul în desfrânare şi să spună: „Deci dacă harul lui Dumnezeu poate inunda păcatul nostru, atunci să continuăm să păcătuim, pentru ca harul să poată să se reverse şi mai departe.”

Vers. 2

 Romani 6.2: Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?

Numeşte Evanghelia undeva bun gândul acesta? Nici un moment. Dimpotrivă. Ea ne spune clar că noi am murit faţă de păcat. Tot ce avea a face cu voinţa noastră păcătoasă, cu plăcerile noastre egoiste, de acestea eram obsedaţi, în timp ce eram surzi şi morţi faţă de Dumnezeu şi chestiunea Lui. Acum a avut loc o întoarcere deplină, noi am murit faţă de păcatul pe care odinioară îl făceam cu multă plăcere, noi suntem morţi faţă de el, şi noi suntem vii pentru lucrurile pentru care odinioară eram morţi.

Vers. 3

Romani 6.3: Sau nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?

Eram noi neştiutori în privinţa aceasta sau eram numai confuz conştienţi? Aceasta nu trebuia să fie aşa, căci chestiunea a fost prezentată clar în botezul creştin, o acţiune care stă în legătură cu începutul. Ştim noi ce înseamnă botezul nostru, sau nu ştim?

Probabil mai întâi trebuie să punem o altă întrebare: Eşti tu botezat? Punem această întrebare, deoarece pare că în unele cercuri este o delăsare evidentă în această chestiune, probabil provocată de accentuarea exagerată care a fost acordată botezului în zilele din trecut. Dacă cineva nu se lasă botezat, aceasta înseamnă o pierdere pentru el. În botez noi suntem îngropaţi cu Hristos, aşa cum spune versetul 4. Să nu fi îngropat cu El este o nenorocire. În afară de aceasta, expunerea de dovezi a apostolului în versetele 4 şi 5 îşi pierde puterea cu privire la noi, dacă nu facem parte din aceia care „au fost botezaţi pentru Hristos”.

Vers. 4

Romani 6.4: Deci am fost înmormântaţi cu El prin botez, pentru moarte, pentru ca, după cum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoirea vieţii.

Care este deci importanţa botezului? El înseamnă unirea cu Hristos în moartea Lui. El înseamnă că noi am fost îngropaţi cu El şi că ne-am luat obligaţia să umblăm în înnoirea vieţii, aşa cum El a fost înviat într-o ordine nouă a lucrurilor. Acesta este înţelesul lui şi obligaţia pe care el o impune. Necunoaşterea în privinţa aceasta ar fi pentru noi o pierdere mare. Ne temem mult că certurile rele care au bântuit cu privire la felul botezului şi la persoanele care se botează au determinat pe mulţi să treacă total cu vederea înţelesul lui propriu-zis. Discuţiile cu privire la botez au fost uneori făcute într-un fel foarte „nebotezat”, aşa că nici un observator nu putea să-şi dea seama că cei care se certau erau „morţi faţă de păcat”.

Însă botezul ca rânduială este un semn exterior. El nu dă naştere la viaţă, şi vai, milioane de oameni botezaţi se vor regăsi într-o veşnicie pierdută! Desigur botezul arată, ceea ce în înţelesul lui deplin este de importanţă vitală, spre cruce, aşa cum vom vedea.

Să luăm seama la ultimele cuvinte din versetul 4: „înnoirea vieţii”, căci ele dau un răspuns direct la întrebarea de la începutul capitolului. În loc ca noi să perseverăm în păcat, ceea ce nu este nimic altceva decât continuarea vieţii vechi, noi trebuie să umblăm într-o viaţă nouă. În timp ce vom studia capitolul în continuare, ni se va arăta natura acestei vieţi noi.

Vers. 5

Romani 6.5: Pentru că, dacă ne-am făcut una cu El în asemănarea morţii Lui, tot aşa vom fi şi în a învierii lui, …

Botezul nostru era – simbolic – înmormântarea noastră cu Hristos. Era „în asemănarea morţii Lui” şi în aceasta noi am fost făcuţi una cu El sau am fost „crescut împreună” cu El, aşa cum este adnotarea la Romani 6.5. Noi ne-am supus Lui cu încrederea că vom fi făcuţi una cu El în viaţa Lui de înviere. Înnoirea vieţii, în care noi trebuie să umblăm, este efectiv legată cu viaţa de înviere actuală a lui Hristos.

Vers. 6

Romani 6.6: … ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului.

În Romani 6.3 ar trebui să cunoaştem înţelesul botezului nostru; în versetul 6 suntem solicitaţi să cunoaştem înţelesul crucii cu privire la „omul nostru vechi” şi la „trupul păcatului”. Crucea stă la baza botezului; fără cruce botezul şi-ar pierde orice semnificaţie.

Am avut deja înaintea ochilor moartea lui Hristos în dimensiunea ei cu privire la păcatele noastre şi la iertarea lor. Aici este vorba de înţelesul ei cu privire la natura noastră păcătoasă, din care au rezultat toate păcatele pe care noi le-am făcut.

Probabil nu este foarte uşor de înţeles gândul pe care ni-l face cunoscut expresia „omul nostru vechi”. Explicaţia constă în aceea că apostolul personifică aici tot ceea ce noi suntem ca şi copii naturali ai lui Adam. Dacă ne putem imagina o persoană, al cărei caracter a unit în sine toate aceste însuşiri urâte, care s-au văzut vreodată la toţi urmaşii lui Adam, o astfel de persoană ar putea fi descrisă ca „omul nostru vechi”.

Tot ce suntem noi ca şi copii ai lui Adam în starea lui decăzută, a fost răstignit cu Hristos, şi noi trebuie să ştim aceasta. Nu este o simplă imaginaţie, ci o realitate adevărată. Era o faptă a lui Dumnezeu, care a fost făcută în crucea lui Hristos. Era efectiv o faptă a lui Dumnezeu şi ea era la fel de reală precum este îndepărtarea păcatului nostru, care a avut loc în acelaşi timp. Aceasta ar trebui s-o ştim prin credinţă, aşa cum ştim că păcatele noastre au fost iertate. Dacă prin credinţă ştim aceasta, atunci vor urma alte rezultate. Însă noi începem prin a le şti cu adevărat prin credinţa simplă.

Intenţia lui Dumnezeu la răstignirea omului nostru vechi era ca „trupul păcatului” să fie desfiinţat, aşa că noi de acum înainte să nu mai putem sluji păcatului. Nici această afirmaţie nu este uşor de înţeles. Noi trebuie să ne amintim că păcatul a domnit odinioară în trupurile noastre, care drept urmare erau – este îngrozitor să spunem aceasta – trupuri ale păcatului. Deci nu este aşa că trupurile noastre fizice au fost nimicite, ci că păcatul, care stăpânea cu toată puterea lui trupurile noastre, a fost nimicit şi în felul acesta noi am fost eliberaţi de autoritatea lui. El a fost nimicit prin răstignirea omului nostru vechi ca rezultat al unirii noastre cu Hristos în moartea Lui, aşa că moartea Lui era şi moartea noastră.

Observă finalul versetului 6. El arată foarte clar cum este văzut păcatul în acest capitol. Păcatul este un despot, un deţinător de sclavi, sub a cărui autoritate noi am venit. Nucleul acestui capitol nu este prezenţa păcatului în noi, ci puterea păcatului asupra noastră.

Vers. 7-9

Romani 6.7-9: Pentru că cine a murit a fost eliberat de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre morţi, nu mai moare: moartea nu mai are stăpânire asupra Lui.

Noi am fost eliberaţi de păcat sau descătuşaţi de păcat. Noi am fost îndreptăţiţi faţă de păcat (Romani 6.7).

Dezlegarea noastră de păcat a fost lucrată prin moartea lui Hristos. Dar este foarte important să menţinem foarte strâns legătura între moartea Lui şi învierea Lui. Am văzut aceasta când am studiat ultimul verset din Romani 4, şi aici o vedem din nou. Moartea noastră cu Hristos a avut loc cu privire la viaţa noastră în El în lumea de înviere. Cuvântul „ştiind” îl întâlnim pentru a treia oară în Romani 6.9. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul botezului. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul morţii lui Hristos cu privire la omul nostru vechi. În al treilea rând ar trebui să ştim care este înţelesul învierii lui Hristos. Învierea Lui nu era o simplă readucere la viaţă. Ea nu se asemăna cu învierea lui Lazăr – o revenire la viaţă în lumea aceasta pentru un anumit număr de ani, după care moartea avea iarăşi loc. Atunci când El a înviat, El a lăsat moartea pentru totdeauna înapoia Lui şi a intrat într-o altă ordine a lucrurilor, pe care noi din motive de simplitate o numim lumea de înviere. Pentru un moment scurt moartea a exercitat domnia peste El, şi aceasta numai pentru că El i S-a supus prin propria acţiune. Acum El este de partea cealaltă a morţii, şi aceasta pentru totdeauna.

Vers. 10

Romani 6.10: Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu.

În ceea ce El a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna. Aici se spune „păcat” şi nu „păcate”, să observăm aceasta, este vorba de principiul-rădăcină, care a pătruns în natura noastră şi a luat cu forţa domnia asupra noastră. Deci aici nu este vorba de fărădelegile care au rezultat din aceasta. De asemenea nu se spune nici că „a murit faţă de păcate”, ci „a murit faţă de păcat”. Spre deosebire de noi, păcatul nu a avut nici o putere şi nici o influenţă asupra Lui în natura Lui. Dar El Şi-a arătat puterea atunci când El în jertfa Sa S-a ocupat cu toată problema păcatului şi a rezolvat-o. Căci această problemă a atins gloria lui Dumnezeu în creaţia Lui decăzută în ruină, şi ea ne-a atins pe noi, deoarece ea stătea ca o barieră puternică împotriva binecuvântărilor noastre. Atunci când El a rezolvat problema păcatului, atunci când El a purtat judecata din cauza lui, El a murit faţă de păcat şi acum trăieşte pentru Dumnezeu.

