Omule, poporule- nimeni nu te poate scăpa de gunoierul satan, decât numai Acela care (în locul fiecăruia) a luptat până la sânge la Golgota, i-a zdrobit capul şi-a încredinţat sufletul în mâinile Tatălui, pentru ca prin moartea lui „să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.” (Evrei, cap.2/14-15) Tot el ne-a dat Atotputernicia Dumnezeiască, pentru ca prin El să-i zdrobim şi coada sub picioarele noastre (Rom.16/20) Mulţi politruci, înţelepţi şi anticrişti vor face promisiuni şi minuni inimaginabile, dar nu-i credeţi, căci ei nivelează calea Fiarei şi a Prorocului mincinos… Cât se mai poate, prin naşterea din nou, goliţi-vă de toate roadele satanei din Gal.5/19-21, innecati-le,ingropati-le prin botezul în moartea Lui (Rom. cap.6) şi umpleţi-vă cu Plinătatea Duhovnicească, pentru a nu mai încape nici urmă de gunoier în voi; Credeţi în Dumnezeu cel viu, adevărat, drept, corect, infinit, primiţi-l si păstraţi-l, pentru a nu vă mai înşela cu dumnezeu cel cartonat, limitat, pictat, iconat, idolatru, aurit, dar mut, surd, olog, neputincios –preoţesc…

yyy Proiectul Blue Beam intenţionează simularea venirii lui Iisus pentru a manipula oamenii şi a distruge credinţa şi religiile;In timp ce preotii sunt preocupati de cistiguri mirsave ,prin care,asa cum scrie in Biblie,inlocuiesc pe Isuss,Cuvintul,cu datini,picturi iconate,mute,surde,invirt munti de euro din nunti,botezuri si inmormintari,dar nu platesc nici o taxa ;Iata cele 10 strategii de manipulare folosite de Putere și mass-media;Inca din burta mamei suntem supusi manipularii prin vaccinurile “gratuite”, dar bolnave;Apoi suntem manipulati tot pe banii nostri de politruci si alti boieri,de preoti de…Rodul educatiei idolatre, preotesti, dar Nedumnezeiesti , intrupeaza Sodoma si in Marea Britanie, prin educația sexuală, care dă liber pentru sexul între minori de 13 ani;
Ce spune Biblia despre Satan? De ce a făcut Dumnezeu pe diavol? Cum pot fi „răstignit cu Hristos?” Cheia biruinței! Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1 Resource by  John Piper; Și eu L-am răstignit pe Hristos – pelerini pe drumul spre Înviere; Credinţa în Cel răstignit-Ioan 19.35-42-John Thomas Mawson; Petru şi privirea Domnului- Luca 22.60,61- Walter Thomas Turpin; Braţul Domnului-Isaia 51.9; 52.10,13-15; 53.1-James Currie Trench; Domnul doreşte să sprijinească ucenicii cu inima întreagă a Lui- scris de :   Zac Poonen; Ce spune Biblia despre dragoste? Porunca iubirii; EXPLICAȚII LA BIBLIE… Babilonul numărul doi – temnița popoarelor

 

kkk3dyyh8

 

1-Iata cele 10 strategii de manipulare folosite de Putere și mass-media

0 Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate
Pentru aceasta: Să distragi permanent atenţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoţional.
0  Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii
Pentru aceasta: Inventează false ameninţări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real şi angajează opinia publică, iar apoi oferă soluţiile.
Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetăţenilor, apoi guvernarea providenţială salvează naţiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu preţul limitării propriilor libertăţi democratice.
o  Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău
Pentru aceasta: Mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumată de guvern), “gri” (parţial asumată) şi “negre” (niciodată asumată) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă preocupat pentru ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului. Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil dacă e administrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.
0  Poporul trebuie să creadă că şi ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trai mai rău este tot pentru binele său
Pentru aceasta: Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.
0 Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte
Pentru aceasta: Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de gândire superficială, naivă şi cu predispoziţie la intoxicări informaţionale.
0  Poporul trebuie dezobişnuit să problematizeze realitatea şi să acţioneze sub impulsul emoţiilor
Pentru aceasta: Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat.
0 Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să-i ocupe timpul şi să-l demotiveze în atingerea unor idealuri superioare
Pentru aceasta: Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ideal de a tine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula opiniile colective după bunul-plac.
o Poporul nu trebuie să aiba acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă
Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos.
0 Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei
Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turmă şi sunt uşor de controlat.
0  Poporul nu trebuie să creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare
Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare

2-Rodul educatiei idolatre,preotesti,dar Nedumnezeiesti ,intrupeaza Sodoma si in Marea Britanie,prin educația sexuală,care dă liber pentru sexul între minori de 13 ani

Dupa alte tari care au liberalizat pornografia printre tinerii studiosi ,un nou program de educație sexuală susține că sexul consensual între copii de 13 ani trebuie să fie considerat normal și descrie masturbarea și încercările de a atinge organele genitale ale altor copii drept „o dezvoltare sexuală sigură și sănătoasă” pentru copiii cu vârsta de doar 5 ani.
„Instrumentul” pus la dispoziția cadrelor didactice britanice a fost elaborat de Brook Advisory Service, o organizație din Regatul Unit care promovează contracepția și avortul la adolescenți, finanțată de Departamentul pentru Educație. Acesta utilizează un sistem de tip „semafor”, cu lumină roșie, galbenă și verde, pentru a distinge între ceea ce constituie comportamente sexuale sănătoase și dăunătoare, în opinia acestei organizații.
Pentru copiii de 13-17 ani, comportamentele pentru care se dă „undă verde” includ:
„obscenități și glume care concordă cu norma culturală actuală”,
„relații sexuale sau nonsexuale”,
„activitate sexuală, inclusiv îmbrățișări, săruturi, ținutul de mână” și
„consimțământul față de sexul oral și/sau cu penetrare cu alte persoane de același sex sau de sex opus care au vârste și abilități de dezvoltare similare”.
Ultima opțiune sigură enumerată pentru această grupă de vârstă este „alegerea de a nu fi activ(ă) sexual”.
La categoria de vârstă de nou-născut până la 5 ani, instrumentul de tip semafor dă „undă verde” pentru:
„jocul cu organele genitale proprii”,
„încercarea de a atinge […] organele genitale ale altor copii” și
„încercarea de a atinge […] sânii, fesele sau organele genitale ale adulților”.
Societatea Consilierilor în materie de Sănătate Sexuală (SSHA) din Regatul Unit susține programul ca
„un instrument ajutător în luarea deciziilor, [care] poate ajuta profesioniștii în munca lor de sprijinire a tinerilor, astfel încât aceștia să fie sănătoși și în siguranță”.
Dar o organizație a părinților este scandalizată de faptul că unele dintre activitățile sexuale descrise drept „normale” de către program sunt ilegale și contrazic învățătura oferită copiilor de către părinți.
Sarah Carter din partea Family Education Trust a declarat parlamentarilor membri ai comitetului select pentru educație al Camerei Comunelor, care studiază programul, că mulți părinți consideră recomandările programului nu doar neconforme cu vârsta copiilor, ci și necorespunzătoare din punct de vedere moral. Aceasta a subliniat că vârsta consimțământului sexual în Regatul Unit este de 16 ani, nu de 13. Carter a declarat parlamentarilor:
„Dacă un profesor are o poziție morală confirm căreia tinerii ar trebui să fie activi sexual de la vârsta de 13 ani, atunci aceasta va fi ceea ce el va comunica în fața clasei, când de fapt, părinții pot să nu împărtășească această concepție. Poate că ei doresc ca tânărul sau tânăra lor să mai aștepte începerea activității sexuale.”
„Așadar, deseori ceea ce se predă în cadrul materiei de educație sexuală și relații nu este întotdeauna legal.”
Dr. David Paton, profesor de economie industrială la Universitatea din Nottingham și expert de marcă în domeniul ratelor sarcinilor adolescentine, a avertizat în mod constant că educația sexuală explicită și disponibilitatea facilă a contraceptivelor, inclusiv „pilula de după”, nu a generat o scădere a sarcinilor sau avorturilor la adolescente, ci a cauzat o creștere uluitoare a bolilor cu transmisie sexuală, din cauza intensificării activității sexuale în rândul copiilor.
Paton a declarat în fața comitetului select pentru educație că are o „mare problemă” cu recomandările „instrumentului” care sugerează că relațiile între copiii de 13-17 ani reprezintă o „dezvoltare sigură și sănătoasă”:
„Recomandarea este nu doar înșelătoare, ci potențial periculoasă. Există o sumă de dovezi conform cărora activitatea sexuală precoce este asociată cu tot felul de rezultate adverse – inclusiv sarcini precoce și boli cu transmisie sexuală, dar și probleme de sănătate mintală și rezultate adverse pe plan academic.”
Graham Stuart, parlamentar laburist și președintele comitetului pentru educație, a fost de acord cu dl. Paton. A spune copiilor de 13 ani că a face sex face parte din procesul lor de creștere și
„a nu transmite mesajul că este greșit, că este dăunător, este periculos, înseamnă de fapt aproape o complicitate cu un lucru despre care știm că este dăunător pentru tineri.”

 3- Proiectul Blue Beam intenţionează simularea venirii lui Iisus pentru a manipula oamenii şi a distruge credinţa şi religiile

Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) intenţionează simularea venirii lui Iisus pentru a manipula oamenii şi a distruge credinţa şi religiile.
„Vom avea un guvern mondial, fie că vă place, fie că nu. Singura întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau prin consimţământ.” Paul Warburg – membru al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR), declaraţie făcută în februarie 1950 în faţa Senatului american.
„Suntem în zorii unei transformări globale. Nu mai avem nevoie decât de o criză majoră adecvată şi naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.”
David Rockeffeler – preşedinte de onoare al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR), preşedinte de onoare al Comisiei Trilaterale, membru Bilderberg, declaraţie făcută în septembrie 1994

În 1994 jurnalistul canadian Serge Monaste prezenta un amplu şi bine documentat material despre Proiectul NASA Blue Beam. Distrugerea credinţei prin false descoperiri arheologice de genul recentului “sarcofag al lui Iisus”. Organizarea unei gigantice mistificări în care se va simula prin proiecţii holografice venirea lui Iisus. Utilizarea undelor de joasă frecvenţă pentru controlul mental. Sunt doar câteva dintre planurile de instaurare a noii religii mondiale satanice cuprinse în acest proiect.
Fost ziarist la publicaţia canadiană L’Enquete şi fondatorul unei agenţii de presă independente – International Free Press Network, Serge Monaste este bine cunoscut ca autor al unor numeroase articole despre Noua Ordine Mondială. Serge Monaste a murit în condiţii suspecte. Încă din 1994 el spunea într-un interviu că a fost ameninţat în mod repetat de primul ministru canadian şi de Vatican. Sub pretextul că nu are voie să îşi educe copiii acasă, autorităţile l-au arestat şi i-au sechestrat familia. Întors acasă, Serge Monaste, care nu suferise niciodată de probleme cardiace, a avut un atac de cord în urma căruia a murit. La scurtă vreme, un alt jurnalist care îl ajuta în investigaţii a murit tot în urma unui atac de cord, la fel de suspect. În dezvăluirile sale Serge Monaste arată pe baza unor documente autentice cum pot fi provocate astfel de atacuri de cord unor persoane incomode.
Vă prezentăm în continuare extrase din prezentarea realizată de Serge Monaste în 1994 în care demască proiectul Blue Beam. Traducerea după înregistrarea audio a fost completată cu comentariile noastre privitoare la o serie de evenimente ce confirmă parcurgerea unora dintre etapele acestui proiect.
“International Free Press Network nu este un grup religios sau o organizaţie politică, ci o agenţie de presă independentă care realizează investigaţii. Suntem specializaţi în investigarea şi publicarea de rapoarte speciale şi casete audio care demască dedesubturile implementării unei Noi Ordini Mondiale. Scopul nostru este să îi ajutăm pe oameni să realizeze că venirea Noii Ordini Mondiale nu este un vis şi nici o presupunere paranoică. Este un proiect satanic în curs de desfăşurare. Care este scopul lui? Să distrugă religiile tradiţionale şi mai ales religia creştină şi să le înlocuiască cu o religie mondială unică, bazată pe cultul omului. Să abolească familia aşa cum o ştim noi astăzi şi să o înlocuiască cu indivizi (cetăţeni mondiali, oameni universali n.n.) care lucrează fiecare pentru gloria guvernului mondial unic. Să distrugă orice formă de creativitate artistică sau ştiinţifică pentru a putea implementa o singură viziune, cea a guvernului mondial. Să implementeze apartenenţa obligatorie la un stat mondial condus de o forţă militară unică, de o Justiţie mondială, de o singură lege comercială, să îi oblige pe oameni să trăiască într-o pace falsă şi să impună o nouă religie şi o nouă cultură mondială.”
“Blue Beam (raza albastră) este un proiect al NASA care presupune patru direcţii de parcurs pentru implementarea noii religii mondiale New Age. Această religie este chiar baza noului guvern mondial, pentru că fără aducerea omenirii în această sclavie spirituală dictatura Noii Ordini Mondiale nu ar fi posibilă.“
False descoperiri arheologice pentru a submina credinţa

“Primul pas în acest proiect vizează discreditarea sau re-evaluarea tuturor cunoştinţelor religioase de până acum. Prin crearea unor cutremure artificiale în locaţii precise de pe planetă, în care s-a presupus mereu că se ascund secrete importante, se va urmări scoaterea la lumină a unor aşa-zise noi descoperiri arheologice prin intermediul cărora se va “dovedi” că doctrinele marilor religii sunt false.“
Ne vom opri mai mult asupra modului în care această etapă este deja pusă în aplicare, pentru că am asistat de curând la un astfel de „cutremur”… de data aceasta mediatic. În seara zilei de 26 februarie 2007 pe toate posturile TV româneşti şi internaţionale James Cameron anunţa lumii că a descoperit «sarcofagul lui Iisus» şi al familiei sale. Iniţial am crezut că este vorba despre un nou film. La urma urmei cel care ne vorbea era un regizor, un creator de ficţiuni precum Terminator, Alien sau Titanic. De data aceasta însă James Cameron vorbea cu convingere despre o mare descoperire arheologică, despre dovezi ştiinţifice, despre teste ADN şi statistici care puneau la îndoială chiar bazele religiei creştine. Arheologii găsiseră 10 cutii cu oase pe care se aflau inscripţionate nume. Pe şase dintre ele se aflau nume cheie din Noul Testament: Joshua – Iisus, Maria, Iosif, Meriem – Maria Magdalena, Matei, Iuda. Despre celelalte patru nume care nu aveau atâta semnificaţie religioasă, James Cameron nu a amintit însă nimic.
A susţinut doar că are dovada că acestea sunt oasele lui Iisus, ale mamei sale Maria, ale tatălui său Iosif, ale Mariei Magdalena (Meriem) – soţia sa conform testelor ADN realizate asupra oaselor şi fiului lor – Iuda. Testele ADN puteau într-adevăr dovedi că oasele respective aparţineau unui cuplu care avea şi un copil, însă nu dovedeau că aparţin lui Iisus. În plus numele respective erau ceva comun în Ierusalimul acelor vremuri. Erau întâlnite la fel de des cum am întâlni noi acum numele de Ion, Maria şi Gheorghe. Pentru a elimina şi acest impediment din calea mistificării sale Cameron invocă părerea unui expert în probabilităţi, Andrey Feuerverger. Acesta calculează ce şansă există ca cele şase nume găsite pe sicriele de la Ierusalim să fi făcut parte din familia lui Iisus. O falsă problemă pentru că în realitate nu are cum să existe un sicriu al lui Iisus şi chiar dacă ar exista, statistica nu este relevantă pentru a o rezolva. Răspunsul expertului contrazice teoria regizorului: statistic şansa este 1 la 600. Iar acesta, în loc să spună că în proporţie de 99% nu are cum să nu fie vorba de familia lui Iisus, spune că există totuşi o şansă!
În plus această manipulare atât de intens mediatizată este infirmată chiar de cel care a descoperit osuarele, arheologul Amos Kloner. Într-un interviu publicat în Jerusalem Post, dar nu atât de intens mediatizat el spune: „Ceea ce pretinde documentarul este un fals istoric. Nu există un mormânt al familiei lui Iisus. Nici nu se putea face un astfel de mormânt, astfel încât să cuprindă persoane care au murit în locuri diverse, la distanţe mari în timp.” Cine are interesul ca lui James Cameron să i se acorde minute în şir de emisie pe toate canalele TV din lume, prezentând de fapt o ficţiune? Cine are interesul să mediatizeze atât de intens o aşa-zisă descoperire care atacă credinţa creştină? Aceiaşi care au conceput şi proiectul Blue Beam, la a cărui punere în practică vedem că participă acum celebrul regizor.
Show-ul secolului – „Venirea lui Iisus”
Al doilea pas al proiectului NASA presupune organizarea unui gigantic spectacol holografic proiectat chiar pe cer, astfel încât să fie vizibil pe întreaga planetă, care va simula venirea lui Mesia. Prin emisia unor unde care acţionează direct asupra creierului, fiecare om va vedea în această hologramă pe Mântuitorul specific religiei sale şi îl va auzi vorbindu-i în limba lui.
Cu ajutorul unor computere performante care vor coordona spectacolul şi al sateliţilor din jurul pământului care vor emite semnale de joasă frecvenţă (LF), foarte joasă frecvenţă (VLF) şi extrem de joasă frecvenţă (ELF) vor fi proiectate holograme folosind pe post de ecran pelicula de sodiu care înconjoară pământul la o înălţime de aproximativ 100 de km. Animarea pe computer şi semnalele auditive vor părea că provin din adâncimile spaţiului şi îi vor face pe adepţii ardenţi ai diferitelor religii să creadă că sunt martorii mult promisei întoarceri a propriului Mesia.

“Apoi proiecţiile lui Iisus, Mohamed, Buddha, Krishna etc. se vor uni într-o singură imagine şi « Salvatorul » universal le va face o mare revelaţie. Le va spune că diversele scripturi sunt false şi că vechile religii sunt responsabile pentru răul de pe planetă.

De aceea ele trebuie abolite pentru a lăsa locul unei noi religii care va fi condusă de el, unicul Dumnezeu pe care îl pot vedea cu ochii lor şi auzi cu urechile lor.”
Diabolicul plan prevede ca în urma acestei apariţii să se creeze o mare dezordine socială, în care milioane de susţinători fanatici ai dogmei unei religii se vor ridica împotriva altor milioane de susţinătorilor fanatici ai dogmei altor religii. Se vrea astfel generarea unor conflicte cum nu s-a mai văzut până acum. Pare de domeniul fanteziei, însă mijloacele pentru a realiza aceasta deja există.
„Diverse servicii secrete arată că în ultimii 25 de ani (este vorba de anul 1994 n.n.) fosta URSS a stocat deja într-un computer extrem de avansat informaţii despre proprietăţile electrice, chimice şi biologice ale creierului uman rezultate în urma studiilor pe milioane de oameni. Aceste date permit manipularea senzaţiilor auditive şi vizuale. Au fost stocate de asemenea şi date despre toate limbile şi dialectele vorbite în prezent pe glob pentru a fi generate mesaje artificiale pe înţelesul oricui. Existenţa unor astfel de computere este menţionată şi într-un articol publicat în martie 1983 în ziarul Sidney Morning Arrow.
La fel stau lucrurile şi în SUA şi Europa. Încă din anii ‘70 s-au realizat cercetări asidue privind combinarea undelor electromagnetice şi a hipnozei. În 1974 cercetătorul G.F. Shapis scria: «Cuvintele hipnotizatorului pot fi modulate electromagnetic, astfel încât să acţioneze direct asupra creierului sub formă de unde, fără a mai fi nevoie de receptarea şi transportarea sunetului şi fără ca persoana expusă la astfel de influenţe să aibă vreo şansă de a controla fluxul informaţional receptat.» Cei care cercetează fenomenul de channeling au observat că numărul celor care se consideră canale a crescut exponenţial de când se fac astfel de cercetări. Cei care practică aşa ceva ar trebui să îşi utilizeze simţul critic şi discernământul pentru că de cele mai multe ori nu cunosc sursa a ceea ce ei numesc ghidare divină.”
Vorbirea artificială asigură controlul mental

„Existenţa unor astfel de tehnologii ţine de a treia direcţie de dezvoltare a proiectului Blue Beam care vizează comunicarea telepatică şi electromagnetică prin unde de joasă, foarte joasă şi extrem de joasă frecvenţă care îi va face pe oameni să creadă că îl aud pe propriul lor Dumnezeu vorbindu-le. Astfel de unde generate de computer vor fi transmise prin intermediul sateliţilor şi vor interacţiona cu gândirea naturală, făcând să apară ceea ce se numeşte „vorbire artificială”. Acest gen de tehnologie există încă din anii ‘70 şi a fost perfecţionată prin cercetări ulterioare privind relaţia dintre creierul uman şi computer.
În ianuarie 1991 la Universitatea din Arizona a avut loc conferinţa intitulată „Cercetarea avansată NATO cu privire la fenomene emergente ale sistemelor biomoleculare”. Ce înseamnă aceasta mai exact? Într-una din lucrările prezentate la această conferinţă erau prezentate echipamente care puteau face un orb să vadă sau un surd să audă. Echipamente care puteau calma orice durere, fără a interveni cu medicamente şi a căror utilizare ar fi permis oricărei fiinţe umane să îşi menţină şi la vârste înaintate aceleaşi funcţii de la tinereţe. Autorul lucrării în cauză trăgea un semnal de alarmă asupra pericolului ca astfel de cercetări să fie deturnate de la scopul lor iniţial şi să fie folosite împotriva oamenilor. El afirma că astfel de echipamente sunt operaţionale în cadrul CIA şi FBI, nu pentru a vindeca oameni, ci pentru a tortura şi omorî pe cei care se opun sistemului sau pentru a crea ceea ce în mod obişnuit se numeşte „candidat manciurian”.
Avem date care arată că astfel de experimente au loc şi în Marea Britanie, Australia, Franţa, Germania şi Finlanda. Agenţiile guvernamentale şi corporaţiile care lucrează mână în mână cu ele sunt gata să facă orice pentru a-şi atinge obiectivul: controlul social total. De ce? Foarte simplu. În primul rând, dacă terorizezi populaţia şi o faci să se teamă pentru siguranţa şi viaţa sa, îţi va fi mai uşor să implementezi un sistem draconic, să o supraveghezi, să o dezarmezi şi apoi să îi spui că totul este pentru protecţia ei. În al doilea rând pentru că aşa este mai uşor să promovezi un nou sistem politic şi social, în locul celui vechi care pare să nu mai funcţioneze. Evident că alternativa este pregătită de multă vreme şi se numeşte Noua Ordine Mondială. Frica a fost mereu utilizată ca un instrument cu care Elita a controlat şi a subjugat masele. Vechea zicală „Divide et impera” (Dezbină şi stăpâneşte) a fost aplicată în toate colţurile planetei pentru a avea siguranţa că oamenii sunt speriaţi, se tem pentru siguranţa lor şi îşi pierd încrederea în ceilalţi oameni. Şi aceasta este tot o formă de control mental.”
Subliniem faptul că Serge Monaste spunea toate acestea în 1994, anticipând astfel înscenarea de la 11 septembrie 2001, care a permis instaurarea unui sistem de teroare şi a unor reguli stricte de supraveghere a populaţiei sub pretextul asigurării siguranţei acesteia.
„Controlul mental de astăzi presupune mult mai mult, arată Serge Monaste în continuare. Iată ce scria în 1970 psihologul Gene V. Mc Connell într-un articol publicat în Psychology Today: „A venit ziua în care putem combina privarea senzorială cu drogurile, hipnoza şi manipularea prin recompensă-pedeapsă pentru a câştiga un control aproape absolut asupra comportamentului unui individ. Putem deci realiza rapid şi cu destulă eficienţă un fel de spălare a creierului care duce la schimbări dramatice de comportament şi personalitate. Ar trebui să dăm o nouă formă societăţii astfel încât să fim cu toţii antrenaţi încă de la naştere să facem ceea ce societatea vrea ca noi să facem. Avem tehnologia necesară pentru a face aceasta. Nimeni nu este stăpânul propriei personalităţi. Nimeni nu are nimic de spus cu privire la ce fel de personalitate dobândeşte, deci nu are nici un motiv de a refuza să dobândească o nouă personalitate, dacă cea veche pe care o are este anti-socială”.
Dovezi ale existenţei tehnologiei pentru control mental

„Tehnologia ce urmează a fi utilizată pentru controlul minţii în Proiectul Blue Beam include un transmiţător care emite pe frecvenţa sistemului nervos uman. El a fost deja produs de firma Laurel Electro-Optical System din Pasadena, California. Laurel este unul dintre colaboratorii apropiaţi ai Aviaţiei Americane şi a lucrat mult în domeniul construirii unor arme care să implementeze mesajul direct în mintea inamicului. Aparatul utilizează radiaţii electro-magnetice şi frecvenţe extrem de joase şi a fost utilizat pentru a tortura fizic şi mental oamenii de la distanţă. Arme de acest tip au fost aplicate în anii ‘70 contra femeilor britanice care protestau împotriva prezenţei unor rachete americane în baza aeriană Greensam Common Air Base. Această armă poate induce o totală privare senzorială auditivă şi acţionează direct asupra nervilor auditivi, cu asemenea putere încât îi blochează victimei inclusiv capacitatea de a-şi auzi propriile gânduri. Exact ca în vechea zicală care spune: „e aşa mult zgomot aici că nu mă pot auzi nici pe mine gândind.”
Dovezi despre existenţa unor astfel de tehnologii există inclusiv în publicaţii ale Departamentului American al Apărării. Căpitanul Paul E. Tyler semnează o lucrare având ca titlu „The electromagnetic spectrum and low intensity conflict” (Spectrul electromagnetic şi conflictul de intensitate joasă) inclusă în colecţia „Low intensity conflict in modern technology” (Conflictul de joasă intensitate în tehnologia modernă) publicată în 1986 de Air University Press, Maxwell Air Force Base, Alabama. Aici se vorbeşte despre microunde care generează senzaţii auditive care pot fi auzite doar de individul ţintă. Tehnologia este relativ simplă şi poate fi folosită doar având la dispoziţie un banal radar de poliţie. Fascicolul de microunde generat de aparat este modelat în frecvenţe audio şi transmis direct în creier de care este receptat ca o voce, deşi nu a fost emis nici un sunet. Exact ceea ce se va petrece în proiectul Blue Beam.
În cartea sa „Corpul electric,” Robert Becker, nominalizat la premiul Nobel, descrie o serie de experimente conduse la începutul anilor ‘60 de Olenfree, în cadrul cărora s-au obţinut astfel de fenomene. Olenfree a mai descoperit şi cum poate să încetinească, să accelereze sau chiar să oprească inima unei broaşte prin sincronizarea pulsului cu frecvenţa unor microunde. De aici până la provocarea unor atacuri de cord unor fiinţe umane este doar un pas.
Tot în aceeaşi lucrare, Robert Becker menţionează cercetările dr. Joseph C. Sharp de la Institutul de Cercetare al Armatei Walter Reed, care a realizat teste pe propria persoană. În timp ce se afla într-o cameră perfect izolată fonic (deci prin pereţii căreia nu puteau pătrunde sunete) a auzit cuvinte ce i-au fost transmise prin simpla generare a unor unde electromagnetice cu vibraţie analoagă cuvintelor receptate de el. Concluzia a fost: „un astfel de aparat poate fi în mod clar aplicat în anumite operaţiuni în care se doreşte ca ţinta să ajungă la nebunie sau să îi transmiţi instrucţiuni nedetectabile de altcineva.”
Şi James Lin explica în 1978 în cartea sa intitulată „Microwave Auditory Effect and Application” (Efectul auditiv al microundelor şi aplicarea lui) cum poate fi auzită o voce transmisă direct către creier fără a exista o vibraţie sonoră.
Pe 21 septembrie 1977 CIA a prezentat rezultatele studiilor sale în faţa subcomisiei pentru sănătate şi cercetare ştiinţifică a Senatului american. Doctorului Sidney Gottlieb care conducea programul MK Ultra la acea vreme i s-a cerut în mod explicit să discute despre cercetările CIA privind acţiunea de la distanţă asupra organismului uman prin mijloace electronice.”
Controlul total asupra planetei va fi obţinut prin teroare

„A patra dimensiune a proiectului Blue Beam include controlul total asupra planetei. Pentru aceasta se va simula o invazie extraterestră în marile oraşe ale lumii. Se mizează pe faptul că ţările care deţin armament nuclear îl vor utiliza pentru a se apăra de acest pericol, devenind apoi total vulnerabile faţă de adevăratul atac, ce va fi realizat ulterior de guvernul din umbră.”
Subliniem aici că tema unui atac extraterestru simultan în marile oraşe ale lumii apare aproape obsesiv în filmele de la Hollywood. În urma unui astfel de atac toate ţările mari, SUA, China, Rusia etc., colaborează între ele atacându-i pe extratereştrii cu armele de care dispun. Fără nici un rezultat. Când situaţia pare a fi disperată apare El – unicul Salvator. Vedem cum prin astfel de filme ni se oferă de fapt modele de gândire. Suntem antrenaţi să ne temem de un atac extraterestru, suntem antrenaţi să îi ripostăm în forţă şi apoi să aşteptăm apariţia unui salvator unic. Şi aceasta este tot o formă de control mental.
„Scopul este să fie anihilată orice formă de opoziţie faţă de Noua Ordine Mondială. Utilizând tehnologiile despre care am vorbit mai sus undele generatoare de gânduri vor putea fi transmise prin reţelele de fibre optice, cabluri TV, linii telefonice şi vor pătrunde în orice echipament care conţine microcipuri. La acel moment procesul de implantare al microcipurilor la nivelul populaţiei va fi realizat, astfel încât oamenii vor putea fi uşor împinşi la un val de sinucideri, violenţe şi nebunie.
Am fost întrebat de multe ori când se vor petrece toate acestea. După ce va fi creată o criză economică, care îi va forţa pe oameni să îşi cheltuiască toate rezervele de bani. Apoi va fi implementat un sistem planetar de plăţi electronice astfel încât nimeni să nu poată supravieţui în afara lui. După atâtea dezastre omenirea va fi gata să implore apariţia unui salvator care să restabilească pacea cu orice preţ, chiar cu preţul propriei libertăţi. Un principiu similar a fost aplicat în URSS pentru instalarea comunismului.”
Soluţia pentru a contracara proiectul Blue Beam.. Solutia este Iisus

Pare un tablou sumbru şi înfricoşător. Poate că acesta este şi scopul pentru care astfel de dezvăluiri sunt lăsate să apară. Cunoscând ceea ce ni se pregăteşte putem lua însă măsurile necesare pentru a nu se ajunge acolo. Dezvoltarea discernământului, conştiinţa de sine, cultivarea rezonanţei cu aspectele benefice, divine, meditaţia, rugăciunea, practica spirituală asiduă sub ghidarea unui maestru autentic anihilează aceste influenţe malefice. Acest lucru este binecunoscut de cei care doresc să controleze întreaga planetă şi de aceea de mii de ani şcolile spirituale în care oamenii învaţă astfel de practici sunt prigonite, distruse sau deturnate. Vom încheia citând tot din prezentarea lui Serge Monaste care demonstrează că slujitorii Noii Ordini Mondiale exact aceasta ne împiedică să facem.
„În numărul din decembrie 1980 al US Army Journal, într-un un articol semnat de lt.col. John B. Alexander sub titlul „The new mental battlefield, beam me up Spock” (Noul câmp de luptă mental, radiază-mă Spock), acesta scrie: „Voi da mai multe exemple care să ilustreze progresele făcute în acest domeniu. Avem acum abilitatea de a vindeca sau de a cauza o boală de la distanţă, inducând boala sau moartea fără cauze aparente. A fost raportată şi posibilitatea de modificare telepatică a comportamentului, care include abilitatea de a induce stări hipnotice de la o distanţă de peste 1000 de km. Utilizarea hipnozei telepatice este o zonă care merită a fi exploatată. Ea va permite ca agenţii noştri să fie implantaţi subconştient cu programul pe care trebuie să îl execute, astfel încât nu va mai fi nevoie să utilizăm telefonul. Dacă vor fi perfecţionate, aceste tehnici vor permite transferul direct al gândurilor de la o minte sau grup de minţi la o audienţă ţintă. Receptorul nu va fi conştient că i-au fost implantate gânduri, va crede că sunt gândurile lui. Este posibil să introducem gânduri artificiale într-un computer şi apoi să le transmitem prin intermediul unui satelit, astfel vom putea controla întreaga planetă.
Limitele acestui sistem sunt doar cei care îşi vor pune permanent întrebări cu privire la motivaţia care stă în spatele gândurilor lor şi nu le vor da curs automat. Este evident că televiziunea, filmele, publicitatea şi diferite forme de presiune socială au grijă să elimine pe cât posibil această categorie de oameni. Informaţiile privind acest gen de tehnologii vor fi considerate ridicole tocmai pentru că ele nu se vor conforma cu viziunea asupra realităţii pe care chiar noi o inducem; doar mai există şi în zilele noastre oameni care cred că pământul este plat”.
Proiectul N.A.S.A. „Blue Beam” si inevitabilul pericol al omenirii
Este stiut faptul ca mass-media raspandeste informatii, fie ele adevarate sau false si ca are puterea de a manipula populatia. De aceea mai marii lumii contemporane se folosesc de mass-media pentru a putea impune oamenilor o gandire minimalizata, dupa cum dicteaza ei. Ei nu-si doresc ca oamenii sa posede o gandire matura, in sensul ca nu le da voie sa cerceteze singuri, nu vor oameni informati si bine educati capabili de gandire critica pentru ca acest lucru i-ar impiedica sa-si continuie proiectele de acaparare a intregii omeniri, a intregii planete. De aceea fac documentare despre formarea si evolutia Universului, unele contin adevar, altele ascund in spatele acestor adevaruri interese politice. Ei pun totul pe tava bietului om simplu pentru a nu-i da sansa sa se documenteze singur, astfel avand o acoperire perfecta pentru a lucra in liniste si fara stres la planurile diabolice de stapanire absoluta.Faimosul proiect „Blue Beam”, care se traduce „Raza Albastra” al N.A.S.A. (National Aeronautics and Space Administration) a avut etape diferite, pentru a implementa Noua Religie condusa defapt de insusi Antihrist. Mentionez faptul ca Noua Religie este fundatia Noului Guvern Mondial.Acest proiect al N.A.S.A., Blue Beam se refera in primul rand la re-evaluarea cunostintelor arheologice. Vor iesi la iveala „noi descoperiri” prin care vor contesta doctrinele religioase de orice fel, expunand aceste doctrine ca fiind false si eronate. Vor nega credinta tuturor crestinilor si musulmanilor, dar pentru aceasta au nevoie de „dovezi” false din trecut care sa dovedeasca tuturor ca religia de orice fel este inteleasa si interpretata gresit.Apoi vor crea „Marele Spectacol pe Cer”. Va avea loc un „spectacol spatial” gigantic, cu proiectii holografice 3D, proiectii de imagini in diferite locatii din lume, fiecare fiind o imagine diferita in functie de credinta religioasa predominanta in acea zona. Aceasta noua „Voce a lui Dumnezeu” va fi rostita in toate limbile pentru a-i face pe toti sa inteleaga care este „adevarul” si care este „adevaratul” Dumnezeu. Se vor folosi de un procedeu de hipnoza pentru a putea atrage pe toti. Un procedeu asemanator intalnim si la televizoarele pe care toti le avem in casele noastre. Televizorul emite la un interval de timp regulat unde alpha care pot fi observate limpede precum o serie de linii orizontale atunci cand este folosita o camera video pentru filmarea unui televizor deschis, si care in timp afecteaza creierul uman, provocandu-i leziuni si dependenta de aceste aparate. Hipnoza provine din proiectiile ce vor avea loc si se adreseaza direct creierului uman, astfel ii poate face pe toti sa creada ca a vorbit „adevaratul Mesia” sau mai bine zis „noul Mesia”.De astfel de proiectii sau folosit si la „incidentul” da la 11 septembrie creand iluzia impactului unor avioane cu „Turnurile Gemne”. Adevarul fiind scos la iveala mult mai tarziu. Cu totii stim ca defapt au fost detonate aceste cladiri tot din scopuri politice.Aceste imagini vor fi proiectate din sateliti la aproximativ 60 de mile mai sus de Pamant, in stratul de sodiu. Imaginile holografice vor fi folosite intr-o simulare apocaliptica, in timpul careia tuturor natiunilor li se vor arata scene care vor reprezenta implinirea profetiilor, acestia dorind sa verifice reactiile ce vor avea loc in acele momente. Proiectul are capacitatea, ca prin anumite dispozitive, sa ridice un numar mare de oameni, trimitandu-i intr-un spatiu si timp necunoscut. Impotrivirea la Noua Religie Universala, la Noul Mesia vor aduce multe pierdri de vieti omenesti la o scara inimaginabila in toata istoria omenirii.
Proiectul Blue Beam va pretinde ca este implinirea tuturor proorociilor din trecut.
Astfel cu efectele produse de calculator si cu sunetul care pare ca provine din spatiu, oamenii de orice confesiune vor asista la „Revenirea lui Mesia” sau mai bine zis „Venirea lui Antihrist”. Apoi acest „Mesia” va „corecta” „conceptiile gresite” aparute in timp si se va proclama pe sine „Mesia”, ca fiind unicul si adevaratul dumnezeu.Acest eveniment va avea loc intr-o perioada de anarhie politica mondiala, creeata datorita unei catastrofe globale (probabil presupusul impact al Planetei X sau Nibiru cu Terra). SUA planuieste sa foloseasca „Cantecul Bucuriei” a lui Beethoven, ca imn pentru introducerea Noii Religii Mondiale. Daca punem acest spectacol spatial alaturi de Programul Star Wars, obtinem o combinatie de radiatii electromagnetice si hipnoza.Se vorbeste cam peste tot despre acest impact al Planetei X sau Nibiru cu Pamantul in anul 2012. „Cercetatorii” sustin ca aceasta planeta are traiectoria indreptata spre Terra, iar in 2012 va avea loc presupusul impact. Aceasta „descoperire” este facuta ca sa distraga atentia tuturor locuitorilor Pamantului si de a-i „pregati” psihologic pentru ce va urma. Daca intr-adevar va putea fi observata pe cer in cursul anului 2009 asa cum ne „informeaza” N.A.S.A. atunci cu siguranta trebuie sa-i acordam mai multa atentie, dar pana atunci nu trebuie sa o lasam sa ne distraga de la prezent pentru ca sunt alte probleme care necesita atentie. Ce inseamna de fapt aceasta discutie despre Planeta X cand o adaugi imaginii in ansamblu, la scara globala? Te face sa te focalizezi pe viitor, departe de prezent, te face sa desconsideri ceea ce se intampla in jurul tau si sa ignori orice alta conspiratie pe care o observi in jurul tau pentru ca niciuna nu va mai valora nimic in 2012, atunci cand Planeta X va sosi si „lumea se va schimba”. Te stimuleaza sa ignori criza financiara mondiala si introducerea noilor monede; sa ignori atacurile teroriste si cum pare ca a fost o lucrare premeditata; sa ignori actiunile politiei si armatei si sa ignori actiunile Guvernului care iti anuleaza drepturile. Te face sa ignori dovezile de la 11 septembrie; sa ignori cum isi poarta ei razboaiele; sa desconsideri ce se intampla in Irak; sa ignori cum iti demonteaza drepturile cu pretextul de a te feri de teroristi prin implantul cu cipul RFID. Te stimuleaza sa accepti si sa nu te igrijorezi din cauza camerelor de supraveghere si a cipurilor de urmarire RFID; sa-ti tii ochii departe de evenimentele ce se petrec pe scena politica a lumii. Sa ignori inchisorile secrete si torturile de acolo pentru ca lumea va fi curatata in 2012 cand Planeta X va sosi, iar lumea se va schimba. Daca intr-adevar va fi un impact cu Planeta X aceasta va fi o simulare al N.A.S.A cu proiectii 3D si posibil o catastrofa „naturala” pentru a reduce populatia cu cel putin trei miliarde asa cum si-au propus.In realitate „elita puterii” incatuseaza multimea de oameni care se trezesc si cauta adevarul si ii tine distrasi inca 3 ani asteptand ca lumea asa cum o stim noi sa se sfarseasca, in timp ce ei sunt lasati sa-si termine de finisat planurile departe de ochii iscoditori si de cercetatorii enervanti. Atunci in 2012 lumea cum o stim noi ar putea intr-adevar sa se sfarseasca dar nu din cauza unei catastrofe sau din cauza Planetei X, ci se va sfarsi prin faptul ca lumea prezenta va trece, iar Noua Ordine Mondiala va incepe in acont.Sunt oameni care iti controleaza viata si tu nici nu stii, este intra-devar o conspiratie globala si modul in care este purtata si ascunsa este prin controlul monetar global. De unde rezulta controlul ulterior ale celorlalte sisteme importante de sus in jos pe scara lantului trofic cum ar fi guvernele si mass-media. Ori atunci cand controlezi aprovizionarea monetara controlezi guvernul, iar atunci cand controlezi guvernul, controlezi oamenii si controlezi tot ce stiu ei si tot ce cred ei ca e adevarat, iar cand o faci global controlezi totul. Trebuie sa luam in cosiderare ca acesti bancheri, internationali controleaza acum toata mass-media importanta au legaturi cu toate marile companii petroliere si companii de arme, finanteaza toate partidele politice importante si controleaza moneda tuturor tarilor. Ei sunt cei ce imprumuta tarile cand a izbucnit un conflict militar, urmand ca apoi sa ceara dobanda pe suma care a „oferit-o”. Din acest motiv cel mai mare profit il au in timpul razboiului. Prin tot ceea ce controleaza ei controleaza pe toti oamenii, mai ales prin mass-media.Observam ca democratia americana este identica cu nazismul german prin faptul ca au acelasi scop sa ucida si sa sa fie conducatori absoluti si sa ingradeasca libertatea oricarei persoane, doar ca in al 2 -lea razboi mondial au esuat, iar astazi aceeasi oameni incearca din nou, cu o alta strategie: controlul psihologic. Al treilea razboi mondial a inceput doar ca oamenii din intreaga lume nu au realizat ca acest al treilea razboi mondial este razboiul pentru Noua Ordine Mondiala, care este purtat impotriva populatiei lumii de catre „elita puterii” prin intermediul guvernelor si a mass-mediei pe care o controleaza. De asemeni tot ei controleaza si rezerva alimentara. Iarasi, daca acestia controleata si aprovizionarea alimentara, controleaza lumea.Elita conducatoare stie ca oamenii ii depasesc mult ca numar si nu au nicio sansa de reusita intr-o lupta pe fata impotriva umanitatii, astfel metoda pe care o folosesc este aceea a deceptiei. Ei stiu ca primul si cel mai important pas in calea planurilor lor pentru cucerirea planetara si subjugarea finala a oamenilor este controlul mintii. Acesta este un razboi psihologic pe care ei stiu ca trebuie sa-l castige. Unealta principala de care se folosesc ca sa-si atinga scopurile este televizorul. Pana si in alimente pun substante toxice si cancerigene, iar in pasta de dinti flourura invocand sanatatea dentara, in realitate este daunatoare. Daca cititi ingredientele de la otrava pentru soareci observati ca sunt cam aceleasi cu cele din pasta pentru dinti. Cel mai mult se folosesc de televizor, fiind cea mai importanta si atotpatrunzatoare unealta hipnotica conceputa vreodata, televizorul invata oamenii ce sa gandeasca dar nu cum sa gandeasca. Televizorul ofera lumii moderne o perceptie complet falsa a societatii din lumea intreaga si asupra fiecaruia dintre noi. Prin televizor elita conducatoare a fost capabila sa creeze o distracta dezinformata si divizata societate ce sufera de amnezie in privinta istoriei si totusi acesti oameni se vad pe ei insisi bine informati si sunt foarte prompti la mustrarea si ridicularizarea oricarei persoane ce le ofera o perspectiva alternativ ca urmare a ideilor introduse in mintea lor de televizor si printr-o inductie continua a televizorului spre a cumpara obiecte fara sens, mode pe care televizorul ii informeaza ca prin asa ceva se fac definiti ca persoane. Deci observam cum televizorul insusi ca obiect este daunator prin faptul ca ne „educa” dupa bunul lor plac si ne ingradesc intr-un fel sau altul libertatea de alegere. Iar mass-media vine si contribuie si ea la „educatia” noastra cu o avalansa de informatii in mare parte eronate voit pentru a ascunde adevarul. Deci orice organizatie, N.A.S.A, O.N.U sau mai stiu eu ce organizatie, toate contribuie la manipularea noastra prin controlul absolut asupra mintii, fiind un control psihologic; si contribuie la distragerea atentiei noastre cu diferite „probleme de interes public” false, doar pentru a putea lucra „elita puterii” in”liniste” la planul diabolic de acaparare a lumii prin orice mijloc.
Sa fiti binecuvantati cu totii.. vor veni vremuri grele .. sa aveti credinta mare in numele lui Iisus …adonai !
Sursa articol : http://www.stiri-extreme.ro/?p=388
Share this:

4- In timp ce preotii sunt preocupati de cistiguri mirsave ,prin care,asa cum scrie in Biblie,inlocuiesc pe Isuss,Cuvintul,cu datini,picturi iconate,mute,surde,invirt munti de euro din nunti,botezuri si inmormintari,dar nu platesc nici o taxa

In 2014, Biserica Ortodoxa Romana a oficiat peste106.500 de botezuri siaproape 66.666 de cununii religioase. Urmeaza o intrebare simpla: Cati bani s-au inregistrat din toate aceste servicii?

Fara a mau lua in calcul banii adunati de pe morti,daca facem un sumar calcul plecand de la sumele vehiculate in mass-media privind tarifele practicate la aceste slujbe ajungem la incasari de sute de milioane de euro pe care BOR le-a inregistrat anul trecut doar din aceste servicii. Tarifele pentru nunti si botezuri, in Capitala, incep de la 250 de lei si ajung pana la 1.500 de lei.
Organizarea unei cununii religioase la biserica Sfantul Anton, situata in spatele Hanului Manuc, este de 800 de lei.
Pentru botez, pretul este la jumatate. La biserica “Domnita Balasa”, ctitorita in urma cu aproape 130 de ani, tarifele sunt de 600 de lei pentru botez si 1.000 de lei pentru cununia religioasa, totul cu chitanta. Slujba este oficiata de trei preoti, iar corul este inclus in acesti bani. De asemenea, se plateste un avans de circa 200 – 300 de lei.
Daca luam in calcul o medie nationala de 300 de lei pentru slujba de botez si 500 de lei pentru cea de nunta ajungem la sume de ordinul milioanelor de euro. Astfel, Bisericile din Romania au incasat anul trecut numai din slujba de Botez aproximativ 32 de milioane de lei (la un tarif mediu de 300 de lei), echivalentul a peste 7,2 milioane de euro. Nuntile au adus in contul Bisericilor in 2013 aproximativ 28 de milioane de lei ( aprox. 6 milioane de euro). Pretul mediu fiind de 500 de lei luat in calcul pentru cele peste 55 de mii de cununii religioase.
Ce spune BOR:
“In Biserica Ortodoxa Romana nu exista taxe, ci contributii benevole la serviciile religioase (botezuri si cununii)care sunt stabilite de Consiliul parohial al fiecarei parohii”.

