Poporule, după 40 de ani de amăgiri prin pustia komunismului, de ce te laşi vrăjit încă 40 de ani de rânjetul PeSeDismului Iliescian! După ce ne-am lăsat păcăliţi cu… loviluţia, intenţionat a tulburat ţara, ca să poată fura/pescui în ape tulburi; Din minciună, corupţie, idolatrie, vrăjmăşie şi din alte seminţe satanice (Gal.5/19-21) a întrupat burghezia komunistă– prin privati-hoţia avuţiei obşteşti a amărăştenilor, iar voi v-aţi mulţumit cu aghezmuirea popistă… Prin întâia lui lege a liberalizat avortul, omorând încă un popor de prunci nevinovaţi…! A alungat tineretul- sângele proaspăt, ca să facă poporul fără desfrâu, când…” fiecare făcea ce îi plăcea” (Jud.17/7 şi…) Liberul kugetator fiind Matriţa Anticristului, a sădit în inimile oamenilor stricăciunea morală, civică şi spirituală, dimpreună cu independenţa faţă de Creator, ca să aibă protecţia masonilor pentru potopirea ţării, prigonirea poporului, distrugerea economiei naţionale, spălarea mineriadei, decembriadei etc

  88Caracatiţa PSD-istă care a ucis România (episodul 1002)…Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru Literatură, despre rămăşiţele dictaturii comuniste din România…Memoria eroilor din 1989 murdărită zilnic…Cum a distrus PSD-ul Uzinele Semanatoarea… N-avem autostrăzi şi pentru că justiţia aflată, o lungă perioadă, la şliţul penalilor din PSD = ciuma roşie = mafia i-a servit pe mafioţii din politică, nu dreptatea…România, ţara infractorilor … şi plagiatorilor liberi…Dupa ce tatal a scapat de puscarie pentru praduirea avutiei amarastenilor,Astra Giurgiu va fi condusă de „moștenitoarea imperiului” lui Ioan Niculae. Fiica miliardarului este foarte implicată în afacerile tatălui și a primit mandatul să preia și clubul …În ochii presei occidentale: „Felix” Voiculescu, exponentul corupției și nepotismului balcanic în România 
888
 
Masoneria distruge omenirea… Ecumenismul este condus de către Masonerie și pregătește calea lui Antihrist…Ecumenismul întreţine strânse contacte cu organizaţii internaţionale nebisericeşti, politice, unele din ele oculte, îndreptate împotriva Bisericii lui Hristos. Prima dintre acestea este Masoneria… Venirea Domnului Nostru…Răspuns la întrebarea referitoare la “întâia înviere”-SoundWords;Valoarea morţii lui Hristos (3) Era totuşi ceva în jertfa pentru păcat spre bucuria lui Dumnezeu?-Dirk Schürmann; Evanghelia lui Pavel (7) Expresii care conţin cuvântul „Evanghelie”- Roy A. Huebner; Pe drumul spre Emaus-Luca 24-Willem Johannes Ouweneel; Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (2) Sarea în izvor-John Thomas Mawson; Lucrarea de Mijlocitor a lui Hristos-1 Ioan 2.1,2- William Kelly; Înfierea- Stanley Bruce Anstey;   Venirea Domnului NostruSatan şi iazul de foc ,Apocalipsa 19.20; 20.10 -Frederick Charles Jennings;Taina (1) Ascunsă de la începutul lumii – descoperită lui Pavel- Edward Dennett; Cine este mireasa din Cântarea Cântărilor? Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor- Willem Johannes Ouweneel; Dumnezeu lucrează în feluri diferite-Feluri diferite de întoarcere la Dumnezeu- John Gifford Bellett;Apocalipsa – drumul spre fericire? Apocalipsa 1.3; Apocalipsa 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14- Martin Vedder; …Voi veni din nou… Locuri de vis care pot fi vizitate lângă Băile Herculane și Orșova633Salvarea noastră nu vine nici de la fesenişti, capitalişti, papalisti, globalişti sau alţi masonişti, deci satanişti, ci numai de la cel mai mare, mai tare, mai bogat, mai darnic, mai iubitor/jertfitor şi mai sfânt din univers… Cât nu este prea târziu, pocăiţi-vă şi dati-i Lui toate dejecţiile gunoierului cosmic, puse în inimile nenăscute din nou (Mat.15/10-20) şi, prin naşterea din nou, (Ioan, cap.3), prin TRANSFUZIA gratuită cu Sânge, Gândire, Învăţătură, Spirit Dumnezeiesc, lepădaţi-vă de satan cu toate spurcăciunile dezavuate în Galateni,cap. 5/20 şi umpleţi-vă cu Plinătatea Duhovnicească, dimpreună cu toate ale Sale, blindate cu roduri bune (Rom.8/32) Cine crede în Hristos- Prietenul păcătoşilor, primeşte şi taina lui Dumnezeu în care sunt ascunse toate comorile bunătăţii, blândeţii, dragostei, iertării, sfinţeniei, cunoaşterii, priceperii şi ştiinţei (Col. cap.2)

 

 

România, ţara infractorilor … şi plagiatorilor liberi

 

 

Aş râde în hohote, dacă n-ar fi de plâns, atunci când citesc aberaţiile unora, naţionalişti care fură cu tricolorul la piept, despre “mândra naţie română”. Dar ce înseamnă a fi bogat, ca naţie, în ziua de astăzi? Iată o întrebare la care cel mai pertinent răspuns mi se pare a fi următorul citat: “Bogăţia unei naţiuni nu se mai măsoară astăzi prin evaluarea bogăţiilor solului şi subsolului, ci prin nivelul profesional, intelectual şi civic al membrilor naţiunii respective” (John Naissbit).

Aşadar, cum dracu’ să fie România o ţară model, o ţară prosperă, o ţară civilizată atunci când membrii naţiunii române sunt, în majoritatea lor, cu un nivel civic de rahat, ca să nu mai spunem de nivelul intelectual sau profesional. Câteva exemple.

  • Prin 2010, 80% dintre românaşii posesori de computer personal foloseau sistemul de operare Windows piratat, inclusiv prin ministere şi primării găseai aşa ceva. Păi nu, de ce să plătim, doar n-om fi fraieri. Românul are mentalitatea de căcat conform căreia vrei să te bucuri de ceva (soft, serviciu, lucru etc.), dar să nu plăteşti. Asta este echivalentul tâlhăriei. Ce face tâlharul? Îşi însuşeşte un bun care nu-i aparţine, pentru care nu a depus niciun efort. Ce face românaşul când piratează Windows-ul? Îşi însuşeşte un bun pentru care ar trebui să plătească, să-i plătească pe cei care au muncit pentru el, dar nu o face.
  • Plagiatul la românaşi este prezent aproape peste tot. De la un fost premier mitoman, Victor Viorel Ponta, şi până la ultima învăţătoare pentru care originalitatea nu există, se plagiază la greu în Românica. Ce dacă nişte fraieri au muncit şi nu este corect, nu-i nici legal după cum vom vedea mai la vale, să nu însuşim roadele muncii lor. Evident, există legi, doar că, în această ţară de rahat, legile sunt exclusiv pe hârtie, şi se aplică în maxim 5% dintre cazuri. În învăţământ, de exemplu, plagiatul este un sport practicat non-stop, tocmai de cei care ar trebui să fie un exemplu de creativitate şi originalitate. Dar, nu-i aşa, pretindem elevilor să nu-şi copieze tema unii de la alţii. Tot la fel de evident este şi faptul că plagiatul este însoţit de o doză uriaşă de prostie şi ignoranţă. Există întotdeauna în mediul online şi variante gratuite de softuri, doar că trebuie căutate şi studiate. Asta cere, însă, timp şi efort, pe când furatul de la alţii este mult mai simplu.

Şi tot despre dreptul de autor şi altele asemenea într-un material interesant de prin 2004.

Într-o marţi (trei ceasuri rele), martie 26, 1996, în Monitorul Oficial a apărut o lege care nu le spune nimic românilor: Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Primul peşte mare care a căzut în cârligul acestei legi a fost Mircea Beuran (fost ministru PSD, parcă – n.m.), care nu ştia că începând din 1996 nu mai ai voie să pui pe numele tău tot felul de chestii scrise de alţii. Nu a păţit nimic, deoarece partea prejudiciată nu s-a sesizat la timp.

La sfârşitul anului trecut (2003 – n.m.) i-a venit rândul lui Cristian Tudor Popescu să facă ceva pe respectiva lege. Pe la sfârşitul anului, cum spuneam, pe CTP l-a cuprins o furie neagră împotriva lui Nichita Stănescu, drept pentru care a comis un articol lung împotriva acestuia. Era dreptul lui, cu toate că mai mulţi scriitori i-au explicat că bate câmpii.

Numai că, nefiind mulţumit de rezultatele gândirii sale pe marginea operei lui Nichita, dl. Popescu s-a gândit că n-ar fi rău să publice mai multe poezii, poezii care ar fi demonstrat singure ce poet de rahat e Nichita. Zis şi făcut! În nr. 697 (23 dec. 2003) din Adevărul literar şi artistic a publicat, sub titlul “Câtă legătură au aceste şiruri cu poezia?”, patrusprezece poezii “luate la întâmplare din Nichita Stănescu”.

Ei bine, aici dl. Popescu a încălcat legea despre care scriam mai sus. În respectiva lege, în Capitolul VI (Limitele exercitării dreptului de autor), art.33-1, scrie: “Sunt permise, fără consimţământul autorului (sau al moştenitorilor acestuia) şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe (sic!), să nu contravină exploatării normale a operei şi să prejudicieze pe autor sau pe titularii dreptului de exploatare (sic!):
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă (s.m.), în scop de analiză, comentariu sau critică, ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului”.

Cum patrusprezece poezii nu pot reprezenta în niciun caz un “scurt citat”, aşa cum prevede legea, dl. Popescu va da ochii cu moştenitorii lui Nichita (care n-au autorizat, după ştiinţa mea, publicarea respectivelor poezii). (Ştefan Agopian, “Academia Caţavencu”, nr. 631/2004)

Citeste si articolele:

N-avem autostrăzi şi pentru că justiţia aflată, o lungă perioadă, la şliţul penalilor din PSD = ciuma roşie = mafia i-a servit pe mafioţii din politică, nu dreptatea

 

 România a plătit din bugetul public, adica din munca românilor, multe milioane de euro celor care, nedreptăţiţi fiind de justiţia politizată dintr-o anumită perioadă, aflată la şliţul penalilor din gaşca criminalului KGB-ist Ion Iliescu, dădea hotărâri în favoarea mafioţilor roşii, hotărâri care, ulterior, erau atacate la Strasbourg şi aveau drept consecinţă plata unor sume imense de bani către cei nedreptăţiţi, bani ce erau plătiţi din bugetul de stat, adică de la noi toţi, şi nu din averile furate de mafioţii din PSD = ciuma roşie = mafia, aşa cum ar fi fost normal.

Atunci când vorbim de datoria imensă externă a României, precum şi de lipsa investiţiilor în domeniul public, nu trebuie să uităm că toate aceste crime la adresa României de mâine, mai ales, au fost posibile şi deoarece în justiţia de după 1989 au rămas foşti activişti comunişti, foşti securişti şi alte lepădături, care şi-au slujit cu credinţă stăpânii din politică, sau au luat şpăgi consistente, nefiind deloc interesaţi de o justiţie care să slujească binele public şi, implicit, această ţară, ieşită atunci, în decembrie 1989, dintr-un stalinism feroce marca Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Este meritul Monică Macovei şi al oamenilor curajoşi din justiţie care, în pofida piedicilor puse de corupţii din politică, au încercat curăţarea justiţiei şi îndreptarea legilor strâmbe, pentru a avea o justiţie independentă şi aflată în slujba ţării. Au reuşit în bună măsură, mai ales prin contribuţia organismului numit DNA, cel care, cu Laura Codruţa Kovesi la timonă, şi-a făcut treaba o bună perioadă.

Dar a venit anul 2017 şi ciuma roşie, împreună cu alţi mafioţi din politică, au readus justiţia sub papucul penalilor din politică, iar DNA-ul a (re)devenit un organism impotent, atunci când vine vorba despre marile dosare de corupţie. Vor mai trece nişte ani, probabil, până când tot ce a stricat PSD = ciuma roşie = mafia în perioada 2017-2019, pe tărâmul justiţiei, va fi reparat.

Pentru a înţelege cât de importantă este o justiţie aflată în slujba binelui public, nu în slujba mafioţilor din politică, iată un exemplu din perioada gulagului PeSeDist, adică din perioada 2000-2004, atunci când PSD = ciuma roşie = mafia a desăvârşit opera de transformare a României într-o ţară bananieră, cu o justiţie aflată la şliţul penalilor din politică.

Un apropiat al Puterii (PSD-iste) face afaceri imobiliare cu persoane decedate

Că România pierde procese la Strasbourg e o pată pentru clasa conducătoare. Dar când sunt date despăgubiri de sute de mii de dolari, asta ne afectează şi pe noi, clasa plătitoare.

Vă prezentăm un viitor caz de la Strasbourg (era în 2004 – n.m.) în caz că justiţia română se mişcă greşit, ca până acum. Iată cronologia unui abuz.

În 1934, Gerard J. Duque a cumpărat proprietatea din strada Popa Nan 123 A. În 1946, ambii moştenitori (nepoţi de fiu) părăsesc în mod oficial România pentru a-şi continua studiile în Belgia, ţara de origine a familiei.

În 1953, statul român comunist preia imobilul şi îl dă în folosinţă ILL Bucureşti. În 1992, Gerard Vincent Duque decide să se întoarcă în România, stabilindu-se la Ploieşti. Ca moştenitor, începe investigaţiile pentru a recupera proprietatea naţionalizată.

Până aici totul este ca în alte sute de cazuri. Numai că, surpriză, imobilul revendicat este găsit demolat parţial, cu un alt imobil, nou, construit pe teren. “Proprietarul” este (era în 2004 – n.m.) domnul Gheorghe Răileanu care susţine, cu acte, că ar fi cumpărat imobilul de la o terţă persoană care, la rândul ei, l-a cumpărat de la Gerard J. Duque în 1966. Adică la 10 ani după moartea acestuia!

Falsul şi uzul de fals fiind evidente, domnul Gerard Vincent Duque cere instanţelor să rezolve situaţia. Cu toate acestea, dosarul, destul de serios, cu toate cele necesare, face drumuri de la Poliţie la Procuratură, pierzându-i-se urma desigur, pentru a tărăgăna decizia şi pentru a-i da domnului Răileanu, un apropiat al Puterii (PSD-iste – n.m.), timp să se fofileze.

În această acţiune de recuperare, moştenitorul legal a cheltuit peste 50.000 de euro cu avocaţi, expertize şi taxe de timbru. Toţi aceşti bani şi mulţi alţii ne vor fi scoşi nouă din buzunar pentru că, la Strasbourg, totuşi, domnul Răileanu nu are nici o pilă! (“Academia Caţavencu”, nr. 634/2004)

Citeste si articolele:

 

Memoria eroilor din 1989 murdărită zilnic

 

 Provin dintr-o familie de oameni simpli, care nu au avut nici o legătură cu Partidul Comunist Român (PCR). Tata și mama nu au fost membri ai PCR. Nu am fost membru PCR (și nici al altui partid politic din România, de după 1989), dar am fost membru UTC, așa cum au fost toți elevii de liceu din acea perioadă. Mă amuzau teribil ticăloșii de la Antena 3, și nu numai, atunci când îi tot trăgeau cu ‘utecistul Emil Boc’, deși se știe, dacă nu ești un gunoi, precum slugile lui ‘Felix’, că toți elevii de liceu ajungeau ‘uteciști’, asta fiind doar o formalitate, neînsemnând vreo decizie în care erai implicat. A-l compara pe ‘utecistul’ Emil Boc cu securistul împuțit Dan Voiculescu, cel care a furat banii lui Ceausescu și și-a turnat rudele la Securitate, mi se pare o minciună strigătoare la cer.

Dar, să revenim. Așadar, am experimentat din plin perioada dictaturii comuniste la nivelul cel mai de jos. Țăranii, în opinia mea, erau cei mai loviți de condițiile de atunci. Bolșevicii, conștient sau inconștient, îi considerau pe aceștia incapabili de vreo reacție (probabil că așa stau lucrurile) și le aplicau măsuri mult mai dure decât celor de la orașe: dacă la oraș curentul electric se mai dădea, la țară erau săptămâni (sau chiar luni) fără curent electric; pâine nu se aducea niciodată; butelii aveau câțiva, adică nomenclatura comunistă locală; rațiile de ulei și zahăr erau la jumătate față de cei de la orașe (tata, ce era muncitor în București la CFR, primea un litru de ulei pe lună, mama, agricultoare, primea 0,5 litri ulei pe lună) etc. După 1989, s-a întâmplat ce era mai rău pentru evoluția societății românești: așa-zisa ‘opinie publică’ este formată, majoritar, din trepăduși bolșevici, cei care, poate, au fost favorizați, intr-un fel sau altul, de dictatura de atunci. Peste 90% din ‘elita’ României profunde, profesori, preoți, funcționari publici etc., este formată din indivizi pentru care jertfa tinerilor din 1989 nu înseamnă nimic. Pentru toți aceștia (și-i cunosc bine, doar locuiesc între ei de atâția ani), Ceașcă rămâne personajul pozitiv, tătucul care ne-a dat voie să respirăm în acea perioadă. În orice școală de aici (Havîrna, Mileanca, Darabani etc.), a vorbi despre crimele comunismului, de exemplu, reprezintă un act de curaj. Foștii nomenclaturiști comuniști sunt prezenți peste tot, școli, primării, biserici, locuri publice, în general, și-și strigă vocal atașamentul veșnic față de rusificarea României. Nu au timp să citească, nu au timp de adevăr și alte ‘prostii’. Pentru ei nu contează că bolșevicii au dezmembrat România, fiind scoși în afara legii (cei câțiva zeci de rusofoni din perioada interbelică) tocmai pentru că voiau să rupă teritorii din trupul României mari.

În aceste condiții, cultul lui Ceașcă este continuat la tembeliziunile securisto-infracționale. Sâmbătă, 17 august 213, în ‘prime time’ (orele 19 – 23), televiziunile de știri (B1TV, Romania TV, Realitatea TV) aveau emisiuni despre Ceașcă: cum era interesat acesta de OZN-uri și alte porcării de acest gen. Doamne, ateul Ceașcă, și după moarte, este prezent non-stop în viața României! Mi-e și frică să mai folosesc telecomanda. Dar lucrurile nu se opresc aici. Pe un site accesat de persoane inteligente, promovat și de mine, se găsește următoarea întrebare, oarecum pertinentă: În ce a constat, în linii mari, condamnarea comunismului, în versiunea comisiei prezidențiale?. Ce credeți că răspunde un ‘Nelu’, cel care, în buna tradiție bolșevică (se știe că bolșevicii se turnau unul pe altul prin ‘anonime’) nu-și dă localitatea de unde este sau poza? Dar e foarte activ pe respectivul site (o fi vreun securist pensionar, care, nemaiavând de torturat pe nimeni se plictisește?).
„Rîde hîrb de oală spartă” -Cam așă e și cu condamnarea comunismului. Mai exlicit, feudalii și stăînii de sclavi condamnă comunismul. Atunci cînd o persoană, muncește pe moșia, domeniul, fabrica, atelierul sau firma particulară a altei persoane private, or cum ai lua-o, tot sclavie dă! Azi România nu mai e socialistă! Nu! E sclavagistă!!! Revenirea la sistemul capitalist, care nu-i altceva decît un feudalism perfid și ferchezuit precum o fîrfă de pe centură, mîndră pe dinafară dar infectă pe dinăuntru; se cheamă: rinvoluție!

Înseamna ceva, în Republica Securistică România, efortul celor mai luminate minți pentru condamnarea unui regim criminal? Evident că nu. Vrem o țară, ca afară, hă, hă, hă, hă, hă.

Membrii Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România:

Preşedinte: Vladimir Tismăneanu

Membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub.

Experţi : Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novák CsabaZoltán, Olti Agoston, Cristina Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda Vultur.
La redactarea Raportului au mai colaborat: Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu, AdrianaFleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere), Lázok Klára, Shlomo Leibovici-Laiş, László Márton, Nagy Mihály Zoltán, Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Ioan Stanomir, Cătălin Augustin Stoica, Marian Zăloagă.

http://asapteadimensiune.ro/concluziile-raportului-final-al-comisiei-prezidentiale-pentru-analiza-dictaturii-comuniste-din-romania-i.html

Ceașcă ordonă deschiderea focului la Timișoara, în decembrie 1989

Citeste si articolele:

Herta Muller: „PSD-istii sunt niste stalinisti”

 

“Ecourile dictaturii nu vor să se stingă. Campania de denigrare a ICR dusă, mai nou, de anumite cercuri politice aminteşte de dictatură mai mult chiar decât cooptarea unor foşti informatori ai Securităţii la „Academia de vară“ organizată de ICR Berlin.

Metodele denigrării îmi sunt bine cunoscute, ele făcând parte din arsenalul probat al vechii Securităţi: citate scoase din context din cărţile lui Horia Roman Patapievici, menite să-l discrediteze, citate atât de ticălos îmbinate în tehnica denunţului. La interogatorii, pe vremuri, securiştii îmi adresau reproşuri uimitor de asemănătoare cu cele care i se aduc azi lui Patapievici: cum că scriitura mea ar fi o blasfemie, ar aduce atingere naţiunii române!

[…]În ce mod sunt legate citatele din textele lui Patapievici cu „Academia de vară“ de la ICR Berlin? Evident, în niciun mod. În furia de a ataca ICR-ul, nici nu se mai pomeneşte despre cei doi turnători. Prins de febra instrumentalizării politice a acestui caz, ziarul Ziua pare că a „uitat” adevărata problemă: promovarea pe bani publici a doi foşti informatori ai Securităţii. Desigur, ar fi şi greu, dacă nu chiar imposibil să vorbim despre moralitate cu poetul de curte al lui Ceauşescu, actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului, Adrian Păunescu. Dacă invitarea celor doi turnători la Berlin a fost, pentru mine, scandaloasă, atunci ceea ce se întâmplă acum – anume faptul că poetul de curte al dictatorului este chemat să delibereze despre moralitate în cultura română – este o monstruozitate.

Pentru mine, Păunescu este chintesenţa falimentului moral, personificarea prostituţiei culturale în dictatură. Pentru persoane ca el, singura atitudine corectă de după căderea comunismului ar fi fost să tacă cincizeci de ani. E greu să găseşti, printre artişti, pe cineva la fel de vinovat ca Păunescu pentru dezastrul moral al ceauşismului.

Aşa încât, mă văd obligată să fac nişte precizări: prin protestul meu, nu am contestat ICR-ul ca instituţie, nici performanţele pe ansamblu ale preşedintelui ICR. Nici n-o voi face vreodată. Am avut doar o obiecţie legată strict de „Academia de vară” de la Berlin. Dacă protestul meu este instrumentalizat de Păunescu şi alţii de seama lui, atunci mesajul meu a fost deturnat. Să-l pui pe actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului s-o facă pe cenzorul cultural al ICR, ştiind prea bine care a fost rolul său în timpul dictaturii, este ca şi cum ai pune un piroman notoriu şef la Pompieri. Nu am cuvinte pentru a descrie enormitatea acestei situaţii în care se complace Senatul României.

Poate doar atât: refuz să-mi fie instrumentalizată, în orice fel, critica mea – pe care o menţin – la adresa „Academiei de vară” organizată de ICR Berlin; refuz în mod hotărât răstălmăcirea protestului meu prin oameni precum Păunescu sau prin campania împotriva ICR dusă de ziarul Ziua.”

Preluare din „Evenimentul Zilei”, 7 august 2008

Citeste si articolele:

 

Caracatiţa PSD-istă care a ucis România (episodul 1002)

 

O altă întâmplare horror din perioada în care mafia PSD-istă fura tot în România, punând bazele Statului Mafiot Român, cel care ajungea destul de repede să oblige 10 milioane de români să emigreze şi să ucidă, prin intermediul clanurilor interlope, tinerii României, cum a fost cazul adolescentelor din Caracal.

Destinul ascuns al deputatului Roşca

Pentru Radu Roşca, a fi cetăţean înseamnă a-ţi da liber la toate poftele şi a te îmbia la necuprinse silnicii. Aşa cum şi-a dat el.

Bunăoară, să iei mai multe comenzi de la Regia “Apele Române”, printr-o societate din Oradea. Aşa cum a făcut el. Să sapi apoi un găoz în zona Cavnic, lung de o jumătate de kilometru şi scump de 50 de milioane de lei (vechi – n.m.). Aşa cum l-a săpat el.

Să pretinzi mai târziu două miliarde de lei (vechi – n.m.), pentru contravaloarea găozului, şi să le şi capeţi numiadecât. Aşa cum le-a căpatat el.

Să supraevaluezi toate lucrările la preţuri de până la douăzeci de ori mai mari decât cele practicate pe piaţa bunului simţ. Aşa cum le-a supraevaluat el.

Să îţi justifici pretenţiile aberante prin a modifica proiectul ori de câte ori este necesar şi să pretinzi că ai făcut “lucrări ascunse”. Aşa cum a pretins el.

Să îţi adjudeci o comandă în valoare de 450 de milioane de lei (vechi – n.m.), la Şcoala nr. 6 din Baia-Mare, s-o faci numai pe sfert, dar să înşfaci banii pe de-a-ntregul. Aşa cum i-a înşfăcat el.

Să te angajezi prin contract că vei asfalta toată curtea şcolii, dar să nu torni decât o suprafaţă de 150 de metri pătraţi. Aşa cum i-a turnat el.

Să îl sapi cu neruşinare pe doctorul Blăjan, pentru a-i lua locul de deputat PSD. Aşa cum l-a săpat el.

Să îl ţii în şah cu nesimţire pe acelaşi Blăjan, pentru a-i lua acum (era 2004 – n.m.) locul pe listele electorale. Aşa cum l-a ţinut în şah el.

Să ţii o cuvântare cu obrăzul brăzdat de lacrimi de crocodil pe treptele Prefecturii, în faţa ortacilor dezlănţuiţi, şi să te dai interesat de problemele mineritului şi ale metalurgiei din judeţ, dar să dispari ca măgarul în ceaţă, sub pretextul că trebuie să studiezi Constituţia. Aşa cum a dispărut el.

Să îi promiţi lui George Paşca, liderul sindicatelor miniere Nordmin, câte-n lună şi-n stele, doar pentru a dezamorsa un conflict de muncă, şi apoi să uiţi tot ce ai promis, care o traseistă care fuge cu portofelul clientului nesatisfăcut. Aşa cum a uitat el.

Să îi ameninţi pe ziarişti cu “vă dau în judecată de potlogari” şi cu “vă învăţ eu minte de nesimţiţi”, pentru că scriu despre potlogăriile şi nesimţirea acestui individ uns cu untură de şarpe de dudău şi grăsime de şopârlă îmbătrânită în rele. Aşa cum i-a ameninţat el.

Dar o să vină acum un alt ziarist fără mamă şi tată şi o să-i aducă aminte lui Roşca de toate silniciile lui strigătoare la cer. Aşa cum am venit eu.

Şi o să-i scoată ochii cu lucrările lui ascunse. Aşa cum i-am scos eu.

Şi o să-l someze că cea mai ascunsă lucrare de pe pământ este puşcăria. Aşa cum l-am somat eu. (“Academia Caţavencu”, nr. 635/2004)

Citeste si articolele:

 Cum a distrus PSD-ul Uzinele Semanatoarea

O poveste horror de prin 1996, cu mafia PSD-istă în rolul agresorului, victima fiind poporul român rămas fără fabrici şi uzine

De ce Uzinele Semănătoarea au pus pe fugă combinele de la New Holland

Rolul televiziunii, controlate de PSD-ul de atunci, în prespălarea creierului ţărănimii

O anumită opinie provenind din mediul unor astrologi căldărari, de confesiune iehovistă şi care campează iarna la periferia gării Slobozia, susţine că numărul fiarei Apocalipsei – 666 – s-ar referi la frecvenţa de emisie a televiziunii naţionale. Noi nu zicem nici da, nici ba, întrucât problema ne depăşeşte de departe, însă, dacă e să luăm în calcul procentul cu care Iliescu s-a detaşat net de Cotroceni, şi să imaginăm apoi ce resorturi i-a animat pe cei care i-au dat, totuşi, voturile, gândul ne va zbura, implicit, spre televiziune (pe atunci nu exista Latrina 3, de exemplu, cea care a depăşit TVR-ul din anii 1990 în manipulare şi dezinformare – n.m.) şi la rolul ei de maşină de prespălat mintea şi aşa evaporată de tulburelul tranziţiei, a ţăranului mioritic. Exemplu: la data de 29 septembrie 1996, în plină campanie electorală, la emisiunea cu cel mai răvăşitor impact asupra glagoriei ţărăneşti, Ora satului, realizatoarea Dana Popescu dezinforma în direct şi la o oră de vârf, cu privire la aspectele de fond legate de constituirea noii societăţi New Holland Romania. După cum ştiţi din relatările presei centrale (se întâmpla în 1996 – n.m.), este vorba despre o societate mixtă, având ca acţionari pe unul dintre cei mai redutabili producători mondiali de maşini agricole (de la acea vreme – n.m.), New Holland – Marea Britanie şi Semănătoarea.

De ce trebuie împăiat Dumitru Popa

După ce a consacrat teoria refacerii proprietăţii întregului popor, Dana Popescu s-a înconjurat la emisiunea cu pricina de patru aşa-zişi reprezentanţi ai salariaţilor de la Semănătoarea, care au pronunţat următoarele sentinţe, vizavi de viitorul industriei româneşti de maşini agricole: “asociere păguboasă pentru stat şi întreprindere”; “vânzare de ţară”; “nu ne trebuie tehnologie străină, a noastră este mai bună”. Culmea dezinformării s-a produs în momentul în care Dana Popescu a prezentat o înregistrare video neprelucrată, având ca subiect un interviu cu directorul general al Institutului de Proiectări pentru Construcţia de Maşini (IPCM), din care reţinem următoarea întrebare a reporterului: “La cât estimaţi valoarea actuală a societăţii Semănătoarea?” Răspunsul directorului IPCM: “Evaluarea patrimoniului cred că se ridică la 100 – 120 milioane USD”. Aici înregistrarea a făcut clic! şi ţărănimea căzută în extaz a luat drept definitiv cuvântul directorului. Numai că brigada noastră mobilă a derulat mai departe caseta şi a aflat, astfel, ce a zis directorul în continuare: “Luând în considerare, însă, uriaşele datorii pe care le are semănătoarea , lipsa de perspectivă pentru produsele sale, valoarea de piaţă a societăţii, cifra de bază în negocierea cu partenerii străini se află undeva în jurul cifrei de 50 milioane USD”. Punct.

Mic tratat pentru stârpirea agriculturii româneşti

Lovitura de stat împotriva iniţiativei private ţărăneşti şi, implicit, a agriculturii, s-a produs şi se produce (se producea în 1996 – n.m.) prin intermediul TVR de un obscure grupuscul de pe lângă Consiliul de administraţie al societăţii “Semănătoarea”, cu complicitatea şi concursul deplin al realizatorilor de al Ora satului. Motivaţie: În momentul în care New Holland şi-a făcut cunoscută intenţia de a transfera tehnologie în România, adică producţia celor mai moderne tipuri de combine agricole, plus o injecţie de capital de 50 milioane USD, roiul de dăunători din Ministerul Agriculturii este cuprins brusc de panică. Văzându-şi periclitate poziţiile şi avantajele, aceste interfeţe palide, reprezentând cel mai degenerat segment al societăţii “Semănătoarea”, reuşeşte să blocheze, inducând un sentiment general de panică în mase, finalizarea documentelor societăţii mixte. Dându-se de ceasul morţii, grupusculul invocă o samă de motive, dintre care cel mai groaznic bau-bau se referă la faptul că noua societate va prelua numai 1300 de muncitori de la “Semănătoarea”, restul de 1300 urmând să rămână de izbelişte în vechea întreprindere, din care 800 având salariul asigurat în baza prestărilor de servicii pentru New Holland. După 3 luni de negocieri cu un partener balcanic, bătut în cap şi deprins ba cu frecatul mentee, ba cu bătutul apei în piuă, New Holland a acceptat, în fine, şi cererea de majorare a numărului personalului pe care urmează să-l preia, la 2000 de angajaţi, la Semănătoarea urmând să rămână abia 400.

Semănătoarea seamănă leit cu tata Guvernoiu

Într-o bună tradiţie vetristă şi semănătoristă, “Semănătoarea” este, precum puzderia societăţilor cu capital majoritar de stat, o uzină înglodată în datorii ciclopice şi supravieţuind doar ca urmare a unor masive injecţii bugetare. Producând combine uzate moral şi riscând să se dezasambleze în drum spre holdele de grâne, “Semănătoarea” mai are, în acest ritm, o singură şansă pentru a supravieţui: să se transforme într-un muzeu-cimitir al maşinilor agricole autohtone. Căci nici un producător agricol nu-şi permite să facă caca pe bani, investind într-o fosilă care aduce pierderi de producţie de 15%.

Clanul Oancea zis şi buha semănăturilor

Bunele intenţii ale societăţii New Holland au eşuat însă definitiv, în urma acţiunii de comando a colhoznicilor de la Ora Satelor. Curioşi din fire, cum ne ştiţi, şi chitiţi să descoperim ce se piteşte în subsolul acestei mânării, care părea să ascundă atrocităţi şi mai înspăimântătoare, am pus mâna pe cazma, am săpat la rădăcina întâmplării cu pricina şi am descoperit următoarele: apariţia în România a unui producător de clasă mondială ar strica definitiv socotelile importatorilor autohtoni de combine. Cel mai tare din parcare este coconul fostului ministru al agriculturii, Ioan Oancea, schimbat din funcţie pentru corupţie şi recuperat de Ion Iliescu, în funcţia de consilier prezidenţial pentru probleme de agricultură. Oancea junior este reprezentantul firmei Class, care a adus în România, în perioada când babacu’ era ministru, peste 1500 de combine, înşfăcând pentru fiecare utilaj un comision de câte 12.000 $. Tot el este cel care i-a finanţat pe revoluţionarii din “Semănătoarea”, în luna iunie, pentru a zădărnici constituirea noii societăţi, care ar fi dus la diminuarea substanţială a importurilor şi la scăderea drastică a afacerii sale. În paralele, Oancea babacu’ l-a convins pe bunul său prieten Doru Palade, ex-ministrul Cercetării Ştiinţifice, să debiteze în coloanele unor ziare centrale o serie de inepţii despre tehnologia de fabricaţie a combinelor, la care se pricepe tot atât de bine, cât se pricepe Hagi la cântat la violoncel.

Clanul Păunescu, zis şi Trio Lăcustă

Actuala luare de poziţie a coropişniţelor de serviciu de la Ora Satelor reprezintă o acţiune comandată şi plătită de fratele <b, autorul celui mai mare dezastru financiar de după 1989 (aşa era atunci, în 1996; între timp au apărut alte prădătoare de bani publici, precum Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu etc.). Prinzând de veste că se apropie scadenţa şi că stocul de zile care i-a mai rămas de ronţăit prin hambarele naţiei s-a subţiat ameninţător, fratele Păunescu, această gigalăcustă a fripturismului neomarxist, încearcă pe ultima sută de metri să mai găbjească niscaiva mangoţi, cu care să acopere, atât cât mai poate acoperi, găurile date bocceluţei bugetare. Dovada: Încă din primăvara anului 1996, fratele George încearcă să convingă Ministerul Finanţelor să-i dea o garanţie de stat pentru suma de 90 milioane dolari, în baza căreia să aducă de la firmele Case şi Masey Ferguson, din SUA, combine şi tractoare aflate pe stoc. Maşinile urmau să fie vândute în rate, la preţuri fantasmagorice, către societăţi agricole cu capital de stat, care oricum nu ar putea să-şi achite datoriile, în acest caz urmând să fie atacată de către furnizori garanţia data de Ministerul de Finanţe. În final, statul român plăteşte fabricantului din SUA 90 milioane dolari, dintre care 25 de milioane reprezintă comisionul fratelui Păunescu. În acest timp, Semănătoarea şi Tractorulrămân cu producţia pes toc, nu au bani de salarii şi îşi trimit muncitorii în lăbaj tehnic.

Florin Georgescu, zis şi tăciunele porumbului

Cu toate presiunile făcute de fratele Hrebenciuc, acest popândău de nestinsă amintire, Florin Georgescu a respins iniţial cererea de acordare a garanţiei de stat către o firmă particular, având informaţii că aceasta, firma fratelui Păunescu, este falită şi că, în final, oalele sparte le va plăti statul. Am aflat, însă, cu stupoare, de la săpătorii noştri care hămălesc cu ziua la desţelenirea misterelor tranziţiei văcăroieşti, că, pe la sfârşitul lui septembrie 1996, Georgescu i-a cedat pe nesimţite lui Păunescu, promiţându-i în prezenţa fratelui Temeşan că-i va da o garanţie de stat, în regim de urgenţă. Răsucirea s-a produs imediat după terminarea meciului Steaua – Borussia Dortmund, în budoarele Casei Lido, a lui Trio Lăcustă. Ce anume l-a răsucit pe tăciunele porumbului cu 180 grade? Nu cumva promisiunea fratelui Jorj că-i va sponsoriza cu 800 milioane lei Campania electorală pe listele PDSR (actualul PSD – n.m.) ale judeţului Olt, pentru un nou mandat de deputat? Buuun. Dar de ce fratele Jorj Păunescu i-a şpăguit şi pe cei doi colhoznici de la TVR, cerându-le în schimb să facă totul pentru a zădărnici înfiinţarea lui New Holland Romania?

Boala vacilor nebune

Răspunsul ne-a parvenit prin intermediul unei ploi de octombrie şi în ale cărei picături am desluşit următoarele: dacă societatea mixtă se înfiinţează rapid, adică înainte ca fratele Jorj să apuce să mai tragă o ţeapă statului român, aceasta va cere în mod normal Guvernului introducerea de taxe vamale pentru importul unor produse similare cu cele aflate în gama sa de fabricaţie. Or, asta însemna diminuarea drastică a comisionului fratelui Păunescu, adică la jumătate din valoarea celui menţionat anterior. Dar, din câte se pare, doctrina lui Văcăroiu(prim-ministru PSD în 1996 – n.m.) are o altă ierarhie a priorităţilor, respectiv garantarea comisionului lui Trio Lăcustă; distrugerea industriei româneşti; gonirea cu tubulara de 16 a marilor investitori străini. (“Academia Caţavencu”, nr. 264/1996)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

3 Responses to “Cum a distrus PSD-ul Uzinele Semanatoarea

  1. La fel s-a intimplat si cu fabrica de celuloza si hirtie in care am lucrat ca inginer 15 ani de la terminarea facultatii si in care mai erau 1800 de angajati pina in iulie ’97 cind a fost inchisa fabrica distrusa, furata si falimentata voit de directorul uns in functie in ’88 de Prima Secretra PCR a judetului , director care a terminat Academia ,,Stefan Gheorghiu ” in ….’92 la Craiova la Ovidiu Gherman. Tot atunci la fel s-a intimplat cu toata industria orasului inclusiv cu Platforma Savinesti care avea in jur de 17000 de angajati.Asta a fost rezultatulguvernarii Regimului FSN-ist ILICI ILIESCU -VACAROI sprijinit parlamentar de PATRULATERUL ROSU (FSN, PSM, PRM, PUNR) , lucruri repetate in perioada 2000-2004 si acum .

  2. Cum a vrut Curtea de Conturi a Romaniei sa-l bage la parnaie pe Mugur Isarescu si cum nu a reusit | A șaptea dimensiune says:

    IANUARIE 17TH, 2019 AT 20:15

    […] Cum a distrus PSD-ul Uzinele Semanatoarea […]

Venirea Domnului Nostru

În aceste zile de haos, de atentate teroriste, pericol de război, pericol de explozii nucleare, pericol de droguri, poluare, violenţă, imoralitate etc., inimile oamenilor se umplu de groază gândindu-se ce li s-ar putea întâmpla lor şi întregului neam omenesc în caz că nu se poate găsi nici o soluţie la toate aceste pericole şi ameninţări.

Cei care se apleacă asupra Bibliei şi au credinţă în făgăduinţele şi profeţiile ei sunt convinşi că singura soluţie la problemele apărute din cauza păcatului şi egoismului este venirea lui Cristos şi stabilirea mult promisei Sale împărăţii de dreptate şi pace.

Asupra acestui mare eveniment din planul lui Dumnezeu există păreri diferite. Unii pretind că Isus a venit la Cincizecime (Rusalii) când Spiritul sfânt s-a revărsat peste ucenicii care erau în aşteptare. Ei spun că de atunci încoace, cu fiecare păcătos convertit, Cristos este tot mai aproape, iar când toţi vor fi convertiţi, El va fi venit complet. După părerea lor, în felul acesta Îşi împlineşte Domnul făgăduinţa, „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28:20.

Alţii pretind că Isus va veni iarăşi pe pământ ca om şi va fi recunoscut după urmele cuielor de la mâini şi de la picioare şi a suliţei din coastă, de la răstignirea Sa. Această din urmă părere se bazează în mare măsură pe o interpretare literală a unor profeţii, cum ar fi Apocalipsa 1:7, unde citim: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”.

Noi însă credem că adevărul asupra acestui subiect, sprijinit de întreaga mărturie scripturală, este între aceste două extreme. Prima părere, deşi nu recunoaşte necesitatea unei veniri personale a Domnului nostru, vede totuşi adevărul în privinţa naturii Lui, prin aceea că Îl consideră a fi de natură superioară celei omeneşti, aşa încât El poate fi prezent fără ca cineva să-L vadă.

A doua părere, deşi susţine faptul scriptural clar stabilit al unei veniri personale a Învăţătorului, totuşi limitează grandoarea şi posibilităţile acelui eveniment extraordinar prin pretenţia nescripturală că El va veni pe pământ ca om glorios, şi nu ca fiinţa divină invizibilă care a devenit când Tatăl ceresc L-a înviat din morţi şi I-a dat un nume mai presus de orice nume.

Scripturile arată că atunci când Isus a fost înviat din morţi n-a mai fost om, ci fiinţă divină puternică, „chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1:15; 2 Corinteni 5:16; 1 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că, prin natura Sa, Isus este acum invizibil pentru ochiul uman, întocmai cum şi Dumnezeu este invizibil. Acest Cristos de natură divină este Cel care Se întoarce pe pământ, adică în atmosfera pământului; prin urmare, faptul întoarcerii Sale trebuie să fie recunoscut altfel, nu prin aceea că este văzut cu ochii naturali.

Este adevărat, Isus li S-a arătat ucenicilor ca om în câteva împrejurări după învierea Sa, dar aceasta nu înseamnă că era tot fiinţă umană. Împrejurările celor câteva arătări scurte dovedesc tocmai contrariul. De exemplu: El S-a arătat întotdeauna în alt corp, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă trupul uman în care S-a arătat era trupul Său real.

O singură dată S-a arătat într-un corp asemănător cu cel răstignit, şi aceasta a fost fiindcă Toma a spus că el nu va crede că Învăţătorul a fost înviat decât dacă-I va pipăi rănile. Isus i-a satisfăcut cererea, făcută din lipsă de credinţă. Aceasta a fost singura dată când ucenicii I-au văzut corpul cu răni. Apostolul Ioan spune că această arătare este un semn prin care Isus le-a dovedit că fusese înviat din morţi (Ioan 20:29-31). În celelalte împrejurări când li S-a arătat după înviere, ucenicii nu L-au recunoscut după înfăţişare, ci după ceea ce a făcut sau a spus.

Arătările lui Isus după înviere au fost la fel cu ale îngerilor în timpurile vechi. De exemplu: Lui Avraam i s-au arătat trei îngeri. Ei au vorbit şi au mâncat împreună cu el, dar nu erau oameni, deşi un timp Avraam a gândit că erau. Geneza 18:1, 2; Evrei 13:2.

Isus a fost împreună cu ucenicii timp de patruzeci de zile, de la înviere până la înălţare. Dar în toată această perioadă ei L-au putut vedea numai foarte puţin timp, şi atunci numai când li S-a arătat în mod miraculos. Acest Isus, care a putut fi prezent printre oameni şi totuşi să fie nevăzut, este Cel care urma să Se întoarcă pentru a stabili împărăţia Sa de dreptate prin care vor fi soluţionate problemele omului, şi prin care omenirea răscumpărată va fi restabilită la viaţă şi la fericire.

Trupul lui Isus ca preţ de răscumpărare

Isus a devenit om pentru a-Şi da umanitatea ca preţ corespunzător — o răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. Învăţătorul a spus: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Dacă El ar fi fost înviat din morţi ca om, ar fi însemnat să fi luat înapoi preţul de răscumpărare şi lumea să nu fie răscumpărată.

Scripturile arată că El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, sau ca fiinţă spirituală (1 Corinteni 15:44-47; 1 Petru 3:18). Domnul nostru îi explicase lui Nicodim că cel născut din duh poate veni şi pleca precum vântul, adică să nu fie văzut de ochi omeneşti, şi poate avea putere mare. El a dovedit acest lucru, căci după înviere, când li S-a arătat ucenicilor, ei nu ştiau de unde vine sau încotro merge. Ioan 3:8.

Nu se poate contesta că Isus are încă puterea să Se arate oamenilor aşa cum li S-a arătat ucenicilor după înviere. Cu toate acestea, Scripturile nu spun că venirea Sa va fi descoperită lumii în felul acela. Arătările Sale după înviere au fost evident intenţionate să fixeze în mintea ucenicilor faptul că El înviase din morţi. Lucrul acesta fiind stabilit, noi nu avem nici un motiv să aşteptăm ca la a doua venire să Se arate în corp de carne vizibil.

În Romani 1:20 citim în privinţa lui Dumnezeu că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi”. Aici avem o cheie care ne ajută să înţelegem semnificaţia profeţiilor referitoare la venirea Domnului nostru. Acum El nu mai poate fi văzut de ochi omeneşti, întocmai cum nu poate fi văzut nici Tatăl ceresc. Prin urmare, prezenţa Sa poate fi recunoscută numai după lucrurile vizibile care au loc şi care pot fi identificate prin profeţiile biblice ca „semne” ale prezenţei Sale a doua.

Putem spune acest lucru sub altă formă: Noi credem în existenţa lui Dumnezeu nu fiindcă L-am văzut, ci fiindcă Îi vedem lucrările. Cu mijloacele noastre limitate explorăm universul şi spunem că trebuie să existe un Creator puternic şi atotînţelept care a făcut toate aceste lucruri. În mod asemănător, în cuvântul divin găsim prezentată o gamă impresionantă de evenimente care trebuie să aibă loc în lume după întoarcerea lui Cristos. Prin urmare, dacă vedem că multe din aceste evenimente au loc deja, concluzia logică este că venirea lui Cristos despre care vorbeşte Biblia trebuie să fie un fapt deja împlinit.

Dumnezeul acestei lumi este nevăzut

Scripturile arată că există un Diavol personal, deşi nici un ochi uman nu l-a văzut. Noi vedem însă peste tot influenţa lui nefastă. Apostolul Pavel spune că Satan este „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi că el este „domnul puterii văzduhului”, cel care lucrează acum în inimile „fiilor neascultării”. Isus de asemenea a spus că Satan este „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Dacă credem ce spune Biblia, ne dăm seama că de-a lungul secolelor această fiinţă puternică a exercitat control asupra oamenilor.

Diavolul este deci stăpânitorul nevăzut al „lumii rele de acum”. Apostolul Petru spune despre el că „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Aceasta arată clar că sfera lui de acţiune este aici pe pământ; totuşi, chiar şi cei care cred cu tărie acest lucru nu l-au auzit „răcnind” în mod literal.

Odată cu întoarcerea Domnului nostru şi ca rezultat al prezenţei Sale, în cele din urmă va fi instituită o nouă ordine socială, sau o lume nouă al cărei împărat va fi Isus. El va îndepărta complet pe Satan de la conducerea lumii rele actuale. Apostolul Ioan a văzut în viziune un înger care a venit din cer de la Dumnezeu, a pus mâna pe Satan şi l-a legat cu un lanţ mare. După cum legarea lui Satan este nevăzută, desigur că şi mijloacele care lucrează la legare sunt nevăzute. Apocalipsa 20:1-4, 6.

Puterea şi influenţa lui Satan nu sunt însă mai slabe din pricină că el este nevăzut. Dimpotrivă, acest fapt i-a dat anumite avantaje, deoarece fiind nevăzut a putut lucra cu mare forţă spre rău. Astfel el şi-a făcut simţită influenţa în camerele de consiliu ale coducătorilor şi prinţilor de pe pământ şi a putut să le influenţeze în mare măsură deciziile.

Conducerea lui Isus de asemenea va fi nevăzută şi va fi exercitată prin intermediul oamenilor. El va conduce popoarele cu toiag (autoritate) de fier, dar cu dreptate. Aşa cum stăpânirea lui Satan se poate lesne observa acum după rezultatele ei rele, tot aşa şi stăpânirea lui Isus va fi recunoscută de lume după realizările ei drepte şi bune.

Adevărul ascuns prin traducere greşită

Adevăruri importante referitoare la modul venirii Domnului nostru au fost ascunse multă vreme printr-o traducere greşită. După cum bine se ştie, Biblia n-a fost scrisă în limba noastră, de aceea noi trebuie să apelăm în traducerile noastre la ebraică pentru Vechiul Testament şi la greacă pentru Noul Testament. Deşi în cea mai mare parte numai puţin s-a pierdut din bogăţia sensului original, există totuşi excepţii în care prin traduceri greşite au rămas ascunse adevăruri adânci din planul divin, fără însă ca acestea să fi fost făcute intenţionat.

Una din aceste excepţii este în cazul cuvântului grecesc parousia, care este folosit de către Domnul nostru şi de către apostoli în legătură cu a doua prezenţă a Sa în atmosfera pământului. În traducerile noastre acest cuvânt este redat în mod aproape general prin „venire”. Rezultatul acesteia a fost că mulţi din cei care s-au interesat de profeţii au interpretat semnele profetice legate de întoarcerea Domnului nostru ca semne care arată că El va veni curând. Însă adevăratul sens al cuvântului grecesc este „prezenţă” şi înseamnă că semnele împlinite ale parousiei sau prezenţei indică fără dubiu faptul că El este deja aici.

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru: „Care va fi semnul venirii (parousiei — prezenţei) Tale” (Matei 24:3), ei n-au întrebat ca să ştie înainte când va veni, ci ca să ştie când va fi venit, când va fi prezent. Cu alte cuvinte, ei voiau să ştie după ce lucruri vizibile să se uite, ca semne că Cristosul nevăzut S-a întors ca să-Şi stabilească împărăţia.

Descoperirile arheologice au scos la lumină faptul că în vechime cuvântul grecesc parousia era folosit şi în legătură cu vizitele regilor sau împăraţilor în diferitele cetăţi şi provincii ale domeniului lor. Taxele pentru plata acestor vizite erau colectate prin scoaterea unei monezi speciale numită „monedă parousia”. Cât de potrivit este deci ca acest cuvânt să se folosească în legătură cu vizita marelui Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor pe pământ! (Psalmul 8:4). Dar, la fel ca în cazul împăraţilor pământeşti, parousia Domnului nostru nu arată numai momentul venirii, ci întreaga durată a vizitei.

Prima prezenţă a lui Isus ca om pe pământ a fost doar de treizeci şi trei de ani şi jumătate. Apoi El a mai rămas patruzeci de zile ca fiinţă divină nevăzută de lume, după care S-a întors în curţile cereşti.

În Vechiul Testament sunt multe profeţii referitoare la prima prezenţă a lui Isus. Unele vorbesc despre naşterea Sa, altele despre o parte sau alta din viaţa şi misiunea Sa, iar altele despre moartea Sa ca Răscumpărător al omului. Însă nu toate aceste profeţii şi-au avut împlinirea în acelaşi timp.

Profeţiile şi făgăduinţele referitoare la a doua venire a lui Cristos de asemenea acoperă o mare varietate de evenimente, culminând cu nimicirea morţii şi a lui Satan. Unele îşi au împlinirea în acelaşi timp, iar altele în timpuri diferite. Se cere un studiu atent al profeţiilor legate de a doua venire, ca nu cumva să cădem în greşeala de a aştepta ca toate să se împlinească în acelaşi timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Modul prezenţei Sale

Isus le-a spus ucenicilor: „Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul (greceşte astrape — lumina strălucitoare) de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea (greceşte parousia — prezenţa) Fiului Omului” (Matei 24:26, 27). Prin aceste cuvinte Isus voia să arate că venirea şi prezenţa Sa nu urmau să fie ca ale unui om. El urma să vină ca fiinţă spirituală divină, reprezentarea exactă a persoanei nevăzute a Tatălui. Nu Mă veţi găsi, spune Isus, ascuns în cămăruţe secrete, cum aţi găsi pe un om. Mai degrabă vă veţi da seama că sunt prezent aşa cum vă daţi seama de existenţa lui Dumnezeu, şi anume prin marile lucrări pe care ştiţi că El le-a făcut.

Şi tocmai aşa este. Noi privim soarele care încălzeşte pământul şi ploaia care-l udă, ca să producă cele necesare pentru cei ce-l locuiesc. Tot aşa, Isus a spus că noi vom şti că El este prezent pentru că prezenţa Lui va fi ca lumina sau strălucirea soarelui care vine de la răsărit şi se vede până la apus. Binecuvântările revărsate peste oameni după ce vor fi aduşi din mormânt în timpul prezenţei lui Cristos vor fi datorită faptului că „Soarele Dreptăţii” va răsări, aducând vindecare şi viaţă oamenilor de pe pământ. Maleahi 4:2.

Creşterea cunoştinţei

După cum am văzut, Isus a arătat că a doua prezenţă a Sa va fi ca lumina strălucitoare (Matei 24:26, 27). Aici, fără nici o îndoială, se dă ideea de iluminare, simbolizând creşterea cunoştinţei. Profetul Daniel, vorbind despre condiţiile care vor fi la „timpul sfârşitului”, spune printre altele că atunci „cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). Timpul sfârşitului la care se face referire aici este perioada în care, ca rezultat al întoarcerii şi prezenţei a doua a lui Cristos, se pune capăt stăpânirii păcatului, egoismului şi morţii. Lumea are parte tocmai acum de această creştere prezisă a cunoştinţei; dar fiindcă omul decăzut nu are înţelepciunea să o folosească aşa cum se cuvine, rezultă haosul şi chiar ameninţarea cu distrugerea neamului omenesc.

Din cauza nechibzuinţei şi egoismului omului, paşii mari făcuţi în creşterea cunoştinţei au dus deja la ceea ce profetul Daniel numeşte „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Vorbind despre acest timp, Domnul nostru a spus că necazul va fi aşa de mare încât, „dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Folosirea în scopuri negative a fuziunii nucleare şi a tuturor resurselor naturale, poluarea apei, solului, aerului, plus creşterea fără precedent a violenţei, ar putea cauza desigur distrugerea vieţii pe pământ. Într-adevăr, numai intervenţia divină prin stabilirea mult promisei împărăţii a lui Cristos pe pământ va împiedica aceasta!

Prin mijloacele de lucru ale împărăţiei, când aceasta va fi stabilită, creşterea cunoştinţei va fi o mare binefacere pentru omenire, în special că atunci ea va include şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale în faptul că S-a îngrijit de răscumpărarea din păcat şi moarte prin lucrarea de jertfire a Domnului nostru Isus. Lunga domnie a păcatului şi a morţii sub Satan, stăpânitorul acestei lumi, este descrisă în Biblie ca un coşmar al întunericului. Profetul Isaia a scris: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele”. Iar prin contrast, citim în privinţa timpului când împărăţia lui Cristos va stăpâni în afacerile oamenilor: „Şi neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale”. Isaia 60:2, 3; Luca 2:32.

În Ioan 1:9 se spune că Isus este Lumina, „care, venind în lume, luminează pe orice om”. Profeţiile arată clar că împlinirea completă a acestei făgăduinţe va avea loc în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos; că în cele din urmă „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Această profeţie va fi complet împlinită numai la sfârşitul domniei lui Cristos şi a Bisericii Sale.

„Iată, El vine cu norii”

În Apocalipsa 1:7 suntem informaţi că Domnul nostru Se întoarce cu nori şi că orice ochi Îl va vedea. Deoarece Cristos este o fiinţă divină, chipul exact al lui Dumnezeu, oamenii Îl pot vedea numai prin evenimentele care au loc la întoarcerea Lui. Va veni timpul, şi nu este departe, credem noi, când aceste evenimente vor avea un caracter atât de pronunţat, încât toţi vor recunoaşte uşor adevărata lor semnificaţie.

În Ioel 2:1, 2 există încă o referinţă la „nori”, care devin foarte ameninţători la începutul prezenţei lui Cristos, chiar înainte de a-Şi stabili împărăţia pe pământ. Aici se arată că această perioadă nu este un timp de pace, ci dimpotrivă, „o zi de întuneric şi de negură mare, o zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întinde peste munţi — un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie”.

A se observa că norii menţionaţi de profet aici sunt acest „popor mare şi puternic”, aşa cum n-a mai fost înainte. Aceasta este evident o referire la ridicarea maselor de nemulţumiţi în toată lumea, în număr atât de mare încât să producă prăbuşirea civilizaţiei sub impactul conflictelor pe care aceştia le generează.

Aceşti nori de strâmtorare se formează chiar acum. Inima oamenilor este deja plină de groază din pricina aceasta, chiar dacă ei încă nu „văd” că prezenţa Domnului este asociată cu aceste forţe care distrug treptat „lumea rea de acum”. Isus a spus că toate popoarele pământului se vor boci din pricina prezenţei Sale şi că pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă. În ce stare de confuzie sunt astăzi oamenii! Nu pot fi găsite soluţii permanente la nenumăratele dificultăţi care se combină şi umple lumea de haos şi inimile oamenilor de frică.

Mâna lui Dumnezeu asupra lui Israel

Unii însă ar putea întreba: Cum vor fi făcuţi oamenii în general să recunoască faptul că aceste tulburări mondiale sunt spasmele de moarte ale ordinii sociale prezente şi sunt cauzate în mare măsură de prezenţa Împăratului lumii celei noi? Scripturile arată că unul dintre moduri va fi prin intervenţia divină în favoarea poporului Israel.

Experienţele evreilor în aceste zile de necaz sunt dovezi în plus ale celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Conform Scripturilor, a sosit timpul să li se restituie ţara. Ceea ce s-a întâmplat în privinţa aceasta de la 1914 şi chiar mai înainte de această dată este un miracol, şi fără îndoială este o pregătire pentru binecuvântările ulterioare din Împărăţia Mesianică.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele.” Daniel 12:1.

„Căci iată, în zilele acelea şi în timpul acela, când voi aduce înapoi pe captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge toate popoarele şi le voi coborî în Valea lui Iosafat (care înseamnă Iehova judecă — Versiunea Revizuită, subsol). Acolo voi începe judecata cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre popoare, împărţind între ele ţara Mea.” Ioel 3:1, 2.

Unul dintre aspectele acestei profeţii arată clar că poporul evreu va fi restabilit în ţara lui ca urmare a prezenţei Domnului şi că acesta este un timp de mare necaz pentru ei şi pentru toată lumea. Alte profeţii arată că Israelul va mai avea necazuri, ceea ce se poate desigur vedea, când ne gândim la situaţia în care se află de un bun număr de ani.

Nu este înţelept a intra în detalii referitoare la evenimente care n-au avut loc, însă Scripturile dau de înţeles că aproape de sfârşitul sforţării de moarte a popoarelor, cu ameninţarea distrugerii lor prin folosirea nechibzuită a tuturor resurselor, a tehnicii şi a cunoştinţelor acumulate, va fi un atac împotriva Israelului şi că atunci Domnul va interveni pentru ei şi îi va salva de vrăjmaşi. Atunci, prin profeţii lor şi prin alţi oameni de credinţă din trecut înviaţi din morţi, Îşi va stabili acolo împărăţia, care apoi va guverna peste tot pământul.

Ezechiel 38:14-23 prezintă unele amănunte ale acestui necaz final. Etimologia numelor date vrăjmaşilor lui Israel în această profeţie arată că ele sunt folosite profetic pentru a indica armatele, mai cu seamă din Europa şi din Orientul Mijlociu. Profeţia arată că aceste forţe vor ataca Israelul. În armonie cu profeţia din Ioel, norii din profeţia lui Ezechiel sunt forţele împotriva lui Dumnezeu care vor ameninţa cu nimicirea pe israeliţii întorşi în ţară. Ezechiel 38:16.

Profetul arată că va fi un timp de „clătinare”. Dar făgăduinţa este că Domnul va elibera pe poporul Său străvechi, iar prin această eliberare „ochii” popoarelor vor recunoaşte prezenţa noului Împărat al pământului care, în calitate de agent al lui Iehova Dumnezeu şi ca braţ al Său, va îndruma lucrurile (Psalmul 110:5). În acest fel, orice ochi va vedea prezenţa cu nori a lui Isus (Apocalipsa 1:7), şi se vor convinge de maiestatea şi slava Sa prin noile aranjamente ale împărăţiei puse atunci în acţiune.

Această serie de evenimente va duce şi la deschiderea ochilor israeliţilor. Citim în Ezechiel 39:7: „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; şi popoarele vor şti că Eu sunt DOMNUL, Sfântul lui Israel!” Ce schimbare va produce aceasta în toată perspectiva israeliţilor! Salvarea Israelului prin puterea divină va fi numai prima manifestare a acţiunii noii puteri pe pământ. De atunci încolo mijloacele de lucru ale împărăţiei vor calma rapid furtuna patimilor umane, care la vremea aceea vor fi adus omenirea la o stare de disperare.

Împărăţia Şi Binecuvântările Ei

Scopul final al întoarcerii Domnului nostru este stabilirea unei împărăţii sau a unei guvernări mondiale, care va asigura pentru tot poporul pacea şi posibilitatea de a se bucura de sănătate şi de viaţă veşnică. În privinţa lui Isus şi a locului Său în planul divin, profetul Isaia a scris: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi cu dreptate … iată ce va face râvna DOMNULUI oştirilor”. Isaia 9:6, 7.

Cum va fi acest guvern nou? Va fi numai o influenţă sfântă care va trece peste pământ? Va fi într-adevăr o astfel de influenţă, dar fără discuţie guvernul va avea şi un personal angajat activ în guvernare. Cristos va fi Împăratul, Conducătorul nevăzut. Biserica — toţi aceia care au urmat cu credincioşie în urmele Lui de-a lungul veacului care se încheie acum — vor fi asociaţi cu Cristos în faza spirituală sau nevăzută a împărăţiei. Făgăduinţa făcută acestora a fost că dacă vor suferi cu Cristos vor şi împărăţi cu El. 2 Timotei 2:12.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru urmaşii credincioşi ai Învăţătorului sunt făgăduinţe spirituale sau cereşti. Isus le-a spus ucenicilor: „Dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). Neînţelegând sensul acestor făgăduinţe, mulţi au tras concluzia că scopul lui Dumnezeu este să ia în cer pe toţi care în viaţa aceasta cred în Isus, iar restul care nu cred sunt pierduţi pe vecie. Dar acum se înţelege că pregătirea urmaşilor lui Isus ca să domnească împreună cu El este numai un pas pregătitor pentru mântuirea şi binecuvântarea întregii omeniri, prin restabilirea oamenilor la viaţă umană perfectă aici pe pământ.

Scripturile arată că în timp ce Cristos şi Biserica Sa, înălţaţi la slavă cerească, vor fi conducătorii nevăzuţi ai lumii în ordinea socială viitoare, pe pământ vor fi reprezentanţi umani, vizibili ai acestui guvern ceresc. După cum Satan, prinţul nevăzut al lumii rele de acum, a acţionat în principal prin agenţi vizibili, tot aşa Cristos şi urmaşii Săi înălţaţi, care au parte de întâia înviere pentru a trăi şi a domni cu El, vor avea reprezentanţi vizibili.

Cine vor fi aceştia? Isus a spus că în împărăţie mulţi „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu” împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi prorocii (Luca 13:28, 29). În Psalmul 45:16 aceştia sunt numiţi „părinţi”, iar profeţia spune că ei vor deveni „fii” ai Cristosului şi vor fi puşi „prinţi în toată ţara”. Această clasă va fi compusă din toţi credincioşii vrednici din veacurile trecute, de la neprihănitul Abel până la cei care au trăit pe vremea primei prezenţe a Domnului nostru. În Isaia 32:1 sunt arătate ambele părţi ale Împărăţiei Mesianice. Profeţia spune: „Iată, un împărat va domni cu dreptate şi prinţii (credincioşii vrednici din trecut) vor conduce cu judecată”.

Pentru Dumnezeu este posibil

Să nu spunem că stabilirea unei asemenea împărăţii este imposibilă. Pentru ca slujitorii vrednici ai lui Dumnezeu din veacurile trecute să devină partea vizibilă a Împărăţiei Milenare va trebui ca ei să fie înviaţi din morţi. Este prea mult să credem că Dumnezeu poate face acest lucru? Dar să ne gândim: nu este oare învierea morţilor o învăţătură de bază a religiei creştine? Desigur că dacă noi căutăm în Biblie soluţia la toate problemele lumii trebuie să fim pregătiţi să credem că Dumnezeu poate face tot ce a promis; şi El a promis să-i restabilească la viaţă pe aceşti slujitori din vechime, prin ceea ce Biblia numeşte o „înviere mai bună”. Evrei 11:35.

Această înviere mai bună a credincioşilor vrednici din vechime aşteaptă însă completarea clasei Bisericii, formată din urmaşii credincioşi ai Învăţătorului. Apostolul Pavel spune că ei (credincioşii vrednici din vechime) „nu ajung la desăvârşire fără noi”, adică nu sunt restabiliţi la perfecţiunea vieţii ca oameni, înainte ca Biserica să fie înviată (Evrei 11:40). Desigur că nu ne este greu să credem că urmaşii credincioşi ai lui Isus vor fi înviaţi la viaţă spirituală şi vor domni cu El în împărăţia de o mie de ani în calitate de conducători nevăzuţi. Oare nu cred cei mai mulţi dintre creştini în existenţa spirituală după moarte şi că fiinţele spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti?

Cu toate acestea, unii în mod greşit au presupus că existenţa spirituală despre care vorbeşte Biblia este un rezultat natural al „ciclului vieţii”. Dar nu este aşa! „Plata păcatului este moartea” şi „cei morţi nu ştiu nimic” (Romani 6:23; Eclesiastul 9:5). Scripturile învaţă că speranţa vieţii după moarte pentru Biserică şi pentru lume depinde de învierea morţilor. Scripturile învaţă clar şi aceea că la înviere unii primesc corpuri spirituale. Cristos a fost înălţat, şi urmaşii Lui credincioşi de asemenea vor fi înălţaţi. Aceste fiinţe puternice spirituale, prin reprezentanţii lor umani, credincioşii din vechime, vor avea conducerea peste omenire în Împărăţia Mesianică de o mie de ani.

În timp ce legea Împărăţiei Mesianice „va ieşi din Sion”, „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”, spune profetul Mica. Când Isus a spus că în Împărăţie oamenii vor „sta la masă” cu credincioşii din vechime, imaginea este aceea a unor elevi stând la picioarele învăţătorului lor. Aceşti învăţători vor comunica „cuvântul Domnului” aşa cum îl vor primi de la clasa Sionului înălţată; aceasta, credem noi, înseamnă expresia „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”. Pe lângă aceasta, credem că este foarte posibil ca partea pământească a Împărăţiei Mesianice să aibă sediul în Ierusalimul biblic.

Ceruri noi şi pământ nou

Cele două faze sau părţi ale Împărăţiei Mesianice sunt ilustrate în profeţiile Bibliei prin „ceruri noi şi un pământ nou”. Domnul a spus prin profetul Isaia: „Căci iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute … Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ierusalim şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos.” Isaia 65:17-20.

Apostolul Ioan a văzut în viziune (Apocalipsa 21:1-4) împlinirea acestei profeţii minunate. „Ierusalimul cel nou” văzut de Ioan, este clasa glorificată a Bisericii, numită şi „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21:9, 10). Despre cerurile şi pământul dintâi, simbolul ordinii sociale de sub stăpânirea lui Satan, se spune că trec şi apar „ceruri noi şi un pământ nou” — simboluri ale părţii cereşti şi pământeşti a Împărăţiei Mesianice.

Cu cerurile noi şi pământul nou în acţiune, favoarea lui Dumnezeu se va manifesta faţă de toţi prin acest aranjament guvernamental, cu rezultatul că „moartea nu va mai exista … nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Simbolismele Bibliei sunt întotdeauna potrivite. Cerurile literale şi pământul literal sunt în legătură unele cu altele, ceea ce ilustrează bine legătura fazei sau părţii cereşti cu cea pământească a Împărăţiei Mesianice. Cerurile, de exemplu, controlează mareele, condiţiile atmosferice, anotimpurile etc. Tot aşa, aranjamentele pământeşti ale guvernului cel nou al lui Cristos vor fi sub influenţa şi controlul direct al părţii spirituale sau cereşti a acelui guvern.

Acest lucru este adevărat şi despre cerurile simbolice şi pământul simbolic actual. Afacerile sociale şi guvernamentale ale oamenilor au fost întotdeauna sub influenţa mai mare sau mai mică a forţelor spirituale peste care Satan a fost stăpânitor (Efeseni 2:2). Aceste forţe şi-au exercitat frecvent influenţa prin sistemele religioase false. Într-adevăr, Satan a exercitat control asupra lumii mai cu seamă prin ideile şi sentimentele religioase ale oamenilor. În această ordine socială, religia falsă a fost mijlocul sau legătura între „dumnezeul acestei lumi” şi afacerile oamenilor. O ilustraţie excelentă a acestui lucru este unirea bisericii cu statul. Prin acest sistem „sfânt” au fost duse „războaie sfinte” şi „sfânta inchiziţie” a fost folosită să stăpânească poporul prin frică şi tortură.

Apostolul Petru, scriind despre evenimentele care vor avea loc drept urmare a întoarcerii Domnului nostru, ne spune că „cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate … pentru focul din ziua de judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:7). În această profeţie el arată că cerurile şi pământul de dinainte de potop au trecut. Noi însă ştim că apostolul nu vorbeşte despre cerurile naturale şi despre pământul natural, fiindcă acestea n-au trecut şi nici nu vor trece vreodată, fiindcă în Eclesiastul 1:4 citim că „pământul rămâne pentru totdeauna”, iar în Isaia 45:18 că Dumnezeu a creat pământul „nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”.

Apostolul Petru vorbeşte deci despre nimicirea ordinii sociale prezente; şi el spune că noi trebuie să „aşteptăm şi să grăbim venirea zilei lui Dumnezeu, când cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi”, şi adaugă: „Dar noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Petru 3:12, 13). Aceste „ceruri noi şi pământ nou” vor fi stabilite ca împlinire a cuvântului făgăduinţei lui Dumnezeu; iar când lucrarea acestei împărăţii noi va fi completă şi incorigibilii împreună cu Satan vor fi nimiciţi, atunci se va împlini făgăduinţa că „nu va mai fi moarte”. Aceasta este o perspectivă glorioasă şi este ca rezultat al întoarcerii Domnului nostru.

Râul vieţii

În Apocalipsa 22:1-3 este prezentat un alt simbol plin de semnificaţii, sau o ilustraţie a Împărăţiei Mesianice şi a binecuvântărilor ei, care, prin conducerea ei benefică, vor curge către omenire. Ioan a scris: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aici Împărăţia este simbolizată prin „scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”, Mielul simbolizând aspectul sacrificiului pentru popor din misiunea Domnului Isus, faptul că El Şi-a dat trupul de carne ca sacrificiu pentru viaţa lumii. Acest sacrificiu, care a dat sângele răscumpărător al Mielului, face posibile binecuvântările simbolizate prin „râul cu apa vieţii”.

Apostolul Ioan a văzut pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună. Acesta este un simbol semnificativ, al faptului că prin cele două părţi sau faze ale Împărăţiei Mesianice vor fi posibile viaţa şi sănătatea pentru toţi cei doritori şi ascultători din omenire. Apostolul Ioan spune că „frunzele” pomului simbolic al vieţii vor fi „pentru vindecarea neamurilor”. Câtă nevoie de vindecare au astăzi oamenii din toate neamurile, şi noi ne bucurăm că Dumnezeul cerurilor a făcut pentru ei o astfel de pregătire, pe care o va pune în aplicare prin Cristos.

Apocalipsa 22:17 menţionează iarăşi „apa” acestui râu al vieţii şi ne dă iarăşi o asigurare minunată. Cităm: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată”. „Mireasa” cuprinde pe cei care de-a lungul acestei ere creştine L-au urmat cu credincioşie pe Învăţătorul. Apocalipsa 19:7 vorbeşte despre căsătoria Mielului, care are loc după ce „soţia Lui s-a pregătit”. Pregătirea clasei mireasă este încă în desfăşurare, dar noi credem că va fi completată curând. Când aceştia vor fi „pregătiţi”, se vor uni cu Domnul lor ca mireasă, şi va exista deci o mireasă ca să spună: „Vino! … cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Rezolvarea problemelor lumii

Cu un astfel de aranjament, sprijinit de puterea divină, ce repede vor fi rezolvate una după alta toate problemele omenirii. Să luăm problema războiului. Când Împărăţia va începe să funcţioneze, lumea se va găsi într-o stare dezorganizată de ravagiile diferitelor tipuri de războaie, „convenţionale” şi de altă natură. Revoluţia şi anarhia vor fi dus lumea într-o stare haotică. La timpul potrivit neamurile vor recunoaşte intervenţia divină în favoarea lui Israel, şi fiind ajunse la punctul epuizării după marea distrugere a Armaghedonului, cu guvernele lor în cea mai mare parte răsturnate, în acea stare de disperare ele vor privi spre puterea care le-a răsturnat şi vor zice:

„Veniţi, hai să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul DOMNULUI. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.” Mica 4:2, 3.

Ce simplă este această soluţie divină a problemei războiului! Ea răstoarnă axioma de veacuri a oamenilor, că pentru a menţine pacea popoarele trebuie să se pregătească de război. Această soluţie de asemenea anulează înţelepciunea oamenilor decăzuţi care au inventat teoria că războiul poate fi evitat printr-un „echilibru al puterii”. Ea începe tocmai de la baza problemei, cu un program de educare în arta şi avantajele păcii în loc de cele ale războiului, şi astfel va fi pus în aplicare un real program de dezarmare. Atunci va începe faza de pace a Împărăţiei şi se vor împlini făgăduinţele lui Dumnezeu care se referă la calitatea lui Isus de Prinţ al Păcii. Atunci va deveni realitate mesajul îngerilor la naşterea Mântuitorului, „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Există astăzi în lume şi problema economică; cât de gravă este această problemă astăzi când 75% dintre oamenii de pe pământ merg seara la culcare flămânzi! Această problemă va fi de asemenea rezolvată în împărăţie, fiindcă făgăduinţa spune că atunci „fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura DOMNULUI oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Problema sărăciei este şi a fost întotdeauna o problemă ameninţătoare pentru milioane de oameni. Cei săraci, cei neprivilegiaţi, au fost întotdeauna un grup nefericit. Dar nu va mai exista o armată de flămânzi şi fără adăpost, ca acum, căci noul guvern va găsi soluţia. În legătură cu aceasta psalmistul a spus: „El va face dreptate celor necăjiţi din popor, va scăpa pe copiii săracului şi va zdrobi pe asupritor. … Căci El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor”. Psalmul 72:4, 12.

Explozia demografică

O altă problemă serioasă cu care se confruntă astăzi lumea este creşterea rapidă a populaţiei. Aceasta este în prezent una din cauzele care contribuie la războaie, fiindcă guvernele caută spaţiu pentru populaţia în creştere, surse de materie primă şi pieţe de desfacere. Domnul a prevăzut şi soluţionarea acestei probleme. Mai întâi avem făgăduinţa că toate locurile pustii de pe pământ vor fi locuite, că „pustietatea va înflori ca trandafirul”. Să ne gândim la întinderile nelocuite din America, Australia, Africa de Sud etc.

Mai există însă un mod, permanent, în care va fi rezolvată problema populaţiei, şi aceasta este prin încetarea înmulţirii neamului omenesc. Când au fost creaţi primii noştri părinţi, li s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul. Odată ce se vor fi născut numărul suficient de oameni ca să umple pământul, scopul acestei porunci divine fiind atins, posibilitatea prin care ea s-a pus în aplicare va fi retrasă.

Domnul Isus a făcut aluzie la aceasta când a răspuns la o întrebare referitoare la înviere. El a spus că „la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Matei 22:30). Cu alte cuvinte, popularea pământului a fost aranjată prin decret divin şi procesul va fi oprit când înţelepciunea divină va vedea că este suficient populat.

Poluarea mediului

Strâns legat de explozia demografică este pericolul crescând al poluării mediului înconjurător. Natural, cu cât este mai mare numărul de oameni care trăiesc într-o zonă, cu atât este mai mare pericolul poluării aerului, apei şi solului. Guvernele fac tot ce pot în această direcţie, dar egoismul omului le împiedică eforturile, aşa încât progresul este dureros de încet. Programul Domnului însă va da rezultatele dorite.

Cauza esenţială a tuturor problemelor omenirii decăzute este egoismul uman. Atâta vreme cât egoismul joacă un rol atât de mare în afacerile oamenilor nu va putea exista o pace reală şi bună înţelegere între oameni. Numai sub conducerea noului guvern al pământului vor învăţa oamenii valoarea iubirii în comparaţie cu egoismul. Ieremia 31:31-34 ne asigură că în ziua împărăţiei lui Cristos, legea lui Dumnezeu, care este legea iubirii, va fi scrisă în inimile oamenilor şi că în cele din urmă toţi o vor cunoaşte atât de bine încât nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui său: „Cunoaşte pe Domnul”, căci toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Însăşi moartea va fi distrusă

Ce să mai spunem despre boală şi moarte! Dacă această problemă n-ar fi rezolvată, oamenii ar trebui să umble tot prin „valea umbrei morţii”. În acest caz n-ar putea fi pace şi fericire durabile nicăieri. Fiecare cămin paşnic şi fericit ar fi atins de vrăjmaşul îngrozitor, moartea, care acum îşi numără victimele cu milioanele în fiecare an.

Cristos, cel căruia I S-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, Se va ocupa şi de aceasta, fiindcă în timpul domniei Lui boala şi moartea vor înceta. Apostolul Pavel spune că „trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:25, 26). În Isaia 25:8 se spune că Domnul va nimici moartea pe vecie şi va şterge orice lacrimă din ochii tuturor.

În legătură cu rezolvarea problemei morţii, nimeni nu va fi trecut cu vederea, fiindcă şi cei care au adormit în moarte de-a lungul veacurilor „vor auzi glasul Lui (al Fiului Omului) şi vor ieşi” (din mormânt) (Ioan 5:28, 29). Chestiunea spaţiului fiind rezolvată, toţi vor avea loc din abundenţă, atât cei vii, cât şi cei care vor fi înviaţi din morţi. Nimeni nu va avea motive să se plângă de faptul că Împărăţia n-a venit mai degrabă — înainte ca mama sau tata sau alte persoane dragi să fi murit — fiindcă toţi vor fi readuşi la viaţă. Puterea Celui care la prima Sa prezenţă pe pământ a biruit moartea, redând viaţa unora dintre morţi, va fi exercitată din nou, dar acum nu pentru un număr limitat, ci pentru toate familiile pământului. DOMNUL fie lăudat pentru un astfel de Mântuitor!

Aceasta însă nu implică o mântuire universală, fără condiţii, deorece, pentru a continua să trăiască şi să fie restabiliţi la perfecţiune umană, va fi necesar ca oamenii să se supună legilor Împărăţiei Mesianice şi să accepte oferta vieţii prin sângele răscumpărător al lui Cristos. Apostolul Petru Îl numeşte pe Cristos, în rolul pe care-l va avea în Împărăţie, „Prorocul acela”. El spune: „Oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Faptele Apostolilor 3:23.

Lumina soarelui peste toţi

Astfel vor fi rezolvate nenumăratele probleme care acum strică omenirea, şi aceasta pe măsură ce lumina crescândă a celei de-a doua prezenţe a Domnului nostru va pătrunde în toate colţurile întunecate ale pământului. Într-una din profeţiile care vorbesc despre stăpânirea lui Cristos peste pământ El este numit „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4:2). Iar Isus a spus că urmaşii Săi credincioşi „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). Razele vindecătoare ale Soarelui dreptăţii vor pătrunde în inimile rănite şi în vieţile bolnave de păcat ale tuturor oamenilor. „Soarele” va străluci de la un capăt al pământului până la celălalt, iar puterile acelei lumini dătătoare de viaţă vor fi simţite de către toţi.

Razele luminii prezenţei lui Cristos vor umple pământul de cunoştinţa slavei Domnului. Aceasta înseamnă că „învăţăturile demonilor”, toate halucinaţiile nocturne şi superstiţiile, toate crezurile şi dogmele umane, prin care oamenii au fost învăţaţi să se teamă de Dumnezeu mai degrabă decât să-L iubească (Isaia 29:13), toate intrigile politice şi alte o mie şi una de rele care au stricat omenirea, vor fi măturate şi înlocuite cu o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu şi a dragostei Sale.

Nu va exista nici un colţ pe pământ în care să nu pătrundă lumina acelui „Soare” glorios. Căldura razelor lui vindecătoare va asigura o binecuvântată domnie a dreptăţii; iar prin acea domnie a iubirii şi a luminii vindecătoare tot păcatul, nedreptatea, boala, tristeţea şi moartea vor fi în final distruse.

Acestea, şi încă multe altele, se vor realiza, potrivit scopului divin, prin a doua prezenţă a Domnului nostru pe pământ. Ne putem bucura de acest scop şi putem continua să ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Matei 6:10.

Venirea Domnului nostru

„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargă
Şi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;
Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,
În slavă şi splendoare botezat.

Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajuta
La vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;
Va judeca al mândrului asupritor avânt,
Va rupe-ale lui lanţuri, şi funii arunca-va la pământ.

Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;
Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!
Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare,
N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare

Nisipurile sterpe produce-or înzecit,
Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.
Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduit
Puternic înger cum îşi ridică sceptrul aurit.

Judecă optimista viziune a puterii care coboară,
Oricare poartă o discerne şi oricare turn îl măsoară;
Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţie
Pe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”

Voi veni din nou

Cuprins [hide]

Traducere din limba engleză. Titlul original “I will come again”, publicată de Bible Students Congregation of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei
Str. Sunătoarei Nr. 4
3400 Cluj-Napoca
2003

CAPITOLUL I

Voi veni din nou

“Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan 14:3.

La începutul veacului când Domnul Isus a făcut această promisiune, apostolii n-au înţeles-o. Ca oameni cu gândire naturală care L-au urmat pe Isus, ei au presupus că pentru El pasul logic ar fi să preia stăpânirea ca Împărat, să îndepărteze jugul robiei romane, să ridice pe evrei şi să binecuvânteze lumea. De ce să plece El acum? Erau multe de făcut aici. Felul ciudat al lui Isus de a vorbi despre moartea Sa şi despre plecarea Sa, pur şi simplu nu se potrivea cu aşteptările lor.

Dar mergând spre Ghetsimani, Isus i-a asigurat:

“Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou”.

Fiindcă erau nedumeriţi, aceste cuvinte au făcut puţină impresie asupra celor din micul Său grup. Dar după patruzeci de zile, strânşi grămadă pe Muntele Măslinilor, uitându-se uimiţi spre cer, încordându-şi privirea să prindă ultima strălucire a Domnului lor care Se înălţa la cer, această promisiune a prins viaţă. “Voi veni din nou.” Da, preaiubitul lor Învăţător avea să Se întoarcă. Apostolii au întreţesut acea temă glorioasă în pânza lucrării lor de slujire şi chiar în vieţile lor.

Nici o altă doctrină nu este discutată mai mult în Noul Testament — într-adevăr, mai bine de o treime din scrierile lui tratează acest eveniment extraordinar. Cum ne vibrează inimile în speranţa că ne vom uni cu Domnul nostru revenit, cu Mirele nostru ceresc, că-L vom vedea aşa cum este, că vom trăi împreună cu El şi vom avea iubirea Lui pentru totdeauna — vom trăi realitatea domniei împreună cu El (Apoc. 20:6) într-o împărăţie care se va întinde până la marginile pământului, aducând “pacea … ca un râu şi slava popoarelor ca un torent ieşit din matcă”. Isa. 66:12.

Creştinii credincioşi s-au rugat de multă vreme împreună cu apostolul Ioan: “Vino, Doamne Isuse!” Secolele au trecut. Aparent nimic nu s-a întâmplat. Dar dintr-o dată realitatea zilelor noastre s-a încărcat cu un aer de aşteptare.

Puţini vor pune la îndoială faptul că trăim într-un timp fără precedent în istoria umană. Cei mai mulţi creştini care cred Biblia simt că trăim chiar în timpul despre care Biblia spune că Cristos trebuie să Se întoarcă. Există un val de interes pentru profeţie — o reînsufleţire a interesului pentru a doua prezenţă. Mulţi vorbesc despre iminenta venire a lui Cristos. Această aşteptare se bazează pe Marea Profeţie a Domnului nostru consemnată în Matei 24, Marcu 13, Luca 17 şi 21. Mulţi cred că apropiata întoarcere a lui Cristos este indicată prin semne cum sunt acestea: Israelul este restabilit (Mat. 24:32; Ier. 16:13-18); cunoştinţa şi călătoriile s-au înmulţit (Dan. 12:4); relele sunt scoase la lumină ca niciodată înainte (Luca 12:2; 1 Cor. 4:5); necredinţa este larg răspândită, de la catedră la amvon (Luca 18:8; 2 Tim. 4:1-4); oamenii sunt în căutare de plăceri, moralitatea este în degenerare (2 Tim. 3:1-5, 13); există greve (Iac. 5:1-4); conflicte rasiale, revolte (|ef. 1:7-9); delincvenţă juvenilă (2 Tim. 3:2); războaiele şi pregătirile de războaie se intensifică (Ioel 3:9-11); oamenii cuprinşi de frică cer pace (1 Tes. 5:3; Luca 21:26); există pretutindeni strâmtorare (Mat. 24:21, 22).

Dar să privim mai îndeaproape cuvintele Învăţătorului nostru şi să vedem ce dovedesc de fapt aceste semne.

“Şi cum stătea El jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: “Spune-ne: când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii (în grecă, parousiei) Tale şi al sfârşitului veacului?”” Mat. 24:3.

Venire sau prezenţă?

Cuvântul grecesc tradus “venire” este parousia, care înseamnă de fapt “prezenţă”. Dacă parousia înseamnă “prezenţă”, atunci împlinirea semnelor acestei profeţii n-ar însemna că Cristos vine curând, ci că El este deja aici în ascuns ca un “hoţ noaptea”. Amintiţi-vă, Scripturile arată că întoarcerea lui Cristos va fi la început o prezenţă secretă, asemenea unui hoţ (1 Tes. 5:2; 2 Pet. 3:10; Apoc. 16:15), înainte “ca orice ochi să-L vadă”. Următoarele dicţionare (lucrări de referinţă în limba engleză care se află în librăriile fundamentaliste şi evanghelice) confirmă această definiţie a prezenţei.

Dicţionarul Explicativ al cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine: “Parousia, literal prezenţă, para însemnând cu, şi ousia, fiind … denotă deopotrivă o sosire şi în consecinţă o prezenţă cu”.

Concordanţa analitică a Bibliei de Robert Young: “Parousia, a fi alături, prezenţă”.

Vocabularul Testamentului grec de Moulton şi Milligan, Prefaţa: “Parousia aplicată la întoarcerea Domnului este pur şi simplu anglicizarea cuvântului grecesc, care literal înseamnă “prezenţă””.

Definiţia Bibliei

Totuşi, noi nu ne limităm la definiţiile dicţionarelor. Domnul a dat o definiţie scripturală cuvântului grecesc parousiaParousia apare în Matei 24:37 unde este tradus greşit “venire”. Schiţa care urmează face comparaţie cu referinţa paralelă din Luca 17:26, oferind definiţia Bibliei pentru parousia.

Expresia “parousia Fiului Omului” din Matei 24:37 este echivalentă cu expresia “zilele Fiului Omului” din Luca 17:26. “Zilele Fiului Omului” (Luca 17:26) se referă la timpul când Cristos este prezent, exact cum “zilele lui Noe” se referă la timpul când Noe a fost prezent în mijlocul generaţiei sale rele. De aceea, parousia din Matei 24:37 ar trebui tradus “prezenţa Fiului Omului” în loc de “venirea Fiului Omului”.

Acest lucru este confirmat şi de felul în care apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt. Faptul că parousia înseamnă “prezenţă” este pe deplin arătat în Filipeni 2:12, unde cuvântul este pus în contrast cu “absenţă”: “Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea (în greacă, parousia mea), dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur”. Este arătat de asemenea în 2 Corinteni 10:10. În lista din Anexa A, pagina 69-70, sunt arătate toate versetele din Noul Testament în care este folosit cuvântul parousia.

Acordul fundamentalist şi evanghelic pentru “prezenţă”

The Emphasized Bible tradusă de Rotherham este publicată de Kregel, o editură evanghelică. Rotherham relatează lupta sa în privinţa cuvântului parousia în ediţia a treia a traducerii sale. Deşi contrar ideilor sale teologice, el a recunoscut că parousia înseamnă “prezenţă” şi aşa l-a tradus în fiecare loc. El declară în Anexă, la pagina 271:

“În această ediţie cuvântul parousia este uniform redat “prezenţă” (redarea acestui cuvânt prin “venire” a fost lăsată la o parte). Termenul original apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament, şi anume: Matei 24:3, 27, 37, 39; 1 Corinteni 15:23; 16:17; 2 Corinteni 7:6, 7; 10:10; Filipeni 1:26; 2:12; 1 Tesalonicei 2:19; 3:3; 4:15; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8, 9; Iacov 5:7, 8; 2 Petru 1:16; 3:4, 12 şi 1 Ioan 2:28. Sensul de “prezenţă” este atât de clar arătat prin contrastul cu “absenţă” (folosit în 2 Cor. 10:10 şi în Filip. 2:12) încât se ridică în mod natural întrebarea: De ce să nu-l redăm totdeauna aşa? Cu atât mai mult cu cât şi în 2 Petru 1:16 cuvântul nostru “prezenţă” se potriveşte în mod special. Acest pasaj, ne vom aminti, relatează schimbarea la faţă pe Munte. Manifestarea minunată de acolo a fost o arătare şi un exemplu de “prezenţă”, mai degrabă decât de “venire”. Domnul era deja acolo; şi fiind acolo S-a schimbat la faţă (Mat. 17:2) şi atunci a fost dezvăluită “strălucirea” persoanei Sale. “Prezenţa” Sa în corp a implicat şi a exercitat “putere”; aşa că “puterea şi prezenţa” merg excepţional de bine împreună — “puterea” fiind potrivită unei astfel de “prezenţe”; iar cei trei ucenici favorizaţi au fost în acelaşi moment martori ai ambelor acestora.”

Harry Rimmer (Doctor în Teologie, Doctor în Ştiinţe), care a fost numit “remarcabil purtător de cuvânt al fundamentalismului” până la moartea sa, a admis că parousia înseamnă prezenţă personală. În cartea sa Împăratul care vine, el observa că cuvântul grecesc parousia este folosit de treisprezece ori ca să descrie întoarcerea lui Cristos şi nici măcar o dată nu are sensul de “venire”.

O binecunoscută revistă evanghelică, Christianity today (Creştinătatea astăzi), a publicat o serie de eseuri asupra “Principiilor fundamentale ale credinţei”. Eseul apărut sub formă de broşură despre “A doua venire a lui Cristos” spune următoarele despre parousia: “ … Să ne uităm la cuvintele greceşti folosite în Noul Testament în legătură cu ideea de întoarcere. Mai întâi de toate este cuvântul parousia, care de fapt înseamnă “prezenţă””.

Nici o doctrină nu este folosită în Noul Testament mai des decât cea a celei de-a doua veniri a lui Cristos. Totuşi, puţine doctrine au fost fărâmiţate în idei aşa de diferite. Poporul Domnului a fost lipsit de mare parte din frumuseţea ei. Toate dicţionarele greceşti definesc parousia prin “prezenţă”. La fel cele mai multe dicţionare biblice, definesc parousia prin “prezenţă”. Cele mai multe scrieri fundamentaliste şi evanghelice despre a doua venire încep prin definirea corectă a parousiei prin “prezenţă”. Apoi se întâmplă un lucru ciudat. Cumva “prezenţă” este înlocuit cu “venire”. O teologie incorectă cere ca parousia să fie tradus “venire”, dar armonia scripturală cere să fie tradus “prezenţă”.

“Împărţind drept Cuvântul adevărului”

Din punct de vedere istoric nu există nici un singur concept protestant care să aibă o linie continuă înapoi până la timpul Reformei. De atunci încoace creştinii care cred Biblia au fluctuat între mai multe idei contradictorii.

Scopul nostru în această lucrare este să lăsăm la o parte toate teoriile omului şi să ne convingem din Scripturi, şi numai din Scripturi, de glorioasele frumuseţi ale acestui remarcabil eveniment. Creştinul credincios trebuie “să se străduiască să se prezinte aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Cuvântul Adevărului a fost scris la origine în ebraică şi în greacă. Dar acum creştinul obişnuit nu mai depinde de traducători şi învăţaţi pentru a determina sensul unui anumit cuvânt ebraic sau grecesc dintr-un text dat. De fapt, multe din noile “traduceri” sunt numai reformulări ale traducerilor dinainte, acordându-se puţină, sau nici o consideraţie manuscriselor ebraice şi greceşti. Mai mult, chiar şi cele mai bune traduceri au anumite lipsuri, deoarece sunt lucrări ale omului.

Uşurinţa cu care astăzi se pot găsi în biblioteci şi librării concordanţe biblice, dicţionare şi lexicoane ebraice şi greceşti este una din binecuvântările zilelor noastre. Cu Biblia într-o mână şi cu concordanţa şi lexiconul în cealaltă, creştinul obişnuit poate verifica înţelesul cuvintelor originale din manuscrisele Vechiului Testament ebraic sau ale Noului Testament grecesc. El poate fi un “lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” 2 Tim. 2:15.

Timp de multe secole, Biserica a fost pe o mare vijelioasă şi furtunoasă, dorind portul binecuvântat al întoarcerii lui Cristos. Acum, cu harta şi busola Cuvântului lui Dumnezeu, creştinul poate urmări diferite linii independente ale profeţiei şi poate vedea portul binecuvântat chiar în faţa sa. După cum de-a lungul multor ţărmuri există pericol de naufragiu pe stâncile submarine, tot aşa creştinul trebuie să fie un bun marinar pentru sine însuşi, evitând capcanele teoriilor nescripturale sau chiar ale celor parţial scripturale despre a doua venire. Ca “un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine”, el va folosi, oricând va fi necesar, uneltele care fac accesibile textele ebraice şi greceşti ale Scripturii.

Dacă această lucrare va îndemna pe cititor la o cercetare mai profundă a Scripturilor asupra acestui subiect, atunci ea îşi va fi atins scopul, acela de a contribui la părtăşia credincioşilor.

O prezenţă secretă înainte ca “orice ochi să-L vadă”

După ce am văzut că acest cuvânt parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, Matei 24:3 se citeşte corect astfel: “Care va fi semnul prezenţei Tale şi al sfârşitului veacului?”

Luca 21:25 spune “semne”, la plural.

Scripturile arată că prima etapă a parousiei sau prezenţei Domnului nostru va fi secretă. “Ziua Domnului însă va veni (va fi aici, greceşte, heko — a se vedea concordanţele Strong, Young şi Vine) ca un hoţ” (2 Pet. 3:10). Un hoţ intră în casă în linişte, făcând lucrurile în secret. În consecinţă, primele lucrări ale Domnului nostru revenit au loc în timpul unei prezenţe secrete. La început lumea va fi în necunoştinţă de faptul că Cristos S-a întors. “Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă (implică o perioadă de suprapunere a lucrărilor) ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). Mai târziu prezenţa Lui va fi descoperită tuturor. Scripturile folosesc un alt cuvânt grecesc, apokalupsis, pentru a descrie această descoperire pentru toţi. “La DESCOPERIREA (apokalupsis) Domnului Isus din cer … într-o flacără de foc, aducând răzbunare” (2 Tes. 1:7-8). Apocalipsa 1:7 se referă la această descoperire pentru toţi: “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”. Creştinii care nu sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi vor avea bucuria înţelegerii semnelor prezenţei Sale ascunse (Luca 21:34-36), înainte de a fi “răpiţi împreună” la El.

Capitolele următoare vor analiza în detalii scripturale atât prezenţa asemenea unui hoţ, cât şi descoperirea ulterioară a lui Cristos revenit în faţa întregii omeniri. A se vedea Anexa C, pag. 75-86 pentru o analiză amănunţită a expresiei “orice ochi Îl va vedea”.

CAPITOLUL II

Semnele prezenţei lui Cristos

Când examinăm semnele prezenţei lui Cristos este absolut necesar să cunoaştem trei puncte scripturale. Mai întâi, dacă, aşa cum s-a stabilit în capitolul precedent, cuvântul grecesc parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, atunci semnele pe care mulţi le acceptă ca dovezi ale iminentei veniri a lui Cristos demonstrează de fapt că El este deja prezent. În al doilea rând, Luca 17:26, 27, Matei 24:37, 38 şi multe alte scripturi atestă că Cristos este prezent înaintea perioadei de strâmtorare.

“Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a distrus pe toţi.” Luca 17:26, 27.

Comparaţia nu este între venirea lui Noe şi venirea Domnului nostru. Nu este nici chiar între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Comparaţia este între zilele lui Noe înainte de potop şi zilele prezenţei Domnului nostru înainte de strâmtorarea cu care se sfârşeşte acest Veac Evanghelic. În ambele perioade oamenii au fost în neştiinţă cu privire la strâmtorarea care venea. Zilele Fiului Omului sunt zilele parousiei, prezenţei Sale — invizibilă şi neştiută de lume. De aceea, ar trebui să ne aşteptăm să vedem semne ale prezenţei lui Cristos înainte de strâmtorare.

În al treilea rând, aceste semne trebuie să fie recunoscute de către creştinii credincioşi ca dovezi că Cristos este prezent. Aceasta exclude adunarea instantanee a Bisericii care este în viaţă la întoarcerea lui Cristos. La întoarcerea lui Cristos, “întâi” sunt înviaţi morţii în Cristos, dar “cei vii” care sunt în Cristos rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Sa şi văd semnele prezenţei Sale. Învăţătura scripturală că sfinţii în viaţă sunt “răpiţi împreună” cu Domnul revenit va fi examinată în detaliu într-un capitol următor.

Există multe dovezi ale prezenţei lui Cristos, dintre care aici sunt analizate patrusprezece.

Israelul restabilit

“De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa … .” Mat. 24:32.

Cei care studiază profeţiile acceptă în general că smochinul este simbolul naţiunii lui Israel (Ier. 24). În Matei 21:19 se spune că Isus a blestemat smochinul fiindcă n-a găsit roade şi acesta s-a uscat. La scurtă vreme după aceea a rostit judecata asupra naţiunii lui Israel: “Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38), fiindcă n-au adus roade pentru Dumnezeu. Israel a fost apoi risipit şi prigonit. Istoricii sunt de acord că renaşterea lui Israel este un miracol al istoriei. Niciodată n-a existat vreo naţiune care să fie distrusă, poporul ei risipit până la marginile pământului şi apoi, după aproape două mii de ani, să fie adunat din nou în patria lui şi restabilit ca naţiune. Smochinul revenind la viaţă, înfrunzind, reprezintă Israelul revenind la viaţă ca naţiune şi primind tot mai mult din favoarea lui Dumnezeu.

Matei 24:32, Marcu 13:28 şi Luca 21:29, 30 spun că atunci când “smochinul înfrunzeşte, voi singuri cunoaşteţi că vara este aproape”. Matei şi Marcu continuă spunând: “Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că ea (Noul Testament grec-englez de A. Marshall şi Noul Testament de G. M. Lamsa) este aproape, la uşi”. Unii traducători redau acest cuvânt ea, din Matei 24:33 şi din Marcu 13:29, prin El, şi pe această bază mulţi cred că versetul vrea să spună că atunci când Israelul (smochinul) înfrunzeşte, nu “ea”, ci “El” (Cristos) este aproape. În mod clar această susţinere nu este corectă. “Ea” se referă la “vara” din versetul precedent. Când smochinul înmugureşte, atunci “vara este aproape”. Vara este timpul de favoare al Împărăţiei pe pământ, care urmează nimicirii ordinii sociale prezente de către Cristos. Cristos este deja aici când smochinul se întoarce la viaţă. Prezenţa Sa aduce restabilirea lui Israel şi nimicirea lumii rele din prezent, ca să facă loc Împărăţiei Sale care va stăpâni de la râuri până la marginile pământului.

Putem noi fi siguri că traducerea corectă este “ea” şi se referă la Împărăţie şi nu la Cristos? Este minunat cum Biblia îşi este propriul ei interpret. Biblia interpretează un cuvânt cheie printr-o relatare paralelă.

Cuvântul “ea” din Matei şi Marcu este înlocuit în relatarea din Luca 21:29-31 cu expresia “împărăţia lui Dumnezeu”. Compară Luca 21:29-31 cu Matei 24:32, 33 şi Marcu 13:28, 29.

“Şi le-a spus o pildă: “Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, voi singuri cunoaşteţi, văzându-i, că de acum vara este aproape.”” Luca 21:29-30.

Mulţi creştini vor fi de acord că smochinul, Israelul restabilit, este cel mai mare semn din profeţia Domnului nostru. De fapt, reapariţia Israelului pe harta lumii este o dovadă că Cristos este prezent.

Ierusalimul nu mai este călcat în picioare

“Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.

Ierusalimul din acest pasaj a fost interpretat în general în două feluri. Primul: “Ierusalimul” este oraşul literal, de aceea extinderea maximă a împlinirii ar fi 1967, când vechiul oraş, Ierusalimul biblic, a fost cucerit şi a devenit parte din statul modern Israel.

Cealaltă interpretare este că “Ierusalimul” este simbolul poporului evreu, iar împlinirea a început când ca rezultat al primului război mondial a fost garantată o patrie naţională pentru evrei.

Încetarea călcării în picioare a Ierusalimului de neamuri a fost dată de Isus ca un semn al parousiei Sale. Parousia înseamnă prezenţă, nu venire. De aceea, oricare aplicare am atribui-o “Ierusalimului”, Cristos trebuie să fie prezent acum pentru că Ierusalimul nu mai este călcat în picioare de neamuri.

Alte naţiuni noi

“Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc … .” Luca 21:29, 30.

Dacă smochinul este simbolul noii naţiuni a lui Israel, atunci este logic să conchidem că înfrunzirea tuturor celorlalţi copaci ilustrează naşterea altor naţiuni noi. Israelul şi toate celelalte naţiuni noi sunt semne ale prezenţei lui Cristos. Din 1948, peste optzeci de naţiuni noi s-au alăturat Naţiunilor Unite. Naşterea atâtor naţiuni noi este o dovadă în plus că Cristos S-a întors.

“Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”

Evenimentele din Daniel 12:4 au loc când Arhanghelul Mihail (Dan. 12:1; Iuda 9) Se va ridica la Timpul Sfârşitului. 1 Tesaloniceni 4:16 arată că întoarcerea lui Cristos este însoţită de simbolul “glasul arhanghelului”. Prin urmare, evenimentele care urmează ridicării lui Mihail (arhanghelul) din Daniel 12 sunt dovezi că Domnul este prezent.

Primul automobil al lui Selden în 1877 a marcat un salt înainte în transporturi. Astăzi sunt peste două sute de milioane de automobile. Datorită mijloacelor de transport mereu în creştere, milioane de oameni îşi întretaie şi reîntretaie drumurile în jurul lumii. În ultima sută de ani, omul şi-a mărit viteza de deplasare de la 45 Km/h la 40.000 Km/h, de pe planeta noastră pe lună. În plus, complexitatea comunicaţiilor permite omului să vadă şi să audă instantaneu aproape oriunde în lume.

Dacă creşterea cunoştinţei din zorile istoriei şi până în anii 1800 ar fi notată cu cifra unu, atunci cunoştinţa s-a înmulţit de şaisprezece ori în ultimii zece ani. Acum o sută de ani, 90% din populaţia lumii nu ştia să citească şi să scrie. Astăzi ştiu să citească şi să scrie 40% din populaţia lumii. Astăzi trăiesc 90% din toţi oamenii de ştiinţă care au trăit vreodată. În ultimul deceniu s-au descoperit 50% din invenţiile lumii.

Cunoscutul istoric Barbara Tuchman observa: “Omul a intrat în secolul al nouăsprezecelea folosind numai propria sa forţă sau cea a animalului, suplimentată de cea a vântului şi a apei, cu mare parte din acestea intrând şi în secolul al treisprezecelea, sau, la drept vorbind, în secolul întâi. El a intrat în secolul al douăzecilea cu capacităţile sale în transporturi, comunicaţii, producţie, industrie, armament, înmulţite de mii de ori de forţa maşinilor” (Turnul cel mândru, Prefaţă, XVI). Călătoriile fără precedent şi creşterea cunoştinţei marchează prezenţa lui Cristos.

Relele sunt demascate ca niciodată înainte

“De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile inimilor.” 1 Cor. 4:5.

Niciodată în analele istoriei n-au fost interogaţi, criticaţi şi demascaţi la bara justiţiei publice oamenii bisericii, oamenii de stat, din guvern, capii industriei, liderii de sindicat. În ciuda efortului lor hotărât de a evita interogatoriul, ei sunt obligaţi să suporte procesul. Nu există o singură ţară civilizată pe pământ în care să nu se fi făcut publice cazurile de corupţie în locurile înalte, în lumea politică, economică, financiară şi chiar religioasă. Cel mai semnificativ lucru în legătură cu acestea nu este că s-au întâmplat, deoarece corupţia este veche precum istoria omului, ci că n-au putut fi tăinuite. Au încercat să le ţină ascunse cât au putut, dar n-au reuşit. De ce? Trăim în timpul când lucrurile ascunse ale întunericului sunt descoperite. Un alt exemplu sunt statele totalitare, unde conducătorii n-au putut preveni demascarea lor şi a metodelor lor. Demascarea corupţiei, abuzurilor de toate felurile şi tiraniei în toată lumea este o altă dovadă că suntem în timpul întoarcerii Domnului nostru şi al sfârşitului acestui veac.

Credinţă puţină pe pământ

“ … Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). “ … Şi pentru arătarea şi împărăţia Lui … căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă … şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” 2 Tim. 4:1-4.

Necredinţa este larg răspândită, de la catedra universitară până la amvon. În biserica declarată a lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este standardul credinţei, îndrumătorul vieţii. Filosofiile şi teoriile omeneşti îi iau locul. Chiar şi fanteziile păgâne înfloresc în locuri în care înainte n-aveau ce căuta.

Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a scos la iveală că peste o treime dintre aceştia nu puteau declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu; 31% nu credeau că există viaţă după moarte; 62% nu credeau că miracolele s-au întâmplat după cum susţine Biblia; 77% nu credeau că există de fapt diavol şi 87% respingeau conceptul Bibliei despre păcatul moştenit. Zilele noastre sunt într-un contrast atât de marcant cu trecutul, încât istoricii bisericii le numesc era postcreştină. Această lipsă de credinţă pe scară largă denotă faptul că Fiul Omului a venit.

Semne ale zilelor din urmă

“În zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani (materialsim) … nemulţumitori, fără evlavie … neînduplecaţi, defăimători neînfrânaţi (dedaţi la droguri şi la violenţă), neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.” 2 Tim. 3:1-5.

Aceste versete sună ca titlurile articolelor de ştiri din ziarele secolului al douăzecilea. Încă un cuvânt despre unul din aceste semne:

“Iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”. Această scriptură se împlineşte în mod remarcabil prin concepţia predominantă în ziua de astăzi. Hedonismul, concepţia care susţine că scopul şi obiectivul vieţii este plăcerea, nu este nouă. Dar astăzi, pentru prima dată, a fost în mod general acceptată în lume. Condiţiile prezise în 2 Timotei 3:1-5 sunt o dovadă în plus că ne aflăm în “zilele din urmă” ale acestui “veac rău de acum”.

Conflictul între muncă şi capital

“Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi … bogăţiile voastre au putrezit … şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră … v-aţi strâns comori în zilele din urmă. Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile DOMNULUI Oştirilor.” Iacov 5:1-4.

Grevele şi protestele, strigătele lucrătorilor pentru plata lor, sunt semne ale zilelor din urmă. Le auzim crescând în mod constant. După cum am văzut din 2 Petru 3:3, 4, aceste “zile din urmă” sunt în timpul parousiei sau prezenţei (tradus greşit “venire”) a lui Cristos. Profitul imens al industriaşilor şi capitaliştilor s-a îngrămădit până “în zilele din urmă”. “DOMNUL Oştirilor” a auzit strigătele lucrătorilor. De la întoarcerea Domnului, mare parte din nedreptatea făcută muncitorilor a fost corectată. Protecţia drepturilor muncitorilor este un fenomen al timpului nostru. Să ne gândim la timpul când grevele muncitoreşti erau înăbuşite în sânge cu forţa armelor, pentru a le trece oamenilor pofta să se revolte. Exemple avem din belşug în istoria noastră şi a tuturor popoarelor.

Niciodată înainte în toată istoria umană n-a fost garantat prin lege dreptul muncitorilor de a face presiuni asupra conducerii pentru salarii mai mari şi pentru condiţii de muncă mai bune. Dar atât capitalul cât şi munca sunt marcate de acelaşi păcat, al egoismului. Muncitorii vor continua să-şi ceară tot mai mult drepturile, atât pe cele reale cât şi pe cele închipuite. Conducerea va ceda doar o parte din profituri şi lupta de moarte va continua. Această echilibrare a balanţei dreptăţii între capital şi muncă indică “zilele din urmă” din Iacov 5:1-4. Alt semn că Cristos S-a întors.

Revoluţie şi anarhie

“Căci ziua DOMNULUI este aproape, căci DOMNUL a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii. În ziua jertfei DOMNULUI voi pedepsi pe prinţii şi pe fiii împăratului şi pe toţi cei care poartă haine străine. În ziua aceea, voi pedepsi pe toţi aceia care sar peste prag, pe cei care umplu de violenţă şi înşelăciune casa stăpânului lor.” |ef. 1:7-9.

De-a lungul Erei Creştine, vorbind din punct de vedere economic, au existat în esenţă două clase: “avuţii şi neavuţii”. Faptul că acum există o clasă de mijloc mare, este o particularitate a timpului nostru şi ne plasează în Ziua Domnului. De secole, cei bogaţi au fost de partea bisericii şi statului în exploatarea maselor.

Noi suntem în Ziua Domnului despre care vorbeşte |efania. Ca să compenseze exploatările din trecut, Domnul revenit a pregătit o jertfă din acumulările lacome ale celor bogaţi. Şi oaspeţii (masele) au fost invitaţi să ia parte. Această nivelare economică a avut ca rezultat formarea clasei de mijloc din zilele noastre.

Demonstraţiile, revoltele, conflictele între muncă şi capital se vor înrăutăţi treptat în ziua prezenţei Domnului până când se vor sfârşi într-o anarhie completă. Deja anarhia este aproape de suprafaţă — gata să izbucnească la cea mai slabă provocare.

În timp ce Domnul echilibrează balanţa dreptăţii pentru relele trecutului înfăptuite de clasa proprietarilor, cei din clasa exploatată, prin cererile lor nejustificate şi prin violenţă, dau dovadă că nici ei n-au ceva mai bun de oferit. Pentru că ideologiile lor sunt pătrunse de egoism şi lipsuri, ei nu vor realiza decât un lucru: nimicirea ordinii noastre sociale.

Evenimentele pe care le prezice |efania au loc în Ziua Domnului. Amploarea profeţiei exclude posibilitatea desfăşurării lor într-o zi de 24 ore — sau într-o perioadă mai scurtă. Masele sunt invitate să se împărtăşească din excesul economic al celor bogaţi, şi este necesar timp pentru a se descoperi înşelarea şi violenţa celor exploataţi în revolta lor împotriva ordinii stabilite.

Întreaga orientare revoluţionară a zilelor noastre, cu erupţiile ei periodice de violenţă, este un alt semn că Domnul S-a întors.

Războaie şi pregătiri de războaie

“Pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe. Cel slab să zică: “Sunt tare!” Grăbiţi-vă şi veniţi … şi strângeţi-vă!” Ioel 3:9-11.

Ioel 3:1 identifică timpul evenimentelor din acest capitol, şi anume în timpul strângerii din nou a lui Israel. Cum s-a văzut deja, strângerea din nou a lui Israel este o dovadă a prezenţei lui Cristos; de aceea, în zilele întoarcerii lui Israel, războaiele şi intensificarea pregătirilor de războaie sunt un semn în plus al prezenţei lui Cristos. Un fenomen al erei noastre sunt cele două războaie mondiale, care au afectat fiecare colţ al lumii.

Sociologul Andreski, un cunoscut expert în materie de războaie, scria: “Secolul nostru a fost până în prezent mult mai războinic decât cel precedent”. Revista Time scria în luna martie 1970, că de la începutul secolului al douăzecilea au murit în războaie o sută de milioane de oameni, în timp ce în secolul al nouăsprezecelea au murit numai trei milioane opt sute patruzeci şi cinci de mii. Războaiele şi pregătirile intensificate de războaie sunt o altă dovadă a întoarcerii lui Cristos.

“Cel slab să zică: “Sunt tare!””

Scriptura precedentă din Ioel 3:10 arată că în timpul intensificării războaielor şi pregătirilor de războaie naţiunile slabe spun “sunt tare”. Secole de-a rândul naţiunile mai slabe au împlinit şi satisfăcut poftele naţiunilor mai puternice de teama posibilelor consecinţe. În zilele noastre s-au schimbat lucrurile. La Naţiunile Unite, naţiunile mai slabe se ridică în faţa marilor puteri, înfruntându-le verbal şi influenţându-le ca niciodată înainte. Judecata opiniei mondiale şi politica de forţă limitează hărţuirea naţiunilor mai slabe de către marile puteri.

Cea mai mare putere din lume, Statele Unite, a trăit pe propria piele experienţa dureroasă când “cel slab” a spus “sunt tare!” Este bine cunoscut faptul că în repetate războaie Statele Unite n-au putut duce un război total de frica consecinţelor opiniei mondiale. Sugrumarea economiilor marilor puteri mondiale de către ţările mici, bogate în petrol, este o altă împlinire a acestui semn.

Faptul că naţiunile slabe spun “sunt tare”, este o altă dovadă că Cristos S-a întors.

“Pace şi linişte”

“Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ. … Când vor zice: “Pace şi linişte!”, atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei … .” Luca 21:26; 1 Tes. 5:2, 3.

“Ziua Domnului” este marcată de strigătul de pace al naţiunilor pline de teamă care se adună în conferinţe, dar fără folos. Strâmtorarea vine asupra lor în spasme, ca “durerile peste femeia însărcinată”.

În 1907 a fost stabilit un tribunal mondial la Haga, în Olanda, pentru a arbitra disputele internaţionale. Războiul a fost scos în afara legii. “Pacea şi liniştea” au fost asigurate. Apoi lumea a fost zguduită de primul război mondial, cu un impact nemaiîntâlnit în istoria lumii, când întreaga ordine mondială a început să se năruie. În 1938 Neville Chamberlain l-a “domolit” pe Hitler cu o parte din Cehoslovacia şi s-a întors în Anglia spunând, “pace în timpurile noastre”. La puţin timp după aceea, naţiunile s-au încăierat în al doilea război mondial.

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, n-a mai fost o asemenea frenezie de eforturi de pace, atât la nivelul Naţiunilor Unite cât şi la nivelul negocierilor între naţiuni individuale. Războaiele şi distrugerile neaşteptate continuă să erupă din când în când şi avem exemple din belşug. Aceste dureri de naştere, pricinuind căderea acestei ordini, vor da naştere Împărăţiei lui Cristos, exact aşa cum a promis El. Eforturile de pace fără precedent dovedesc prezenţa lui Cristos.

“Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” Mat. 24:21, 22.

Acest necaz fără precedent este un semn al parousiei (prezenţei, nu venirii) lui Cristos. Creştinii veghetori discern faptul că Cristos este prezent invizibil în timpul acestui “necaz aşa de mare”. De aceea necazul nu poate să se refere la o perioadă de şapte ani între “o răpire tainică” şi întoarcerea Sa vizibilă.*

Istoricii sunt de acord că suntem într-un timp de necaz fără precedent. De exemplu:

“Uitându-ne în urmă din poziţia avantajoasă a prezentului, vedem că izbucnirea primului război mondial a introdus în secolul al douăzecilea “timpul de necaz” … din care civilizaţia noastră n-a ieşit încă în nici un caz. Direct sau indirect, toate convulsiile ultimei jumătăţi de secol provin de la 1914 şi de la Saraievo: cele două războaie mondiale, revoluţia bolşevică, ridicarea şi căderea lui Hitler, continua frământare din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, lupta pentru putere între lumea comunistă şi a noastră … .” (Edmond Taylor, Căderea dinastiilor, Doubleday, N.Y., 1963, pag. 16.)

Am văzut că războaiele din secolul al douăzecilea au costat viaţa a o sută de milioane de oameni, dar războaiele fără precedent sunt numai un aspect al acestui mare necaz. Necazul, ca rezultat al prezenţei lui Cristos, este pretutindeni. Niciodată n-a fost atât de larg răspândit şi de intens.

Explozia demografică: Înainte de anul 1650, populaţia s-a dublat la fiecare mie de ani; s-a dublat în 1850 (după două sute de ani); s-a dublat iarăşi în 1930 (numai după optzeci de ani); s-a dublat iarăşi în 1965 (numai după treizeci şi cinci de ani). În 1990 populaţia lumii era de 5,5 miliarde. Până în 2000 a crescut cu un miliard. Anual mor de foame până la cincisprezece milioane. Există treizeci de milioane de refugiaţi şi o sută de milioane fără locuinţă. În fiecare zi mor de foame patruzeci de mii de copii din ţările lumii a treia, în timp ce americanii cheltuie nouă sute de milioane de dolari anual pentru a hrăni câini şi pisici.

Poluarea: În Statele Unite trăieşte 5% din populaţia lumii, dar aruncă anual două sute nouăzeci de milioane tone deşeuri toxice, folosesc 26% din petrolul lumii, eliberează 26% din nitraţii din lume şi 22% din bioxidul de carbon din lume. Deşeurile solide toxice, radioactive şi chimice, contaminează râurile, lacurile şi oceanele. Poluanţii aerului proveniţi din gazele de eşapament şi din industrie produc boli. Numărul oamenilor care mor de boli respiratorii se dublează la fiecare cinci ani. Cancerul de piele cauzat de subţierea stratului de ozon creşte rapid. Ploile acide produc distrugerea pădurilor, care la rândul ei produce “încălzire globală”. Acest efect de seră ar putea topi gheaţa polară, producând creşterea nivelului oceanelor şi ştergerea completă a mii de kilometri de zone dens populate de pe coastă, care ar afecta două miliarde de oameni. Aceasta ar creşte de asemenea dramatic variaţiile de temperatură, care ar atrage după sine secetă şi transformarea zonelor productive în deşert şi ca atare crize de alimente. Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi de faptul că explozia demografică ar putea grăbi efectele încălzirii globale. Schimbările drastice de climă şi dezastrele economice ar putea atrage după sine războaie pentru supravieţuire.

Crima şi violenţa continuă să crească. În Statele Unite armele automate sunt la îndemâna copiilor. Se estimează că o sută de mii de copii duc arme la şcoală. În oraşele mari se face control la intrarea în şcoală şi coridoarele sunt supravegheate de patrule de poliţie. Există o creştere a criminalităţii în rândul copiilor din toate rasele. Mai demult hoţii furau şi fugeau. Acum bat victima, o violează şi o ucid. Părinţii îşi ucid copiii, copiii îşi ucid părinţii.

Drogurile: războiul împotriva drogurilor este pierdut pentru că profiturile uriaşe corup. În Statele Unite 2,2 milioane sunt dependenţi de droguri tari. În oraşul New York o persoană din patruzeci este dependentă de droguri. Este oare de mirare că rata criminalităţii creşte?

Mişcarea naţiunilor — o altă profeţie remarcabilă

“Vai de cei care doresc “ziua DOMNULUI!” Ce aşteptaţi voi de la ziua DOMNULUI? Ea va fi întuneric, şi nu lumină: ca un om care fuge dinaintea unui leu şi îl întâlneşte un urs, sau care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe. Nu va fi oare ziua DOMNULUI întuneric, şi nu lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?” Amos 5:18-20.

În profeţia lui Amos fuga omului reprezintă experienţele lumii în “timpul de necaz” întunecat. În zorile erei noastre Marea Britanie conducea cel mai întins imperiu de pe pământ. Leul din această profeţie, simbolul naţional al Angliei, ilustra în mod potrivit puternica naţiune care a devorat (colonizat) naţiunile mai slabe. Strânsoarea sufocantă a colonialismului a dus la fuga spre altă formă de guvernare.

Omul din Amos 5:19 a scăpat de leu, dar a dat peste un urs — o formă de guvernare diametral opusă lăcomiei acaparatoare a colonialismului — comunismul! Fosta Uniune Sovietică, “ursul” din profeţia lui Amos, i-a oferit omului altă speranţă de securitate în acest timp de necaz. Neputinţa comunismului de a salva omul s-a dovedit prin căderea acestuia. Naţiunile caută acum altă speranţă de securitate — naţionalismul.

Intrarea în “casa” naţionalismului n-a fost deloc confortabilă pentru lume. Bosnia, Serbia, Germania şi alte naţiuni au căutat securitate în naţionalism, suferind război civil, pagube economice, creşterea urii şi alte rele. În timpul presupusei securităţi a ultranaţionalismului (se vor reuni biserica şi statul?) poporul îşi va pune mâna pe perete. Căutând linişte în structura sprijinitoare a guvernării umane, va fi muşcat de şarpe. Şarpele cel vechi, Diavolul şi Satan, care odată a înşelat neamurile că ele erau împărăţia lui Cristos (Apoc. 12:9), va muşca din nou. Atunci neamurile vor simţi mustrarea lui Dumnezeu în marele timp de necaz.

Mişcarea naţiunilor este încă un semn al “zilei Domnului”, ziua prezenţei lui Cristos.

Există multe alte semne care atestă că Cristos S-a întors deja, dar cele pe care le-am analizat sunt mai mult decât potrivite pentru a lămuri subiectul. “Care va fi semnul parousiei (prezenţei) Tale?” Faptul că am văzut aceste semne împlinite în zilele noastre dovedeşte că trăim în timpul prezenţei secrete a lui Cristos — perioada dinaintea celei în care “orice ochi Îl va vedea”.

 CAPITOLUL III

De ce sunt în necunoştinţă unii creştini

Luca 21:34-36 avertizează că la întoarcerea lui Cristos unii creştini sunt în necunoştinţă de prezenţa Sa. Această “zi” vine ca o cursă peste două tipuri de creştini. Unii sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi, iar alţii neglijează Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu, pentru a urma pe conducători care-i îndrumă greşit.

Studiaţi Luca 21:34-36. Amintiţi-vă că acest capitol vorbeşte despre semnele prezenţei a doua a lui Cristos şi remarcaţi cum creştinii veghetori sunt pregătiţi când vine ziua Domnului asupra lor, în timp ce lumea şi creştinii neglijenţi nu sunt pregătiţi.

Domnul nostru spune: “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi (creştinii) fără veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului (lumea). Vegheaţi (asupra voastră înşivă şi asupra cuvântului profeţiei) deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”.

În Biblia Revizuită, expresia din versetul 36, “ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi”, este o traducere greşită. În Cornilescu este redată corect prin “rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla”.

Ideea din greacă este că creştinii care veghează şi se roagă vor primi putere să treacă prin necazurile din perioada timpurie a acelei “zile”. Remarcăm că Biserica este încă pe pământ. Puterea nu este necesară într-o experienţă de care Domnul te scuteşte, dar Domnul îţi dă putere ca să înduri pericolele pe care creştinii trebuie să le întâmpine în strâmtorare. Totuşi, creştinii neglijenţi sunt prinşi în cursă de aceste pericole. Remarcăm bine implicaţia acestui verset. Creştinii credincioşi sunt aici în timpul unei părţi din perioada de strâmtorare, dar sunt susţinuţi de puterea Domnului.

Biserica trăieşte o parte din   strâmtorare

Naum 1:5-8 confirmă acest gând. Versetul 5 arată că munţii se clatină, dealurile se topesc şi toată lumea se cutremură de prezenţa Domnului. Versetul 6 pune întrebarea: “Cine poate sta împotriva indignării Lui?” Versetul 7 răspunde la această întrebare: “DOMNUL este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi El îi cunoaşte pe cei care se încred în El”. “Ziua de necaz” (a se vedea şi Dan. 12:1; |ef. 1:14, 15), care însoţeşte prezenţa Domnului nostru, găseşte Biserica încă aici pe pământ. Şi Domnul este locul lor de scăpare în timpul acestei strâmtorări; în timp ce, în versetul 8, El va urmări pe vrăjmaşii Lui cu nişte valuri ce se varsă peste mal şi cu întuneric.

Studiaţi Psalmul 46:1-6, unde este vorba despre perioada de strâmtorare, care pune capăt lumii prezente. În timp ce pământul se răstoarnă, în timp ce munţii se zguduie în inima mărilor, în timp ce marea spumegă, în timp ce munţii se cutremură, găsim în versetul 4 că Biserica, “cetatea lui Dumnezeu”, este încă pe pământ. De ce oare “ea nu se va clătina” în timpul strâmtorării? Fiindcă este cu Cristos în ceruri? Nu! “Dumnezeu este în mijlocul ei”, în timp ce ea este încă aici pe pământ. Biserica n-ar avea nevoie de această protecţie dacă ar fi deja luată acasă, dar are nevoie de protecţie în timpul necazului, câtă vreme este aici. Dumnezeu o va ajuta nu numai în fazele timpurii, dar, în plus, El “o ajută în revărsatul zorilor”. Biserica va trece numai prin prima parte a strâmtorării înainte de schimbarea învierii. Aceasta nu se poate referi la “sfinţii care vin din strâmtorare”, fiindcă numai Biserica, mireasa lui Cristos, este simbolizată în Scripturi prin cetatea lui Dumnezeu (compară Ps. 46:5 şi Apoc. 21:2).

O privire mai adâncă asupra naturii strâmtorării arătate în Psalmul 46 se obţine din sensul cuvântului munte aşa cum este folosit în Biblie. În Ieremia 51:24, 25, poporul Babilonului, datorită multor victorii militare, este numit un “munte nimicitor”. Vorbind despre naţiunile care s-au împotrivit lui Israel, Isaia 41:15 afirmă că Israel “va treiera munţii” şi “va face dealurile ca pleava”. În Daniel 2:35, 44, 45 se vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre “un munte mare care a umplut tot pământul”. Astfel vedem că în limbaj biblic munţii sunt simbolul împărăţiilor sau naţiunilor. Apa este adesea simbolul oamenilor (a se vedea Apoc. 17:15). Marea spumegândă ar reprezenta elementele agitate şi anarhiste ale omenirii. Când se spune în Psalmul 46, “chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii” şi “s-ar zgudui munţii în inima mărilor”, înseamnă că “marea strâmtorare” va avea ca rezultat nimicirea naţiunilor de către elementele anarhiste ale societăţii.

O altă dovadă că Biserica este încă aici în timpul unei părţi din strâmtorare se găseşte în Matei 24:21. Ne amintim că în Matei 24 sunt prezentate o serie de semne sau evenimente care arată nu venirea iminentă, ci prezenţa tainică a lui Cristos. Veghetorii credincioşi vor discerne aceste semne ale prezenţei lui Cristos. În Matei 24:21 se vorbeşte despre o perioadă de necaz fără precedent, care este unul din semnele prezenţei lui Cristos; şi veghetorii credincioşi vor vedea aceste semne. De aceea, o parte a Bisericii va fi pe pământ când începe strâmtorarea şi o va observa ca un semn al prezenţei lui Cristos.

Acestea sunt numai câteva scripturi care arată că Biserica va fi încă pe pământ în timpul unei părţi din strâmtorare.

Perioada de strâmtorare este de şapte ani?

Scripturile se referă în diferite moduri la perioada de strâmtorare, după cum urmează:

“Un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi”, în Matei 24:21; “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, în Dan. 12:1; “o zi de necaz”, în Isaia 22:5, Obadia 14, Naum 1:7, Habacuc 3:16, |efania 1:15, Ezechiel 7:7. Este interesant de remarcat că nicăieri în aceste scripturi referitoare la necaz nu este menţionată o perioadă de şapte ani. Mulţi fundamentalişti nu ştiu că “strâmtorarea de şapte ani” este în mod greşit luată ca bază din Daniel 9:24-27 — un verset care n-are nimic de-a face cu “necazul” care încheie Veacul Creştin. (A se vedea Anexa B, pag. 71-74 pentru o analiză detaliată cu privire la “Originea şi evaluarea scripturală a Teoriei strâmtorării de şapte ani”.

CAPITOLUL IV

“Răpiţi împreună”

Pavel, vorbind despre arătarea Domnului nostru Isus Cristos, o numeşte “fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Ce fericită nădejde într-adevăr, să fim în cele din urmă uniţi cu Cristos, mirele nostru iubit. Curând lupta se va sfârşi, truda şi suferinţa vor trece. Curând vom avea bucuria să-L vedem faţă în faţă şi să avem comuniune cu El de-a lungul eternităţii. Creştinii au aşteptat mult a doua venire a lui Cristos; ei s-au rugat cu ardoare pentru timpul când vor fi uniţi cu Cel pe care au ajuns să-L iubească atât de mult. Multe cântări au la bază gânduri înălţătoare despre acest moment glorios. Un cuvânt care reiese din această aşteptare bucuroasă este “răpirea”. Este bine însă să ne convingem dacă ideea populară despre răpire este scripturală sau nu. O examinare a scripturilor despre învierea sfinţilor arată că la întoarcerea lui Cristos sunt înviaţi “morţii în Cristos”; apoi, în perioada dintre întoarcerea Sa şi stabilirea deplină a Împărăţiei Sale, sfinţii în viaţă sunt adunaţi la El individual când mor, de-a lungul unei perioade de timp.

Ce spun Scripturile

1 Tesaloniceni 4:16, 17 descrie învierea sfinţilor la a doua prezenţă a lui Cristos. Să remarcăm ordinea în timp între învierea celor “morţi în Cristos” şi sfinţii în viaţă care sunt “răpiţi”.

“Căci Însuşi Domnul … Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei … ca să întâmpinăm pe Domnul … .”

Acest verset arată clar că mai întâi Cristos învie pe sfinţii care sunt “morţi”, care au adormit în moarte de la prima venire a Sa încoace. “Apoi” (după aceea, în greacă “epeita”) sfinţii în viaţă sunt “răpiţi” ca să-L întâmpine pe Domnul. Contrastul dintre “întâi” şi “apoi” arată o diferenţă în timp. Pavel nu ne spune aici cât de lungă este diferenţa în timp, dar alte scripturi o spun. Remarcaţi un alt punct important. În mod evident, expresia “răpiţi împreună cu ei” nu arată timpul, ci mai degrabă locul unde vor fi împreună, pentru că în 1 Tesaloniceni 5:10, acelaşi cuvânt grecesc hama este iarăşi tradus “împreună” şi arată clar locul. “Care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Astfel, nimic din 1 Tesaloniceni 4:16, 17 nu indică faptul că “cei morţi în Cristos” şi Biserica în viaţă sunt luaţi în acelaşi timp.

Şi 1 Corinteni 15:51, 52 descrie cele două părţi ale învierii sfinţilor. “Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la (în timpul) cea din urmă trâmbiţă.” Cuvântul “la” este o traducere slabă. Rotherham îl traduce corect “în timpul”. (Niţulescu de asemenea, “în sunetul” — n. e.) Expresia “cea din urmă trâmbiţă” implică faptul că înainte au fost şi alte trâmbiţe. Singurul alt loc în Noul Testament unde se face referire la trâmbiţe este Apocalipsa, unde sunt o serie de şapte trâmbiţe. Unii cred în mod greşit că trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 sună în timpul unei “răpiri tainice” şi este urmată de o “strâmtorare de şapte ani”, în timpul căreia, printre alte evenimente, cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sună în mod literal. Totuşi, din moment ce trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 este numită ultima trâmbiţă, ea trebuie să corespundă cu ultima din cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa. Aceasta ar însemna că cele şase trâmbiţe de dinainte au sunat deja. Sunetul celor şase trâmbiţe evident nu este literal, deoarece acest sunet trebuie să atragă atenţia întregii lumi. De aceea, putem conchide în mod raţional că cele şase trâmbiţe sunt simbolice. Şi dacă primele şase sunt simbolice, atunci şi a şaptea este simbolică. Dovada scripturală că trâmbiţa în sens simbolic este o vestire a adevărului va fi tratată mai târziu. În această perioadă de sunare a ultimei trâmbiţe va avea loc învierea Bisericii. “Ziua Domnului” este şi “ziua în care va răsuna cornul” (|ef. 1:15, 16). Această trâmbiţă simbolică, vestirea adevărului, sună în timpul întregii “zile a Domnului”.

“Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi”

Unii au dormit în moarte până la învierea lor la întoarcerea Domnului. Dar creştinii care trăiesc în timpul prezenţei lui Cristos sunt schimbaţi într-o clipeală de ochi, fără să doarmă în moarte. Fiecare, în momentul morţii, este ridicat la nemurire.

Apocalipsa 14:13 ne dă elementul timp al învierii sfinţilor care sunt în viaţă la întoarcerea lui Cristos: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul … ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Toţi sfinţii, chiar şi cei care trăiesc astăzi, sunt consideraţi “morţi” în acest text.

“Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Colos. 3:3). Aceşti “morţi” mor. Prin cuvintele “de acum încolo” este indicat un punct în timp. Punctul în timp este întoarcerea lui Cristos. Versetele precedente descriu evenimentele din timpul prezenţei lui Cristos; apoi Apocalipsa 14:13 vorbeşte despre ceva ce are loc “de acum încolo”, adică de la întoarcerea lui Cristos. Ferice de sfinţii care mor din acel moment încolo, pentru că, deşi se odihnesc de muncile lor în trup, ei nu trebuie să aştepte în somnul morţii. “Faptele” lor îi urmează imediat ce sunt înviaţi ca să-L întâmpine pe Domnul. Astfel vedem că aceste versete învaţă învierea sfinţilor adormiţi la întoarcerea Sa; şi apoi o înviere individuală a sfinţilor rămaşi în viaţă pe măsură ce fiecare moare şi este schimbat “într-o clipeală din ochi”.

Problema citării parţiale

Spre a se dovedi adunarea instantanee a sfinţilor în viaţă la Cristos, în văzduh, se folosesc unele versete din Marea Profeţie a Domnului nostru. Se va vedea însă că acestea n-au nimic de-a face cu luarea la cer a sfinţilor în viaţă.

“Vă spun că în noaptea aceea doi inşi vor fi în acelaşi pat: unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată şi alta va fi lăsată; doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.” Luca 17:34-36.

Acesta este un exemplu clasic al pericolului citării parţiale. În baza acestei citări parţiale s-ar putea gândi că cei care sunt luaţi sunt răpiţi la cer, dar versetul 37 exclude această posibilitate:

“Şi răspunzând, ucenicii i-au zis: “Unde, Doamne?” Iar El le-a spus: “Unde va fi trupul, acolo se vor strânge şi vulturii”.”

Curiozitatea ucenicilor a fost stârnită de afirmaţia lui Isus că doi oameni vor fi în anumite situaţii şi unul va fi luat. Ei au întrebat în mod specific unde vor fi luaţi. Remarcaţi că Isus n-a spus că ei vor fi răpiţi împreună cu El la întoarcerea Lui. Răspunsul Lui este: “unde este trupul, acolo se strâng vulturii”. Unii cred că trupul la care se referă aici este trupul lui Isus. Dar Matei 24:28 specifică faptul că trupul la care se adună vulturii este un trup mort sau stârv. Lecţia despre vultur din Iov 39:30 confirmă că aceasta este semnificaţia trupului. Mai mult, dacă trupul s-ar referi la trupul literal al lui Isus, atunci vulturii ar trebui să fie şi ei literali şi astfel pasajul n-ar avea nici un sens. Atât trupul cât şi vulturii sunt simbolici. Isus, evident, Îşi bazează această lecţie pe două caracteristici ale vulturilor, găsite în Iov 39:27-30: capacitatea vulturului de a-şi vedea prada (hrana) de departe şi voinţa lui de a merge la mare distanţă ca să-şi procure această hrană — unde este trupul (hrana), acolo va fi vulturul. Scripturile compară în această privinţă pe creştinii credincioşi cu vulturii. Ei au capacitatea să vadă sau să discearnă hrana spirituală de departe şi merg la distanţe mari ca să şi-o procure.

O masă îmbelşugată

Lecţia din Luca 17:34-36 este minunată. Ne amintim că Luca 17 şi Matei 24 sunt relatări ale Marii Profeţii a Domnului nostru în care El dă semne ale parousiei, prezenţei Sale. Biserica în viaţă nu poate fi răpită în momentul întoarcerii lui Cristos, pentru că ei vor fi aici pe pământ văzând semnele prezenţei Lui. Dar relaţia lor cu Domnul revenit este binecuvântată şi unică.

Capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa descriu şapte Biserici. Mulţi creştini care cred Biblia susţin ideea că acestea reprezintă şapte etape ale Bisericii de-a lungul Veacului Evanghelic. Către Filadelfia sau etapa a şasea, Domnul spune: “Iată, Eu vin curând” (Apoc. 3:11). Dar către Laodiceea sau etapa a şaptea a Bisericii, Domnul spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”. Apoc. 3:20.

La încheierea etapei a şasea a istoriei Bisericii, venirea Domnului este iminentă (“Iată, Eu vin curând”). Dar Domnul este de fapt aici în timpul celei de-a şaptea etape sau etapa Laodiceea a Bisericii. Dacă cineva bate la uşa noastră, el nu vine mai târziu, ci este prezent. Noi am putea refuza să auzim bătaia, sau am putea refuza să deschidem uşa, dar aceasta nu anulează faptul că acel cineva a sosit.

Tot aşa este şi cu Domnul nostru revenit. Semnele împlinite din Marea Profeţie a Domnului nostru sunt dovezi că ne aflăm în a şaptea sau în etapa Laodiceea a istoriei Bisericii, perioada în timpul căreia Domnul este prezent şi o parte din Biserică este rămasă aici pe pământ. Am putea refuza să-I auzim bătaia, adică să refuzăm să înţelegem adevărul prezenţei Sale, sau chiar să refuzăm să deschidem uşa inimilor noastre Domnului revenit. Cu toate acestea, El este prezent fie că acceptăm, fie că nu.

Pentru cei care acceptă acest adevăr, este un mare ospăţ spiritual. Ei cinează împreună cu Domnul lor revenit. Acest ospăţ din adevăr, care trebuie să fie partea binecuvântată a Bisericii de pe pământ când Se întoarce Domnul, este de asemenea menţionat în Luca 12:37-40:

“Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de ei dacă-i va găsi aşa. Să ştiţi că dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas ar veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”

Biserica credincioasă va veghea pentru întoarcerea Domnului. Când El Se întoarce, ei recunosc aceasta şi El îi serveşte cu un ospăţ special din adevăr. Acest ospăţ nu este în cer. Din el se împărtăşesc servitorii veghetori pe pământ. Aceste versete descriu condiţiile binecuvântate ale creştinilor credincioşi care rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Domnului nostru. Când Domnul Se întoarce, clasa vulturilor, creştinii credincioşi, se vor aduna la acest ospăţ spiritual bogat. A doua lecţie este că vulturul poate vedea hrana de departe şi merge la mare distanţă ca să şi-o procure. Apocalipsa 18:1-5 relevă ce înseamnă această călătorie.

Fuga din Babilon

“După aceste lucruri am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare autoritate; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas puternic şi a zis: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase. Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei şi împăraţii pământului au comis adulter cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei!” Apoi am auzit în cer alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!” Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” Apoc. 18:1-5.

Mulţi cred că îngerul puternic din primul verset este Domnul nostru revenit. Cuvântul grecesc angelos, care aici este tradus “înger”, înseamnă pur şi simplu “sol”. Apocalipsa 20:1-3 foloseşte de asemenea cuvântul “înger” sau “sol”, când se referă la Cristos venind din cer şi legându-l pe Satan. Maleahi 3:1-3, un pasaj paralel la Apocalipsa 18:1-5, vorbeşte despre Domnul nostru revenit ca despre “Solul legământului”.

Domnul nostru revenit, îngerul puternic din Apocalipsa 18:1, luminează pământul cu slava Sa. (Vom trata mai târziu şi alte versete care arată o mare lumină a adevărului în fiecare domeniu — ştiinţific, umanitar, filosofic, religios etc., care face să se cutremure pământul. Psalmul 97:1, 4.

Apocalipsa 18:2-4 arată că Domnul revenit are un mesaj împotriva Babilonului. Cei mai mulţi sunt de acord că Babilonul este sistemul creştin fals. Apocalipsa 17:5 indică atât un sistem mamă cât şi sisteme fiice. Prin urmare, Babilonul reprezintă un număr de sisteme creştine false. Remarcăm diferenţa între căderea Babilonului din Apocalipsa 18:2-4 înainte de a veni pedepsele peste el, şi distrugerea Babilonului din Apocalipsa 18:8 când vin pedepsele. De aceea, Domnul este prezent o perioadă de timp înainte de nimicirea Babilonului. Înainte de a Se întoarce, Domnul a încercat să “vindece” Babilonul (Ier. 51:9), dar el a refuzat să fie “vindecat”, şi când S-a întors l-a respins din favoare. Apocalipsa 18:2-4 se referă la căderea Babilonului din favoarea divină. Apoi în Apocalipsa 18:4, Domnul nostru revenit are un mesaj pentru toţi creştinii adevăraţi din Babilon: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”.

Domnul revenit a promis un mare ospăţ spiritual din adevăr, deşi cei mai mulţi creştini sunt în Babilon la întoarcerea Sa. Exact aşa cum vulturul poate vedea hrana de departe şi călătoreşte la mare distanţă ca să şi-o procure, tot aşa creştinii credincioşi vor discerne lipsa hranei spirituale din Babilon şi vor pleca. Ei trebuie să fugă din Babilon (Ier. 51:6) pentru a se bucura de ospăţul spiritual al Domnului revenit.

Aplicarea Apocalipsei 18:1-5 la începutul perioadei prezenţei lui Cristos, în timpul căreia sfinţii în viaţă sunt răpiţi treptat la Domnul, îşi găseşte confirmarea în Apocalipsa 14. Elementul timp şi mesajul din Apocalipsa 14:8 sunt exact aceleaşi cu cele din Apocalipsa 18:2.

“Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: “A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!”” Apoc. 14:8.

În perioada când se anunţă căderea Babilonului din favoare se aplică cuvintele “de acum încolo” din Apocalipsa 14:13: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”. Am văzut deja că Apocalipsa 14:13 dovedeşte învierea individuală a Bisericii celei vii de-a lungul unei perioade de timp. Sincronizarea elementului timp din Apocalipsa 18:1-5 şi Apocalipsa 14 sunt dovezi în plus că la întoarcerea Domnului nostru are loc o înviere treptată a Bisericii în viaţă, nu o strângere instantanee la El.

Lecţia din Luca 17:34-37 este importantă pentru toţi creştinii care trăiesc acum în timpul prezenţei Domnului nostru. Vulturii din versetul 37 sunt simbolul creştinilor credincioşi. Şi patul, moara şi câmpul din versetele 34-36 sunt simbolice. Ele reprezintă diferite condiţii spirituale din bisericile nominale. Cei de la moară, de pe câmp, din pat, care sunt luaţi, îi reprezintă pe creştinii credincioşi. Când Se întoarce Domnul, El Îşi cheamă poporul afară din Babilon. El îi atrage aşa cum vulturii sunt atraşi de hrana pentru care au vedere ascuţită şi poftă de ea. Cei veghetori şi vrednici sunt luaţi, adică părăsesc Babilonul, iar ceilalţi sunt lăsaţi să aibă parte de pedepsele care nimicesc Babilonul. Hrana de “adevăr prezent” oferită acum de Domnul nostru prezent îşi are efectul intenţionat, de a strânge pe sfinţii Săi prin ea şi la ea. Nu este strângerea mai multor oameni împreună sau într-o altă denominaţie, ci o strângere la Cristos, adevăratul şi singurul Domn şi Învăţător.

Încă o dovadă

Încă o dovadă că cel din pat, cel de la moară şi cel de pe câmp (Luca 17:34-36) nu simbolizează Biserica în viaţă răpită la cer, se găseşte în Luca 17:30-33.

“La fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, iar bunurile lui în casă, să nu se coboare să le ia; cine va fi la câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi cine o va pierde o va păstra.” Luca 17:30-33.

Dacă, aşa cum cred unii, creştinii în viaţă sunt luaţi, răpiţi instantaneu, atunci cei care sunt luaţi n-au timp să aleagă sau să facă altceva. Acest lucru este contrar versetelor 30-33. Când Fiul Omului este descoperit, cel de pe câmp are posibilitatea să se întoarcă şi cel de pe acoperişul casei poate hotărî să   coboare în casă ca să-şi ia lucrurile. Aceste versete sunt în armonie cu Luca 17:34-37, unde, asemenea vulturilor, cel din pat, de la moară şi de pe câmp sunt strânşi la un ospăţ.

Când Domnul Se întoarce şi Îşi cheamă poporul afară din Babilon (bisericile nominale), cei de pe acoperişul casei (creştinii cu un grad mai mare de spiritualitate) ar trebui să plece imediat fără a mai lua nici o povară babiloniană cu ei. Şi chiar când fuga din Babilon este începută, nici unul să nu se întoarcă înapoi cum a făcut soţia lui Lot. Versetul 32.

Versetul 33 confirmă de asemenea că aceste versete se referă la o condiţie de separare aici pe pământ. Remarcăm că după ce cineva este luat, el tot mai are posibilitatea să se întoarcă. După ce începe strângerea, cursul faptelor sale va determina dacă îşi va pierde sau îşi va câştiga viaţa.

Din scripturile precedente, discutate în acest capitol, este evident că schimbarea instantanee şi învierea atât a celor în viaţă cât şi a celor morţi în Cristos în momentul întoarcerii Sale, nu este un concept scriptural. 1 Corinteni 15:50, 51 şi                               1 Tesaloniceni 4:16, 17 arată că toţi creştinii credincioşi care au murit înainte de a doua venire vor fi înviaţi ca să fie împreună cu Domnul lor la întoarcerea Sa. De la acel timp înainte, Apocalipsa 14:13 arată că membrii în viaţă ai Bisericii de pe pământ vor fi răpiţi în mod individual la Domnul lor revenit, pe măsură ce-şi termină cursul pe pământ. Multe scripturi arată că Domnul revenit Se va descoperi într-un mod foarte deosebit creştinilor credincioşi de pe pământ şi le va oferi un ospăţ bogat de adevăr spiritual.

CAPITOLUL V

“Orice ochi Îl va vedea”

Stabilind pe baze scripturale că a doua venire a lui Cristos începe cu o prezenţă ascunsă, invizibilă, care poate fi văzută numai de Biserică prin ochiul credinţei, se ridică în mod logic întrebarea: descoperirea viitoare pentru întreaga omenire implică vedere mintală, sau vedere literală?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să fie căutată armonia între aceste două declaraţii scripturale. Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, luate literal, ar putea fi interpretate în sensul că toţi oamenii Îl vor vedea pe Cristos revenit cu ochii naturali. Pe de altă parte, următoarele patru scripturi stabilesc cu claritate că după ce Cristos S-a înălţat la cer omenirea nu-L va mai vedea, nici n-ar mai putea să-L vadă cu ochiul natural.

(1) “Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19). Aceasta este o afirmaţie clară a lui Isus chiar înainte de moartea şi învierea Sa, că lumea nu-L va mai vedea niciodată. Apoi El adaugă că “voi”, apostolii şi toată Biserica Îl vor vedea iarăşi. De ce? Pentru că “şi voi veţi trăi”. Aşa cum Cristos a fost înviat, la fel şi urmaşii Săi credincioşi vor fi înviaţi la a doua venire a Sa. “Lumea nu Mă va mai vedea.” Când Cristos Se va întoarce, lumea nu-L va mai vedea cu ochiul natural, dar urmaşii Săi Îl vor vedea când vor fi răpiţi împreună cu El în corpurile primite la înviere. 1 Ioan 3:2.

(2) Evrei 1:1-3 ne spune că Cristosul glorificat este reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui. Coloseni 1:15 vorbeşte despre Cristos, care “este chipul Dumnezeului Celui nevăzut”. Aceste scripturi ne arată că atunci când Cristos S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, El a fost reprezentarea exactă a Tatălui. Din 1 Timotei 6:16 aflăm că Cristos “locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea“. Dacă nici un om nu-L poate vedea pe Cristos după înălţarea Sa, pentru că El este reprezentarea exactă, slăvită a Tatălui ceresc, atunci nici un om nu-L poate vedea nici pe Cristosul slavei revenit.

(3) Fapte 22:6-8 şi 11-14 arată că o simplă sclipire din gloria Cristosului glorificat l-a orbit complet pe Saul din Tars. A fost nevoie de puterea lui Dumnezeu prin Anania pentru a i se reda şi numai parţial vederea lui Saul.

(4) Luca 17:20 arată că Împăratul Isus Se va întoarce neobservat. Capitolul 17 din Luca vorbeşte despre a doua prezenţă a lui Cristos, când El Se întoarce să-Şi stabilească împărăţia. Versetul 20 spune: “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să atragă atenţia”. Dacă întoarcerea lui Cristos ar fi văzută de oameni, atunci Împărăţia lui Dumnezeu ar fi şi ea văzută.

Literal sau simbolic?

Aceste patru scripturi arată că Cristosul glorificat nu va fi şi nu poate fi văzut la întoarcerea Sa. Totuşi, Apocalipsa 1:7 şi Matei 24:30 par să indice că întreaga omenire Îl va vedea pe Domnul revenit. Va fi aceasta prin vedere naturală sau prin înţelegere mintală (ca, de exemplu, când spunem, “văd, înţeleg ce vrei să spui”)? În calitate de creştini, nu ne putem permite să ne bazăm concluziile numai pe anumite scripturi şi să nu ţinem seama de altele care nu se potrivesc cu vederile noastre. Trebuie să acceptăm îndemnul “Străduieşte-te (studiază) să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător … care împarte drept Cuvântul adevărului”. Singurul mod corect de a stabili ideea corectă a unei doctrine biblice este să se adune toate scripturile despre acel subiect şi apoi să se împartă drept, adică să se caute armonia lor. Numai atunci putem fi siguri de înţelegerea corectă. Dacă se adună toate scripturile asupra unui subiect, ele se vor armoniza, nu se vor contrazice.

Se admite în general că anumite scripturi sunt simbolice; de exemplu smochinul din Matei 24:32 care reprezintă naţiunea lui Israel şi vulturii din Luca 17:37 care simbolizează pe creştinii credincioşi. Problema este, cum să determinăm dacă un pasaj este literal sau simbolic. Ori de câte ori o interpretere literală încalcă raţiunea sau plasează pasajul în antagonism direct cu expresiile clare ale Scripturii, este un indiciu bun că pasajul trebuie considerat a fi figurat. Interpretarea lui ca simbol însă trebuie căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale.

Ne amintim că Ioan 14:19; 1 Timotei 6:16; Fapte 22:6-8, 11-14 şi Luca 17:20 sunt expresii clare care arată că Domnul nostru revenit nu poate fi văzut şi nu va fi văzut de ochiul uman. Aceste scripturi ar trebui citite şi recitite. Ele sunt expresii literale care nu pot fi luate simbolic.

Vederea mintală

Acum, în vederea analizării celeilalte grupe de scripturi (Mat. 24:30-31 şi Apoc. 1:7), care spun că toţi oamenii Îl vor vedea pe Domnul revenit, sunt ele literale sau simbolice? În ambele texte, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai. Următoarea definiţie este din Dicţionarul explicativ al Cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine:

OPTOMAI — a vedea; folosit (a) la modul obiectiv, cu referire la o persoană sau la un lucru văzut, sau (b) la modul subiectiv, cu referire la o impresie lăuntrică sau la o experienţă spirituală sau o ocupaţie mintală.

Astfel vedem că optomai poate însemna fie vedere literală, fie percepţie mintală. Cele ce urmează sunt exemple ale modului în care cuvântul grecesc optomai este folosit în Scriptură pentru a exprima înţelegere mintală:

Luca 3:6 — “Şi orice făptură va vedea (optomai) mântuirea lui Dumnezeu.” Noi nu vedem în mod literal mântuirea, ci o înţelegem.

Ioan 1:51 — “Apoi (Isus) i-a zis (lui Natanael): “Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veţi vedea (optomai) cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”.” Natanael n-a văzut niciodată literal aceasta. Într-o aluzie la scara lui Iacov, Isus spune că Fiul Omului va deveni adevărata scară de comunicare între cer şi pământ.

Încă trei exemple de optomai se găsesc în următoarele versete:

— Apocalipsa 19:10: “Fereşte-te (optomai) să faci una ca aceasta!”

— Matei 27:4: “Ce ne pasă nouă? … Treaba (optomai) ta.

— Matei 27:24: “Eu sunt nevinovat … Treaba (optomai) voastră.”

Aceste scripturi arată că în Biblie se foloseşte optomai, tradus “a vedea” în Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, cu sensul simbolic de înţelegere mintală.

O citire atentă a textului Matei 24:30-31 şi din Apocalipsa 1:7 relevă nişte termeni care arată că sunt simboluri, şi de fapt sunt folosiţi adesea în Biblie ca simboluri. De exemplu, în următorul citat din Matei 24:30-31, cuvintele folosite adesea în sens simbolic sunt date aici în caractere cursive: “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea (optomai) pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului la cealaltă”.

Scriptura aceasta pur şi simplu nu poate fi luată literal. Pentru a o armoniza cu altele se cere o interpretare simbolică. De exemplu, unii aplică această scriptură la sfinţii în viaţă răpiţi cu Cristos la cer. Dar aici, în Matei 24:30-31, ei sunt adunaţi “de la o margine a cerului la cealaltă”. Dacă s-ar înţelege literal, sfinţii ar fi deja în ceruri când Se întoarce Cristos, şi această scriptură ar învăţa că sfinţii ar fi scoşi atunci din ceruri şi nu luaţi la ceruri. Aceasta exclude o interpretare literală a lui Matei 24:30, 31. Ea spune de asemenea că ei vor fi adunaţi din “cele patru vânturi”. Sunt adunaţi sfinţii din cele patru vânturi literale? Cei care susţin şi învaţă ideea populară despre răpire recunosc această problemă şi spun că cele patru vânturi şi cerurile din versetul 31 sunt simboluri ale faptului că Biserica va fi adunată din toate părţile pământului. Totuşi, aceasta prezintă o şi mai mare problemă. După ce regulă putem spune că “ceruri” este simbol în versetul 31, şi totuşi să insistăm că este literal în versetul 30, unde se menţionează “semnul Fiului Omului în ceruri” şi “venind pe norii cerului“? Matei 24:30-31 este ori literal ori simbolic; nu poate fi în două feluri. O aplicare literală nu are sens; de aceea ambele versete trebuie să fie în întregime simbolice.

Sensul simbolic al lui Matei 24:30-31

Cer şi ceruri sunt adesea simbolul sistemelor religioase corupte (2 Pet. 3:5-10; Isa. 34:4-5; Ioel 2:9-11). A vedea poate însemna percepţie mintală (Mat. 27:4, 24; Luca 3:6; Ioan 1:51; Apoc. 19:10). Norii reprezintă adesea necaz, ca în Ioel 2:1-2, un text paralel la Matei 24:30-31. Îngeri este tradus din cuvântul grecesc angelos care înseamnă literal sol şi se referă adesea la orice mesager al lui Dumnezeu (Apocalipsa 2 şi 3, cei şapte îngeri sau trimişi ai Bisericii). Trâmbiţele sunt adesea folosite ca simbol al vestirii adevărului (1 Cor. 14:8; Ioel 2:1).

Cu aceste simboluri în minte, cuvintele din Matei 24:30, 31 devin pline de sens. Aici Învăţătorul ne spune în versetul 30 că unul din primele semne sau dovezi ale întoarcerii Sale va fi în cer, adică în sistemele religioase corupte. Versetul 29 vorbeşte despre clătinarea puterilor cerurilor. Influenţele revoluţionare agnostice s-au infiltrat în biserici. Bătălia care a urmat între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat grav cerurile bisericii. Catolicismul a fost zguduit de asemenea. Fiul Omului vine pe “norii cerului”, adică în timpul acestui necaz care clatină bisericile. Relatarea lui Luca adaugă “strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă”. Această strâmtorare mondială atât în biserici cât şi în lume va creşte în intensitate până când toate popoarele pământului se vor jeli din pricina ei. În cele din urmă “vor vedea (discerne) pe Fiul Omului venind pe norii” strâmtorării, adică îşi vor da seama că strâmtorarea este rezultatul întoarcerii Domnului nostru. În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:30 sunt clătinate, versetul 31 arată că Domnul revenit va “trimite pe îngerii (mesagerii) Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (sistemelor bisericeşti corupte) până la cealaltă”. Apocalipsa 18:1-4, un pasaj paralel, confirmă că această trâmbiţă este vestirea adevărului. Prin această mare vestire a adevărului, servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu vor chema poporul Domnului să iasă din Babilon.

Sensul simbolic al Apocalipsei 1:7

“Iată, El vine cu norii (într-un timp de strâmtorare) şi orice ochi Îl va vedea (optomai, discerne; pe măsură ce necazul se va intensifica, va deveni mai evident că ziua mâniei lui Dumnezeu a sosit), şi cei care L-au străpuns (naţiunea evreiască va discerne în mod deosebit prezenţa lui Cristos în faza din urmă a timpului de strâmtorare când ei vor fi scăpaţi de invazia mai multor popoare — Ezec. 38, 39; Zah. 12:10). Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui (pe măsură ce ziua mâniei se va intensifica, toţi vor avea parte de multă suferinţă şi durere).”

Apocalipsa 1:7 nu poate fi luat literal deoarece aceia care L-au străpuns în mod literal pe Isus au murit demult. Dacă “cei care L-au străpuns” simbolizează pe poporul evreu aflat în viaţă, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice.

Astfel găsim că Biblia nu se contrazice. Multe scripturi arată clar că Domnul revenit nu poate fi văzut în mod literal de om. În armonie cu aceasta, cele câteva scripturi care spun că omenirea Îl va vedea pe Cristos revenit, sunt evident simbolice şi arată o discernere mintală a prezenţei lui Cristos.

(O dovadă scripturală mai detaliată în legătură cu explicaţia simbolică a lui Matei 24:30-31, Apocalipsa 1:7 şi a tuturor celorlalte scripturi în care cuvântul “a vedea” arată percepţia mintală a întoarcerii lui Cristos, se găseşte în Anexa C, pag. 75-86).

CAPITOLUL VI

Omul păcatului

În a doua epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel arată că două evenimente trebuie să preceadă a doua prezenţă a Domnului nostru: (1) o mare depărtare de la credinţa iniţială, apostolică; şi (2) apariţia omului păcatului, Anticristul (2 Tes. 2:3). Nici o interpretare a celei de-a doua veniri a Domnului nostru care nu reuşeşte să identifice aceste două evenimente n-ar trebui luată în serios. După ce am dovedit că Domnul nostru S-a întors deja, acum vom continua prin a arăta că omul păcatului a venit într-adevăr, împlinind fiecare detaliu al descrierii profetice.

Să remarcăm însă mai întâi dezacordul unora dintre vederile curente cu această profeţie. Unii pretind că Domnul Isus vine mai întâi în secret ca să-Şi ia sfinţii şi apoi apare omul păcatului. La acest punct este instructivă o examinare a unei erori făcute de Biserica timpurie. Recunoscând faptul că Cristos trebuia să vină în mod invizibil, ca un hoţ (1 Tes. 5:4; Apoc. 16:15), unii credincioşi din timpul lui Pavel au ajuns la concluzia că Isus era deja prezent şi că, prin urmare, învierea celor morţi în Cristos a avut loc deja (2 Tes. 2:1-2; 2 Tim. 2:18). Ca să corecteze această greşeală, Pavel a găsit necesar să-i sfătuiască: “Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră … ca şi cum ziua Domnului ar fi venit (în greacă, enistemi) chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării” (2 Tes. 2:2, 3). Remarcăm, prezenţa invizibilă a lui Cristos este precedată, nu urmată de descoperirea lui Anticrist. De asemenea, versetele 1 şi 3 arată că omul păcatului precedă două evenimente: (1) “venirea Domnului”; şi (2) “strângerea noastră laolaltă la El”. Aceasta elimină posibilitatea luării la cer a creştinilor înainte ca omul păcatului să fie descoperit.

Ar trebui să se observe mai departe că Pavel n-a încercat să le corecteze greşeala întrebându-i dacă l-au văzut pe Isus cu ochii lor naturali, sau au auzit o trâmbiţă literală, sau dacă au văzut un număr mare de creştini dispărând deodată. Dacă astfel de argumente ar fi fost potrivite, Pavel le-ar fi folosit cu siguranţă. Ideea de prezenţă invizibilă era deci corectă: Ziua Domnului va veni în linişte, ca un hoţ asupra lumii şi mulţi vor fi surprinşi de venirea ei neaşteptată (1 Tes. 5:2-4). Greşeala credincioşilor din zilele acelea nu era cu privire la ce să aştepte, ci când. Aşteptând cu mare nerăbdare întoarcerea lui Cristos, ca o împlinire a tuturor speranţelor lor, ei erau înclinaţi să accepte fără spirit critic orice învăţătură, până acolo încât să creadă că Domnul lor cel mult aşteptat era prezent, sau era aproape venit.

“Taina fărădelegii”

Să citim din nou 2 Tesaloniceni 2:3-8. În versetele 7 şi 8, Pavel numeşte pe “omul păcatului” “taina fărădelegii” şi spune că “ea”, nu “el”, începuse deja să lucreze în timpul lui. Acesta nu poate fi un om literal; acum ar fi în vârstă de aproape două mii de ani. De ce l-a numit Pavel “omul păcatului”, “taina fărădelegii”? Ne amintim de frumoasa taină despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 5:30-32, Coloseni 1:26-27 şi 1 Corinteni 12:12-28. Cristos nu este “un singur membru, ci multe”. După cum corpul uman este format din multe membre, tot aşa este şi corpul lui Cristos, Biserica. Comparaţia lui Pavel este clară. Exact aşa cum există o clasă tainică de credincioşi drepţi şi îndreptăţiţi care formează Cristosul, tot aşa există o clasă tainică a fărădelegii (lucrători răi) care formează Anticristul. Modul în care foloseşte Pavel expresiile “omul păcatului” şi “taina fărădelegii” din versetele 3, 7 şi 8 dovedeşte că el se referă la acelaşi lucru.

Originea omului păcatului

Pentru a trasa originea omului păcatului trebuie să începem chiar din timpul lui Pavel. Scriind Bisericii din Tesalonic, el i-a avertizat spunând: “Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte. Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit” (2 Tes. 2:7, 8). Principiul anticrist a găsit un pământ fertil în ambiţiile celor mari de a “stăpâni peste cei încredinţaţi lor” (1 Pet. 5:3) şi în dorinţa unora de a evita calea sacrificiului pe care a stabilit-o Isus. Când Imperiul Roman, cel care era piedica, şi-a încetat împotrivirea faţă de creştinism, acest spirit al ambiţiei lumeşti a înflorit rapid dând naştere papalităţii. “După cum aţi auzit că vine Antihrist” scrie Apostolul Ioan, “să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18). Subliniind că spiritul lui Anticrist lucra deja, în restul capitolului el continuă să dea sfaturi cum să scape de influenţa lui atunci când va veni.

Nici un protestant nu va nega că în primele secole ale Veacului Evanghelic a existat o “mare lepădare” de credinţa creştină adevărată. Ritualuri pompoase şi ceremonii complicate au înlocuit propovăduirea simplă a Evangheliei. Mântuirea nu mai era căutată numai prin sângele lui Cristos, ci prin apa sfinţită, moaştele sfinţilor, medalioane şi talismane, mătănii şi intervenţia Mariei. Mulţimile se îngrămădeau la templele păgâne convertite ca să se roage şi să se închine tot aceloraşi idoli pe care păgânii îi veneraseră cu puţin timp înainte. Numele statuilor au fost pur şi simplu schimbate din cele ale zeilor şi eroilor păgâni în cele ale martirilor şi sfinţilor creştini. Împăratul Roman, care, ca Pontifex Maximus (“conducător religios principal”), fusese capul tuturor preoţilor păgâni, şi-a cedat funcţia în favoarea Episcopului Romei, noul Pontifex Maximus. În timp ce împăraţii Romei pretinseseră că deţin cheile lui Ianus şi ale Cybelei, noii pontifi supremi, îmbrăcaţi la fel ca înainte-mergătorii lor, pretindeau că deţin cheile Sfântului Petru şi încercau să dovedească faptul că Apostolul Petru a fost Episcopul Romei; ceva cu totul neconfirmat de istorie.

Omul păcatului, apărut din apostazie aşa cum a prevăzut Pavel, s-a înălţat “mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4). Templul la care se referă Pavel nu este o clădire literală, ci este Biserica lui Dumnezeu, pentru că el declară altundeva: “Noi suntem templul Dumnezeului Celui viu” (2 Cor. 6:16). Înălţarea de sine a episcopilor Romei în templul (Biserica) lui Dumnezeu a fost peste măsură de extravagantă. Asumându-şi prerogative divine, ei pretindeau că orice fiinţă umană trebuie să se supună autorităţii lor. “Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”, a declarat Papa Inocenţiu al treilea (1198-1216 d. Cr.). Conciliul Lateran (1123 d. Cr.) l-a aclamat pe papa ca “Prinţul Universului”. Sfântul Bernard   (1090-1153 d. Cr.) a scris că “nimeni, în afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer nici pe pământ”. Şi Papa Nicolae (858-867 d. Cr.) s-a lăudat că Constantin îi “conferise papei denumirea de Dumnezeu, care deci, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

Oricât de uimitoare sunt aceste pretenţii false, ele au înşelat întreaga lume creştină în timpul celei mai mari părţi a domniei întunecate a papalităţii (Apoc. 13:5, 6). Numai puţini credincioşi au scăpat de influenţa lor dăunătoare şi au rămas loiali adevăratului lor Domn şi Cap. Şi să se remarce că prefixul grecesc “anti” înseamnă nu numai “împotrivă” sau “opus”, ci şi “în locul”. (A se vedea concordanţa Strong sau Vine.) Astfel deci, Anticristul nu este pur şi simplu un împotrivitor al Domnului nostru şi al adevărului Său, ci un impostor, un uzurpator al poziţiei Sale. Chiar atribuind cele mai curate motive papilor, papalitatea ar fi totuşi Anticristul, pentru că, pretinzând a fi “vicarul lui Cristos” pe pământ şi “capul suprem al Bisericii”, fiecare papă la rândul lui şi-a aplicat sieşi promisiunile mesianice şi numele scripturale. Chiar şi împăraţilor li se cerea să sărute degetul de la picior al papei, ca presupusă împlinire a Psalmului 2:12, “sărutaţi pe Fiul ca să nu Se mânie”.

Sistemul — nu indivizii

Desigur, noi nu vrem să spunem că vreunul dintre papi a fost Anticristul, şi cu atât mai puţin că fiecare catolic sau fiecare papă este un om al păcatului. Ceea ce afirmăm este că omul păcatului, Anticristul, “taina fărădelegii” este sistemul papal, nu o persoană.

Anticristul în alte profeţii

În general se recunoaşte că “cornul mic” al celei de-a patra fiare din Daniel 7 şi leopardul din Apocalipsa 13 sunt simbolul lui Anticrist. Întrebarea este dacă acestea reprezintă un om al păcatului literal sau un sistem. Unii cred că cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă patru împărăţii. A patra fiară este Imperiul Roman şi “cornul mic” al acestei fiare reprezintă o singură persoană care este omul păcatului. Totuşi ei pretind că leopardul din Apocalipsa 13 nu simbolizează o împărăţie, ci un om al păcatului personal, iar cele zece coarne ilustrează zece guverne care susţin pe acest dictator mondial.

Aici ne confruntăm cu o încălcare elementară a interpretării scripturale. Când Biblia identifică un simbol, a da simbolului un alt înţeles înseamnă a păşi pe teren nesigur. Daniel 7 afirmă clar că fiarele reprezintă împărăţii şi numeşte împărăţiile: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma. Prin ce logică fiarele din Apocalipsa sunt simboluri ale unui individ, când fiarele din Daniel sunt în mod evident împărăţii? De asemenea, nu este oare inconsecvent a pretinde că acel “corn mic” din Daniel este un om, în timp ce coarnele din Apocalipsa sunt împărăţii? Consecvenţa cere o aplicare uniformă a fiarelor şi coarnelor atât în Daniel cât şi în Apocalipsa.

Daniel capitolul 7 

Câteva fapte privitoare la “cornul mic” dovedesc că Anticristul este un sistem şi nu un individ. Daniel 7:25 arată că “cornul mic … va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt”. Ideea că un Anticrist personal va nimici pe sfinţi în timpul unui “necaz de şapte ani” viitor prezintă o dilemă. Dacă, după cum pretind unii, adevărata Biserică este luată la cer înainte de “necaz”, cine sunt “sfinţii Celui Prea Înalt”, care sunt persecutaţi de omul păcatului? Ei răspund că aceştia sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, din Apocalipsa 7, şi nu sfinţii sau Biserica lui Cristos care sunt luaţi înainte de necaz. Ei mai spun că sfinţii “care vin din necazul cel mare” vor fi în Împărăţie, dar nu vor domni cu Cristos în Împărăţia Sa. Domnia, spun ei, este rezervată exclusiv Bisericii lui Cristos.

Cu aceasta, ideea despre un viitor om al păcatului literal se năruie. În Daniel 7:13-14, Cristos este adus înaintea Tatălui Ceresc şi I Se dă Împărăţia. În Daniel 7:18 şi 22, “sfinţii Celui Prea Înalt”, aceiaşi sfinţi care sunt persecutaţi de “cornul mic”, de omul păcatului, primesc Împărăţia. Ne amintim că numai Cristos şi Biserica Sa domnesc în Împărăţie. De aceea, “sfinţii Celui Prea Înalt” din Daniel 7 nu sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, ci sunt Biserica lui Cristos care domneşte cu Cristos. Aceasta ne dă şi elementul timp al omului păcatului. “Cornul mic” persecută pe aceşti sfinţi, în consecinţă, “cornul mic”, omul păcatului, este descoperit fie înaintea Zilei lui Cristos, fie înainte de a avea loc necazul.

Daniel 7:25 dărâmă toată ideea “strâmtorării de şapte ani”. Daniel 7:25 arată că “sfinţii Celui Prea Înalt” sunt nimiciţi de “cornul mic” o perioadă de “un timp, două timpuri şi jumătate de timp”, perioadă care se referă la trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, după cum cei mai mulţi vor fi de acord. Am văzut deja că sfinţii persecutaţi de omul păcatului sunt Biserica, cei care domnesc cu Cristos, şi nu sfinţii care vin din necazul cel mare. Prin urmare, Biserica este persecutată 1260 de zile. De aceea, perioada de 1260 de zile are loc înaintea marii strâmtorări şi nu este parte din strâmtorare.

1260 de zile

Ce este această perioadă de 1260 de zile şi când a avut loc? Biblia îşi este propriul ei interpret. Aceasta înseamnă că Domnul a pus în Biblie anumite reguli pentru interpretarea simbolurilor, pildelor, profeţiilor timpului etc. Dacă ignorăm aceste reguli scripturale de bază, atunci înţelegerea noastră va fi confuză. Regula scripturală pentru interpretarea profeţiei timpului se găseşte în Ezechiel 4:1-8. Aici ni se dă o perioadă de 390 de zile, iar în Ezechiel 4:6 citim, “ţi-am rânduit o zi pentru fiecare an”. Prin această regulă de interpretare stabilită de către Dumnezeu, 390 de zile sunt egale cu 390 de ani. Prin urmare, toţi sunt de acord că şaptezeci de săptămâni (7 săptămâni înmulţit cu 7 zile fac 490 de zile) din Daniel 9:24-27 se referă la 490 de ani şi nu la 490 de zile. Aceasta se bazează pe cheia mai sus menţionată, că o zi este un an, dată în Ezechiel 4:6. Atunci, de ce unii fac o excepţie cu cele 1260 de zile din Daniel şi Apocalipsa şi insistă că este o perioadă literală de 1260 de zile? Potrivit regulii Domnului din Ezechiel 4:6, o zi pentru un an, aceasta ar fi o perioadă de 1260 de ani. Mulţi cercetători ai profeţiei aplică aceasta la perioada între 539 d. Cr. şi 1799. În 539 d. Cr., ultimul dintre cele trei coarne (puteri civile), care a stat în calea Papei de la Roma pentru a fi recunoscut ca şi conducătorul civil al Romei, a fost îndepărtat (Dan. 7:8). Ne amintim că în profeţie coarnele ilustrează în mod constant puterile civile sau guvernamentale. Papa era deja recunoscut ca şi conducătorul religios suprem al imperiului. Anul 539 d. Cr. marchează începutul puterii civile a papalităţii (“cornul mic”). Timp de 1260 de ani papalitatea, omul păcatului, a persecutat nemilos pe adevărata Biserică (Dan. 7:25), până când puterea persecutoare a papalităţii a fost zdrobită de Napoleon, prin aceea că în 1799 l-a luat pe papa prizonier. Această persecuţie a atins apogeul prin aşa-numita Sfânta Inchiziţie. Întemeiată de Papa Inocenţiu al III-lea în 1204 d. Cr., inchiziţia a fost aplicată cu o cruzime inimaginabilă în fiecare ţară, şi aşa-zisul “oficiu sfânt” al Inchiziţiei a continuat masacrul până când armatele lui Napoleon au pus capăt faptelor acestuia. Sate şi oraşe întregi au fost măcelărite fără discriminare în baza teoriei că “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Zeci de mii au fost arşi de vii pe rug, în timp ce nenumăraţi alţii au fost supuşi celor mai oribile invenţii de tortură. Pe lângă cele mai spectaculoase crime ale Inchiziţiei, zdrobirea necruţătoare, continuă a persoanelor individuale timp de mai multe secole prezintă desigur o scenă înspăimântătoare. Nu-i de mirare că profetul Daniel a fost alarmat! (Dan. 7:28). Luarea papei ca prizonier de către Napoleon şi moartea lui în 1799 a pus capăt uneia din cele mai sângeroase perioade din istorie, 1260 de ani de persecuţie a sfinţilor de către papalitate.

Scripturile nu vorbesc de “strâmtorarea de şapte ani”, nici de două perioade de 1260 de zile una după alta. Următoarele citate sunt singurele locuri unde Biblia menţionează cele 1260 de zile: Daniel 7:25; 12:7; Apocalipsa 11:2, 3; 12:6, 14; 13:5. Fiecare este în acord cu Daniel 7:25. Poporul sfânt din Daniel 12:7, cetatea sfântă (indentificată în Apocalipsa 21:2 cu mireasa lui Cristos) din Apocalipsa 11:2, femeia (simbolul Bisericii, 2 Cor. 11:2) din Apocalipsa 12:6, 14, sfinţii din Apocalipsa 13:5, 7, toate acestea arată că Biserica lui Cristos este persecutată de către Anticrist timp de 1260 de zile. Şi regula biblică pentru profeţia timpului este o zi pentru un an (Ezec. 4:6). În timpul celor 1260 de ani de persecuţie a Bisericii de către papalitate, cei doi martori ai lui Dumnezeu (Apoc. 11:3 — Noul şi Vechiul Testament) au mărturisit îmbrăcaţi în saci — într-o limbă moartă, latina.

Semnele distinctive ale lui Anticrist

Daniel 7:25 arată patru caracteristici prin care poate fi identificat omul păcatului. “El (1) va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, (2) va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt şi (3) se va gândi să schimbe timpurile şi (4) legea”.

Am examinat deja primele două puncte: cuvintele absurde prin care papii au pretins a fi “ca Dumnezeu” şi nimicirea adevăratei Biserici de către papalitate. Papalitatea într-adevăr “a schimbat timpurile”. Nefiind dispusă să aştepte desfăşurarea planului lui Dumnezeu, papalitatea a schimbat timpul Împărăţiei lui Cristos. A declarat că domnia lui Cristos a început deja, şi a aplicat scripturile referitoare la gloria milenară a lui Cristos la stăpânirea necontestată a papilor până la 1799. (Biblia Douay, prima ediţie, nota de subsol la Apocalipsa 20:2). Alt exemplu de încercare a papalităţii să “schimbe timpurile” este schimbarea calendarului.

A schimbat papalitatea legile? Preceptele şi poruncile lui Dumnezeu au însemnat prea puţin. Prin pretinsul drept de a emite “dezlegări”, papii au pus deoparte adesea legile morale. Uciderea ereticilor era vrednică de laudă, jurămintele şi contractele erau anulate şi tortura era declarată “act de credinţă”. Spionajul, intriga, mărturia mincinoasă şi furtul erau declarate fapte virtuoase atunci când se făceau în slujba bisericii. Mai mult, nemulţumindu-se cu înlăturarea legilor divine, papii erau totdeauna gata să creeze altele noi, dacă împrejurările o cereau. A fost prescris celibatul clericilor, a fost interzis timp de secole consumul cărnii vinerea, au fost percepute taxe bisericeşti şi libertăţile oamenilor au fost adesea îngrădite.

Într-adevăr, cele patru semne distinctive ale omului păcatului date în Daniel 7:25 au fost împlinite în domnia josnică a papalităţii, în special până în anul 1799. De aceea Martin Luther şi ceilalţi reformatori au identificat sistemul papal cu Anticristul. Omul păcatului a fost deja descoperit, de aceea nu mai rămâne nici o obiecţie că Domnul nostru este acum prezent (2 Tes. 2:3).

Având înaintea noastră mărturia combinată a profeţiilor referitoare la întoarcerea Domnului nostru, putem avea încredere deplină că este prezent, la fel ca aceia care au fost martori oculari pe Muntele Schimbării la Faţă la prima venire a Sa. 2 Pet. 1:16-18.

De fapt, încrederea noastră în întoarcerea lui Isus este “mai sigură” în baza profeţiilor:

“Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” 2 Pet. 1:19.

Veghetorii, copiii luminii, văd zorii zilei şi Luceafărul lor de dimineaţă, Isus, ridicându-Se la orizont, în timp ce lumea doarme încă. Această cunoştinţă binecuvântată le întăreşte şi le umple de energie inimile atât de mult, încât sunt sfinţiţi într-un mod în care altfel n-ar fi putut fi. El Şi-a ţinut promisiunea, a venit din nou.

Ei văd sclipirile Soarelui Dreptăţii care va răsări în cele din urmă cu “vindecare sub aripile Lui” (Mal. 4:2) pentru a binecuvânta creaţia gemândă. Cu bucurie îşi dau seama că şi ei vor fi cu El, pentru că “cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Mat. 13:43.

 ANEXA A

O listă a tuturor textelor scripturale în care apare cuvântul grecesc parousia

Ceea ce urmează este o listă a tuturor versetelor în care apare cuvântul grecesc parousia (în această listă este tradus corect prezenţă):

“Şi care va fi semnul prezenţei Tale?” Matei 24:3.

“Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului.” Mat. 24:27, 37, 39.

“Apoi, la prezenţa Lui, cei care sunt ai lui Hristos.” 1 Corinteni 15:23.

“Căci cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la prezenţa Lui?” 1 Tesaloniceni 2:19.

“Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la prezenţa Domnului nostru Isus.” 1 Tesaloniceni 3:13.

“Noi, cei vii, care rămânem până la prezenţa Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” 1 Tesaloniceni 4:15. “Să fie păzite întregi, fără vină, la prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Tesaloniceni 5:23.

“Cât priveşte prezenţa Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El.”                     2 Tesaloniceni 2:1.

“Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea (epifaniaprezenţei Sale.” 2 Tesaloniceni 2:8.

Prezenţa Lui este prin … .” 2 Tesaloniceni 2:9.

“Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor, până la prezenţa Domnului.” Iacov 5:7.

“Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci prezenţa Domnului este aproape.” Iacov 5:8.

“Puterea şi prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:16.

“În zilele din urmă vor veni (în Biserică) batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele (dorinţele) lor, şi zicând: “Unde este făgăduinţa prezenţei Lui?”” 2 Petru 3:3, 4.

“Grăbind prezenţa zilei Lui.” 2 Petru 3:12.

“Atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la prezenţa Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui.” 1 Ioan 2:28.

““De fapt”, zic ei, “epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere; dar prezenţa lui în trup este slabă şi cuvântul lui de dispreţuit””. 2 Corinteni 10:10.

“Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.” Filipeni 2:12.

“Mă bucur de prezenţa lui Ştefana.” 1 Corinteni 16:17.

“Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin prezenţa lui Tit. Şi nu numai prin prezenţa lui.” 2 Corinteni 7:6, 7.

“Pentru ca prin prezenţa mea la voi … .” Filipeni 1:26.

ANEXA B

Originea şi evaluarea scripturală a teoriei “strâmtorării de şapte ani”

Mulţi susţin teoria “strâmtorării de şapte ani”, care spune pe scurt următoarele: Cristos Se întoarce pe pământ în secret ca să “răpească” Biserica şi s-o ia la cer. Aceasta va fi urmată (nu cu necesitate imediat) de şapte ani literali de strâmtorare în timpul cărora intră pe scena lumii “omul păcatului”. La încheierea celor şapte ani, Cristos Se întoarce cu Biserica în mod public (“orice ochi Îl va vedea”), îl nimiceşte pe anticrist şi pe prorocul mincinos şi începe domnia Sa Milenară. Există variante ale teoriei “strâmtorării de şapte ani”. Unii cred că Cristos Îşi adună Biserica la mijlocul celor şapte ani şi numesc acest concept “răpirea de la mijlocul strâmtorării”. Alţii susţin că Biserica este luată după strâmtorare, şi acest concept ei îl numesc “răpirea poststrâmtorare”.

Teoria “strâmtorării de şapte ani” îşi are rădăcinile în dispensaţionalism, care la rândul lui îşi are originea, nu în protestantismul istoric, ci în anii 1800 prin J. N. Darby, conducătorul segmentului majoritar al Fraţilor Plymouth, un grup minunat de oameni, care reprezintă doar slab protestantismul istoric.

Un lucru care produce mai mare dezorientare este că Darby a reînsufleţit vederile contrareformatoare ale unui iezuit spaniol numit Ribera. Un concept de bază al Reformei este că papalitatea ca sistem este Anticristul şi că mult din cartea Apocalipsei îşi are împlinirea în timpul istoriei Bisericii. În 1590, Ribera a publicat un comentariu asupra Apocalipsei, ca o contrainterpretare a celei date de protestantism, în care el a aplicat totul, în afara primelor capitole ale Apocalipsei, la timpul sfârşitului, şi că Anticristul va fi o singură persoană rea (nu un sistem) care va conduce lumea timp de trei ani şi jumătate la timpul sfârşitului.

Darby pretindea că toate evenimentele din Apocalipsa, de la capitolul 6 până la capitolul 19, au loc în timpul “strâmtorării de şapte ani”. Totuşi, nimic din cartea Apocalipsei nu spune, sau nici măcar nu face aluzie că cele şapte peceţi sunt rupte, cele şapte trâmbiţe sună şi cele şapte pedepse sunt vărsate într-o perioadă de şapte ani. Nici măcar nu este menţionată în cartea Apocalipsei o perioadă de şapte ani. De fapt este menţionată o perioadă de trei ani şi jumătate. Totuşi, aceasta nu este nicăieri indicată a fi jumătatea unei perioade de şapte ani. Poate fi dovedit uşor din Scripturi că cei trei ani şi jumătate survin înaintea strâmtorării. (A se vedea paginile 62-66). De aceea, reformatori ca Wycliffe, Luther, Calvin, Wesley au crezut că cei trei ani şi jumătate sau cele 1260 de zile sunt simbolul perioadei de 1260 de ani care a început înainte de timpul lor şi s-a extins până la “timpul sfârşitului”.

Conceptul “strâmtorării de şapte ani” se bazează exclusiv pe o aplicare nepotrivită a lui Daniel 9:24-27, care vorbeşte despre o perioadă de şaptezeci de săptămâni hotărâtă asupra poporului evreu. Şaptezeci de săptămâni sunt egale cu 490 de zile. Cu toţii sunt de acord, pe baza lui Ezechiel 4:6 — o zi pentru un an — că aceste şaptezeci de săptămâni fac, nu 490 de zile literale, ci 490 de ani. Iarăşi, există unanimitate asupra faptului că cele 69 de săptămâni din Daniel 9:25 marchează perioada de la decretul dat în zilele lui Neemia până la prima venire a lui Cristos. Versetul 26 declară că “după” cele 69 de săptămâni “Unsul (Cristos) va fi stârpit”. Versetul 27 arată că “la jumătatea săptămânii (a şaptezecea), el (Cristosul) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”. Moartea lui Cristos a pus capăt necesităţii de a mai fi oferite jertfe tipice de către preoţimea lui Israel.

Să luăm bine seama că Daniel 9:26 spune că “după” cele 69 de săptămâni, “Unsul (Cristosul) va fi stârpit”. Cuvântul ebraic achor înseamnă după. Nu înseamnă în sau în timpul. Totuşi, cei care pledează pentru strâmtorarea de şapte ani spun că Mesia a fost stârpit în sau în timpul celei de-a 69-a săptămâni. Aceasta este o interpretare greşită a versetului 26, care spune clar că “după” 69 de săptămâni Cristosul va fi stârpit. Săptămâna a 70-a este după 69 de săptămâni şi versetul 27 arată clar că Cristos a murit la mijlocul celei de-a 70-a săptămâni. De aceea, perioada de şapte ani din săptămâna a 70-a nu este lăsată până la sfârşitul Vârstei Creştine. Astfel conceptul strâmtorării de şapte ani cade.

Poziţia istorică a protestantismului timp de 300 de ani de la Reformă încoace a fost că a 70-a săptămână urmează imediat celor 69 de săptămâni şi s-a împlinit cu moartea lui Cristos “la jumătatea” (în mijlocul) ei. În secolul al 19-lea dispensaţionaliştii au venit şi au spus: “Nu-i aşa, există o paranteză între cele 69 de săptămâni şi a 70-a. Acest interval este perioada dintre prima venire şi răpire”. Ei mai spun: “A 70-a săptămână, şapte ani, începe să se numere. Şi “El” din Daniel 9:27 nu este Cristos, ci anticrist, şi cei şapte ani din săptămâna a 70-a sunt “strâmtorarea de şapte ani” în care se împlinesc capitolele 6-19 din Apocalipsa”. Faptul că acest interval este o simplă presupunere, care nu se bazează pe Scripturi, pare să conteze prea puţin pentru aceşti dispensaţionalişti.

ANEXA C

Toate scripturile în care apare cuvântul “a vedea” în legătură cu a doua venire a Domnului

Matei 24:30, 31 — “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

După cum s-a arătat la paginile 47 şi 48, Matei 24:30-31 nu poate fi luat literal. Cele ce urmează sunt o analiză scripturală a simbolurilor din acest pasaj profund figurat.

Cer şi ceruri

Isaia 34:2-8, vorbind despre nimicirea din timpul Zilei Domnului, spune că “toată oştirea (mulţimea) cerurilor piere … şi toată oştirea lor cade … . “Căci sabia Mea s-a îmbătat în ceruri”” (versetele 4, 5). Cerurile fizice nu conţin mulţimi de oameni. Dar oamenii din cerurile simbolice (sistemele religioase corupte) vor suferi fiindcă speranţele lor false vor fi nimicite (simbolizat prin sabia plină de sânge). Ioel 2 descrie Ziua Domnului. Versetele 9-11 vorbesc despre o mare armată care face să se “cutremure” pământul şi să se “zguduie” cerurile. Cerurile fizice nu se cutremură în faţa unei armate, dar forţele revoluţionare vor înspăimânta şi vor răsturna cerurile bisericii nominale. Cerurile din Ioel 2:10 trebuie să fie aceleaşi ca în Matei 24:29-31, pentru că în cerurile din ambele pasaje, soarele şi luna se întunecă simbolic.

Norii

Ioel 2, o scriptură paralelă la Matei 24:29-31, arată că norii simbolizează necaz. În Ioel 2:1, 2 se face referire la “nori” care devin îngrozitor de ameninţători în zorile timpurii ale noii zile a Domnului. “O zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întind peste munţi — un popor mare şi puternic cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie.”

Se va observa din aceasta că “norii” care apar în zorile timpurii ale zilei prezenţei Domnului constau de fapt într-un “popor mare şi puternic”, cum n-a mai fost cunoscut niciodată unul asemănător. Evident aceasta este o referire la ridicarea unor forţe armate atât de înspăimântătoare încât civilizaţia se va zgudui şi va cădea sub impactul luptei revoluţionare pe care aceste forţe o vor precipita. Aceşti nori ai strâmtorării sunt vizibili chiar şi acum.

A vedea

S-a stabilit deja că cuvântul grecesc optomai poate însemna percepţie mintală (pag. 50, 51).

Îngeri

Cuvântul “înger”, în greacă angelos, înseamnă literal “mesager”. Adesea se referă la oştirea îngerească, dar se poate referi tot atât de potrivit la orice mesager al lui Dumnezeu. De exemplu, Cristos revenit este simbolizat printr-un înger care leagă pe Satan pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3).

Trâmbiţe

Cuvântul “trâmbiţă” este folosit în Scripturi ca să simbolizeze o vestire a adevărului. Când vorbeşte despre vestirea clară a adevărului, Pavel spune: “Dacă trâmbiţa dă un sunet nesigur, cine se va pregăti de luptă?” (1 Cor. 14:8). Iarăşi Ioel 2 face paralela cu Matei 24:30, 31 şi arată semnificaţia simbolică a acestei trâmbiţe. Din versetul 1 aflăm că vestirea adevărului este cea care avertizează poporul în legătură cu Ziua Domnului. În |efania 1:14 şi 16, se vorbeşte despre Ziua Domnului ca despre “ziua în care va răsuna cornul”, în care se dă o avertizare prin adevăr “împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte” (imensele interese ale lumii rele de astăzi).

Această trâmbiţă din Matei 24:31 este în mod evident aceeaşi cu “cea din urmă trâmbiţă” din 1 Corinteni 15:52 şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu din 1 Tesaloniceni 4:16, deoarece toate trei sunt legate de întoarcerea lui Cristos. Această trâmbiţă este simbolul unei mari vestiri a adevărului la întoarcerea lui Cristos.

Cele patru vânturi

Apocalipsa 7:1 vorbeşte despre vânturile din cele patru colţuri ale pământului care, atunci când sunt dezlegate, produc o mare nimicire. Dezlegarea celor patru vânturi va produce o furtună, care este un alt simbol folosit în Scripturi (Ier. 25:32; Isa. 66:15-16) ca să descrie faza finală şi cea mai severă a “timpului de strâmtorare”. Dan. 12:1.

Acum că am constatat din scripturile paralele sensul simbolurilor acestui pasaj profund figurativ, Matei 24:29-31 devine uşor de înţeles. Ca răspuns la întrebarea ucenicilor cu privire la semnele prezenţei Sale (Mat. 24:3), Isus a înşirat mai multe evenimente care au existat întotdeauna în istorie: “războaie şi veşti de războaie”; “un popor se va scula împotriva altui popor”; “foamete, epidemii şi cutremure de pământ”. Apoi Isus a spus: “Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor (sau al strâmtorării)”. Acestea nu sunt evenimente neobişnuite. Ele sunt obişnuite în istorie. Apoi în Matei 24:29 El spune: “Îndată după acele zile de necaz” (necazul obişnuit din istorie), avea să se întâmple ceva în ceruri. “Puterile cerurilor vor fi clătinate.” Schimbări grave vor clătina cerurile bisericii nominale. “Soarele (soarele Evangheliei) se va întuneca, luna (Legea Mozaică) nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer.” Evanghelia (Noul Testament) şi Legea Mozaică (Vechiul Testament) au fost întotdeauna sub atacul celor din afara Bisericii. Apocalipsa 12:1 arată că soarele şi luna au fost întotdeauna puterea susţinătoare a femeii, Biserica adevărată. Dar fenomenul timpului nostru este că Biblia (Soarele şi Luna) este sub atacul moderniştilor din interiorul bisericii care neagă inspiraţia divină a Scripturii. (Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a arătat că peste o treime n-au putut declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu.)

Stelele pot simboliza fie pe învăţătorii credincioşi, fie pe cei necredincioşi. Aceste “stele” care “vor cădea din cer” reprezintă învăţători falşi care cad de la o slujire spirituală la una pământească, la nivel politic sau social. Cu adevărat puterile cerurilor sunt clătinate. Bătălia între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat în mod dureros cerurile bisericii. Teologia Dumnezeu este mort nu este decât un exemplu al acestei clătinări. Începând cu Conciliul Vatican II, catolicismul este de asemenea în mod dureros sfâşiat.

Versetul 30: “Atunci (după strâmtorarea din acele zile) se va arăta în cer semnul (în greacă semeion, dovada) Fiului Omului”. Una din primele dovezi ale parousiei, prezenţei lui Cristos va apărea în cerurile bisericii nominale. Această dovadă este întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor. Când vedem un atac în masă al conducătorilor bisericii cu privire la inspiraţia divină a Bibliei, iar slujitorii bisericii căzând dintr-o condiţie spirituală la o evanghelie politică sau socială, atunci ştim că Cristos S-a întors.

Din Ioel 2:9-11 vedem că forţele revoluţionare agnostice sunt cele care clatină cerurile. Într-adevăr, filosofiile lor au influenţat pe filosofi să respingă Biblia şi să degenereze într-o luptă politică. Aceasta s-a reflectat în recomandarea dată la Conferinţa despre Biserică şi Societate (Detroit, 1968), că bisericile ar trebui să susţină violenţa dacă este necesar, pentru a se ajunge la o schimbare socială. Aceste filosofii revoluţionare clatină şi pământul. Revoluţia este prezentă începând cu Revoluţia Bolşevică din 1917. Forţele revoluţionare şi contrarevoluţionare au erupt în al doilea război mondial. Apoi a urmat preluarea unei treimi din lume de către comunişti. Flacăra revoluţiei s-a răspândit în Africa şi Asia când naţiunile asuprite au dat jos jugul colonialismului. Noi suntem martorii revoluţei negrilor, revoluţiei sexuale, revoluţiei tinerilor, revoluţiei etnice etc. Nu-i de mirare că relatarea lui Luca (Luca 21:25, 26), vorbind despre clătinarea cerurilor, adaugă: “Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor (elementele agitate şi anarhiste). Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ (societate), căci puterile cerurilor (biserica nominală) vor fi zguduite”.

Urletul mării şi al valurilor simbolizează masele agitate ale omenirii (Isa. 57:20), strunite dar nu pe deplin supuse de legile şi reglementările societăţii. Fiecare a auzit ceva din acest “urlet”, cu izbucniri ocazionale furtunoase care lovesc pământul (ordinea socială) ca nişte valuri uriaşe şi care caută să-l înghită. Stăpânite pentru un timp, aceste valuri cresc în greutate şi forţă; şi, după cum este arătat în profeţie, este numai o problemă de câţiva ani până când toţi munţii (împărăţiile) se vor “zgudui în inima mărilor” şi vor cădea în anarhie. Psalmul 46:2.

În legătură cu aceasta, Matei 24:30 spune: “toate popoarele pământului se vor boci” când “vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii (strâmtorarea) cerului” (şi a “pământului”, după Luca). Acest necaz fără precedent a făcut să plângă întreaga omenire. Ea vede cu ochii dărâmarea lumii. Omenirea vede norii — necazul. Mulţi chiar înţeleg aceste schimbări drastice ca durerile naşterii care trebuie să preceadă naşterea unei noi ordini mondiale. Pe măsură ce necazul se intensifică, ei vor începe să-L vadă pe Fiul Omului pe norii necazului şi să recunoască faptul că “marea strâmtorare” va da naştere Împărăţiei lui Cristos pe pământ.

În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:29 trec printr-o mare zguduire, versetul 31 arată o lucrare de seceriş în progres. “El (Cristos) va trimite pe îngerii Săi (trimişii) cu un răsunet puternic de trâmbiţă (adevărul) şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (biserica nominală) până la cealaltă.”

|efania 1:14, 16 arată că “ziua DOMNULUI” este şi “ziua sunării din corn”. Aceasta exclude o trâmbiţă literală care sună pe moment, şi confirmă o trâmbiţă simbolică a adevărului care sună o perioadă de timp.

Matei 24:31 descrie o mare adunare a celor aleşi, Biserica (1 Pet. 1:2), adunare care se face printr-o vestire a adevărului (trâmbiţă) în timpul prezenţei lui Cristos. Aceasta este o referire la lucrarea secerişului de la sfârşitul Veacului Evanghelic, descrisă în detaliu în Matei 13:24-30, 36-43. Aici Isus spune că îngerii sunt secerătorii care adună grâul (creştinii credincioşi). Secerătorii nu se referă la îngeri ca fiinţe spirituale, ci la poporul Domnului care este angajat în lucrarea secerişului. Matei 9:38.

Deoarece neghina arată ca grâul, lecţia este că îngerii (trimişii Domnului revenit) vor face o lucrare de separare, nu între biserică şi lume, ci în biserica nominală, “cerurile” actuale. Această lucrare este reprezentată sub diferite descrieri simbolice: adunarea grâului dintre neghină, în grânar (Mat. 13:30); adunarea peştilor buni în coşuri şi aruncarea înapoi în mare a celor nepotriviţi, prinşi în plasa Evangheliei (Mat. 13:47-49); adunarea mărgăritarelor Sale (Mal. 3:17); chemarea “poporului Meu” afară din Babilon (Apoc. 18:4); strigătul de la miezul nopţii către fecioare, care le separă pe cele înţelepte de cele nechibzuite (Mat. 25:6); şi, în această profeţie, adunarea “aleşilor” dintre cei nealeşi din creştinătate, din cele patru vânturi — din fiecare parte.

Nu trebuie să aşteptăm să apară nişte îngeri spirituali cu aripi care să zboare prin aer, sunând dintr-o trâmbiţă mare şi luând de ici şi de colo pe unii dintre sfinţi — după cum nu trebuie să ne aşteptăm nici să devenim peşti literali puşi în coşuri literale, sau seminţe literale de grâu puse în grânar literal. Îngerii sau trimişii folosiţi de Domnul în această strângere a secerişului sunt acel fel de trimişi pe care i-a folosit în serviciul Său de-a lungul acestui veac — servitori pământeşti, concepuţi de Spiritul sfânt, “creaţii noi” în Isus Cristos.

“Adunarea aleşilor Lui (Biserica) din cele patru vânturi” înseamnă că această adunare va fi împlinită înainte ca cele patru vânturi să fie complet dezlegate şi ele să devină furtună. Lucrarea secerişului se va completa înainte de furtună, sau de ultima fază a timpului de necaz. De asemenea, aleşii sunt adunaţi “de la o margine a cerurilor până la cealaltă”, adică, afară din toate bisericile nominale.

Lucrarea secerişului din Matei 13 şi Matei 24:31 este aceeaşi lucrare cu cea din Apocalipsa 18:1-4, unde am văzut deja că Cristos revenit Îşi adună poporul credincios afară din Babilon (ceruri, bisericile nominale), şi îi pregăteşte o masă spirituală îmbelşugată de adevăr prezent. Astfel vedem că, împărţind drept cuvântul Adevărului — comparând simbolurile din Matei 24:29-31 cu simbolurile scripturilor paralele — Biblia devine propriul ei interpret.

Apocalipsa 1:7

Şi Apocalipsa 1:7 este folosit adesea spre a dovedi că fiecare va vedea literal pe Domnul revenit. “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea (optomai), şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui.”

Cuvântul “vedea” în greacă este optomai, care am văzut deja că poate înseamna fie percepţie mintală fie vedere literală. Acest verset nu poate fi luat literal, deoarece aceia care L-au străpuns pe Isus au murit de mult. Nu evreii care trăiesc pe pământ când Se întoarce Cristos L-au străpuns în mod literal. Dacă “cei care L-au străpuns” este simbolic, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice. Cristos Se întoarce în norii strâmtorării. Când timpul de strâmtorare va atinge apogeul, orice ochi, întreaga omenire, va începe să înţeleagă că necazul este rezultatul prezenţei invizibile a lui Cristos. “Cei care L-au străpuns” pe Calvar sunt simbolul poporului evreu care trăieşte la întoarcerea lui Cristos. Zaharia 12:9, 10 arată că unul din aspectele din urmă ale timpului de strâmtorare va fi o invazie a statului modern Israel. Eliberarea lor din această invazie de către Domnul revenit îi va face să înţeleagă că Cristos este prezent.

Şi în timpul de strâmtorare “toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”. Timpul de strâmtorare este rezultatul direct al prezenţei lui Cristos. Pe măsură ce strâmtorarea va creşte în intensitate, întreaga omenire va plânge până când în final oamenii vor înţelege că aceasta este o dovadă a prezenţei lui Cristos.

Matei 26:64

O altă scriptură aplicată uneori greşit, că se referă la vedere literală, este Matei 26:64. Vorbind Marelui Preot, Isus a spus: “De acum încolo veţi vedea (optomai) pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Iarăşi, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai, care aici înseamnă percepţie mintală. Dacă această scriptură este literală, atunci Marele Preot va fi în viaţă pe pământ atunci când Se întoarce Cristos. Aceasta este literalmente imposibil. Marele Preot Caiafa este reprezentantul întregii naţiuni evreieşti. Şi am văzut din scripturile precedente că Domnul revenit Se va descoperi naţiunii evreieşti într-un mod cu totul deosebit în timpul de strâmtorare — norii.

Luca 13:35

Luca 13:35 spune: “Nu Mă veţi mai vedea (eido) până veţi zice: “Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului””. Cuvântul grecesc tradus aici “vedea” este eido. Şi acesta poate însemna precepţie mintală sau vedere literală. (Concordanţa Strong defineşte eido a vedea literal sau figurativ.) Naţiunea evreiască a fost respinsă de la favoarea specială prin aceste cuvinte de judecată pronunţate de Isus. Dar, aşa cum arată Zaharia 12:10-14, ei se vor pocăi de renegarea lui Cristos şi vor vedea (discerne) şi vor primi binecuvântările venite de la Domnul revenit, şi vor deveni o naţiune conducătoare în Împărăţia lui Cristos.

Fapte 1:11

Fapte 1:11 este o altă scriptură folosită uneori spre a dovedi că Domnul revenit va fi văzut de ochiul literal. “Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Fapte 1:11 nu spune, cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, în acelaşi fel Îl veţi vedea venind iarăşi. Nu spune că cei care L-au văzut plecând, Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că modul venirii Sale va fi ca modul plecării Sale. Modul plecării n-a fost cu mare strălucire şi mare demonstraţie, cu sunete de trâmbiţă şi cu voci, cu un strigăt puternic străbătând văzduhul şi persoana Domnului strălucind în glorie şi lumină supranaturală. Ci a fost liniştit, tainic, nevăzând şi neştiind nimeni despre acest fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Lumea nu L-a văzut plecând, nici măcar n-a ştiut că El pleca, şi nu i-a interesat. Astfel numai Biserica va discerne la început prezenţa Sa.

Printr-o examinare atentă a scripturilor din această anexă, devine evident că ele nu pot fi luate literal. Ele susţin ideea că în final toată omenirea va vedea, va discerne, va înţelege mintal prezenţa invizibilă a lui Cristos.

Apocalipsa – drumul spre fericire?
Apocalipsa 1.3; Apocalipsa 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14

Martin Vedder

© Martin Vedder, Online începând de la: 09.01.2019, Actualizat: 09.01.2019

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14

 Cum se face că ultima carte din Biblie este aşa de neglijată în multe Adunări şi Biserici? Sunt multele judecăţi, care ne sperie? Sau gândim, că imaginea lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa nu poate fi adusă la unison cu restul afirmaţiilor Noului Testament? Ne pare simbolica prea grea şi de neînţeles, sau este pur şi simplu expresia cunoscută nouă tuturor, că Apocalipsa ar fi „o carte cu şapte peceţi” şi că din start se interzice o preocupare mai îndeaproape cu conţinutul ei?

Deci, eu din partea mea găsesc această carte ca fiind fascinantă şi actuală în cea mai mare măsură. Nu în cele din urmă oferind cea mai profundă mângâiere şi curaj, căci mesajul ei mereu ne strigă: Îndrăzneşte, rezistă! Dumnezeu niciodată nu este la capăt cu posibilităţile Lui. Lui nu-I scapă nimic. El este şi rămâne Stăpân peste orice situaţie. Şi în El avem biruinţa, chiar dacă uneori pare altfel. La fel şi cele şapte fericiri cuprinse în ea minunate sunt cuvinte de îmbărbătare din partea lui Dumnezeu pentru toţi care îşi pun încrederea în Domnul, şi ele pun într-o lumină cu totul nouă această carte în întreg conţinutul ei, care până acum a fost probabil o carte enigmatică. În continuare câteva comentarii scurte cu privire la ea.

Apocalipsa 1.3: Ferice de cine citeşte şi de cei care aud cuvintele profeţiei şi păzesc cele scrise în ea, pentru că timpul este aproape.

Deci acesta este drumul spre fericirea desăvârşită: să citeşti Apocalipsa, să iei cuvintele ei la inimă (= să auzi) şi după aceea să faci conform acestora (= să păzeşti), aceasta înseamnă să te laşi marcat prin mesajul ei în gândire şi în faptă. Şi aceasta pe treapta cea mai înaltă de urgenţă, căci „timpul este aproape”, când scena profetică va intra în istorie.

Apocalipsa 14.13: Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo! „Da”, spune Duhul, „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!”

Ce mesaj ciudat! Multe au avut loc între timp:

  • Arătarea măreaţă a lui Hristos glorificat în capitolul 1, cum El ca Sfătuitor divin I se arată lui Ioan
  • Tabloul sinoptic al istoriei Bisericii începând din timpurile post-apostolice şi până la răpirea Bisericii, diagnosticul spiritual al ei şi terapia divină a Învăţătorului ceresc în capitolele 2 şi 3
  • Sala scaunului de domnie al lui Dumnezeu cu Mielul înjunghiat ca centru al admiraţiei şi adorării aduse de toţi (Apocalipsa 4 şi 5)
  • Primele şase peceţi, cu care începe perioada judecăţi (Apocalipsa 6)
  • Scena măreaţă a celor 144.000 pecetluiţi din seminţiile lui Israel, a echipei misionare cereşti, care va menţine mărturia Dumnezeului Cel viu şi a Hristosului Său în timpul necazului cel mare. Şi ca rezultat al acestora, în acelaşi capitol, marea ceată care au fost salvaţi în timpul necazului (Apocalipsa 7)
  • Pecetea a şaptea şi ultima, care conţine cele şapte judecăţi ale trâmbiţelor şi în capitolele 8-10 alte judecăţi care vor veni peste pământul acesta şi peste omenirea decăzută de la Dumnezeu
  • Alungarea definitivă din cer a diavolului, care atunci va da tronul său şi puterea sa lui antihrist, ca să nimicească pe martorii lui Isus şi să determine lumea întreagă să se închine lui satan (Apocalipsa 12 şi 13)
  • În cele din urmă în capitolul 14, descrierea cetei biruitorilor, care apoi se încheie cu a doua „fericire” din Apocalipsa. Martorii lui Isus, care vor trăi atunci pe pământ în această domnie îngrozitoare a lui antihrist, vor trebui să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus (Apocalipsa 14.12). Când după aceea ei vor avea parte de moartea înainte de vreme, ca urmare a mărturiei lor, ei nu vor fi lipsiţi de răsplătirea veşnică. Domnul ştie tot ce ei au vrut să facă pentru El (şi desigur au şi făcut). Şi El nu va uita niciuna din aceste lucrări. Acum s-a sfârşit şi toată osteneala în slujba pentru El. Prigoana a trecut, şi odihna este partea lor veşnică. Ce mângâiere şi ce perspectivă pentru toţi care în viaţa lor au stat cu tot devotamentul pentru El!
  • Slujba celor doi martori în Ierusalim, care se va termina abia prin venirea lui antihrist (fiara din adânc) (Apocalipsa 11).

Apocalipsa 16.15: Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele.

Am ajuns între timp la sfârşitul timpului de necaz (dominaţia mondială anticreştină). În versetele dinainte este descrisă mobilizarea tuturor popoarelor lumii capabile de luptă, şi în versetul care urmează 16 este numit şi locul acestei scene de război straşnic, unde armatele anticreştine se vor lupta cu Domnul cerului (Apocalipsa 19.19): Armaghedon. Textul inspirat arată mereu în diverse locuri spre evenimentele dramatice ale acestei perioade de groază, despre care Domnul nostru Isus Hristos a spus deja în predica Sa de pe munte, că lumea niciodată nu a văzut aşa ceva şi nici nu va mai avea parte vreodată de aşa ceva. Şi ultima carte a Bibliei arată de asemenea clar, că cei mai mulţi oameni, cu toată cunoaşterea lor mai bună – căci de mai multe ori se accentuează, că ei ştiu exact că Dumnezeu este Cel care îi loveşte, şi că Mielul a preluat domnia -, vor persista în încăpăţânarea lor şi nu sunt gata să se căiască. Aşa cum Pavel a spus deja credincioşilor din Tesalonic în a doua sa epistolă în capitolul 2, că aceia care n-au vrut să primească dragostea pentru adevăr, „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna” (2 Tesaloniceni 2.10-12). Şi astfel Domnul arată în locul acesta încă o dată spre urgenţa întoarcerii la Dumnezeu, a cărei veridicitate se arată printr-o purtare de viaţă temătoare de Dumnezeu (păzirea hainelor). Numai aşa eu sunt bine pregătit pentru venirea Domnului şi nu voi fi surprins de El, cum eşti surprins de un hoţ noaptea.

Apocalipsa 19.19: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!

Scena se schimbă acum. Curva Babilon (mireasa falsă) a fost judecată şi poate avea loc nunta Mielului cu mireasa Lui cerească (cei mântuiţi cu adevărat începând de la Rusalii şi până la răpire). Dar cine sunt invitaţii? Ioan Botezătorul ne dă răspunsul biblic la această întrebare în Ioan 3.29. Când i se îndreaptă atenţia spre Hristos, el spune următoarele cuvinte remarcabile: „Cine are mireasa este mire; iar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui. Deci această bucurie a mea este împlinită.” Ioan Botezătorul arată clar: eu nu aparţin miresei, ci fac parte din prietenii Mirelui. Şi din mărturia întreagă a Sfintei Scripturi cu privire la acest antemergător al Domnului devine clar, că Ioan Botezătorul era cel mai mare profet dintre toţi profeţii şi de asemenea era şi ultimul profet al vechiului legământ şi al poporului pământesc al lui Dumnezeu, care începând de la Rusalii a fost înlocuit de poporul lui Dumnezeu nou-testamental, Biserica, care constituie mireasa Mielului. Prin aceasta putem presupune că la nunta Mielului vor fi şi credincioşii din timpul Vechiului Testament. Dar chiar dacă ei nu au aceeaşi poziţie ca Biserica-Mireasă (aceasta o explică de exemplu afirmaţia lui Isus făcută faţă de Ioan: „Între cei născuţi din femei, nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cine este cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”), totuşi „fericirea” arată foarte clar: şi ei vor fi desăvârşit de fericiţi şi nu vor simţi nici un dezavantaj.

Apocalipsa 20.6: Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere.

Întâia înviere se încheie aici. Credincioşii vechiului legământ, Biserica, cei doi martori, martirii din timpul necazului, ei toţi au primit trupul nou şi vor domni împreună cu Hristos o mie de ani. Toţi, care îşi pun încrederea în Domnul, în Mielul lui Dumnezeu, în Suplinitorul, care a purtat judecata, care ar fi trebuit să-i lovească pe ei, da, ei toţi sunt de faţă. Nimeni nu este uitat şi nimeni nu mai doreşte după cele din urmă. Numai ceilalţi, care gândeau că pot trăi fără Salvatorul trimis de Dumnezeu, care au renunţat, politicos, la ajutorul venit de sus, ei rămân în continuare în mormânt. Sfânta Scriptură nu cunoaşte o înviere generală a tuturor oamenilor în acelaşi timp. O a doua înviere are loc la mai mult de o mie de ani după prima înviere (Apocalipsa 20.7-15). În timp ce prima înviere poate fi numită şi „învierea dintre morţi”, „învierea celor drepţi” sau „învierea spre viaţă”, în cadrul celei de-a doua învieri este vorba de „învierea morţilor” sau „învierea pentru judecată”. Fiecare cititor al acestor rânduri va avea parte de una din aceste învieri. Numai cine este ascuns în Hristos, nu trebuie să se teamă de moartea a doua şi din inimă se poate bucura de viitor!

Apocalipsa 22.7: Şi, iată, Eu vin curând! Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia!

Am ajuns din nou la punctul de plecare. Mesajul a fost auzit. Acum mai rămâne să fie păzit. Se cere practică. Aşa cum a spus deja Domnul nostru scump: „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13.17). Nu mai avem mult timp. Domnul nostru vine în curând. Să răscumpărăm timpul şi să lucrăm pentru El. Chestiunea principală trebuie să devină din nou chestiune principală. Noi trebuie să stabilim priorităţi. Ce stimulează cel mai mult lucrarea lui Hristos? Unde este vorba de mine personal? Unde sunt lucrările, pe care Dumnezeu le-a pregătit deja mai dinainte, ca să umblăm în ele? (compară cu Efeseni 2.10). Rămâne desigur clar: nu trebuie să faci fapte bune, ca să fi mântuit, dar trebuie să faci fapte bune, pentru că am fost mântuiţi. Să fi mântuit dă simţ de mântuire! Căci – vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra (Romani 14).

Apocalipsa 22.14: Ferice de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii.

Nu este măreţ acest lucru? La sfârşitul Bibliei, în ultimul capitol al Sfintei Scripturi, două fericiri! Dumnezeu vrea să ştim mereu: Eu te iubesc. Vreau cel mai mare bine al tău. Tu nu trebuie să pieri. Este un drum înapoi la Pomul vieţii, care a fost închis omului în Paradis. Nu este un nebun acela care dă la o parte nepăsător o astfel de ofertă? Da, ferice de toţi care iau în serios mesajul acestei cărţi şi îşi orientează viaţa după ea. Bucuria fără sfârşit este partea lor, odihna veşnică, părtăşia intimă cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Da, Lui, singurului Dumnezeu adevărat, să-I fie onoarea şi puterea din veşnicie în veşnicie! Amin.

Dumnezeu lucrează în feluri diferite
Feluri diferite de întoarcere la Dumnezeu

John Gifford Bellett

© Beröa-Verlag, Online începând de la: 14.10.2019, Actualizat: 14.10.2019

Este foarte interesant şi folositor să se ţină seama de diferenţele caracteristice relatate în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor cu privire la diferitele întoarceri la Dumnezeu, cum ar fi de exemplu aceea a lui Petru şi Levi în Luca 5; a lui Zacheu în Luca 19; a lui Nicodim şi a femeii samaritence în evanghelia după Ioan.

Lumina lui Dumnezeu a ajuns şi a pătruns sufletele în moduri foarte diferite, uneori blând şi treptat, altă dată cu putere şi repeziciune; la unii efectul ei a fost mai mult asupra inimii, la alţii a acţionat asupra conştiinţei sau înţelegerii. Dar întotdeauna a fost lucrarea lui Dumnezeu, care s-a arătat oricât de diferit ar fi fost materialul prelucrat de El sau oricât de diferit ar fi fost efectul ei.

Să ne gândim numai la capitolele 8, 9 şi 10 din cartea Faptele apostolilor. După cât se pare Dumnezeu a lucrat deja la inima famenului, înainte ca el să se întâlnească cu Filip – Tatăl era în momentul când să-l atragă la Fiul (Ioan 6.44). Şi deoarece inima famenului era foarte mişcată din cauza aceasta, este evident că el a uitat ordinea respectată de obicei în lume, atunci când l-a lăsat pe Filip să se urce în carul lui. El nu a aşteptat până când Filip i s-a prezentat, căci străinul nu era un străin pentru el, de îndată ce cuvintele lui au atins subiectul cel mai important pentru inima lui. El era un al doilea Zacheu, care a uitat poziţia lui şi a învins obstacolele, ca să ajungă la Isus.

Să-l privim pe Saul, care era plin de râvnă religioasă, de râvna unui inchizitor, şi apoi pe Corneliu cel evlavios, caritabil şi blând, care, în loc să prigonească pe alţii era mai degrabă înclinat să-i considere mai buni decât el.

Acestea erau materiale foarte diferite, şi de aceea au şi fost tratate diferit. La Pavel lucrarea s-a făcut în suflet cu vehemenţă specifică, la Corneliu însă prin gingăşia harului. Însă Corneliu avea nevoie de Isus tot aşa precum avea nevoie Saul. În niciunul şi pentru nici unul dintre ei nu era viaţă în ei înşişi, ci numai prin El.

Avem apoi temnicerul şi pe Lidia în Faptele apostolilor 16. Lidia se asemăna în felul ei evlavios, blând, mai mult cu Corneliu, şi Domnul i-a deschis inima într-un mod foarte blând. Temnicerul în felul lui părea să fie mai mult înrudit cu Saul. Cel puţin el a început să se exerseze în prigonirea „ucenicilor Domnului”, pe care Saul a practicat-o odinioară mult timp. El a învăţat această lucrare destul de bine şi în mod corespunzător a fost şi efectul luminii asupra lui în zdrobire şi distrugere. Un cutremur a însoţit deschiderea inimii lui tari şi îngrozitoare, în timp ce „susurul blând şi liniştit” a făcut lucrarea la Lidia.

Însă Lidia cea blândă, ca şi temnicerul brutal niciodată nu puteau fi mântuiţi fără Isus. Înainte ca Lidia să ajungă să-L cunoască pe Isus, Pavel a putut desigur s-o înveţe, însă nu putea să se închine împreună cu ea, cu toate că ea era o femeie evlavioasă (vezi Faptele apostolilor 16.13).

Ah, fie ca sufletele nemuritoare ale păcătoşilor să aibă mai mare valoare în ochii noştri şi fie ca mărturiile harului lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt, pe care le-am studiat, să fie de folos pentru inima şi mintea noastră.

Cine este mireasa din Cântarea Cântărilor?
Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWort, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor

Dorim să studiem împreună această carte, care în primul verset este numită „Cântarea Cântărilor“. Cele mai multe traduceri au denumit-o „Cântarea înaltă“. Ele îl urmează în această privință pe Luther, care a tradus așa cuvântul acesta; textual însă stă scris așa: „Cântarea Cântărilor“. În limba ebraică exprimă o intensificare deosebită: cântecul cel mai înalt, cel mai bun. Așa vorbește Scriptura și despre Sfânta Sfintelor (cea mai sfântă dintre toate), și despre cerul cerurilor, și în sens nefavorabil, ca de exemplu, despre robul robilor.

Aici avem Cântarea Cântărilor. Nu este singura cântare a lui Solomon. În 1 Împărați 4.32,33 citim, că Solomon a scris 1005 cântări. Dar Duhul Sfânt nu ne-a făcut cunoscut aceste 1005 cântări. Avem numai această singură cântare. Însă această singură cântare, spune Duhul Sfânt în primul verset, este Cântarea Cântărilor, cea mai înaltă cântare, pe care Dumnezeu a considerat-o demnă să fie admisă în Cuvântul Său, pentru ca noi după aproape trei mii de ani să putem prelua învățăturile minunate, pe care Dumnezeu le-a pus în ea.

Cântarea Cântărilor are multe asemănări cu Psalmul 45. Acest Psalm vorbește, așa cum mulți știu, despre Mesia și mireasa Sa. De aceea Psalmul se numește „o cântare de dragoste“, și așa putem să numim și noi această carte: o cântare de dragoste, sau așa cum putem traduce expresia din Psalmul 45: o cântare despre Preaiubitul, o cântare, care vorbește despre Preaiubitul. Și dacă ne preocupăm cu Preaiubitul, poate să fie atunci vreun credincios, a cărui inimă să nu se încălzească, și să nu clocotească de cuvinte bune, așa cum spune poetul psalmist în Psalmul 45, ca să recite Împăratului poezia?

Ea a fost numită aici „Cântarea Cântărilor, de Solomon“. Aceasta înseamnă de fapt, că este vorba despre Solomon, însă noi avem dreptul bineînțeles să considerăm, că este o carte, pe care a scris-o Solomon. Nu este niciun argument temeinic, că această carte ar fi fost scrisă mult mai târziu. Este o carte, care își are originea la Solomon, și cine altul ar fi fost în stare să scrie o așa cântare a dragostei? Domnul Isus spune despre El în Matei 12.42, când El Însuși se compară cu Solomon: »Și iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.« Solomon este un tablou al Domnului Isus ca Prinț al păcii (numele Solomon înseamnă „Pace”). Domnul Isus este prefigurat în el ca Împărat al păcii, care va deveni o binecuvântare pentru tot pământul – împreună cu mireasa, și noi vom vedea îndată, cine este mireasa.

Doresc să spun mai înainte încă ceva despre Solomon. Știm că Solomon a scris trei cărți ale Vechiului Testament: Proverbele, Eclesiastul și Cântarea Cântărilor. Este foarte interesant să vedem contextul în care stau cele trei cărți, și aceasta spune ceva despre caracterul Cântării Cântărilor. Pe drept aceste trei cărți au fost comparate cu cortul din pustie. La cortul din pustie venea mai întâi curtea din față, în care fiecare israelit putea să intre liber. Știm că curtea din față este un tablou al creației văzute, și în mod deosebit un tablou al pământului. Aceasta o găsim în cartea Eclesiastul, care vorbește despre lucrurile care sunt sub soare, despre deșertăciunea vieții pământești. Ea vorbește despre ceea ce poate constata orice om, credincios sau necredincios: că toți oamenii vor ajunge odată la sfârșitul vieții lor, și în exterior nu pare să se vadă nicio diferență față de viața animalelor, că marele secret despre sensul vieții va fi abia atunci descoperit, când noi, ca și Asaf, intrăm în Locurile sfinte ale lui Dumnezeu. În cartea Eclesiastul este vorba despre pământ și în consecință este cartea în care găsim numai numele „Dumnezeu“, în timp ce în cartea Proverbe se întâlnește cel mai frecvent numele Dumnezeului legământului, „Iehova“. Această carte este un tablou a Locului Preasfânt, în care noi nu vedem lucrurile așa cum sunt ele sub soare, ci așa cum le vede Dumnezeu. În Locul Preasfânt totul vorbește despre slava divină. Cartea Proverbe ne arată cum dorește Dumnezeu, ca să meargă credincioșii pe drumul lor; ei primesc indicații, valabile pentru toate timpurile, și în mod deosebit pentru Împărăția de o mie de ani, când Iehova, Cel Preaînalt, va guverna pe pământ. De aceea aici găsim aproape exclusiv numele „Iehova“, și numai de câteva ori numele „Dumnezeu“.

Avem apoi de la Solomon și această carte, despre care vechii iudei au spus: așa cum aceasta este „Cântarea Cântărilor“, tot așa există replica ei în „Sfânta Sfintelor“, în care locuia Dumnezeu și în care marele preot avea voie să intre numai o singură dată pe an. Această carte ne arată intimitatea dintre mireasă și Mire. Vechii iudei spuneau despre aceasta: mireasa este Israel și Mirele este Dumnezeu. Cartea este așa de intimă, această Sfânta Sfintelor este așa de sfântă, că iudeii au interzis tinerilor sub treizeci de ani să se uite în ea. Au vegheat așa de mult ca cuvintele acestei cărți să nu fie pronunțate cu ușurare. Este o carte prea sfântă. Am spus că în cartea Eclesiastul se întâlnește numele „Dumnezeu”, iar în cartea Proverbe numele „Domnul [Iehova]”. Dacă se citește acestă carte, se va constata cu mirare, că în ea nu se întâlnește numele lui Dumnezeu, cu excepția Cântarea Cântărilor 8.6, unde se vorbește despre „flacăra lui Iah“ (aceasta este o prescurtare a numelui Iehova), însă aceasta înseamnă de fapt nu mai mult decât o intensificare. Nu găsim aici numele lui Dumnezeu, și cu toate acestea în vorbirea simbolică a acestei cărți ne sunt prezentate lucrurile cele mai sfinte. Lucruri, pe care Dumnezeu le-a notat pentru noi cu trei mii de ani înainte, și nu atât de mult pentru noi, ci înainte de toate pentru o generație, care trebuie încă să vină, și în această carte să exprime sentimentele Sale, și sentimentele pe care le va avea în inimă generația care va veni, și despre care voi vorbi.

Dar mai este încă o legătură comună deosebită între aceste trei cărți, la care vreau să atrag atenția. În Eclesiastul 7 găsim un cuvânt ciudat. Am spus, că Eclesiastul privește lucrurile de pe pământ cu ochii unui om firesc și că el încearcă să descopere pe această cale sensul vieții. În timp ce este preocupat cu aceasta, ajunge în capitolul 7 la o concluzie ciudată. Să începem cu versetul 23; »Toate acestea le-am cercetat cu înțelepciune. Am zis: vreau să devin înțelept. Dar înțelepciunea a rămas departe de mine. Cu mult mai departe decât era mai înainte, și ce adâncă! Cine o va putea găsi? M-am apucat și am cercetat toate lucrurile, cu gând să înțeleg, să adâncesc și să caut înțelepciunea și rostul lucrurilor.« Aceasta înseamnă, că el a cercetat sensul lucrurilor; el a căutat o concluzie, prin care să poată înțelege lucrurile vieții. El spune mai departe: »Și să pricep nebunia răutății și rătăcirea prostiei, și am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă și un laț, și ale cărei mâini sunt niște lanțuri. Cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.« [Eclesiastul 7.23-26] Acesta este tabloul, pe care îl dă femeia, dacă este privită cu ochii firești. Acest tablou îl folosește Scriptura pentru femeia păcătoasă, care nu este în legătură cu Dumnezeu. Ea poate numai să păcătuiască și pentru un om ca Solomon nu este altceva decât un pericol. Și cât de mult a experimentat el aceasta, el, cel care a avut șapte sute de femei și trei sute de țiitoare.

Dar vrem să citim mai departe. El spune în versetul 27: »Iată ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul.« [Eclesiastul 7.27] El este abia la jumătatea cărții și are nevoie de încă patru capitole, ca să ajungă la această concluzie. El găsește această concluzie abia în capitolul 11, când spune: »Bucură-te tinere… dar să știi, că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.« [Eclesiastul 11.9] Atunci el vede lucrurile din Locul Preasfânt al lui Dumnezeu. Însă aici în capitolul 7 nu a găsit încă concluzia; de aceea spune: »Iată ce-mi caută și acum sufletul, și n-am găsit. Din o mie am găsit un om; dar o femeie n-am găsit în toate acestea.« [Eclesiastul 7.28]

Până și omul firesc, care privește lucrurile cu ochii acestei lumi, trebuie să recunoască, că a existat »un om între o mie«. Dumnezeu spune în Psalmul 14, că El s-a uitat în jos spre pământ și n-a văzut pe nimeni făcând binele; toți s-au rătăcit, toți s-au depărtat; însă a existat un Om, un Om dintre o mie, despre care Dumnezeu a spus: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea.« Până și necredincioșii din timpul Său au trebuit să confirme: »Nu găsesc nicio vină în El« (Ioan 18.38). El era fără păcat. Acesta este Acest Om dintre o mie, pe care Îl găsim încă o dată în Vechiul Testament în Iov 33; acolo Elihu spune lui Iov, că Iov are nevoie de Acel un Om dintre o mie, Trimisul, care îl va salva din toată nenorocirea sa. Fiecare copil al lui Dumnezeu știe cine este acest un Om, acest Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, care l-a izbăvit de păcatele lui multe.

Totuși, dacă se privesc lucrurile de jos, se ajunge de asemenea la întrebarea fără răspuns: Cine este femeia, care se potrivește acestui Om, Isus Hristos? Cine dintre copiii oamenilor este prin natura sa în stare să aparțină acestei mirese? Nimeni dintre noi. Domnul Isus a fost un străin pentru frații Săi, cum El Însuși spune în Psalmul 69. El nu putea avea nicio legătură, nici măcar cu ucenicii Săi, până ce El a trecut prin moarte și prin înviere, și putea să-i numească frații Săi și să le spună: »Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru, Tatăl Meu și Tatăl vostru« (Ioan 20.17). Înainte de acest moment nu era posibilă nicio legătură, și această problemă, că El nu putea găsi nicio femeie, rămâne nerezolvată în toată cartea Eclesiastul. Pentru aceasta trebuie să intrăm în Locul Preasfânt: Cartea Proverbe. Aici găsim în capitolul 31 iarăși întrebarea: »Cine găsește o femeie cinstită?« Rămâne într-adevăr o întrebare, însă Solomon nu renunță la speranța, că totuși există o astfel de femeie, care se potrivește pentru Prințul păcii. El începe cu descrierea femeii și devine conștient, că valoarea ei este mult mai mare decât a coralilor, aceasta înseamnă, că trebuie plătit un preț foarte mare, ca să obțină această „perlă foarte scumpă“ (compară cu Matei 13.45,46).

El trebuie totuși să aștepte până la Sfânta Sfintelor, Cântarea Cântărilor, înainte să găsească această femeie. După ce El a găsit acolo această femeie, inima Lui se deschide și vorbește despre toată dragostea inimii Lui și despre toată frumusețea, pe care El a găsit-o la mireasă. Era mireasa așa de frumoasă în sine însuși? Cu mintea noastră omenească am spune: nu se găsește nicio mireasă, care să se potrivească pentru Domnul Isus. Ea însăși spune aceasta în versetul 5: »Sunt neagră« și în versetul 6 încă o dată; »Nu vă uitați la mine, că sunt așa de negricioasă«. [Cântarea Cântărilor 1.5,6] Ea era neagră prin păcat, așa cum eram noi toți din fire. Inima noastră era neagră de păcate și trebuia să fim spălați, să devenim albi, înainte să putem veni în legătură cu El. Și totuși El spune: »Tu cea mai frumoasă dintre femei«. Aceasta este mărturia Domnului Isus. De ce putea El să spună aceasta? Fiindcă noi am fost făcuți plăcuți în Preaiubitul (Efeseni 1.6). Pentru că Dumnezeu ne vede în Domnul Isus și noi am fost uniți cu El și am fost îmbrăcați cu Slava Sa. Vom vedea aceasta, când vom studia aceste versete.

Aici găsim răspunsul la întrebările din Proverbe și din Eclesiastul. Aici găsim această femeie. Dar acum se pune întrebarea: cine este socotit a fi această femeie? Aceasta este o întrebare dificilă. Dacă ar trebui să fac un rezumat cum a fost interpretată Cântarea Cântărilor de-a lungul secolelor, atunci vom pierde repede curajul să vorbim despre ea. Vechii iudei, cum am spus deja, au înțeles cartea aceasta așa: Dumnezeu este Mirele și Israel este mireasa. Dar acesta este numai parțial corect. Mai târziu, când a luat ființă Adunarea, și încetul cu încetul creștinii au venit cu gândul greșit, că Dumnezeu nu mai are niciun viitor pentru Israel, că Israel a fost pus deoparte și că Biserica a luat locul lui Israel, comentatorii au început să interpreteze Cântarea Cântărilor prin Adunare și au zis: Mirele este Hristos (ceea ce este adevărat) și mireasa este Adunarea (și aceasta nu este adevărat). Vom vedea îndată prin Cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta nu este adevărat. Aici se vede ce se întâmplă, dacă nu se mai recunoaște, că există un viitor pentru Israel. Da, pentru acest popor pământesc, firesc, Israel, Dumnezeu are un viitor. Poate că este cineva, pentru care acest gând este nou pentru el. Dacă tu totuși nu te lămurești că este un viitor pentru Israel și dacă începi să întrebuințezi pentru tine tot ce este scris pentru Israel, atunci vei ajunge la același sfârșit înșelător în care au căzut și acești comentatori.

Dacă aplici consecvent Cântarea Cântărilor la Adunare, nu poți să fi un creștin fericit. Găsim că mireasa este deseori părăsită și singură, când nu simte apropierea Mirelui. Ea nu este întotdeauna sigură de dragostea Lui, pentru că este conștientă de starea ei rea. Imaginează-ți că aceasta ar putea fi valabil și pentru Adunare: că Adunarea ca întreg este părăsită de Hristos și că ea ca întreg s-ar putea găsi în nesiguranță totală cu privire la salvarea ei. Nu ar fi aceasta o interpretare tristă, care Îl dezonorează pe Dumnezeu. Câți nou născuți trăiesc însă așa! Ei vorbesc mai mult despre „starea lor neagră“, decât despre aceea, că ei sunt plăcuți în ochii Mirelui. Vom reveni asupra acestui punct. Înainte de aceasta doresc să încerc să răspund la întrebarea următoare: Ce interpretare dă Biblia despre această carte? Este numai Unul, care ne poate da interpretarea corectă. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, în care Domnul Isus Însuși ne explică această carte.

Adeseori s-a pus la îndoială, chiar și de necredincioșii din timpul nostru, apartenența acestei cărți în Biblie. Eu recunosc, că dacă se citește cu mintea firească, se va spune: Cum poate o asemenea carte să stea în Biblie, în care nu întâlnim nici măcar o singură dată Numele lui Dumnezeu?, și în care se vorbește numai de dragostea unei femei pământești și a unui om pământesc, și pe lângă aceasta într-un fel, în care noi cei din occident vom spune, că ici și colo ni se pare cam exagerat? Trebuie deci această carte să stea în Biblie? Vechii iudei nu s-au îndoit de aceasta, pentru că ei au văzut, că în această carte se ascunde un înțeles simbolic. Alții au criticat, că această carte nu este citată niciunde în Noul Testament. Ei au spus, că în mod vădit nu a fost recunoscută ca o parte a Scripturii. Însă aceasta nu este adevărat. Domnul Isus a avut exact același Vechi Testament, ca și noi. El nu a lăsat să cadă niciun singur cuvânt din acesta. El Însuși spune în Ioan 10, că Scriptura nu va putea fi desființată. Totul aparține împreună, și eu voi arăta, de ce nu s-a putut renunța la Cântarea Cântărilor. În evanghelia după Matei 9 vedem cum Domnul Isus Însuși arată înțelesul acestei cărți minunate. Este bine să fim atenți la cuvintele Lui, ca sa pricepem sensul. Citim în evanghelia după Matei 9.14: »Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus și I-au zis: „De ce noi și fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” Isus le-a răspuns: „Se pot jelui nuntașii câtă vreme este Mirele cu ei? Vor veni zile, când Mirele va fi luat de la ei, și atunci vor posti. Nimeni nu pune un petec de postav nou la o haină veche; pentru că și-ar lua umplutura din haină, și ruptura ar fi mai rea.“«

Aici Domnul Isus stă în mijlocul poporului Său, înconjurat de necredincioși și de ucenicii Săi. El spune aici, că El este Mesia, Mirele lui Israel. Noi știm, că Domnul Isus în tablourile și pildele Lui a vorbit întotdeauna despre ceea ce înțelegea poporul. El folosea tablouri din viața zilnică, pe care ei le puteau pricepe. Cum este atunci posibil, că Domnul Isus a putut vorbi aici despre Sine Însuși, ca despre Mirele? L-au înțeles, cei ce stăteau în jurul Lui? Da, în mod sigur L-au înțeles, și ei au putut înțelege, numai pentru faptul că ei cunoșteau Cântarea Cântărilor și pentru că fiecare iudeu știa prin intermediul Vechiului Testament care era înțelesul Cântării Cântărilor: relația dintre Dumnezeu, sau dintre adevăratul Solomon (Prințul păcii, Mesia) și poporul Său Israel. Domnul Isus vine acolo și spune: „Eu sunt Mesia, și dacă Eu sunt Mesia al vostru, atunci Eu sunt și Mirele, atunci Eu sunt și Acela care a venit să caute dragoste la poporul Meu și să văd, dacă în inimile poporului Meu este aceeași simpatie, pe care Eu o am față de ei.“ El vine la ei și le vorbește despre dragostea Sa și spune, că tuturor celor care vor vrea să vină la El, care sunt trudiți și împovărați, El le va da odihnă pentru sufletele lor. (Matei 11.29). El vine în iubirea inimii Sale. Ce te-ai gândit tu, pentru ce altceva a venit El din cer, dacă nu pentru ca – după proslăvirea lui Dumnezeu în primul rând – să dovedească acestui popor dragostea Sa, așa cum El a profețit-o în Vechiul Testament? El vine și caută dragoste la acest popor. A găsit-o El? Găsim de mai multe ori, că evanghelistul Matei vorbește despre Mire, dar se constată că acolo nu este vorba niciodată despre mireasă. Mireasa nu era acolo, pentru că mireasa era poporul iudeu, care va primi prin credință pe Mesia. Și câți s-au găsit, care au făcut aceasta? O mână de ucenici. De aceea Domnul Isus poate să spună numai despre Sine Însuși, că El este Mirele, dar niciunde nu se vorbește despre mireasă. Mireasa nu exista. Găsim aici, după acest capitol, în Matei 13, cum Domnul Isus se depărtează definitiv de Israel și cu aceasta încep să se descopere tainele Împărăției cerurilor; în Matei 16 El începe apoi să vorbească despre Adunare. N-a existat nicio mireasă din Israel. Da, vei spune tu, dar Adunarea este totuși acum Mireasa? Da, dar aceasta nu se găsește în evanghelia lui Matei. Despre aceasta se citește de exemplu în scrisoarea către Efeseni. La aceasta eu adaug imediat, că aceasta nu trebuie confundată cu Mireasa Împăratului, a Prințului Păcii; această mireasă nu este alta, decât rămășița credincioasă din Israel.

Adunarea este de asemenea o mireasă; dar ea nu este mireasa Împăratului. Se spune deseori, că Adunarea este mireasa lui Hristos, totuși eu nu cred, că Biblia spune aceasta în vreun loc. Hristos este traducerea cuvântului Mesia (acesta înseamnă: Unsul). Adunarea este mireasa Mielului, care a fost înjunghiat. Așa este numită ea în Apocalipsa. Însă mireasa lui Hristos, a Împăratului, este din Israel. Mireasa nu exista în zilele în care Domnul Isus a venit pe pământ. Crezi tu, că mireasa nu va veni? Crezi tu, că inima Domnului Isus nu așteaptă această Mireasă? Probabil că cineva găsește neobișnuit faptul, că Domnul Isus are două Mirese. Trebuie totuși să ne gândim, că aceasta are un  înțeles simbolic. Inima Domnului Isus are loc destul să iubească mult mai mulți oameni, decât numai pe aceia care aparțin Adunării. Noi găsim în Vechiul Testament de mai multe ori, în vorbire simbolică, prezentate aceste două femei, ca de exemplu în Lea și Rahela; Lea este un tablou al Adunării, iar Rahela un tablou al Miresei din Israel. Aceasta este rămășița credincioasă, în mod deosebit orașul Ierusalim, cum vom vedea. Ea va fi mireasa în timpul în care Domnul Isus ca Mesia va domni pe pământ și Ierusalimul va fi punctul central al întregului pământ. S-a presupus, că atunci când Domnul Isus va domni, Adunarea va fi împărăteasa, care va domni împreună cu El pe pământ. Însă aceasta nu este adevărat. Ierusalimul, »orașul Marelui Împărat« (Psalmul 48Matei 5), este împărăteasa, care va domni împreună cu Domnul Isus pe acest pământ. Nu se găsește alta. El așteaptă timpul acesta. Am spus tocmai, că această carte se va împlini foarte curând, că ceea ce este scris aici în vorbire simbolică, nu s-a împlinit încă. Va veni timpul, când vor fi oameni, care în inimile lor vor simți sentimentele descrise în această carte.

Noi nu avem nevoie de o astfel de carte, pentru a ne exprima sentimentele. Nu găsim în Noul Testament nicio carte ca și Cântarea Cântărilor. Noi nu găsim acolo nicio carte, ca și cartea Psalmilor. De ce nu? Pentru că credincioșii Adunării au pe Duhul Sfânt locuind în ei, și Duhul Sfânt este Acela care se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Însă acești oameni, care nu vor avea Duhul Sfânt, dar care totuși vor ajunge la nașterea din nou și la credință, Îl vor dori pe Mesia; se vor preocupa cu această întrebare chinuitoare: va vrea El să mai aibă a face cu noi, Acela pe care noi L-am răstignit? Ei au nevoie de această carte, ca să cunoască răspunsul Domnului Isus. Acest răspuns este: dragoste, numai dragoste, prin toată Cântarea Cântărilor, de la început până la sfârșit.

Dacă întrebăm, care este sensul și țelul Cântării Cântărilor, atunci trebuie să spunem, că cel mai important este, că în ea noi cunoaștem relația între Mesia și rămășița credincioasă, în mod deosebit orașul Ierusalim. Este aceasta singura posibilitate de interpretare? Nu, există și altele. Dacă vorbim despre Vechiul Testament, cele mai multe parți le putem interpreta în trei feluri diferite. Prima interpretare este întotdeauna: ce înseamnă textual, ceea ce este scris? Să luăm de exemplu istoria lui Avraam și Sara. Prima întrebare este: ce este scris acolo textual, ce s-a petrecut acolo cu Avraam, ce au făcut ei, de ce au făcut așa, cum trebuie să vedem noi aceasta pe fundalul acelor timpuri, ce vrea aceasta să ne spună practic? A doilea fel de interpretare este interpretarea profetică; se ascunde în istoria lui Avraam și Sara un sens profetic, ceva ce se va împlini? Știm că aceasta este așa: Avraam este un tablou al credinciosului ca străin aici pe pământ și mai târziu, când începe istoria lui Isaac, el este un tablou despre Dumnezeu, Tatăl, care jertfește pe Fiul Său. Știm că Sara este numită în Galateni 4 mama acelora care nu sunt născuți în robie, ci în libertate. Al treilea fel de interpretare este: se găsește și o învățătură practică, morală, pentru noi? Și aceasta există. Să ne gândim numai la Sara în 1 Petru 3. Acolo ea este prezentată ca exemplu pentru femeile creștine, cum trebuie ele să se comporte față de bărbații lor și cum să se îmbrace. Tot așa este și cu Cântarea Cântărilor. Prima interpretare este pur și simplu aceea, că a existat un împărat, numit Solomon, care avea o mie de femei, care nu-i satisfăceau inima. Vedem aici, cum el și-a găsit satisfacția la o fată simplă, care în capitolul 6 este numită Sulamita, ceea ce înseamnă că ea venea din Sulam. Citim în capitolul 1, că frații ei au angajat-o ca să păzească via. Ea era o fată de la țară, care tot timpul era afară și de aceea soarele a făcut-o neagră; de aceea ea se rușina de femeile bogate ale lui Solomon, care toate aveau pielea albă, ceea ce era un ideal de frumusețe. Găsim în această carte cum ea a făcut cunoștință pentru prima dată cu Solomon. În capitolul 8 se spune că Solomon a trezit-o de sub mărul unde ea a fost născută; probabil într-o casă care stătea sub un măr. Probabil că la început ea a crezut că Solomon era un păstor simplu. La început ea nu l-a recunoscut cu adevărat, și îl întreabă în capitolul 1 unde își paște turma, pentru că ea dorea să fie tot timpul lângă el. Găsim apoi în capitolul 3 cum ea îl vede în adevărata lui înfățișare, însoțit de un alai împărătesc, în timp ce ea mergea la el, și își dă seama, că mirele ei este în realitate împăratul Solomon. Așa am putea continua. Aceasta este semnificația textuală, prima interpretare, a acestei cărți. Dar ea nu este cea mai importantă. Dacă ar fi singura interpretare, atunci m-aș întreba, dacă această carte își are locul în Biblie; dar și această interpretare conține o învățătură importantă pentru noi, și anume, ce însemna în timpul acela o femeie după gândul lui Dumnezeu. La popoarele din orient o femeie nu avea nicio valoare. Dumnezeu însă a dat-o lui Adam ca însoțitoare, potrivită pentru el; ea nu trebuia să fie sclavă lui, supusa lui. Găsim aici cum gândește Solomon despre Sulamita, mireasa sa, și aceasta este în sine însuși o învățătură practică. Dar aceasta nu este singura. Ceea ce găsim aici în mod deosebit, este legătura dintre adevăratul Solomon, Prințul Păcii, și rămășița lui Israel.

A treia aplicare, pe care doresc mereu s-o fac, este aplicarea practică pentru noi, căci există o aplicație pentru fiecare credincios. Eu nu spun că mireasa aici reprezintă Adunarea, spun însă că în mireasă avem un tablou al fiecărui credincios în parte, individual. Drumul fiecărui credincios în parte nu este nicidecum drumul Adunării. De aceasta, din păcate, se ține mult prea puțin seama. Despre Adunare ca întreg nu găsim, de exemplu, niciunde în Noul Testament, că ea are nevoie de îndurare. În nicio scrisoare adresată unei Adunări nu scrie în introducere: „Har, îndurare și pace”, așa cum se spune în scrisorile personale. Credincioșii au nevoie de îndurarea lui Dumnezeu pe drumul lor personal, în împrejurările lor deseori grele. Găsim astfel aici foarte multe învățături pentru noi personal, și putem să avem încrederea, că Domnul ne va arăta unele din acestea.

Vreau însă mai înainte, să mai arăt încă ceva, și anume, că Vechiul Testament învață clar, că Ierusalimul este mireasa. Am spus, că comentatorii iudei au spus, că Israel este mireasa. Aceasta nu este în totul adevărat. Este numai partea credincioasă a lui Israel. În al doilea rând, nu este tot Israelul, ci numai rămășița credincioasă din cele două seminții. Este cunoscut, că aceste două seminții s-au reîntors deja parțial înapoi, și că la 15 mai 1948 ele au constituit un stat în Palestina. În acest stat se găsesc preponderent israeliți din cele două seminții; cele zece seminții sunt încă răspândite printre popoare. Din aceste două seminții va ieși la iveală mireasa acestei cărți; rămășița credincioasă se va întoarce la Domnul, când va veni Necazul cel mare, și va aștepta pe Mesia. Atunci Adunarea va fi deja răpită de Dumnezeu, după cum știm aceasta din Noul Testament. După aceea însă Dumnezeu Își va trezi o rămășiță dintre iudei, și îi va conduce prin pedepse grele și încercări ale inimii, ca în felul acesta să le arate cât de mare este vina lor față de Mesia. Vedem astfel, că această rămășiță trebuie diferențiată de cele zece seminții, ceea ce va deveni foarte clar, dacă studiem profețiile.

În profeții găsim trei femei, și anume, „o mamă” și două „fete”. Dacă citim de exemplu Ezechiel 23, găsim că profetul vorbește acolo simbolic despre trei femei, pe care le regăsim în Cântarea Cântărilor. În Ezechiel 23.1 se spune: »Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, erau două femei, fiice ale aceleiași mame … cea mai mare se chema Ohola, și sora ei Oholiba. Erau ale Mele, și au născut fii și fiice”. Ohola este Samaria și Oholiba este Ierusalimul.« Așadar găsim aici o mamă cu două fiice. O fiică este Samaria, aceasta este capitala celor zece seminții, și cealaltă este Ierusalimul, capitala celor două seminții. Mama este Israel în starea lui inițială, așa cum Dumnezeu l-a scos din Egipt. Mama, Israel, a dat viață celor două fiice, împărăția celor zece seminții și împărăția celor două seminții. După moartea lui Solomon împărăția s-a rupt în două. Această mamă cu fiicele ei o găsim în Cântarea Cântărilor. Deja în capitolul 1.6, se spune: »Fii mamei mele s-au mâniat pe mine.« [Cântarea Cântărilor 1.6] Și în capitolul 3,4 se spune: »Abia trecusem de ei, și am găsit pe Iubitul inimii mele. L-am apucat și nu L-am mai lăsat, până nu L-am dus în casa mamei mele, în odaia celei ce m-a zămislit.« [Cântarea Cântărilor 3.4]  Aici »casa mamei mele« are un înțeles important, cum vom vedea mai târziu. Să vedem mai departe Cântarea Cântărilor 8,2. Aici găsim iarăși pe cele două fiice. Mireasa din Cântarea Cântărilor este o fiică, aceasta este Ierusalimul. Cealaltă este sora mai mică, care încă nu are piept; aceasta este Efraim (cele zece seminții), care imediat după venirea Domnului Isus vor ajunge în plină dezvoltare și maturizare, și atunci vor fi primite de Domnul Isus și vor fi introduse în împărăție.

Despre mireasă se vorbește mai întâi în Psalmul 45, la care ne vom referi de mai multe ori. Ca și aici, și în profeții mireasa lui Mesia este aproape întotdeauna Ierusalimul. Aceasta o găsim înainte de toate în Isaia 49.14: »Sionul zice: „M-a părăsit Domnul și m-a uitat Domnul. Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu nici-un chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei! Fiii tăi aleargă; dar cei ce te dărâmaseră și te pustiiseră vor ieși din mijlocul tău. Ridică-ți ochii de jur împrejur, și privește; toți aceștia se strâng, vin la tine. Pe viața Mea, zice Domnul, că te vei îmbrăca cu toți aceștia ca și cu o podoabă și te vei încinge cu ei ca o mireasă.« Aici vedem cum Sionul suspină pentru păcatele sale și că se simte părăsit de Dumnezeu, și sunt aproape 2000 de ani de când Dumnezeu i-a pus de-o parte. Va veni însă un timp când El Însuși va căuta cu ochii această »soție din tinerețe« (Isaia 54.6), această femeie, cu care El, în vorbire simbolică, a fost căsătorit o mie de ani. Ai gândit că Dumnezeu a părăsit pe »soția tinereții Sale«? El se va îndura de Ierusalim. Este firește vorba despre oamenii care locuiesc în Ierusalim, rămășița, însă în mod deosebit este orașul Ierusalim, care este numit împărăteasa.

Citim în Isaia 54 versete foarte importante. Acolo este spus în versetul 1 despre Sion: »Bucură-te stearpo, care nu mai naști! Izbucnește în strigăte de bucurie și veselie, tu care nu mai ai durerile nașterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulți decât fiii celei măritate, zice Domnul.« [Isaia 54.1] Aceasta înseamnă, că Ierusalimul este în timpul singurătății. Totuși Dumnezeu îi va trezi în singurătatea lui mai mulți copii decât el a avut vreodată în timpul când era în legătură cu Dumnezeu și era cetatea lui Dumnezeu. Versetul 4: »Nu te teme, căci nu vei rămâne de rușine, ci vei uita și rușinea tinereții tale, și nu-ți vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău; Iehova este Numele Lui, și Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numește Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită și cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinerețe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă fața de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veșnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.« [Isaia 54.4-8]

Putem noi presupune, că nu mai este niciun viitor pentru Ierusalim și că Dumnezeu poate să-l uite? El se va îndura în mod sigur de el și el va deveni soția lui Dumnezeu; și cine este bărbatul lui? Acesta este Dumnezeu Fiul, Același, Mesia, care se va întoarce din cer. Când Îl vor vedea venind înapoi, vor recunoaște că acel Mesia, pe care ei L-au disprețuit, este Domnul Însuși. Domnul va zice: »Își vor întoarce privirile spre Mire, pe care L-au străpuns« (Zaharia 12.10). Acesta este Domnul, Cel care vorbește aici și care va zice despre Ierusalim: „Te voi primi iarăși ca pe soție a Mea.”

Aceasta o găsim și în Isaia 62: »De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta dreptatea lui ca lumina soarelui, și izbăvirea lui ca o făclie care se aprinde. Atunci neamurile vor vedea dreptatea ta și toți împărații slava ta, și-ți vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura Domnului. Vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău. Nu te vor mai numi părăsită și nu-ți vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: „Plăcerea Mea este în ea”, și țara ta o vor numi Beula: „Măritată”, căci Domnul Își pune plăcerea în tine, și țara ta se va mărita iarăși. Cum se unește un tânăr cu o fecioară, așa se vor uni fii tăi cu tine, și cum se bucură mirele de mireasa lui, așa se va bucura Dumnezeul tău de tine.« [Isaia 62.1-5] Aceasta este o vorbire clară. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă singur dezlegarea acestei cărți, și dacă vrem să ne supunem Cuvântului lui Dumnezeu, n-avem nicio greutate, orice-ar fi vrut să scrie mulți comentatori.

Vreau în încheiere să citez încă ceva din Ieremia 2.2: »Du-te și strigă la urechile Ierusalimului (aici vedem din nou că Ierusalimul este Mireasa) și spune-i: Așa vorbește Domnul: Mi-aduc aminte de dragostea ta, când încă erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat.« Acest timp a trecut. Dumnezeu se gândește cu melancolie înapoi la aceste timpuri, pe când Ierusalimul era încă Mireasa Sa, și depindea încă de El. Găsim însă în această carte, ce a făcut Ierusalimul. Vrem să citim Ieremia 3.1: »El zice: Când se desparte un bărbat de nevasta sa, pe care o părăsește, și ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar și țara aceea spurcată? Și tu ai curvit cu mulți ibovnici, și vrei să te întorci iarăși la Mine? zice Domnul«. Acesta este Ierusalimul. Dumnezeu Însuși l-a numit ca „soție” a Sa și se va îndura iarăși de el. Se găsește un capitol întreg care se ocupă de tema aceasta, Ezechiel 16. În el găsim cum Dumnezeu a găsit Ierusalimul în stare jalnică și de plâns, cum El l-a îmbrăcat cu slava Sa, și cum El l-a câștigat, ca să fie mireasa Lui.

Care a fost răspunsul Ierusalimului? Imaginează-ți că un tânăr are o logodnică, care-i dă răspunsul pe care l-a dat Ierusalimul. Ea s-a întors în altă parte de la Mirele ei și a fugit după alți dumnezei. Biblia numește aceasta preacurvie. Ea s-a dăruit altor bărbați și a devenit necredincioasă lui Dumnezeu. Gândul din Ieremia 3 este: „S-ar gândi cineva să se mai ocupe cu o asemenea femeie, care s-a dat altor bărbați?” Totuși Dumnezeu spune: „Eu nu o voi abandona.” Va veni un timp, când El se va ocupa iarăși de ea. În versetul 6 spune: »Domnul mi-a zis pe vremea împăratului Iosia: Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt și sub orice copac verde, și a curvit acolo. Eu ziceam că după ce a făcut toate aceste lucruri se va întoarce la Mine? Dar nu s-a întors.« [Ieremia 3.6,7] Acest Israel din versetul 6 cuprinde pe cele zece seminții, și apoi în versetul 7 spune: »Și sora ei, vicleana Iuda, a văzut aceasta.« Și aici găsim așadar două surori; Iuda și Israel. Acesta este singurul loc în care ele nu sunt numite după capitalele lor (Samaria și Ierusalim), ci după întreg teritoriul lor: Israel și Iuda. Am spus deja, că în toate celelalte cazuri „surorile” sunt capitalele Samaria și Ierusalim.

În versetul 8 se spune: »Și cu toate că a văzut că m-am despărțit de necredincioasa Israel, din pricina tuturor preacurviilor ei, și i-am dat cartea ei de despărțire, totuși soru-sa, vicleana Iuda, nu s-a temut, ci s-a dus să curvească la fel.« [Ieremia 3.8] Dumnezeu trebuia să dea întâi Samariei o carte de despărțire. El trebuia să alunge această „femeie” și ea a fost risipită la asirieni și la toate popoarele, până în zilele noastre. Dumnezeu a alungat-o. Dumnezeu trebuia să alunge și pe Iuda, care mai târziu a avut porniri și mai rele. El i-a dat o carte de despărțire și i-a zis: „Eu nu mai pot avea nicio părtășie cu o asemenea femeie.” Totuși Dumnezeu nu este om, ca să o lase pentru totdeauna. În previziunea Sa, El a adus acum pe Iuda înapoi în țară, și ea va trece prin timpuri îngrozitoare. În aceste timpuri însă, din Iuda se va forma o mireasă, care va striga la Dumnezeu, și care va avea în inimă sentimentele pe care noi le găsim în Cântarea Cântărilor și în Psalmi. Atunci Dumnezeu se va îndura de ea și o va primi, cum găsim în Osea 2.14-19.

Frați și surori, ce timp va fi acesta? Ce trebuie să fie aceasta pentru inima lui Dumnezeu? Noi suntem prea des ocupați cu noi înșine și așa ușor de înclinați ca să ne vedem numai pe noi înșine în această carte și lucrurile de care să profităm. Desigur este important acest lucru, și avem dreptul să savurăm acest fapt. Însă ce credeți voi, ce era pentru inima Domnului Isus, pentru Mesia, când a venit la poporul Său și a fost lepădat de el? El nu a găsit nicio Mireasă în Israel, sau altfel spus: femeia lui Dumnezeu s-a întors de la El și s-a dăruit altor bărbați. Credeți voi că pe Domnul Isus Îl lasă rece, că va veni un timp în care El se va îndura iarăși de Mireasa Sa? Dacă noi avem într-adevăr o inimă pentru Domnul Isus, atunci trebuie să avem aceleași interese, pe care le are și El. Atunci trebuie ca și noi să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului, cum spune Psalmul 122. Dumnezeu are milă pentru acest oraș și se va îndura de el.

Găsim aici în Cântarea Cântărilor, cum Dumnezeu Își descoperă inima față de orașul Ierusalim. Găsim și în Psalmi sentimentele rămășiței, însă într-un chip cu totul altfel. În Psalmi avem problema, că Israel este vinovat și cum Dumnezeu va îndepărta vina, prin aceea că El a dat pe Domnul Isus ca jertfă de ispășire. Aceasta nu o găsim în Cântarea Cântărilor. Aici nu găsim nici o vină. Aici găsim cel mult o indicație în cuvântul „sunt neagră”, dar aceasta nu are nimic a face cu vinovăția. Nu găsim aici niciun răspuns la problema referitoare la vinovăție și neprihănire, ci numai la problema dragostei. Cum am spus deja, aici nu este vorba de întrebarea pe care o va pune rămășița: Cum vom putea noi să fim izbăviți de păcatele noastre?, ci: „Va vrea El, Mirele nostru, căruia I-am fost așa de necredincioși, căruia I-am întors spatele mii de ani, să ne primească?”. Găsim mereu, cât de modestă este mireasa; ea nu vorbește niciodată către Mire, ci totdeauna despre El. Ea vorbește altora, aproape că nu îndrăznește să-I vadă ochii. Mirele însă îi mărturisește în toate felurile, cât de mult o iubește. El îi vorbește direct și în toate cuvintele, care vin din inima Lui, lasă să se vadă, că El o iubește. Nu este aceasta o dragoste minunată, de neînțeles?

Vedem noi acum diferența față de Adunare, și ce neînțelept este să căutăm Adunarea aici? Ce diferență este totuși între relația noastră cu Hristos și relația în care va sta rămășița cu El! La noi nu se pune întrebarea: Se va îndura Dumnezeu de noi, ne va primi Domnul Isus? Noi suntem primiți, El ne-a dat Duhul în inimă, un Duh al înfierii, care mărturisește împreună cu Duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu. Nu există problema; ne va primi El oare? căci noi știm că am fost primiți în Preaiubitul. Noi putem să ne odihnim în Dumnezeu pe baza unei relații bine întemeiate. Noi ne putem odihni în lucrarea înfăptuită de Domnului Isus.

Însă rămășița nu se poate odihni în această lucrare a Domnului Isus. Ultimul lucru, pe care rămășița l-a văzut la El, a fost, ceea ce Domnul Isus a strigat pe cruce: »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« După aceea El a murit și pentru Israel a venit punctul final. Fără îndoială ei vor crede, că El a înviat. Aceasta o vor știi prin Noul Testament. Cum vor putea ei să-L aștepte altfel? Ei însă nu vor ști, dacă Domnul Isus îi va ierta și dacă ei vor fi primiți cu adevărat. În toți anii, din timpul Necazului cel mare, când ei vor suferi așa de mult din partea asirienilor și pe deasupra din partea compatrioților necredincioși, se va pune întrebarea arzătoare: „Se va îndura Mesia de noi; va vrea El să ne primească?” Ei nu vor primi acest răspuns înainte ca cerul să se deschidă și Domnul Isus să revină cu brațele larg deschise, ca să ia această rămășiță ca Mireasă a Sa. Numai atunci ea se va odihni în pacea, pe care El o va aduce.

Nu găsim aceasta niciunde în Cântarea Cântărilor. Cântarea Cântărilor exprimă până la sfârșit această dorință ca pe o speranță. Uneori se pare că speranța s-ar împlini, dar aceasta este numai în așteptările miresei, în visurile ei. Găsim în ultimul verset al Cântării Cântărilor: »Vino repede, Iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munții plini de miresme!« Așa spune ea: „Vino repede la mine”, căci și la sfârșitul cărții El încă nu este venit în realitate.

Taina (3)
Adunarea – o intercalare în căile lui Dumnezeu pe pământ

Edward Dennett

© SoundWords, Online începând de la: 16.09.2019, Actualizat: 16.09.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 3

Israel putea să primească pe Mesia al lui

Dacă deci un creştin astăzi citeşte scrierile profetice simplu şi numai în lumina ordinii universale existente şi încearcă să armonizeze totul cu ea, fără să ţină seama de tema tratată cu privire la comportarea responsabilă a lui Israel ca atare, va fi în mod necesar dus în rătăcire. Cu cât se studiază mai detaliat profeţiile, cu atât mai clar devine cu câtă iscusinţă au fost ele formulate ca să se acorde spaţiu alternativei credincioşiei lui Israel, dacă ea s-ar fi găsit la el. La venirea lui Mesia a existat pentru Israel o ofertă reală şi în absolută concordanţă cu Împărăţia lui Dumnezeu prorocită cu mult timp în urmă; o ofertă, care –dacă ar fi fost primită – ar fi condus la împlinirea imediată a făgăduinţelor, la instaurarea unei domnii plină de glorie. Să se spună cum ea ar fi fost introdusă este fără îndoială în afara capacităţilor noastre, dar să recunoşti cum ea ar fi putut fi introdusă este în domeniul nostru de competenţă şi în limitele priceperii noastre.

Dacă o parte din Israel, suficient de mare, ca să-I ofere un caracter reprezentativ, ar fi primit pe Mesia, atunci când El a venit, atunci desigur nu este o suprasolicitare zadarnică a posibilităţilor de imaginare cum partea politică majoritară ar fi făcut cu toate acestea o chestiune comună cu romanii şi profeţiile ar fi fost împlinite prin moartea Sa, aşa cum ea a avut realmente loc. În acest caz învierea Lui, în loc să fie urmată de o amânare a Împărăţiei lui Dumnezeu, ar fi fost urmată de o judecată imediată a vrăjmaşilor Săi; de eliberarea adepţilor Lui, care prin intervenirea lor pentru chestiunea Lui ar fi atras mânia prigoanelor asupra lor. A şaptezecea săptămână-an a lui Daniel cu evenimentele ei multe, care se vor desfăşura cu viteză mare (aşa cum de fapt va fi), ar fi putut începe imediat şi profeţiile s-ar fi putut împlini cu exactitate conform literei, fără să lase loc pentru un interregn ca cel de astăzi.

Taina nu este o rezolvare impusă de necesitate ci este planul veşnic al lui Dumnezeu

Lui satan, căruia planurile lui Dumnezeu – să nu uităm aceasta – îi sunt la fel de ascunse ca şi copiilor oamenilor, până când ele vor fi dezvelite, trebuie să i se fi părut ca un triumf minunat al genialităţii lui şi al vicleniei lui diabolice, atunci când aparent i-a reuşit să răstoarne planurile lui Dumnezeu şi învăţăturile Lui profetice să le declare minciuni, prin aceea că el a purtat de grijă ca lepădarea şi răstignirea Împăratului lui Dumnezeu să aibă loc. Din Cuvânt rezultă foarte clar că Mesia va ţine în mână frânele guvernării şi va instaura pe pământ o Împărăţie cerească. De asemenea era la fel de clar pe baza faptelor că Mesia a venit şi nu a instaurat o astfel de Împărăţie. Fără îndoială în felul acesta lui satan i s-a părut imposibil ca profeţiile să poată fi împlinite vreodată literalmente ca în felul acesta să confirme veridicitatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, aşa cum şi la mii de copii ai lui Dumnezeu li se pare imposibil, şi care din această cauză au renunţat demult la aşteptarea lor şi au schimbat-o cu eforturile neroditoare în a spiritualiza profeţiile, ca să le aducă într-o armonie constrânsă şi nenaturală cu evenimentele şi stările de lucruri existente. În timp ce aceştia din urmă ţin cu tărie la rătăcirea lor, cu siguranţă satan a recunoscut demult că s-a înşelat. El a înţeles mult mai bine descoperirea „tainei”, care zadarnic a fost dezvelită înaintea ochilor copiilor lui Dumnezeu.

Cititorul să nu considere aceasta ca fiind o simplă presupunere; este învăţătura Cuvântului Însuşi. Apostolul prezintă în Efeseni 3.9 şi 10 că el are misiunea „să pună în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu”, şi adaugă: „care a creat toate, pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor din locurile cereşti”. Aici avem faptul că arătarea înţelepciunii atât de felurite a lui Dumnezeu prin Adunare era un ţel al creaţiei planificat dinainte, şi anume categoric cu privire la „stăpânirile şi autorităţile din locurile cereşti”. În timp ce în Efeseni 1.21 şi Coloseni 2.10 pare să fie folosită noţiunea „stăpâniri şi autorităţi” ca să exprime pe locuitorii cerului aflaţi în protecţia [având favoarea] lui Dumnezeu, în Efeseni 6.12 se foloseşte aceeaşi noţiune pentru vrăjmaşii de moarte ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, duhurile rele, cunoscute în alte locuri sub denumirea „diavolul şi îngerii lui”. Ei vor cunoaşte această înţelepciune atât de felurită spre pierzarea şi uimirea lor, aşa cum ceilalţi o vor cunoaşte spre zidirea şi bucuria lor, prin aceea că Dumnezeu dovedeşte capacitatea Sa să obţină rezultatele cele mai înalte şi mai binecuvântate tocmai cu ajutorul elementelor care par cel mai mult să anihileze şi să zădărnicească planurile Sale.

Împărăţia de o mie de ani va veni; Adunarea este o intercalare în planul timpului lui Dumnezeu

Este cititorul unul din aceia care visează zadarnic despre o evanghelie care se extinde treptat, că prin mijlocirea Duhului Sfânt lumea se va întoarce la Dumnezeu şi se va introduce un mileniu al binecuvântării spirituale, fără prezenţa în trup a lui Mesia, care stă în glorie evidentă pe tronul tatălui Său David? Dacă este aşa, el va trebui să-şi revizuiască părerea, înainte ca el să fie în stare să vadă „ce este taina administrării tainei”. Poate un copil al lui Dumnezeu să fie mulţumit că satan câştigă o astfel de biruinţă permanentă? Şi anume că el ar fi zădărnicit împlinirea cuvânt cu cuvânt a profeţiei şi că el ar fi constrâns pe Dumnezeu ca El să realizeze numai o aşa-numită împlinire spirituală a acesteia, despre care nici un cititor simplu al Cuvântului nu ar fi putut presupune vreodată că acesta ar fi înţelesul profeţiei?

Nu, satan nu a triumfat. Dumnezeu nu renunţă la planurile Lui. Planurile Lui nu au suferit nici o înfrângere. O intercalare, dar una prevăzută dinainte, a amânat împlinirea imediată a lor; însă în aparenta sa biruinţă căpetenia întunericului s-a înşelat pe sine însuşi, a împlinit planurile ascunse ale lui Dumnezeu, şi anume amânarea pentru un timp a instaurării scaunului de domnie, ca să pregătească o mireasă pentru Împăratul Său, care va fi asociată cu domnia Lui – Adunarea/Biserica Dumnezeului cel viu – ceva necunoscut în altă parte; un popor, care este foarte aproape de El, care Îl recunoaşte şi ia parte la smerirea şi lepădarea Lui şi care va avea parte de înălţarea şi onoarea Lui; oameni, care, pentru că ei suferă împreună cu El, vor trebui şi să domnească împreună cu El; care pe drept vor trebui să ocupe în cer locul pe care satan şi îngerii lui îl ocupă acum – aceste puteri ale văzduhului, a căror căpetenie este el, „duhurile răutăţii din locurile cereşti”, adversarii binecuvântării Adunării, împotriva cărora Adunarea trebuie acum să lupte spiritual prin fiecare mădular al ei (Efeseni 6.12[[1]]).

Nu, profeţiile au vorbit numai despre pământ; în ele nu era nici o aluzie despre un popor care ar trebui să ocupe locul puterilor satanice, nici un cuvânt despre faptul că acestea vor fi deposedate în favoarea unui popor care va fi răscumpărat de pe pământ. Aceasta era o taină, un mister, ascuns în Dumnezeu, şi triumful aparent al lui satan a dat prilej pentru dezvăluirea şi împlinirea ei, spre pierzarea totală şi veşnică a lui satan şi pentru demonstrarea înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu, a harului Său şi a onoarei Sale. Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia pe care satan credea că o va nimici, va fi instaurată pe pământ – Împărăţia de o mie de ani din profeţia nou-testamentală – spre împlinirea cuvânt cu cuvânt a fiecărui detaliu al Cuvântului lui Dumnezeu şi spre confirmarea deplină a credincioşiei lui Dumnezeu şi a veridicităţii profeţilor Lui.

Deci administrarea actuală este un interregnum, o perioadă de timp intercalată, planificată realmente mai dinainte de planul lui Dumnezeu, dar nedescoperită, până în momentul când lui Pavel i-a fost încredinţată, cum s-a spus deja (vezi graficul). Abia atunci când adevărul acesta va fi cunoscut, el va deveni cheia pentru interpretarea Sfintei Scripturi şi pentru „împărţirea dreaptă a Cuvântului adevărului”, pentru despărţirea stării de lucruri iudaice şi creştine. Niciunul din cele două Testamente nu poate fi înţeles corect până când nu se cunoaşte acest adevăr, şi creştinismul devine un fel de iudaism născut nelegitim, în loc să primească caracterul lui legitim şi unic în felul lui. Pentru felul în care are loc aceasta, traducătorii Bibliei King-James oferă un exemplu bun.

Confundarea Împărăţiei lui Dumnezeu cu Adunarea lui Dumnezeu

Departe de mine să diminuez meritele acestor bărbaţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu, a căror lucrare îi datorăm împreună cu toate generaţiile recunoştinţa noastră cea mai mare. Lucrarea lor este un monument al hărniciei credincioase şi scrupuloase şi o realizare deosebită pentru timpul lor. Însă ei nu au văzut ce „este administrarea tainei”, şi pentru că nu au văzut ne-au lăsat în titlurile capitolelor lor un monument al urmărilor de neevitat ale necunoaşterii acestui adevăr deosebit de important. În armonie cu toţi teologii timpurilor lor au preluat concepţia bazată pe o greşeală, că creştinismul al fi (în loc să fie o chestiune de sine stătătoare şi până atunci o taină necunoscută, aşa cum învaţă Pavel) numai rezultatul profeţit, dezvoltarea normală şi de aşteptat a ceea ce s-a petrecut înainte – florile depline din bobocii iudaismului. Ei nu aveau nici o idee despre caracterul administrării intercalate şi interregnum. Gândul că Adunarea/Biserica lui Dumnezeu era aşa de diferită şi unică în felul ei în comparaţie cu tot ce a fost înainte, că ea era total necunoscută profeţiei, era un gând total străin; aşa de străin (necunoscut) că ei au considerat ca de la sine înţeles că Adunarea şi creştinismul ar fi trebuit să se găsească acolo şi ei au aplicat conştient scrierile vechi-testamentale în scopul de a o descoperi în ele. Este uşor de prevăzut rezultatul logic al unei căutări după ceva care nu există sub călăuzirea învăţăturii dinainte bine stabilite, că ar exista. Traducătorii au trebuit să se refere inevitabil fals la Adunarea lui Dumnezeu, care în realitate ea aparţinea la cu totul altceva. Drept urmare ei au interpretat greşit înştiinţările profetice, care se refereau la Israel şi la Împărăţia lui Dumnezeu, şi le-au aplicat la Adunarea lui Dumnezeu. Consecinţa logică a acestui fapt era înţelegerea total greşită a administrării creştine şi la fel a Împărăţiei de o mie de ani, care urmează dă vină, în capetele lor şi în capetele tuturor celor care i-au urmat; o amestecătură a ceea ce este iudaic şi ce este creştin sub degradarea caracterului întreg al „chemării cereşti” şi o aplicare greşită a adevărului lui Dumnezeu.

Cititorul poate lua o Biblie King-James cu titluri la capitole şi poate vedea orice titlu în care este vorba de profeţii despre viitor, şi el va putea imediat să înţeleagă afirmaţia mea. El va găsi „Adunarea/Biserica” [church] cu grămada în titluri, însă o va căuta zadarnic în text. În text el va găsi numai Israel, Sion, Ierusalim sau ceva asemănător.[2]

Un singur exemplu va arăta clar aceasta. Titlul la Isaia 52 începe cu: „(1) Hristos convinge Biserica să creadă în răscumpărarea ei liberă.” Dar dacă cititorul citeşte capitolul, el va vedea că este vorba de Sion, care este atenţionat să se trezească şi să îmbrace puterea lui; de Ierusalim, cetatea sfântă, care este solicitată să se împodobească în chip minunat şi să scuture praful; de popor, care odinioară s-a coborât în Egipt, pentru ca acolo să locuiască ca străin; de poporul asirian, care i-a asuprit; şi la fel pe tot parcursul capitolului. Ultima privire fugitivă asupra adevărului (prezentată ca titlu) este în ultima propoziţie: „(13) Împărăţia lui Hristos va trebui înălţată.” Fără îndoială în locul acesta este vorba de Împărăţie, dar în cele din urmă „Împărăţia” este în titlurile capitolelor numai o altă denumire pentru „Adunare/Biserică” [church], cu care este mereu confundată.

Taina este cheia pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu

Nu trebuie să ne mirăm de încurcătura mult răspândită, care domină în interpretarea Cuvântului, dacă acceptăm corectura criticilor[3] referitoare la Coloseni 2.2, care elimină unele cuvinte din verset ca fiind adăugare. Şi într-adevăr la King James se spune: „pentru toată bogăţia siguranţei depline a înţelegerii pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu şi a Tatălui şi a lui Hristos”. În loc de aceasta citim la criticii amintiţi împreună cu versetul care urmează: „pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei”. Dacă toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii sunt ascunse în „taină”, aşa că administrarea ei, aşa cum ea i-a fost dată lui Pavel, este completare sau întregire a Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum se constată din versetul 25 al capitolului anterior (Coloseni 1.25), atunci este de la sine înţeles că acolo unde „taina” nu este înţeleasă lipseşte cheia pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu şi „comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” trebuie să rămână încuiate, cu toate că ele au fost dezvelite complet de Dumnezeu. Prin această funcţie a lui Pavel (Coloseni 1.27) „Dumnezeu a vrut să facă cunoscut sfinţilor Săi care este bogăţia minunată a acestei taine”, şi din păcate dobândirea acestei cunoaşteri este indiferentă pentru o parte mare dintre ei.

Hristos şi Adunarea/Biserica constituie o unitate

Hristos este centrul adevărului şi căilor lui Dumnezeu, dar Hristosul din planurile lui Dumnezeu nu este simplu Omul Isus Hristos, ci „după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, aşa este şi Hristosul”. Este „Hristos şi Adunarea” – taina; al doilea (ultimul) Adam, nu singur, ci cu Eva a Lui; unită cu El, chiar purtând acelaşi nume; aşa cum prima Eva era unită cu primul Adam, căci ea era os din oasele lui şi carne din carnea lui, aşa că în Geneza 5.2 se spune: „El i-a creat parte bărbătească şi parte femeiască; şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele Adam (= om).” Aşa după cum Adam era incomplet fără Eva, la fel este Hristosul în planurile şi intenţiile lui Dumnezeu, incomplet fără „Adunarea, care este Trupul Său, plinătatea (sau întregirea) Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1.23).

Gloria pământească a lui Israel şi gloria cerească a Adunării

Speranţa Adunării este „speranţa gloriei”. Speranţa lui Israel în pustiu era speranţa în ţara făgăduită (Deuteronomul 12.9). Speranţa lui pentru viitor este încă ţara (pământul) sub domnia lui Dumnezeu şi sub binecuvântarea din Împărăţia de o mie de ani. Dacă cu aceasta este legată gloria – aşa cum de fapt este (vezi Isaia 4, etc.) -, este numai glorie pământească, glorie pe pământ. Gloria Adunării dimpotrivă este glorie cerească, gloria lui Dumnezeu şi a lui Hristos. „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu.” – „Vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea” (Ioan 17.22,24).

Speranţa lui Israel în binecuvântarea făgăduită se baza pe prezenţa Domnului la ei în stâlpul de nor şi stâlpul de foc. „Faţa Mea va merge cu tine [sau: înaintea ta] şi îţi voi da odihnă” (Exodul 33.14). „Pentru că prin ce se va cunoaşte atunci că am căpătat favoare în ochii Tăi, eu şi poporul Tău? Nu prin aceasta, că vei merge cu noi? Aşa vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, dintre toate popoarele care sunt pe faţa pământului” (Exodul 33.16). „Pentru că norul Domnului era deasupra cortului ziua şi era un foc în el noaptea, înaintea ochilor întregii case a lui Israel, în toate călătoriile lor” (Exodul 40.38). „Au auzit că Tu, Doamne, eşti în mijlocul acestui popor, că Tu, Doamne, eşti văzut faţă către faţă şi că norul Tău stă deasupra lor, şi că Tu mergi înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc” (Numeri 14.14). „Într-adevăr, ce naţiune mare are dumnezeu atât de aproape de ei, cum este Domnul Dumnezeul nostru?” (Deuteronomul 4.7).

Domnul, la ei şi în mijlocul lor în prezenţă simbolică, era deci gloria poziţiei lui Israel în mijlocul popoarelor pământului şi era garanţia pe care se baza speranţa lor în moştenirea făgăduită. Bogăţia gloriei „tainei” este Hristos în poporul Său, speranţa gloriei (Coloseni 1.27).

Oricât de mare era privilegiul lui Israel, de a avea pe Domnul aşa de aproape de el, cum El niciodată nu era faţă de nici un alt popor, şi de a avea făgăduinţa unei ţări, în care curgea lapte şi miere – această glorie păleşte faţă de belşugul, de bogăţia în glorie care aparţine Bisericii lui Dumnezeu călătoare în administrarea tainei. Această glorie este legătura personală cu Capul divin înviat şi înălţat, care este pentru ea garanţia infailibilă şi baza acelei speranţe la glorie, care este pusă înaintea ei ca ţelul spre care se îndreaptă călătoria ei. Pe deplin îndreptăţit apostolul o poate numi „bogăţie de glorie” – o glorie care realmente este ascunsă de ochiul carnal şi necredincios, aşa că „lumea nu ne cunoaşte, pentru că nici pe El nu L-a cunoscut” – însă cât de reală şi de nespus de preţioasă este pentru aceia care o cunosc prin credinţă şi experienţă! Deplin îndreptăţit el poate spune în comparaţie cu gloria lui Israel: „Ce a fost slăvit nici nu este slăvit, din cauza slavei care o întrece cu mult. Căci dacă ceea ce este desfiinţat a fost introdus cu slavă, cu cât mai mult ceea ce rămâne este în slavă” (2 Corinteni 3.10,11).

„Hristos în voi, nădejdea slavei!” Primesc sufletele noastre aceasta? Apucă credinţa noastră plinătatea bogăţiei ei? Umple gloria privirea noastră şi satisface ea inimile noastre, în aşa fel că gloria pământească îşi pierde puterea de strălucire înaintea ei? Ce moştenire avem – gloria! „O moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se vestejeşte, păstrată în ceruri pentru voi, care sunteţi păziţi prin puterea lui Dumnezeu” (1 Petru 1.4). Aceasta este mult. Să fi păzit cu putere, şi anume cu puterea lui Dumnezeu, este tărie şi siguranţă şi scumpătate, dar este şi mai mult. Gândul dinaintea noastră merge mai departe. Este mai mult decât păzire, este legătură, unitate cu Cel care păzeşte. „Cel care se lipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6.17); „am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup” (1 Corinteni 12.13); „Mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale”. Şi aceasta este gloria deosebită, nespus de mare a „tainei”, şi prin har noi avem cotă-parte la ea. Desigur pentru această parte ar trebui să lăudăm şi să preamărim pe „Dumnezeul oricărui har, care ne-a chemat la gloria Lui eternă în Hristos Isus” (1 Petru 5.10).

Adunarea împreună a tuturor lucrurilor în Hristos

Gândurile acestea ne conduc în sus, la ceea ce ar putea fi numită partea cerească a tainei, care ne este prezentată în Efeseni 1.9,10: „El ne-a făcut cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune împreună toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ.” Aceasta nu este o altă taină, ci o altă fază, respectiv o etapă viitoare ale aceleiaşi taine mari.

Ceea ce până acum ne-a prezentat în principal epistola către Coloseni ne prezintă capitolul al treilea al epistolei către Efeseni ca latura actuală sau pământească a tainei: Adunarea în poziţia ei de pelerinaj, în călătorie spre moştenirea ei în administrarea pe care Duhul Sfânt o numeşte „administrarea tainei”; şi aceasta conţine lumini şi umbre prin desfăşurarea şi dezvoltarea adevărurilor tainei.

Aici în Efeseni 1.10 ne este prezentată o altă administrare, încă de viitor, de asemenea o taină pentru veacurile precedente, dar adusă acum ca întregire a tainei descoperite, şi anume unirea celor cereşti cu cele pământeşti într-o Împărăţie a lui Dumnezeu sub sceptrul lui Mesia. Această administrare care va veni este numită împlinirea timpurilor – în care va fi terminată acţiunea lui Dumnezeu cu pământul acesta (căruia îi aparţin timpurile kronoi kai kairoi). Ceea ce o caracterizează este aducerea împreună, textual „să-prevezi-cu-un-cap”, a tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ în Hristos. Felul de exprimare este distins şi impresionant: să prevezi cu un Cap.

A văzut cititorul cum un dogar face un butoi [head up, o expresie care conţine cuvântul „cap”]? El grupează doagele vertical în jurul fundului [head] butoiului, le aşează în nutul sau canelura frezată în fiecare doagă, aşa că ea poate prelua marginea teşită a fundului şi o ţine cu putere. Când toate doagele sunt pe poziţie, el pune un cer la mijloc peste ele, şi apoi peste butoi se montează cerc după cerc, până când fiecare parte componentă se leagă strâns una cu alta şi alcătuiesc un vas. Dacă el ar monta cercurile peste doagele puse una lângă alta fără să aibă un fund, la prima lovitură de ciocan toate doagele ar cădea grămadă. Centrul ţinerii împreună, în jurul căruia toate doagele se grupează, este fundul sau capacul [head] butoiului. Când acesta este pe poziţie, lucrarea devine mai stabilă şi mai bună cu cât presiunea este mai mare.

Hristos este centrul şi Capul, în care toate elementele singulare, cereşti sau pământeşti, trebuie să fie aduse împreună. Unirea lor sub mâna şi sceptrul lui Mesia era în afara domeniului dezvăluirilor vechi-testamentale, la fel cum este unirea iudeilor cu păgânii în administrarea actuală.

La această parte a temei m-am referit pe scurt când am vorbit despre amânarea Împărăţiei şi urmările ei. Această parte este punctul culminant al gloriei Aceluia care a purtat pe capul Lui „multe cununi”, atunci când Ioan L-a văzut în viziunea lui cum El a venit să iniţieze „administrarea împlinirii timpurilor” despre care noi vorbim. „Oştirile din cer Îl urmau” atunci când El S-a coborât să ridice pe pământ tronul gloriei Împărăţiei Sale de o mie de ani (Apocalipsa 19.12,14).

Efectele practice asupra vieţii noastre: Dumnezeu vrea unitatea Adunării/Bisericii

Mă îndrept acum de la doctrina acestei teme la efectele ei practice asupra cursului vieţii noastre şi ale comportării noastre.

Ca unii a căror soartă este în „administrarea tainei” ni se cuvine clar nu numai să ne informăm despre natura ei adevărată şi despre scopul ei, ci şi să formăm comportarea noastră conform rânduielii ei şi a ţelului ei. Niciodată Dumnezeu nu ne descoperă un adevăr numai ca să satisfacă curiozitatea noastră, ci pentru ca el să aibă o influenţă formativă asupra noastră şi să ne aducă în concordanţă cu el.

Dumnezeu ne-a descoperit că ordinea şi planul administrării, în care El ne-a aşezat, este ca Hristos nu numai să salveze sufletele noastre de la moarte prin moartea Sa, ci şi „să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi”, aşa că ei ar trebui să fie „o singură turmă şi un singur Păstor” (Ioan 11.52; 10.16). În timp ce în timpurile de demult Dumnezeu a împăcat cu sine oameni dintre iudei şi dintre păgâni ca grupe risipite, voia Lui este ca cei împăcaţi prin cruce să fie găsiţi într-o unitate, într-un „singur trup” (Efeseni 2.16). Potrivit planului Său divin această unitate este formată printr-un singur Duh, cu care au fost botezaţi toţi (1 Corinteni 12.13). El „a întocmit trupul” şi „a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a vrut” (1 Corinteni 12.24,18), aşa că „tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste” (Efeseni 4.16). Din acest motiv voia Lui este „ca să nu fie dezbinare în trup” (1 Corinteni 12.25).

Deci dacă toate acestea sunt voia declarată a lui Dumnezeu în ceea ce priveşte administrarea în care El ne-a aşezat, atunci în mod clar orice acţiune din partea noastră, care nu este în concordanţă cu acest adevăr şi nu are loc pe baza acestui principiu, este o încălcare a planurilor Sale şi împotrivire faţă de voia Sa şi drept urmare este păcat.

Dacă nu am fi avut de la El nici un alt cuvânt în afară de simpla înştiinţare „este un singur trup”, cunoaşterea acestei realităţi comunicată de Dumnezeu ne-ar fi obligat din punct de vedere moral la fel de absolut precum ar putea-o face toate prescrierile doctrinare, căci relaţiile realizate de Dumnezeu sunt o bază la fel de valabilă pentru o obligaţie morală ca şi prescrierile date de Dumnezeu. Un iudeu era la fel de necondiţionat obligat să onoreze pe tatăl său şi pe mama sa pe când locuia în Egipt, deci înainte ca el sau altcineva să fi auzit o poruncă referitoare la această temă, precum el era după ce Dumnezeu a tunat pe Sinai, când porunca i-a acordat mai multă claritate. Dacă el nu o împlinea în Egipt, păcătuia. Dacă el nu o împlinea în Canaan, păcătuia şi făcea o fărădelege.

Deci Dumnezeu ne-a descoperit realitatea şi a stabilit comportarea care rezultă din această realitate şi care drept urmare ni se cuvine. El doreşte „să umblăm într-un chip vrednic de chemarea cu care am fost chemaţi” (Efeseni 4.1); şi în măsura în care noi nu numai am fost chemaţi cu o chemare sfântă şi cerească, ci şi am fost „chemaţi într-un singur trup” (Coloseni 3.15), urmarea este că în cadrul indicaţiilor detaliate se acordă o importanţă deosebită obligaţiei de a ne „strădui să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4.3). Această obligaţie rezultă din adevărul că există un singur trup şi un singur Duh, aşa cum şi speranţa chemării noastre (gloria) este una singură şi unitatea caracterizează tot ce îi aparţine în mod remarcabil: „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi” (Efeseni 4.4-6).

Să acţionezi într-un sens contrar acestei unităţi lucrate de Dumnezeu este o umblare în chip nevrednic de chemarea cu care am fost chemaţi şi te aşezi în opoziţie cu toată ordinea şi cu tot planul administrării – exact ceea ce Biserica întreagă a lui Dumnezeu a făcut de secole. Pe care doctrină din tot domeniul adevărului s-a călcat în picioare aşa de mult, cum s-a făcut cu unitatea; ce a fost dat la o parte sistematic cu o aşa îndrăzneală, cum s-a procedat cu unitatea? Cine ar presupune, dacă pentru un moment şi-ar arunca privirea peste creştinătate, că unitatea ar fi un adevăr de bază al creştinătăţii? Că aceşti oameni, mărturisitorii unei chemări, ar fi un singur trup? Că Întemeietorul creştinismului s-a bazat pe unitatea lor (Ioan 17.21) ca pe o dovadă permanentă a misiunii Sale divine? Ce mulţime de trupuri sunt prezente pretutindeni cu numele şi însuşirile lor diferite! Poţi căuta pretutindeni după unitate, numai în creştinătate nu. Iudaismul este o unitate, cu toate că naţiunea este împrăştiată. Islamul este o unitate; dar creştinătatea, a cărei însuşire deosebită ar trebui să fie unitatea – o, ce durere, ce durere!

Unitate de partea cealaltă a tuturor sciziunilor

Catolicismul, începutul cel mai timpuriu al sciziunilor, este singura sectă care a păstrat cel puţin umbra unităţii. Protestantismul dimpotrivă a renunţat la cerinţele poziţiei lui şi şi-a adaptat doctrina la ele. Cea mai mare parte din el şi-a revendicat pretenţia la libertatea să ignoreze total obligaţia la unitate, în cel mai bun caz din când în când să ofteze după unitate ca o chestiune a trecutului. Cât de puţini au fost aceia care au avut curajul sau credincioşia să privească în faţă obligaţia să se lovească de rădăcinile răului, să le judece – şi apoi să se reîntoarcă la cărările vechi. Probabil capcana cea mai subtilă, obstacolul cel mai rafinat la care sunt expuşi aceia care caută acest adevăr, este aparenta imposibilitate să se depărteze de sciziuni, fără ca prin aceasta să nu mărească răul pe care îl reclamă, prin aceea că la grupările numeroase existente deja se adaugă altele. Această greutate este deosebit de sofistică, numai superficial ispititoare, şi reţine pe unele suflete să ocupe poziţie pentru Dumnezeu, dar ea este la fel de nereală precum este sofistică. Să te desparţi de sciziuni nu este sciziune. Să te retragi de la ceea ce s-a retras de la ordinea lui Dumnezeu nu înseamnă scindarea Adunării/Bisericii lui Dumnezeu, ci este respingerea a ceea ce a scindat-o.

Să presupunem că echipajul unui vapor s-a răsculat, a luat în stăpânire vaporul şi pe căpitan şi ofiţerii lui i-a pus într-o barcă, aşa cum au făcut răzvrătiţii de pe „Bounty”. Ar fi răzvrătire, dacă unul sau mai mulţi din echipaj s-ar fi căit de participarea lor la infracţiune, ar fi protestat împotriva ei, s-ar fi despărţit de mulţimea cu acţiunile ei şi cu preţul vieţii sau al libertăţii lor ar fi insistat să respecte numai dreptul de proprietate al împăratului şi să-l recunoască şi să încerce să aducă pe ceilalţi înapoi la datorie? Ar putea fi acuzaţi de răzvrătire aceşti puţini fideli? Sau ei ar face numai ce este corect în situaţia existentă? Dar să observăm diferenţa: să presupunem că aceştia nu s-ar retrage dintre ceilalţi, ca în credincioşie faţă de împărat să se retragă, ci s-ar despărţi de ceilalţi numai pe baza părerilor diferite, o diferenţă de idei, de exemplu cu privire la navigarea vaporului. Cât de cu totul altfel ar sta lucrurile! La fel este diferenţa între o revenire la unitate şi sciziunile sectante.

Originea tuturor sciziunilor sectante era părerile diferite şi intenţiile referitoare la detaliile în principii, doctrină şi obiceiuri. Fără îndoială în multe din aceste cazuri părea să fie un efort conştiincios pentru onoarea lui Dumnezeu, pentru respectarea uneia sau alteia din dogme, dar în nici un caz reformatorii nu au pătruns la rădăcina stării de lucruri. Până nu demult nu a fost nici un caz în care să se fi pătruns la baza problemelor controverse, săpând pentru înlăturarea întregului moloz, ca să se ajungă la fundament, ca să se ajungă din nou la fundamentul lui Dumnezeu şi să se poată clădi pe acesta. Fiecare sectă nouă a modificat sau a îmbunătăţit numai înfăţişarea lucrurilor cu care era obişnuită; şi astfel ea a părăsit o sectă, ca să formeze o altă sectă. Atâta timp cât se ţine cu tărie la un singur punct al stricăciunii omeneşti neconforme Scripturii, se află încă pe terenul sectant, indiferent ce pretenţii se are. Dar dacă s-a ajuns la fundamentul divin şi acesta este primit, aceasta nu este sciziune, orice ar putea spune oamenii, ci este ascultare şi credincioşie faţă de Dumnezeu. Aceasta şi numai aceasta este „umblarea în chip vrednic de chemarea cu care am fost chemaţi”. Numai aceasta este năzuinţa veritabilă pentru „păstrarea unităţii Duhului în legătura păcii”.

„Cum adică?”, va striga un cititor enervat. „Vreţi să numiţi osteneală pentru păstrarea unităţii în Duh prin legătura păcii, dacă dumneavoastră rupeţi pacea şi vă despărţiţi de oricine sau cel puţin de toţi în afară de o mână de oameni, care se rătăcesc în privinţa aceasta ca şi dumneavoastră?” Da, răspund eu, vreau aceasta. Intenţionez să spun fără ezitare că Duhul Sfânt atât în trecut cât şi în prezent nu a făcut nici o unitate pe o altă bază decât aceea a ascultării de Dumnezeu conform Scripturii. Unitatea unei secte nu este unitatea Duhului şi nici atunci nu ar fi dacă mâine toate sectele ar putea fi presate împreună într-o alianţă imensă evanghelică sau catolică. Dacă întregii creştinătăţi i-ar reuşi să stabilească o platformă, pe care ea să se unească din nou şi să poată constitui un singur trup, eu aş dispreţui-o şi m-aş ţine departe de ea, la fel cum eu astăzi mă ţin deoparte de o creştinătate scindată. Orice platformă a unităţii, în afară de aceea care renunţă la tot ce descinde de la om – şi în cele din urmă toate principiile descind din tot felul de legături ale oamenilor şi nu de la Dumnezeu -, este unitatea cărnii, nu a Duhului.

[Dă click pe imagine, pentru mărirea ei.]

 Partea anterioară

 

Adnotare

[1]Cititorul va înţelege mai bine aceasta dacă compară şi studiază Efeseni 2.2 şi Efeseni 6.12 cu Geneza 1.6-8, cum Dumnezeu numeşte firmamentul respectiv întăritura (văzduhul nostru sau atmosfera noastră), şi apoi să le compare cu 2 Corinteni 12.2. El să ţină seama şi de 1 Împăraţi 22.19-22Iov 1.6Luca 10.18Ioan 12.31Romani 16.201 Corinteni 6.2-3Apocalipsa 12.7,8, şi aşa mai departe.

[2]Remarca traducătorului: Cu privire la titlurile paginilor se găsesc versiuni diferite ale Bibliei King-James. Aici este vorba de versiunea cu titluri detaliate ale fiecărui capitol.

[3]Griesbach, Scholtz, Tischendorf şi Alford, (Vezi Textual Criticism pag. 59).


Tradus de la: Das Geheimnis (3)

Tradus din „The Mystery“
din The Christian’s Friend and Instructor, vol. 3, 1876.

Traducere: Ion Simionescu

 

 

Taina (2)
Înţelesul ei şi efectele ei

Edward Dennett

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2019, Actualizat: 14.09.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 3

Taina este Adunarea (Biserica) lui Dumnezeu

Nu trebuie căutat mult, până când să facem descoperirea dorită. În Efeseni 3.6 apostolul ne dă o prezentare rezumativă a ceea ce înseamnă „taina”, şi prezintă trei detalii:

  1. că păgânii trebuie să fie împreună-moştenitori,
  2. că ei trebuie să aparţină împreună cu iudeii la acelaşi trup şi
  3. că ei trebuie să fie împreună-părtaşi ai făgăduinţei în Hristos Isus prin Evanghelie.

Cu alte cuvinte, este vorba de Biserica sau de Adunarea lui Dumnezeu, diferită în aceeaşi măsură de părtăşia iudaică precum şi de Împărăţia lui Dumnezeu.

Cititorul va căuta zadarnic pe toate paginile Vechiului Testament după această fiinţă, a Adunării lui Dumnezeu, sau după vreuna din aceste trei însuşiri, care o deosebesc în modul cel mai bătător la ochi atât de tot ceea ce era înainte cât şi de tot ceea ce va fi după aceea.

Aceasta este deci „taina”: Adunarea lui Dumnezeu, aşa cum o denumeşte apostolul în Efeseni 5.32. Acolo el prezintă perechea ei specifică, relaţia de căsnicie, şi o rezumă aşa: „Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare.” În acest context el prezintă că Hristos este Capul Adunării (prin care el confirmă totodată, că soţul este capul soţiei lui), şi că Adunarea este trupul Lui şi El este Mântuitorul ei. Persoanele individuale, pe care El le salvează, sunt mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale, precum Eva era din Adam, pe care el a recunoscut-o ca „os din oasele mele şi carne din carnea mea”. În epistola către Coloseni 1.24-26 stă scris, că Pavel completează, ceea ce lipseşte încă suferinţelor lui Hristos pentru trupul Său, care este Adunarea, potrivit administrării care i-a fost dată – şi anume taina.

Cuvântul „Adunare” în Vechiul Testament

„Dar”, aşa ar putea spune cititorul, „şi în Vechiul Testament se vorbeşte despre adunare; nu regretă Ştefan aceasta în Faptele apostolilor 7.38, când vorbeşte despre ‚adunarea din pustiu’?”

Faptul că Ştefan foloseşte cuvântul „adunare” [church] şi îl aplică la Israel, pe când acesta se afla în pustiu, nicidecum nu poate fi pus la îndoială. Este la fel de sigur că Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „adunare” [assembly] în Faptele apostolilor 19.41 şi îl aplică la Moab idolatru, care s-a adunat în teatrul din Efes. Despre acest Moab se spune că, după ce ei au strigat timp de două ceasuri „Mare este Diana efesenilor!”, secretarul cetăţii a dat drumul „adunării”. Folosirea cuvântului ecclesia [= „comunitate, adunare”] în aceste două cazuri nu înseamnă nicidecum că adunarea aceea era Adunarea lui Dumnezeu, aşa cum era adunarea aceasta. Nu numai aceasta, ci dacă ar fi vorba numai de folosirea unui cuvânt anumit, în tot restul Vechiului Testament s-ar găsi suficient de des că cuvântul „adunare” [congregation], care se foloseşte permanent când este vorba de Israel (ca în Exodul 16.1 şi alte locuri), are acelaşi înţeles. În Septuaginta este tradus permanent cu ecclesia şi ar putea, în ceea ce priveşte traducerea, redat prin cuvântul „biserică” [church]. Fie ca cititorul să înţeleagă corect că nici un moment nu este vorba de cuvântul ecclesia = „Biserică”, ci despre ceea ce în Noul Testament este cunoscut sub numele „Biserica lui Dumnezeu” [Church of God]. Despre această „entitate”afirmăm solemn împreună cu apostolul că în Vechiul Testament nu se găseşte nici o urmă despre ea, în afară de forma de prototipuri, care acum, când voalul a fost dat la o parte de pe ele, sunt de înţeles şi cu mare putere de expresie, dar luat în sine însuşi contemporanii lor nu au spus câtuşi de puţin ceva despre tema noastră.

Trei însuşiri ale tainei, necunoscute în profeţia Vechiului Testament

Vrem acum să studiem cele trei însuşiri ale „tainei”, care ne-au fost date.

1. Păgânii trebuie să fie împreună-moştenitori

Spus în mare, această afirmaţie înseamnă, ca şi celelalte două, o egalitate între păgâni şi iudei. Să fi împreună-moştenitor, aceasta vorbeşte despre o egalitate de poziţie sau de pretenţie legală, cu toate că nu înseamnă neapărat că amândoi obţin aceeaşi cotă-parte din moştenire. Un moştenitor nu este neapărat aşa de strâns înrudit prin sânge cu celălalt, dar dacă el are pretenţie legală la o parte din moştenire, fie ea o parte mare sau mică, pretenţia lui este la fel de valabilă şi poziţia lui la fel de clară ca şi a celuilalt. Ca moştenitor el este pus pe aceeaşi treaptă cu toţi ceilalţi moştenitori, aşa cum un baron aparţine nobilimii ca şi un duce, chiar dacă el nu are un rang aşa de înalt. Cineva, căruia îi este permis să aibă parte împreună cu altul la moştenire sau la cota-parte de moştenire, nu este împreună-moştenitor. Şi aceasta este partea cea mai înaltă a păgânilor în profeţiile Vechiului Testament: ei au voie să aibă parte de binecuvântările moştenite ale lui Israel, dar ei niciodată nu sunt înălţaţi în poziţia de împreună-moştenitori, niciodată nu sunt puşi pe aceeaşi treaptă cu Israel.

Să luăm ca exemplu pentru aceasta Isaia 60.3: „Şi naţiunile [păgânii] vor veni la lumina ta, şi împăraţii la strălucirea zorilor tale [răsăritului tău].” Unii din cititorii mei vor spune: Ooo, dar nu este aceasta lumina lui Hristos? Nicidecum. Să privim contextul. Este lumina lui Israel. Hristos este lumina lui Israel, şi de aceea în primul verset Israel este solicitat să se ridice şi să devină lumină, căci Lumina lui a venit şi gloria Domnului a răsărit peste el; aceasta înseamnă, când va fi venit timpul, aşa cum se spune în versetul 20 al capitolului anterior, când va fi venit Răscumpărătorul pentru Sion, pentru cei din Iacov, care se vor întoarce de la păcat. Atunci (Isaia 60.2) întunericul va acoperi pământul şi întunericul gros popoarele (la plural), dar Domnul va răsări peste Sion şi gloria Lui se va vedea peste el, aşa că păgânii vor veni la lumina lui, cum am spus deja. Nu este Hristos, ci Sionul, care în versetul 4 este solicitat să-şi ridice ochii şi să vadă cum toţi se adună şi vin la el, cum comorile popoarelor (Isaia 60.5) de la mare se vor întoarce la el şi bogăţia popoarelor va veni la ei. Nu sunt zidurile lui Hristos, ci sunt zidurile Sionului, pe care străinii le vor construi (Isaia 60.10) şi nu sunt porţile lui Hristos, ci sunt porţile Sionului (Isaia 60.11), care vor trebui să fie permanent deschise, aşa că bogăţia popoarelor şi a împăraţilor lor vor fi aduse la ei. Nu despre Hristos, ci despre Sion se spune (Isaia 60.12): „Pentru că naţiunea sau împărăţia care nu-ţi va sluji va pieri şi naţiunile acelea vor fi pustiite cu desăvârşire.” Nu Hristos, ci Sionul va suge laptele popoarelor (Isaia 60.16) şi ele vor afla că Domnul este Mântuitorul lor şi Răscumpărătorul lor, Puternicul lui Iacov. Desigur aceste lucruri sunt spuse despre Sion, cum ei vor savura lumina prezenţei lui Hristos şi o vor reflecta şi va fi centrul domniei Sale; dar cu toate acestea ei vor spune despre Sion sau Israel, şi păgânii sunt prezentaţi acolo ca cei care vin la lumina lor, ca să fie binecuvântaţi, şi îşi vor găsi binecuvântarea lor în a le sluji lor. La fel s-ar putea întâmpla, ca slujitorul unui stăpân, care are strâns o mare moştenire, să aibă parte de împrejurările de viaţă îmbunătăţite ale stăpânului său, chiar dacă el nu este îndreptăţit să fie moştenitor. Israel va moşteni popoare (Isaia 54.3), dar păgânii nu vor moşteni pe Israel (Isaia 61.5).

2. Păgânii trebuie să constituie un singur trup cu iudeii

Au găsit cititorii mei vreodată pe parcursul studiului lor despre Moise şi profeţi ceva, care arată asemănător? Cu siguranţă nu. Dacă există ceva care în scrierile ebraice este mai evident decât orice altceva, atunci aceasta este de la început şi până la sfârşit diferenţa păstrată neîntreruptă între Israel şi naţiuni. Contopirea lui Israel cu naţiunile într-un singur trup, în care fiecare naţionalitate dispare şi orice autonomie specifică se pierde, este un gând aşa de străin vizionarilor din Vechiul Testament precum este cerul faţă de pământ. Indiferent care pasaj din Scriptură se alege, care se referă la domnia lui Mesia şi la binecuvântările care o însoţesc – naţiunile şi Israel se găsesc întotdeauna prezentate despărţite.

Să luăm de exemplu tabloul impresionant despre gloria făgăduită, pe care o zugrăveşte Psalmul 72? Aici avem pe Împăratul care judecă pe poporul Său cu dreptate şi pe cei suferinzi cu nepărtinire; care coboară cu binecuvântare bogată ca ploaia pe câmpul cosit; care va domni de la o mare până la cealaltă mare şi de la râu [Eufrat] până la marginile pământului. Dar aici avem şi pe împăraţii din Tars şi ai insulelor, care aduc daruri, şi pe împăraţii din Seba şi Saba, care vor trimite tribut; toţi împăraţii trebuie să se prosterne înaintea Lui şi toate naţiunile trebuie să-I slujească; prin El trebuie să fie binecuvântate toate popoarele, şi ele Îl vor preamări. – Binecuvântate şi aducătoare de laudă, şi totuşi rămân „naţiuni” sau „popoare” cu împăraţi peste care se va domni. Aici nu este nici o amestecare cu Israel.

Sau să ne îndreptăm spre Isaia 2? Aici avem iarăşi muntele casei Domnului, stând tare, mai înalt decât toţi munţii şi mai presus de toate dealurile, şi toate naţiunile curg spre el. Atunci multe popoare (în ebraică la plural) vor spune: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov.” Căci din Sion va ieşi instrucţiunea. Domnul va judeca între naţiuni; nici un popor nu va ridica sabia împotriva altui popor – dar sunt prezente, popoarele.

La fel şi în Împărăţia lui Dumnezeu, zugrăvită în Isaia 11. Acolo se spune; că o „Ramură” din rădăcina lui Isai va domni. Domnul Îşi va întinde mâna ca să răscumpere rămăşiţa poporului (în ebraică la singular) Său din ţările în care ei au fost împrăştiaţi, şi va aduce împreună pe cei alungaţi ai lui Israel şi îi va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda din cele patru margini ale pământului. El va înălţa „un stindard pentru popoare”; Rădăcina lui Isai va fi un semn pentru popoare (plural), şi „naţiunile o vor căuta [vor întreba de ea]” şi vor căuta binecuvântare pentru Israel, Iuda şi naţiuni – dar păgânii sau naţiunile sunt încă „popoare” şi „naţiuni”.

Sau în Isaia 61.6, unde Israel va fi numit „preoţi ai Domnului” şi toţi oamenii îi vor numi „slujitori ai Dumnezeului nostru”. Atunci ei vor mânca bogăţiile popoarelor şi se vor lăuda cu gloria popoarelor. Neamul lor va trebui să fie cunoscut printre păgâni şi urmaşii lor printre popoare (plural).

În viziunea lui Ezechiel se găseşte împărţirea ţării între seminţiile lui Israel. În Zaharia 14, când Domnul va fi Împărat peste întreg pământul şi va fi singurul şi Numele Lui va fi singurul, atunci toţi cei care vor rămâne din toate naţiunile, care s-au suit împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an ca să se închine Împăratului, Domnului oştirilor, şi să serbeze sărbătoarea Corturilor, şi aşa mai departe.

Pretutindeni sunt aceiaşi: Israel şi naţiunile, fiecare în poziţia lui; în contrastul deosebit de concludent cu ceea ce apostolul spune, că actuala ordine universală este caracterizată neîndoielnic de faptul că „nu este grec şi iudeu, circumcizie şi necircumcizie, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos este totul în toţi” (Coloseni 3.11).

3. Păgânii trebuie să fie împreună-tovarăşi sau împreună-părtaşi ai făgăduinţei în Hristos Isus

Dacă există ceva care provoacă mânia iudeilor, atunci aceasta este pretenţia păgânilor de a avea aceeaşi cotă-parte cu iudeii la Mesia. Ei îşi bat joc de aroganţa păgânilor de a voi să arate din profeţi că aşa ceva va deveni realitate. Şi ei triumfă în râsul lor batjocoritor, plin de ironie şi dispreţ, căci o astfel de pretenţie nu există acolo, şi să afirmi existenţa ei acolo diminuează chestiunea creştinilor sub pretextul că o întăresc. Dumnezeu a spus că ea nu este acolo. Să afirmi că o găseşti, înseamnă să răstălmăceşti adevărul, şi trebuie să conducă la înfrângerea şi încurcătura acelora care încearcă să facă aceasta. Se găsesc aluzii referitoare la eşecul lui Israel şi la lepădarea lui; profeţii referitoare la binecuvântarea păgânilor sub Israel şi în legătură cu Mesia sunt cu grămada, ca de exemplu în scrierile pe care le-am avut deja înaintea noastră. Însă calitatea de împreună-asociat, a ceva care este egal cu identitatea privilegiului în Mesia, pe care Evanghelia l-a introdus şi pe care noi îl savurăm în prezent – aşa ceva se va căuta zadarnic.

Profeţiile Vechiului Testament nu se referă la Adunare, ci la Împărăţia lui Dumnezeu

Dar dacă realmente nu există nici o menţionare a tainei – a Bisericii lui Dumnezeu – în scrierile Vechiului Testament, despre ce este vorba atunci acolo? Răspunsul meu este: despre Împărăţia lui Dumnezeu; o Împărăţie a dreptăţii şi a păcii sub domnia lui Mesia; Sion, sediul guvernului; Israel, un popor cu o apropiere deosebită şi cu privilegii deosebite, în timp ce naţiunile sunt grupate în jurul acestui centru, în poziţia lor de subordonare – binecuvântate în binecuvântarea lui Israel, la care toate familiile de pe pământ vor fi binecuvântate în Israel. Aşa dimensiuni are viitorul zugrăvit de profeţi, la care se face aluzie în Noul Testament (Faptele apostolilor 3.19-21) ca „timp de înviorare de la faţa Domnului”, ca „timp de restabilire a tuturor lucrurilor”. Aceasta şi numai aceasta este tema profeţilor din vechime. O stare (a lucrurilor) cu care administrarea actuală nicidecum nu este în concordanţă, şi aproape cu privire la fiecare punct. O stare pe care lumea încă nu a văzut-o.

Au eşuat deci profeţiile? Nicidecum. Pe cât este de sigur că aceste lucruri au fost profeţite, pe atât este de sigur că într-o zi se vor împlini.

Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului

Prin tot Cuvântul lui Dumnezeu se întâlnesc două adevăruri mari unul lângă altul: suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea oamenilor. Omul, în încercuirea minţii lui limitate, este permanent înclinat să piardă din vedere pe unul sau altul din adevăruri sau să le considere incompatibile şi să-şi umple privirea cu un adevăr, excluzând pe celălalt. Este misiunea credinţei să menţină echilibrul şi să primească adevărul în totalitatea lui ca fiind de la Dumnezeu, fără ca mai întâi să se oprească, ca să coboare totul la nivelul standardului omenesc redus.

Niciunul din aceste adevăruri nu a fost exclus vreodată din planul descoperirii lui Dumnezeu precum şi din hotărârea Lui. Pe de o parte El guvernează toate în plinătatea puterii suveranităţii Sale şi a înţelepciunii Lui vaste. El ordonează şi formează conform planului voii Sale şi nu dă socoteală nimănui de chestiunile Lui. El triumfă peste toate lucrările celui rău. El dă naştere la binecuvântări tot mai mari din căderea cea mai adâncă şi din eşecul creaturii. El este întotdeauna îndurător şi drept. Pe de altă parte El dă întotdeauna creaturii responsabile locul ei deplin în responsabilitatea pe care o are în toate acţiunile ei. Niciodată El nu o tratează ca pe o simplă maşină şi nici nu neglijează să-i ofere libertate de acţiune pentru alegerea ei liberă. Dacă procedăm altfel în interpretarea Cuvântului Său, în mod necesar greşim învăţătura Lui şi ajungem în rătăcire.

El a respectat cu atenţie acest principiu de acţionare în relaţia Lui cu Israel. Chiar dacă eşecul poporului şi pedepsirea lui justificată au fost prevăzute de la început şi în cuvinte de atenţionare au fost făcute cunoscut dinainte, eşecul şi pedeapsa niciodată nu au luat forma unei necesităţi inevitabile, ci Dumnezeu a dat permanent poporului ocazii pentru feluri de comportare mai bune; ocazii, de care el s-ar fi putut folosi, ca să abată răul şi să aibă parte de bine.

La fel este şi în cazul Împărăţiei lui Dumnezeu şi al profeţiilor referitoare la aceasta: în timp ce o lepădare oarecare a Împărăţiei şi amânarea ei au fost cu siguranţă tot timpul prezente în gândurile Lui şi îşi găsesc expresia în atenţionările dragostei Lui veghetoare, este totuşi totul rânduit cu libertate de acţiune grijulie pentru responsabilitatea deplină şi nelimitată a lui Israel, că, dacă Israel până acum a rămas nebinecuvântat şi sub blestemul Lo-Ami [Osea 1.9: nu-i poporul Meu], el sufere numai răsplata dreaptă pentru vina lui.

 

 

Taina (1)
Ascunsă de la începutul lumii – descoperită lui Pavel

Edward Dennett

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2019, Actualizat: 14.09.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 3

Misiunea încredinţată lui Pavel ca apostol al păgânilor şi ca vestitor al tainei

Funcţia lui Pavel cuprindea două ţeluri. El le exprimă în Efeseni 3.8 şi 9, unde el prezintă pe scurt şi clar natura misiunii sale ca apostol sau evanghelist.

În primul rând lui i-a fost dat harul, că el a fost trimis să vestească păgânilor bogăţia de nepătruns a lui Hristos. Accentul se pune aici pe faptul că erau păgânii, cărora el a fost împuternicit în mod deosebit să le predice. Propovăduirea sau descoperirea bogăţiei harului lui Dumnezeu în Hristos Isus nu a fost încredinţată special lui Pavel. Alţi au fost trimişi înaintea lui să predice aceste adevăruri preţioase, însă eforturile lor erau îndreptate, chiar dacă nu exclusiv, spre iudei. O prezentare mai bogată şi mai deplină a acestei bogăţii de nepătruns era desigur inclusă în funcţia lui Pavel; însă particularitatea harului, care i-a fost dat, consta în aceea că el era ales să predice păgânilor această bogăţie.

A doua misiune a apostolului este exprimată prin cuvintele: „… şi să pun în lumină înaintea tuturor care este părtăşia acestei taine” [aşa traduce Luther 1912 şi conform cu King James, compară cu Luther 1984: „să pun în lumină cum Dumnezeu realizează planul Său ascuns”, şi Elberfelder: „să pun în lumină care este administrarea tainei”].

Aici, după cum înţeleg eu, este un contrast intenţionat între „tuturor” din versetul acesta şi „păgâni” din versetul anterior. Iudeii şi păgânii datorează funcţiei lui Pavel ştirea şi cunoaşterea unei „taine”, care a fost dezvelită prin el şi pentru care el a fost împuternicit s-o facă cunoscut tuturor. Nu mă voi ocupa acum cu primul aspect, ci cu acest ultim domeniu al misiunii sale.

Necunoştinţă despre taină chiar şi după Reformă

Multora li se va părea o afirmaţie îndrăzneaţă sau chiar negândită, că pentru o majoritate copleşitoare de creştini – cu studii sau laici – această latură a misiunii apostolului a rămas fără efect până în ceasul acesta. În timp ce Reforma (oricât de măreaţă şi bogată în binecuvântare era această lucrare a lui Dumnezeu, pentru care noi nici nu putem fi mulţumitori în de ajuns) a adus din nou la lumină multe din „bogăţia de nepătruns a lui Hristos”, care era total acoperită cu un strat de rugină al rătăcirii papale, a lăsat totuşi total în întuneric această latură a adevărului; şi în înţelepciunea de nepătruns a lui Dumnezeu ea a fost păstrată pentru o zi viitoare pentru un „popor slab”, ca el să dezgroape din Cuvânt comoara demult îngropată. Ca Suveran în revărsarea harului Său, lui Dumnezeu I-a plăcut în felul şi în măsura plăcute Lui s-o readucă la viaţă sau s-o restabilească. Dacă oamenii – pentru că ei nu au vrut să păstreze în cunoaşterea lor pe Dumnezeu sau adevărul Său – au fost lăsaţi de Dumnezeu să rămână într-o stare spirituală stricată şi pentru un timp au trebuit să strângă roadele acţiunilor lor şi să sufere, nicidecum El nu este obligat să restabilească la ei cunoaşterea şi preţuirea adevărurilor, pe care ei le-au pierdut. Dacă în compătimirea Lui plină de dragoste şi în harul inimii Lui plină de bunătate Îi place să facă aceasta într-o anumită măsură, atunci El alege timpul Său şi uneltele Sale proprii; ultimele fiind în mod obişnuit „lucrurile slabe ale lumii” (1 Corinteni 1.27), „vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu” (2 Corinteni 4.7).

Nu este o degradare a Reformei, să spui că ea a adus înapoi numai o parte a adevărurilor Cuvântului, care se pierduseră demult. Era harul suveran pur, care a condus pe oameni să pătrundă în adevăr atât de mult cât ei au pătruns în timpul acela; aşa după cum este harul suveran pur al lui Dumnezeu, care în acest timp de mai târziu prin alte unelte a condus gândurile a numeroşi copii ai lui Dumnezeu să pătrundă în alte adevăruri din Cuvânt, care în timpul acela nu erau cunoscute. Cercetarea temei care ne stă înainte va arăta clar că avem a face cu un material asupra căruia domină întuneric total, atât în scrierile reformatorilor cât şi ale teologilor care au urmat.

Corectarea unei greşeli de traducere

Primul punct, pe care trebuie să-l privim, se referă la comentariile la pasajele de text amintite.

Dacă cititorul are acces la manualul mic Textual Criticism, care a fost publicat de Bagsters (pag. 56), va vedea că toate comentariile în unanimitate în acest pasaj conţin cuvântul „împărţire” sau „administrare” (oikonomia) în loc de „părtăşie” (koinoia)[1], şi la fel el va găsi cuvântul „împărţire” [dispensation] în traducerile lui Alford, Boothroyd, Ellicott, Davidson şi Darby; „funcţia de administrator” [stewardship] la Green; „administrare” [administration] la Kelly. „Să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea/împărţirea tainei” este deci vorbirea apostolului şi a Duhului Sfânt, şi va fi sarcina noastră să cugetăm la aceste cuvinte şi să cercetăm înţelesul lor.

La prima vedere va părea multora că această schimbare mai degrabă va diminua inteligibilitatea textului decât s-o mărească, şi probabil tocmai această impresie a fost aceea care l-a determinat la această înlocuire pe acela care avea încredere mai mare în capacitatea lui proprie de înţelegere, decât să fie pătruns de simţul sfinţeniei inviolabile a lui Dumnezeu.

Originea şi înţelesul noţiunii „administrare/împărţire”

Pentru mulţi cititori adevărul despre administrare/împărţire poate fi destul de străin, pentru ca unele cuvinte explicative să le lăsăm se pară atât nepotrivite cât şi ne bine-venite.

Cuvântul oikonomia, care se întâlneşte şi în Efeseni 3.2 şi acolo este tradus prin „împărţire” [dispensation la KingJames; „funcţie” la Luther: „Aţi auzit ce funcţie mi-a dat harul lui Dumnezeu pentru voi”; în traducerea Elberfelder: „aţi auzit de administrarea harului lui Dumnezeu care mi-a fost dată cu privire la voi.”], este un cuvânt compus, alcătuit din două cuvinte, care înseamnă „casă” respectiv „lege”, aşa că dacă s-ar traduce literal ar însemna „legea casei”: înţelesul lui evident şi principal ar fi: legea, regulile, prescripţiile sau administrarea unei gospodării.

Cuvântul în sine este cunoscut urechilor şi limbii noastre … în forma germanizată: „Ökonomie”. Această noţiune (folosită corect în expresii de forma „economie politică”) se foloseşte în limbajul actual în principal în sensul de „atenţie la distribuire sau la împărţirea mijloacelor sau materialelor”. Fără îndoială aceasta este o parte, dar nici pe departe nu este tot ce aparţine de regulile de gospodărire propriu-zisă.

În Sfânta Scriptură găsim cuvântul oikonomia tradus prin „administrare” (Luca 16.2-4); cuvântul înrudit oikonomos (textual: un „econom”) este tradus prin „administrator” (Luca 12.42; 16.1,3,8) şi în 1 Corinteni 4.1,2Tit 1.7 şi 1 Petru 4.10 se spune „administrator” (King James şi Elberfelder) respectiv „gospodar” (la Luther). În Galateni 4.2 traducerea King James este „governors”, la Luther „îngrijitor” şi în Elberfelder „administrator”. În Romani 16.23 Erast este numit „chamberlain” [= şambelan] la King James, la Luther „administrator al bunurilor oraşului” şi la Elberfelder este numit „trezorier”. În 1 Corinteni 9.17Efeseni 1.10 şi Coloseni 1.25 stă ca în capitolul pe care îl discutăm, „administrare” [aşa este în King James şi Elberfelder; „funcţie” respectiv „exercitarea hotărârii” respectiv iarăşi „funcţie” la Luther].[2]

Aşa cum acest cuvânt este folosit în aceste pasaje şi în expresia „adevărul despre administrare”, el vede lumea ca o gospodărie mare sau ca domenii de administrare, în care Dumnezeu preia administrarea sau împărţirea, şi anume după reguli pe care El Însuşi le-a stabilit. În rânduiala acestei gospodării El face schimbări din timp în timp, şi drept urmare este necesar să se înţeleagă acestea, pentru a interpreta Cuvântul Său uşor de înţeles şi pentru a acţiona cu înţelepciune sub călăuzirea Lui.

Administrarea lui Dumnezeu exemplificată prin exemplul gospodăririi

Să presupunem că într-un oraş sunt două gospodării, care sunt conduse după principii foarte diferite: una este gospodăria unui om evlavios cu obiceiuri normale şi ordonate, care conduce casa lui în temere de Dumnezeu şi reglementează totul ca stând sub privirea Lui şi pentru El. Cealaltă gospodărie este gospodăria unui om păcătos, risipitor, în care totul stă claie peste grămadă. Să ne imaginăm o angajată a casei, care schimbă locul de muncă din gospodăria a doua în prima şi continuă să se comporte în noua ei poziţie cu privire la ordine şi dezordine aşa cum era obişnuită în vechea ei poziţie. Putem recunoaşte imediat ce sursă de dezordine ar fi ea în familie. Pentru a deveni o slujitoare credincioasă şi folositoare în gospodăria evlavioasă, ea trebuie mai întâi să se familiarizeze cu ordinea, sau „economia” gospodăriei şi să se adapteze la ea. Cu toate că sunt anumite obligaţii general-valabile, care se referă la toate gospodăriile în aceeaşi măsură, detaliile se schimbă în mod necesar chiar şi în familiile bine ordonate în funcţie de situaţiile schimbătoare ale locuitorilor – poziţia în viaţă, preocuparea, etc. -, aşa că o slujitoare trebuie întotdeauna să-şi schimbe sau să-şi adapteze comportarea după cum este necesar în fiecare caz în parte. Chiar şi o schimbare în relaţiile uneia şi aceleiaşi gospodării face necesară uneori schimbarea conducerii ei şi de aceea necesită o schimbare corespunzătoare a celor care slujesc.

Acum este desigur la fel de clar şi de logic, că – dacă Dumnezeu a făcut din când în când schimbări în ordinea lumii, deci a felului în care El se îngrijeşte de lume şi cum administrează problemele ei – atunci natura acestor schimbări trebuie studiată şi înţeleasă de slujitorii Lui şi ei trebuie să acţioneze corespunzător, dacă vor să fie slujitori folositori, care conlucrează raţional la planurile Lui. Să preiei într-o administrare instrucţiunile sau comportarea prescrisă într-o altă administrare, aceasta va conduce la încurcătură şi dezordine, fie că este vorba de interpretarea pasajelor din Scriptură referitoare la acestea sau de prescrierile referitoare la comportarea individuală sau comună în aceste administrări. De aceea şi necesitatea, aşa cum scrie apostolul (2 Timotei 2.15), „împărţind drept Cuvântul adevărului”. Să neglijezi aceasta, a fost întotdeauna şi va fi întotdeauna o sursă de încurcătură de nespus; pe scurt: partea leului în încurcătura pe care o vedem în jurul nostru.

Antemergătorii administrării actuale

Când omenirea, înşelată de satan, a gustat din fructul oprit, cu perspectiva de a fi ca Dumnezeu, şi a dobândit cunoştinţa mult dorită despre bine şi rău – conştiinţa -, Dumnezeu a lăsat-o un timp să guste roadele acestei dobândiri, prin aceea că El a lăsat-o în seama ei înşişi (cu excepţia anumitor persoane individuale, de care El S-a ocupat). Rezultatul este descris dureros în primul capitol al epistolei către Romani.

Într-o anumită perioadă din istoria lumii El a luat o familie deosebită, Israel, a făcut-o să se dezvolte devenind un popor şi a introdus – cel puţin cu privire la ea – o schimbare în domnia Lui asupra lumii, prin aceea că El i-a pus sub administrarea Legii. Această administrare s-a terminat la cruce; şi după aceea a fost introdusă o schimbare radicală şi universală, care a instaurat administrarea sub care noi ne aflăm astăzi. În pasajele textului nostru ea este numită „administrarea tainei”, şi în versetul 2 este descrisă ca „administrarea harului lui Dumnezeu”.

„Să pună în lumină înaintea tuturor care este administrarea” sau, cu alte cuvinte, să fie învăţătorul numit de Dumnezeu pentru natura şi ordinea timpului actual – aşa cum era Moise în timpul administrării Legii -, aceasta este însuşirea deosebită a funcţiei lui Pavel, prin care el se deosebeşte de ceilalţi apostoli.

Deci dacă se dovedeşte că majoritatea creştinilor – foarte îndepărtaţi de a cunoaşte „ce este administrarea tainei” – nici măcar nu au înţeles-o şi drept consecinţă naturală au înţeles complet greşit creştinismul, prin aceea că au preluat în creştinism părţi componente ale unei alte administrări şi astfel iudaismul şi creştinismul le-au amestecat într-o încurcătură de nespus, atunci aceasta este cu siguranţă un motiv de adâncă smerire înaintea lui Dumnezeu şi de redobândire cu adevărat, prin eforturi însoţite de rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu, a acestei învăţături importante şi neglijată.

Taina a fost descoperită lui Pavel; înainte de aceasta ea era necunoscută

Cititorul să ia înainte de toate la cunoştinţă, că Pavel explică, că adevărul, despre care este vorba, l-a primit „prin descoperire” (Efeseni 3.3). Cuvântul „descoperire” înseamnă „dezvelire” sau „revelare” şi este folosit în Scriptură să descrie o comunicare din partea lui Dumnezeu a unui adevăr necunoscut mai înainte sau despre un adevăr care până atunci era acoperit cu un voal al secretului. Faptul că apostolul explică că adevărul, despre care el vorbeşte în acest capitol, poartă caracterul unei „descoperiri”, însăşi faptul acesta ar trebui să ne pregătească că noi vom descoperi în învăţătura lui ceva pe care noi nu-l găsim niciunde în locurile anterioare din Cuvântul lui Dumnezeu.

În continuare, cititorul să ia cunoştinţă, că Pavel denumeşte adevărul „taină” şi în mod repetat şi accentuat insistă că ea era complet ascunsă până în momentul când ea i-a fost vestită lui. Aşa se spune în Efeseni 3.3,5 că taina i-a fost făcută cunoscut de Dumnezeu prin descoperire, care în timpurile de demult nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în felul acesta, aşa cum ea a fost descoperită acum; şi în Efeseni 3.9 se spune: „taina ascunsă din veacuri în Dumnezeu”. El nu putea să vorbească o vorbire mai clară. O taină, care nu a fost făcută cunoscut oamenilor în veacurile de demult, ci era din veşnicie ascunsă în Dumnezeu, este făcută cunoscut acum apostolului prin descoperire. Să recunoaştem pentru un moment, că „aşa cum a fost descoperită acum” din versetul 5, dacă ar fi scris numai atât, ar fi putut fi interpretată că mai înainte ea nu era descoperită cu aceeaşi claritate sau plinătate. Însă versetul 9 exclude orice ambiguitate, căci nici o vorbire nu putea fi mai clară decât aceea, care este folosită aici.

Şi nu este numai aici, că apostolul scrie aceasta. Se pare că Duhul Sfânt a prevăzut că acest adevăr va fi uitat şi drept urmare este necesară o claritate deosebită în învăţătura lui, pentru ca în zilele care vor veni el să poată fi redobândit, şi de aceea a avut grijă să dea lumina necesară cu putere peste măsură de îmbelşugată, şi astfel această învăţătură se găseşte încă o dată în epistola către Romani 16.25[3], unde apostolul vorbeşte despre „descoperirea tainei”, „ţinută ascunsă timp de veacuri, dar arătată acum”, şi în Coloseni 1.26 se spune: „taina cea ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi”.

Din cauza riscului unei aparente repetări inutile trebuie să insist ca noi să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce se spune aici, şi doresc să-l solicit pe cititor să ia seama bine la vorbirea Duhului şi să observe cu ce varietate de forme de exprimare El Se osteneşte să excludă orice critică meschină şi să îndrepte atenţia spre acest adevăr. Altor veacuri (sau generaţii) nu a fost făcută cunoscut, ea era ascunsă înainte de veacuri şi generaţii – ascunsă de la începutul lumii, ascunsă în Dumnezeu, păstrată secret, de când a început lumea. Nu ştiu despre nici un alt adevăr din tot Cuvântul, a cărui exprimare să fie mai categorică şi mai inconfundabilă, şi am încredere că cititorul este gata pa baza acestei mărturisiri să considere sigur acest adevăr: orice ar putea fi „taina”, ea era total necunoscută până în zilele lui Pavel.

Dacă cititorul s-a supus total Cuvântului din locul acesta, el va recunoaşte imediat că o căutare pe paginile Vechiului Testament după dezvelirea acestei taine este o cutezanţă lipsită de speranţă şi conducătoare în rătăcire. Dacă cineva îşi închipuie că el ar putea găsi acolo ceea ce Duhul Sfânt explică aşa de categoric că ea era ascuns – o taină nedezvăluită -, atunci când aceste cărţi au fost scrise, atunci el urmează o lumină rătăcitoare din mlaştină, care îl atrage în mlaştina interpretării greşite şi a confuziei. Fie ca cititorul să păstreze aspectul acesta în memorie; el ne va reîntâlni când vom înainta cu cercetarea noastră şi când în continuare vom cerceta tema „tainei”.

Partea următoare 

 

Adnotare

[1]Cuvântul „împărţire” se întâlneşte la Alford, Griesbach, Lachman, Scholtz, Tischendorf, Tregelles, Wordsworth, Bloomfield, Burton, Webster şi Wilkinson, precum şi în manuscrisele uncial, care conţin acest text. [Remarca traducătorului: scriere tip uncial = scriere cu litere majuscule, derivate prin rotunjirea literelor romane capitale; s-a folosit în secolele 3-8.]

[2]Remarca traducătorului: eu voi folosi în continuare uniform cuvântul „administrare”, deoarece redă cel mai bine înţelesul.

[3]În contextul acestui pasaj ar trebui remarcat că prin traducerea greşită în versetul acesta [„prin scrierile profeţilor”, aşa cum este la Luther şi King-James] cititorii englezi [şi germani, şi români] ar putea fi duşi în rătăcire prin aceea că ar fi înşelaţi de presupunerile multora că ar fi vorba de profeţii Vechiului Testament. Dar nu este aşa. Redarea corectă a acestui text trebuie să fie: „… dar descoperită acum şi prin scrierile profetice (şi anume ale lui) … a fost făcută cunoscut tuturor naţiunilor” [aşa ca în traducerea Elberfelder].


Tradus de la: Das Geheimnis (1)

Titlul original: „The Mystery“
din The Christian’s Friend and Instructor, vol. 3, 1876

Traducere: Ion Simionescu

 

Satan şi iazul de foc
Apocalipsa 19.20; 20.10

Frederick Charles Jennings

© SoundWords, Online începând de la: 22.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.20; 20.10

 Apocalipsa 19.20: Şi fiara a fost prinsă; şi împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.

Apocalipsa 20.10: Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.

Vrem să ne ocupăm cu expresia producătoare de groază „iazul de foc”, în măsura în care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să ne relateze despre ea în Cuvântul Său sfânt.

Expresia „iazul de foc” se întâlneşte numai în cartea Apocalipsa, şi anume în total de şase ori în ultima parte a cărţii. Primii care vor fi aruncaţi în iazul de foc sunt »fiara şi prorocul mincinos« (Apocalipsa 19.20). Fără să treacă prin moartea trupului, ei vor fi daţi de vii chinurilor iazului de foc. Relatările Scripturii nu lasă nici un loc pentru posibilitatea ca cei doi condamnaţi să fie nimiciţi prin foc; căci după domnia de o mie de ani a lui Mesia îi găsim încă în iazul de foc, şi anume în starea de deplină conştienţă; »Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor« (Apocalipsa 20.10). Deci focul nu are caracterul de mistuire, de distrugere, aşa cum îl cunoaştem de la focul natural. Este într-adevăr vorba de focul natural?

Mai întâi trebuie să ne fie clar, că toate, care ne înconjoară în această creaţie, nu a fost create pur şi simplu ca noi să le putem percepe prin organele noastre de simţ. Lucrurile vizibile constituie oarecum numai curtea din faţă. Ca să înţelegem sensul lor profund trebuie să intrăm în Locul preasfânt. Lumina dumnezeiască ne poate învăţa. Întreaga creaţie, începând cu soarele, luna şi stelele până la cele mai mici animale târâtoare, constituie pentru noi o carte plină de taine. Totul din creaţia lui Dumnezeu depune mărturie despre adevăruri spirituale, veşnice. Domnul în timpul vieţii Lui pe pământ ne-a învăţat unele lecţii preţioase din această carte a creaţiei.

Astfel nu ar fi imposibil să se presupună că focul natural a fost creat, deoarece numai în felul acesta s-a putut transmite înţelegerii noastre ceva din lumea invizibilă. Biblia foloseşte noţiuni pământeşti în informaţiile care ni le dă despre lucrurile cereşti, veşnice.

Afirmaţia Domnului, că focul iadului a fost pregătit »diavolului şi îngerilor lui« (Matei 25.41) conţine cel puţin două adevăruri importante. În primul rând nu a fost nicidecum intenţia iniţială a lui Dumnezeu să facă pe oameni să aibă parte de focul iadului. După aceea din acest loc devine clar, că nu este vorba de focul pe care Dumnezeu l-a pus în slujba omului. Focul judecăţii este „pregătit” categoric pentru duhurile căzute; el îşi exercită efectul nu asupra materiei, ci asupra duhului.

În Vechiul Testament găsim tablouri şi simboluri asemănătoare, cu scopul de a ne transmite adevăruri invizibile şi veşnice. Astfel iadul este denumit în ebraică „gheena”, tradus textual „Valea Hinomului”. Acesta era locul din afara Ierusalimului, unde se ardeau gunoaiele cetăţii. În evanghelia după Marcu 9.43 şi versetele următoare, unde Domnul foloseşte cuvântul gheenă (iad), evident El se referă la Isaia 66.24, când vorbeşte despre viermele care nu moare şi despre focul, care nu se stinge: »Şi vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi un dezgust pentru orice făptură.« Cadavrele, viermele şi focul se pot înţelege în primul rând pe deplin textual şi material. Însă cadavrul arată simbolic spre »moartea a doua«; viermele arată spre conştiinţa fiecărui condamnat în parte, care roade, acuză, care niciodată nu poate fi adusă la tăcere; focul arată spre suferirea veşnică a mâniei lui Dumnezeu, un foc care nu poate fi stins prin nimic. Mânia lui Dumnezeu este totdeauna comparată cu focul; citim despre aprinderea mâniei Sale, despre mânia Lui aprinsă şi despre efectul ei mistuitor (compară de exemplu cu Evrei 12.29).

În focul iazului de foc vedem un tablou al mâniei îngrozitoare a lui Dumnezeu, care potrivit planului de mântuire al lui Dumnezeu niciodată nu ar fi trebuit să lovească pe om. Această mânie a lui Dumnezeu a lovit pe Fiul Său preaiubit pe cruce în judecată în timpul acelor trei ore de întuneric. Focul literalmente, prin care era mistuită jertfa pentru păcat în Vechiul Testament, şi-a găsit acolo contraimaginea în judecata mistuitoare, pe care Dumnezeu a executat-o asupra Fiului Său. Nimeni dintre noi nu va tăgădui, că Domnul nostru preaslăvit a gustat pe cruce judecata şi moartea, pe care noi ca păcătoşi am meritat-o (Evrei 9.27). Însă Domnul în acele ore ale judecăţii nu a fost supus focului în sensul lui literar. Deoarece această judecată ar fi fost partea noastră, putem deduce logic că şi judecata noastră ar fi constat în mânia lui Dumnezeu şi nu în foc, în sensul propriu-zis al cuvântului.

De ce denumirea de »iaz«? Ea arată spre o îngrădire, o delimitare. Să ne gândim la Marea Moartă (de fapt un lac); ea ne oferă un exemplu bun. Ea nu are scurgere! »Râul morţii« (Iordanul) se varsă permanent în acest lac, dar nu există nici o scurgere. În felul acesta răul este îngrădit veşnic în iazul de foc, limitat pe toate părţile prin puterea Aceluia care a spus odată: »Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale« (Iov 38.11). Acolo nu este nici un scaun de domnie, căci stăpânirea diavolului s-a sfârşit. El, cel care a căzut de la mare înălţime, se adânceşte mai profund decât toate celelalte creaturi în ocara şi chinul iazului de foc.

Este o realitate faptul că Dumnezeu niciodată nu va restabili starea de odinioară, care a fost stricată prin păcat. El face totdeauna ceva mai bun. Înainte să se găsească răul în satan, creaţia se afla într-o stare caracterizată de Dumnezeu ca »foarte bună«. În starea veşnică este cel puţin într-un loc prezent răul – în iazul de foc; acolo este »plânsul şi scrâşnirea dinţilor« şi acolo se află fiara, prorocul mincinos, satan cu îngerii lui şi în curând şi toţi aceia »care nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii«. Se poate aceasta numi o îmbunătăţire faţă de starea primară a creaţiei, aşa cum a ieşit ea din mâna Creatorului? Nu ar fi mai bine o înlăturare totală a iazului de foc, a acelui bazin de acumulare a tuturor necurăţiilor, aşa cum este prezentat simbolic în „Tofet” în Valea Hinom? Deci, chiar numai faptul că Dumnezeu nu înlătură acest loc al pedepsei, este pentru credinţa copilărească o dovadă suficientă, că nu ar fi mai bine să fie înlăturat; căci El totdeauna a făcut ce este bine. Distrugerea totală a oricărui rău ar diminua glorificarea lui Dumnezeu (compară cu Psalmul 76.10). Este permanent felul Lui ca »din cel ce mănâncă să scoată ce se mănâncă« şi »din cel tare dulceaţă« (Judecători 14.14).

Iazul de foc completează într-o oarecare măsură scena fericirii universale, veşnice. Pe de o parte el arată spre Fiinţa dumnezeiască, care în starea de fericire veşnică nu şi-ar mai găsi expresia. Toate vestesc bunătatea lui Dumnezeu; iazul de foc însă vorbeşte despre severitatea Lui, şi aceasta este tot spre glorificarea Sa (Romani 11.22). În timpul stării lipsite de păcat a primei creaţii a rămas deschisă întrebarea, cum va acţiona Dumnezeu dacă va fi împotrivire faţă de voia Sa şi răul va pătrunde. Îl vor birui sau El nu va putea face altceva, decât să nimicească întreaga creaţie? Căderea în păcat a intervenit şi ea a trebuit să slujească la revelarea lui Dumnezeu în desăvârşirea felului Lui de a acţiona. El iubea. El iubea lumea aşa de mult, că a dat pe singurul Său Fiu la moarte. El a găsit drumul să păstreze legătura cu creaţia Lui decăzută, fără să lezeze sfinţenia Sa. După ce s-au încheiat toate socotelile, a răsunat cântarea de laudă, care în creaţia de la început niciodată nu s-a auzit – »cântarea nouă« a păcătoşilor, care au fost salvaţi prin moartea Fiului Său; şi aceasta este fără îndoială »mult mai bună«.

Astfel crearea şi existenţa lui lucifer, »luceafărul strălucitor de dimineaţă«, care acum este diavolul, satan, balaurul, şarpele cel vechi, Beelzebub, Apolion, leviatan, Abadon – existenţa lui (ca şi a lui faraon, care era un tablou al lui) este îndreptăţită prin aceea, că el rămâne o mărturie veşnică pentru puterea, sfinţenia şi asprimea lui Dumnezeu. Şi genunchii lui se vor pleca, şi limba lui ca contribui la mărturisirea universală, că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu, Tatăl. Totul va justifica căile Lui din veşnicie în veşnicie. Acum însă vedem încă »printr-o oglindă, neclar« (1 Corinteni 13).

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că »fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu« (Romani 14.12). Însă această dare de socoteală nu are loc pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Cu privire la inegalităţile şi nedreptăţile, care aici pe pământ niciodată nu s-au egalizat pe deplin sau corectat, a trebuit deja cel mai înţelept dintre fiii oamenilor să spună: »Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni drepţi cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele; şi sunt răi cărora le merge ca şi celor drepţi, care fac fapte bune« (Eclesiastul 8.14). Deja moartea pare să fie »nedreaptă«, căci cel drept şi cel păcătos sunt »deopotrivă« prada ei (Eclesiastul 9.2-3).

Nu, aici pe pământ nu vedem nici o egalizare, nici un semn al unei domnii morale desăvârşite în soarta oamenilor. Această realitate a pregătit pe parcursul mileniilor bătăi de cap în mod deosebit acelora care în derularea evenimentelor acestui timp au fost conştienţi de existenţa unui Creator şi Dumnezeu atotputernic şi bun. Ei au ajuns la concluzia – făcând abstracţie totală de o revelare – că semănăturii omului din timpul acesta trebuie să-i urmeze o recoltă pe un alt nivel la un alt moment. »Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, … dar să şti că pentru toate acestea Dumnezeu te va chema la judecată« (Eclesiastul 11.9). Dar fără o revelare dumnezeiască specială noi nu mai putem spune că »Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.« (Eclesiastul 12.14). În timpul Vechiului Testament toată omenirea – în măsura în care ea nu se afla în starea de adormire morală sau de moarte – aştepta pe Unul şi Singurul  care putea să aducă »viaţa şi neputrezirea la lumină«; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta, că le-a adus la lumină. Noi trebuie să ne îndreptăm spre Noul Testament pentru a găsi un verset ca bază pentru cercetările noastre în continuare, ca acesta: »Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.« (Galateni 6.7-8).

Dar dacă orice sămânţă semănată aici, orice cuvânt conduce la o recoltă viitoare, atunci soarta veşnică a fiecăruia ar trebui să fie foarte diferită. Căci nimeni nu a semănat numai binele, aşa după cum nimeni nu a semănat numai răul. Şi cum se împacă atunci aceasta cu starea fericirii depline pentru unii şi pedeapsa generală, veşnică în iazul de foc pentru alţii? De aceea noi trebuie să căutăm în Scriptură după un etalon care diferenţiază, care este mai mult decât marea despărţire „fericire-condamnare”; şi acesta îl găsim scris în Scriptură ca principiu important. Dumnezeu nu numai ia cunoştinţă de faptele omului (principiul: semănat şi recoltă), ci şi de ceea ce el este înlăuntrul fiinţei lui. Epistola către Romani se preocupă până la capitolul 5 versetul 11 cu ceea ce am făcut eu, cu fărădelegile mele. După aceea ea se îndreaptă spre rădăcina din care iese păcatul, deci spre starea mea păcătoasă, spre ceea ce eu sunt. Ca să rezolve fărădelegile noastre în chip dumnezeiesc, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre; ca să rezolve problema păcatului care locuieşte înlăuntrul meu, El a fost făcut păcat ( 2 Corinteni 5.21).

Scriptura cunoaşte întrucâtva numai doi oameni diferiţi, pe „primul Adam” şi pe „ultimul Adam”, pe „primul om” şi pe „Omul al doilea”. Natura celui dintâi se arată prin dragostea faţă de păcat, în ura şi duşmănia faţă de Dumnezeu, »căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate« (Romani 8.7). Felul de gândire al celui de-al doilea este exact opusul şi constă din orice bunătate şi părtăşie cu Dumnezeu; »nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 3.9). Vedem aici o linie de despărţire clară. Aceşti doi oameni nu pot petrece veşnicia împreună; unul ar fi ne la locul lui în cer aşa cum ar fi celălalt în iad. Despărţirea lor este pentru Dumnezeu, care »nu este un Dumnezeu al neorânduielii«, o necesitate morală absolută.

În cartea Levitic ne este prezentat leprosul (Leviticul 13). El este tabloul »omului în carne«. Exteriorul lui dă mărturie despre starea lui de necurăţie, cu toate că el s-ar putea să nu fi făcut nimic condamnabil. Era misiunea preotului care făcea cercetarea să dea o sentinţă despre starea lui (nu despre faptele lui). Dacă era găsit că nu este curat, atunci locul lui era în afara taberei. Acolo el nu primea o pedeapsă, ca de exemplu sub forma de bătaie sau ucidere cu pietre; nu, el era acolo nu din cauza unor delicte, ci din cauza stării lui. Prezenţa lui în tabără, în al cărei mijloc locuia Dumnezeu, era incompatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu.

Cu siguranţă în aceasta putem vedea un tablou al acelei zile în care »cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«; şi »El va locui cu ei« (Apocalipsa 21.3). Şi atunci tot ce este necurat va trebui în mod necesar îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu – nu numai în afara taberei, ci să fie exclus de la fericirea veşnică. Căci numai posedarea vieţii dumnezeieşti de la »al doilea Adam« va face pe om capabil să locuiască la Dumnezeul cel viu; dacă această viaţă lipseşte, atunci »moartea a doua« este soarta lui irevocabilă.

Deoarece viaţa dumnezeiască se poate obţine numai prin Hristos şi în Hristos, linia de despărţire clară, pregnantă între oameni decurge potrivit atitudinii lor şi relaţiei lor faţă de Fiul lui Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos: »Cine are pe Fiul are viaţa«; »el nu vine la judecată ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5). Nimeni care posedă pe Hristos, şi prin aceasta viaţa veşnică, nu va gusta »moartea a doua«; pe de altă parte nimeni, care părăseşte scena pământului acesta într-o stare moartă spiritual, nu va putea avea intrare în sfera luminii în prezenţa lui Dumnezeu.

Deci destinaţia veşnică a oamenilor se stabileşte în primul rând prin ceea ce sunt ei, nu prin ceea ce au făcut ei. Dar desigur ambele principii ale judecăţii dumnezeieşti nu se pot contrazice. Dacă un om are în Hristos viaţa dumnezeiască, atunci natura dumnezeiască se va revela la el prin dezvoltarea luminii şi dragostei (1 Ioan 3.7; 4.7,8).

Prin preocuparea noastră cu această temă încă nu am înlăturat toate greutăţile. Căci nu chiar şi credincioşii seamănă »în firea lor«? Nu găsim noi la Petru şi la Ioan cedarea ocazională faţă de fire, şi nu a trebuit preaiubitul nostru apostol Pavel cu regret să primească înapoi ce a strigat înaintea sinedriului: »Dumnezeu te va bate, perete văruit!«? Dacă aceasta s-a putut petrece chiar apostolilor, unde să rămânem noi cu deraierile noastre? Dacă noi trebuie să »culegem stricăciunea« pentru tot ce semănăm în firea noastră păcătoasă (Galateni 6.8), unde rămâne atunci fericirea netulburată a veşniciei?

Cuvântul lui Dumnezeu ne dă şi în privinţa aceasta informaţii clare. Şi cei născuţi din Dumnezeu trebuie mai întâi să fie descoperiţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (potrivit cu locul din Scriptură din 2 Corinteni 5.10), înainte ca ei să poată fi arătaţi împreună cu Hristos în slavă (Coloseni 3.4). În acea lumină dumnezeiască, sfântă, pătrunzătoare se va clarifica, că credincioşii sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Ei vor revela faptele care au fost făcute prin natura dumnezeiască. Fiecare credincios va trebui înaintea scaunului de judecată în mod necesar să prezinte aceste două însuşiri ale naşterii din nou: mărturisirea păcatelor lui şi judecata de sine. Ochiul Marelui Preot, pe baza acestor însuşiri, va declara pe credincios liber de orice bănuială  de „lepră” şi îl va putea declara ca fiind curat (Leviticul 13.37). Toate faptele din viaţa dinainte de întoarcerea la Dumnezeu şi – din păcate – multele din timpul de după întoarcerea la Dumnezeu vor fi recunoscute ca »fapte moarte« şi vor arde. Desigur unora le va merge conform cuvântului Scripturii: »Dar dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc« (1 Corinteni 3,15).

»Va secera din firea păcătoasă stricăciunea« nu este acelaşi lucru cu pedeapsa veşnică în iazul de foc. Este însă clar, că acela care în viaţa lui a semănat spini şi pălămidă, va culege neapărat spini şi pălămidă. Fără discuţii el va suferi pierdere, nu este nici o îndoială în privinţa aceasta.

Deci cele două mari linii călăuzitoare ale pedepsei dumnezeieşti, respectiv ale răsplătiri nu se contrazic nicidecum una cu alta. Căci există nu numai linia de despărţire categorică: aici viaţă – dincolo moarte (despărţire de Dumnezeu). Mai mult chiar, atât în soarta unora cât şi a celorlalţi vor fi o mulţime de diferenţe şi trepte; ele vor corespunde umblării fiecăruia în viaţă, aşa cum recolta corespunde semănăturii.

Să ne îndreptăm spre un cuvânt al Domnului Isus, care se referă nemijlocit la tema noastră: »Robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a făcut voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult.« (Luca 12.47-48). Prin aceasta pedeapsa va fi corespunzătoare luminii spirituale, pe care a primit-o fiecare în parte. Aici Domnul Se referă la Deuteronomul 25.1-3. La o ceartă dintre oameni, cel vinovat putea fi pedepsit cu până la patruzeci de lovituri. Cât de frumos este să vedem grija lui Dumnezeu chiar şi pentru cel vinovat: »… ca nu cumva, dându-i mai multe lovituri decât atât, fratele tău să fie înjosit înaintea ta.« Avem voie să deducem din aceasta, că Dumnezeu nu rânduieşte o pedeapsă nelimitată pentru o vină limitată? Dar cum se poate aduce la unison realitatea unei pedepse limitate cu o judecată care durează veşnic? Răspunsul este simplu. În cadrul unei veşnicii nelimitate în timp măsura de pedeapsă, intensitatea pedepsei nu are voie să fie nelimitată în mărime. Chiar şi într-o perioadă de douăzeci de ani de pedeapsă prin închisoare, împrejurările pedepsei pot fi măsurate foarte diferit. S-ar putea imagina o executare normală a pedepsei, o pedeapsă în lagăr de concentrare cu muncă grea sau chiar cu pedepsiri corporale zilnice, săptămânale sau lunare, şi aşa mai departe, fără ca măsurarea temporală a pedepsei să fie schimbată.

Şederea celor care nu se pocăiesc va fi prin urmare veşnică, însă măsura de pedeapsă va fi în relaţie dreaptă cu lumina respinsă, cu dragostea dumnezeiască lepădată. Cuvintele Domnului ne confirmă, că nimeni nu va primi lovituri pentru necunoaşterea nevinovată. El va fi lovit numai pentru faptele care erau în contradicţie cu lumina pe care el a primit-o prin revelarea ei din partea lui Dumnezeu în creaţia Sa (Romani 1). Conştiinţa lui îl va acuza şi va confirma dreptatea deplină a sentinţei primite.

Vrem să ne amintim şi faptul că descrierile cele mai profunde ale judecăţii drepte ne sunt puse înaintea ochilor din punctul de vedere dumnezeiesc şi prin aceasta din singurul punct de vedere corect. Şederea veşnică în prezenţa Domnului ne este prezentată din punctul de vedere dumnezeiesc ca fiind o fericire netulburată. Dar ce va fi ea pentru un păcătos aflat sub povara vinei neiertate? El va căuta cu o frică de moarte, ca şi acel împărat lepros în Locul preasfânt (2 Cronici 26.20), o ieşire, ca să fugă de prezenţa sfântă a Domnului. Tot aşa despărţirea veşnică de Dumnezeu, blestemul mâniei Sale şi conştiinţa care roade reprezintă din punctul de vedere dumnezeiesc suferinţa cea mai îngrozitoare pentru o creatură, care a fost creată pentru a savura veşnic dragostea Sa. Măsura suferinţelor pe care le îndură un păcătos va fi în orice caz pe deplin corespunzătoare măsurii de lumină şi dragostei dumnezeieşti pe care el le-a respins în timpul vieţii sale.

Flăcările iazului de foc – un tablou al mâniei dumnezeieşti – nu vor produce la toţi aceleaşi suferinţe. »În ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon« decât pentru aceia care au lepădat privilegiile. Cine a cunoscut revelarea deplină a dragostei lui Dumnezeu şi totuşi s-a îndepărtat de ea, va fi expus celor mai mari suferinţe sub judecata mâniei; cine a primit cea mai multă lumină va suferi cel mai mult, în comparaţie cu cei care au fost în întunericul de afară.

Leprosul trebuia să stea în afara taberei »în tot timpul leprei sale«. O graţiere a celor pierduţi ar fi posibilă numai atunci când lepra lor ar putea fi vindecată prin introducerea unei naturi noi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă în nici un loc o speranţă în acest sens.

Satan, odinioară creatura cea mai superioară, va fi atunci cel mai nenorocit dintre toţi. Dar şi el este numai o creatură. Însă este Unul, care nu este o creatură limitată, ci nemărginită: Domnul Isus. Întunericul groaznic de pe Golgota a fost pentru El o suferinţă nesfârşită. Pentru El, Cel care din veşnicie a savurat lumina nesfârşită şi dragostea nesfârşită, valurile şi talazurile judecăţii în ultimele trei ceasuri de pe cruce au fost suferinţe nesfârşite, de nemăsurat de mari. El a fost acolo cu adevărat singur, părăsit de Dumnezeu, asemenea într-un iaz de foc al judecăţii. Când primul om a fost încercat, el a căzut. Dar Omul al doilea nu a căzut, El a rămas statornic. În supunere sfântă El a justificat pe Dumnezeu, cu toate că a fost în necazul cel mai mare: »Totuşi Tu eşti sfânt« (Psalmul 22). »Trei ceasuri« de suferinţe nesfârşite au fost suficiente să-L reveleze pe deplin. Numai El singur este »demn«, în toată veşnicia va fi preamărit.

 

 

Înfierea

Stanley Bruce Anstey

© SoundWotds, Online începând de la: 31.05.2019, Actualizat: 31.05.2019

Noţiunea înfiere este folosită în Scriptură în legătură cu Israel (Romani 9.4) şi cu Adunarea (Romani 8.14,15,23Galateni 4.5-7Efeseni 1.5), însă în sensuri cu totul diferite. În legătură cu Israel adoption[1] se referă la faptul că Israel va fi adus între popoarele pământului într-un loc privilegiat cu privire la Dumnezeu (Exodul 4.22). Însă în sens creştin adoption are a face cu faptul că un copil al lui Dumnezeu este aşezat în familia lui Dumnezeu pe locul privilegiat al Fiului Însuşi, prin aceea că el posedă Duhul Sfânt locuind în el. Înfierea este mai mult decât primirea, prin aceea că cel credincios are parte de privilegiile şi de libertatea pe care numai un fiu o poate avea în prezenţa lui Dumnezeu.

Cuvântul înfierea în limba greacă înseamnă literal „fiu-loc”. Înfierea este realmente o binecuvântare creştină. Aceasta înseamnă, înfierea este o binecuvântare deosebită pe care Dumnezeu a rezervat-o pentru cei care cred în Hristos. Ceilalţi din familia lui Dumnezeu – credincioşii Vechiului Testament, rămăşiţa iudaică din viitor, israeliţii răscumpăraţi din cele zece seminţii, păgânii convertiţi din timpul Împărăţiei de o mie de ani, etc. – nu sunt înaintea lui Dumnezeu pe acest loc privilegiat. Ei toţi sunt copii în familia lui Dumnezeu, dar în epoca harului numai credincioşii creştini au locul de fii.

Înfierea este poziţia cea mai înaltă a binecuvântării, pe care o creatură o poate avea în legătură cu Dumnezeu Tatăl. Îngerii au fost numiţi „fii ai lui Dumnezeu” în Vechiul Testament (Geneza 6.2Iov 1.6), însă ei nu mai sunt numiţi aşa de când Hristos a înviat dintre morţi şi S-a suit în înălţime şi a adus omenirea pe locul pe care El Însuşi stă înaintea lui Dumnezeu. Fii ai lui Dumnezeu (Romani 8.14) este astăzi o noţiune rezervată exclusiv credincioşilor creştini, căci ei au un loc mai înalt al binecuvântării şi al privilegiului înaintea lui Dumnezeu decât au toate celelalte făpturi binecuvântate. Dumnezeu ar fi putut să ne aşeze pe locul îngerilor aleşi sau ar fi putut chiar să ne înalţe pe poziţia sublimă a unui arhanghel – şi noi am fi fost recunoscători pentru aceasta. Dar El a făcut ceva mult mai mare şi mai binecuvântat: El ne-a aşezat pe locul propriului Său Fiu cu toată favoarea şi privilegiile legate de aceasta, locul acesta îl avem!

Uimitor în aceasta este că Dumnezeu a planificat această binecuvântare mare pentru creştinii credincioşi „înainte de întemeierea lumii”, şi este „buna plăcere a voii Sale” să realizeze aceasta (Efeseni 1.3-6). Produce realmente bucurie şi satisfacţie în inimă să ai înainte o societate de fii, care stau exact în aceeaşi poziţie ca propriul Său Fiu! Ca „fii ai lui Dumnezeu” avem parte de:

  • locul Fiului – primirea (Efeseni 1.6)
  • viaţa Fiului – viaţa veşnică (Ioan 17.2)
  • libertatea Fiului înaintea Tatălui (Romani 8.14-16)
  • moştenirea Fiului (Romani 8.17)
  • gloria Fiului (Romani 8.18Ioan 17.22)

În general se gândeşte: dacă Dumnezeu ne face fii, atunci aceasta este o acţiune care aduce pe om în familia Sa. – Însă aceasta nu este ceea ce învaţă Scriptura. Este numai un singur drum spre familia lui Dumnezeu; el conduce prin naşterea din nou (renaşterea). Oferirea înfierii are a face cu faptul că cineva, care este născut din nou (şi prin aceasta este un copil al lui Dumnezeu în familia lui Dumnezeu), este înălţat, sau i se măreşte prestigiul, pe un loc deosebit al privilegiului şi al evidenţierii. Aşa cum am amintit, este vorba de faptul că el este adus exact în poziţia pe care Fiul lui Dumnezeu Însuşi o are înaintea lui Dumnezeu! Aceasta are loc atunci când un om crede în Evanghelia mântuirii lui şi este pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1.13). Aşadar un om devine un copil al lui Dumnezeu în familia lui Dumnezeu atunci când el devine născut din nou; dar când el primeşte Duhul, prin aceea că el crede Evanghelia, el este introdus ca fiu (primirea înfierii) în familie.

Oamenii cu origine iudaică înţeleg probabil mai uşor felul în care este folosită adoptarea (adoptiom) în Scriptură, decât aceia care descind dintre păgâni. Când într-o familie iudaică un tânăr împlineşte vârsta de treisprezece ani, părinţii lui îi pregătesc un „bar-mizwa”: din momentul acesta el este promovat oficial în familie de la statura de copil la cea de fiu. După aceea el savurează libertăţi şi privilegii mai mari în părtăşia casei. Bar-mizwa nu aduce tânărul în familie, ci îl promovează pe un loc privilegiat în cadrul familiei.

La fel este când Duhul îl înalţă în poziţia de fiu în familia lui Dumnezeu [în momentul când Duhul Îşi ia locuinţa în cel care crede]. Apostolul Pavel învaţă aceasta în Galateni 4.1-7. El diferenţiază între „copii” şi „fii” în familia lui Dumnezeu şi ilustrează aceasta pe baza unei gospodării iudaice. Copiii – în sensul în care Pavel foloseşte expresia în acest pasaj – sunt priviţi ca şi cum ei ar avea un loc subordonat în familie. Pavel pune aceasta în legătură cu locul pe care îl aveau credincioşii din timpul Vechiului Testament. Dar odată cu venirea lui Hristos, pentru a înfăptui răscumpărarea, şi cu trimiterea Duhului Sfânt, credincioşii epocii vechi, care au luat pe Hristos ca Mântuitor, au fost primiţi ca fii şi astfel au fost înălţaţi, sau li s-a ridicat valoarea, în poziţia creştină a „înfierii”. Ei au părăsit poziţia de minori şi au venit în poziţia privilegiată a „fiilor” în familia lui Dumnezeu. (Apostolul Ioan nu foloseşte cuvântul „copii” în acelaşi sens de subordonare, cum îl foloseşte Pavel în epistola către Galateni. În scrierile lui Ioan copiii sunt priviţi ca având Duhul Sfânt şi prin aceasta poziţia creştină deplină; vezi 1 Ioan 2.20; 3.24; 4.13. Chiar şi aceia, pe care Ioan îi denumeşte „copilaşi”, deci care sunt născuţi din nou, sunt văzuţi pe acest loc; vezi 1 Ioan 2.18. Ioan îi numeşte copii, deoarece accentul în epistolele sale se pune pe viaţa veşnică şi pe relaţia pe care noi o avem cu Tatăl în sentimente, ceea ce întruchipează „copii”. Astfel credincioşii creştini sunt priviţi în Scriptură atât ca şi copii, cât şi ca fii.[2])

În timp ce Dumnezeu îi binecuvântează pe toţi care sunt în familia Sa, El este suveran şi poate acorda unora din familia Lui o favoare deosebită faţă de alţii, dacă El vrea. El a făcut aceasta, prin aceea că din epoca actuală a ales credincioşi pentru înfiere (pe credincioşii creştini). Sunt patru locuri principale în Scriptură, în care este amintită înfierea; fiecare loc se concentrează la un alt aspect al acestei mari binecuvântări creştine:

  • Galateni 4.1-7 accentuează poziţia privilegiată, pe care o avem şi care este mai presus de poziţia celorlalte persoane binecuvântate din familia lui Dumnezeu.
  • Romani 8.14,15 accentuează libertatea deosebită, pe care o avem înaintea lui Dumnezeu, prin aceea că în orice timp avem intrare în prezenţa Sa şi ne putem adresa Lui ca Tată al nostru cu o intimitate, pe care nici o altă făptură nu a cunoscut-o vreodată – prin aceea că putem striga: „Ava, Tată”.
  • Efeseni 1.30 accentuează binecuvântările mai înalte şi cunoaşterea, pe care le avem conform planului lui Dumnezeu, care până atunci a fost păstrat ascuns în „taina”.
  • Evrei 2.10-13 accentuează demnitatea, pe care o avem prin aceea că noi suntem identificaţi în noua rasă a creaţiei cu Hristos ca „fraţi” ai Lui. Hristos ca „Cel întâi născut” este Capul acestei rase (Apocalipsa 3.14Romani 8.29Coloseni 1.18).

Lucrarea de Mijlocitor a lui Hristos
1 Ioan 2.1,2

William Kelly

© SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Ioan 2.1,2

1 Ioan 2.1,2: Copiii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel drept. El este ispăşirea pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.

Lucrarea de Mare Preot a lui Hristos are a face exclusiv cu aceia care prin lucrarea lui Hristos au fost aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Hristos nu este Mare Preot pentru lume, ci pentru credincioşii care au fost sfinţiţi şi de care El nu Se ruşinează să-i numească fraţi. Nu este intenţia lui Dumnezeu să ne aşeze într-o poziţie nouă prin această lucrare de Mare Preot; El vrea mai degrabă să ne menţină în poziţia pe care am ocupat-o, şi să ne ajute şi să ne susţină pe noi cei care am fost deja apropiaţi prin sângele lui Isus. Baza pentru aceasta o constituie două realităţi. Hristos ca Mare Preot a dus sângele Său în Locul Preasfânt înaintea lui Dumnezeu, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului; însă după aceea S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Sângele Său este deja înaintea lui Dumnezeu şi El şede ca Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu. Nu mai este necesară nici o împăcare; ea a avut loc, şi El, Cel care a făcut-o, stă la dreapta lui Dumnezeu. În felul acesta noi am fost aduşi la Dumnezeu, în prezenţa lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt, şi un credincios nu mai poate niciodată să piardă acest loc. El poate greşi şi – cât de multă întristare produce aceasta lui Dumnezeu – el poate păcătui; dar accesul la Dumnezeu rămâne deschis. Îndrăzneala noastră de a intra în Locul Preasfânt nu ne poate fi luată; noi am fost apropiaţi, şi anume pentru totdeauna. Acest loc nu ne poate fi contestat prin nimic. Dumnezeu nu poate să desconsidere jertfa Fiului Său, al cărui sânge, adus de El Însuşi, este pentru totdeauna înaintea feţei lui Dumnezeu.

Cu toate acestea este posibil ca cineva, care s-a declarat de partea Domnului, să se abată iarăşi de la El. Epistola către Evrei arată aşa de clar, că nimeni nu poate tăgădui aceasta. Apostolul adresează  evreilor o atenţionare deosebit de serioasă, acelora care au părăsit iudaismul şi au primit creştinismul, şi cu siguranţă şi creştinii dintre păgâni au nevoie de aceeaşi atenţionare. Să observăm că apostolul nu vorbeşte despre o cădere în păcat, ci de o părăsire a lui Hristos, de o despărţire de creştinism. El vorbeşte despre cineva care calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care desconsideră sângele Lui şi insultă pe Duhul harului (Evrei 10.29). El are înaintea ochilor pe aceia care au fost atraşi de noul şi de frumuseţea creştinismului, au aderat la el şi au savurat binecuvântările credincioşilor, fără să fie cu adevărat născuţi din nou şi fără să fie copii ai lui Dumnezeu (Evrei 6).

În zilele acelea, când prospeţimea creştinismului constituia un contrast puternic faţă de sistemul doctrinar sterp, învechit al rabinilor şi filozofia deşartă a grecilor, nu era de mirare că mulţi s-au simţit atraşi de creştinism şi năzuiau să trăiască şi să se comporte conform principiilor creştine.

Însă astfel de sentimente naturale nu au durabilitate. Mai devreme sau mai târziu se arată adevărata stare a inimilor. Însă înainte să poată să apară astfel de manifestări printre evrei, ei au fost atenţionaţi prin Duhul Sfânt şi au fost făcuţi atenţi de urmările îngrozitoare ale decăderii lor (Evrei 10). Când însă prin har ai devenit părtaş al noii naturi şi ca păcătos pierdut ai găsit în Isus o mântuire veşnică, atunci nu mai poate fi vorba de o despărţire; atunci nimic nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Numai pentru aceştia este lucrarea de Mare Preot a lui Hristos. Apropiaţi prin sângele Său, El îi susţine şi îi ajută în greutăţile lor, în toate slăbiciunile şi ispitele lor.

La aceasta se adaugă, că Hristos, Marele Preot, are milă cu slăbiciunile noastre şi ne ajută când suntem ispitiţi. Într-o lume plină de păcat şi nedreptate, în care satan încă mai conduce ca domn, noi trebuie să suferim, deoarece dorim să-L urmăm pe Hristos, şi în această situaţie avem nevoie de ajutorul şi mila Lui. După această scurtă observaţie preliminară vrem să ne ocupăm cu tema noastră propriu-zisă, şi anume cu lucrarea de mijlocire sau apărare a lui Hristos.

Noi toţi ştim, că noi suntem copii ai lui Dumnezeu şi sfinţiţi în Hristos şi cu regret totuşi păcătuim. „Toţi greşim în multe feluri” (Iacov 3.2). Aceasta este păcat. Nu avem voie să numim aceasta slăbiciune. Sensul cuvântului „a greşi” nu este ceva intermediar între păcat şi slăbiciune. Nu, să numim lucrurile pe adevăratul lor nume şi să nu minimalizăm cuvântul prin tot felul de speculaţii false. Noi vrem mai degrabă să fim sinceri şi corecţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor şi înainte de toate să nu lezăm drepturile lui Dumnezeu în favoarea naturii noastre rele, care a fost judecată în moartea lui Hristos.

În ce se revelează grija lui Dumnezeu, atunci când am păcătuit? Nu în lucrarea de Mare Preot a lui Hristos, ci în lucrarea Sa de Mijlocitor. Ca Mare Preot El ne vine în ajutor, când suferim din cauza ispitelor, pe care ni le provoacă păcatul, lumea şi diavolul; în aceste suferinţe El are milă cu noi. Dar ca Apărător sau Avocat, lucrarea Lui pentru noi începe când noi am păcătuit. Este important să nu confundăm aceste două revelări ale harului şi dragostei lui Dumnezeu. Dacă totuşi le confundăm, atunci se pierde adevărata putere şi adevărata mângâiere a celor două; da, pierdem tot ce Dumnezeu vrea să ne dăruiască în har în acest mod dublu. Aşa este cu toate adevărurile. Lucrarea de Mare Preot a lui Hristos stă în legătură cu slăbiciunile noastre; lucrarea Sa de Mijlocitor are a face cu păcatele noastre.

Niciodată nu avem voie să pierdem din vedere că Hristos este Mijlocitorul credincioşilor. El nu este – tot aşa de puţin şi ca Mare Preot – Mijlocitor pentru lume. În ambele poziţii El are a face numai cu credincioşii. Această diferenţiere este de aceea aşa de importantă, căci din aceasta rezultă că mijlocirea Sa nu include în sine ispăşirea păcatelor noastre; căci dacă ispăşirea păcatelor nu ar fi avut loc, atunci noi nu am putea să fim credincioşi, nu am putea să fim copii ai lui Dumnezeu, sfinţi. Lucrarea Sa de Mijlocitor are mai degrabă scopul să vorbească Tatălui pentru noi, când noi ca credincioşi, ca copii ai lui Dumnezeu am păcătuit, pentru ca relaţia noastră cu El să fie păstrată în ordine şi părtăşia practică, care a fost întreruptă prin păcatul nostru, să fie refăcută.

Aceasta este tratat în scrierile apostolului Ioan. Aşa cum Pavel ne prezintă pe Hristos ca Mare Preot, atunci când el vorbeşte unui popor, care pe baza sângelui lui Isus a fost curăţit, sfinţit şi făcut desăvârşit, tot aşa Ioan, care mărturiseşte despre părtăşia noastră cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, ne prezintă pe Domnul nostru ca Mijlocitor. În primul capitol al primei lui scrisori ne învaţă, în ce relaţie stăm noi cu Dumnezeu. Noi nu numai am fost aduşi în prezenţa Domnului, ci totodată avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Noi avem o viaţă nouă; noi am devenit părtaşi naturii dumnezeieşti, şi urmarea acestui fapt este, că noi ne putem bucura de părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Această părtăşie este o relaţie aşa de intimă, de gingaşă, că ea este imediat întreruptă în momentul când noi am păcătuit. Tatăl nu poate avea părtăşie cu păcatul.

Fără îndoială Scriptura şi propria experienţă mărturisesc, că Dumnezeu poate să cureţe prin sângele lui Isus pe păcătosul vinovat şi să-l aducă în prezenţa Sa. Noi am fost chemaţi prin har şi printr-o singură jertfă am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Da, noi am devenit copii ai lui Dumnezeu; noi posedăm natura dumnezeiască; noi stăm într-o relaţie cu Dumnezeu, cum nu se poate mai intimă. Toate acestea rămân veşnic adevărate şi neschimbabile. Dar când este vorba de părtăşie în sens practic, atunci este cu totul altceva. O astfel de părtăşie poate fi întreruptă şi devine întreruptă, de îndată ce păcătuim. Este foarte important să păstrăm înaintea ochilor noştri această diferenţă, căci altfel siguranţa noastră înaintea lui Dumnezeu, încrederea sufletului nostru şi savurarea apropierii noastre de Dumnezeu devin puse la îndoială. Mulţi se îndoiesc de mântuirea lor şi de partea lor cu Hristos, deoarece după întoarcerea lor la Dumnezeu descoperă păcate la ei înşişi. Alţi încearcă să-şi liniştească conştiinţa prin gândul, că atâta timp cât suntem în trupul acesta şi în lumea aceasta, nu se poate umbla fără să nu păcătuim. Iar alţii tratează cu uşurătate păcatul şi nu se neliniştesc din pricina lui, deoarece se laudă cu iertarea şi curăţirea prin sângele lui Hristos.

Toţi aceştia se află pe căi rătăcite; Scriptura ne învaţă cu totul altceva în această privinţă. În ea nu este nici o urmă de nesiguranţă pentru credincios cu privire la partea lui în Hristos. Totul este foarte clar, sigur şi neschimbabil. Însă în ea nu se găseşte nici cea mai uşoară urmă de indiferenţă faţă de păcat. Din contra, noi am fost eliberaţi de păcat; noi am fost curăţiţi şi sfinţiţi, am fost aduşi la Dumnezeu; noi suntem în părtăşie cu El. Nu ar trebui noi să simţim cu tot sufletul dezgust faţă de păcat? Nu ar trebui noi să-l evităm şi să-l urâm? Cu toată certitudinea, da! Nici un creştin spiritual nu va gândi altfel. Darul nespus de mare al lui Dumnezeu constă tocmai în eliberarea noastră de păcat. Şi cum ar putea fi preţuit acest har şi în acelaşi timp să fi indiferent faţă de păcat! Nu, cu cât ne bucurăm mai mult de harul lui Dumnezeu şi cu cât suntem mai siguri de partea noastră cu Hristos şi de privilegiile noastre spirituale, cu atât mai mare va fi dezgustul nostru faţă de păcat. De aceea apostolul Ioan, când vrea să vorbească despre ispăşirea lui Dumnezeu – pentru cazul că noi am păcătuit -, spune mai întâi cuvintele: „Copiii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.”

Un creştin nu trebuie să păcătuiască. O, nu! El poate, dacă are o conştiinţă sensibilă, dacă nu se încrede în sine şi umblă în dependenţă de Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt să urască păcatul, să fugă de el şi să trăiască în dreptate (neprihănire) şi sfinţenie. Niciodată el nu se poate scuza, când şi-a dat acceptul pentru păcat. El a murit împreună cu Hristos faţă de păcat şi a fost scos de sub puterea păcatului. De aceea păcatul este totdeauna urmarea lipsei de vigilenţă. Aceasta este aşa de sigur, că apostolul, atunci când se ocupă cu păcatele credincioşilor, se vede determinat să vorbească despre acestea într-un mod deosebit şi remarcabil. Mai întâi el spune: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.” Credincioşii sunt îndemnaţi, pe baza tuturor celor spuse în capitolul întâi, să nu păcătuiască. În umblarea lor zilnică să fie în totală opoziţie cu comportarea lor de odinioară.

Dar nu se mai poate păcătui? Nu se mai vede nici un păcat la un credincios? Vai, cu regret se vede! Dar dacă am păcătuit, ce să facem atunci? Nu este nici un ajutor, nici o ispăşire dumnezeiască? Ba da, Dumnezeu să fie glorificat pentru aceasta! „Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel drept.” Să observăm înţelepciunea şi exactitatea expresiei folosite aici. Apostolul nu spune: „Dacă noi am păcătuit.” O, nu, aceasta el nu putea s-o spună. Atunci ar fi inclus toată familia lui Dumnezeu în afirmaţia sa şi prin aceasta ar fi creat impresia că în mod necesar (inevitabil) toţi ar trebui să păcătuiască. Dar Duhul lui Dumnezeu nicidecum nu consideră aceasta ca premisă. El spune clar: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.” De aceea acum se spune: „dacă cineva a păcătuit”, dacă există cineva – un credincios – care a păcătuit, a ratat în umblarea sa, cu toate că a devenit părtaş unei vieţi noi şi a fost adus în părtăşie cu Dumnezeu. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor.” Şi iarăşi felul de exprimare este remarcabil. În fond ar trebui să se spună, ori: „Dacă cineva a păcătuit, el are un Mijlocitor”, ori: „Dacă noi a păcătuit, avem (noi) un Mijlocitor”. Dar Duhul Sfânt nu se exprimă aşa, ci El spune cu exactitate divină: „Dacă cineva a păcătuit”, deoarece aici este vorba de o chestiune personală, care nu ar trebui să se întâmple. Şi El nu spune: „El are”, ci „(noi) avem un Mijlocitor la Tatăl”, deoarece Hristos este Mijlocitorul fiecărui credincios, şi nu numai al unuia sau al altuia. Dacă El ar fi spus: „El are”, aceasta ar fi creat impresia că păcatele noastre L-ar fi făcut pe Domnul să devină activ şi lucrarea lui de Mijlocitor ar începe după ce noi am păcătuit. Dar nicidecum nu este aşa. Hristos este nu numai permanent Mare Preot la Dumnezeu, ci El este permanent şi Mijlocitor la Tatăl. El este aşa acolo pentru toţi credincioşii, ca în fiecare moment să corespundă nevoilor care iau naştere prin păcătuirea unui credincios. Aşa se spune cu exactitate dumnezeiască prin cuvintele: „Dacă cineva a păcătuit – noi avem un Mijlocitor la Tatăl.”

Să cercetăm în ce constă lucrarea de Mijlocitor a lui Hristos. În primul rând trebuie să ne îndreptăm atenţia spre faptul că apostolul nu spune: „Noi avem un mijlocitor la Dumnezeu”, ci „la Tatăl”. Aceasta ne arată că aici nu este vorba de justificare (îndreptăţire), ci de refacerea părtăşiei, care a fost întreruptă prin păcatul nostru. Toate păcatele noastre au fost îndepărtate din faţa lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Sângele este în locul Preasfânt, şi Marele Preot stă la dreapta lui Dumnezeu. Prin sânge noi am fost apropiaţi şi ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este nemodificabil. Noi am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Acum suntem copii şi Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi aceasta este nemodificabil. Nimeni şi nimic nu ne poate despărţi de dragostea Sa. Deci cu toate că păcatul credinciosului în umblarea sa pe pământ nu-l poate alunga din apropierea lui Dumnezeu sau să rupă legătura făcută între Dumnezeu şi el, totuşi păcatul întrerupe savurarea părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Tatăl este un Tată sfânt; El nu poate avea părtăşie cu păcatul, şi copilul Lui, care a păcătuit, nu poate savura bucuria părtăşiei Lui. Cum va fi refăcută părtăşia cu Tatăl distrusă prin păcat? Prin lucrarea de Mijlocitor a lui Hristos.

Dar cum se execută această lucrare de Mijlocitor la Tatăl? Despre Isus se spun două lucruri: El este „Cel drept”. De aceea ochiul Tatălui se poate odihni cu bună plăcere asupra Lui. El a glorificat în chip desăvârşit pe Dumnezeu în toate. Mâncarea Lui era să facă voia Tatălui, toată viaţa Lui pe pământ, de la început şi până la sfârşit, a fost o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. De aceea când El vorbeşte Tatălui pentru fraţii Lui, care au păcătuit, şi îi reprezintă înaintea Lui, Tatăl Îl poate primi. Părerea că faptele bune ale lui Isus sunt socotite şi primite în locul faptelor noastre rele este cu totul falsă. Desigur Isus este Locţiitorul nostru; dar El a fost aceasta în judecata de pe cruce. Ca păcătos eu găsesc în Isus pe Locţiitorul meu, care a suferit şi a murit pentru păcatele mele, care a purtat în locul meu mânia lui Dumnezeu. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Aici este vorba de umblarea credinciosului, şi în această relaţie Isus nu este Locţiitorul meu, ci este Avocatul meu. Părerea reprobabilă, că El prin umblarea Lui bună ar fi Locţiitorul păcatelor mele ca credincios, distruge în totul sensibilitatea conştiinţei. Atunci ar fi tot una cum eu umblu şi trăiesc. Nu, Isus este Cel drept şi ca atare este Mijlocitorul meu la Tatăl; dar dreptatea (neprihănirea) Lui personală, oricât de minunată este ea înaintea lui Dumnezeu şi oricât de necesară este ea pentru ajutorul meu, în fond nu mi-ar putea ajuta la nimic. El trebuie să vorbească Tatălui despre mine, pentru ca părtăşia deranjată să fie refăcută, şi Tatăl Îl primeşte, deoarece El Îşi găseşte bucuria în El.

Însă Isus este nu numai Cel drept; El este şi „ispăşirea pentru păcatele noastre”. De aceea pot să urmeze şi cuvintele: „şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” Sângele este înaintea scaunului de domnie; din acest motiv Evanghelia poate fi vestită nu numai iudeilor, ci întregii lumi. Tuturor li se poate striga, să primească mântuirea în Hristos. Însă pentru credincioşi este valabil, că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele lor, aşa că acestea au fost îndepărtate. Pe această bază Hristos poate fi Mijlocitorul nostru. El este nu numai „Cel drept”, aşa că Dumnezeu poate primi intervenţia Lui în favoarea mea, ci în afară de aceasta El este şi ispăşirea pentru păcatele noastre, aşa că El poate arăta Tatălui spre această ispăşire, spre sânge, şi în acest fel face posibil ca părtăşia întreruptă să fie refăcută.

Ce har radiază aici spre noi! Eu am păcătuit, şi – ceea ce face situaţia şi mai gravă – am păcătuit împotriva harului Său, deoarece nu am umblat vigilent şi smerit în rugăciune. Eu am dezonorat pe Dumnezeu, Tatăl meu bogat în dragoste. Şi ce spune Scriptura? Spune ea: „Dacă cineva a păcătuit, el şi-a pierdut binecuvântările”, sau: „el trebuie să meargă din nou la Mântuitorul, ca să primească viaţa veşnică?” Nu, ea nu spune nimic de felul acesta. Scriptura spune: „Dacă cineva a păcătuit, (noi) avem la Tatăl un Mijlocitor.” Ce nespus de minunat! Avem la Tatăl pe cineva, care tratează toată situaţia noastră, care, acolo unde noi nu putem face nimic, este activ pentru noi şi vorbeşte cu Tatăl despre fiecare caz. Şi El este demn de toată încrederea noastră. El ne-a iubit aşa de nespus de mult, că Şi-a dat viaţa pentru noi. Noi nu putem avea un Mijlocitor mai bun. Tu eşti cuprins de o mare întristare din cauza păcatului pe care l-ai înfăptuit, şi te condamni cu atât mai mult cu cât cunoşti dragostea Aceluia împotriva căruia ai păcătuit. Ce mângâiere a pregătit harul! Scriptura vorbeşte despre Unul, în care te încrezi pe deplin, căruia I-ai dăruit inima, care cunoaşte toată istoria ta, starea sufletului tău, gândirea inimii tale – şi El te va ajuta, într-adevăr spre smerirea ta, dar spre onoarea lui Dumnezeu. El vorbeşte cu Tatăl despre tine, despre păcatele tale, despre cazul tău, pentru ca părtăşia întreruptă să fie refăcută.

Şi acest har al Domnului Isus nu este – să reţinem cu toată seriozitatea – rodul căinţei noastre sau al mărturisirii noastre; o, nu; el este, dacă am voie să mă exprim aşa, rodul inimii Lui iubitoare. Gândul (ideea) că întoarcerea la Dumnezeu şi reabilitarea sufletului este un răspuns la rugăciune sau urmarea mărturisirii păcatului şi al căinţei de răul făcut, este o mare rătăcire. Scriptura ne învaţă cu totul altfel. În ea Dumnezeu ocupă în toate locul întâi. Este Dumnezeu, Cel care începe lucrarea bună în om, când acesta se află departe de Dumnezeu, fără Dumnezeu în lume şi omul nici măcar nu se gândeşte să-L caute, şi este Dumnezeu Cel care face începutul revenirii credinciosului în părtăşia Sa, atunci când acesta s-a abătut de la El. Aceasta este har.

„Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor.” Aşa vorbeşte Duhul Sfânt; El nu spune, aşa cum îşi doresc oamenii: „Noi vom avea un Mijlocitor, dacă ne mărturisim păcatele şi ne căim.” Cu toate că Petru a plâns cu amar după ce a căzut, lacrimile lui nu au pus în mişcare lucrarea de Mijlocitor. Mai degrabă lacrimile căinţei lui au fost urmarea rugăciunii lui Isus în favoarea lui. Înainte să aibă loc căderea ucenicului, Domnul i-a spus: „Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa.” Lucrarea de Mijlocitor a lui Isus îl duce pe credincios la căinţă, la mărturisire şi la reîntoarcerea în părtăşia cu Tatăl. Vedem de la început şi până la sfârşit, la fiecare pas pe drumul vieţii, nimic altceva decât numai harul lui Dumnezeu. Toate îşi au originea în har. Lauda omului este total şi pentru totdeauna exclusă.

Aceasta ne conduce la un alt punct de vedere. Hristos este Mijlocitorul nostru la Tatăl, şi urmarea acestei lucrări de Mijlocitor este lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet şi readucerea sufletului în părtăşia lui Dumnezeu. Căci nu numai Tatăl simte, că copilul Său a păcătuit, ci şi eu însumi mă judec. În felul acesta intervenţia lui Isus în favoarea mea devine eficientă în practică. El vorbeşte Tatălui pentru mine, şi El lucrează în inima mea. El loveşte rana, mă face prin Duhul Sfânt să simt păcatul meu şi să mărturisesc şi în felul acesta mă conduce înapoi în părtăşia cu Tatăl. Cum are loc aceasta ne este prezentat precis şi minunat în evanghelii printr-o acţiune simbolică a Domnului Isus în reabilitarea ucenicului căzut.

În evanghelia după Ioan capitolul 13 citim: „Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt.” Ce mângâiere pentru noi! El ne iubeşte până la capăt. Când El părăseşte lumea aceasta, aceasta are loc numai pentru a fi activ pentru ai Săi în alt fel. Pe de o parte vedem pe diavol în toată şiretenia şi răutatea lui faţă de Domnul; el a pus în inima lui Iuda Iscarioteanul să trădeze pe Domnul Isus. Pe de altă parte vedem pe Fiul lui Dumnezeu în toată plinătatea dragostei Sale divine faţă de ai Săi. El Se reîntoarce la Dumnezeu nu numai în toată curăţia şi maiestatea, cu care El a plecat de la Tatăl, ci şi cu slava pe care Tatăl I-a dat-o acum. „Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi S-a încins cu el.” El era încă Slujitorul. Omul se înalţă şi vrea să dea impresia că el ar fi ceva în lume; Dumnezeu Se smereşte, devine Om, da, un Rob, ca să ne elibereze de eul propriu şi de diavol. Aşa a fost şi a lucrat Isus, atunci când El a umblat aici pe pământ; şi tot aşa acţionează El acum, da, aşa va proceda până la sfârşit, până când noi toţi vom fi la El în slavă.

Domnul Isus Se aşează în evanghelia după Ioan, şi anume de la începutul capitolului al treisprezecelea şi până la sfârşitul capitolului al şaptesprezecelea, în Duhul în timpul după învierea Sa dintre morţi. El vorbeşte ucenicilor, ca şi cum lucrarea de mântuire şi de împăcare ar fi fost deja făcută şi ca şi cum El ar fi în momentul să Se întoarcă la Tatăl. „Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl …”. Aşa începe capitolul al treisprezecelea, şi în rugăciunea Lui adresată Tatălui, El spune: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac …Eu nu mai sunt în lume … Eu vin la Tine.” Aceasta caracterizează fundamentul pe care El S-a pus, atunci când a rostit aceste cuvinte, şi aceasta arată clar că ceea ce El spune aici şi face se referă la timpul plecării Lui la Tatăl. Acţiunea simbolică a lui Isus, spălarea picioarelor ucenicilor, ne prezintă o activitate pe care El o va face permanent după ce El va fi intrat glorie. „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei înţelege după aceea.” Dacă spălarea picioarelor ar fi fost numai o dovadă a smeriri şi dragostei lui Isus, atunci El nu trebuia să spună cuvintele acestea, căci ucenicii puteau înţelege foarte bine aceasta. Dar era o acţiune simbolică al cărei înţeles spiritual are cea mai mare valoare pentru noi. Spălarea picioarelor este un tablou al curăţirii sufletelor credincioase prin Cuvântul lui Dumnezeu.

„Dacă nu te spăl Eu”, a spus Domnul Isus la refuzul lui Petru, „nu ai parte cu Mine.” El nu spune „de mine”. Petru era un ucenic al lui Isus; el era legat cu Isus şi avea parte de Hristos. Dar Domnul Isus Se reîntoarce acum în cer, înapoi în slavă, şi El vrea să lase pe ai Săi să aibă parte de această slavă, şi anume deja acum, în timp ce ei umblă încă pe pământ, prin credinţă, şi apoi, când El va veni, prin vedere. Însă este imposibil să putem avea parte de toate binecuvântările cereşti, de savurarea părtăşiei cu Tatăl, dacă noi ne-am murdărit, şi de aceea El trebuie să ne spele mereu picioarele. „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.” Cuvinte severe! Dacă le-am înţelege cum se cuvine, atunci n-am fi uşuratici faţă de păcat, dar nici uşuratici faţă de curăţirea noastră de păcat.

Această curăţire de păcat este o curăţire prin apă şi nu prin sânge. Prin sângele lui Hristos păcatele noastre au fost şterse din cartea lui Dumnezeu şi au fost îndepărtate dinaintea feţei Lui. Hristos a dus sângele Său înaintea lui Dumnezeu în Locul Preasfânt în cer şi prin aceasta a ispăşit păcatele poporului. Aceasta a avut loc o dată pentru totdeauna. El a făcut o mântuire veşnică, şi toţi, care cred, sunt în veşnicie desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu.

Dar este şi o curăţire prin apă – o curăţire a corpului întreg şi o curăţire a picioarelor. Nu numai păcatele noastre trebuie anulate, ci şi sufletele noastre trebuie curăţite. Aceasta are loc la începutul drumului nostru de creştini. „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi prin ce are loc aceasta? „Prin spălarea cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5.26). Cuvântul Lui Dumnezeu aplicat prin Duhul Sfânt la conştiinţele noastre aduce sufletul la cunoaşterea păcatului şi lucrează în el căinţă de păcat, aşa că el se îndreaptă spre Dumnezeu mărturisind vina şi el părăseşte cărarea păcatului. Fiecare credincios cunoaşte aceasta din experienţă. Această curăţire sau punere de o parte are loc prin curăţirea trupului întreg cu apă. Fiii lui Aaron au fost în întregime curăţiţi cu apă la începutul slujbei lor preoţeşti şi după aceea erau cu totul curaţi, aşa că această curăţire niciodată nu mai trebuia reluată. Referindu-Se la aceasta Isus spune lui Petru: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi.”

Dar cu toate că fiii lui Aaron au fost o dată spălaţi în întregime şi o astfel de curăţire niciodată nu s-a repetat, ei trebuiau totuşi de fiecare dată când au fost în tabără să-şi spele mâinile şi picioarele. Domnul spune într-adevăr lui Petru: „Cine are tot trupul spălat este cu totul curat”, dar îi spune şi: „El are nevoie să-şi spele picioarele”, şi: „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.” Cu toate că la întoarcerea la Dumnezeu sufletul s-a îndepărtat de păcat şi s-a îndreptat spre Dumnezeu, totuşi la fiecare murdărire printr-un păcat el trebuie să se îndepărteze de acest păcat; el trebuie să ajungă să se căiască şi să mărturisească, şi aşa să revină în părtăşia cu Tatăl, care a fost deranjată prin păcat.

Această spălare a picioarelor credincioşilor este un rod al lucrării de Mijlocitor a lui Isus la Tatăl. După ce răscumpărarea a fost înfăptuită, Domnul S-a înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Acolo El este Marele Preot la Dumnezeu şi Mijlocitor la Tatăl. De acolo El a trimis Duhul Sfânt pe pământ în inima credincioşilor, şi Acesta lucrează corespunzător lucrării de Mijlocitor a lui Isus, prin Cuvânt în sufletele noastre. Duhul Sfânt ne pune în lumina Cuvântului şi prin aceasta ne face să recunoaştem şi să simţim ce este păcatul şi ce nu este în concordanţă cu sfinţenia lui Dumnezeu şi cu chemarea noastră ca copii ai lui Dumnezeu. El ne face să cunoaştem păcatul nostru şi să ne căim, deci practic ne duce înapoi în părtăşia cu Tatăl. Atâta timp cât nu ai mărturisit păcatul, nu este nici o savurare a părtăşiei cu Dumnezeu, nici o fericire în prezenţa Sa; nu te simţi la locul potrivit în prezenţa Sa. Dar de îndată ce a avut loc cu adevărat judecata de sine şi te-ai îndepărtat de păcat, te simţi din nou fericit în prezenţa Tatălui şi savurezi din nou dragostea şi bunătatea Sa.

Ce har! Isus Se roagă pentru noi în cer, ca noi să nu fim alungaţi din părtăşia cu Tatăl, şi ca răspuns la rugămintea Sa Duhul Sfânt lucrează prin Cuvânt în noi, pentru ca sufletele noastre să se poată bucura iarăşi practic de savurarea acestei părtăşii.

Cum are loc aceasta ne arată istorisirea reabilitării lui Petru. Cât de serios a atenţionat Domnul pe ucenicul Său, înainte ca acesta să cadă! Şi cât de eronată se dovedeşte părerea că trebuie să păcătuieşti ca să te cunoşti pe tine însuţi. Dacă Petru ar fi crezut atenţionarea Domnului şi dacă s-ar fi temut de pericolul în care era, cu siguranţă nu ar fi căzut atât de adânc. Din păcate a fost plin de încredere de sine şi nu a luat în seamă cuvintele Domnului şi în propria putere a păşit pe locul periculos. Aşa este totdeauna. Urechea noastră nu este niciodată mai surdă ca atunci când nu vrem să auzim.

Dar ce face Domnul? „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa.” Acestea erau cuvintele Domnului înainte de cădere, şi cu siguranţă ele nu au fost rezultatul căinţei ucenicului sărman. Isus, Mijlocitorul alor Săi la Tatăl, era la lucru, şi tot ce s-a petrecut după aceea a fost un răspuns la rugăciunea lui Isus în favoarea lui Petru. Când Petru s-a lepădat pentru a treia oară cu jurământ şi blestem de Domnul său, Isus S-a întors şi l-a privit. Ce moment pentru ucenic! Ce har din partea Învăţătorului! „Şi Petru şi-a adus aminte de Cuvântul Domnului, cum îi zisese: ‚Înainte de a cânta cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.’” Aceasta este spălarea cu apă prin Cuvânt. Cuvintele lui Isus au străpuns cu toată puterea şi severitatea în sufletul ucenicului căzut. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri.” Şi care a fost urmarea? Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Privirea lui Isus i-a adus aminte de cuvintele lui Isus, şi acestea l-au determinat să se căiască sincer.

Însă aceasta nu era de ajuns. Nu, sufletul lui Petru trebuia readus înapoi în părtăşia cu Isus şi relaţia de lucru a ucenicului decăzut trebuia restabilită. Şi cum procedează Domnul? După învierea Sa El Se arată mai întâi lui Petru şi poartă o discuţie deosebită cu el. Ucenicul plin de remuşcări este căutat de Domnul înviat şi primeşte asigurarea dragostei Lui neschimbătoare. Însă Petru nu era numai un credincios, ci şi un slujitor al Evangheliei, şi de aceea el trebuia să fie readus nu numai în părtăşia cu Domnul, ci el trebuia reabilitat şi ca slujitor. Aceasta a avut loc la Marea Tiberiadei. Acolo Domnul, după ce a dat pe faţă rădăcina răului, încrederea de sine, a încredinţat ucenicului decăzut dar reabilitat protecţia oilor Sale şi a mieilor Lui. În felul acesta s-a împlinit făgăduinţa lui Isus: „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa şi, după ce te vei întoarce  să întăreşti pe fraţii tăi.” Domnul nu face lucrări pe jumătate. Când El reabilitează pe unul dintre ai Săi, o face în măsură deplină.

O, Domn bogat în har! Ce nespus de mare este dragostea Ta, cât de neschimbabilă este credincioşia Ta! Ce minunat şti Tu să-Ţi atingi scopul şi să glorifici Numele Tău! Ajută-ne să ascultăm de glasul Tău şi să fim atenţi la căile Tale!

 

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (1)
Mantaua lui Ilie

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.13-15

2 Împăraţi 2.13-15: Şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors, şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, şi a lovit apele cu ea, şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit apele, care s-au despicat într-o parte şi în alta, şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Iordanului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ înaintea lui.

„Şi Elisei a trecut” – Cum a ajuns Domnul la Tronul harului

Aproximativ cincizeci de tineri stăteau împreună într-o aşteptare captivantă şi priveau la un om singuratic care cobora pe malul abrupt al râului. Aveau un simţământ adânc, care le spunea că ei aveau nevoie de un conducător, de o călăuză, şi probabil omul acesta putea să fie acela  de care aveau ei nevoie. Nu sunt siguri de aceasta, dar drumul pe care el merge prin râul tumultuos îi face să se decidă. Este un timp serios şi de o deosebită importanţă, pentru el şi pentru ei. Drumul lui prin râu este foarte simplu. El loveşte apele cu mantaua lui şi strigă pe Dumnezeu, şi iată, apele se despart într-o parte şi în alta. El trece ca pe un drum bătătorit, şi această mulţime se pleacă înaintea lui până la pământ ca un om şi îl recunosc ca conducător şi căpetenie a lor.

Omul, pe care ei îl cunoşteau foarte bine, era Elisei, profetul lui Israel chemat de Dumnezeu. Numele lui înseamnă „Dumnezeu este Salvatorul”, şi el înfăţişează pe Dumnezeu-Mântuitorul, care era plin de har pentru poporul necăjit şi apăsat. Dintre toţi bărbaţii, care au slujit lui Dumnezeu în acele zile din timpul Vechiului Testament, el apare ca profet al harului, şi în privinţa aceasta a fost o umbră a Domnului Isus Hristos, care acum, stând pe Tronul harului lui Dumnezeu, este Apărătorul oamenilor; dar Elisei este numai o umbră, să reţinem aceasta, şi nu realitatea. Şi deoarece umbra nu este nimic, ci corpul este totul, tot aşa şi Elisei nu este nimic. Dar cât de frumos istoria lui impresionantă ne prezintă simbolic harul arhisuficient al Domnului Isus Hristos! Şi aceasta este ceva care merită toată consideraţia noastră, căci cine poate exista fără  Mântuitorul şi harul Său? Nici eu, şi nici tu, cititorul şi prietenul meu. Un popor nevoiaş trece pe lângă Elisei cu toate poverile lui, cu toate bolile, greutăţile şi necazurile lui. Vrem să luăm seama la venirea şi la plecarea lui şi să vedem oglindite în el toate nevoile noastre spirituale. Dar aşa cum Elisei a fost omul pentru ei, tot aşa este marele său Model Omul pentru noi. Despre El scriu, şi o fac cu bucurie şi mulţumire, şi cu toată convingerea, căci eu însumi am gustat, că El este îndurător.

Istoria lui Elisei este asemenea unei grădini a lui Dumnezeu într-o ţară neroditoare, asemenea unei oaze în pustie. Ea luminează duhul şi înviorează inima. Dumnezeu a fost cu Elisei, care pe drept a fost numit „omul lui Dumnezeu”. El nu s-a făcut niciodată de ruşine. El a rămas stăpân pe orice situaţie şi matur pentru orice împrejurare. La el au venit tot felul de oameni: împăraţi, căpetenii, leproşi, femei cu renume şi văduve întristate, şi toţi au primit binecuvântare prin el. El a întâmpinat prieteni şi duşmani, oameni buni şi oameni răi, israeliţi şi păgâni, şi cu dărnicie le-a făcut bine, căci harul lui Dumnezeu nu se poate limita la un popor sau la o anumită clasă de oameni. Viaţa lui a fost plină de bucurie şi îmbelşugată, căci a da şi a ierta, a înviora şi a binecuvânta este bucuria lui Dumnezeu, şi vasul Lui ales a luat parte la toate acestea. Aproape orice fel de nevoi ale omului a fost un prilej pentru Elisei ca să slujească. Desigur, au fost şi îngrădiri pentru el, căci şi el a fost un om expus greşelilor, un vas slab şi numai o umbră a Mântuitorului desăvârşit, minunat şi arhisuficient care urma să vină. Numai Isus a putut să spună: »Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă«. El a spus aceasta, şi lucrarea Lui nu a fost mai puţin binecuvântată decât Cuvântul Său.

Am văzut că Elisei şi-a obţinut raza de acţiune a lucrării sale pe drumul său prin Iordan. Dumnezeu a fost cu el, atunci când a trecut prin acest râu, şi apele i-au fost supuse. Nici măcar o picătură nu a udat picioarele lui încălţate cu sandale. Cât de cu totul altfel a fost la Isus, atunci când a privit moartea în faţă, despre care Iordanul este numai un tablou. A fost necesar ca El să-Şi ofere fruntea morţii, să sufere moartea şi să treacă prin ea, pentru ca să fie înălţat pe Tronul harului şi acolo să fie Conducătorul şi Mântuitorul. El a întâmpinat moartea în toată puterea ei şi în noaptea aceea îngrozitoare nu a avut loc nicio minune în favoarea Lui, niciun drum nu a fost netezit pentru El. Iordanul a trecut peste toate malurile lui, atunci când El a intrat în El, şi niciunul care putea să ajute nu a putut trece împreună cu El. Atunci când a gustat mai dinainte această oră, a rostit suferinţa adâncă a sufletului Său cu cuvintele de neuitat pentru noi: »Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? … Tată, scapă-Mă din ceasul acesta? … Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!«  Şi atunci când a coborât de pe mal în apa râului, înainte ca picioarele lui să atingă apele învolburate, S-a rugat: »Dacă este posibil să treacă paharul acesta de la Mine«. Dar nu a fost posibil, şi de aceea a trebuit să strige: »Apele Mi-au pătruns până la suflet. Am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul Meu« (Psalmul 69). »Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine« (Psalmul 42). Moartea Lui a fost o necesitate. Numai în felul acesta putea fi nimicit »acela care are puterea morţii, adică pe diavolul«, altfel noi nu puteam niciodată să fim eliberaţi de această putere. Dragostea lui Dumnezeu nu ne-ar fi fost niciodată cunoscută, căci pe nicio altă cale ea nu putea fi descoperită pe deplin şi în neprihănire. »Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.« Păcatele noastre nu ar fi putut fi iertate fără moartea Sa, noi nu puteam fi mântuiţi şi binecuvântaţi fără ea. Nu ar exista nicio mântuire şi niciun har pentru păcătoşi, căci cu toate că Domnul nostru ar şedea pe un Tron mai presus de toate, căci El este Dumnezeu, acesta nu putea să fie şi să devină un tron al harului.

Aceasta este Evanghelia care ne-a fost vestită: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi El a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Dar istoria minunată a dragostei mântuitoare merge mult mai departe decât aceasta. »Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.« »S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.«

Este bine pentru noi să privim pe Isus, Domnul nostru, cum a coborât pentru noi în apele morţii, asemenea acelor fii ai preoţilor, care s-au uitat la Elisei, când a păşit pe malurile râului Iordan. Şi este bine pentru noi să privim, cum El a ieşit din moarte, prin învierea dintre cei morţi, căci adevărul cu privire la un Mântuitor mort nu ar avea nicio valoare pentru noi. Da, El nici nu ar fi Mântuitor, dacă nu S-ar fi reîntors din moarte, căci »dacă Hristos n-a înviat, voi sunteţi încă în păcatele voastre.« Dacă moartea L-ar fi biruit şi L-ar fi nimicit, atunci ne-am fi putut mira de dragostea care L-a făcut să moară pentru noi, şi ar fi trebuit să fim pentru totdeauna întristaţi cu privire la El şi nicio speranţă, nicio bucurie, nicio cântare nu ar fi alungat necazul şi întristarea noastră. Dumnezeu ar fi pierdut pe Fiul Său, iar noi nu am fi avut niciun Mântuitor, niciun Domn, niciun Conducător, n-am fi avut pe nimeni la care să venim cu grijile noastre şi căruia să-i putem încredinţa nevoile noastre, pe nimeni care să ne poată îmbogăţi cu harul său.

»Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi«, El a triumfat, şi nu moartea. El S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: »Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, căci Eu sunt.« Această apariţie ne este confirmată de Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, pentru ca noi să-i pricepem însemnătatea prin credinţă şi să cădem la picioarele lui Isus înviat dintre cei morţi şi să spunem împreună cu Toma: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!«

Acei tineri, care s-au plecat până la pământ înaintea lui Elisei şi i s-au supus lui ca conducător al lor, au făcut-o pe drept. A fost voia lui Dumnezeu ca ei să recunoască în felul acesta pe profetul Său ales şi uns, şi ei au fost înţelepţi, să facă voia lui Dumnezeu. El vrea ca orice limbă să mărturisească, că Isus Hristos este Domnul. »Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit« (Romani 10.9). Însă aceia care leapădă pe Domnul, care i-a răscumpărat, îşi aduc repede pieirea lor. Dar cei care se pleacă înaintea Lui şi cu toată inima se leagă de El vor fi îmbogăţiţi prin harul pe care El Îl administrează. Titlul şi locul ca Domn, care Îi aparţine deja acum, nu înseamnă numai că El are autoritate peste toate lucrurile, ci şi că El este administratorul oricărui har al lui Dumnezeu pentru oameni. Şi El, Cel care stă la dreapta lui Dumnezeu, mijloceşte pentru noi, ca noi să fim mai mult decât biruitori.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (2)
Sarea în izvor

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.18-22

 2 Împăraţi 2.18-22: Când s-au întors la Elisei, care era la Ierihon, el le-a zis: „Nu v-am spus să nu vă duceţi?” Oamenii din cetate au zis lui Elisei: „Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede Domnul meu; dar apele sunt rele, şi ţara este stearpă.“ El a zis: „Aduceţi-mi un vas nou şi puneţi sare în el.” Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor, şi a aruncat sare în el, şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: »Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici lipsă de roade.«“ Şi apele au fost vindecate până în ziua aceea, după cuvântul pe care-l rostise Domnul.

 Sare într-un vas nou – cum vor fi eliberaţi aceia care au învăţat că nimic bun nu locuieşte în ei şi care întreabă „Cine mă va mântui?“

A fost un timp nou şi fericit pentru Ierihon, atunci când Elisei a intrat în el şi a rămas acolo. Mai înainte a fost o cetate a dezamăgirilor, căci cu toate că avea o aşezare bună, după mărturia locuitorilor ei, apa era rea şi ţara era neroditoare. Din ziua când cetatea a fost reconstruită pe ruinele înaintaşilor ei, blestemul era asupra ei. Apele ei erau stricate la izvor şi câmpia din jurul ei nu aducea niciun rod, cu toată osteneala locuitorilor ei. Dar nu totdeauna a fost aşa, odinioară a fost numită „Cetatea palmierilor“. Dar aceasta a fost cu mult timp în urmă. Cunoaşterea acestui trecut a întărit speranţa că o îmbunătăţire a situaţiei era posibilă, căci aşezarea cetăţii era bună. Dar toate ostenelile au fost zadarnice. Este mai mult decât probabil, că dezamăgirile se apropiau de deznădejde, atunci când Elisei, omul lui Dumnezeu, a făcut acea vizită memorabilă. Cu siguranţă nu sunt departe de adevăr, dacă spun că el a rămas în Ierihon, deoarece avea pe inimă să binecuvânteze cetatea. Şi în felul acesta a locuit printre ei, până când ei s-au smerit şi au devenit suficient de sinceri, ca să-i descrie starea lor.

Unii din cititorii mei au locuit mult timp în Ierihon. În experienţele lor au avut parte de speranţe şi dezamăgiri. Cu câtă dorinţă au sperat la o îmbunătăţire a situaţiei, s-au gândit serios la ea şi cu câtă dorinţă au privit spre o viaţă mai puţin istovitoare, mai uşor de suportat, decât aceea pe care o aveau. Dar nu au obţinut-o. Simţeau însă, că nu trebuia să fie aşa. Nu a fost omul destinat să preamărească pe Dumnezeu şi totdeauna să-I facă bucurie, precum şi să trăiască deosebit de bucuros şi să fie o binecuvântare pentru alţii? Dar de ce apa vieţii lor a fost aşa de amară şi ţara lor neroditoare? Să vedem dacă putem descoperi motivul şi care este mijlocul de vindecare!

Când omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – vă rog să nu vă daţi înapoi de la puţină învăţătură, căci fără ea nu putem înţelege situaţia – el a fost „o cetate de palmieri”, proaspăt, frumos şi plin de putere nestricăcioasă. El a fost capabil să aducă rod pentru Dumnezeu şi să fie un canal de binecuvântare pentru toţi. Dar el a căzut. Aşa cum Ierihonul s-a împotrivit voii lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam s-a îndepărtat cu premeditare şi încăpăţânare de voia lui Dumnezeu şi greşeala în care el a căzut în ziua aceea este cu siguranţă greşeala Ierihonului.

Era normal ca urmaşii lui Adam să depună toate eforturile să recâştige puterea şi poziţia pierdută. Dar ei au făcut aceasta fără Dumnezeu, şi în felul acesta efortul lor a fost zadarnic. Sentinţa morţii este asupra neamului întreg, aşa cum a fost asupra lui Hiel din Betel, care a rezidit Ierihonul  cu preţul întâiului lui născut, atunci când i-a pus temeliile, şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui, când i-a pus porţile. Toată familia lui stătea sub pedeapsa morţii, căci »printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit.«

În scrisoarea apostolului Pavel adresată creştinilor din Roma este prezentată această învăţătură în capitolul 5. Dar când ajungem la capitolul 7 vedem cum se realizează aceasta practic în viaţa aceluia, care, recunoscând ce este bine, s-a trezit şi doreşte să fie înaintea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui să fie. Ce istorie este aceasta! Cât de amară este experienţa! Aproape că auzim respiraţia grea şi suspinul omului care a învăţat lecţia amară, că »apa este rea şi ţara neroditoare«, până când în cele din urmă ajunge să recunoască că toate eforturile lui sunt fără succes şi încrâncenarea lui nu foloseşte la nimic, şi strigă: »O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?« Mulţi dintre cititorii mei au trăit mult timp cu astfel de experienţe în sufletele lor şi cu un astfel de strigăt pe buzele lor.

Acum un cuvânt cu privire la Elisei, care pe drept este numit omul lui Dumnezeu. El era în opoziţie cu Ilie, care apăra Legea şi sfătuia cu insistenţă poporul cu privire la poruncile lui Dumnezeu. Ilie a venit să le spună, că Domnul este Dumnezeu şi să prezinte drepturile Lui, să le spună cum trebuie să fie ei şi ce trebuie să facă. Şi pentru că ei nu au acordat lui Dumnezeu drepturile care I se cuvin şi nu au fost ce trebuiau să fie, lucrarea lui a fost însoţită mereu de condamnare şi judecată. Apoi a venit Elisei, nu ca să ceară, ci ca să dea. El a arătat poporului nefericit bunătatea lui Dumnezeu. El a oferit har şi îndurare şi toate straturile sociale din popor au fost binecuvântate prin el. Niciodată nu a respins pe cineva, care a venit la el şi i-a prezentat nevoile.

În lucrarea lui Ilie nu era nicio speranţă pentru Israel, şi în Lege nu este nicio speranţă pentru noi, deoarece firea pământească este fără putere. Apostolul Pavel, care ne explică aceasta, a învăţat din propria experienţă. Legea nu poate să facă din noi ceea ce ar trebui să fim. Ea nu poate să facă roditoare ţara neroditoare, şi nici să îndulcească apa amară; ea poate numai să descopere şi să arate nerodirea şi amărăciunea, şi să ne condamne. Şi ea a făcut deja aceasta. Noi stăm sub sentinţa ei, dacă dorim ajutorul ei. Dacă am atins acest punct în experienţele sufletului nostru, atunci suntem pregătiţi pentru Elisei şi pentru sarea din vasul nou, suntem potriviţi pentru Domnul nostru Isus Hristos în poziţia Lui actuală de Mijlocitor al harului lui Dumnezeu. El este marele Eliberator, a cărui compasiune este pentru oamenii aflaţi în suferinţă.

Mie îmi place omul care a vorbit pentru delegaţia care aştepta pe profet. Vorbirea lui este sinceră şi scurtă. El nu scuză starea tristă, şi nici nu o ascunde. El o descrie cu câteva cuvinte simple şi aşteaptă. El nu spune nici că ei ar vedea cu plăcere, dacă profetul ar face ceva. El avea sentimentul că este suficient să-i prezinte nevoia, şi în privinţa aceasta nu s-a înşelat. Încrederea lui în Elisei a fost urmată imediat de răspuns în har şi binecuvântare. Să observăm că a fost Ierihonul care a primit binecuvântarea, cetatea ţării aflată sub blestem. Şi Ilie a fost în această cetate, dar el a părăsit-o, lăsând-o aşa cum a găsit-o. Se pare că locuitorii cetăţii nu i s-au adresat. Dar deoarece Elisei a trăit printre ei, se pare că ei au fost încurajaţi prin cuvintele şi comportarea lui, să se apropie de el. Cu siguranţă el a fost omul la care ei puteau să vină. El era foarte accesibil, plin de înţelegere, atrăgător.

Nu sunt cuvinte mai binecuvântate în Biblie, ca cele din evanghelia după Ioan 1.14-17: »Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. … Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.« Ambele sunt prezente în El. Isus a fost Iehova, Domnul lui Elisei, şi tot harul care era în Elisei lucea asemenea luminii Lunii, captată de la Soarele care răsare şi este reflectată. Isus era adevărata lumină. El era Soarele.

Cât de minunată este dragostea care L-a făcut să vină la noi, şi să locuiască la noi în lumea în care noi ducem o viaţă neroditoare; nu ca să ceară ceva de la noi, sau să impună cerinţele Legii, sau să ne condamne din cauza necurăţiilor şi păcatelor noastre, ci ca să ne salveze. »Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.« El a venit în har; El a fost plin de har. El a venit ca să dea. Noi nu avem nevoie să ascultăm de cuvintele cuiva, ca să aflăm aceasta, căci El Însuşi a spus: »Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!” tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie« (Ioan 4.10). »Isus a stătut în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”« (Ioan 7.37-38). El a venit cu vasul cel nou; acesta era har. Adevărul din vasul vechi, acesta era Legea, venită prin Moise, nu putea decât să ne condamne, căci binecuvântările, despre care ea vorbea, puteau fi obţinute şi primite numai prin ascultarea deplină şi permanentă de poruncile ei. Dimpotrivă, blestemul este asupra tuturor, care nu rămâneau în tot ce este scris în ea, ca să le împlinească. Adevărul din vasul cel nou nu a adus nimic altceva decât binecuvântare, căci el era explicaţia faptului că Dumnezeu este dragoste şi că această dragoste binecuvântează pe oameni.

Nicio descriere, nici măcar cele date de Dumnezeu, nu poate fi ca cea a adevărului. Chiar şi aceste istorisiri din Vechiul Testament sunt  numai umbre ale întregii bunătăţi care urma să vină, şi nu chipul ei. Dar acum ea  a venit. Corpul a apărut, şi acesta este Hristos. El a înfăptuit pentru noi, ceea ce Elisei niciodată nu putea să înfăptuiască pentru acei oameni din Ierihon, căci »Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.”« Cât de mare este dragostea care L-a determinat să facă aceasta! Şi dacă ne gândim la o astfel de constatare cu privire la adevăr, nu ne simţim noi constrânşi să spunem: »Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.« Şi în afară de aceasta: »Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului«, şi aceasta aduce cu sine, că nu mai există »nici moarte, nici lipsă de roade«, ci porunca Legii este împlinită în noi, »care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului« (Romani 8).

Da, Adevărul (care în realitate este sare) cu privire la ceea ce suntem noi şi ce este Dumnezeu ne-a fost adus în harul extraordinar. Este »harul lui Dumnezeu care aduce mântuire« şi în măsura în care pătrunde în sufletele noastre simţim lipsa noastră de roadă şi înţelegem cât de lipsit de speranţă este să încerci să îmbunătăţeşti firea noastră pământească, căci în ea nu locuieşte nimic bun. Atunci ne vom îndepărta de acest drum şi ne vom îndrepta cu totul spre Hristos.

Atunci adevărul despre care am citit aşa de des în Cuvânt, dar pe care niciodată nu l-am primit în sufletele noastre, va deveni pentru noi viu, şi va fi viu în noi. Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus ne va elibera de legea păcatului şi a morţii (Romani 8). Eliberarea de nerodire şi moarte nu va mai depinde de lucrarea firii pământeşti, ci de mărturisirea sinceră, că în ea nu este nimic bun şi în întoarcerea spre Hristos, care a purtat sentinţa asupra firii pământeşti, atunci când a fost făcut jertfă pentru păcat. Noi ştim că El a înviat dintre cei morţi, căci aceasta este o parte a Evangheliei pe care am crezut-o, şi aceasta înseamnă pentru noi îndreptăţire cu privire la toate fărădelegile noastre (Romani 4.25). Este harul care ne îndreptăţeşte de vina trecutului nostru, făcând-o însă pe o bază absolut sigură şi dreaptă, aşa că problema vinei noastre niciodată nu va mai fi pusă. Şi acelaşi har ne duce din viaţa omului vechi, aflat sub judecată şi condamnare, şi care nu aduce nicio roadă, la Hristos, Mântuitorul nostru înviat. În felul acesta ne devine clar, că »unde păcatul s-a înmulţit, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult« (Romani 5, 20), şi »odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică« (Romani 6.22).

Dar aceasta nici pe departe nu este totul, căci citim: »Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi« (Romani 8.34). El a murit pentru ca noi să putem fi socotiţi neprihăniţi; El trăieşte şi mijloceşte pentru noi, ca noi să trăim ca popor neprihănit. Însă toate acestea sunt în El – adevărul este în Isus. El a venit la noi cu har deplin, şi prin aceasta totul s-a schimbat. Noi am fost aduşi în situaţia, să închidem capitolul deciziilor serioase şi al dezamăgirilor amare şi să deschidem un alt capitol al odihnei desăvârşite în Domnul nostru Isus Hristos şi al roadei pentru Dumnezeu Tatăl, precum şi al binecuvântării pentru toţi oamenii.

Ierihonul a devenit iarăşi »cetatea palmierilor (sau, finicilor)« (2 Cronici 28.15) şi acolo au fost îmbrăcaţi cei goi, cei înfometaţi au primit hrană, celor slabi li s-a dat ajutor, fraţi, care au trăit mult timp despărţiţi, au fost iarăşi uniţi, şi poporul lui Dumnezeu a devenit ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa va fi cu fiecare din noi, care se îndreaptă pe deplin spre Domnul şi cu inima hotărâtă Îl urmează. Harul, care a început cu mântuirea noastră, nu ne va lipsi niciodată. El este suficient pentru toată viaţa noastră, în toate privinţele. Şi în timp ce el ne învaţă să trăim în această lume rea cu cumpătare, dreptate şi evlavie, ne convinge de viaţa nouă a libertăţii, rodirii şi binecuvântării. O astfel de viaţă trebuie să fie fericită, căci este o viaţă nouă.

Pe drumul spre Emaus
Luca 24

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 24

Introducere

Toate evangheliile se termină cu relatarea despre învierea Domnului Isus. Cu siguranță ne este cunoscut că fiecare evanghelie o face într-un mod specific. Fiecare evanghelie ne relatează învierea în caracterul special al întregii evanghelii, care o descrie. Este deci același caracter în care Domnul Isus Însuși este prezentat în fiecare evanghelie. La Luca Domnul Isus este Acela care a revelat aici pe pământ harul și îndurarea lui Dumnezeu. În acest caracter Îl vedem prezentat în suferințele Sale și în moartea Sa. De aceea Luca nu ne relatează atât de mult despre suferințele Domnului Isus din cauza păcatelor. Nu auzim nimic despre păcate, despre jertfa pentru păcat, despre părăsirea Lui de către Dumnezeu în cele trei ore de întuneric. Aceasta o găsim la Matei și la Marcu. În evanghelia după Luca ni se arată cum harul și îndurarea lui Dumnezeu vor să se desfășoare și cum puterile întunericului se împotrivesc acestui fapt, cu scopul final să nimicească această mărturie despre harul și îndurarea lui Dumnezeu. Cel mai clar se vede aceasta în moartea Domnului Isus. Aici vedem pe Domnul în cele trei ore de întuneric, care reprezintă întreaga putere spirituală a întunericului. Dar în momentul când această putere atinge punctul ei culminant, perdeaua Templului se deschide de sus până jos, pentru ca prin moartea Domnului Isus tot harul lui Dumnezeu să-și poată acum crea un drum spre inima omului. Căci harul și îndurarea lui Dumnezeu se bazează pe moartea Domnului Isus. Însă atâta timp cât această bază, acest fundament acceptat de Dumnezeu, nu a fost pus, harul și îndurarea lui Dumnezeu nu a putut duce pe nimeni în cer. Însă apoi auzim cuvântul Domnului nostru pe cruce adresat tâlharului, care I-a dăruit inima: »Astăzi vei fi cu Mine în Paradis«.

O deschidere puternică

Cerul a fost deschis prin moartea Domnului nostru. Acesta este un har dublu al lui Dumnezeu. Așa ne este prezentată lucrarea aici la Luca. Prin moartea Domnului harul și îndurarea pot să se desfășoare cu privire la noi. Perdeaua s-a deschis și bunătatea lui Dumnezeu curge acum neîngrădită spre noi ca lumina – cerul este deschis! Și acesta este caracterul deosebit al acestui ultim capitol. Este mărturia despre puterea care deschide, care ne este prezentată aici în acest capitol. Căci sunt așa de multe lucruri care se deschid: mormântul se deschide, ochii se deschid, Scripturile se deschid, mintea se deschide și în cele din urmă cerul se deschide. Este o deschidere uriașă, pentru că Domnul Isus a înviat din moarte și pentru că El prin moartea Sa a zdrobit puterea întunericului.

Învierea Domnului și mormântul gol

Noi spunem că aceasta este istoria învierii Domnului. Dar învierea propriu-zisă a Domnului Însuși nu o găsim în niciuna din cele patru relatări din evanghelii. Nu ni se relatează niciunde, ce a avut loc în cele mai de dimineață ore ale acestei zile. Domnul Isus a înviat dintre cei morți în dimineața acestei zile și a părăsit mormântul. Putem fi siguri, că Domnul Isus a părăsit mormântul înainte ca îngerul să rostogolească piatra, așa cum ne spune Matei. Piatra grea nu putea să-L rețină, tot așa cum mai târziu în Ioan 20 ușile încuiate ale ucenicilor adunați nu puteau să-L rețină. Piatra nu a fost dată la o parte prin rostogolire pentru ca Domnul Isus să poată ieși afară. Piatra a fost rostogolită pentru ca noi, tu și eu, să putem merge înlăuntru. Piatra a fost rostogolită pentru ca noi să putem privi înlăuntru în mormântul deschis, nu ca să vedem, că acolo este ceva, ci să vedem că acolo nu este nimic – că mormântul este gol. Și mormântul gol este prima dovadă despre harul lui Dumnezeu. Învierea nu este numai o dovadă a atotputerniciei lui Dumnezeu, ci și o dovadă a triumfului harului dumnezeiesc. Căci acum omul poate fi nu numai salvat de păcate, ci el poate fi adus chiar în cerul deschis, căci la sfârșitul acestui capitol Domnul Isus merge în cer.

Femeile cu mirodenii

Femeile erau în drum spre mormânt cu mirodeniile lor. Dar ele au venit prea târziu. Acolo, în Betania, Domnul Isus a fost uns pentru înmormântarea Sa. Acum aceste femei vin prea târziu. Ele vin la mormânt și văd că piatra a fost dată la o parte. Și când au intrat în mormânt n-au găsit trupul mort al Domnului. Interesant este aici faptul că acum se vorbește de „Domnul”, cu toate că până aici în evanghelie nu s-a vorbit așa. Dar acum este „Domnul”. El este Domnul, care a înviat, care a biruit moartea și a revenit ca viața. Este, așa cum am spus, triumful harului. Și ca să mai revenim încă o dată să vorbim despre lucrarea Domnului Isus: în evanghelia după Luca această lucrare ne este prezentată în legătură sau în caracterul jertfei de pace. Este o jertfă – moartea Domnului este baza pentru ca Dumnezeu să poată avea părtășie cu noi. Dumnezeu vine acum la noi pe baza mormântului gol. Și așa după cum Domnul Isus a înviat dintre cei morți, tot așa și noi am înviat împreună cu El și am fost aduși în părtășie cu Dumnezeu.

Doi bărbați în haine strălucitoare

Matei ne prezintă învierea în legătură cu rămășița spirituală din Israel, pe care El a găsit-o în Galileea. Vedem aceasta și în viitor. În evanghelia după Marcu sunt pregătiți și trimiși slujitori. Ioan ne relatează despre formarea familiei dumnezeiești, că la Tatăl sunt aduși copii: »Mă duc la Tatăl Meu și Tatăl vostru«. Dar la Luca vedem că învierea Domnului Isus ne introduce într-o stare nouă, în starea de om nou. Și în acest context ne întâmpină aici la mormânt doi bărbați. Sunt doi bărbați în haine strălucitoare. Textual aici stă scris: „veșminte scânteietoare” – luminând ca fulgerul. Acesta este fulgerul care vine din cer. Așa vedem noi pe acești bărbați îmbrăcați cu lumină cerească. Desigur aceștia sunt îngeri. Dar nouă nu ni se spune aceasta. Ei ne sunt prezentați la Luca ca bărbați. La Matei este important, și în legătură cu învățătura din Vechiul Testament, ca să să fie un înger, care aduce mesajul. La Marcu aceste persoane sunt denumite tineri și aceasta înseamnă de fapt slujitori. Dar aici sunt bărbați în haine strălucitoare. Un Om a înviat dintre cei morți și împreună cu El vedem pe alții, care sunt îmbrăcați cu lumina din înălțime. Aceasta ne amintește de evenimentul din capitolul 9 de pe muntele transfigurării. Acolo Domnul a apărut în glorie și împreună cu El în glorie a apărut Moise și Ilie. Și noi știm că acești doi ne prezintă un tablou al credincioșilor în legătură cu Domnul glorificat. Și astfel aici în Luca 24 se accentuează, că odată cu învierea a fost creat un om nou: omul nou îmbrăcat cu lumină cerească. Și când va reveni Domnul Isus, apariția Lui va fi asemenea fulgerului care străbate de la răsărit la apus (Matei 24). Fulgerul este o lumină care luminează din cer pe pământ. Așa va apărea Domnul și noi credincioșii împreună cu El în glorie (Coloseni 3). De aceea vedem aici pe acești doi bărbați în haine strălucitoare, scânteietoare.

Și acum se adaugă un punct important, care caracterizează acest întreg ultim capitol. Este ceea ce spun acești bărbați: »Pentru ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici …«. Aceasta ne arată acest aspect important, că noul, Cel înviat dintre cei morți, nu mai este în legătură cu cel vechi și nici nu poate fi amestecat cu el: »Este o creație nouă, iată, totul a devenit nou«. Omul natural este privit ca fiind mort spiritual. Și de la morți nu poți aștepta înțelepciune sau înțelegere. Dar nouă, celor care credem, ne-a fost dată înțelepciune – înțelepciune de sus, înțelepciune de la Dumnezeu. Căci Domnul Isus, care a înviat dintre cei morți, Cel viu – El a devenit pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințenie și răscumpărare (1 Corinteni 1.30). Da, aceste lucruri se găsesc numai de partea cealaltă a morții, în El, Cel înviat. »Nu este aici!« Ce cuvânt adevărat. Să păstrăm aceasta în amintire, pentru ca să nu căutăm speranța și bucuria noastră la cei morți. »Nu este aici, ci a înviat«.

Știți voi, un alt lucru deosebit este și în ceea ce acești bărbați nu spun. Ei nu vorbesc despre Galileea. Ei nu spun: »Mergeți în Galileea și acolo Îl veți vedea«. Aceasta este important, cum am spus, la Matei. Căci Domnul Isus a chemat pe ucenicii Săi în Galileea. Aici El a găsit și format rămășița credincioasă al lui Israel. Și aici în Galileea se unește El cu ei după înfăptuirea lucrării, ca să fie la ei. De aceea la Matei nici nu se vorbește despre înălțarea la cer. Aici, în evanghelia după Matei, Domnul este arătat în legătură cu rămășița, ca și cum El niciodată nu ar fi plecat. Dar toate acestea nu le găsim aici la Luca. Nu găsim nici misiunea de a boteza și nici nu citim despre semne și minuni, care trebuiau să însoțească cuvintele ucenicilor. Toate acestea se găsesc la Matei și la Marcu. Aici ne sunt prezentate gândurile referitoare la Adunare (Biserică). Aici se vorbește despre venirea Duhului Sfânt, despre evanghelia creștină și în mod indirect ne sunt prezentate gânduri referitoare la Adunare. Aici accentul se pune pe ceea ce a spus Domnul: se atrage atenția asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Găsim mereu aceasta aici în aceste versete. Aceasta scoate în evidență importanța Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul Adunării Sale. Aici nu este în primul rând decisiv, că Domnul Isus a fost văzut cu ochii naturali, căci de aceasta n-a avut parte niciunul din noi. Și cu toate acestea noi credem în înviere. Cu toate acestea noi credem în Domnul înviat. De ce? Nu pe baza a ceea ce am văzut cu ochii naturali, ci pe baza a ceea ce am auzit prin Cuvântul lui Dumnezeu. Este ceea ce am găsit în Vechiul Testament: Moise, prorocii și psalmii și în Noul Testament cuvintele Domnului Isus Însuși și cuvintele apostolilor. De aceea începând din această zi suntem chemați să credem Scripturile sfinte care ne-au fost transmise. Căci în evanghelia după Ioan citim: »Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.«

Cuvântul și lucrarea lui

Însă aici mai învățăm și o altă lecție. Noi putem auzi Cuvântul, putem citi Cuvântul o dată, de două ori, de mai multe ori și cu toate acestea s-ar putea ca el să nu facă din noi un alt om. Mărturia celor doi bărbați a avut același efect: femeile și-au amintit de cuvântul Domnului – dar cu regret din aceasta nu a rezultat nimic. Tot așa și astăzi sunt unii creștini, care au cunoștințe despre Cuvânt și despre Domnul Isus și despre învierea Sa. Dar ce urmări are aceasta în viața lor? Ei au auzit Cuvântul lui Dumnezeu de la bărbați ai lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu a găsit nici un ecou în viața lor. Tot așa la femei, cuvântul nu a avut nici un efect. Căci atunci când ele au spus aceasta ucenicilor, mărturisirea lor nu a creat o impresie mare asupra acestora: »Cuvintele acestea păreau înaintea lor un basm și nu le credeau«. Ca un basm! Ști tu, că aceasta înseamnă de fapt „absurditate” sau „nonsens”? Aceasta se găsește la oamenii care nu sunt întregi la minte. Dar aici sunt credincioși, oameni născuți din nou! Da, aceasta înseamnă însă, că – chiar dacă noi suntem născuți din nou – Cuvântul poate trece pe lângă noi. Noi Îl auzim desigur, dar el trece pe lângă sufletele noastre și atunci ni se pare a fi ca o absurditate. Nu, ucenicii nu devin interesați. Numai unul dintre ei cel puțin se scoală, ca el însuși să vadă: Petru. Petru se duce și vede mormântul gol. Gândește-te! Mărturia despre mormântul gol și cuvântul femeilor, toate acestea nu arată nici o influență – »… a plecat acasă, mirându-se de cele întâmplate«. Înapoi acasă – aceasta înseamnă, înapoi în mediul propriu de viață, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Tot așa și noi, după ce am auzit Cuvântul probabil vestit prin predică, ne întoarcem pur-și-simplu acasă, fără să fi lăsat Cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în inima noastră. Ne-am clădit propria viață, în care Cel înviat nu are niciun loc.

Ucenicii pe drumul spre Emaus

 Avem acum aici istoria celor doi ucenici pe drumul spre Emaus. Acest lux de amănunte ni-l relatează numai Luca. La Marcu găsim un indiciu mic referitor la acest eveniment. Care sunt deci învățăturile acestei istorii? În primul rând desigur, că Domnul Isus Însuși (nu bărbații în veșminte strălucitoare) atinge inimile noastre și le face să ardă. Mărturia despre Domnul Însuși – și aceasta este lucrarea Duhului Sfânt – atinge inimile noastre și le face să ardă. În al doilea rând această istorie ne arată, că o lucrare poate face ceea ce nici chiar explicarea Scripturii nu poate face – frângerea pâinii, indiciul referitor la suferințele și moartea Domnului Isus, pentru ca să cunoaștem pe Domnul Însuși. Și în al treilea rând ne sunt arătate următoarele: ucenici s-au dus de fapt ca și Petru acasă. Ei au plecat din Ierusalim, unde de fapt Ierusalimul era locul celor vii, locul Domnului viu. Și ei au plecat totodată și din părtășia credincioșilor. Căci ucenicii, cei unsprezece împreună cu femeile și ceilalți, erau cu toți într-o casă. Erau însă acolo doi care nu puteau sta locului (dacă avem voie să spunem așa), nu mai aveau răbdare și au plecat acasă. Dar când ei sunt gata să includă pe Domnul în viața lor și pe drumul lor, atunci Domnul va veni și va găsi acces la inima lor. Și apoi noi învățăm două lucruri uriașe: întâi, că ei L-au constrâns pe Domnul să rămână la ei și că Domnul a intrat la ei, ca să rămână la ei. În al doilea rând, că ei s-au întors înapoi la locul unde erau adunați credincioșii și unde Domnul este în mijlocul lor. Aceasta este viața de creștin. Viața noastră creștină se mișcă în principal în interiorul acestor două domenii – acestea sunt, domeniul casei noastre și domeniul părtășiei credincioșilor în strângerile lor laolaltă. Dacă adăugăm la aceasta locul paralel din Marcu 16 – acolo citim despre drumul celor doi ucenici la țară (pe câmp) -, putem atunci să numim și domeniul muncii noastre. În toate cele trei domenii Domnul Isus trebuie să ocupe locul dintâi. El are dreptul la aceasta. Și dacă aceasta nu este așa la noi, la tine și la mine, El dorește totuși cu plăcere și blândețe să vină la noi, ca să ocupe acest loc.

Domnul înviat a mers cu ei

Cei doi ucenici sunt deci pe drumul de la Ierusalim spre Emaus. Ei discutau despre lucrurile care avuseseră loc. Și în timp ce mergeau, Domnul Isus Însuși vine la ei. Este primul lucru pe care îl auzim despre Domnul înviat în acest capitol. Domnul are un trup de înviere și nu mai este dependent de un mormânt deschis sau de uși deschise. Acest trup de înviere are alte însușiri, mult mai înalte și mai minunate, decât acelea pe care noi le cunoaștem acum cu trupurile noastre pământești, muritoare. Pe de altă parte, cu toate acestea prezența Sa aici este așa fel, că ucenicii nu au observat ceva deosebit. Și aceasta ne ajută să înțelegem cum va fi în timpul Împărăției de o mie de ani, când noi vom domni împreună cu El aici pe pământ în viața de înviere. Desigur în cazul celor doi ucenici era din cauza ochilor lor, că ei nu L-au recunoscut. Ochii lor i-a împiedicat. Și cu toate acestea Domnul a venit la ei ca Om adevărat și le-a vorbit: »Ce cuvinte sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum?« Aceasta este ciudat. Un om, care și el vine de la Ierusalim, și el nu știe nimic despre cele întâmplate? Nu trecuse mult timp de când Mielul de paște a fost sacrificat și de când ochii tuturor au fost îndreptați spre Isus din Nazaret. Ne putem imagina viu, cum ucenici s-au oprit uimiți și au privit cu neîncredere pe Domnul. Unul dintre ei, Cleopa, a răspuns: »Tu ești singurul străin aici în Ierusalim, de nu ști ce s-a întâmplat în el zilele acestea?« Cum răspunde Domnul la aceasta? El nu vorbește împotrivă, dar nici nu spune „da”. El dorește să-i scoată din rezervă, dacă am voie să mă exprim așa. Așa cercetează Domnul motivațiile inimii și gândurilor noastre. Să ne gândim bine la aceasta, în mod deosebit când vorbim cu El în rugăciune. Desigur Domnul cunoaște motivațiile noastre – El este Cunoscătorul inimilor. Dar pentru noi este important să cunoaștem propriile noastre motivații, ca să le aducem înaintea Domnului formulate așa cum trebuie. Și așa vorbesc cei doi ucenici către El: »Ce s-a întâmplat cu Isus Nazarineanul, care era un proroc puternic în fapte și în cuvinte înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului popor …«. Ei vorbesc despre faptul că El S-a dovedit în cuvânt și în faptă că este trimis de Dumnezeu și ei vorbesc de faptul, că El, pe care Moise și Scripturile L-au vestit ca Mesia al lor, în mod de neînțeles, de neconceput, a fost dat să fie pedepsit, L-au condamnat și L-au răstignit. De neînțeles – nu pentru că aceasta era o răutate așa de mare a omului. Nu, ci pentru că Dumnezeu a permis toate acestea! Putem fi siguri, că au fost și mulți alții care au gândit la fel ca acești doi ucenici: „De ce a permis Dumnezeu așa ceva, ca oameni răi să se poarte în felul acesta cu Domnul?” »Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel.« Nu era El Acesta? Putea vreun om să fie ca El? El trebuie să fie totuși Salvatorul! Trebuie să fi orb, ca să nu recunoști aceasta! Pentru noi aceasta pare simplu, nu-i așa? Căci noi știm răspunsul: tocmai pentru că El a fost vândut, că El a fost răstignit și a murit, El putea să devină Salvatorul. Și cu toate acestea rămâne o minune de neînțeles și de nepătruns, că pe acest drum, prin suferințe, cruce, moarte și înviere El a devenit Salvatorul.

Și astăzi este deja a treia zi

»Dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi …«. Aproape că am întreba pe ucenici: „Dacă voi vorbiți în felul acesta, nu observați voi nimic, nu vi se aprinde nici o lumină? Voi vorbiți despre ziua a treia. Nu vă amintiți de cuvintele, pe care Domnul le-a spus despre ziua a treia? De trei ori a vestit, că El va învia a treia zi.” Acești ucenici spun chiar ei înșiși ce lucruri de neînțeles s-au petrecut deja în această zi: femeile nu au găsit trupul în mormânt. Nu este aceasta destul de clar? Mormântul era gol! Nu există nimic mai impresionant în această dimineață, decât faptul că mormântul este gol. L-au luat romanii? L-au luat fariseii? S-au L-au luat ucenicii, care de frica iudeilor erau înapoia ușilor încuiate? Dar mormântul a fost foarte sever supravegheat!? Nu vorbește aceasta inimilor voastre – mormântul gol? Petru a văzut aceasta, Ioan a fost și el acolo – mormântul gol! Vedeți, așa de blocați suntem noi uneori în gândurile noastre, în mintea noastră. Ucenicii vorbesc mai departe, că femeile au văzut îngerii care au spus, că El ar trăi. Apoi au fost alți ucenici acolo, care au văzut, că nu era nici un basm, ceea ce povesteau femeile. Dar toate acestea nu puteau convinge pe acești doi ucenici. Ei trebuiau să-L vadă pe El Însuși, ca să fie convinși. Aceasta nu înseamnă, că ei trebuiau să-L vadă cu ochii lor naturali, ci în sens spiritual; vederea cu propria inimă era importantă. Vai, cât de important este aceasta și pentru noi: pe El Însuși trebuie să-L vedem!

Când ucenici au ajuns la capăt cu mărturia lor, Domnul le spune: »O, nepricepuți«. Observați că aceasta se spune credincioșilor! Sunt credincioși care și-au deconectat mintea. Cât de mulți creștini nu se găsesc astăzi, care mai degrabă se lasă călăuziți de sentimentele lor în loc să se lase călăuziți de minte. Domnul le deschide mintea și când ei nu se folosesc de mintea lor, atunci Domnul le spune: »O, nepricepuți!« Ce fel de minte este aceasta? Este mintea din Ioan 5,20, o „minte” spirituală – o minte, pe care tu trebuie s-o primești. Dar dacă noi medităm acum despre înviere, să nu folosim mintea noastră împotriva credinței, ci ca să întărim credința. Aceasta este exact ca și la Petru. Când el vorbea despre înviere și iudeii gândeau: „noi nu cunoaștem aceasta, ce fel de lucruri noi ne povestești tu”, atunci el nu spune: „voi trebuie în sfârșit să credeți aceasta”. El spune: „Domnul Isus S-a arătat aceluia și aceluia, chiar la 500 de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt în viață – voi puteți deci să-i întrebați, folosește-te de mintea ta, omule!” Dar fi atent, sunt oameni care folosesc mintea lor, dar ei nu văd și nu cred. Căci trebuie să fie o minte deschisă de Domnul Isus. Dar ucenicii nu ajunseseră așa de departe. »O, nepricepuți și zăbavnici cu inima ca să credeți tot ce au spus prorocii!« Ei erau zăbavnici cu inima. Erau zăbavnici să creadă cuvântul prorocilor. Remarcabil este aici, că Domnul Isus așează cuvântul Scripturilor mai presus de cuvântul spus de El. El nu spune aici: Eu v-am spus în definitiv totul. De ce nu spune așa? Deoarece ei nu-L cunosc. El dorește în primul rând ca ei să creadă Scripturile. El nu le-a spus: „O, nepricepuți, de ce nu M-ați crezut?!” Nu, ei erau nepricepuți pentru că nu credeau Scripturile, prorocii. »Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa?« Textul în original spune aici de fapt: „Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri ca să intre în slava Sa?” Mai întâi trebuiau să vină suferințele. Ele trebuiau să fie înainte de slavă. De fapt aceasta este exact așa și cu noi: mai întâi suferințele, apoi slava. Așa spune Domnul Isus ucenicilor Săi. Ca să poată veni în slavă, El a trebuit să treacă prin aceste suferințe îngrozitoare. Aceste suferințe erau premisa, pentru ca El să poată să ne lase să apărem în slava Sa. El a trebuit să intre în întunericul cel mai profund, ca să distrugă puterea întunericului. El a trebuit să moară, pentru ca să învieze dintre cei morți ca Cel viu în slavă. El a trebuit să Se dea în mâinile lui Satana, ca să nimicească odată pentru totdeauna pe Satana și lucrările lui. »Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa?« Nu au vorbit Scripturile despre aceasta?

Domnul explică Scripturile

Începând de la Moise și de la toți profeții, El le-a explicat Scripturile. Ne putem imagina bine aceasta. Pas cu pas El explică capitol după capitol, numai ca să le arate un lucru: toate vorbesc despre Mine. Citește în felul acesta Vechiul Testament, pagină cu pagină, ca să vezi gloria Sa! Fă așa cum a spus Petru, că »… mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos și gloriile de după acestea« (1 Petru 1.11). Totul vorbea despre El și Domnul lasă lumina dumnezeiască să lumineze peste aceste locuri. Ceea ce prorocii înșiși nu au înțeles, aceasta ne explică El prin Duhul Său, pas cu pas. Aceasta este exact așa cum se spune, că Duhul Sfânt ne călăuzește în tot adevărul. Dar nu numai aceasta, El ne amintește și de toate cuvintele, pe care Domnul Isus Însuși le-a spus. Da, este Duhul Sfânt Cel care pe drum ne face cunoscut din tot Vechiul Testament Persoana Domnului nostru – și din Eclesiastul, și din Proverbe, și chiar și din cartea Judecători. Pretutindeni se face lumină, ca să-L recunoaștem pe El, suferințele Sale și gloria Sa. O, cât de importantă a fost această învățătură, ce impresionantă! La sfârșit ei au spus: »Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum și când ne deschidea Scripturile?« Inimile ardeau. Se spune că inima este urechea sentimentelor noastre și nu a minții. Dar inima este urechea întregii noastre personalități – sentimente și minte. De ce avem noi nevoie, sunt inimi arzătoare. Căci prin aceasta sentimentul nostru se deschide, mintea noastră se deschide. Totul este adus sub regia dumnezeiască. De aceea Duhul Sfânt nu este vărsat în sentimentele noastre sau în mintea noastră, ci în inimile noastre, ca astfel El să poată călăuzi întreaga noastră personalitate. De aceea Domnul nu-Și face locuință în sentimentele noastre sau în mintea noastră, ci în inimile noastre, ca astfel să conducă mintea noastră, sentimentele noastre, voința noastră. Inimile lor ardeau. Aceasta este adevărată învățătură dumnezeiască. Este o învățătură care nu lasă reci inimile noastre, atunci când oferim Domnului Isus ocazia să vorbească inimilor noastre. Dar ținta încă nu a fost atinsă. Ei au nevoie de contactul direct cu El, pentru ca ochii lor să se deschidă. Inimile lor încă nu au înregistrat ceea ce ochii lor vedeau. Trebuia să mai aibă loc ceva. Scripturile vorbeau simbolic. Dar acum trebuia să mai vină ceva, ceva în legătură cu El, care trebuia să amintească ucenicilor de suferințele Sale și de moartea Sa. Și aceasta ne este prezentat într-o intimitate foarte liniștită.

Rămâi cu noi

Ei ajung deci în Emaus. Și Domnul s-a făcut că merge mai departe. El îi pune pe ucenici la probă. Nu, El nu îi constrânge. El nu forțează. Este ca în Laodiceea, El stă la ușă și bate, dar El nu deschide ușa. El ne face, ca noi să-I deschidem ușa. El vine ca în Cântarea Cântărilor la mireasă și strigă la ușă (Cântarea Cântărilor 2). El stă la ușa noastră și bate. El vrea să ne verifice, dacă noi cu adevărat cu toată inima Îi deschidem ușa inimii noastre, pentru ca El să intre cu adevărat la noi, ca să afle toate preocupările inimii noastre, ca El să fie Oaspete la masa noastră. Și așa stăruie ucenicii de El. Da, acolo sunt interese în inimă, trezite prin acțiunea acestui străin, a acestui străin necunoscut. »Rămâi cu noi, pentru că este spre seară și ziua s-a plecat.« Ah, ne putem imagina bine aceasta. Afară s-a făcut întuneric, dar înlăuntru s-a făcut lumină, deoarece Domnul era la ei. Este așa, ca și la Isaac și Rebeca. În această istorisire nu ne este dat tabloul primirii Adunării (Bisericii). Aici nu este nici un luceafăr de dimineață. Aici devine seară. De aceea să primim pe Domnul, așa cum a primit Rebeca pe Isaac. Nu în cer, nu, aici pe pământ, în timpul locuirii noastre în corturi pe parcursul călătoriei prin pustie. Afară devine tot mai mult întuneric, dar înlăuntru devine tot mai luminos. Ca și la Isaac atunci în Egipt. Pretutindeni a fost trei zile întuneric, dar în locuințele lor era lumină. De ce? Deoarece ei aveau mielul în casele lor, mielul care urma să fie sacrificat ca miel de paște, »și lumina lor este Mielul« (Apocalipsa 21.23). Exact așa a fost la ucenicii din Emaus. Când afară s-a făcut întuneric, la ei era lumină în casele lor prin Miel.

»Și a intrat ca să rămână împreună cu ei«. El a venit ca să rămână. Aceasta este foarte important. Te-ai gândit tu cu adevărat, că după masa de seară El a dispărut? Nu, El vine la noi, ca să rămână. Desigur, El a devenit nevăzut, ei nu L-au mai văzut cu ochii lor naturali. Dar El nu a mai părăsit casa. El a venit, ca să rămână la ei și niciodată să nu mai plece. Am văzut însă deja, că noi învățăm aici două lucruri foarte importante: întâi; dorința adâncă a Domnului să atingă inimile ucenicilor Săi, pentru ca ei să-L lase în casa lor, pentru ca El să vină acum la ei, ca să rămână și niciodată să nu mai plece. Și în al doilea rând: dorința adâncă a ucenicilor, după ce ei au trăit prezența Domnului în casa lor, să se întoarcă acum la ucenicii adunați, acolo unde Domnul este în mijlocul lor.

Domnul a luat pâinea, a mulțumit și a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o ucenicilor. Acum ochii lor se deschid. Ce clipă măreață, în adevăratul sens al cuvântului! Ei L-au cunoscut. Desigur nu a fost frângerea pâinii ca aceea cu trei zile în urmă în odaia de sus. Dar nu era indiciul clar cu privire la cină? Nu era o scenă emoționantă în seara aceea, când Domnul a frânt pâinea în mijlocul ucenicilor? Acum li se deschid ochii. Frângerea pâinii – nu vorbește ea în modul cel mai clar despre moartea Sa? »Trupul Meu, care este pentru voi«! Nu își amintesc ucenicii în chip minunat de aceasta? Și această aducere aminte de suferințele Sale și de moartea Sa le dă cheia pentru rezolvarea tuturor problemelor lor. Scripturile nu au putut face aceasta. Aici nici nu este Domnul puternic în tărie și cuvânt, ci este Domnul, care prin frângerea pâinii le aduce aminte de suferințele Sale și de moartea Sa.

Tot așa vorbește Domnul și astăzi cu noi! Adu-ți aminte, era prima zi din săptămână. Și astăzi încă, în fiecare prima zi a unei săptămâni noi, Domnul ne vorbește: »Faceți aceasta spre amintirea Mea!« Atunci vestim moartea Sa. Noi nu vestim învierea Sa, cu toate că duminica este ziua învierii și Cel înviat este în mijlocul nostru. Cu frângerea pâinii noi vestim moartea Domnului. Și în această lucrare El S-a făcut cunoscut ucenicilor. Și tot așa este și cu noi. Și noi Îl cunoaștem la frângerea pâinii – în darea trupului Său. Și atunci nu este decisiv, să-L vedem cu ochii naturali. Noi Îl cunoaștem cu ochii inimii noastre, cu ochii credinței. Imaginați-vă, Domnul ar veni cu adevărat duminica vizibil în mijlocul nostru. Ne-am speria noi? Trebuie însă să ne întrebăm: cât de adevărat și real ne dăm noi seama cu credința noastră de prezența Domnului? Căci Domnul a spus, că acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui, El este la mijloc. Este El atunci cu adevărat și real prezent? Este El pentru noi cu adevărat prezent, că nu mai contează dacă noi Îl vedem cu ochii noștri naturali sau dacă El este nevăzut de noi?

Dorința după sfinții adunați

Atunci când El S-a făcut nevăzut, ei primesc această dorința adâncă – o dorință după ucenici, o dorință după cei credincioși. Ei vor acum să fie acolo unde sunt adunați sfinții și unde Domnul vine în mijlocul lor. Este realitatea cea mai minunată, că Domnul Isus vine în viața noastră particulară, ca aici să ocupe locul dintâi. Desigur fiecare dintre noi are lucrul lui și îndatoririle lui personale. În afară de aceasta noi a fost puși ca martori între necredincioși și aceasta este bine și important că este așa. Dar ce este aceasta în comparație cu locul binecuvântat, unde credincioșii sunt adunați și Domnul este în mijlocul lor. Pe pământ nu există ceva mai bun! Viața creștină se mișcă între acești doi poli: Domnul în casele noastre și locul unde Domnul este în mijlocul celor adunați. Domnul a fost cu ei în casele lor și Domnul a venit în mijlocul lor, atunci când ei au fost adunați împreună în Numele Său.

Cei doi ucenici fug înapoi în seara aceea. Ei s-au sculat în același moment. Ei au spus: »Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum și când ne deschidea Scripturile?« Acum aveau înțelegere spirituală pentru Scripturile deschise. În același moment se reîntorc la Ierusalim. Ști tu că sunt aproximativ 12 kilometri? Ce dorință după frații care erau adunați în Ierusalim! Cu adevărat aici în Ierusalim este o Adunare. Și primul lucru pe care îl aflăm, este, că este un loc unde credincioșii își împărtășesc ce au găsit în Domnul. Desigur este totodată important, ca ei să spună Domnului ce au găsit ei în El. Noi am putea face aceasta și atunci când suntem singuri cu El. Dar aici este vorba de a fi împreună, de părtășie. De aceea citim și în psalmi: »Fraților, haideți să …«! Să nu mai facem noi aceasta? Ucenicii au spus celorlalți: »A înviat Domnul«. Ei au depus cu adevărat mărturie despre aceasta. »Domnul a înviat cu adevărat«!


Tradus de la: Auf dem Weg nach Emmaus

Evanghelia lui Pavel (4)
Misiunea lui Pavel

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Convertirea lui Pavel

Nu este fără importanţă, că Dumnezeu l-a mântuit pe Pavel atunci când el era într-o călătorie de îndepărtare de Ierusalim. Nu numai că el nu era în Ierusalim, atunci când Domnul l-a mântuit; ci el se îndepărta de Ierusalim. De ce? Eu cred că motivul este următorul:

  1. Pavel nu a fost introdus în binecuvântare în locul unde erau cei doisprezece, pentru ca să nu fie nici un motiv să se presupună că el ar fi în vreun fel oarecare subordonat lor.
  2. Misiunea lui era diferită de misiunea lor şi nu trebuia să fie nici o confundare între cele două misiuni diferite.

Şi astfel noi îl găsim pe Saul, cum se îndepărtează de Ierusalim, atunci când el a văzut pe Hristos în glorie. Ultimul an de răbdare cu Israel (Luca 13.6-9) trecuse. Ultima mărturie adresată naţiunii ca atare, reprezentată prin sinedriu (Faptele apostolilor 6.15), a fost dată prin Ştefan, care simte împotrivirea poporului faţă de Duhul Sfânt {în trecut} şi acuză naţiunea cu privire la acelaşi păcat (Faptele apostolilor 7.51-53). El a spus, că „Dumnezeul gloriei” S-a arătat lui Avraam; şi cu toate că cei din sinagogă scrâşneau din dinţi împotriva lui, citim : „Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Acolo era un tânăr, care păzea hainele acelora care au omorât pe Ştefan (Faptele apostolilor 7.58). În împlinirea planurilor veşnice (Efeseni 3.11), păzitorul hainelor acelora care au omorât cu pietre pe omul care a văzut pe Domnul Isus în slava lui Dumnezeu, a fost aruncat la pământ printr-o lumină „a cărei strălucire întrecea pe a soarelui” (Faptele apostolilor 26.13). În căile lui Dumnezeu, omorârea cu pietre a lui Ştefan a marcat sfârşitul mărturiei faţă de naţiunea Israel ca atare.

Acest vas ales, Pavel (Faptele apostolilor 9.15), a fost deci dat la iveală. El a primit o misiune nouă, diferită de misiunea celor doisprezece (Faptele apostolilor 9.15; 16; 26.14-19Galateni 1.11-24Efeseni 3.1-13Coloseni 1.24-29). El nu a predicat nimic, care să contrazică ce au predicat cei doisprezece. 1 Corinteni 15.10,11 dovedeşte aceasta, dar nu dovedeşte că el a avut o misiune identică cu cea a celor doisprezece. 1 Corinteni 15.10,11 se referă la 1 Corinteni 15.3-5. Pavel a învăţat acelaşi adevăr referitor la moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos, aşa cum au făcut şi ceilalţi. „Astfel dar, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut”. Însă textele citate mai sus arată că el a primit mai mult decât predicau ei comun; şi realmente misiunea lui era altfel.

Nu se poate exagera, cât de important este că noi suntem în mod deosebit impresionaţi de caracterul diferit al misiunii lui Pavel. Pentru mulţi este ca un şoc, să trebuiască să înveţe că Matei 28.19-20 nu este „direcţia de marş a Bisericii”! Am studiat deja misiunea din Matei 28, dar vrem să accentuăm acum încă o dată un aspect. O caracteristică deosebită a misiunii din Matei 28 este „să faceţi ucenici din toate neamurile”. Aceasta are loc prin aceea că ele:

  • vor fi botezate,
  • vor fi învăţate.

Dacă aceasta ar fi fost misiunea Bisericii, atunci ea ar fi fost o misiune pentru Pavel. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci cuvintele lui din 1 Corinteni 1.17 ar fi o abatere gravă de la responsabilitatea lui, pe care ar fi primit-o în cadrul misiunii sale, căci el spune: „Nu am fost trimis, ca să botez.” Pavel ştia care era misiunea sa, dar noi avem nevoie să punem gândurile noastre în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu invers. Din 1 Corinteni devine clar că Pavel nu a văzut misiunea din Matei 28 ca fiind misiune a lui.

Sursa misiunii lui Pavel

Cei doisprezece au primit misiunea lor (Matia indirect) de la Domnul, atunci când El era aici. Constatăm că Pavel nu a îndeplinit însuşirile din Faptele apostolilor 1.21,22, Matia însă le-a îndeplinit. Norul a luat pe Domnul; cei doisprezece au văzut aceasta. Pavel a văzut altfel pe Domnul. El L-a văzut de partea cealaltă a norului, şi anume în glorie. Hristos glorificat a dat lui Pavel misiunea sa. Acesta este un punct de plecare total diferit de cel al celor doisprezece. Şi punctul de plecare a marcat caracterul întregii sale slujiri. Alţii, care au scris despre această temă, au zis:

Am văzut că mântuirea printr-un Mântuitor înviat era cunoscută şi ea putea fi cunoscută şi credincioşii erau o inimă şi un gând (prin Duhul Sfânt venit aici pe pământ), că ei se gândeau la moartea lui Hristos prin frângerea pâinii (Faptele apostolilor 2.42-46; 4.32), în timp ce ei erau încă legaţi cu pământul şi cu ritualurile de la Templu (Faptele apostolilor 2.46; 3.1; 5.12). Speranţa lor era total legată cu pământul, unde ei aşteptau revenirea Domnului lor (succesiunea evenimentelor le-a fost revelată prin Pavel, de exemplu în 1 Tesaloniceni 4). Însă acum această speranţă (pământească) nu le mai putea fi oferită, deoarece Hristos a fost respins pe pământ. Apoi Dumnezeu realizează prin Hristos planurile depline, adânci ale inimii Sale. Scena, unde toate acestea se pot realiza, este gloria, în care Saul din Tars este introdus acum. Că el vede acum pe Isus în glorie, acesta este punctul de plecare şi centrul Evangheliei, care este încredinţată acum lui. (J. B. Stoney în The Present Testimony New Series, vol. 1, pag. 69).

Uneori încercăm să înţelegem felul şi căile harului Său, fără să vedem punctul de plecare simplu al Evangheliei de astăzi. Hristos, Fiul lui Dumnezeu în glorie, este centrul unde sufletul poate găsi odihnă, şi dacă noi ne-am găsit odihna în această bază şi acest punct de plecare, atunci suntem pregătiţi să înţelegem poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, aşa cum ea ne este prezentată în epistolele lui Pavel. … De aceea este deosebit de important ca eu să cunosc şi să arăt sufletului că Hristos este subiectul simplu al credinţei. Şi aşa cum El în glorie este subiectul credinţei mele şi El, Cel care Se află acolo, guvernează inima mea, eu învăţ că toate, cu câte eu am a face, trebuie să fie în concordanţă cu El, Cel care este baza tuturor binecuvântărilor mele. (J. B. Stoney în The Present Testimony New Series, vol. 1 pag. 71)

Orice dezvoltare trebuie în mod necesar să poarte nu numai urmele originii ei, ci şi să prezinte mai profund natura acelei origini. Numai aceasta dă acestei dezvoltări caracterul şi valoarea ei. Deci orice punct al adevărului, arătat sau învăţat de Pavel, poartă clar această amprentă. (A Voice to the Faithful, vol. 3, pag. 197)

Permiteţi-mi să mai spun un cuvânt sau două în legătură cu Evanghelia lui Pavel. El este singurul care caracterizează Evanghelia sa ca fiind Evanghelia minunată. Şi nu este lipsit de interes să ştim că, dacă apostolul foloseşte această expresie, acest „minunat” nu este în sensul în care în mod obişnuit se foloseşte acest cuvânt; el se referă la Evanghelia „slavei”. Şi adevărata putere de expresie a acestei expresii este: ea este Evanghelia lui Hristos glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Ea este vestea bună, că noi avem un Mântuitor, care a înviat şi este glorificat. Noi suntem chemaţi să avem parte de toate urmările gloriei Sale, precum şi ale morţii Sale la cruce. Ceilalţi apostoli nu au scris niciodată despre subiectul Bisericii, aşa cum ea este făcută una cu Hristos; numai Pavel a făcut aceasta. Probabil Pavel a fost singurul care a fost în stare să spună: ‚Dacă cineva adaugă ceva la Evanghelia mea, acela să fie anatema’ {compară cu Galateni 1.9}. Cu toate că Pavel a adăugat ceva la Evanghelia lor, ei nu puteau adăuga ceva la Evanghelia lui. Apostolii {cei doisprezece} au vestit pe Hristos ca Mesia şi au vestit iertarea păcatelor prin Numele Său; dar ei nu au vorbit despre gloria cerească a lui Hristos, aşa cum a făcut Pavel. El a evidenţiat toate aceste adevăruri şi mai mult decât ei au făcut-o vreodată. Acesta este motivul pentru care el vorbeşte mereu despre „Evanghelia mea”. Desigur nu puteau exista nici un fel de diferenţe referitoare la marile adevăruri ale Evangheliei pe care a predicat-o Pavel şi pe care au predicat-o ceilalţi apostoli; cu toate acestea era un progres mare în ceea ce predica Pavel mai mult decât aceştia. Nu există nimic, care să se contrazică; dar pentru că Pavel era acela care a fost chemat după înălţarea la cer a Domnului, el era cel mai potrivit să adauge ceva. Până în momentul când Pavel a fost chemat mai era ceva care trebuia adăugat la suma adevărurilor revelate. El spune în Coloseni 1.25, că el era slujitor al lui Hristos, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu şi să umple un anumit gol, care până atunci nu era umplut. (W. Kelly, Lectures on the Epistle to the Galatians, pag. 28-29)

Evanghelia lui Pavel (5)
Evanghelia gloriei şi a harului

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 13.31-32Ioan 17.4

Evanghelia gloriei lui Dumnezeu

Evanghelia gloriei are două aspecte, şi unul este completarea celuilalt. Pavel vorbeşte mereu despre „Evanghelia mea”, şi în 1 Timotei 1.11 el vorbeşte despre ea ca fiind „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu”. Evanghelia slavei lui Dumnezeu este vestea bună că Dumnezeu a fost pe deplin glorificat!

Ioan 13.31,32: După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: „Acum Fiul Omului a fost proslăvit, şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, şi Dumnezeu Îl va proslăvi în El Însuşi, şi-L va proslăvi îndată.

Ioan 17.4: Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.

Harul este mult mai mult decât o „favoare nemeritată”; el este „Dumnezeu pentru noi în tot ce este El” şi aceasta cu toată vrăjmăşia noastră naturală. Deci, Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. El nu poate trece cu vederea păcatul. El cere satisfacţie deplină, dar omul este falimentar. Dar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul, atunci nu ne-am putea baza pe dreptatea Sa. S-ar putea ca mai târziu El să-Şi schimbe părerea. Un Dumnezeu care ar putea trece cu vederea un păcat, sau unele păcate, este un dumnezeu după imaginaţia omului. El ar fi la fel de schimbător şi nestatornic cum este omul. Inimile noastre n-ar putea găsi linişte, dacă Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dumnezeu este lumină; şi har înseamnă că Dumnezeu ca lumină este pentru noi aşa cum este ca dragoste. Ura Lui desăvârşită şi oroarea Lui faţă de păcat au avut efect spre binele nostru. Dumnezeu a acţionat în concordanţă cu natura Lui ca lumină (lumina revelează adevăratul caracter al tuturor lucrurilor; Ioan 1). El cere satisfacere deplină cu privire la păcat. Domnul nostru Isus a satisfăcut în chip desăvârşit această cerere. Dumnezeu are acum o bază juridică dreaptă, pe care El poate ierta păcatele acelora care îşi însuşesc lucrarea acestui Preaslăvit, care a oferit lui Dumnezeu această satisfacere (Romani 3.23-26). Aceasta este baza siguranţei veşnice; aceasta înseamnă că Dumnezeu a acţionat în concordanţă cu tot ce este El. Dumnezeu Şi-a păstrat lealitatea şi concordanţa cu fiinţa Sa şi noi avem dreptul să ne bazăm pe lucrarea înfăptuită. Dreptatea lui Dumnezeu este concordanţa cu Sine Însuşi în tot ce este El. În felul acesta faptul că Dumnezeu este lumină a avut efect spre binele nostru. Când ne gândim la cruce, de cele mai multe ori ne gândim că Dumnezeu este dragoste. Însă în cruce vedem ambele: Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste.

Însă nu vrem să ne ocupăm în locul acesta cu foloasele pentru om. Păcatul este o bruscare strigătoare la cer a Creatorului şi a Suveranului moral al universului. Ispăşirea este, când lui Dumnezeu I se aduce satisfacţie desăvârşită pentru crima păcatului împotriva naturii lui Dumnezeu, care este lumină. Gândeşte la obrăznicia îngrozitoare a creaturii de a se face pe sine însuşi dumnezeu, prin aceea că are curajul să-şi facă voia proprie! Pedeapsa veşnică, întunericul extrem, plânsul, ţipătul şi scrâşnirea dinţilor sunt răsplata Sa dreaptă pentru o astfel de comportare, care lezează maiestatea lui Dumnezeu. Noi nu putem găsi cuvinte să condamnăm cum se cuvine atacul creaturii (al nostru propriu) la maiestatea lui Dumnezeu. Tocmai în acest scenariu, unde în fiecare zi are loc aşa ceva, un loc pe care „privirile trufaşe ale celor răi sunt păcat” (Proverbe 21.4), a venit Acela care totdeauna a făcut ce era plăcut Tatălui.

Gândeşte la aptitudinile acestui Preaslăvit! Cineva a spus, că ai nevoie de un nor pentru a întâmpina un alt nor. În Levitic 16 găsim doi nori. Unul este şehina, norul de glorie al prezenţei Dumnezeului lui Israel între heruvimi. Ea cere, în concordanţă cu ceea ce este El în Sine Însuşi, moartea înaintea Lui. Cine poate întâmpina această glorie? Şi este şi un alt nor al lucrării de tămâie pusă pe foc, care se aduce în Locul Preasfânt. Ea reprezintă pe Hristosul lui Dumnezeu în desăvârşirile Sale şi gloriile Persoanei Sale; aceasta constituie norul lucrării de tămâie plăcută. Şi astfel a mers la cruce Unicul, care a fost capabil pentru aceasta, şi focul judecăţii în legătură cu jertfa de ardere de tot şi tot ce s-a ridicat din aceasta, a adus glorie lui Dumnezeu. Tot ce focul a dat la iveală din Persoana lui Hristos era spre gloria lui Dumnezeu şi corespunzător acesteia.

Ce ispăşire măreaţă a avut loc acolo! Ce glorie pentru Dumnezeu, atunci când El a adus satisfacere deplină pentru dezonoarea adusă de păcat maiestăţii şi naturii lui Dumnezeu! Sângele Lui a fost vărsat (Ioan 19.341 Ioan 5.6Levitic 16) şi Dumnezeu a fost satisfăcut şi L-a înviat dintre morţi. Chiar dacă nici un singur păcătos nu ar fi fost vreodată salvat, totuşi Dumnezeu a fost glorificat (Ioan 17.4). Glorificarea Lui este valabilă independent de binecuvântarea pentru om, cu toate că binecuvântarea pentru om este direct dependentă de faptul că lui Dumnezeu I s-a adus satisfacere deplină. Deoarece Dumnezeu a fost glorificat aşa de desăvârşit şi într-o măsură nesfârşit de mare, El a trebuit să-L învieze dintre morţi pe Acela care a făcut aceasta şi să-I dea glorie (1 Petru 1.21) – să dea un loc Domnului nostru Isus care este demn şi în concordanţă cu adâncimea în care El a coborât în moarte. Gândeşte la Sfântul, care a devenit purtătorul păcatului, care a purtat această rebeliune dezgustătoare, detestabilă şi oribilă împotriva lui Dumnezeu! Gândeşte la aceasta!

Era o obligaţie morală din partea lui Dumnezeu să dea glorie lui Hristos. Dumnezeu trebuia să Se poarte drept faţă de Sine Însuşi. Adevărul Său moral neschimbător, care străbate toate epocile, este, că acela care smereşte trebuie să fie înălţat. Cine s-a smerit aşa de mult ca Domnul nostru Isus? Locul, care I-a fost dat, trebuie să fie în concordanţă cu locul pe care El l-a ocupat în smerirea şi degradarea Lui. „Platforma, pe care Solomon s-a suit şi de unde el a intonat cântarea de laudă a lui Israel, avea aceeaşi înălţime ca şi altarul din faţă”, a spus cineva odată [remarca redacţiei: compară cu 2 Corinteni 6.13Exod 27.1]. Chiar şi în lumea aceasta „El trebuie să domnească” (1 Corinteni 15.25). Este o necesitate morală, ca acolo, unde El a ocupat locul cel mai de jos, El să ocupe şi locul cel mai înalt. Dar este mai mult decât aceasta. „Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui” (Romani 6.4).

Kelly remarcă:

Este o interpretare sărăcăcioasă, dacă se presupune că gloria Tatălui ar fi aceeaşi ca atotputernicia sau puterea Sa. Orice motiv, care Îl însufleţeşte moral, orice drum şi orice final, pe care El este făcut cunoscut în desăvârşirile Sale, tot ce se desfăşoară în caracterul ales şi încântare nu numai faţă de creatură, ci şi faţă de Fiul Său, aceasta a fost practicat la învierea Domnului Isus. (Notes on Romans, Londra: G. Morrish, 1873, pag. 86)

Şi aşa S-a înălţat El mai presus de toate cerurile, pentru ca El să umple totul (Efeseni 4.10). Ah, cât de mult umple El inima lui Dumnezeu cu bucurie şi satisfacţie! Dumnezeu Îşi găseşte toată odihna în Hristos. El umple scaunul de domnie al Tatălui (Apocalipsa 3.21) fără greşeală. Dar umple El şi inima ta şi inima mea? Este o veste bună: Dumnezeu a fost glorificat nespus de mult şi veşnic. Cine predică vestea bună despre gloria lui Dumnezeu (1 Timotei 1.11)?

Evanghelia slavei lui Hristos

Există vestea bună că Hristos a fost glorificat (2 Corinteni 4.4)! Felul în care Dumnezeu L-a glorificat pe Hristos este un răspuns la slava şi în concordanţă cu slava, care El a adus-o lui Dumnezeu. Cum să se măsoare valoarea lucrării de la cruce? Ce etalon trebuie să se folosească? Nu este niciunul. Este numai o posibilitate capabilă să descrie şi să măsoare valoarea nespus de mare pentru Dumnezeu a acestei lucrări. Dumnezeu răspunde cu slavă! El a glorificat pe Domnul Isus şi I-a dat locul cel mai înalt.

2 Corinteni 4.3-5: Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acesta, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus.

Lumina, pe care a văzut-o Pavel, i-a făcut cunoscut slava lui Hristos. Lumina a venit din slavă. Şi l-a ce preocupare l-a călăuzit pe Pavel? El nu ştia că el însuşi este un păcătos, şi nici nu avea cunoştinţă de păcat, deoarece el trăia drept în ceea ce priveşte Legea lui Dumnezeu. Dar ceea ce el a văzut, l-a determinat să se preocupe cu Altcineva. Aceasta este exact ceea ce face Evanghelia slavei. Ea ne duce la Dătătorul binecuvântării şi ne preocupă cu El Însuşi în loc de binecuvântările, pe care le-am primit. Ea revelează: cunoaşterea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Aceasta este mult mai mult decât eliberarea din nenorocirea noastră; aceasta revelează un loc nou înaintea orizontului nostru. Ne arată clar slava lui Dumnezeu, aşa cum ea se odihneşte pe Hristosul lui Dumnezeu, pe Omul înălţat la cer. Ne arată un Om în slava lui Dumnezeu. Ce gând măreţ! Hristos a adus pe oameni direct înaintea scaunului de domnie al Tatălui şi poartă acolo natura noastră (cu excepţia păcatului), în trupul Său de slavă, tocmai în momentul când se citesc aceste rânduri. Dacă ne preocupăm tot mai mult cu această realitate minunată, aceasta va mişca gândurile noastre şi va da naştere la adorare în adoratorii Lui curăţiţi. După ce a făcut curăţirea păcatelor prin Sine Însuşi, El S-a aşezat la dreapta maiestăţii în locurile preaînalte (Evrei 1.4). Harul se revarsă acum din locul acesta. Cineva a spus:

Harul vine din glorie, nu de la cruce. Crucea este baza oricărui har, dar lumina străluceşte din punctul final în jos, şi cu cât te apropii mai mult de slavă, cu atât mai mult recunoşti cât de bun venit eşti; cu atât eşti mai sigur că locul tău este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; şi toate acestea au o influenţă asupra ta în aşa fel că Hristos Însuşi captivează inima ta. Aceasta este Evanghelia slavei. Eu am fost nu numai curăţit şi eliberat de tot ce era împotriva mea, ci eu mi-am însuşit moartea Sa şi în timp ce Îl urmez acolo unde este El, eu sunt transformat în acelaşi chip ca al Lui. (Ministry of J. B. Stoney, vol 6, pag. 245)

Evanghelia slavei înseamnă, că El nu numai ne-a curăţit de tot ce era împotriva noastră, ci că noi avem îndrăzneală prin sângele Lui să avem parte împreună cu El de fericirea Lui în prezenţa lui Dumnezeu – noi avem parte de fericirea a ceea ce este Hristos pentru Dumnezeu. Oricine a văzut slava Sa dinapoia perdelei va fi schimbat în sufletul său în concordanţă morală cu El, aşa că el nu găseşte nici un loc de odihnă aici pe pământ, ci iese afară din tabără la El, purtând ocara Lui … Nimeni nu se ridică mai presus de altarul său [remarca redacţiei: altarul vorbeşte despre relaţia pe care eu o am cu Dumnezeu şi care se arată clar în mod deosebit în timpul meu de linişte]; aceasta înseamnă, că el nu poate fi pentru Hristos aici pe pământ, unde totul este împotriva lui Hristos, dacă el nu-L cunoaşte acolo unde toată gloria lui Dumnezeu se odihneşte pe El. Aceasta este Evanghelia gloriei. Dacă Îl cunoşti în felul acesta, atunci înapoia perdelei vei fi cu El şi în afara taberei vei purta ocara Lui. (Ministry of J. B. Stoney, vol. 6 pag. 232)

Un altul {probabil W. Kelly} a spus:

Ce bucurie este că, atunci când s-a dovedit că omul este pierdut definitiv, Dumnezeu revelează dreptatea Sa în Evanghelie, prin aceea că El îndreptăţeşte în modul cel mai minunat pe cel care crede! Credinciosul are parte atunci nu numai de faptul că sângele lui Hristos a ispăşit păcatele lui şi îl curăţeşte, ci şi că el însuşi păşeşte pe locul nou şi ceresc, şi anume în Hristos, în acelaşi fel cum El este în glorie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că şi atunci chiar când nimeni nu a văzut viziunea cerească ca apostolul, totuşi fiecare creştin credincios este îndreptăţit să spună că el posedă natura binecuvântării care a fost făcută cunoscut lui Saul şi prin el tuturor acelora care cred Cuvântul Său. Harul lui Dumnezeu l-a întâmpinat în mod nemeritat în păcatele sale, atunci când el s-a smerit înaintea lui Hristos. El l-a condus să devină dreptatea lui Dumnezeu în El, nu aşa cum El era, ci aşa cum El este în slava cerească.

Nu este deci de mirare, că apostolul putea să vorbească despre Evanghelia slavei lui Dumnezeu. Căci dacă dragostea a trimis pe Fiul aici jos ca singura, dar desăvârşit de suficientă ispăşire pentru păcatele noastre, atunci El L-a glorificat în mod foarte deosebit în Sine Însuşi şi ne-a dăruit să devenim dreptatea Lui în acea glorie din care lumina lui Hristos în glorie a coborât în inimile noastre întunecate şi unde noi de acum încolo suntem făcuţi una cu El. Lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos era nu numai pentru Saul din Tars. Prin mărturia lui inspirată trebuiau corintenii de atunci şi noi credincioşii de astăzi să cunoaştem că suntem binecuvântaţi în aceeaşi măsură bogată. Ce har minunat să fi un creştin prin credinţa în Hristos simplă, nefalsificată şi bogată, potrivit Evangheliei slavei Sale. Ce stare jalnică, să fi mai puţin decât aceasta! Între cele două stări nu este o treaptă de mijloc, pe care am putea sta, care să fie numită de Dumnezeu ca fiind bună. Creştinătatea stă mult înapoia adevărului şi navighează cu catargul desfăşurat complet spre abisul decăderii. (Bible Treasury, N. S., vol. 5, pag. 363)

Slava Domnului este o putere transformatoare în viaţa noastră, dacă o privim. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3.18). Doreşte Dumnezeu ca noi să privim la Domnul, să-L contemplăm? Cum ar putea cineva să spună nu? Dar versetul nu spune: „privind pe Domnul”. Aceasta este inclus, fără îndoială, dar noi toţi ar trebui să privim slava Domnului. Inimile noastre ar trebui să fie preocupate cu locul care a fost dat Aceluia care numai Lui i se cuvine. În cer nu este nici un loc pentru El, care să fie prea înalt.

Slava Domnului este expresia şi măsura satisfacţiei şi gloriei care a fost adusă Aceluia care a aşezat pe Hristos acolo! Să-L priveşti acolo înseamnă să meditezi în privinţa aceasta şi să savurezi în suflet ceea ce noi am studiat pe aceste pagini, cum El a făcut ispăşire pentru Dumnezeu şi cum Dumnezeu a răspuns la aceasta, prin aceea că El L-a aşezat pe Hristos în glorie. Şi potrivit cu 2 Corinteni 3.18 privirea acestei glorii a Domnului va avea efect de transformare a noastră.

Copilul de parte bărbătească, care va păşuna naţiunile cu un toiag de fier, a fost luat la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie (Apocalipsa 12). Apostolul Pavel a fost luat în acea scenă de glorie şi a auzit lucruri care nu pot fi făcute cunoscut în starea noastră actuală. Şi ce minunat este să ne gândim, că Acela care este încununat cu glorie şi onoare va coborî Însuşi în văzduh (Ioan 14.3) şi că şi noi vom fi luaţi (1 Tesaloniceni 4.17), mutaţi direct în acea scenă unde slava lui Dumnezeu se odihneşte peste El. Atunci vom privi într-o măsură mai mare, faţă către faţă (1 Corinteni 13.12), slava Domnului (Ioan 17.24). Dar această scenă ar trebui să ne formeze deja astăzi. Un om este format de lucrurile cu care se preocupă, fie că este vorba de bani, de putere, de onoare, de plăceri, şi aşa mai departe. Ne preocupăm noi cu Hristos în glorie? Dacă este aşa, atunci va avea loc o transformare (fără îndoială, neobservată de noi înşine) în concordanţă morală cu El Însuşi şi cu ceea ce este corespunzător acelei scene de glorie, în care noi vom fi introduşi în curând.

Evanghelia harului lui Dumnezeu

Har este mult mai mult decât favoare nemeritată. Desigur aceasta este inclusă în har; dar har înseamnă, Dumnezeu pentru noi în tot ce El este. Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1.5) şi Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4.8). Lumina dă la iveală caracterul adevărat al tuturor lucrurilor (Efeseni 5.13). Şi Dumnezeu ne-a rânduit să fim acolo unde este El. Toţi creştinii credincioşi umblă în lumină (1 Ioan 1.7), cu toate că noi nu totdeauna umblăm corespunzător luminii. Noi nu am fi fericiţi la un dumnezeu care nu este lumină. Aşa sunt dumnezeii incalculabili ai păgânilor. Dumnezeu este totdeauna credincios faţă de Sine Însuşi, totdeauna în concordanţă cu Fiinţa Sa. El a cerut executarea sentinţei rostită de El şi Hristos a satisfăcut cererea. Dumnezeu este lumină şi El a fost satisfăcut şi glorificat, ca lumină, în lucrarea de pe cruce. Şi acum dragostea Lui este liberă să se reverse spre păcătos, deoarece El este drept, dacă face aceasta, căci El – ca lumină – a fost satisfăcut cu lucrarea de ispăşire. El trebuie să fie drept, atunci când El îndreptăţeşte pe păcătos (Romani 3.26).

Satisfacţia veşnică, care I-a fost adusă în felul acesta, revelează pe Dumnezeu ca lumină pentru noi. El a cerut şi El a plătit! Dumnezeu, ca lumină, a lucrat în felul acesta pentru noi – ce gând minunat! În felul acesta Dumnezeu este pentru noi lumină şi dragoste. Aceasta este ceea ce înţelegem noi când spunem că har înseamnă: Dumnezeu pentru noi în tot ce El este şi cu toată starea noastră de vrăjmăşie naturală. Nu este aceasta mult mai mult, decât să vezi numai favoare nemeritată în cuvântul „har”?

Pavel a mărturisit despre Evanghelia harului lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.24). După ce a fost înfăptuită ispăşirea pentru Dumnezeu şi El a fost glorificat şi Hristos a fost glorificat corespunzător smeririi Lui, care a adus o glorificare aşa de mare lui Dumnezeu, s-a revărsat harul de la Hristos glorificat spre naţiuni, care erau fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume (Efeseni 2.13). Ah, priveşte la groapa din care ai fost scos! Priveşte în negura întunericului (Iuda 13), pentru totdeauna îndepărtat de Dumnezeu! Fără Dumnezeu, fără speranţă! Pierdut, pierdut, pierdut! Câine al naţiunilor, străin în ceea ce priveşte făgăduinţa legămintelor.

Acela, care a prigonit până în moarte calea (Faptele apostolilor 22.4), este deodată aruncat la pământ prin slava unei mari lumini, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui la amiază. Acela, pe care el Îl prigonea fără să ştie, îi apare în dogoarea slavei Sale şi el descoperă că el Îl prigoneşte pe Hristos Însuşi, prin aceea că el prigonea pe aceia care aparţineau lui Hristos (Faptele apostolilor 9.5). Aceasta este prima referire la adevărul despre un singur trup şi unirea mădularelor cu Hristos (Faptele apostolilor 9.41 Corinteni 6.17; 12.12,13; şi aşa mai departe).

El se duce direct în sinagogă şi predică pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 9.20). Desigur toţi credincioşii cunoşteau pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, dar Pavel accentuează aceasta în mod deosebit. Este Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, care este fundamentul Bisericii (Matei 16.16-18). Domnul S-a arătat mai târziu lui Pavel în alte revelaţii (Faptele apostolilor 26.16) şi lui i-au fost încredinţate acele linii directoare ale adevărului, care prezintă planul veşnic al lui Dumnezeu (Efeseni 3.11) şi care întregesc Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1.25).

Pavel serveşte ca demarcare a acelora pe care Dumnezeu voia să-i mântuiască (1 Timotei 1.16). Gândeşte la harul lui Dumnezeu, care a salvat pe omul acesta! Noi ne gândim la harul de care au parte cei care sunt „în poziţii înalte”. Pavel era dimpotrivă un „om de carieră” (Filipeni 3.4-6) şi în afară de aceasta cel dintâi (adică, cel mai rău) dintre păcătoşi (1 Timotei 1.15).

Dar dacă ne gândim la mărimea slavei care a fost adusă lui Dumnezeu prin Hristos şi cum a răspuns Dumnezeu la aceasta şi a evaluat aceasta prin glorificare corespunzătoare a lui Hristos, nu este de mirare că un har aşa de măreţ a putut coborî de la Hristos aflat în slavă la cel dintâi dintre păcătoşi! Nu este de mirare că el era vasul ales (Faptele apostolilor 9.15) şi era făcut de Dumnezeu corespunzător să fie purtătorul Evangheliei slavei lui Dumnezeu şi al Evangheliei harului lui Dumnezeu. Lui i-a fost încredinţată o administrare specială a harului lui Dumnezeu (Efeseni 3.2) şi el a propovăduit adevărurile binecuvântate, că iudeii şi păgânii erau împreună moştenitori şi alcătuiai împreună un singur trup şi erau împreună părtaşi (Efeseni 3.6). Acestea nu sunt numai cuvinte simple, ci sunt realităţi vii. Trebuie să ne gândim ce înseamnă şi ce conţin cu adevărat aceste cuvinte. Mărimea acestui har va deveni atunci şi în inimile noastre corespunzător de mare şi vom vedea legătura între vestea bună a harului lui Dumnezeu şi vestea bună a slavei. Vom învăţa că am fost îndreptăţiţi şi am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu Însuşi. Da, minune peste minune, „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3.3), cu Hristos, care este deja în glorie. Noi suntem creaţie nouă în El şi prin Duhul suntem legaţi cu Capul glorificat (2 Corinteni 5.17). Astfel vom învăţa să mărturisim despre vestea bună a harului lui Dumnezeu. Har este Dumnezeu pentru noi în tot ce El este, şi în har El ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 1.3).

Rezumat

Pavel vorbeşte despre „Evanghelia mea” (Romani 2.16; 16.252 Timotei 2.8; vezi şi Galateni 1.11; 2.2), şi spune „Evanghelia noastră” (1 Tesaloniceni 1.52 Tesaloniceni 2.14), atunci când leagă pe alţii cu sine însuşi. El a predicat adevărurile de bază ale Evangheliei ca şi ceilalţi (1 Corinteni 15.1-11), dar ce a predicat el, el nu a învăţat de la alţii. El le-a primit prin descoperire directă. În aceste revelaţii el a primit adevărurile de bază ale Evangheliei, şi încă ceva în plus. Dacă ar fi fost numai ce au predicat cei din Ierusalim, el nu ar fi putut spune: „După paisprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între neamuri” (Galateni 2.1,2; vezi şi Faptele apostolilor 26.16).

Din cauza acestor adevăruri suplimentare ale Evangheliei, pe care Pavel le-a primit prin descoperire, el spune, când vorbeşte despre Evanghelie: „… de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel” (Coloseni 1.23; vezi şi Romani 15.16). El spune şi despre trupul lui Hristos: „… trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1.24-27; vezi şi Efeseni 3.7).

Observă că sunt două lucruri, cărora Pavel a devenit slujitor – el nu a fost slujitorul. Lasă la o parte articolul hotărât. El a devenit slujitor – în sensul că lui i-au fost încredinţate ca misiune specială – al acestor două aspecte ale adevărului, diferite, dar nu despărţite unul de altul, într-un sens deosebit ca unul care avea descoperiri deosebite ale acestor adevăruri. Legătura acestor adevăruri este exprimată prin expresia „taina Evangheliei” (Efeseni 6.30). Nu Evanghelia este numită ca fiind o taină. Aspectul este că Evanghelia lui Pavel este uşa pentru desfăşurarea tainei. Şi astfel lui i-a fost făcută cunoscut Evanghelia slavei lui Dumnezeu (1 Timotei 1.11), Evanghelia tainei lui Hristos (2 Corinteni 4.4) şi Evanghelia harului lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.24). Administrarea harului lui Dumnezeu faţă de păgâni a fost încredinţată lui Pavel (Efeseni 3.2Galateni 2.8). Dumnezeu nu a dat niciodată vreunui om dreptul să aleagă, să creadă Evanghelia. Evanghelia lui Pavel şi descoperirea tainei „a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă” (Romani 16.26). Domnul Isus va fi descoperit „din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 1.1-8). În loc să roage pe oameni să facă alegerea, să creadă Evanghelia, „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele apostolilor 17.30; vezi şi 1 Petru 4.17Romani 1.5; 10.16). Iosua 24.15 nu este un verset al Evangheliei, deoarece el nu corespunde locurilor citate mai înainte. În afară de aceasta alegerea din Iosua 24.15 se referă la o alegere a dumnezeilor proprii, dacă cuiva i se pare ceva rău să slujească Domnului. Alegerea de a sluji Domnului, aşa cum ea stă în Iosua 24.22, era o alegere omenească, o voinţă omenească, şi cartea Judecători arată cum alegerea omenească în lucrurile divine duce la nimicire. Dumnezeu este Acela care (Ioan 1.13Iacov 1.181 Petru 1.23Efeseni 2.9,10Romani 9.22,23; 8.29,302 Timotei 1.9; 2.10; şi aşa mai departe) ia iniţiativa în naşterea din nou şi în mântuire. Totul are loc din har (Efeseni 2.8) şi Dumnezeu este pentru noi în tot ce este El.

Evanghelia lui Pavel (6)
Atacul lui satan asupra Evangheliei slavei lui Hristos

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Unul din punctele de atac deosebit ale lui satan este, „să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4.4). Vai, câtă perfidie arată satan cu acest atac! De ce atacă el tocmai acest punct? Dacă îi reuşeşte acest atac, atunci întunecă strălucirea. Gloria lui Hristos este măsura glorificării lui Dumnezeu şi întunecarea acestei strălucirii a gloriei lui Hristos înseamnă că şi cealaltă glorie este întunecată. Prin aceasta este întunecată corespunzător şi dimensiunea harului lui Dumnezeu, aşa cum ea este percepută în suflet, şi totul slăbeşte aşa de mult că se limitează numai la satisfacerea nevoilor omului, oricât de binecuvântată ar fi în sine această satisfacere a nevoilor. Dar Evanghelia este mult mai mult decât satisfacerea nevoilor omului, şi este ţelul vrăjmaşului să împiedice strălucirea veştii bune despre gloria lui Hristos, pentru ca ea să nu strălucească pentru cei pierduţi. Când predicăm aceste lucruri, atunci întâmpinăm pe vrăjmaş tocmai acolo unde lupta este cea mai grea. El ştie foarte bine de ce el atacă în mod deosebit acest adevăr. Şti şi tu?

Cineva a spus:

În toate timpurile a fost bine cunoscuta strategie a vrăjmaşului – dacă nu poate împiedica propovăduirea adevărului divin -, să faciliteze o anumită parte a adevărului în detrimentul şi spre neglijarea unei alte părţi mult mai mari şi mai importante a adevărului. Prin aceasta el poate limita atenţia credincioşilor la lucruri de rangul doi – oricât de preţioase ar fi chiar şi aceste lucruri în sine -, pentru ca adevăruri care au importanţă mai mare şi mai profundă să se piardă din vedere sau cel puţin să treacă pe planul al doilea.

N. Darby a constat pe drept, că

… dacă te preocupi exclusiv de felul cum poţi satisface nevoile păcătosului – oricât de reale ar fi ele şi oricât aceasta ar revela dragostea lui Dumnezeu, şi aceasta este totdeauna de preţ pentru suflet -, se pune totuşi o bază îngustă pentru creşterea spirituală. (Letters of J. N. Darby, vol. 3, pag. 445)

„Predica de trezire” şi vestirea Evangheliei în general este caracterizată prin aceea că ele „satisfac nevoile păcătosului şi revelează dragostea lui Dumnezeu”. Vestea bună este prezentată ca „ieşire în caz de pericol din iad” sau ca ceva care oferă „împlinirea vieţii”, în loc ca mai degrabă Dumnezeu să fie glorificat pe deplin. Fraţii noştri preaiubiţi şi scumpi din generaţia trecută au văzut decăderea în caracterul vestirii Evangheliei (în mod deosebit în creştinismul evanghelic) şi au scris atenţionări în privinţa aceasta. Vom face bine să ţinem seama de aceste cuvinte, cum ar fi:

Eu cred că Persoana Domnului a pierdut locul de onoare – cel puţin în predica de trezire spirituală -, pe care El ar trebui să-l aibă, şi aceasta face ca predica, cu toate că fără îndoială ea este deseori binecuvântată, să aibă lipsuri mari. Mântuirea prin dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi – desigur un adevăr binecuvântat – este predicată mai mult decât Hristos. (J. N. Darby în The Bible Treasury, vol. 11, pag. 93)

… „să mergi în cer” – o expresie în neconcordanţă cu Scriptura – a înlocuit în gândurile evanghelicale venirea Domnului şi învierea. (J. N. Darby în The Bible Treasury, vol. 11, pag. 93)

Pentru ca nimeni să nu mă înţeleagă greşit, vreau să spun încă o dată clar, că eu nu pledez să se renunţe la predica despre ce are nevoie omul, despre mijloacele de mântuire al lui Dumnezeu, despre pocăinţă, şi aşa mai departe. Evanghelia lui Pavel include toate aceste lucruri, dar ea nu se opreşte aici. Aceasta este exprimat foarte clar în cele ce urmează:

Cine ştie că el a fost salvat pentru cer, acela predică siguranţă. Cine ştie că harul lui Dumnezeu i-a iertat păcatele, acela predică iertarea. Cine se bucură de pace, predică pacea. Şi cine ştie că Hristos locuieşte prin credinţă în inima lui – Hristos, aşa cum este El, Hristos, nădejdea slavei -, predică siguranţă, iertare, pace, dar toate marcate de cunoaşterea personală a lui Hristos. Ce este mic nu include ce este mare, dar ce este mare include ce este mic. (H. F. Witherby în Fodd for the Flock, vol. 2, pag. 100-101)

Astfel vrem să ne încurajăm inimile, să învăţăm să preţuim mai mult pe Hristos! Vrem să-L rugăm, ca El să ne facă capabili să facem cunoscut Persoana Sa, lucrarea Sa, slava Sa şi glorificarea lui Dumnezeu şi harul. Nu vrem să facem nimic care în vreun fel oarecare să împiedice să strălucească „lumina Evangheliei slavei lui Hristos”.

Evanghelia lui Pavel (7)
Expresii care conţin cuvântul „Evanghelie”

Roy A. Huebner

Evanghelia lui Dumnezeu

Romani 1.1-4: Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru, …

În Romani 1.1-4 vedem vestea bună a lui Dumnezeu referitoare la Fiul Său, care împlineşte profeţia şi Se dovedeşte în putere ca Fiu al lui Dumnezeu – Isus Hristos, Domnul nostru. Aşa a dat Dumnezeu pe Fiul Său şi El ar trebui să fie recunoscut ca Domn. Pavel a propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu ca pe o slujbă de jertfire sau slujbă preoţească, deoarece era vorba să aducă naţiunile ca dar de jertfă (Romani 15.16,17). Ea a fost propovăduită gratis şi cu multă osteneală ( 2 Corinteni 11.71 Tesaloniceni 2.2,5,11). Epistola 1 Petru 4.17 arată consecinţele grave, dacă nu se dă ascultare acestei Evanghelii.

Evanghelia Fiului Său

Romani 1.9: Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele.

 

Aceasta este amintită în Romani 1.9 şi vorbeşte despre inima lui Dumnezeu, despre dragostea lui Dumnezeu în darul Fiului Său. Sentimente divine sunt revelate în Evanghelia Fiului Său.

Evanghelia lui Hristos

Filipeni 1.27: Numai, purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămânea departe de voi, să aud despre voi că rămâneţi tari în acelaşi duh, şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei.

1 Corinteni 9.12: … ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

2 Corinteni 2.12: Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul, …

2 Corinteni 9.13: Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos.

2 Corinteni 10.14: Nu ne întindem prea mult, ca şi când n-am fi ajuns până la voi, căci în adevăr, până la voi am ajuns în Evanghelia lui Hristos.

Galateni 1.7: … dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

1 Tesaloniceni 3.2: v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră.

Expresia „Hristos” reprezintă locul oficial, care aparţine Fiului lui Dumnezeu (compară cu Faptele apostolilor 2.36). Ca atare El are drept asupra noastră. Pasajele din Biblie citate mai sus arată că gândul legat de responsabilitate stă în legătură cu expresia „Evanghelia lui Hristos”.

Evanghelia lui Isus Hristos

Faptele apostolilor 8.12: Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi …

Fiul lui Dumnezeu are nu numai titlul „Hristos” sau „Unsul”, ci El ca om a ocupat acest loc; este „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Evanghelia lui Isus Hristos arată spre Persoana care are acest loc.

Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos

2 Tesaloniceni 1.8: … ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

Acesta este titlul complet al Hristos-ului lui Dumnezeu şi arată fiecare aspect al gloriei Sale câştigate. În aceasta în cele din urmă nimeni nu va putea să I se împotrivească, ci toţi adversarii vor simţi puterea tăriei Lui. Observă de asemenea, că omului nu îi este lăsată nici o posibilitate de alegere. El trebuie să asculte de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

Evanghelia păcii

Romani 10.15: Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”

Efeseni 6.15: … având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii.

Epistola către Romani 10.15 şi Efeseni 6.15 ne arată că picioarele au o parte importantă în legătură cu această Evanghelie. Este vorba de a duce vestea bună a păcii. Cât de frumoase sunt aici picioarele, probabil picioarele foarte obosite şi dureroase, rănite şi umflate din cauza călătoriei, dar totdeauna mergând mai departe, ca să ducă vestea bună a păcii. Picioarele acestea sunt frumoase, spune Duhul Sfânt, dacă umblarea este în ordine.

Evanghelia harului

Faptele apostolilor 20.24: Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.

Domnul a spus lui Pavel, că el trebuia să fie un martor al acelor lucruri, pe care el le-a văzut şi în care El i Se va arăta. Şi astfel Pavel a fost un martor credincios (Faptele apostolilor 20.24) despre harul lui Dumnezeu, care a convertit pe cel dintâi dintre păcătoşi (este numai un singur cel dintâi: Pavel a scris fiind inspirat).

Evanghelia Împărăţiei

Matei 24.14: Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Această Evanghelie va fi propovăduită de către rămăşiţa iudaică în timpul necazului cel mare. Matei 24.1-44 se referă la timpul celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel. Fără îndoială ea a fost propovăduită şi înainte de cruce (Matei 10.7), dar Împărăţia în forma ei vizibilă este într-o stare de aşteptare, momentan ea are o formă „tainică” (Matei 13), deoarece Împăratul a fost lepădat.

Evanghelia veşnică

 Apocalipsa 14.6,7: Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

 Această Evanghelie şi Evanghelia Împărăţiei sunt în legătură una cu alta. Ambele vor fi propovăduite de rămăşiţa iudaică în timpul necazului cel mare. Evanghelia veşnică exprimă gândul că orice creatură va fi binecuvântată de Dumnezeu, dar orice rău va fi judecat; şi ea arată pe Dumnezeu ca Acela care este singurul demn de toată onoarea (Apocalipsa 14.7).

Evanghelia gloriei lui Hristos

2 Corinteni 4.4: … strălucirea Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Aceasta a fost explicat deja în partea principală a acestei serii de articole [„Evanghelia lui Pavel: 5. Evanghelia gloriei şi a harului”] şi aici nu trebuie să i se mai adauge nimic.

Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu

1 Timotei 1.11: … potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie.

Epistola 1 Timotei 1.9,10 arată aplicarea Legii. Dar este legată gloria cu ceea ce blestemă şi loveşte pe păcătos? Da, realmente (2 Corinteni 3.7-9), dar aceasta este pus în umbră prin slujba dreptăţii (2 Corinteni 3.9,10). Păcatul a fost întâmpinat şi el a fost înlăturat juridic. În ceea ce priveşte păcatul, Dumnezeu a fost glorificat în orice privinţă, şi Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu vesteşte aceasta. Această Evanghelie este în contrast cu acele lucruri care sunt sacrilegiu (în privinţa aceasta Dumnezeu a fost glorificat) – de asemenea şi Legea era împotriva lor. Dar această Evanghelie are o rază de acţiune mult mai mare decât Legea. Realmente ea stă într-o opoziţie mult mai mare faţă de lucruri, decât a stat Legea vreodată. La fel şi gloria Sa, pe care El a câştigat-o prin cruce (pe care a murit preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu) depăşeşte cu mult gloria Legii, care a fost dată prin îngeri.

Evanghelia bogăţiei de nepătruns a lui Dumnezeu

Efeseni 3.8: Mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, …

Evanghelia lui Hristos se referă, aşa cum am remarcat, la responsabilitatea pe care o au aceia care se încred în Acela căruia Dumnezeu I-a dat acest loc public. În Efeseni 3.8 se pune accentul pe faptul că gloriile diferite câştigate sunt de nepătruns; vezi Romani 9.23Efeseni 1.7,18; 2.7; 3.16Filipeni 4.19Coloseni 1.27Apocalipsa 5.12.

Evanghelia mântuirii voastre

Efeseni 1.13: Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, …

Faptele apostolilor 19.1-6 arată că ucenicii, pe care Pavel i-a găsit în Efes, nu primiseră Duhul Sfânt, atunci când au venit la credinţă. Ei nu ştiau că Duhul Sfânt venise. Abia când Hristos a fost înălţat, Duhul Sfânt a venit ca Acela care locuieşte în oameni (Ioan 7.39Faptele apostolilor 2.32,33). Înainte de înălţarea lui Hristos la cer ei au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Ioan Botezătorul le-a propovăduit pe Cel ce urma să vină (Faptele apostolilor 19.5). Pavel le-a propovăduit pe Isus şi fără îndoială ei s-au bazat apoi pe Persoana Sa şi pe lucrarea făcută pentru cunoaşterea iertării păcatelor. Pavel şi-a pus mâinile peste ei şi ei au primit pe Duhul Sfânt. Ei au crezut Evanghelia mântuirii lor, ceea ce înseamnă; să te bazezi pe Persoana lui Hristos şi pe lucrarea făcută – spre iertarea păcatelor. Duhul este dat ca pecete a credinţei. El este Duhul Sfânt al făgăduinţei (Luca 24.49), pe care Îl primesc toţi cei care cred în felul acesta. Duhul Sfânt îi leagă cu trupul lui Hristos, care a fost constituit o dată pentru totdeauna în Ierusalim în ziua de Rusalii. El este şi arvuna moştenirii noastre.

Evanghelia pentru cei necircumcişi

Galateni 2.7: … când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, …

Această Evanghelie caracterizează un domeniu special de responsabilitate, care a fost încredinţat lui Pavel cu privire la naţiuni.

Evanghelia pentru cei circumcişi

Galateni 2.7,8: … după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, – căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor.

Această Evanghelie caracterizează un domeniu special de responsabilitate, care a fost încredinţat lui Petru cu privire la iudei.

Valoarea morţii lui Hristos (3)
Era totuşi ceva în jertfa pentru păcat spre bucuria lui Dumnezeu?

Dirk Schürmann

Jertfa pentru păcat arată felul în care Dumnezeu tratează păcatul. Ea arată ce înseamnă păcatul în ochii Lui, şi aceasta tocmai în momentul când Fiul Său – din cauza noastră şi în locul nostru – a fost făcut păcat şi a fost încărcat cu păcatele noastre. Arderea în afara taberei, aceasta înseamnă mistuirea completă prin foc (Leviticul 6.30), caracterizează grozăvia şi dimensiunea judecăţii sfinte a lui Dumnezeu asupra păcatului, cu care jertfa se identifica. Ea arată realitatea îndepărtării de Dumnezeu, în care Domnul a ajuns, când El a fost părăsit de Dumnezeu pentru noi. Şi cu toate acestea există ceva în jertfa pentru păcat, care era ars pe altar. Ce era cel mai bun, aceasta era grăsimea jertfei pentru păcat, nu era ars împreună cu jertfa în afara taberei, ci pe altar.  În aceasta putem vedea că răspunsul pe care Hristos l-a dat în această judecată la cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, cu toate sentimentele şi gândurile pe care El le-a arătat în această judecată, atunci când El prin Duhul veşnic S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată, erau pentru Dumnezeu deosebit de preţioase. Vedem în aceasta cum preţuieşte Dumnezeu această dăruire desăvârşită, care era gata să ocupe pentru gloria lui Dumnezeu chiar şi acest loc îngrozitor şi să Se lase făcut păcat. În afară de aceasta, jertfa pentru păcat era – cu toate că omul, care ardea jertfa pentru păcat în afara taberei, era întinat, deoarece păcatul era acolo – totuşi în sine aşa de deosebită, că ea avea un efect de sfinţire pentru tot ce venea în contact cu ea. De asemenea, şi hotărârile toate, care stăteau în legătură cu jertfa pentru păcat, arătau cât de deosebit de sfânt era caracterul acestei jertfe (Leviticul 6.17-23).

Răspuns la întrebarea referitoare la “întâia înviere”
Apocalipsa 20.4-6; Ioan 5.24,25,28,29; Daniel 12.1-3

SoundWords

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 20.4-6Ioan 5.24,25,28,29Daniel 12.1-3

Trei grupe în Apocalipsa 20.4-6

Apocalipsa 20.4-6: 4 Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată; şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu; şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor; şi ei au înviat [au fost făcuţi vii] şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. 5 Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere. 6 Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.

În versetul 4 sunt amintite trei grupe diferite de sfinţi:

  1. „Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată.”
  2. „…sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.”
  3. „ … şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor

Prima grupă constă din credincioşii Vechiului Testament şi ai Noului Testament înviaţi şi răpiţi. Ei sunt simbolizaţi începând cu capitolul 4 prin cei 24 de bătrâni. La nunta Mielului ei sunt subîmpărţiţi în „mireasa” (Biserica = Adunarea) şi „invitaţi” (credincioşii din Vechiul Testament), şi mai târziu ei sunt văzuţi ca „oştirile de război, care sunt în cer” (Apocalipsa 19.14).

Tronurile nu sunt, aşa cum cred unii, decoraţii de onoare, ci sunt tronurile judecăţii, aşa cum versetul spune categoric: „… li s-a dat să facă judecată” (Apocalipsa 20.4). Aceste tronuri le vedem şi în Apocalipsa 4.4, unde ele stau în legătură cu tronul lui Dumnezeu, tronul judecăţii. [Psalmul 9.4.7 sprijină gândul, că este vorba de tronul judecăţii.] În Apocalipsa 20.4 devine adevărat ce a spus Pavel credincioşilor din Corint: „Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea” (1 Corinteni 6.2). Este remarcabil, că la grupa a doua şi a treia nu citim nimic despre această misiune de a judeca.

Grupa a doua este în mod caracteristic o grupă de martiri. Unii dintre aceşti martiri îi găsim în Apocalipsa 6.9-11 „sub altar”. Cuvântul „suflet” (Apocalipsa 20.9) ne aminteşte de locul acesta. Aceia, care în timpul necazului cel mare au fost „decapitaţi din pricina mărturiei lui Isus şi a Cuvântul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 20.4), primesc un trup, aşa că ei vor fi în stare să domnească. Desigur şi în prima grupă sunt martiri, dar grupa a doua constă numai din martirii care pe baza mărturiei lor pentru Dumnezeu în timpul de după răpire şi în prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an au trebui să-şi dea viaţa. În privinţa aceasta trebuie să se ţină seama, că aceşti martiri vor veni la credinţă abia în timpul necazului cel mare, după răpirea credincioşilor, căci altfel şi ei ar fi răpiţi. [Contrar altor păreri, nu există o „răpire parţială”, potrivit căreia numai anumiţi credincioşi deosebit de „sfinţiţi” vor fi imediat răpiţi, iar ceilalţi rămân pentru un timp pe pământ, până când ei „s-ar dovedi corespunzători”.]

Grupa a treia constă din aceia care în timpul celei de-a doua jumătăţi a celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel nu au cedat ispitelor lui satan şi au fost biruitori asupra fiarei, a domnitorului mondial roman. Ei sunt „biruitorii fiarei” (Apocalipsa 15.2), şi deoarece ei nu se închină fiarei şi nu primesc semnul ei, trebuie să plătească cu viaţa. Şi aceşti sfinţi vin la credinţă abia în timpul necazului cel mare.

Toate cele trei grupe împreună au misiuni preoţeşti şi împărăteşti, căci ei „vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20.6). Deci va fi o diferenţă mare între cei care vor domni în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi cei peste care se va domni. Ambii vor savura binecuvântare, dar de natură diferită. Aici cuvântul Domnului va avea împlinirea lui cea mai mare: „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20.29). Toţi aceia care au trăit în timpul lepădării lui Hristos şi au crezut, care, ca să zicem aşa, au trebuit „să înoate împotriva curentului”, vor primi binecuvântarea deosebită, aceea de a avea voie să domnească cu Hristos. Dimpotrivă, aceia care vin la credinţă în timpul Împărăţiei de o mie de ani, când totul se va orienta potrivit voii lui Hristos, fără vreun efort deosebit „vor înota împreună” în râul sfinţeniei. Pentru aceasta ei nu vor fi ridicaţi în această poziţie deosebită, de care vor avea parte ceilalţi credincioşi.

De altfel este remarcabil că toţi sfinţii vor domni aceeaşi durată de timp, şi anume o mie de ani, aşa cum versetul 6 spune categoric (Apocalipsa 20.6). Aceia, care datează începutul Împărăţiei de o mie de ani, aşa cum ea este descrisă aici, cu două mii de ani în urmă, sunt constrânşi să accepte un timp de domnie diferit de lung, deoarece unii oameni s-au născut cu câteva secole înaintea celorlalţi.

Este vorba de naşterea din nou? (Apocalipsa 20.5)

Apocalipsa 20.5: Ceilalţi morţi n-au înviat [n-au fost făcuţi vii] până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere.

Unii vor să acorde expresiei „şi ei au înviat [au fost făcuţi vii]” din versetul 4 acelaşi înţeles cu naşterea din nou (Apocalipsa 20.4). Însă în versetul 5 se spune: „Ceilalţi morţi n-au înviat [n-au fost făcuţi vii] până când nu s-au împlinit cei o mie de ani.” În mod consecvent ei ar trebui să consimtă că şi aceşti morţi după cei o mie de ani se vor naşte din nou. Ca să scape de această greutate, ei afirmă, că într-adevăr în versetul 4 este vorba de învierea spirituală, însă în versetul 5 este vorba de învierea trupului. Însă prin aceasta interpretează aici Scriptura după plac. Ca să sprijine părerea proprie se citează locuri din Scriptură în care „învierea” este răstălmăcită spiritual în naşterea din nou, ca de exemplu Ioan 5.25-29 şi Efeseni 2.1-6.[Compară R. Hardmeier, Zukunft, Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 484.] Însă în Ioan 5.29, unde categoric este vorba de „înviere” (ca şi în Apocalipsa 20.5), este vorba de învierea trupului. Şi în Efeseni 2 prin „înviat împreună” este vorba de legătura noastră cu Hristos în învierea Sa, care ne duce într-un domeniu de viaţă cu totul nou.

Întâia înviere – o grupă de persoane

După părerea acelora care prin prima înviere înţeleg un anumit momentApocalipsa 20.4-6 ar dovedi că învierea creştinilor credincioşi nu ar putea avea loc înainte de necazul cel mare, deoarece în Apocalipsa 20.5 prima înviere este amintită direct înainte de începutul Împărăţiei de o mie de ani. Însă aşa cum în viitor nu vor fi două veniri ale Domnului, ci două faze ale uneia şi aceleiaşi veniri, tot aşa nu există mai multe prime învieri, ci mai multe faze ale primei învieri. 1 Corinteni 15.23 dovedeşte că sunt cel puţin două faze ale primei învieri, căci (1) Hristos ca „Cel dintâi” a înviat deja, şi (2) după aceea vor învia aceia „care sunt ai lui Hristos, la venirea Lui”. În total sunt mai multe faze diferite în timp ale primei învieri:

  1. Hristos ca cel dintâi rod (1 Corinteni 15.23) cu aproximativ două mii de ani în urmă
  2. credincioşii Vechiului Testament şi cei ai Noului Testament, cei morţi şi cei aflaţi în viaţă la răpire (1 Corinteni 15.231 Tesaloniceni 4.16,17)
  3. cei doi martori în a 1263-a zi a celei de-a doua jumătăţi a celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel (Apocalipsa 11.3-12)
  4. martirii celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel la începutul Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20.4).[În cazul că aceştia nu fac parte din faza a 3-a, aşa cum se poate presupune.]

Prin aceasta prima înviere s-a încheiat. În cazul primei învieri nu este vorba de un anumit moment, ci de o anumită grupă de persoane; şi anume de sfinţii care până la începutul Împărăţiei de o mie de ani vor învia la momente diferite.

Unii consideră că în cazul răpirii este vorba numai de învierea Bisericii şi de aceea credincioşii Vechiului Testament nu ar fi incluşi. Însă învierea nu este caracteristică exclusiv pentru Biserică. Învierea este potrivit cu Luca 14.14 şi Faptele Apostolilor 24.15 învierea „celor drepţi”; din aceştia fac parte şi credincioşii Vechiului Testament (vezi de exemplu Evrei 12.23). Potrivit cu Evrei 11.40 ei nu trebuie „să fie făcuţi desăvârşiţi fără noi”, aceasta înseamnă cu siguranţă că nici noi fără ei. Dacă primei învieri îi aparţin toţi cei drepţi, atunci nu este nici un motiv pentru care credincioşii Vechiului Testament nu trebuie să fie alături la învierea credincioşilor care aparţin Bisericii (Adunării), căci ei sunt la fel de drepţi ca şi aceştia.

Tabela următoare arată diferenţele dintre cele două învieri:

 Întâia înviere  A doua înviere
 Perioada de timp înainte de Împărăţia de o mie de ani (1 Corinteni 15.23Apocalipsa 20.4) după Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 20.5,13)
 Caracterul persoanelor cei drepţi (Faptele Apostolilor 24.15Luca 14.141 Corinteni 15.23) cei nedrepţi (Faptele Apostolilor 24.15)
 Felul învierii o înviere dintre morţi (Filipeni 3.11; dintre mulţi morţi unii vor învia iar alţii nu vor învia) Învierea morţilor (Apocalipsa 20.12: „morţii”; după aceea nu vor mai rămâne morţi)
 Ţelul învierii viaţa (Ioan 5.29); moartea înghiţită de biruinţă (1 Corinteni 15.54);credincioşii nu numai nu vor fi condamnaţi, ci ei nici măcar nu vin la judecată (Ioan 5.24) judecata (Ioan 5.29)
 Rezultatul răsplata (Luca 14.14) moartea a doua în iazul de foc (Apocalipsa 20.14,15)

Deci toţi oamenii vor învia (vezi şi Ioan 5.29); se pune însă întrebarea, când vor învia. Cine nu aparţine primei învieri, învierea spre viaţă, înainte de începutul Împărăţiei de o mie de ani, va avea parte o mie de ani mai târziu de învierea morţilor – însă atunci spre judecată şi moartea a doua.

Ceasul învierii (Ioan 5.24,25,28,29)

Ioan 5.24,25,28,29: 24 Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. 25 Adevărat, adevărat vă spun că vine un ceas şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi. … 28 Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine un ceas în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui 29 şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.

Pentru aceia care cred într-o înviere generală, Ioan 5.28,29 este un sprijin principal al învăţăturii lor. Ei consideră că învierea tuturor oamenilor ar avea loc simultan şi expresia „vine ceasul” nu ar putea permite o perioadă lungă de timp (de cel puţin o mie de ani), care este între „învierea vieţii” şi „învierea judecăţii”. Însă tocmai contextul versetelor 24-29 arată că interpretarea, pe care ei o dau acestei exprimări este falsă.

Ce înseamnă deci „vine ceasul?” Această expresie o găsim de exemplu în Ioan 4.23. A doua oară se întâlneşte în Ioan 5.25, unde citim despre morţii „care aud glasul Fiului lui Dumnezeu … şi trăiesc”. Acest „ceas” este timpul de har care durează de aproape două mii de ani – timpul în care oamenii care sunt morţi spiritual în „greşeli şi în păcate” sunt aduşi la viaţă spirituală prin glasul Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 2.1-3) şi Îl „adoră în duh şi în adevăr” (Ioan 4.23). Şi în versetele 28,29 prin ceas este vorba de o epocă, în care oamenii vor învia trupeşte. Deci aşa cum există o epocă în care oamenii sunt aduşi la viaţă spirituală prin Fiul lui Dumnezeu (versetul 25), tot aşa va fi o epocă în care Fiul lui Dumnezeu va aduce la viaţă trupească pe toţi oamenii, aceasta înseamnă vor fi înviaţi (versetul 29). Această epocă începe cu răpirea, include învierea martirilor celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel şi se termină cu învierea celor nedrepţi după Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 20.4,5). Ea este ca să zicem aşa o epocă a învierii, care include o înviere spre viaţă precum şi a o înviere spre judecată.

„Ziua de apoi”

În mod asemănător este şi cu „ziua de apoi” din Ioan 6.39,40,44,54; 11.24; 12.48. Aşa cum „ceasul învierii” nu desemnează un ceas în adevăratul sens al cuvântului, tot aşa „ziua de apoi” – în unele cercuri ea este numită şi „ziua judecăţii de apoi”, „sfârşitul lumii” – nu caracterizează o zi în adevăratul sens al cuvântului de 24 de ore, nici înainte şi nici după cei o mie de ani. Ea nu este sfârşitul lumii, în ale cărei ultime 24 de ore are loc o înviere generală, aşa cum cred mulţi. „Ziua de apoi” este mai degrabă o epocă, care se întinde de la răpire (la care pentru prima dată toţi mântuiţii drepţi vor învia) şi până la judecata dinaintea tronului mare şi alb, când în cele din urmă şi cei nedrepţi vor fi înviaţi. Două versete din evanghelia după Ioan arată clar că nu poate fi vorba de o zi cu 24 de ore: „Ziua de apoi” în Ioan 6.39 începe la răpire („… ci să-l înviez în ziua de apoi”), în timp ce Ioan 12.48 vorbeşte despre Tronul mare şi alb („… acela îl va judeca în ziua de apoi”), când cei nedrepţi vor fi judecaţi.

„Cea din urmă trâmbiţă”

Unii sunt de părere că nu ar putea avea loc o înviere înainte de necazul cel mare, deoarece potrivit cu 1 Corinteni 15.52 învierea are loc la cea din urmă trâmbiţă. Nu ar mai putea fi o altă trâmbiţă după cea din urmă trâmbiţă. Din aceasta ei deduc că această cea din urmă trâmbiţă nu poate suna înainte de trâmbiţa a şaptea din Apocalipsa 11.15, care stă în legătură directă cu arătarea Domnului. Ei cad pradă rătăcirii de a presupune că trâmbiţa (de exemplu în 1 Corinteni 15.52 şi Apocalipsa 11.15) ar fi întotdeauna una şi aceeaşi trâmbiţă şi are întotdeauna acelaşi înţeles.[Cea din urmă trâmbiţă din 1 Corinteni 15.52 nu poate fi ultima trâmbiţă din cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa 11.15 şi pentru că apostolul i-a învăţat pe Corinteni deja cu aproximativ 30 de ani înainte să fie scrisă cartea Apocalipsa. Este imposibil ca el să fi folosit un lucru, care abia cu mulţi ani mai târziu a fost descris de Ioan.]

O comparaţie între Ioan 5.24 cu Ioan 5.28 şi 1 Ioan 2.18 ne arată că „ultim” nu trebuie întotdeauna să însemne „ultim” în sensul absolut al cuvântului. Ceasul din Ioan 5.25 este în 1 Ioan 2.18 identic cu ceasul din urmă. Însă potrivit cu Ioan 5.28 după aceea vine încă un ceas, în care are loc învierea. În sens asemănător şi trâmbiţa a şaptea din Apocalipsa 11 nu este ultima trâmbiţă; cronologic ultima trâmbiţă este trâmbiţa mare din Isaia 27.13 respectiv trâmbiţa îngerului din Matei 24.31, care, după arătarea Domnului, va suna pentru strângerea izraeliţilor împrăştiaţi. Dimpotrivă, expresia cea din urmă trâmbiţă din 1 Corinteni 15.52 înseamnă numai că acum a sosit ceasul „plecării” pentru credincioşi. La oştirea romană trâmbiţa suna de trei ori, atunci când trebuiau să pornească: la sunetul primei trâmbiţe se strângeau corturile, la trâmbiţa a doua soldaţii se aliniau pentru marş, şi la sunetul ultimei trâmbiţe se puneau în mişcare.

În funcţie de locul unde se întâlneşte în Scriptură, aceasta înseamnă corespunzător contextului în care stau, trâmbiţele au înţelesuri foarte diferite. Noi putem diferenţia trei grupe de trâmbiţe:

  1. Trâmbiţele în Isaia 27.13 şi Matei 24.31 au a face cu strângerea iudeilor în ţara lor Canaan după arătarea Domnului.
  2. Trâmbiţele în 1 Tesaloniceni 4.16 şi 1 Corinteni 15.52 au a face cu strângerea sfinţilor pentru cer înainte de necazul cel mare.
  3. Cele şapte trâmbiţe din cartea Apocalipsa au în mod deosebit a face cu judecata asupra naţiunilor.

Trezirea în Daniel 12.1-3

Daniel 12.1-3: 1Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o naţiune, până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte. 2 Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern. 3 Şi înţelepţii vor străluci ca strălucirea întinderii cereşti, şi cei care întorc pe cei mulţi spre dreptate, ca stelele, pentru totdeauna şi pentru eternitate.

Întrebare: În legătură cu tema „înviere” este mereu amintit Daniel 12.1-3. Despre ce „înviere” este vorba în aceste versete?

Răspuns: Următoarele fraze dau naştere la unele greutăţi: „Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o naţiune, până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern.” Prima frază este destul de clară; în privinţa aceasta mulţi comentatori sunt de acord, că este vorba de rămăşiţa iudaică, care vor intra din necazul cel mare în Împărăţia de o mie de ani. Dar cine sunt cei mulţi, care „dorm în ţărâna pământului”?

Unii gândesc că aici este vorba de o înviere trupească şi în adevăratul sens al cuvântului şi o leagă cu Ioan 5.28,29. Dar dacă se studiază Daniel 12.1-3 în contextul întregii Sfintei Scripturi, atunci această interpretare este foarte îndoielnică. În Vechiul Testament învierea trebuie înţeleasă simbolic în unele locuri din Biblie, de exemplu în Psalmul 71.20: „Tu, care ne-ai făcut să vedem necazuri multe şi grele, ne vei da din nou viaţa şi ne vei scoate din nou din adâncurile pământului”, sau în Isaia 26.19: „Morţii Tăi vor trăi, trupurile mele moarte se vor ridica. Treziţi-vă şi cântaţi de bucurie, locuitori ai țărânei!” În ambele locuri este aproape aceeaşi expresie ca în Daniel 12.2 („… cei care dorm în ţărâna pământului”). În Ezechiel 37.1-14 este folosită de asemenea o vorbire simbolică; şi aici nu poate fi vorba de o înviere în sensul adevărat al cuvântului, numai dacă se presupune că învierea are loc în etape. Noul Testament descrie primirea lui Israel ca „viaţă dintre morţi” (Romani 11.15). În niciunul din locurile citate nu este vorba de o înviere în sensul adevărat al cuvântului.

Aceste locuri ar trebui să fie suficiente, ca să arate că în Daniel 12.1-3 nu ar trebui să ne gândim la o înviere în sensul adevărat al cuvântului. Aici este vorba mai degrabă de strângerea iudeilor dintre popoare (de aceea expresia „ţărâna pământului”), indiferent dacă ei sunt credincioşi sau necredincioşi. Mântuirea acelora care în Israel constituie rămăşiţa iudaică, a fost descrisă deja în versetul anterior. „Cei aleşi” din Matei 24.31, care vor fi adunaţi din cele „patru vânturi” prin trimiterea îngerilor, sunt aceia din versetul 2, care vor fi treziţi „la viaţa veşnică”. Acest gând este descris şi în Ezechiel 20.34-38: „Şi vă voi scoate dintre popoare şi vă voi aduna din ţările în care aţi fost împrăştiaţi cu mână puternică şi cu braţ întins şi cu furie revărsată; şi vă voi aduce în pustiul popoarelor şi acolo, faţă în faţă, voi intra la judecată cu voi! Cum am intrat la judecată cu părinţii voştri în pustiul ţării Egiptului, aşa voi intra la judecată cu voi, zice Domnul Dumnezeu. «Şi vă voi trece pe sub toiag şi vă voi aduce în legătura legământului. Şi voi curăţa dintre voi pe cei răzvrătiţi şi pe cei care nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care locuiesc ei temporar, dar nu vor intra pe pământul lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul»“.

Toţi israeliţii, care în „timpul sfârşitului” (Daniel 8.17,19; 11.35,40; 12.4,9), pe parcursul necazului cel mare vor veni la credinţă şi vor primi pe Mesia, cu toate că nu se află în Israel, ci sunt încă răspândiţi printre popoare, vor fi adunaţi în Israel şi vor intra în viaţa veşnică. Toţi ceilalţi dintre aceşti israeliţi, unii dintre ei cu siguranţă se vor simţi chemaţi în ţară, dar care nu au primit cu căinţă pe Mesia, vor fi treziţi exclusiv pentru ruşinea veşnică, aceasta înseamnă că prin judecată ei vor fi luaţi de pe pământ şi vor trebui să moară. Ei vor fi într-adevăr conştienţi de identitatea lor naţională, dar nu se aşează cu căinţă de partea lui Mesia.

Un alt motiv pentru care aici nu poate fi vorba de o înviere în adevăratul sens al cuvântului îl vedem în cuvântul „mulţi”: „… şi mulţi din aceia” (versetul 2). Dacă ar fi vorba de învierea trupească aici ar trebui să stea cuvântul „toţi”. Într-adevăr uneori se argumentează că este vorba de „o mulţime mare”, atunci când Daniel foloseşte cuvântul „mulţi”, dar dacă se compară cu alte locuri din cartea Daniel (Daniel 11.34,44; 12.4,10), unde se întâlneşte acelaşi cuvânt, se constată că acolo cuvântul „mulţi” este folosit întotdeauna în sensul de „o mulţime, dar nu toţi”.

Faze ale învierii


Tradus de la: Fragenbeantwortung zum Thema “erste Auferstehung”

Extras din cartea Der vergessene Reichtum de D. Schürmann | S. Isenberg
din capitolul 20: „Fragen und Kommentare zum Zeitpunkt der Auferstehung“, pag. 609-619.
Tradus: Întrebări şi comentarii referitoare la momentul învierii

Traducere: Ion Simionescu

 

 bor-magic

Cine vrea sa consume bani degeaba pe foto-picturi aurite dar mute, surde, iconate; Cine crede ca in rai sunt Wc-ri, sa cheltuie cu pomeni, caci nici luminarile nu au acces acolo unde Isus este Lumina Lumii ; Iata cum se cistiga banii mirsavi de la cei minciuniti, manipulati, obtinind Sfântul profit al Bisericii! | Eparhiile s-au transformat în mașini de făcut bani ; 

Cum sunt exploatati amarastenii naivi de catre capeteniile care fac tot raul  lumii,capetenii care ,nu numai ca l-au rastignit pe Isus,dar acum rastignesc si lumea, ia si pielea de pe vii si de pe morti,fara sa plateasca impozite statului pe care il serves prin recolta lor de  oameni deformati,prostiti,derutati,manipulati

 

 

Patriarhia Română şi eparhiile sale au declarat anul trecut la Ministerul de Finanţe profituri totale de aproape 7,5 milioane de euro, bani înregistraţi în contabilitate ca excedent, pentru că structurile Bisericii Ortodoxe Române sunt entităţi juridice fără scop patrimonial.

Cea mai bănoasă eparhie a BOR este Arhiepiscopia Bucureştilor, cu un profit pe 2014 de 1,67 milioane euro, urmată de Mitropolia Moldovei, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor şi de Arhiepiscopia Timişoarei. Doar două sunt eparhiile care au ieşit pe minus anul trecut: la Craiova s-a raportat o gaură de peste 2,3 milioane de euro, iar la Episcopia Severinului şi Strehaiei pierderea a fost de peste 75.000 euro. Nu toate eparhiile BOR şi-au depus bilanţurile contabile la Ministerul Finanţelor. De asemenea, nu se găsesc date financiare publice despre entităţile BOR care desfăşoară strict activităţi economice. Spre exemplu, doar Basilica Travel, agenţia de pelerinaje a BOR, a raportat un profit de aproximativ 115.000 euro pe 2014, relatează gândul.info

Patriarhia Română şi eparhiile BOR care şi-au declarat la Ministerul Finanţelor bilanţurile contabile pe anul trecut au raportat un excedent financiar de peste 33 de milioane de lei, adică aproximativ 7,5 milioane de euro. Nu toate eparhiile şi-au depus însă aceste bilanţuri, conform site-ului Ministerului de Finanţe, de asemenea neexistând date publice nici despre bilanţurile financiare ale entităţilor strict economice ale BOR. Multe eparhii au obţinut profit şi din activităţi economice (producerea şi vânzarea de lumânări, calendare, carte religioasă, vin cultic şi alte obiecte bisericeşti), altele însă au declarat profit obţinut doar din activităţi fără scop patrimonial (cotizaţii, donaţii).

Spre exemplu, nu există date publice la Ministerul Finanţelor pentru Trinitas şi Basilica, organele de presă ale Patriarhiei, însă agenţia de turism a Patriarhiei, Basilica Travel (care se ocupă cu organizarea pelerinajelor) a raportat pe 2014 un profit de 513.000 lei, adică aproximativ 115.000 euro.

Cea mai bănoasă eparhie a BOR este Arhiepiscopia Bucureştilor, condusă de Patriarhul Daniel, cu un excedent financiar obţinut în 2014 de 7,42 milioane lei, adică aproximativ 1,67 milioane euro (în creştere cu peste 270.000 euro faţă de anul precedent). Veniturile acestei eparhii au fost anul trecut de 59 milioane lei, adică în jur de 13,4 milioane euro.

Topul celor mai bănoase 5 eparhii ale BOR este completat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, care a raportat un profit pe 2014 de 6,97 milioane lei (aproximativ 1,57 milioane euro), de Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, cu un profit pe 2014 de 3,2 milioane lei (aproximativ 700.000 euro), de Arhiepiscopia Timişoarei, cu un profit de 3,11 milioane lei (aproximativ 700.000 euro) şi de Episcopia Slatinei şi Romanaţilor, cu profit de 2,31 milioane lei (aproximativ 520.000 euro).

Singurele două eparhii care au declarat pierderi în 2014 sunt Arhiepiscopia Craiovei, cu un minus de 2,36 milioane euro, şi Episcopia Severinului şi Strehaiei, cu un minus de 76.000 euro.

Profiturile totale ale Patriarhiei şi eparhiilor în 2014, aşa cum apar declarate la Ministerul de Finanţe (unele nu au depus bilanţurile contabile):

1. Arhiepiscopia Bucureştilor: 7,42 milioane lei (aproximativ 1,67 milioane euro). Eparhia condusă de Patriarhul Daniel a adus un plus de 1,2 milioane lei faţă de anul precedent. Din activităţi economice, eparhia bucureşteană a declarat o pierdere de aproape 200.000 de euro (877.000 lei).

2. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei: 6,97 milioane lei (aproximativ 1,57 milioane euro). Profitul din activităţile economice ale eparhiei conduse de ÎPS Teofan au fost de 6,33 milioane lei (1,42 milioane euro).

3. Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor: 3,2 milioane lei (aproximativ 700.000 euro, doar din venituri nepatrimoniale). Sub conducerea Episcopului Vincenţiu, profitul eparhiei a crescut de aproape trei ori faţă de anul precedent. Eparhia nu a raportat activităţi economice.

4. Arhiepiscopia Timişoarei: 3,11 milioane lei (aproximativ 700.000 euro). Eparhia condusă de ÎPS Ioan a obţinut un profit total aproape similar cu anul precedent, raportând un profit din activităţile economice de 1,28 milioane lei (aproape 290.000 euro).

5. Episcopia Slatinei şi Romanaţilor: 2,31 milioane lei (aproximativ 520.000 euro, doar din venituri nepatrimoniale). Eparhia condusă de PS Sebastian a avut un profit aproximativ similar cu anul precedent.

6. Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului: 2,3 milioane lei (aproximativ 500.000 euro, doar din venituri nepatrimoniale). Profitul eparhiei conduse de ÎPS Calinic a fost aproximativ similar cu cel din anul precedent.

7. Patriarhia Română (Administraţia patriarhală): 1,43 milioane lei (aproximativ 320.000 euro). Deşi a avut venituri din activităţile economice de 42,9 milioane lei (9,66 milioane euro), Administraţia patriarhală din Bucureşti a ieşit pe minus la acest capitol, cu o pierdere raportată de 106.000 lei (în jur de 24.000 euro).

8. Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului: 1,26 milioane lei (aproximativ 285.000 euro). Fără să aibă activităţi economice, eparhia condusă de ÎPS Ioachim a raportat un profit de aproape 10 ori mai mare ca în anul precedent.

9. Episcopia Alexandriei şi Teleormanului: 1,13 milioane lei (aproximativ 250.000 euro). Eparhia condusă de PS Galaction a raportat profit din activităţi economice de 996.000 lei (aproximativ 224.000 euro).

10. Episcopia Covasnei şi Harghitei: 1,02 milioane lei (aproximativ 230.000 euro). Eparhia lui PS Andrei şi-a dublat profitul faţă de anul precedent. Cu toate acestea, în 2014, nu a reuşit să marcheze întreg profitul obţinut din activităţile economice, de 2,21 milioane lei (aproape 500.000 euro), ieşind pe minus la activităţile nepatrimoniale.

11. Episcopia Oradiei: 656.000 lei (aproximativ 147.000 euro). Fără să raporteze activităţi economice pe 2014, eparhia condusă de PS Sofronie a scos un profit de peste 6 ori mai mare faţă de anul precedent.

12. Arhiepiscopia Sibiului: 620.000 lei (aproximativ 140.000 euro). Eparhia condusă de ÎPS Laurenţiu Streza a reuşit o performanţă financiară negativă: profitul de pe 2014 este de aproximativ 14 ori mai mic decât în anul precedent, în condiţiile în care a raportat un profit din activităţi economice de 3,93 milioane lei (aproximativ 885.000 euro).

13. Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei: 580.000 lei (aproximativ 130.000 euro). Eparhia condusă de ÎPS Ciprian a raportat profit din activităţile economice de peste 5 milioane lei (1,12 milioane euro). Profitul total raportat în 2014 este de 4 ori mai mare ca în anul precedent.

14. Arhiepiscopia Aradului: 442.000 lei (aproximativ 100.000 euro). Eparhia condusă de ÎPS Timotei a raportat un profit dublu faţă de anul precedent, cu 346.000 lei (aproximativ 78.000 euro) profit doar din activităţile economice.

15. Episcopia Caransebeşului: 255.000 lei (aproximativ 57.000 euro). Eparhia condusă de PS Lucian Mic şi-a triplat profitul faţă de anul precedent, fără să raporteze vreo activitate economică.

16. Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor (Direcţia Fondului Forestier Bisericesc): 180.000 lei (aproximativ 40.000 euro). Eparhia condusă de ÎPS Pimen nu are bilanţul contabil publicat pe Ministerul Finanţelor.

17. Arhiepiscopia Târgoviştei: 146.000 lei (aproximativ 33.000 euro). Fără să aibă raportate activităţi economice, eparhia condusă de ÎPS Nifon a raportat un profit de aproape 9 ori mai mic faţă de anul precedent, cu o scădere de peste 1 milion de lei.

18. Arhiepiscopia Tomisului: 63.000 lei (aproximativ 14.000 euro). Eparhia condusă de ÎPS Teodosie a scos un profit mai mic decât în anul anterior, deşi a avut venituri de aproximativ 2,5 milioane de euro.

19. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului: 17.000 lei (3.800 euro). Eparhia condusă de ÎPS Andrei a obţinut un profit mult mai mic decât în anul precedent, pierzând în activităţile economice ce a câştigat din cele nepatrimoniale, după cum arată bilanţul contabil de la Ministerul de Finanţe.

20. Episcopia Strehaiei şi Severinului: – 339.000 lei (aproximativ 76.000 euro). Eparhia condusă de PS Nicodim nu a avut venituri din activităţi economice, şi a ieşit pe pierdere în 2014. Anul anterior, reuşise să obţină un profit modest, de aproape 9.000 de lei (2.000 de euro).

21. Arhiepiscopia Craiovei: – 10,5 milioane lei (aproximativ 2,36 milioane euro). Eparhia condusă de ÎPS Irineu a avut mari pierderi în 2014, deşi a obţinut profit din activităţi economice de 3,48 milioane lei (aproximativ 780.000 euro). Anul anterior, obţinuse un profit de peste 300.000 lei.

25 de milioane de euro de la stat, pentru Catedrala Mânturii Neamului şi biserici, în 2014

Guvernul şi autorităţile locale au alocat sume importante de la buget în 2014, pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului şi pentru lăcaşurile de cult. La Bucureşti, pentru proiectul gigantic al Bisericii Ortodoxe Române, au mers în total aproape 12 milioane de euro, strânşi atât de Guvern, cât şi de câteva primării şi consilii judeţene. Pentru restul bisericilor din ţară, autorităţile au scos din bugete, fiecare după posibilităţi, tot cam atât: cel puţin alte 12 milioane de euro, după cum au arătat datele centralizate de gândul, de la autorităţile contactate.

În 2014, BOR a primit de la stat aproape 12 milioane de euro, doar pentru construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. În total, doar Guvernul a alocat în 2014, an electoral cu alegeri prezidenţiale şi europarlamentare, aproape 30 de milioane de euro pentru construirea şi repararea bisericilor, sumă de aproape patru ori mai mare faţă de anul precedent, 2013, lipsit de scrutinuri.

În 2014, cele mai darnice autorităţi locale cu bugetul bisericilor au fost Primăria sectorului 1 din Bucureşti, cu peste 3,2 milioane euro alocaţi bisericilor, Consiliul Judeţean Hunedoara (peste 900.000 de euro), Consiliul Judeţean Cluj (aproape 800.000 de euro), Consiliul Judeţean Harghita (aproape 700.000 de euro) şi Primăria Bacău (peste 630.000 de euro).

Au existat însă şi autorităţi locale care nu au alocat niciun leu bisericilor în 2014 – Braşov, atât Consiliul Judeţean, cât şi Primăria, Primăria Craiova, Primăria Sibiu, CJ Botoşani, CJ Galaţi, CJ Ialomiţa, CJ Vâlcea, CJ Teleorman sau CJ Sălaj.

De ce nu sunt impozitate veniturile Bisericii

Potrivit Codului Fiscal, veniturile realizate de unităţile bisericeşti din donaţii şi din activităţi economice (producerea şi vânzarea de lumânări, calendare, carte religioasă, vin cultic şi alte obiecte bisericeşti etc. ) sunt scutite de impozit dacă sunt folosite în scopuri precise. Este vorba de întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult (plata facturilor la curent electric, apă, gaze etc.), de  lucrări de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a locaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, dacă sunt sunt folosite pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi non-profit ale cultelor religioase.

Potrivit site-ului Patriarhiei, în eparhiile Bisericii Ortodoxe Române funcţionează în prezent 785 de instituţii şi servicii sociale, dintre care: 158 cantine sociale şi brutării, 51 instituţii medicale şi farmacii, 85 centre de zi pentru copii, 63 centre educaţionale, 14 centre de zi pentru vârstnici, 44 centre rezidenţiale pentru vârstnici, 29 centre comunitare, 35 centre de tip familial, 38 grădiniţe sociale şi after-school, 14 locuinţe protejate, 94 centre de informare, consiliere şi resurse, o instituţie de învăţământ pentru adulţi, 21 centre de urgenţă (pentru persoane fără adăpost, victime ale violenţei domestice şi ale traficului de persoane), 21 campusuri de tabără şi alte 117 de instituţii sociale cu specific diferit.  De asemenea, la nivelul eparhiilor se află în derulare 576 de proiecte şi programe sociale, dintre care 430 finanţate din fonduri proprii, 53 cu finanţare publică, 36 cu finanţare externă şi 57 cu finanţare mixtă.

REPLICA PATRIARHIEI

Din veniturile realizate Biserica susţine multiple activităţi în societate

Pentru informarea corectă şi completă a opiniei publice se impun câteva precizări:

  1. Veniturile realizate de eparhiile Bisericii Ortodoxe Române sunt folosite pentru cheltuielile curente cu plata salariilor personalului deservent, a impozitelor şi contribuţiilor la asigurările sociale aferente fiecărui salariat, plata facturilor la utilităţi, întreţinerea imobilelor bisericeşti, inclusiv pentru construirea de noi locaşuri de cult, precum şi pentru susţinerea instituţiilor, programelor şi activităţilor misionare, sociale, educaţionale şi culturale.
  2. Faptul că majoritatea eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române au avut un excedent financiar la sfârşitul anului 2014 denotă administrarea corectă şi înţeleaptă a veniturilor realizate de acestea. Pentru a nu se crea însă falsa impresie că Biserica Ortodoxă Română are un excedent financiar pe care nu poate să-l cheltuiască, menţionăm că excedentul de la sfârşitul fiecărui an nu constituie profitul eparhiei respective, ci este reportat în bugetul pe anul următor cu scopul susţinerii activităților bisericeşti în derulare sau altele noi.

De altfel, opera socială şi educaţională a Bisericii Ortodoxe Române menţionată statistic în articolul din Gândul este susţinută în proporţie de peste 80% exact din veniturile eparhiilor. În prezent, în Biserica Ortodoxă Română funcţionează 785 de instituţii şi servicii sociale şi sunt derulate 576 de programe sociale, pentru susţinerea cărora anul trecut (2014) eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit peste 87.000.000 lei. 

  1. Cele aproximativ 15.000 de unităţi bisericeşti ale Bisericii Ortodoxe Române (eparhii, parohii şi mănăstiri) sunt contribuabili exemplari la bugetul de stat care achită la timp impozitele şi celelalte obligații financiare către acesta, conform legilor în vigoare.
  2. Statutul fiscal al Cultelor religioase din România este similar cu cel al majorităţii statelor din Uniunea Europeană în care acestea sunt sprijinite de autorităţile publice fie prin finanţări directe, fie prin facilități fiscale, pentru încurajarea activităţii lor cu un important impact în societate. Sprijinul financiar pentru Catedrala Mântuirii Neamului şi pentru alte locașuri de cult din România este stabilit prin lege (Legea Catedralei 261/2005 şi Legea cultelor 489/2006) şi se regăseşte în multe state ale Uniunii Europene.

În concluzie, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară o multiplă şi transparentă activitate misionară, socială, educaţională şi culturală în beneficul românilor şi tocmai de aceea Statul român înțelege că este necesar să o sprijine.

sursa: revistablogurilor.ro

– See more at: http://www.nasul.tv/sfantul-profit-al-bisericii-eparhiile-s-au-transformat-in-masini-de-facut-bani/#sthash.bOx5ig3o.dpuf

 

2- Locuri de vis care pot fi vizitate lângă Băile Herculane și Orșova

Băile Herculane este una dintre cele mai renumite stațiuni pentru cei din Banat, stațiune în care atât timișorenii cât și locuitorii de pe malul sârb al Dunării pot ajunge ușor. Totodată, Băile Herculane este una dintre cele mai vechi stațiuni balneoclimaterice din România și chiar din lume, stațiunea fiind folosită ca SPA încă de pe vremea cuceritorilor romani. Turiștii vin aici pentru drumeții, pentru relaxare sau pentru tratament. Peste întreaga stațiune domină Masivul Domogled care impresionează cu vârfurile sale semețe, de peste 1100 de metri.

Băile Herculane este așezată într-un loc din care se poate pleca foarte ușor către alte obiective turistice din apropiere. Dacă vă cazați la hotelurile sau pensiunile din Băile Herculane și ați terminat de vizitat toate obiectivele turistice din stațiune, v-ați odihnit destul și v-ați săturat de băile romane și de ștrand, puteți să deschideți harta zonei și să vă faceți planul pentru o altă zi în care puteți descoperi și alte frumuseți ascunse în acest colțisor de țară!

Dacă nu sunteți cu mașina personală, agențiile de turism din zonă vă pun la dispoziție trasee variate – trebuie doar să vă îndreptați pașii spre Podul Curbat (primul pod în curbă din Europa) în apropierea Statuii lui Hercules pentru a vedea și achiziționa excursiile oferite de agențiile din zonă.

Cetatea Medievala a Severinului, Drobeta Turnu Severin
1. Cetatea medievală a Severinului

Situată la 47 de km, drumul spre ea este deosebit de pitoresc, cu Dunărea curgând pe partea dreaptă. Peste ruinele Cetății Drobeta s-a început construcția noii Cetăți a Severinului, în anul 1233. Cetatea Severinului era considerată atunci cea mai importantă redută strategică de pe malul Dunării. A rămas în bătaia tunurilor turcilor, tătarilor, bulgarilor și a ungurilor, cuceritori care au atacat secole la rând Oltenia și Banatul. Legenda spune că de la poartă cetății ar fi și un tunel care merge până în partea cealaltă a Dunării, pe teritoriul sârbesc.

manastirea sfanta ana
2. Mănăstirea Sfânta Ana din Orșova

Din Băile Herculane se poate ajunge în Orșova în mai puțin de 20 de minute, orașul fiind situat la doar 22 de km distanță. Din centrul Orsovei veți zări Mănăstirea Sfânta Ana undeva sus – trebuie să menționăm faptul că se poate ajunge foarte ușor și cu mașina până în parcarea mănăstirii, urcând pe drumul denumit simbolic “Drumul eroilor”. Este o manastrire de măicuțe, construită din anul 1936 – aici regăsindu-se și un atelier de croitorie, o bibliotecă și Muzeul Pamfil Șeicaru.

cazanele dunarii
3. Cazanele Dunării

Fără îndoială este una dintre cele mai spectaculoase destinații din România și unul din obiectivele pe care orice român ar trebui să le viziteze măcar o dată în viață. Cazanele Mari și Cazanele Mici fac parte din 1980 din Rezervația Naturală Porțile de Fier, întinzându-se pe o suprafață de 215 hectare. Zonă turistică a cazanelor având o lungime de doar 50 de kilometri, de la Svinita la Orșova.

manastirea mraconia
4. Mănăstirea Mraconia

Este construită chiar pe malul stâng al Dunării, între Cazane, la 15 km pe drumul spre vest de Orșova. A fost ridicată în anul 1523 de către banul Nicola Garlisteanu, ceva mai târziu biserica a primit hramul Sfântului Prooroc Ilie. După construirea Termocentralei Porțile de Fier I, mănăstirea veche a fost demolată și ruinele inundate de apele Dunării. În 1995 s-a construit mănăstirea care o vedem astăzi atât de semeață, cândva aceasta având denumirea de “Mănăstirea de sub ape”.

fortificatia medievala tricule
5. Ruinele Fortificației medievale Tricule
Se află tot pe malul român al Dunării, la doar 3 km distanță de localitatea Svinita și datează din secolul al XV-lea. Cetatea Tricule a fost construită în scop de apărare împotriva otomanilor. La început au fost trei turnuri, unul fiind distrus de zăpada și gheața adunată iarna în munții din apropiere. Celelalte două au în jur de 11 metri și se văd în apropiere de mal. De-a lungul timpului cetatea fost sub ocupație otomană, austriacă și mai târziu capturată de haiduci, azi devenind doar niște ruine care au nevoie de fonduri pentru consolidare și refacere. Și bineînțeles, un important colț al istoriei acestei zone minunate a Banatului românesc.


chipul lui decebal6. Chipul lui Decebal la Dunăre

Încă un record deținut de România – chipul lui Decebal fiind cea mai mare sculptură în piatră din Europa. Aceasta se află în Golful Mraconia, nu departe de mănăstirea menționată puțin mai sus. Chipul domină cu privirea până dincolo, departe, la sârbi, la Pădurea Ogradena fiind paznicul de suflet al poporului dac, strămoșul românilor de azi. Sculptura este spectaculoasă, un monument care te face cu adevărat mândru că ești român!

cetatea drencova
7. Ruinele Cetății Drencova
Cetatea Drencova se află în apropierea localității Cozla. Datează din secolul al XV-lea și se află pe malul român al Dunării. A fost construită peste altă cetate mai veche care avea scop de apărare și control asupra traficului pe Dunăre. În prezent se mai pot observa doar niște ziduri în apă.

Dupa ce tatal a scapat de puscarie pentru praduirea avutiei amarastenilor,Astra Giurgiu va fi condusă de „moștenitoarea imperiului” lui Ioan Niculae. Fiica miliardarului este foarte implicată în afacerile tatălui și a primit mandatul să preia și clubul 

Redactor:

Sorin Barbu

  • https://www.prosport.ro/fotbal-intern/liga-1/astra-giurgiu-va-fi-condusa-de-mostenitoarea-imperiului-niculae-fiica-de-31-de-ani-a-miliardarului-este-foarte-implicata-in-afacerile-tatalui-si-a-primit-mandatul-sa-preia-si-clubul-19209843

Astra Giurgiu trece prin momente foarte grele, după ce Ioan Niculae a fost condamnat la cinci de închisoare cu executare. Jucătorii echipei s-au panicat și s-a vorbit chiar despre desființarea echipei. Patronul a lăsat însă toate lucrurile în ordine și i-a transmis fiicei sale să preia conducerea formației de fotbal.

Clubul Astra Giurgiu va fi condus de o femeie, după ce Ioan Niculae a fost condamnat la 5 ani de închisoare cu executare. Patronul era în Italia când a aflat verdictul și a fost reținut când a ajuns pe aeroportul din Otopeni. Ioan Niculae a fost prevăzător și și-a mandat fiica să conducă gruparea din Giurgiu, scrie playsport.ro.

Adina Niculae are 31 de ani, dar se află de mult timp alături de tatăl său în conducerea grupului Interagro. Fata lui Ioan Niculae s-a ținut de viața mondenă și s-a dedicat studiului și afacerilor. Sursa sus citată scrie că Adina Niculae este asociată în mai multe firme și se ocupă foarte mult de o companie taxi cu avioane de lux. Aparatele firmei valorează aproape 50 de milioane de euro.

Dani Coman, încrezător că Astra Giurgiu nu se va desființa

Dani Coman este conștient că va urma o perioadă foarte grea, dar a dat asigurări că Astra Giurgiu nu se va desființa. Bogdan Mara a recunoscut că au fost discuții cu jucătorii și au încercat să le explice că nu vor fi probleme

„Este o situație foarte grea. Este o problemă personală a domnului Niculae, care nu va afecta foarte mult clubul. Noi suntem alături de dumnealui și de familia dumnealui în această perioadă, dar nu putem face prea multe.

Astra va merge înainte, asta am decis. În mare avem o strategie, ne-am făcut un plan împreună cu domnul Niculae. Ne-am gândit la toate variantele, nu suntem luați pe nepregătite. Vom merge cu toate greutățile, așa cum am făcut-o și până acum”, a declarat Dani Coman, pentru ProSport.

În ochii presei occidentale: „Felix” Voiculescu, exponentul corupției și nepotismului balcanic în România

 https://www.curentul.info/actualitate/in-ochii-presei-occidentale-felix-voiculescu-exponentul-coruptiei-si-nepotismului-balcanic-in-romania/

Corupția și nepotismul, două caracteristici importante a zonei Balcanilor, sunt tratate pe larg de presa elvețiană care încearcă să explice de ce nu funcționează după regulile clare ale statului de drept în unele țări din această zonă, inclusiv România. Aceste două elemente stau la baza disfuncționalității statului român care nu poate  să se derobeze de aceste trăsături balcanice iar  „Felix“ Voiculescu a ajuns un personaj care ilustrează perfect mentalitatea post-decembristă legată de privatizare și trecerea atipică la o economie de piață în România. Recent, cotidianului elvețian de limbă germană „Neue Zürcher Zeitung“, a analizat evoluția statului de drept din România începând cu secolele trecute. Autorul articolului, Daniel Ursprung, colaborator al catedrei de istoria Europei de Est din cadrul Universității Zürich, opinează că aceste derapaje întâlnite în România sunt cauzate de obiceiuri multiseculare și datorită faptului că României i-a fost impusă o formă de democrație după 1989, fără ca oamenii să înțeleagă, să filtreze și apoi să adopte valorile aceastei forme de organizare și de conducere post-Ceaușescu. O radiografie politico-istorică care vine ca un duș rece și vorbește despre o guvernare slabă, coruptă și nepregătită pentru modernizarea României la standardele aliniate în Uniunea Europeană. De asemenea, autorul explică conceptul de privatizare care nu a fost unul similar cu cel a descentralizării, ci mai degrabă împărțirea bogăției statului în mâinile unor „mici oligarhi“ apropiați fostului sistem. „În ciuda privatizării, influența politicii în aria economiei nu s-a micșorat, ci dimpotrivă. Corupția și nepotismul sunt parte a culturii politice românești, deși în perioada de integrare a României în UE s-au implementat o serie de reforme cuprinzătoare menite să schimbe această stare de fapt nedemnă de o țară membră a Uniunii Europene“, scrie sursa citată.

 

În analiza sa, Daniel Ursprung ia în considerare ultimul raport al Comisiei Europene pe MCV în care simbioza politicului și al mass-media aservită este aspru criticată. Astfel, Voiculescu este prezentat ca având o mașinărie de propagandă extrem de eficientă care practic i-a susținut întreaga carieră politică. Cu mica particularitate că fiind că Voiculescu și-a dobândit imperiul propagandistic înainte de a deveni politician. „La sfârșitul lunii ianuarie, Raportul UE privind situația reformelor judiciare din România, a oglindit vădita nemulțumire a Comisiilor  față de influența nefastă a sectorului media în domeniul judiciar, prin campanii de intimidare. În ultimul timp, echipa mass-media de încredere a politicianului și omului de afaceri Dan Voiculescu, Antena 3, a făcut vizibile presiuni asupra sistemului judiciar, el fiind amenințat cu mai mulți ani de închisoare pentru o afacere de privatizare nedreaptă“, relatează cotidianul elvețian de limbă germană Neue Zürcher Zeitung. Practic, publicația elvețiană susține că televiziunea lui Voiculescu nu mai poate fi numită instituție media, ci mai degrabă organul de propagandă a micului său partid PC și ai aliaților de conjunctură ai acestuia. „Propaganda stridentă, în special a postului tv Antena 3 este realmente îngrijorătoare. Alternativ la această îndoctrinare și manipulare a populației, este mass-media formată din ziare și publicații, fiecare cu opinii diferite și mass -media online care este în continuă dezvoltare. Cu toate acestea, raportarea informațiilor independent de vreun interes politic, este aproape imposibilă. Majoritatea companiilor media sunt controlate de oameni din politică, care au, mai ales ei, opinii și interese. Privatizarea mass-mediei a înlocuit propaganda națională cu propaganda partizană a trusturilor de presă private. Investițiile în sectorul media sunt menite, în majoritatea lor, obținerii unei influențe mai mari asupra politicii. În mod paradoxal, privatizarea nu a redus impactul politicii în general nu asupra mass-media ci asupra economiei. Reformele de corupție au crescut iar pentru explicarea acestor constatări este nevoie de o privire retrospectivă în istorie. Într-o țară cu o putere de cumpărare slabă cum este România, dar cu un sector public destul de amplu, apar oportunități pentru aparatul de stat de a vinde servicii. În mod tradițional mai puțin pe piață decât pe stat. Există numeroase scandaluri în care firmele private sunt sprijinite de politicieni locali, care colectează sume mari de bani pentru reparații ale carosabilului sau îndepărtarea zăpezii, dar lasă gropi și drumuri înzăpezite.

Lipsește clasa de mijloc

Publicația elvețiană mai scrie că, în România, clasa de mijloc a fost supusă unui proces discriminare, expulzare, distrugere și emigrație. Astfel, un segment important al societății românești nu beneficiază de nici o ordine liberală. „Clasa de mijloc a României în secolele 19 și 20 urmărea dezvoltarea unor noi domenii precum locurile de muncă în învățământ sau pozițiile oficiale în educație, ceea ce îi dădea o calitate semnificativă față de alte țări din sud-estul Europei și este un exemplu bun al faptului că România nu a fost mereu așa cum este astăzi. În Serbia și Bulgaria, state naționale bazate pe educație și trecute prin revolte sociale precum atunci când proprietarii de terenuri musulmani au fost expulzați, guvernul ar trebui să realizeze idealul unei societăți egalitare. În contrast, Principatele Române au fost o elită creștină tradițională. Aici este motivul pentru care nu a fost o ruptură radicală socială în România. Aceasta a avut manierele aristocratice de elită ale boierimii care a dezvoltat preferințe pentru activități antreprenoriale“, opinează autorul analizei.

Auto-suficiența liberală de tip ceaușist

Nici liberalismul autentic promovat PNL nu a scăpat de colimatorul publicației amintite care face paralele între politica liberalilor lui Brătianu și epoca Ceaușescu, accentuând politicile etatiste, indiferent de cine a fost la putere. „Liberalismul politic, această caracteristică a Europei de Sud-Est, a urmărit în primul rând emanciparea națională. Liberalizarea și democratizarea societății au trecut astfel, pe un plan secund. Influența unui capital străin a fost critică. Partidul Național Liberal din România avea la începutul secolului 20 sloganul  „By our own“ – Prin noi înșine- țara urmând să fie industrializată prin capital domestic iar statul având un rol esențial în acest proces. Aceste idei pot fi găsite atât în politica de auto-suficiență a lui Ceaușescu cât și în dezbaterile postdecembriste privind mult întârziata privatizare a economiei socialiste. Influența continuă a politicii în sectorul economic arată și faptul că diferența dintre stat și privat nu este atât de clară precum în Europa de Vest și nici nu se bucură de o atât de mare importanță. Statul și instituțiile sunt slabe, în spatele lor fiind principii și idei transparente care nu au suficientă substanță pentru a susține o construcție a instituțiilor și sistemului“, se arată în analiza cotidianului elvețian.

Sistem politic brevetat 100% românesc

Autorul vorbește de faptul că oricine vrea să așeze pe niște linii de normalitate această brumă de democrație înțeleasă într-un spirit balcanic este imediat taxat de „veteranii“ acestui sistem original al funcționării statului din România iar toate acestea duc inevitabil la realitatea că România este statul cu o rată de absorbție a fondurilor europene de numai 10%, cea mai scăzută din UE. „Istoria Sud-estului Europei începând cu secolul XIX este caracterizată de o modernizare superficială, a unei societăți predominant agrare, încercând o adaptare la formele occidentale precum Constituții, partide politice și alte forme de organizare legislativă și politică a puterii de stat. În România, deși societatea s-a organizat în instituții și sisteme moderne, modul de funcționare din spatele acestora este cu totul diferit. Modernismul există astfel, alături de vechile practici, implementând un stil de funcționare pur românesc. Nepotismul poate fi interpretat ca un favoritism nefondat și un abuz de putere sau, ca o datorie morală de a mulțumi cuiva pentru loialitate prin poziția care îi este acordată, depinde de perspectiva fiecăruia.  Acestea sunt unele dintre motivele din spatele campaniei împotriva președintelui Băsescu. Democrația și statul de drept sunt cuvinte vagi, folosite în mare măsură atunci când servesc intereselor personale ale celor care fac uz de ele. “De aceea, in conflictul cu adversarii lui, Basescu evoca deseori legalitatea, chiar daca in restransul cerc de apropriati din jurul lui, mecanismele de favorizarea functioneaza la fel”, este de părere autorul. Nu în ultimul rând, acesta vorbește despre interesul politicienilor ca sistemul economic românesc să rămână unul retrograd, foarte închis și clientelar care să le servească intereselor personale. Istoricul Daniel Ursprung mai scrie că această ineficiență a țării este una controlată de către oamenii politici de la vârf care au tot interesul pentru păstrarea unui sistem birocratic. „Abstractitatea și contradicția din legislația românească dau libertatea oficialilor de a lua decizii haotice, după bunul lor plac. Corupția și nepotismul generează astfel două sisteme incompatibile de control care vor duce la o ruptură a ordinii iluzorii existente în România. Noile reguli creează o varietate de posibilități de alegere, crește riscul penalizărilor și ridică prețurile. Economia este, pe cale de consecință, domeniul sacrificat astfel de cei care conduc țara încercând să o modernizeze la suprafață, crezând că nimeni nu vor observa ce ascund sub preșul guvernării“, își încheie acesta analiza din „Neue Zürcher Zeitung“.

Mădălin Necșuțu,
Irina Popescu

Ecumenismul este condus de către Masonerie și pregătește calea lui Antihrist…

masonerieEcumenismul întreţine strânse contacte cu organizaţii internaţionale nebisericeşti, politice, unele din ele oculte, îndreptate împotriva Bisericii lui Hristos. Prima dintre acestea este Masoneria.

Acest fapt nu mai este tăgăduit, ci este declarat cu calm şi obrăznicie drept o calitate aproape pozitivă a Mişcării Ecumeniste, care se doreşte a fi organizaţia politică cea mai mare din lume, după cum mărturisesc elocvent documentele Adunării Generale a C.E.B. din Evanston (august 1954). La această Adunare a luat parte Dag Hammarchield, secretarul general al O.N.U., care, în cuvântarea pe care a ţinut-o la forul ecumenic, a subliniat: „Copierea şi similitudinea fundamentală ce marchează activitatea celor două organizaţii este reliefată prin faptul că îşi propun aceleaşi sarcini, cu o mică deplasare a accentelor”.
O.N.U. şi C.E.B. sunt reciproc apropiate prin obiective pur pământeşti. Pentru noi, ortodocşii, este mai important să scoatem la iveală contactele directe ale ecumenismului cu ­masoneria şi influenţa nemijlocită a celei din urmă.

A) Masoneria, protestantismul şi catolicismul

francmasonerieCe reprezintă Masoneria? Cuvântul franţuzesc „mason” se traduce ca zidar. Masonii îşi zic „zidari liberi”, susţinând că ei făuresc viitorul omenirii, „fericirea întregii lumi”. În acelaşi timp, Masoneria este cel mai mare duşman al creştinismului, având ca scop distrugerea Bisericii, în special, şi unitatea religioasă, în general. În anul 1881, masonul belgian Flerie scria: „Jos Răstignitul! Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!” Alt mason de vază, de gradul 33, a declarat în anul 1912: „Până nu vom lichida bisericile, nu vom putea să activăm fructuos şi să construim ceva durabil”. În anul 1913, francmasonul Sicar de Plauson spunea: „Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte – e războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile”. Să reţinem că între creştinism şi masonerie există o totală incompatibilitate şi de aceea a aparţine uneia înseamnă a fi despărţit de cealaltă. Unii masoni ajung chiar până acolo, încât se declară slujitori ai satanei: „Noi, masonii, spunea Lessing, maestru superior în Ritul Scoţian, descindem din neamul lui Lucifer”La masoni, triunghiul înlocuieşte crucea, iar loja – biserica.
Sciziunea ce s-a produs în sânul Bisericii Ruse din diaspora a fost cauzată de influenţa păgubitoare a masoneriei, care s-a infiltrat în instituţiile ecleziastice parohiale ruseşti, destrămând şi corupând viaţa bisericească. În anul 1923, cunoscutul mason rus Kuzmin Karavayev a declarat la Conventul Marii Loje a Franţei: „Noi, refugiaţii ruşi, suntem ucenicii voştri. Noi învăţăm cum să devenim buni masoni, pentru a avea posibilitatea să traducem în fapt deviza masoneriei: libertate, egalitate şi fraternitate”.

În pofida deosebirilor rituale şi de iniţiere, masoneria este o organizaţie unitară. Masonul Kolson scria în „Analele masonice mondiale” (1930, mai, p. 110): „În lojele noastre nu avem străini. Fraţi din toate popoarele, din toate lojile, se simt ca la ei acasă”. De aceea fiecare mason, indiferent de loja sau ritul de care aparţine, este pe deplin răspunzător pentru activitatea anticreştină şi antistatală pe care o desfăşoară organizaţia masonică mondială.
După cum afirmă autorul rus I. Makarov, „prin apartenenţa lor religioasă, masonii sunt în mare parte protestanţi, deşi la baza creării acestei asociaţii a fost pusă ideea pan-religiozităţii uniunii zidarilor liberi. Curia papală, în tendinţa ei de a înlătura un concurent influent (adică masoneria) a început s-o dea anatemei. Majoritatea papilor de la Roma blestemau franc­masoneria. Papa Pius IX, într-una din bulele sale, a supranumit-o „sinagogă a satanei”, sinteză a tuturor ereziilor. Cu toate acestea, masoneria a continuat să se dezvolte, atrăgând în mrejele sale o mulţime de catolici”.
Este consemnat faptul că în ultimul timp, papii de la Roma şi-au schimbat radical atitudinea faţă de masonerie. Makarov afirmă că „în 1939 a fost lansată ideea apropierii ­masonilor de Biserica catolică. Astăzi, ei declară fără ocol că susţin politica Vaticanului”.
Cum se poate explica începutul apropierii Vaticanului de masonerie? Cele două puteri mondiale, în aparenţă contrare, îşi dau mâna cu scopul de a stăpâni şi de a guverna lumea. Instituţia religioasă catolică, în virtutea caracterului său politic, fiind asemănătoare unui stat pământesc şi ducând o politică flexibilă, îşi poate schimba zilnic principiile. Pentru a-şi justifica noua poziţie faţă de ­masonerie, a inventat un argument ingenios, făcându-l cunoscut prin articolul „Biserica şi franc-masoneria”, publicat în ziarul francez „Le Monde” din 17 aprilie 1975: „Deşi în trecut masoneria se pronunţa împotriva bisericii, astăzi pare să aibă o atitudine mai bună faţă de biserică, apără credinţa într-o Fiinţă Supremă şi manifestă respect faţă de Biblie, deopotrivă cu cărţile sfinte ale altor religii.” În articol se exprimă ideea că a venit timpul să se abroge Amendamentul catolic nr. 2335, care interzice catolicilor, sub ameninţarea excomunicării, să adere la lojile masonice.
Ideea abrogării canonului antimasonic, lansată în 1975, astăzi este deja materializată: respectiva oprelişte a fost eliminată din noul Cod de drept canonic al Bisericii catolice, în timpul papei Ioan Paul al II-lea. Mai mult decât atât, însuşi papa Ioan Paul al II-lea este membru al unei loje masonice, după cum demonstrează revista italiană „Oggi”, publicând în octombrie 1983 o fotografie în care Ioan Paul al II-lea, împreună cu alţi papa scaunînalţi demnitari”, se ţin de mâini, în „lanţul frăţesc”, la un banchet masonic. Potrivit informaţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” din Atena, Vaticanul a încercat să confişte numărul respectiv al revistei, însă acesta fusese deja difuzat în Italia şi peste hotarele ei. După cum s-a exprimat un episcop catolic onest, „fotografia papei în „lanţul masonic” o să circule şi o să aibă urmări… întrucât ea a apărut într-un moment când lojile masonice din Italia provocaseră nu puţine scandaluri, în care este evident implicată Biserica catolică şi mai ales banca Vaticanului!”
La o lună după această demascare, Vaticanul a publicat o declaraţie privind „incompatibilitatea calităţii de membru al vreunei organizaţii masonice cu apartenenţa la Biserică”. În această declaraţie, semnată de cardinalul Joseph Radzingher, şeful Congregaţiei religioase, şi autorizată spre publicare de însuşi Ioan Paul al II-lea, se arată: „Referitor la întrebarea dacă s-a schimbat punctul de vedere al Bisericii asupra organizaţiilor masonice în legătură cu faptul că în noul Cod de drept canonic ele nu sunt vizate în mod special, ca în Codul vechi, Congregaţia răspunde: La baza redactării (noului Cod) s-a pus condiţia de a nu se vorbi şi despre alte organizaţii, deoarece acestea sunt tratate în capitolele cu caracter mai general. Punctul de vedere negativ al Bisericii asupra organizaţiilor masonice rămâne neschimbat, căci principiile lor întotdeauna au fost incompatibile cu învăţătura Bisericii, şi aderarea la aceste asociaţii este interzisă de Biserică. Credincioşii care fac parte din organizaţiile masonice săvârşesc un mare păcat şi nu au dreptul la Sfânta împărtăşanie.”
Oricât de abili ar fi membrii amintitei congregaţii, în frunte cu papa, ei nu au putut evita un scandal la scară mondială, stârnit de apariţia în presă a fotografiei papei în calitate de ­mason. Trecerea sub tăcere a acestui fapt în documentul oficial citat dă în vileag conştiinţa încărcată a marilor demnitari ipocriţi de la Vatican, în frunte cu papa.
Explicaţia privind eliminarea din noul Cod a canonului antimasonic nr. 2335 nu pare concludentă. Dacă acesta a intrat într-un „capitol cu caracter mai general”, de ce nu s-a arătat în care anume? În ce priveşte cuvintele liniştitoare, că atitudinea Bisericii catolice faţă de loja masonică ar fi rămas „neschimbată” şi că a fi mason este un mare păcat care împiedică împărtăşania, toate acestea sunt de-a dreptul neconvingătoare, de vreme ce capul acestei biserici, surprins în flagrant ca mason, continuă să slujească şi să se împărtăşească!
Totuşi, apropierea provizorie a masoneriei de Vatican nu schimbă câtuşi de puţin caracterul ei de mişcare antireligioasă şi antistatală, care caută să dirijeze evenimentele din lume şi să-şi urmeze scopurile oculte sub acoperirea diferitelor organizaţii umaniste, de culturalizare şi de educaţie, pe care le înfiinţează. Principalul scop masonic e să nimicească credinţa în Iisus Hristos, punând în locul acesteia o religie masonică anticreştină. Apoi, masoneria urmăreşte eliminarea graniţelor statele şi instaurarea propriei puteri absolute asupra omenirii „unificate”.
Mulţi factori din lumea contemporană contribuie la realizarea obiectivelor finale ale masoneriei, în special a unirii tuturor popoarelor, în frunte cu un guvern mondial unic. Este vorba, în primul rând, de mijloacele tehnice moderne, cu „minunatele” lor performanţe. Redactorul revistei americane „Saturday Review” scrie: „Astăzi întreaga lume reprezintă un potenţial indivizibil: pe globul pământesc nu există loc la care nu ar putea ajunge vocea omenească. De aici rezultă că, în definitiv, îmbinarea cuvântului cu electronica va face posibilă trecerea la un guvern mondial”.
Un astfel de guvern presupune un singur conducător mondial. Cine va fi acesta dacă nu antihristul, prevestit de cuvântul lui Dumnezeu ca „omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tes. 2, 3), care îşi va face apariţia la sfârşitul lumii ca unificator şi „binefăcător” al întregii omeniri?
Masoneria pregăteşte treptat omenirea pentru a ridica, pe ruinele actualelor religii „dezbinate”, o religie nouă, capabilă prin acţiunile sale politice, culturale şi sociale să-i unească pe toţi. Arhimandritul grec Arsenie Kompugia, în articolul „Legătura papei cu antihristul” din „Orthodoxos Thypos” (nr.733/1986), face cunoscut că în America a apărut o carte a unui evreu – Veniamin Creme -, în care se spune direct că „mesia-hristos s-a născut deja şi se pregăteşte să se arate curând lumii în calitate de conducător al guvernului mondial. Planurile pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cuprind şi nimicirea creştinismului şi instituirea unei noi religii cu ajutorul lojilor masonice. Reunirea creştinismului, incluzând Ortodoxia, o va face succesorul actualului papă, cel care pregăteşte acum terenul…” Aceste mărturii se leagă de acţiunea din martie 1986, când papa Ioan Paul al II-lea a adresat evreilor, musulmanilor şi creştinilor apelul de a se uni sub un singur dumnezeu. Ce blasfemie! Iar la 27 noiembrie, în acelaşi an, a convocat la Assisi (Italia) pe liderii tuturor religiilor (neexcluzând nici pe satanişti) la o slujbă religioasă comună pentru pacea întregii lumi!
Un grec ortodox din Hanovra, Vasile Kaunas, la 19 ianuarie 1988 a comunicat redacţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” (nr. 776/12.11.1988,) că într-un număr de lux al unei reviste masonice se scrie: „Iisus Hristos (adică antihristul) şi stăpânirea lui sunt de-acum aproape. Iată că i se aud deja paşii şi foarte curând îl vom primi!… Papa dirijează, cu ajutorul nostru [adică al masonilor, n.n.], pregătirea unei pan-religii, care va fi zidită pe ruinele marilor religii monoteiste”
Acum e clar de ce masoneria încearcă astăzi o apropiere de catolicism; acesta din urmă trebuie să joace un rol important în procesul uniformizării creştinismului celorlalte religii şi supunerii în faţa antihristului. Adevărata Ortodoxie, însă, continuă să fie pentru masonerie o „piatră de poticnire” (Rom. 9, 32-33), întrucât este strâns legată de dogmele şi canoanele care o păzesc de orice amestecare. Iată de ce masoneria caută să submineze şi să distrugă Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare a adevăratei credinţe a lui Iisus Hristos şi a Predaniei Apostolice.

B) Masoneria şi ecumenismul

Masonii recunosc că se află în strâns contact cu ecumenismul, lăudându-se în acest sens cu meritele lor, după cum a arătat protoiereul rus Grigorie Razumovski în referatele sale intitulate „Mişcarea ecumenistă şi Biserica Ortodoxă Rusă” – prezentat la Conferinţa de la Moscova în anul 1948 – şi „Amsterdamul şi Ortodoxia”.
Vă prezentăm mai jos un pasaj din revista masonică franceză „Temple” (nr. 3/1946), în care înşişi francmasonii recunosc că Mişcarea Ecumenistă se află în sfera influenţei lor:
„Uneori suntem întrebaţi de ce ne implicăm în dispute de ordin religios; în ce măsură problemele unirii Bisericilor, congresele ecumenice etc., pot să prezinte interes pentru francmasonerie? Chestiunea abordată în proiectul unirii Bisericilor ce mărturisesc pe Hristos interesează îndeaproape franc­masoneria, deoarece cuprinde ca atare ideea universalismului. Să ne fie îngăduit să adăugăm că, în cazul în care această unire este pe calea cea dreaptă, să se ştie că e şi datorită Ordinului nostru. Nu se poate nega că la organizarea primelor congrese ecumeniste, amestecul fraţilor noştri anglo-saxoni şi scandinavi a fost determinat, şi activitatea lor a fost canalizată continuu în sensul organizării unităţii creştine”.
De ce totuşi masoneria, fiind un duşman de moarte al creştinismului, vrea să unească pe creştini? Tocmai aici e toată viclenia! Duşmanul e mai periculos atunci când se dă drept „prieten”. Masonii declară sus şi tare că doresc unirea tuturor oamenilor fără a avea însă în vedere unirea în adevărul Domnului Iisus Hristos (In 18, 37), ci o unire în minciună, în numele tatălui lor – diavolul (In 8,44). De aceea, tinzând să unească guvernele şi finanţele, ei visează să unească pe creştini cu toate celelalte religii.
Tocmai în acest scop ei au creat organizaţia laică „Uniunea creştină a tineretului” (Y.M.C.A.) pe care încearcă s-o implanteze în ţările ortodoxe, pentru a converti tineretul ortodox la credinţa inter-confesională, rupându-l de Ortodoxie. Într-adevăr, asimilând concepţiile ecumeniste, tânărul ortodox devine indiferent faţă de dogmele veşnice ale credinţei şi neutru faţă de mărturisirea neschimbată a credinţei (Ef. 4, 14), îşi pierde interesul pentru Sfânta Predanie Ortodoxă, ajungând să trateze zeflemitor hotărnicia Ortodoxiei şi a Sfinţilor Părinţi drept „fanatism” mărginit. Putem dovedi că Y.M.C.A. îşi ţine întrunirile anume în zilele şi orele slujbelor religioase ortodoxe, în Ymca-logo-hr.jpgmarile sărbători bisericeşti, pentru a despărţi de biserică pe credincioşii şovăitori (de pildă, în Vinerea Mare în timpul Prohodului Mântuitorului).
În cercurile emigranţilor ruşi funcţionează o organizaţie masonică similară de tineret – Mişcarea Creştină Rusă (M.C.R.), care a refuzat să se numească „ortodoxă”. Drept răspuns la propunerea Soborului Arhieresc rus de peste hotare din august 1938 de a face acest lucru, în ziarul „Calea nouă” a apărut un articol al preşedintelui M.C.R., A. Lodîjenski, intitulat „Binevoitorilor noştri”, în care se spune: „Ar trebui ca „binevoitorii” noştri să nu încerce să ne pună în situaţia celor supravegheaţi. M.C.R. este o organizaţie publică şi nu bisericească, care îşi propune sarcini laice practice, şi, de aceea, aşa cum întotdeauna a fost independentă, nu va îngădui nici în viitor nici un fel de atacuri asupra independenţei sale, ori de unde ar veni ele!”
La aceasta, arhiepiscopul Serafim, pe care Soborul Arhieresc l-a însărcinat să definească ideologia MCR, a obiectat rezonabil: „Dacă denumirea ei n-ar fi însoţită de determinativul „Creştină”, s-ar fi putut bănui că e vorba de o Mişcare ortodoxă, deoarece Dostoievski spunea: dacă eşti rus, înseamnă că eşti ortodox, şi noi ne-am obişnuit să credem că rusul este ortodox.” Argumentul că prin determinativul „creştin” se subînţelege „ortodox” ar fi fost exhaustiv, dacă am fi trăit în timpurile apostoliceşti, când inima şi sufletul creştinilor erau una (Fapte 4, 32). Oricine ştie însă că astăzi în această noţiune se încadrează nu numai creştinii ortodocşi, ci şi catolicii, şi luteranii, şi anglicanii, şi sectanţii de tot soiul. Prin urmare, denumind această Mişcare drept „creştină”, admitem în mod conştient posibilitatea de a se enunţa în numele respectivei MCR nu numai idei şi păreri ortodoxe, ci şi ne-ortodoxe.
Aşadar, toate aceste organizaţii – Y.M.K.A., M.C.R., Mişcarea mondială a studenţilor, Mişcarea ecumenistă etc. nu reprezintă decât nişte instrumente pentru realizarea scopului masonic general. În special C.E.B. şi Y.M.K.A., deşi în aparenţă sunt independente una de alta, sunt de fapt strâns legate între ele, fiind dirijate de aceleaşi puteri masonice secrete. E semnificativ că dr. John Mott a fost în acelaşi timp preşedinte al Y.M.K.A., al Federaţiei mondiale a studenţilor – fondată în 1895 – şi al tuturor asociaţiilor mondiale similare de tineret. Şi tot el a fost unul din cei cinci co-preşedinţi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor! Acest fapt confirmă fără echivoc profunda înrudire lăuntrică a C.E.B. cu Y.M.K.A. şi sprijinirea lor de francmasonerie. Între altele, înşişi conducătorii mişcării ecumenice recunosc că Y.M.K.A., Y.V.C.A., Federaţia mondială a studenţilor creştini şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) au fost primite în francmasonerie.

C) Masoneria, Sionismul şi Antihristul

Scopul final al franc-masoneriei este acela de a uni omenirea în frunte cu un conducător unic – antihristul. Acelaşi obiectiv îl urmăreşte şi sionismul de astăzi, o grupare de bază a masoneriei. Organizaţiile masonice ajută în toate privinţele sionismul. După cum afirmă liderii sionişti, crearea statului Israel în mai 1948 nu reprezintă decât primul pas spre realizarea unor „sarcini mai importante” ale sionismului, şi anume, transformarea comunităţii evreieşti într-o asociaţie mondială internaţională. Misiunea evreilor este o „misiune la scară mondială”, o misiune a „poporului evreiesc mondial” care pretinde să domine peste toate celelalte popoare.
Cotidianul francez „Le Monde” a publicat, la 24 iulie 1980, un articol intitulat „Singur – contra întregii lumi”, al cărui autor evreu plasează poporul său deasupra celorlalte popoare, afirmând că „ar fi timpul să înţelegem că statul Israel are toate drepturile, dar nici un fel de obligaţiuni”.
O atare sfidare impertinentă a opiniei publice mondiale ar fi trebuit să stârnească cele mai vehemente proteste, căci întreaga viaţă socială şi personală a omului se întemeiază pe îmbinarea între drepturi şi îndatoriri: drepturile impun anumite îndatoriri, iar îndatoririle presupun anumite drepturi. Obligaţiile fără drepturi ar însemna înrobirea personalităţii, ceea ce vine în contradicţie principială cu legislaţia contemporană. Dar şi drepturile fără îndatoriri duc la o samavolnicie şi tiranie cumplită. Articolul din ziarul „Le Monde” tocmai prevesteşte tirania statului Israel asupra altor state.
Aspiraţia sionistă către un stat mondial corespunde în întregime prezicerilor biblice despre antihrist şi dominaţia lui mondială. Antihristul este înfăţişat în Biblie ca o personalitate istorică, ca o căpetenie de origine evreiască din seminţia lui Dan (Facerea 49, 17), unde Dan este asemuit unui şarpe. Evreii, neprimind pe Hristos – adevăratul Mesia, venit în numele lui Dumnezeu-Tatăl, îşi aşteaptă propriul „mesia” – pe antihrist, care va veni în numele lui însuşi; pe acesta îl vor primi, după cum a vestit Însuşi Mântuitorul: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu mă primiţi; dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5, 43).
Sfântul Ignatie Brianceaninov subliniază că cei ce Îl resping pe Hristos acum sunt cei care îl vor primi pe antihrist„Refuzând pe Hristos, după dispoziţia duhului lor, ei îl primeau totodată pe antihrist după aceeaşi dispoziţie a duhului. Aşa cum duhul lor era în vrăjmăşie faţă de Hristos, la fel se afla în legătură cu antihristul, despărţit de acesta de o mare întindere de timp, care a ajuns azi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Cei care se lasă mânaţi de duhul lui antihrist (I In. 4, 3) nu-L primesc pe Hristos, ci îl primesc pe antihrist în inima lor, intră în legătură cu el, îl glorifică şi se închină lui în duh, mărturisind că este dumnezeul lor”.
Antihristul îşi va începe lucrarea pentru binele omenirii, în numele fericirii pământeşti a omului. În unele privinţe, va căuta să imite în aparenţă pe Hristos, ascunzându-şi sub 15465-kox6masca bunătăţii răutatea care fierbe înlăuntrul lui, setea de putere, îngâmfarea şi ura faţă de Dumnezeu. La început, va căuta să fie plăcut omenirii: mai întâi, se va apuca să facă pace şi lege dreaptă în întreaga lume; în al doilea rând, se va îngriji de cei sărmani şi năpăstuiţi; în cel de-al treilea pas, va face dreptate socială, aşa încât, după cum a arătat Sfântul Efrem Sirul – „popoarele, văzându-i faptele bune şi puterea, îl vor pune împărat şi vor spune unul altuia: S-ar mai găsi oare un alt om atât de bun şi drept?”
În vederea unirii omenirii, antihristul va face unele reforme, ce vor părea bune oamenilor care nu trăiesc decât pentru viaţa trupească. El va strânge în jurul său nu numai poporul iudeu, împrăştiat prin toate ţările, ci va chema la el întregul neam omenesc, făcând părtaşi ai săi şi pe străini şi făgăduind tuturor salvarea. Potrivit învăţăturii celor doisprezece Apostoli, Antihristul va fi „amăgitorul lumii”, va veni ca „fiu al lui Dumnezeu”, va face semne şi minuni false, „şi pământul va fi lăsat pe mâinile lui”.
Antihristul „va înălţa în Ierusalim un templu de piatră”, şi când va culege slava succeselor sale se va umple de o înfumurare satanică. Stăpânind peste întreaga lume, se va înălţa mai presus de Dumnezeu şi va cere oamenilor să i se închine ca unui dumnezeu, aşa încât, după cum prezice Sfântul Apostol Pavel, „să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2, 4). Sfântul Chiril al Ierusalimului tălmăceşte astfel aceste cuvinte: „Se are în vedere, aici, templul distrus al iudeilor. Dacă antihristul va veni la iudei, ca Hristos, şi va cere de la iudei adorare, atunci, ca să-i ademenească şi mai mult, va arăta o mare râvnă pentru templu, insuflându-le ideea că el este din neamul lui David şi că el trebuie să înalţe templul cel zidit de Solomon”.
Amintind de templul din Ierusalim, e cazul să arătăm că, în ultimul timp, evreii se pregătesc intens pentru construirea acestui templu, care a fost de două ori distrus, ca să întâlnească în el pe „mesia” lor. După cum se ştie, primul templu, înălţat de Solomon, a fost distrus în anul 586 î.H., în timpul regelui babilonian Nabucodonosor, de către căpetenia gărzii acestuia, Nabuzaradan (IV Reg. 25, 8-9). Al doilea templu, ridicat de Zorobabel spre sfârşitul secolului al VI-lea î.H., după întoarcerea din captivitatea babiloniană, a fost ars în timpul cuceririi Ierusalimului de către împăratul roman Titus (e drept că împotriva voinţei lui), în 70 d.H., astfel împlinindu-se proorocirea lui Hristos, că din templu „nu va rămâne piatră pe piatră, care să nu se risipească” (Mt. 24, 2). Al treilea, şi ultimul templu evreiesc, va fi înălţat în timpul lui antihrist; în el, iudeii aşteaptă să întâmpine şi să slăvească pe „mesia”, pe care vor dori să-l facă împăratul lumii.
În revista „Pravoslavnaia Rusi” a fost publicat următorul articol: „Rabinul Haim Drukman, membru al Knessetului (parlamentul Israelului) şi conducător de vază al partidului naţional religios, este sigur că cel de-al treilea templu va fi construit în Ierusalim, repede şi în zilele noastre”. În cuvântările sale, ţinute în faţa a mii de ascultători, rabinul Drukman spunea: „Ne aflăm în ajunul construirii celui de-al treilea templu (Beth Ha’ Mikdash), care va fi înălţat pe colina Templului, în zilele noastre. Spre deosebire de Întâiul şi al Doilea, care au fost distruse din pricina păcatelor noastre, Cel de-al Treilea va sta veşnic”.
Cunoscutul publicist israelian Amos Alon scrie, în ziarul „Ha’arets”, că în mediul evreilor fundamentalişti din America se observă o strânsă colaborare, în vederea construirii celui de-al treilea templu. Jurnalistul citează şi un şir de publicaţii pretins „creştine”, gen „Israelul este slava mea”, al căror conţinut este în întregime consacrat acestei teme.
Miliardarii evrei din SUA sunt hotărâţi să finanţeze această acţiune: „Construirea The-Rebuilding-Of-The-Jewish-Templetemplului se impune cât mai urgent şi din considerente politice. Ea va constitui un act politic de mare importanţă, pentru că în felul acesta reunirea Ierusalimului va deveni o realitate politică, şi Israelul se va întări”. De asemenea, motivele religioase determină construirea templului, întrucât iudeii din întreaga lume vin către locul unde se află Zidul plângerii. Evreii vor să-şi vadă templul construit, fără a-şi da seama că în aceasta constă tragedia lor!
Cu câteva secole înainte de a fi început era creştină, în Vechiul Testament au fost făcute două proorociri care vesteau că aşteptatul Mântuitor al omenirii va veni în cel de-al doilea templu. Proorocii vetero-testamentari nu spun nici un cuvânt de un al treilea templu în legătură cu Mesia!
Prima prezicere aparţine sfântului prooroc Agheu, care a proorocit la sfârşitul captivităţii babiloniene, cu 520 de ani înainte de Hristos. Inspirat de Dumnezeu, sfântul prooroc Agheu a îndemnat pe Zorobabel, cârmuitorul Iudeii, să zidească la Ierusalim un alt templu în locul celui ars, rostind următoarea proorocire surprinzătoare: „Căci aşa zice Domnul Savaot: „Peste puţină vreme, Eu voi cutremura cerul şi pământul, marea şi uscatul; voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ şi voi umple de slavă templul acesta… zice Domnul Savaot” (Ag. 2, 6-9).
Aceste cuvinte profetice s-au împlinit întocmai prin Domnul Iisus Hristos – adevăratul Mesia, Care a intrat în cel de-al doilea templu din Ierusalim (Mt. 21, 12, 23; In. 7, 14; 8, 2), umplându-l cu adevărat de slava Sa dumnezeiască, prin minunile făcute de El ca adevăratul Dumnezeu-Om (Mt. 21, 14-15). Evreii datorează propriilor prooroci prevestirea clară a venirii Mântuitorului în cel de-al doilea templu şi recunoaşterea Domnului Iisus Hristos drept adevăratul Mesia, pentru că această proorocire nu putea să se împlinească după distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70.
O altă proorocire asemănătoare găsim în ultima carte profetică din Vechiul Testament, aparţinând proorocului Maleahi, care a proorocit cu aproximativ 400 de ani înaintea Naşterii lui Hristos, după captivitatea babiloniană, când cel de-al doilea templu din Ierusalim era de-acum zidit. Proorocul zice, în numele Domnului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu (Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul), şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi îl doriţi” (Mt. 3, 1). Cine, deci, este acest „Înger” (adică Vestitor) al legământului, dacă nu Însuşi Izbăvitorul şi Mântuitorul vestit de prooroci, venit deja în persoana Domnului Iisus Hristos? Tot El este supranumit Chezaşul şi Mijlocitorul unui testament mai bun (Evr. 7, 20; 8, 6), adică al Noului Testament (Evr. 9, 15; 12, 24), în care s-au împlinit minunat toate proorocirile mesianice ale Vechiului Testament.
Cele două proorociri arătate coincid nu numai cu evenimentele nou-testamentare, ci şi cu însăşi cuvintele profetice ale Mântuitorului Hristos, adresate iudeilor: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie; căci nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Mt. 23, 38-39).
Primele cuvinte sunt tălmăcite de Sfinţii Părinţi în sensul că Dumnezeu a lăsat templul din Ierusalim şi poporul evreiesc fără ocrotirea Sa din pricina necredinţei lor în Mântuitorul Hristos ca Mesia. Lăsarea spre pustiire a templului din Ierusalim, pustiire ce durează de douăzeci de secole, va conduce la mântuire, până la a doua venire a lui Hristos, pe mulţi dintre iudei, „rămăşiţa” Israelului (Rom. 9, 27, 11, 9), dezamăgiţi de minciuna lui antihrist şi convinşi de împlinirea prorociilor şi prigoana ce se va petrece sub ochii lor, primindu-L pe Hristos – Judecătorul şi Biruitorul lui antihrist cu cuvintele: „Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!”
temple-instituteÎntrucât cel de-al doilea templu, despre care s-a prezis că îl va primi pe Mesia Hristos, va rămâne pustiit până la sfârşitul lumii, oricare al treilea” templu ce se va zidi, nu-l va primi pe adevăratul Mesia, ci pe falsul mesia, adică antihristul!
Din păcate, majoritatea iudeilor şi în general a oamenilor, necrezând adevărul (II Tes. 2, 12) şi nedorindu-şi decât bunăstare pământească, aşteaptă astăzi un salvator pământesc, care le-ar asigura „pacea” şi huzurul pe pământ. Acest conducător va fi de fapt antihristul. Luând toată puterea în mâinile lui, îi va urî de moarte pe toţi cei care nu i se vor supune, se va război cu toţi creştinii, îi va prigoni şi asupri şi chiar „îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea” (Dan 7, 25).
Pentru unirea cu heterodocşii, pe viitor se prevede de asemenea o reformă a Pascaliei ortodoxe şi a sărbătorilor cu dată instabilă legate de ea, reformă prin care se încalcă canoanele de nestrămutat ale Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, Canonul 7 Apostolic, Canonul 1 al Sinodului din Antiohia, Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic ş.a.). O aşa mare abatere de la rânduiala de cult ortodoxă se va produce o dată cu adoptarea aşa-numitului „nou calendar mondial”, asupra căruia se lucrează de multă vreme la O.N.U., cu ajutorul ecumeniştilor. Adoptarea acestui calendar va declanşa un haos total, fiindcă el va exclude ziua de 31 decembrie, pentru ca toate datele să cadă pe anumite zile din săptămână. În acest fel se va încălca numărul de şapte zile al săptămânii, care a urmat neschimbat de la facerea lumii şi îşi va pierde sensul şi ziua de duminică, ca sărbătoare săptămânală a Învierii lui Hristos.
Daniel prooroceşte (7, 25) că antihristul va schimba nu numai zilele sărbătorilor, ci şi legea. Prin lege trebuie să înţelegem canoanele bisericeşti, adică legile Bisericii, după care se călăuzesc creştinii ortodocşi ca „cetăţeni ai împărăţiei Cerului”. Canoanele bisericeşti au început a fi încălcate şi chiar nesocotite încă demult. Dar oare nu sunt încălcate, la orice adunare ecumenistă, Canoanele Apostolice 10, 45 şi 65, prin slujbele comune ale ecumeniştilor ortodocşi cu heterodocşi de tot soiul, în numele „iubirii”, „unirii” şi „păcii”?
Activiştii ecumenici se pronunţă deja făţiş împotriva canoanelor, calificându-le drept „învechite” şi chiar declarându-le, cu de la sine putere, „abrogate”.
Iată cu câtă sinistră consecvenţă se înfăptuiesc planurile masonice de pregătire a omenirii pentru zidirea „celui de-al treilea templu” şi înscăunarea falsului mesia – antihrist.

D) Aşteptarea unei noi ere „mesianice

Duhul lui antihrist lucrează de-acum de multă vreme prin Taina fărădelegii (II Tes. 2, 7), înteţindu-se tot mai mult în zilele noastre lipsite de credinţă. Se pregăteşte, treptat şi consecvent, terenul pentru primirea viitorului „binefăcător” al omenirii. Deocamdată, principala piedică în calea realizării planurilor antihristice este Credinţa Ortodoxă în Hristos, singura care poartă deplin revelaţia dumnezeiască şi care dezvăluie cel mai profund planurile sumbre ale satanei.
Numeroase forţe şi organizaţii aflate în slujba întunericului lucrează de pe acum pentru a submina Credinţa Ortodoxă. C.E.B. (Consiliul ecumeni(st)c al ,,Bisericilor”  – n.n) este în acest sens organizaţia cea mai perfidă, deci şi cea mai periculoasă. Dându-se drept organizaţie „creştină”, care vrea, chipurile, să unească confesiunile creştine, de fapt roade pe dinăuntru creştinismul şi mai ales Ortodoxia. Sub pretextul luptei cu ateismul, C.E.B. creează neabătut un front împotriva Ortodoxiei şi pregăteşte, încetul cu încetul, conştiinţa creştinilor de astăzi pentru intrarea în noua eră „mesianică”, în spiritul aspiraţiilor evreieşti.
În acest scop, la Institutul Ecumenic din Bossey deseori sunt invitaţi evrei, care ţin în faţa creştinilor lecţii în vederea pregătirii dialogurilor iudeo-creştine, se organizează vizite colective la slujbele religioase din sinagogi. În acelaşi scop, publicaţiile ecumenice inserează articole de autori evrei, care scriu deschis despre „rolul mesianic” al poporului evreiesc în zilele noastre şi despre faptul că mântuirea poporului evreiesc înseamnă mântuirea întregii omeniri. Izbăvire de ce? – se pune întrebarea. E clar că nu de păcat, de care ne-a izbăvit Hristos (In. 8, 36), ci de Însuşi Hristos.
În acelaşi spirit sunt formulate şi alte declaraţii ale evreilor: „Israelul are misiunea de a fi lumina popoarelor … el va aduce eliberarea întregii omeniri.” Procesul de „eliberare” a şi început cu întemeierea statului israelit în mai 1948, cu doar trei luni înainte de instituirea C.E.B., la Amsterdam, în august 1948 – legătura reciprocă a acestor evenimente este evidentă.Schema1.jpeg
În articolul „Mântuirea în concepţia contemporană a evreilor”, Tsvi Iaron, un activist cultural de vază al Israelului, vorbind despre izgonirea şi răspândirea evreilor în lumea întreagă, spune deschis că revenirea tuturor evreilor din lume în Palestina, înseamnă împlinirea vechilor proorociri privind venirea erei mesianice: „Concepţia mesianică despre mântuire include nu numai eliberare de asuprire, ci şi începutul unei ere noi, a echităţii sociale, a bogăţiei şi păcii între oameni şi popoare.” Iudaismul este privit universal în viziunea asupra viitorului omenirii. Pentru acest scop, potrivit afirmaţiilor rabinului Kuck: „Omenirea trebuie să se unească într-o singură familie, şi atunci vor dispărea orice războaie şi orice rău, provocate de dezbinarea popoarelor. Scopul final este orânduirea împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ.”
Nu este nevoie să arătăm în ce măsură un asemenea „ideal” se deosebeşte de învăţătura lăsată ca testament de Domnul nostru Iisus Hristos! Mântuitorul spune că înainte de sfârşitul lumii pe pământ se vor înmulţi fărădelegile (Mt. 24, 12), neorânduielile, vrajba, ororile, războaiele, pieirea şi nicidecum omenirea nu se va huzuri într-o bunăstare idilică. După cum era de aşteptat, în publicaţiile ecumeniste nu se spune nici un cuvânt despre evenimentele scrise în Cartea Apocalipsei, deoarece C.E.B. interzice membrilor săi să scrie şi să vorbească despre aceasta, pentru ca în conştiinţa creştinilor superficiali şi creduli să pătrundă treptat, în locul convingerii creştine că Mesia şi era mesianică au venit demult, idei despre altă eră „mesianică”, necunoscută nouă, ce ar urma să vină!
Bisericile Ortodoxe locale, în persoana „reprezentanţilor oficiali” au fost atrase în C.E.B. pentru a fi folosite drept paravan la procesul distrugător al apostaziei. Iar catolicismul, care până mai ieri dădea anatemei masoneria, a ajuns să-şi împărtăşească în multe privinţe punctele de vedere ale acestei organizaţii oculte.
Deşi încă nu a aderat la C.E.B., Vaticanul se interesează în mod special de iniţiativele ecumenice, delegându-şi reprezentanţii în calitate de „observatori” la toate adunările şi conferinţele ecumenice, chiar oferindu-şi lăcaşurile de cult pentru „slujbe ecumenice”. Toate acestea dovedesc clar hotărârea catolicilor de a colabora cu C.E.B..
Drept temei şi impuls pentru o atare conlucrare a servit „Decretul cu privire la ecumenism” al Conciliului II de la Vatican. În anul 1969 papa Paul al VI-lea a făcut o vizită oficială la sediul C.E.B. de la Geneva, iar în cuvântul de omagiu rostit cu prilejul aniversării a douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţare, a declarat că C.E.B. a fost fondat pentru reinstaurarea credinţei şi a dragostei între comunităţile bisericeşti şi că papa apreciază mult dezvoltarea relaţiilor dintre C.E.B. şi catolicism, pentru faptul că „deşi aceste două organisme sunt foarte diferite prin natura lor, conlucrarea lor este fructuoasă şi trebuie să continue şi să se dezvolte în spiritul Conciliului II de la Vatican”.
Explicând motivele pentru care catolicismul nu a aderat deocamdată la C.E.B., preşedintele Secţiei unităţii creştine a Vaticanului, cardinalul Villebrens, scria într-o scrisoare către secretarul general al C.E.B. din 4 iulie 1983: „Biserica romano-catolică, într-o măsură mai mare decât alte biserici, îşi consideră propria structură de comunitate universală şi misiune universală drept un element esenţial al identităţii sale. Hotărârea privind aderarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea fi interpretată neadecvat de pe poziţia puterii (autorităţii) în Biserica romano-catolică şi căilor de înfăptuire a ei”.
Redacţia revistei „Irenikon”, comentând această declaraţie a cardinalului Villebrens, arată că „Biserica catolică reprezintă mai mult de a doua parte din lumea creştină”, şi pune întrebarea: „Cum ar putea ea să aibă în C.E.B. o reprezentanţă echitabilă, fără a încălca echilibrul interior foarte şubred din organismul de la Geneva?”
Se vorbeşte, de exemplu, despre „disconfortul pe care îl resimt în C.E.B. Bisericile Ortodoxe, căci ele au deseori impresia că sunt reprezentate insuficient. Ce va fi atunci când va participa şi Biserica catolică?”
Aşadar, papa îşi dă bine seama că C.E.B. doreşte, ca şi Roma, să joace rolul de organ bisericesc universal. Pentru papă însă, ca şef „infailibil” al catolicismului, acest lucru este inacceptabil. Cum poate papismul intra în C.E.B., dacă nu-l va putea conduce?! Iar dacă papa va intra în C.E.B., atunci, bineînţeles, va pretinde locul de preşedinte, până când se va putea numi capul „bisericii ecumenice universale”.
De aceea s-a şi petrecut, treptat, apropierea neverosimilă dintre luterani şi romano-catolici în temeiul eventualei recunoaşteri a papei în calitate de cel mai potrivit şef al viitoarei „biserici universale”. În revista „Irenikon (nr. 2/1974, p. 255-257) se poate citi următoarea relatare: „Comisia luterano-catolică pentru dialogul cu S.U.A. a publicat, la 4 martie 1974, o declaraţie foarte importantă privind papalitatea înnoită, ca centru al bisericii creştine. Documentul arată că luteranii îşi dau din ce în ce mai bine seama de necesitatea unei conduceri distincte în slujba unităţii bisericii şi a misiunii ei universale. Membrii comisiei consideră drept posibilă schimbarea formei papalităţii, astfel încât să răspundă mai bine exigenţelor timpului”.
Apropierea dintre romano-catolici şi protestanţi ajunge pe alocuri până acolo încât se fac de pe acum „liturghii” catolico-luterane comune, iar în timpul canonului euharistic celebrantul catolic rosteşte formulele de preschimbare asupra pâinii, iar pastorul luteran asupra potirului.
Prin urmare, romano-catolicii şi protestanţii caută apropierea pentru a-i aduce pe toţi creştinii sub puterea unui singur cap – papa.
Referitor la Biserica Ortodoxă, de care Vaticanul pretinde „apropiere sinceră”, papa încearcă să-şi asigure în rândul Patriarhilor ortodocşi locul de întâietate „după merit”, deţinut până în anul 1054. El cere ortodocşilor să-i recunoască „primatul”, deşi în răstimpul ce s-a scurs catolicismul a adoptat o puzderie de schimbări dogmatice. Mai adăugăm la acestea că papa nu renunţă la teritoriile capturate de la Bisericile Ortodoxe locale cu ajutorul uniaţilor greco-catolici.
Papa Paul al VI-lea a declarat într-o cuvântare rostită la 19 aprilie 1970: „Nu credem că o papa-ioan-paul-al-doilea-actualul-papa-benedictunire sinceră între Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă se poate realiza în detrimentul bisericilor catolice din Est”.
De care „biserici catolice din Est” este vorba totuşi? Acestea sunt de fapt lăcaşurile parohiilor şi mănăstirilor ortodoxe care au fost aduse, prin toate mijloacele violente posibile, la unirea silnică cu Roma. După părerea papei, uniaţia – acea mare cucerire a agresivităţii papale -, trebuie să rămână neatinsă. Prin urmare, unirea cu Bisericile Ortodoxe locale nu va însemna altceva decât subordonarea acestora Romei. În 1969, un reprezentant al Vaticanului a declarat făţiş: „Ortodocşii înţeleg unirea ca o apropiere, iar noi o înţelegem ca o unire sub un papă unic”.
Un grup de studenţi greci din Italia se referă la activitatea prozelitistă de azi a uniaţilor, într-o scrisoare publicată în „Orthodoxos Thypos” (20 apr. 1984, p.4) sub titlul: „Unia(ția) continuă să fie un necruţător prigonitor al Ortodoxiei noastre!”
Începând cu anul 1983, autorii dau numeroase exemple privind ocuparea forţată de către uniaţi a lăcaşurilor de cult ortodoxe, urmărirea slujitorilor ortodocşi ai altarului, mai ales la Roma, Bolognia şi Bari, unde preoţii uniaţi atrag pe ortodocşii creduli, dându-se ei înşişi drept „ortodocşi”.
Aşadar, în activitatea sa ecumenistă, alături de C.E.B. papismul îşi urmăreşte propriile scopuri hrăpăreţe, împreună pledând pentru unirea omenirii în spiritul ­masoneriei. Roma înţelege foarte bine încotro merg lucrurile, şi încearcă să se apropie din timp de masonerie, duşmanul de odinoară şi concurentul periculos de astăzi, aşa încât să tragă maxim de profituri în actuala conjunctură. Aşa se şi explică turnura sa bruscă spre evreime şi masonerie. Primele semnalmente ale acestei cotituri s-au făcut simţite la Conciliul Vatican II (1962-1965), unde a fost adoptată o nouă linie de comportament faţă de iudaism. În Declaraţia sinodală cu privire la atitudinea bisericii faţă de religiile necreştine, gruparea romano-catolică a declarat că „pentru suferinţele şi moartea Mântuitorului nu pot fi învinuiţi nici toţi iudeii care trăiau atunci, nici cei de astăzi”.
Această declaraţie a Conciliului Vatican II, apărută din tendinţa de a face pe plac masoneriei, contravine Sfintei Scripturi, în care găsim numeroase afirmaţii că evreii îndeobşte (şi nu numai acei care au fost de faţă pe Golgota şi au luat parte personal la răstignirea lui Hristos) au ucis pe Domnul (Fapte 2, 24; 3, 15; 5, 30; 7, 52; I Tes. 2, 15; 8 etc). Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, toţi iudeii, chiar şi cei de acum, deşi sunt A Jewish Ultra-Orthodox man walks past Cdespărţiţi în spaţiu şi timp de ucigaşii propriu-zişi ai Mântuitorului, sunt răspunzători împreună cu strămoşii lor dacă urăsc pe Hristos şi nu cred în El ca Mesia, şi dimpotrivă, se pot elibera de vină dacă vor crede în Hristos şi se vor boteza (Mc. 16, 16; Fapte 3, 19, 2, 38). La fel şi creştinii care cred în Hristos, dacă se vor lepăda de credinţa ortodoxă se vor face părtaşi ai celor ce L-au răstignit pe Hristos, deşi nu au luat nemijlocit parte la Răstignirea de pe Golgota. Aceştia, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, „răstignesc iarăşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu” (Evr. 6, 6).
Sămânţa, aruncată de Conciliul Vatican II, cu scopul de a dezvinovăţi pe iudei, a adus foarte curând – după numai 8 ani – roadele sale. La 16 aprilie 1973 catolicismul francez a lansat nişte „Directive duhovniceşti”, fără precedent, în care a fost expusă o poziţie principial nouă faţă de iudaism. Aceste direcţii, pătrunse de spirit masonic, au fost alcătuite neîndoielnic cu acordul Vaticanului şi al Marelui Rabinat al Franţei, al cărui comentariu (cu prilejul paştelui iudaic) a fost făcut public în timpul unei conferinţe de presă ţinută în aceeaşi zi. Comentariul a fost publicat în anexă la „Directive” în organul catolic oficial francez „Documentation catholique” (nr. 1631/1973, p. 419-422). În introducere se subliniază că respectivele „realizează prevederile Declaraţiei Conciliului Vatican II „Nostra aetate” [În timpurile noastre] care cuprinde un capitol despre poporul evreu”. În continuare se afirmă că documentul „trasează o cotitură în poziţia creştină faţă de iudaism şi sugerează o nouă atitudine, de acum încolo, a creştinilor faţă de poporul evreu, nu numai în raporturile dintre oameni, ci şi în planul credinţei”.
În partea a treia, „Chemarea neschimbată a poporului evreu”, Bisericii i se reaminteşte că ea se alimentează de la rădăcina măslinului sălbatic – iudaismul (Rom. 11, 17), că prin poporul israelit „credinţa în Dumnezeul Cel Unic a intrat în istoria omenirii şi că prin el monoteismul a devenit, deşi cu unele deosebiri, un apanaj comun a trei mari neamuri, care se mândresc cu provenienţa lor de la Avraam: iudaismul, creştinismul şi islamul”. Spre final se subliniază că evreii sunt un popor ales al lui Dumnezeu şi chemarea sa este neîndoielnică (Rom. 11, 29).
Autorii „Directivelor” trec însă sub tăcere faptul că aceste privilegii istorice ale iudaismului vetero-testamentar, subliniate de Sfântul Apostol Pavel (Rom. 8, 4-5), au putere doar dacă iudeii „nu vor stărui în necredinţă” (Rom. 11, 23), şi dacă-L vor primi pe Domnul Iisus Hristos ca Mesia şi vor crede în El ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu (Rom. 9,5), asemenea felului în care a crezut în Hristos însuşi Apostolul Pavel (Gal. 1, 13-16). Însă o râvnă fără cunoştinţă (Rom. 10, 2) şi împietrirea împotriva lui Hristos (Rom. 11, 25) arătau şi atunci iudeii contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, cel care se ruga pentru ca „neamul ales” să vină la Hristos (Rom: 9,2-3). Tocmai în acest sens Pavel foloseşte pilda măslinului sălbatic (Rom. 11, 24), asemuindu-l iudaismului provenit de la patriarhii întemeietori ai neamului, cărora Dumnezeu le-a făgăduit mântuirea (Evr. 11, 17). Această făgăduinţă are putere şi asupra evreilor din viitor, dar numai cu condiţia ca aceştia să stăruie „în acelaşi duh de credinţă în Dumnezeu cu cel al patriarhilor şi de împlinire a voii lui”.
Iudeii nu au dreptul să se fălească că provin după trup de la Avraam fără a crede aşa cum a crezut Avraam şi toţi dreptcredincioşii vetero-testamentari în viitorul Mântuitor (Evr. 11, 13), care este Hristos Dumnezeu-Omul (Gal. 3, 16, Rom. 9, 5). De aceea, nu iudeii circumcişi după trup, ci creştinii sunt adevăraţii urmaşi după credinţă ai lui Avraam, „care este părinte al nostru al tuturor” (Rom. 4, 16). Prin necredinţa în adevăratul Mesia şi răstignirea lui Hristos, iudeii au pierdut dreptul de „popor ales” moştenit de la Avraam (Rom. 4, 12), drept câştigat prin Învierea lui Hristos de către toţi creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi, adică noi, ortodocşii, suntem acea „seminţie împărătească, neam ales”, drept pe care unii aleg să-l lepede aşa uşor pentru niscai avantaje materiale. Aici nu e vorba de „unele deosebiri” dintre creştinism şi iudaism, ci de o abatere esenţială a iudaismului de la poruncile Dumnezeului Cel Viu şi ale Fiului Său Unul-Născut – Iisus Hristos (Mt. 16, 16).
În ceea ce priveşte „legământul veşnic”, încheiat între Dumnezeu şi Avraam (Fac. 17, 7), acesta a fost anulat şi înlocuit de Domnul nostru Iisus Hristos – Păstorul cel Mare al oilor – „prin sângele unui testament veşnic” (Evr. 13, 20). Pe când în „Directiva pastorală” se sugerează ideea că Vechiul Testament – desprins de Noul Testament al lui Iisus Hristos -, îşi păstrează caracterul legitim pentru poporul evreu, care îşi continuă misiunea sa în lume „Şi cu toate că pentru noi (creştinii), Vechiul Testament îşi dezvăluie sensul final doar în lumina Noului Testament, aceasta presupune că înainte de toate el este primit şi recunoscut prin el însuşi”. Ultima frază contradictorie, arată că se atribuie un sens subiectiv relativ cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Sfârşitul legii este Hristos” (Rom. 10, 4). „Directivele”, fără a aminti că proorocirile mesianice vetero-testamentare s-au şi împlinit în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Lc. 24, 44), accentuează valoarea de sine stătătoare a Vechiului Testament şi după venirea Noului Testament. În felul acesta se ignoră proorocirea inspirată de Dumnezeu a lui Ieremia că „Domnul va încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou” (Ier. 31,31; Evr. 8, 8), trecându-se de asemenea sub tăcere comentariul respectiv al Sfântul Apostol Pavel, obligatoriu pentru creştini: „Noul [testament] a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire” (Evr. 8, 13); „Căci dacă testamentul cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea” (Evr. 8, 7).
Trecând toate acestea sub tăcere, episcopatul „creştin” francez stăruie în ideea că „primul testament n-a fost anulat prin Noul Testament […] În ciuda unei vechi, dar discutabile interpretări, din Noul Testament nu se poate deduce că poporul evreu a fost privat de calitatea sa de popor ales. Dimpotrivă, rămânând credincios Legii sale (Tora), poporul evreu este şi astăzi o binecuvântare pentru toate popoarele de pe pământ”. Dacă totuşi poporul evreu a fost pedepsit de Dumnezeu şi împrăştiat prin toate popoarele, aceasta a avut şi un sens „misionar” pozitiv. Repatrierea, evreilor în Palestina şi strângerea lor în jurul Ierusalimului trebuie interpretată nu numai sub aspect politic, în spiritul credinţei evreilor, care socoteau aceasta drept o „binecuvântare”… Se pune întrebarea dacă repatrierea evreilor dispersaţi nu va deveni „una din căile adevărului lui Dumnezeu pentru poporul evreu şi în acelaşi timp pentru toate popoarele de pe pământ”. Toate aceste cuvinte nu fac decât o aluzie evidentă că „mesianismul” poporului evreu, în rândul tuturor celorlalte popoare, a rămas nestrămutat!
Aceste idei, expuse în numele catolicismului „creştin” al Franţei, contravin cu desăvârşire sensului fundamental al Sfintei Scripturi, ca şi interpretărilor patristice pe care „Directivele” le resping, ca fiind o „interpretare veche dar discutabilă”. De ce?
Acelaşi lucru se poate spune referitor la problema disculpării evreilor pentru suferinţele şi moartea lui Iisus Hristos. Recunoscând, pe de o parte, că „din punct de vedere istoric, răspunderea pentru moartea lui Iisus a fost împărţită între unele autorităţile evreieşti şi romane”, episcopii francezi opun acestei teze faptul că „Hristos, în nemărginita Sa dragoste, pentru păcatul tuturor oamenilor s-a expus pe Sine suferinţelor şi morţii, ca toţi să dobândească mântuirea”, şi de aceea contestă termenul „ucigaşi de Dumnezeu” referitor la evrei. În această formulare sunt amestecate însă două lucruri diferite:
71100_rastignire– Planul lui Dumnezeu de răscumpărare a păcatelor întregii omeniri prin suferinţele şi moartea prin răstignire pe cruce a lui Hristos şi
– vina deosebită a conducătorilor evrei pentru condamnarea lui Hristos, chiar împotriva voinţei lui Pilat, reprezentantului puterii romane, care dorea să-L pună în libertate (Fapte 3, 13-15). Despre această prea-mare vinovăţie mărturiseşte Însuşi Mântuitorul în cuvântarea Sa de despărţire: „…acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22).
Faptul că papistaşii francezi „condamnă categoric învinuirea adusă evreilor de a fi omorât pe Hristos” – afirmaţie apreciată de Marele rabinat drept un „merit excepţional” – denotă o viclenie perfidă în negarea lui Hristos ca Fiu al Iui Dumnezeu. De vreme ce se recunoaşte istoric faptul că evreii sunt cei ce au omorât pe Hristos, iar în acelaşi timp se neagă că iudeii sunt ucigaşi de Dumnezeu, înseamnă că Vaticanul de comun acord cu Rabinatul neagă demnitatea Dumnezeiască a Mântuitorului!
În loc să accentueze răspunderea iudeilor pentru orbirea de a nu-l recunoaşte drept Mesia pe Hristos – „Fiul Celui binecuvântat” (Mc. 14, 61-62), Care este împlinirea Legii şi Proorocilor (Lc. 24, 44), papismul ridică în slăvi iudaismul, subliniind că „noi, creştinii, le suntem datori pentru cele cinci cărţi ale Legii (adică cele cinci cărţi ale lui Moise), pentru Prooroci şi alte cărţi sfinte… care au fost adoptate de creştini, rămânând şi la iudei”, deşi Însuşi Mântuitorul îi acuză pe iudei că nu cred celor scrise de Moise (In. 5, 47) despre El, căci „dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele” (In. 5, 46).
Aşadar, prin lepădarea şi răstignirea contemporană a lui Hristos, iudeii se lipsesc pe ei înşişi de cărţile Profeţilor vetero-testamentari care mărturisesc despre Hristos. Pentru aceea, în loc să declare slugarnic că „Noul Testament n-ar fi existat fără Vechiul Testament”, catolicii ar trebui să spună contrariul, şi anume că prin necredinţa lor în Hristos, noul iudaism trădează Vechiul Testament cuprins în propriile lor cărţi sfinte!
În penultimul capitol al „Directivelor”, intitulat „Pentru o mai bună cunoaştere şi stimă reciprocă”, creştinilor li se recomandă să dea dovadă de mai multă înţelegere faţă de tradiţiile, obiceiurile şi istoria iudaismului, fapt pentru care sunt sfătuiţi să respecte opiniile evreilor şi, în dialogul cu aceştia, creştinii să nu-i despartă de comunitatea evreiască şi să nu încerce să-i atragă în comunitatea creştină„Biserica se identifică pe sine fără a-şi propune dispariţia comunităţii evreieşti, ci căutând să intre în relaţie cu ea”. O asemenea declaraţie defetistă şi trădătoare a cardinalilor catolici este extrem de ciudată, dacă ne amintim de prozelitismul agresiv, inchizitorial, folosit mai ales în convertirea creştinilor ortodocşi la papism, atât cu ajutorul uniaţilor, a concordatelor, cât şi prin abuzurile politice şi militare, potrivit principiului iezuit – „întru slava lui Dumnezeu”. După cum se vede, singura excepţie pe care papismul o face în propaganda sa este în favoarea iudaismului, nutrind o atracţie aparte şi manifestând o surprinzătoare „delicateţe” faţă de cei ce l-au răstignit pe Hristos.
Acest lucru este deosebit de evident în ultimul capitol, al VII-lea, intitulat „Biserica şi poporul evreu”, în care au fost trase următoarele concluzii generale: „Poporul evreu are conştiinţa că, datorită chemării sale alese, a primit o misiune universală între popoare. Biserica, la rândul ei, socoate că propria ei misiune nu poate decât să fie cuprinsă în acelaşi plan universal al salvării. Cuvintele lui Iisus Hristos şi învăţătura lui Pavel [noi nu am găsit aceste învăţături, n.a.] mărturisesc despre rolul poporului evreu în dobândirea unităţii finale a omenirii, ca unitate a Israelului şi popoarelor. De aceea, actuala tendinţă a iudaismului spre unitate nu poate fi străină pentru planul mântuitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea este apropiată năzuinţelor creştinilor spre unitatea lor.”
De vreme ce grija comună a evreilor şi a creştinilor este îndreptată către „era mesianică”, ei ar trebui, în sfârşit, să pornească pe calea recunoaşterii şi înţelegerii reciproce, şi să înalţe rugi către Tatăl într-o singură speranţă, care va fi făgăduinţa pentru întregul pământ.
Aşadar, sub influenţa masoneriei şi a sionismului, catolicismul a recunoscut oficial că:
– în pofida necredinţei în Iisus Hristos, evreii şi astăzi sunt o „binecuvântare” pentru toate popoarele de pe pământ;
– evreii au „o misiune universală între popoare”;
– Biserica trebuie să se încadreze „în acelaşi plan universal al mântuirii” şi
– grija comună a evreilor şi creştinilor este îndreptată spre o oarecare apropiată „eră mesianică”.
Toate acestea au un caracter atât de anticreştinesc, încât ne întrebăm cu nedumerire: catolicii care le-au scris, mai sunt ei oare „creştini”? Da, cândva evreii au fost într-adevăr o binecuvântare pentru toate neamurile (Facerea 22, 12), pregătind omenirea pentru venirea lui Hristos. Însă Mesia Hristos a venit (In. 4, 25-26), dar iudeii nu L-au primit (In. 1,11).
Prin necredinţa lor, neamul evreiesc s-a exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc. Şi acum, după ce Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru răscumpărarea întregii omeniri – inclusiv a iudeilor şi păgânilor (In. 11, 51-52); după ce a început era creştinismului (Lc. 4, 18-21), cu atâtea binefaceri, minuni şi semne ale lui Dumnezeu (Mc. 16, 17-18, 20); după ce prin Iisus Hristos a venit harul şi adevărul deplin (In. 1, 17) – după toate acestea să mai aştepţi o nouă eră „mesianică” şi să ceri Bisericii să se alăture planului universal evreiesc al „mântuirii” şi să aştepţi un „mesia mai bun” – înseamnă de fapt să renunţi la credinţa în Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos şi la răscumpărarea săvârşită de El.
Cred oare catolicii că mântuirea a fost făptuită o dată pentru totdeauna (Evr. 9, 26) de Domnul Iisus Hristos – Singurul, în istoria omenirii, Care a venit să-şi dea sufletul răscumpărare pentru oameni (Mc. 10, 45)? Istoria Bisericii lui Dumnezeu ne dovedeşte într-adevăr (In. 20, 31), că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14, 6), că El este uşa prin care cei ce intră se vor mântui (In. 10, 9), că „întru nimeni altul nu este mântuirea” (Fapte 4, 12) şi, prin urmare, nu trebuie să mai aşteptăm pe altul (comp. Lc. 7, 19-20). Aşadar, dacă papismul crede în Evanghelie (Mc. 1,15) -singura Bună Vestire despre răscumpărarea neamului omenesc, atunci cu ce drept vorbeşte, în unison cu evreii, despre „noua eră mesianică”?
Dacă însă latinii nu cred în Evanghelie şi se solidarizează cu evreii, atunci nu trebuie să se mai socotească „biserică creştină”, ci să se declare lojă masonică iudaizantă, care nu are nimic comun cu mărturisirea adevăratului Hristos.
De multă vreme, pentru evrei, sunt caracteristice aşteptările „mesianice” pământeşti, care i-au împiedicat să primească şi să recunoască pe Iisus Hristos drept Mesia. Până în ziua de astăzi aceştia stăruie în aceste false speranţe de iudaizare şi supunere a lumii. Cunoscând toate acestea rămânem nedumeriţi, cum gruparea catolică zisă „creştină”, a putut întocmi o declaraţie atât de stupidă sub aspect teologic şi atât de perfidă din punctul de vedere al Bibliei şi al Sfinţilor Părinţi?
Totuşi Declaraţia a suscitat o avalanşă de proteste din partea mai multor catolici tradiţionalişti, iar cardinalii catolici din Egipt au dat un răspuns bine argumentat, în care au contestat ideile absurde din „Directive”.
Dacă însă catolicii tradiţionalişti s-au indignat de Declaraţia colegilor francezi, Marele rabinat al Franţei a aprobat-o şi a elogiat-o într-un „Comentariu” unde sunt preamărite „calităţile remarcabile” ale unui text unicat, prin care evreii sunt eliberaţi de acuzaţia de „omorâtori de Dumnezeu”, prin care se renunţă la convertirea evreilor la creştinism şi se recunoaşte chemarea „divină” a poporului evreu, popor ce este o „binecuvântare pentru toate neamurile lumii”.
Potrivit „Comentariului” rabinatului, „Directivele” catolice „sunt asemănătoare cu învăţătura celor mai mari teologi evrei, pentru care religiile care s-au născut din iudaism au misiunea să pregătească omenirea pentru venirea erei mesianice prevestită de Biblie”. Aceste laude de rău augur subliniază cel mai bine caracterul apostat al „Directivelor” vizate, prin care gruparea religioasă romano-catolică inaugurează o eră a antihristului, şi nu una a lui Hristos!
Uneori fac declaraţii revoltătoare şi unii prelaţi latini. De exemplu, Roger Etcegarey, fost cardinal al Marsiliei, membru al Comitetului pentru relaţii cu iudaismul, în documentul „Misiunea noastră de împăcare cu poporul evreu”, expune următoarele idei: „O mare şi inevitabilă întrebare ce se pune Bisericii [de către cine? – n.a.] este aceea privind chemarea „indiscutabilă” a poporului evreu şi însemnătatea ei pentru creştini”. Îngrijindu-se pentru recunoaşterea chemării „indiscutabile” a evreilor, cardinalul „creştin” trece abil sub tăcere chestiunea principală: dacă poporul evreu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia!
După cum încearcă să dovedească cardinalul, după Conciliul II Vatican, catolicismul a început să înţeleagă că „înfloreşte” cu atât mai mult cu cât îşi trage seva din rădăcina sa evreiască! După părerea lui Etcegarey, aceasta „implică Biserica în problema nu doar a raportului exterior, ci şi a celui interior, care se referă la însăşi definiţia Bisericii”. O image1asemenea relaţie între Biserică şi iudaism, după expresia cardinalului, „comportă un fel de competiţie perseverentă între cei care aşteaptă pe viitorul mesia şi cei care aşteaptă întoarcerea lui”.
O astfel de substituire perfidă a adevăratului Mesia – Domnul Iisus Hristos, Care a venit o dată şi trebuie din nou să vină din cer pentru a judeca lumea, – printr-un oarecare fals „mesia”, care încă nu a venit, dar a cărui venire o pregătesc de acum înainte evreii, a fost demascată convingător de preacuviosul Iosif Voloţki: „O voi, eretici şi trădători fără minte, şi voi, evrei necredincioşi! Cel pe care îl aşteptaţi voi nu este Hristos, ci antihristul, după cum mărturisesc Scripturile dumnezeieşti. Iar noi îl propovăduim pe Hristos Dumnezeul nostru, Care s-a născut fără prihană din Preacurata Fecioară Maria, şi prin rugăciunile ei, Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de ispite şi mântuieşte sufletele noastre!”
Papistaşii francezi n-au fost singurii în aventura „teologică” cu „Directivele”; cu siguranţă că au avut sprijinul Romei, atâta vreme cât papa Paul al VI-lea n-a obiectat câtuşi de puţin. Papa Ioan Paul al II-lea a mers însă şi mai departe prin primirea şorţului ­masonic. Pe data de 13 aprilie 1986, el a vizitat oficial sinagoga iudaică de la Roma, unde a avut o întrevedere şi s-a rugat împreună cu rabinul şef dr. Elio Toaf, comiţând – dacă mai avea vreo importanţă – o gravă încălcare a canoanelor bisericeşti, care interzic comuniunea religioasă cu iudeii (Canoanele Apostolice 64 şi 70).
În revista „Observatore romano” (din 18.04.1986; p. 9) este publicat un articol consacrat acestei vizite, şi este reprodus integral discursul papei, în care acesta adresează rabinilor iudaici următoarele cuvinte: „Voi sunteţi fraţii noştri cei aleşi, fraţii noştri mai mari”. Aşadar, papa, care se crede primul în creştinism şi „locţiitor” al lui Hristos pe pământ, deodată şi în modul cel mai resemnat, îi numeşte „fraţii mai mari” pe iudei, deşi aceştia nu recunosc pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia! În tot discursul papal, numai într-un singur loc se aminteşte de „Iisus din Nazaret”, dar şi aici subliniindu-se cu slugărnicie că El este fiul poporului vostru”, fără a rosti nici un cuvânt despre calitatea Lui Hristos ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu.
O trecere sub tăcere atât de laşă, în sinagoga din Roma, a principalului adevăr creştin despre Mesia Hristos (Mt. 16, 16; In. 1, 49) denaturează întregul sens al propovăduirii apostolice, care constă în a încredinţa lumea, cu ajutorul Scripturii, „că Iisus este Hristos” (Fapte 18, 28). Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel, după convertirea şi botezarea lui de către Sfântul Apostol Anania la Damasc, a început să propovăduiască în sinagogi „pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu […] dovedind că Acesta este Hristos” (Fapte 9, 20, 22). Într-un mod deosebit de convingător subliniază acest lucru Sfântul Evanghelist Luca, el însuşi martor la predica Sfântul Apostol Pavel în sinagoga din Tesalonic: „Şi, după obiceiul său, Pavel a intrat la ei [la iudei, n.a.] şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi, deschizându-le şi arătându-le că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi, şi că Acesta, pe care vi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus” (Fapte .17, 2-3). Discursul papal ţinut în sinagoga din Roma nu conţine nici o fărâmă din mărturisirea îndrăzneaţă a lui Hristos, măcar că însuşi papalitatea poartă numele marelui Apostol al lui Hristos, Pavel.
Biserica Ortodoxă, contrar slugărniciei laşe a papei faţă de sinagoga iudaică, adresează iudeilor următoarele cuvinte demascatoare: „Adunătură vicleană şi desfrânată, de ce ţii legământul, dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?” (Stihul III pentru Vecernia Marei Luni).
Catolicilor le place să se numească urmaşii Sfântului Apostol Petru, dar ce au ei în comun cu marele Apostol al lui Hristos, neînfricatul propovăduitor al adevăratei credinţe? Aceştia dezvinovăţesc pe evrei de omorârea lui Hristos şi pregătesc pe credincioşi pentru aşteptarea unei noi ere „mesianice”.
Iată ce spune Sfântul Apostol Petru, vindecând un olog la uşa Templului din Ierusalim, evreilor uimiţi ce se adunaseră în jurul lui – că nu el, Petru, a vindecat pe bolnav, ci Hristos cel trădat de farisei, începătorul Vieţii, pe Care ei l-au omorât, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi; că despre acest Hristos au vorbit toţi proorocii şi că zilele acestea sunt tocmai acele vremuri mesianice vestite în Vechiul Testament (Fapte 3, 2-24).
Sfânta Biserică Ortodoxă a oglindit din cele mai vechi timpuri, în cărţile sale de cult, învăţătura despre vechiul Israel, care a respins pe Hristos şi a rămas în afara Bisericii din pricina necredinţei lui în Hristos (Rom. 11,23), precum şi învăţătura despre noul rusalii.jpgIsrael, alcătuit din iudeii care au crezut în Hristos, alături de păgânii creştinaţi care au intrat în Biserică prin credinţa lor în Hristos: „Sioane, munte sfânt al lui Dumnezeu, şi Ierusalime… vezi pe fiii tăi adunaţi întru tine, că iată au venit de departe să se închine împăratului tău, pace noului Israel şi mântuire limbilor”.
În una din stihirile Triodului din Postul Mare, Israelul cel Vechi care s-a lepădat de Hristos este asemuit bogatului, iar Israelul Nou primitor de Hristos – lui Lazăr din pilda evanghelică (Lc. 16, 119-31).
Sfântul Vasile scrie, în cuvântul „Despre înţelepciunea cea smerită”:
„Teme-te să te asemeni în cădere diavolului, care, preamărindu-se în faţa oamenilor, a căzut aruncat jos de Om – asemenea este şi căderea israeliţilor. Preamărindu-se în faţa păgânilor, ca în faţa celor necuraţi, cu adevărat au ajuns ei necuraţi, iar nelegiuirea şi nenorocirea păgânilor au fost şterse prin credinţă”.
Pentru un observator atent al evenimentelor bisericeşti din ultimele decenii, devine tot mai clar săvârşirea unei lucrări nemaipomenit de îndrăzneaţă – substituirea credinţei noastre ortodoxe în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Mântuitor, printr-o pretinsă nouă „credinţă” – credinţa într-un viitor „binefăcător” al omenirii, într-un pretins nou „mesia” – obiectul unei aşteptări ardente din partea evreilor şi a unor „creştini” leapădaţi de credinţa în Hristos. Dovezi ale reeducării conştiinţei creştine pentru adoptarea acestui fals pot fi găsite nu numai în „Directive”, ci şi în o serie de articole şi predici autorizate de C.E.B. Aşa este, de pildă, introducerea citată mai sus din Revista „Risk” (nr. 1-2/1967,), pe care autorul ei a intitulat-o: „Apocalipsa progresului, sau: nedreptatea internaţională va distruge oare mişcarea ecumenică?”
În finalul articolului, autorul spune că „dacă biserica [în sens ecumeni(st)c] nu va avea voinţă să meargă înainte [adică să-şi schimbe dogmele şi canoanele], ne va fi tot mai greu şi mai greu, iar în cele din urmă şi teologic irealizabil, să admitem că […] Hristos, pe Care noi îl cinstim, este într-adevăr Hristos”!
Chiar însăşi apariţia în mediul ecumenist a ideii de a pune la îndoială că Mântuitorul Hristos, care a murit pentru noi şi a înviat din morţi (Rom. 4, 25), este Mesia cel prevestit în Vechiul Testament, arată că ecumenismul nu are nimic comun cu creştinismul. Prin organizaţiile afiliate şi întrunirile sale, ecumenismul deschide larg uşile creştinismului în faţa propagandei anticreştine, potrivit căreia Cel ce a suferit pe Golgota nu este Mesia, ci un impostor şi un amăgitor (Mt. 27, 63) şi trebuie ca noi, creştinii, să primim pe adevăratul „mântuitor” al omenirii, cel aşteptat de iudei. E foarte ciudat că ecumeniştii „ortodocşi”, cunoscând caracterul anticreştin al ideilor răspândite de presa ecumenistă, nu-şi întorc faţa de la o astfel de propagandă, care deocamdată pregăteşte doar terenul, dar mâine va începe a călca în picioare credinţa lui Hristos!
Spre ruşinea participanţilor „ortodocşi” la Mişcarea Ecumenistă trebuie menţionat că până şi unele secte protestante încep a-şi da seama de spiritul antihristic al ecumenismului, chemând la luptă împotriva lui. De curând în Germania şi în alte ţări s-au format „grupe de biserici confesionale integriste” ca de pildă „Conferinţa comunităţilor confesionale ale Bisericilor evanghelice din Germania” care a afirmat că „Consiliul Mondial al Bisericilor încearcă să înlocuiască pe Iisus Hristos cu antipodul Său antihristic”.
Această acuzaţie a fost formulată într-o declaraţie alcătuită din douăsprezece teze şi făcută publică la 23 mai 1974, de Înălţarea Domnului, sub titlul: „Libertate şi colaborare întru Hristos”. Declaraţia cheamă pe creştinii din Germania să se opună falsificării credinţei. Cele douăsprezece teze descriu actuala confruntare spirituală în care „noul umanism îşi dezvăluie fizionomia sa antihristică în numele divinizării antireligioase a omului”.
Prin urmare, ecumenismul pregăteşte creştinii pentru a primi, deopotrivă cu evreii, pe noul „mesia”, prin secularizarea treptată a omenirii. Aşa cum evreii au respins pe Hristos pentru că aşteptările lor mesianice erau materiale, la fel şi întreaga omenire, prin aspiraţiile sale pentru bunuri materiale, îşi întoarce faţa de la Hristos şi se îndreaptă cu duhul spre antihrist. În felul acesta, „împreună cu evreii, aşteaptă pe mesia iudaic milioane de oameni, majoritatea cărora îşi zic „creştini”, fără a bănui cel puţin că aşteaptă un „mesia” pe care îl aşteaptă şi evreii”. Şi când, în cele din urmă, îşi va face apariţia falsul mesia dorit de evrei, el se va dovedi înrudit prin duh cu întreaga omenire materialistă!
„Prin lepădarea de Hristos – scrie Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov – omenirea se va pregăti pentru primirea antihristului, îl va primi în inima sa. Însăşi starea de spirit a omului se va pătrunde de nevoia de a chema pe antihrist, precum în timpul unei suferinţe grele apare setea de otravă ucigătoare. Se rosteşte chemarea, răsună glas de chemare în societatea omenească, care cere stăruitor pe „geniul geniilor”, acela ce ar ridica dezvoltarea şi progresul material pe treapta cea mai de sus, ar instaura pe pământ acea bunăstare, în care raiul şi cerul ar deveni pentru om de prisos. Antihristul va fi un susţinător logic, drept (adică meritat), firesc al orientării morale şi spirituale generale a oamenilor”.
Acest fals „mântuitor”, deşi va fi duşmanul lui Hristos, va căuta însă să-l imite pe Hristos pentru a-i amăgi pe creştini, după cum învaţă Sfântul Ipolit al Romei: „În toate amăgitor, antihristul va dori să se asemuiască Fiului lui Dumnezeu. Hristos este împăratul – şi antihristul va fi împărat, deşi pe pământ. Mântuitorul a venit ca un Miel – în chip asemănător şi acesta se va arăta ca un miel, deşi pe dinăuntru va fi lup […] Domnul a trimis pe apostolii Săi către toate popoarele – şi acesta îşi va trimite fii săi apostoli pretutindeni (Mt. 28, 19). Mântuitorul şi-a strâns oile Sale (In. 10, 4), şi acesta va aduna poporul iudeu împrăştiat prin toată lumea. Domnul a dat pecete celor care cred în El (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), în chip asemănător şi acesta va pune un semn celor ai lui (Apoc. 13, 16-17). Domnul a venit în chip de Om, şi acesta va veni în chip de om. Mântuitorul a înviat din morţi şi Şi-a asemuit trupul Său templului (In. 2, 19-21), şi acesta va reface templul de piatră din Ierusalim”.
Aşa cum Domnul Iisus Hristos a avut un Înainte-Mergător al Său în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, la fel şi antihristul va avea premergătorii săi, care vor striga spre amăgire cuvintele Înainte-Mergătorului lui Hristos: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui; orice vale se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede” (Lc. 3, 4-5; Is. 40, 3-5).
Sensul acestei proorociri biblice, împlinită odată pentru totdeauna întru Hristos, stă în chemarea la pocăinţă a oamenilor, spre a-şi îndrepta şi netezi duhovniceşte cărările inimilor pe care va trece Fiul întrupat al lui Dumnezeu. O tălmăcire minunată dă sfintelor cuvinte Fericitul Teofilact: „Calea pe care trebuie s-o pregătim pentru Domnul este un mod de viaţă potrivit cu învăţătura lui Hristos; căci Domnul trebuia să-şi înceapă curând propovăduirea Sa. „Cărările” sunt poruncile legii, care fuseseră deja şterse; şi pe care azi trebuie să le facem drepte. Aşadar, noi trebuie să ne pregătim sufletul şi să ne îndreptăm faptele şi gândurile. Potrivit cu cele spuse, sufletele care pier în josnicia păcatului trebuie să se umple de virtuţi, firile mândre – să se smerească, strâmbăturile – să se îndrepte, şi îndeobşte orice rău trebuie să fie înlăturat din calea lui Mesia ce va să vină. El însuşi, potrivit vechilor făgăduinţe, va face toate acestea uşor de împlinit, căci va birui forţele demonice vrăjmaşe şi va însufleţi înclinaţiile fireşti pentru bine”.
Astăzi însă, această proorocire este folosită de către ecumenism în sens absolut contrar, antihristic.
Ecumeniştii, în loc să niveleze răutăţile eretice în armonie cu legile morale ale lui Dumnezeu, caută să uniformizeze diferitele grupări creştine. În locul smeririi firilor trufaşe şi căutării căii spre pocăinţă, se vădeşte tendinţa de a minimaliza şi de a surpa acel munte minunat al harului şi al adevărului – Credinţa Ortodoxă, care se înalţă pe piatra ce nu poate fi clintită – Hristos Dumnezeu-Omul (Dan. 2, 34, 44-45). De la catedra ecumenismului, în loc să fie chemaţi toţi cei abătuţi de la adevăr şi împotmoliţi în mocirla rătăcirilor pentru a se ridica la Ortodoxie, se propovăduieşte contrariul – ca Ortodoxia să coboare până la nivelul comunităţilor eretice şi să le recunoască drept „biserici”, ca toţi să fie egali în lepădarea de Dumnezeu.
Ca urmare, prin nivelarea Ortodoxiei cu aşa-numitele confesiuni „creştine”, prin unirea diferitelor credinţe într-o „biserică” nouă, universală, antiortodoxă, ecumenismul, în frunte cu C.E.B., pregăteşte calea antihristului!
Creştinul ortodox nu poate avea nici un fel de legături cu Mişcarea Ecumenistă, pentru că este inspirată şi dirijată de masonerie şi conduce într-un mod satanic şi viclean la instaurarea antihristului; pentru că ne cere, în numele unei uniri umanist-universale cu ereticii şi păgânii, să renunţăm la Simbolul ortodox al credinţei şi la respectarea Sfintelor Canoane!

Sursa: https://www.aparatorul.md/ecumenismul-este-condus-de-catre-masonerie-si-pregateste-calea-lui-antihrist/

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*