Să facem o pauză şi să ne verificăm cu privire la acest adevăr. Îl cunoaştem noi cu adevărat? Cunoaştem noi realmente în această lumină moartea şi învierea lui Hristos? Înţelegem noi cât de deplin Domnul nostru „a murit ieşind” din domeniul vechi al lucrurilor dominat de păcat, în care El a venit în har odată, ca să facă lucrarea de răscumpărare, şi cât de deplin trăieşte El pentru Dumnezeu într-o lume nouă, în care El a intrat? Este important ca noi să înţelegem toate acestea, deoarece versetul 11 continuă să ne înveţe că noi trebuie să „socotim” conform cu ceea ce ştim, şi anume trebuie să ne comportăm ca atare.

Vers. 11

Romani 6.11: Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus.

Dacă nu înţelegem corect, atunci nu putem „socoti” corect. Nici un om de afaceri nu va socoti corect facturile lui dacă nu cunoaşte tabla înmulţirii. Nici un căpitan nu poate determina corect poziţia vaporului lui, dacă nu cunoaşte principiile navigării. La fel nici un credincios nu va putea „calcula” corect poziţia şi comportarea lui, nici cu privire la păcat şi nici cu privire la Dumnezeu, dacă el nu cunoaşte efectul asupra lui a morţii şi învierii lui Hristos.

Dacă ştim aceasta, atunci părerile sfătuite cu insistenţă în versetul 11 ne vor fi desăvârşit de clare. Ceea ce Hristos a avut parte este valabil şi pentru noi, căci noi suntem făcuţi una cu El. A murit El faţă de păcat? Atunci şi noi am murit faţă de păcat, şi noi ne considerăm aşa. Trăieşte El pentru Dumnezeu? Atunci şi noi trăim pentru Dumnezeu, şi noi ne considerăm aşa. Părerea noastră nu este a-face-ca-şi-cum. Ea nu constă în aceea că noi încercăm să ne considerăm a fi ceva, ceea ce în realitate nu suntem. Dimpotrivă! Noi suntem morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu prin ceea ce a făcut El în moartea şi învierea lui Hristos (ceea ce prin Duhul Sfânt trebuie făcut valabil practic în noi, aşa cum vom vedea mai târziu). Pentru că aceasta este aşa, noi trebuie să primim aceasta şi să ne adaptăm corespunzător gândurile. Noi trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt şi nu altfel.

Vers. 12

Romani 6.12: Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor, ca să ascultaţi de poftele lui.

Înainte să ne fi întors la Dumnezeu, noi eram morţi faţă de Dumnezeu şi trăiam pentru păcat. Nu ne interesa ce avea Dumnezeu a face cu noi. Noi nu am înţeles lucrurile Lui, ele ne lăsau reci şi morţi. Dacă era vorba de o chestiune care plăcea dorinţelor noastre naturale sau dădea hrană deşertăciunii şi iubirii de sine, atunci eram interesaţi plini de viaţă. Acum prin harul lui Dumnezeu situaţia este exact inversă, deoarece noi suntem în Hristos Isus.

Deci dacă ne privim în felul acesta în concordanţă cu realitatea morţii şi învierii lui Hristos, pe care le cunoaştem, atunci rămâne de făcut un alt pas. Noi trebuie să ne prezentăm lui Dumnezeu, sau să ne punem Lui la dispoziţie, pentru ca voinţa Lui să se facă şi în lucrurile zilnice ale vieţii noastre. Expresia „a se da”se întâlneşte de cinci ori în partea a doua a capitolului nostru, aşa cum s-a remarcat.

Deoarece noi am murit faţă de păcat, acum este obligaţia evidentă să refuzăm păcatului orice drept asupra noastră. Odinioară el a domnit în trupurile noastre muritoare, şi noi am ascultat permanent de el în tot felul de pofte. Dar aceasta nu mai are voie să fie aşa, aşa cum ne spune versetul 12. După ce noi am murit faţă de păcat, asupritorul nostru vechi, pretenţia lui asupra noastră s-a anulat. Ca vii dintre morţi, noi aparţinem lui Dumnezeu şi suntem fericiţi să recunoaştem drepturile Lui asupra noastră. Noi ne punem la dispoziţia Lui.

Vers. 13

Romani 6.13: Nici să nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morţi; şi daţi mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.

Romani 6.13 arată că această dare este o chestiune foarte practică. Aceasta este valabil pentru toate mădularele trupului nostru. Odinioară fiecare mădular stătea într-un fel sau altul în slujba păcatului şi era astfel o unealtă a nedreptăţii. Nu este minunat că acum fiecare mădular este înrolat în slujba pentru Dumnezeu? Picioarele noastre pot alerga ca să împlinească comenzile Sale. Mâinile noastre pot face lucrarea Lui. Buzele noastre pot vesti lauda Lui. Şi pentru ca acestea să poată avea loc noi trebuie să ne dăm lui Dumnezeu.

Să ne întrebăm cu toată seriozitatea dacă această dăruire este o realitate vie la noi. Ne-am predat noi şi am predat noi mădularele noastre definitiv lui Dumnezeu şi voii Sale? Dacă da, atunci să nu uităm niciodată jurământul nostru de credincioşie şi să nu cădem în cursa să lăsăm pentru un moment mădularele noastre în slujba nedreptăţii, căci urmarea ar fi păcat.

Vers. 14

Romani 6.14: Pentru că păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.

Deci păcatul nu are voie să exercite nici o autoritate asupra noastră tocmai din cauză că noi nu suntem sub lege, ci sub har. Aici avem răspunsul divin pentru acei oameni care ne spun că oamenii cărora noi le-am spus că ei nu mai sunt acum sub Lege, cu certitudine vor cădea în păcat. Însă în realitate nu există nimic care să biruie inima aşa de mult şi să genereze sfinţenia precum este harul lui Dumnezeu.

Vers. 15

Romani 6.15: Atunci ce, să păcătuim, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!

Romani 6.15 mărturiseşte că întotdeauna au fost oameni care gândesc că singurul drum pe care se promovează sfinţenia ar fi acela de a ne ţine sub robia tare a Legii. Din aceştia erau şi în zilele apostolului Pavel. El anticipă obiecţia lor, prin aceea că el reia conţinutul întrebării cu care el a început capitolul. Ca răspuns el reia detaliat poziţia lui.

Vers. 16,17

Romani 6.16,17: Nu ştiţi că, dacă vă daţi pe voi înşivă Robi cuiva spre ascultare, sunteţi robi ai aceluia de care ascultaţi, fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că eraţi robi ai păcatului, dar aţi ascultat din inimă de modelul învăţăturii în care aţi fost instruiţi.

Versetele din Romani 6.16-23 sunt o extindere şi o consolidare a ceea ce Pavel a spus deja în versetele din Romani 6.12-14.

El se adresează la o înţelegere practică comună tuturor. Noi toţi ştim că suntem practic robi sau sclavi ai aceluia căruia ne punem de bună voie la dispoziţia lui (chiar şi atunci când nu este vorba de o „robie” oficială). La fel este şi în cazul lucrurilor spirituale, unde este vorba dacă eu slujesc păcatului sau lui Dumnezeu. Dar când a ajuns la noi „modelul învăţăturii” Evangheliei, noi am ascultat de ea – Dumnezeu fie glorificat! Urmarea a fost, că noi am devenit liberi de robia păcatului ca să devenim slujitori ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii. Deci, deoarece noi suntem robi ai dreptăţii, trebuie să dăm lui Dumnezeu fiecare mădular al nostru, pentru ca El să poată merge cu noi pe drumul Său.

Această dăruire este o chestiune deosebit de importantă. „Cunoaşterea” şi „opinia” conduc la acest punct. Dacă ne oprim deodată în această privinţă, cunoaşterea şi opinia nu folosesc la nimic. Fără îndoială aici ne lovim de motivul pentru care la creştini aşa de multe lucruri sunt slabe şi fără rod, care teoretic au fost bine instruiţi cu privire la aceste lucruri. Ei se dau înapoi speriaţi să se predea pe ei înşişi şi mădularele lor lui Dumnezeu. Ah, să facem imediat aceasta, dacă până acum nu am făcut această predare printr-o acţiune valabilă o dată pentru totdeauna! După aceea vom avea nevoie de har şi-l vom găsi pentru o dăruire permanentă a mădularelor noastre în slujba pentru Dumnezeu.

Toate acestea ţin seama de faptul că vechiul despot, păcatul, este încă în noi şi aşteaptă ocaziile în care să se impună. Dar aceasta face triumful harului să fie şi mai mare. Va face ca lecţiile, pe care le învăţăm, să fie şi mai de valoare. Noi învăţăm să dăm mădularele noastre în slujba dreptăţii spre sfinţire, chiar dacă păcatul pândeşte înăuntru şi pofteşte să se impună. În timp ce slujim dreptăţii, slujim lui Dumnezeu, căci a face voia lui Dumnezeu este primul element al dreptăţii. Şi dreptatea în toate acţiunile noastre conduce la sfinţenie în viaţă şi caracter.

Vers. 19-21

Romani 6.19-21: Vorbesc omeneşte, din cauza slăbiciunii cărnii voastre. Pentru că, după cum aţi dat mădularele voastre în robie necurăţiei şi nelegiuirii, spre nelegiuire, tot aşa, acum daţi mădularele voastre în robie dreptăţii, spre sfinţire. Pentru că, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce rod aveaţi atunci în acele lucruri de care acum vă este ruşine? pentru că sfârşitul acelora este moarte.

În loc să înaintăm în păcat ca aceia care sunt înrobiţi de puterea lui, noi am fost eliberaţi de el prin aceea că am fost aduşi sub domnia lui Dumnezeu. De două ori avem expresia „eliberaţi de păcat” (Romani 6.18,22). Odinioară eram „liberi faţă de dreptate”. Noi am scăpat de omul vechi şi am venit sub cel nou. Acesta este drumul sfinţirii şi al vieţii.

Vers. 22

Romani 6.22: Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă.

Aici viaţa eternă apare în câmpul vizual ca împlinire a tuturor acestor expuneri minunate. În scrierile apostolului Ioan ea este prezentată ca posesiune actuală a credinciosului. Dar nu este nici o contradicţie între aceste două feluri de a privi viaţa veşnică. Ceea ce deja acum ne aparţine în ceea ce priveşte natura ei, va fi al nostru în plinătatea ei atunci când va veni veşnicia.

Vers. 23

Romani 6.23: Pentru că plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus, Domnul nostru.

Ultimul verset foarte bine cunoscut al capitolului nostru rezumă exact conţinutul. Noi nu putem sluji păcatului fără să nu primim plata lui, şi anume moartea. Moartea este un cuvânt cu înţeles vast. Într-un anumit sens moartea l-a surprins pe om atunci când prin păcat el a fost total despărţit de Dumnezeu. Moartea trupului are loc atunci când acesta se desparte de partea spirituală a omului. „Moartea a doua” urmează apoi când oamenii pierduţi vor fi pentru totdeauna despărţiţi de Dumnezeu. Plata deplină a păcatului include moartea în acest sens întreit.

În legătură cu Dumnezeu nu se vorbeşte despre plată. Totul este dar. Chiar şi viaţa, în care noi Îi putem sluji, este darul Lui propriu prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel la sfârşitul capitolului revenim la gândul cu care s-a sfârşit capitolul anterior. Noi ne putem lăuda cu viaţa veşnică, care este a noastră ca dar fără plată al lui Dumnezeu şi din inimă luăm toate urmările care descind pentru noi.

Versete călăuzitoare: Romani 7.1-25

Cuvintele introductive din capitolul 7 ne îndreaptă gândurile spre versetele paisprezece şi cincisprezece ale capitolului anterior, unde apostolul a prezentat clar că cel care crede nu se află sub Lege, ci sub har. O ceartă aprinsă a luat naştere cu privire la acest punct, despre care ne relatează cartea Faptele apostolilor, în mod deosebit în capitolul 15.

Chestiunea litigioasă a fost rezolvată în Ierusalim pentru credincioşii dintre naţiuni cu autoritate care oblică. Ei nu trebuie puşi sub Lege. Dar era această întrebare clară şi cu privire la credincioşii dintre iudei? Este clar că pentru credincioşii iudei aceasta nicidecum nu era clar. Faptele apostolilor 21.20 dovedeşte aceasta. De aceea era imperios necesar ca Pavel să prezinte situaţia detaliat şi definitiv. De aceea el revine la începutul acestui capitol la această temă.

Vers. 1

Romani 7.1: Nu ştiţi, fraţilor (pentru că vorbesc celor care cunosc legea), că legea are stăpânire asupra omului atât timp cât trăieşte el?

Fraza intercalată în versetul 1 arată că el se adresează acum în mod deosebit fraţilor lui iudei. Numai ei cunoşteau Legea în adevăratul sens al cuvântului. Păgâni ar putea şti ceva despre aceasta, dar ca unii care priveau din afară. Israel o cunoştea dinăuntru, deoarece ei ca popor au fost puşi sub Lege. Această remarcă a apostolului ne oferă o cheie importantă pentru acest capitol, deoarece ea redă punctul de vedere din care va fi tratată întrebarea. Primele şase versete ale capitolului poartă un caracter doctrinar şi arată felul în care credinciosul a fost eliberat de robia Legii şi a fost adus în legătură cu Hristos. În Romani 7.7 începe un pasaj care are a face în mare măsură cu experienţa noastră. Sunt descrise în detaliu efectele Legii asupra inimii şi conştiinţei unui om temător de Dumnezeu. Primim o imagine în efectele practice ale Legii, care în cele din urmă pregătesc pe credincios pentru experienţa eliberării, care se găseşte în Hristos şi în Duhul lui Dumnezeu. Remarcabil este faptul că în întreg capitolul 7 Duhul Sfânt nu este nici măcar o singură dată amintit, în timp ce în capitolul 8 El este amintit probabil mai mult decât în oricare alt capitol al Bibliei.

Apostolul ia ca punct de plecare bine-cunoscuta realitate că Legea domneşte asupra unui om atâta timp cât el trăieşte. Moartea, şi numai moartea, sfârşeşte această domnie. Foarte clar aceasta se vede în exemplul legii divine a căsniciei, care este citată în versetele 2 şi 3.

Vers. 4

Romani 7.4: Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu.

Acelaşi principiu este valabil pentru lucrurile spirituale, aşa cum arată versetul 4, cu toate că este sub o formă puţin schimbată. Legea ocupă poziţia soţului, şi noi, care credem, suntem în poziţia soţiei. Însă nu este aşa că moartea ar avea autoritate asupra Legii, ci că noi am murit. Versetul 4 arată foarte clar aceasta. În acelaşi sens şi versetul 6 constată că noi am murit.

„Prin trupul lui Hristos” noi am murit faţă de Lege. La prima vedere această expresie pare puţin neclară. Pavel se referă aici, aşa cum credem noi, la trupul Domnului, care a fost pregătit pentru El şi pe care El l-a luat atunci când El a devenit Om. El a luat acest trup având în vedere ca în acest trup să sufere moartea, şi de aceea expresia „trup al lui Hristos” este folosită aici în înţelesul morţii Sale. Este aceeaşi vorbire simbolică ca şi aceea pe care o avem în Coloseni 1.22, unde ni se spune că noi am fost împăcaţi „în trupul cărnii Lui, prin moarte”.

Vers. 2,3

Romani 7.2,3: Pentru că femeia măritată este legată prin lege de soţul ei cât timp trăieşte el; dar, dacă soţul ar muri, este dezlegată de legea soţului. Astfel deci, cât timp trăieşte soţul, ea se va numi adulteră, dacă va fi a altui bărbat; dar, dacă soţul moare, ea este liberă faţă de lege, astfel că nu este adulteră, chiar dacă ar fi a altui bărbat.

În moartea lui Hristos noi am murit faţă de stăpânirea Legii. Prin aceasta s-a sfârşit legătura cu primul soţ. În acelaşi timp noi am intrat într-o legătură nouă, cu şi sub Hristosul înviat. Fiecare iudeu a considerat vechiul soţ, Legea, ca fiind sever şi neînduplecat, asemenea unuia care „bate soţia”. Cu toate acestea ei trebuiau să recunoască că au meritat din belşug ceea ce au primit. Ca şi credincioşi dintre naţiuni nu ne putem imagina cât de mare trebuie să fi fost uşurarea când un iudeu convertit a descoperit că el era acum sub Hristos şi nu mai era sub Lege. După ce el a fost „cununat” cu Hristos înviat dintre morţi, standardul prescris era mai mare decât acela pe care Legea i l-a cerut vreodată, însă de la Hristos se revărsa acum spre el o nelimitată plinătate de har şi putere, de care el avea nevoie ca să poată aduce rod pentru Dumnezeu. În imaginea „soţului” Hristos este izvorul oricărui ajutor, oricărei călăuziri şi oricărei puteri precum şi al oricărei mângâieri.

Vers. 5

Romani 7.5: Pentru că, atunci când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte;

Cât de impresionant este contrastul pe care îl prezintă Romani 7.5! Acest verset este realmente foarte remarcabil, căci el numeşte patru lucruri, care aparţin împreună: carnea, Legea, păcatele, moartea. Legea a fost dată unui popor „în carne”. Aceasta a provocat păcatul, care se ascunde permanent în carne, să devină activ. Drept urmare au fost trezite „pornirile” sau „patimile” păcatului, şi toate acestea au fost urmate de moarte ca judecată a lui Dumnezeu. „Carne” nu înseamnă aici trupul nostru, ci natura noastră decăzută, care locuieşte în trupurile noastre actuale. Fiecare persoană neconvertită este „în carne”, aceasta înseamnă, ea este stăpânită de carne şi caracterizată de aceasta în starea ei. Observăm însă că această stare aparţine trecutului pentru cel credincios. Apostolul spune: „atunci când eram în carne”.

Vers. 6

Romani 7.6: … dar acum am fost dezlegaţi de lege, fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea, ca să slujim în înnoirea duhului, şi nu în învechirea literei.

Apare un alt contrast, dacă ne îndreptăm spre versetul 6: „Pentru că, atunci când eram …” (Romani 7.5), „dar acum” (Romani 7.6). Deoarece noi am murit cu Hristos, noi nu numai am murit faţă de păcat, aşa cum arată Romani 6, ci noi am murit şi faţă de Lege şi de aceea suntem eliberaţi de ea. Drept urmare noi putem sluji lui Dumnezeu într-o formă cu totul nouă. Noi nu numai împlinim misiuni noi, ci noi facem aceasta într-un duh nou. În capitolul anterior am citit despre „înnoirea vieţii” (Romani 6.4). Acum citim despre „înnoirea duhului”.