Vă rugăm logați-vă sau înregistrați-vă pentru a descărca e-books.

Disponibil și în Română, Afrikaans, Deutsch, English, Español, Français, Italiano, Nederlands, Norsk, Suom

Scuipări, loviri, palme, insulte, batjocură. Coroană de spini, haină de porfiră, trestie, burete, oţet. Piroane. Suliţă. Cruce şi moarte.

Pe toate Le-a primit pentru noi și pentru mântuirea noastră. Ispitit în numeroase rânduri să-Și arate puterea și să coboare de pe Cruce, El a rămas acolo, ținând într-o îmbrățișare lumea întreagă. Cum să-i îmbrățișezi pe cei ce-ți fac rău? Cum să-ți duci sacrificiul până la capăt, când vezi că aproape nimeni nu te înțelege, nu te iubește, nu te mângâie?…

Sunt întrebări de om… Răzvrătiri de om. Nebun om – care nu înțelege că nu-i cu nimic diferit față de ceilalți oameni care au strigat: „Ia-L, ia-L, răstignește-L!”. Într-un veșnic astăzi, Denia celor 12 Evanghelii se tot repetă. E cutremurătoare conștientizarea – și e un minim de conștientizare doar pentru că, lumește vorbind, Sfintele Evanghelii sunt adunate și citite în buchet, într-un timp relativ scurt. Una după alta, ele ne poartă într-un pelerinaj pe calea Pătimirilor Mântuitorului, până la așezarea Lui în mormânt. Drumul Crucii, Răstignirea și Moartea cea de viață dătătoare, trădările, renunțările, umilințele, râsul și vorba deșartă, iubirea deplină, Jertfa – toate-s acolo. Toate-s aici.

Când vezi Sfânta Cruce mișcându-se în Altar, când privești spre părintele care aduce Crucea pe umăr, până în mijlocul bisericii, când te uiți la Mântuitorul atât de de-aproape – atât de batjocorit și atât de prezent în lucrarea ce-o are de împlinit – ochii ți se umplu de lacrimi, picioarele se înmoaie, inima se sfarmă în bucăți: Ce Ți-am făcut, Doamne? Cum am putut să trădez Sânge Nevinovat?

Cum poți Tu să desăvârșești iubirea, cum poți să Te gândești în continuare la mângâierea și la mântuirea noastră? Ei Te-au răstignit atunci. Și-aș vrea să-i judec. Cum au putut?! Însă mă uit la mine și mă rușinez. Eu Te răstignesc neîncetat. Prin toate gândurile și faptele mele urâte, prin toate vorbele aruncate-n deșert, prin toată mizeria și micimea sufletească, eu Te răstignesc!

Eu îți aduc scuipări, loviri, palme, insulte, batjocură. Coroană de spini, haină de porfiră, trestie, burete, oţet. Piroane. Suliţă. Cruce şi moarte. Cum să-i acuz pe alții, când eu pe toate cele bune le știu – și veșnic le prefer pe cele rele?

Ce Ți-am făcut, Doamne? Iartă-mă, Doamne! Scoate din iad sufletul meu, răscumpără-Mă, Stăpâne! Răstignește-mi păcatele și spală-mi haina cea întunecată! Trezește-mă, Doamne, din mocirla în care pretind că mă simt bine.

Doamne, eu Te-am răstignit și Tu ai murit pentru mine! Iartă-mă, Doamne! Îți mulțumesc, Doamne! Primește-mi pocăința, precum oarecând pe Petru cel ce s-a lepădat, L-ai primit în brațele Tale și L-ai iertat! Scapă-mă din mâinile celor ce vor sufletul meu și arată-mi calea pe drumul spre Înviere! Ajută-mă să înțeleg și să mă bucur de viața ce numai alături de Tine este, cu adevărat, Viață!

Sfânta Treime Fântâna iubirii dăruire de sine

Dragi prieteni,

În ciuda faptului că azi, 27 mai 2018, în București se simțea un aer de vacanță, din pricina Rusaliilor ortodoxe, și la amiază era destul de cald, chiar zăpușeală, la catedrala romano-catolică „Sf. Iosif” s-a sărbătorit Sfânta Treime – Fântâna iubirii dăruirii de sine. La liturghia de la 12.15 au participat numeroși credincioși. Cei care au fost prezenți în biserică au aflat că sărbătoarea Sfintei Treimi a fost introdusă în Biserica Catolică în 1334 de papa Ioan al XXII-lea. Scopul principal al introducerii acestei sărbători era, și este în continuare, să le aducă aminte celor credincioși să-i mulțumească lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că tot ceea ce sunt, ca oameni și creștini, se datorează lucrării persoanelor Sfintei Treimi. Acest adevăr de credință ni-l amintim ori de câte ori ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci și spunem cu voce tare sau în gând: „În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”. Semnul Sfintei Cruci este semnătura de autor a Sfintei Treimi pe ființa noastră umană și creștină. Într-adevăr, Dumnezeu Tatăl ne-a creat, Dumnezeu Fiul ne-a răscumpărat, Dumnezeu Duhul Sfânt ne-a sfințit și ne-a dăruit viața cea nouă. Toate persoanele Treimii săvârșesc lucrarea lor specifică din iubire, trăind una în, cu și pentru alta. Dumnezeu Tatăl este iubire, Dumnezeu Fiul este iubire, Dumnezeu Duhul Sfânt este iubire. Dar Tatăl este iubirea ce se dăruiește, Fiul, iubirea primită, Sfântul Duh, legătura de iubire dintre Tatăl și Fiul. Găsim în Dumnezeu cel de-o singură ființă trei forme de iubire care nu se confundă între ele. Ele sunt distincte, dar unite prin natura lor comună, care este Ființa în relație, Iubirea. Toate acestea le știm de la Isus din Nazaret.

Azi, din păcate, trăim vremuri marcate de un pronunțat accent nominalist, adică vorbelor noastre nu le mai corespund realități concrete, materiale sau spirituale. Multe dintre cuvintele pe care le folosim sunt goale de conținut, cum spunea Umberto Eco în romanul „Numele trandafirului”, iar noi le dăm semnificația pe care ne punem de acord să le-o dăm. De aceea, nu mai putem vorbi despre un adevăr universal sau absolut, pentru că nu mai există legătură între cuvinte și realitate. Adevărul este rezultatul consensului sau al compromisului. În acest context plin de forme fără fond, Sfânta Treime ne învață să căutăm și să respectăm adevărul aproapelui în calitatea lui de aproape, chipul celuilalt ca fiind celălalt, nu chipul nostru în celălalt. Vom constata că aproapele, celălalt este o ființă în relație, care dorește să fie iubită și să iubească, adică și această ființă poartă amprenta Sfintei Treimi.

După liturghia de la 12.15 am botezat doi copii, pe Vladimir și Petru-Amza, iar ceva mai târziu i-am cununat pe Filon și Paula. A fost o zi minunată pentru toți ce au fost la biserică, azi, în sărbătoarea Sfintei Treimi, dar mai ales pentru părinții lui Vladimir și ai lui Petru-Amza, precum și pentru părinții lui Filon și Paula. Domnul Cristos să-i binecuvânteze cu harul de a trăi mereu în prezența și în iubirea Sfintei Treimi!

Ce spune Biblia despre dragoste?

„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” 1. Ioan 4:8. Ce este dragostea? Când noi, oamenii, ne gândim la dragoste, este ușor să ne gândim la sentimente bune. Dar dragostea adevărată nu se leagă de simțuri. Este […]

Scris de Kathryn Albig
Ce spune Biblia despre dragoste?

„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” 1. Ioan 4:8.

Ce este dragostea? Când noi, oamenii, ne gândim la dragoste, este ușor să ne gândim la sentimente bune. Dar dragostea adevărată nu se leagă de simțuri. Este vorba despre mult mai mult decât ceea ce simte cineva. Că este vorba despre o dragoste romantică, un membru al familiei mele, un prieten, un coleg – dragostea este atât de des oferită și primită bazându-se pe ce se primește din asta. Dar ce fac eu când mă costă ceva să iubesc pe cineva? Ce spune Biblia despre dragoste?

„Dragosteaa este îndelung răbdătoare, este plin de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudăm nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu cauta folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” 1. Corinteni13:4-8.

Când eu pot face toate aceste lucruri în ciuda simțurilor mele, indiferent de ce fac ceilalți, atunci este dragoste. Nu simt dragoste când sunt ispitit la mânie, la nerăbdare, la a-mi căuta propriul, la a crede ce e cel mai rău, să cedez pentru altcineva. Dar când eu neg aceste simțuri și mă bucur, când sunt îndelung răbdător, când mă smeresc, când îi port pe ceilalți, când îndur totul – asta este dragoste adevărată. Dragostea își dă viața, reacțiile naturale și cerințele care sunt parte din natura omenească, și nu așteaptă nimic în schimb.

„Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” Ioan 15:13.

A iubit mai întâi

„Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” 1 Ioan 4:10. Este frumos dacă cineva mă iubește, și eu îi iubesc in retur. Este ușor. Dar nu este o conștiență a dragostei. Dumnezeu ne-a iubit înainte ca noi să-L iubim, și noi nu am făcut nimic ca să fi meritat acceastă dragoste. Ce se întâmplă dacă cineva s-a comportat urât cu mine? Unde este dragostea mea atunci? Dragostea dă, și nu numai celor care sunt buni cu noi. Ea iubește dușmanii ei; ea iubește mai întâi. Și ea nu dispare chiar dacă dragostea nu se răzbună niciodată. Ea suportă totul.

„Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Matei 5:44-45.

Dragoste dumnezeiască

„Dacă zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu! și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Și aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe fratele său.” 1. Ioan 4:20-21.

Dragostea noastră pentru Dumnezeu nu este mai mare decât dragostea noastră pentru semenii noștri. Dragostea dumnezeiască nu se schimbă în funție de situații. Ea este tare ancorată.

Tendința este să-ți dorești ca ceilalți să se schimbe. Simțim că este greu să iubim pe unii așa cum sunt, și ne-am putea dori ca ei să fie altfel. Aceasta este o dovadă că noi suntem mai ocupați de fericirea și confortul propriu decât de dragostea pentru ceilalți; ne căutăm propriul.

Adevărul este că, în loc să sper că ceilalți se vor schimba, trebuie să găsim păcatul în noi înșine și să-l curățim. Interesul propriu, o atitutine «eu știu cel mai bine», orgoliu, încăpățânare, șamd. – păcate pe care le găsesc când am de a face cu ceilalți. Dacă ne curățim de aceste lucruri putem purta, crede, nădăjdui și suporta totul pentru ceilalți. Noi îi iubim așa cum sunt, și putem să ne rugăm pentru ei cu o dragoste dumnezeiască sinceră și cu preocupare pentru ei.

Fără excepții

Și nu este nici o excepție. Nici un gând că «Această persoană nu merită asta.» Isus și-a dat viața pentru noi, ultima dovadă a cât de mult ne-a iubit El. Și nimeni vreodată nu a meritat asta mai puțin decât noi. A iubi nu înseamnă a fi de acord cu păcatul celuillalt, sau a spune că tot ce ei fac este bine. Ci a-i purta, a se ruga pentru ei, a avea credință pentru ei, a dori ce e cel mai bine pentru ei.  Sunt acțiuni în ciuda a ceea ce eu simt. Atunci pot să merg de la a avea o reținere naturală pentru cineva către a avea dragoste adevarată. Pentru a-i ajuta și a-i face să se întoarcă de la a face lucruri care pot fi dăunătoare pentru ei, pot să îndemn, să dau sfaturi sau să-i corectez, dar doar când fac asta dintr-o grijă adevărată pentru ei.

Pe oricine întâlnesc, va simți o atragere către Hristos prin mine. Dragostea este cea care atrage oamenii. Bunătate, milă, blândețe din inimă, răbdare, înțelegere. Cum poate cineva simți o atragere dacă experiența sa cu mine este nerăbdare, mândrie, impolitețe, ură, etc.?

Deci, dacă simt că-mi lipsește dragoste dumnezeiască adevărată, pot să mă rog lui Dumnezeu ca El să-mi arate cum primesc mai mult din asta. Trebuie să fiu voitor să cedez la voia mea proprie și să mă gândesc la ceilalți înainte de mine.

„Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1. Corinteni 13:13.

Ce este Iubirea?

Deseori, când auzim cuvântul “ Iubire” în mintea noastră pot apărea diverse imagini, care reflectă propriile amintiri, trăiri și emoții. Iubire însemnă, atunci când observi cum două persoane se plimbă împreună, iar în privirile lor poți citi fericirea. Iubirea părintească, iubirea dintre frați sau iubirea prin credință, toate acestea sunt manifestări ale acestui sentiment divin. Iubirea este o binecuvântare Cerească, care trebuie prețuită și păstrată în inimile noastre. Din păcate, în viața noastră modernă, cuvântul Iubire și-a pierdut valoarea, iar taina acestei Iubiri sacre, sincere și pure a rămas în trecut. Rar întâlnești oameni care să iubească cu adevărat, ei preferă să îmbrace o mască a indiferenței sau fiind actorii teatrului în fața societății, mimează iubirea, care, de fapt, nu există. Partenerii implicați într-o relație sunt preocupați atât de mult de telefoanele sau laptopurile sale super performante, încât uită să discute unul cu celălalt. Deși sunt “ aproape” gândurile lor sunt îndepărtate. Unii părinți sunt atât de ocupați, încât uită sau sunt prea epuizați ca să mai ofere dragoste copiilor săi,pentru că toată energia lor este concentrată, fie în dorința de a câștiga bani fie, crezând în sinea lor că copilul este deja mare și nu are nevoie de atenție și grijă din partea lor. Din cauza rutinei, iubirea prin credință este absentă, când înțelegi acest lucru spui vinovat: Nu am avut timp astăzi să mă rog, am avut multe de făcut, mă voi ruga mâine, însă acest „mâine” nu mai apare. Toate aceste lucruri se întâmplă pentru că oamenii au uitat ce înseamnă verbul “ a iubi ”. Acest verb face posibil ca “Iubirea” să existe în viața noastră.
      A iubi înseamnă să fii sincer și să nu fii indiferent sau egoist. A Iubi înseamnă a trăi prin Iubire, a o prețui și a o păstra în inima ta. A iubi înseamnă să fii alături la bine și la greu. A fi alături cu adevărat înseamnă nu doar prezența fizică, dar și cea spirituală. Uitați de telefoanele mobile sau laptopurile voastre importante și începeți să fiți în lumea reală alături de persoana iubită, să comunicați și să vă bucurați împreună de toate momentele frumoase sau să vă întristați de unele lucruri nu prea plăcute. Fiți cei care nu doar primesc „Iubirea”, dar și cei care o oferă! A iubi înseamnă a arăta că îți pasă de persoanele care sunt alături: Părinți, copii sau persoana iubită, soție sau prietenă…
        Indiferent de vârstă, fiecare om dorește să iubească și să fie iubit. Când o persoană implicată într-o relație spune : „ Eu te iubesc” este o invitație la veșnicie. Atunci când decizi să spui” Te iubesc” ești responsabil pentru fericirea persoanei iubite. Iubești atunci când simți această iubire cu toată ființa ta,când simți că existența îți este imposibilă fără această iubire: nu poți dormi,trăi sau respira fără persoana iubită, viața își pierde orice sens și vezi lumea prin prisma culorilor sumbre.
    „ Dragostea”este explicată de către Apostoli în Biblie, fiind cel mai important tezaur, spre care trebuie să tindă oamenii.
    „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.13,4-8).
   Observăm că Dragostea în timp a căpătat o altă valoare decât cea care este descrisă de apostoli. Dragostea înseamnă a ierta jignirile, a susține și a-ți ajuta aproapele, a rezolva conflictele. Dragostea este un scop, dar nu un mijloc de a realiza ceva.
     Iubirea înseamnă a Iubi și a Fi iubit, iar fraza “Te iubesc”, este o dovadă că Iubirea există în inima ta. Iubirea înseamnă a dărui în jurul tău căldură și lumină, dragoste și fericire. Iubirea înseamnă a avea credință și speranță. Dacă nu există Iubire în viața omului atunci el rătăcește prin lume, iar pașii lui se pierd prin mulțime transformându-se în singurătate. Acest om nu trăiește, dar supraviețuiește și îi este frică de propria umbră.

Porunca iubirii 

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, în seara aceasta vom stărui cu gândul puţin asupra celei mai mari dintre poruncile lui Dumnezeu date omului şi anume asupra poruncii iubirii. Cuvântul îmi va fi despre porunca iubirii.

Ştim din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din lege. După mărturia Sfântului Evangelist Marcu, la această întrebare Domnul Hristos a răspus că cea dintâi poruncă este “Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. Şi: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare şi a doua asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 29-31). În Sfânta Evangelie de la Matei e cuvântul acesta al Mântuitorului cu adaosul: “În aceste două porunci toată Legea şi proorocii atârnă” (Matei 22, 40). În Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe că fariseul care L-a întrebat pe Domnul Hristos despre această poruncă, aflând răspunsul Mântuitorului, a zis: “Bine ai grăit Învăţătorule. Că unul este Dumnezeu şi afară de El nu este altul. Şi a-L iubi pe El mai mult decât orice şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele”. Şi Domnul Hristos a zis către el: “Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12, 32-34). În expunerea pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu în această privinţă se accentuează importanţa pe care o are porunca iubirii.

Mai este în Sfânta Evanghelie de la Luca un text din care înţelegem că Domnul Hristos a fost întrebat de un învăţător de lege despre ceea ce trebuie să facă omul. De fapt întrebarea a fost aşa: “Ce să fac eu ca să am viaţa de veci?”. La aceasta Domnul Hristos a răspuns tot printr-o întrebare, şi anume a zis: “În Lege ce este scris, cum citeşti?” şi învăţătorul de lege a zis că în Lege e scris – de fapt a făcut un rezumat al Legii – “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Şi Domnul Hristos a zis: “Bine ai grăit, fă aceasta şi vei fi viu” (Luca 10, 25-28).

Cu toate acestea, cu toate că a rămas în conştiinţa credincioşilor prin Sfânta Evanghelie adevărul că cea mai mare poruncă este porunca iubirii, trebuie să recunoaştem că această poruncă este puţin îndeplinită şi mai ales la măsurile la care se cere împlinirea acestei porunci.

În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul Mântuitorului care zice: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi poruncile Mele şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21) şi mai departe: “Dacă cineva păzeşte cuvântul Meu, Tatăl Meu îl va iubi şi Vom veni la el şi ne vom face locaş” (Ioan 14, 23).

Mai avem cuvinte tot în legătură cu porunca iubirii, tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, anume cuvântul spus de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi şi mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 12-13), şi ştim că a zis Domnul Hristos şi cuvântul: “După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii către alţii” (Ioan 13, 35).

Aşadar sunt legate cele două porunci care de fapt sunt două înfăţişări ale aceleiaşi porunci, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. În ce priveşte iubirea faţă de Dumnezeu, este o iubire la măsurile la care poate ajunge cineva. Nu este o măsură a iubirii, ci din toată puterea omului, iar în ceea ce priveşte iubirea de aproapele, este măsura iubirii faţă de tine însuţi, faţă de noi înşine: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Mai are Domnul Hristos şi precizarea că aproapele nostru, chiar dacă este duşmanul nostru, tot trebuie cuprins în iubirea noastră: “Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, care răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45). E un cuvânt pe care-l găsim în cuprinsul predicii de pe munte şi e consemnat în cuprinsul Evangheliei de la Matei.

Aşadar Domnul Hristos vrea să se înmulţească iubirea, să se înmulţească iubirea pentru că înmulţindu-se iubirea se înmulţeşte şi fericirea. Cel care iubeşte este fericit. Niciodată nu e omul mai fericit decât atunci când iubeşte şi când se ştie iubit, ori Domnul Hristos vrea să reglementeze capacitatea iubitoare pe care o are fiecare om. Fiecare om are în sufletul său sădită putere de iubire, numai că această putere este întrebuinţată nu totdeauna în măsurile la care cere Dumnezeu să fie împlinită şi să fie lucrătoare această iubire, această putere iubitoare, ci e foarte diferită aşezarea oamenilor în ceea ce priveşte capacitatea de iubire, adică felul cum îşi manifestă iubirea. Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Corinteni în capitolul 13 are nişte cuvinte în legătură cu dragostea, care e acelaşi lucru cu iubirea. A iubi sau a îndrăgi este acelaşi lucru. A iubi pe cineva înseamnă a-ţi fi drag de el şi cuvântul iubire se poate exprima foarte bine şi prin cuvântul dragoste. Sfântul Apostol Pavel are o prezentare a iubirii cu titlul de dragoste. Bineînţeles că el când a zis dragoste nu s-a gândit la ce ne gândim noi uneori când e vorba de cuvântul dragoste, ci s-a gândit la iubirea aşa cum trebuie ea să fie în sufletul unui creştin. Într-un capitol, capitolul 13, în întreg capitolul, Sfântul Apostol Pavel are aprecieri asupra iubirii şi prezintă iubirea ca cea mai înaltă dintre virtuţi. De fapt iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi. Şi vorbind despre iubire ca despre o harismă, o prezintă ca fiind o cale mai presus de orice altă cale, ca un lucru care trebuie urmărit mai presus de orice altceva.

Când e vorba de a împlini poruncile lui Dumnezeu, noi suntem datori cu împlinirea tuturor poruncilor, cu împlinirea celor zece porunci, cu împlinirea altora dintre poruncile câte sunt în Sfânta Scriptură, suntem datori cu împlinirea tuturor poruncilor. Dar atenţia noastră ar trebui să fie mai ales la porunca cea mai cuprinzătoare, şi porunca aceasta cuprinzătoare Sfântul Apostol Pavel o prezintă ca realizare, ca virtute, a fi cea mai înaltă dintre virtuţi, virtutea care rămâne în veşnicie. Mai întâi, spune Sfântul Apostol Pavel, ea este mai presus de vorbirea în limbi, care era o harismă a vremii Sfântului Apostol Pavel. Chiar zice aşa: “De-aş vorbi în limbile omeneşti şi îngereşti, dacă nu am dragoste m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13, 1). E ceva exterior să vorbeşti în limbi insuflate de Dumnezeu, indiferent cum a fost lucrul acesta, pentru că noi astăzi nu mai ştim cum a fost deoarece nu s-a continuat darul acesta. În secolul al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că vorbirea în limbi a încetat. Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur nu mai era harisma vorbirii în limbi, aşa că noi n-avem de unde să ştim cum a fost. Ceea ce ştim sigur este că la Pogorârea Duhului Sfânt, cei care au primit pe Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli, au vorbit în limbi necunoscute de ei până atunci, dar înţelese de cei care îi auzeau vorbind şi că “spuneau măririle lui Dumnezeu”.

Deci Sfântul Apostol Pavel spune că în cazul când ar avea darul vorbirii în limbi, dar nu ar avea darul iubirii, în cazul acesta e o chestiune foarte exterioară, o chestiune care nu ţine de adâncurile fiinţei omeneşti şi de ceea ce vrea Dumnezeu de fapt să se împlinească în noi. “De-aş avea credinţă atâta de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă toată averea mea aş face-o milostenie şi trupul meu l-aş da să fie ars – bineînţeles pentru Dumnezeu – dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte” (I Corinteni 13, 2-3). Şi după ce spune aceste cuvinte, prezintă cincisprezece însuşiri ale iubirii sau cincisprezece moduri de manifestare ale dragostei şi zice: “Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, dragostea nu se laudă şi nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 4-7). Dacă ne gândim că lista aceasta prezentată de Sfântul Apostol Pavel are începutul cu îndelungă-răbdarea şi se sfârşeşte tot cu răbdarea, am putea zice că, de fapt, până la urmă nu sunt cincisprezece, ci sunt paisprezece însuşiri ale iubirii sau paisprezece moduri de manifestare ale iubirii.

Este important să le cunoaştem acestea pentru că dacă nu avem iubirea în lucrarea acestor moduri de manifestare, de la acestea pornind, putem să ne întărim iubirea. Deci, având îndelungă-răbdare faţă de cei care ne duc la nemulţumiri, ne provoacă nemulţumiri, ne facem cale către iubire. Având bunătate, pentru că “dragostea este plină de bunătate”, suntem mai aproape de iubire decât dacă am avea răutate. Dacă cineva se laudă şi se trufeşte, se distanţează de ceilalţi oameni, nu se apropie şi atunci, ştiind că “dragostea nu se laudă şi nu se trufeşte”, noi trebuie să surpăm în noi lauda şi trufia ca să ne facem cale către ceilalţi oameni şi iubindu-i pe ei să ne manifestăm şi iubirea noastră faţă de Dumnezeu. “Dragostea nu se poartă cu necuviinţă” zice Sfântul Apostol Pavel, cu alte cuvinte dragostea este politicoasă. Politeţea este o lucrare care ţine de firea obişnuită a omului, şi cineva care iubeşte nu poate să fie necuviincios pentru că dacă nu e cuviincios, într-un fel oarecare, nu are iubire. “Dragostea nu pune la socoteală răul”, nu are în vedere răul, trece peste toate, pentru că vrea să manifeste iubirea, nu altceva. Şi în sfârşit toate acestea sunt calităţi ale iubirii sau sunt lucruri care duc spre iubire, spre dragoste.

Iubeşti pe acela pe care îl ai la suflet. Dacă iubim pe Dumnezeu ştiind că Dumnezeu este iubire, noi trebuie să avem în vedere faptul că şi omul trebuie să fie iubire. Numai omul care-şi însuşeşte virtutea aceasta şi devine şi el iubire se potriveşte cu Dumnezeu care este iubire. Iubirea faţă de Dumnezeu Îl aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru, în viaţa noastră, aşa cum iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl duce pe om în fiinţa lui DumnezeuE o modalitate de a intra, prin iubire, omul în fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu în fiinţa omului. Astăzi a zis cineva să spun poezia “Te port în mine”. E o realitate. Când iubeşti pe cineva nu-l laşi în afară de tine, ci îl cuprinzi în tine, îl aduci în tine. Numai atunci îl iubeşti, când îl ai în suflet. Dacă nu-l ai în suflet, nu-l iubeşti.

Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie, volumul II, are o scriere intitulată “Cele patru sute de capete despre dragoste”. În scrierea aceasta el vorbeşte despre mai multe feluri de dragoste în felul în care se manifestă dragostea omului. Vorbeşte despre dragoste după porunca lui Dumnezeu, adică o dragoste care ţine seama de porunca lui Dumnezeu de a iubi, vorbeşte despre o dragoste firească, cum au iubire părinţii faţă de copii şi copiii faţă de părinţi, care e o dragoste pe care o binecuvintează Dumnezeu aşa cum binecuvintează dragostea cea după poruncă, şi este şi o dragoste împotriva firii, cum au dragoste cei pătimaşi faţă de cei care îi ajută să-şi împlinească patimile. Sfântul Maxim Mărturisitorul însă precizează că dragostea după poruncă este născută de nepătimire. Nu poate ajunge cineva să-şi manifeste iubirea faţă de toţi oamenii, aşa cum trimite Dumnezeu soarele şi ploaia peste cei vrednici şi peste cei nevrednici, decât atunci când a ajuns la nepătimire, când nu mai face deosebire între oameni ci se gândeşte întâi la Dumnezeu care porunceşte iubirea.

Este foarte important să ştim lucrul acesta, că există o poruncă a iubirii, adică nu e indiferent faptul că iubeşti sau nu iubeşti, ci important este să iubeşti pentru că aşa porunceşte Dumnezeu. Asta înseamnă că de câte ori ai o ezitare, de atâtea ori trebuie să te gândeşti la faptul că n-ai voie să ai ezitare, ci trebuie să te sileşti să-ţi reverşi iubirea faţă de cel faţă de care ai ezitare.

Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni.

În general oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: “cum le ţâpă dinlăuntru”. Aşa cum îi vine, aşa se manifestă, ori în privinţa împlinirii poruncilor noi trebuie să avem în vedere o rânduială, şi dacă avem în vedere rânduiala, atunci ne putem şi disciplina prin poruncă. Porunca are rost să ne disciplineze, să ne ducă către Dumnezeu, să ne ducă în faţa lui Dumnezeu, să ne apropie de Dumnezeu, şi în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne şi asemănăm cu Dumnezeu.

În Pateric este prezentat Sfântul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut “dumnezeu pământesc“. E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gândeşti la ea când auzi aşa ceva, anume că Sfântul Macarie s-a făcut dumnezeu pământesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pământ, Sfântul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfântul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi când n-ar fi auzit de ele (Pateric, Avva Macarie). De aceea s-a făcut “dumnezeu pământesc”, pentru că acoperea păcatele.

Este şi în Sfânta Scriptură, în Epistola I Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, cuvântul că “dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8). Când iubeşti pe cineva completezi lipsurile lui, când iubeşti pe cineva îl doreşti ca om de cinste şi atunci neaparat dacă are păcate i le acoperi. Când răscoleşti păcatele, când le pui în evidenţă, când scoţi la iveală, când vrei să se ştie păcatele cuiva, înseamnă că pe acela nu-l iubeşti. Când vin la mine oameni la spovedit şi îmi spun că judecă pe alţii zic: ştii de ce-i judeci? Pentru că nu-i iubeşti. Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti nici calităţile lui nu contează pentru tine, ori Dumnezeu vrea ca noi să avem manifestări de oameni care iubesc, care fac să fie ridicaţi aceia care vin în legătură cu noi. Am zis că noi stăm într-un fel de neutralitate în ceea ce priveşte iubirea, în înţelesul că de multe ori nu suntem doritori de rău pentru cineva, nu suntem urâtori de oameni, dar nu suntem nici iubitori de oameni. Nu mă gândesc la nişte performanţe de iubire, cum ar fi de exemplu ceea ce spune Sfântul Isaac Sirul că cel care e iubitor de oameni, dacă de zeci de ori pe zi ar fi dat focului pentru iubirea de oameni, tot nu s-ar sătura de iubirea de oameni. Nu mă gândesc nici la măsurile acelea pe care le are în vedere după fire în “Mântuirea păcătoşilor”, unde se spune că faţă de aproapele să ai inimă de mamă pentru că şi în fire mama este mamă numai pentru copiii ei, nu-i mamă pentru toţi copiii, pentru toată lumea. Totuşi e o măsură aceasta care trebuie chiar depăşită unde se poate depăşi şi de cine se poate depăşi.

Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general părinţii sunt iubitori faţă de copii aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.

Cine înaintează în iubire, în iubirea cea după poruncă, înaintează numai în măsura în care a ajuns la nepătimire. Asta nu înseamnă că nu pot exista nişte nuanţe în iubire, şi există chiar nuanţe în iubire. Şi Domnul Hristos a iubit pe unul dintre ucenici mai mult decât pe ceilalţi pentru că altfel nu se poate vorbi despre “ucenicul pe care-l iubea Iisus”. Avem şi noi voie să iubim pe cineva mai mult decât pe altcineva, deşi nepătimirea ar aduce şi în privinţa aceasta o egalitate sau o egalizare. Noi însă trebuie să avem în vedere capacitatea iubitoare pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi să o manifestăm cât putem şi acolo unde nu putem să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când Domnul Hristos a rânduit să avem iubire şi faţă de cei care ne urăsc pe noi, – să-i iubim pentru că vrea Dumnezeu să-i iubim, în chip firesc şi dacă nu putem, să ne impunem o atitudine iubitoare, – când a rânduit Domnul Hristos aceasta, a rânduit pentru că a vrut să înmulţească iubirea şi înmulţind iubirea să înmulţească fericirea. Cu cât îi iubim pe mai mulţi şi mai mult, cu atât iubirea devine fericirea noastră şi atunci se înmulţeşte o dată cu iubirea şi fericirea, şi cu cât suntem mai limitaţi în iubire cu atât suntem mai limitaţi şi în fericire.

Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia Epistolă Sobornicească că “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8;16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice Dumnezeu, ci înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu faţă de noi mai ales iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumenezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Şi aceasta o vedem din faptul că a găsit Dumnezeu calea să-l mântuiască pe om, să se apropie de om în maximă apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul-Născut să Se facă şi Fiu al Omului, să fie Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ne dă încredinţarea că Dumnezeu este iubire şi pentru noi. Şi dacă ştim că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, ştim şi că Dumnezeu este iubitor faţă de toţi aceia care vor să intre în legătură cu El, că nu Dumnezeu împiedică legătura noastră cu El, ci noi putem împiedica legătura noastră cu Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el şi în scris, şi anume că “iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu“. Asta vrea să spună că nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, chiar cel mai mare dintre sfinţi, atât de mult cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos.

S-ar pune atunci o întrebare: cum totuşi de sunt oameni care se pierd, care rătăcesc de la bine? Se poate întâmpla una ca aceasta numai în măsura în care omul nu vrea să fie cu Dumnezeu – şi Dumnezeu i-a dat libertate omului ca să poată să se depărteze de El şi să poată chiar să-L nege pe Dumnezeu – dar Dumnezeu e totdeauna gata să-l primească pe om şi Dumnezeu vrea ca şi noi să fim asemenea Lui, buni şi iubitori de oameni.

Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni. Şi noi trebuie să fim milostivi şi iubitori de oameni şi mai ales să ne cercetăm mai ales în această latură existenţială, să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem în ceea ce priveşte iubirea. Sunt unii care, când se spovedesc, încep: că nu iubesc pe Dumnezeu, că nu iubesc pe aproapele şi aşa mai departe. Sunt lucruri care de fapt nu sunt păcate în sine, în sensul că nu faci un lucru pentru că nu-l poţi face, n-ai ajuns la măsurile acelea să iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, şi numai Dumnezeu ştie când şi cine poate ajunge la asta, dar calea e deschisă pentru aşa ceva şi fiind deschisă calea pentru iubire, e deschisă şi calea pentru fericire. Ce putem noi să facem ca să se înmulţească iubirea în sufletul nostru? Nu putem să facem nimic altceva decât să ne curăţim, să ne silim să ni se curăţească sufletul, să ni se înlăture de pe suflet toate piedicile care le avem şi să preţuim iubirea mai mult decât orice altceva, pentru că desăvârşirea creştină în esenţă constă în două lucruri: în iubire şi smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că “desăvârşirea este o prăpastie de smerenie“, o smerenie nesfârşită, iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice “înveşmântaţi-vă cu iubire care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14).

Lucrurile acestea nu vin de la sine. Noi trebuie să ne cercetăm pe noi înşine şi mai ales să înmulţim, în vederea iubirii, să înmulţim rugăciunea pentru oamenii pe care îi iubim, şi pentru oamenii pe care nu-i iubim, şi pentru oamenii faţă de care avem o repulsie, faţă de care avem indiferenţă, faţă de care avem rezerve, reţineri. Dacă îi avem în rugăciune, îi putem avea şi în iubire. Dacă vrem să facem ceva pentru ei şi pentru noi în acelaşi timp, este de trebuinţă să înmulţim rugăciunea, rugăciunea pentru înmulţirea iubirii, şi dacă se înmulţeşte iubirea se împlineşte porunca lui Dumnezeu, şi porunca lui Dumnezeu aduce mântuirea. Sfântul Marcu Ascetul spune că “Hristos este ascuns în poruncile Sale şi se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor”. Temeiul pentru cuvântul acesta este ceea ce a spus Domnul Hristos: “cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). E o chestiune practică pe care e bine să o avem în vedere începând dinspre om spre Dumnezeu, avându-L în vedere pe Dumnezeu ca Cel ce este iubire şi Cel ce ne iubeşte, şi avându-L pe Dumnezeu în vedere în dorinţa de a-L iubi mai presus de orice.

Dar să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că “De la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim” iar Cuviosul Ioan Colov spunea că “Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos ci de la temelie în sus” şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt a zis: “Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus odată cu ocazia unei spovedanii un cuvânt scurt, şi anume un cuvânt de ordine: “să te depăşeşti şi să te dăruieşti“. Nu mi-a dat nici o explicaţie şi m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depăşirea prin credinţă şi dăruirea prin iubire. Adevărata depăşire o realizează omul atunci când, crezând în Dumnezeu, se sileşte să facă lucrurile lui Dumnezeu. Iar iubirea este dăruire, adică iubirea pe de o parte este primire în suflet, pe de altă parte este dăruire din suflet, şi atunci, dacă facem aşa, răspundem la două întrebări, la una care ne-o pune Domnul Hristos tuturor oamenilor: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” şi cealaltă pe care o pune tuturor credincioşilor: “Mă iubeşti tu pe Mine?”, iar iubirea, porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele poate să fie pentru noi şi un prilej de emulaţie în înţelesul acesta că a zis Domnul Hristos “Mă iubeşti tu pe Mine”, către Sfântul Apostol Petru a zis, “Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia?” Adică putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte. Dumnezeu să ne ajute.

Sfânta Treime, eterna relație a Iubirii

Dumnezeu!

Cel suprem în iubire, înțelepciune, putere, frumusețe, și orice virtute. Cel de necuprins, Creatorul, Sfânta Treime. Sursa și susținătorul vieții.

 

În supremația Sa, este normal să fie mai mare decât capacitatea noastră de înțelegere; iar acest mister să ne fascineze. Personal, pot să îmi imaginez divinitatea existând într-o altă dimensiune înainte de existența materiei; dar nu pot să îmi imaginez cum să existe Cineva din eternitate, adică fără să aibă un început; chiar și conceptul de „început” are sens în raport cu timpul, iar timpul îl percep în relație cu materia și mișcarea; dar înainte de materie…?

 

Șansa noastră este că în ciuda limitărilor noastre, Dumnezeu a luat inițiativa și a ales să ni se reveleze; astfel revelația divină este una din cele patru surse complementare ale cunoașterii, alături de rațiune, experiență și autorități umane. Frumusețea divinității stă și în faptul că misterul ei nu scade odată cu creșterea revelației.

 

Dumnezeu are multe însușiri, dar mai presus de toate, El există în relație, din eternitate.

 

Nu ar trebui să ne surprindă faptul că Dumnezeul revelat în Scripturi este dragoste (1 Ioan 4:16), spre deosebire de toți ceilalți zei și spre deosebire de cel prezentat în Coran. Doar un Dumnezeu relațional (din eternitate) ar putea fi dragoste (tot din eternitate); iar dragostea presupune: altruism față de altcineva, împărtășire, comunicare, interacțiune; altfel, cum ar putea fi dragoste, un dumnezeu stingher? Astfel, faptul că Dumnezeu există din veșnicie într-o relație de dragoste a trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, este un adevăr fundamental al revelației Sfintelor Scripturi.

 

Aș putea să prezint separat mai multe referințe biblice pentru: Dumnezeirea fiecăreia dintre cele trei persoane, Unitatea dar şi Diversitatea celor trei persoane. Am ales totuși câteva fragmente mai reprezentative despre cele trei persoane divine:

 

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; … Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. (Genesa 1:26-27)

 

‘Așa vorbește Domnul, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul lui, Domnul oștirilor: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și, afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.’ (Isaia 44:6)

 

1 La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. 2 El era la început cu Dumnezeu. 3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. 4 În El era viaţa, și viaţa era lumina oamenilor. 10 El era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. 14 Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. 15 Ioan a mărturisit despre El când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: ‘Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.’”18 Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1)

 

De îndată ce a fost botezat, Isus a ieșit din apă. Și, în clipa aceea, cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. 17 Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:16-17)

 

(Isus) Eu și Tatăl una suntem (Ioan 10:30).

 

(Isus îi vorbește Tatălui, înainte de răstignire) Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. (Ioan 17:4-5) Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. (Ioan 17:24)

 

…din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! (Romani 9:5)

 

așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos. (Tit 2:13)

 

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el. 26 Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. (Ioan 14:23,26)

 

Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. (Ioan 15:26)

 

Petru i-a zis: „Anania, pentru ce … să minţi pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din preţul moșioarei? …N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 5:3-4)

 

(După înviere) Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei și le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceţi-vă și faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Matei 28:18-19)

 Dragostea este un adanc al iluminarii – Sfantul Ioan Scararul

Iubirea este, dupa calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, e o betie a sufletului; dupa efectul ei, este izvor de credinta, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei – Sfantul Ioan Scararul

De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii, cei dintai strabatand toata lumea intru osteneala si osardie, ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul

“Dumnezeu este iubire” iar acela care incearca sa-l defineasca este un orb care incearca sa masoare nisipul de pe fundul marii – Sfantul Ioan Scararul

Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor, care nu-si intrerupe niciodata curgerea. Caci insusi El este izvorul iubirii si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata. Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de e materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu, incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu. – Sfantul Isaac Sirul

Iubirea face sufletul extatic. De aceea, inima celui care o simte nu mai poate sa se desparta de ea, ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt fata omului devine aprinsa, plina de farmec, trupul lui se incalzeste, frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic. Puterea care strange mintea fuge de la el, iesindu-si oarecum din sine. Moartea infricosata o socoteste bucurie si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti… Cunostinta si vederea lui cea naturala au disparut si nu mai simte miscarea lui, care se misca printre lucruri si chiar daca face ceva nu simte ca unul ce are mintea plutind in contemplatie si cugetarea lui intr-o vorbire continua cu cineva – Sfantul Isaac Sirul.

In masura in care avem dragostea, in aceeasi masura posedam si teama. Cine insa nu are teama, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul

Cel care iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe fratele sau – Sfantul Ioan Scararul

O mama nu are atata afectiune fata de pruncul caruia ii da pieptul ei sa-l suga, pe cat are pururea fiul dragostei fata de Domnul sau – Sfantul Ioan Scararul

Cel care iubeste cu adevarat are mereu inaintea ochilor mintii chipul celui indragit si cu atata placere il priveste inlauntrul gandului sau, incat si noaptea in vis nu-si poate stapani elanul care-l atrage spre cel dorit. Ranindu-se cu aceasta dragoste, cineva spunea urmatoarele cuvinte: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza” – Sfantul Ioan Scararul

Fericit este cel ce are o asa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun indragostit de iubita sa – Sfantul Ioan Scararul

Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios si vremelnic. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului, datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea e nascuta din nepatimire; nepatimirea de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare. Infranarea, la randul ei, e nascuta de frica de Dumnezeu, in sfarsit frica din credinta in Domnul. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Suflet desavarsit e acela a carui putere patimitoare inclina cu totul spre Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela se grabeste sa faca cele placute ale Lui – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce are mintea pironita in dragostea de Dumnezeu dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu. – Diadoh al Foticeei

Cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa, iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. – Diadoh al Foticeei

Inca nu a dobandit dragostea desavarsita cel ce nu dispretuieste slava si ocara, bogatia si saracia, placerea si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul

De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin insasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El consta in a pretui pe El mai mult decat lumea si sufletul mai mult decat trupul – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea catre Dumnezeu indupleca pe cel ce se impartaseste de ea sa dispretuiasca toata placerea trecatoare si toata osteneala si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Pentru aceste cinci pricini se opreste sufletul de la pacate: sau pentru frica oamenilor, sau pentru frica judecatii, sau pentru rasplata viitoare, sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau in sfarsit pentru mustrarea constiintei. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea, eliberarea de patimi si infierea noastra de catre Dumnezeu nu se deosebesc intre dansele decat dupa nume. Precum lumina, focul si flacara se unesc intr-o singura lucrare, acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre acestea – Sfantul Ioan Scararul

Cand mintea se goleste de patimi si se lumineaza prin contemplarea fapturilor atunci poate sa ajunga si in Dumnezeu sa se roage cum trebuie – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea e din rugaciune – Sfantul Isaac Sirul

Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste cu adevarat pe Dumnezeu acela se si roaga cu totul neimprastiat. Si cel ce se roaga cu totul neimprastiat, acela iubeste pe Dumnezeu cu adevarat. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce a putut dobandi dragostea desavarsita si si-a intocmit viata potrivit cu aceasta, acela zice “Doamne Iisuse…” in Duhul Sfant – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce a dobandit dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat, “Dumnezeu iubire este”; a Lui este slava in veci. Amin. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Din Filocalii.

Filipeni 3,12-21

Se citește Fil. 3, 12-4, 1

12 Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus. 13 Fraţilor, eu nu consider că l-aş fi cucerit, dar un singur lucru fac: uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. 14 Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus. 15 Aşadar, toţi câţi suntem desăvârşiţi să avem acest gând şi dacă gândiţi ceva altfel, Dumnezeu vă va revela şi aceasta. 16 Totuşi, de acolo de unde am ajuns, să continuăm în acelaşi mod.
17 Fraţilor, fiţi imitatorii mei şi priviţi cu atenţie la aceia care se poartă după modelul pe care îl aveţi în noi. 18 Căci, v-am spus de multe ori şi vă spun şi acum plângând: mulţi se poartă ca duşmani ai crucii lui Cristos. 19 Sfârşitul lor este pieirea, Dumnezeul lor este pântecele, iar mărirea lor este în ruşinea lor, fiind frământaţi numai de cele pământeşti. 20 Însă patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. 21 El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate.
4,1 Aşa încât, fraţii mei iubiţi şi doriţi, bucuria şi coroana mea, rămâneţi astfel statornici în Domnul, iubiţii mei!

Al III-lea capitol al Scrisorii către filipeni ne prezintă autobiografia interioară a lui Pavel. În prima parte a epistolei ni s-a prezentat cine era Pavel mai înainte de a fi creștin: un om perfect, un om religios. Apoi el L-a descoperit pe Cristos, iar viața lui s-a schimbat radical. Pavel subliniază toate acestea, împotriva celor care din nou recomandă tăierea împrejur și Legea, adică propun diferite încercări religioase, pentru a reduce mântuirea la ceea ce noi facem, nerecunoscând că mântuirea este ceea ce Dumnezeu a făcut și face pentru noi. Aceste încercări greșite sunt ispitirea constantă a progresului, adică a crede că eu mântuiesc lumea și că eu mă mântuiesc pe mine: este ispitirea auto-îndreptățirii (auto-justificării).

Începutul mântuirii constă în a-L pune pe Cristos în centru, deci nu propriul eu.

Pavel este cuprins de iubirea pentru Cristos, pentru că Isus este „Domnul meu”, Cel care și-a jertfit viața pentru mine. Pavel a descoperit iubirea lui Dumnezeu pentru el în Cristos… și atunci începe dinamismul nou, viața nouă care nu mai este trăită în baza bravurii lui, în baza autoîndreptățirii lui sau în faptul că el se evidențiază înaintea lui Dumnezeu. Toate acestea nu mai sunt importante! Ci doar Domnul este important: El stă înaintea mea!

Astfel începe întregul dinamism și întreaga existență a vieții creștine, pe care le vom expune în această cateheză.

Să încercăm să ne însușim cât mai mult această învățătură, căci adevărata problemă a credinciosului, odată ce a început să se miște, este aceea de a continua să umble în direcția justă, în timp ce mereu este mare riscul de a se considera reașezați sau de a avea evoluții ciudate… Adică creștinul începe bine, începe prin a-L căuta pe Domnul, dar apoi sfârșește numai în a se afla și a se căuta pe sine însuși, sau a fi interesat doar de ceea ce face el însuși…

Această interpretare se potrivește cu celebrarea misterului Pascal, cu trăirea realității Paștelui, adică a morții și a învierii lui Isus Cristos, la care noi suntem chemați. Este realitatea din care facem parte. Pavel spunea: că tot efortul său i s-a părut un gunoi, atunci când a experimentat acest a fi cu Cristos, prin credință, „în puterea învierii Lui, fiind părtaș la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca să pot ajunge la învierea cea din morți (vv. 10-11)”

v. 12 ^

12 Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus.

Prima afirmație este clară: Pavel nu se consideră perfect, sau un om care deja a ajuns la sfârșit, la împlinire. În drumul credinței noastre este esențial să știm că drumul nostru în credință este mereu deschis și incomplet și durează întreaga viață. Mereu există o formă de neîmplinire dintr-un motiv profund: noi am fost creați pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu este infinit, deci înaintăm spre infinit.

Cine se oprește din drum sau se mulțumește cu nivelul la care a ajuns, L-a redus pe Dumnezu la un idol, ceea ce înseamnă că nu-L mai caută pe Dumnezeu, ci dorește să aibă o bună imagine despre sine și să apară bine înaintea altora.

Așadar în viața spirituală, omul progresează, ori cade în idolatrie, adică se mulțumește cu faptul că a atins un nivel care-i este suficient, se comportă bine, nu face mari eforturi și acum poate să trăiască liniștit. Aceasta deja este idolatrie! Căci în loc să-L iubescă pe Dumnezeu, omul iubește imaginea bună despre el însuși și se mândrește înaintea lui Dumnezeu cu aceasta. Acest lucru este atât de natural, încât îl practicăm în procent de 100% (din cazuri), fără să ne dăm seama.

După moarte, drumul nostru va continua la infinit, căci pe Dumnezeu cu cât îl cunoaștem mai mult, cu atât mai mult îl iubim, și cu cât mai mult îl iubim, cu atât mai mult îl cunoaștem și așa mai departe la infinit…

Pavel subliniază că „deoarece încă nu am ajuns, eu alerg”. În viață putem trândăvi, putem să ne plimbăm sau putem alerga. Pavel aleargă.

De obicei noi trândăvim: nu știm încotro mergem; în cel mai bun caz ne plimbăm ca să dobândim puțină curăție spirituală, care cel puțin știm că ne face bine, uneori călătorim spre vreo țintă, însă uneori alergăm…

De ce suntem pe lume? Ca să alergăm în urma Domnului, ca să-L întâlnim! Dacă nu, după ce alergăm? Fugim după gol sau după diferitele goluri, după diferitele deșertăciuni… De obicei alergăm după deșertăciuni cu multă grabă și cu mult zel. De aceea ne simțim viața mereu goală și fără sens, căci deșertăciunile nu oferă un sens vieții noastre. Sensul vieții constă în a alerga în urma Domnului.

De ce suntem pe lume? Pentru a alerga după Domnul?! Nici măcar pentru a călători: textul nu spune „călătorește după Mine”, ci ne îndeamnă „vino!”, iar atunci când mergem după El, vezi că și El merge: El ține pasul cu tine, dar tu cu cât înaintezi mai repede, cu atât este mai bine… De ce alerg? Pentru a-L putea afla, întâlni și prinde; iar motivul profund este „pentru că eu am fost prins”. Pavel este un om care a fost prins, cucerit de Cristos. Atunci, întreaga sa viață este acest dinamism pentru a-L ajunge, pentru a-L prinde. Isus a străbătut un drum, iar eu străbat același drum pentru a-L afla; este istoria povestită în Cântarea Cântărilor: descrie tot acest drum, toată această alergare pentru a-L întâlni, a-L prinde.

Întreaga noastră viață este o alergare pentru a-L prinde pe Domnul, dar nu pentru ca apoi să-L ținem în buzunar, ci pentru că El ne-a prins cel dintâi, iar centrul creștinismului este să fim prinși de Domnul; centrul credinței este iubirea pentru Domnul, nu este o ideologie, ci faptul că El m-a prins, și acest a fi prins îmi vine de la contemplarea crucii, loc în care eu văd iubirea Sa infinită pentru mine și, prin botez mă scufund în această iubire, mă înnec în această iubire, astfel încât să viețuiesc din această iubire, și astfel nu mai trăiesc în baza eului meu.

Așadar, creștinul este un om care se uită pe sine, uită de meritele sale sau nevredniciile sale, uită de ceea ce știe să facă, dar care își amintește de Domnul și-L caută pe Domnul.

„Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”: viața pe care eu o trăiesc în trup o trăiesc pentru El, pentru că El m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Iar Pavel adaugă „pentru mine a trăi este Cristos”. Aceste cuvinte redau întregul sens al creștinismului: am fost prins de Isus Cristos.

Dacă un om îmi comunică: „Și eu sunt credincios deoarece cred în Cineva care stă deasupra noastră”, consider că o asemenea credință este cam tristă… Ce a înțeles despre Isus Cristos sau despre Dumnezeu? Dacă altul mi-ar spune că toate religiile sunt la fel, atunci eu îi răspund că nu a înțeles nimic!

Textul nostru este opusul oricărei religii: este Cristos care m-a prins! Creștinismul nu este o idee bună pe care eu o am, nu e o bună morală, ci este Cristos care m-a prins, este Domnul meu, este iubirea lui Dumnezeu pentru mine, care-și dă viața pentru mine! Toate acestea sunt lucruri evenimente, realități precise. Nu sunt o idee! Ci reprezintă experiența fundamentală a vieții creștine, care niciodată nu este încheiată, dar am fost prins și atunci, întreaga mea viață este un dinamism pentru a-L putea prinde, pentru a-L putea întâlni. Și-L caut în toate lucrurile, în toate persoanele și în toate realitățile: în toate și peste tot îl caut pe El.

Mai înainte de întâlnirea lui Cristos, Pavel afirmă că se simțea – și cu adevărat era – neprihănit în respectarea Legii. Deci era drept și s-a oprit (a poposit) în dreptatea sa: era închis, imobilizat, aproape înghețat în dreptatea sa. Însă în acea zi i se întâmplă să fie prins de Isus Cristos și atunci se dezleagă, se topește: avem această tensiune, adică se instaurează această alergare. Cu adevărat dintr-o stare de pace aparentă, dintr-o imobilitate care era o paralizie, o moarte, începe în acest punct un proces de viață, de tensiune, de mișcare, adică o alergare.

vv. 13-14 ^

13 Fraţilor, eu nu consider că l-aş fi cucerit, dar un singur lucru fac: uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. 14 Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus.

Repetă cu alte cuvinte același concept, spunând că încă nu consideră că a dobândit îndreptarea (că încă nu L-a prins pe Cristos), dar că știe cu siguranță un lucru: că uită ceea ce a fost în trecutul său și tinde în totalitate către ceea ce este înaintea lui…

Ce stă în spatele lui? Multe lucruri! Să ne gândim la toate cele de care ne amintim: nenorocirile (bolile, pagubele, suferințele) noastre, nedreptățile și greșelile noastre, lucrurile greșite ale noastre și din lumea-ntreagă, dar și bravurile și priceperile noastre, dorințele noastre pioase, sau mai puțin pioase, sau mai prostești. De obicei ne amintim de toate acestea…

Era să uit: faptul că a fost prins de Isus este întorsătura coperniciană: dacă mai înainte Pavel era centrul totului și mereu amintea câștigul obținut cu puterile sale, acum, centrul este Domnul și totul se raportează la El.

Centrat pe eul său, Pavel era blocat dar, renunțând la centrul care era el și îndreptându-se (țintind) spre Dumnezeu, Pavel devine dinamic, se mișcă.

Cum se întâmplă renunțarea la el ca centru, care întotdeauna este un proces progresiv și tot mai mare? Dorința tot mai mare după Dumnezeu se întâmplă într-un mod simplu: citind Cuvântul și rugându-te, căci cu cât mai mult Îl guști pe Domnul, cu atât mai mult Îl cunoști și cu atât mai mult Îl dorești. Dorința se naște din contemplare (din reflectare, din acordarea atenției), din evaluarea cu atenție: privești stelele și apoi dorești; nu le mai privești căci știi deja ceea ce vrei. Deci este foarte important să acordăm atenție, să contemplăm aceste lucruri: dacă nu le privești, nu le vezi.

Aceasta este o muncă importantă: să știm ce să contemplăm în viață, despre ce să reflectăm, ce să luăm în calcul, ce să privim, ce să punem înaintea ochilor noștri…

Este minunat că Pavel nu mai vede trecutul său ca pe o cursă, ca pe o piedică sau o amenințare… Este limpede că are multe amintiri, dar sunt diferite de amintirile care-l trag înapoi pe om: amintirea pe care el o are de acum, este ceva care stă înaintea sa: este Domnul mort și înviat și atunci întreaga sa viață este îndreptată și este o fugă înspre această țintă.

Cuvântul grec „țintă” în limba română înseamnă „scop”, care înseamnă a vedea și exprimă faptul că mereu îl are înaintea lui: așadar Pavel Îl ține înaintea ochilor pe Domnul mort și înviat și-n toate lucrurile vede acest scop. Și mereu se întreabă: ce mă ajută să ajung la scopul meu? La ce-mi folosește ceea ce fac acum? Noi trebuie să avem un scop pentru fiecare lucru pe care-l facem!

Care este scopul vieții? Ceea ce eu fac acum (și orice lucru) mă ajută sau nu, să-L prind (să-L dobândesc) pe Domnul? Acest scop ultim dă valoare vieții mele, iar Pavel și-a aflat scopul său.

Scopul este tot ceea ce tu ții înaintea ochilor, ca să ajungi la Dumnezeu și aceasta este amintirea pe care tu o ai, iar a o avea înaintea ochilor înseamnă a o duce în inimă.

Acest scop este „premiul, răsplata”. Cuvântul premiu – în textul nostru – înseamnă două lucruri: premiul trebuie și meritat, căci dacă un om nu aleargă, nu primește premiul, însă premiul nu este proporțional cu meritul, ci cu darul și cu libertatea celui care dăruiește.

În acest fel întreaga viață spirituală nu este doar un merit, nu înseamnă că prin eforturile mele Îl obțin pe Dumnezeu! Căci Dumnezeu deja există! Pe de altă parte, nici efortul meu nu este indiferent sau nesemnificativ. Deci nu pot spune că este tot una chiar dacă nu depun efort, chiar dacă nu fac binele… Nu! Efortul meu este important! Este premiul dat celui care participă, celui care ia parte la cursă! Deci eu trebuie să particip, să alerg, deci este angajată libertatea mea și responsabilitatea mea, dar răsplata rămâne mereu un dar gratuit, căci nu este un salariu, ci este un premiu care depășește cu mult ceea ce eu am făcut și am realizat. Dacă însă eu nu fac nimic, nu am nimic!

Efortul tău, munca ta nu produce rezultatul, ci indică dorința ta de a primi darul, precum și responsabilitatea ta să umbli în această direcție. Și acest fapt este indispensabil: căci viața de credință nu te face iresponsabil. Nu poți gândi că „oricum, totul este un dar, deci fericit cel care crede. Deci eu cred și atunci stau liniștit; sau, eu nu cred și totuși pot sta liniștit, căci oricum voi primi răsplata”. Nu! Credința este un angajament cotidian!

Noțiunea de premiu, de răsplată în sens biblic, trebuie să o redescoperim, căci de obicei noi ne oprim asupra noțiunii de „merit”… Este clar că eu nu merit darul, căci nu-i rezultatul desfrânării, ci cu adevărat este un premiu! Este adevărat că este un dar care depinde de libertate, dar care mie îmi cere să fiu responsabil și să colaborez la primirea darului.

Acest premiu-răsplată stă „sus”. Nouă nu ne place acest cuvânt… Sper să descoperim însemnătatea simbolică a cerului, a pământului și a iadului, astfel încât să știm deosebi că picioarele sunt jos, iar capul este sus; că trebuie să umblăm cu picioarele, iar capul stă deasupra și nu este ceva doar simbolic…

Să știm că există un „sus” care este ceva care-i destinul omului și că este superior față de tot ceea ce eu produc și aflu aici pe pământ, iar dacă omului îi iei acest „rai”, nu mai are niciun sens pământul, viața sa pe pământ, căci nu mai are orizont, nu mai are direcție, nu mai are sens, iar omul devine animal: este în totalitate aici, „jos”. Trebuie să descoperim dimensiunea spirituală prezentă în acest limbaj figurativ.

Acest „sus” indică o chemare a lui Dumnezeu în Isus Cristos. Așadar în Isus, Dumnezeu m-a chemat, m-a creat și în Cristos Isus am fost al Său; aceasta este chemarea și iubirea mea și se află aici! Acesta este premiul „sus”: al meu de a fi fiu, care este și viața mea care călătorește în această direcție, spre și în Cristos Isus și nu în altă parte, căci El este Fiul și numai în El devin eu însumi și aceasta este chemarea mea. În vederea acestui scop Dumnezeu m-a chemat și m-a creat.

Pavel spune că a uitat ceea ce era înapoia lui și este îndreptat spre ce stă înainte și aleargă spre scop. El nu-și neagă trecutul, nu-și taie rădăcinile, ci are o libertate față de condiționările trecutului; spre exemplu, el privește înainte, dar are o amintire despre trecut, înțeles ca dar al lui Dumnezeu, însă darul lui Dumnezeu se trăiește în prezent, îl amintește trăindu-l; și nici nu se refugiază în viitor. Faptul că tinde spre ceea ce-i stă înainte – alergarea sa – este anticipația, prin dorință și inimă, a ceea ce face: se înfăptuiește ceva care este începutul realității la care aspiră. Observăm aici această tensiune dinamică, această mișcare care este tipică vieții.

vv. 15-16 ^

15 Aşadar, toţi câţi suntem desăvârşiţi să avem acest gând şi dacă gândiţi ceva altfel, Dumnezeu vă va revela şi aceasta. 16 Totuşi, de acolo de unde am ajuns, să continuăm în acelaşi mod.

Pavel nu spune că el consideră că e perfect, ci „așadar, câți suntem perfecți”.

În ce constă perfecțiunea, desăvârșirea? În a se recunoaște imperfecți și persoane care trebuie să călătorească: aceasta este perfecțiunea!

Noi – care ne credem imperfecți, căci avem deschis înainte un drum infinit – trebuie „să gândim aceasta”, adică scopul nostru să fie premiul. Așadar darul este dat libertății noastre și acest dar este în același timp și chemarea noastră în Isus, adică al nostru „a fi fii în Cristos”: acesta este modul nostru de a gândi.

Oare „gândiți cumva în alt fel?”. De fapt voi gândiți altfel! Bine: „Dumnezeu vă va descoperi și aceea”…

Pavel nu vrea să convingă pe nimeni: „Dumnezeu vă va descoperi”! Numai Dumnezeu poate revela acest fel de a cugeta. Noi putem trăi în modul de a fi deschiși. Pavel spune „să știți că există acest mod de a gândi, de a simți, iar Dumnezeu vi-l va descoperi”, voi însă, să fiți disponibili, să fiți dispuși să primiți acest fel de a gândi.

Pavel concluzionează că-i adevărat că suntem „desăvârșiți” – în sensul că-L urmăm pe Cristos – însă de la nivelul la care am ajuns trebuie „să urmăm același dreptar”, să mergem înainte pe această cale… Principiul este acesta: nivelul la care am ajuns acum, nu este linia de sosire, ci punctul de pornire. În limba greacă îndemnul este „să mergem înainte în mod ordonat, în rând, la fel ca în timpul unei lupte”: cu adevărat este nevoie de o bătălie pentru a merge înainte, o luptă ordonată, precisă, cu multă disciplină, pornind din punctul în care acum eu mă aflu, oricare ar fi…

Până acum Pavel a repetat același lucru în mod diferit.

Este important să subliniem că nu este hotărâtor și definitiv punctul (nivelul convertirii) în care acum ne aflăm. Pavel spune – într-un alt loc – că nimeni nu poate judeca, dar nici nu se poate judeca, căci judecata îi este rezervată lui Dumnezeu. Așadar nu este hotărâtoare starea în care acum suntem, punctul unde acum te afli, punctul din care acum începi călătoria: importantă este călătoria, important este să te miști, dar nu să te miști doar pentru a te mișca, ci să te miști ghidat, adică să fii condus de Spiritul, atras de Isus, adică în urma lui Isus.

Este important să permitem să se pună în mișcare în noi acest dinamism al alergării în urma lui Cristos. Acest fapt este determinant, acesta contează.

Îmi amintesc mărturisirile unor persoane care nu s-au spovedit de mai mulți ani: „Părinte, vedeți dumneavoastră… nu am făcut nimic rău”… „De când nu v-ați spovedit?” „De câțiva ani…”. „Ferice de tine…”. Mă întreb, ce fel de dinamism spiritual poate avea o astfel de persoană? Și mulți trăiesc acest fel de viață, care nu mai este viață, ci este moarte: ei cred că viața constă în faptul de a nu face nimic rău… Dar ar fi suficient să fim morți, căci nu am mai face nimic rău… De fapt, astfel de persoane, de obicei sunt „foarte moarte”, adică au renunțat la orice fel de viață spirituală, la orice călătorie: Viața este iubirea față de Domnul, pe care tu cauți să-L iubești cu adevărat în toate lucrurile: atunci începi să înțelegi câte ceva și, numai atunci, are sens spovedania; deci, descoperirea tuturor incapacităților și a căderilor mele în această călătorie înseamnă reînnoirea încrederii și a speranței în această călătorie și nu este doar respectarea unei legi în plus, sau pentru a mă simți și mai brav și mai mort, așa cum se întâmplă de obicei, căci așa am împlinit și această lege deci sunt și mai brav…

Este trist să vedem că există o mare delăsare, o mare indiferență față de viața spirituală…

v. 17 ^

17 Fraţilor, fiţi imitatorii mei şi priviţi cu atenţie la aceia care se poartă după modelul pe care îl aveţi în noi.

Noi suntem obișnuiți să urmăm exemplele mediocre – deoarece așa suntem siguri că vom reuși – sau exemplele negative, căci așa avem convingerea că nu suntem atât de negativi… În schimb unicul, singurul exemplu este Cristos. Pavel este primul care spune: „și eu caut să-L urmez, să-L imit pe Cristos, deci voi căutați să mă imitați pe mine, care caut să-L urmez pe Isus”. Este foarte importantă responsabilitatea pe care o avem față de frați căci imitarea este impulsul, motivul acțiunilor. Așadar să căutăm să urmăm lucrurile bune și să vedem în fiecare om lucrul bun de imitat. În realitate noi începem să-l criticăm pe fiecare, spunând că este așa sau așa, căci în acest fel și eu mă simt scuzat, dezvinovățit.

Însă noi trebuie să vedem aspectele pozitive ale fraților noștri, ale fiecăruia, și pe acestea să încercăm să le imităm, în loc să criticăm defectele sau să ne scuzăm, dezvinovățindu-ne…

Pavel continuă „precum ne aveți ca pildă, ca exemplu pe noi”. Cuvântul „exemplu” nu exprimă bine noțiunea greacă de „tipo”, din care derivă „tipografia”. „Tipo” înseamnă a lovi, a răni. De fapt Pavel a rămas „lovit” de Domnul, i-a rămas „întipărit” Domnul și atunci Pavel devine model, un model care este repetitiv… În celelalte Scrisori ale lui Pavel, este descris felul în care acesta a fost modelat de istorie, de faptul că a retrăit în viața sa viața lui Cristos. Fiecare dintre noi trebuie să fie remodelat după modelul (exemplul) lui Cristos și, în acest sens, cu adevărat ne este util să-i vedem pe frați cum Îl urmează pe Cristos, să vedem în ei lucrurile bune pe care le putem imita, nu lucrurile negative pe care să le criticăm.

Fără să facem un discurs complex și dificil despre modelul (exemplul) de imitat, cred că se subliniază în exces capacitatea omului de a-și da el un anume stil. Este adevărat că, la urma urmei, omul este cel care decide și care se structurează, dar noi nu suntem atât de irelevanți unii față de alții, căci stilul unui om ne influențează (ne ajută sau nu): ne influențează modul în care o persoană se comportă, vorbește, judecă, decide, planifică… Iar în Biblie de multe ori aflăm acest discurs, care tradus devine o edificare, un exemplu bun, o invitație să facem binele, suntem construiți. Se spune că Cuvântul lui Dumnezeu ne construiește, ne hrănește, dar ne edifică și ne îndeamnă la bine, la exemplul bun al fratelui; ne bucurăm de pilda persoanelor care sunt un bun exemplu, dar trebuie să ne preocupăm și de influența pe care noi o avem față de alții și să ținem cont de faptul că există și o influență dincolo de tot ceea ce noi putem percepe imediat.

vv. 18-19 ^

18 Căci, v-am spus de multe ori şi vă spun şi acum plângând: mulţi se poartă ca duşmani ai crucii lui Cristos. 19 Sfârşitul lor este pieirea, Dumnezeul lor este pântecele, iar mărirea lor este în ruşinea lor, fiind frământaţi numai de cele pământeşti.

Acesta este motivul compunerii acestei Scrisori, pe care-l repetă printre lacrimi: să nu ne comportăm ca dușmani a-i crucii lui Cristos.

Cine sunt dușmanii crucii lui Cristos? Sunt cei care cred că se mântuiesc în baza actelor (a devoțiunilor, a strădaniilor) lor religioase și care nu știu că mântuirea este iubirea lui Dumnezeu Cel răstignit pentru mine; deci aceștia așază din nou eul lor credincios, actele lor religioase, propria lor tăiere împrejur, propria lor morală, propiul lor efort ca principiu, ca bază a mântuirii.

Scopul lor din cer va reprezenta tocmai sfârșitul lor, prăbușirea și ruinarea lor.

„Dumnezeul lor este pântecele”. Pavel subînțelege tăierea împrejur, adică în loc să-L adore pe Dumnezeu, ei adoră semnele pe care ei și le dau în supunerea lor, adică adoră ceea ce fac ei; fapt pentru care „mărirea lor” – care ar trebui să fie Dumnezeu – „este întru rușinea lor”, pântecele și întregul lor mod de a simți și gândi „este îndreptat spre lucrurile pământului”.

Sunt persoane foarte spirituale, dar în realitate trăiesc în mod pământesc realitățile spirituale, adică trăiesc spiritualitatea lor ca pe un lucru propriu, ca fiind o prestație proprie, trăind egoismul lor religios, în loc să trăiască în baza iubirii lui Cristos pentru ele.

Este ciudat că în fiecare Scrisoare, Pavel subliniază aceste lucruri pe care le scrie unor oameni simpli: înseamnă că aceste lucruri sunt mai mult decât o ispită, sunt ceva înrădăcinat încă de la începuturi. Lucrurile cele mai dificile de care trebuie să ne eliberăm nu sunt nici defectele, nici păcatele, ci acest orgoliu religios care-i profund și care ne conduce la autojustificare, autoîndreptățire… De fapt, noi putem chiar să ne biruim defectele și păcatele pentru a fi buni și autojustificați.

vv. 20-21 ^

20 Însă patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. 21 El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate.

Noi trăim pe pământ, suntem în lume, dar nu suntem ai lumii, adică cetățenia noastră este în altă parte, cerurile sunt casa noastră. Noi nu aparținem lumii și nici lumea nu ne aparține.

În realitate noi locuim în cer, locuim cu Dumnezeu! Mai mult, Dumnezeu este casa noastră, suntem acasă numai stând cu El, suntem din familia lui Dumnezeu, iar conversația noastră este cu sfinții.

Este adevărat că creștinul trăiește pe pământ, dar nu folosește criteriile pământului: trăiește deja ca fiu al lui Dumnezeu încă de aici de pe pământ, deci nu este cetățeanul acestei lumi, ci este concetățeanul sfinților, este familialul lui Dumnezeu și aceasta este sfințenia creștină: a arăta în această lume prezența Domnului prin atitudinea sa de milă, a arăta atitudinea crucii lui Cristos iar omul să umble în această direcție.

Pavel folosește acest exemplu pentru că Filipi era un oraș roman, înconjurat de altele, care nu erau romane, deci, care nu se bucurau de drepturi, erau supuse, sclave, zicând: așa cum voi – filipenilor – sunteți cetățeni romani deși locuiți aici, la fel noi, deși stăm în această lume, în realitate suntem cetățeni ai cerului. Acest exemplu era foarte bun pentru ei: așa cum ei se bucurau de drepturile celor care locuiau la Roma, deși locuiau în Filipi; la fel și noi pe acest pământ ne bucurăm de toate drepturile de care se bucură cei care locuiesc în cer, de drepturile Fiului lui Dumnezeu.

Din ceruri „așteptăm Mântuitorul, pe Domnul Isus Cristos”: așadar încă nu avem totul! Noi așteptăm reîntoarcerea Sa, deci istoria noastră nu este încheiată. Acest adevăr este important: istoria noastră are un scop, iar scopul întregii istorii este reîntoarcerea Domnului Isus „Care va schimba la înfățișare trupul mizeriei noastre, ca să fie asemenea trupului gloriei Sale”… Noi suntem destinați să devenim ca Isus Înviat, ca Fiul.

Acesta este sensul întregii istorii, căci „El are puterea să-Și supună toate lucrurile” și întreaga istorie și întreaga creație există în slujirea învierii omului. Și întreaga înviere geme în durerile nașterii, în vederea creării acestui om nou. Deci lumea nu se termină în mizerie, ci va sfârși în moarte trupul nostru mizerabil, dar El are puterea să-L facă asemenea trupului Său glorios. Așadar tocmai misterul învierii domină istoria. Astfel moartea și mizeria – pe care le vedem peste tot – nu ne sperie prea tare, căci ele indică misterul crucii pe care însuși Isus l-a trăit, dar care este pasul care duce la înviere.

În aceste versete ni s-a descris întreaga viziune a istoriei (a vieții) personale, dar inclusă în istoria cosmică a întregii lumi, care se îndreaptă spre înviere, în Cristos.

v. 4,1 ^

4,1 Aşa încât, fraţii mei iubiţi şi doriţi, bucuria şi coroana mea, rămâneţi astfel statornici în Domnul, iubiţii mei!

Îndemnul „să stați întru Domnul, iubiții mei” după ce le-a spus să alerge, nu sună bine… În schimb, este un îndemn just, căci a sta în Domnul, înseamnă a sta înrădăcinați în Dumnezeu, care este viață; este ceva asemănător cu episodul din Evanghelia după Marcu, când ni se spune despre discipolul care stă cu Isus, că este trimis…

Este o sinteză dificilă, poate imposibilă a acestor două lucruri, dar El ne-o dăruiește. Este încrederea de a putea sta cu El, de a rămâne legați de El, deci a afla adevărata mântuire și totuși să ne mișcăm, să călătorim, să fim activi…

Trebuie să cerem – pornind de la acest text – capacitatea de a fi (a trăi) în lume fără să fim ai lumii, dar și să fim eficienți în lume.

În concluzie, am subliniat că Pavel spune că nu este perfect, nu e împlinit, de aceea aleargă, iar scopul vieții sale este să-L prindă pe Cristos pentru că el a fost prins mai întâi. Și acest mister este esența întregului text.

Apoi Pavel concluzionează că dacă aveți idei diferite, să vă lumineze Domnul, însă de la nivelul la care vă aflați, mergeți înainte. Vai vouă să vă opriți!… Deci, îndeamnă la dinamism.

Apoi se propune ca exemplu al dinamismului pe sine, pe Timotei și pe toți ceilalți care trăiesc ca ei…

Apoi spune că, din nefericire, există persoane care se comportă ca dușmani ai crucii lui Cristos, fiind cei perfecți, care deja se consideră realizați, cei care s-au mântuit prin faptele lor; deci sunt dușmanii lui Cristos și ai crucii Sale.

Apoi ne comunică motivul pentru care mereu să fim deschiși: deoarece lucrul măreț trebuie să sosescă, este vorba despre reîntoarcerea Domnului. Însă noi deja trăim în cer, adică deja suntem cetățeni ai cerului și așteptăm reîntoarcerea Sa.

Așadar în textul nostru, Pavel explică tot dinamismul învierii, faptul că viața noastră este în totalitate un dinamism vital, care încearcă să-și atingă plinătatea ei în Cristos, care deja există.

Este un drum, este o alergare: după cum ținta este rezultatul tuturor pașilor, la fel, întreaga noastră viață este, de fapt, ceea ce ne permite să atingem această țintă, care este reîntoarcerea Domnului, atunci când El va fi totul în toți și în toate.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop

Galateni 6,11-18

Scrisoarea către galateni extinde promisiunea lui Dumnezeu din VT tuturor popoarelor, fără nicio deosebire. Ps. 116 – unul de laudă – a intuit acest adevăr deoarece este adresat tuturor popoarelor, adică tuturor păgânilor.

Psalmul ne spune motivul laudei: trebuie să fim mulțumiți de Dumnezeu „Pentru că iubirea Sa pentru noi este puternică”. Acest motiv este centrul întregii Biblii. Puterea iubirii Sale pentru noi o înțelegem privind crucea: El și-a dat viața pentru noi… Întreaga revelație din VT și din NT vrea să ne arate puterea acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi – care s-a făcut slab până la moartea pe cruce – o iubire care rămâne fidelă în veci față de om. Acesta este sensul întregii revelații, deci și al Scrisorii către galateni.

În această cateheză concluzionăm Scrisoarea către galateni. 

Se citește Gal. 6, 11-18

11 Priviţi cu ce litere v-am scris, cu propria mea mână. 12 Cei care vor să facă impresie în privinţa trupului vă obligă pe voi să vă circumcideţi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Cristos, 13 căci nici ei care sunt circumcişi nu ţin Legea, ci vor ca să fiţi circumcişi pentru ca ei să se laude în trupul vostru. 14 Însă, în ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume. 15 Căci nici circumcizia, nici necircumcizia nu valorează ceva, ci numai noua creatură. 16 Şi tuturor celor care vor urma acest îndemn şi întregului Israel al lui Dumnezeu pace şi îndurare. 17 De acum încolo nimeni să nu-mi facă supărări, căci eu port în trupul meu semnele lui Isus. 18 Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu duhul vostru! Amin.

Această parte o scrie Pavel (până în acest loc a dictat-o unui cărturar).

Versetele reprezintă concluzia scrisorii, dar e diferită de concluziile celorlalte scrisori, după cum și începutul scrisorii e diferit de începutul celorlalte. De obicei începutul și sfârșitul scrisorilor sunt pline de complimente. În acest loc Pavel nu este ceremonios, căci spune „vă rog să nu mă supărați”. Și începutul scrisorii a fost dur, pentru că vrea să transmită ceva important și vrea să fie aspru. Tocmai dragostea lui îl face să fie dur cu galatenii care erau în cădere liberă (adică își pierdeau credința). Deci prin limbajul său dur vrea să-i ferească de acest păcat. În schimb, cu alte comunități în care există numai unele dezordini și lucruri rele, Pavel este mult mai tolerant și mai încurajator.

În Galația nu este vorba de lucruri rele, ci de ceva mult mai grav, de un lucru care „prefăcându-se că este mai bun”, de fapt înseamnă „pierderea credinței”. Prin urmare Pavel este foarte hotărât în limbajul folosit.

„Cu mâna sa” el sintetizează toate temele scrisorii: tăierea împrejur, crucea, trupul, noua creatură. Iar în vv. 12-13 desenează portretul celor care au cauzat problema în interiorul comunității: sunt ispititorii care propun tăierea împrejur. Îi numește lăudăroși, cei care nu respectă Legea, căutând doar să placă oamenilor, fricoși, incoerenți și ambițioși.

La vv. 14 și 15 Pavel se elogiază: el se laudă numai cu crucea lui Cristos și cu făptura nouă. În v. 16 subliniază că crucea este regula (legea) vieții creștine, iar la v. 17 spune că el trăiește în trupul său această lege: „am stigmatele… particip la crucea lui Cristos”. Și din această participare la crucea lui Cristos urează pacea, fiind sigur că această scrisoare va obține efectul dorit, adică o pace a creștinilor din Galația.

v. 11 ^

11 Priviţi cu ce litere v-am scris, cu propria mea mână.

De obicei Pavel dicta scrisorile unui cărturar, iar el adăuga numai salutul final. Așa face și în această scrisoare. De ce scrie cu „litere mari”, cu majuscule? Pentru a sublinia că există și pentru a arăta măreția iubirii sale care se revelează în duritatea pe care a exprimat-o în întreaga scrisoare, dar care duritate – în realitate – este o adevărată iubire pentru galateni. Este o iubire care nu se teme să spună adevărul, ori să spună lucrurilor pe nume. Căci este mult mai comod să spunem „totul merge bine”. Dar dacă lucrurile nu merg bine, înseamnă că nu merg bine, și trebuie recunoscut și spus acest adevăr.

Scriind cu mâna sa și cu litere mari, Pavel indică faptul că-i iubește.

Apoi Pavel face o sinteză, dezvăluind cine sunt cu adevărat acei oameni care au căutat să le distrugă credința, care-i deranjează pe creștini, care se prezintă ca fiind foarte bravi și spun că trebuie respectată legea lui Moise, tăierea împrejur etc.

v. 12 ^

12 Cei care vor să facă impresie în privinţa trupului vă obligă pe voi să vă circumcideţi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Cristos,

Pavel îi definește pe dușmanii săi și ai galatenilor ca fiind „cei care umblă după plăcerea oamenilor și vor să dea bine”. Însă pe omul care vrea să dea bine cu orice preț, interesat de părerea (lauda) altora și dornic să crească în aprecierea acestora, nu-l interesează adevărul, ci părerea lor. Deci face tot posibilul să obțină laudele celorlalți. Și se folosește de adevăr pentru a le obține aprecierea. Acesta este răul radical al omului: faptul că-l interesează propriul eu (propria imagine) și nu adevărul, sacrificând adevărul în favoare imaginii sale. Este mândria deșartă, protagonismul. Acolo unde există mândrie deșartă (orgoliu) nu există adevăr. Adevărul ne face umili, nu orgolioși. Întâmplător și un orgolios poate spune adevărul, dar îl spune din întâmplare, pentru că în acel moment așa-i convine, nu pentru că-l interesează adevărul.

În spatele dorinței de a vrea să apară bine înaintea oamenilor stă motorul acțiunii omului… Deci, ce face omul? Omul este așa cum este văzut. Atunci el caută să fie văzut bine de cei din jur. Ființa omului este așa cum este privită. Și, până când un om nu înțelege cum e privit de Dumnezeu; până când nu face să consiste identitatea sa în modul în care Domnul îl privește – și acesta este adevărul omului; iar adevărul meu de om este că sunt păcătos și că Isus a murit pentru mine și mă iubește – întotdeauna va căuta să fie bine văzut de cei din jur (se va strădui să dea bine în ochii altora)! Acest om se va sacrifica pe sine și pe alții, numai ca să obțină o laudă din partea altora. Și niciodată nu va avea curajul să fie el însuși sau să caute și să spună adevărul. Acesta este un păcat care se află la rădăcina tuturor celorlalte păcate și care este prezent destul de des, în toate relațiile inter-umane.

Un al doilea subiect este că ei „vă constrâng”. Este o constrângere morală, nu fizică. Dar nicio constrângere nu este bună! Nimeni nu te poate constrânge sau obliga să faci binele! Cu atât mai mult e o constrângere, cu cât vrea să te oblige să faci binele. Dumnezeu nu constrânge pe nimeni. Așadar să nu facem nicio constrângere în plan religios.

Dumnezeu respectă mereu libertatea și atunci când este împotriva Lui și atunci când e împotriva celui care-și folosește rău libertatea.Cine-și folosește rău libertatea, întotdeauna este împotriva sa, își dăunează.Dar Domnul nu poate să nu respecte libertatea.

Nu există sfânta violență exercitată de Domnul asupra voinței noastre. Domnul are numai un singur fel de violență și anume că El moare pe cruce, respectând libertatea tuturor. Contemplându-L pe cruce, omul înțelege: „Deci, cu adevărat mă iubește”… „Când voi fi înălțat, îi voi atrage pe toți la Mine”. De ce? Pentru că omul devine liber numai când experimentează acceptarea sa necondiționată pe care numai Domnul i-o poate da. Iar mântuirea este această libertate, care izvorăște din experiența acestei iubiri a Domnului pentru mine. Deci noi nu putem fi constrânși, căci unde lipsește libertatea, lipsește totul.

În al treilea loc, aceștia „nu vor să fie prigoniți din cauza crucii lui Cristos”. Este vorba de frică. Ei vor să se salveze. Pavel spune: „Dacă eu nu aș vesti crucea lui Cristos, eu aș fi liniștit, nu aș fi prigonit”. Deci ei caută o viață liniștită. Le este frică de suferințe.

Acestea sunt primele trei acuzații pe care Pavel le lansează în mod precis, celor care au ajuns în comunitate și pretind s-o perfecționeze. În realitate ei urmăresc aceste sentimente. În versetul următor Pavel adaugă alte două motivații.

„Prigoana din cauza crucii”. Problema nu este atât suferința care poate deriva dintr-o corectă prezentare a mesajului creștin, ci pentru Pavel problema constă în faptul că este pus în dubiu mesajul crucii, deci riscul de a se anula „scandalul crucii” (Gal. 5,11) și alegerea lui Isus de a ne mântui prin cruce.

v. 13 ^

13 căci nici ei care sunt circumcişi nu ţin Legea, ci vor ca să fiţi circumcişi pentru ca ei să se laude în trupul vostru.

Aici Pavel îi acuză de două lucruri. Mai întâi „ei nu respectă întreaga Lege”, adică sunt incoerenți. Respectă numai unele legi formale pentru a-și garanta o mântuire „magică”, fără să ajungă la supunerea față de Lege și Cuvânt.

De multe ori și noi facem așa… „am primit botezul, mergem duminica la sf. Liturghie și astfel ne considerăm justificați că am trăit spiritual înaintea lui Dumnezeu… deci ne simțim liniștiți și credem că ne-am garantat mântuirea”. Această mentalitate este o formă de apărare de Dumnezeu. În realitate mântuirea constă în a trăi tot Cuvântul lui Dumnezeu pentru că suntem, „oameni noi” și nu să respectăm două reguli, două legi pentru că ne convin, iar pe celelalte nu le respectăm. Deci Pavel spune: ei se taie împrejur pentru a avea un semn exterior, dar restul nu-i interesează.

A cincea acuzație: „ei doresc să se mândrească, să se laude cu trupul vostru”. Prin faptul că voi sunteți tăiați împrejur, ei se laudă pentru că înseamnă că au mulți adepți. Deci sunt ambițioși: vor să aibă mulți discipoli. Să spună: „suntem mulți”. Cine dorește discipoli și-a greșit drumul dacă vrea să devină creștin, pentru că singurul Învățător este Isus… deci ar fi bine să se înscrie într-o altă religie…

În creștinism să nu-l numiți pe nici un om Învățător, Domn sau Tată. Unul singur e Tată, Învățător și Domn, iar noi toți suntem discipoli și apoi ne ajutăm, fiecare după rolul său. Dar este o slujire: fiecare-l ajută pe celălalt pentru a crește în credință și în cunoașterea Domnului.

A avea discipoli înseamnă a înșela lumea – lipsind-o de propria libertate, pentru ca noi să ne simțim importanți – sau a o prosti că urmându-ne, va avea garantată mântuirea, după cum fac multe secte… „căci așa ești mântuit mai sigur”… Acest fapt este contrar Evangheliei.

În spatele tuturor separărilor în Biserică mereu există aceste lucruri notate de Pavel: dorința de a apărea bine, de a se mândri, de a avea semnele că noi aparținem adevărului. Însă dacă un om a înțeles ceva din Evanghelie, lucrul minim pe care-l poate face este să iubească Biserica așa cum este și să iubească omul așa cum este. Acest fapt înseamnă că a înțeles iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Deci nu-și întemeiază o sectă de puri, unii mai bravi decât alții… Eventual – după cum a făcut sf. Francisc sau sf. Ignațiu – va putea întemeia un ordin religios care îi slujește pe alții într-un anumit câmp. Dar este o slujire și nu o nouă sectă.

În zilele noastre (la fel ca-n orice epocă) multe mișcări se consideră ca fiind Biserică. E ceva periculos! Căci Biserica este una și este alcătuită din toți oamenii care locuiesc într-o zonă și cred în Domnul, cu toate mizeriile și dificultățile lor.

Protagonismul, prozelitismul, sectarismul sunt ingredientele care favorizează opoziții și dezbinări. Nu numărul oamenilor, ci mentalitatea lor creează sectele.

Astfel Pavel încheie critica și începe să prezinte ceea ce el face, nu pe cont propriu, ci ca apostol al Evangheliei Domnului.

v. 14 ^

14 Însă, în ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume.

În timp ce unii se mândresc că sunt bravi pentru că au mulți discipoli, pentru că respectă legea, se taie împrejur, pentru că reușesc să se înțeleagă între ei, evitând toate problemele etc., Pavel spune „eu aș vrea să mă mândresc cu un singur lucru, adică cu crucea Domnului Isus”.

Pricepem sensul profund al scandalului acestui verset? Pentru că crucea este opusul mândriei, al laudei de sine. Crucea este o infamie (o josnicie), un blestem. Este ca și cum Pavel ar spune: „Eu mă mândresc cu lucrul cel mai rău care există pe lume”. Căci crucea este lucrul cel mai rău care există, este locul execuției sclavului rebel, și trebuie să stea departe de urechile, de ochii, de gura unui om liber, spunea Cicero. Nici nu se poate asculta vorbindu-se despre cruce, căci simplul discurs despre cruce, jignește urechea. A o vedea este ceva urât, jignitor. Iată, Pavel se laudă cu crucea.

De ce Pavel se mândrește cu crucea? El spune „Eu nu cunosc nimic altceva decât numai pe Isus Cristos și pe Acesta, răstignit”.

În cruce, Pavel a înțeles care este esența lui Dumnezeu. „Dumnezeu – după cum spune Ioan – atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul Său”. Pavel a înțeles – de la cruce – că Domnul Isus „M-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine” (Gal. 2,20). A înțeles greutatea, gloria lui Dumnezeu, ca fiind această iubire care l-a tras în jos, atât de jos, încât s-a făcut serv și sclav al tuturor, până la moartea pe cruce. Deci crucea este gloria lui Dumnezeu; e importanța Lui ca fiind iubire! Cu crucea se mândrește Pavel. Mândria creștinului constă în a înțelege misterul crucii și misterul iubirii lui Dumnezeu pentru mine.

Cine conștientizează această iubire spune: „Eu sunt răstignit pentru lume”. Ce înseamnă că – prin cruce – eu sunt răstignit pentru lume? Pentru mine lumea – adică păcatul – este moartă, prin cruce. Pentru mine lumea (păcatul) nu mai are farmec și nu mă mai atrage, căci eu deja nu mai trăiesc pentru eul meu, pentru egoismul meu, pentru satisfacerea dorințelor mele dezordonate, ci trăiesc prin această iubire pe care El mi-o dă gratis. Deci sunt mort față de eul meu și trăiesc prin Isus. „Trăiesc eu dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Viața pe care o trăiesc în trup, o trăiesc în iubirea Domnului care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”.

Experiența crucii ne conduce la extaz: „nu mai trăiești tu, ci tu trăiești pentru El, care a murit pentru tine!”. Apoi și lumea moare pentru tine și tu mori pentru lume. Cu alte cuvinte, lumea nu te mai atrage: egoismul, puterea, orgoliul. Păcatele lumii nu mai au puterea asupra ta, pentru că inima ta e plină de altceva: de spiritul lui Dumnezeu, e plină de iubirea pe care Domnul o are pentru tine, iar tu trăiești și te hrănești din această iubire.

Aceasta e experiența pe care Pavel o propune tuturor. Și cu ea se mândrește, pe bună dreptate. Ar fi minunat ca toți să ne mândrim cu această experiență.

În acest verset Pavel sintetizează experiența vieții creștine. Versetul este centrul întregii scrisori către galateni. Este sensul crucii ca fiind „mândria”, adică gloria, revelația totală a lui Dumnezeu și schimbarea radicală a vieții: moare omul vechi și se naște omul nou, care are ca normă iubirea lui Dumnezeu, nu egoismul și dorințele proprii.

Pavel – făcând această experiență – ne spune: „Fiți imitatorii mei, după cum eu sunt imitator al lui Cristos”. Pavel a trecut de la legea veche la cea nouă, atunci când l-a întâlnit pe Isus și a fost cucerit de El.

v. 15 ^

15 Căci nici circumcizia, nici necircumcizia nu valorează ceva, ci numai noua creatură.

Înaintea experienței mândriei – a crucii și a vieții noi – toate marile diferențe religioase, tăieri sau netăieri împrejur, sunt „nimic”, sunt nesemnificative, căci problema este să devenim oameni noi prin această iubire arătată pe cruce. Deci valoarea creștinului constă în această creatură nouă și toate religiile sunt „nimic” față de această noutate pe care ne-o aduce Evanghelia: suntem creatură nouă în Cristos, o creatură generată nu din frica și necunoașterea noastră de Dumnezeu, ci din cunoașterea iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi, din acceptarea acestei iubiri. În acest fel, un om se naște nou și acesta e sensul botezului.

În acest loc Pavel rezumă cealaltă temă fundamentală a scrisorii către galateni: dacă experiența pozitivă este aceea a iubirii lui Cristos care ne mântuiește – iubirea crucii și a botezului – atunci toate celelalte diferențe sunt nesemnificative. Căci problema adevărată este alta: suntem sau nu oameni noi, care trăiesc în baza spiritului? Al spiritului pe care l-am primit la botez și de pe crucea lui Cristos.

„Eu creez ceruri noi și pământ nou…” (Iez. 36,26). Lucrul nou este inima nouă! E inima nouă care știe să iubească, așa cum este iubită.

v. 16 ^

16 Şi tuturor celor care vor urma acest îndemn şi întregului Israel al lui Dumnezeu pace şi îndurare.

Faptul de a se mândri și lăuda cu crucea îl numește dreptar (normă, îndrumare). Înseamnă faptul de a fi o creatură nouă, generată de cruce. Dreptarul este rigla care se folosește pentru a trage linii drepte. Prin urmare crucea este rigla, este norma, e criteriul care ne folosește pentru a merge drept. Așadar, crucea este criteriul adevărului vieții creștine, căci pe cruce avem adevărul lui Dumnezeu, adică faptul că El mă iubește infinit, dar pe cruce se află și adevărul meu, adică faptul că eu sunt iubit infinit de Dumnezeu.

Tocmai de la aceste două adevăruri extrag tot restul și devin un om nou, liber, care-L cunoaște pe Dumnezeu și care știe să se comporte în consecință. Deci crucea este dreptarul vieții.

Dacă crucea este pusă peste tot, nu este o manie, ci înseamnă că oamenii au înțeles că crucea este dreptarul, este locul în care e revelat totul despre Dumnezeu și totul despre om. A privi constant acest loc și a-l avea în inimă ca și criteriu de viață, înseamnă a cunoaște iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, deci a ști cine sunt eu pentru El. Acesta e dreptarul: norma de comportament, regula „după care umblăm”… Viața este un drum, înseamnă că încă nu am ajuns la țel, un drum urmând acest dreptar, drumul trăit după Spirit.

Cine urmează acest dreptar „are pacea”, șalom în limba ebraică desemnează și binecuvântarea mesianică… Așadar, cine urmează acest dreptar, are totul. Pacea noastră vine din crucea lui Cristos. De la cruce ne vine orice bine: Dumnezeu ni s-a dat pe Sine, deci nu are ce să ne ofere mai mult.

„Au pace, cei care acceptă acest dreptar”. Și cine nu-l acceptă ce are? „Are mila peste Israelul lui Dumnezeu care încă nu-l acceptă”. Deoarece crucea este pace pentru cine o primește și e pace sub formă de milă pentru cine nu o acceptă. Adică Dumnezeu nu refuză pe nimeni. Crucea rămâne mereu acolo, în așteptare, ca să fie acceptată și omul să răspundă cu iubire, iubirii arătate pe cruce. Iar acceptarea crucii este mântuirea noastră.

În această Scrisoare, Pavel spune lucruri precise, clare, esența Evangheliei și a vieții creștine care era în pericol în comunitatea galatenilor. În alte comunități esența creștină nu era în pericol, dar existau unele probleme concrete, în care unii oameni se comportau rău. Deci erau diferite problemele din celelalte comunități.

Faptul că crucea este dreptarul vieții noastre și că din acesta derivă pacea, este covârșitor. Pentru noi, pacea înseamnă să facem un slalom și să evităm crucile. De fapt, crucea noastră este că nu vrem să purtăm crucile pe care toți le avem, căci realitatea e egală pentru toți. Ne naștem, trăim, depunem efort, avem dificultăți și murim… A accepta acest adevăr – cu iubire și dându-i un sens – înseamnă a urma dreptarul și numai așa devenim „o creatură nouă”. A evita acest drum ne face doar egoiști, puțin mai răi față de noi înșine și față de alții. Și avem mai multe suferințe în viață și după, Și toate suferințele pentru noi sunt inutile.

Trebuie să-I cerem Domnului să ne ajute să urmăm acest dreptar și atunci vom avea o mare pace; când în noi există neliniște, aceasta certifică faptul că nu urmăm acest dreptar care este mila Domnului peste toți.

Acum înțelegem mai bine unele expresii din Ev. lui Ioan, când Isus spune: „Vă dau pacea, vă las pacea Mea. Nu cum o dă lumea Eu o dau vouă”. Această pace, care coboară din cruce – după Pavel – este o pace adevărată deoarece coboară acolo unde a fost anulată violența și nedreptatea, fiind o pace diferită de cea care o dă lumea.

v. 17 ^

17 De acum încolo nimeni să nu-mi facă supărări, căci eu port în trupul meu semnele lui Isus.

Pavel cere să nu fie supărat. Această cerere este ciudată. De obicei Pavel nu se plânge de tot răul care-l atinge, ci mai mult, se mândrește cu răul primit. În 2Cor. 12,10 spune: „când sunt slab, atunci sunt tare”, iar înainte există două capitole în care se amintește toate dificultățile întâmpinate.

Problema este alta, căci aici este îngrijorat de galateni: dacă voi mă supărați, vizavi de aceste adevăruri, înseamnă că vă pierdeți voi! Pavel nu se preocupă de suferințele pe care le primește el, ci este îngrijorat pentru răul care și-l fac cei care-l supără. Este la fel ca Isus care plânge peste Ierusalimul care-L ucide. Isus nu se vaietă „O, Doamne, ce rău mi se întâmplă…”, ci plânge pentru Ierusalimul care se distruge ucigându-L, pentru răul pe care Ierusalimul și-l face singur. Deci cuvintele: „nu mă supărați” sunt un semn de mare milă din partea lui Pavel față de ei.

„Eu port în trupul meu, semnele Domnului Isus”… Pavel poartă loviturile, rănile Lui, rănile apostolului care-l fac asemănător cu patima lui Cristos… Pavel are ca dreptar crucea, adică poartă asupra sa răul lumii, al fraților, răul nesupunerii, este asociat destinului slujitorului lui Iahve, e asociat pătimirii Domnului. În Col. 1,24 spune „împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul Lui, adică Biserica”. În 2Cor. 4, 7-12: „Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați, dar nu abandonați; doborâți, dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus, ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru. Căci noi – care trăim – suntem mereu dați la moarte pentru Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Așa încât în noi lucrează moartea, iar în voi, viața.”

Semnele (stigmatele) lui Pavel sunt ca rănile lui Cristos. Prin rănile Sale suntem vindecați: „în mine lucrează moartea, iar în voi, viața”. Cu alte cuvinte, Pavel își dă viața pentru galateni.

În 2Cor. 6, 4-10 Pavel descrie stigmatele sale? „Dar în toate noi ne prezentăm ca niște slujitori ai lui Dumnezeu printr-o mare răbdare în necazuri, în nevoi și strâmtorări, în bătăi, în închisori și în răscoale, în osteneli, în vegheri și în posturi, prin curăție, prin cunoaștere, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Spiritul cel Sfânt și prin iubire neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu și prin armele de atac și de apărare ale dreptății, în mărire și înjosire, în defăimare și în vorbire de bine; considerați ca înșelători, deși suntem fideli adevărului; ca niște necunoscuți, deși suntem bine cunoscuți; ca unii care sunt pe moarte, deși iată că trăim; ca niște pedepsiți, dar nu omorâți; ca niște întristați, deși suntem totdeauna plini de bucurie; ca niște săraci, deși îmbogățim pe mulți; ca unii care nu au nimic, deși stăpânim toate.”

v. 18 ^

18 Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu duhul vostru! Amin.

Este un verset liturgic. Scrisorile erau citite în interiorul comunității, al adunării euharistice. Faptul că scrisoarea se încheie cu „Harul Domnului”, nu este un simplu salut obișnuit, ci cu adevărat Pavel vrea să le comunice, în mod sacramental, harul, iubirea lui Dumnezeu, ca să fie cu spiritul lor.

În Scrisoarea către galateni „harul” mai are și un alt sens, pentru că este vorba de adevărul Evangheliei, adică mântuirea este dăruită și nu este rodul unei cuceriri omenești. Mântuirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu, făcut nouă.

Deci „harul Domnului să fie cu Spiritul vostru”…

Prin „Spirit” se înțelege Spiritul Sfânt. În acest text Pavel îl numește „Spiritul vostru”. El se referă tot la Spiritul Sfânt, în sensul că deja este „al vostru”. L-ați primit la botez. Prin urmare, el îi îndeamnă „primiți această sporire de har care este tot Spiritul”

El încheie cu cuvintele: „fraților” și „amin”. În realitate, versetele concluzive ale Scrisorii subliniază temele fundamentale ale Evangheliei.

Ca rod final să cerem să ne lăudăm numai cu crucea și să umblăm după acest dreptar.

Însușirilor celor care deranjează credința: oamenii orgolioși, fricoși, incoerenți, ambițioși… Mc. 12,38-40; Mc. 10, 35-45…

Pavel se laudă cu crucea și cu persecuțiile sale. 2Cor. 10,12…

Pavel este răstignit pentru lume și lumea pentru el. Gal. 2,19-20…

A fi creatură nouă .2Cor. 5,17; Ef. 3, 14-19…

Crucea este dreptarul. 1Cor. 2,2…

Pavel trăiește după acest dreptar. 2Cor. 4,7-12; Col. 1,24…

În final, oferim o sinteză a temelor Scrisorii.

Situația în Galația era următoarea: galatenii erau amenințați de unii creștini proveniți din lumea iudaică. Aceștia doreau să le impună tăierea împrejur, pentru ca să respecte legea iudaică, afirmând că în acest fel deveneau „mai bravi”. În schimb, Pavel afirmă că acest fapt înseamnă distrugerea credinței și a Evangheliei, deci înseamnă că nu crucea lui Cristos ne-a mântuit.

Scrisoarea este alcătuită din două părți: în prima parte este evidențiat „adevărul Evangheliei”, subliniindu-se că creștinismul nu este o lege, o normă sau o religie, ci este un eveniment istoric. Vestea bună a acestui eveniment este că Dumnezeu m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine.

Mântuirea este tocmai iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine și pe care mi-a arătat-o Isus răstignit pe cruce, nu este altceva! Crucea este originea mântuirii!

Orice încercare de a atribui alte origini mântuirii, reprezintă negarea centrului mântuirii, a esenței Evangheliei, adică a iubirii pe care Dumnezeu o are pentru mine.

Pavel probează acest adevăr cu ajutorul VT, subliniind că din veci mântuirea este oferită și vestită de făgăduință și nu de legi. Lui Avram i-a fost făcută făgăduința fiului (a descendenței) și a pământului.

Fiul reprezintă viitorul, viața omului. Prin urmare, „fiul omului” – viitorul omului – viața omului este tocmai Fiul lui Dumnezeu dăruit (jertfit) pentru noi. Acesta este viitorul nostru: suntem fii!

Pământul – care este realitatea necesară pentru a conserva viața – este Spiritul Sfânt, pentru că Spiritul este iubirea dintre Tatăl și Fiul, aceasta fiind „condiția”, însușirea vieții Tatălui și a Fiului.

Așadar, darurile Spiritului Sfânt și ale Fiului sunt împlinirea fiecărei făgăduințe a lui Dumnezeu, făcută în VT.

Legea avea un alt rol, avea rolul de a denunța răul, de a indica binele, dar, pentru că noi suntem răi, avea și rolul de a determina răzvrătirea noastră astfel încât să iasă la iveală întregul rău din inima noastră, iar acest rău să ajungă și să fie răstignit pe crucea lui Cristos, pentru ca întregul rău să fie ispășit pe cruce. Căci răul, câtă vreme rămâne în inima omului, îl ucide pe om.

Dar răstignirea ne arată că întregul rău deja a fost dus pe crucea lui Cristos și, din crucea Lui, „ieșim”, ne naștem creaturi noi.

Botezul înseamnă tocmai contemplarea crucii lui Cristos: a mă scufunda în această contemplare mă face om nou.

Aceasta este prima parte a Scrisorii. Ea nu pornește de la idei teoretice, ci de la o experiență simplă: galatenii, prin credința în Cristos răstignit, au primit Spiritul Sfânt, și-L invocă pe Dumnezeu Abba, Tată, nemaiavând nevoie de vreo tăiere împrejur sau de vreo altă lege.

În partea a doua a Scrisorii nu se abordează originea mântuirii, ci în ce constă mântuirea. Se evidențiată că mântuirea constă într-o viață nouă, o viață nouă care se trăiește cu Spiritul „Celui care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”. Deci nu este o viață bazată pe libertinism, pe a face tot ceea ce vreau, pe a încălca legea.Dacă ar fi așa, omul ar fi încă în sclavie.

Dacă legea nu te putea ajuta să faci binele, ci doar te denunță că nu-l înfăptuiești, mântuirea înseamnă că Spiritul te ajută să trăiești binele în toate dimensiunile sale, te ajută să trăiești ca om nou, ca fiu al lui Dumnezeu, ca frate. Așadar, libertatea nu înseamnă să trăiești după trup, adică după egoism, ci libertatea pe care Cristos ne-a dăruit-o constă în a trăi după Spirit, adică a trăi în această iubire care în sfârșit se poate realiza. Este iubirea pe care Dumnezeu ne-a dat-o.

Acestea sunt cele două teme fundamentale ale Scrisorii. Mai mereu tema a doua este uitată fiind subliniată numai prima. Dar dacă se uită a doua temă, prima este goală, nu există mântuire, căci mântuirea constă într-o viață mântuită, într-o viață onestă, nouă, de fii. Altfel nu este mântuire. Dacă se uită prima temă, ne lipsește originea mântuirii.

Așadar, această Scrisoare ne prezintă esența creștinismului, pornind tocmai de la originea lui, care este crucea lui Cristos, evidențiindu-i efectul care este „viața nouă trăită în Spirit”.

E adevărat că Scrisoarea abordează și alte teme cum ar fi libertatea culturală, cultuală, religioasă, care sunt de o extremă actualitate, dar în sinteză, acestea sunt temele Scrisorii.

Galateni 2,15-21

Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 13 sau 14) ne spune că niciun om nu poate să se mântuiască, dar că toți oamenii pot fi mântuiți de Dumnezeu: „Să vină de la Domnul mântuirea lui Israel”… Ei au constatat incapacitatea omului de a se mântui…

Pascal afirma că lumea se împarte în păcătoși și cei care se cred drepți. De fapt, e și mai rău, pentru că… Cel ce este cu adevărat drept e mult mai rău decât păcătosul… Adică în el se consumă marele păcat.

Tema textului este: care este originea mântuirii? De fapt este tema primei părți a Scrisorii.

Galatenii, la fel ca toți creștinii de la început, au înțeles că mântuirea vine din iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine: a murit pe cruce pentru mine. Deci eu trăiesc din această iubire a Sa pentru mine și această iubire devine izvorul existenței mele. În timp ce mai înainte existența mea era o căutare a Lui – chiar făcută cu trudă pentru ca să-i plac Lui – acum descopăr că de fapt eu întotdeauna I-am plăcut.

Problema nu constă în eforturile mele pentru a-I plăcea Lui, ci în a accepta iubirea Sa care precede orice trudă de-a mea, astfel ca eu să pot trăi din iubirea Sa, adică să trăiesc ca fiu și frate.

Experiența galatenilor denotă că au primit Spiritul Sfânt, adică viața lui Dumnezeu, justificarea, viața în sfârșit liberă de rău, de angoasă, tocmai prin credința în Cristos, adică încredințându-se lui Isus și nu prin faptul că au făcut lucruri particulare, după cum prescriu toate religiile…

Dar în Galatia au sosit unii creștini iudei, care spuneau: „Credința în Isus Cristos e un lucru bun, dar dacă vreți să fiți mai buni, trebuie să respectați și unele legi, cum ar fi: tăierea împrejur, unele sărbători iudaice, unele reguli alimentare…”. Ei subliniau că mântuirea vine și de la efortul omului.

Atunci Pavel intervine și explică: dacă judecați așa, voi eliminați, anulați Evanghelia, căci mântuirea ori vine de la efortul vostru, ori este dar de la Dumnezeu… Iubirea lui Dumnezeu ori ți-o iei pentru că o meriți – și atunci nu mai este iubire, ci e prostituție – ori este gratuită și numai în acest caz Evanghelia este mântuire. Pavel spune că există incompatibilitate între cele două poziții…

Pentru a se apăra de acuzații și a-și întări poziția, Pavel adaugă că, atunci când el s-a dus la Ierusalim nu a mers să de-a socoteală apostolilor despre Evanghelia predicată de el – și liberă față de lege – ci pentru a arăta că are dreptate și a apăra adevărul Evangheliei… Și apoi, când s-a aflat la Antiohia cu Petru, Pavel a apărat cu fermitate faptul că mântuirea nu vine de la faptele legii, împotriva lui Petru. Această luptă a dus-o și cu galatenii.

În această cateheză vom sublinia de unde vine justificarea, adică dreptatea noastră și în ce constă ea, adică în viața nouă, trăită împreună cu Cristos. 

Se citește Gal. 2, 15-21

15 Noi suntem iudei din naştere, şi nu păcătoşi dintre păgâni. 16 Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii. 17 Dar dacă noi, căutând să fim justificaţi în Cristos, am fi găsiţi, la rândul nostru, păcătoşi ca şi alţii, oare devine Cristos slujitorul păcatului? Nicidecum! 18 Căci dacă reclădesc ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi ca unul care încalcă Legea. 19 De fapt, prin Lege, eu am murit pentru Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos. 20 Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine. 21 Eu nu resping harul lui Dumnezeu. Dar dacă justificarea vine prin Lege, atunci în zadar a murit Cristos.

Problema textului este de unde vine justificarea: de la faptele legii sau de la credința în Cristos?

Prin justificare nu se înțelege „justificarea” pentru că nu ți-ai făcut tema (datoria) și nici un document juridic care să ateste că ești scuzat, ci se înțelege faptul de a fi drept, adică viu. Pentru că nedreptul este un om mort, chiar dacă trăiește… E un operator de moarte pentru sine și pentru alții. Deci, în joc este conceptul de viață. Pentru ce trăiești? De unde-ți vine viața? De la faptul că ești brav și respecți legile, sau din faptul că Isus te-a iubit și S-a jertfit pe El pentru tine?

Există o planificare a vieții bazată pe operele legii. „Dacă unul vrea să fie justificat de faptele legii, Cristos a murit în zadar. Adică tu nu ești creștin”.

Ce sunt faptele legii? Pavel n-a înțeles greșit legea. Prin „faptele legii” el înțelege voia Domnului. Dacă tu ești viu și drept – pentru că tu crezi că faci voia Domnului – greșești. Legea este voia Domnului. Dar legea nu te mântuiește! Nu te mântuiește pentru că nu o îndeplinești și, chiar dacă o respecți în totalitate, legea tot nu te mântuiește…

Ceea ce te mântuiește e credința în Cristos! Ce e credința în Cristos?

Credința este a te încrede, a te abandona, a spune „da” lui Cristos care a murit pentru tine. Ceea ce te mântuiește este iubirea gratuită a lui Dumnezeu pentru tine: nu te mântuiește ceea ce tu faci pentru Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine.

Sunt două strategii diferite de viață. Una e strategia religioasă și înseamnă a face lucruri pentru Dumnezeu. Și este egală cu strategia atee, pentru că dacă tu te-ai plictisit să faci lucruri pentru Dumnezeu, te oprești. Pentru că ajungi la concluzia că e imposibil… și te întrebi „ce sens are să slujesc un astfel de Dumnezeu și să-i sacrific întreaga mea viață?”. Deci ateul și religiosul trec prin același efort… aceeași imagine despre Dumnezeu și aceeași părere despre religie… Cealaltă este strategia Evangheliei care-ți spune că viața și mântuirea nu reprezintă ceea ce tu faci pentru Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine. Iar tu să răspunzi acestei iubiri a Domnului pentru tine… Mântuirea nu este iubirea ta față de Dumnezeu, ci iubirea lui Dumnezeu pentru tine.

Iată care e diferența…

Presupuneți că unui fiu i se spune: „Dacă ești bun, mama te iubește…”. Mama lui l-a făcut nefericit pentru întreaga sa viață. Mereu copilul se va strădui să fie tot mai bun și mereu va fi tot mai nefericit… Cu cât va fi mai brav, cu atât va fi mai fericit… Și cu cât va merita mai multă iubire, cu atât va fi mai nefericit, pentru că e o iubire meritată, dar nu este iubire. Această iubire meritată nu e viață, ci e distrugerea adevăratei iubiri, deoarece nu e gratuită.

În spatele acestei concepții stă înșelăciunea drăcească, faptul că pe Dumnezeu trebuie să-L merităm… înșelăciunea este că „Dumnezeu nu ne iubește”.

Deci, chiar dacă tu ai respecta întreaga lege, faci mult mai multe păcate decât un păcătos. Păcătosul face doar multe păcate și transgresiuni, dar fiecare încălcare a legii e ca un act de prostituție, adică tu îl iubești pe un altul care nu e Dumnezeu, nu e Iubirea ta… deci păcătosul săvârșește acte de prostituție… Însă dreptul face ceva și mai rău… îl tratează pe Dumnezeu ca pe o prostituată (dorește ca Domnul să se comporte ca o prostituată), adică vrea să cumpere iubirea lui Dumnezeu… Înțelegeți diferența? Dreptul își duce păcatele în Dumnezeu… Acesta e păcatul dreptului. Din acest motiv prin dreptatea legii niciodată nu va fi mântuit nimeni, căci tocmai prin dreptatea după lege omul săvârșește păcatul maxim… chiar când reușește să respecte întreaga lege… Pavel spune că el a reușit pentru că era „perfect în respectarea întregii legi”.

Tema e delicată, pentru că presupune o anume conștiință profundă a datoriei, a legii și a religiei. Pavel, ca evreu și fariseu, avea această cunoaștere… În zilele noastre când nu cunoaștem toate aceste lucruri, și nu știm deosebi „stânga de dreapta”, poate că Pavel ar fi spus… „Dragii mei, câteva reguli ale legii vă vor prinde bine. Dar să știți că mântuirea nu vă vine de la lege”.

Pavel ar sublinia alte aspecte pozitive ale legii pe care le vom arăta prezente în Scrisoarea către galateni și în Scrisoarea către romani. Dar rolul legii niciodată nu este acela de a dărui mântuirea, pentru că mântuirea vine de la har, adică este iubirea gratuită a Domnului pentru mine. Fiind iubire gratuită, niciodată nu are legătură cu vreo condiționare, impunere…

În zilele noastre nu ne mai mântuim prin faptele legii. Acest lucru îl pretindeau persoanele religioase. Astăzi legea are o latură foarte laică, noi nu considerăm că mântuirea stă în respectarea legii, a Cuvântului lui Dumnezeu, ci în respectarea infinitelor lucruri mult mai stupide… Măcar dacă am face să consiste mântuirea în respectarea Cuvântului lui Dumnezeu… Azi facem să stea mântuirea în idolatrie… există mulți idoli, domni în viața noastră pe care-i slujim cu un mare cult, 24 de ore pe zi. Trebuie să ne eliberăm de toți acești idoli… Legea noastră ar trebui să fie de acest fel. N-am văzut pe nimeni (în afară de câțiva fanatici) care să fie foarte preocupat de legea lui Dumnezeu, ci am văzut mulți oameni foarte preocupați de legile mondene riguroase… Trebuie să trăiești respectând unele legi, căci altfel ești în afara economiei de piață… Mulți judecă așa.

Cum putem să scăpăm de acești idoli? Am văzut poza idolului Lenin, iar un om îi călca pe cap. Părea Maria care calcă pe capul șarpelui… Și am simțit o oroare, o repulsie față de acest „a călca” pe capetele idolilor, pentru că idolii nu stau în exteriorul nostru, ci noi i-am construit.

Până când fiecare nu recunoaștem răul din inima noastră și nu călcăm pe capul idolului din propria inimă… vom dărâma mulți idoli în exterior și în ziua următoare vom construi alții și mai teribili… Să fim atenți când dărâmăm idolii externi nouă…

Fiecare om ar trebui să afle în inima sa tot răul din exteriorul său și să-l biruiască la nivelul inimii sale… Și-n inima sa ar afla multe legi, mulți idoli care-l fac sclav, reflectați în toți idolii externi pe care-i vede în jur și e just să-i dărâme, însă idolii externi sunt doar rezultatul idolilor din interiorul lui.

Deci discursul împotriva legii – pe care-l face Pavel – în zilele noastre ar trebui să fie îndreptat împotriva altor legi religioase, de un alt tip și nu atât împotriva legii religioase, în modul în care Pavel o înțelegea și care era mai nobilă… adică legea religioasă este cea laică… Religia noastră este sfera în care noi facem să consiste mântuirea… Aceasta e religia noastră.

Prima parte a textului ne spune că justificarea nu vine de la lege, ci de la credință. Partea a doua arată că această experiență de justificare e o viață nouă, în unire cu Cristos, e experiența de a trăi viața ca fiu al lui Dumnezeu.

vv. 15-16 ^

15 Noi suntem iudei din naştere, şi nu păcătoşi dintre păgâni. 16 Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii.

Pavel vorbește despre el, despre Petru și Baraba, care cu toții sunt iudei. Și spune: „Noi care suntem iudei”. Iudeul știe că e ales, e sfânt, că face parte din poporul lui Dumnezeu… Deci noi – iudeii – care cunoaștem toate acestea și știm că nu suntem la fel ca voi, păgânii, totuși știm că suntem și noi la fel ca voi, păgânii, adică păcătoși.

Noi, prin respectarea legii noastre, nu suntem mântuiți, pentru că Pavel zice: „noi, iudeii, nu suntem justificați de faptele legii, chiar dacă respectăm toate legile”.

Dacă vom înțelege conceptul de „lege”, ne va ajuta pentru întreaga viață.

De ce ne-a dat Dumnezeu legea? Legea nu e viața! Este la fel ca și strada și parapetul de la marginea drumului, care ne indică faptul că ieșim în afara străzii (a drumului)… Când călătorim cu mașina, nu rulăm pe parapeți, ci pe stradă. Parapetul ne atrage atenția că-i limita, marginea drumului.

Legea nu e viața, ci e apărătoarea vieții: ne semnalează că dacă ieșim din marginile ei, suntem în afara vieții, deci suntem pe tărâmul blestemului.

În sine legea e bună și folosește pentru a apăra viața, dar legea nu este viața.

Legea ne explică: dacă noi urmăm, respectăm „strada” corectă, avem binecuvântarea și viața; dacă nu o respectăm, intrăm în moarte și primim ca răsplată blestemul. Orice lege indică toate acestea.

Deci lega e pozitivă! Ce e rău în lege?

Răul constă în acest lucru: că noi suntem păcătoși, că noi avem păcatul în inima noastră, adică dorința de nesupunere, de nerespectare, de încălcare… și acesta e păcatul.

Ce face legea? Ne sugerează unde să nu ne supunem, unde să încălcăm… Legea ne dă gustul interzisului… Prin lege noi punem în practică concupiscența noastră – dorințele noastre negative – și, în sfârșit, știm cum să acționăm în mod negativ. Deci legea – care ar fi bună – devine o ocazie de nesupunere, de încălcare și de păcat. Căci dacă nu ar exista legea, nu am ști cum să facem păcatele…

Deci primul rol al legii – văzând că există păcatul – este că, în sfârșit, păcatul, egoismul care e în noi, află modul prin care să devină concret, prin încălcările concrete ale legii.

Evreii aveau mai multe legi, deci o posibilitate mai largă de a le încălca… dar noi -referindu-ne la decalog – suntem mai monotoni.

Dedesubt este și un alt lucru… faptul că legea ne face să înțelegem că a o încălca produce răul, deci ne denunță. Așadar, legea nu ne mântuiește în nici un caz; ne stimulează să păcătuim și ne pedepsește…

Acest mecanism se verifică în cazul persoanelor normale, adică în cazul păcătoșilor, căci toți suntem păcătoși.

Însă există și cei „drepți”… Drepții sunt cei care respectă întreaga lege, la fel ca Pavel: „Eu eram perfect”. Ce i se întâmplă celui drept?

I se întâmplă că tocmai păcatul său, egoismul său, care constă în afirmarea eului său, se înfăptuiește tocmai prin respectarea legii. Adică eu, respectând legea, săvârșesc păcatul cel mai mare, adică eu mă apăr cu puterile mele de Dumnezeu, îmi merit iubirea lui Dumnezeu, mă justific înaintea Lui prin faptul că eu respect legea (deci nu mai am nevoie de El), astfel mă desparte de El. Păcatul cel mai mare este acesta al dreptului, care devine autonom față de Dumnezeu, deci autonom față de viață, deci intră în moarte. Dreptul devine „maimuța” lui Dumnezeu, săvârșind maximul păcat tocmai pentru că el gândește că e drept.

De ce? Pentru că păcatul există și se arată ori prin încălcări (nesupuneri) ori prin respectarea legii… Dar se arată oricum.

În sfera încălcărilor păcatul e mai simplu de văzut… pentru că nesupunerile le simțim și ne produc sensul de vină. Însă când un om este drept, devine orgolios, pretinde să se mântuiască cu forțele sale și devine omul religios perfect… Aceasta este starea cea mai rea care poate exista în cazul omului, adică se desparte de ajutorul lui Dumnezeu și de alții.

Dreptul este cel care încalcă porunca fundamentală a iubirii aproapelui – unirea cu toți – și a iubirii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl iubește… Însă prin respectarea legii el nu acceptă iubirea Domnului, ci o cumpără prin bravura sa și crede că el nu are nevoie de iubirea gratuită a lui Dumnezeu: de har și de milă. El este brav, deci nu are nevoie… Este ca Iona care se mânie pe Dumnezeu, pentru că El e milostiv. Este ca fratele mai mare, care nu vrea să meargă să benchetuiască cu cel mic, pentru că zice: „Eu sunt drept, nu merg împreună cu păcătosul”.

Tocmai astfel dreptul face un păcat dublu: nu înțelege că Dumnezeu e Tatăl… căci dacă ar pricepe că Dumnezeu îl iubește ca un Tată, adică gratuit, l-ar accepta și pe celălalt care e iubit gratuit, la fel ca el care se consideră drept. Ar înțelege că între el și fratele său păcătos nu există vreo diferență… Deci cu dreptatea sa el nu-L iubești pe Dumnezeu și nici pe fratele tău… Respectând toate poruncile, de fapt dreptul încalcă spiritul legii, care este iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele… Acesta e rolul legii în Pavel, pe care el l-a experimentat într-un mod puternic în viața sa.

Noi nu experimentăm acest rol al legii, căci pentru noi legea nu există… Deci trebuie să vedem care este astăzi rolul pe care legea l-a avut în cazul lui Pavel. Legea are rolul de a ne arăta păcatele și de a ne ajuta să conștientizăm că suntem în păcat…

Care era rolul legii pentru Israel și pentru Pavel, aceasta ne indică autorul Scrisorii către romani: „Și voi sunteți păcătoși ca și iudeii. Pentru că iudeii aveau legea și au păcătuit. Voi nu respectați legea naturală… deci și voi sunteți împotriva legii, pe care o cunoașteți implicit”.

Deci există un păcat împotriva legii, chiar împotriva legii pe care tu nu o cunoști și e păcatul împotriva omului, păcatul ce-l vezi că distruge omul…

Rezultatul principal al lipsei unei legi în zilele noastre este teama, neliniștea, adică omul care nu mai are substanță.

Rolul – pe care-l avea legea pentru Pavel – în zilele noastre îl are atât golul din noi, cât și neliniștea de a nu avea nicio lege… Golul și teama îți spun că tu ai nevoie de Mântuitorul.

În timpul lui Isus legea însemna legea religioasă… ei încercau să se mântuiască cu ajutorul acelei legi (bărci)… Însă într-un timp diferit (în ape diferite), cu tehnici diferite, ce fel de barcă ne construim, încercând să ne mântuim?… Legea este simbolul încercării omului de a se mântui cu puterile sale, de a da un sens vieții sale…

Aici tu, omule, te afli la răscruce de drumuri: dacă sensul și însemnătatea vieții trebuie să ți le construiești tu prin faptele tale (religioase sau laice), cazi sub această condamnare a autojustificării legii; sau crezi că mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu care-Și dă viața pentru tine. Sunt două moduri opuse de a trăi.

Un mod de a trăi sub sclavia legii (a normelor) și a sacrificării vieții, la fel ca mitul lui Sisif care urcă un bolovan tot mai sus și tocmai când ajunge pe culme, este maxima înălțime de unde bolovanul cade; sau a accepta că principiul vieții este o iubire gratuită și un har infinit, care-ți permite să trăiești în libertatea fiului.

Este interesant faptul că omul care experimentează iubirea nu înseamnă că trăiește fără lege… Cine experimentează iubirea trăiește în sfârșit ceea ce legea îi poruncește, dar îl împiedică să înfăptuiască, deoarece îi prezintă dorința opusă… Deci persoana care se simte iubită, apoi face binele… Dar face binele pentru că se simte iubită! Astfel nu face răul. Noi săvârșim răul întotdeauna din cauza întristării, a supărării și niciodată din cauza bucuriei; răul îl facem din egoism și niciodată nu-l facem pentru că suntem iubiți.

Deci nu faptele legii ne justifică, nu ele ne dau viața, ci credința în Isus Cristos.

Ce e credința în Isus? Înseamnă a-ți întemeia viața proprie – aceasta e credința, adică a te încredința, a te abandona, a te sprijini – pe Isus Cristos Cel răstignit, adică pe iubirea Sa pentru tine, o iubire fără condiții. 

v. 17 ^

17 Dar dacă noi, căutând să fim justificaţi în Cristos, am fi găsiţi, la rândul nostru, păcătoşi ca şi alţii, oare devine Cristos slujitorul păcatului? Nicidecum!

Dacă noi, care căutăm să fim justificați în Cristos (adică prin credința în El) am fi încă în păcat – adică nu am fi liberi de cel rău – atunci Cristos nu ne-ar servi la nimic, ci și El ar folosi păcatului… Pavel spune: „Nu este așa!”. Pentru că noi am experimentat că, prin ajutorul credinței în Cristos, suntem liberi de păcat, de egoism și de moarte.

În acest verset Pavel nu oferă o argumentare teoretică, ci se referă la experiența practică: la faptul că el și-a abandonat viața în mâinile lui Cristos, Isus l-a eliberat de rău. Acesta este aspectul fundamental al credinței!!! M-a eliberat de egoism. Nu mai trebuie să mă gândesc la mine, pentru că există Unul care se gândește la mine. Deci și eu pot să mă gândesc la El și la alții… În sfârșit eu pot să iubesc… Aceasta e experiența de la începuturi a credinței creștine. Apoi Pavel o va descrie mai bine…

Însă în acest verset argumentează „prin absurd”: dacă noi – care căutăm justificarea în Cristos – am fi păcătoși, atunci Cristos nu ar folosi la nimic. Însă, nu! Căci experiența noastră confirmă că, sprijinindu-ne pe El și acceptând iubirea Lui, suntem liberi de păcat. Pentru că creștinul e liber de păcat, adică de egoism. Vă explic. Nu înseamnă că noi nu avem păcat, însă pe noi păcatul nu ne posedă… Egoismul mereu rămâne în noi, însă nu egoismul ne organizează viața, ci noi ne organizăm viața.

Un aspect este faptul de a fi ghidați și guvernați de egoism și mânie și altul este ca noi să guvernăm egoismul și mânia, adică să căutăm – în măsura în care ne e posibil – să biruim și să depășim egoismul din noi… Sensul vieții noastre este această progresivă creștere în iubire și dispariția egoismului din noi.

v. 18 ^

18 Căci dacă reclădesc ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi ca unul care încalcă Legea.

Este vorba de dărâmarea zidului, care este legea… Legea este reprezentată ca un zid. E un zid de prescrieri, care desparte Israelul de popoarele păgâne… (Ef. 2,14).

„Atunci eu reconstruiesc zidul legii”. A reconstrui zidul, adică legea, înseamnă – după Pavel – că el ar fi greșit mai înainte, când trăia în libertatea fiilor, încălcând legea, nesocotind-o…

v. 19 ^

19 De fapt, prin Lege, eu am murit pentru Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos.

Mai întâi explicăm propoziția „Am fost răstignit cu Cristos” pentru a înțelege afirmația „Eu prin lege am murit pentru lege, pentru a trăi pentru Dumnezeu”.

Creștinul este un om care a fost răstignit cu Cristos.

Modelul credinciosului îl constituie femeile pe Calvar. Ce fac femeile la picioarele crucii? Nu fac nimic. Ele doar privesc. Și ce văd? Văd pasiunea și iubirea lui Dumnezeu pentru ele. Permit să intre în ele – prin ochii lor – această iubire infinită a lui Dumnezeu pentru ele… a unui Dumnezeu care s-a pus în starea lor, ca păcătos, încălcător, blestemat și… moare ca un păcătos, încălcător și blestemat, pentru a nu ne lăsa singuri în nicio încălcare, în nici un blestem și în nicio abandonare a lui Dumnezeu.

Deci un om, la picioarele crucii, experimentează iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru el. Și ce face? Stă acolo și privește… Și privind, răspunde acestei iubiri. Deci primește iubirea și-i răspunde. Deci moare și el cu Cristos, adică este cucerit de aceeași compasiune, are același sentiment al lui Cristos Dumnezeu. E o adevărată moarte mistică a-l vedea pe Unul care moare pentru tine. Simți că mori cu El și pentru El…

Tocmai această experiență a unei iubiri mari a lui Dumnezeu – răstignit pentru tine – care te cuprinde și, în sfârșit, te determină să înțelegi că aceasta este viața ta. Și atunci ai aceeași compasiune pentru El, ca și cea pe care El a avut-o pentru tine. Înveți să iubești cu o iubire mai mare decât viața și moartea și așa evanghelizezi.

Toate Evangheliile se încheie cu contemplarea Răstignitului, care este contemplarea lui Dumnezeu. La picioarele crucii, în sfârșit, tu cunoști cine e Dumnezeu, pricepi care e pasiunea și iubirea Lui pentru tine… La picioarele crucii înțelegi cine ești tu: un om iubit infinit… Numai în acest moment îți schimbi viața, adică nu mai fugi de El… Nu mai este o problemă de lege, ci de a iubi, așa cum ești iubit. Adevărul este că ești fiu iubit infinit, deci ai o demnitate pe care nu o cunoșteai. Atunci simți că „mori față de omul vechi”, adică moare omul legii, omul încălcării, omul păcatului… Căci dacă înțelegi că Unul te iubește, nu mai simți nici „un gust” să-l torturezi…

Atunci Pavel poate să spună: „Eu prin lege, am murit față de lege”, adică prin lege – care mă face să păcătuiesc, iar rodul păcatelor e moartea lui Isus pe cruce – eu am murit față de lege, pentru că L-am văzut pe cel răstignit, care a luat asupra Sa întregul meu rău și blestem… iar acum eu sunt mort împreună cu El și trăiesc pentru Dumnezeu, la fel ca El, adică în noua libertate.

Și e acea viață pe care o descrie imediat prin alte forme, pe care încercăm să le înțelegem, și care sunt centrul vieții creștine. Și este justificarea.

Justificarea nu este o semnătură, atestând că „e justificat de răul pe care l-a făcut”, ci este un „a fi” drept, un „a fi” ca Dumnezeu, un „a avea” o viață nouă. Aceasta e justificarea. Viața nouă înseamnă noua identitate pe care ți-o însușești, întemeind-o pe această iubire pe care o ai înaintea ta.

Limbajul uman nu reușește să redea această viață nouă, ci se folosește în acest scop de imaginile care exprimă viața…

Pavel se exprimă în termeni pozitivi: justificarea este un „a trăi” și nu a fi lipsit de păcate și de consecințele rele ale păcatelor, ci este un „a fi” viu.

v. 20 ^

20 Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine.

Pentru a înțelege acest verset trebuie să apelăm la limbajul specific credinței, care e limbajul iubirii și care înseamnă depășirea egoismului.

Primul limbaj al iubirii e prezent în Cântarea Cântărilor 1,6 „Iubitul meu e pentru mine și eu pentru el”. Este vorba de faptul de a fi unul pentru celălalt. „A fi pentru”. Primul nivel este acesta „viața ta este a fi pentru”. În timp ce mai înainte era „a fi pentru sine (în egoism)”, acum este „pentru altul”.

O altă formă mai profundă a iubirii este compania, „a fi cu”, a fi cu Cristos. Este vorba de consolare, de prezență și e ceva mai mult decât a fi pentru. „A fi pentru” stă în puterea ta, care decizi să fii pentru altul. „A fi cu” este decizia de a fi împreună a celor doi. E experiența profundă a lui Emanuel, adică e experiența prezenței lui Dumnezeu cu mine, a consolării Sale pentru mine, a companiei.

La un nivel mai ridicat, în Ioan 10 se spune „Locuiți în Mine: voi în Mine și Eu în voi”. Se vorbește de reciproca imanență, prezență a unuia în celălalt: a fi unul în celălalt.

Există un alt nivel și mai înalt, în Io. 15 vorbește de unire, la fel ca vița și mlădițele. Există o singură viață, care e viață pentru ambii. Viața e aceeași, deci e vorba despre o unire de viață. Acest adevăr este exprimat prin cuvintele „Nu mai sunt eu care trăiesc, ci El trăiește în mine”. Avem aceeași viață… Este vorba despre această imanență reciprocă și despre această viață comună.

La un nivel profund, care e precizat în Scrisoarea către galateni prin cuvintele simple „Eu sunt al lui Cristos”, este vorba de faptul de „a fi al Lui”. „A fi al Lui” înseamnă că ființa (existența, viața) ta este „ființa Lui”… Nu mai ești tu, ci ești al Altuia. Existența, viața ta este a Altuia. Și e forma cea mai mare a iubirii: faptul că ființa, viața, existența este ființa Altuia.

Prin aceste forme pline de entuziasm Pavel exprimă experiența profundă a creștinismului: faptul că ființa ta, existența ta este existența lui Dumnezeu, la fel cum existența lui Dumnezeu este existența ta. Cei doi, chiar în ciuda diferenței, sunt o singură realitate. Și aceasta e justificarea, adică viața nouă.

E un limbaj entuziast. Cuvântul entuziast înseamnă in-divinizzato, adică invadat de Dumnezeu. Și este o invadare reală. În acest caz nu se poate folosi decât un limbaj entuziast. Adică omul – cu adevărat – e îndumnezeit de această experiență.

Acum înțelegem de ce se spune că suntem „botezați în Cristos”, adică „scufundați în El”, în Spiritul Său. Spiritul e viața, e iubirea pe care Tatăl o are pentru Fiul și Fiul pentru Tatăl. Tu trăiești aceeași viață cu a Treimii. Deci spui „El trăiește în mine”. Nu doar trăiește în mine, ci ceea ce eu trăiesc, nu sunt eu cel care trăiesc, ci e El… E interesant că rămâne încă deosebirea „eu” și „El”, dar viața este unică.

Aceasta e experiența mistică și profundă a creștinismului, care se naște din contemplarea Răstignitului; se naște din faptul că înțelegi cine e Dumnezeu pentru tine și cine ești tu pentru El.

Pavel explică „Această viață care o trăiesc în trup – pentru că încă „eu trăiesc” – o trăiesc în credință – adică abandonat în brațele Fiului lui Dumnezeu, care S-a abandonat în mâinile mele.”. Deci credința exprimă o abandonare totală în mâinile lui Isus prin singurul dar de abandonare, adică răspunzând iubirii Sale; trăiesc aceeași iubire a Sa pentru mine, pe care și El a trăit-o pentru mine când Și-a dat viața pentru mine și mi-a dat Spiritul… Și atunci viața mea o trăiesc pentru El.

Vedeți cât suntem de departe de „adevărata credință”, considerând-o în mod eronat ca fiind niște afirmații pur teoretice? Aceasta e experiența la care se referă Pavel și e experiența fundamentală a faptului că eu sunt creștin: este experiența de a fi „pentru”, a fi „cu”, a fi „în” , a fi „al Lui”.

Faptul că e o experiență mistică…

E just să ne gândim că experiența mistică este scopul parcursului experienței de credință. Dar putem spune și că ceea ce se poate achiziționa este dăruit la urmă, fiind și ceea ce dă naștere… Vreau să spun că experiența de credință se naște dintr-o experiență mistică, nefiind rodul unei căutări sau explorări ascetice… Efortul galatenilor era acela de a urma un parcurs ascetic, pentru a ajunge unde…? Adevărata credință constă doar în a-i lăsa spațiu Domnului. Aceasta e substanța misticii: să ne lărgim inima, astfel încât Domnul să poată intra în noi, astfel încât să fie El care trăiește în noi… Și e modul cel mai bun pentru a împlini existența noastră.

Noi realizăm viața, existența noastră la nivel divin, suntem ca Dumnezeu prin această experiență cu Cristos. A fi ca Dumnezeu înseamnă a ști să iubești, cum El a iubit… cu o iubire mai mare decât viața și moartea, „un a fi pentru, un a fi cu, un a fi în, un a fi al Lui…”… deci o realizare deplină a vieții noastre, fără limite, dar o realizare în care rămân eu însumi, căci cu adevărat sunt eu însumi…

Lucrul interesant al limbajului iubirii și al misticii – sigurul potrivit pentru a exprima experiența creștină – e că niciodată nu există confundare, amestecare, ci rămâne individualitatea persoanelor și e presupusă… Dacă nu există individualitatea persoanelor, nu există iubire… ci doar narcisism și egoism. Deci diversitatea persoanelor e presupusă (și chiar este creată, dacă ea nu ar exista). În această unitate există libertate și niciodată nu există dezordine, suprapunere sau constrângerea altuia…

Să ne ajute Domnul să pricepem aceste lucruri frumoase…

Aceste lucruri, pentru a fi înțelese e nevoie ca noi să studiem și să practicăm Evanghelia, adică să-L contemplăm în mod îndelungat pe Isus – răstignit, care e Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu, dincolo de care Dumnezeu nu mai are nimic de spus și de dat, pentru că pe cruce Dumnezeu s-a dat în totalitate și a spus tot ceea ce avea de spus. Adică El ne-a arătat cine este El față de noi, pentru noi.

Întreaga viață a lui Pavel (acest eu al lui Pavel) precum și eul fiecărui credincios – care devine „eu” – nu e „orice credincios”, ci este „eu”, adică persoană, este răspunsul față de această iubire răstignită.

v. 21 ^

21 Eu nu resping harul lui Dumnezeu. Dar dacă justificarea vine prin Lege, atunci în zadar a murit Cristos.

Pavel spune „Eu nu zădărnicesc harul lui Dumnezeu”. Harul, charis, e iubirea gratuită a lui Dumnezeu, care e însuși Dumnezeu. Dumnezeu e har. Eu nu anulez acest har, ci-l trăiesc în plinătate. Și viața mea e tocmai primirea acestui har și apoi un răspuns dat acestui har.

Galatenii riscau să zădărnicească harul lui Dumnezeu, dar Pavel zice că el utilizează acest har, adică eu utilizez iubirea pe care Domnul o revarsă peste mine; primesc această iubire. N-o primește omul care într-un anume fel se apără de iubire, căutând să o cucerească. Paul spune că el nu anulează, nu face zadarnică iubirea lui Dumnezeu.

Pavel concluzionează: „Dacă eu aș fi drept”, dacă aș trăi în baza legii, e clar că Cristos a murit în zadar, e clar că eu nu știu ce să mă fac cu harul Său, căci eu am și rămân cu dreptatea mea…

E o mare diferență între o viață bazată pe această iubire, a unui Dumnezeu răstignit – a unui Dumnezeu plin de har și iubire pentru mine – și o viață bazată pe ariditatea datoriei mele… pe eul meu care trebuie să fie împăcat doar cu sine pentru a se apăra de alții și de Dumnezeu… Este diferența dintre o viață construită în singurătate, în iad și o viață construită în relație, în plinătatea de viață, printr-un răspuns iubitor, care te identifică chiar cu însăși iubirea lui Dumnezeu și te face egal cu El.

Pericopa ne arată cele două strategii fundamentale ale vieții: cea a omului religios, care-și bazează viața pe faptele legii – prin religios, în zilele noastre, mă refer și la omul laic care e mult mai religios -… căci e nevoie de o mult mai multă credință pentru a-ți închina viața idolilor, decât a ți-o închina lui Dumnezeu…; și cea a credinciosului care are această experiență explozivă, care se debarasează (abandonează) de orice formă religioasă și atee. De ce? Datorită experienței acestei iubiri a lui Dumnezeu, răstignit pentru mine… Această iubire eliberează tot potențialul meu de om la nivel divin – om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – și aceasta e justificarea, adică identitatea noastră, adică mântuirea. Căci mântuirea noastră constă în a deveni ceea ce suntem cu adevărat…

* * *

Texte biblice de meditat în timpul săptămânii…

– Pentru a înțelege faptul că „toți suntem păcătoși”… putem lectura Ps. 14 și Rm. 1-3… Pavel subliniază că de are cineva legea, ori de nu o are, toți sunt păcătoși, într-un fel sau altul.

Pentru a înțelege afirmația „am fost răstignit cu Cristos”, deși Evangheliile nu explică acest mister, toate Evangheliile se încheie cu contemplarea răstignitului… (cf. Io. 19,31-37) unde sunt descrise femeile și ucenicul pe care Isus îi iubea care stau lângă cruce și care, la urmă, Îl privesc pe cel împuns: Aceasta este o scenă care face aluzie la istoria lui Adam și Eva… Adică mireasa, Eva, se naște din coasta împunsă a lui Adam, adică se naște din această iubire: în sfârșit un om înțelege cine este adevăratul Mire și atunci, se naște ca mireasă.

– Și Mc. 15,40 ș.u. descrie femeile lângă cruce: ele-L slujeau, urmau, erau cu El: sunt însușirile discipolului, mă refer la a urma, a lui – care înseamnă a iubi – și a fi cu El.

– Și la sfârșitul Evangheliei după Luca se vorbește despre „teoria”, adică crucea este teoria, contemplarea lui Dumnezeu, unde toate popoarele își lovesc pieptul, adică se convertesc, pentru că pe cruce văd un Dumnezeu total diferit.

– Același lucru îl subliniază și Cântarea Cântărilor când spune despre mireasă că: „sub măr te-am trezit”, adică sub pomul crucii. Aici în sfârșit se trezește omul și înțelege care este propria sa identitate. Care este identitatea sa? Că este cealaltă parte a lui Dumnezeu. Lucru întărit că Dumnezeu s-a dat pe Sine pentru noi.

– Pentru a înțelege păcatul păcătoșilor putem vedea Lc. 7, 36-51 unde păcătoasa este o prostituată… Așadar păcatele noastre sunt simple prostituții, adică „a nu iubi ceea ce trebuie să iubim”.

– Păcatul dreptului apare în cel drept care nu iubește și vrea să cumpere iubirea lui Dumnezeu prin propria sa dreptate și-l limitează pe Dumnezeu la o prostituată. Acesta e păcatul dreptului! Sau putem citi Lc. 15 care ne vorbește despre fratele mai mare care nu vrea să intre la ospățul milei… adică la ospățul iubirii gratuite care este viața. Nu vrea să intre pentru că „eu sunt drept”.

– Sau Luca 14, 1-6 care vorbește despre hidropicul aflat în casa dreptului; cu puțin înainte Isus a spus că „ușa este strâmtă”, cea a mântuirii, deci prin ea nu intră grașii, nu intră niciun om drept, plin de propria sa dreptate, iar omul drept este hidropicul… Adică toate lucrurile drepte pe care le face le mănâncă și astfel se îngrașă și, prin urmare, nu intră prin ușa strâmtă care este mila Domnului; ușă, pe de altă parte, foarte largă: prin ea intră toți în afară de drepții care vor să stea afară; adică toți păcătoșii intră, dar nu intră niciun drept, pentru că această poartă este mila.

– Apoi, pentru a înțelege sensul unirii mistice cu Cristos, se poate citi Io. 10,1-11 și Io. 15, pilda viei și a vieții, sau Cântarea Cântărilor, sunt opt capitole care ne arată adevărul lui Dumnezeu și adevărul omului în raportul dintre ei, întărind ce spune Pavel în v. 20…

1Tesaloniceni 1,4-10

Tema Ps. 19 (18) este Cuvântul Domnului, denumit în diferite feluri. Cuvântul e numit legea Domnului care „e perfectă și încurajează sufletul”.

Acest Psalm subliniază că întreaga natură, toată creația vorbește despre Dumnezeu, dar într-un mod tacit: omul e cel care dă cuvântul (care vorbește). Natura vorbește, dar fără voce, fără sunet, iar omul care înțelege, laudă și mulțumește. Iar Cuvântul Domnului, cel exprimat de Lege, este o clarificare (o lămurire, o explicație) a ceea ce deja creația conține.

Pornesc de la acest Psalm pentru a sublinia un lucru: spuneam că creștinul e „un om care-și amintește și face euharistie”. Noi suntem mulțumiți nu pentru că suntem distrați (neatenți) și uităm răul, ci suntem mulțumiți pentru că ne amintim, iar viața spirituală nu e nimic altceva decât să ne amintim ceea ce se întâmplă în interiorul nostru… Dumnezeu lucrează 24 de ore pe zi în inima noastră, la fel cum lucrează 24 de ore pe zi în cosmos, iar „cutia neagră” a inimii noastre înregistrează totul… însă noi nu o deschidem niciodată. Mai mult: nici nu știm ce-i în ea și nici nu știm să-i descifrăm conținutul.

Viața spirituală începe atunci când noi începem să descifrăm ceea ce este înregistrat în noi… prin faptul că devenim conștienți de conținutul din noi. De obicei, noi reprimăm (înăbușim, împiedicăm) ceea ce simțim în noi până când nu mai simțim nimic, sau mutăm din loc ceea ce simțim (îndepărtăm). Însă marea problemă constă în faptul că e necesar să avem o atenție sporită față de ceea ce se întâmplă în noi. Să începem să fim atenți, în timp ce simțim ceva în noi, apoi să dedicăm ultimul spațiu al zilei – seara – pentru a ne pune în prezența Domnului și, în prezența Lui, să vedem ce s-a întâmplat în noi în timpul zile, ce s-a înregistrat în profundul nostru și să conștientizăm: este vorba de examinarea conștiinței. Nu este examenul de conștiință, pe care suntem obișnuiți să-l facem, pentru a vedea ce am făcut bine sau rău (căci ce am făcut bine sau rău, mai mult sau mai puțin, eu știu… și e bine să știu…), însă prin examinarea conștiinței eu devin conștient de sentimentele cele mai profunde, care riscă să rămână mereu în mine și niciodată să nu fie exprimate. Lucrarea lui Dumnezeu în mine e mereu foarte profundă, nu face zgomot și numai dacă ne obișnuim să o cunoaștem, începem să o trăim.

Continuăm explicarea Scrisorii către Tesaloniceni…

Primele trei versete ne-au vorbit despre Biserică. Biserica e fondată (întemeiată) pe apostoli, nu e un lucru pe care-l inventăm noi, ci este mărturisirea lui Isus Cristos, a istoriei concrete, pe care noi o cunoaștem prin apostoli. Așadar toate revelațiile private și sectele pot fi lucruri interesante, dar nu au nici-o legătură cu creștinismul! Creștinismul este istoria concretă a lui Isus, pe care apostolii au scris-o și ne-au transmis-o. Iar întreaga noastră credință nu constă în a inventa ceva, ci-n a înțelege acest Cuvânt făcut trup și re-întors să fie Cuvânt, pentru a reveni să fie trup (a Se întrupa) în viața noastră.

Al doilea aspect este faptul că Biserica este Biserică pentru că este „chemată”, adică noi formăm biserica nu pentru că suntem bravi, ci pentru că răspundem unei chemări: Biserica e un răspuns din partea noastră dat propunerii (chemării) lui Dumnezeu. Frații nu-i aleg eu – ei sunt cei care sunt – pentru că toți suntem fiii lui Dumnezeu: Dumnezeu ne propune să răspundem iubirii Sale de Tată. Biserica e alcătuită din acești oameni care răspund.

Al treilea aspect important e faptul că Biserica are un loc: locuiește în Dumnezeu-Tatăl și-n Domnul Isus Cristos. Așadar, locul în care locuim stabil, unde suntem acasă este tocmai Dumnezeu. Aceasta e sinteza primului verset.

În versetul al doilea am expus însemnătatea mulțumirii. A-I mulțumi Domnului pentru darurile Sale este trecerea de la fetișism la o religie personală; cu alte cuvinte, noi, de obicei, acceptăm darurile lui Dumnezeu și ne lipim inima de daruri și le adorăm, ne interesează lucrurile lui Dumnezeu, iar acest fapt e fetișism; de aceea noi, prin lucruri, ne separăm de Dumnezeu, căci ne interesează lucrurile acestea și nu Dumnezeu, și ne dividem și de alții (căci ne interesează lucrurile și nu alții). Dacă însă, privim lucrurile ca fiind un dar al lui Dumnezeu, atunci îi mulțumim lui Dumnezeu care ni le-a dat, pentru că e Tată și le împărțim cu frații, căci ei sunt fiii aceluiași Tată. Atunci lucrurile devin instrument de relaționare cu Dumnezeu, ca adorație, și de caritate față de frați, prin spiritul euharistiei; iar euharistia e bucurie și mulțumire că, prin toate lucrurile, Dumnezeu mi se dă pe Sine. El mi se dă 24 de ore pe zi, prin fiecare respirație, prin fiecare clipă a vieții, prin fiecare bine și chiar prin fiecare rău, care e depășit prin iertare. 

Se citește 1 Tes. 1, 4-10

4 Noi cunoaştem, fraţi iubiţi de Dumnezeu, că aţi fost aleşi 5 pentru că evanghelia noastră n-a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci şi prin putere, prin Duhul Sfânt şi prin convingerea deplină, după cum ştiţi că astfel am fost între voi şi pentru binele vostru. 6 Iar voi aţi devenit imitatorii noştri şi ai Domnului, primind cuvântul în multe necazuri cu bucuria Duhului Sfânt, 7 aşa încât voi aţi devenit exemplu pentru toţi cei care cred în Macedonia şi Ahaia. 8 Într-adevăr, cuvântul Domnului a răsunat, pornind de la voi, nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în toate părţile, aşa încât noi nu trebuie să mai spunem nimic. 9 Ei înşişi povestesc ce fel de primire am avut la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat 10 şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care ne mântuieşte de mânia ce va veni.

vv. 4-5 ne relatează cum se întâmplă evanghelizarea; vv. 6-9a ne spun cum e primită Evanghelia; vv. 9b-10 ne prezintă conținutul evanghelizării, care constă în a ne îndrepta privirea spre Dumnezeu în așteptarea reîntoarcerii lui Isus. Așadar, vom arăta cum are loc evanghelizarea, cum e primită Evanghelia și care este conținutul fundamental al Evangheliei. Sunt cele trei teme mari ale credinței noastre.

v. 4 ^

4 Noi cunoaştem, fraţi iubiţi de Dumnezeu, că aţi fost aleşi

Pavel este un om care cunoaște că „frații au fost aleși”, adică știe că toți oamenii sunt iubiți infinit de Dumnezeu ca fii și el e primul care a făcut această experiență, deci el știe acest adevăr. Dacă și noi cunoaștem acest adevăr, înseamnă că suntem evanghelizați! Creștinismul e numai un fapt de cunoaștere, adică de conștiință. Dăm un exemplu: să presupunem că locuiesc doi oameni în palatul unui rege, unul crede că e sclav și trăiește ca sclav, celălalt știe că e fiu și trăiește ca fiu: avem o diferență. Ambii sunt fii, dar unul nu știe acest adevăr. Diferența între creștini și necreștini în această lume e doar faptul că unii știu că sunt fii. Și nu-i puțin lucru, căci știu de unde vin, încotro merg, își cunosc propria identitate și demnitate și trăiesc cu această conștiință. Și totuși sunt egali cu necreștinii în toate.

Iar vestirea Evangheliei nu-i nimic altceva decât predicarea acestei cunoașteri (conștiința că e fiu), pe care un om (Pavel) a descoperit-o personal, ca fiind o experiență profundă – și pe care o comunică (o transmite) altora.

Pavel, care a experimentat că Isus a murit pentru el și-l iubește infinit, la fel cum îi iubește pe toți ceilalți, iată că atunci se adresează altora, altor frați și-i numește „frați” tocmai datorită acestei cunoașteri.

Aceasta este cunoașterea (convingerea) creștină: că toți oamenii sunt frați, pentru că sunt iubiți infinit de Dumnezeu, fie că sunt credincioși sau necredincioși, prieteni sau dușmani, știu sau nu acest adevăr… Iar dacă tu îi consideri frați, atunci nu poți să nu-i iubești și nu poți să nu le spui că tu le ești frate, atât prin comportamentul tău, cât și prin cuvântul tău… Aceasta e rădăcina practică a creștinismului. Dacă excluzi un frate, Îl excluzi pe Fiul, Isus Cristos, care s-a făcut ultimul dintre frați și care știe că acești frați sunt iubiți de Dumnezeu. Cunoașterea creștină e tocmai cunoașterea iubirii pe care Dumnezeu o are pentru mine.

Cunoașterea de bază este tocmai „cealaltă cunoaștere”, deci „cealaltă experiență”; mă refer la faptul că eu pot să-i cunosc pe alții și să-i tratez ca frați, numai în măsura în care văd că sunt concepuți, iubiți și generați de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, aici este rădăcina faptului că noi suntem frați! Nu putem fi frați dacă nu suntem fiii aceluiași Tată. În textul nostru avem o aluzie la paternitatea lui Dumnezeu față de toți oamenii: aceasta e rădăcina pentru care ne putem numi cu toții frați și putem trăi ca frații. E adevărat că un om poate să țină seama doar de razele soarelui ignorând soarele, dar atunci le va vedea numai pentru puțin timp (timpul de care lumina soarelui are nevoie să vină până la noi, deci cam 8 minute). În mod analog, putem să ne considerăm frați, dar numai pentru puțin timp, dacă nu avem percepția, cunoașterea și experiența paternității lui Dumnezeu, adică faptul că suntem generați și iubiți de Dumnezeu: și acest ultim aspect e important.

Iubirea pe care o are Dumnezeu pentru mine este identitatea mea.

Fiecare dintre noi merge să-și cerșească propria identitate, o firimitură de demnitate de la alții, puțină recunoștință (apreciere, răsplată)… Omul se hrănește cu aprecierea (recunoașterea) ce i-o dau alții, identitatea sa este așa cum îl privesc alții, dacă-l privesc, dacă îl consideră (apreciază)… fapt pentru care suntem idolatrii, adică sclavii imaginii pe care alții o au despre noi, și astfel căutăm să lăsăm altora o bună imagine (impresie) tocmai pentru că nu știm cine suntem…

Noi suntem fiii lui Dumnezeu! Nu avem nevoie să cerșim alte demnități. Demnitatea noastră e infinită, e iubirea infinită pe care Dumnezeu o are pentru mine! Aceasta e identitatea mea și trăiesc în conformitate cu ea și aceasta mă eliberează de toate celelalte sclavii, îmi dă adevărul meu, libertatea mea. Mai întâi de toate mă face să mă iubesc pe mine – dacă nu sunt iubit, eu nu pot iubi – și cine se iubește pe sine, îi iubește pe toți; mă ajută să mă accept pe mine în profunditate, pentru că eu sunt iubit infinit de Dumnezeu, căci El și-a dat viața pentru mine. Acesta este conținutul veștii bune.

În Io. 17,23 Isus îi spune Tatălui: „i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine”. Fiecare dintre noi e iubit de Tatăl la fel ca Isus, iar Isus e iubit ca Fiu unic, cu o iubire totală, absolută, plină. La fel, fiecare dintre noi – ca orice fiu – e iubit total. Iubirea nu se divide după numărul fiilor, ci fiecare iubire e unică! Tocmai cunoașterea (perceperea) acestui adevăr mă întemeiază în identitatea mea. Și până când omul nu ajunge să aibă această cunoaștere, nu-și are identitatea, mereu caută pe cineva care să-l iubească infinit, dar niciodată nu-l află, pentru că omul întotdeauna este finit (limitat). Apoi caută să merite această iubire, și niciodată nu o obține, iar dacă o obține, nu e iubire, ci e ceva meritat.

Prin urmare, vestirea acestei iubiri, a acestui har, este tocmai definiția oamenilor: iubiți de Dumnezeu. Atunci când Israelul se considera un vierme, Dumnezeu i se adresează și-i spune „tu ești prețios în ochii Mei, ești demn de stimă, pentru că Eu te iubesc” (Is. 43,4); în Ps. 138 se subliniază că omul caută să fugă de privirea Domnului până-n noapte, până-n moarte, până când descoperă că tocmai privirea lui Dumnezeu îl face să existe. Atunci spune „Tu m-ai făcut o făptură minunată… Tu mă cercetezi și mă cunoști”, tocmai privirea Ta îmi dă adevărul meu.

Iar Pavel afirmă: „cunoaștem, fraților iubiți de Dumnezeu, alegerea voastră”

„Alegerea”… Iubirea e mereu o alegere și niciodată nu-i o necesitate. Iubirea e liberă. E o libertate și o alegere liberă a lui Dumnezeu căreia noi îi răspundem, iar această alegere e notificată (atestată) de Evanghelie. Evanghelia îi comunică fiecărui om că este ales de Dumnezeu. Noi mereu credem că alegerea este împreună cu excluderea altora: dacă mă alege pe mine, îi exclude pe alții… De aceea noi credem că alegerea noastră întotdeauna înseamnă excluderea altora…

În schimb, alegerea indică libera opțiune din partea lui Dumnezeu, dar e o alegere a tuturor!

Așadar Israelul – care e ales de Dumnezeu – este semnul alegerii pe care Dumnezeu o face pentru toate popoarele; Cristos care, până la urmă, este singurul ales care L-a recunoscut pe Tatăl, este semnul alegerii pe care Dumnezeu o are pentru fiecare om. Prin urmare, alegerea noastră nu este fanatismul, care-i exclude pe alții (facem parte din cei 144 de mii de însemnați, care înseamnă 12 ori 12, ori 1000, adică un număr infinit), ci înseamnă doar că am aflat și am înțeles iubirea lui Dumnezeu și, pentru că Dumnezeu este Tatăl tuturor, atunci aceeași alegere pe care El o are pentru toți, mă îndreaptă și pe mine spre toți și nu mai exclud pe niciunul.

Așadar, atunci când se vorbește despre poporul ales, se vorbește despre fiecare om, despre demnitatea fiecărui om; iar Israelul, în acest sens, este culmea percepției despre om, a cunoașterii că toți suntem fiii lui Dumnezeu, iubiți de Dumnezeu, om care se arată deplin în Isus. Și fiecare creștin are această percepție (cunoaștere) iar Evanghelia vestește acest adevăr, iar v. 5 ne spune cum se întâmplă…

Semnele de la vv. 5-6 sunt modul cu care a fost vestită și primită Evanghelia.

v. 5 ^

5 pentru că evanghelia noastră n-a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci şi prin putere, prin Duhul Sfânt şi prin convingerea deplină, după cum ştiţi că astfel am fost între voi şi pentru binele vostru.

Pavel vorbește despre „Evanghelia sa”… Evanghelia e „vestea bună”. Ea e numită vestea bună pentru că ne eliberează de vestea rea – pe care toți o avem – care constă în susținerea faptului că Dumnezeu e concurentul nostru, e judecător și e departe, iar omul e rău și nu există leac pentru el; e abandonat, iar viața sa nu are sens…

Evanghelia e vestea bună, care ne vestește exact opusul afirmațiilor de mai sus, spunându-ne că Dumnezeu și-a dat viața pentru mine, că mă iubește infinit. Acest adevăr mă eliberează de minciună. Și acest adevăr ajunge la mine, mai întâi prin cuvinte, dar nu numai prin cuvinte, ci mai întâi de toate prin Cuvânt, căci adevărul istoric nu poate fi comunicat decât prin Cuvânt, cuvântul fiind mijlocirea istorică a adevărului. După aceea omul verifică dacă e un cuvânt adevărat, dacă-l interesează, dacă vrea să-l cunoască, dar cuvântul îi comunică omului realitatea.

Prin Cuvântul Evangheliei ne este comunicată realitatea unui Dumnezeu care-și dă viața pentru noi pe cruce: aceasta este Evanghelia… Dar acest Cuvânt nu e doar un cuvânt ci este co-legat cu „puterea” și cu „Spiritul Sfânt”.

Ce înseamnă „un cuvânt cu putere”? Vă veți da seama că acest Cuvânt pe care-l ascultați cu urechile, intră în inimă și are puterea să schimbe inima, pentru că e un Cuvânt plin de adevăr, de bunătate și iubire, iar omul, care este creat pentru adevăr, bunătate și iubire, recunoaște acest Cuvânt și se schimbă; așadar, puterea Cuvântului constă în faptul că, în plină libertate, dacă tu accepți Cuvântul, îți schimbă viața: aceasta este puterea, adevărata minune a Cuvântului. E adevărat că pot să apară semne exterioare miraculoase, dar sunt secundare față de această putere a Cuvântului.

Față de semnele exterioare „foarte importante pentru noi”, Cuvântul este slab, iar Dumnezeu folosește tocmai acest stil: El ne comunică puterea Sa prin slăbiciunea Cuvântului (prin nebunia predicării). Acesta-i stilul Domnului! Isus e un simplu om și nici măcar nu era important pentru cei din timpul Lui… Prin slăbiciunea trupului omului Isus, prin slăbiciunea Cuvântului, a unui cuvânt care e uman, care e cuvânt al omului, începe puterea Sa, puterea Domnului.

Pentru că acest Cuvânt al omului – în realitate acest om e Fiul lui Dumnezeu – ne comunică însăși viața lui Dumnezeu. Această putere se identifică cu Spiritul Sfânt – Spiritul e viața, Sfânt înseamnă „a lui Dumnezeu” -, așadar acest Cuvânt ne comunică viața lui Dumnezeu.

Ce este viața lui Dumnezeu? Viața nu o vedem, dar o cunoaștem din efectele sale: dacă unul e viu sau mort, tu-ți dai seama doar privindu-l; la fel, noi vedem viața lui Dumnezeu din efecte, iar efectele sunt o viață trăită sub semnul rodului Spiritului: iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, stăpânire de sine (cf. Gal. 5, 22). Iată care e rodul puternic al acestui Cuvânt, care ne dă Spiritul, adică ne dă viața lui Dumnezeu care e iubire, bucurie, pace, răbdare… adică Cuvântul schimbă radical viața noastră, pentru că, intrând în ureche, pătrunde în minte, intră în inimă și-ți schimbă inima, îți schimbă viața, dacă tu primești Cuvântul.

Al treilea element al Cuvântului e că el vine cu „deplină încredințare” (deplină convingere, dovadă).

Deplina certitudine (dovadă) e un fapt interior, adică tu asculți o persoană și spui: da, această afirmație e adevărată; asculți o alta și spui: nu, aceasta e falsă. Și această siguranță a adevărului sau a falsității stă în inima ta; și, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, îți apare certitudinea interioară că tocmai Dumnezeu îți vorbește, căci îți dai seama că tu ești făcut pentru acest Cuvânt; iar credința nu este nimic altceva decât această certitudine interioară, care e mult mai mare decât certitudinea matematică, pentru că doi plus doi poate fi patru, dar poate fi și multe alte lucruri… Totuși certitudinea interioară nu e fanatism, ci e ceva evident. Cu alte cuvinte, dacă un om îți spune un lucru bun și tu ești mulțumit, ai dovada interioară că acel lucru bun te mulțumește și acest fapt e mai important decât că doi plus doi e egal cu patru: îți schimbă viața! Dacă unul îți spune: „te iubesc”, îți schimbă viața. Acest fapt e mai valoros decât orice certitudine matematică. Sau dacă cineva-ți spune: „Vreau să te ucid”, îți schimbă viața și această vestire – în sensul că te vei putea apăra – e mai importantă decât orice certitudine matematică.

Cuvântul lui Dumnezeu vestește inimii tale această iubire care îți este anunțată de Cuvânt, te ajută să înțelegi că e o iubire adevărată și e pentru tine. De aceea vă îndemnam la început să fiți foarte atenți la cuvântul interior, deoarece, atunci când ascultăm Cuvântul Evangheliei, există această mărturie (vestire) interioară a Spiritului care ne spune: e adevărat, atunci primește Cuvântul. Dar avem și mărturia opusă, a fricilor noastre care ne șoptește: nu, nu te încrede, fii liniștit așa cum ești, cine știe ce vrea Dumnezeu… Oare ce ar putea să vrea Domnul de la tine? El nu vrea nimic! El doar dorește să-ți dea totul!!! Dar înaintea acestei mari propuneri toate fricile noastre se dezlănțuie, se agită, se răzvrătesc… Deci trebuie să știm să le înregistrăm (să le simțim), apoi să știm să le comunicăm și să le evaluăm: acesta e adevăratul drum spiritual pe care trebuie să-l urmăm…

Pavel știe că-i imposibil să descrie acest lucru pentru cine nu l-a experimentat și spune: „bine știți ce fel am fost între voi, pentru voi”, adică v-ați dat seama în acele trei săptămâni în care am locuit împreună, cum se întâmplă acest lucru; îi îndeamnă să încerce pentru a crede.

Așadar, vestirea Evangheliei este un lucru simplu, care nu depinde de noi; adică noi nu suntem nici un fel de „vânzător ambulant” care-și atrage clienții, făcându-și singur publicitate, nu suntem nici persoane care caută să convingă pe cineva, nici nu vrem să demonstrăm nimic nimănui: noi doar vestim ceva, apoi fiecare, în mod liber, acceptă vestirea sau o alungă – ignorând-o – după cum crede…; s-o alunge de la el e dificil, căci acest Cuvânt adevărat rămâne înaintea sa și e dăruit libertății sale… Cuvântul doar trebuie să-i fie dăruit, apoi, eventual omul poate să se măsoare cu Cuvântul pentru a-și verifica propriile reacții… dar nici un om nu poate crede în locul altuia. Nimeni nu poate și nici nu trebuie să convingă pe un altul, căci dacă ar face așa, i-ar spăla celuilalt creierul, ar plagia; e o mărturie interioară pe care fiecare om trebuie să o perceapă personal; celălalt e doar o mediație (o mijlocire), adică-mi vestește Cuvântul, apoi după, tu ești cel care-L experimentezi personal, celălalt nu poate experimenta în locul tău; un om poate să-ți dea să mănânci, dar tu ești cel care mănânci, el nu poate mânca în locul tău…

În acest mod are loc vestirea Evangheliei. Să vedem cum e primită vestirea.

v. 6 ^

6 Iar voi aţi devenit imitatorii noştri şi ai Domnului, primind cuvântul în multe necazuri cu bucuria Duhului Sfânt,

Pavel vorbește de o imitare, despre un proces de „urmare”… Ce este acesta? Imitarea e ceva vital. Devenim mari tocmai pentru că imităm: pruncul imită prin joc, adultul devine adult imitând încet, încet

Ascultarea Cuvântului ne face să devenim „imitatori, urmăritori ai lui Pavel și ai Domnului”. Ce înseamnă? Cuvântul devine viață, devine acțiune. Un om devine cuvântul pe care-l ascultă. Așa cum Pavel – ascultând Cuvântul Domnului – a devenit ca Domnul, imitatorul Său, la fel și noi – ascultând același Cuvânt – devenim ca Pavel și ca Domnul.

Așadar, credința e transmisă și prin modelul concret al vieții persoanelor. Toți am ajuns la credință, sau vom ajunge, pentru că am cunoscut vreun om credincios.

E interesant: credința ne vine (ne este dăruită) din vestirea Cuvântului, și nu de la altceva, dar dacă eu nu văd realizat acest Cuvânt în vreun fel, mi se pare un Cuvânt care zboară prin aer… poate că-L simt în inimă, dar mă întreb: „cum pot să-L trăiesc, să-L practic?”. Pavel subliniază aspectul imitării sale – nu din orgoliu – căci avem nevoie de un model. E interesant că fiecare dintre noi e chemat să fie un model pentru aproapele, deci avem o mare responsabilitate. Este clar că credința ne vine din vestirea Cuvântului: mărturia poate favoriza credința, sau poate să o împiedice dacă vestitorul nu trăiește credința în viața sa. Ar fi incredibil dacă aș vesti un lucru și mereu aș face opusul… fără nici măcar să spun: „scuzați-mă, aș vrea să fac contrarul, dar nu reușesc”.

Adevărata putere de răspândire a creștinismului este această imitare (urmare) a modelelor, adică atunci când vezi persoane care trăiesc în mod liniștit, senin, cu bucuria rodului Spiritului, afirmi: „aceasta e o viață interesantă”. Atunci lumea te întreabă „de ce trăiești așa?”, în acel moment tu le vestești… Creștinismul s-a răspândit tocmai așa, nu prin cruciade, nu prin legi creștine, ci s-a răspândit prin aceste modele… Cunosc mulți oameni care în urmă cu 30 de ani erau atei, dar care acum s-au convertit dintr-un simplu motiv, că au cunoscut niște credincioși adevărați și s-au întrebat: „dacă el, care nu-i un prost, crede, iar credința i-a dat un sens vieții sale, de ce credința n-ar putea să dea sens vieții mele, care acum e fără sens?”. Așadar avem o mare responsabilitate: să vestim credința prin viața trăită

Pavel continuă: „imitatorii (urmăritorii) noștri și ai Domnului”. În aceste versete, Isus e numit Domn de patru ori. Cuvântul „Domn” – Kyrios, în limba greacă – era atributul (simbolul) împăratului, atributul „divinului” (al stăpânului). Ce înseamnă că Isus e numit „Domnul”? Exprimă experiența (descoperirea) profundă a lui Pavel „că Isus e Domul său”, adică el îi aparține Domnului, pentru că Domnul îi aparține lui. Cu alte cuvinte, Isus e Domnul nu pentru că e împăratul care stăpânește, ci pentru că este Cel care S-a urcat pe cruce și Și-a dat viața pentru mine, deci El îmi aparține în totalitate; S-a făcut sclavul meu din iubire… Atunci, țelul vieții mele este să-I aparțin Lui: acesta e un alt aspect profund al creștinismului.

Isus e Domnul (Kyrios) tocmai din această cauză, și nu pentru că El e stăpânul (patronul), ci pentru că S-a făcut serv, pentru că mi-a dat întreaga Sa viață, pentru că m-a iubit infinit, și atunci eu nu mai sunt al meu, ci sunt al Său, cum El este al meu.

Tocmai această apartenență radicală ne face să locuim în Tatăl și ne face creștini; tocmai în această identificare cu Cristos noi experimentăm Spiritul și că suntem fii și frații tuturor.

În primul document al Bisericii aflăm toate aceste afirmații. Noi spunem din obișnuință formula: „Prin Isus Cristos, Domnul nostru”, dar nu știm ce înseamnă… deși ni s-au explicat aceste titluri încă de la începutul creștinismului… și ni s-a spus că indică o experiență: spun că „Isus e Domnul (Kyrios) meu”, tocmai pentru că e răstignit, pentru că El mă iubește infinit Și-și dă viața pentru mine, pentru că este în totalitate al meu și eu sunt al Său…

Imitația e importantă. Odată convertiți noi devenim „exemple”. Care ar trebui să fie ordinea corectă din punctul de vedere al credinței? De multe ori noi căutăm să spunem cuvinte bune ca să-i ajutăm pe frați, sau pe vreunul care credem că are nevoie. E adevărat că un cuvânt bun poate folosi – dar spune proverbul că cuvintele zboară, dar exemplele atrag – dar cred că exemplul, stilul de viață al unei persoane (nu stilul artificial: să dau un bun exemplu ca să mă mândresc, și atât) este un argument foarte puternic, care impresionează și convinge… Așadar mai mult decât unele cuvinte bune, este importantă o viață trăită în credință. Când Pavel a spus că ei l-au imitat pe el, nu s-a referit la calitățile sale morale sau la defectele sale (căci și el avea destule), ci la stilul credinciosului, al omului implicat în experiența Domnului, al celui care avea și comunica speranța – speranța întemeiată în Dumnezeu – și se remarca printr-o mare iubire, altruism. Această viață practică e un argument convingător! Apoi e adevărat că trebuie și să vestim prin cuvinte, mai mult să vestim Cuvântul; adică să motivăm, să bazăm comportamentul nostru pe Cuvânt: adică tocmai în baza Cuvântului Domnului caut să trăiesc așa; în baza Cuvântului Său eu reușesc să trăiesc așa… Așadar mai întâi să trăim noi Cuvântul și numai apoi să-L vestim, pornind de la ceea ce noi trăim și realizăm zi de zi!

Versetul al șaptelea spune că „ați devenit exemplu”. Exemplu în limba greacă se spune „typos”, adică model (prototip). Modelul înseamnă „formă”, matriță, iar prin matriță se înțelege cea reușită, altfel se aruncă, așadar înseamnă că e frumoasă, deci e minunat să-i vedem pe acești creștini. Apoi această matriță (model) poate fi reprodusă, nu e un model frumos, ciudat, făcut doar pentru suflete foarte pioase, ci e un model care se poate reproduce: adică mă interesează și pot să-l realizez și eu. Așadar e interesant că creștinul e un exemplu; viața exemplară indică o viață care e frumoasă și pentru alții și că inclusiv ei pot să aibă o astfel de viață… deci nu-i o viață ciudată. Ci e o viață frumoasă înaintea ochilor oamenilor, e o frumusețe nouă, care reflectă gloria lui Dumnezeu.

Nu înseamnă că primirea Cuvântului se întâmplă în mod simplu și uimitor: „O, ce frumos e Cuvântul!”… Nu! Ci Cuvântul mereu este primit „cu bucuria Spiritului, în mijlocul marilor necazuri, dureri”, deoarece Cuvântul adevărului întâmpină mereu puterea ostilă a minciunii din noi și din jurul nostru. Așadar noi simțim în interior durere, luptă și efort, dar sunt însoțite de o mare bucurie. La polul opus, poate să nu existe nici-o luptă sau efort, dar să simțim întristare și disperare… Așadar poate exista o luptă și un efort, dar cu bucurie… Simțim că merită, că e frumos să primim Cuvântul, pentru că ne ajută să creștem și să iubim cu adevărat.

E important să știm că drumul credinței cere efort și întâlnim multe piedici (împotriviri)…, dar aceste contraste sunt precum un concert, unde tocmai notele opuse (de contrast) creează muzica.

v. 7 ^

7 aşa încât voi aţi devenit exemplu pentru toţi cei care cred în Macedonia şi Ahaia.

Versetul e adresat istoric creștinilor din Tesalonic pentru ca ei să devină exemplu, la rândul lor, după procesul descris mai sus, proces de răspândire a creștinismului prin imitare

v. 8 ^

8 Într-adevăr, cuvântul Domnului a răsunat, pornind de la voi, nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în toate părţile, aşa încât noi nu trebuie să mai spunem nimic.

Deoarece acești creștini se simt începători, mici în credință, abandonați după trei săptămâni și singuri, Pavel, pentru a-i încuraja, le spune: fiți atenți că nu sunteți singuri, ci tocmai ceea ce voi faceți este edificator pentru toți; și e important să știe acest adevăr, căci au nevoie să-l știe; un om care-i în mijlocul luptei și al dificultăților, vede numai lupta și dificultatea; un altul care privește din afară spune: „tu faci un lucru important”. Așadar în acest fel Pavel îi încurajează și e drept și e de datoria lui să-i încurajeze. Deci le spune că ei fac un lucru foarte important.

Nu-i doar o încurajare, ci vorbele lui Pavel sunt și un discurs de credință. Ei se simt mici și fără multă experiență de credință, dar ideea lui Pavel este că ei sunt purtători de lumină, au o comoară în vase de lut. Așadar puterea Domnului și a Spiritului se află și se arată într-un înveliș slab (vase de lut), deci ambalajul nu-i arătos. Și-i nevoie de credință pentru a înțelege acest adevăr. Și tocmai aici se vede credința în Dumnezeu, care se arată așa, care are acest stil… Așadar acestor creștini care se considerau mici, Pavel le spune să se considere precum niște vase care conțin ceva mult mai mare decât „voi”, ceva care depășește micimea voastră, o lumină care depășește mica voastră putere de înțelegere și întunericul vostru; voi trebuie să credeți în ceva care depășește scurta voastră experiență personală a unei mici comunități; voi trebuie să credeți în Dumnezeu! Acest lucru e important!

vv. 9-10 ^

9 Ei înşişi povestesc ce fel de primire am avut la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat 10 şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care ne mântuieşte de mânia ce va veni.

Sunt descrise aspectele fundamentale ale credinței noastre. Primul e că credința-i convertire, e „întoarcerea de la idoli la Dumnezeu”. Așadar credința exprimă ceva concret în viață: mai înainte slujeam idolii, imaginile… Și-n zilele noastre omul e idolatru: „fiecare să-și vadă proprii idoli”, adică acele imagini (închipuiri) cărora un om le scarifică viața, dar ele nu-i dau viață.

Idolii sunt realitățile (lucrurile) bune care există în lume: dar în loc să le folosesc pentru a trăi și deci să mă slujesc eu de ele, se întâmplă că eu devin sclavul lor, iar aceste realități devin scopul vieții mele, devin dumnezeul meu, și atunci îmi secătuiesc viața și-mi sacrific viața lor.

În loc să le relativizez, adică să le conduc la Dumnezeu, le absolutizez, le fac să devină dumnezeu pentru mine

E opusul atitudinii euharistice: în loc să le trăiesc și să mă bucur de ele în plinătate – ca fiind un dar al lui Dumnezeu și un loc al comuniunii cu Dumnezeu – le absolutizez și, deci, ele devin un loc al separării de Dumnezeu și de alții, devin idolatrie, de care suntem plini… Prin urmare, viața noastră e o convertire de la acești idoli la Dumnezeul cel viu și adevărat, Cel care dă viața! Iar idolii sunt aducători de moarte și mincinoși, dorind să fie absoluți, deși nu sunt… Ei pretind că ne slujesc viața, dar în schimb ne-o iau.

Apoi Pavel adaugă „Și să aștepte pe Fiul Său din ceruri”. Această afirmație – ca fiind un element de credință – pusă imediat la început, va fi una din temele fundamentale ale Scrisorii.

Ce este creștinul? Este cineva care așteaptă reîntoarcerea Domnului. Toți vorbesc cu frică de anul 2016, de data de 14 august, când e posibil ca pământul să se sfârșească… și spun „Cine știe ce va fi?!”: „dar ce poate fi? Va fi, ce va fi”!

Ce proclamăm la Liturghie? „Celebrăm și vestim moartea Ta, în așteptarea venirii Tale”, apoi adăugăm „așteptând să se împlinească fericita speranță și să se reîntoarcă Mântuitorul nostru, Isus Cristos”.

Eu privesc spre acel loc, el e ținta existenței mele, și nu e moartea, nu e distrugerea, ci e întâlnirea cu Cel care mă iubește infinit și pe care și eu Îl iubesc mai presus de orice lucru. Acesta e adevărul care dă sens întregii existențe, deoarece omul e creat pentru ca să se unească cu Dumnezeu: și e ceea ce mă mântuiește (mă răscumpără și mă eliberează) din moarte, din angoasa (frica) de moarte, care domină întreaga mea viață, și e ceea ce-mi permite să nu absolutizez lucrurile – căci absolutizându-le, le pierd – ci să le iubesc pentru ceea ce sunt (la adevărata lor valoare relativă) și să le folosesc cu calm și seninătate. Această dimensiune am uitat-o în zilele noastre și e grav pentru că, dacă un om pierde dimensiunea viitorului, nu mai are prezent… de ce trăiești? Eu trăiesc pentru că-L aștept pe Domnul. În limba greacă avem cuvântul hypomenei care înseamnă „a sta deasupra”, este lucrul pe care stau – e reîntoarcerea Sa – și eu locuiesc acolo. Adică e lucrul pe care-l privesc continuu, deci îl doresc, nu e ceva ce-mi inspiră teamă.

Judecata universală (finală), nu este cea pictată de Michelangelo, ci e mai interesantă: e judecata crucii. Judecata lui Dumnezeu exprimată vizavi de om constă în faptul că Dumnezeu îl iubește atât de mult pe om, încât să moară El, decât să-l judece pe om. Aceasta e Judecata! Așadar, Judecata este descoperirea acestei iubiri infinite, e întâlnirea cu această iubire; crucea e Judecata, Judecata este euharistia, cea care ne arată sensul lumii și al vieții noastre.

Acest adevăr îl va dezvolta Pavel în mod special în Scrisoare și e dimensiunea pe care trebuie să o dezvoltăm cel mai mult în viața noastră: noi, ce așteptăm? Nimic. Mai mult, noi așteptăm moartea. Dar pentru că nu avem curajul să spunem acest lucru, ne amăgim, prefăcându-ne că nu așteptăm nimic sau că așteptăm chiar nimicul, cu rezultatul că apoi totul devine egal cu nimicul, căci ne simțim rău… și ne facem rău unii-altora.

Însă noi nu ne facem rău, ci știm că-L așteptăm pe Domnul, Fiul, care deja a biruit moartea, a înviat din morți. Cu alte cuvinte, în Isus, destinul lumii deja e împlinit și noi deja suntem în El; și totul deja e împlinit, numai că și noi trebuie să reparcurgem același drum și toată istoria trebuie să facă același drum, dar deja în Isus avem împlinirea istoriei.

Isus ne eliberează de „mânia care vine”: și mânia e clar că vine, pentru că tot răul pe care-l facem cade asupra noastră în acest timp istoric. Dar El ne eliberează de acest rău, El îl duce asupra Sa pe cruce: aceasta e Judecata lui Dumnezeu!

E necesar să descoperim însemnătatea judecății lui Dumnezeu asupra istoriei (felul în care Domnul judecă lumea) pentru a trăi judecata corect, în prezent: judecata e criteriul. Așadar cu ce criteriu trăiesc? Înseamnă să descopăr, în sfârșit, de ce trăiesc… și să-mi construiesc libertatea mea în istorie… dacă nu, sunt doar sclavul morții și-i inutil să trăiesc…

Această așteptare a Domnului, devine apoi o responsabilitate pentru mine în viața prezentă, adică eu trăiesc prezentul în așteptarea Domnului și așa cum vrea El.

În concluzie la v. 4 Pavel exprimă cunoașterea sa despre iubirea lui Dumnezeu și despre alegere; la v. 5 ne spune cum se întâmplă vestirea Evangheliei; la vv. 6-8 se spune că acela care ascultă Evanghelia devine imitator, devine exemplu și model la rândul său pentru alții; vv. 9-10 ne spun că Evanghelia e convertirea de la idol la Dumnezeu, e așteptarea Domnului înviat din morți, care ne eliberează de mânia care vine…

Marcu 14,66-72

Ps 139 (138)

Psalmistul începe prin constatarea: „Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut” și ne vorbește despre jena (dificultatea) pe care omul o simte înaintea acestei priviri, deoarece o vede ca fiind o privire care judecă, și ar vrea să-i fie complice. Însă această privire nu-l judecă și nici nu-i complicea sa…

Iar omul fuge departe de această privire, până se întoarce în noapte, în moarte, sau la momentul zămislirii sale… Apoi înțelege că tocmai această privire l-a creat în sânul maicii sale, că Dumnezeu îi este mai mult maică decât maica sa, și înțelege că este o minune în ochii Săi… Și astfel înțelege semnificația privirii lui Dumnezeu.

Privirea lui Dumnezeu este acea privire care ne ajută să existăm așa cum suntem: în ochii Săi suntem o minune…

Psalmul se încheie cu cererea „Cercetează-mă, Doamne”, ajută-mă să mă pun, privesc sub această privire…

Iar în mijloc vorbește despre ura față de păcătoși, care este ura sfântă, dacă o înțelegem că este împotriva păcatului, adică a răului care locuiește în noi și care ne împiedică să vedem privirea Domnului…

Am ales acest psalm, pentru că în astăzi vom vedea felul în care Isus îl privește pe Petru… Privirea este importantă, căci omul este așa cum este privit, văzut… Și toate câte omul le face, le face pentru a se face văzut (a se arăta)…

Niște copii se jucau înaintea casei parohiale. Preotul i-a întrebat dacă nu pot găsi un alt loc. Ei au răspuns că într-un alt loc, nimeni nu-i vede… Doreau să se joace acolo, pentru a deranja, pentru a sublinia că ei există… Altfel spus, a fi văzuți însemnă a fi acceptați…

Omul caută să fie recunoscut, acceptat. Acceptarea ne ajută să existăm. Trăim sau murim prin privirea care ne acceptă sau ne refuză… Dar este și un lucru foarte periculos, pentru că riscăm să devenim robii acceptării privirii altora, fapt pentru care acela care mă acceptă, mă poate face să fac orice lucru, dar și acela care nu mă acceptă, mă face să fac orice lucru, căci eu aș vrea să fiu acceptat…

Prin urmare, trebuie să descoperim acceptarea fundamentală care există în fiecare dintre noi: „Sunt o minune în ochii Tăi”… Să descoperim propria noastră identitate, care este așa cum ne privește Dumnezeu… Acesta fapt mă creează în baza a ceea ce sunt și mă face liber înaintea tuturor privirilor și capabil să mă văd prin această privire binevoitoare și bună, și să văd tot restul prin această privire…

Versetele ne prezintă botezul lui Petru…

Mai mult decât lepădarea lui Petru, textul ne prezintă un joc de priviri de condamnare și de primire…

Se citește Mc. 14, 66-72

66 Pe când Petru era jos, în curte, a venit una dintre servitoarele marelui preot 67 și, văzându-l pe Petru încălzindu-se, l-a privit fix și i-a zis: „Și tu erai cu Nazarineanul, cu Isus”. 68 Dar el a negat spunând: „Nu știu, nu înțeleg ce zici!” Și a ieșit afară în fața curții. Și a cântat cocoșul. 69 Iar servitoarea, văzându-l, a început din nou să le spună celor care stăteau acolo: „Acesta este dintre ei”. 70 Dar el a negat din nou. După câtva timp, cei care stăteau acolo i-au spus din nou lui Petru: „Cu adevărat ești dintre ei, căci ești galileean”. 71 Iar el a început să se blesteme și să jure: „Nu-l cunosc pe omul acesta despre care vorbiți”. 72 Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Atunci, Petru și-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: „Înainte de a cânta cocoșul de două ori, de trei ori mă vei renega”. Și a izbucnit în plâns.

Pentru a înțelege acest text, mai înainte de a-l explica, să formulăm o ipoteză…

Cu puține ore mai devreme, Petru a spus că era dispus să moară pentru Isus, și că dacă toți s-ar fi lepădat de Isus, el n-ar fi făcut-o… Să presupunem că Petru a fost atât de bun, încât a mers să moară pentru Isus și deci nu s-a lepădat de El…

Ce s-ar fi întâmplat?

Petru nu s-ar fi mântuit (salvat)! Căci ceea ce mă mântuiește nu-i a muri pentru Dumnezeu: Dumnezeu nu vrea ca eu să mor pentru El! Mântuirea constă în faptul că El și-a dat viața pentru mine și mă iubește. Și exact acest fapt Petru nu l-a înțeles…

Dacă în Iuda am văzut răul din care să fim mântuiți (răul este ceva banal, căci e răul pe care-l facem noi), în Petru vom vedea că exact binele pe care-l facem este răul adevărat… Adică „eu vreau să trăiesc prin bunătatea mea și sunt dispus chiar să mor pentru Dumnezeu”… Dar pe cine-l interesează că tu mori pentru Dumnezeu? Căci Domnul nu vrea ca tu să mori pentru El… Dumnezeu vrea să înțelegi că El te iubește și-Și dă viața pentru tine…

Așadar, versetele ne arată necesitatea trecerii noastre de la Lege la Evanghelie…

Legea poate să mă conducă până la a-mi da viața pentru Dumnezeu: este cel mai bun lucru al Legii! Ce am putea face mai mult decât atât? Însă acesta este marele păcat! Căci Dumnezeu nu vrea viața niciunui om. El nu este o lipitoare…

Dumnezeu dă viața tuturor și-i iubește pe toți!

Iar Petru trebuie să înțeleagă că este iubit gratuit, și nu pentru că este bun, așa cum credea el… Ci este iubit pentru că-i un sărăcuț, la fel ca noi…

Și atunci pricepe ce este botezul: a fi iubit, acceptat gratuit în propriul păcat… Iar identitatea mea este iubirea pe care Dumnezeu o are față de mine, nu-i bunătatea mea reală sau presupusă de mine… Acest fapt însemnă să ne naștem ca fii iubiți și să ne acceptăm.

Acesta este textul cel mai delicat din Evanghelie care ne prezintă povestirea lui Petru, botezul său, a inimii sale: plânsul său e botezul inimii. În acest botez Petru își descoperă propria identitate.

Petru însemnă piatră. Dar cum vedem o piatră? E suficientă o surpare de teren, iar deasupra rămâne piatra… Petru este o surpare: surpându-se totul, rămâne în picioare piatra, care este fidelitatea lui Dumnezeu față de el… Noi trebuie să înțelegem că trăim prin fidelitatea și iubirea lui Dumnezeu, nu prin fidelitatea și prin iubirea noastră față de El. Dacă nu ar fi așa, ar fi vai de noi…

Și aceasta e convertirea lui Pavel, care era perfect în respectarea legii… Și-i cea mai dificilă convertire… Observ că și voi sunteți derutați: „Cum de este așa?”…

Este exact așa! Căci botezul însemnă a trăi prin har, adică prin iubirea gratuită a Domnului față de noi… Și Petru e primul care experimentează acest adevăr, exact în locul păcatului său… Păcatul său nu-i ca acela al lui Iuda, care e simplu. Iuda recunoaște că a greșit. Chiar s-a căit. Și chiar vrea să plătească pentru ce a făcut… De fapt, păcatul lui Iuda nu-i a-L fi vândut pe Isus, ci a vrea să plătească… Și-i același păcat ca și al lui Petru, care dorea să plătească de mai înainte, dându-și viața pentru Cristos… Dar nu reușește…

Ne vom opri asupra acestui text care ne prezintă experiența profundă a botezului, la care Petru vrea să conducă comunitatea sa…

După plânsul lui Petru vom avea contemplarea, care este botezul: a vedea, a permite să sară-n ochi scena în care Domnul își dă viața pentru mine…

Dar mai înainte este nevoie de înfăptuirea acest pas, care are loc în timpul nopții: avem un joc de priviri și un foc aprins; aici se desfășoară întreaga dramă, în această noapte.

Evanghelia după Marcu cuprinde catehezele lui Petru, redactate de Marcu. Exact în acest loc Petru povestește istoria sa. Apoi se subliniază că e o „noapte marcată de foc” – focul care încălzește și însuflețește – dar și o noapte marcată de apă, de lacrimi. Focul și apa desemnează viața nouă care se naște

vv. 66-67 ^

66 Pe când Petru era jos, în curte, a venit una dintre servitoarele marelui preot 67 și, văzându-l pe Petru încălzindu-se, l-a privit fix și i-a zis: „Și tu erai cu Nazarineanul, cu Isus”.

În textul evanghelic anterior s-a subliniat că Isus e judecat în Sinedriu: este acea față acoperită și toți Îi dau palme… Urmează apoi lepădarea lui Petru: „Cine Te lovește?” Petru, adică noi toți… Altfel spus, Petru e chemat să recunoască acea față. Petru este în curte, iar Isus este în camera în care este condamnat.

Petru e cu slugile, și ce trebuie să facă?

Mai întâi de toate, notăm că nimeni nu i-a spus să vină în acel loc… Apoi, Petru a venit pentru că și-a amintit că a spus: „Chiar dacă alții Te vor părăsi, eu nu Te voi părăsi niciodată”… Așadar, Petru este un om serios, de cuvânt, și vrea să-I arate lui Isus că el e un om bun și curajos… „Dacă nu, a greșit când m-a numit Piatră. Ceilalți sunt lași, dar eu sunt Petru și-I arăt că a făcut bine să aibă încredere în mine. Apoi, mai repede sau mai târziu, El va rezolva problema, căci eu știu cine este El și ce puteri are…”.

Din Evanghelia după Ioan știm că Petru a intrat în curte împreună cu Ioan, iar Ioan este cunoscut ca fiind discipolul lui Isus, deci Petru nu risca nimic periculos… Petru era în acel loc ca să arate că era bun, dar și din iubire pentru Isus, căci Îi voia binele, dorea să-L protejeze și să-I spună: „Vezi că eu sunt aici, deci Te poți baza pe mine… N-am vorbit numai să mă aflu în treabă…”.

O slujnică îi spune: „Și tu erai cu Iisus Nazarineanul”.

Cum de știe ea acest lucru?

În ultimele cinci zile Isus era în jurul Templului, Petru era înaintea Lui. Isus le-a închis gura cărturarilor, fariseilor, saduceilor, irodianilor, iar Petru, fiind cu El, a afirmat: „Ce tare este Învățătorul! Eu sunt urmașul Său”. Petru s-a arătat în public… Cu puțin mai înainte se certaseră despre cine ar fi stat la stânga și la dreapta… Deci Petru era cu Isus, la vedere, iar slujnica l-a recunoscut… „Tu erai acolo, cu Isus!”…

„A fi cu Isus Nazarineanul” este esența apostolului… „Isus a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El” (Mc. 3, 14)

Prin urmare, întrebarea slujnicei nu-i generică, în sensul că și tu erai în tovărășia lui Isus… Nu! Căci în Evanghelia după Marcu „a fi cu Isus” este definiția discipolului… „A fi cu El” însemnă a fi în compania Sa, a face aceleași alegeri, a avea aceleași criterii…

Aceasta este întrebarea definitivă adresată discipolului (și fiecărui discipol) în acest loc al Evangheliei: tu ești cu Isus? Cu Nazarineanul? Gândești ca El? Dorești lucrurile pe care le dorește El? Ai aceleași obiective?

Așadar, „A fi cu” însemnă a fi solidar cu Isus, a face același drum, a face aceleași alegeri… Dacă nu, însemnă că sunt separat…

În realitate Petru a fost cu Isus, dar cu care Isus? Cu acela pe care-L dorea el… Dar atunci când, în centrul Evangheliei, Isus a subliniat că lucrurile erau puțin diferite, Petru a răspuns: „Niciodată să nu Ți Se întâmple așa ceva. Tu, Isuse, greșești! Ascultă-mă pe mine, Petru, care sunt infailibil!”.

Să ascultăm ce răspunde Isus…

De fapt Petru era „cu sine însuși”, adică cu acea imagine pe care el și-a creat-o despre Isus, nu era cu Isus… Așadar, el a fost sincer când a spus…

v. 68 ^

68 Dar el a negat spunând: „Nu știu, nu înțeleg ce zici!” Și a ieșit afară în fața curții. Și a cântat cocoșul.

Noi suntem convinși că în acest loc Petru a mințit… Însă acum, pentru prima dată Petru spune adevărul: „Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici”, adică eu nu știu ce înseamnă a fi cu Isus Nazarineanul… Mai mult, ca să fiu sincer, eu eram cu un altul, nu cu Acesta… Acesta și-a schimbat personalitatea… Căci eu eram cu Isus Nazarineanul care înmulțea pâinea, care învia morții, pe care toți Îl cinsteau… Cu Acela eram… Dar pe Acesta, care este scuipat, batjocorit, care Se jertfește, care este slab la fel ca toți oamenii, eu nu-L cunosc… Deci: „Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici”… S-a întâmplat ceva, ce eu nu înțeleg… Ori se comportă așa, pentru a ne pune la încercare, ori Își va arăta puterile și va ieși învingător… Deci, stau aici să văd, dar dacă nu-i așa, eu pe Acesta nu-L înțeleg…

Acum, după două mii de ani, întrebarea este: „Acesta este Cristosul cu care stau, ori sunt cu proiectarea delirurilor mele bazate pe putere?”. Iar când nu mă ascultă, Îl părăsesc? Când nu corespunde criteriilor mele, îmi inventez un Altul…

Problema credinței creștine este „a fi cu Isus Nazarineanul”, acum, când înțelegi cine este El cu adevărat… Isus este acest om care iubește, e sărac, umil, Se jertfește pe Sine, și mă iubește, dându-și viața pentru mine…

Numai atunci înțeleg cine este Dumnezeu: este iubire absolută pentru mine; și cine sunt eu: sunt iubit în mod absolut de Dumnezeu… Și accept să trăiesc prin această iubire…

Tocmai aceste lucruri Petru nu le știe și nu le înțelege, adică se destramă toate certitudinile lui…

Astăzi, care sunt relațiile noastre cu Isus, care intră în criză? În textul nostru Petru se simte trădat de Isus, deci nu el se leapădă de Isus… El se simte trădat căci nu așa L-a cunoscut pe Isus… El crede că Isus l-a înșelat, deoarece la început, după ce Isus i-a chemat să-L urmeze, lucrurile păreau diferite… Deci, Petru are ceva să-I reproșeze lui Isus

Este ca și cum Petru Îi spune: „Ai greșit strategia, căci dacă mă ascultai, rezultatul era altul…”… Petru mai speră ca situația să se schimbe, dar nu înțelege de ce Isus se comportă așa…

În acest loc reacția lui Petru e frumoasă: „Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici”…

„Și a ieșit afară înaintea curții; și a cântat cocoșul”. Cocoșul cântă mai înainte de răsăritul soarelui… Începe prima luminare a lui Petru: ea constă în faptul că el înțelege că nu-L înțelege pe acest Cristos…

Botezul însemnă luminare. Începutul luminării este a pricepe că: „Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici”… Eu înțelegeam lucrurile pe care eu le cugetam: că Isus era un om bun, chiar Dumnezeu, și totul consta în a-L imita și a fi buni ca El, a ne da viața pentru El, ca să fim la fel de importanți ca El… Așa judeca Petru…

Însă adevărata perspectivă este alta: faptul că Isus își dă viața pentru mine… El nu vrea viața nimănui; mă iubește gratuit și vrea ca eu să trăiesc…

Isus n-a dorit să moară pentru ca eu să trăiesc, ci eu L-am ucis. El dorea să trăiască, dar eu L-am omorât prin faptul că nu L-am recunoscut așa cum este…

Este dificil să trecem de la acel raport cu Dumnezeu, înrădăcinat în om – tipic oricărei religii – în care Dumnezeu este văzut ca fiind exigent, just, chiar și iubitor, dar căruia trebuie să-i plătești datoriile, și să-ți dai viața pentru El…

Eu nu trebuie să-mi dau viața, căci viața este un dar pe care trebuie să-l primesc, spunându-I : „Mulțumesc!”.

Eu nu am datorii față de părinții mei, chiar dacă le datorez totul, însă darul vieții nu-i o datorie… La fel în raportul cu Dumnezeu: nu avem nicio datorie, ci El are datorii față de noi! El are datoria unei iubiri infinite. Dar pentru că noi nu credem în această iubire infinită, El nu mai știe cum să-Și plătească această datorie… De-a lungul istoriei a făcut toate încercările pentru a-și plăti această datorie, până la a muri pe cruce pentru a-și plăti această datorie față de noi… Ca să ne ajute să înțelegem că suntem iubiți gratuit și în totalitate…

Iar păcatul, adevăratul rău, însemnă a nu înțelege această iubire infinită a Domnului față de noi.

Iar în Petru vedem păcatul în starea sa pură, păcatul omului drept, care e mai grav decât păcatul lui Iuda… Cel al lui Iuda e un păcat banal: păcatul lui Iuda constă în a vrea să fie bun. De aceea se spânzură: a greșit, deci plătește. Cel puțin Iuda este onest… E singurul act onest pe care-l face…

Așadar, Petru nu minte și nu se leapădă…

Un cocoș a cântat… Apar zorile… Începutul luminării este să înțeleg că eu „nu-L cunosc și nu-L înțeleg pe acest Isus”…

vv. 69-70 ^

69 Iar servitoarea, văzându-l, a început din nou să le spună celor care stăteau acolo: „Acesta este dintre ei”. 70 Dar el a negat din nou. După câtva timp, cei care stăteau acolo i-au spus din nou lui Petru: „Cu adevărat ești dintre ei, căci ești galileean”.

Prima întrebare: „A fi cu Isus” este centrul credinței creștine… A fi credincios însemnă a fi în tovărășia lui Isus, dar nu cu Isus pe care mi-l inventez eu, ci cu Isus care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine și care este „Domnul meu și Dumnezeul meu”…

Apoi avem al doilea examen al credinței creștine: „Bine. Tu zici că nu ești cu Isus, dar este clar că ești dintre aceia”… „Dintre aceia” însemnă comunitatea… Deci tu aparții comunității creștine: ești botezat, mergi la cateheze, faci milostenie… Dacă nici tu nu ești creștin…? Dacă nu ești „dintre aceia”… Adică tu aparții comunității…

Din acest verset înțelegem că „Nu aparținem comunității, dacă nu suntem cu Isus!”. Apartenența la comunitate însemnă „A fi cu El!”, căci numai stând cu El trăim între noi în mod corect. Dacă nu, pot avea 10 botezuri, 20 de hirotoniri și toate insignele asociațiilor catolice sau militare, dar să nu fiu creștin… A fi creștin însemnă a fi cu Isus! Cu Isus care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine, nu cu Isus pe care eu vreau să-L salvez…

A mă scufunda, a fi botezat în iubirea Sa pentru mine, mă ajută să exist și-mi permite să fiu dintre cei care cred în iubirea Sa și să trăiesc prin această iubire… Așa se naște fraternitatea și libertatea… Apartenența la Biserică urmează numai „după”… De ce sunt creștin, de ce aparțin Bisericii? Pentru că sunt cu Isus!

Un om care nu-i botezat, nu aparține Bisericii!

Ce este botezul? Este a fi scufundat în Isus, botezat în Isus! Iar a fi botezat în Cristos mă face fratele altora, mă așază în Biserică… Dar dacă nu sunt în Isus, eu nu sunt în Biserică, nu sunt creștin, chiar dacă aparțin tuturor grupurilor și mișcărilor posibile: chiar dacă sunt călugăr, chiar dacă vestesc Cuvântul…

Pentru că a fi creștin însemnă a fi cu El, cu El care se comportă așa cu mine…

Așadar, nu-i suficient să aparțin comunității creștine…

Există mulți oameni foarte implicați, care fac multe lucruri și le fac foarte bine… Dar să fim atenți, căci nu lucrurile pe care noi le facem, sau organizațiile de care aparținem, ne fac credincioși! Creștini devenim prin raportul nostru personal cu Isus: acest raport ne formează și ne constituie creștini! Chiar și ca preot sau călugăr…

Eu aș putea fi preot sau călugăr și să fac multe lucruri frumoase, dar să nu fiu credincios… Mă face credincios raportul meu cu Isus! Fapt care înseamnă să accept iubirea Sa pentru mine și să trăiesc prin acea iubire… Aceasta e substanța credinței care ne determină pe toți să fim frați și oameni liberi. Aceasta este identitatea noastră!

Iar Petru încă nu cunoaște această substanță, iar când slujitoare îi spune: „Ești dintre aceia”, Petru neagă: „Nu! Nu sunt dintre aceia”… Dar dacă nu sunt cu El, nu pot fi „dintre aceia”…

Petru, negând, ajunge într-o poziție opusă celei a lui Isus… Botezul lui Isus înseamnă solidaritatea lui Isus cu noi, cu toți… În acest loc Petru nu vrea să fie solidar: „nu sunt dintre aceia”, nu-i aparțin Lui, nu sunt cu El

v. 70 ^

70 Dar el a negat din nou. După câtva timp, cei care stăteau acolo i-au spus din nou lui Petru: „Cu adevărat ești dintre ei, căci ești galileean”.

Este a treia întrebare. Și lui Isus i S-au adresat trei întrebări. După cum a treia întrebare pronunțată de arhiereu, este adresată tuturor, tot la fel, și această a treia întrebare adresată lui Petru, e adresată tuturor. Ei îi spun: „Cu adevărat ești dintre ei, căci ești și galilean și vorbirea ta se aseamănă”. Cei din Galilea aveau o pronunție particulară…

A fi galilean însemna și a fi agitator, dar în acest loc însemnă că ești din acea zonă, căci vorbirea ta te trădează, adaugă evanghelistul Matei…

Așadar, e clar că tu ești creștin!

De ce nu mă pot numi creștin? Sunt european, aparțin culturii creștine de peste două mii de ani, sunt botezat, aparțin Bisericii Catolice… Dacă nu sunt creștin eu, atunci cine e? Dar nu înseamnă că sunt automat creștin numai pentru că am aceste însușiri…

Mă face creștin numai faptul că sunt cu Isus! Nu titlurile culturale și nici grupurile de care aparțin nu mă fac creștin, ci raportul meu personal cu Isus! Și acesta e botezul: e raportul meu personal cu Isus, faptul de a ști că El este Domnul meu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine… Iar eu trăiesc răspunzând acestei iubiri, care e identitatea mea; deci, trăiesc în libertatea fiului, deci a fratelui față de toți și pot fi „dintre aceia”, adică pot aparține comunității…

Însă nici modul meu de a vorbi, nici cultura mea, nici grupurile de care aparțin nu mă fac creștin…

În acest moment Petru dă al treilea răspuns…

v. 71 ^

71 Iar el a început să se blesteme și să jure: „Nu-l cunosc pe omul acesta despre care vorbiți”.

Dacă Isus, întrebat de trei ori, a mărturisit, Petru se leapădă în mod total de Isus pentru a treia oară: „Nu-L știu pe omul acesta despre care ziceți”… Nici măcar nu-i spune numele…

„Și îndată cocoșul a cântat a doua oară”. Dar să ascultăm ce se întâmplă…

„Nu-L știu pe omul acesta”…

v. 72 ^

72 Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Atunci, Petru și-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: „Înainte de a cânta cocoșul de două ori, de trei ori mă vei renega”. Și a izbucnit în plâns.

În Lc. 22, 60-62 avem un aspect care ne poate ajuta… „Și Petru a zis: Omule, nu știu ce spui. Și îndată, încă vorbind el, a cântat cocoșul. Și întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru; și Petru și-a adus aminte de cuvântul Domnului, cum îi zisese că, mai înainte de a cânta cocoșul astăzi, tu te vei lepăda de Mine de trei ori. Și ieșind afară, Petru a plâns cu amar”.

Avem în Luca două aspecte în plus față de Marcu: mai întâi Isus îl privește în interior… Domnul privește în interiorul lui Petru…

Oare în ce fel l-a privit?

„Te-am avertizat! Ai văzut că și tu ești ca alții? Cine te credeai?”… Însă, nu! Cu alte cuvinte, dacă Isus l-ar fi judecat, Petru s-ar fi simțit mai liniștit, căci și-ar fi spus: „Cel puțin plătesc… Am greșit, deci e corect să plătesc”.

În schimb Isus îl privește în interior… Să ne lăsăm priviți de privirea lui Isus!… Isus îl recunoaște… Isus știa dinainte că Petru era așa… Isus n-a greșit în a-l chema pe Petru… Isus nu l-a chemat pentru că Petru era bun, infailibil, generos… Nu! Isus știa că Petru era așa, dar privindu-l îi transmite un mesaj clar: „Te iubesc așa cum ești. Nu am greșit când te-am chemat să Mă urmezi” .

Isus nu i-a spus: „Știi, Eu sunt un om de cuvânt și credeam că tu ești bun. Însă tu M-ai trădat, dar Eu nu te trădez, căci sunt un om de cuvânt”… Nu! „Eu știam că tu ești așa și, în ciuda acestui fapt, Eu te iubesc”…

Altfel spus, această privire a lui Isus îl ajută pe Petru să trăiască. În acest moment Petru trebuie să accepte, ori să trăiască prin această privire care-l acceptă în mod absolut, și dacă acceptă se naște ca om liber, ori să se sinucidă, ca Iuda… Și ar avea mii de moduri pentru a se sinucide: va ispăși acest păcat, va fi tot mai bun, va căuta să nu mai greșească, să fie infailibil… Însă, nu!

Aici avem alternativa de a trăi prin acceptarea noastră absolută și gratuită din partea Altuia (și aceasta este condiția, calea pentru a trăi) sau prin a plăti (ispăși), în vreun fel, această datorie (și-i condiția pentru a muri)…

Botezul însemnă a accepta harul, gratuitatea, darul, iubirea din partea Iubirii necondiționate și absolute… „Eu Îmi dau viața pentru tine, nu tu-ți dai viața pentru Mine. Și nu-ți reproșez nimic, nu te cert. Știam că te vei lepăda de Mine… Știam și că tu ești slab și fragil și că Mă iubești numai pentru că urmărești avantajul tău”…

Aceasta este marea convertire. Trebuie să ne întrebăm: prin ce privire trăim, ce privire acceptăm? Cea a slujnicei și a altora care mă judecă și mă condamnă? Cea a felului în care eu mă privesc pe mine, care în acest punct devine iad, pentru că văzând ce am făcut, mă judec și mă osândesc…?

Privindu-se cu propria-i privire, Petru își pierde identitatea… Cine sunt eu? Eul său ideal se sfarmă în bucăți… Își dă seama că nu este cel care credea că este… Iar lucrul cel mai rău este că Isus știa dinainte acest adevăr… Cel puțin dacă nu l-ar fi știut… Dar îl știa dinainte și, în ciuda acestui fapt mă iubea și continuă să mă iubească… De ce?

„Plânsul amar” despre care vorbește Luca încă nu-i un indiciu al convertirii deja realizate… Însă este începutul convertirii, al pocăinței… Plânsul este stârnit de amintire: „Și-a amintit cuvintele pe care Isus i le-a spus”… Petru își amintește tonul cu care Isus i-a prezis lepădarea… Căci dacă tonul lui Isus ar fi fost plin de mânie, Petru nu ar mai fi avut vreo speranță… Așadar, Petru își amintește tonul prietenos al lui Isus și exact acest ton îl ajută să interpreteze corect prezicerea lui Isus despre lepădarea sa

Această situație n-a fost simplă nici pentru Petru, deoarece el: „a ieșit afară, a fugit de Isus”… Acest fapt înseamnă că prima mișcare este: eu refuz să fiu acceptat așa… Îmi este mai ușor să plătesc pentru ceea ce am greșit, căci așa aș părea mai onest… Însă, a accepta o iubire gratuită și necondiționată (care-i singurul mod pentru a trăi) este moartea adevărată a fiecărui eu fals, lucru care-i mai greu decât oricare altul… Și trebuie să trecem prin moartea eului propriu, pentru a trăi prin libertatea unui om care înțelege că este iubit gratuit și necondiționat și înțelege că aceasta este identitatea sa… Nu cea pe care el o credea…

Când spunem că botezul este nașterea omului nou în libertatea fiilor, înțelegem ceva precis… Când vorbim despre luminare, înțelegem ceva precis: că principiul vieții devine această lumină, această iubire gratuită… Deci principiul vieții nu mai este bunătatea mea, nici aroganța mea, nici imaginile vechi despre Dumnezeu pe care eu le aveam în minte, nici imaginile despre eul meu pe care le aveam, nici înfrângerea mea, nici victoria mea… Ci temelia vieții este cu totul altceva: este iubirea Sa infinită pentru mine. În această iubire trăiesc și prin ea mă hrănesc… Însă această trecere este lentă, căci mai înainte avem plânsul amar…

Altfel spus, mai întâi iese la iveală întreaga mea amărăciune, înfrângerea eului fals, un eu care trebuie să dispară…

E adevărat că Petru va greși din nou… Dar acest fapt nu schimbă cu nimic adevărul temei noastre. Tema e nucleul central al botezului: în ce ne scufundăm? Care este adevărul nostru profund? E privirea lui Isus sau e privirea slujnicei?

În baza cărei priviri trăiesc?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan
Domnul condamnă păcatul, dar caută salvarea celui care păcătuiește
  •  04 Noi 2019
  •  489

Cu îndemnul de a fi atenți la privirea milostivă pe care Isus o îndreaptă asupra noastră, în ciuda păcatelor pe care le-am săvârșit, papa Francisc a încheiat alocuțiunea de la rugăciunea ”Îngerul Domnului”, recitată împreună cu romanii și pelerinii prezenți în Piața San Pietro duminică, 3 noiembrie 2019, în ciuda ploii și a vântului care au pus stăpânire în aceste zile pe capitala Italiei. După un comentariu la evanghelia duminicii (Lc 19,1-10), papa și-a exprimat solidaritatea cu victimele violențelor din Etiopia, în special cu Biserica ortodoxă Tewahedo.

 

”Dumnezeu condamnă păcatul, dar caută să-l salveze pe cel care păcătuiește, merge să-l caute ca să-l readucă pe calea cea dreaptă”: a spus papa Francisc în alocuțiunea de la rugăciunea ”Îngerul Domnului” recitată împreună cu romanii și pelerinii prezenți în Piața San Pietro duminică, 3 noiembrie 2019. Papa a făcut un comentariu la evanghelia duminicii (Lc 19,1-10) despre convertirea lui Zaheu, iar la saluturile finale și-a exprimat apropierea în rugăciune față de victimele violențelor din Etiopia, în special față de creștinii Bisericii Ortodoxe Tewahedo.

Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru alocuțiunea papei Francisc de la rugăciunea Angelus de duminică, 3 noiembrie 2019:

«Evanghelia de astăzi (cf. Lc 19,1-10) ne pune pe urmele lui Isus care, pe drumul său către Ierusalim, face o etapă la Ierihon. Multă lume l-a primit, printre care un bărbat cu numele Zaheu, șeful ”vameșilor”, unul din iudeii care colectau taxele în contul imperiului roman. El era bogat nu datorită unui câștig cinstit, ci pentru că cerea ”mită”, iar acest lucru mărea disprețul față de el. Zaheu ”căuta să vadă cine este Isus” (v. 3); nu voia să-L întâlnească, dar era curios: voia să vadă acel personaj despre care auzise lucruri extraordinare. Fiind mic de statură, ”s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă” (v. 4). Când Isus ajunge în acel loc, își ridică ochii și îl vede (cf. v. 5).

Acest lucru este important: prima privire nu este a lui Zaheu, ci a lui Isus, care în mijlocul atâtor fețe care îl înconjoară îndeaproape, o caută chiar pe aceea. Privirea milostivă a Domnului ne cuprinde mai înainte ca noi înșine să ne dăm seama că avem nevoie de ea ca să fim mântuiți. Cu această privire a Învățătorului dumnezeiesc începe minunea convertirii păcătosului din Ierihon. Într-adevăr, Isus îl cheamă pe nume: ”Zaheu, coboară repede pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta” (v. 5). Nu-l dojenește, nu-i ține o ”predică”; îi spune că trebuie să meargă la el: ”trebuie”, pentru că este voința Tatălui. În ciuda mulțimii care murmura, Isus alege să se oprească în casa acelui păcătos public.

Am fi fost scandalizați și noi de acest comportament al lui Isus. Dar disprețul și închiderea față de cel păcătos nu fac decât să-l izoleze și să-l împietrească în răul pe care îl face împotriva sa și împotriva comunității. În schimb, Dumnezeu condamnă păcatul, dar caută să-l salveze pe cel care păcătuiește, merge să-l caute ca să-l readucă pe calea cea dreaptă. Celui care nu s-a simțit niciodată căutat de milostivirea lui Dumnezeu, îi este greu să înțeleagă măreția extraordinară a gesturilor și a cuvintelor prin care Isus se apropie de Zaheu.

Primirea și atenția lui Isus față de el îl conduc pe acel om la o schimbare netă de mentalitate: într-o clipă, el își dă seama cât de meschină este o viață stăpânită în întregime de bani, chiar cu prețul de a fura de la alții și de a primi disprețul lor. A-L avea pe Domnul acolo, în casa lui, îl face să vadă totul cu alți ochi, chiar cu un strop din tandrețea cu care Isus s-a uitat la el. Schimbă chiar și modul său de a vedea și de a folosi banii: gestul de acumulare este înlocuit cu gestul dăruirii. Într-adevăr, decide să dea jumătate din ceea ce are la cei săraci și să dea înapoi de patru ori celor de la care a furat (cf. v. 8). Zaheu descoperă de la Isus că este posibil să iubești de o manieră gratuită: până acum era avar, acum devine generos; avea gustul acumulării, acum se bucură când împarte cu alții. Întâlnind Iubirea, descoperind că este iubit în ciuda păcatelor sale, el devine capabil să-i iubească pe alții, făcând din bani un semn de solidaritate și de comuniune.

Fecioara Maria să ne obțină harul de a simți întotdeauna asupra noastră privirea milostivă a lui Isus ca să mergem cu milostivire în întâmpinarea celor care au greșit, pentru ca și ei să-L poată primi pe Isus, care ”a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (v. 10)».

După rugăciunea ”Îngerul Domnului”, papa și-a exprimat mâhnirea pentru violențele care fac victime în rândul creștinilor Bisericii Ortodoxe Tewahedo din Etiopia. ”Îmi exprim apropierea mea față de această iubită Biserică și de patriarhul ei, dragul frate Abuna Matthias, și vă cer să vă rugați pentru toate victimele violenței din această țară”, a spus pontiful în cuvântul său. Potrivit surselor locale, cel puțin 60 de credincioși au fost uciși în ultimele zile în regiunea oromia, din centrul țării, în timp ce într-o biserică din Dodola, la 290 de kilometri în sudul capitalei, aproape 160 de credincioși au fost constrânși să rămână vreme de patru zile în incinta lăcașului de cult din cauza dezordinilor și a violenței.

O inițiativă de solidaritate din dieceza italiană San Severo, din sudul țării, a atras atenția Sfântului Părinte. Este vorba de un protocol semnat primăria orașului și dieceză prin care zilierii din așa numitele ”ghettouri” ale regiunii Foggia vor primi un domiciliu pe lângă parohii și vor fi înscriși în registrele primăriei. ”Posibilitatea de a avea documente de identitate și de reședință”, a remarcat papa, ”le va oferi o nouă demnitate și le va permite să iasă dintr-o condiție de ilegalitate și de exploatare”.

Primiți la final binecuvântarea apostolică a papei Francisc, invocată duminică la rugăciunea ”Angelus”, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.

scris de :   Zac Poonen

În capitolele 14 la 16 din 2 Cronici, citim despre împăratul Asa care a început ca un rege excelent. Când a fost atacat de o armată de 1 milion de etiopieni, a chemat pe Domnul cu una dintre cele mai minunate rugăciuni pentru ajutor din Vechiul Testament: „Doamne, numai Tu poţi veni în ajutorul celui slab, ca şi celui tare: vino în ajutorul nostru, Doamne Dumnezeul nostru! Căci pe Tine ne sprijinim, şi în Numele Tău am venit împotriva acestei mulţimi. Doamne, Tu eşti Dumnezeul nostru: să nu iasă biruitor omul împotriva Ta!” (2 Cronici 14:11). Acea expresie a credinţei a fost deajuns pentru Domnul să pună pe fugă duşmanul. Rugăciunea de dependenţă neajutorată către Domnul, este o rugăciune bună şi pentru noi atunci când trecem prin încercări.

Dar, după victorie, un profet a venit şi l-a atenţionat zicând: „Dacă continui să cauţi pe Domnul, El îţi va permite să Îl găseşti; dar, dacă îl părăseşti, şi El te va părăsi.” (2 Cronici 15:2). Dumnezeu cunoştea pericolul lui Asa, de a deveni mult prea încrezător în sine după victorie şi de a înceta a fi în mod constant dependent de Domnul pentru ajutor. Acesta este pericolul pe care toţi îl avem de înfruntat.

Cu siguranţă, asta s-a şi întâmplat. Pentru următorii douăzeci de ani, lucrurile au mers bine cu Asa. Însă, mai târziu a avut de întâmpinat un alt duşman – Israel – care avea o armată mult mai slabă decât cea a etiopienilor. Dar, de data asta, în loc să caute pe Domnul, a decis să caute ajutor la un împărat păgân (2 Cronici 16: 1-6). Cu aceasta, problema lui imediată a fost rezolvată, însă ca rezultat, Asa a pierdut la nivel spiritual. Dumnezeu a trimis pe profetul Hanani să îi arate aceasta.

În cuvintele lui Hanani pentru Asa, avem una din cele mai minunate promisiuni din Vechiul Testament: „Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.” (2 Cronici 16:9). Observaţi că ochii Domnului nu caută pe cei cu inima întreagă a Lui – pentru că El ştie deja care sunt aceştia. Ni se zice aici că privirea Domnului caută căi prin care să îi sprijinească pe cei cu inima întreagă a Lui. Aceasta este o promisiune minunată care ne asigură că dacă suntem ucenici cu toată inima pentru Isus, Domnul va acţiona pentru noi, să ne sprijinească pe întreg pământul.

Una din rugăciunile care am avut-o timp de mulţi ani este „Doamne, condu-mă la oamenii din oraşul meu care caută o viaţă sfântă, ca să ne putem binecuvânta unul pe altul. Apoi, condu-mă la oamenii din ţara mea şi la cei din toată lumea deasemenea.” Dacă inima ta este în totalitate a Domnului şi dacă singura ta ambiţie este să Îl glorifici pe Dumnezeu şi să faci voia Lui pe pământ aşa cum este făcută în cer, atunci Domnul te va conduce către alţi oameni cu aceeaşi intenţie, din toate părţile pământului. El te va binecuvânta prin ei şi îi va binecuvânta pe ei prin tine. Aceasta a fost experienţa mea de-a lungul multor, multor ani.

Mulţi creştini sunt corecţi în doctrine, dar inima lor nu este în totalitate a Domnului. Au alte ambiţii. Chiar şi mulţi lucrători creştini au ambiţii personale. Caută onoare, bani şi confort. Deaceea nu experimentează niciodată împlinirea acestei promisiuni.

Renunţă atunci la orice ambiţie trupească şi dă-i Domnului toată inima să o umple numai cu scopul Lui, şi El va lucra pentru tine în mod miraculos. Dacă aştepţi ca Domnul să îţi găsească un partener de căsătorie, El va duce pe cineva din celălat capăt al pământului dacă este nevoie, pentru că privirea Lui se mişcă deasupra pământului în intesesul tău. Va deschide uşi pentru tine de-a lungul pământului ca să îi slujeşti, fără ca tu să fii nevoit să ridici un deget. Îţi va împlini orice nevoie, chiar înainte să Îi ceri. Există binecuvântări minunate puse de o parte pentru aceia a căror inimi sunt în totaitate ale Lui!

Însă regele Asa nu a răspuns cu pocăinţă la mesajul lui Hanani. În schimb, a fost atât de furios încât l-a întemniţat pe profet. Lucrurile au mers din rău în mai rău. Apoi Asa a început să asuprească pe israeliţii săraci (2 Cronici 16:10). Trei ani mai târziu s-a confruntat cu o altă criză – de data aceasta în propriul trup. A avut o boală care i-a afectat picioarele grav – probabil cangrenă diabetică. Fiind rege avea destui bani să cheme cei mai buni doctori din ţară ca să îl trateze. Dar nu a făcut niciodată ce ar fi trebuit să facă în primul rând, înainte de a chema doctorii – să se judece singur şi să caute pe Domnul. Şi, în ciuda celei mai bune îngrijiri medicale, a murit (2 Cronici 16:12-13).

Traducerea în limba română: Rebeca Thomas

Braţul Domnului
Isaia 51.9; 52.10,13-15; 53.1

James Currie Trench

© SoundWords, Online începând de la: 05.01.2019, Actualizat: 05.01.2019

Versete călăuzitoare: Isaia 51.9; 52.10,13-15; 53.1

Această expresie remarcabilă se întâlneşte de patru ori în cartea profetului Isaia, ca să ne dea o prezentare vie despre puterea şi harul Domnului.

Isaia 51.9: Trezeşte-te, trezeşte-te, îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului! Trezeşte-te ca în zilele din vechime, ca în generaţiile veacurilor trecute! Nu eşti tu acela care ai tăiat în bucăţi pe Rahav (Egiptul) şi ai străpuns balaurul?

Avem aici strigătul poporului lui Dumnezeu din vechime după eliberare de vrăjmaşii lui prin judecată, aşa cum ea a fost făcută asupra Egiptului sub faraon, asupritorul. Braţul Domnului a fost căutat, pentru ca El să Se facă cunoscut prin putere în acest scop, şi El a răspuns la această rugăciune şi a eliberat pe poporul Său. Însă ceea ce El a făcut în timpurile de demult este citat aici ca să arate ce poate El să facă în viitor, cu toate că atunci, când s-a scris aceasta, trecuseră mai mult de şapte secole de la acel triumf al ieşirii din Egipt. Domnul este întotdeauna acelaşi. Puterea Lui este aceeaşi. Dragostea Lui este aceeaşi. Şi strigătul după eliberare din Isaia 51.9 aşteaptă încă răspuns. Cu siguranţă acesta va veni. Aşa citim: „Astfel cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce şi vor veni cu cântare de bucurie în Sion. Şi o bucurie eternă le va încununa capul; veselia şi bucuria îi vor ajunge din urmă, durerea şi suspinul vor fugi” (Isaia 51.11). Aceasta ne conduce la Isaia 52.10:

Isaia 52.10: Domnul Şi-a dezgolit sfântul Său braţ înaintea ochilor tuturor naţiunilor şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.

Isaia vorbeşte cu bucurie despre viziunile profetice referitoare la evenimente viitoare, când Israel va fi binecuvântat conform făgăduinţelor care au fost date lui Avraam, ca şi cum acestea ar fi deja împlinite. Aşa de exemplu vorbeşte Isaia 53, care mărturiseşte foarte clar despre Domnul Isus şi moartea Sa ispăşitoare, ca şi cum aceasta ar fi avut deja loc. „Cu siguranţă, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53.4). Aşa este de sigură privirea credinţei, că el foloseşte forma de trecut, când descrie evenimente care vor avea loc abia secole mai târziu.

Ne-am putea astfel întreba: ‚În ce fel Domnul era gata să-Şi dezgolească braţul?’ Împotriva căruia trebuia acest braţ să se întindă? Versetele următoare vor răspunde la întrebarea noastră.

Isaia 52.13-15; 53.1: Iată, Robul meu va prospera; va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus. După cum mulţi erau uimiţi de Tine (atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om, şi înfăţişarea Lui mai mult decât a fiilor oamenilor), tot aşa El va uimi multe naţiuni; înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, pentru că vor vedea ceea ce nu li se istorisise şi vor înţelege ceea ce nu auziseră. Cine a crezut ceea ce ni se vestise? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului?

„S-a descoperit?” Da, cu siguranţă era nevoie de o descoperire, ca să se facă cunoscut aceasta. Realitate uimitoare, că Dumnezeu era pe cale să-Şi întindă braţul împotriva Tovarăşului Său (Zaharia 13.7), împotriva Fiului, care este în sânul Tatălui (Ioan 1.18), împotriva Fiului dragostei Lui (Ioan 3.35), în loc să-l întindă împotriva vrăjmaşilor Săi. Aceasta este taina cuprinsă în entuziasmul sfânt al cuvintelor rostite în Isaia 52.7-10. „Toate marginile pământului” vor vedea mântuirea Dumnezeului lor, care le-a fost adusă prin Acela ale cărui picioare sunt plăcute pe munţi, când El aduce vestea bună, când El vesteşte pacea, aduce mesajul binelui. Expresia „Dumnezeul tău domneşte” se referă la Domnul Însuşi, cu toate că evangheliştii zilelor noastre sunt îndreptăţiţi să aducă acelaşi mesaj. Căci dacă braţul Domnului nu ar trebui să lovească cu judecata pe păcătos, atunci el trebuia să cadă asupra unei jertfe fără pată, care trebuia să suporte această judecată şi în acelaşi timp s-o anuleze.

Astfel este introdus acest capitol profetic 53, ca să ne arate de ce acel braţ a căzut asupra Persoanei fără pată a Fiului lui Dumnezeu, care a devenit om. El a fost

  • „lovit de Dumnezeu şi smerit”
  • „rănit pentru fărădelegile noastre”
  • „zdrobit pentru nelegiuirile noastre”
  • „prin rănile Lui suntem vindecaţi.”
  • „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.”
  • „Şi-a adus sufletul Său ca jertfă pentru vină.”
  • „Va vedea rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut.”
  • „El a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei fărădelege.”

Să observăm siguranţa credinţei, care descrie un rezultat, care era încă în sânul viitorului, ca şi cum s-ar fi realizat şi ale cărui rezultate se revărsau deja într-un fluviu mare al harului salvator.

Dar ce va fi dacă Israel sau naţiunile nu se vor pleca în ţărână înaintea Dumnezeului lor plin de îndurare, care Şi-a descoperit braţul împotriva Fiului Său preaiubit, şi nu primesc o mântuire aşa de mare a lui Dumnezeu?

Răspunsul la această întrebare îl citim în Isaia 59.1,2: „Iată, mâna Domnului nu este prea scurtă, ca să mântuiască, nici urechea Lui nu este prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre au făcut o despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!” Pentru binecuvântarea omului nu lipseşte nimic din partea lui Dumnezeu. Acolo este îndurare pentru toţi.

Este refuzul de întoarcere, înaintarea în păcat, cea care conduce la judecată, însă aceasta este o lucrare străină pentru Dumnezeu. Bucuria Lui este să dovedească îndurare. Dar dacă aceasta este respinsă, ce urmează după aceea? Citeşte te rog până la versetul 15, unde în expresii foarte grave este schiţată o imagine îngrozitoare a decăderi lui Israel. Apoi profetul se miră că nu este nimeni care să intre în spărtură şi nu este nici un mijlocitor, dar când el se îndreaptă spre Domnul spune triumfător: „Atunci braţul Lui I-a adus salvare şi dreptatea Lui, ea L-a sprijinit.”

Vedem cum braţul Domnului este puternic ca să salveze, dar pentru aceia care nu se predau, El este puternic pentru judecată: „… ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ” (Filipeni 2.10).

După aceea urmează acel verset frumos, în vorbire poetică, simbolică: „Şi cei de la apus se vor teme de Numele Domnului, şi cei de la răsăritul soarelui de gloria Lui. Când vrăjmaşul va năvăli ca un râu, Duhul Domnului va ridica un steag împotriva lui [îl va pune pe fugă]” (Isaia 59.19).

Toate acestea se încheie aşa de frumos cu frumosul capitol 60, care ne dă o relatare vie a întoarcerii naţiunilor, care vor fi folosite ca unelte să aducă „de departe” pe fiii lui Israel (Isaia 60.9) şi să-i aşeze în ţara lor. Ştim cum va fi necesar necazul cel mare, „timpul de necaz pentru Iacov” (Ieremia 30.7), pentru Israel, pentru ca el să se pocăiască şi să fie curăţit, ca să primească pe Mesia al lui. Nu poate fi nici o binecuvântare, numai dacă El va ocupa locul care I se cuvine. Însă evenimentele se grăbesc în spre ziua în care braţul Domnului va fi văzut în poporul Său şi în nimicirea vrăjmaşilor lui.

Petru şi privirea Domnului
Luca 22.60,61

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 22.60,61

Luca 22.60,61: Şi Petru a spus: „Omule, nu ştiu ce spui”. Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru. Şi Petru Şi-a amintit cuvântul Domnului, cum îi spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori”.

În această parte serioasă şi zguduitoare din istoria lui Petru găsim cum Domnul a lucrat la inima şi la conştiinţa lui Petru, căci la fiecare restabilire adevărată El lucrează în ambele privinţe. Este binecuvântare să se ia seama atent la căile Lui desăvârşite de har cu ai Săi. Rădăcina căderii lui Petru era încrederea în sine însuşi, dar ce natură avea această încredere în sine însuşi? Nu cred că ea consta în acea părere generală înaltă despre sine însuşi, aşa cum ea se găseşte cu regret aşa de des printre credincioşi şi chiar printre slujitorii Domnului. Încrederea lui de sine era de o altă natură şi de o natură mult mai vicleană. Domnul a câştigat cu adevărat sentimentele lui Petru, aşa că Petru iubea în faptă şi adevăr pe Domnul lui, chiar dacă era încă într-un mod natural. În aceasta constă şi latura gravă a căderii lui: el a tăgăduit pe Acela de care inima lui era legată cel mai mult. Ce imagine a omului este aceasta, da, să nu spun: ce imagine a noastră, a fiecăruia?

Rădăcina tăgăduirii lui Hristos de către Petru era încrederea pe care el o avea în dragostea lui pentru Domnul. Aceasta rezultă clar din comportarea Domnului în evanghelia după Ioan 21, atunci când El a restabilit pe deplin pe Petru. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Această întrebare a atins natura cea mai lăuntrică a păcatului lui. Domnul a spus ucenicilor înainte de ceasul încercării, că va veni un timp de cernere, da, El le-a făcut chiar cunoscut, că satan voia să-i primească pe toţi în mâinile lui, dar că El în mod deosebit S-a rugat pentru Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta” (Luca 22.31,32). Petru nici măcar nu a fost atent şi nu a devenit neîncrezător faţă de sine însuşi prin aceste cuvinte şi prin răspunsul lui arată nebunia inimii lui: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte” (Luca 22.33); la care Domnul îi spune ce va avea loc în realitate. Dar toate acestea erau în zadar pentru Petru; el iubea cu adevărat şi din inimă pe Domnul lui; el s-a încrezut deplin în această dragoste; alţii pot tăgădui sau părăsi pe Domnul, el niciodată nu va face aşa; nu, mai degrabă el ar muri împreună cu El, decât să-l tăgăduiască. Oricât de ciudat ar părea: tocmai în aceasta constă puterea lui satan asupra ucenicului sărman; puterea vrăjmaşului consta în faptul că slujitorul iubea pe Stăpânul lui şi el se baza pe aceasta. Aceasta era încrederea lui Petru, protecţia şi sprijinul lui, atunci când i s-a făcut cunoscut ceasul încercării. Dragostea lui adevărată şi devotată va putea să reziste celor mai aprige atacuri ale duşmanului în lupta înfierbântată, aşa credea el.

Însă Petru era nu numai plin de încredere în dragostea lui pentru Domnul, ci el era şi înfocat, şi satan a lucrat şi prin aceasta. În ambele atitudini el a găsit prilej şi ocazie pentru atacurile sale. Poate fi de folos şi pentru noi să observăm paşii care l-au dus pe Petru la cădere. Vom vedea cât de orbit a fost el prin încrederea în dragostea lui pentru Hristos, căci orice treaptă în jos ar fi putut să-i deschidă ochii, dacă el ar fi avut urechi să audă glasul de atenţionare:

  1. Primul pas este notat în Luca 22.46; compară cu Marcu 14.37: „Simone, dormi?” Ce cuvinte venite de pe buzele lui Isus în momentele de groază ale morţii Sale şi când sudoarea Lui cădea la pământ ca picături mari de sânge! Cât de mult vorbesc ele, dar cu regret ele au fost rostite în zadar.
  2. Pasul următor îl găsim în Luca 22.54: „Şi Petru Îl urma de departe.” După ce el a dormit în timp ce Stăpânul lui Se lupta, el a părăsit pe Domnul, fugind împreună cu celălalt ucenic, şi îl găsim acum urmându-L pe Domnul „de departe”. Este aceasta tăria dragostei lui cu care s-a lăudat, care a promis Domnului să-L urmeze în închisoare şi în moarte? Cât de mult Cuvântul lui Dumnezeu ne arată cine suntem?
  3. Apoi citim cum Petru şedea la foc printre duşmanii lui Isus: „Şi aprinzând un foc în mijlocul curţii şi aşezându-se ei împreună, Petru s-a aşezat între ei” (Luca 22.55). Petru este „departe” de Stăpânul lui şi se încălzeşte „între aceia” care L-au urât şi L-au lepădat. Nu este aceasta la fel şi astăzi la mulţi credincioşi?

În legătură cu aceasta doresc să pun cu seriozitate un alt gând pe inima şi conştiinţa cititorilor mei: cât de repede o astfel de poziţie ne face familiarizaţi cu ceea ce este din lume. Gândurile, obiceiurile, vorbirea lumii acesteia ne vor deveni repede naturale şi familiare; nu ne simţim străini, nu suntem în afara elementului nostru, ci ne obişnuim repede cu această atmosferă. Când am ajuns într-o astfel de poziţie falsă şi ochii noştri nu mai privesc la Hristos, atunci un lucru lipsit de importanţă ne poate conduce să tăgăduim complet pe Domnul. La Petru era simpla poziţie a unei slujnice, afirmaţia unui om şi confirmarea acesteia de către alţii, care l-a condus la tăgăduirea totală, repetată: „Omule, nu ştiu ce spui!” Atunci a avut loc semnul despre care Domnul a vorbit mai dinainte: „Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul” (Luca 22.60). Aceasta a trezit în sfârşit conştiinţa lui, prin aceea că Petru „şi-a amintit cuvântul Domnului”. Încrederea în dragostea lui pentru Isus l-a orbit pe Petru în aşa măsură că el nu numai că nu a luat în seamă cuvintele Domnului, care l-au atenţionat cu privire la furtuna care va veni, ci el chiar s-a împotrivit lor. Dar cât de bine a ştiut dragostea lui Hristos să-i pună pe conştiinţă aceste cuvinte. Cât de des este şi la noi aşa, că uităm atenţionările Domnului, până când El Însuşi – probabil printr-un mijloc simplu, ca aici – lasă ca ele să lovească în conştiinţa noastră.

Însă noi avem aici şi o altă expresie a purtării de grijă adânci, duioase a lui Isus pentru ucenicul Său sărman – privirea Domnului: „Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru” (Luca 22.61). Ce copleşitoare este această dragoste minunată, care nu se schimbă, care nu renunţă la noi! După ce tocmai trecuse prin întristarea până la moarte şi ca subiect al trădării fără inimă a lui Iuda a ajuns în mâinile duşmanilor Săi, Domnul poate totuşi să Se gândească la ucenicul Său rătăcit. Ce mângâiere este şi pentru noi în aceasta! Această privire a lui Isus a avut efect dublu: ea a zdrobit inima lui Petru, dar ea l-a condus înapoi la Domnul lui, chiar dacă întoarcerea a avut loc cu lacrimi amare: „Şi Petru, ieşind afară, a plâns cu amar” (Luca 22.62). Harul şi gingăşia acestei priviri a deschis izvorul inimii sale. Cuvântul Domnului, de care el şi-a amintit, a trezit conştiinţa lui, însă privirea Domnului a lucrat la inima lui. În aceasta era inclusă atât mângâiere cât şi durere, căci Petru a trăit din această privire până când el a revăzut pe Domnul lui în înviere. Această faţă, care era aşa de desfigurată, ca a niciunui alt om, şi această privire erau săpate şi păstrate în amintirea lui până în acea dimineaţă minunată, când Isus a înviat triumfător şi S-a arătat mai întâi numai lui Petru dintre cei doisprezece (Luca 24.341 Corinteni 15.5).

Aşa sunt faţă de noi căile minunate de har ale Domnului şi bunătatea lui neschimbătoare. Fie ca încrederea în El să se adâncească în inimile noastre, în timp ce renunţăm la orice părere cu privire la aşa-zisa dragoste a noastră, ca să ne odihnim în dragostea Sa, care niciodată nu uită pe ai Săi şi nu oboseşte cu privire la ei.

Credinţa în Cel răstignit
Ioan 19.35-42

John Thomas Mawson

Cuvinte călăuzitoare: Ioan 19.35-42

Ioan 19.35-42: Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.… Şi, după acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să ia trupul lui Isus; şi Pilat i-a dat voie. A venit deci şi a luat trupul lui Isus. Şi a venit şi Nicodim, care venise la Isus întâi noaptea, şi a adus un amestec de smirnă şi aloe, cam o sută de măsuri….

Credinţa

Noi începem cu credinţa. Credinţa este răspunsul inimii omului la o revelaţie dumnezeiască. Dumnezeu spune – eu cred. Aceasta este credinţa. Dumnezeu S-a revelat pe deplin. El a arătat oamenilor, ce este El, însă când a făcut-o, noi nu am fost de faţă, ca să vedem, şi dacă revelarea trebuie să ne influenţeze şi noi să fim binecuvântaţi prin ea, dacă noi trebuie s-o credem şi s-o înţelegem, atunci trebuie să avem o relatare veritabilă despre ea, o descriere inspirată divin. Şi o astfel de relatare avem aici. „Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.” Ce era, ceea ce Ioan a văzut? El a văzut pe Fiul lui Dumnezeu atârnând mort pe cruce, cu o coastă străpunsă, din care curgea sânge şi apă. Aceasta era o viziune mare, şi Dumnezeu o recomandă atenţiei noastre deosebite.

Din timpul în care pământul îngrozit a băut pentru prima dată sângele unui om, care a fost ucis în mod josnic de fiul mamei sale, au murit milioane de oameni, căci din timpul acela moartea este la fel de zilnică precum este naşterea şi lacrimile şi suferinţa. Nu ne mirăm de aceasta, căci dacă păcatul a venit în lume printr-un om, Adam, moartea l-a urmărit pas cu pas repede şi inevitabil, şi ea a pătruns la toţi copiii lui şi îi cere ca pradă, care i se cuvine. Mulţimea nenumărată de oameni, care au murit, erau toţi creaturi care şi-au pierdut dreptul la viaţă înaintea Creatorului lor; ele au început călătoria spre mormânt începând de la prima respiraţie, căci niciuna din ele nu era fără păcat. Nu era nimic demn de luat în seamă la moartea vreuneia din ele, căci moartea era partea lor comună.

Însă în moartea acestui Om, pe care Ioan L-a văzut cum Şi-a dat viaţa, era ceva demn de luat în seamă. Moartea nu avea nici un drept asupra Lui, căci El nu era un păcătos, ci era Fiul sfânt, fără păcat, al lui Dumnezeu. Cel puţin în trei ocazii S-a dovedit înaintea multor martori a fi Domn peste moarte, căci El era Cuvântul, Creatorul, Dătătorul vieţii. Însă El a murit, şi pe baza a ceea ce era şi cine era El, moartea Lui este unică în felul ei. Niciodată înainte nu a fost o astfel de moarte, şi niciodată nu va avea loc o astfel de moarte. El stătea singur, fără asemănare, şi în veşnicie nu va fi uitat. Un martor ocular a privit această realitate. El nu a argumentat aceasta, pentru aceasta nu era nevoie, cele petrecute erau prea uimitoare, şi nici nu le-a repetat mereu, ci el ne relatează simplu ce a văzut, şi mărturia lui merită toată atenţia noastră. Ea este o mărturie inspirată de Duhul Sfânt, despre un eveniment mare, şi nu poate fi trecută cu vederea. Ea are pretenţii la credinţa noastră, căci a fost relatată, pentru ca noi s-o credem. Însă cu reverenţă din partea noastră dorim să cerem o explicaţie.

Ce înseamnă moartea Fiului lui Dumnezeu şi ce înseamnă moartea Lui în astfel de împrejurări? Să vedem. Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu în lume, nu ca să judece lumea, ci ca s-o salveze. El a devenit carne şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Era ziua revelării şi a punerii la încercare. Niciodată mai înainte nu a fost prezentată în lume bunătatea desăvârşită, niciodată mai înainte îndurarea necondiţionată nu şi-a deschis vistieriile ei pentru alinarea suferinţei omului, niciodată mai înainte nu a luminat adevărata lumină în întuneric, căci niciodată mai înainte Dumnezeu nu S-a revelat în carne.

Care a fost răspunsul din partea oamenilor la aceasta? Vrăjmăşie, trădare şi crimă. „Voi v-aţi făcut acum trădători şi ucigaşi”, a zis Ştefan, atunci când el a prezentat conducătorilor iudeilor vina lor îngrozitoare. Dacă citim relatarea lui Ioan, „ucenicul, pe care îl iubea Isus”, atunci să stăm în gândurile noastre alături de el la cruce şi să privim atenţi şi uimiţi pe Domnul, aşa cum cu siguranţă a făcut Ioan. Multe lucruri, care sunt relatate în alte evanghelii spre învăţătura şi credinţa noastră, nu le-a văzut Ioan, sau dacă le-a văzut, nu era misiunea lui să ni le relateze în scris. De exemplu el nu relatează toate detaliile cruzimii cu care oamenii au tratat pe Domnul său. Alţi evanghelişti ne arată că nu s-a omis nimic din ceea ce ei puteau să născocească. În duşmănia lor fără măsură de mare au îngrămădit asupra Lui suferinţe şi ocară, aşa cum ei niciodată mai înainte nu au făcut cu vreun om. Vom face bine, dacă vom citi deseori relatările lor, ca să nu ne lăsăm înşelaţi cu privire la ceea ce este în stare să facă inima omenească, atunci când ea este pusă la probă. Însă Ioan nu zăboveşte la această latură a crucii, el este copleşit în totalitate de Domnul. Astfel, când el descrie mersul spre Golgota, el este singurul martor, care spune: „Şi, purtându-Şi crucea, El a ieşit la locul numit «al Căpăţânii». În alte relatări citim, că duşmanii Lui L-au scos afară, şi Ioan ne spune aceasta, căci acesta era punctul culminant al vinei lor, însă El a ieşit, acesta era triumful dragostei Lui. El a ieşit; nu recunoaştem noi maiestatea acestui Om singuratic, care avea o cunună de spini pe cap şi o cruce în spate? El nu a fost împins, nici tras, ci în ascultare de porunca Tatălui Său a ieşit, ca să-Şi dea viaţa, pentru ca s-o ia iarăşi înapoi (Ioan 10.17-18). Aceasta era, ceea ce Ioan a văzut, cu toate că în momentul acela el nu putea înţelege pe deplin însemnătatea celor ce se petreceau, şi această înfăţişare a făcut o impresie de neşters pe sufletul lui. În alte Scripturi citim: „Originile Lui sunt din vechime, din zilele eternităţii” (Mica 5.2). Cât de glorioase erau aceste origini, când El ca marele Creator a împrăştiat stelele înaintea Lui ca un drum luminos pentru picioarele Lui şi fiii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie, atunci când au văzut minunea lucrărilor Lui. Dar niciuna din aceste origini nu era aşa de minunată ca aceasta, când El Îşi purta crucea şi a mers afară la locul numit al Căpăţânii. În creaţie El a desfăşurat înţelepciune şi putere, la cruce a dezvăluit în toată gloria ei: dreptatea şi dragostea şi înţelepciunea cea mai deplină şi puterea cea mai mare, care ar fi fost necesară sau posibilă la creaţie.

Ioan L-a auzit strigând: „S-a sfârşit!”, şi el a văzut, cum El Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul, şi el mărturiseşte ceea ce a văzut şi a auzit, şi iarăşi simţim ce maiestate este peste toate acestea, care ne umplu cu uimire plină de veneraţie; şi nu ne mirăm, că centurionul (care până în momentul acela, după câte ştim, era un păgân), care stătea în faţa Lui, a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiu al lui Dumnezeu!” (Marcu 15), când a văzut, cum El a strigat şi Şi-a dat duhul. Dar se pare că Ioan şi-a adunat toate puterile, ca să mărturisească, ce s-a petrecut, atunci când Domnul Şi-a dat viaţa. El ne spune: „Unul dintre ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă.” Aceasta este ceea ce a văzut el, şi aceasta mărturiseşte el, şi mărturia lui nu poate fi pusă la îndoială, căci „el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi”.

Această mărturie este esenţială şi plină de viaţă, căci aici avem revelarea a ceea ce dă naştere la credinţă şi care răspunde credinţei. Ce înseamnă ea? Să vedem. Prin viclenie diavolul a întors inima creaturilor lui Dumnezeu din Eden de la Dumnezeu şi le-a făcut să creadă că Dumnezeu nu le iubea, deoarece El le-ar fi reţinut pe nedrept ceva, ceea ce ar fi fost bun pentru ei. Otrava şi-a făcut lucrarea ucigătoare, ei şi-au pierdut credinţa şi loialitatea, şi din momentul acela natura reală a omului a fost suspiciune şi vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, aşa cum arată Scripturile. Această vrăjmăşie s-a văzut cel mai mult în acea lovitură de suliţă, care a străpuns coasta lui Isus. Prin aceasta păcătoşenia omului s-a văzut pe deplin, dar sângele şi apa era răspunsul lui Dumnezeu la această răutate şi la minciuna diavolului, care a fost cauza răutăţii. În sânge vedem triumful lui Dumnezeu; el este preţul mare, pe care El l-a plătit, ca să ne elibereze din întuneric şi pierzare. Purtarea Lui de grijă pentru binecuvântarea creaturilor Sale s-a arătat prin aceasta pe deplin. Ea este mărturia pentru noi, că Dumnezeu este dragoste. Nici o jertfă mai mică nu ar fi putut-o face şi nici o jertfă mai mare nu s-ar fi putut aduce. „Dumnezeu nu L-a cruţat pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi”, şi „El Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”.

Păcatele noastre au fost judecate în moartea lui Hristos; tot ce am fost noi, a ajuns sub sentinţa de condamnare a lui Dumnezeu, atunci când Fiul Său preaiubit a fost făcut păcat, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El. Prin moartea lui Isus Hristos Dumnezeu este drept şi îi îndreptăţeşte pe toţi care cred. Aici este o bază puternică, pe care noi ne putem odihni în pace, aici este o revelare a lui Dumnezeu, care are pretenţii la credinţa noastră. Aici noi întâmpinăm pe Dumnezeu în El, pe care El L-a prezentat ca scaun al îndurării prin credinţa în sângele Lui, şi noi ne plecăm înaintea acestui scaun al îndurării şi adorăm. Pentru noi a trecut întunericul şi lumina străluceşte acum, şi în aceasta simţim dragostea lui Dumnezeu, deoarece El Şi-a dat viaţa pentru noi. Credinţa poate spune acum:

Abandonat şi singur, chiar părăsit de-ai Tăi,
Ai mers în moarte, Doamne, la cruce, la Calvar,
Şi sângele Tău scump, ce-a curs pentru ai Tăi,
Ne-arată-a Ta iubire, jertfită pe altar.

 Credincioşia

Dacă am crezut mărturia ucenicului, pe care-l iubea Isus, atunci să rămânem la el şi să observăm ordinea în care s-au derulat evenimentele. Sfârşitul venise. Nici o minune nu s-a petrecut, ca să salveze pe Fiul lui Dumnezeu de la moarte. El atârna acolo, dezonorat şi mort, toată lumea fiind împotriva Lui, aparent triumfând. El S-a dat pentru oameni, S-a obosit pentru ei, a plâns pentru ei, şi acum a murit pentru ei, dar ei nu ştiau aceasta şi erau bucuroşi că au scăpat de El. Dar va fi în zadar moartea Lui? Va fi impresionat vreunul din mulţimea venită să privească acea răstignire?

Da, a fost o mişcare. Un om a ieşit în faţă, care se despărţise de tovarăşii lui. Acesta merge la Pilat şi îl roagă pentru trupul lui Isus. Şi acum el stă lângă cruce, un om singuratic în prezenţa unei lumi duşmănoase. Este ca şi cum el ar fi spus: o, voi iudeilor, voi L-aţi batjocorit, dar eu Îl îmbrăţişez. O, lume, tu L-ai desconsiderat şi L-ai răstignit, dar eu Îl iubesc. Eu iau parte la ocara Lui şi vreau să port ruşinea Lui. Hristos este pentru mine. Voi sunteţi de partea cealaltă, eu sunt de partea aceasta. – Cerul trebuie să fi fost impresionat de momentul acesta, şi noi suntem la fel impresionaţi, când vedem cum Iosif din Arimateea întoarce spatele lumii, cu toate avantajele şi onoarea ei, şi stă la cruce singur şi întristat la crucea aceea, din pricina dragostei, pe care o avea în inima lui pentru Acela care atârna acolo. Aici era locul unde stătea Pavel, când a zis: „Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.” Aici era locul unde stătea famenul din Etiopia, când el, după ce a auzit pe Filip că viaţa lui Isus a fost luată de pe pământul acesta, a zis: „Iată apa, ce mă împiedică ca să fiu botezat?” Şi identificarea lui cu Hristos în moartea Sa este singurul loc şi singura cale pentru credinciosul care doreşte să-I fie fidel. „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Sa?” Aşa cum El a suferit în afara porţii, tot aşa credincioşia ne cere să ieşim afară la El, şi să purtăm ocara Lui.

Părtăşia

Dragostea lui Hristos l-a constrâns pe Iosif din Arimateea să-şi ocupe locul în credincioşie la Hristos, fără să ia în seamă urmările, şi aceasta mai întâi singur. Însă abia a făcut aceasta, că un altul i s-a alăturat, Nicodim, care a întâmpinat cu curaj privirile mustrătoare şi dispreţul tovarăşilor lui farisei, s-a făcut una în soarta lui cu Iosif, şi cei doi împreună probabil cu două sau mai multe femei erau una în a onora pe Domnul lor lepădat şi dezonorat. Este o scenă care mişcă inima, să-i vezi făcuţi una cu trupul Său mort, El Însuşi fiind subiectul lor, dragostea lor pentru El fiind legătura care îi unea. Şi în ei vedem ce este adevărata părtăşie creştină în lumea aceasta. Priveşte la acei „doi sau trei”, cum păzesc trupul sfânt al Domnului, cum îl înfăşoară cu mirodenii în pânze de in şi cum Îl duc la mormânt. Lumea este fără valoare pentru ei. Ei nu se interesează de lauda sau de mustrarea lumii; ei au un subiect comun, ei au fost captivaţi complet de El, şi ei acţionează conform atitudinii cerului şi sub aprobarea lui Dumnezeu.

Este bine să ne gândim, cum stăm faţă de această chestiune. Fiecare părtăşie, de partea căreia ne declarăm, este o simplă înfăţişare, dacă ne lipseşte ceea ce mişca inimile acestor oameni. Putem interveni pentru corectitudinea în lucrurile exterioare, şi chiar să năzuim să avem tot ce corespunde adevărului, şi să fim intoleranţi faţă de oricine nu priveşte lucrurile aşa cum le privim noi, dar dacă la noi nu este acea credincioşie faţă de Hristos, care uneşte într-Unul inimile noastre, atunci părtăşia noastră nu are nici o importanţă pentru Dumnezeu, este un vas gol, o poticnire pentru alţii.

Înţelegem noi importanţa cuvintelor: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniunea trupului lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.” Ştim noi ce înseamnă: „Vestiţi moartea Domnului, până vine El”? Înseamnă că noi stăm împreună în credincioşie şi simţăminte pentru Acela pe care lumea L-a lepădat, şi că noi prin mâncarea împreună a Cinei Sale, care aduce moartea Sa în amintirea noastră, explică tuturora acelora care iau cunoştinţă despre aceasta, că noi am fost făcuţi una cu El, că noi stăm la crucea Sa, că ea a devenit lauda noastră şi gloria noastră. Cu siguranţă este o poziţie serioasă, pe care noi o ocupăm atunci, dar este una binecuvântată. Ea nu va găsi aprobare din partea lumii, dar va avea confirmarea din partea lui Dumnezeu. Ea ne va determina să umblăm în judecare de sine şi despărţire de lume, dar ea va deschide pentru noi un cerc, în care Hristos este pentru noi totul şi în toate şi în care noi suntem mai mult decât numai mulţumiţi în dragostea Sa,aşa cum este scris: „Ceea ce nici un ochi nu a văzut şi nici o ureche nu a auzit şi la inima niciunui om nu s-a suit este ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru aceia care-L iubesc.” Însă aceste lucruri ne-au fost revelate prin Duhul Său, şi ele sunt partea comună de care noi ne bucurăm împreună în măsura în care credinţa dă naştere la credincioşie şi credincioşia ne atrage împreună la părtăşie sfântă, fericită.

 

Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1


Romani 6:1-14

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. 8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9 întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. 10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.

Dacă mesajul de săptămâna trecută vi s-a părut practic şi de ajutor pentru a pregăti supă pentru cei în nevoi în loc de mese îmbelşugate şi fripturi, sau pentru a împinge maşinile cărora le-au murit bateriiile, sau pentru a nu vă purta cu ipocrizie în grupurile mici, atunci gândiţi-vă la mesajul de astăzi ca la o reîntoarcere la capitolul 6 pentru a vedea temelia acestor aplicaţii pe care le-am văzut în capitolul 12. Capitolul 6 se referă la modul cum să deveniţi acel fel de oameni autentici, asemenea lui Hristos. Dar Pavel pune nişte temelii foarte adânci pentru vieţile noastre. El nu zideşte pe nisip. Vă rog să învăţaţi de la el.

PRAGMATICII ŞI PURITANII

Noi americanii suntem pragmatici până la culme. Vrem rezultate. Şi le vrem ieri. Le vrem pur şi simplu. Le vrem fără să ne gândim prea mult şi fără prea multă durere. Şi în biserică, am dezvoltat tot felul de remedii poleite cu numele lui Hristos care sunt superficiale şi de scurtă durată. Noi nu suntem, în mare măsură, sfinţii aceia înrădăcinaţi în Biblie aşa cum erau parte din înaintaşii noştri.

J.I. Packer îi compară pe vechii puritani englezi care au trăit şi au suferit între 1550 şi 1700 cu copacii seqoia ai Californiei. Ei erau nişte giganţi cu rădăcini incredibil de adânc ancorate în Biblie, şi ale căror ramuri ajungeau până la ceruri, şi ale căror trunchiuri erau aşa de puternice şi durabile încât puteau să treacă prin focuri care să le lase semne dar care să nu-i omoare. Dar apoi Packer se uită la peisajul pragmatic American cu toate soluţiile instantanee oferite spre rezolvarea problemelor noastre şi la nerăbdarea noastră în ce priveşte profunzimea, complexitatea şi durerea, şi spune, “Se pare că de o generaţie încoace bogăţia a făcut nişte pitici şi înceţi la minte din noi toţi.”1

Iată care este diferenţa dintre pragmatici şi Puritani: pragmaticii nu au răbdarea să-şi ancoreze rădăcinile ospitalităţii, bunătăţii frăţeşti şi a dragostei autentice în stânca profundă din Romani 6-8. Noi vrem să sărim direct de la îndreptăţire la aplicaţia practică a capitolului 12. Dă-ne doar o listă. Spune-ne ce trebuie să facem. Rezolvă problema la nivelul superficial, ca să scăpăm de ea. Însă Puritanii erau diferiţi. Ei au privit la cartea Romani şi au văzut că viaţa este construită altfel. Nu se ajunge repede sau uşor la statura unui arobore seqoia care este de neclătinat în vreme de furtună şi de folos în vremuri de suferinţă inimaginabilă. Cartea Romani nu are doar 2 capitole. Are 16 capitole. Nu sare de la capitolul 5 la 12. Ne călăzeşte în profunzime la rădăcinile evlaviei, pentru ca atunci când ieşim la suprafaţă, să nu fim oameni cu liste, ci oameni cu o viaţă de neclintit, cu tărie, sfinţenie, înţelepciune şi dragoste.

Acum parcurgeţi alături de mine Romani 6 preţ de câteva săptămâni.

SĂ PĂCĂTUIM CA SĂ SE ÎNMULŢEASCĂ HARUL?

Versetul 1: “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Adică, să continuăm în obiceiul păcatului pentru că ne este garantată iertarea şi avem o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu doar prin credinţă? Răspunsul pe care-l dă în versetul 2 este “Nicidecum!” Absolut că nu! Nu continuaţi să păcătuiţi pentru ca harul să se înmulţească.

De ce nu? Răspunsul lui vine sub forma unei întrebări (versetul 2b): “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Adică, din moment ce ai murit faţă de păcat, nu mai poţi continua să trăieşti în păcat. Acest răspuns ridică două întrebări la care vreau să răspund în această dimineaţă. 1) Ce înseamnă “Am murit faţă de păcat”? 2) Ce înseamnă “nu mai poţi trăi în păcat”? Sau ca să punem întrebările altfel, 1) În ce sens am murit? 2) În ce sens am depăşit noi faza trăirii în păcat? Noi am murit. Şi de aceea nu putem continua să trăim în păcat. Ce înseamnă aceste două afirmaţii incredibile?

Aveţi grijă aici să nu care cumva să începeţi să vă gândiţi în altă parte, crezând că subiectul acesta este prea greu, prea profund, prea complicat. Poate că spui: viaţa mea nu se regăseşte aici. Spune-mi doar despre supa săracilor, despre bateria maşinii şi despre bunătatea frăţească. Deoarece cred că sunt pur şi simplu un om pragmatic. La care eu vin şi spun: Nu lăsa să te definească zece sau douăzeci sau cincizeci de ani de auto-evaluare. Lasă Biblia să te definească. Pavel se află pe drumul către Romani 12 – supa, bateria, şi bunătatea frăţească, dar el nu va sări peste capitolul 6. Dacă încerci ca mai întâi să pui lucrurile în practică, ştii ce faci? Alegi să fii un stuf în mlaştină în loc să fii un seqoia plantat pe malul oceanului. De ce sunt aşa de puţini seqoia – înţelepţi – în bisericile noastre? Pentru că suntem aşa de nerăbdători cu Romani 6.

DACĂ SUNTEŢI GATA SĂ CREŞTEŢI NIŞTE RĂDĂCINI, SUNT ŞI EU GATA. SĂ ÎNCERCĂM.

Prima întrebare este aceasta: Ce vrea Pavel să spună în versetul 2 prin “noi am murit faţă de păcat”? Acest “noi” de aici, sunt creştinii – adică, credincioşii. Ştim aceasta pentru că în versetul 3 “noi” sunt aceia care au fost “botezaţi în Hristos Isus.” Botezul este experienţa prin care treci atunci când devii creştin, aşadar el vorbeşte despre creştini, despre credincioşi, în versetul 2: “Noi [credincioşii botezaţi], care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Vom vorbi mai mult despre înţelesul şi rolul botezului săptămâna viitoare).

NOI AM MURIT FAŢĂ DE PĂCAT

Deci întrebarea noastră este: Ce înseamnă că toţi credincioşii au murit faţă de păcat?

Probabil că cel mai important verset care explică întrebarea aceasta este versetul 5: “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Ceea ce spune Pavel aici se poate să fie în afara categoriilor noastre cognitive. Aşadar, haideţi să adăugăm o categorie. Ceea ce spune el este faptul că pentru credincioşi există o uniune cu Hristos – remarcaţi cuvintele, “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Există o uniune între Hristos şi creştini astfel încât ceea ce I s-a întâmplat lui Hristos Dumnezeu socoteşte ca şi cum ni s-a întâmplat nouă. Moartea Sa este moartea noastră. Dumnezeu stabileşte această uniune. 1 Corinteni 1:30 spune, “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus.” Dumnezeu stabileşte o uniune între credincioşi şi Hristos, în aşa fel încât să fie potrivit pentru El să socotească moartea lui Hristos ca fiind a noastră.

Deci atunci când versetul 2 întreabă, “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” acesta se referă la moartea noastră cu Hristos atunci când a murit Hristos. Această moarte este una istorică şi care a avut loc o dată pentru totdeauna. Ni se aplică nouă prin credinţă, dar din moment ce Hristos a murit în istorie o singură dată, şi versetul 5 spune că noi am fost uniţi cu moartea aceea, din perspectiva lui Dumnezeu moartea noastră a avut loc în ziua în care a murit Hristos.

Acum haideţi să confirmăm lucrul acesta cu alte câteva versete. Versetul 6: “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El.” Acesta este un alt fel de a spune că noi am murit (versetul 2) sau că “ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (versetul 5). Remarcaţi că în timp ce versetul 6 spune “omul nostru cel vechi” a fost răstignit, versetele 2 şi 5 spun că “noi am murit” şi că “noi ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Eu cred că aceasta înseamnă că “omul cel vechi” sunt eu – dar diferit de ceea ce am devenit. “Omul cel vechi” sunt eu cel care eram revoltat împotriva lui Dumnezeu, nesupus legii lui Dumnezeu, orb faţă de slava lui Dumnezeu, şi necredincios faţă de promisiunile Lui. Versetul 6 spune că “omul cel vechi” a fost răstignit împreună cu Hristos. (Vedeţi Galateni 2:20). Când Hristos a murit, Dumnezeu a socotit că eu omul cel vechi şi păcătos am murit împreună cu el.

Pentru o altă confirmare să ne uităm la versetul 8: “Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Deci aici din nou Pavel spune clar că moartea de care am murit în versetul 2 este o moarte împreună cu Hristos. “Noi am murit împreună cu Hristos.” (Vedeţi de asemenea Romani 7:4 şi 2 Corinteni 5:14).

Aşadar învăţătura de bază a acestor versete este aceea că există o uniune între credincioşi şi Hristos. Acesta este înţelesul versetului 5. Lucrul acesta ar trebui să vă fie familiar dacă aţi fost cu noi la cele şase mesaje din Romani 5:12-21. Acolo am văzut că Dumnezeu stabileşte o uniune între Adam şi urmaşii săi, şi o uniune paralelă între Hristos şi urmaşii săi. Condamnarea a venit prin uniunea noastră cu Adam. Îndreptăţirea vine prin uniunea noastră cu Hristos (Romani 5:18). Acum în Romani 6:5, Pavel explică această uniune şi o relaţionează la sfinţire cât şi la îndreptăţire.

Acesta este răspunsul lui Pavel la prima întrebare: La ce moarte se referă Pavel atunci când spune în versetul 2, “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Era moartea noastră cu Hristos datorită uniunii noastre cu El.

NU MAI POŢI TRĂI ÎN PĂCAT

Acum a doua întrebare este: Ce înţelege Pavel prin “noi nu mai putem trăi în păcat”? Versetul 2: “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Adică, dacă ai murit faţă de păcat, nu mai poţi trăi în păcat. În ce sens am depăşit noi faza trăirii în păcat? Noi am murit. Şi de aceea nu mai putem trăi în păcat. Ce înseamnă această afirmaţie uimitoare? Este Pavel avocatul perfecţionismului – adică din moment ce ai devenit creştin nu mai păcătuieşti deloc?

Sunt mai multe motive din context care mă fac să gândesc că Pavel nu vrea să spună lucrul acesta.

1) Remarcaţi că ceea ce neagă Pavel nu este faptul că nu vei mai comite niciodată un păcat, ci că nu mai poţi “trăi în el.” “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” “A trăi în el” corespunde întrebării din versetul 1: “Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Ideea din aceste două fraze, “să păcătuim mereu” (versetul 1) şi “să trăim în păcat” (versetul 2) se referă la faptul că din momentul când am fost uniţi cu Hristos în moartea Sa, noi nu mai putem continua să trăim cu acelaşi stil de viaţă păcătos neschimbat.

2) Un alt indiciu care susţine poziţia lui Pavel (şi nu poziţia perfecţionistă) se găseşte în versetul 6, “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Aici efectul uniunii noastre cu Hristos este acela că noi nu mai suntem “robi ai păcatului.” Este posibil să cădem în atitudini şi acţiuni păcătoase fără ca păcatul să fie stăpânul nostru. Aşa cum spune versetul 14, “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” A fi eliberat de stăpânirea, robia sau domnia păcatului nu este acelaşi lucru cu a fi perfect şi fără de păcat.

3) Al treilea indiciu care susţine această poziţie (şi anume că Pavel nu promovează perfecţionismul) vine din poruncile din versetele 11, 12 şi 13. În versetul 11 el spune, “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” În versetul 12 el spune, “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor.” În versetul 13 el spune, “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii.” Dacă nu există o bătălie continuă cu păcatul în viaţa creştină, atunci ce rost mai au aceste porunci? Eu cred că ele implică clar faptul că, chiar dacă am murit faţă de păcat, şi de aceea nu mai putem “să trăim” sau “să continuăm” în păcat, putem totuşi păcătui, şi într-adevăr păcătuim, dar trebuie să fim încredinţaţi de realitatea a ceea ce ni s-a întâmplat în uniunea noastră cu Hristos şi să confirmăm această realitate în vieţile noastre de zi cu zi. “Socotiţi-vă morţi … Nu lăsaţi păcatul să mai domnească … Nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre.”

MOARTEA NOASTRĂ ÎMPREUNĂ CU HRISTOS, ELIBERAREA NOASTRĂ DE PĂCAT

Iată care este concluzia mea asupra acestor două puncte: moartea noastră cu Hristos şi eliberarea noastră de păcat.

1) În Hristos – adică, în uniunea noastră cu Hristos pe care a hotărât-o Dumnezeu, în concordanţă cu versetul 5 – noi suntem morţi faţă de păcat, adică: În poziţia noastră cea mai adevărată şi în identitatea noastră cea mai adevărată suntem pe deplin şi definitiv morţi faţă de păcat – atât faţă de vina cât şi faţă de puterea acestuia. Adevărul aceasta este hotărâtor, de nerepetat, şi de neschimbat. Aceasta este temelia pentru toată lupta noastră spirituală cu păcatul, şi pentru toată înaintarea noastră în sfinţenie.

2) Viaţa creştină este o experienţă deja existentă dar şi*o experienţă neîmplinită pe deplin a acestei poziţii şi identităţi fără de păcat în uniunea noastră cu Hristos. Ceea ce s-a întâmplat cu Isus Hristos istoric şi definitiv şi fără putinţă de schimbare – şi deasemeni ceea ce ni s-a întâmplat nouă în El – nu ni se aplică deodată şi pe deplin, ci parte ni se aplică acum în mod complet, şi parte ni se aplică acum în mod progresiv, şi totul ni se aplică în mod complet abia în veacul care vine. Noi suntem *déjà pe deplin iertaţi, achitaţi si socotiţi neprihăniţi şi îndreptăţiţi în uniunea noastră cu Hristos, doar prin credinţă. Şi suntem déjà eliberaţi de sub robia păcatului, adică de sub puterea păcatului ca şi dătătoare de direcţie pentru vieţile noastre. Şi suntem déjà capabili prin credinţă să creştem mai mult şi tot mai mult triumfători în lupta cu păcatul în vieţile noastre de zi cu zi.

Dar noi nu suntem déjà perfecţi în vieţile de zi cu zi, în experienţa de pe acest pământ. Noi trebuie să luptăm lupta credinţei şi să devenim în experienţă, prin credinţă, ceea ce suntem pe deplin în uniunea noastră cu Hristos. Pavel a spus astfel în Filipeni 3:12, “Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.” Vedeţi aici acest deja existent dar nu existent pe deplin. Hristos l-a apucat pe Pavel în vederea perfecţiunii şi binecuvântării veşnice. Aceasta îi dă siguranţă lui Pavel. Acum Pavel confirmă marea lucrare a lui Dumnezeu în Hristos apuncând premiul pentru care a fost apucat de Hristos.

Concluzie: În spatele chemării şi libertăţii de a fi ospitalieri faţă de oameni oferindu-le câte un bol de supă, sau de a împinge maşina în pană a unui prieten, şi de a fi reali unii cu alţii în grupurile mici – şi în spatele oricărui lucru frumos care-L reflectă pe Hristos – stă o temelie profundă şi glorioasă a ceea ce s-a întâmplat odată pentru totdeauna pentru tine*atunci când a murit Hristos, şi aceea ce se întâmplă în mod progresiv *în tine prin credinţă.

În încheiere: Dacă eşti creştin, Dumnezeu a creat o uniune între tine şi Hristos, aşa cum spune versetul 5. Ca urmare a acestei uniuni, tu ai murit împreună cu Hristos, atunci când El a murit. Ca urmare a faptului că ai murit, eşti acum în identitatea ta cea mai deplină şi adevărată, adică, în uniunea ta cu Hristos, liber de vina şi puterea păcatului. Şi din cauza acestei identităţi şi poziţii de nezdruncinat, eşti deja îndreptăţit, şi eşti cu siguranţă în procesul de sfinţire, dar nu eşti încă desăvârşit. De aceea, confirmă această mare schimbare socotindu-te a fi ceea ce eşti cu adevărat în Hristos.

“Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.” – 1 Corinteni 2:2

Fiindcă în biserica din Corint existau dezbinări, certuri şi alte asemenea, findcă ei se declarau a fi ai diferiţilor apostoli, şi nu ai lui Cristos, sau se lăsau captivaţi de vorbirile elocvente ale unor oameni talentaţi la vorbire, dar care expuneau Evanghelia amestecată cu înţelepciune lumească, numai pentru a plăcea oamenilor, nu lui Dumnezeu, apostolul Pavel le scrie fraţilor ca să-i încurajeze spre corectare şi că desigur acestea erau semne de carnalitate şi nu veneau din înţelepciunea de sus. El voia ca nimic de felul acesta să nu se găsească printre ei, numai Cristos şi crucea Lui să le fie preocuparea, aşa cum spune despre sine însuşi, “…una fac” (Filip. 3:10, 13). Şi el voia ca ei să aibă nu doar o credinţă teoretică, nu numai să facă o declaraţie că Isus este Mesia, că El a murit şi a înviat, o declaraţie uşor de făcut, ci să fie pătrunşi de seminficaţia morţii şi învierii Lui, pătrunşi de felul Lui de viaţă, prin participare directă la suferinţele corpului Său, care este biserica (Colos. 1:24), murind zilnic faţă de sine, faţă de tot ce este lumesc, dar fiind vii pentru Dumnezeu, vii pentru dreptate şi adevăr. Aceasta ar însemna să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe El (Mat. 16:24). Condiţiile sunt aceleaşi şi astăzi, pentru toţi aceia care au făcut o declaraţie de adeziune la Cristos, de aceea să “privim ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12:1, 2) şi aşa să alergăm alergarea care ne este pusă înainte, prin harul Său nespus de mare.

Noi Îl predicăm pe Hristos cel răstignit

„S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Filipeni 2:8

Ai simţit vreodată că ai început să te împietreşti faţă de subiectul crucii? Ai simţit vreodată că ai auzit atât de mult despre ea, şi ai văzut atâtea imagini în legătură cu acest subiect, încât ele nu te mai mişcă? În capitolul 1 din 1 Corinteni, începând cu versetul 18, ni se spune: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe cale pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: ‘Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi.’ Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduiţii crucii. Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi grecii caută înţelepciune; dar noi Îl propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.”

DE ACELAȘI AUTOR

Una din greutăţile pe care biserica primară se pare că le-a avut, a fost aceea că ea trebuia să prezinte un Dumnezeu crucificat. În întreaga istorie a zeilor nu se mai auzise de aşa ceva. Si când creştinii au început să-L predice pe Hristos cel răstignit, aceasta părea să fie împotriva oricărui succes.

În zilele bisericii primare, oamenii ştiau ce înseamnă o răstignire. Unii oameni sunt împotriva faptului că se vorbeşte atât de mult despre cruce şi sângele vărsat. Este însă nevoie ca noi să recunoaştem că acolo a fost sânge, durere şi suferinţă. Ar fi o tragedie, dacă s-ar întâmpla să uităm realitatea crucii. Poate că detaliile crude ale crucii, şi tot ceea ce a implicat sacrificiul lui Hristos pentru noi, ar trebui să ni se reamintească mai des, întrucât în cultura noastră o privelişte ca aceasta nu este de loc familiară.

În natura Sa divină, Isus a suferit cu atât mai intens fiecare durere şi fiecare insultă, exact în măsura în care natura Sa este superioară naturii noastre. când începem să înţelegem mai bine jertfa lui Isus pentru noi, vom înţelege mai bine şi marea iubire pe care El ne-o poartă, dacă a fost în stare să-Și dea în felul acesta viaţa pentru mântuirea noastră.

Cum pot fi „răstignit cu Hristos?”

Cheia biruinței!

Scris de Elias Aslaksen
Cum pot fi „răstignit cu Hristos?”

“Am fost răstignit împreună cu Hristos; ea nu mai trăiesc eu este, ci Hristos trăiește în mine; Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care ma iubit și Sa dat pe Sine pentru mine. “Galateni 2:20.

Acest lucru, într-adevăr, este inima creștinismului, temelia solidă a credinței în Hristos. Pana in acest lucru devine adevărat în viața unei persoane, el va suferi înfrângere continuă și eșec. Atâta vreme cât trăim pentru noi înșine, mizeria va avea ca rezultat, pentru că în noi, adică în carnea noastră, nu locuiește nimic bun. (Romani 7:18) Nimeni nu poate reuși să urmeze pașii lui Hristos, fac voia lui Dumnezeu și păzește poruncile Lui pe cont propriu.

carnea fiecăruia este total depravat, ireparabil, neajutorat, și imposibil. Cu cât încercăm să facem bine mai mult, cu atât mai mult descoperim că este fără speranță. Ce trebuie să facem cu un om care este bine coruptă și incorigibil? Când recunoaștem și să recunoaștem că aceasta este starea noastră, ne aduce în nevoie și ne provoacă durere. Astfel, Dumnezeu poate să deschidă ochii să vadă că am fost răstignit împreună cu Hristos; nu numai că a fost certificatul nostru de datorii bătute în cuie pe cruce (Coloseni 2,14), dar, de asemenea, debitorul însuși! (Romani 6: 6)

Acest lucru a fost inclus în lucrarea lui Hristos; Tatăl îl socotește să fie așa, și este așa. Pavel putea spune în adevăr, “Am fost răstignit împreună cu Hristos; ea nu mai trăiesc eu. “Noi nu putem și cu siguranță nu ar trebui să spun acest lucru, dacă noi nu trăim o viață de biruință. De exemplu, dacă eu sunt jignit, supărat sau îngrijorat și apoi spune că nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine, atunci eu spun că este Hristos care păcate – ceea ce ar fi o blasfemie! Care trăiește o viață cu totul victorios în această lume? Orice persoană care, prin credință, este răstignit împreună cu Hristos; toți cei care nu mai trăiesc pentru el însuși.

Acest lucru, dragă cititor, este poziția de credință pe care trebuie să le ia; și odată ce am primit har să ia această poziție, este vital ca noi nu suntem mutat departe de ea. Acestea sunt lucruri mari și nepatruns! Cu toate acestea, Dumnezeu este de asemenea mare, iar numele Lui este Minunat! El, care, în mila Sa decis că era bine să ne cheme la ceva atât de mare, va face el însuși această lucrare măreață în noi. (1 Tesaloniceni 5: 23-24)

A fi răstignit împreună cu Hristos

Ce înseamnă să fie răstignit cu Hristos? Aceasta înseamnă că nu mai trăiesc după poftele păcătoase și dorințele trupului meu – nu mai comite ceea ce știu să fie păcat în mod voit și conștient. Păcatul în trupul meu a fost bătut în cuie pe cruce prin credință.

Cum pot fi răstignit împreună cu Hristos? Prin credință! Noi citim, “lupta bună a credinței, apucă viața veșnică [viața depășirea], la care ai fost chemat, …” 1 Timotei 6:12. Și: “Ce fel de oameni ar trebui să fie în purtare sfântă și evlavie …?” 2 Petru 3:11.

Este ușor de înțeles că nimeni nu este de gând să se străduiască să creadă că el a fost crucificat la ceva care-l iubește și vrea să păstreze. Cu alte cuvinte, înainte de a putea pune stăpânire credința în a fi răstignit împreună cu Hristos, noi trebuie să fi crescut obosit de noi înșine. Da, trebuie să fim atât de bolnav și obosit de păcat și toată activitatea de sine că suntem recunoscători să fie răstignit împreună cu Hristos și să-L primească ca Lider și Domn asupra vieților noastre.

Dacă aveți această atitudine, Dumnezeu va avea grijă că veți obține posibilitatea de a pune mâna credinței în a fi răstignit împreună cu Hristos.

În consecință, două lucruri sunt necesare pentru a fi răstignit împreună cu Hristos: (1) Pentru a-l doresc. (2) Pentru a-l cred!

Luând crucea mea de zi cu zi

“Atunci Isus a zis ucenicilor:” Dacă cineva dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. “Lui” Matei 16:24.

“Atunci El le-a zis tuturor:” Dacă cineva dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze. “Luca 09:23.

Noi vedem că nu poate fi luat de la sine înțeles că o persoană este în urma lui Hristos tocmai pentru că el este convertit. Dar dacă cineva vrea cu adevărat să-L urmeze, el poate primi instrucțiuni clare cu privire la ceea ce trebuie să facă, dacă el este de a reuși.

Atâta timp cât vom trăi, marea întrebare este și va fi întotdeauna: Ce facem cu nostru de auto-voință? Totul depinde de acest lucru. Cu toții avem o voință proprie enormă și complexă, care rezistă întotdeauna voia lui Dumnezeu. Este evident că aceste voințe opuse nu pot fi efectuate simultan! Dacă o fac propria mea voință, am încălcăm voia lui Dumnezeu; dacă voi face voia lui Dumnezeu, atunci mă duc împotriva, sau de a refuza sau crucifice, propria mea voință.

Dacă vreau să merg în același mod în care Isus a umblat, calea pe care El a consacrat, atunci trebuie să-și nege propria mea voință de zi cu zi și ia crucea mea pe care mi auto-voință trebuie să fie bătute în cuie, pentru că aceasta este ceea ce a făcut Isus. Acolo voi găsi pașii Lui.

Hristos a trăit toată viața Sa ca Unul răstignit. (Evrei 12: 2) El este Maestrul în acest sens, iar acum El învață pe ucenicii Săi același lucru. Atunci când Scripturile spun că Dumnezeu a condamnat păcatul în trup (Romani 8: 3), înțelegem că Isus a negat Lui de sine voință, astfel încât acesta nu a fost niciodată realizat.

Eu sunt răstignit cu Hristos

Scris de Elias Aslaksen

Prefața lui Elias Aslaksens pentru carte începe astfel: «Un lucru este că El a fost răstignit, dar alt lucru este că noi suntem răstigniți, la fel cum un lucru înseamnă că El a făcut voia lui Dumnezeu, dar un alt lucru că noi o facem. El nu a fost răstignint ca noi să scăpăm de răstignire, ci ca noi să fim răstigniți cu El.» Aslaksen explică și menirea broșurii: « … aceasta să reușească pentru mai mulți. Să-ți reușească și ție, dragă cititorule.» El continuă cu explicația la ce înseamnă ca noi să fim răstigniți. Că această expresie semnifică mai mult decât un simbol pentru lucrarea pe care Isus a făcut-o pentru noi. Înseamnă că firea noastră, cu poftele și plăcerile ei este bătută în cuie pe cruce (Galateni 5:24), ca, astfel, păcatul să nu mai iasă din noi, în timp ce firea moare în mod eficient. Aceasta înseamnă că vechea noastră natură este omorâtă, iar noi ne îmbrăcăm cu viața lui Hristos. Credința în răstignirea firii noastre ne dă biruință asupra păcatului, acolo unde avem lumină asupra vieții noastre. Viața răstignită produce rezultate puternice în cei care o aleg. Ei experimentează promisiunile lui Dumnezeu în viețile lor. Ei experimentează o viață de biruință, odihnă în Dumnezeu, creștere spirituală personală și creșterea trupului lui Hristos.

Hristos ‘tăiat’/rastignit și Prezis în Detaliu

În ultimul articol , am văzut că Daniel a prezis cum Hristos va fi ”tăiat” după un anumit ciclu de ani. Și totul a fost realizat așa cum a prezis Daniel, prin triumful intrării lui Isus în Ierusalim – mai exact prin Hristosul Israelian – exact la 173 880 zile după Decretul Persan prin care Ierusalimul a fost refăcut. Această frază a fost o aluzie la ”tăierea lui Hristos” din Isaia: Semnul Rămurii: buturuga mortă reînviată. Dar ce reprezintă aceasta?

Isaia arată timpurile istoriei.
Isaia arată timpurile istoriei.

Isaia care a trăit în perioada Regilor Davidieni și care a scris de asemenea și alte profeții folosind tema aparte, anume tema Ramurilor. O temă spre exemplu, este Robul care slujește. Cine este ‘Robul’? Ce va face el? Dacă vreți, puteți să citiți în detaliu despre acest lucru, scris de Isaia. Eu voi reproduce mai exact și mai în detaliu și voi pune din când în când comentariile mele. (eu cred că în Biblia lui Cornilescu, ‘robul’ înseamnă sclav dar în engleză nu este ‘rob’ având chear o alta conotație de  ‘servitor’)

Venirea Robul (Servitorul). Pasajul complect din Isaia 52: 13 –  53: 12

  1. „Iată, Robul Meu va propăși; Se va sui, Se va ridica, Se va înălța foarte sus.

  2. După cum pentru mulți a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor –

  3. tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împărații vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră.” (Isaia 52)

Vedem foarte clar că Isaia vorbește de Robul, adică un om care este Rob și se referă la ‘el’, ‘prin el’, ‘a lui’ și specific pentru timpul viitor (prin fraza ‘va acționa…’ , ‘va fi ridicat…’ și așa mai departe) și acest lucru există și este explicit în profeție. Dar ce se spune de fapt profeția?

Sacrificiul prin sânge

Când israeliții aduceau ofrande – prin preoții evrei – ofereau sacrificiul de sânge ca să spele păcatele lor. Dar aici explica cum oamenii israeliții, pot fi fie curățiți. Este însă posibil ca ‘multe popoare’ să fie stropite prin Robul său? Isaia spune că și oamenii care nu sunt evreii vor fi salvați de păcatele lor prin Robul său, așa cum în Vechiul Testament, preoții ofereau iertarea evreilor. Zaharia a prezis de asemenea despre Ramuri și faptul că va fii Rege și Preot, deoarece numai preotul avea dreptul să stropească cu sânge. Scopul este global, anume că ‘multe națiuni’ vor urmări pe parcursul  istoriei, verificate cu sute de ani înainte prin Avraam, prin binecuvântarea de la Avraam la ‘toate națiuni’.

Dar prin stropirea cu sânge a multor națiuni, ‘aspectul’ și ‘forma’ Robului va însemna ca fiind ‘desfigurat’ și ‘rănit’. Mai mult, deși nu se știa clar ce va face Robul, se lasă sa se înțeleagă ca într-o bună zi națiunile ‘vor înțelege’.

  1. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?

  2. El a crescut înaintea Lui ca o odraslă [Domnul] slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

  3. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. (Isaia 53)

Prin Robul Sau stropirea cu sângele mielului , multe națiuni fi salvate, dar mulți au gândit că era ‘disprețul’ și ‘respins’, plin de ‘suferință’ și ‘obișnuit cu suferința’.

  1. Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit.

  2. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. (Isaia 53)

Isus sacrificat comparat cu Robul sacrificat

Robul va prelua suferințele ‘noastre’. Acest Rob va fi de asemenea ‘străpuns’ și ‘zdrobit’ pentru ‘fărădelegile noastre’, iar din cauza asta, noi, omenii (prin multe nații) vom trai în pace și vom fi vindecați. Surse seculare și biblice spun că în Vinerea Mare, cam cu 2000 de ani în urmă (dar totuși cu 700+ ani după ce Isaia a prezis) Isus a fost crucificat. Făcând lucrul acela, literar înseamnă că a fost străpuns, așa cum a prezis Isaia și fiind străpuns de cuie, a fost crucificat.

  1. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53)

Noi am văzut deja cum Corupția (partea a 2-a…) ca ținta greșita, care din punct de vedere biblic definind păcatul, adică a greșit ținta. Precum o săgeată îndoită, noi rătăceam cu toții ca niște oi, adică  unde ‘vroiam noi’.  Robul preia păcatul nostru (adică nedreptatea) pe care le-am adus-o noi înșine.

  1. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. (Isaia 53)

Robul va fi ca un miel care mergea la ‘măcelărie’. Dar el nu va protesta și nu va ‘deschide gura’. Cu ceva mai devreme am vorbit despre Semnul lui Avraam, despre berbec că a substituit în locul fiul lui Avraam. Berbecul – adică oile, și a fost măcelărit. Și Isus a fost răstignit (adică măcelărit) la locul numit Muntele Moria = Ierusalim. Vedem de asemenea că miel a fost măcelărit pentru Paște – așa cum Isus a fost măcelărit în timpul Paștelui.

  1. El a fost luat prin apăsare și judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? (Isaia 53)

Robul a fost ‘șters de pe pământul’ celor vii și ‘lovit de moarte’. Este exact ceea ce Daniel a folosit când a prezis ce se va întâmpla cu Isus când va fi prezentat ca Israel și Mesia. Isaia a prezis în detaliu cum va fi șters de pe fața pământului, însemnând de fapt ‘șters de pe pământul celor vii’ – adică mort!  De aceia în funestul Vinerii Mari, Isus a murit, fiind literal ‘șters de pe pământul celor vii’, așa cum doar cu câteva zile înainte a fost prezentat ca un Mesia, intrând triumfător în Ierusalim.

  1. Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. (Isaia 53)

Isus a fost considerat un om rău și a fost executat (‘a fost pus între cei răi’), iar în Evanghelie ne spune că un om bogat care era și în Sinedriu, anume Iosif din Arimateea, a luat trupul lui Isus și la îngropat în propriu lui mormânt (Matei 27: 60). Astfel Isus a realizat două lucruri paradoxe, anume predicția că ‘a fost pus între cei răi’ dar și ‘la un loc cu cei bogați’.

  1. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmaşi, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. (Isaia 53)

Această moarte crudă nu a fost practic un accident sau un ghinion. Este explicit deci cine hotărâse,  deci era deja hotărât ”de DOMNUL” , anume ca să fie zdrobit. Dar de ce? Precum mielul sacrificat în sistemul Mozaic, pentru ca oamenii să nu rămână în păcat și să fie fără pată, așa și viața Robului a fost oferită pentru ca oamenii ‘să fie fără pată’. Dar ce păcat? Să vedem dar de ce ‘multe națiuni’ au trebuit să verse sânge ca să fie spălați de păcat. De ce? Pentru că au ‘întors spatele’ și ‘au rătăcit’. Isaia spune nu numai pentru mine și tine ci pentru întreaga lume.

  1. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. (Isaia 53)

Prin pasajul acesta Robul înțelege grozăvia morții dar devine totuși optimist și în cele din urmă triumfător. După teribila suferință (fiind ‘șters de pe pământ’ și pus ‘în mormânt’), Robul vede cum ‘va învia’. Cum adică El să fie reînviat? Pentru aceasta am revizitat Învierea (nu este în românește). Vedem că Învierea a fost clar prezisă. Dacă posibilitatea de a face reînvierea este atât de mică, atunci omul care a prezis trebuia să prezică și alte lucruri de asemenea.

Mai mult, Robul care a văzut ‘rodul muncii sufletului Lui’ și va ‘lua asupra Lui povara’ pentru noi toți, El trebuie să fie ales ca ‘neprihănit’. Am văzut că Avraam a fost ‘creditat’ sau a devenit ‘neprihănit’. În mod asemănător Robul, va fi justificat sau creditat, neprihănit pentru ‘mulți’.

  1. De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați. (Isaia 53)

Isus este Robul profețit

Pasajele privind Robul Său sunt atât de adevărate, crucificarea și Învierea lui Isus la fel, atât de incredibile în cât criticii cred că narativele Evangheliilor sunt aranjate ca să fie așa pentru Rob. Dar Isaia conclude cum, că criticii sunt greșiți. Concluzia este nu faptul că predicția privind crucificarea și Învierea ca atare, ci impactul avut la înmormântare cu sute de ani mai târziu. Și ce a prezis Isaia? Faptul că Robul, a fost înmormântat ca un ticălos, va fi într-o zi ‘mare’. Scrierile Evangheliilor nu ar fi putut să facă să coincidă narativele Evangheliilor de vreme ce Isus a murit cu doar câteva decade după crucificare, când moartea lui Isus era încă în dubiu. Isus era încă doar un lider superstițios și pernicios  și departe de a fi încă o Evanghelie universală. Acum, după 2000 de ani noi vedem impactul morții și realizăm cum prin istorie, el a fost ‘mare’. Este imposibil ca scrierile Evangheliilor să poată să prevadă așa ceva. Dar Isaia a știut. Robul a știut de asemenea că prin Ramurile lui, el a fost voluntar sacrificat și prin asta mulți oameni și multe neamuri vor fi salvate de la păcat, prin vărsarea sângelui Mielului.

Mulți oameni ‘mari’ au avut elogii și biografii detaliate cu evenimentele vieților lor, cu scrierile și istoriile și admirația noastră după chiar sute de ani mai târziu dar Isus este unic prin detalii privind viața Lui, cu sute de ani înainte de a se naște. De aceia este bine și cu adevărat rezonabil să credem în El. De ce nu acceptați sacrificiul pentru sângele vărsat ?

Detaliile cu privire la Isus răstignire continuă în Psalmul 22.

De ce a făcut Dumnezeu pe diavol?

Știm din Sfintele Scripturi că omul a căzut în păcat, ispită și știm prin cine , Satana ,care a fost deghizat într-un șarpe, episod devenit o tragedie , tragedie care continuă și astăzi. Să vedem însă de ce? De ce a creat Dumnezeu diavolul – care este rău prin definiție – (devenind ‘adversarul’ lui Dumnezeu), ca apoi acesta să distrugă creația perfecta a lui Dumnezeu?

Lucifer – Unul Strălucitor

În Biblie se vorbește despre faptul că Dumnezeu a creat un înger de lumină, puternic, inteligent și frumos (cel mai mare dintre toți îngeri) și căruia i s-a dat numele Lucifer (adică ‘Unul Strălucitor’) – și care a fost foarte bun, fiu al zorilor . Dar Lucifer a vrut să fie liber și să aleagă. Într-un pasaj din Isaia, capitolul 14, se spune următoarele:

Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:12-14)

Lucifer, ca și Adam, a ales singuri. El, Lucifer, putea să admită că Dumnezeu este Dumnezeu, dar s-a gândit să fie separat, adică să fie el dumnezeu. De mai multe ori a repetat ‘Mă voi’, ‘îmi voi’, ‘voi ședea’ și ‘voi fi’ și a ales să fie împotriva lui Dumnezeu, declarând că este ‘Cel Preaînalt’. Într-un pasaj din Ezechiel, se prezintă o paralelă clară dintre Lucifer și căderea lui în păcat:

Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.  Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraților. (Ezechiel 28:13-18)

Frumusețea lui Lucifer, strălucirea, inteligența și puterea lui au fost – tot ce a creat Dumnezeu mai bun pentru el – care s-au transformat  apoi în trufie. Trufia lui făcut să devină rebel și să cadă, dar fără să piardă nimic din puterea ce o avea. El încercă o revoltă cosmică împotriva lui Dumnezeu, în așa fel încât să devină el Dumnezeu. Mai mult, el vrea foarte mult să se alieze cu oamenii împotriva lui Dumnezeu, spunând că omul trebuie să fie independent și liber să aleagă, sugerând omului, să se împotrivească lui Dumnezeu. Aceasta este chestiunea esențială, anume faptul că Adam a vrut să fie așa, foarte asemănător cu Lucifer. Amândoi au ales să fie ‘dumnezeu’ și a fost (și este) marea lor ‘iluzie că au devenit , sunt dumnezei’.

Satan lucrează prin oameni

In pasajul din Isaia se vorbește direct despre ‘Regele Babilonului’ iar în Ezechiel se vorbește despre ‘Regele Tirului’. Pe de altă parte din descrierile lăsate se înțelege că nu este adresat oamenilor ca de exemplu în Isaia, cel care spune ‘îmi voi ridica deasupra’ și de aceia a fost pedepsit să rămână pe pământ și să nu gândească să fie el mai presus de Dumnezeu. În pasajul din Ezechiel se vorbește despre ‘îngerul de pază’ care era în Paradis și aproape de ‘muntele’ lui Dumnezeu. Această tendință a lui Satan (sau Lucifer) este să se poziționeze în umbră sau prin alții ca să obțină un avantaj, o victorie. În Geneza se vorbește despre căderea omului înfăptuită prin faptul că șarpele a șoptit că nu este adevărat că omul va muri. În Isaia se vorbește despre împărăția Regelui din Babilon, în Ezechiel se vorbește despre Regele din Tir.

De ce revolta lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu?

De ce totuși a încercat Lucifer să conteste faptul că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor? O parte importantă în deslușire a fi ‘deștept’ este să ști dacă poți sau nu să câștigi împotriva oponentului. Lucifer ar fi fost (și mai este) puternic, dar, este totuși limitat în comparție cu Creatorul, care este atotputernic. Atunci de ce să riște știind că pierde? Or ce înger ‘deștept’ știe că Dumnezeu este mai mare de cât toți și nu luptă împotrivă. De ce a fost făcut în cele din urmă? Această întrebare m-a frământat de mulți ani de zile.

Mai târziu mi-am dat seama că Lucifer vedea lucrurile cum erau de fapt , prin încredințarea că Dumnezeu este omnipotent și Creator, așa cum și noi credem cand Il credem pe cuvânt . O să încerc să explic acest lucru. În Biblie se vorbește despre îngeri cum ca ei au fost făcuți în prima săptămână a creației. Observăm acest lucru în Isaia, în capitolul 14 și de fapt în Biblie în general. Iată de exemplu în pasajul din Iov:

Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, și tu să Mă înveți. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38:1-7)

Vedem descrierea lui Lucifer și cum a fost el creat în prima săptămână, și cum a fost conștient de acest lucru, și asta undeva în univers. Mai mult, el a înțeleș că el există și că este conștient de acest lucru, ba mai mult că exista Persoana care l-a creat atât pe el cât și întreg Universul. Dar oare Lucifer a crezut cu adevărat acest lucru? Poate pentru că cosmosul a creat prima data pe Dumnezeu iar pe Lucifer ceva mai târziu. Sa fie este posibil  ca ‘creatorul’ să fii ajuns ceva mai devreme în scenă și (poate) să fie mai puternic și (poate) mai știutor față de Lucifer – s-au poate nu! Poate că și el și așa numitul creator să fie fost de fapt creat deodată. Lucifer putea să accepte prin cuvânt că Dumnezeu a creat totul și că El este etern și infinit. Dar Lucifer a ales să fie mândru și să spună că este doar o fantezie, că Domnul și Lucifer au fost creați unul după altul (din cosmos).

Lui Lucifer i-a plăcut această poveste și a decis că este adevărată, că el și Dumnezeu și alți îngeri au fost creați din haos. Aceasta este bineînțeles și teoria modernă privind cosmologia. Se vorbește aici despre faptul că dintr-o fluctuație din nimic s-a născut universul, esența cosmologiei ateiste și care bineînțeles, este speculativă, nu experimentală. Fundamental însă, fie că este Lucifer sau Richard Dawkins & Stephen Hawkings, ei și tu, numai prin credință putem să alegem dacă universul este auto-suficient sau dacă un Creator a creat totul.

Ceia ce este interesant este faptul că văzând nu înseamnă și crezut. Lucifer a văzut și a vorbit cu Dumnezeu dar totuși numa ‘prin credință’ putea să accepte că Dumnezeu a creat totul. Mulți oameni cu care am vorbit spun că dacă Dumnezeu a apărut deodată, ei ar accepta să creadă. Dar, prin Biblie, mulți oameni au văzut și au auzit despre Dumnezeu – și niciodată nu a fost o problema. Punctul crucial al problemei este acceptarea că Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuși. Pentru Adam și Eva, Cain și Abel, Noe și apoi prin egiptenii la primul Paște, felul în care israeliții au traversat Marea Roșie și până la miracolele lui Isus, a vedea nu înseamnă neapărat să și crezi. Lucifer a căzut tocmai din cauza aceasta.

Ce face diavolul astăzi?

 Vedem clar că Dumnezeu nu a făcut un ‘demon rău’ ci o creatură puternică, un înger inteligent care însă a devenit mândru și a început să se revolte împotriva lui Dumnezeu și în felul acela a corupt (deși reținând puterea), nemaifiind însă splendoarea originală. Tu și eu și întreaga umanitate se luptă în continuare cu Dumnezeu și ‘adversarul’ (adică diavolul). Strategia diavolului nu este pusă în aplicare sub forma robelor negre și sinistre precum în Frăția Inelului și ‘Călăreții Negrii’ din Lord of the Rings,  ca să ne blesteme. Mult mai simplu, prin splendoarea lui el caută pur și simplu să ne înșele prin răscumpărarea pe care Dumnezeu ne-a promis-o de la începutul timpului, de la Avraam, prin Moise, și apoi prin moartea și învierea lui Isus.  În Biblie se spune:

Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.  Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:14-15)

Pentru că Satan și slujitorii lui sunt mascați ca de o  ‘lumină’, este mai simplu să fim înșelați. De aceia este vital să înțelegem Evanghelia și să fim vigileți.

Ce spune Biblia despre Satan?

 

Ce spune Biblia despre Satan?

Satan este o creatură oribilă. El este respingător la vedere, are coarne, coadă, o furcă, etc. Aceasta este imaginea cu care toți suntem obișnuiți. Dacă ne uităm în ce spune Biblia despre el, vedem că suntem foarte departe de adevăr.

De fapt asta este o interpretare greșită și periculoasă a lui Satan. În Ezechiel 28:12-19 avem imaginea lui Satan. „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe… Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; Eu te-am întemeiat… Ai fost desăvârșit în căile tale, din ziua când ai fost făcut.”

Asta nu sună deloc ca imaginea tipică a lui Satan pe care mulți oameni o au. El era de fapt un heruvim ocrotitor, unul dintre cele mai înalte rancuri de îngeri. El era pus în ceruri, fiind la cel mai înalt nivel și într-o poziție ridicată. Creat de Dumnezeu ca „pecetea desăvârșirii.”

Căderea lui Satan

Dar Satan și-a întors ochii de la Creatorul lui și a început să admire creația – pe el însuși. „Ți-ai stricat înţelepciunea de dragul strălucirii tale.” (Ezechiel 28:17) El a devenit mândru și s-a înălțat singur; s-a născut o dorință de a stăpâni în el. El a dorit să se pună în locul lui Dumnezeu. A împrăștiat minciuni până a atras o treime din îngeri de partea sa.

„Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:12-15)

Problema a început cu acest „eu voi”. Satan s-a întors de la a mai asculta vocea lui Dumnezeu și a început să-și caute voia lui proprie. Când pui o altă voie peste voia lui Dumnezeu este același lucru cu a spune că a Lui nu este desăvârșită. Când Satan a spus „eu voi”, a început păcatul. Dumnezeu se numește pe nume spunând „EU SUNT” (Exodul 3:14). El nu își dă numele întreg nimănui. Cel care vrea să fie ceva însuși este de aceea în conflict cu Dumnezeu și este aruncat.

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” (Apocalipsa 12:7-9)

Satan ca stăpânitorul acestei lumi

Deci Satan a fost aruncat din cer, iar acum bunătatea, înțelepciunea și dragostea absolute ale lui Dumnezeu nu mai trebuie puse sub semnul întrebării. Trebuie să fie dovedit că voia lui Dumnezeu este singura cale bună și desăvârșită. Deci Satan a primit stăpânire peste această lume și scopul lui a fost ca să se declare dumnezeu pe pământ. Lumea nu este sub control direct al lui Dumnezeu, ci sub Satan, care, practic, a primit mână liberă de a face ce dorește. Isus îl numește pe Satan „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12:31) Apostolul Pavel îl numește „dumnezeul acestui timp” (2 Corinteni 4:4) Acesta este planul lui Dumnezeu de a aduce dovadă totală a înșelăciunii păcatului. Trebuie să fie dovedit dincolo de orice umbră de îndoială că calea lui Satan duce doar la moarte și distrugere.

El se folosește de mândria lor moștenită pentru a-i ocupa cu ei înșiși și măreția lor.

Majoritatea lumii nu este conștientă că ei de fapt „zac în cel rău” (1 Ioan 5:19) El se folosește de mândria lor moștenită pentru a-i ocupa cu ei înșiși și măreția lor, când de fapt aceasta a afectat toată umanitatea în toate aspectele ei. Scopul lui pentru omenire este ca să se asigure că abilitățile lor să îi împiedice să aibă nevoie de Dumnezeu. El nu este interesat să facă lumea rea, ci numai să îi aducă pe toți să zacă sub el. El încă își șoptește minciunile în toate urechile, semănând mândrie și îndoială, lucru care l-a făcut și în cer.

Împotrivitorii lui Satan

Totuși, Dumnezeu încă își întinde mâna Lui și îl încurcă pe Satan să-și îndeplinească planul complet. El L-a trimis pe Isus ca să deschidă o nouă cale pentru omenire, pe care ei s-o urmeze. Pe pământ sunt acei care și-au predat voia proprie ca să urmeze pe Mântuitorul lor, iar ei cred în voia desăvârșită a lui Dumnezeu împreună, aceste suflete credincioase formează Biserica lui Dumnezeu. Acest grup este spinul din coasta lui Satan. El lucrează ca să introducă îndoială, mândrie, despărțire, sau orice ar fi ca să întoarcă inimile oamenilor de la Dumnezeu.

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8) El caută furios, el vrea să aibă control total asupra acestui pământ și va ataca oriunde poate ca să își ducă planul la înfăptuire. Dar pentru cei care au o inimă pentru Dumnezeu, este posibil să i se împotrivească.

„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.” (Efeseni 6:10-17)

Aceștia sunt acei care dovedesc prin credincioșia lor că direcția și calea lui Dumnezeu sunt desăvârșite.

Pentru că această putere este disponibilă, sunt acei care merg prin această lume și se împotrivesc înșelăciunii lui Satan, biruie păcatul și luminează ca o lumină în întuneric și în această lume rea. Aceștia sunt acei care dovedesc prin credincioșia lor că direcția și calea lui Dumnezeu sunt desăvârșite în timp ce restul omenii dovedește că direcția și calea lui Satan, acest mândru „eu vreau”, conduce doar la distrugere. Când această lume va fi trecut, va fi doar voia lui Dumnezeu care va rămâne veșnic. Satan, marele înșelător, va fi aruncat în lacul de foc pentru totdeauna. (Apocalipsa 20:10)

Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

Pentru cei ce au răbdare să studieze și har să înțeleagă, Apocalipsa este marea simplificare a istoriei. Dumnezeu ne spune răspunde la întrebările: „Cine“, „Ce?“ și „De ce?“ pe care ni le-am pus când am parcurs Biblia. „Repetiția este mama învățăturii“ s-a spus. Repetiția poate fi însă și recapitularea care iluminează, rumegarea care transformă ceea ce am înghițit repede în hrana necesară pentru creștere.

Ce poate urma după acel: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17) rostit cu glas tare de Dumnezeu în Templul Său?  Urmează să ne urcăm puțin mai sus la o perspectivă profetică mai înaltă și să aruncăm o privire integratoare asupra istoriei lumii.

Capitolele 17, 18, 19 și 20 conțin deznodământul istoriei. Reluând această perioadă din perspectiva panoramei profetice, vom vedea cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe pământ. Apostolul Pavel ne scrie despre un imperativ al istoriei stabilit de logica planului lui Dumnezeu cu lumea:

În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele SaleVrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea“ (1 Cor. 15:24-26).

Pentru că Apocalipsa este cartea seriilor de șapte, vom grupa evenimentele din capitolele următoare în „șapte lucruri duse la pierzare“. Iată-le:

Cu răbdare, le vom lua pe fiecare și le vom analiza în contextul Scripturii. Cartea Geneza ne-a arătat Paradisul pierdut. Cu Apocalipsa mergem prin reparațiile necesare spre Paradisul regăsit. În capitolele următoare vom vedea cum „toți dușmanii lui Christos vor fi făcuți așternut al picioarelor Sale“.

 

Spre viitorul conflictelor … de ieri!

Omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine. Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Stăruind în greșeala lor din Eden, oamenii nu urmează calea lui Dumnezeu, ci ascultă mai mult de Satan. Aceasta a doua alternativă, luciferică în esența ei, urmărește să se ridice independent de prezența, planul și puterea lui Dumnezeu. Ea este numită generic în Scriptură „Babel“ și Babilon, oraș al răzvrătirii. Prin contrast, Dumnezeu a intervenit în istorie și a pus înaintea omenirii perspectiva revenirii în împărăția binecuvântată a ascultării și a părtășiei cu El. Cetatea aleasă de El s-a numit întotdeauna „Ierusalim“, orașul păcii.

Babilonul ilustrează urcarea luciferică a omului care vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Ierusalimul ilustrează coborârea lui Dumnezeu să locuiască prin har împreună cu oamenii. Babilonul clădește mereu același turn al uzurpării autorității lui Dumnezeu. Ierusalimul este inițiativa lui Dumnezeu care vrea să ne dea pacea împărăției Sale.

Un teolog american a schițat confruntarea dintre Babilon și Ierusalim într-un studiu extraordinar numit cu o parafrazare la titlul unei cărți de Charles Dickens: „Istoria celor două cetăți“.  Le vom vedea pe amândouă în ultimele capitole ale Apocalipsei.

Există trei Babiloane istorice: Babilonul lui Nimrod zidit lângă turnul Babel, Babilonul de pe vremea exilului evreilor și acest „Babilon Mare“ profețit în cartea Apocalipsa.

3 Babilon

Babilonul numărul unu! – Un rebel din naștere

În Geneza 10, printre descendenții lui Noe, există un individ cu numele „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:

„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”.

Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima:

„ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”.

Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după potopul lui Noe. Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”!

Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).

Shinar-map-thumb

Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar cronologic evenimentul este prima formare urbană a oamenilor de după potop.

Nimrod a fost liderul care i-a condus pe oamenii de după potop spre câmpia Șinear, unde au ridicat un turn și au întemeiat prima aglomerare umană din istorie. A fost o sfidare la adresa lui Dumnezeu care le-a poruncit după potop să se răspândească pe toată suprafața pământului.

„Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul“ (Gen. 9:1).

Să trecem acum la Geneza 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete:

„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo”.
„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:1-4).

Acestă „declarație-program” este „cheia“ care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Sub conducerea lui Nimrod, mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:

I. Au vrut reintegrare în lumea spirituală cerească

„Un turn care să atingă cerul”

Așa cum bine a spus poetul englez John Milton trăim „În căutarea paradisului pierdut“. Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9).

Profetul Isaia ne dă semnificația numelor străvechi și simbolurile lor:

„În ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul)“ (Isaia 27:1).

Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat.

babel-18

Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent „incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau”. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic.

Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la pământ la cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:

„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).

Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală.

Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice” (vezi anexa „Fiii lui Dumnezeu”). Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.

„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:

„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).

De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.

Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Christos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat:

„Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut.“

Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12).

Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de Potop.

II. Au vrut o semnificație deosebită de cea dată de Dumnezeu

„Și să ne facem un nume!”

În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi.

A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”.

Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație și să-i dea un „nume“:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).

Identitatea veritabilă se definește în funcție de „ceva“ sau de „cineva“. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: ,,Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere …

Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.

III. Au vrut puterea gloatei

„ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”

Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.

Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.

Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.

Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume:

„Cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii.“

Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, omenirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor.

Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2).

Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului:

„Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

 

Babilonul numărul doi – temnița popoarelor

17_Nineveh_Babylon

A doua apariție a Babilonului a fost prin 1972 odată cu apariția lui Hamurabi și a ținut până în 529, când a fost cucerit de Medo-persani. Supremația modială a Babilonului a durat deci cam 1.443 de ani. Mult, foarte mult, nemaiauzit de mult! Nu-i de mirare că în „chipul“ pe care l-a visat Nebucadnețar, Babilonul ocupă locul prioritar: capul de aur:

Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur! “ (Daniel 2:37-38).

Babilonul al doilea a fost ridicat în aceeași regiune ca și Babilonul străvechi din cartea Genezei. Interesant, pe același mal al râului Eufrat, Nebucadnețar a ridicat un zigurat în șapte trepte, cea mai înaltă platformă, acoperită cu cărămidă de culoarea albastră, primind numele de „poartă a cerului“.

Screen Shot 2020-02-19 at 11.17.43 AM

Dincolo de extraordinara putere militară, Babilonul era renumit pentru „știința“ vrăjitorilor, cititorilor în stele, descântătorilor și a magilor (Dan. 2:2). Împăratul nu făcea mai nimic fără a se consulta cu ei. Aduceți-vă aminte că Daniel și cei trei prieteni ai săi au fost supuși la „teste“ de înțelepciune (Daniel 1:17-21). Babilonul și Egiptul au fost renunite pentru casta „preoților“ care erau sfetnicii puterii politice. Am putea spune că imperiile de atunci erau conduse de „satrapi“ cu puteri dictatoriale absolute, dar că acești satrapi se lăsau la rândul lor conduși de reprezentanții religioși ai cunoștințelor supranaturale. Împărații erau puterea naturală, iar preoții le adăugau accesul la puterea supranaturală.

Babilonul de pe Eufrat a funcționat ca o temniță a popoarelor, dominând totul, dar înlesnind în același timp progresul și bunăstarea tuturor. Dumnezeu a avut dreptate atunci când l-a desemnat drept „epoca de aur“ a istoriei.

Babilonul de pe vremea robiei evreilor a căzut, dar multe din profețiile rostite atunci pentru el aveau în vedere căderea unui alt Babilon, păstrat pentru vremurile din urmă.

Acele fragmente profetice rămase neîmplinite au accentul caracteristic evenimentelor din Apocalipsa:

Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.  Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori.
Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse. Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în ţara lui….

Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină şi zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:9-22).

Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când cerurile (la plural) se vor clătina și pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Isus în slavă.

În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși.

Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui“ (Isaia 24:19-23).

Babilonul numărul trei: Babilonul cel Mare

Spre surprinderea noastră, Apocalipsa 17 ne vorbește despre o a treia apariție a Babilonului în istorie. Isaia și Ieremia au profețit despre Babilon înainte ca el să cadă. În Apocalipsa, Ioan profețește despre căderea celui de al treilea babilon mai înainte ca acesta să existe!

Suntem invitați de unul din cei șapte îngeri care purtau cele șapte potire să privim panoramic, în timp profetic, ultima formă de organizare a omenirii fără Dumnezeu. Va fi o „renaștere“ a dimensiunilor religioase și politice care au existat latent în toate veacurile.

Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului”.“ (Apoc. 19:1-5).

17-6 -femeia pe fiară

Există o asemănare și o deosebire între Babilonul din Apocalipsa 17 și cel din Apocalipsa 18. Femeia îmbrăcată în stacojiu reprezintă Babilonul religios, iar Babilonul din capitolul 18 este Babilonul politic, reprezentat printr-o cetate. Babilonul din capitolul 17 este devorat chiar de fiara care-l poartă, în timp ce Babilonul din capitolul 18 este distrus de Dumnezeu și bocit de sistemul politico-economic mondial.

În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”. În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? Tot „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel, dar sunt deosebite unul de celălalt. Iată un tabel care ilustrează aceasta:

BABILONUL APOCALIPTIC
Apocalipsa 17 Apocalipsa 18
„Babilonul cel mare” – 17:5 „Babilonul cel mare” – 18:2
„Și femeia, pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” – 17:18 „Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! într-o clipă ți-a venit judecata!” – 18:10
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” – 17:4 „Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare…” – 18:16
„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – 17:4 „Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” – 18:6
„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”           – 17:2 „Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” – 18:3
„Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus. “- 17:6 „Și pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost jungheați pe pământ” – 18:24

În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața pământului după potop. După aceasta, Babilonul lui Nebucadnețar a distrus Ierusalimul și i-a dus în robie pe evrei. Prin profeții Isaia și Ieremia, Dumnezeu spune: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”.

Acum, în Apocalipsa 17 și 18, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire.”

În Apocalipsa 17, numirea „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” identifică religia falsă dintotdeauna care va reapare în forma ei finală. Ea este deja numită o „religie a Epocii Noi“ și îi va fermeca pe toți locuitorii pământului. Sămânța ei este din răsadului străvechi al religiilor păgâne. Prin numirea „Babilonul cel mare“ suntem anunțați că lumea va reveni la simbolurile mitologiei și se va uni într-o închinare despre care apostolul Pavel scrie că a fost, este și va fi o formă demonică de dominare a societății:

Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor“ (1 Cor. 10:19-21).

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor (1 Cor. 4:1-2).

Babilonul numărul trei nu există încă, dar semnele apariției lui sunt inconfundabile. Vă semnalizez doar câteva dintre ele.

Ca o inconștientă și involuntară confirmare a profețiilor din Apocalipsa, „Europa Unită“ a reactivat nostalgia unei noi ordini mondiale care seamănă suspect cu cea propusă de Nimrod în Babilonul numărul unu și de Nebucadnețar în Babilonul numărul doi. Simbolic și semnificativ „Europa unită“ și-a ales drept „efigie“ o imagine în care o femeie (Europa mitologică) este călare pe un taur (Zeus întrupat) și a publicat-o până și pe timbrele poștale.

 

„Femeia sezând pe o fiară de culoare stacojie“ este religia falsă pe care le-a oferit-o Satan oamenilor încă de la începutul istoriei, iar „fiara“ este puterea politică pe care a călărit-o mereu, dar care o va distruge la sfârșit cu desăvârșire:

Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18).

Obrăznicia Europei unite merge însă dincolo de coincidențele întâmplătoare și alege deliberat simbolul biblic al Babilonului numărul unu! Pentru sediul puterii europene le-a fost comandată arhitecților o clădire care să semene întocmai cu un tablou făcut de un pictor celebru pentru Turnului Babel:

17_Babel_Europa

Turnul Balel, pictură de Bruegel (Pieter Bruegeș, cel bătrân) și Parlamentul European de la Strasbourg.

Europa lui Antichrist se prevestește acum prin arhitectură. Există chiar și un viitor prevestit printr-un ou care germinează în pântecele Europei din care se va naște Noua Ordine Mondială.

Apoc. 17_Oul Noii Ordini Mondialescreen-shot-2016-12-28-at-3-26-40-pm

În construcție (sus) și în formă finală cu pereți de ferestre către viitor (jos).
Apoc 17_ ferestre spre viitor

Europa se grăbește. În lume se propovăduiește o „nouă ordine mondială“ în termenii unui „sat global“ în care să locuim toți. Babilonul numărul trei este în construcție. Ce va fi cu el? Să citim ce ne spune capitolul 17 din Apocalipsa.

Este evident că ni se prezintă o formă de spiritualitate păgână care „călărește“ adică are autoritate, asupra unui sistem mondial politic.

Identitatea Babilonului religios

Unii cred că „Babilonul religios“ este religia catolică. Nu împărtășesc această convingere din două motive.

În Apocalipsa 17 ni se vorbește despre o religie cu care au curvit împărații pământului. Aceasta include toată istoria omenirii, iar catolicismul nu se califică pentru această definiție.

„Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!“ (Apoc. 17:2).

Al doilea motiv este că Babilonul religios va fi religia lui Antichrist, fără nici o asemănare cu creștinismul. Ea va aparem așa cum precizează apostolul Pavel „după lepădarea de credință“. Apostazii locale și parțiale au mai fost dar, va exista o apostazie totală și definitivă, în care orice urmă de creștinism adevărat va fi înlăturat:

„ … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu“ (2 Tesal. 2:2-4).

Asta nu înseamnă că nu există elemente de păgânism străvechi în catolicism. Dimpotrivă!

În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon.

Iată ce ne spune John Walvoord, în comentariul său asupra cărții Apocalipsa:

„Mulți scriitori notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în biserica primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu.

Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos.

Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva:

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Christos.

egyptian

Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz:

„Și mi-a zis: „Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei!” Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14).

Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei:

„Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18).

„Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete…” ÎDe altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” …

Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25).

Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei.

Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17).

Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește.

dagon1

Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la cer.

„Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți.

Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice:

„Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20).

Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat.

Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”.

Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu „ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția”.

Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei:

„Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.co.uâ. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor.

Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”.

„Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise.

Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an (HotNews.ro, S.B., 25 iulie 2007).

Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Isus Christos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Christos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”:

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Christos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar.

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4).

Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Soarta Babilonului religios

Este interesant că apostolul Ioan s-a mirat mult când a văzut-o pe femeia îmbătată de sângele sfinților și de sângele martirilor (mucenicilor) lui Isus. Mirarea lui ilustrează mirarea noastră. Dumnezeu este însă gata să explice și să ne spună clar ce se va întâmpla cu ea:

Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne“ (Apoc. 17:5-7).

Existența ei este legată de apariția „fiarei“ descrisă deja în Apocalipsa 11:7 și 13:1. Este teribila fiară a patra din viziunile profetului Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică“ pe care am identificat-o deja cu Imperiul Roman. Intrat într-o adormire după primele secole de creștinism, prima fază a Imperiului roman aținut aproximativ 1.000 de ani, din 753 î.Ch. până în 476 d.Ch.

După această aparentă moarte, Imperiul Roman revine în cea de a doua lui formă prin parafarea Europei Unite cu semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1993. Semnatarii noii Constituții europene s-au grăbit să scoată din textul ei orice referinre la trecutul sau prezentul creștin al continentului. Era normal, această formă politică este insuflată de Satan însuși:

Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni (Apoc. 17:8-9).

Îngerul leagă reapariția fiarei de spațiul geografic al celor șapte coline (referință tradițională pentru Roma):

Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme.  Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare“ (Apoc. 17:10-11).

Îngerul îi spune lui Ioan, care trăia întemnițat de prima formă a Imperiului Roman, că acest Imperiu va reveni în viitor sub forma unei confederații de zece unități administrative:

„Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara“ (Apoc. 17:12)

Peste ele îl vor întrona pe Antichristul obraznic care se va lupta pe față cu Dumnezeu:

Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:13-14).

Înainte de a pieri în lupta cu Mielul, antichristul, fiara, Satan va face însă ceva: va distruge orice formă de religie pentru că se va declara pe sine drept Dumnezeu, atunci când va intra în Templul de la Ierusalim:

17-16_fiara pe femeie

Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18).

Religiile idolatre vor fi înlăturate pentru a putea face loc cultului Satanei.Paradoxal, orgoliul Satanei va pune capăt tuturor formelor de religie păgâne. Măștile vor cădea și Satan va cere tuturor să i se închine pe față.

Capitolul următor, Apocalipsa 18, ne va arăta cum va distruge Isus Christos Babilonul politic al fiarei.

 

Apocalipsa 16 – Demolarea finală

Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștele, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă:

„Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt“ (Exodul 13:8).

Atunci ce este „luminos“ și demn de a fi sărbătorit de Paște?

Ziua de Paște a fost decretată cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8-9, cu două deosebiri.

Prima este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe pământ, cele din Apocalipsa 8-9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața pământului.

Cea de a doua deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus:

Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare“ (1 Tesal. 5:2-3).

În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Isus: „Aceste lucruri vor fi începutul durerilor“ (Matei 24:8 și Marcu 13:8).

Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne:

„Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume“ (Ioan 16:21).

Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui:

„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot“ (Daniel 12:7).

Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile:

Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.  Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:21-22).

Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe pământ:

„Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1).

Cel dintâi potir vărsat a cauzat o boală teribilă:

 

Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei“ (Apoc. 16:2).

Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului:

Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.” Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii“ (Exodul 9:8-11).

Al doilea și al treilea potir al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică“. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. „Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!“ pare că este mesajul acestei pedepse:

„Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare.

Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.” Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:3-7).

Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni:

Acum, aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.”
Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ,,Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.”
Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului“ (Exodul 7:17-24).

Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală.

Cel de al patrulea potir a cauzat intensificarea radiației solare:

Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă“ (Apoc. 16:8-9).

Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi:

„Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură“ (Mal. 4:1).

Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași.

Al cincilea potir va fi vărsat direct asupra fiarei:

Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor“ (Apoc. 16:10).

Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc:

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.”  Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină“ (Exodul 10:21-23).

Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunerecului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antichristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță“. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El ăși retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rpmas cu mulina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea pânp la ceasul al nouălea „s-a făcut întunerec peste toată țara“ (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei:

De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”“ (Mat. 27:45-46).

Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să le anticipăm cu un citat din John Phillips: „Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!“ (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din cer: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17).

Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii“ de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu.

Al șaselea potir provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat:

Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apoc. 16:12-16).

 . 

Intensificarea dogoririi soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare“. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei“ de la Armaghedon.

Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunerecul care planează peste împărăția lui Antichrist?

Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos“. Noi știm de la Domnul Isus că un duh „n-are nici carne, nici oase“  (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci  natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate“ prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic“. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel:

Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: ,,Sunt tare!“.
Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor!
Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul“ (Ioel 3:9-16).

„Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17.

Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respiro“, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți:

Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15).

Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în epistola către Tesaloniceni (1 Tesal. 5:3) și în cea de a doua epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Isus bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare.

Cel de al șaptelea potir declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: „că cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui“ (Zaharia 2:8) și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii:

Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare“ (Apoc. 16:17-21).

Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh“, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh? 

Este atacat „realmul“ în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi“ (Efes. 2:1-3).

Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo“, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut“ și „necunoscut“. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului“, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar.

Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe pământ: sistemul religios („curva cea mare“, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare“, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19).

Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici:

„Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17).

Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Isus Christos din Nazaret, regele iudeilor, „S-a sfârșit!“ a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, „S-a sfârșit!“ din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe pământ:

Dumnezeu curăță nu numai pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație:

Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare“. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni“ (Apoc. 16:18-21).

Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3-4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Șanhai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare.

Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi“), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire.

O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20-50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele Neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește.

Ce facem noi?

„Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:13).

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).

 

 

Apocalipsa 15 – Motivația mâniei Mielului

Acesta este cel mai scurt capitol din Apocalipsa. Scopul lui este să arate motivele dezlănțuirii mâniei lui Dumnezeu asupra pământului, așa cum le vom vedea în revărsarea celor șapte potire din capitolul șaisprezece. Ele fac parte din perioada celei de a șaptea trâmbiță cu care se va încheia „taina lui Dumnezeu“:

Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor“ (Apoc. 10:5-7).

Capitolul este așadar o pregătire, o argumentare a mâniei care va produce măcelul final.

„Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu“ (Apoc. 15:1).

Apogeul mâniei divine este ilustrat prin două lucruri: marea de sticlă ca de cristal pomenită în Apocalipsa 4:6 este acum amestecată cu foc și Templul ceresc este plin de fum:

„Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc“ (Apoc. 15:2).

Şi Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri“ (Apoc. 15:8).

Singurii oameni muritori care au văzut cu ochii lor Templu (Cortul) din cer au fost Moise și Ioan.  Lui Moise i s-a spus să facă pe pământ un fel de „machetă“ a locașului ceresc și să așeze în slujbă preoți. Iată ce găsim scris în epistola către Evrei:

„Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5; Exod 25:40; 26:30).

Un Templu plin de fumul slavei lui Dumnezeu înseamnă o judecată teribilă. Dumnezeu era plin de mânie. Cum poate un Dumnezeu al dragostei să nimicească pământul și omenirea? Capitolul 14 ne furnizează trei justificări mai mult decât suficiente.

I. Cererea sfinților martirizați.

Aduceți-vă aminte ce cereau sfinții de sub altarul din slavă:

Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei“ (Apoc. 6:9-11).

Aduceți-vă aminte și de ceea ce cântau cei douăzeci și patru de bătrâni căzuți cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu:

Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11:17-18).

La fel va striga și mulțimea care va asista din cer la prăpădul dezlănțuit pe pământ asupra cetății blestemate:

După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: „Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” (Apoc. 19:1-2).

Nu este pentru prima dată că citim în Biblie despre necesitatea răzbunării tuturor celor chinuiți și uciși din pricină că au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni. Când era pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a anunțat venirea unui astfel de ceas:

De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.“ (Mat. 23:34-36).

Sistemul lumii stăpânite de Diavol va fi tras la răspundere pentru toate persecuțiile religioase îndreptate asupra celor ce L-au mărturisit pe Dumnezeul cel adevărat. Aceasta se va vedea deslușit în Apocalipsa 18:

Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:23-24).

Ucigașii vor fi uciși, iar cei ce băgau groaza în copiii lui Dumnezeu vor avea parte de groază. Acesta este motivul pentru care se bucurau cei amintiți în versetul 2 din acest capitol:

„Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei“ (Apoc. 15:2).

II. Caracterul lui Dumnezeu.

Corul biruitorilor fiarei, al icoaneim ei și al numărului ei slăvea cel de al doilea motiv al mâniei Mielului: sfințenia caracterului lui Dumnezeu.

Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apoc. 15:2-4).

Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și sfințenie, excelență dincolo de orice ne putem închipui noi astăzi. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului proslăvesc atributele dumnezeirii, scoțând în evidență sfințenia Lui și necesitatea eradicării totale a oricărui lucru care nu este conform cu desăvârșirea lui Dumnezeu.

Moise i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie și i-a scos biruitori de cealaltă parte. Isus Christos, Mielul junghiat, i-a trecut pe oameni prin marea sângelui Său ispășitor și i-a scos de cealaltă parte biruitori. Credința în El și loialitatea lor i-a făcut să iasă biruitori asupra teribilelor încercări din vremea prigoanelor dezlănțuite împotriva lor sub domnia lui Antichrist. Textul cântării biruitorilor vorbește despre măreția, atotputernicia, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu așa cum au fost ele scoase în relief de căile Lui și de judecățile Lui pe pământ.

Cântarea ne spune că a trebuit ca Dumnezeu să-și manifeste mânia pentru ca toți oamenii să învețe dreptatea și să I se închine. Titlul cu care va fi încuronat va fi „Împărat al Neamurilor“! În zilele în care Antichristul va intra în templu și se va da drept Dumnezeu (2 Tesal. 2:4 ), primind închinarea locuitorilor pământului, în Templul ceresc se dezlănțuiește mânia divină. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos care nu-și împarte slava cu nimeni. Pământul va cunoaște ce înseamnă acum să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu.

III. Clădirea Împărăției din planul lui Dumnezeu

Teribilele judecăți revărsate de potire asupra pământului fac parte dintr-o slujbă preoțească legată de centrul închinării din cer, Templul. Șapte îngeri înveșmântați ca preoții din vechiul Testament ies din prezența lui Dumnezeu ca să-i împlinească planurile:

După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor“ (Apoc. 15:5-7).

Distrugerea lumii de acum nu este decât o etapă a planului lui Dumnezeu cu lumea. Va urma o lume viitoare, ceruri noi și un pământ pe care va locui neprihănirea. Finalul Apocalipsei ne va descoperi scopul final minunat al tuturor lucrurilor:

„Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5).

Lucrurile de acum trebuie să dispară pentru ca în locul lor să apară lucrurile viitoare, din Împărăția lui Dumnezeu pe pământ..

 

Apocalipsa 22 –

Cartea aceasta promite fericirea. O face de nu mai puțin de șapte ori (o altă septadă!). Este însă o fericire condiționată. Iată pasajele care ne vorbesc despre aceasta:

Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!

Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: ‘Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!’ – Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”

„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”

Apoi mi-a zis: „Scrie: ‘Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’ Apoi mi-a zis: ‘Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!’ ”

Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:6)

„Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!”

Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!

Apocalipsa 14 – