Pe parcursul epistolelor Noului Testament găsim expresii precum „în Hristos“, „prin Hristos“, „cu Hristos“ şi „în El“. Acestea relevă în mod frecvent anumite beneficii pe care le avem noi ca şi creştini, datorită a ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Când ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu, „în Hristos“, această perspectivă ne ajută să trăim aşa cum Îşi doreşte Dumnezeu să trăim. Ucenicizatorul autentic va dori să îşi înveţe ucenicii care este identitatea lor în Hristos pentru a-i ajuta să crească până la maturitatea spirituală deplină.

Mai întâi ce înseamnă a fi „în Hristos“?

Când suntem născuţi din nou, suntem alipiţi la trupul lui Hristos şi devenim una cu El din punct de vedere spiritual. Să analizăm câteva versete din epistolele Noului Testament care afirmă că:

Tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora (Rom. 12:5; subliniere personală).

Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El (1 Cor. 6:17; subliniere personală).

Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui (1 Cor. 12:27; subliniere personală).

Noi, cei care am crezut în Domnul Isus Hristos, ar trebui să ne vedem ca alipiţi de El, membrii ai trupului Său şi un singur duh cu El. El este în noi şi noi în El.

Iată un verset care ne spune despre câteva dintre beneficiile pe care le avem ca urmare a faptului că suntem în Hristos:

Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Cor. 1:30; subliniere personală).

În Hristos am fost făcuţi neprihăniţi (declaraţi „nevinovaţi“ care acum fac ce este drept), sfinţi (puşi de o parte pentru ca Dumnezeu să ne folosească în mod neprihănit), şi răscumpăraţi (din sclavie). Nu aşteptăm să fim făcuţi neprihăniţi, să fim sfinţiţi sau răscumpăraţi în viitor. Din contră, avem toate aceste binecuvântări în prezent, datorită faptului că suntem în Hristos.

În Hristos ni s-au iertat păcatele trecute:

El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor (Col. 1:13-14; subliniere personală).

Observă că acest verset ne spune, de asemenea, că nu mai suntem sub puterea întunericului, împărăţia diavolului, ci am fost trecuţi în Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Isus.

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5:17; subliniere personală).

Laudă-L pe Dumnezeu pentru faptul că, dacă Îl urmezi pe Hristos, eşti o „făptură nouă“, asemenea omizii care se transformă în fluture. Duhului tău i s-a dat o natură nouă. Mai înainte aveai natura egoistă a lui Satan în duhul tău, dar acum tot trecutul tău „s-a dus“.

Mai multe binecuvântări în Hristos

Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus (Gal. 3:26; subliniere personală).

Nu este minunat să ştim că suntem într-adevăr copiii lui Dumnezeu, născuţi din Duhul Său? Când venim înaintea Lui în rugăciune, ne apropiem de El nu doar ca Dumnezeul nostru, ci şi ca Tatăl nostru!

Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efes. 2:10; subliniere personală).

Dumnezeu nu numai că ne-a creat, dar ne-a creat în Hristos. Mai mult, Dumnezeu ne-a predestinat o lucrarea fiecăruia dintre noi, „fapte bune… pregătite mai dinainte“. Fiecare dintre noi avem un destin divin.

Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Cor. 5:21; subliniere personală).

Neprihănirea pe care o avem datorită faptului că suntem în Hristos este de fapt neprihănirea lui Dumnezeu. Şi aceasta deoarece Dumnezeu locuieşte în noi şi ne-a transformat prin Duhul Sfânt. Faptele noastre bune sunt în realitate faptele lui Dumnezeu făcute prin noi.

Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit (Rom. 8:37; subliniere personală).

Care sunt „aceste lucruri“ despre care vorbeşte Pavel? Versetele din Romani care îl preced pe acesta ne spun că sunt problemele şi suferinţele prin care trec credincioşii. Chiar şi prin martiraj suntem victorioşi, deşi lumea ne poate considera victime. Noi suntem mai mult decât biruitori prin Hristos deoarece atunci când murim ajungem în Rai!

Pot totul în Hristos, care mă întăreşte (Fil. 4:13; subliniere personală).

Prin Hristos nimic nu ne este imposibil, deoarece Dumnezeu ne dă abilitate şi putere. Putem îndeplini toate sarcinile pe care ni le dă.

Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos (Fil. 4:19; subliniere personală).

Ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne împlinească nevoile reale atunci când căutăm mai întâi Împărăţia Lui. Domnul este Păstorul nostru şi El are grijă de oile Sale!

Să fim de acord cu ceea ce spune Dumnezeu

Unii dintre noi, din nefericire, nu cred ce spune Cuvântul Domnului despre noi, după cum confirmă afirmaţiile pe care le facem şi care contrazic Biblia. În loc să spunem: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte“, spunem: „Nu cred că pot reuşi.“

Asemenea afirmaţii sunt numite de Biblie „rapoarte rele“ deoarece ele nu sunt de acord cu ceea ce spune Dumnezeu (vezi Numeri 13:32). Totuşi, dacă inima noastră abundă de Cuvântul lui Dumnezeu, vom fi plini de credinţă, crezând şi spunând doar ceea ce spune Scriptura.

Câteva declaraţii biblice

Ar trebui să credem şi să spunem că suntem cine afirmă Dumnezeu că suntem.

Ar trebui să credem şi să spunem că putem face ceea ce Dumnezeu spune că putem face.

Ar trebui să credem şi să spunem că Dumnezeu este cine afirmă că este.

Ar trebui să credem şi să spunem că Dumnezeu va face ceea ce afirmă că va face.

Iată câteva afirmaţii biblice pe care toţi credincioşii le pot susţine cu îndrăzneală. Nu toate sunt obligatoriu realităţi „în Hristos“, dar toate sunt adevărate conform Scripturii.

Sunt răscumpărat, sfinţit şi făcut neprihănit în Hristos (vezi 1 Cor. 1:30).

Am fost luat din împărăţia întunericului şi trecut în Împărăţia Fiului lui Dumnezeu, Împărăţia Luminii (vezi Col. 1:3).

În Hristos mi-au fost iertate toate păcatele (vezi Efes. 1:7).

Sunt o făptură nouă – trecutul meu a fost şters (vezi 2 Cor. 5:17).

Dumnezeu a pregătit mai dinainte faptele bune în care să umblu (vezi Efes. 2:10).

În Hristos am devenit neprihănirea lui Dumnezeu (vezi 2 Cor. 5:21).

În toate lucrurile sunt mai mult decât biruitor prin Hristos care m-a iubit (vezi Rom. 8:37).

Pot totul în Hristos care mă întăreşte (vezi Fil. 4:13).

Dumnezeu îmi împlineşte toate nevoile după bogăţia Sa, în slavă, în Hristos (vezi Fil. 4:19).

Sunt chemat să fiu sfânt (vezi 1 Cor. 1:2).

Sunt copilul lui Dumnezeu (vezi Ioan 1:12; 1 Ioan 3:1-2).

Trupul meu este templul Duhului Sfânt (vezi 1 Cor. 6:19).

Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2:20).

Am fost scos de sub autoritatea lui Satan (vezi Fapte 26:18).

Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima mea prin Duhul Sfânt (vezi Rom. 5:5).

Cel ce este în mine este mai mare decât cel ce este în lume (Satan) (vezi 1 Ioan 4:4).

Sunt binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos (vezi Efes. 1:3).

Sunt pus să stau împreună cu Hristos în locurile cereşti, departe de toate puterile spirituale ale lui Satan (vezi Efes. 2:4-6).

Deoarece Îl iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemat conform planului Său, El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine (vezi Rom. 8:28).

Dacă Dumnezeu este cu mine, cine poate sta împotriva mea? (vezi Rom. 8:31).

Nimic nu mă poate separa de dragostea lui Hristos (vezi Rom. 8:35-39).

Toate lucrurile sunt cu putinţă pentru mine deoarece sunt credincios (vezi Marcu 9:23).

Sunt preotul lui Dumnezeu (vezi Apoc. 1:6).

Deoarece sunt copilul Său, Dumnezeu mă conduce prin Duhul Sfânt (vezi Rom. 8:14).

Deoarece Îl urmez pe Hristos, calea mea este din ce în ce mai luminată (vezi Prov. 4:18).

Dumnezeu mi-a dat daruri speciale pe care să le folosesc în slujba Sa (vezi 1 Pet. 4:10-11).

Pot scoate demoni şi îmi pot pune mâinile peste bolnavi ca ei să se vindece (vezi Marcu 16:17-18).

Dumnezeu ne poartă întotdeauna în carul Lui de biruinţă, în Hristos (2 Cor. 2:14).

Sunt un ambasador al lui Hristos (vezi 2 Cor. 5:20).

Am viaţa veşnică (vezi Ioan 3:16).

Tot ceea ce cer în rugăciune, prin credinţă, primesc (vezi Mat. 21:22).

Prin rănile lui Isus am fost vindecat (vezi 1 Petru 2:24).

Eu sunt sarea pământului şi lumina lumii (vezi Mat. 5:13-14).

Sunt moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos (vezi Rom. 8:17).

Fac parte dintr-o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu l-a câştigat să fie al Lui (vezi 1 Petru 2:9).

Sunt un membru al trupului lui Hristos (vezi 1 Cor. 12:27).

Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic (vezi Ps. 23:1).

Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? (vezi Ps. 27:1).

Dumnezeu mă va sătura cu viaţă lungă (vezi Ps. 91:16).

Hristos mi-a purtat boalele şi durerile mele le-a luat asupra Lui (vezi Isaia 53:4-5; Mat. 8;17).

Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme (vezi Evrei 13:6).

Arunc asupra Domnului toate îngrijorările mele, deoarece El Însuşi îngrijeşte de mine (vezi 1 Petru 5:7).

Mă împotrivesc diavolului şi el pleacă de la mine (vezi Iacov 4:7).

Îmi salvez viaţa pierzând-o de dragul lui Hristos (vezi Mat. 16:25)

Sunt robul lui Hristos (vezi 1 Cor. 7:22).

Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig (vezi Fil. 1:21).

Cetăţenia mea este în ceruri (vezi Fil. 3:20).

Dumnezeu va desăvârşi lucrarea bună începută în mine (vezi Fil. 1:6).

Dumnezeu lucrează în mine după plăcerea Lui (vezi Fil. 2:13).

Această listă reprezintă doar o mică parte din declaraţiile pozitive pe care le putem face pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Ar fi bine să îţi faci un obicei din a spune aceste declaraţii până când adevărurile pe care le implică vor fi adânc înrădăcinate în inima ta. Şi ar mai trebui să fim atenţi la fiecare cuvânt pe care îl rostim, pentru a ne asigura că nu contrazice afirmaţiile făcute de Dumnezeu.

Se spune că, deoarece Isus era Fiul divin al lui Dumnezeu, putea face minuni şi vindecări ori de câte ori dorea. Însă, dacă examinăm mai în detaliu Scripturile, vom descoperi că, deşi Isus era fără îndoială Dumnezeu, se pare totuşi că în timpul lucrării Sale pe pământ avea puteri limitate. El a spus la un moment dat: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai“ (Ioan 5:19). Acest lucru dovedeşte clar că Isus era limitat şi dependent de Tatăl Său.

Conform spuselor lui Pavel, când Isus a devenit fiinţă umană S-a „dezbrăcat pe sine însuşi” de anumite lucruri pe care le poseda ca Dumnezeu:

Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor (Fil. 2:5-7; subliniere personală).

De ce anume „S-a dezbrăcat“ Isus? Nu de sfinţenia Sa. Nu de dragostea Sa. Trebuie să fi fost vorba despre puterile Sale supranaturale. Este clar că nu mai era omniprezent (prezent oriunde). De asemenea, nu mai era omniscient (atotcunoscător) şi nici omnipotent (atotputernic). Isus a devenit om. În lucrarea Sa a acţionat ca persoană unsă de Duhul Sfânt. Acest lucru devine clar ca lumina zilei dacă citim cu atenţie cele patru Evanghelii.

De exemplu, ne-am putea întreba: „Dacă Isus era Fiul lui Dumnezeu, de ce a fost necesar să fie botezat cu Duhul Sfânt când Şi-a început lucrarea la vârsta de treizeci de ani? De ce era nevoie ca Dumnezeu să fie botezat cu Dumnezeu?“

În mod clar, Isus a trebuit să fie botezat cu Duhul Sfânt pentru a fi uns pentru lucrarea Sa. De aceea citim că, imediat după ce a fost botezat, a predicat aceste cuvinte: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc…să propovăduiesc…să dau drumul…” (Luca 4:18; subliniere personală). Acelaşi lucru l-a proclamat şi Petru: „…cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El“ (Fapte 10:38; subliniere personală).

Din acest motiv Isus nu a făcut nici o minune până când nu a fost botezat cu Duhul Sfânt în jurul vârstei de treizeci de ani. Era El Fiul lui Dumnezeu şi la vârsta de douăzeci şi cinci de ani? Cu siguranţă. Atunci de ce nu a făcut minuni până la vârsta de treizeci? Pur şi simplu pentru că Isus Se dezbrăcase de puterea supranaturală pe care o poseda ca Dumnezeu şi a trebuit să aştepte momentul în care va fi împuternicit de Duhul Sfânt.

Mai multe dovezi că Isus a lucrat ca om uns de Duhul Sfânt

Când citim Evangheliile, observăm că au fost momente când Isus a avut cunoştinţe supranaturale şi au fost momente când nu a avut. De fapt, Isus a pus multe întrebări pentru a obţine informaţii.

De exemplu, i-a spus femeii de la fântâna din Samaria că a avut cinci bărbaţi şi că bărbatul cu care trăia nu-i era soţ (vezi Ioan 4:17-18). De unde a ştiut acest lucru? Pentru că era Dumnezeu şi Dumnezeu ştia orice? Nu, altfel Isus şi-ar fi dovedit în mod constant abilităţile. Deşi era Dumnezeu şi Dumnezeu ştie toate lucrurile, Isus S-a dezbrăcat de omniscienţă când a devenit om. Isus cunoştea trecutul femeii de la fântână deoarece Duhul Sfânt Îi dăduse în acel moment darul „vorbirii despre cunoştinţă“ (1 Cor. 12:8), adică abilitatea supranaturală de a cunoaşte uneori lucruri din prezent sau trecut. (Vom discuta acest subiect mai detaliat în capitolul următor care tratează darurile date de Duhul Sfânt.)

Cunoştea Isus toate lucrurile tot timpul? Nu. Când femeia care avea o scurgere s-a atins de haina Lui şi a simţit că a ieşit o putere din El, a întrebat: „Cine s-a atins de hainele Mele?“ (Marcu 5:30b). Când a văzut în depărtare un smochin (Marcu 11:13) „a venit să vadă poate va găsi ceva în el“.

De ce nu a ştiut Isus cine L-a atins? De ce nu a ştiut dacă smochinul avea sau nu fructe? Deoarece acţiona ca om uns de Duhul Sfânt cu darurile Duhului. Darurile Duhului acţionează după cum doreşte Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 12:11; Evrei 2:4). Isus nu a avut cunoştinţe supranaturale decât atunci când a dorit Duhul Sfânt să Îi dea acest dar.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru lucrarea de vindecare. Scriptura spune foarte clar că Isus nu putea vindeca pe oricine, oricând. De exemplu, în Evanghelia după Marcu citim că, atunci când Isus Şi-a vizitat oraşul natal, Nazaret, nu a putut să facă tot ceea ce ar fi dorit.

Isus a plecat de acolo, şi S-a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers după El. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?“ Şi găseau o pricină de poticnire în El. Dar Isus le-a zis: „Un proroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.“ N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor (Marcu 6:1-6; subliniere personală).

Observă că Marcu nu a spus că nu a vrut să facă nici o minune acolo, ci că nu a putut. De ce? Deoarece oamenii din Nazaret nu au crezut. Ei nu L-au primit pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu uns, ci doar ca pe fiul tâmplarului din oraş. Aşa cum a remarcat şi Isus: „Un proroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui“ (Marcu 6:4). Drept rezultat, tot ce a putut să facă a fost să vindece câţiva oameni cu „boli minore“ (după cum spune traducerea). Desigur, dacă ar fi fost un loc în care Isus Şi-ar fi dorit să facă minuni şi să vindece oamenii, acela ar fi fost propriul Lui oraş unde Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii. Totuşi, Biblia spune că nu a putut.

Mai multe detalii găsite în Luca

Isus a vindecat în special prin două metode diferite: (1) prin propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-i încuraja pe oamenii bolnavi să aibă credinţa necesară vindecării şi (2) folosind „darul vindecărilor“ după cum voia Duhul Sfânt. De aceea, Isus a fost limitat de doi factori în lucrarea de vindecare: (1) de necredinţa oamenilor bolnavi şi (2) de voia Duhului Sfânt de a se manifesta prin „darul vindecărilor“.

Evident, majoritatea oamenilor din oraşul lui Isus nu au crezut în El. Deşi auziseră despre vindecările miraculoase săvârşite în celelalte oraşe, nu au crezut că avea puterea de a vindeca şi deci nu i-a putut vindeca. Mai mult, se pare că Duhul Sfânt nu I-a dat lui Isus „darul vindecărilor“ în Nazaret – din ce motiv, nimeni nu ştie.

Luca relatează mai detaliat decât Marcu ce anume s-a întâmplat când Isus a vizitat Nazaretul:

A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.“ În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşiau din gura Lui, şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?“ (Luca 4:16-22).

Isus dorea ca cei care Îl ascultau să creadă că El era Unsul promis prin profetul Isaia, sperând că vor crede şi vor primi binecuvântările ungerii Sale care, conform spuselor lui Isaia, includeau slobozirea robilor de război şi căpătarea vederii celor ce erau orbi.[1] Dar ei nu au crezut şi, deşi erau impresionaţi de abilităţile Sale de orator, le-ar fi fost imposibil să creadă că fiul lui Iosif putea fi cineva atât de special. Cunoscându-le scepticismul, Isus le-a răspuns:

„Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi»; şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.»…Adevărat vă spun că, nici un proroc nu este primit bine în patria lui“ (Luca 4:23-24).

Oamenii din oraşul natal al lui Isus aşteptau să vadă dacă putea face ceea ce auziseră că a făcut în Capernaum. Atitudinea lor nu era una plină de credinţă în aşteptare, ci una sceptică. Necredinţa lor L-au împiedicat pe Isus să facă orice fel de minune sau vindecare semnificative.

O altă limitare a lui Isus în Nazaret

Următoarele cuvinte ale lui Isus adresate mulţimii din Nazaret relevă faptul că a fost limitat, de asemenea, şi de voinţa Duhului Sfânt de a manifesta prin El „darul vindecărilor“:

„Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, în afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n-a fost curăţit, în afară de Naaman, Sirianul“ (Luca 4:25-27).

Ideea lui Isus era aceea că Ilie nu ar fi putut multiplica grâul şi făina oricărei văduve la care ar fi vrut el să stea în timpul acelei foamete de trei ani din Israel (vezi 1 Împ. 17:9-16). Deşi pe vremea aceea erau multe văduve în suferinţă în Israel, Duhul l-a uns pe Ilie să ajute o singură văduvă care nici măcar nu era israelită. Tot aşa nici Elisei nu a putut să vindece orice lepros ar fi vrut el. Acest lucru este dovedit de faptul că existau mai mulţi bărbaţi în Israel când a fost curăţit Naaman. Dacă ar fi fost doar alegerea lui, Elisei i-ar fi curăţit de lepră mai întâi pe confraţii săi israeliţi înainte de a-l vindeca pe Naaman, un închinător la idoli (vezi 2 Împ. 5:1-14).

Atât Ilie cât şi Elisei au fost profeţi, bărbaţi unşi de Duhul Sfânt ale căror daruri date de Duhul Sfânt au fost folosite după cum a dorit Duhul. De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Ilie la o altă văduvă? Nu ştiu. De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Elisei să vindece alţi leproşi? Nu ştiu. Nimeni nu ştie, cu excepţia lui Dumnezeu.

Aceste două istorisiri familiare din Vechiul Testament nu dovedesc totuşi că nu era voia lui Dumnezeu să împlinească nevoile fiecărei văduve sau să vindece leproşii. Oamenii din Israel ar fi putut pune capăt perioadei de foamete din timpul lui Ilie, dacă ei şi împăratul lor rău (Ahab) s-ar fi pocăit de păcatele lor. Foametea a fost o formă de judecată a lui Dumnezeu. Şi toţi leproşii din Israel ar fi putut fi vindecaţi dacă ar fi împlinit şi ar fi crezut cuvântul legământului dat de Dumnezeu care, după cum am văzut deja, includea şi vindecarea fizică.

Isus le-a revelat nazaritenilor care Îl ascultau că era supus aceloraşi limitări ca şi Ilie şi Elisei. Din anumite motive, Duhul Sfânt nu I-a dat lui Isus darul de a vindeca pe oricine în Nazaret. Datorită condiţionării Duhului Sfânt şi a necredinţei oamenilor, Isus nu a putut face nici o minune semnificativă în oraşul Său natal.

Analizarea unui „dar de vindecare“ manifestat prin Isus

Dacă studiem relatările diferitelor vindecări săvârşite de Isus în Evanghelie, vom descoperi că majoritatea oamenilor au fost vindecaţi nu prin „darul vindecărilor“, ci prin credinţa lor. Să analizăm diferenţele dintre cele două categorii de vindecări studiind câteva exemple. Mai întâi vom studia povestea paraliticului de la scăldătoarea Betesda vindecat nu prin credinţă, ci prin „darul vindecărilor”.

În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se pogora, din când în când, în scăldătoare, şi tulbura apa. Şi cel dintâi, care se pogora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Isus, când l-a văzut zăcând, şi, fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?“ „Doamne“, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.“ „Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă.“ Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul, şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat (Ioan 5:2-9).

Cum ştim că omul acesta a fost vindecat nu prin credinţă, ci prin „darul vindecărilor“? Există mai multe indicii în acest sens.

Mai întâi, observă că bărbatul nu Îl căutase pe Isus. Mai degrabă Isus fusese Cel care îl găsise lângă scăldătoare. Dacă bărbatul L-ar fi căutat pe Isus, aceasta ar fi fost o dovadă de credinţă din partea sa.

În al doilea rând, Isus nu i-a spus bărbatului că credinţa lui l-a vindecat, aşa cum făcea adeseori când vindeca oamenii. În al treilea rând, când bărbatul vindecat a fost mai târziu întrebat de evrei cine îi spusese „ridică-ţi patul şi umblă“, el a răspuns că nu ştia cine era acel bărbat. Deci este foarte clar că nu credinţa lui în Isus i-a adus vindecarea. Acesta este un caz clar de vindecare prin intermediul „darului vindecărilor“ pe care Duhul Sfânt îl dă după cum doreşte.

Remarcă, de asemenea, că, deşi era o mulţime de bolnavi care aşteptau mişcarea apelor, Isus nu a vindecat decât o singură persoană şi i-a lăsat pe ceilalţi bolnavi. De ce? Din nou spun că nu ştiu. Totuşi, acest incident nu dovedeşte faptul că este voia lui Dumnezeu ca unii să rămână bolnavi. Oricare dintre şi toate persoanele bolnave ar fi putut fi vindecate prin credinţa în Isus. De fapt, poate că acesta este unul dintre motivele pentru care un singur bărbat a fost vindecat în mod supranatural – pentru a atrage atenţia oamenilor bolnavi spre Isus, Singurul care îi putea vindeca dacă aveau credinţă în El.

De multe ori „darul vindecărilor“ intră în categoria „semnelor şi minunilor“, adică a miracolelor menite să îndrepte atenţia spre Isus. De aceea evangheliştii Noului Testament precum Filip au fost înzestraţi cu diferite „daruri de vindecare“, deoarece minunile săvârşite aveau menirea de a atrage atenţia asupra Evangheliei pe care o propovăduiau (vezi Fapte 8:5-8).

Creştinii bolnavi nu ar trebui să aştepte să apară cineva cu „darul vindecărilor“ pentru a fi vindecaţi, deoarece aceea persoană cu acel dar s-ar putea să nu apare. Vindecarea se poate capata prin credinţa în Isus, şi, deşi nu toţi vor fi vindecaţi prin aceste daruri, toţi pot fi vindecaţi prin credinţă. Darurile de vindecare sunt plasate în biserică în special pentru ca necredincioşii să poată fi vindecaţi şi pentru a le îndrepta atenţia asupra Evangheliei. Aceasta nu înseamnă că credincioşii nu pot fi vindecaţi prin aceste daruri. Totuşi, Dumnezeu Se aşteaptă ca copiii Lui să primească vindecarea prin credinţă.

Un exemplu de persoană vindecată prin credinţă

Bartimeu a fost un orb vindecat prin credinţa în Isus. Să-i citim povestea aşa cum este relatată în Evanghelia după Marcu.

Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum, şi cerea de milă. El a auzit că trece Isus din Nazaret, şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!“ Mulţi îl certau să tacă; dar el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!“ Isus S-a oprit, şi a zis: „Chemaţi-l!“ Au chemat pe orb, şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.“ Orbul şi-a aruncat haina; a sărit, şi a venit la Isus. Isus a luat cuvântul, şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?“ „Rabuni,“ I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.“ Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.“ Îndată orbul şi-a căpătat vederea, şi a mers pe drum după Isus (Marcu 10:46-52).

Mai întâi, observă că Isus nu l-a căutat pe Bartimeu. (Exact opusul a ceea ce s-a întâmplat cu bărbatul de la scăldătoarea Betesda.) De fapt, Isus trecea pe lângă el şi, dacă Bartimeu nu ar fi strigat după El, Isus ar fi mers mai departe. Ceea ce înseamnă că Bartimeu nu ar fi fost vindecat. Gândeşte-te puţin. Ce s-ar fi întâmplat dacă Bartimeu ar fi stat şi şi-ar fi spus „Dacă este voia lui Isus să fiu vindecat, atunci va veni la mine şi mă va vindeca“? Bartimeu nu ar fi fost niciodată vindecat, deşi această întâmplare ne dovedeşte clar că fusese voia lui Isus ca el să fie vindecat. Primul semn de credinţă din partea lui Bartimeu a fost faptul că a strigat către Isus.

În al doilea rând, observă că Bartimeu nu s-a lăsat descurajat de cei care încercau să îl facă să tacă. Când oamenii l-au certat să tacă, el a strigat „şi mai tare“ (Marcu 10:48). Acest lucru îi dovedeşte credinţa.

În al treilea rând, remarcă că Isus nu a răspuns de prima dată strigătelor lui. Desigur, era posibil să nu fi auzit strigătele lui Bartimeu, dar dacă le-a auzit, Isus nu a răspuns de prima dată. Cu alte cuvinte, credinţa lui a fost testată.

Dacă Bartimeu ar fi cedat după prima încercare, nu ar fi fost vindecat. De aceea, şi noi trebuie să perseverăm în credinţă, deoarece de multe ori rugăciunile noastre par să nu fie auzite. Acest lucru se întâmplă atunci când ne este testată credinţa, de aceea trebuie să continuăm să rămânem pe poziţie, refuzând să ne lăsăm descurajaţi de situaţii adverse.

O altă dovadă a credinţei lui Bartimeu

Când Isus l-a chemat în cele din urmă, Biblia ne spune că Bartimeu: „şi-a aruncat haina“. Din câte ştiu eu, în vremea lui Isus orbii purtau o haină specifică după care publicul îi putea recunoaşte. Dacă este adevărat, poate că Bartimeu şi-a aruncat haina când l-a chemat Isus deoarece a crezut că nu va mai avea nevoie de ea. În acest caz, şi-a dovedit din nou credinţa.

Mai mult, când Bartimeu şi-a aruncat haina, Biblia spune că: „a sărit“, un indiciu al anticipării plină de emoţie că ceva bun era pe cale să i se întâmple. Oamenii care au credinţă că vor fi vindecaţi sunt entuziasmaţi când se roagă Domnului să îi vindece, deoarece se aşteaptă să primească vindecarea.

Observă că Isus i-a mai testat o dată credinţa când Bartimeu a stat înaintea Sa. El l-a întrebat pe Bartimeu ce doreşte şi, din răspunsul lui Bartimeu, este clar că acesta credea că Isus putea şi îi va da vederea.

În cele din urmă, Isus i-a spus că ceea ce l-a vindecat a fost credinţa lui. Dacă Bartimeu a putut fi vindecat prin credinţă, oricine altcineva poate fi vindecat în acelaşi fel, deoarece Dumnezeu „nu se uită la faţa omului“.

Pentru aprofundarea studiului

Am enumerat mai jos douăzeci şi unu de cazuri specifice de vindecări înfăptuite de Isus şi relatate de Evanghelii. Desigur că Isus a vindecat mult mai mult de douăzeci şi unu de oameni, dar în ceea ce priveşte aceste douăzeci şi unu de cazuri ni se oferă mai multe detalii despre persoanele bolnave şi felul în care au fost vindecate.

Am împărţit lista în două mari categorii – cei care au fost vindecaţi prin credinţă şi cei care au fost vindecaţi prin intermediul darului vindecărilor. Am observat că, în unele cazuri în care oamenii au fost mântuiţi prin credinţă, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui despre vindecarea lor, ceea ce dovedeşte şi mai mult că acestea nu erau manifestări ale „darului vindecărilor“, deoarece oamenii bolnavi nu au fost vindecaţi pentru a mărturisi despre Isus sau despre Evanghelie.

Exemple în care cauza precizată a vindecării este credinţa:

1. Servitorul sutaşului (sau „băiat“): Mat. 8:5-13; Luca 7:2-10 „Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta.“

2. Paraliticul coborât prin acoperiş: Mat. 9:2-8; Marcu 2:3-11; Luca 5:18-26 „Văzându-le credinţa….El a zis…«du-te acasă.»“

3. Fiica lui Iair: Mat. 9:18-26; Marcu 5:22-43; Luca 8:41-56 „«Nu te teme—crede numai»….Isus le-a poruncit cu tărie să nu ştie nimeni lucru acesta.“

4. Femeia ce avea o scurgere de sânge: Mat. 9:20-22; Marcu 5:25-34; Luca 8:43-48 „Credinţa ta te-a mântuit.“

5. Doi orbi: Mat. 9:27-31 „Facă-vi-se după credinţa voastră…Vedeţi, să nu ştie nimeni!“

6. Orbul Bartimeu: Marcu 10:46-52; Luca 18:35-43 „Credinţa ta te-a mântuit.“

7. Cei zece leproşi: Luca 17:12-19 „Credinţa ta te-a mântuit.“

8. Fiul slujbaşului împărătesc: Ioan 4:46-53 „Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus.“

În următoarele patru cazuri, credinţa bolnavilor nu este menţionată în mod specific, dar este inclusă în cuvinte sau acţiuni. De exemplu, cei doi orbi (numărul 10 de mai jos) au strigat către Isus când acesta trecea pe lângă ei la fel de pasiv ca şi în cazul lui Bartimeu. Toate persoanele bolnave din următorele exemple L-au căutat pe Isus, o dovadă clară a credinţei lor. În trei dintre exemplele următoare Isus le-a spus celor pe care i-a vindecat să nu spună nimănui despre ce li se întâmplase, indicând şi mai clar că aceste cazuri nu erau săvârşite prin „darul vindecărilor“.

9. Leprosul care nu cunoştea voia lui Dumnezeu: Mat. 8:2-4; Marcu 1:40-45; Luca 5:12-14 „Vezi să nu spui la nimeni.“

10. Doi orbi (probabil unul era Bartimeu): Mat. 20:30-34 „[ei] au început să strige «Ai milă de noi Doamne, Fiul lui David!»“

11. Bărbatul surdo-mut: Marcu 7:32-36 „Isus le-a poruncit să nu spună nimănui.“

12. Orbul: Marcu 8:22-26 „Să nu intri în sat.“

Aceste ultime două cazuri de oameni care au fost vindecaţi prin credinţă au fost de fapt eliberaţi de demoni, nu vindecaţi. Însă Isus a pus aceaste eliberări pe seama credinţei lor.

13. Băiatul lunatic: Mat. 17:14-18; Marcu 9:17-27; Luca 9:38-42 „Isus a răspuns…«Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!» Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.»“

14. Fata femeii Cananeancă: Mat. 15:22-28; Marcu 7:25-30 “O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se după cum voieşti.“

Cazuri de oameni vindecaţi prin intermediul „darului vindecărilor”:

Aceste ultime şapte cazuri sunt oameni care au fost, după câte se pare, vindecaţi prin darul vindecărilor. Totuşi, pentru a fi vindecaţi, oamenii în primele trei cazuri au trebuit să dovedească ascultare faţă de o anume poruncă dată de Isus. Isus a poruncit numai într-unul din aceste cazuri să nu spună nimănui despre vindecarea sa. Şi numai într-unul dintre cazuri bolnavul a fost cel care L-a căutat pe Isus.

15. Omul cu mâna uscată: Mat. 12:9-13; Marcu 3:1-5; Luca 6:6-10 “Scoală-te şi stai în mijloc….Întinde-ţi mâna.“

16. Bărbatul de la scăldătoarea Betesda: Ioan 5:2-9 “Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă.“

17. Orbul din naştere: Ioan 9:1-38 “Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului.“

18. Soacra lui Petru: Mat. 8:14-15; Marcu 1:30-31; Luca 4:38-39

19. Femeia gârbovă de optsprezece ani: Luca 13:11-16

20. Omul bolnav de dropică: Luca 14:2-4

21. Robul marelui preot: Luca 22:50-51

Observă că în toate aceste douăzeci şi unu de exemple nu este nici un caz în care un adult a fost vindecat doar pe baza credinţei unui alt adult. Copiii vindecaţi datorită credinţei părinţilor lor au fost singurele cazuri de acest gen (vezi exemplele 1, 3, 8, 13 şi 14).

Singura excepţie posibilă ar fi exemplele de la numărul 1 şi 2, robul sutaşului şi paraliticul coborât prin acoperişul casei. În cazul robului sutaşului, cuvântul grec tradus cu rob este pais, care poate fi, de asemenea, tradus şi cu băiat ca în Matei 17:18: „Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela“ (subliniere personală).

Dacă era într-adevăr slujitorul sutaşului şi nu fiul său, atunci acest slujitor era probabil un băiat. De aceea, sutaşul era responsabil pentru băiat ca tutore legal şi îşi putea exercita credinţa în locul acestuia, aşa cum putea face orice părinte în cazul copilului lui.

În cazul paraliticului coborât prin acoperişul casei, observă că, dacă nu ar fi avut el însuşi credinţă, nu le-ar fi permis niciodată prietenilor lui să îl coboare prin acoperiş. De aceea, acesta nu a fost vindecat doar prin credinţa prietenilor lui.

Toate aceste lucruri indică faptul că este puţin probabil ca credinţa unui adult să aibă ca rezultat vindecarea unei alte persoane adulte, dacă acea persoană nu are ea însăşi credinţă. Da, un adult se poate învoi cu un altul să se roage pentru vindecare, dar necredinţa persoanei bolnave poate anula efectele credinţei celuilalt.

Totuşi, până la o anumită vârstă, copiii noştri pot fi vindecaţi datorită credinţei noastre. Însă vor ajunge la o vârstă la care Dumnezeu Se va aştepta ca ei să primească vindecarea Lui pe baza propriei lor credinţe. Te încurajez să studiezi mai detaliat fiecare exemplu biblic enumerat mai sus, pentru a îţi întări credinţa în vindecarea pe care ne-o pune la dispoziţie Domnul nostru.

Ungerea vindecătoare

În final, este foarte important de ştiut că Isus a fost uns cu puterea vindecătoare palpabilă în timpul lucrării Lui pe pământ. Adică a putut simţi ieşirea acestei puteri vindecătoare din trupul Său şi, în unele cazuri, bolnavii vindecaţi au simţit această putere intrând în trupul lor. De exemplu, Luca 6:19 spune: „Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi.“

Se pare că ungerea vindecătoare satura chiar şi hainele lui Isus astfel încât, dacă o persoană Îi atingea haina cu credinţă, simţea puterea vindecătoare intrându-i în trup. În Marcu 6:56 citim:

Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, puneau pe bolnavi pe pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi câţi se atingeau de El, erau tămăduiţi.