În Vechiul Testament citim despre persoane care se întorc la temerea de Dumnezeu dintr-o viaţă de nelegiuire şi păcat, ca de exemplu Manase, împăratul lui Iuda, aşa cum se relatează în 2 Cronici 33.11-19. S-ar putea probabil spune despre el că în timpul ultimilor ani ai domniei lui el a umblat în înnoirea vieţii. Însă el putea sluji lui Dumnezeu numai conform principiilor şi posibilităţilor rânduite de Lege, sub care stătea. De aceea era imposibil să fie caracterizat de înnoirea duhului. Dacă dorim să vedem o slujire în înnoirea duhului, atunci trebuie să ne îndreptăm spre un iudeu convertit în timpul actual de har. S-ar putea ca odinioară el să fi încercat să slujească lui Dumnezeu cu tot ce avea el mai bun în respectarea strictă a Legii. Dar acum el s-a recunoscut pe sine însuşi ca fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu în Hristos Isus, şi el slujeşte în duhul unui fiu care are înaintea Tatălui său un duh cu totul nou.

Un patron poate da la doi bărbaţi o anumită misiune, unul din ei fiind fiul său. Dacă tânărul este conştient într-o oarecare măsură de relaţia deosebită în care stă, el va face lucrarea cu o cu totul altă atitudine decât angajatul. Această imagine devine mai concludentă dacă noi luăm exemplul unei soţii care urmăreşte interesele soţului ei. Eliberat de Lege prin moarte, prin moartea lui Hristos, noi suntem legaţi cu Hristos înviat, pentru ca noi să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou şi să aducem rod pentru El.

Vers. 7

Romani 7.7: Deci ce vom spune? Este legea păcat? Nicidecum! Dar eu nu aş fi cunoscut păcatul dacă nu ar fi fost legea; pentru că n-aş fi avut nici conştiinţa poftei, dacă legea nu ar fi spus: „Nu pofti!“

În cazul unei astfel de învăţături Hristos trece clar pe primul plan, şi Legea este pusă în umbră. Este prin aceasta Legea cumva degradată? Se poate deduce din aceasta că ceva este fals în Lege? Această întrebare este tratată în versetele din Romani 7.7-13, şi se constată foarte clar că ea era desăvârşită în limitele care i-au fost hotărâte. Cauza dezastrului nu era în Lege, ci la păcat, care s-a ridicat împotriva Legii. În afară de aceasta păcatul a găsit în Lege atât ceea ce l-a provocat cât şi ce l-a condamnat.

Romani 7.7 ne spune cum Legea a dezvelit păcatul şi l-a condamnat. Înainte să vină Legea, noi am păcătuit, însă nu am cunoscut cât de păcătoşi eram. Dar când Legea a vorbit am recunoscut imediat adevărata noastră stare. Exact aşa cum un fir cu plumb arată cât de înclinat este un zid care se clatină, la fel ne demască Legea.

Vers. 8

Romani 7.8: Dar păcatul, găsind prilej prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; pentru că, fără lege, păcatul este mort.

Era însă păcatul care a pricinuit sentinţa, nu Legea, aşa cum ne învaţă Romani 7.8, cu toate că păcatul a încercat să ascundă aceasta prin aceea că el a devenit deodată activ tocmai când el era confruntat cu o poruncă clară a Legii. Tocmai faptul că ne-a fost poruncit să nu facem un lucru ne-a provocat să-l facem!

Vers. 9-11

Romani 7.9-11: Iar eu odinioară eram viu fără lege; însă, venind porunca, păcatul a prins viaţă, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care era spre viaţă, s-a dovedit pentru mine spre moarte: pentru că păcatul, găsind prilej prin poruncă, m-a amăgit şi, prin ea, m-a ucis.

Prin aceasta noi am avut a face cu Legea în două feluri. În primul rând ea a provocat păcatul să fie activ. Ea a tras o linie şi ne-a interzis să trecem peste ea. Numaidecât păcatul ne-a provocat la încălcare, şi noi am trecut peste linie. În al doilea rând, având în vedere această încălcare sub tot felul de forme Legea a rostit sentinţa de moarte asupra noastră. Este adevărat, că Legea a pus înaintea noastră viaţa cu cuvintele: „Fă aceasta şi vei trăi”. Rămâne însă realitatea că tot ce ea a rânduit cu privire la noi s-a epuizat în a ne condamna la moarte, deoarece noi am ratat total să facem ceea ce ea ne-a poruncit. Aceste două rezultate ale Legii sunt formulate pe scurt şi precis la sfârşitul versetului 9: „Păcatul a prins viaţă, şi eu am murit.”

Vers. 12

Romani 7.12: Astfel că, în adevăr, legea este sfântă şi porunca este sfântă şi dreaptă şi bună.

Deoarece lucrurile stau în felul acesta, Legea însăşi nu merită nici o acuzare, căci ea este „sfântă, dreaptă şi bună”. Păcatul este vinovat, nu Legea.

Vers. 13

Romani 7.13: Deci ceea ce este bun devine moarte pentru mine? Nicidecum! Dar păcatul, ca să se arate păcat, a lucrat moarte pentru mine prin ceea ce este bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să devină peste măsură de păcătos.

Păcatul a pricinuit moartea, cu toate că sentinţa de moarte a fost rostită de Lege. Într-adevăr păcatul lucra deja înainte să fie dată Legea, dar în momentul în care ea a fost dată, păcatul nu mai avea nici o scuză şi împotrivirea lui obraznică a crescut peste măsură. Prin porunca dată păcatul a devenit deosebit de păcătos, aşa cum spune Romani 7.13.

Avem aici un pasaj al acestui capitol în care apostolul vorbeşte la persoana întâi singular. În versetele din Romani 7.5 şi 6 se spune: „noi … noi … noi”, în timp ce după întrebarea de la începutul capitolului se spune: „eu … eu … mie … eu”. Schimbarea se bazează pe faptul că el vorbeşte acum despre experienţe, şi când este vorba de experienţe, atunci fiecare trebuie să vorbească despre sine însuşi.

Vers. 14

Romani 7.14: Pentru că ştim că legea este spirituală, dar eu sunt carnal, vândut păcatului.

Primele cuvinte din versetul 14 constituie numai aparent o excepţie a celor pe care noi tocmai le-am spus, dar nu sunt. Este o realitate că Legea este spirituală, aceasta nu este o chestiune de experienţă, ci este constatat ca o realitate pe care noi o cunoaştem. În contrast cu aceasta stă ceea ce „eu sunt” şi aceasta se învaţă prin experienţă tristă: „carnal, vândut păcatului”.

Cum învăţăm noi ce suntem? Prin aceea că ne ostenim sincer să ne supunem cerinţelor pe care le pune Legea. Cu cât mai serios facem aceasta cu atât mai eficientă este lecţia care se marchează în inimile noastre. Noi învăţăm să cunoaştem natura noastră păcătoasă prin aceea că încercăm să fim buni.

Să ne amintim ce am învăţat în Romani 6, căci acolo ne este arătată calea. Dacă prin credinţă ne actualizăm că noi am fost făcuţi una cu Hristos în moartea Sa, vom înţelege că noi ne considerăm morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu, şi drept urmare trebuie să ne dăm pe noi înşine şi mădularele noastre lui Dumnezeu pentru a face voia Lui şi buna Lui plăcere. Inimile noaste vor fi deplin de acord cu aceasta, ca fiind corect şi că se cuvine, şi ne spunem nouă înşine, probabil chiar cu mare entuziasm: „Exact! Voi face aceasta.”

Noi încercăm sincer să transpunem hotărârea în practică, şi iată că avem parte de un şoc foarte neplăcut. Hotărârea noastră este foarte bună, dar cumva nu avem putere s-o împlinim. Vedem binele şi-l recunoaştem în duhul nostru, dar eşuăm în a-l face. Vedem şi răul şi îl dezaprobăm, şi cu toate acestea suntem încurcaţi în el, o stare foarte dureroasă şi umilitoare, pe care o găsim descrisă în versetul din Romani 7.19.

În Romani 7.14-23 găsim cuvântul „eu” nu mai puţin de douăzeci şi patru de ori. „Mie” şi „al meu” se întâlnesc de zece ori. Evident autorul descrie o experienţă, în timp ce el s-a pierdut în preocuparea cu sine însuşi. Toate gândurile s-au îndreptat spre interior, spre sine însuşi. Aceasta nu surprinde, căci tocmai acesta este în mod normal efectul Legii asupra unui suflet trezit, conştiincios. Dacă cercetăm mai îndeaproape aceste versete, constatăm că cu experienţele descrise sunt legate descoperiri preţioase.

Vers. 16

Romani 7.16: iar ceea ce urăsc, aceasta practic. Iar dacă ceea ce nu vreau, aceea practic, recunosc că legea este dreaptă.

1. El a descoperit prin experienţă caracterul bun şi sfânt al Legii. Ea este bună, aşa cum spune Romani 7.12, dar acum el trebuie să spună: „Sunt de acord că Legea este bună.”

Vers. 15

Romani 7.15: Pentru că ceea ce fac nu recunosc: pentru că ceea ce nu vreau, aceasta fac;

2. El a descoperit prin experienţă starea lui decăzută nu numai ca fiind „carnală”, ci şi ca „vândută păcatului”. Cineva care trebuie să mărturisească că el este aşa de biruit, că el nu poate face ce vrea şi că trebuie să facă ce urăşte, şi care ajunge într-o stare aşa de umilitoare ca permanent să condamne propriile acţiuni, acela este cu adevărat înrobit. Noi ne asemănăm cu sclavii care sunt vânduţi pe piaţă unui stăpân tiran, vânduţi păcatului.

Vers. 17

Romani 7.17: Atunci însă nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.

3. Însă el învaţă să diferenţieze între ceea ce este în el lucrat de Dumnezeu, ceea ce noi numim „natura nouă”, şi carnea, natura veche. Versetul 17 arată aceasta. El recunoaşte că este adevăratul lui „eu”, care este legat cu natura nouă, şi este un „eu” sau un „al meu” care trebuie respins, deoarece el aparţine naturii vechi.

Vers. 18-21

Romani 7.18-21: Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac. Iar dacă ceea ce eu nu vreau, aceea practic, nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine.

4. Prin experienţă el înţelege caracterul adevărat al acelei naturi vechi. Când este vorba despre „mine”, atunci este „carnea mea” (aici vezi tu că este vechiul „eu”, care trebuie respins), în care nu locuieşte nimic bun, aşa cum spune versetul 18. Pur şi simplu binele nu este prezent. De aceea nu are sens să-l cauţi. Sunt unii printre noi care au petrecut luni grele, sau chiar ani, să caute binele într-un loc unde el nu era prezent?

Vers. 22

Romani 7.22: Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, …

5. El mai învaţă că, cu toate că acum el posedă o natură nouă, un „om dinăuntru” (Romani 7.22) în sine însuşi nu-i poate da nici o putere. Omul dinăuntru ar putea să se bucure de Legea sfântă a lui Dumnezeu. Duhul lui poate fi de acord cu Legea, că ea este bună, dar cu toate acestea este o putere mai mare care lucrează în mădularele lui şi care îl înrobeşte.

Cât de distrugătoare este această stare de lucruri! Unii dintre noi au cunoscut din belşug amărăciunea ei. Alţii probabil trebuie s-o guste acum. Şi dacă unii până acum nu au putut relata nimic despre aceasta, atunci ar trebui să nu fie liniştiţi, căci imediat se pune întrebarea dacă ei într-adevăr posedă natura nouă. Dacă nu este nimic altceva decât numai natura veche, atunci conform experienţei nu sunt cunoscute luptele şi experienţele de acest fel.

Astfel de experienţe au o valoare mare, deoarece ele pregătesc sufletul pentru fericirea unei eliberări lucrate divin.

Vers. 23

Romani 7.23: … dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele.

Dacă ne apropiem de finalul capitolului 7 din Romani, este important să observăm că cuvântul lege este folosit în sens dublu în acest pasaj. Într-un număr mare de exemple se referă desigur la Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. În versetele din Romani 7.2 şi 3 avem însă „legea” soţului, în Romani 7.21 avem „Legea”, în versetele 23 şi 25 avem „o altă lege”, „legea minţii mele” şi „legea păcatului”. În aceste cazuri cuvântul este evident folosit pentru a descrie o putere sau o autoritate, care lucrează regulat într-o direcţia prescrisă: în exact acelaşi sens în care noi folosim cuvântul atunci când vorbim despre „legi naturale”.

Dacă mai citim încă o dată versetele citate şi înlocuim cuvântul „lege” prin „putere de dirijare sau de stăpânire”, putem înţelege puţin mai clar ce vrea apostolul să spună. Să luăm versetul 23. Duhul nostru ar trebui să fie pentru fiecare din noi puterea conducătoare: trupurile noastre ar trebui ţinute în supunere. Aceasta ar trebui să fie aşa la aceia al căror duh a fost reînnoit prin puterea lui Dumnezeu. Însă noi trebuie să ţinem seama de păcatul care doreşte să stăpânească mădularele noastre. Această realitate gravă trebuie privită în ochi şi învăţată prin experienţă, că păcatul, dacă noi suntem lăsaţi în seama noastră, se dovedeşte ca putere mai mare, preia domnia şi ne ţine în captivitate.

Vers. 24

Romani 7.24: O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?

Nu este de mirare dacă apostolul amintindu-şi de aceasta strigă plin de chinuri: „O, nenorocit om ce sunt!” Cu siguranţă şi noi cunoaştem acest sentiment nenorocit de suferinţă. Noi ne-am putea compara cu necazul chinuitor al unui pescăruş care de la cap şi până la coadă este acoperit cu uleiul murdar curs din motoarele vapoarelor. Legea îngrozitoare a uleiului lipicios împiedică ca legea lui şi legea fizică pentru zborul în aer să se impună! Şi cine să-l salveze? În sine însuşi el nu are nici o putere. Dacă cineva nu-l prinde şi nu-l curăţă, el trebuie să moară.

Versetul 24 conţine nu numai strigătul chinuitor, ci şi întrebarea importantă: „Cine mă va elibera?” Formularea acestei întrebări este importantă. În partea anterioară a acestei relatări, atunci când vorbitorul a trecut prin acele experienţe, aşa cum de exemplu sunt descrise în versetele din Romani 7.14-19, această întrebare ar fi fost de forma: „Cum mă voi salva?” Atunci el căuta încă un mijloc de ajutor în sine însuşi, care ar putea aduce salvarea, dar această căutare era zadarnică. Acum el începe să caute un salvator în afara lui.

Vers. 25

Romani 7.25: Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, cu mintea, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea, legii păcatului.

Dacă nu numai încrederea în noi înşine ci şi acea speranţă în noi înşine a fost zguduită, atunci am făcut un pas mare înainte. Inevitabil nu mai privim în noi înşine, ci în afară. La început probabil căutăm numai ajutor şi de aceea privim în direcţie greşită. Însă mai devreme sau mai târziu descoperim că noi nu de ajutor avem nevoie, ci mai degrabă avem neapărată nevoie de eliberare printr-o putere, care nicidecum nu este a noastră. Atunci vom găsi foarte curând răspunsul la strigătul nostru. Eliberarea noastră este prin Isus Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu fie lăudat pentru aceasta! El poate să ne elibereze atât din sclavia păcatului, cât şi de vina păcatelor noastre.

Versete călăuzitoare: Romani 8.1-39

Vers. 1,2

Romani 8.1,2: Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.

Dar cum devine eficientă această eliberare? Cum are ea loc? La aceste întrebări primim răspuns dacă începem să citim Romani 8. La sfârşitul capitolului 7 din epistola către Romani legea păcatului şi a morţii s-a dovedit mai puternică decât legea minţii înnoite. Începutul capitolului 8 arată că legea Duhului, care a fost dat acum credinciosului, se dovedeşte a fi cu mult mai puternică decât legea păcatului şi a morţii. Apostolul poate exclama triumfător: „M-a eliberat”.

Noi avem nu numai viaţă în Hristos Isus, ci nouă ni s-a dat şi Duhul acestei vieţi. Prin aceasta în viaţa noastră va lucra o putere nouă. În timp ce noi venim sub puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu, suntem eliberaţi de puterea stăpânitoare a păcatului şi a morţii. Legea mai superioară anulează puterea legii mai inferioare.

Această stare de lucruri poate fi ilustrată prin unele evenimente din lumea naturală înconjurătoare. Este de exemplu o bucată de fier. Ea stă nemişcată pe pământ, ţinută prin legea gravitaţională. Un electromagnet este adus deasupra ei şi se cuplează curentul. Bucata de fier este imediat atrasă în sus, ca şi cum ar fi primit deodată aripi. O forţă dominantă nouă a devenit activă. Sub anumite condiţii şi într-un domeniu limitat de influenţă ea s-a dovedit mai puternică decât forţa gravitaţională.

Duhul Sfânt ne-a fost dat ca să ne conducă, şi nu ca să decidem noi asupra Lui. Cum Îşi exercită El influenţa? El lucrează în credincios, dar în aşa fel că acţiunea Lui ne îndreaptă toată privirea spre o Persoană, deci în afara noastră: spre Hristos Isus, Domnul nostru. Duhul Sfânt este aici, nu ca să vorbească de la Sine Însuşi, sau să Se glorifice pe Sine Însuşi, ci ca să glorifice pe Hristos. El locuieşte în noi. Însă El nu încurajează viaţa veche, viaţa primului Adam. Viaţa, al cărei Duh este El, este viaţa lui Hristos, a ultimului Adam. Noi suntem „în Hristos Isus”, aşa cum arată primul verset, şi noi suntem aşa fără nici o îngrădire, de orice natură ar fi ea.

În Hristos nu este nimic care ar fi de condamnat, şi în aceia care sunt în Hristos Isus de asemenea nu este nimic de condamnat. Pentru aceasta este o justificare dublă. O vedem din versetele 2 şi 3 din Romani 8, ambele încep cu cuvântul „deci” respectiv „pentru că”. Versetul 2 ne dă motivul practic sau cel bazat pe experienţă. Credinciosul aflat sub domnia Duhului a fost eliberat de domnia aceluia care a atras după sine condamnarea. Deoarece afirmaţia se referă la o libertate, care se realizează prin experienţă, apostolul vorbeşte în forma personală şi individuală: „m-a eliberat”.

Vers. 3

Romani 8.3: Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, …

În contrast cu aceasta versetul 3 este o afirmaţie referitoare la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin crucea lui Hristos în mod juridic. Legea s-a dovedit prin carne a fi fără putere, cu toate că în sine ea era sfântă, dreaptă şi bună. Ea era asemenea unui sculptor versat, care era împuternicit ca dintr-o grămadă mare de mocirlă murdară să facă un monument statornic, un exemplar minunat spre bucuria permanentă a contemplatorilor. O misiune descurajantă, lipsită de speranţă, nu din cauza incapacităţii sculptorului, ci din cauza materialului extrem de nefolositor, cu care el ar trebui să lucreze. Legea putea să-l condamne pe păcătos, dar nu putea condamna păcatul în carne în aşa fel ca oamenii să poată fi eliberaţi din robia păcatului, şi pentru ca apoi, umblând în Duhul, să poată avea o comportare în care să fie împlinit ceea ce Legea cerea în mod drept.

Dar ceea ce Legea nu a putut face, a făcut Dumnezeu. El a trimis pe propriul Lui Fiu, care a venit în asemănare cu carnea păcatului – numai în această asemănare, căci cu toate că El era Om în chip desăvârşit, El era totuşi un Om desăvârşit, fără nici cel mai mic cusur de păcat. Dumnezeu L-a trimis „pentru păcat”, aceasta înseamnă ca jertfă pentru păcat, aşa că în moartea Lui a putut fi condamnat păcatul în carne. Păcatul este rădăcina a tot ce este rău în om, şi carnea din om oferă totodată păcatului mijlocul pentru acţiunile păcătoase, asemenea cum curentul electric produs într-o centrală electrică îşi găseşte mijlocul de transport în conductele de înaltă tensiune.

Ştim că păcatul îşi are primul început în ceruri. A început cu satan şi cu îngerii căzuţi, însă Hristos nu a venit ca să moară pentru îngeri, şi drept urmare nu păcatul din natura îngerilor a fost condamnat. El a murit pentru oameni, şi a fost păcatul în carne, care a fost condamnat. El a fost condamnat, nu iertat. Dumnezeu într-adevăr iartă păcate, care se arată în carne ca roade ale păcatului, dar păcatul, rădăcinile şi carnea, natura în care lucrează păcatul, nu vor fi iertate, ci vor fi condamnate fără cruţare. Dumnezeu le-a condamnat în crucea lui Hristos. Noi trebuie să învăţăm să le condamnăm în experienţa noastră.

Noi trebuie să judecăm, aşa cum judecă Dumnezeu. Noi trebuie să vedem lucrurile, aşa cum le vede Dumnezeu. Dacă păcatul şi carnea sunt sub judecata Lui, atunci şi la noi trebuie să fie aşa. Deoarece păcatul şi carnea au fost judecate la cruce, ne-a fost dat Duhul Sfânt ca să dea putere vieţii noi, pe care o avem acum. Dacă umblăm în Duhul, toate activităţile noastre, spirituale şi trupeşti, sunt conduse de El. Urmarea va fi că în faptele noastre va ieşi la lumină faptul că cerinţele drepte ale Legii vor fi împlinite.

Vers. 4

Romani 8.4: … pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului.

Aceasta este cu adevărat uimitor. Când eram încă sub Lege şi în carne, am luptat deznădăjduiţi ca să împlinim cerinţele Legii şi permanent am eşuat. Acum, după ce am fost eliberaţi de Lege şi suntem în Hristos Isus şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi, există o putere care ne face capabili să le împlinim. Şi dacă umblăm în Duhul, nu în carne, împlinim, corespunzător măsurii unei astfel de umblări, realmente ceea ce Legea cerea de la noi în mod drept. Acesta este un triumf mare al harului lui Dumnezeu. Desigur, triumful poate fi şi mai mare, căci creştinului îi este posibil „să umble aşa cum a umblat El [Hristos]” (1 Ioan 2.6). Şi „umblarea” lui Hristos a fost mult mai presus decât cerea Legea.

Să rezumăm: Potrivit gândurilor lui Dumnezeu creştinul este un om căruia i s-a iertat, a fost îndreptăţit şi împăcat, în a cărui inimă a fost turnată dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Însă el este şi unul care vede condamnarea divină a păcatului şi a cărnii la cruce. El a înţeles că legătura lui de viaţă cu Dumnezeu nu mai constă cu Adam decăzut, ci cu Hristosul înviat. Drept urmare el este în Hristos Isus, Duhul locuieşte în el. Acesta îl conduce şi îl umple cu Hristos. Hristos stă înaintea sufletului lui luminând şi curat, şi astfel în eliberarea fericită de sub puterea păcatului el poate umbla, şi cu bucurie poate face voia lui Dumnezeu.

Nimic mai puţin decât aceasta intenţionează Evanghelia. Cum gândim noi în privinţa aceasta? Noi mărturisim cât de minunat este aceasta. Noi explicăm, că acesta este un plan care în mod demn corespunde înţelepciunii şi inimii lui Dumnezeu. Aceasta face bine conştiinţei noastre. Ne aminteşte cât de puţin am transpus noi în viaţa zilnică aceste posibilităţi minunate.

Vers. 5,6

Romani 8.5,6: Pentru că, cei care sunt potrivit cărnii gândesc cele ale cărnii; şi cei care sunt potrivit Duhului, cele ale Duhului. Pentru că gândirea cărnii este moarte; iar gândirea Duhului, viaţă şi pace.

Este remarcabil că apostolul Pavel, după ce el a scris versetul 4 nu a depus peniţa şi nici nu s-a dedicat altei teme. Este de mare ajutor să spună mai mult, pentru ca noi să intrăm realmente în această eliberare binecuvântată şi s-o experimentăm şi prin energia Duhului lui Dumnezeu să trăim viaţa lui Hristos. În versetele din Romani 8.5 şi până la versetul 13 urmează explicaţii foarte practice în privinţa aceasta.

Sunt analizate două clase de oameni, aceia care sunt „după” (sau „corespunzător”) carne, şi aceia care sunt după Duhul. Primii gândesc la cele ale cărnii, ultimii gândesc la cele ale Duhului. Gândirea cărnii este moartea, gândirea Duhului este viaţa şi pacea. Cele două clase sunt total opuse una alteia, atât în ceea ce priveşte natura lor cât şi în ceea ce priveşte caracterul lor şi ţelul lor. Ele se mişcă în două sfere total diferite. Desigur apostolul scrie într-o vorbire abstractă. El judecă întreaga situaţie corespunzător naturii lăuntrice a lucrurilor şi în privinţa aceasta nu se gândeşte la fiecare persoană în parte sau la experienţele lor schimbătoare.

În mod justificat putem pune întrebarea referitoare la experienţele proprii. Ce trebuie să spunem, când facem aceasta? Noi trebuie să recunoaştem că noi, cu toate că nu suntem după carne, avem totuşi carnea în noi. De aceea este posibil să ne lăsăm abătuţi şi, în loc să gândim la lucrurile Duhului, să fim atraşi de lucrurile cărnii. Prin aceasta sunt din nou contacte cu moartea, în loc să fie cu viaţa şi pacea. Să nu ne înşelăm: dacă urmărim lucrurile cărnii, atunci nu căutăm ceea ce de fapt ar trebui să-l caracterizeze pe un creştin. O comportare carnală este ceva nenormal şi nepotrivit pentru un creştin.

Vers. 7

Romani 8.7: Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate.

Lucrurile cărnii se adresează gândirii cărnii, şi aceasta este efectiv vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Această constatare din versetul 7 ar putea părea dură, dar ea este adevărată, căci carnea este fărădelege în ceea ce priveşte natura ei. Ea nu este supusă, şi nici nu poate să se supună. Credem noi aceasta? Carnea poate fi educată, înnobilată, poate fi făcută religioasă. Poţi s-o laşi să flămânzească, s-o biciui, s-o asupreşti, dar ea rămâne carne. Noi o putem numai condamna şi da la o parte, şi exact aceasta a făcut Dumnezeu, aşa cum spune versetul din Romani 8.3. Fie ca noi să avem înţelepciune şi har să procedăm la fel.

Vers. 8

Romani 8.8: Şi cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.

Deoarece gândirea cărnii nu este altceva decât vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, oamenii „în carne” nu pot fi plăcuţi lui Dumnezeu. Opusul la aceasta îl găsim în 1 Ioan 3.9. Oricine este născut din Dumnezeu nu poate păcătui. Toţi cei care nu sunt născuţi din Dumnezeu sunt carne, aceasta înseamnă, starea lor este caracterizată prin carne şi prin nimic altceva. Ei nu posedă în ei înşişi natura nouă, şi de aceea carnea este izvorul gândirii şi acţionării lor. Şi toate acestea nu plac lui Dumnezeu. Cine este născut din Dumnezeu este părtaş naturii Aceluia din care este născut.

Vers. 9

Romani 8.9: Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; dar, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

Credinciosul nu numai este născut din Dumnezeu, ci el are şi pe Duhul lui Dumnezeu locuind în el, care l-a pecetluit ca aparţinând lui Hristos. Această realitate mare schimbă total starea lui. Acum el nu mai este în carne, ci în Duhul. Prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu caracterizează starea lui. În versetul 9 acest Duh este numit Duhul lui Hristos. Este numai unul şi acelaşi Duh, însă schimbarea în denumire pe parcursul prezentării este remarcabilă. Hristos este Acela în care noi avem originea noastră în sens spiritual. El este Acela căruia Îi aparţinem. Dacă suntem ai Lui, avem Duhul Lui locuind în noi, şi drept urmare ar trebui să fim asemenea lui Hristos în duhul nostru, aşa de fidel ca toţi să poată vedea că Hristos este în noi.

Vers. 10

Romani 8.10: Dar, dacă Hristos este în voi, trupul este muritor din cauza păcatului, dar duhul este viaţă, datorită dreptăţii.

Conform cu versetul 10 El este în noi, dacă Duhul Său locuieşte în noi, şi de aceea noi nu ar trebui să fim stăpâniţi de trupurile noastre. Ele trebuie ţinute în moarte, căci dacă ele sunt cele care acţionează, aceasta conduce la păcat. Duhul trebuie să fie dătătorul de putere în viaţa noastră, rezultatul va fi atunci dreptatea. Facerea voii lui Dumnezeu este dreptate practică.

Vers. 11

Romani 8.11: Dar, dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi.

Versetul 11 vorbeşte despre trupurile noastre ca fiind „trupuri muritoare”. Ele sunt supuse morţii. Ele poartă în ele de la început germenele morţii. La venirea Domnului ele vor fi făcute vii. Dumnezeul, care L-a înviat pe Hristos dintre morţi, va face aceasta prin Duhul Său. În acest context este o descriere suplimentară a Duhului Sfânt. El este „Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi”. În acest caracter El locuieşte în noi ca arvună a faptului că noi vom fi făcuţi vii, fie că este vorba de învierea trupului sau de transformarea lui, care va avea loc cu trupurile credincioşilor care trăiesc şi rămân până la venirea Domnului.

Vers. 12,13

Romani 8.12,13: Astfel deci, fraţilor, suntem datori nu cărnii, ca să trăim potrivit cărnii; pentru că, dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri; dar, dacă trăiţi prin Duh, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi.

Din toate cele care tocmai le-am studiat se trage concluzia că, carnea nu are nici o revendicare asupra noastră. Ea a fost judecată la cruce. Ea se împotriveşte lui Dumnezeu şi este de neîmpăcat în această privinţă. Noi nu suntem „în carne”. Noi avem Duhul locuind în noi, noi suntem „în Duhul”. De aceea noi nu suntem în nici un fel datori cărnii, ca să trebuiască să trăim conform ei, căci o viaţă trăită conform cărnii are numai un sfârşit: moartea. Duhul este în noi, pentru ca noi să trăim corespunzător Lui. Aceasta înseamnă să omorâm acţiunile trupului, deci să refuzăm practic imboldurile şi dorinţele lui. Aceasta este calea spre o viaţă trăită adevărat pentru Dumnezeu.

Vers. 14

Romani 8.14: Pentru că toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu.

Cât de mare importanţă acordă toate acestea faptului că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. El produce în cel credincios o stare cu totul nouă, al cărei caracter El îl determină. El este puterea în viaţa credinciosului, energia care frânge puterea păcatului şi ne eliberează. Şi El este mai mult decât aceasta, căci El este o Persoană reală, care locuieşte în noi şi astfel preia conducerea.

Vers. 15

Romani 8.15: Pentru că voi nu aţi primit un duh de robie, din nou spre frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!“

În timpul dinaintea crucii Legea era pentru iudeu un învăţător sau educator. Ea l-a apucat de mână, ca şi cum el ar fi fost un copilaş, şi l-a călăuzit până la timpul când a venit Hristos. Acum după ce Hristos a venit, noi nu mai suntem sub un învăţător, ci ne asemănăm fiilor maturi în casa Tatălui nostru. Şi noi suntem nu numai fii, ci noi posedăm şi Duhul Fiului lui Dumnezeu. Toate acestea le găsim în epistola către Galateni 3 şi 4. Romani 8.14 se referă la acest adevăr.

Aceia, care erau în starea de minori, au fost puşi sub Lege ca sub un învăţător, de care erau conduşi. Noi, cei care am primit Duhul lui Dumnezeu şi suntem călăuziţi de El, suntem fii ai lui Dumnezeu. Hristos este iniţiatorul mântuirii noastre şi a intrat deja sus în cer. Pe pământ Duhul locuieşte în noi. El este conducătorul nostru pe drumul spre gloria de sus. Preamărit fie Dumnezeul nostru! Inimile noastre ar trebui să fie permanent umplute cu laudă.

Capitolul acesta ne oferă o prezentare minunată a adevărului despre Duhul lui Dumnezeu. În Romani 8.2 L-am văzut ca legea nouă în viaţa credinciosului. În Romani 8.10 El ne este prezentat ca viaţă în legătură cu experienţele noastre. În Romani 8.14 El este conducătorul, sub a cărui călăuzire noi stăm, atâta timp cât suntem pe drum spre glorie.

Vers. 16

Romani 8.16: Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.

În afară de aceasta El este un Martor, despre care vorbeşte versetul 16. Deoarece noi am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu, noi am primit Duhul înfierii. În aceasta se includ două aspecte: În primul rând noi suntem făcuţi capabili să corespundem relaţiei noi restabilite, prin aceea că noi ne adresăm lui Dumnezeu şi spunem: „Ava, Tată”. În al doilea rând Duhul ne dăruieşte savurarea conştientă a acestei relaţii. În duhul nostru ştim despre un eveniment care ne-a adus de la întuneric la lumină. Duhul confirmă aceasta, prin aceea că El mărturiseşte ceea ce a avut loc, şi anume că noi suntem acum copii ai lui Dumnezeu.

Vers. 17

Romani 8.17: Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El.

Mărturia merge chiar mai departe, căci dacă noi suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci noi suntem şi moştenitori, şi anume împreună-moştenitori cu Hristos, căci prin Duhul am fost uniţi cu Hristos, cu toate că adevărul acesta nu este tratat mai mult în această epistolă. Nu trebuie noi să ne mirăm? De câte ori nu se întâmplă că tocmai familiarizarea noastră cu textul face să pierdem din vedere importanţa unui adevăr! Să ne gândim la aceasta, pentru ca să câştigăm timp pentru a întipări acest adevăr adânc în inimile noastre.

Capitolul acesta a început prin aceea că noi ca şi credincioşi adevăraţi suntem în Hristos. După aceea am găsit că dacă avem Duhul lui Hristos, atunci Hristos este în noi. Acum avem înaintea noastră faptul că noi am fost făcuţi una cu El, atât în suferinţele din timpul de acum cât şi în gloria viitoare. Aici nu este vorba de suferinţele pe care noi le îndurăm ca martori pentru Hristos , şi nici de gloria care urmează după aceea ca răsplată. Aceasta o găsim în alt loc. Accentul se pune aici mai mult pe faptul că noi, în timp ce noi suntem în El şi El este în noi, avem parte de viaţa Lui şi de împrejurările Lui, fie că este vorba de suferinţele de aici sau de gloria de acolo.

Vers. 18

Romani 8.18: Deoarece socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.

Aceasta îl determină pe apostol să studieze contrastul dintre suferinţele din timpul de acum şi gloria viitoare. (Romani 8.18-30). El îl schiţează chiar de la începutul acestui pasaj cu indicarea categorică, că aceste suferinţe nu merită să fie comparate cu gloria.

Acelaşi contrast îl întâlnim în 2 Corinteni 4.17. Vorbirea este acolo mult mai expresivă: „mai presus de orice măsură o greutate eternă de glorie”. În pasajul nostru ies în evidenţă mai mult detaliile. El pare să le împartă în trei grupe: mai întâi caracterul gloriei viitoare, în al doilea rând mângâierea şi încurajarea credincioşilor în mijlocul încercărilor, în al treilea rând planul lui Dumnezeu, care garantează gloria.

Vers. 19-22

Romani 8.19-22: Pentru că şi creaţia aşteaptă cu dorinţă vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Deoarece creaţia a fost supusă deşertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranţa că şi creaţia însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că ştim că toată creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere până acum.

Mai întâi gloria este legată cu descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Fiii vor fi descoperiţi atunci când Fiul, ca Cel Întâi născut şi Moştenitor, Se va arăta în gloria Sa. Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii, ca să aibă parte de „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”. Pe drept s-a spus că creaţia nu ia parte la libertatea harului pe care noi înşine îl savurăm în mijlocul suferinţelor, dar ea va avea parte de libertatea gloriei. Creaţia nu a fost supusă deşertăciunii din voia ei proprie, ci mult mai mult ca urmare a păcatului aceluia căruia ea i-a fost supusă, şi anume a lui Adam. De asemenea creaţia ne este prezentată aici ca aşteptând cu dor în speranţa eliberării care va veni cu descoperirea gloriei. Când fiii vor fi glorificaţi public, va veni anul jubiliar al eliberării pentru întreaga creaţie. Ce glorie va fi aceasta! Cum arată suferinţele actuale în lumina acestei glorii?

Vers. 23-25

Romani 8.23-25: Şi nu numai atât, ci şi noi înşine, care avem cele dintâi roade ale Duhului, şi noi înşine suspinăm în sinea noastră, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Pentru că am fost mântuiţi în speranţă; dar o speranţă care se vede nu este speranţă; pentru că ceea ce vede cineva, de ce să şi spere? Dar, dacă sperăm ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.

Aceste suferinţe durează încă, fie că este vorba de creaţie în totalitatea ei sau de noi înşine personal. Primele le găsim în Romani 8.22, ultimele în versetele din Romani 8.23 până la 26. Noi avem slăbiciuni şi suspinăm, provocate prin dureri fizice sau sufleteşti. Ce mai avem, ca să rezistăm în mijlocul tuturor acestor lucruri?

Şi iarăşi răspunsul este: avem pe Duhul. Sunt prezentate alte trei funcţii, pe care El le împlineşte: El este rodul dintâi (Romani 8.23), El este Cel care ajută, care intervine pentru noi, şi Susţinătorul, care mijloceşte pentru noi (Romani 8.26). Noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu. Însă noi aşteptăm „înfierea”, aceasta înseamnă starea ei deplină şi gloria acestei poziţii, pe care noi o vom avea atunci când trupurile noastre vor fi răscumpărate la venirea Domnului. Căci noi am fost mântuiţi în speranţă (nu: prin speranţă), de aceea aşteptăm cu perseverenţă gloria făgăduită. Mântuirea a avut loc în perspectiva lucrurilor minunate care vor veni; însă noi avem deja acum cele dintâi roade ale Duhului, care ne-a fost dat. În Israel roadele au fost aduse ca arvună şi gust anticipat al recoltei care va veni (vezi Leviticul 23.10,17,20). La fel şi noi avem în cele dintâi roade ale Duhului arvuna şi gustul anticipat al răscumpărării trupului şi al gloriei care este înaintea noastră.

Vers. 26

Romani 8.26: Şi în acelaşi fel şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine de nespus.

În continuare Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre. Cuvântul acesta ne ajută să vedem că între slăbiciune şi păcate este o diferenţă clară, căci niciodată nu vom avea ajutorul Duhului, dacă noi păcătuim. Slăbiciunea este mărginirea puterii noastre psihice şi fizice. De aceea noi putem cădea foarte uşor pradă ademenirilor păcatului, dacă nu avem sprijin. Prin ajutorul Duhului devenim întăriţi şi eliberaţi.

Slăbiciunea şi mărginirea noastră ne conduc deseori în situaţii în care noi efectiv nu ştim pentru ce să ne rugăm. Atunci intervine ca Mijlocitor Duhul care locuieşte în noi şi Îşi înalţă glasul Lui Însuşi în suspinele noastre, care ne împiedică să ne exprim aşa cum se cuvine.

Vers. 27

Romani 8.27: Dar Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi potrivit cu voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu, care cercetează toate inimile, ştie care este sensul şi dorinţa Duhului, căci toată dorinţa Lui şi toată intervenţia Lui pentru noi sunt în concordanţă deplină cu planurile lui Dumnezeu, oricare ar fi natura dorinţelor noastre proprii. Dumnezeu împlineşte potrivit cu dorinţa Duhului, nu potrivit cu cererea noastră. Noi putem fi mulţumitori că este aşa.

Vers. 28

Romani 8.28: Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său.

Să observăm contextul din versetul 26 cu versetul 28: „noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, … ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”. Un eveniment sau altul pare să producă ceva grav, dar ele slujesc spre binele nostru spiritual. Aceasta trebuie să fie aşa, căci Duhul locuieşte în noi, El vine în ajutorul slăbiciunilor noastre şi mijloceşte pentru noi în strâmtorările noastre. Noi ne putem gândi şi la faptul că Dumnezeu ne-a primit conform planului Său şi nimic nu poate împiedica planul Său.

Vers. 29

Romani 8.29: Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.

Prin aceasta avem un al treilea aspect: planul lui Dumnezeu care garantează gloria. Prima verigă este cunoaşterea dinainte, care îşi are rădăcina în atotştiinţa lui Dumnezeu şi de aceea în veşnicie. Veriga următoare este predestinarea, un act al cunoştinţei divine, prin care El a prevăzut pe aceia, pe care El i-a cunoscut, să aibă o anumită poziţie glorioasă, şi anume cu mult timp înainte ca ei să existe în timp. Din alte locuri din Scriptură ştim că predestinarea a avut loc înainte de întemeierea lumii.

Vers. 30

Romani 8.30: Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.

Predestinării i-a urmat chemarea efectivă, care a ajuns la noi prin Evanghelie. Prin aceasta ajungem în timp, la momentele diferite ale istoriei vieţii noastre, în care am venit la credinţă. Pasul următor se suprapune practic cu momentul acesta, căci noi am fost îndreptăţiţi, nu numai chemaţi, atunci când am crezut. Şi în final: „pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.” După ce lanţul nostru de aur a venit din veşnicie şi s-a coborât în timp, el se reîntoarce iarăşi în veşnicie.

Dar – să nu trecem cu vederea – se spune „glorificat”, o formă a verbului în trecut, nu în viitor. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al planului divin, suntem duşi în afara tuturor întrebărilor legate de timp şi trebuie să învăţăm să vedem totul aşa cum vede Dumnezeu. El cheamă cele care nu sunt „ca şi cum ar fi” (Romani 4.17). El alege „ce nu este” (1 Corinteni 1.28). Lucruri, care pentru noi nu sunt, există pentru El. În planul lui Dumnezeu noi suntem glorificaţi. Aceasta este ca şi cum ar fi avut loc, căci nici o putere vrăjmaşă nu poate împiedica planurile Lui.

Să ne oprim, ca să vedem unde am ajuns. În Evanghelie Dumnezeu a explicat în minunea harului Său care îndreptăţeşte, că El este pentru noi. Am avut aceasta înaintea noastră până la sfârşitul capitolului 5. După aceea am cercetat ce răspuns ar trebui să dăm noi la un astfel de har. Am descoperit că într-adevăr în noi înşine nu avem nici o putere să dăm răspunsul potrivit, dar că totuşi există putere pentru aceasta, deoarece noi suntem în Hristos şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Noi am fost eliberaţi de vechea robie, ca să facem voia lui Dumnezeu. În afară de aceasta am văzut cât de felurite sunt lucrările Duhului care locuieşte în noi. El este „lege”, „viaţă”, „conducător”, „martor”, „rodul dintâi”, „ajutor” şi „mijlocitor”. Şi apoi ne găsim pe noi înşine incluşi în planul lui Dumnezeu, care culminează în glorie şi pe care nimic nu-l poate stingheri.

Vers. 31

Romani 8.31: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?

Nu este de mirare dacă apostolul, având aceste lucruri minunate înaintea ochilor, revine la întrebarea lui: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Ce s-ar putea spune în afară de cuvintele care însufleţesc un duh de jubilare? Romani 8.31 pune această întrebare, şi începând de aici şi până la sfârşitul capitolului urmează răspunsul în forma unei serii de întrebări şi răspunsuri, care se pun într-o formă aşa de rapidă, că ele trădează o inimă care arde şi triumfă. Aceste versete se recomandă nu atât de mult pentru o interpretare doctrinară, ci mai degrabă pentru studiu meditativ. Să privim punctele cele mai importante.

Dumnezeu este pentru noi! Omul decăzut gândeşte automat că Dumnezeu ar fi împotriva lui. Dar este cu totul altfel, aşa cum dovedeşte Evanghelia. Inima Lui este îndreptată spre toţi oamenii. El este cu adevărat şi veşnic pentru toţi cei care cred. Aceasta aduce la tăcere sub o formă activă pe orice vrăjmaş. Nimeni nu poate face ceva împotriva noastră, chiar dacă unii doresc mult să facă ceva.

Vers. 32

Romani 8.32: El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?

Darul Fiului include orice dar mai mic, pe care noi l-am putea avea împreună cu El. Să observăm în versetul 32: El ne va dărui împreună cu El toate. Mai dorim noi ceva, pe care nu l-am putea avea împreună cu El? În nebunia şi graba noastră am putea uneori să cedăm la o astfel de dorinţă. La o chibzuinţă liniştită însă nu vom vrea să avem ceva care ar putea să ne despartă de El.

Vers. 33,34

Romani 8.33,34: Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă? Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi.

Dumnezeu este Cel care ne îndreptăţeşte, nu omul. Având în vedere această realitate nimeni nu va fi capabil să ne acuze nici măcar cu ceva. Chiar şi între oameni este o batjocură să învinovăţeşti pe un captiv, dacă judecătorul l-a declarat nevinovat.

Dar dacă nici o acuzare nu mai poate fi adusă, atunci lipseşte orice teamă de judecată şi condamnare. Dacă totuşi ar rămâne vreo întrebare, atunci este Hristos care dă orice răspuns de clarificare, El, Cel care a murit odinioară şi acum a înviat, care ne reprezintă la tronul puterii. Observă că acest capitol prezintă o apărare dublă: Hristos la dreapta lui Dumnezeu şi Duhul în credincios aici pe pământ (Romani 8.26,34).

Vers. 35-39

Romani 8.35-39: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz sau strâmtorare sau persecuţie sau foamete sau lipsă de îmbrăcăminte sau primejdie sau sabie? După cum este scris: „Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de înjunghiere“. Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit. Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru.

Ar putea dragostea, dragostea personală a lui Hristos, fi exprimată în mod mai desăvârşit decât o găsim aici? Nicidecum. Şi cu toate acestea s-ar putea pune întrebarea, aşa de fricoase şi necredincioase sunt inimile noastre: n-ar putea totuşi vreun eveniment sau vreo putere să se arate şi să ne despartă de această dragoste? Deci, haidem să cercetăm şi să vedem.

În lumea aceasta, după cum ştim, sunt o mulţime de puteri vrăjmaşe. Unele din ele vin direct din oameni răi, aşa cum sunt prigoanele sau sabia. Altele lucrează indirect în căile de guvernare ale lui Dumnezeu ca urmare a păcatului: necazuri, foamete, lipsă de îmbrăcăminte sau pericole. Va putea vreunul din necazurile enumerate să ne despartă de dragostea lui Hristos? Nu, nici măcar pentru o clipă! S-a întâmplat mereu că un convertit fricos a fost atacat de oameni brutali cu cuvinte rele: „Îţi vom alunga aceste gogoşi”, cu rezultatul că batjocura lor rănitoare a făcut ca adevărul să se întipărească şi mai adânc. El s-a dovedit a fi nu numai cel superior în conflict, ci el a ieşit câştigător şi de aceea era mai mult decât biruitor. Prin astfel de experienţe ne întemeiem şi mai adânc în dragostea lui Hristos.

Dar este o lume nevăzută, un alt domeniu al lucrurilor, despre care ştim puţin. Răul, pe care nu-l înţelegem, produce întotdeauna mai multă teamă în noi decât răul pe care îl cunoaştem şi-l înţelegem. Viaţa şi moartea sunt misterioase. Sunt îngeri şi alte puteri spirituale. Putem să parcurgem timpuri şi spaţii mari şi să întâmpinăm viziuni sau creaturi, care până acum ne sunt necunoscute. Cum stau lucrurile în acest caz?

Răspunsul este, că niciuna din acestea nu va putea să ne despartă nici măcar pentru o clipă de dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste se odihneşte peste noi în Hristos Isus, Domnul nostru. El este subiectul demn şi nespus de minunat al acestei dragoste, şi noi suntem incluşi în ea, deoarece noi suntem în El. Această dragoste a ajuns la noi în El, şi deoarece noi suntem acum în El, noi rămânem în această dragoste. Dacă Hristosul acestei dragoste ar putea fi răpit, atunci ar putea să aibă loc şi cu noi aceasta. Dar nici una nici cealaltă nu poate avea loc. Dacă înţelegem această realitate măreaţă, atunci convingerea lui Pavel ar fi şi convingerea noastră. Nimic nu ne poate despărţi, şi pentru aceasta mulţumiri fie aduse veşnic lui Dumnezeu!

Capitolul acesta, care a început cu „nu este nici o condamnare”, se termină cu „nici o despărţire”. Şi între ele ne-am văzut pe noi ca fiind primiţi conform planului lui Dumnezeu, în care nu este nici o schimbare.

 Partea anterioară

Tradus de la: Das Problem der Sünde (4)

Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 54–67,
cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de.
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.

Traducere: Ion Simionescu