Femeia care avea scurgere de sânge (vezi Marcu 5:25-34) a fost vindecată prin simpla atingere de haina lui Isus şi prin credinţa că va fi vindecată.

Nu numai Isus a fost uns cu ungerea vindecătoare palpabilă, ci şi Pavel în ultimii ani ai lucrării sale:

Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau boalele, şi ieşeau afară din ei duhurile rele (Fapte 19:11-12).

Ungerea vindecătoare palpabilă era impregnată în orice haină atinsă de trupul lui Pavel, indicând astfel că acea haină era un bun conductor al puterii vindecătoare!

Dumnezeu nu S-a schimbat după perioada în care au trăit Isus sau Pavel, deci nu ar trebui să fim surprinşi dacă Dumnezeu îi unge pe unii din slujitorii Săi cu aceeaşi putere vindecătoare cu care i-a uns pe Isus şi pe Pavel. Totuşi, aceste daruri nu sunt date novicilor, ci doar celor care au dovedit în timp că sunt credincioşi şi că nu au motivaţii egoiste.

[1] Toate acestea se pot referi la fel de bine şi la vindecarea fizică. Boala poate fi considerată fără îndoială o oprimare, după cum spune şi Scriptura: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret care… făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul“ (Fapte 10:38).

Biblia este plină cu relatări despre bărbaţi şi femei cărora Duhul Sfânt le-a dat abilităţi supranaturale spontane. În Noul Testament, aceste abilităţi supranaturale sunt numite „darurile Duhului Sfânt“. Ele sunt numite daruri deoarece nu pot fi dobândite. Totuşi, nu ar trebui să nu uităm că Dumnezeu îi promovează pe cei în care poate avea încredere. Isus a spus: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari“ (Luca 16:10). Astfel, ar trebui să ne aşteptăm ca darurile Duhului Sfânt să fie mult mai probabil date celor care s-au dovedit demni de încredere înaintea lui Dumnezeu. Este important să fim pe deplin consacraţi şi roditori pentru Duhul Sfânt, întrucât aceştia sunt cei pe care îi foloseşte Dumnezeu în mod supranatural. Pe de altă parte, Dumnezeu a folosit o dată un măgar pentru a profeţi, aşa că poate folosi pe oricine doreşte. Dacă ar fi să aştepte până când devenim suficient de buni pentru a ne folosi, atunci nu ne-ar putea folosi pe niciunul dintre noi!

În Noul Testament, darurile Duhului sunt enumerate în 1 Corinteni 12 şi sunt în număr de nouă:

De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:8-10).

Nu este crucial să ştim să definim fiecare dar în parte pentru a putea fi folosiţi de Dumnezeu prin ele. Atât profeţii, preoţii şi împăraţii Vechiului Testament, cât şi lucrătorii din biserica primară nou-testamentală, toţi au lucrat prin darurile Duhului fără a avea cunoştinţele necesare pentru a le clasifica sau defini. Totuşi, deoarece darurile Duhului sunt clasificate pentru noi în Noul Testament, înseamnă că Dumnezeu vrea să ştim. Într-adevăr, Pavel a scris: „În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă“ (1 Cor. 12:1).

Clasificarea celor nouă daruri spirituale

Cele nouă daruri ale Duhului au fost clasificate mai târziu în trei grupe: (1) darurile vorbirii: diferite limbi, traducerea limbilor şi profeţia; (2) darurile revelaţiei: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă şi deosebirea duhurilor; şi (3) darurile puterii: puterea de a face minuni, credinţa neclintită şi darul tămăduirilor. Trei dintre aceste daruri spun ceva; trei dintre ele dezvăluie ceva; şi alte trei fac ceva. Toate aceste daruri s-au manifestat şi sub Vechiul Legământ cu excepţia vorbirii în diferite limbi şi a traducerii limbilor. Aceastea două sunt specifice Noului Legământ.

Noul Testament nu oferă nici o instrucţiune referitoare la modul adecvat de folosire a oricăruia dintre „darurile puterii“ şi foarte puţine intrucţiuni despre folosirea corectă a „darurilor revelării“. Totuşi, Pavel lasă un număr semnificativ de indicaţii referitoare la folosirea adecvată a „darurilor vorbirii“, probabil din două motive.

În primul rând, darurile vorbirii sunt cele care se manifestă cel mai adesea în timpul adunării bisericii, în timp ce darurile revelării se manifestă mai rar, iar cele ale puterii se manifestă cel mai puţin. De aceea, am avea nevoie de mai multe instrucţiuni referitoare la darurile care ar tinde să se manifeste cel mai des în timpul bisericii.

În al doilea rând, darurile vorbirii păreau să necesite cel mai mare nivel de cooperare umană şi de aceea sunt darurile cel mai uşor de folosit greşit. Este mult mai uşor să adaugi ceva la o profeţie şi să o ruinezi, decât în cazul darului vindecărilor.

După cum doreşte Duhul

Este important să înţelegem că darurile Duhului ne sunt date după cum doreşte Duhul şi nu după cum dorim noi. Biblia stabileşte foarte clar acest lucru:

Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte (1 Cor. 12:11; subliniere personală).

…în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa! (Evrei 2:4; subliniere personală).

O persoană poate folosi în mod frecvent anumite daruri, dar nimeni nu stăpâneşte vreunul dintre aceste daruri. Doar pentru că eşti uns să faci o minune nu înseamnă că poţi face minuni oricând doreşti; nici nu este o garanţie că vei mai fi vreodată folosit să faci o altă minune.

Vom analiza pe scurt câteva exemple biblice pentru fiecare dar în parte. Totuşi, nu uita că Dumnezeu Îşi poate manifesta harul şi puterea într-un număr nelimitat de modalităţi, astfel încât este imposibil să definim cu exactitate felul în care lucrează fiecare dar în parte. Mai mult, în Scriptură nu există nici o definiţie ale celor nouă daruri spirituale – nu avem decât etichetarea lor. Astfel, tot ce putem face este să examinăm exemplele din Biblie şi să încercăm să stabilim unde ar trebui să se încadreze fiecare dintre ele, definindu-le în cele din urmă în funcţie de diferenţele ce le caracterizează. Deoarece există atât de multe feluri prin care Duhul Sfânt Îşi poate manifesta darurile spirituale, s-ar putea să nu fie înţelept să fim foarte rigizi în definiţiile date. Unele daruri pot fi un fel de combinaţii între mai multe daruri. În acest sens a scris Pavel:

Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora (1 Cor. 12:4-7; subliniere personală).

Darurile puterii

1) Darul vindecărilor: Darul vindecărilor are de a face în mod evident cu oameni bolnavi care sunt vindecaţi. Acesta este adeseori definit ca o înzestrare supranaturală spontană de a vindeca oamenii bolnavi fizic şi nu văd nici un motiv pentru care ne-am îndoi de acest lucru. În capitolul anterior am analizat un exemplu de manifestare a darului tămăduirii prin vindecarea paraliticului de la scăldătoarea Betesda (vezi Ioan 5:2-17).

Dumnezeu l-a folosit pe Elisei să îl vindece pe leprosul Naaman sirianul, care era un inchinător la idoli (vezi 2 Împ. 5:1-14). Aşa cum am aflat din examinarea cuvintelor lui Isus din Luca 4:27 referitoare la vindecarea lui Naaman, Elisei nu ar fi putut vindeca orice lepros, oricând ar fi dorit. El a fost inspirat în mod supranatural şi spontan să îl instruiască pe Naaman să se ducă şi să se scalde de şapte ori în Iordan şi, când Naaman a decis în final să se supună, a fost curăţat de lepră. Dumnezeu l-a folosit pe Petru pentru a vindeca bărbatul olog de la poarta numită Frumoasă prin darul vindecărilor (Fapte 3:1-10). Nu numai că bărbatul a fost vindecat, dar acest semn supranatural a atras mulţi oameni care au auzit Evanghelia propovăduită de Petru şi peste cinci mii de oameni s-au adăugat bisericii în ziua aceea. Darul vindecărilor slujeşte adeseori unui scop dublu: acela de a vindeca oameni şi de a-i atrage pe cei nemântuiţi la Hristos.

Când Petru a propovăduit Evanghelia celor care se adunaseră în acea zi, el a spus:

„Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?“ (Fapte 3:12).

Petru a recunoscut că nu datorită puterii pe care o avea el sau a sfinţeniei sale deosebite îl folosise Dumnezeu pentru a vindeca acel olog. Aminteşte-ţi că Petru, cu doar două luni înainte de acest miracol, negase că L-ar fi cunoscut vreodată pe Hristos. Doar faptul că Dumnezeu l-a folosit pe Petru într-un mod atât de miraculos în primele pagini ale cărţii Fapte Apostolilor ar trebui să ne dea încredere că Dumnezeu ne folosi şi pe noi după cum doreşte El.

Când Petru a încercat să explice oamenilor cum a fost vindecat bărbatul, este foarte puţin probabil să îl fi clasat în categoria „darului vindecărilor“. Tot ce ştia Petru era că el şi Ioan treceau pe lângă un olog şi că, dintr-o dată, s-a simţit uns cu credinţa ca bărbatul să fie vindecat. Astfel că i-a poruncit bărbatului să meargă în numele lui Isus, l-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat. Ologul a început să „umble şi să sară, lăudându-L pe Dumnezeu“. Petru a explicat acest fapt astfel:

„Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii“ (Fapte 3:16).

Este nevoie de o credinţă deosebită pentru a apuca de mână un olog, a-l ridica şi a te aştepta să meargă! Pe lângă acest dar specific al vindecării era nevoie şi de primirea credinţei care-l putea face operabil.

Unii au sugerat că motivul pentru care acest dar este folosit la plural (darul vindecărilor) este acela că există diferite feluri de boală. Cei care folosesc în mod frecvent darul vindecărilor descoperă că prin lucrarea lor unele boli sunt vindecate mai des decât altele. De exemplu, se pare că evanghelistul Filip a avut un succes deosebit în vindecarea oamenilor paralizaţi şi şchiopi (Fapte 8:7). În secolul trecut au existat anumiţi evanghelişti care, de pildă, au avut un mare succes în vindecarea orbilor, surzilor şi oamenilor bolnavi de inimă, etc., în funcţie de care dintre darurile vindecării se manifestau cel mai frecvent prin ei.

2) Darul credinţei şi al săvârşirii minunilor: Darul credinţei şi darul de a face minuni par a fi destul de asemănătoare. Având ambele daruri, o persoană unsă primeşte simultan şi credinţa de a face lucruri imposibile. Diferenţa dintre cele două este de obicei descrisă astfel: Prin darul credinţei, persoanei unse de Duhul i se dă credinţa de a primi o minune pentru el însuşi, în timp ce prin darul înfăptuirii minunilor i se dă credinţa de a face minuni pentru altcineva.

Darul credinţei este de obicei numit darul „credinţei speciale“ deoarece este o credinţă ce o depăşeşte pe cea obişnuită. Credinţa obişnuită vine în momentul auzirii unei promisiuni a lui Dumnezeu, în timp ce credinţa specială este o manifestare spontană a Duhului Sfânt. Cei care au experimentat acest dar al credinţei speciale mărturisesc că lucrurile pe care ei le-ar fi considerat imposibile au devenit dintr-o dată posibile şi că de fapt le-a fost imposibil să se îndoiască. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi în cazul înfăptuirii minunilor.

Povestea lui Daniel şi a celor trei prieteni ai lui Belşaţar, Meşac şi Abed-Nego ne oferă un exemplu excelent al faptului că „credinţa specială“ nu lasă loc de îndoială. Când aceştia au fost aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că au refuzat să se închine idolului regelui, lor le-a fost dată darul credinţei speciale. Este nevoie de mai mult decât o credinţă normală pentru a supravieţui flăcărilor arzătoare în care eşti aruncat de viu. Să examinăm credinţa de care au dat aceşti trei tineri dovadă în faţa împăratului:

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate“ (Daniel 3:16-17; subliniere personală).

Observă că darul lucra chiar înainte de a fi aruncaţi în foc. Nu exista nici un dubiu în mintea lor că Dumnezeu era gata să îi scoată din mâna împăratului.

Ilie a lucrat prin darul credinţei speciale când a fost hrănit zilnic de corbi în timpul celor trei ani şi jumătate de foamete în timpul domniei răului împărat Ahaz (vezi 1 Împ. 17:1-6). Este nevoie de mai mult decât o credinţă obişnuită pentru a crede că Dumnezeu va folosi păsările pentru a-ţi aduce mâncare dimineaţa şi seara. Deşi Dumnezeu nu a promis niciunde în Cuvântul Său că ne va aduce mâncarea zilnică prin corbi, putem folosi credinţa obişnuită să credem că Dumnezeu ne va împlini nevoile de bază – deoarece aceasta reprezenta o promisiune (vezi Mat. 6:25-34).

Înfăptuirea minunilor era destul de des folosită în timpul lucrării lui Moise. Prin intermediul lor a despărţit Marea Roşie (vezi Ex. 14:13-31) şi a adus diferitele plăgi peste Egipt.

Prin intermediul minunilor a hrănit Isus cei 5000 de oameni, înmulţind un peşte şi câteva pâini (vezi Mat. 14:15-21).

Când Pavel l-a orbit pe Elima vrăjitorul deoarece îi împiedica lucrarea de pe insula Cipru el acţionat prin intermediul darului de a înfăptui minuni (vezi Fapte 13:4-12).

Darurile revelaţiei

1). Vorbirea despre înţelepciune şi vorbirea despre cunoştinţă: Darul vorbirii despre cunoştinţă este adeseori definit ca fiind o descoperire supranaturală spontană a unei informaţii trecute sau prezente. Dumnezeu, care posedă cunoştinţa, ne va descoperi uneori o mică parte din aceasta, acesta fiind probabil motivul pentru care se numeşte vorbirea despre cunoştinţă (în engleză „cuvântul cunoaşterii”, n. t.). Acest cuvânt reprezintă un fragment dintr-o propoziţie, iar cuvântul cunoaşterii ar fi o parte din cunoştinţa lui Dumnezeu.

Vorbirea despre înţelepciune este asemănătoare cu vorbirea despre cunoaştere, însă de multe ori este definit ca o revelare supranaturală spontană a cunoaşterii evenimentelor viitoare. Conceptul de înţelepciune implică în mod normal ceva referitor la viitor.

Să examinăm exemplul de vorbire despre cunoaştere din Vechiul Testament. După ce Elisei l-a curăţit pe Naaman sirianul de lepră, Naaman i-a oferit lui Elisei o sumă mare de bani ca simbol al recunoştinţei faţă de vindecarea lui. Elisei a refuzat darul, ca nu cumva să creadă cineva că vindecarea lui Naaman a fost cumpărat şi nu înfăptuită prin harul lui Dumnezeu. Totuşi, servitorul lui Elisei, Ghehazi, a văzut în acel moment o oportunitate de a acumula bogăţii personale şi a primit în secret plata pe care Naaman intenţiona să i-o dea lui Elisei. După ce şi-a ascuns banii câştigaţi prin înşelăciune, Ghehazi s-a înfăţişat înaintea lui Elisei. Apoi citim:

Elisei i-a zis: „De unde vii, Ghehazi?“ El a răspuns: „Robul tău nu s-a dus nicăieri.“ Dar Elisei i-a zis: „Oare n-a fost duhul meu cu tine, când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea ta?“ (2 Împ. 5:25b-26a).

Dumnezeu, care cunoştea foarte bine fapta murdară săvârşită de Ghehazi, i-a descoperit-o lui Elisei în mod supranatural. Totuşi, această istorisire dovedeşte foarte clar că Elisei nu „poseda“ darul vorbirii despre înţelepciune; adică nu ştia toate lucrurile despre toţi oamenii în orice moment. Dacă ar fi fost aşa, Ghehazi nu şi-ar fi imaginat niciodată că şi-ar fi putut ascunde păcatul. Elisei cunoştea anumite lucruri în mod supranatural numai atunci când Dumnezeu i le revela. Darul lucra după cum dorea Duhul.

Când Isus i-a spus femeii de la fântâna din Samaria că avusese cinci soţi, a ştiut acest lucru tot prin intermediul acestui dar supranatural (vezi Ioan 4:17-18).

Şi lui Petru i s-a dat darul supranatural de a şti că Anania şi Safira minţeau comunitatea despre preţul întreg pe care l-au primit pentru pământul recent vândut (vezi Fapte 5:1-11).

În ceea ce priveşte vorbirea despre înţelepciune, observăm manifestări frecvente ale acestui dar prin majoritatea profeţilor din Vechiul Testament. Ori de câte ori preziceau un eveniment viitor darul vorbirii despre înţelepciune era în acţiune. Şi lui Isus I-a fost destul de des dat acest dar. El a prezis distrugerea Ierusalimului, propria crucificare şi evenimentele care vor avea loc în lume înainte de a doua Lui venire (vezi Luca 17:22-36; 21:6-28).

Apostolul Ioan a fost folosit în acest fel când a vorbit despre perioada de persecuţie care i-a fost revelată şi pe care a consemnat-o în cartea Apocalipsa.

2). Darul deosebirii duhurilor: Darul deosebirii duhurilor este adeseori definit ca o abilitate supranaturală de a vedea sau de a discerne prin alte mijloace ceea ce se întâmplă în lumea spirituală.

Viziunea, văzută prin ochii sau mintea unui credincios, ar putea fi clasificată în categoria discernerii duhurilor. Acest dar ar putea permite unui credincios să vadă îngeri, demoni sau chiar pe Isus Însuşi, aşa cum s-a întâmplat cu Pavel în mai multe ocazii (vezi Fapte 18:9-10; 22:17-21; 23:11).

Când Elisei şi servitorul său au fost urmăriţi de armata siriană, aceştia şi-au dat seama că erau prinşi în capcană în oraşul Dotan. În acel moment, servitorul lui Elisei s-a uitat peste zidurile cetăţii şi a devenit destul de îngrijorat când a văzut cetele de soldaţi:

[Elisei] a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.“ Elisei s-a rugat, şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.“ Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei (2 Împ. 6:16-17).

Ştiai că îngerii călăresc pe cai şi în care spirituale? Într-o bună zi îi vei vedea în cer, dar servitorului lui Elisei i s-a acordat privilegiul de a avea abilitatea de a-i vedea pe pământ.

Prin intermediul acestui dar, credinciosul poate descoperi un duh rău care subjugă pe cineva şi poate avea abilitatea de a discerne ce fel de duh este.

Acest dar include şi vederea în lumea spirituală cât şi discernământ în ceea ce priveşte lumea spirituală. Aceasta ar putea implica, de exemplu, auzirea unor sunete din lumea spirituală precum Însăşi vocea lui Dumnezeu.

În final, acest dar nu este, după cum consideră unii, „darul discernământului“. Oamenii care proclamă că au uneori acest dar spiritual cred că pot discerne motivele altora, dar darul lor ar putea fi mult mai bine descris ca „darul criticării şi judecării altora“. Adevărul este că s-ar putea să fi avut acest „dar“ înainte de a fi fost mântuit şi că acum că eşti mântuit Dumnezeu doreşte să te elibereze de el pentru totdeauna!

Darurile vorbirii

1). Darul profeţiei: Darul profeţiei este abilitatea supranaturală spontană de a fi inspirat de Duhul să vorbeşti într-o limbă cunoscută locutorului. Profeţia poate începe cu expresia „Aşa vorbeşte Domnul.“ Acest dar nu trebuie confundat cu predicarea sau cu învăţătura. Predicarea sau învăţătura inspirată conţin elemente de profeţie deoarece sunt unse de Duhul Sfânt, dar ele nu sunt profeţii în sensul strict al cuvântului. De multe ori, predicatorul sau învăţătorul uns va spune lucruri inspirate spontan pe care nu a planificat să le spună, dar acestea nu sunt profeţii, deşi presupun că ar putea fi considerate profetice.

Darul profeţiei are scopul de a zidi, sfătui şi mângâia:

Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere (1 Cor. 14:3).

Astfel, darul profeţiei nu conţine în sine nici o revelare. Cu alte cuvinte nu descoperă nimic despre trecut, prezent sau viitor, aşa cum face vorbirea despre înţelepciune sau despre cunoaştere. Totuşi, aşa cum am menţionat anterior, darurile Duhului pot conlucra, deci vorbirea despre înţelepciune şi vorbirea despre cunoaştere pot fi comunicate prin intermediul profeţiei.

Când auzim pe cineva profeţind într-o adunare despre evenimente viitoare, cu siguranţă nu auzim doar o prorocie; auzim o vorbire despre înţelepciune comunicată prin darul profeţiei. Simplul dar al profeţiei se asemănă mai mult cu o persoană care citeşte sfaturi din Biblie, ca de exemplu: „Întăreşte-te în Domnul şi în puterea tăriei Lui“ şi „Cu nici un chip nu te voi părăsi“.

Unii oameni sunt convinşi că profeţia nou testamentală nu ar trebui să conţină nimic „negativ“, altfel se presupune că nu se încadrează în parametrii „zidirii, sfătuirii şi mângâierii“.

Totuşi, acest lucru nu este adevărat. A limita mesajul pe care Dumnezeu doreşte să îl transmită copiilor Săi, permiţându-I să spună doar ceea ce consideră ei a fi „pozitiv“ chiar dacă merită să fie mustraţi, înseamnă a ne pune mai presus de Dumnezeu. Mustrarea poate fi fără îndoială inclusă atât în categoria zidirii, cât şi în cea a sfătuirii. Am observat că mesajele Domnului către cele şapte biserici din Asia, consemnate de Ioan în Apocalipsa, conţin fără îndoială mustrarea. Ar trebui să îl înlăturăm? Nu cred.

2). Darul vorbirii în felurite limbi şi al tălmăcirii acestora: Darul vorbirii în diferite limbi este abilitatea supranaturală spontană de a vorbi într-o limbă necunoscută locutorului. Acest dar ar trebui acompaniat în mod normal de darul tălmăcirii limbilor, care este abilitatea supranaturală spontană de a interpreta ceea ce a fost spus într-o limbă necunoscută.

Acest dar este numit tălmăcirea limbilor şi nu traducerea limbilor. Atfel, nu ar trebui să ne aşteptăm la o traducere cuvânt cu cuvânt a mesajului din limba respectivă. Din acest motiv, este posibil să avem un foarte scurt „mesaj în limbi“ şi o interpretare mai lungă sau invers.

Darul tălmăcirii limbilor este foarte asemănător profeţiei, deoarece nici el nu conţine nici o revelare în sine şi ar trebui să aibă drept scop zidirea, sfătuirea şi mângâierea. Am putea spune că, în conformitate cu 1 Corinteni 14:5, limbile şi interpretarea limbilor echivalează cu profeţia:

Cine proroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească.

După cum am menţionat anterior, nu există nici o instrucţiune dată de Biblie referitoare la cum putem lucra prin darurile puterii, puţine despre cum putem lucra prin darurile revelaţiei, însă despre cum putem lucra prin darurile vorbirii sunt destul de multe. Deoarece în biserica din Corint exista o anumită confuzie referitoare la manifestarea darurilor vorbirii, Pavel a consacrat acestui subiect aproape tot capitolul paisprezece din 1 Corinteni.

Cea mai importantă problemă era legată de folosirea adecvată a darului vorbirii în alte limbi, deoarece, aşa cum am studiat în capitolul despre botezul cu Duhul Sfânt, fiecare credincios care este botezat cu Duhul Sfânt are abilitatea de a se ruga în limbi oricând doreşte. Corintenii vorbeau foarte mult în limbi în timpul slujbelor bisericeşti, dar de cele mai multe ori provocau dezordine.

Diferite moduri de folosire a vorbirii în alte limbi

Este extrem de important să înţelegem diferenţa dintre folosirea publică a unor limbi necunoscute şi cea particulară. Deşi credinciosul botezat cu Duhul Sfânt poate vorbi în limbi oricând doreşte, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îl va folosi prin vorbirea în limbi şi în public. Principalul mod de a folosi vorbirea în limbi este în viaţa devoţioanală personală a fiecărui credincios. Totuşi, corintenii se întâlneau şi vorbeau în limbi fără a exista interpretare şi, desigur, nimeni nu era ajutat sau zidit (vezi 1 Cor. 14:6-12, 16-19, 23, 26-28).

Un mod de a face diferenţa între folosirea publică a limbilor şi cea particulară este încadrarea folosirii particulare în categoria rugăciunii în limbi, iar pe cea publică în categoria vorbirii în limbi. În capitolul paisprezece din prima scrisoare către corinteni, Pavel menţionează ambele folosiri. Care sunt diferenţele?

Când ne rugăm în limbi, duhul nostru se roagă lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 14:2, 14). Totuşi, atunci când cineva este uns în mod spontan cu darul vorbirii în diferite limbi, acesta este un mesaj de la Dumnezeu către biserică (vezi 1 Cor. 14:5).

Conform Scripturii, ne putem ruga în limbi după cum dorim noi (vezi 1 Cor. 14:15), dar darul feluritelor limbi se manifestă numai atunci când doreşte Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 12:11).

Darul vorbirii în diferite limbi ar trebui să fie în mod normal însoţit de darul tălmăcirii limbilor. Totuşi, folosirea particulară a limbilor nu este însoţită în mod normal şi de interpretare. Pavel a spus că atunci când se ruga în limbi mintea lui era neroditoare (vezi 1 Cor. 14:14).

Când cineva se roagă în limbi se zideşte doar pe sine (vezi 1 Cor. 14:4), dar când darul vorbirii în limbi este manifestat în biserică şi însoţit de darul tălmăcirii limbilor, întreaga biserică este zidită (vezi 1 Cor. 14:4b-5).

Fiecare credincios ar trebui să se roage în limbi ca parte a închinării zilnice înaintea lui Dumnezeu. Unul dintre lucrurile minunate în ceea ce priveşte rugăciunea în limbi este că nu necesită folosirea minţii. Acest lucru înseamnă că te poţi ruga în limbi chiar şi atunci când mintea ta este preocupată de responsabilităţile de la serviciu sau de alte lucruri pe care le ai de făcut. Pavel a spus corintenilor: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi“ (1 Cor. 14:18; subliniere personală). Probabil că a petrecut mult timp vorbind în limbi pentru a putea spune că vorbeşte mai mult decât toţi cei din biserica din Corint!

Pavel a scris, de asemenea, că, uneori, prin rugăciunea noastră în limbi îi „mulţumim lui Dumnezeu“ (1 Cor. 14:16-17). De trei ori mi s-a întâmplat ca „limbajul rugăciunii“ mele să fie înţeles de o altă persoană care cunoştea limba respectivă şi în toate cele trei cazuri am vorbit în japoneză. Odată i-am spus Domnului în japoneză: „Eşti atât de bun.“ Altă dată am spus: „Mulţumesc foarte mult.“ Cu altă ocazie am spus: „Vino repede, vino repede; aştept.“ Nu este fantastic? N-am învăţat în viaţa mea un cuvânt în japoneză şi totuşi I-am „mulţumit Domnului“ de trei ori în această limbă!

Instrucţiunile date de Pavel pentru vorbirea în limbi

Indicaţiile date de Pavel bisericii din Corint erau foarte specifice. În timpul oricărei adunări, numărul celor cărora li se permitea să vorbească în public în limbi trebuia limitat la doi sau trei. Aceştia nu trebuiau să vorbească toţi o dată ci pe rând (vezi 1 Cor. 14:27).

Pavel nu a vrut să spună în mod specific că numai trei „mesaje în limbi“ erau permise, ci că nu trebuia să vorbească în limbi mai mult de trei persoane în timpul serviciului divin. Unii spun că dacă erau mai mult de trei oameni care să fie folosiţi în mod frecvent prin vorbirea în limbi, oricare dintre ei putea fi deschişi să primească şi să transmită „mesajul în limbi“ pe care Duhul dorea să îl comunice bisericii. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, indicaţiile lui Pavel ar limita de fapt manifestarea Duhului Sfânt prin reducerea numărului mesajelor în limbi care ar fi putut fi date în timpul oricăreia dintre adunări. Dacă Duhul Sfânt nu ar da niciodată mai mult de trei daruri ale vorbirii în diferite limbi în timpul adunării, nu ar fi fost nevoie ca Pavel să dea asemenea instrucţiuni.

Acelaşi lucru se poate aplica la fel de bine şi tălmăcirii limbilor. Se spune că este posibil ca într-o biserică să existe mai mult de o singură persoană deschisă să primească şi să ofere tălmăcirea „mesajului în limbi“ dat de Duhul Sfânt. Astfel de oameni sunt numiţi „interpreţi“ (vezi 1 Cor. 14:28), deoarece sunt folosiţi în mod frecvent prin darul tălmăcirii limbilor. Dacă acest gând este adevărat, poate că la acesta se referea Pavel când a dat instrucţiuni „şi unul să tălmăcească“ (1 Cor. 14:27). Poate că nu dorea să spună că o singură persoană ar trebui să interpreteze toate mesajele, ci mai degrabă avertiza împotriva „interpretărilor competitive“ ale unor mesaje. Dacă un interpret tălmăcea deja un mesaj în limbi, atunci nu i se mai permitea şi altuia să interpreteze acelaşi mesaj, chiar dacă acesta din urmă considera că are o interpretare mai bună.

În general, totul ar trebui să se facă „în chip cuviincios şi cu rânduială“ în timpul întâlnirilor bisericii – nu ar trebui să vorbească unii peste alţii sau să existe confuzii şi competiţii. În plus, credincioşii ar trebui să fie sensibili faţă de orice necredincios prezent la întâlnirile lor, după cum a scris şi Pavel:

Deci, dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi de cei fără daruri, sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni? (1 Cor. 14:23).

Aceasta era de fapt problema corintenilor – toată lumea vorbea simultan în limbi, şi de cele mai multe ori nu exista interpretare.

Câteva intrucţiuni privind darurile revelaţiei

Pavel a oferit câteva instrucţiuni referitoare la „darurile revelaţiei“ şi la manifestarea lor prin profeţi:

Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi. Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor (1 Cor. 14:29-33).

Aşa cum în trupul bisericii din Corint erau membrii cunocuţi sub numele de „interpreţi“ care se pare că erau folosiţi în mod frecvent prin darul tălmăcirii limbilor, tot aşa existau şi cei care erau folosiţi în mod frecvent prin darurile profeţiei şi descoperirii şi care erau numiţi „profeţi“. Aceştia nu erau profeţi de rangul celor din Vechiul Testament sau chiar al lui Agab din Noul Testament (vezi Fapte 11:28; 21:10), ci lucrarea lor era limitată în general la trupul bisericilor locale.

Deşi pot exista mai mult de trei profeţi de acest gen în cadrul bisericilor actuale, Pavel a pus din nou anumite limite, reducând lucrarea profetică la „doi sau trei proroci“. Acest lucru sugerează încă o dată că, atunci când Duhul dădea daruri spirituale în timpul adunării bisericii, era posibil ca mai mulţi oameni să se pună la dispoziţia Lui pentru a le primi. Dacă acest lucru nu ar fi fost adevărat, indicaţiile lui Pavel ar fi putut avea drept rezultat oferirea anumitor daruri oferite de Duhul Sfânt de care biserica să nu se poată bucura, datorită limitelor stabilite de Pavel în ceea ce privea numărul profeţilor care puteau vorbi.

Dacă existau mai mult de trei profeţi, ceilalţi, deşi li se interzicea să vorbească, puteau ajuta prin judecarea a ceea ce spuneau ceilalţi. Aceasta indica, de asemenea, abilitatea lor de a discerne ceea ce spunea Duhul şi putea implica faptul că şi ei se puneau la dispoziţia Duhului pentru a fi folosiţi prin aceleaşi daruri manifestate în ceilalţi profeţi. Altfel, ar fi putut judeca profeţiile şi revelările la modul general, asigurându-se că sunt de acord cu revelaţia dată deja de Dumnezeu (precum Scriptura), ceea ce ar fi putut face orice credincios matur.

Pavel a afirmat că aceşti profeţi puteau toţi profeţii, dar pe rând (vezi 1 Cor. 14:31) şi că „duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor“ (vezi 1 Cor. 14:32), indicând că fiecare profet ar trebui să se abţină de la a-l întrerupe pe altul, chiar şi în cazul primirii unei profeţii sau revelaţii dată de Duhul Sfânt pentru întreaga biserică. Acest lucru dovedeşte faptul că Duhul poate da daruri în acelaşi timp mai multor profeţi prezenţi la întâlnire, dar că fiecare profet poate şi trebuie să fie în control atunci când aceste revelaţii sau profeţii trebuie împărtăşite cu biserica.

Această afirmaţie este, de asemenea, adevărată în ceea ce priveşte orice dar al vorbirii care se poate manifesta printr-un credincios. Dacă o persoană primeşte un mesaj în limbi sau o profeţie de la Domnul, ea trebuie să aştepte momentul potrivit pentru a vorbi bisericii. Ar fi greşit să întrerupă profeţia sau învăţătura altcuiva pentru a spune profeţia care i-a fost dată ei.

Nu uita că atunci când Pavel a spus: „puteţi să prorociţi toţi, dar unul după altul“ (1 Cor. 14:31), vorbea în contextul profeţilor care primiseră profeţii. Din nefericire, unii au scos cuvintele lui Pavel din context, afirmând că fiecare credincios poate profeţi în timpul oricărei adunări a trupului lui Hristos. Darul profeţiei este dat după cum doreşte Duhul.

Astăzi, ca întotdeauna, biserica are nevoie de ajutorul, puterea, prezenţa şi darurile Duhului Sfânt. Pavel i-a instruit pe credincioşii corinteni să „umblaţi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi” (1 Cor. 14:1). Această afirmaţie indică faptul că manifestarea darurilor Duhului Sfânt depinde de nivelul dorinţei noatre de a le avea, altfel Pavel nu ar mai fi dat asemenea instrucţiuni. Lucrătorul ucenicizator care voieşte să fie folosit de Dumnezeu spre slava Lui îşi va dori din tot sufletul darurile spirituale şi îşi va învăţa şi ucenicii să facă acelaşi lucru.

Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută (Evr. 11:6).

În calitate de creştini, credinţa noastră este construită pe fundaţia existenţei lui Dumnezeu şi a faptului că El Se raportează diferit la cei care Îl caută, faţă de cei care nu Îl caută. De îndată ce credem într-adevăr aceste două lucruri, începem să fim pe placul lui Dumnezeu, deoarece începem imediat să Îl căutăm. A-L căuta pe Dumnezeu implică (1) a învăţa care este voia Lui, (2) a ne supune Lui şi (3) a ne încrede în promisiunile Lui. Toate aceste trei componente ar trebui aplicate în umblarea noastră zilnică cu Dumnezeu.

Acest capitol se axează pe umblarea prin credinţă. Este păcat că mulţi oameni au dus credinţa la extreme nebiblice, accentuând în mod deosebit aspectul material al prosperităţii. Din acest motiv, unora le este teamă să abordeze în vreun fel acest subiect. Dar doar fiindcă unii s-au înecat în râu nu este un motiv suficient pentru a ne opri să bem apă. Putem păstra echilibrul biblic. Biblia are multe învăţături pentru noi referitor la acest subiect, iar Dumnezeu doreşte să ne exersăm încrederea în promisiunile pe care ni le-a făcut.

Isus a fost un exemplu de persoană care a avut încredere în Dumnezeu şi care S-a aşteptat de la ucenicii Lui să Îi urmeze modelul. În acelaşi fel, lucrătorul ucenicizator va face tot ce ţine de el pentru a oferi un exemplu de încredere în Dumnezeu şi îi va învăţa pe ucenici să se încreadă în promisiunile Lui. Această atitudine este extrem de importantă. Nu numai că este imposibil să fii pe placul lui Dumnezeu fără a avea credinţă, dar este imposibil să şi primim răspunsuri la rugăciunile noastre fără aceasta (vezi Mat. 21:22; Iacov 1:5-8). Scriptura ne învaţă clar că cei care se îndoiesc sunt privaţi de binecuvântările pe care le primesc credincioşii. Isus a spus „toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede“ (Marcu 9:23).

Definiţia credinţei

Definiţia biblică a credinţei se găseşte în Evrei 11:1:

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Din această definiţie aflăm câteva caracteristici ale credinţei. În primul rând, cel care are credinţă posedă încrederea sau convingerea. Aceasta diferă de speranţă, deoarece credinţa este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite“. Speranţa lasă întotdeauna loc neîncrederii. Speranţa spune „poate“. De exemplu, aş putea spune „Sper din tot sufletul să plouă azi ca să nu mi se ofilească plantele din grădină“. Doresc să plouă, dar nu sunt sigur că va ploua. Credinţa, pe de altă parte, este întotdeauna încrezătoare, ea este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite“.

Adeseori, ceea ce oamenii numesc credinţă sau convingere nu are o temelie biblică. De exemplu, s-ar putea să privească norii întunecaţi de pe cer şi să spună „cred că va ploua“. Totuşi, nu sunt siguri dacă va ploua sau nu – doar se gândesc că este destul de probabil să plouă. Nu aceasta este credinţa biblică. Credinţa biblică nu implică nici o urmă de îndoială. Ea nu lasă loc pentru nimic altceva în afară de ceea ce a promis Dumnezeu.

Credinţa este o încredinţare puternică despre lucrurile care nu se văd

Definiţia din Evrei 11:1 afirmă, de asemenea, că credinţa este „o încredinţare puternică în lucrurile care nu se văd“. Astfel, dacă putem vedea sau pătrunde anumite lucruri cu ajutorul celor cinci simţuri fizice, nu este nevoie de credinţă. Să presupunem că cineva îţi spune chiar acum; „Din anumite motive pe care nu le pot explica, cred că ai o carte în mână“. Sigur vei condisera că persoana respectivă are ceva probleme şi îi vei răspunde: „Nu mai spune! Nu e nevoie să crezi că am o carte în mână deoarece se poate vedea cu ochiul liber că am o carte în mână“.

Credinţa se referă la lumea care nu se vede. De exemplu, cred că lângă mine se află un înger în timp ce scriu aceste cuvinte. Cum pot fi sigur? Am văzut vreun înger? Nu. Am simţit sau auzit vreun înger zburând prin preajmă? Nu. Dacă aş fi văzut, auzit sau simţit vreun înger nu ar mai fi fost nevoie să cred că lângă mine se află un înger – aş şti.

Atunci ce mă determină să fiu aşa sigur de prezenţa îngerului? Convingerea mea izvorăşte din promisiunile lui Dumnezeu. În Psalmul 34:7 El a promis: „Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie“. Nu am nici o dovadă pentru ceea ce cred, alta decât Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa biblică veritabilă – „încrederea neclintită despre lucrurile care nu se văd“. Lumea foloseşte adeseori expresia „A vedea înseamnă a crede“. Însă Împărăţiei lui Dumnezeu i se aplică reversul: „A crede înseamnă a vedea“.

Atunci când ne exersăm credinţa într-una din promisiunile lui Dumnezeu, ne confruntăm adeseori cu circumstanţe care încearcă să ne determine să ne îndoim sau trecem printr-o perioadă în care s-ar părea că Dumnezeu nu Îşi păstrează promisiunile datorită faptului că circumstanţele nu se schimbă. În aceste cazuri, trebuie să rezistăm pur şi simplu ispitelor, să perseverăm în credinţă şi să rămânem neclintiţi în inimile noastre că Dumnezeu Îşi respectă întotdeauna cuvântul. El nu poate minţi (vezi Tit 1:2).

Cum putem dobândi credinţa

Deoarece credinţa se bazează doar pe promisiunile lui Dumnezeu, există o singură sursă pentru credinţa biblică – Cuvântul lui Dumnezeu. Romani 10:17 spune: „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos“ (subliniere personală). Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă voia Lui. Numai atunci când cunoaştem voia lui Dumnezeu ne putem încrede în El.

Deci, dacă vrei să ai credinţă, trebuie să auzi (sau să citeşti) promisiunile lui Dumnezeu. Credinţa nu vine în urma faptului că te rogi şi posteşti pentru ea sau prin punerea mâinilor. Ea vine doar din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi, odată auzit, trebuie, de asemenea, să şi iei decizia de a te încrede în el.

În afară de dobândirea ei, credinţa poate, de asemenea, deveni din ce în ce mai puternică. Biblia menţionează nivele diferite de credinţă – plecând de la credinţa cât un bob de muştar ce poate mişca munţii din loc. Credinţa creşte din ce în ce mai mult pe măsură ce este alimentată şi exersată, ca şi musculatura corpului. Ar trebui să continuăm să ne alimentăm credinţa prin meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu. Ar trebui să o exersăm acţionând şi reacţionând la tot ceea ce îşi are fundamentul în Cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv în momentele în care ne confruntăm cu probleme, cu îngrijorări şi temeri. Dumnezeu nu doreşte ca copiii Lui să se îngrijoreze în vreun fel, ci mai degrabă să se încreadă în El în orice situaţie (vezi Mat. 6:25-34; Fil. 4:6-8; 1 Pet. 5:7). Refuzul de a ne îngrijora este o modalitate prin care ne putem exersa credinţa.

Dacă ne încredem într-adevăr în cuvintele lui Dumnezeu, vom acţiona şi vorbi despre ele ca fiind adevărul. Dacă într-adevăr crezi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, vei vorbi şi acţiona conform acestei credinţe. Dacă într-adevăr crezi că Dumnezeu doreşte să fii sănătos, vei acţiona şi vorbi conform credinţei tale. Biblia este plină de exemple de oameni care, în mijlocul circumstanţelor adverse, au acţionat pe baza credinţei lor în Dumnezeu şi au fost răsplătiţi cu minuni. Mai târziu în acest capitol, dar într-unul din capitolele viitoare, vom discuta despre vindecarea divină. (Vezi alte exemple în 2 Împ. 4:1-7; Marcu 5:25-34; Luca 19:1-10; şi Fapte 14:7-10.)

Credinţa izvorăşte din inimă (inniota)

Credinţa biblică nu operează la nivelul minţii noastre, ci mai degrabă la cel al inimii noastre. Pavel a scris: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea“ (Rom. 10:10a). Isus a spus:

„Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut” (Marcu 11:23; subliniere personală).

Este destul de posibil să avem îndoieli în mintea noastră şi totuşi în inimă să avem credinţă şi să primim ceea ce Dumnezeu a promis. De fapt, de cele mai multe ori când ne străduim să credem promisiunile lui Dumnezeu, mintea noastră, influenţată de simţurile fizice şi de minciunile lui Satan, va fi atacată de îndoieli. În aceste momente avem nevoie să înlocuim temerile din mintea noastră cu promisiunile lui Dumnezeu şi să ne înarmăm cu credinţă neclintită.

Greşeli frecvente referitoare la credinţă

Uneori, când încercăm să ne exersăm credinţa în Dumnezeu, nu primim ceea ce dorim deoarece nu acţionăm conform Cuvântului lui Dumnezeu. Una dintre cele mai des întâlnite greşeli apare atunci când încercăm să credem ceva ce Dumnezeu nu a promis.

De exemplu, este biblic ca familiile să creadă că Dumnezeu le va da copii, deoarece se bazează pe una dintre promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Cunosc cupluri căsătorite cărora doctorul le-a spus că nu vor putea avea copii. Totuşi, ei au ales să se încreadă în Dumnezeu, bazându-se pe cele două promisiuni menţionate mai jos şi astăzi sunt părinţii şi au copii sănătoşi:

„Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău. Nu va fi în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin“ (Exod 23:25-26).

„Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele; şi la tine nu va fi nici bărbat, nici femeie stearpă, nici vită stearpă în turmele tale“ (Deut. 7:14).

Aceste promisiuni ar trebui să fie o încurajare pentru cuplurile ce nu au copii! Totuşi, înclinaţia de a crede că va fi în mod specific băiat sau fată este cu totul altceva. În Biblie nu există astfel de promisiuni care să ne spună în mod specific că putem alege sexul copilului nostru. Trebuie să rămânem în limitele Scripturii dacă vrem ca credinţa noastră să fie valabilă. Ne putem încrede în Dumnezeu doar pe baza lucrurile pe care ni le-a promis.

Să analizăm o promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu şi să vedem în ce ne putem încrede pe baza acesteia:

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos (1 Tes. 4:16).

Pe baza acestui pasaj biblic, putem crede că Isus va reveni cu siguranţă.

Şi totuşi, ne putem ruga cu convingerea că Isus va reveni mâine? Nu, deoarece nici acest pasaj şi nici altele nu ne promit acest lucru. De fapt, Isus a afirmat că nimeni nu ştie nici ziua, nici ora întoarcerii Sale. Desigur, ne-am putea ruga sperând că va reveni mâine, dar nimic nu ne garantează acest fapt. Atunci când ne rugăm cu credinţă, suntem convinşi că ceea ce ne rugăm se va întâmpla deoarece ne bazăm pe promisiunea lui Dumnezeu în acel aspect.

Tot pe baza acestui pasaj scriptural ne putem încrede în faptul că trupurile credincioşilor care au murit vor fi aduse la viaţă la întoarcerea lui Isus. Dar putem avea încredinţarea că aceia dintre noi care vor fi în viaţă la venirea lui Hristos vor primi trupuri renăscute în acelaşi moment în care le vor primi şi cei „morţi în Hristos“ sau poate chiar înaintea lor? Nu, deoarece Scriptura ne promite contrariul: „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Tes 4:17). Astfel, nu există nici o posibilitate ca „cei morţi în Hristos“ să nu fie primii care să-şi primească trupurile reînviate la întoarcerea Lui. Dacă vrem să ne punem încrederea în Dumnezeu pentru orice lucru, trebuie să fim siguri că este voia lui Dumnezeu să primim ceea ce cerem. Voia lui Dumnezeu poate fi descoperită în mod obiectiv prin analizarea promisiunilor făcute de El în Biblie.

Credinţa funcţionează la fel şi în viaţa de zi cu zi. Ar fi o prostie din partea ta să crezi că voi veni să te vizitez mâine dacă nu ţi-aş promite mai întâi acest lucru.

Fără o promisiune pe care să se bazeze, credinţa nu este credinţă – este nebunie. Deci, înainte de a-i cere ceva lui Dumnezeu, pune-ţi mai întâi întrebarea: „Ce promisiune din Biblie îmi promite ceea ce doresc să cer?“ Dacă nu ai o promisiune pe care să te bazezi, credinţa ta nu are nici un fundament.

O a doua greşeală frecventă

Mulţi creştini încearcă să se încreadă în împlinirea uneia dintre promisiunile lui Dumnezeu în viaţa lor, fără a îndeplini toate condiţiile ce însoţesc acea promisiune. De exemplu, am auzit creştini citând din Psalmul 37 şi spunând: „Biblia spune că Domnul îmi va da tot ce-mi doreşte inima. Aceasta voi crede.“

Totuşi, Biblia nu spune doar că ne va da tot ce ne doreşte inima. Iată ce spune de fapt:

Nu te mânia pe cei răi, şi nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiţi iute ca iarba şi se vestejesc ca verdeaţa. Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie. Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra (Ps. 37:1-5).

Trebuie împlinite mai multe condiţii dacă vrem să ne încredem în faptul că Dumnezeu ne va da tot ceea ce ne doreşte inima. De fapt, am numărat cel puţin opt condiţii în cazul promisiunii menţionate mai sus. Dacă nu îndeplinim aceste condiţii, nu avem nici un drept de a primi binecuvântarea promisă. Credinţa noastră nu are fundaţie.

Creştinilor le mai place să citeze promisiunea găsită în Filipeni 4:19: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos“. Totuşi, există vreo condiţie pentru împlinirea acestei promisiuni? Categoric. Dacă examinăm contextul promisiunii găsite în Filipeni 4:19, vom vedea că nu este făcută tuturor credincioşilor. Mai degrabă este o promisiune făcută acelor creştini care ştiu să dăruiască la rândul lor. Pavel ştia că Dumnezeu va împlini toate nevoile filipenilor, deoarece aceştia tocmai îi trimiseseră un dar. Pentru că aceştia căutau mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum poruncise Isus, Dumnezeu avea să îngrijească de toate nevoile lor, aşa cum promisese Isus (vezi Mat. 6:33). Multe dintre promisiunile din Biblie referitoare la faptul că Dumnezeu ne va împlini nevoile noastre materiale depind de cât de darnici suntem noi.

Chiar nu avem nici un drept să considerăm că putem crede că Dumnezeu ne va purta de grijă dacă nu împlinim poruncile Sale referitoare la banii noştri. Sub Vechiul Legământ, Dumnezeu le-a spus oamenilor Lui că erau blestemaţi deoarece nu dădeau zeciuiala, dar le-a promis binecuvântări dacă, în ascultare de El, vor da zeciuială şi vor aduce jertfe (vezi Mal. 3:8-12).

Multe dintre binecuvântările promise în Biblie depind de ascultarea noastră faţă de Dumnezeu. De aceea, înainte de a ne strădui să ne încredem în Dumnezeu într-o anumită privinţă, ar trebui să ne întrebăm mai întâi: „Îndeplinesc toate condiţiile care însoţesc această promisiune?“

A treia greşeală frecventă

În Noul Testament Isus a stipulat o condiţie care se aplică ori de câte ori ne rugăm şi cerem ceva:

…„Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea“ (Marcu 11:22-24; subliniere personală).

Condiţia pe care a stabilit-o Isus este aceea de a crede că am şi primit lucrurile pentru care ne-am rugat. Mulţi creştini încearcă în mod greşit să îşi exerseze credinţa, aşteptând să vadă mai întâi răspunsul la rugăciunea lor pentru a crede că au primit ceea ce au cerut. Aceştia consideră că vor primi şi nu că au primit deja.

Când Îi cerem lui Dumnezeu un lucru promis de El, trebuie să credem că am primit răspunsul la rugăciune când ne rugăm şi să începem să Îi mulţumim pentru că ne-a răspuns chiar atunci. Trebuie să credem că primim răspuns înainte de a-l vedea şi nu după ce l-am văzut. Cererile noastre ar trebui însoţite de mulţumiri, aşa cum a scris şi Pavel:

Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri (Fil. 4:6).

Aşa cum am menţionat anterior, dacă avem credinţă în inimă, cuvintele şi acţiunile noastre vor corespunde convingerilor noastre. Isus a spus: „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Mat. 12:34).

Unii creştini fac greşeala de a cere în mod repetat acelaşi lucru, ceea ce relevă că nu cred că au primit încă ceea ce au cerut. Dacă avem convingerea că am primit deja ceea ce am cerut în rugăciune, nu avem nici un motiv să repetăm aceeaşi cerere. A cere de mai multe ori acelaşi lucru înseamnă a ne îndoi că Dumnezeu ne-a ascultat prima rugăciune.

Nu a cerut şi Isus de mai multe ori acelaşi lucru?

Atunci când S-a rugat în Grădina Gheţimani, Isus a cerut într-adevăr de trei ori acelaşi lucru (vezi Mat. 26:39-44). Însă nu uita că nu Se ruga prin credinţă conform voii revelate a lui Dumnezeu. De fapt, în timp ce S-a rugat de trei ori pentru a scăpa pe cât posibil de cruce, El ştia că cererea Sa era contrară voii lui Dumnezeu. De aceea S-a supus pe Sine Însuşi voii Tatălui Său de trei ori în aceeaşi rugăciune.

Aceeaşi rugăciune a lui Isus este, de asemenea, folosită în mod greşit drept model pentru toate rugăciunile, întrucât unii spun că ar trebui ca fiecare rugăciune să se încheie cu „Dacă este voia Ta“ sau „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu“, conform exemplului lui Isus.

Trebuie însă să ne amintim încă o dată că Isus cerea un lucru despre care ştia că nu este conform voii lui Dumnezeu. A-I urma exemplul atunci când ne rugăm după voia Lui ar fi o greşeală şi o dovadă de lipsă de credinţă. De pildă, a ne ruga: „Doamne, îmi mărturisesc păcatele şi te rog să mă ierţi dacă este voia Ta“ ar implica faptul că s-ar putea să nu fie voia lui Dumnezeu să îmi ierte păcatele. Ştim, bineînţeles, că Biblia ne promite ca Dumnezeu ne va ierta când ne mărturisim păcatele (vezi 1 Ioan 1:9). Astfel, o asemenea rugăciune ar denota lipsă de încredere în voia revelată a lui Dumnezeu.

Isus nu Şi-a încheiat fiecare rugăciune cu aceste cuvinte: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu“. Există numai un singur exemplu al unei astfel de rugăciuni făcute de El şi anume aceea prin care S-a angajat să împlinească voia Tatălui Său, cunoscând suferinţele prin care trebuia să treacă datorită acesteia.

Pe de altă parte, dacă nu cunoaştem voia lui Dumnezeu într-o anumită situaţie deoarece El nu ne-a revelat-o încă, atunci este corect să încheiem rugăciunea cu cuvintele: „Dacă este voia Ta“. Iacov a scris:

Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie, şi vom câştiga!“ Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.“ Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea (Iacov 4:13-16).

Ce ar trebui să facem în cazul în care ne-am bazat cerinţele pe promisiunea Lui şi am îndeplinit condiţiile aferente? Ar trebui să Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru răspunsul pe care credem că l-am şi primit, până la împlinirea acestuia. Numai prin credinţă şi răbdare vom moşteni promisiunile lui Dumnezeu (Evr. 6:12). Satan va încerca în mod sigur să ne înfrângă prin îndoieli, de aceea trebuie să conştientizăm că lupta se duce la nivelul minţii noastre. Atunci când suntem atacaţi de gânduri de îndoială, trebuie să le înlocuim pur şi simplu cu gânduri bazate pe promisiunile lui Dumnezeu şi să rostim cu credinţă Cuvântul lui Dumnezeu. Când facem acest lucru, Satan va pleca de la noi (vezi Iacov 4:7; 1 Pet. 5:8-9).

Un exemplu de credinţă în acţiune

Unul dintre exemplele biblice clasice de credinţă în acţiune este cel al lui Petru mergând pe apă. Să citim povestea lui şi să vedem ce putem învăţa din ea.

Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie, şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul noroadelor. După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înoptase, şi El era singur acolo. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat, şi au zis: „Este o nălucă!“ Şi de frică au ţipat. Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ „Doamne“, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.“ „Vino!“ i-a zis Isus. Petru s-a coborît din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!“ Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul. Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ (Mat. 14:22-33).

Faptul că ucenicii lui Isus mai fuseseră prinşi şi ceva mai devreme de o altă furtună violentă în timp ce erau pe Marea Galileii are o semnificaţie importantă (Mat. 8:23-27). În timpul acelui incident, Isus fusese cu ei şi, după ce liniştise furtuna certând-o, Şi-a certat apoi ucenici pentru lipsa lor de credinţă. Înainte de a se îmbarca, Isus le spusese că era voia Lui să treacă pe celălalt mal al lacului (vezi Marcu 4:35). Totuşi, când a început furtuna, au fost mult mai convinşi de circumstanţe, crezând chiar că vor muri. Isus Se aştepta cel puţin să nu le fie frică.

Însă, de această dată, Isus i-a trimis să treacă pe celălalt mal singuri. Cu siguranţă aşa fusese îndemnat de Duhul şi Dumnezeu ştia fără îndoială că se va isca un vânt puternic pe mare în noaptea aceea. Astfel, Domnul a permis o mică provocare a credinţei lor. Datorită acestor vânturi potrivnice, călătoria ce trebuia să dureze în mod normal câteva ore, a durat toată noaptea. Trebuie să îi apreciem pe ucenici pentru răbdarea lor, dar în acelaşi timp să ne întrebăm dacă a încercat vreunul dintre ei să aibă credinţa că vântul se va potoli, aşa cum o avusese Isus cu câteva zile mai devreme. Interesant este faptul că Evanghelia după Marcu consemnează că atunci când Isus a venit la ei mergând pe ape „voia să treacă pe lângă ei“ (Marcu 6:48). Intenţiona să îi lase să se confrunte singuri cu problema, în timp ce El trecea în mod miraculos pe lângă ei! Acest lucru pare să indice faptul că nu se rugau şi nici nu Îl căutau pe Dumnezeu. Mă întreb de câte ori Făcătorul de Minuni trece pe lângă noi în timp ce noi luptăm cu vâslele vieţii împotriva furtunilor cauzate de probleme.

Principiile credinţei

Isus a răspuns provocării lansate de Petru printr-un singur cuvânt: „Vino!“ Dacă Petru ar fi încercat să meargă pe ape înainte de a auzi acest cuvânt, s-ar fi scufundat instantaneu, întrucât nu ar fi avut nici o promisiune pe baza căreia să îşi fundamenteze credinţa. Ar fi coborât din barcă mai degrabă pe baza unei presupuneri, decât pe baza credinţei. În acelaşi fel, chiar şi după ce a rostit Isus acest cuvânt, oricare dintre ucenici care ar fi încercat să meargă pe ape s-ar fi afundat instantaneu, întrucât Isus făcuse această promisiune doar lui Petru. Nici unul dintre ei nu ar fi îndeplint condiţia promisiunii, întrucât nici unul dintre ei nu era Petru. Tot aşa, înainte de a încerca să ne încredem în promisiunile lui Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că acea promisiune ni se aplică nouă şi că îndeplinim condiţiile promisiunii.

Petru a coborât pe apă. Acesta a fost punctul în care s-a încrezut, deşi nu este nici o îndoială că cel care ţipa cu doar câteva secunde mai devreme de teama unei năluci avea şi acum îndoieli în minte, în timp ce făcea primii paşi pe apă. Însă pentru a trăi minunea, a trebuit să acţioneze pe baza credinţei. Dacă s-ar fi agăţat de catargul corabiei şi ar fi încercat cu degetul mare de la picior să vadă dacă apa îi va susţine greutatea, nu ar fi trăit niciodată acest miracol. Tot aşa, înainte de a primi înfăptuirea oricărui fel de miracol, trebuie să existe un moment în care să ne încredem pe deplin în promisiunea lui Dumnezeu şi să acţionăm conform acestei încrederi. Va exista întotdeauna un moment determinat în care credinţa noastră va fi testată. Uneori acea perioadă este scurtă; alteori este mai lungă. Dar vor exista perioade mai lungi în care va trebui să desconsiderăm mărturia simţurilor noastre şi să acţionăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.

Petru a avansat bine la început. Dar pe măsură ce lua în calcul imposibilitatea acţiunii sale, văzând vântul şi valurile, a început să se teamă. Poate că s-a oprit din mers, fiindu-i teamă să mai facă vreun pas. Şi astfel, cel care trăise un miracol a început să se scufunde. Trebuie să perseverăm în credinţă odată ce am început un lucru, continuând să acţionăm pe baza ei. Continuă să avansezi.

Petru s-a scufundat pentru că s-a îndoit. Oamenilor nu le prea place să dea vina pe ei pentru lipsa lor de credinţă. Mai degrabă ar da vina pe Dumnezeu. Dar cum credem că ar fi reacţionat Isus dacă l-ar fi auzit pe Petru, ajuns teafăr în barcă, că le spunea celorlalţi ucenici: „A fost voia lui Dumnezeu să parcurg doar o parte din drumul spre Isus“?

Petru a eşuat deoarece i s-a făcut frică şi şi-a pierdut credinţa. Acestea sunt fapte concrete. Isus nu l-a condamnat, ci şi-a întins imediat mâna pentru a-i oferi lui Petru un punct stabil de care să se ţină. Şi l-a întrebat imediat de ce s-a îndoit. Petru nu a avut nici un motiv concret să se îndoiască, deoarece Cuvântul Fiului lui Dumnezeu este mai sigur decât orice altceva. Nici unul dintre noi nu are un motiv bine întemeiat pentru a se îndoi de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se teme sau îngrijora.

Scriptura este plină de victorii ce au reprezentat rezultatul credinţei şi de eşecuri ce au fost rezultatul îndoielilor. Iosua şi Caleb au intrat în stăpânirea Ţării Promise datorită credinţei lor, în timp ce majoritatea semenilor acestora au murit în pustie datorită faptului că s-au îndoit (Numeri 14:26-30). Ucenicilor lui Isus le-au fost împlinite nevoile în timpul cât au călătorit doi câte doi pentru a vesti Evanghelia (vezi Luca 22:35), dar o dată au eşuat să alunge un demon datorită necredinţei lor (vezi Matei 17:19-20). Mulţi s-au bucurat de vindecări miraculoase în timpul lucrării lui Hristos, în timp ce o bună parte dintre oamenii bolnavi din Nazaret, oraşul Său natal, au rămas la fel datorită necredinţei lor (vezi Marcu 6:5-6).

Ca fiecare dintre aceştia, şi eu personal am trăit propriile victorii şi eşecuri, în funcţie de credinţa sau îndoielile mele. Dar nu voi rămâne dezamăgit de eşecurile mele şi nu voi da vina pe Dumnezeu. Nu mă voi justifica pe mine însumi, condamnându-L pe El. Nu voi căuta să găsesc vreo explicaţie teologică complicată care să reinventeze voia clar revelată de Dumnezeu. Ştiu că este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Aşa că atunci când eşuez, mă pocăiesc de necredinţa mea şi încep să păşesc din nou pe ape. Am observat că Isus mă iartă întotdeauna şi mă salvează de la înec!

Verdictul a fost dat: „Credincioşii primesc binecuvântări; cei ce se îndoiesc nu primesc!“ Ucenicizatorul autentic urmează modelul lui Isus. Este el însuşi plin de credinţă şi îşi îndeamnă ucenicii: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!“ (Marcu 11:22).

Deşi subiectul vindecării divine este într-o oarecare măsură controversat, cu siguranţă nu se încadrează în subiectele biblice obscure. De fapt, o zecime din tot ceea ce este scris în cele patru Evanghelii se referă la lucrarea de vindecare a lui Isus. Există promisiuni referitoare la vindecarea miraculoasă în Vechiul Testament, în Evanghelii şi în epistolele Noului Testament. Cei care sunt bolnavi pot găsi o adevărată încurajare în multe pasaje scripturale ce consolidează credinţa.

Impresia mea generală este că oriunde în lume unde există biserici pline de credincioşi devotaţi (ucenici autentici), vindecarea divină este destul de des întâlnită. Acolo unde bisercile sunt căldicele şi sofisticate, vindecările miraculoase apar foarte rar.[1] Toate aceste lucruri nu ar trebui să ne surprindă, deoarece Isus ne-a spus că unul dintre semnele care îi vor însoţi pe credincioşi va fi acela că îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi aceştia se vor însănătoşi (vezi Marcu 16:18). Dacă ar fi să judecăm bisericile după aceste semne despre care Isus a declarat că îi va însoţi pe credincioşi, ar trebui să concluzionăm că multe biserici sunt alcătuite din necredincioşi:

Apoi [Isus] le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi“ (Marcu 16:15-18).

Lucrătorul ucenicizator, imitând perfect lucrarea lui Isus, va folosi cu siguranţă daruri care să promoveze lucrarea de vindecare divină în zona de influenţă. El ştie că vindecarea miraculoasă înaintează Împărăţia lui Dumnezeu în cel puţin două feluri. În primul rând, vindecările miraculoase sunt o reclamă puternică referitor la Evanghelie şi orice copil care citeşte Evangheliile sau cartea Faptele Apostolilor va înţelege acest lucru (dar mulţi lucrători creştini cu diplome par a fi incapabili să îl înţeleagă). În al doilea rând, ucenicii sănătoşi nu sunt împiedicaţi în lucrare de boli personale.

Ucenicizatorul autentic trebuie, de asemenea, să fie sensibil faţă de membrii trupului lui Hristos care doresc să fie vindecaţi dar care nu au primit această vindecare. Aceştia au de multe ori nevoie de instrucţiuni şi încurajări pline de blândeţe, mai ales dacă au trăit într-un mediu în care nu au auzit mesajul vindecării. Ucenicizatorul este pus în faţa a două alternative: poate evita să dea învăţătură despre vindecarea miraculoasă, caz în care nu va ofensa pe nimeni, dar nici nu va vindeca, sau poate da, în dragoste, învăţătură despre acest subiect, asumându-şi riscul de a-i ofensa pe unii şi de a-i ajuta pe alţii să fie vindecaţi. Eu personal am optat pentru cea de a doua opţiune, convins fiind că aceasta urmează exemplul lui Isus.

Vindecarea de pe cruce

Un punct bun de plecare pentru studiul despre vindecarea miraculoasă se află în capitolul cincizeci şi trei din Isaia, universal considerat drept profeţia mesianică. Prin Duhul Sfânt, Isaia a vorbit elocvent despre sacrificiul morţii lui Isus şi despre lucrarea pe care o va realiza pe cruce:

Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor (Isaia 53:4-6).

Inspirat de Duhul Sfânt, Isaia a declarat că Isus a purtat toate suferinţele şi durerile noastre. O traducere mai bună a originalului ebraic indică faptul că Isus a purtat bolile şi durerile noastre, aşa cum este mentionat în notele de subsol ale multor traduceri.

Cuvântul ebraic din Isaia 53:4 tradus cu suferinţe este cuvântul choli, care este, de asemenea, folosit şi în Deuteronom 7:15, 1 Împăraţi 17:17, 2 Împăraţi 1:2; 8:8 şi 2 Cronici 16:12; 21:15. În toate aceste cazuri, cuvântul este tradus cu boală. Cuvântul ebraic tradus cu durere este makob şi poate fi, de asemenea, găsit în Iov 14:22 şi 33:19. În ambele cazuri, cuvântul este tradus prin durere.

Astfel stând lucrurile, o traducere mai exactă a versetului din Isaia 53:4 ar fi „Totuşi, El bolile noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui“. Această observaţie este susţinută

şi de Matei, atunci când citează Isaia 53:4: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“ (Matei 8:17).

Deoarece nu pot ignora acest fapt, unii oameni încearcă să ne convingă că Isaia se referea la aşa-zisele „boli şi dureri spirituale“ pe care le avem. Totuşi, citatul lui Matei din Isaia 53:4 nu lasă nici o urmă de îndoială că Isaia se referea literal la bolile şi durerile fizice. Să citim această afirmaţie în contextul ei:

Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“ (Matei 8:16-17; subliniere personală).

Matei a declarat în mod direct că vindecările săvârşite de Isus reprezentau împlinirea versetului 4 din Isaia 53. Astfel, nu este nici un dubiu că Isaia 53:4 face referire la faptul că Hristos a purtat infirmităţile şi bolile noastre fizice. [2] Aşa cum Scriptura spune că Isus a purtat fărădelegile noastre (vezi Isaia 53:11), tot aşa spune şi că El a purtat bolile şi durerile noastre. Această veste bună ar trebui să bucure orice persoană bolnavă. Prin sacrificiul Său ispăşitor, Isus ne-a oferit atât mântuirea, cât şi vindecarea.

O întrebare

Dacă aşa stau lucrurile, întreabă unii, de ce nu este toată lumea vindecată? Cel mai bun răspuns la această întrebare constă într-o altă întrebare: „De ce nu sunt toţi oamenii născuţi din nou?“ Nu sunt toţi născuţi din nou deoarece fie nu au auzit Evanghelia, fie nu au crezut-o. Deci, fiecare individ se va apropia de tămăduirea lui în funcţia de credinţa pe care o are. Mulţi nu au auzit niciodată adevărul minunat că Isus le-a purtat bolile; alţii l-au auzit dar l-au respins.

Atitudinea lui Dumnezeu Tatăl faţă de boală a fost clar revelată de către lucrarea Preaiubitului Său Fiu, care a mărturisit despre El Însuşi:

„Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19).

În Epistola către Evrei citim că Isus a fost „întipărirea Fiinţei Lui [a Tatălui]“ (Evrei 1:3). Nu există nici o îndoială că atitudinea lui Isus faţă de boală era identică cu atitudinea Tatălui Său faţă de boală.

Care a fost atitudinea lui Isus? Nici măcar o dată nu a întors spatele celor ce veneau la El rugându-L să-i vindece. Nici măcar o dată nu i-a zis unei persoane bolnave ce dorea vindecare: „Nu, nu este voia Tatăului să fii vindecată, aşa că va trebui să rămâi în continuare cu boala ta.“ Isus i-a vindecat întotdeauna pe cei ce au venit la El să fie vindecaţi şi, odată vindecaţi, le spunea adesea că ceea ce i-a vindecat a fost credinţa lor. Mai mult, Biblia declară că Dumnezeu nu Se schimbă niciodată (vezi Mal. 3:6) şi că Isus Hristos „este acelaşi ieri, azi şi în veci de veci“ (Evrei 13:8).

Proclamarea vindecării

Din nefericire, mântuirea a fost redusă astăzi la puţin mai mult decât iertarea păcatelor. Însă cuvintele greceşti traduse cel mai adesea prin „mântuire“ şi „mântuit“ implică nu numai conceptul iertării, dar şi cel al eliberării complete şi al vindecării.[3] Să analizăm un bărbat din Biblie care a trăit această mântuire în sensul ei deplin. Acesta a fost vindecat prin credinţă în timp ce-l asculta pe Pavel predicând Evanghelia în oraşul său:

Pavel şi Barnaba … au fugit în cetăţile Licaoniei: Listra şi Derbe, şi în ţinutul de primprejur. Şi au propovăduit Evanghelia acolo. În Listra era un om neputincios de picioare, olog din naştere, care nu umblase niciodată. El şedea jos şi asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el, şi fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare.“ Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble.” (Fapte 14:6-10).

Observă că, deşi Pavel predica „Evanghelia“, bărbatul a auzit ceva ce i-a dat în inimă credinţa de a fi vindecat fizic. Probabil l-a auzit pe Pavel menţionând ceva despre lucrarea de vindecare a lui Isus şi despre felul în care Isus i-a vindecat pe toţi cei care Îl rugaseră prin credinţă să îi vindece. Poate că Pavel a menţionat, de asemenea, profeţia lui Isaia despre faptul că Isus va purta toate infirmităţile şi bolile noastre. Nu ştim cu exactitate, dar, de vreme ce „credinţa vine în urma auzirii“ (Rom. 10:17), paraliticul trebuie să fi auzit ceva ce i-a aprins în inimă credinţa că poate fi vindecat. Ceva din afirmaţiile lui Pavel l-a convins că Dumnezeu nu dorea ca el să rămână paralizat.

Pavel însuşi trebuie să fi crezut că Dumnezeu dorea ca acel bărbat să fie vindecat, altfel cuvintele lui nu l-ar fi putut convinge niciodată să aibă credinţa vindecării, nici nu i-ar fi spus să se ridice în picioare. Ce s-ar fi întâmplat dacă Pavel ar fi spus ceea ce propovăduiesc pastorii contemporani? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi propovăduit că „Nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să fie vindecaţi“? Bărbatul acela nu ar fi avut credinţa că putea fi vindecat. Poate că în felul acesta se explică de ce nu sunt vindecaţi mulţi oameni în zilele noastre. Pentru că înşişi pastorii care ar trebui să motiveze oamenii să aibă credinţă sunt cei care le distrug credinţa.

Observă încă o dată că acest bărbat a fost vindecat prin credinţă. Dacă nu ar fi crezut, ar fi rămas paralizat, deşi era evident că voia lui Dumnezeu pentru el era aceea de a fi vindecat. Mai mult, probabil că erau şi alţi oameni bolnavi în norod în ziua aceea, însă nu există nici o consemnare că au fost vindecaţi şi alţii. Dacă aşa stăteau lucrurile, de ce nu au fost vindecaţi şi aceştia? Din acelaşi motiv pentru care mulţi dintre oamenii nemântuiţi din mulţimie nu au fost născuţi din nou în acea zi – nu au crezut mesajul lui Pavel.

Nu ar trebui să concluzionăm vreodată că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să fie vindecaţi, doar pentru că unii oameni nu sunt vindecaţi niciodată. Ar fi ca şi când am concluziona că nu este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să fie născuţi din nou. Fiecare om trebuie să creadă Evanghelia în mod personal dacă vrea să fie mântuit şi fiecare om trebuie să creadă individual că va fi vindecat.

Alte dovezi în favoarea voii lui Dumnezeu de a vindeca

Sub Vechiul Legământ, vindecarea fizică era inclusă în legământul lui Israel cu Dumnezeu. La numai câteva zile după Exod, Dumnezeu i-a făcut lui Israel următoarea promisiune:

„Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă“ (Ex. 15:26).

Oricine este sincer va trebui să fie de acord cu faptul că vindecarea era inclusă în legământul făcut între Israel şi Dumnezeu, vindecare ce depinde de ascultarea oamenilor. (Tot aşa şi Pavel spune foarte clar în 1 Corinteni 11:27-31 că sănătatea fizică sub Noul Legământ depinde şi ea de ascultarea noastră.)

„Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău. Nu va fi în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin“ (Ex. 23:25-26; subliniere personală).

„Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele; şi la tine nu va fi nici bărbat, nici femeie stearpă, nici vită stearpă în turmele tale. Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite nici una din acele molime rele din Egipt pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc“ (Deut. 7:14-15; subliniere personală).

Dacă în Vechiul Legământ era inclusă şi vindecarea fizică, ne-am putea întreba de ce să nu fi fost inclusă şi în Noul Legământ, dacă Noul Legământ este într-adevăr mai bun decât cel vechi, aşa cum declară Scriptura:

Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune (Evrei 8:6; subliniere personală).

Dovezi suplimentare

Biblia conţine multe pasaje scripturale care oferă dovezi incontestabile în favoarea faptului că este voia lui Dumnezeu să-i vindece pe toţi oamenii. Permite-mi să enumăr trei dintre cele mai convingătoare:

Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel Sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale (Ps. 103:1-3; subliniere personală).

Ar avea creştinii ceva de spus împotriva declaraţiei lui David că Dumnezeu doreşte să ierte toate fărădelegile noastre? Totuşi, David a crezut că Dumnezeu doreşte în aceeaşi măsură să vindece şi bolile noastre – pe toate.

Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele! Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc, şi sănătate pentru tot trupul lor (Prov. 4:20-22; subliniere personală).

Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate (Iacov 5:14-15; subliniere personală).

Observă că această ultimă promisiune este făcută oricui este bolnav. Şi mai remarcă că nu prezbiterii sau untdelemnul aduce vindecarea, ci „rugăciunea făcută cu credinţă“.

Despre a cui credinţă este vorba, a prezbiterilor sau a celui bolnav? A ambilor. Credinţa persoanei bolnave este exprimată, cel puţin în parte, prin chemarea prezbiterilor bisericii. Necredinţa acestei persoane poate anula efectele rugăciunilor prezbiterilor. Genul de rugăciune despre care scria Iacov este un exemplu bun de „învoire asupra unei cereri“ pe care l-a menţionat şi Isus în Matei 18:19. Ambele părţi implicate în acest gen de rugăciune trebuie să se „învoiască“. Dacă o persoană crede şi cealaltă nu, nu există învoială între ei.

Ştim, de asemenea, că, în mai multe pasaje, Biblia îl acuză pe Satan pentru boală (vezi Iov 2:7; Luca 13:16; Fapte 10:38; 1 Cor. 5:5). Astfel, gândind logic, Dumnezeu Se opune lucrării Satanei în trupurile copiilor Săi. Tatăl nostru ne iubeşte mai mult decât şi-a iubit un tată pământesc vreodată copiii (vezi Mat.7:11) şi încă nu am întâlnit un tată care să îi dorească copilului său să fie bolnav.

Fiecare vindecare săvârşită de Isus în timpul lucrării Lui pe pământ şi fiecare vindecare consemnată în cartea Fapte ar trebui să ne încurajeze să ne încredem că Dumnezeu doreşte să fim sănătoşi. Isus a vindecat în mod frecvent oameni care au venit la El căutând vindecare şi le-a pus în contul credinţei lor vindecarea. Acest lucru dovedeşte că Isus nu a selectat câţiva oameni pe care să îi vindece în mod exclusivist. Orice persoană bolnavă care venea la El cu credinţă era vindecată. El dorea să îi vindece pe toţi, însă lor le cerea credinţa necesară vindecării.

Răspunsuri la câteva obiecţii frecvente

Poate că cea mai întâlnită obiecţie este una ce nu se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe experienţele oamenilor. De obicei sună cam aşa: „am cunoscut o femeie creştină extraordinară care s-a rugat să fie vindecată de cancer şi totuşi a murit. Aceasta dovedeşte că Dumnezeu nu voieşte să îi vindece pe toţi cei bolnavi.“

Nu ar trebui să încercăm vreodată să descifrăm voia lui Dumnezeu altfel decât pe baza Cuvântului Său. De exemplu, călătorind în timp şi privindu-i pe israeliţi cum au pribegit prin pustie timp de 40 de ani, în timp ce ţara în care curgea lapte şi miere era chiar peste râul Iordan şi-i aştepta, ai putea ajunge la concluzia că nu a fost voia lui Dumnezeu ca Israelul să intre în ţara promisă. Dar dacă ai ceva cunoştinţe biblice, atunci ştii că nu acesta a fost motivul pribegiei. Cu siguranţă că era voia lui Dumnezeu ca Israelul să intre în ţara promisă, însă nu au intrat datorită necredinţei lor (vezi Evrei 3:19).

Dar oamenii care sunt acum în Iad? Voia lui Dumnezeu a fost ca ei să mergă în Rai, însă nu au îndeplinit criteriile pocăinţei şi credinţei în Domnul Isus. Tot aşa nu putem discerne voia lui Dumnezeu referitor la vindecare privind oamenii bolnavi. Doar pentru că un creştin se roagă pentru vindecare şi nu o primeşte nu este o dovadă că nu este voia lui Dumnezeu să vindece toţi oamenii. Dacă acel creştin ar fi împlinit condiţiile lui Dumnezeu, fie ar fi fost vindecat, fie Dumnezeu ar fi fost dovedit mincinios. Atunci când nu suntem vindecaţi şi Îl acuzăm pe Dumnezeu că nu a vrut să ne vindece, nu ne deosebim de israeliţii necredincioşi care au murit în pustie susţinând că nu Dumnezeu a vrut să-i lase să intre în ţara promisă. Am face mai bine să ne înghiţim mândria şi să admitem că vinovaţii suntem noi.

Aşa cum am menţionat şi în capitolul anterior referitor la credinţă, mulţi creştini şi-au încheiat în mod greşit rugăciunile pentru vindecare cu fraza care ucide credinţa: „…dacă este voia Ta“. Acest lucru relevă în mod clar că nu se roagă cu credinţă, deoarece nu sunt siguri care este voia lui Dumnezeu. Atunci când vine vorba despre vindecare, voia lui Dumnezeu este foarte clară, după cum am şi văzut. Dacă ştii că Dumnezeu doreşte să te vindece, atunci nu mai ai nici un motiv să adaugi „dacă este voia Ta“ în rugăciunea pentru vindecare. Acest lucru ar fi echivalentul afirmaţiei către Domnul: „Doamne, ştiu că mi-ai promis că mă vei vindeca, dar în cazul în care ai minţit, te rog să mă vindeci numai dacă aceasta este cu adevărat voia Ta.“

Este, de asemenea, foarte adevărat că Dumnezeu doreşte să îi disciplineze pe credincioşii neascultători permiţând bolii să îi atingă chiar şi până acolo încât, în anumite cazuri, îngăduie moartea prematură. Asemenea credincioşi au în mod evident nevoie să se pocăiască înainte de a primi vindecare (vezi 1 Cor. 11:27-32). Mai sunt şi alţii care, neglijându-şi trupurile, se fac singuri vulnerabili în faţa bolii. Creştinii ar trebui să fie suficient de inteligenţi încât să aibă o dietă sănătoasă, să mănânce moderat, să facă regulat exerciţii fizice şi să se odihnească în mod corespunzător.

A doua obiecţie frecventă

Se spune adesea că „Pavel a avut un ţepuş în carne şi Dumnezeu nu l-a vindecat“.

Totuşi, ideea că ţepuşul lui Pavel era de fapt o boală are la bază o simplă teorie teologică, având în vedere că Pavel ne-a spus exact care anume era acest ţepuş – un înger al lui Satan:

Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al lui Satan, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.“ Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine (2 Cor. 12:7-9; subliniere personală).

Cuvântul tradus prin sol este în greacă „aggelos”, cuvânt tradus cu înger sau îngeri în peste 160 de locuri din Noul Testament. Ţepuşul lui Pavel în carne era un înger al lui Satan trimis să îl lovească; nu era o boală sau o neputinţă.

Observă, de asemenea, că nu se face nici o menţiune că Pavel se ruga să fie vindecat şi nici nu există vreo indicaţie că Dumnezeu a refuzat să îl vindece. Pavel doar L-a rugat pe Dumnezeu în trei rânduri să îndepărteze loviturile îngerului şi Dumnezeu i-a zis că harul Său îi era de ajuns.

Cine i-a dat acest ţăpuş lui Pavel? Unii cred că Satan, de vreme ce ţepuşul era numit „un înger al lui Satan“. Alţii cred că era de la Dumnezeu, deoarece acesta îi fusese de fapt dat lui Pavel ca să-l împiedice să se îngâmfe. Pavel însuşi a spus: „să mă împiedice să mă îngâmf”.

Versiunea King James traduce acest verset puţin diferit. În loc să spună „să mă împiedice să mă îngâmf“ traduce prin „să nu fiu lăudat peste măsură“. Această diferenţă este importantă deoarece Dumnezeu nu Se opune faptului că suntem lăudaţi. De fapt, El promite să ne ridice dacă noi ne smerim. Deci este destul de posibil ca Dumnezeu să fie Cel care îl lăuda, iar Satan cel care încerca să împiedice ridicarea lui Pavel, trimiţând în mod special un înger care să îi facă lui Pavel probleme ori de câte ori călătorea. Totuşi, Dumnezeu a spus că va folosi aceste circumstanţe spre gloria Sa, deoarece puterea Lui putea fi manifestată în viaţa lui Pavel prin slăbiciunile lui.

Indiferent de cum ar sta lucrurile, a spune că Pavel era bolnav şi că Dumnezeu refuzase să îl vindece este o gravă deformare a ceea ce consemnează de fapt Biblia. În pasajul despre ţepuşul în carne, Pavel nu a menţionat nici o boală şi nu este nici o aluzie la faptul că Dumnezeu a refuzat să îi vindece această presupusă boală. Dacă suntem obiectivi atunci când citim această enumerare a încercărilor lui Pavel din 2 Corinteni 11:23-30, vom recunoaşte că boala sau neputinţa nu sunt menţionate nici măcar o dată.

Elaborare subiectului anterior

Unii au obiecţii faţă de explicaţia mea referitoare la ţepuşul lui Pavel spunând: „Dar oare nu le-a spus Pavel însuşi galatenilor că a fost bolnav când le-a predicat prima oară Evanghelia? Nu vorbea el despre ţepuşul pe care îl avea în carne?“

Iată ce a scris de fapt Pavel în scrisoarea adresată galatenilor:

Dimpotrivă, ştiţi că, în neputinţa trupului, v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată. Şi, n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus (Gal. 4:13-14).

Cuvântul grecesc tradus în Galateni 4:13 cu neputinţă este asthenia, ceea ce înseamnă literalmente „slăbiciune“. El poate însemna slăbiciune provocată de boală, dar nu numai.

De exemplu, Pavel a scris: „slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii“ (1 Cor. 1:25; subliniere personală). Cuvântul tradus slăbiciune în acest caz este tot asthenia. N-ar fi avut sens ca traducătorii să fi scris: „Boala lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii“. (Vezi, de asemenea, Mat. 26:41 şi 1 Petru 3:7, unde cuvântul asthenia este tradus cu slăbiciune şi nu poate fi înlocuit cu boală.)

Conform cărţii Faptele Apostolilor, Pavel nu era bolnav când a vizitat pentru prima dată Galatia. Totuşi, se menţionează că a fost lovit cu pietre şi lăsat să moară şi că fie a fost înviat dintre cei morţi, fie a fost reînsufleţit în mod miraculos (vezi Fapte 14:5-7, 19-20). Cu siguranţă că trupul lui Pavel, după ce fusese lovit cu pietre, era într-o stare deplorabilă cu tăieturi şi vânătăi peste tot.

Pavel nu a avut o boală care să fi fost o piedică pentru ascultătorii din Galatia. Mai degrabă, trupul său era slăbit datorită lovirilor cu pietre. Este destul de probabil că încă să mai purtau urmele acestei persecuţii când le-a scris galatenilor, deoarece el şi-a încheiat epistola cu următoarele cuvinte:

De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu (Gal. 6:17).

O altă obiecţie: „Sufăr spre gloria lui Dumnezeu“

Această obiecţie este folosită de unii care au luat versetul cu învierea lui Lazăr ca bază a afimaţiei că sunt bolnavi spre slava lui Dumnezeu. În ceea ce-l priveşte pe Lazăr, Isus a spus:

„Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea“ (Ioan 11:4).

Isus nu a spus că Dumnezeu era glorificat ca rezultat al bolii lui Lazăr, ci că va fi glorificat atunci când Lazăr va fi vindecat şi va învia din morţi. Cu alte cuvinte, rezulatul final al bolii nu ar trebui să fie moartea, ci mai degrabă glorificarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este glorificat prin boală; El este glorificat prin vindecare. (Vezi, de asemenea, Mat. 9:8; 15:31; Luca 7:16; 13:13 şi 17:15, în care vindecarea a fost cea care a adus glorie Domnului.)

O altă obiecţie: „Pavel a spus că l-a lăsat pe Trofim bolnav la Milet“

Se întâmplă să scriu această propoziţie într-un oraş din Germania. Când am plecat săptămâna trecută din oraşul natal din Statele Unite, am lăsat mulţi oameni bolnavi în urma mea. Am plecat din spitale pline cu oameni bolnavi. Dar asta nu înseamnă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca toţi să se însănătoşească. Doar pentru că Pavel a lăsat un om bolnav în oraşul pe care l-a vizitat nu este o dovadă că nu era voia lui Dumnezeu ca acel om să se însănătoşească. Ce am putea spune despre mulţimile de oameni nemântuiţi pe care i-a lăsat, de asemenea, în urma lui? Dovedeşte acest lucru că nu era voia lui Dumnezeu ca ei să fie mântuiţi? Nicidecum.

O altă obiecţie: „Sunt ca Iov!“

Slavă Domnului! Dacă ai citit sfârşitul poveştii lui Iov ştii că a fost vindecat. Nu a fost voia lui Dumnezeu ca Iov să rămână bolnav şi nu este voia Lui nici ca tu să rămâi bolnav. Povestea lui Iov reconfirmă că Dumnezeu doreşte întotdeauna vindecarea.

O altă obiecţie: Sfatul lui Pavel referitor la stomacul lui Timotei

Ştim că Pavel i-a spus lui Timotei să bea puţin vin din pricina stomacului şi a deselor sale îmbolnăviri (vezi 1 Tim. 5:23). De fapt, Pavel a spus să nu mai bea apă (conform versiunii din limba engleză, n. t.) şi să folosească puţin vin din pricina stomacului şi a deselor sale îmbolnăviri. Acest lucru pare să sugereze că apa nu era prea bună. Evident, dacă ştii că apa este contaminată, ar trebui să nu mai bei din ea şi să începi să consumi şi alte lichide, altfel vei avea probleme cu stomacul aşa cum a avut şi Timotei.

O altă obiecţie: „Isus a vindecat doar pentru a-Şi confirma divinitatea“

Unii oameni vor să ne facă să credem că singurul motiv pentru care a vindecat Isus a fost pentru a-Şi dovedi natura divină. Acum că Şi-a dovedit natura, se presupune că nu mai vindecă.

Această concepţie este absolut greşită. Este adevărat că minunile făcute de Isus I-au autentificat şi divinitatea, dar acesta nu a fost singurul motiv pentru care a vindecat oamenii în timpul lucrării Sale pe pământ. De multe ori Isus le-a interzis celor pe care îi vindeca să spună altora despre ceea ce li se întâmplase (vezi Mat. 8:4; 9:6, 30; 12:13-16; Marcu 5:43; 7:36; 8:26). Dacă Isus ar fi vindecat oamenii doar pentru a-Şi dovedi divinitatea, atunci le-ar fi poruncit acestora să spună tuturor despre ceea ce făcuse pentru ei.

Care a fost motivaţia ce s-a ascuns în spatele vindecărilor săvârşite de Isus? De multe ori Scriptura spune că a făcut vindecări deoarece „I se făcea milă“ (vezi Mat. 9:35-36; 14:14; 20:34; Marcu 1:41; 5:19; Luca 7:13). Motivul pentru care vindeca Isus era acela că îi iubea pe oameni şi era plin de milă faţă de ei. A devenit Isus mai puţin milostiv după ce Şi-a terminat lucrarea pe pământ? I s-a diminuat dragostea? Nicidecum!

O altă obiecţie: „Dumnezeu are un motiv anume pentru care vrea să fiu bolnav“

În lumina tuturor pasajelor scripturale pe care le-am citit, acest lucru este imposibil. Dacă ai persistat în neascultare, este posibil ca Dumnezeu să permită boala pentru a te aduce la pocăinţă. Dar nici chiar în acest caz nu este voia Lui ca tu să rămâi bolnav. El vrea să te pocăieşti şi să fii vindecat.

În plus, dacă Dumnezeu doreşte să fii bolnav, atunci de ce te duci la doctor şi iei medicamente, în speranţa că te vei însănătoşi? Încerci să te sustragi „voii lui Dumnezeu“?

O ultimă obiecţie: „Dacă nu am suferi din cauza bolilor, cum altfel am muri?“

Ştim că Biblia ne învaţă că trupurile noastre fizice se află într-un proces de degradare (vezi 2 Cor. 4:16). Nu putem face nimic pentru a ne opri părul să albească şi trupurile să îmbătrânească. În cele din urmă vederea şi auzul nu vor mai fi la fel de bune ca atunci când am fost tineri. Nu mai putem alerga la fel de repede. Inima noastră nu mai este la fel de puternică. Uşor, uşor ne uzăm.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să murim de boală sau neputinţe. Trupurile noastre se pot pur şi simplu uza complet, şi, când Dumnezeu ne va chema la El, duhul nostru va părăsi trupul. Mulţi credincioşi au murit în acest fel. De ce să nu te numeri şi tu printre ei?

[1] În unele biserici din America de Nord, lucrătorul şi-ar asuma riscuri mari dacă ar vorbi despre acest subiect, datorită împotrivirilor puternice pe care le-ar întâmpina din partea aşa-zişilor credincioşi. Dar şi pe vremea lui Isus au existat împotriviri şi necredinţă care I-au împiedicat lucrarea de vindecare (vezi Marcu 6:1-6).

[2] Agăţindu-se de tot ce le poate favoriza necredinţa, unii încearcă să ne convingă că Isus a împlinit pe deplin Isaia 53:4 prin faptul că a vindecat oameni în acea seară în Capernaum. Dar Isaia spunea că Isus ne-a purtat bolile noastre, aşa cum a spus şi că Isus a fost străpuns pentru fărădelegile noastre (compară cu Is. 53:4 şi 5). Isus a purtat bolile aceloraşi oameni cărora le-a purtat şi fărădelegile pentru care a fost străpuns. Astfel, Matei doar indica faptul că lucrarea lui Isus de vindecare din Capernaum valida ceea ce se spusese despre Mesia în Isaia 53, cel care urma să ne poarte fărădelegile şi bolile.

[3] De exemplu, Isus i-a spus femeii pe care a vindecat-o de scurgerea de sânge: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit“ (Marcu 5:34). Cuvântul grec tradus în acest verset cu „mântuit“, (sozo), şi tradus „tămăduit“ de zece ori în Noul Testament, este tradus cu „a mântui“ sau „mântuit“ de optzeci de ori în Noul Testament. Este, de exemplu, acelaşi cuvânt care este tradus prin „mântuit“ în Efeseni 2:8: „Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă“. Vedem astfel că vindecarea fizică este implicită în sensul cuvântului grec tradus cel mai adesea prin „mântuit“.

De vreme ce se ştie deja că femeile alcătuiesc mai mult de jumătate din biserica Domnului Isus Hristos, este important să înţelegem rolul pe care li l-a încredinţat Dumnezeu în cadrul trupului. În majoritatea bisericilor şi lucrărilor, femeile sunt privite ca lucrători valoroşi, întrucât ele împlinesc în general majoritatea lucrării generale.

Totuşi, nu toţi sunt de acord în ceea ce priveşte rolurile femeii. Femeilor li se interzice implicarea în anumite domenii ale lucrării desfăşurate în cadrul bisericii, inclusiv vorbirea şi conducerea. Unele bisericii acceptă ca femeile să fie pastoriţe; multe altele nu acceptă. Unele biserici le permit femeilor să dea învăţătură, altele nu. Unele nu le permit să vorbească deloc în timpul serviciilor divine.

Marea parte a acestor neînţelegeri se datorează diferitelor interpretări ale cuvintelor lui Pavel referitoare la rolurile femeii din 1 Cor. 14:34-35 şi 1 Tim. 2:11-3:7. Aceste pasaje reprezintă tema studiului nostru, în special a ultimei părţi din acest capitol.

Încă de la început

Pentru început, să analizăm ce ne spune Scriptura despre femei încă din primele ei pagini. Femeile, ca şi bărbaţii, sunt create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu:

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut (Gen. 1:27).

Ştim desigur că Dumnezeu l-a creat pe Adam înainte de a o crea pe Eva şi este adevărat că Pavel consideră că acest lucru are o semnificaţie spirituală (vezi 1 Tim. 2:3). Vom discuta mai târziu despre semnificaţia acestei ordine în creaţie, aşa cum explică Pavel, dar pentru moment este suficient să spunem că ea nu denotă superioritatea bărbatului faţă de femeie, întrucât ştim că Dumnezeu a creat animalele înainte de a creea oamenii (vezi Gen. 1:24-28) şi nimeni nu ar fi de acord că animalele sunt superioare oamenilor.[1]

Femeia a fost creată pentru a fi ajutorul soţului său (vezi Gen. 2:18). Dar repet, acest lucru nu este o dovadă a inferiorităţii, ci doar relevă rolul ei în căsnicie. Duhul Sfânt ne este dat ca ajutor, dar în mod cert nu ne este inferior. Din contră, ne este superior! Şi am putea foarte bine spune că Dumnezeu a creat femeia pentru a fi ajutorul potrivit pentru soţul său dovedeşte că bărbaţii au nevoie de ajutor! Dumnezeu este Cel care a spus că nu era bine ca omul să fie singur (vezi Gen. 2:18). Acest adevăr a fost dovedit de nenumărate ori de-a lungul istoriei, când bărbaţii au rămas fără soţii care să îi ajute.

În ultimul rând, observăm încă din primele pagini ale Genesei că prima femeie a fost creată din carnea primului bărbat. Ea a fost luată din el, ceea ce dovedeşte că lui îi lipseşte ceva fără ea şi că cei doi au fost la origine una. În plus, ceea ce a separat Dumnezeu fusese planificat să devină din nou una prin unire sexuală, o unire nu doar pentru procreere, ci pentru exprimarea dragostei şi experimentarea unei plăceri reciproce care îi fac dependenţi unul de celălalt.

Toate aceste lecţii date de creaţie contrazic ideea că un sex este superior celuilalt sau că unul are dreptul să îl domine pe celălalt. Şi doar pentru că Dumnezeu a atribuit femeilor roluri diferite în căsnicie sau în lucrare nu are deloc de a face cu egalitatea lor cu bărbaţii înaintea lui Hristos, în care „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască“ (Gal. 3:28).

Femeile din Vechiul Testament implicate în lucrare

Pe baza acestei fundaţii, să analizăm câteva dintre femeile pe care le-a folosit Dumnezeu în Vechiul Testament pentru a-Şi împlini scopurile divine. Desigur, este foarte clar că Dumnezeu a chemat în perioada Vechiului Testament, în primul rând, bărbaţii la lucrarea vocaţională, aşa cum a făcut şi în timpul Noului Testament. Istoriile unor bărbaţi ca Moise, Aaron, Iosua, Iosif, Samuel şi David umplu paginile Vechiului Testament.

Totuşi, multe femei reprezintă dovada că Dumnezeu poate chema şi folosi pe oricine doreşte El, iar femeile echipate de Dumnezeu sunt potrivite pentru orice sarcină la care le cheamă.

Înainte de a discuta în mod specific despre aceste femei, ar trebui să observăm că fiecare bărbat important din Vechiul Testament a fost născut şi crescut de o femeie. Fără femeia Iochebed nu ar fi existat nici un Moise (vezi Ex. 6:20). Nici nu ar fi existat vreun alt bărbat al lui Dumnezeu dacă nu ar fi existat mamele care le-au dat viaţă. Femeilor li s-a dat lucrarea plină de responsabilitatea dificilă şi demnă de laudă a creşterii copiilor Domnului (vezi 2 Tim. 1:5).

Iochebed nu numai că a fost mama a doi bărbaţi chemaţi de Dumnezeu, mai precis Moise şi Aaron, ci şi a unei femei chemate de Dumnezeu, sora lor, o prorociţă şi lideră de închinare pe nume Maria (vezi Exod 15:20). În Mica 6:4, Dumnezeu a considerat-o pe Maria, alături de Moise şi Aaron înşişi, lidera Israelului:

„Căci te-am scos din ţara Egiptului, te-am izbăvit din casa robiei, şi am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron şi Maria!“ (subliniere personală).

Desigur, rolul de conducere deţinut de Maria în Israel nu a fost la fel de proeminent ca şi cel al lui Moise. Totuşi, în calitate de prorociţă, Maria a vorbit în Numele lui Dumnezu şi cred că putem presupune fără să greşim că mesajele trimise de Dumnezeu prin ea se adresau nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor lui Israel.

O femeie judecător peste Israel

O altă femeie pe care Dumnezeu a crescut-o pentru a deveni lideră în Israel a fost Debora, care a trăit pe vremea judecătorilor lui Israel. Prorociţă fiind, ea a fost peste Israel şi judecător, aşa cum au fost la vremea lor Ghedeon, Iefta şi Samson. Suntem informaţi că „copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecaţi“ (Jud. 4:5). Deci lua decizii şi pentru bărbaţi, nu numai pentru femei. Nu există nici o îndoială în această privinţă: O femeie le spunea bărbaţilor ce să facă şi Dumnezeu a fost Cel care a uns-o pentru a acţiona astfel.

Asemenea majorităţii femeilor pe care le cheamă Dumnezeu în lucrare, Debora a înfruntat cel puţin un bărbat care avea dificultăţi în a primi cuvântul lui Dumnezeu din gura unei femei. Numele lui era Barac şi, deoarece era sceptic faţă de instrucţiunile profetice ale Deborei ca el să meargă la război împotriva generalului cananean Sisera, l-a informat că onoarea de a-l omorâ pe Sisera va fi dată unei femei. Aşa s-a întâmplat, deoarece o femeie pe nume Iael a fost cea care a bătut în capul lui Sisera un ţăruş al cortului, pe când era el adormit (vezi Jud. 4). Povestea se termină cu Barac cântând în duet cu Debora! Unele versuri sunt pline de laudă atât la adresa Deborei, cât şi la cea a lui Iael (vezi Jud. 5) şi poate că astfel Barac a devenit o persoană care a crezut în cele din urmă în „lucrarea femeilor“.

A treia prorociţă

O a treia femeie menţionată în Vechiul Testament ca fiind o prorociţă foarte respectată este Hulda. Dumnezeu a folosit-o pentru a oferi unui bărbat, regele îngrijorat al lui Iuda, Iosia, profunzime profetică şi instrucţiuni de încredere (vezi 2 Împ. 22). Este foarte probabil ca Dumnezeu să o fi folosit pe Hulda în mod frecvent pentru această lucrare, altfel Iosia nu ar fi avut atâta încredere în ceea ce îi spunea ea.

Dar de ce le-a chemat Dumnezeu pe Maria, pe Debora şi pe Hulda să fie prorociţe? Nu ar fi putut chema în schimb bărbaţi?

Bineînţeles că Dumnezeu ar fi putut chema bărbaţi care să facă exact aceleaşi lucruri pe care le-au făcut aceste trei femei. Dar nu a făcut-o. Şi nimeni nu ştie de ce. Ceea ce ar trebui să învăţăm de aici este că ar fi bine să nu Îl limităm pe Dumnezeu când vine vorba despre cine sunt cei pe care îi cheamă El în lucrare. Deşi în mod normal Dumnezeu a ales bărbaţi pentru sarcina de conducere în Vechiul Testament, uneori a ales şi femei.

În cele din urmă, ar trebui remarcat că toate cele trei exemple proeminente de femei implicate în lucrare în Vechiul Testament au fost prorociţe. Există şi câteva lucrări din Vechiul Testament la care nu au fost chemate femeile. De exemplu, nu au existat femei chemate să fie preotese. Astfel, s-ar putea ca Dumnezeu să rezerve anumite funcţii doar bărbaţilor.

Femei implicate în lucrare în Noul Testament

În mod interesant, descoperim că Dumnezeu a chemat şi în Noul Testament femei care să fie prorociţe. Când Isus avea numai câteva zile, Ana I-a recunoscut identitatea şi a început să proclame lucrarea mesianică:

Mai era acolo şi o prorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer. Ea era foarte înaintată în vârstă, şi trăise cu bărbatul ei şapte ani după fecioria ei. Rămasă văduvă, şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, Ana nu se depărta de Templu şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni. A venit şi ea în acelaşi ceas, şi a început să laude pe Dumnezeu, şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului (Luca 2:36-38; subliniere personală).

Observă că Ana a vorbit despre Isus tuturor celor ce „aşteptau mântuirea Ierusalimului“. Adică inclusiv bărbaţilor. Astfel, am putea spune că Ana i-a învăţat pe bărbaţi despre Hristos.

Există şi alte femie în Noul Testement pe care Dumnezeu le-a folosit, dându-le darul prorociei. Maria, mama lui Isus face sigur parte din această categorie (vei Luca 1:46-55). De fiecare dată când sunt citite cuvintele profetice ale Mariei în timpul bisericii, am putea spune că o femeie învaţă biserica. (Şi Dumnezeu a onorat incontestabil femeile prin aducerea Fiului Său pe lume printr-o femeie, ceva ce putea face prin multe alte mijloace.)

Lista continuă. Dumnezeu a prezis prin gura profetului Ioel că atunci când Dumnezeu va revărsa Duhul Său Sfânt, atât fiii cât şi fiicele lui Israel vor profeţi (vezi Ioel 2:28). Petru a confirmat că profeţia lui Ioel era aplicabilă şi dispoziţiilor Noului Legământ (vezi Fapte 2:17).

În Fapte 21:8-9 ni se spune că Filip evanghelistul a avut patru fete care erau prorociţe.

Pavel a scris despre femeile care proroceau în întâlnirile bisericii (vezi 1 Cor. 11:5). Din context este clar că erau prezenţi şi bărbaţi.

Cu toate aceste exemple scripturale ale femeilor folosite de Dumnezeu ca prorociţe, nu avem nici un motiv rezonabil să ne împotrivim ideii că Dumnezeu poate folosi femeile pentru asemenea lucrări! Mai mult, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că femeile nu le pot profeţi bărbaţilor în Numele lui Dumnezeu.

Femei în funcţia de Pastor?

Cum rămâne cu femeile care slujesc în funcţia de pastor? Pare evident că Dumnezeu a intenţionat ca funcţia de pastor/prezbiter/supraveghetor să fie îndeplinită de bărbaţi:

Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.“ Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii“ (1 Tim 3:1-2; subliniere personală).

Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare (Tit 1:5-6; subliniere personală).

Pavel nu spune în mod expres că li se interzice femeilor deţinerea acestor funcţii şi de aceea trebuie să fim oarecum precauţi înainte de a lua o decizie definitivă. Se pare că în lumea contemporană există numeroase femei foarte eficiente în funţia de pastor/prezbiter/supraveghetor, mai ales în naţiunile în curs de dezvoltare, totuşi încă mai reprezintă o minoritate copleşitoare. Poate că Dumnezeu cheamă ocazional femei în această poziţie, când slujesc scopurilor înţelepte ale Împărăţiei Lui sau când nu există personal masculin calificat pentru conducere. Este, de asemenea, posibil ca multe femei pastor din trupului lui Hristos să fie de fapt chemate la alte lucrări biblice valide pentru femei, precum prorocia, dar structura curentă a bisericii să nu le permită decât funcţia pastorală.

De ce este poziţia de pastor/prezbiter/supraveghetor rezervată bărbaţilor? Înţelegerea funcţiei acestui rol ne-ar putea ajuta să găsim răspunsul. Una dintre cerinţele scripturale pentru pastor/prezbiter/supraveghetor este:

să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1 Tim. 3:4-5).

Această cerinţă are sens dacă înţelegem că prezbiterul Noului Testament supraveghea o biserică mică în casă. Rolul său era similar celui al unui tată care îşi cârmuia gospodăria. Acest lucru ne ajută să înţelegem de ce funcţia de pastor ar trebui deţinută de un bărbat – deoarece se aseamănă foarte mult cu organizarea familiei care, dacă este conform planului lui Dumnezeu, ar trebui condusă de soţ, nu de soţie. Mai multe despre acest subiect vom afla mai târziu.

Femei în funcţia de apostol?

Am concluzionat că femeile pot sluji ca prorociţe (dacă sunt chemate de Dumnezeu). Cum rămâne cu celelalte tipuri de lucrare? Pavel ne luminează în această privinţă în saluturile din Romani 16 unde laudă o serie de femei care au slujit în lucrare de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu. Una dintre ele a fost numită apostol. În următoarele trei citate am scris cu font cursiv toate numele de femei:

Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chencrea; s-o primiţi în Domnul, într-un chip vrednic de sfinţi, şi s-o ajutaţi în orice ar avea trebuinţă de voi; căci şi ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie (Rom. 16:1-2; subliniere personală).

Câtă consideraţie! Nu ştim exact ce lucrare împlinea Fivi, dar Pavel a numit-o „diaconiţă a Bisericii din Chencrea“ şi „un ajutor pentru mulţi“, inclusiv pentru el. Orice ar fi făcut pentru Domnul, trebuie să fi fost destul de semnificativ pentru a-i garanta recomandarea lui Pavel în faţa întregii biserici din Roma.

Următoarea este Priscila, care, împreună cu soţul său Acuila, aveau o lucrare atât de semnificativă încât toate bisericile dintre neamuri îi apreciau:

Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţumesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri. Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor. Spuneţi sănătate lui Epenet, prea iubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos. Spuneţi sănătate Mariei, care s-a ostenit mult pentru voi. Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar (Rom. 16:3-7; subliniere personală).

În ceea ce o priveşte pe Iunia, pare destul de logic să conchidem că o persoană care este „cu vază între apostoli“ nu putea fi decât apostol. Iunia era apostol. Priscila şi Maria erau lucrători pentru Domnul.

„Spuneţi sănătate lui Ampliat, prea iubitul meu în Domnul. Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos, şi lui Stache, prea iubitul meu. Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Hristos. Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul. Spuneţi sănătate lui Ierodion, ruda mea. Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, care sunt ai Domnului. Spuneţi sănătate Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Spuneţi sănătate Persidei prea iubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul. Spuneţi sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul şi mamei lui, care s-a arătat şi mama mea. Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma, şi fraţilor care sunt împreună cu ei. Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpa şi tuturor sfinţilor care sunt împreună cu ei (Rom. 16:8-15; subliniere personală).

Este foarte clar că femeile pot fi „lucrători“ spirituali.

Femei în funcţia de învăţător?

Ce putem spune despre femeile în slujba de învăţător? Noul Testament nu menţionează nici una. Desigur, Biblia nu menţionează nici bărbaţi chemaţi să fie învăţători. Priscila (menţionată mai sus şi cunoscută şi sub numele de Prisca), soţia lui Acuila, a fost implicată în lucrarea de învăţare cel puţin la un nivel mai mic. De exemplu, când ea şi Acuila l-au auzit pe Apolo propovăduind în Efes o evanghelie greşită, „l-au luat la ei, şi i-au arătat mai cu deamănuntul Calea lui Dumnezeu“ (Fapte 18:26). Nimeni nu poate argumenta că Priscila nu şi-a ajutat soţul să îl înveţe pe Apolo, care era bărbat. În plus, Pavel face de două ori menţiuni la Priscila şi Acuila când scrie despre „biserica ce se adună în casa lor“ (vezi Rom. 16:3-5; 1 Cor. 16:19), iar în Romani 16:3 îi numeşte pe amândoi „tovarăşii mei de lucru“. Sunt puţine şanse ca Priscila să nu fi avut un rol activ în lucrare, alături de soţul ei.

Când Isus a poruncit femeilor să îi înveţe pe bărbaţi

Înainte de a face referire la cuvintele prin care Pavel le spune femeilor să tacă în adunare şi le interzice să îi înveţe pe bărbaţi, haide să analizăm un alt pasaj biblic care ne va ajuta să păstrăm echilibrul între cele două.

Când a înviat Isus, un înger a delegat cel puţin trei femei să îi înveţe pe ucenicii lui Isus care erau bărbaţi. Aceste femei au fost instruite să le spună ucenicilor că Isus a înviat şi că îi va întâlni în Galilea. Însă asta nu e tot. Puţin mai târziu, Isus Însuşi S-a arătat câtorva femei şi le-a poruncit să le spună ucenicilor să se ducă în Galilea (vezi Mat. 28:1-10; Marcu 16:1-7).

În primul rând, cred că este important că Isus a ales să Se arate mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor. În al doilea rând, dacă ar fi fost ceva fundamental greşit sau imoral ca femeile să îi înveţe pe bărbaţi, atunci Isus nu le-ar fi spus femeilor să îi înveţe pe bărbaţi despre învierea Lui, o informaţie destul de importantă şi pe care ar fi putut-o transmite singur (ceea ce a şi făcut mai târziu). Nimeni nu se poate împotrivi acestei realităţi: Domnul Isus a instruit femeile să îi înveţe pe bărbaţi un adevăr esenţial şi să le dea anumitor bărbaţi unele indicaţii spirituale.

Pasajele-problemă

Acum că avem o oarecare perspectivă asupra a ceea ce ne spune Biblia despre rolul femeilor în lucrare, vom avea mai multă perspicacitate în interpretarea „pasajelor-problemă“ din scrierile lui Pavel. Să analizăm mai întâi cuvintele referitoare la faptul că femeile ar trebui să tacă în adunare:

Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică (1 Cor. 14:34-35).

În primul rând, unii se întreabă, din mai multe motive, dacă acestea sunt indicaţiile date de Pavel sau doar citează ceea ce îi scriseseră corintenii. Este clar că în a doua jumătate a scrisorii, Pavel răspundea întrebărilor pe care i le puseseră corintenii într-o altă scrisoare (vezi 1 Cor. 7:1, 25; 8:1; 12:1; 16:1, 12).

În plus, chiar în următorul verset Pavel scrie despre ceea ce pote fi considerat o reacţie la politica abordată de corinteni de a determina femeile să tacă în adunările bisericii:

De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns? (1 Cor. 14:36, Traducere Literală Nouă).

Versiunea King James (şi Dumitru Cornilescu, n. t.) traduce acest verset într-un mod în care Pavel pare şi mai surprins faţă de atitudinea corintenilor:

Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? (1 Cor. 14:36).

În oricare dintre cazuri, Pavel pune în mod cert două întrebări retorice. Răspunsul la ambele este: Nu! Nu corintenii erau cei care iniţiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi nici nu le fusese dat numai lor. Întrebările lui Pavel sunt fără îndoială reproşuri faţă de mândria lor. Dacă ele sunt reacţii la cele două versete anterioare, acestea par a spune: „Cine credeţi că sunteţi voi? De când daţi decrete referitoare la care sunt persoanele pe care le poate folosi Dumnezeu pentru a transmite cuvântul Său şi care nu sunt? Dumnezeu poate folosi femeile dacă aşa doreşte, iar voi sunteţi nechibzuiţi dacă le determinaţi să tacă.“

Această interpertare pare logică dacă luăm în considerare faptul că Pavel scrisese deja în aceeaşi scrisoare despre modul corect în care femeile puteau profeţi în biserică (vezi 1 Cor. 11:5), ceea ce le cerea implicit să nu tacă. Mai mult, câteva versete după acestea, Pavel îi îndeamnă pe toţi corintenii[2], inclusiv pe femei, „să râvnească după prorocie“ (1 Cor. 14:39). Astfel, s-ar părea că se contrazice pe sine dacă în 14:34-35 stabilea într-adevăr o poruncă fermă ca femeile să tacă în adunări.

Alte variante

Să presupunem însă că afirmaţiile din 1 Cor. 14:34-35 sunt cuvintele originare ale lui Pavel şi că într-adevăr îndeamnă femeile să tac. Cum am putea interpreta în acest caz spusele sale?

Ar trebui să ne întrebăm din nou de ce a dat Pavel o poruncă aşa fermă ca femeile să nu vorbească deloc în adunări, când tot el a spus în aceeaşi scrisoare că se pot ruga şi pot profeţi în adunări?

Mai mult, Pavel era cu siguranţă conştient de multele momente biblice despre care am vorbit deja şi în care Dumnezeu a folosit femei care să vorbească în public chiar şi bărbaţilor. De ce le-ar cere să tacă celor pe care Dumnezeu le-a desemnat de multe ori să vorbească?

Desigur, bunul simţ ne spune că Pavel nu ar fi putut insinua că femeile ar trebui să fie complet tăcute ori de câte ori se aduna biserica. Nu uitaţi că biserica timpurie se aduna în case şi că luau masa împreună. Oare putem crede că femeile nu rosteau absolut nici un cuvânt de când intrau în casă şi până plecau? Că nu vorbeau în timp ce pregăteau masa sau când mâncau? Că nu le spuneau nimic copiilor lor în tot acest timp? Un asemenea gând este absurd.

Dacă „acolo unde se adună doi sau trei“ în numele lui Isus este şi El prezent (vezi Mat. 18:20), constituind astfel fără îndoială o adunare, când se adunau două femei în Numele lui Isus nu aveau voie să îşi vorbească una alteia?

Nu, dacă 1 Corinteni 14:34-35 reprezintă într-adevăr îndrumările lui Pavel, el se referea doar la o simplă problemă de ordine în cadrul bisericii. Unele femei călcau într-un fel această ordine prin întrebările puse. Pavel nu a vrut să spună că femeile trebuie să tacă mai mult decât el pe parcursul întregii întâlniri, mai ales conform instrucţiunilor date câteva versete mai devreme referitoare la proroci:

Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă (1 Cor. 14:30; subliniere personală).

În acest caz, cuvântul „să tacă“ înseamnă „să se oprească temporar din vorbire“.

Pavel i-a învăţat, de asemenea, pe cei care vorbeau în limbi să tacă dacă nu era nimeni care să traducă în adunare:

Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu (1 Cor. 14:28; subliniere personală).

Îi îndemna Pavel pe astfel de oameni să păstreze tăcere completă pe tot parcursul adunări? Nu, doar le spunea să tacă în ceea ce privea vorbirea în limbi pentru care nu exista traducere. Observă că Pavel le-a spus „să tacă în Biserică“, aceeaşi indicaţie pe care le-a dat-o şi femeilor în 1 Cor. 14:34-35. Aşa că de ce să interpretăm cuvintele lui Pavel referitoare la tăcerea femeilor în biserică drept „tăcerea pe tot parcursul adunării“, dar să intepretăm cuvintele referitoare la cei care tulburau ordinea prin vorbirea în limbi ca fiind „o abţinere de la a vorbi în anumite momente specifice din timpul bisericii“?

În final, remarcă că, în pasajul respectiv, Pavel nu se adresa tuturor femeilor. Cuvintele lui îşi găseau aplicabilitatea numai în cazul femeilor căsătorite, deoarece ele erau îndemnate „să întrebe pe bărbaţii lor acasă“ dacă aveau întrebări.[3] Poate că o parte a problemei consta în faptul că femeile căsătorite puneau întrebări altor bărbaţi decât soţilor lor. Un asemenea scenariu ar putea fi cu siguranţă considerat neadecvat şi ar putea denota un anume grad de lipsă de respect şi supunere faţă de proprii lor soţi. Dacă aceasta era problema la care se referea Pavel, acesta ar putea fi motivul pentru care şi-a bazat argumentul pe faptul că femeile ar trebui să fie supuse (soţilor lor, evident), aşa cum spunea Legea încă din primele paginii ale Genesei (vezi 1 Cor. 14:34).

Pe scurt, dacă în 1 Corinteni 14:34-35 Pavel dădea într-adevăr instrucţiuni referitoare la faptul că femeile ar trebui să tacă în adunări, atunci doar le spune femeilor căsătorite să tacă, adică să nu pună întrebări în momente nepotrivite sau într-un mod lipsit de respect faţă de soţii lor. Altfel, ele pot să prorocească, să se roage sau să vorbească.

Celălalt pasaj-problemă

În cele din urmă ajungem şi la cel de al doilea „pasaj-problemă“ aflat în prima scrisoare a lui Pavel către Timotei:

Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii (1 Tim. 2:11-14).

În mod cert Pavel ştia despre Maria, Debora, Hulda şi Ana, patru prorociţe care au vorbit bărbaţilor şi femeilor în numele lui Dumnezeu, învăţându-i efectiv voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă ştia că Debora, judecător peste Israel, a exercitat un anumit grad de autoritate asupra bărbaţilor şi femeilor. Fără îndoială, ştia că Dumnezeu Îşi revărsase Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, împlinind parţial profeţia lui Ioel că Dumnezeu urma să reverse Duhul Său peste toţi, astfel încât fii şi fiice să prorocească Cuvântul Domnului. Cu siguranţă a ştiut că Isus a desemnat anumite femei să ducă mesajul Său apostolilor bărbaţi. Cu siguranţă îşi aducea aminte de propriile cuvinte de încurajare adresate bisericii din Corint referitoare la femeile care se rugau şi proroceau în timpul întâlnirilor bisericii. În mod cert îşi amintea că le spusese corintenilor că oricare dintre ei putea primi de la Duhul Sfânt o învăţătură pe care să o împartă cu trupul (vezi 1 Cor. 14:26). Atunci ce anume a vrut să comunice când a scris aceste cuvinte lui Timotei?

Observă că Pavel face apel la doi factori din Genesa ca premiză pentru îndemnul lui: (1) Adam a fost creat înaintea Evei şi (2) Eva, nu Adam, a fost amăgită şi s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Primul fapt stabileşte relaţia corectă dintre bărbat şi femeie. După cum ne învaţă ordinea creaţiei, soţul este cel care trebuie să fie capul, învăţătură pe care Pavel o dă în alte scrisori (vezi 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23-24).

Un al doilea lucru pe care îl menţionează Pavel nu este acela de a sugera că femeile sunt mai uşor de amăgit decât bărbaţii, deoarece nu sunt. De fapt, de vreme ce în trupul lui Hristos sunt mai multe femei decât bărbaţi, s-ar putea spune că bărbaţii sunt mult mai probabil uşor de înşelat decât femeile. Din contră, cel de al doilea lucru menţionat dovedeşte că, atunci când ordinea stabilită de Dumnezeu în familie este neglijată, i se deschide o portiţă lui Satan. Adevărata problemă a umanităţii a început în grădina în care relaţia dintre femeie şi bărbat nu era în ordine – soţia lui Adam nu era supusă lui. Probabil că Adam îi spusese soţiei instrucţiunile date de Dumnezeu referitoare la fructul interzis (vezi Gen. 2:16-17; 3:2-3).

Totuşi, ea nu i-a urmat instrucţiunile. Într-un fel chiar a exercitat autoritate asupra lui când i-a dat să mănânce din fructul oprit (vezi Gen. 3:6). În acest caz nu Adam o conducea pe Eva; Eva îl conducea pe Adam. Rezultatul a fost un dezastru.

Biserica – un model de familie

Ordinea intenţionată de Dumnezeu în familie ar trebui în mod categoric ilustrată de biserică. După cum am menţionat mai devreme, este important să nu uităm că, în primii trei sute de ani din istoria bisericii, comunităţile bisericeşti erau mici. Ele se întâlneau în case. Pastorii/prezbiterii/supraveghetorii erau asemenea tatălui unei familii. Această structură a bisericii instaurată de Dumnezeu se asemăna atât de mult unei familiei, şi de fapt chiar reprezenta una, încât conducerea femeii ar fi transmis un mesaj greşit familiilor din interiorul şi din afara bisericii. Imaginează-ţi o femeie pastor/prezbiter/supraveghetor dând în mod frecvent învăţătură într-o biserică în casă, în timp ce bărbatul său o ascultă, supunându-se autorităţii ei. Această perspectivă ar fi fost contrară ordinii stabilite de Dumnezeu în familie şi ar fi oferit instaurat un exemplu greşit.

Iată la ce se refereau cuvintele lui Pavel. Remarcă că ele sunt spuse în contextul apropiat al cerinţelor pe care le are pentru prezbiteri (vezi 1 Tim. 3:1-7), dintre care una este aceea că acea persoană ar trebui să fie bărbat. Ar trebui, de asemenea, remarcat că prezbiterii ar trebui să dea în mod regulat învăţătură în biserică (vezi 1 Tim. 5:17). Cuvintele lui Pavel referitoare la faptul că femeile ar trebui să primească învăţături în tăcere şi să nu li se permită să dea învăţătură sau să exercite autoritate asupra bărbaţilor sunt în mod clar legate de ordinea adecvată în biserică. Ceea ce el descrie ca fiind inadecvat este o femeie care să împlinească parţial sau total rolul unui pastor/prezbiter/supraveghetor.

Asta nu înseamnă că femeile/soţiile, nu pot să se roage, să profeţească, să primească o scurtă învăţătură pe care să o împărtăşească cu trupul lui Hristos sau să vorbească în general în timpul întâlnirii bisericii, în supunere faţă de soţ. Ea poate face toate aceste lucruri în biserică fără a încălca ordinea divină a lui Dumnezeu, aşa cum le poate face şi acasă. Ceea ce i se interzice să facă în biserică nu este nici mai mult nici mai puţin decât ce i se interzice să facă acasă – să îşi exercite autoritatea faţă de soţul ei.

În versetele ulterioare mai observăm, de asemenea, că femeile puteau deţine funcţia de diacon ca şi bărbaţii (vezi 1 Tim. 3:12). Slujirea în biserică în funcţia de diaconiţă sau slujitoare, ceea ce şi înseamnă în realitate, nu încalcă ordinea divină a lui Dumnezeu între soţ şi soţie.

Acesta este singurul mod de a armoniza cuvintele lui Pavel din 1 Tim. 2:11-14 cu ceea ce ne învaţă restul Scripturii. Dintre celelalte pasaje pe care le-am analizat şi în care Dumnezeu a folosit femeile, nici unul nu slujeşte ca model de familie, ceea ce este biserica, şi deci nici unul nu încalcă ordinea instaurată de Dumnezeu. În nici unul nu găsim un model neadecvat de soţii exercitându-şi autoritatea asupra soţilor lor în cadrul familiei. Mai imaginează-ţi o întâlnire restrânsă a mai multor familii într-o casă şi o soţie care se ocupă, dă învăţătură şi supraveghează, în timp ce soţul ei stă pasiv şi se supune conducerii acesteia. Nu aceasta este dorinţa lui Dumnezeu, deoarece intră în contradicţie cu ordinea pe care a stabilit-o în familie.

Totuşi, faptul că Debora a fost judecător în Israel, că Ana le-a vorbit bărbaţilor despre Hristos, că Maria şi prietenele ei le-au spus apostolilor despre învierea lui Isus, nici unul dintre aceste exemple nu transmite un mesaj greşit, nici nu exemplifică în mod neadecvat ordinea pe care a instaurat-o Dumnezeu în cadrul familiei. Întâlnirea regulată a bisericii este un cadru unic în care există pericolul de a se transmite un mesaj greşit dacă femeile/soţiile îşi exercită autoritatea şi îi învaţă în mod frecvent pe bărbaţi/soţi.

În concluzie

Dacă ne vom întreba: „Ce ar putea fi fundamental greşit în implicarea femeilor în lucrare prin slujirea altora dintr-o inimă plină de compasiune şi folosindu-şi darurile date de Dumnezeu? Ce principiu moral sau etic ar putea încălca implicarea lor?“, atunci vom înţelege repede că singurul principiu care ar putea fi încălcat în cazul în care lucrarea unei femei ar nesocoti în vreun fel ordinea stabilită de Dumnezeu între bărbaţi şi femei, soţi şi soţii. În ambele „pasaje problemă“ discutate, Pavel face apel la ordinea divină din cadrul căsniciei ca fiind motivul îngrijorării sale.

Înţelegem astfel că femeile sunt condiţionate în lucrare într-un sens destul de restrâns. În multe alte sensuri Dumnezeu doreşte să folosească femeile pentru gloria Lui şi a făcut acest lucru timp de mii de ani. Scriptura vorbeşte despre multe contribuţii pozitive pe care le-au adus femeile Împărăţiei lui Dumnezeu, dintre care unele au fost deja discutate. Să nu uităm că unii dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Isus erau femei (vezi Ioan 11:5) şi că femeile sprijineau financiar lucrarea (vezi Luca 8:1-3), ceea ce nu se spune despre nici un bărbat. Femeia de la fântâna din Samaria a vorbit despre Hristos bărbaţilor din satul ei şi mulţi au crezut în El (vezi Ioan 4:28-30, 39). O ucenică pe nume Tabita se spune că „făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii“ (vezi Fapte 9:36). Cea care a uns trupul lui Hristos pentru îngropare a fost o femeie şi Isus i-a poruncit acest lucru atunci când mulţi bărbaţi s-au revoltat (vezi Marcu 14:3-9).

În cele din urmă, Biblia menţionează că femeile au fost cele care L-au plâns pe Isus când acesta Îşi purta crucea pe străzile Ierusalimului, ceea ce nu se spune despre vreunul dintre bărbaţi. Aceste exemple şi multe altele asemenea lor, le încurajează pe femei să se ridice şi să împlinească lucrarea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu. Avem nevoie de fiecare dintre ele!

[1] Ar trebui să observăm, de asemenea, că, de la Adam încoace, fiecare bărbat a fost creat de Dumnezeu după ce a creat femeile care le-au dat naştere acestora. De la Adam încoace, fiecare bărbat a ieşit dintr-o femeie, aşa cum ne reaminteşte şi Pavel în 1 Corinteni 11:11. Cu siguranţă nu s-ar găsi nimeni să susţină că această ordine divină dovedeşte că bărbaţii sunt inferiori mamelor lor.

[2] Îndemnul lui Pavel se adresează „fraţilor“, un termen folosit de 27 de ori în această scrisoare şi care se referă clar la întregul trup de creştini din Corint, nu doar la bărbaţi.

[3] Ar trebui remarcat că, în greaca originară, nu existau cuvinte diferite pentru femeie şi soţie sau pentru bărbat şi soţ. De aceea trebuie să hotărâm în funcţie de context dacă scriitorul vorbeşte despre bărbaţi şi femei sau despre soţi şi soţii. În pasajul studiat Pavel vorbeşte despre soţii, întrucât numai ele îşi puteau întreba soţii acasă.

Subiectul divorţului şi al recăsătoririi este unul destul de dezbătut de creştinii sinceri. La baza acestei dezbateri se află două altele: (1) În ochii lui Dumnezeu este vreodată îngăduit divorţul? şi (2) Dacă este posibilă recăsătorirea din perspectiva lui Dumnezeu, în ce situaţii anume este îngăduită? Majoritatea denominaţiilor şi bisericilor independente au deja o poziţie doctrinară oficială referitor la ceea ce este permisibil şi ce nu, bazată pe interpretarea lor proprie a Scripturii. Ar trebui să îi respectăm pe toţi pentru convingerile pe care le au şi pe care le aplică în viaţa lor – dacă aceste convingeri sunt motivate de dragostea lor pentru Dumnezeu. Totuşi, cel mai bine ar fi să ne formăm cu toţii convingeri care sunt 100% scripturale. Ucenicizatorul autentic nu doreşte să dea invăţătură incompatibilă cu intenţiile lui Dumnezeu. Nici nu doreşte să pună asupra oamenilor poveri pe care Dumnezeu nu a intenţionat ca aceştia să le poarte. Având acest scop în minte, voi face tot posibilul să interpretez Scriptura în ceea ce priveşte acest subiect controversat şi să te las să decizi dacă eşti de acord sau nu cu această interpretare.

Permite-mi să încep prin a îţi spune că şi eu, ca şi tine, sunt îndurerat de faptul că divorţul este atât de răspândit în lume. Şi mai dureros este faptul că mulţi creştini practicanţi divorţează, inclusiv cei implicaţi în lucrare. Aceasta este o mare tragedie. Trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a împiedica acest lucru, şi cea mai bună soluţie la problema divorţului este aceea de a predica Evanghelia şi de a chema oamenii la pocăinţă. Dacă doi oameni căsătoriţi sunt într-adevăr născuţi din nou şi Îl urmează pe Hristos, aceştia nu vor divorţa niciodată. Ucenicizatorul autentic va face tot ce poate pentru a-şi consolida căsnicia, ştiind că exemplul său este modul cel mai influent de a da învăţătură.

Aş vrea să mai adaug, de asemenea, că de douăzeci şi cinci de ani am o căsnicie fericită şi că nu am mai fost căsătorit anterior. Nici nu mă pot imagina divorţat. Deci nu am nici un motiv să îndulcesc pasajele scripturale despre divorţ în scopuri personale. Totuşi, am o empatie deosebită faţă de oamenii divorţaţi, conştient fiind că şi eu aş fi putut lua destul de repede o decizie greşită în tinereţe, căsătorindu-mă cu cineva de care să fiu mai târziu tentat să divorţez sau cu o persoană mai puţin tolerantă faţă de mine decât este femeia extraordinară cu care m-am căsătorit. Cu alte cuvinte, aş fi putut sfârşi prin a divorţa, dar nu s-a întâmplat acest lucru datorită harului lui Dumnezeu. Cred că majoritatea celor căsătoriţi pot înţelege ceea ce spun şi de aceea trebuie să ne abţinem să aruncăm cu pietre în cei divorţaţi. Cine suntem noi, care ne întreţinem fără dificultate căsniciile, să îi condamnăm pe cei care au divorţat, fără a avea nici o idee despre chinurile prin care s-ar putea să fi trecut aceştia? S-ar putea ca Dumnezeu să îi considere mult mai sfinţi decât pe noi, deoarece El ştie că noi, puşi în asemenea situaţii, am fi divorţat mult mai repede.

Nici unul din cei care se căsătoresc nu se aşteaptă să sfârşească prin divorţ şi cred că nimeni nu urăşte divorţul mai mult decât cei care au suferit datorită lui. Aşa că ar trebui să încercăm să îi ajutăm pe cei căsătoriţi să rămână împreună şi pe cei divorţaţi să descopere harul, de orice natură ar fi el, pe care îl poate oferi Dumnezeu. Aceasta este perspectiva din care voi trata subiectul în discuţie. Îmi voi da toată silinţa să permit Scripturii să interpreteze Scriptura. Am remarcat că versetele referitoare la această temă sunt deseori interpretate în aşa fel încât contrazic alte versete biblice, ceea ce este un indiciu clar că au fost cel puţin parţial greşit înţelese.

Fundaţia

Să începem cu un adevăr fundamental asupra căruia putem cădea de acord toţi. În mod fundamental, Biblia afirmă că Dumnezeu Se opune foarte mult divorţului în general. Într-o perioadă în care unii bărbaţi israeliţi divorţau de soţiile lor, El a declarat prin profetul Maleahi:

„Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie…şi pe cel ce îşi acopere haina cu silnicie…De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!” (Mal. 2:16).

Nici unul dintre cei care au noţiuni despre caracterul plin de dragoste şi dreptate al lui Dumnezeu nu ar trebui să fie surprins de aceste afirmaţii. Nici cei care înţeleg oarecum efectele distructive pe care le are divorţul asupra soţilor, soţiilor şi copiilor. Ar trebui să punem la îndoială caracterul oricui se pronunţă în favoarea divorţului la modul general. Dumnezeu este dragoste (vezi 1 Ioan 4:8) şi de aceea urăşte divorţul.

Unii farisei I-au pus lui Isus la un moment dat o întrebare referitoarea la legitimitatea divorţului „din orice pricină“. Răspunsul Său relevă dezacordul complet faţă de divorţ. De fapt, divorţul nu a fost în planul Lui:

Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“ Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup?» Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Mat. 19:3-6).

Din punct de vedere istoric, ştim că printre liderii evrei religioşi din vremea lui Isus existau două perspective scolastice diferite. Mai târziu vom explora mai detaliat aceste două curente de gândire, dar pentru moment este suficient să spunem că unul era conservator, iar celălalt liberal. Consevatorii credeau că bărbatului îi era permis să divorţeze numai din motive morale serioase. Liberalii considerau că bărbatul putea divorţa de soţia sa din aproape orice motiv, inclusiv găsirea unei alte femei mai atrăgătoare. Aceste convingeri contradictorii stăteau de fapt la baza întrebării puse de farisei.

Isus a făcut apel la versetele din Scriptură începând cu Genesa, care arătau că planul iniţial al lui Dumnezeu a fost să unească un bărbat şi o femeie pentru totdeauna, nu doar temporar. Moise a declarat că Dumnezeu a făcut două genuri diferite având în minte căsătoria şi că aceasta este o relaţie atât de importantă încât devine prioritară. De îndată ce se stabileşte acest tip de relaţie, ea se clasează mai presus de relaţia cu părinţii. Bărbatul îşi lasă părinţii pentru a se alipi de soţia sa.

Mai mult, unirea sexuală dintre bărbat şi soţie evidenţiază unitatea intenţionată de Dumnezeu. Este evident că o asemenea relaţie, care are ca rezultat copii, nu era planificată de Dumnezeu pe o periodă limitată, ci permanentă. Presupun că tonul folosit de Isus când a răspuns acestei întrebări indica dezamăgirea profundă că se putea pune o asemenea întrebare. Cu siguranţă Dumnezeu nu a intenţionat ca bărbaţii să divorţeze de soţiile lor „din orice pricină“.

Desigur, Dumnezeu nu a intenţionat nici ca noi să păcătuim în vreun fel şi totuşi păcătuim. Dumnezeu, plin de îndurare, ne-a oferit şi un mijloc de a ne salva din robia păcatului. Mai mult, are câteva lucruri să ne spună după ce am făcut ceea ce El nu ar fi vrut să facem. De asemenea, Dumnezeu nu a intenţionat divorţul, dar acesta a fost inevitabil printre oamenii nesupuşi Lui. Dumnezeu nu a fost surprins de primul divorţ sau de milioanele de divorţuri ce au urmat. De aceea, nu numai că îşi declară ura faţă de divorţ, dar are şi câteva lucruri de comunicat celor care au divorţat.

La început

Pe baza acestei fundaţii, putem începe să explorăm mai detaliat ce a declarat Dumnezeu despre divorţ şi recăsătorire. De vreme ce afirmaţiile cele mai controversate despre divorţ şi recăsătorire sunt cele spuse de Isus israeliţilor, ne va fi de folos să studiem mai întâi ce le-a spus Dumnezeu evreilor despre acest subiect cu sute de ani înainte. Dacă vom descoperi că ceea ce a spus Dumnezeu prin Moise contrazice ceea ce a spus prin Isus, putem fi siguri că fie legea lui Dumnezeu s-a schimbat, fie am interpretat noi ceva greşit din ceea ce a spus Moise sau Isus. Aşa că haide să începem cu ceea ce a revelat Dumnezeu la început în ceea ce priveşte divorţul şi recăsătorirea.

Deja am menţionat pasajul din Genesa 2 care, conform lui Isus, are o oarecare relevanţă în privinţa subiectului divorţului. De data aceasta să citim direct din Genesa:

Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din om.“ De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup (Gen. 2:22-24).

Iată, în acest pasaj găsim originea căsătoriei. Dumnezeu a creat prima femeie din primul bărbat şi pentru primul bărbat şi a adus-o personal la el. În cuvintele lui Isus „Dumnezeu i-a împreunat“ (Mat. 19:6; subliniere personală). Această primă căsătorie ordinată de Dumnezeu a stabilit tiparul pentru toate celelate căsătorii. Dumnezeu crează aproape la fel de multe femei ca şi bărbaţi şi îi crează în aşa fel încât să fie atraşi de sexul opus. Deci am putea spune că Dumnezeu încă Se mai implică la nivel înalt în formarea căsătoriilor (deşi există mai mulţi posibili parteneri pentru fiecare individ decât în cazul lui Adam şi Eva). De aceea, aşa cum a indicat şi Isus, nici un om nu ar trebui să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Intenţia iniţală a lui Dumnezeu nu a fost ca partenerii să trăiască vieţi separate, ci să experimenteze binecuvântarea de a trăi împreună, în dependenţă reciprocă. O încălcare a voinţei clar exprimate a lui Dumnezeu constituie un păcat.

Astfel, încă din al doilea capitol al Bibliei, rămâne un fapt stabilită că Dumnezeu nu a intenţionat divorţul în familie.

Legea lui Dumnezeu scrisă în inimile oamenilor

Aş dori, de asemenea, să sugerez că şi acei care nu au citit niciodată capitolul doi din Genesa ştiu instinctiv că divorţul este greşit, deoarece legământul căsniciei pe viaţă este practicat în multe culturi păgâne în care oamenii nu au noţiuni biblice. Aşa cum a scris şi Pavel în scrisoarea către Romani:

Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele (Rom 2:14-15).

Codul de etică a lui Dumnezeu este scris în inima fiecărui om. De fapt, acest cod care vorbeşte prin intermediul conştiinţei reprezintă toată legea pe care a dat-o Dumnezeu omului de la Adam până la Isus, cu excepţia legii scrise a lui Israel. Oricine cochetează cu ideea divorţului va descoperi că va avea probleme de conştiinţă şi că singura cale prin care îşi poate împăca conştiinţa este găsirea unei justificări solide. Dacă intentează divorţ fără o justificare corectă, conştiinţa lui îl va condamna, deşi o poate amortiza.

Din câte ştim, timp de 27 de generaţii de la Adam până la legea scrisă dată de Moise poporului Israel în jurul anilor 1440 Î.C., legea conştiinţei era toată revelaţia pe care o dăduse Dumnezeu cuiva, inclusiv Israelului, referitor la divorţ şi recăsătorire; Dumnezeu a considerat că era suficientă. (Nu uita că Moise nu a scris Genesa 2 până în perioada Exodului.) Pare destul de rezonabil să concluzionăm că, pe parcursul acestor douăzeci şi şapte de generaţii dinainte de Legea Mozaică, ce includea potopul lui Noe, unele din milioanele de căsnicii din această perioadă de câteva sute de ani au sfârşit prin divorţ. Pare, de asemenea, rezonabil să concluzionăm că Dumnezeu, care nu Se schimbă niciodată, a fost dispus să-i ierte pe cei care se făcuseră vinovaţi de divorţ, dacă aceştia îşi mărturiseau păcatul şi se pocăiau. Suntem siguri că oamenii puteau fi mântuiţi sau declaraţi neprihăniţi de Dumnezeu înainte de Legea lui Moise, cum este cazul lui Avraam, prin credinţă (vezi Rom 4:1-12). Dacă de la Adam până la Moise oamenii puteau fi declaraţi neprihăniţi datorită credinţei lor, aceasta înseamnă că puteau fi iertaţi de orice greşeală, inclusiv de păcatul implicat de divorţ. Astfel, în timp ce începem să investigăm subiectul divorţului şi al recăsătoririi, mă întreb: Oamenii care s-au făcut vinovaţi de păcatul divorţului înainte de Legea Mozaică şi care au fost iertaţi de Dumnezeu, erau convinşi de conştiinţa lor (de vreme ce nu exista nici o lege scrisă) că ar păcătui dacă s-ar recăsători? Las această întrebare fără răspuns.

Cum rămâne cu victimele divorţului care nu s-au făcut vinovate de păcat, cele de care s-a divorţat fără să aibă vreo vină, ci doar soţi egoişti? Le interzicea conştiinţa să se recăsătorească? Mi se pare puţin probabil. Dacă un bărbat îşi abandonează soţia pentru o altă femei, ce-ar putea-o determina pe ea să creadă că nu mai are nici un drept să se recăsătorească? A trecut prin divorţ fără să aibă vreo vină personală.

Legea lui Moise

Numai când ajungem la cea de a treia carte din Biblie este menţionat în mod specific subiectul divorţului şi al recăsătoririi. Legea lui Moise le interzicea preoţilor să se însoare cu o femeie divorţată:

Să nu-şi ia de nevastă o curvă sau o spurcată, nici o femeie lăsată de bărbatul ei, căci ei sunt sfinţi pentru Dumnezeul lor (Lev. 21:7).

Niciunde în Legea lui Moise nu se găseşte o asemenea interdicţie adresată bărbaţilor din Israel în general. Mai mult, versetul citat implică faptul (1) că existau femei divorţate şi recăsătorite şi (2) că nu era greşit ca evreii care nu erau preoţi să se căsătorească cu femei care mai fuseseră măritate. Legea citată mai sus se aplica doar preoţilor şi femeilor divorţate care s-ar fi putut căsători cu preoţi. Conform Legii lui Moise nu era nimic greşit ca o femeie divorţată să se recăsătorească, atâta vreme cât nu se căsătorea cu un preot. Nu era nimic greşit nici ca oricare alt bărbat, mai puţin preoţii, să ia de soţie o femeie divorţată.

Marelui preot (poate pentru că Îl simboliza pe Hristos) i se cerea să trăiască conform unor standarde şi mai înalte decât preoţii obişnuiţi. Acestuia nu i se permitea să se căsătorească nici măcar cu o văduvă. Câteva versete mai jos citim:

Să nu ia nici o văduvă, nici o femeie despărţită de bărbat, nici o femeie spurcată sau curvă; ci femeia pe care o va lua de nevastă din poporul său, să fie fecioară (Lev. 21:14).

Dovedeşte acest verset că era un păcat ca vreuna dintre sau toate văduvele din Israel să se recăsătorească sau că era păcat ca vreunul sau toţi bărbaţii lui Israel să se căsătorească cu femei văduve? Nu, cu siguranţă nu. De fapt acest verset mai implică foarte clar că nu ar fi păcat dacă o văduvă s-ar căsători cu un bărbat, atâta vreme cât acesta nu era mare preot şi implică, de asemenea, categoric că oricărui bărbat în afară de marele preot îi era permis să se căsătorească cu o văduvă. Alte pasaje biblice afirmă dreptul legitim al văduvelor de a se recăsători (vezi Rom, 7:2-3; 1 Tim. 5:14).

Acest verset, alături de cel anterior (Lev. 21:7), implică, de asemenea, că nu era deloc greşit ca un bărbat evreu (mai puţin preotul sau marele preot) să se căsătorească cu o femeie divorţată sau chiar cu o femeie care nu mai era virgină, „spurcată sau curvă“. Implică, de asemenea, că, sub Legea lui Moise, nu era greşit ca o femeie divorţată să se recăsătorească, iar o femeie „spurcată sau curvă“ să se căsătorească, atâta vreme cât nu se căsătorea cu un preot. Dumnezeu, plin de îndurare, le-a mai dat o şansă atât curvarilor, cât şi celor divorţaţi, deşi El Se opune în mod clar şi curviei şi divorţului.

O a doua interdicţie specifică împotriva recăsătoririi

Cât de multe „şanse noi“ le-a dat Dumnezeu femeilor divorţate? Ar trebui să concluzionăm că Dumnezeu le-a dat încă o şansă sub Legea lui Moise, îngăduind doar o recăsătorire? Aceasta ar fi o concluzie greşită. Mai târziu în Legea lui Moise citim:

Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece, şi va putea să se mărite după un alt bărbat. Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire, şi după ce i-o dă în mână, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de nevastă, moare, atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăşi de nevastă, după ce s-a pângărit ea, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea Domnului, şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău (Deut. 24:1-4).

Observă că în acest verset singura prohibiţie împotriva unei femei divorţată de două ori (sau o femeie divorţată o dată şi rămasă văduvă din a doua căsătorie) este aceea de a se recăsători cu primul ei soţ. Nu se menţioaneză nimic despre vina ei de a se căsători a doua oară şi, divorţată şi a doua oară (sau rămasă văduvă), ei i se interzice doar să se reîntoarcă la primul ei soţ. Implicaţia clară este aceea că este liberă să se recăsătorească cu orice alt bărbat (care este dispus să o ia). Dacă ar fi fost păcat ca ea să se recăsătorească cu altcineva, atunci nu ar mai fi fost nevoie ca Dumnezeu să dea acest gen specific de indicaţii. Tot ce ar fi avut de spus ar fi fost: „oamenilor divorţaţi le este interzis să se căsătorească“.

Mai mult, dacă Dumnezeu i-a permis acestei femei să se căsătorească şi a doua oară, atunci nu putea fi acuzat de păcat nici bărbatul care s-a căsătorit cu ea după ce aceasta divorţase. Şi dacă i s-a permis să se căsătorească şi a treia oară, atunci bărbatul care se căsătorea cu ea după ce divorţase de două ori nu păcătuia (decât dacă fusese primul ei soţ). Deci, Dumnezeu, care ura divorţul, iubea oamenii divorţaţi şi le oferea plin de îndurare o nouă şansă.

Rezumat

Aş dori să rezum ceea ce am discutat până acum: Deşi Dumnezeu a declarat că ura divorţul, nu a dat nici o indicaţie înainte sau după Vechiul Legământ prin care recăsătorirea să fie considerată păcat, cu aceste două excepţii: (1) femeia care divorţase de două ori sau divorţase o dată şi rămăsese văduvă din a doua cănicie şi care se recăsătorea cu primul ei soţ şi (2) cazul în care o femeie divorţată se căsătorea cu un preot. Mai mult, Dumnezeu nu a dat nici o instrucţiune referitoare la faptul că ar fi un păcat să te căsătoreşti cu o persoană divorţată, decât în privinţa preoţilor.

Aceste afirmaţii par să contrazică ceea ce a spus Isus despre oamenii divorţaţi care se recăsătoreau şi despre cei care se căsătoreau cu persoane divorţate. Isus a spus că astfel de oameni comit adulter (vezi Mat. 5:32). Deci fie îi interpretăm greşit pe Isus sau pe Moise, fie Dumnezeu a schimbat legea. Temerea mea este că s-ar putea să interpretăm greşit învăţătura dată de Isus, deoarece ar fi ciudat ca Dumnezeu să declare brusc drept imoral ceva ce fusese acceptat din punct de vedere moral timp de sute de ani sub legea pe care El o dăduse Israelului.

Înainte de a începe să dezbatem mai pe larg această contradicţie aparentă, permite-mi să mai subliniez faptul că permisiunea recăsătoririi sub Vechiul Legământ nu prevedea motivele de divorţ sau gradul de vină care apare în cazul divorţului. Dumnezeu nu a spus niciodată că anumiţi oameni divorţaţi erau descalificaţi de la a se mai recăsători deoarece divoţul lor nu avea motive legitime. El nu a spus niciodată că anumiţi oameni erau îndreptăţiţi în mod unic să se recăsătorească datorită legitimităţii divorţului. Totuşi, astfel de raţionamente sunt de multe ori susţinute de lucrători creştini pe baza unei singure mărturii. De exemplu, o femeie divorţată încearcă să îşi convingă pastorul că merită să i se permită să se recăsătorească deoarece ea doar a fost victima divorţului. Primul ei soţ divorţase de ea – nu ea de el. Însă dacă acelui pastor i s-ar da posibilitatea de a asculta şi mărturia fostului ei soţ, s-ar putea să devină într-un fel empatic faţă de acesta. Poate că şi ea era o scorpie şi avea partea ei de vină.

Cunosc un cuplu care încercau să se provoace unul pe celălalt să divorţeze, astfel încât să se sustragă vinei de a fi intentat procesul de divorţ. Ambii doreau să poate spune după divorţ că nu el/ea fusese cel/cea care intentase divorţul, pentru a putea avea dreptul de a se căsători şi a doua oară. Poate că reuşim să prostim oamenii, dar pe Dumnezeu nu-L putem prosti. De exemplu, în ce măsură laudă El o femeie care, în neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, refuză să aibă relaţii sexuale cu soţul ei şi apoi divorţează de el deoarece i-a fost necredincios? Nu este şi ea cel puţin în parte responsabilă de divorţ?

Cazul femeii divorţate de două ori despre care tocmai am citit în Deuteronom 24 nu spune nimic despre legitimitatea celor două divorţuri. Primul ei soţ a descoperit ceva „ruşinos“ în ea. Dacă acea „ruşine“ a fost adulter, ar fi fost demnă de moarte, conform Legii lui Moise care prescria ca cei care comit adulter să fie ucişi cu piatra (vezi Lev. 20:10). Deci, dacă adulterul este singurul motiv legitim pentru divorţ, poate că primul soţ nu a avut un motiv bun să divorţeze de ea. Pe de altă parte, poate că a comis adulter, iar el, fiind un bărbat neprihănit ca Iosif al Mariei, „şi-a pus în gând să o lase pe ascuns“ (Mat. 1:19). Există multe scenarii posibile.

Cel de al doilea soţ se spune doar că „a început să o urască“. Încă o dată, nu ştim cine era de vină sau dacă împărţeau vina. Dar nu contează. Harul lui Dumnezeu era asupra ei şi putea să se căsătorească cu oricine ar fi dorit să îşi lege viaţa de o femie divorţată de două ori, cu excepţia primului soţ.

Obiecţie

„Dar dacă oamenilor li se spune că este legal să se recăsătorească după ce au divorţat din diverse motive, vor fi încurajaţi să divorţeze fără motive legitime“, se spune adesea. Presupun că s-ar putea să aibă dreptate în anumite cazuri oameni religioşi care nu încearcă să fie într-adevăr pe placul lui Dumnezeu. Dar a încerca să împiedici oamenii care nu sunt supuşi lui Dumnezeu să păcătuiască este un exerciţiu inutil şi irealist. Totuşi, cei care sunt cu adevărat supuşi lui Dumnezeu în inimile lor nu caută modalităţi de a păcătui. Ei încearcă să fie pe placul lui Dumnezeu şi aceste tipologii de oameni au de obicei căsnicii foarte stabile. Mai mult, se pare că Dumnezeu nu era prea îngijorat de oamenii de sub Vechiul Legământ care divorţau din motive ilegitime datorită unei legii liberale a recăsătoririi, deoarece El dăduse Israelului o lege liberală de recăsătorire.

Ar trebui să evităm să le spunem oamenilor că Dumnezeu este dispus să le ierte orice păcat, de teamă să nu fie încurajaţi să păcătuiască datorită conştientizării că există şansa iertării? Dacă este aşa, va trebui să ne oprim să predicăm Evanghelia. Din nou spun, totul se reduce la inima oamenilor. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu doresc să asculte de El. Ştiu foarte bine că iertarea lui Dumnezeu ar fi valabilă şi pentru mine dacă aş cere-o, indiferent de păcatul comis. Dar acest lucru nu mă motivează de loc să păcătuiesc, deoarece Îl iubesc pe Dumnezeu şi am fost născut din nou. Am fost transformat prin harul Său. Vreau să Îi fiu pe plac.

Dumnezeu ştie că nu este nevoie să adăugăm o altă consecinţă negativă la multele consecinţe negative inevitabile ale divorţuli, în speranţa de a-i motiva pe oameni să rămână căsătoriţi. A le spune oamenilor cu căsnicii problematice că ar fi mai bine să nu divorţeze deoarece nu le va fi niciodată permis să se recăsătorească reprezintă o motivaţie foarte nesemnificativă ca să îi ţină pe oameni împreună. Chiar dacă te cred, perspectiva unei vieţi de singurătate în schimbul unei vieţi de mizerii maritale continue sună a Rai pentru persoanele cu o căsănicie mizerabilă.

Pavel despre recăsătorire

Înainte de a examina problema armonizării cuvintelor lui Isus despre recăsătorire cu cele ale lui Moise, avem nevoie să ştim că există un alt autor biblic care este în armonie cu Moise – Pavel apostolul. Pavel a scris foarte clar că recăsătorirea pentru cei care au divorţat nu este un păcat, ceea ce spunea şi legea lui Moise:

Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. Iată dar ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este. Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat de o nevastă? (Traducere Literală Nouă: „Eşti dezlegat de soţie?“, n. t.) Nu căuta nevastă. Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pământeşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ (1 Cor. 7:25-28: subliniere personală).

Nu este nici o îndoială că Pavel se adresa oamenilor divorţaţi din acest pasaj. I-a sfătuit pe cei căsătoriţi, pe cei necăsătoriţi şi pe cei divorţaţi să rămână la statulul respectiv datorită persecuţiilor pe care le sufereau creştinii în perioada aceea. Totuşi, Pavel a scris foarte clar că cei divorţaţi şi fecioarele nu păcătuiau dacă se căsătoreau.

Observă că Pavel nu a considerat că recăsătorirea este ilegală în cazul persoanelor divorţate. Nu a spus că recăsătorirea era permisă doar dacă persoanele divorţate nu aveau nici o vină în divorţul respectiv. (Şi cine este calificat să judece un asemenea lucru în afară doar de Dumnezeu?) Nu a spus că recăsătorirea era permisă doar celor care divorţaseră înainte de a fi mântuiţi. Nu, doar a afirmat că recăsătorirea nu este un păcat pentru persoanele divorţate.

Era Pavel îngăduitor cu divorţul?

Dacă Pavel a susţinut o politică plină de har faţă de recăsătorire, înseamnă că a fost îngăduitor şi faţă de divorţ? Nu, Pavel s-a opus în mod categoric divorţului în general. Mai devreme, în acelaşi capitol din această primă scrisoare către corinteni, stabilise o lege referitoare la divorţ care se armonizează cu ura lui Dumnezeu faţă de divorţ:

Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.) Şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta. Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea. Şi dacă o femeie are un bărbat necredincios, şi el voieşte să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei. Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi. Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui nevasta? Încolo, fiecare să rămână în starea în care l-a aşezat Domnul, şi în care l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate Bisericile (1 Cor. 7:10-17)

Observă că Pavel s-a adresat în primul rând credincioşilor care erau căsătoriţi cu credincioşi. Ei nu ar trebui să divorţeze, desigur, şi Pavel afirmă că aceasta nu este porunca lui, ci a lui Dumnezeu. Această învăţătură este în conformitate cu pasajele biblice analizate până acum.

De aici încolo devine interesant. Pavel era în mod evident suficient de realist să înţeleagă că şi credincioşii s-ar putea să divorţeze în cazuri rare. Dacă se întâmplă acest lucru, Pavel a spus că persoana care divorţa trebuia să rămână necăsătorită sau să se împace cu primul/prima soţ/soţie. (Deşi Pavel dă aceste instrucţiuni specifice femeilor, presupun că aceeaşi regulă se aplică şi bărbaţilor.)

Din nou, ceea ce scrie Pavel nu ne surprinde. În primul rând, a precizat porunca lui Dumnezeu referitoare la divorţ, dar a fost suficient de inteligent pentru a şti că legea lui Dumnezeu s-ar putea să nu fie întotdeauna respectată. De aceea, a continuat să dea instrucţiuni mai precise pentru cazul în care va apărea păcatul divorţului între doi credincioşi. Persoana care divorţa trebuia să rămână nemăritată sau să se împace cu primul(a) soţ/soţie. Acesta era cu siguranţă cel mai bun lucru în cazul divorţului între credincioşi. Atâta vreme cât rămâneau amândoi necăsătoriţi, exista speranţa reîmpăcării ceea ce era foarte bine. (Şi evident, dacă ar fi comis un păcat de neiertat prin divorţ, ar fi rămas puţine motive pentru care Pavel să le spună să rămână necăsătorit şi sau să se împace.)

Crezi că era Pavel suficient de inteligent încât să ştie că a doua directivă pentru credincioşii divorţaţi ar fi putut fi uneori încălcată? Eu cred că da. Poate că nu a mai dat şi alte indicaţii credincioşilor divorţaţi deoarece se aştepta ca adevăraţii credincioşi să îi urmeze prima intrucţiune de a nu divorţa şi astfel numai în cazuri extreme să fie nevoie de cea de a doua. Desigur că adevăraţii urmaşi ai lui Hristos, dacă aveau probleme maritale, ar fi făcut tot ce ar fi putut pentru a-şi salva căsnicia. De asemenea, un credincios care, după ce a făcut tot posibilul să-şi salveze căsnicia, a considerat că nu are altă alternativă decât să divorţeze, cu siguranţă că, simţindu-se ruşinată şi dorind să Îl onoreze pe Dumnezeu, nu s-ar mai gândi să se recăsătorească şi ar fi sperat la împăcare. Mie mi se pare că problema reală în Biserica modernă referitoare la divorţ este aceea că există un procentaj foarte mare de creştini falşi, de persoane care nu au crezut niciodată în Domnul Isus şi deci nu s-au supus Lui.

Din cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 7 este destul de clar că Dumnezeu are aşteptări mai mari de la credincioşi, oameni în care locuieşte Duhul Sfânt, decât de la necreştini. După cum am citit, Pavel a scris că un credinicos nu ar trebui să divorţeze de partenerul necreştin atâta vreme cât acesta este dispus să rămână căsătoriţi. O dată în plus, această indicaţie nu ne surprinde, întrucât este în perfect acord cu ceea ce am citit în Scriptură despre acest subiect. Dumnezeu este împotriva divorţului. Totuşi, Pavel continuă şi spune că dacă necredinciosul doreşte să divorţeze, credinciosul trebuie să consimtă. Pavel ştie că un necreştin nu este supus lui Dumnezeu şi deci nu se aşteaptă ca acesta să acţioneze ca un credincios. Aş mai adăuga faptul că atunci când un necreştin consimte să trăiască cu un creştin, aceasta este o dovadă că fie necreştinul este potenţial deschis Evangheliei, fie credinciosul este irelevant sau fals.

În aceste condiţii, cine ar putea spune că un creştin de care a divorţat partenerul necreştin nu are dreptul să se recăsătorească? Pavel nu a spus niciodată aşa ceva, cum a făcut în cazul celor doi credincioşi care au divorţat. Trebuie să ne întrebăm de ce s-ar opune Dumnezeu recăsătoririi unui credincios de care a divorţat partenerul necredincios. Care ar fi scopul unei asemenea opuneri? Totuşi, o asemenea permisiune se află în contradicţie aparentă cu ceea ce a spus Isus despre recăsătorire: „cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:32). Acest lucru mă determină din nou să cred că am interpretat greşit mesajul pe care dorea Isus să-l comunice.

Problema

Isus, Moise şi Pavel au fost în mod categoric de acord că divorţul este o dovadă a păcatului uneia dintre părţi sau al ambelor. Toţi trei se pronunţă constant contra divorţului în general. Dar iată care este problema noastră: „Cum putem împăca ceea ce au spus Moise şi Pavel despre recăsătorire cu ceea ce a spus Isus?“ În mod normal ar trebui să ne aşteptăm ca aceştia să fie de comun acord, de vreme ce toţi au fost inspiraţi de Dumnezeu să facă aceste afirmaţii.

Să analizăm ce a spus mai precis Isus şi să vedem cui Se adresa. În Evanghelia după Matei Îl găsim de două ori pe Isus abordând subiectul divorţului şi al recăsătoririi, o dată în timpul Predicii de pe Munte şi altă dată când a fost întrebat de farisei. Să începem cu conversaţia pe care a avut-o Isus cu fariseii:

Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“ Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup»? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.“ „Pentru ce dar“, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?“ Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa. Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, în afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 19:3-9).

Pe parcursul acestei conversaţii cu Isus, fariseii au făcut referire la o porţiune din Legea Mozaică pe care am menţionat-o anterior, Deuteronom 24:1-4. Acolo se afla scris: „Când cineva îsi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui” (Deut. 24:1; subliniere personală).

În vremea lui Isus, existau două filosofii de gândire cu privire la ce anume putea fi considerat „ruşinos“. Douăzeci şi patru de ani mai devreme, un rabin pe nume Hillel a scris că ruşinea reprezenta o diferenţă ireconciliabilă. În perioada în care Isus dezbătea acest subiect cu fariseii, interpretarea „Hillel“ devenise încă şi mai liberală, permiţând divorţul din „orice pricină“, după cum preciza întrebarea fariseilor adresată lui Isus. Un bărbat putea divorţa de soţie dacă aceasta îi ardea mâncarea, dacă punea prea multă sare, dacă se rotea în public şi i se vedeau genunchii, dacă vorbea cu un alt bărbat, dacă spunea un cuvânt neprietenos despre soacra ei sau dacă era infertilă. Putea divorţa de soţia lui chiar şi dacă vedea pe cineva mai atrăgătoare, soţia lui devenind astfel o „ruşine“.

Un alt rabin faimos pe nume Shammai care a trăit înaintea lui Hillel, a învăţat că „ruşinea“ era doar ceva imoral, precum adulterul. După cum poţi bănui, printre fariseii din vremea lui Isus interpretarea liberală a lui Hillel era mult mai populară decât cea a lui Shammai. Fariseii trăiau şi învăţau pe alţii că divorţul era legal din orice pricină aşa că rata divorţului era mare. În modul lor tipic, fariseii accentuau importanţa de a da soţiei un certificat de divorţ la despărţire, pentru a nu „încălca Legea lui Moise“.

Nu uita că Isus Se adresa fariseilor

Având în minte acest context, putem înţelege mai bine cu ce anume nu era Isus de acord. Înaintea Lui se afla un grup de învăţători religioşi ipocriţi dintre care majoritatea, dacă nu chiar toţi, divorţaseră o dată sau de mai multe ori şi cel mai probabil deoarece găsiseră alte partenere mai atrăgătoare. (Nu cred că este o coincidenţă faptul că afirmaţiile despre divorţ făcute în Predica de pe Munte preced avertismentele împotriva poftei firii, numind-o o altă formă de adulter.) Totuşi, ei se autojustificau susţinând că păstraseră Legea lui Moise.

Întrebarea în sine dovedeşte prejudecăţile lor. Ei credeau în mod evident că un bărbat putea divorţa de soţia lui absolut din orice cauză. Isus i-a confruntat cu propria lor înţelegere deficientă a intenţiilor lui Dumnezeu referitoare la căsnicie, făcând apel la cuvintele lui Moise din Genesa 2 despre căsătorie. Dumnezeu nu intenţionase nici un fel de divorţ, cu atât mai puţin divorţul „din orice pricină“ şi totuşi liderii lui Israel divorţau de soţiile lor la fel cum se despart adolescenţii cu relaţii „serioase“!

Presupun că fariseii cunoşteau deja poziţia lui Isus faţă de divorţ, având în vedere că o precizase anterior în public, astfel că erau pregătiţi pentru combatere: „«Pentru ce dar», I-au zis ei, «a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?»“ (Mat. 19:7).

Această întrebare relevă încă o dată preconcepţiile lor. Este formulată în aşa fel încât să pară că Moise le poruncea bărbaţilor să divorţeze de soţiile lor dacă descopereau ceva „ruşinos“ şi că le cerea să o facă în mod adecvat, printr-un certificat de despărţire. Însă după cum am citit în Deuteronom 24:1-4, Moise nu spunea în nici un caz aşa ceva. El doar reglementa statutul femeii care se recăsătorea a treia oară, interzicându-i să se recăsătorească cu primul ei soţ.

De vreme ce Moise a menţionat divorţul, trebuie să fi existat anumite motive care să îl permită. Observă însă că verbul folosit de Isus în răspunsul dat, îngăduit, contrastează cu verbul folosit de farisei a poruncit. Motivul pentru care Moise a îngăduit divorţul a fost datorită inimii împietrite a evreilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a îngăduit divorţul ca o concesie plină de îndurare faţă de păcătoşi. El ştia că oamenii vor fi necredincioşi faţă de partenerii lor. Ştia că va exista imoralitate. Ştia că inimile oamenilor vor fi frânte. Deci a îngăduit divorţul. Nu aşa plănuise El lucrurile, dar păcatul a făcut necesară această îngăduinţă.

Apoi, Isus le-a spus fariseilor legea lui Dumnezeu, poate chiar definind ce vroia Moise să spună prin „ruşine“: „oricine îşi lasă nevasta, în afară de pricină de curvie [sau imoralitate, conform versiunii din limba engleză – n. t.] şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte“ (Mat. 19:9; subliniere personală). În ochii lui Dumnezeu imoralitatea este singurul motiv valid pentru care un bărbat să divorţeze de soţia sa şi pot înţelege şi de ce. Cum şi-ar putea un om jigni mai mult soţul/soţia decât în acest fel? Când cineva comite adulter sau are o legătură extraconjugală, el/ea transmite un mesaj brutal. Cu siguranţă că Isus nu S-a referit doar la actul sexual atunci când a folosit cuvântul „curvie (sau imoralitate)“. Desigur că sărutarea cu pasiune sau atingerea unei persoane căsătorite ar fi o jignire imorală, ca de altfel şi practica de a te uita la imagini pornografice şi alte perversiuni sexuale. Nu uita că în Predica de pe Munte Isus a echivalat pofta firii cu adulterul.

Să nu uităm cui Se adresa Isus – fariseilor care divorţau de soţiile lor din orice pricină şi se recăsătoreau repede, dar care, Doamne fereşte, nu comiseseră niciodată adulter, ca să nu încalce a şaptea poruncă. Isus le spunea acestora că se înşelau singuri. Ceea ce făceau ei nu era diferit de adulter şi este destul de logic. Orice om sincer înţelege că un bărbat care divorţează de soţie pentru a se putea căsători cu altă femeie comite adulter, chiar dacă mascat de o oarecare legalitate.

Soluţia

Aceasta este cheia armoniei dintre afirmaţiile lui Isus, ale lui Moise şi ale lui Pavel. Isus doar expunea ipocrizia fariseilor. Nu stabilea legi care să interzică recăsătoria. Dacă aceasta era intenţia, atunci îi contrazicea pe Moise şi pe Pavel şi crea confuzie totală în mintea a milioane de oameni divorţaţi sau recăsătoriţi. Dacă Isus decreta o nouă lege pentru recăsătorire, atunci ce ar trebui să le spunem celor care au divorţat şi s-au recăsătorit înainte de a cunoaşte această lege? Ar trebui să le spunem că trăiesc în adulter, că Biblia avertizează că nici o persoană adulteră nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:9-10) şi să îi îndemnăm să divorţeze din nou? Dar nu urăşte Dumnezeu divorţul?

Ar trebui să le spunem să înceteze relaţia sexuală cu soţul/soţia până când fostul(a) soţ(ei) va muri pentru a evita să comită în mod regulat adulter? Dar oare nu le interzice Pavel cuplurilor căsătorite să nu îşi refuze reciproc relaţia sexuală? O asemenea recomandare nu ar conduce oare la ispitiri sexuale şi la încolţirea dorinţei ca fostul(a) soţ(ie) să moară?

Ar trebui să sfătuim astfel de oameni să divorţeze de actualul(a) şi să se recăsătorească cu fostul(a) soţ(ie) (aşa cum pledează unii), ceea ce a fost de altfel interzis de Legea Mozaică din Deuteronom 24:1-4? Cum rămâne cu oamenii divorţaţi care nu s-au recăsătorit? Dacă le este permis să se căsătoarească numai în cazul în care fostul(a) soţ(ie) a comis un act imoral, cine îşi va asuma responsabilitatea de a stabili dacă s-a comis sau nu un astfel de act? Li se va cere anumitor oameni să aducă dovezi că fostul(a) soţ(ie) s-a făcut vinovat(ă) doar de pofta firii, în timp ce alţii vor trebui să aducă martori pentru a dovedi existenţa relaţiilor extraconjugale pentru a se putea recăsători?

Aşa cum am întrebat şi mai devreme, ce facem în cazurile în care fostul(a) soţ(ie) a comis adulter datorită faptului că a fost căsătorit cu o persoană care îi refuza relaţia sexuală? Este corect ca persoanei care a refuzat să aibă relaţii sexuale cu partenerul să i se permită să se recăsătorească, în timp ce persoanei care a comis adulterul să nu îi fie permis acest lucru?

Cum rămâne cu cei care au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie? Nu constituie aceste relaţii un act de necredincioşie faţă de viitorul/viitoarea soţ(ie)? Oare păcatul acestei persoane nu este echivalentul adulterului dacă aceştia doi ar fi fost căsătoriţi la momentul respectiv? Şi atunci de ce i se permite să se căsătorească? Cum rămâne cu cei care trăiesc în concubinaj şi care apoi „se despart“. De ce li se permite să se căsătorească cu altcineva, după ce s-au despărţit? Doar pentru că nu au fost căsătoriţi oficial? Care este diferenţa dintre ei şi cei care au divorţat şi s-au recăsătorit?

Cum se aplică în cazul creştinului afirmaţiile „cele vechi trec“ şi „toate lucrurile devin noi“ (2 Cor. 5:17)? Implică aceste afirmaţii orice fel de păcat cu excepţia păcatului divorţului ilegitim?

Toate aceste întrebări şi multe altele[1] care s-ar putea pune sunt motive puternice care ne determină să credem că Isus nu a stabilit o lege nouă în ceea ce priveşte căsătoria. Cu siguranţă că Isus a fost suficient de inteligent încât să conştientizeze ramificaţiile noii Sale legi despre recăsătorire dacă asta intenţiona. Acest lucru în sine este suficient pentru a ne spune că doar expunea ipocrizia fariseilor –bărbaţi pofticioşi, religioşi şi ipocriţi, care divorţau de soţiile lor „din orice pricină“ şi se recăsătoreau.

Cu siguranţă că motivul pentru care Isus le-a spus că săvârşeau „adulter“ (şi nu doar că făceau ceva greşit) este acela că dorea ca ei să vadă că divorţul din orice pricină şi recăsătorirea nu difereau deloc de adulter, ceea ce ei susţineau că nu făcuseră niciodată. Am putea totuşi concluziona că singurul lucru de care era îngrijorat Isus era legat de aspectul sexual al recăsătoririi şi că ar fi aprobat recăsătorirea atâta vreme cât exista abstinenţa sexuală? Bineînţeles ca nu. Să nu înţelegem ceva care nu a fost sugerat.

O comparaţie meditativă

Să ne imaginăm doi bărbaţi. Unul dintre ei este un bărbat căsătorit, religios, care afirmă că Îl iubeşte pe Dumnezeu din toată inima şi care începe să dorească femeia mai tânără de vis-a-vis. În curând, divorţează de soţie şi apoi se căsătoreşte cu această fată a visurilor sale.

Celălalt bărbat nu este religios. Nu a auzit niciodată de Evanghelie şi trăieşte o viaţă de păcat, care în final îl va costa căsnicia. Câţiva ani mai târziu, ca bărbat neînsurat, aude Evanghelia, se pocăieşte şi începe să Îl urmeze pe Hristos din toată inima lui. Trei ani mai târziu se îndrăgosteşte de o femeie creştină dedicată pe care a cunoscut-o în biserică. Amândoi Îl caută în mod conştiincios pe Domnul şi sfaturile altora, iar în final decid să se căsătorească. Se căsătoresc, slujindu-L pe Domnul şi unul pe altul până la moarte.

Acum, să presupunem că ambii bărbaţi au greşit prin faptul că s-au recăsătorit. Care dintre cei doi bărbaţi a păcătuit mai mult? Fireşte că primul. Acesta este un preacurvar.

Dar cel de-al doilea bărbat? Pare să fi păcătuit? Putem spune că nu se deosebeşte de un preacurvar, aşa cum am afirmat despre primul? Nu cred. Ar trebui să îi spunem ce afirmă Isus despre divorţ şi recăsătorire, informându-l că acum trăieşte cu o femeie cu care Dumnezeu nu a fost de acord, deoarece în ochii Lui el este încă legat de prima soţie? Ar trebui să îi spunem că trăieşte în adulter?

Răspunsul este evident. Adulterul este comis de către oameni căsătoriţi care pun ochii pe altcineva decât soţ/soţie. Deci divorţul datorită găsirii unui(ei) alt(e) partener(e) mai atrăgător(oare) este tot adulter. Însă o personă necăsătorită nu poate comite adulter de vreme ce nu are cui să fie necredinciosă. Odată înţeles contextul biblic şi istoric al afirmaţiilor lui Isus, nu ne vom mai grăbi să tragem concluzii pripite care să contrazică restul Bibliei.

Ca urmare a răspunsului lui Isus la întrebarea fariseilor, ucenicii au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare“(Mat. 19:10) Nu uita că au crescut sub influenţa şi învăţătura fariseilor, într-o cultură puternic influenţată de aceştia. Ei nu consideraseră niciodată că o relaţie de căsătorie trebuie să fie permanentă. De fapt, până câteva minute înainte, probabil şi ei consideraseră că este legal să divorţeze de soţie din orice pricină. Aşa că au tras repede concluzia că s-ar putea să fie mai bine să evite căsătoria şi să nu rişte să comită adulter sau să divorţeze.

„Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească“ (Mat. 9:11-12).

Cu alte cuvinte, înclinaţiile sexuale şi abilitate de autocontrol este mai degrabă un factor de decizie. Chiar şi Pavel a scris: „este mai bine să se căsătorească decât să ardă“ (1 Cor. 7:9). Cei care se nasc fameni sau care sunt făcuţi fameni de alţi oameni (păzitorii unui harem erau castraţi de stăpân) nu au nici o dorinţă sexuală. Cei care „s-au făcut singuri famemni pentru Împărăţia cerurilor“ ar fi aceia care au fost înzestraţi în mod specific cu o stăpânire de sine extraordinară, motiv pentru care „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat“ (Mat. 19:11).

Predica de pe Munte

Ar trebui să ne aducem mereu aminte că norodul căruia i S-a adresat Isus în timpul Predicii de pe Munte au fost, de asemenea, format din oameni care trăiseră o viaţă întreagă sub influenţa fariseilor, conducătorii şi învăţătorii Israelului. După cum am mai spus în studiul anterior al Predicii de pe Munte, este evident că multe din afirmaţiile făcute de Isus nu au fost altceva decât rectificări ale învăţăturii false dată de farisei. Isus chiar a spus mulţimii că nu vor ajunge în cer dacă neprihănirea lor nu o depăşeşte pe cea a cărturarilor şi fariseilor (vezi Mat. 5:20), un alt mod de a declara că fariseii şi cărturarii vor ajunge în Iad. La sfârşitul predicii, mulţimile erau în parte uimite deoarece Isus îi învăţa altfel, „nu cum îi învăţau cărturarii lor“ (Mat. 7:29).

Mai devreme în predica Sa, Isus demascase ipocrizia celor care pretindeau că nu comiseseră niciodată adulter, dar care pofteau în inima lor sau care divorţaseră şi se recăsătoriseră. El a extins sensul adulterului dincolo de actul fizic dintre două persoane căsătorite cu alţi parteneri. Ceea ce a spus ar fi fost clar pentru orice persoană sinceră care s-ar fi gândit puţin la acest aspect. Amintiţi-vă că, pâna la predica lui Isus, majoritatea oamenilor din mulţime consideraseră că era legal să divorţezi „din orice pricină”. Isus a dorit ca ucenicii Săi şi toţi ceilalţi să ştie că intenţia lui Dumnezeu a avut încă de la început un standard mult mai înalt.

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.» Dar Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:27-32).

După cum am menţionat mai devreme, observă mai întâi faptul că cuvintele lui Isus despre divorţ şi recăsătorire nu numai că urmau imediat după cuvintele despre pofta firii, legându-le astfel, dar le şi echivala pe ambele, legându-le încă şi mai mult. Observăm dar firul ce leagă această parte a Scripturii. Isus îi ajuta pe ucenici să înţeleagă ce implica de fapt respectarea celor şapte porunci – să nu pofteşti şi să nu divorţezi cu scopul de a te recăsători.

Toţi cei din publicul evreu auziseră cele şapte porunci citite în sinagogă (nici unul nu avea Biblie personală), auziseră şi expunerea dar observaseră şi aplicarea acesteia în vieţile învăţătorilor, cărturarilor şi fariseilor. Următorul lucru pe care l-a zis Isus a fost: „dar Eu vă spun“, însă nu era pe cale să adauge o nouă lege. Urma doar să reveleze intenţia originară a lui Dumnezeu.

În primul rând, pofta era clar interzisă prin cele zece porunci şi, chiar şi fără acestea, oricine s-ar fi gândit la acest lucru ar fi conştientizat că era greşit să pofteşti ceea ce Dumnezeu condamna.

În al doilea rând, încă din primele capitole ale Genesei, Dumnezeu a stabilit foarte clar că mariajul trebuia să fie un angajament pe viaţă. Mai mult, oricine s-ar fi gândit la acest lucru, ar fi ajuns la concluzia că divorţul şi recăsătorirea erau mai mult un adulter, mai ales când divorţul avea la bază intenţia de a se recăsători.

Este evident în aceasta predică că Isus nu a făcut decât să îi ajute pe oameni să vadă adevărul despre poftă şi adevărul despre divorţ din orice pricină şi rescăsătorire. El nu dădea o lege nouă despre recăsătorire, lege care să nu fi fost încă scrisă „în cărţi“.

Este foarte interesant că puţini din biserică au luat în serios cuvintele lui Isus de a-şi scoate ochiul sau a-şi tăia mâna în mod literal, deoarece asemenea idei ar contrazice restul Scripturii, întrucât ele au în mod evident scopul categoric de a evita ispitele sexuale. Totuşi, foarte mulţi oameni din biserică încearcă să interpreteze literal cuvintele lui Isus despre adulterul comis de persoanele recăsătorite, chiar şi atunci când o asemenea interpretare literală contrazice o bună parte din restul Scripturii. Scopul lui Isus a fost acela de a-i aduce pe ascultători la adevăr, în speranţa că vor fi mai puţine divorţuri. Dacă urmaşii Săi ar pune la inimă ceea ce a spus El despre poftă, nu ar exista nici un fel de imoralitate printre ei. Dacă nu ar exista imoralitate, nu ar fi motive legale pentru divorţ şi nu ar mai fi nici divorţuri, aşa cum a şi intenţionat Dumnezeu de la început.

Cum îşi poate un bărbat impinge soţia spre adulter

Remarcă că Isus a spus: „orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească“. Acest lucru ne determină să credem o dată în plus că nu dădea o lege nouă referitoare la recăsătorire, ci doar le revela adevărul despre păcatul bărbatului care divorţează de soţia sa fără un motiv întemeiat. Acesta „îi dă prilej să preacurvească“. Unii spun că din acest motiv Isus îi interzicea femeii să se recăsătorească, deoarece pentru El acest lucru era adulter. Însă este absurd. Accentul este pe păcatul bărbatului care divorţează. Datorită a ceea ce face el, soţia lui nu va avea altă alternativă decât aceea de a se recăsători, ceea ce din partea ei nu reprezntă un păcat, întrucât ea este doar victima egoismului soţului ei. Totuşi, deoarece bărbatul nu i-a lăsat soţiei altă soluţie decât aceea de a se recăsători, în ochii lui Dumnezeu este ca şi când acesta ar fi împins-o în patul unui alt bărbat. Deci, cel care considera că nu a comis adulter se face vinovat de dublu adulter: al lui şi al soţiei lui.

Isus nu ar fi putut spune că Dumnezeu o consideră vinovată de adulter pe soţia victimizată, deoarece ar fi fost complet nedrept şi, de fapt, nu ar fi avut nici o relevanţă dacă soţia victimizată nu s-ar fi recăsătorit niciodată. Cum i-ar fi putut spune Dumnezeu că era o soţie adulteră dacă se recăsătorea? Nu ar fi avut nici un sens. De aceea este uşor să înţelegem că Dumnezeu îl consideră vinovat pe bărbat pentru propriul adulter şi pentru „adulterul“ soţiei sale, care ei nu i se socoteşte de fapt adulter, ci o recăsătorire legală.

Ce vom spune însă despre afirmaţia imediat următoare făcută de Isus: „şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“? Există numai două posibilităţi care ar avea sens. Fie Isus îl considera vinovat de un al treilea adulter pe bărbatul care considera că nu a comis niciodată adulter (din acelaşi motiv pentru care îl consideră vinovat şi de al doilea adulter), fie Isus Se referea la bărbatul care, ca să nu „comită adulter“, încuraja o femeie să divorţeze de soţul ei pentru a se căsători cu el. Dacă Isus ar fi spus că orice bărbat de pe pământ care se căsătoreşte cu o femeie divorţată comite adulter, atunci fiecare bărbat dintre evreii care trăiseră cu sute de ani în urmă şi se căsătoriseră cu femei divorţate comiseseră adulter în acord deplin cu Legea lui Moise. De fapt, fiecare bărbat din mulţimea prezentă în acea zi care era căsătorit cu o femeie divorţată şi care, conform Legii lui Moise nu comisese nici un păcat, se făcea dintr-o dată vinovat de ceea ce un minut mai devreme nu fusese vinovat şi s-ar fi părut că în acel moment Isus schimbase legea dată de Dumnezeu. Mai mult, fiecare persoană care s-a căsătorit cu o persoană divorţată, pe baza cuvintelor lui Pavel scrise către Corinteni că nu este păcat, a păcătuit de fapt, săvârşind adulter.

Pe mine personal întreaga esenţă a Bibliei mă determină să admir bărbatul care s-a căsătorit cu o femeie divorţată. Dacă aceasta a fost victimă egoismului fostului ei soţ, admir acest bărbat la fel de mult pe cât admir bărbatul care se căsătoreşte cu o văduvă, luând-o în grija lui. Dacă aceasta a fost vinovată într-o oarecare măsură pentru divorţ, l-aş admira pentru că, asemenea lui Hristos, crede în tot ce este mai bun în ea şi pentru harul lui de a-i ierta trecutul şi de a-şi asuma riscul. De ce ar concluziona cei care citesc Biblia şi în care trăieşte Duhul Sfânt că Isus interzicea oricui să se căsătorească cu orice persoană divorţată? Cum concordă această perspectivă cu dreptatea lui Dumnezeu, dreptate ce nu ar pedepsi niciodată pe cineva care este victimă, aşa cum este cazul femeii de care se divorţează fără a avea ea vreo vină? Cum s-ar încadra această perspectivă în mesajul Evangheliei, care oferă iertare şi o nouă şansă păcătoşilor care se pocăiesc?

Pe scurt

Biblia afirmă în mod constant că divorţul înseamnă păcat din partea uneia sau ambelor părţi. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să existe divorţuri, dar, plin de îndurare, a stipulat divorţul în cazul imoralităţii. Tot datorită îndurării Sale a hotărât ca oamenii divorţaţi să se recăsătorească.

Dacă nu ar fi fost aceste cuvinte ale lui Isus despre recăsătorire, niciunul dintre cei care citesc Biblia nu ar fi putut ajunge vreodată la concluzia că divorţul este păcat (cu excepţia a două cazuri rare din Vechiul Legământ şi a unuia din Noul Legământ care se referă la recăsătorire după ce două persoane creştine divorţează). Totuşi, am descoperit o modalitate logică de a armoniza ceea ce a spus Isus despre recăsătorire cu restul învăţăturilor din Biblie. Isus nu înlocuia legea lui Dumnezeu referitoare la recăsătorire cu o lege mai strictă ce interzicea orice fel de recăsătorire, lege imposibil de urmat pentru cei care erau deja divorţaţi şi recăsătoriţi (ca şi cum am încerca să reconstituim ouăle din omletă) şi care ar fi generat o confuzie permanentă, împingând oamenii spre încălcarea altor legi ale lui Dumnezeu. Mai degrabă, El îi ajuta pe oameni să îşi vadă propria ipocrizie. Îi ajuta pe cei ce considerau că nu comiseseră niciodată adulter să înţeleagă că săvârşeau adulter pe alte căi, prin pofta inimii lor şi prin atitudinea liberală faţă de divorţ.

După cum ne învaţă întreaga Biblie, iertarea este oferită păcătoşilor care se pocăiesc, indiferent de păcatul săvârşit, şi li se oferă mai multe şanse, chiar şi celor divorţaţi. Nu este nici un păcat în cazul recăsătoririlor făcute conform Noului Legământ, cu excepţia credinciosului care a divorţat de un alt credincios, ceea ce nu ar trebui să se întâmple de vreme ce credincioşii autentici nu comit imoralităţi şi deci nu există nici un motiv valid pentru divorţ. În cazurile rare în care se întâmplă acest lucru, amândoi ar trebui să rămână singuri sau să se împace unul cu celălalt.

[1] De exemplu, gândeşte-te la comentariile unui pastor divorţat care a fost dat afară din trupul lui Hristos pentru că s-a recăsătorit. El a spus: „ar fi fost mai bine să-mi fi ucis soţia decât să divorţez de ea. Dacă aş fi ucis-o, m-aş fi putut pocăi, aş fi fost iertat, m-aş fi recăsătorit legal şi mi-aş fi continuat lucrarea“.

Când oamenii se pocăiesc şi cred în Domnul Isus Hristos, sunt „născuţi din nou“. Ce anume înseamnă a fi născut din nou? Acesta este subiectul dezbătut în continuare.

Pentru a putea înţelege ce înseamnă a fi născut din nou, ne este de ajutor să înţelegem mai întâi natura oamenilor. Scriptura ne spune că nu suntem doar persoane fizice, ci şi spirituale. De exemplu Pavel a scris:

Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5:23; sublinire personală).

Aşa cum indica şi Pavel, ne putem considera fiinţe alcătuite din trei părţi: spirit, suflet şi trup. Scriptura nu defineşte exact aceste trei părţi, deci trebuie să ne dăm silinţa să facem diferenţa între ele prin înţelegerea cuvintelor în sine. Atfel, concluzionăm că trupul nostru este partea fizică – oase, carne, sânge ş.a.m.d. Sufletul reprezintă intelectul şi emoţiile – mintea noastră. Spiritul este evident fiinţa spirituală sau, aşa cum a descris-o apostolul Petru, „omul ascuns al inimii“ (1 Pet. 3:4).

Deoarece spiritul este invizibil ochiului fizic, oamenii nemântuiţi tind să îi nege existenţa. Totuşi, Biblia spune foarte clar că toţi suntem fiinţe spirituale. Scriptura ne spune că atunci când o persoană moare, numai trupul încetează să mai funcţioneze, în timp ce duhul şi sufletul sunt veşnice. La moarte, ele părăsesc trupul (ca întreg) şi stau în faţa tronului de judecată a lui Dumnezeu (vezi Evr. 9:27). După judecată, ele merg în Rai sau în Iad. În cele din urmă sufletul şi duhul fiecărei persoane vor fi reunite cu trupul lui/ei, la inviere.

Definirea mai detaliată a sufletului uman

În 1 Petru 3:4, Petru face referire la suflet ca la „omul ascuns“, indicând că sufletul este o persoană. Pavel, de asemenea, s-a referit la suflet ca la „omul dinăuntru“, indicând convingerea lui că sufletul uman nu este doar un concept sau o forţă, ci o persoană:

De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4:16).

„Omul din afară“ descrie în mod cert trupul, în timp ce „omul dinăuntru“ defineşte sufletul. În timp ce trupul îmbătrâneşte, duhul nu îmbătrâneşte niciodată, deoarece este etern.

Observă că Pavel se referă atât la trup, cât şi la duh ca fiind om. Deci, atunci când te gândeşti la duhul tău, nu te gândi la un nor spiritual. Este mai bine să îţi imaginezi o persoană cu o formă care seamănă cu tine. Totuşi, dacă trupul tău este bătrân, nu te gândi că şi duhul este la fel. Imaginează-ţi cum arătai în floarea tinereţii, deoarece duhul nu îmbătrâneşte niciodată! Este reînnoit în fiecare zi.

Duhul este acea parte din tine care este născută din nou (când crezi în Domnul Isus). Duhul tău se uneşte cu Duhul lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:17) şi El este Cel care te călăuzeşte atunci când Îl urmezi pe Isus (vezi Rom. 10:14).

Biblia ne spune că şi Dumnezeu este duh (vezi Ioan 4:24) şi că la fel sunt şi îngerii şi demonii. Cu toţii au forme şi se află pe tărâmul spiritual. Totuşi, tărâmul spiritual nu poate fi perceput prin simţurile noastre fizice. A încerca să luăm contact cu tărâmul spiritual prin simţurile noastre este echivalentul încercării de a simţii undele radio cu mâinile. Nu putem percepe undele radio din cameră prin intermediul simţurilor noastre, dar asta nu înseamnă că nu sunt acolo. Singura cale de a prinde frecvenţele radio este aceea de a deschide radioul.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru tărâmul spiritual. Doar pentru că acesta nu poate fi perceput prin simţurile noastre, nu înseamnă că nu există. El există şi, fie că oameni sunt conştienţi sau nu, ei sunt parte din acest tărâm spiritual deoarece sunt fiinţe spirituale. Fie sunt legaţi spiritual de Satan (dacă nu s-au pocăit), fie sunt legaţi spiritual de Dumnezeu (dacă sunt născuţi din nou). Unii spiritişti au învăţat să intre în legătură cu lumea spirituală prin intermediul spiritelor lor, dar aceştia contactează tărâmul diavolului – împărăţia întunericului.

Trupuri veşnice

Dacă tot suntem la acest subiect, permite-mi să menţionez ceva despre trupurile noastre. Deşi în cele din urmă vor muri, moartea noastră fizică nu va fi permanentă. Va veni o zi când Dumnezeu Însuşi va învia toate trupurile umane moarte. Isus a spus:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Apostolul Ioan a scris în cartea Apocalipsa că învierea trupurilor celor nedrepţi va avea loc la cel puţin o mie de ani după învierea celor neprihăniţi:

Ei [sfinţii care au fost martiri în timpul Necazului cel Mare] au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. [1] Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! …vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:4b-6).

Biblia ne informează, de asemenea, că atunci când va reveni Isus pentru a-Şi răpi biserica, toate trupurile moarte ale celor neprihăniţi vor fi înviate şi reunite cu duhurile lor care se vor întoarce pe pământ împreună cu Isus.

Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus [ca duhuri] pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos [trupurile lor]. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul (1 Tes. 4:14-17).

La început Dumnezeu a creat omul din ţărâna pământului şi nu va fi nici o dificultate pentru El să ia elementele trupului fiecărei persoane şi să le reformeze într-un trup nou din aceleaşi materiale.

Referitor la înviere Pavel a scris:

Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în putere; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc…Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi [muri] toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire (1 Cor. 15:42-44a, 50-53).

Observă că trăsătura minunată a noilor noastre trupuri este aceea a imortalităţii şi neputrezirii. Nu vor îmbătrâni niciodată, nu se vor îmbolnăvi, nu vor muri! Noile noastre trupuri vor fi ca noul trup pe care l-a primit Isus după înviere:

Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile (Fil. 3:20-21; subliniere personală).

Apostolul Ioan a afirmat, de asemenea, acest adevăr minunat:

Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce va fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2; subliniere personală).

Deşi minţii noastre îi este imposibil să înţeleagă pe deplin aceste lucruri, putem crede şi ne putem bucura de ceea ce ne stă înainte! [2]

Isus vorbeşte despre naşterea din nou

Isus a vorbit o dată cu un lider evreu pe nume Nicodim despre necesitatea naşterii din nou din punct de vedere spiritual prin Duhul Sfânt:

Drept răspuns, Isus i-a zis [lui Nicodim]: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.“ Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?“ Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»“ (Ioan 3:3-7).

La început Nicodim a crezut că Isus vorbea despre o naştere fizică atunci când i-a zis că pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu o persoană trebuie să se nască din nou. Totuşi, Isus a precizat foarte clar că Se referea la o renaştere spirituală. Cu alte cuvinte, duhul omului trebuie născut din nou.

Motivul pentru care avem nevoie de o naştere din nou spirituală este acela că duhul nostru a fost infectat de natura rea şi păcătoasă. Această natură păcătoasă este deseori numită în Biblie moarte. Pentru a înţelege, vom numi această natură moarte spirituală pentru a putea face diferinţa între ea şi moartea fizică (care apare atunci când organismul uman încetează să mai funcţioneze).

Definirea morţii spirituale

Pavel a descris în Efeseni 2:1-3 ce înseamnă să fii mort din punct de vedere spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi (Efes. 2:1-3).

Este evident că Pavel nu se referea la moartea fizică deoarece el scria unor oameni vii din punct de vedere fizic. Totuşi, el a spus că erau „morţi în greşelile şi în păcatele lor“. Păcatul este cel care deschide uşa morţii spirituale (vezi Rom. 5:12). A fi mort din punct de vedere spiritual înseamnă a avea o natură păcătoasă în duhul tău. Observă că Pavel le-a spus că erau „din fire copii ai mâniei“.

În plus, a fi mort spiritual înseamnă într-un anume sens a avea în natura ta însuşi duhul Satanei. Pavel a spus că cei care sunt morţi spiritual au duhul „domnului puterii văzduhului“ care lucrează în ei. Acest „domn al puterii văzduhului“ este fără îndoială diavolul (vezi Efes. 6:12), iar duhul lui lucrează în toţi cei care nu sunt mântuiţi.

Isus, vorbind despre cei ce nu sunt născuţi din nou, a spus:

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).

Din punct de vedere spiritual, cei care nu sunt născuţi din nou nu numai că au natura Satanei în duhul lor, dar Satan le este, de asemenea, tată spiritual. În mod natural acţionează ca diavolul. Sunt ucigaşi şi mincinoşi.

Nu toţi oamenii nemântuiţi au comis omor, dar sunt animaţi de aceeaşi ură ca şi ucigaşii şi ar ucide dacă ar putea scăpa nepedepsiţi. Legalizarea avortului în multe ţări dovedeşte acest adevăr. Oamenii nemântuiţi îşi vor ucide chiar şi copii nenăscuţi.

De aceea este nevoie ca omul să fie născut din nou. Când se întâmplă acest lucru, acea natură păcătoasă, satanică, este îndepărtată din duh şi este înlocuită cu natura sfântă a lui Dumnezeu. Duhul Lui Sfânt vine să locuiască împreună cu duhul acelei persoane. Aceata nu mai este „moartă spiritual“ ci este transformată într-o persoană „vie din punct de vedere spiritual“. Duhul ei nu mai este mort, ci viu împreună cu Dumnezeu. În loc să fie copilul spiritual al Satanei, devine copilul spiritual al lui Dumnezeu.

Reformarea nu este un substitut al naşterii din nou

Deoarece oamenii nemântuiţi sunt morţi din punct de vedere spiritual, aceştia nu pot fi mântuiţi prin autoreformare, indiferent de cât de mult încearcă. Oamenii nemântuiţi au nevoie de o nouă natură, nu doar de un nou mod de a acţiona. Poţi lua un porc, îl poţi spăla şi curăţa, îl poţi parfuma şi îi poţi lega o fundiţă roz în jurul gâtului, dar tot ce ai în faţă este un porc spălat! Natura lui rămâne aceeaşi. Şi nu va dura mult până va mirosi urât şi se va târî din nou prin noroi.

Acelaşi lucru este valabil în privinţa oamenilor religioşii care nu au fost niciodată născuţi din nou. Ei pot fi curaţi în exterior, dar în interior sunt la fel de murdari ca întotdeauna. Isus le-a spus câtorva oameni relegioşi ai zilelor Sale:

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege“ (Mat. 23:25-28).

Cuvintele lui Isus sunt o descriere pertinentă a tuturor celor care sunt religioşi, dar care nu au experimentat naşterea din nou a Duhului Sfânt. Naşterea din nou spală oamenii în profunzime, nu doar la suprafaţă.

Ce se întâmplă cu sufletul atunci când duhul este născut din nou?

Atunci când duhul unei persoane este născut din nou, sufletul rămâne în esenţă neschimbat (în afara faptului că a luat o decizie în mintea sa de a-L urma pe Isus). Totuşi, Dumnezeu Se aşteaptă să facem ceva cu sufletele noastre odată ce am devenit copiii Lui. Sufletul (mintea) nostru ar trebui să fie reînoit de Cuvâtul lui Dumnezeu pentru a gândi aşa cum doreşte Dumnezeu să gândim. Numai prin reînnoirea minţii noastre ne poate fi transformată şi modelată viaţa, determinându-ne să ne asemănăm mai mult lui Isus:

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2; subliniere personală).

Şi Iacov a scris despre acelaşi proces care are loc în viaţa credinciosului:

…primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele (Iacov 1:21b).

Observă că Iacov le scria creştinilor – oameni deja născuţi din nou. Însă aveau nevoie să aibă sufletele mântuite şi acest lucru nu se putea întâmpla decât atunci când, cu blândeţe, primeau Cuvântul sădit în ei. De aceea noilor convertiţi trebuie să li se dea învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu.

Rămăşiţele vechii naturi

După ce sunt născuţi din nou, creştinii descoperă repede că au două naturi, experimentând ceea ce Pavel numeşte războiul dintre „duh şi firea pământească“:

Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi (Gal. 5:17).

Pavel numeşte „fire pământească“ vechea natură păcătoasă care rămâne în noi. Aceste două naturi din interiorul nostru produc dorinţe diferite care, dacă sunt împlinite, produc acţiuni şi stiluri de viaţă diferite. Observă că Pavel face diferenţă între „faptele firii pământeşti“ şi „roadele Duhului“.

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal. 5:19-23).

Fără îndoială că este posibil ca creştinii să urmeze firea pământească; altfel Pavel nu i-ar mai fi

avertizat că dacă fac o practică din împlinirea poftelor firii pământeşti, atunci nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În scrisoarea sa către romani, Pavel a scris, de asemenea, despre cele două naturi existente în fiecare creştin şi le-a atras atenţia asupra aceloraşi consecinţe ale umblării după îndemnurile firii pământeşti:

Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii… Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8:10, 12-14; subliniere personală).

Iată un avertisment clar adresat creştinilor. A trăi (ceea ce indică o practică regulată) după îndemnurile firii pământeşti duce la moarte. Probabil că Pavel s-a referit la moarte spirituală, deoarece fizic murim cu toţii mai devreme sau mai târziu, chiar şi creştinii care „fac să moară faptele trupului“.

Un creştin s-ar putea să cadă temporar într-unul din păcatele pe care le-a enumerat Pavel; dar, atunci când păcătuieşte, se simte vinovat şi (sperăm că) se va pocăi. Oricine îşi mărturiseşte păcatele şi cere iertare lui Dumnezeu va fi, bineînţeles, curăţit (vezi 1 Ioan 1:9).

Atunci când un creştin păcătuieşte nu înseamnă că a încheiat relaţia cu Dumnezeu – înseamnă că a întrerupt părtăşia. Este în continuare copilul lui Dumnezeu, dar acum este copilul neascultător al lui Dumnezeu. Dacă credinciosul nu îşi mărturiseşte păcatul, se pune în postura de a fi disciplinat de Domnul.

Războiul

Dacă te-ai surprins dorind să faci lucruri care ştii că sunt greşite, atunci ştii ce înseamnă „dorinţa firii pământeşti“. Fără îndoială că ai descoperit, de asemenea, că atunci când eşti ispitit de firea pământească să faci ceea ce este greşit, uneori, ceva în sinea ta te-a făcut să rezişti tentaţiei. Aceea este „dorinţa Duhului Sfânt“. Şi dacă ştii sentimentul de convingere care vine din interior când vrei să răspunzi ispitei, atunci recunoşti vocea duhului tău, pe care îl numim „conştiinţă“.

Dumnezeu a ştiut prea bine că firea noastră pământească ne va ispiti să facem răul. Totuşi, aceasta nu este o scuză pentru a ne îndreptăţi umblarea după poftele firii pământeşti. Dumnezeu încă Se aşteaptă să acţionăm în ascultarea şi cu sfinţenie pentru a învinge natura firii noastre:

Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (Gal. 5:16).

Aceasta nu este o formulă magică prin care învingi firea pământească. Pavel a spus pur şi simplu că ar trebui să „umblăm cârmuiţi de Duh“ şi să nu „împlinim poftele firii pământeşti“ (Gal. 5:16). Nici un creştin nu este mai bun decât altul în acest domeniu. A merge prin Duhul Sfânt este o decizie pe care trebuie să o luăm fiecare dintre noi, iar devotamentul nostru faţă de Domnul poate fi măsurat în funcţie de măsura în care nu împlinim poftele firii pământeşti.

Pavel a scris, de asemenea:

Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal. 5:24).

Observă că Pavel a spus că cei care aparţin lui Hristos şi-au crucificat (perfect compus) firea pământească. Acest lucru s-a întâmplat când s-au pocăit şi au crezut în Domnul Isus Hristos. Am crucificat natura păcătoasă, luând decizia de a asculta de Dumnezeu şi a ne împotrivi păcatului. Deci, acum nu mai este vorba despre crucificarea firii pământeşti, ci despre a o ţine crucificată.

Nu este întotdeauna uşor să ţii firea pământească crucificată, dar este posibil. Dacă vom acţiona conform îndrumărilor date de persoana din interiorul nostru şi nu conform impulsurilor firii, atunci vom trăi viaţa lui Hristos şi vom merge în sfinţenie înaintea Lui.

Natura duhului născut din nou

Există un cuvânt care descrie cel mai bine natura duhului născut din nou şi acest cuvânt este Hristos. Prin Duhul Sfânt, care are o natură identică cu cea a lui Isus, avem de fapt natura lui Isus care trăieşte în noi. Pavel a scris: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).

Deoarece avem abilitatea şi natura Lui în noi, avem potenţialul extraordinar de a trăi asemenea lui Hristos. Nu ne trebuie mai multă dragoste, răbdare, sau autocontrol – în noi trăieşte cea mai iubitoare, răbdătoare şi stăpână pe sine Persoană. Tot ceea ce trebuie să facem este să-I permitem să trăiască prin noi.

Totuşi, noi toţi avem un adversar principal care luptă împotriva naturii lui Isus, împiedicând-o să se manifeste în noi; şi acesta este firea pământească. Nu-i de mirare că Pavel a spus că trebuie să ne crucificăm firea. Este responsabilitatea noastră să facem ceva referitor la firea noastră şi este o pierdere de timp să Îi cerem lui Dumnezeu să facă ceva în acest sens. Pavel, de asemenea, a avut probleme cu natura sa pământească, dar şi-a asumat responsabilitatea şi a învins-o:

Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (1 Cor. 9:27).

Şi tu va trebui să îţi faci trupul rob al duhului dacă vrei să fii sfânt înaintea Domnului. Poţi să faci acest lucru!

[1] Deoarece Ioan spune că aceasta este „prima înviere“, suntem determinaţi să credem că nu au mai existat alte învieri în masă în afară de aceasta. Deoarece este localizată la sfârşitul Necazului cel Mare, când Isus Se va reîntoarce, aceasta contrazice idea unei răpiri pretribulaţionale, întrucât ştim că învierea în masă va avea loc când va veni Isus din ceruri pentru a-Şi răpi biserica, după cum scrie în 1 Tes. 4:13-17. Vom discuta acest subiect mai în detaliu în capitolul intitulat Răpirea şi sfârşitul veacurilor.

[2] Pentru un studiu mai aprofundat despre subiectul învierii vezi Dan. 12:1-2; Ioan 11:23-26; Fapte 24:14-15; 1 Cor. 15:1-57.

Dacă citim cartea Faptele Apostolilor, lucrarea Duhului Sfânt în biserica timpurie este evidentă încă de la prima pagină. Dacă îndepărtezi lucrarea Duhului Sfânt din cartea Fapte, nu va mai rămâne nimic. Într-adevăr, El i-a împuternicit pe primii ucenici „să răscolească lumea“ (vezi Fapte 17:6).

Locurile în care biserica se răspândeşte cel mai repede în zilele noastre sunt cele în care urmaşii lui Isus sunt supuşi şi împuterniciţi de Duhul Sfânt. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. Duhul Sfânt poate împlini în zece secunde mai mult decât putem face noi în zece mii de ani prin eforturile noastre proprii. De aceea este de o importanţă vitală ca ucenicizatorul autentic să înţeleagă ce ne învaţă Scriptura despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa şi lucrarea credincioşilor.

În cartea Fapte găsim frecvent exemple de credincioşi care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi abilitaţi pentru lucrare. Ar fi înţelept să studiem acest subiect pentru a putea, dacă este posibil, să experimentăm şi noi ceea ce au trăit ei şi să ne bucurăm de ajutorul miraculos de care s-au bucurat din partea Duhului Sfânt. Deşi unii susţin că un asemenea ajutor miraculos a fost destinat doar primilor apostoli, eu n-am găsit nici o dovadă biblică, istorică sau logică în favoarea acestei păreri. Este o teorie născută din necredinţă. Cei care cred ceea ce a promis Cuvântul lui Dumnezeu vor trăi binecuvântările promise. Asemenea israeliţilor care nu au reuşit să intre în Ţara Promisă, cei care nu cred astăzi în promisiunile lui Dumnezeu nu vor reuşi să se bucure de tot ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru ei. Tu din care categorie faci parte? Eu personal mă număr printre cei ce cred.

Două lucrări ale Duhului Sfânt

Orice persoană care crede cu adevărat în Domnul Isus Hristos experimentează în viaţa ei lucrarea Duhului Sfânt. Persoana interioară, sau duhul, a fost născut din nou de Duhul Sfânt (vezi Tit 3:5), iar Duhul Sfânt trăieşte acum în ea (vezi Rom. 8:9, 1 Cor. 6:15). Aceasta a fost „născută din Duh“ (vezi Ioan 23:5).

Neînţelegând acest lucru, mulţi creştini carismatici şi penticostali au făcut greşeala de a le spune anumitor credincioşi că nu posedă Duhul Sfânt decât dacă au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi vorbesc în limbi. Însă Scriptura şi experienţa ne spun că aceasta este o greşeală. Mulţi credincioşi non-carismatici/penticostali au mult mai multe dovezi ale faptului că Duhul Sfânt locuieşte în ei decât unii dintre aceste două categorii! Ei manifestă roadele Duhului enumerate de Pavel în Galateni 5:22-23 la un nivel mult mai mare, ceea ce ar fi imposibil fără prezenţa Duhului Sfânt.

Totuşi, doar pentru că o persoană a fost născută din Duh nu garantează că a fost şi botezată cu Duhul Sfânt. Conform Bibliei, a fi născut din Duhul Sfânt şi a fi botezat cu Duhul Sfânt sunt în mod normal două experienţe diferite.

Înainte de a începe să explorăm acest subiect, haide să analizăm ceea ce a spus odată Isus unei femei samaritence, lângă o fântână, despre Duhul Sfânt:

…„Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie… Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică“ (Ioan 4:10, 13-14).

Este destul de rezonabil să conchidem că apa vie din interior despre care vorbea Isus reprezenta Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare dintre cei ce cred. Mai târziu în Evanghelia după Ioan, Isus a folosit din nou aceeaşi expresie „apa vie“ şi nu este nici un dubiu că vorbea despre Duhul Sfânt:

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.“ Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit (Ioan 7:37-39; subliniere personală).

În acest moment Isus nu vorbea despre apa vie ca fiind „un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică“. Din contră, de data aceasta apa vie devine râuri care izvorăsc din profunzimea celui ce o are.

Aceste două pasaje similare din Evanghelia după Ioan ilustrează într-un mod extraordinar diferenţa dintre a fi născut din Duh şi a fi botezat cu Duh. A fi născut din Duh este, în primul rând, pentru binele celui care este născut din nou, ca acesta să se poată bucura de viaţa veşnică. Atunci când cineva este născut din nou din Duh, acesta are în interior un rezervor al Duhului Sfânt care îi oferă viaţa veşnică.

Totuşi, a fi botezat cu Duhul Sfânt este, în primul rând, spre folosul altora, deoarece El echipează credincioşii să lucreze cu alţi oameni prin puterea Duhului Sfânt. „Râuri de apă vie“ vor curge din profunzimea fiinţei lor, aducând binecuvântările lui Dumnezeu asupra altora prin puterea Duhului Sfânt.

De ce este nevoie de botezul cu Duhul Sfânt

Cât de mare nevoie avem de ajutorul Duhului Sfânt pentru a lucra cu alţii! Fără ajutorul Lui, nu vom putea spera vreodată să facem ucenici din toate neamurile. De fapt, acesta este şi motivul pentru care Isus a promis să îi boteze pe credincioşi cu Duhul Sfânt – ca lumea să audă Evanghelia. El le-a spus ucenicilor:

„Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.“ (Luca 24:49; subliniere personală).

Luca relatează, de asemenea, şi alte cuvinte ale lui Isus:

… „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului“ (Fapte 1:7-8; subliniere personală).

Isus le-a spus ucenicilor să nu părăsească nici măcar Ierusalimul până nu vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus“. El ştia că altfel vor fi fără putere, eşuând cu siguranţă în îndeplinirea misiunii pe care le-o dăduse. Totuşi, remarcăm că, de îndată ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, Dumnezeu a început să îi folosească în mod supranatural la răspândirea Evangheliei.

Milioane de creştini din lume, după ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, au trăit o nouă dimensiune a puterii, în mod deosebit atunci când au propovăduit Evanghelia necreştinilor. Aceştia au descoperit că vorbele lor erau mai convingătoare şi că citau câteodată scripturi pe care nu fuseseră conştienţi că le ştiau. Unii s-au trezit chemaţi şi înzestraţi specific pentru o anumită lucrare, precum evanghelizarea. Alţii au descoperit că Dumnezeu îi foloseşte după voia Lui prin oferirea diferitelor daruri supranaturale ale Duhului Sfânt. Experienţa lor este pe dea-ntregul biblică. Cei care se împotrivesc acestor experienţe nu au fundamente biblice pentru opoziţia lor. De fapt, luptă împotriva lui Dumnezeu.

Nu ar trebui să ne surprindă că noi, cei care suntem chemaţi să Îl imităm pe Hristos, suntem chemaţi să imităm să experienţa lui cu Duhul Sfânt. Bineînţeles, El a fost născut din Duh atunci când a fost conceput în pântecele Mariei (vezi Mat. 1:20). El, care a fost născut din Duh, a fost apoi botezat cu Duh înainte de a-şi începe lucrarea (vezi Mat. 3:16). Dacă Isus a avut nevoie să fie botezat cu Duhul Sfânt pentru a-L echipa pentru lucrare, cu cât mai multă nevoie avem noi?

Dovada iniţială a botezului cu Duhul Sfânt

Atunci când un credincios este botezat cu Duhul Sfânt, dovada iniţială a acestei experienţe va fi faptul că vorbeşte într-o limbă nouă, ceea ce Scritpura numeşte „limbi noi“ sau „alte limbi“. Această idee este sprijinită de numeroase scripturi. Haide să le analizăm.

În primul rând, în ultimele momente dinaintea ridicării Sale la cer, Isus a spus că unul dintre semnele care îi va caracteriza pe credincioşi va fi faptul că vor vorbi într-o nouă limbă:

„Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede. va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi…“ (Marcu 16: 15-17; subliniere personală).

Unii comentatori susţin că aceste versete nu ar trebui să fie în Bibliile noastre deoarece unele manuscrise vechi ale Noului Testament nu le includ. Totuşi, ele sunt incluse în multe din manuscrisele vechi, iar în engleză nici una dintre multele traduceri le omite. Dincolo de asta, ceea ce a spus Isus în aceste versete se corelează perfect cu experienţa bisericii timpurii, după cum este descrisă în cartea Faptele Apostolilor.

Există cinci exemple în cartea Fapte de credincioşi care au fost iniţial botezaţi cu Duhul

Sfânt. Să le analizăm pe toate cinci şi, în timp ce facem acest lucru, ne vom pune următoarele două întrebări: (1)„Era botezul cu Duhul Sfânt o experienţă ulterioară mântuirii?“; (2) „Au vorbit în limbi noi cei care au primit Duhul Sfânt?“ Aceste întrebări ne vor ajuta să înţelegem voia lui Dumnezeu pentru credincioşii contemporani.

Ierusalim

Primul exemplu se află în Fapte 2, când cei o sută douăzeci de ucenici au fost botezaţi cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii:

În ziua Cinzecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească“ (Fapte 2:1-4; subliniere personală).

Nu există nici o îndoială că cei o sută douăzeci de credincioşi fuseseră deja mântuiţi şi născuţi din nou înainte de acest eveniment, aşa că în mod cert au fost botezaţi cu Duhul Sfânt după mântuire. Totuşi, ar fi fost imposibil să primească botezul cu Duhul Sfânt înainte de acest eveniment, pur şi simplu deoarece Duhul Sfânt nu fusese oferit bisericii până în acea zi.

Este evident că semnul însoţitor a fost vorbirea în limbi.

Samaria

Al doilea exemplu al credincioşilor botezaţi cu Duhul Sfânt se află în Fapte 8, când Filip s-a dus în oraşul Samaria şi a propovăduit acolo Evanghelia:

Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei. Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip, şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau. Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la Samariteni, şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus (Fapte 8:12-16).

Creştinii samariteni au trăit în mod cert botezul cu Duhul Sfânt ca o experienţă secundă mântuirii. Biblia afirmă clar că înainte ca Petru şi Ioan să fi ajuns, samaritenii „primiseră deja cuvântul lui Dumnezeu“, crezuseră Evanghelia şi fuseseră botezaţi cu apă. Totuşi, atunci când au sosit Petru şi Ioan şi s-au rugat pentru ei, Scriptura ne spune că s-au rugat „pentru primirea Duhului Sfânt“. Se poate mai clar de atât? Au început samaritenii să vorbească în limbi noi după ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt? Biblia nu ne spune. Ne spune însă că s-a întâmplat ceva extraordinar. Când un om pe nume Simon a văzut ce s-a întâmplat când Petru şi Ioan şi-au pus mâinile peste credincioşii samariteni, acesta a încercat să cumpere aceeaşi abilititate de a împărţi Duhul Sfânt:

Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt. Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani şi a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile, să primească Duhul Sfânt.“ (Fapte 8:17-19).

Ce a văzut Simon de a fost aşa impresionat? El văzuse deja mai multe minuni, ca de exemplu eliberarea oamenilor de demoni şi vindecarea miraculoasă a paraliticilor şi a şchiopilor (vezi Fapte 8:9-10). Aşa stând lucrurile, ceea ce a văzut atunci când Petru şi Ioan s-au rugat trebuie să fi fost ceva spectaculos. Deşi nu putem fi absolut siguri, pare destul de rezonabil să considerăm că a fost martorul aceluiaşi fenomen care a avut loc de fiecare dată când creştinii au primit Duhul Sfânt în cartea Fapte – i-a văzut şi i-a auzit vorbind în alte limbi.

Saul în Damasc

Cea de a treia menţionare în cartea Fapte a unei persoane care a primit Duhul Sfânt este cazul lui Saul din Tars, cunoscut mai apoi ca apostolul Pavel. Acesta a fost mântuit pe drumul spre Damasc, unde a şi fost orbit temporar. Trei zile după convertirea sa, un bărbat pe nume Anania a fost trimis de Dumnezeu la el:

Anania a plecat; şi după ce a intrat în casă, pus mâinile peste Saul, şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus, care şi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea, şi să te umpli de Duhul Sfânt.“ Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat, şi a fost botezat (Fapte 9:17-18).

Nu este nici o îndoială că Saul a fost născut din nou înainte ca Anania să meargă să se roage cu el. El crezuse în Domnul Isus când era încă pe drumul spre Damasc şi s-a supus imediat instrucţiunilor noului său Domn. În plus, când Anania l-a întâlnit prima oară pe Saul, acesta l-a numit „frate Saul“. Observă că Anania i-a spus lui Saul că venise pentru ca acesta să-şi recapete vederea şi să fie umplut cu Duhul Sfânt. Astfel, pentru Saul, umplerea sau botezul cu Duhul Sfânt a venit după trei zile de la mântuirea lui.

Scripturile nu vorbesc despre evenimentul botezului lui Saul cu Duhul Sfânt în sine, dar probabil că s-a întâmplat la scurt timp după ce Anania a ajuns la locul în care stătea Saul. Nu este nici o îndoială că la un moment dat Saul a vorbit în alte limbi, deoarece mai târziu a afirmat în 1 Corinteni 14:18: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi“.

Cezarea

Cea de a patra menţiune despre credincioşii care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt se află în Fapte 10. Apostolul Petru fusese însărcinat în mod supranatural să predice Evanghelia în Cezarea, în casa lui Corneliu. De îndată ce i s-a revelat lui Petru că mântuirea se primeşte prin credinţa în Isus Hristos, întreaga audienţă dintre neamuri au răspuns cu credinţă, iar Duhul Sfânt a venit peste ei:

Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?“ Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos (Fapte 10:44-48a).

În acest caz se pare că membrii din casa lui Corneliu, primii credincioşi dintre Neamuri care au crezut în Isus, au fost născuţi din nou şi botezaţi cu Duhul Sfânt simultan.

Dacă analizăm versetele înconjurătoare, este destul de clar de ce Dumnezeu nu i-a aşteptat pe Petru şi pe fraţii credincioşi care îl însoţeau să pună mâna peste credincioşii dintre Neamuri pentru a primi Duhul Sfânt. Lui Petru şi altor credincioşi evrei le venea foarte greu să creadă că Neamurile ar putea fi mântuite, cu atât mai puţin să primească Duhul Sfânt! Probabil că nu s-ar fi rugat pentru casa lui Corneliu să primească botezul cu Duhul Sfânt, aşa că Dumnezeu a acţionat în mod suveran. Dumnezeu i-a învăţat pe Petru şi pe cei ce îl însoţeau o lecţie despre harul Lui minunat faţă de Neamuri.

Ce i-a convins pe Petru şi pe ceilalţi credinicioşi evrei că cei din casa lui Corneliu primiseră într-adevăr Duhul Sfânt? Luca a scris: „Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“ (Fapte 10:46). Petru a declarat că Neamurile au primit Duhul Sfânt aşa cum L-au primit cei o sută douăzeci în ziua Cincizecimii (vezi 10:47).

Efes

Cea de a patra relatare despre credincioşii care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt se află în Fapte 19. În timp ce mergeau prin Efes, apostolul Pavel a întâlnit câţiva ucenici şi le-a pus următoarea întrebare: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ (Fapte 19:2).

Pavel, omul care a scris majoritatea epistolelor din Noul Testament, a crezut în mod cert că era posibil să crezi în Isus fără să primeşti într-un anume fel Duhul Sfânt. Altfel nu ar fi pus o astfel de întrebare. Bărbaţii au răspuns că nu auziseră niciodată de Duhul Sfânt. De fapt, auziseră doar despre Mesia care urma să vină de la Ioan Botezătorul, cel care îi botezase. Pavel i-a botezat îndată cu apă şi de data aceasta au trăit şi botezul creştin real. În final, Pavel şi-a pus mâna peste ei pentru a putea primi Duhul Sfânt:

Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau. Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi (Fapte 19:5-7).

Din nou, este evident că botezul cu Duhul Sfânt a fost ulterior mântuirii, indiferent dacă aceşti doisprezece bărbaţi au fost sau nu născuţi din nou înainte de a-l întâlni pe Pavel. De asemenea, încă o dată semnul care a însoţit botezul lor cu Duhul Sfânt a fost vorbirea în limbi (şi în acest caz şi prorocia).

Verdictul

Să recapitulăm cele cinci exemple. În cel puţin patru dintre ele, botezul cu Duhul Sfânt a fost o experienţă ulterioară mântuirii.

În trei dintre ele, Scriptura afirmă clar că cei care l-au primit au vorbit în alte limbi. Mai mult, când Pavel l-a întâlnit pe Anania, momentul botezului cu Duhul Sfânt nu a fost descris, dar ştim că a vorbit în limbi. Acesta reprezintă cel de-al patrulea caz.

În ultimul caz, s-a întâmplat ceva supranatural atunci când credincioşii din Samaria au primit Duhul Sfânt, deoarece Simon a încercat să cumpere puterea de a împărţi Duhul Sfânt.

Astfel, dovada este destul de clară. În biserica timpurie, credincioşii născuţi din nou primeau ca experienţă secundă botezul cu Duhul Sfânt, şi, după botez, vorbeau în limbi. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece Isus a spus că cei care vor crede în El vor vorbi în limbi noi.

Deci avem dovezi concluzive că toţi cei care sunt născuţi din nou ar trebui să experimenteze o altă lucrare a Duhului Sfânt – aceea a botezului cu Duhul Sfânt. Mai mult, fiecare credincios ar trebui să se aştepte să vorbească în alte limbi când primeşte botezul cu Duhul Sfânt.

Cum să primeşti botezul cu Duhul Sfânt

Ca orice alt dar al lui Dumnezeu, Duhul Sfânt se primeşte prin credinţă (vezi Gal. 3:5). Pentru a avea această credinţă, un creştin trebuie să fie convins că este voia lui Dumnezeu ca el să fie botezat cu Duhul Sfânt. Dacă se îndoieşte sau nu este încă sigur, nu Îl va primi (vezi Iacov 1:6-7).

Nici un credinicios nu are un motiv serios pentru care să nu creadă că este voia lui Dumnezeu să primească Duhul Sfânt, deoarece Isus a spus foarte clar care este voia lui Dumnezeu în această privinţă:

„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da duhul Sfânt celor ce I-L cer!“ (Luca 11:13).

Această promisiune venită de pe buzele lui Isus ar trebui să convingă fiecare copil al lui Dumnezeu că este voia lui Dumnezeu să primească Duhul Sfânt.

Tot acest verset susţine şi adevărul că a fi botezat cu Duhul Sfânt este un eveniment ulterior mântuirii, deoarece aici le-a promis copiilor lui Dumnezeu (singurii care Îl au pe Dumnezeu ca „Tată din ceruri“) că Dumnezeu le va da Duhul Sfânt dacă Îl vor cere.

Evident, dacă singura experienţă pe care o putem avea cu Duhul Sfânt este naşterea din nou în momentul mântuirii, atunci promisiunea lui Isus nu ar avea nici un sens. Spre deosebire de un anumit gen de teologi moderni, Isus consideră că este foarte normal ca oamenii care sunt născuţi din nou să Îi ceară lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Conform lui Isus, există doar două condiţii care trebuie împlinite pentru a primi Duhul Sfânt. Prima, Dumnezeu trebuie să fie Tată, şi ne este dacă suntem născuţi din nou. A doua, trebuie să Îi ceri Duhul Sfânt.

Deşi primirea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor este biblică (vezi Fapte 8:17; 9:6), nu este absolut necesară. Orice creştin poate primi Duhul Sfânt individual, chiar în locul în care se roagă. Doar trebuie să ceară, să primească prin credinţă şi să înceapă să vorbească în limbi aşa cum Îl îndeamnă Duhul.

Temeri frecvente

Unii oameni se tem că dacă se roagă pentru Duhul Sfânt şi-ar putea deschide inima spre un duh demonic în schimb. Totuşi, nu există nici un fundament pentru această grijă. Isus a promis:

„Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:11-13).

Dacă cerem Duhul Sfânt, Dumnezeu ne va da Duhul Sfânt şi nu ar trebui să ne temem că vom primi altceva.

Unii sunt îngrijoraţi că, atunci când vorbesc în alte limbi, s-ar putea să fie doar o închipuire de-a lor într-o limbă care nu are nici un sens, nu într-o limbă supranaturală dată de Duhul Sfânt. Totuşi, dacă vei încerca să inventezi o limbă credibilă înainte de a fi botezat cu Duhul Sfânt, vei vedea că este imposibil. Pe de altă parte, trebuie să înţelegi că dacă vei vorbi în alte limbi, va trebui să îţi foloseşti în mod conştient buzele, limba şi corzile vocale. Duhul Sfânt nu vorbeşte în locul tău – El doar îţi dă cuvintele. El este ajutorul nostru, nu cel care face totul în locul nostru. Tu eşti cel care trebuie să vorbească, aşa cum ne învaţă Biblia:

Şi toţi s-au umplut cu Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească (Fapte 2:4; subliniere personală).

Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, şi vorbeau în alte limbi, şi proroceau (Fapte 19:6; subliniere personală).

După ce un credincios a cerut darul Duhului Sfânt, acesta ar trebui să creadă şi să se aştepte să vorbească în alte limbi. Deoarece Duhul Sfânt este primit prin credinţă, cel ce Îl primeşte ar trebui să nu se aştepte să simtă senzaţii sau sentimente deosebite. Doar ar trebui să îşi deschidă gura şi să vorbească în cuvinte şi silabe noi care vor alcătui limba pe care i-o dă Duhul Sfânt. Dacă un credincios nu începe să vorbească prin credinţă, din gura lui nu va ieşi nici un cuvânt. El trebuie să vorbească, iar Duhul Sfânt îi va da cuvintele.

Sursa vorbirii în limbi

După cum spune Pavel, atunci când un credincios se roagă în limbi, nu mintea lui se roagă, ci duhul:

Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea (1 Cor. 14:14-15).

Pavel a spus că, atunci când se ruga într-o altă limbă, mintea lui era neroditoare, cea ce înseamnă că mintea lui nu lua parte şi că nu înţelegea ce se ruga în limbi. Deci, în loc să se roage tot timpul în limbi fără să înţeleagă ce spune, Pavel petrecea, de asemenea, timp rugându-se cu mintea în limba maternă. Cânta atât în limbi, cât şi în limba maternă. Fiecare dintre aceste două tipuri de rugăciune şi cântec îşi are locul lui, şi ar fi înţelept să urmăm exemplul echilibrat al lui Pavel.

Observă, de asemenea, că, pentru Pavel, vorbirea în limbi era supusă voinţei lui, de vreme ce se ruga şi în limba originară. El a spus: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea“. Criticii susţin adeseori că vorbirea în limbi moderne a fost într-adevăr un dar al Duhului, unul asupra căruia nu puteai avea control ca să nu fii vinovat că vrei să Îl controlezi pe Dumnezeu. Dar o asemenea idee este nefondată. Vorbirea în limbi moderne şi antice se află sub controlul omului, deoarece aşa a planificat Dumnezeu să fie. Criticii ar putea, de asemenea, spune că oamenii care au mâini create într-adevăr de Dumnezeu nu pot avea control asupra lor, iar cei care iau conştient decizia de a-şi folosi mâinile încearcă să Îl controleze pe Dumnezeu.

Odată botezat cu Duhul Sfânt, îţi poţi dovedi uşor că vorbirea ta în limbi vine din duh şi nu din minte. În primul rând, încercă să porţi o conversaţie cu cineva în acelaşi timp în care citeşti o carte. Vei vedea că nu le poţi face pe amândouă în acelaşi timp. Dar vei descoperi, de asemenea, că poţi vorbi în limbi continuu, în timp ce continui să citieşti cartea. Motivul este acela că nu îţi foloseşti mintea pentru a vorbi în limbi – această vorbire vine din duhul tău. Deci, în timp ce te rogi în duh, îţi poţi folosi mintea pentru a citi şi a înţelege.

Acum că eşti botezat cu Duhul Sfânt

Nu uita motivul principal pentru care te a botezat Dumnezeu cu Duhul Sfânt – în primul rând, pentru a te echipa să fii martorul Său, prin intermediul manifestării rodului şi darurilor Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 12:4-11; Gal. 5:22-23). Trăind o viaţă asemenea lui Hristos şi dovedind dragostea Sa, bucuria şi pace înaintea lumii, şi manifestându-ţi darurile supranaturale ale Duhului, Dumnezeu te va folosi pentru a-i atrage pe alţii spre El. Abilitatea de a vorbi în limbi este numai unul dintre „râurile de apă vie“ care ar trebui să îţi inunde fiinţa în profunzime.

De asemenea, aminteşte-ţi că Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt pentru a ne ajuta să-i evanghelizăm pe toţi oamenii de pe pământ (vezi Fapte 1:8). Când vorbim în alte limbi ar trebui să conştientizăm că limba pe care o vorbim ar putea fi limba unui seminţii sau a unei naţiuni îndepărtate. De fiecare dată când vorbim în limbi ar trebui să avem în vedere că Dumnezeu doreşte ca oamenii de orice limbă să audă despre Isus. Ar trebui să Îl întrebăm pe Domnul cum vrea să fim implicaţi în împlinirea Marii Însărcinări dată de Isus.

Vorbirea în limbi este ceva ce ar trebui să practicăm cât mai mult posibil. Pavel, un model spiritual motivator, a scris: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi“ (1 Cor. 14:18). El a scris aceste cuvinte unei biserici care vorbea destul de mult în limbi (deşi adeseori în cele mai nepotrivite momente). De aceea, probabil că Pavel a vorbit destul de mult în limbi de vreme ce a realizat mai multe decât ei. Rugăciunea în limbi ne ajută că fim conştienţi de Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, şi ne va ajuta să „ne rugăm neîncetat“, aşa cum ne învaţă Pavel în 1 Tesaloniceni 5:17.

Pavel a învăţat, de asemenea, că vorbirea în limbi îi zideşte pe credincioşi (vezi Cor. 14:4), ceea ce înseamnă că ne consolidează din punct de vedere spiritual. Rugându-ne în limbi putem, într-un mod pe care poate nu îl înţelegem pe deplin, să ne întărim omul dinăuntru. Vorbirea în alte limbi ar trebui să ofere îmbogăţirea zilnică a vieţii spirituale a credinciosului şi nu să fie doar o experienţă unică la botezul cu Duhul Sfânt.

De îndată ce ai fost botezat cu Duhul Sfânt, te încurajez să petreci timp rugându-te în fiecare zi lui Dumnezeu în noua limbă. Acest lucru îţi va îmbogăţi foarte mult viaţa şi creşterea spirituală.

Răspunsuri la câteva întrebări frecvent întâlnite

Putem afirma cu certitudine că cei care nu au vorbit niciodată în limbi nici nu au fost botezaţi cu Duhul Sfânt? Eu personal aşa cred.

Am încurajat întotdeauna oamenii să se aştepte să vorbească în limbi după ce m-am rugat ca ei să fie botezaţi cu Duhul Sfânt şi probabil 95% dintre ei au şi vorbit la numai câteva secunde după ce m-am rugat pentru ei. Şi vorbesc despre mii de oameni până acum.

Nu aş spune totuşi că un creştin care nu s-a rugat să fie botezat cu Duhul Sfânt şi care nu a vorbit în limbi nu este botezat cu Duhul Sfânt, deoarece acest botez este primit prin credinţă, iar vorbirea în limbi este voluntară. Totuşi, dacă am o ocazie de a vorbi cu un credincios care s-a rugat să fie botezat cu Duhul Sfânt, dar care nu a vorbit niciodată în limbi, în primul rând, îi arăt acelei persoane pasajele din cartea Fapte referitoare la acest subiect. Şi apoi îi arăt că Pavel a scris că îşi controla momentele în care vroia să vorbească sau nu în limbi. Asemenea lui Pavel, şi eu pot vorbi în limbi ori de câte ori doresc şi pot astfel decide, dacă doresc, să nu mai vorbesc niciodată în limbi. Aşa stând lucrurile, teoretic pot fi botezat cu Duhul Sfânt şi totuşi să nu vorbesc în limbi de la bun început, prin necooperare.

Deci, încă o dată spun, atunci când am ocazia să discut cu un creştin care s-a rugat să fie botezat cu Duhul Sfânt dar, nu a vorbit niciodată în limbi, nu îi spun (şi nici nu cred) că nu este botezat cu Duhul Sfânt. Doar îi explic că vorbirea în limbi nu este ceva ce Duhul Sfânt face fără ca noi să cooperăm. Îi explic, de asemenea, că Duhul Sfânt este Cel care ne dă cuvintele, dar că noi trebuie să vorbim, aşa cum vorbim în limba natală. Apoi încurajez persoana respectivă să coopereze cu Duhul Sfânt şi să înceapă să vorbească în limbi. Şi, cu mici excepţii, majoritatea încep să vorbească într-un timp destul de scurt.

Nu a scris chiar Pavel că nu toţi vorbesc în limbi?

Întrebarea retorică pusă de Pavel „Toţi vorbesc în alte limbi?“ (1 Cor. 12:30), la care răspunsul a fost evident „Nu“, trebuie să fie armonizată cu restul Noului Testament. Întrebarea lui este pusă în contextul instrucţiunilor despre darurile spirituale care sunt manifestate numai după voia Duhului Sfânt. Pavel scria în mod specific despre darurile spirituale ale „feluritelor limbi“ (1 Cor. 12:10) care, din perspectiva lui, trebuie întotdeauna acompaniat de darul tălmăcirii. Acest dar particular nu putea fi ceea ce manifestau în biserica corintenilor, deoarece vorbeau în public în limbi fără ca acestea să fie traduse. Ar trebui să ne întrebăm: „De ce ar da Duhul Sfânt darul vorbirii în limbi în faţa unei adunări publice fără a da şi darul interpretării?“ Răspunsul este că El nu ar face aşa ceva. Altfel, Duhul Sfânt ar promova ceva ce nu reprezintă voia lui Dumnezeu.

Probabil corintenii se rugau în limbi cu voce tare în timpul întâlnirilor bisericii fără a exista vreo tălmăcire. Astfel, înţelegem că vorbirea în limbi are două destinaţii diferite. Prima este aceea de a te ruga în limbi, despre care Pavel spune că trebuie să se manifeste în intimitate. Acest mod de a folosi vorbirea în limbi nu este acompaniat de traducere, aşa cum a scris Pavel „Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod“ (1 Cor. 14:14). Desigur că Pavel nu ştia întotdeauna ce spunea când vorbea în limbi. Deci nu exista o înţelegere cognitivă şi nici traducere.

Există totuşi şi o altă modalitate de a folosi vorbirea în limbi care este destinată unei adunări publice a bisericii şi care este întotdeauna acompaniată de traducerea limbilor folosite. Aşa se întâmplă atunci când Duhul Sfânt alege o persoană peste care revarsă acest dar. Acea persoană va vorbi în public şi va fi oferită şi o traducere. Totuşi, Dumnezeu nu foloseşte fiecare persoană în acest fel. De aceea a scris Pavel că nu toţi vorbesc în limbi. Nu toţi sunt folosiţi de Dumnezeu prin manifestarea spontană a darului vorbirii în limbi, după cum nu tuturor le este oferit darul traducerii limbilor. Acesta este singurul mod de a împăca întrebarea retorică a lui Pavel „Toţi vorbesc în alte limbi?“ cu restul învăţăturii din Scriptură.

Eu pot vorbi în limbi oricând doresc, aşa cum putea şi Pavel. Deci este evident că nici Pavel, nici eu nu putem spune că ori de câte ori vorbim în limbi manifestăm voia Duhului Sfânt. Este manifestarea voii noastre. Astfel, ceea ce facem atunci când dorim noi, nu poate fi darul vorbirii în limbi care este dat doar „după cum voieşte Duhul“. Mai mult, ca şi mine, Pavel a vorbit în limbi în particular, fără a înţelege ceea ce spune, deci nu putem vorbi despre manifestarea darului vorbirii în limbi despre care a scris Pavel în 1 Corinteni şi despre care spunea că va fi întotdeauna acompaniat de darul tălmăcirii limbilor.

Sunt puţine ocazii în care să fi vorbit în limbi în cadrul unei adunări şi numai atunci când am simţit că Duhul Sfânt m-a îndemnat în această direcţie, deşi m-aş fi putut ruga cu voce tare în limbi, în biserică, (aşa cum făceau şi corintenii) fără nici o traducere. Când am simţit că Duhul Sfânt a revărsat peste mine acest dar spiritual a existat întotdeauna tălmăcirea care a zidit trupul lui Hristos.

În concluzie, trebuie să interpretăm Biblia în mod armonios. Cei care concluzionează că, datorită întrebării retorice pusă de Pavel în 1 Corinteni 12:13, nu toţi credincioşii vorbesc în alte limbi, ignoră multe pasaje biblice care nu se armonizează cu interpretarea lor. Datorită acestei greşeli pe care o fac, aceştia pierd o mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

S-ar putea să fii surprins să afli că Isus avea un predicator favorit. S-ar putea să fii şi mai surprins să afli că predicatorul preferat al lui Isus nu era luteran, metodist, penticostal, anglican sau prezbiterian. Din contră, era baptist! Sigur îl cunoaştem pe Ioan Botezătorul (în engleză John the Baptist, n. t.)! Isus a spus despre el:

„Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul“ (Mat. 11:11a).

De vreme ce toţi oamenii „se nasc din femeie”, acesta era un alt mod de a spune că, după părerea lui Isus, Ioan Botezătorul era cea mai mare persoană care a trăit vreodată. Motivul pentru care a privit Isus lucrurile în acest fel este o problemă de conjunctură. Totuşi, este destul de rezonabil să considerăm că Isus avea o părere foarte bună despre Ioan datorită calităţilor spirituale ale acestuia. În acest caz, ar fi foarte înţelept din partea noastră să studiem şi să imităm aceste calităţi spirituale. Am descoperit cel puţin şapte calităţi spirituale ale lui Ioan Botezătorul demne de admirat. Deşi lucrarea lui Ioan reprezintă mai degrabă lucrarea unui profet şi evanghelist, toate cele şapte calităţi sunt adecvate pentru orice lucrător pe ogorul Evangheliei. Să începem cu prima dintre cele şapte calităţi.

Prima calitate a lui Ioan

Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?“ El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?“ Şi el a zis: „Nu sunt!“ „Eşti prorocul?“ Şi el a răspuns: „Nu!“ Atunci i-au zis: „Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?“ „Eu“, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», cum a zis prorocul Isaia“ (Ioan 1:19-23).

Ioan îşi cunoaştea chemarea şi a împlinit-o.

Cât de important este ca lucrătorii care îşi cunosc chemarea să o şi împlinească. Dacă eşti evanghelist, ar trebui să nu încerci să devii pastor. Dacă eşti învăţător, nu ar trebui să încerci să devii profet. În caz contrar, nu vei deveni decât frustrat.

Cum îţi poţi cunoaşte chemarea? În primul rând, căutându-L pe Domnul, Cel care te a chemat. În al doilea rând, analizându-ţi darurile. Dacă Dumnezeu te a chemat să fii evanghelist, El te va echipa pentru această sarcină. Iar în al treilea rând, prin confirmarea altora, care cu siguranţă ţi-au observat darurile.

De îndată ce eşti sigur de chemarea ta, ar trebui să începi să o împlineşti din toată inima, fără a lăsa vreun obstacol să te împiedice. Mulţi aşteaptă ca Dumnezeu să facă ceea ce El Se aşteaptă să facă ei. Noe nu L-a aşteptat pe Dumnezeu să construiască barca!

S-a spus că ortografia cuvântului lucrare este M U N C Ă. Satan va încerca fără îndoială să te împiedice să-ţi împlineşti chemarea, dar trebuie să te supui Lui şi să mergi înainte prin credinţă. Deşi Scriptura nu ne spune specific, poţi fi sigur că a existat o zi în care Ioan a început să predice în regiunea Iordanului. Fără îndoială că primele mulţimi de oameni erau mult mai mici decât cele ulterioare. Poţi fi sigur că oamenii şi-au bătut joc de el şi că a fost persecutat. Însă nu putea fi oprit. Scopul lui era acela de a fi pe placul Dumnezeului care îl chemase în lucrare. În final a reuşit.

Prima calitate spirituală a lui Ioan care merită să ne-o însuşim este aceasta: Ioan şi-a cunoscut lucrarea şi a împlinit-o.

A doua calitate a lui Ioan

În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape“ (Mat. 3:1-2).

Fără îndoială că Isus a aprobat acest mesaj simplu al lui Ioan, deoarece era acelaşi mesaj pe care Isus îl predica pe oriunde mergea (vezi Mat. 4:17). Ioan îi chema pe oameni să se pocăiască – să se întoarcă de la viaţa de păcat la o viaţă de neprihănire. El ştia că relaţia cu Dumnezeu începe prin pocăinţă şi că cei care nu se pocăiesc vor fi aruncaţi în foc.

Spre deosebire de mulţi evanghelişti moderni, Ioan nu a menţionat niciodată dragostea lui Dumnezeu. El nici nu a vorbit despre folosirea „nevoilor“ oamenilor ca mijloc de momeală în vederea rostirii unei rugăciuni lipsită de valoare prin care să Îl „primească pe Isus“ pentru a putea începe să trăiască „viaţa din abundenţă“. Nu i-a lăsat pe oameni să creadă că în esenţă erau oameni buni pe care Dumnezeu ar dori să îi ia în Rai dacă ar putea înţelege odată că mântuirea nu se câştigă prin fapte. Din contră, îi vedea aşa cum îi vede şi Dumnezeu – răzvrătiţi în pericolul de a confrunta cu consecinţele eterne ale păcatelor lor. El i-a avertizat în mod solemn de mânia ce urma să vină. S-a asigurat că aceştia înţelegeau că, dacă nu îşi vor schimba inima şi atitudinea, vor fi condamnaţi.

Deci, a doua calitate pe care o poseda Ioan şi care merită să fie insuşită de fiecare ucenicizator este aceasta: Ioan a proclamat că pocăinţa este primul pas în relaţia cu Dumnezeu.

A treia calitate a lui Ioan

Ioan purta o haină de păr de cămilă, şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică (Mat. 3:4).

În mod cert Ioan nu se încadra în curentul modern al „propovăduitorului prosperităţii“. De fapt, aceştia nu ar permite niciodată unui om ca Ioan să urce la amvon, deoarece nu ar fi îmbrăcat ca un om de succes. Totuşi, Ioan era un adevărat om al lui Dumnezeu care nu urmărea să-şi strângă comori pământeşti sau să îi impresioneze pe alţii prin înfăţişarea exterioară, conştient fiind că Dumnezeu Se uită la inimă. El a trăit modest, iar stilul lui de viaţă nu a determinat pe nimeni să cadă, deoarece se vedea că motivaţiile lui nu erau de ordin financiar. Cât de mare este contrastul faţă de atât de mulţi lucrători moderni din întreaga lume care folosesc Evanghelia în primul rând pentru propriul câştig. Şi, deoarece nu Îl reprezintă adecvat pe Isus, aceştia provoacă mari pagube lucrării Lui.

Cea de a treia calitate care a contribuit la faptul că a fost predicatorul preferat al lui Isus a fost aceasta: Ioan a trăit o viaţă modestă.

A patra calitate a lui Ioan

Ioan zicea dar noroadelor, care veneau să fie botezate de el: „Pui de năpîrci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră, şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: «Avem pe Avraam ca tată!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam“ (Luca 3:7-8).

Deoarece lucrarea lui Ioan a început prin a-i învăţa pe oameni pocăinţa, este clar că nu a compromis mesajul pe care dorea să-l transmită. Ioan chiar a devenit suspicios faţă de motivaţiile oamenilor când a văzut că botezul devenise destul de popular. Chiar şi fariseii şi cărturarii se duceau la Iordan (vezi Mat. 3:7). El se temea că mulţi oameni acţionau din spirit de turmă. De aceea, a făcut tot ce a putut pentru a-i împiedica să se autoînşele, dărâmînd orice suport ce le sprijinea această minciună. Nu dorea să creadă vreunul că doar botezul în sine îi va mântui sau că simularea pocăinţei îi va ţine departe de Iad. El i-a avertizat că adevărata pocăinţă aduce roade ale ascultării.

Mai mult, deoarece mulţi evrei se considerau mântuiţi datorită faptului că se trăgeau din Avraam, Ioan i-a expus zădărniciei acestei speranţe.

Cea de a patra calitate demnă de laudă a lui Ioan este aceata: I-a iubit pe oameni suficient de mult încât să le spună adevărul. Nu ar fi asigurat niciodată o persoană care nu s-a pocăit şi care nu era sfântă că merge pe drumul spre Rai.

A cincea calitate a lui Ioan

Ioan nu ar fi botezat oameni care nu păreau să se pocăiască, nedorind să încurajeze minciuna. El boteza oamenii care „îşi mărturiseau păcatele“ (vezi Mat. 3:6). Pe cei care veneau la el i-a avertizat:

„Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc… Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grînar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge“ (Mat 3:10,12).

Ioan nu se temea să spună adevărul despre Iad, un subiect care este de multe ori evitat de predicatorii ce încearcă să câştige concursul de popularitate mai degrabă decât suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Ioan nici nu a eşuat în proclamarea aceleaşi teme menţionată de Isus în Predica de pe Munte – numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Cei care nu fac roade bune vor fi aruncaţi în foc.

Dacă Ioan ar trăi astăzi, cu siguranţă ar fi criticat de mulţi creştini practicanţi ca fiind „predicatorul focului şi pucioasei“, „un profet al întunericului şi judecăţii de apoi“, „insensibil“, sau chiar mai rău, „pesimist“, „osânditor“, „legalist“ sau „autoîndreptăţit“. Şi totuşi Ioan a fost predicatorul favorit al lui Isus. Cea de a cincea calitatea a sa: Ioan a predicat despre Iad şi a menţionat foarte clar ce categorie de oameni se află în drum spre el. Interesant este faptul că Luca s-a referit la mesajul lui Ioan ca fiind „Evanghelia“ (vezi Luca 3:18).

Cea de a şasea calitate a lui Ioan

Deşi Ioan a fost folosit în mod supranatural de Dumnezeu şi a devenit foarte popular printre mulţimi, el ştia că era nimic în comparaţie cu Isus, glorificându-şi întotdeauna Domnul:

„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Mat. 3:11).

Cât de multă diferenţă este între autoevaluarea lui Ioan şi aroganţa care este atât de des şi ostentativ etalată de „lucrătorii“ contemporani. Revistele colorate de prezentare a lucrării conţin fotografii cu ei pe fiecare pagină, în timp ce Isus abia dacă este menţionat. Ei se mândresc ca păunii în faţa bisericii, glorificându-se pe ei înşişi în faţa fraţilor lor. Sunt de neatins, plini de propria importanţă. Unii chiar îi comandă pe îngeri şi pe Dumnezeu! Şi totuşi, Ioan s-a considerat nedemn să ducă încălţămintea lui Isus, ceea ce în mod normal reprezenta un act îndeplinit doar de cei mai nesemnificativi servitori. Când a venit Isus la el să-L boteze, el s-a împotrivit la început, dar, de îndată ce şi-a dat seama că Isus era Hristosul, a declarat în faţa tuturor că ca era „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“ (Ioan 1:29). „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3:30) a devenit motto-ul smerit al lui Ioan.

Aceasta este cea de a şasea calitate a lui Ioan care l-a transformat în predicatorul preferat al lui Isus: Ioan s-a smerit pe sine şi L-a înălţat pe Isus. Nu a avut nici cea mai mică dorinţă de a se înălţa pe sine.

A şaptea calitate a lui Ioan

Predicatorii moderni vorbesc de obicei generalităţi de teamă să nu ofenseze pe cineva. Ce uşor este să predici „Dumnezeu vrea să facem ce este bine!“ Şi creştinii adeveraţi şi creştinii falşi vor spune într-un glas „Amin“ la o asemenea predică. Multor predicatorii le este, de asemenea, uşor să bată moneda pe păcatele scandaloase ale lumii, evitând orice menţiune referitoare la păcatele similare din biserică. De exemplu, aceştia se revoltă împotriva pornografiei, dar nu îndrăznesc să menţioneze casetele video şi DVD-urile catalogate drept violente şi imorale care sunt privite şi chiar colecţionate de mulţi dintre enoriaşii lor. Teama de oameni i-a prins în capcană.

Totuşi, Ioan nu a ezitat să predice specific. Luca scrie:

Noroadele îl întrebau, şi ziceau: „Atunci ce trebuie să facem?“ Drept răspuns, el le zicea: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel.“ Au venit şi nişte vameşi să fie botezaţi, şi i-au zis: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?“ El le-a răspuns: „Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi.“ Nişte ostaşi îl întrebau şi ei, şi ziceau: „Dar noi ce trebuie să facem?“ El le-a răspuns: „Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre“ (Luca 3:10-14).

Este foarte interesant că cinci dintre cele şase directive specifice pe care le-a dat Ioan aveau de a face cu banii sau cu lucrurile materiale. Ioan nu s-a temut să predice despre administrare, care se leagă de regula de aur şi de cea de a doua mare poruncă. Nici nu a aşteptat mai mulţi ani până când noii „credincioşi“ au fost pregătiţi pentru asemenea concepte „grele“. El a considerat că era imposibil să Îl slujeşti şi pe Dumnezeu şi pe Mamona şi deci administrarea bunurilor avea o importanţă foarte mare încă de la bun început.

Această idee atrage după sine o alta. Ioan nu a accentuat lucrurile mărunte, insistând pe modul de îmbrăcare şi alte subiecte ale sfinţeniei legate de aparenţele exterioare. El s-a concentrat pe „cele mai însemnate lucruri din Lege“ (Mat. 23:23). Ştia că ceea ce avea foarte mare importanţă consta în a ne iubi aproapele ca pe noi înşine şi a-i trata pe ceilalţi aşa cum am vrea să fim şi noi trataţi. Aceasta înseamnă să împărţim mâncarea şi hainele cu cei cărora le lipsesc aceste nevoi elementare, să fim cinstiţi faţă de ceilalţi şi să fim mulţumiţi cu ceea ce avem.

Aceasta era cea de a şaptea calitate pentru care Isus l-a preţuit pe Ioan: Nu predica în generalităţi, ci dădea oamenilor indicaţii specifice pe care trebuia să le facă oameni pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, chiar şi cele legate de administrarea bunurilor. Şi s-a focalizat pe ceea ce era important.

În concluzie

Lucrarea unui pastor sau a unui învăţător este desigur caracterizată de o gamă mult mai largă de subiecte decât cea a lui Ioan. Ioan a predicat pentru nepocăiţi. Pastorii şi învăţătorii trebuie să le dea învăţătură în primul rând celor care s-au pocăit deja. Învăţătura lor se bazează pe acele lucruri pe care le-a comunicat Isus ucenicilor şi care sunt scrise în epistolele Noului Testament.

Totuşi, de multe ori eşuăm să identificăm corect publicul căruia ne adresăm şi se pare că astăzi păcătoşilor li se predică deseori ca şi când ar fi sfinţi. Doar pentru că oamenii stau în biserică nu înseamnă că slujba noastră este aceea de a-i asigura că sunt mântuiţi, mai ales dacă vieţile lor nu se deosebesc în esenţă de vieţile celor din lume. În zilele noastre este o nevoie foarte mare de milioane de oameni ca Ioan Botezătorul care să predice de la amvonul bisericilor. Te vei ridica la înălţimea acestei provocări? Vei deveni unul dintre predicatorii preferaţi ai lui Isus?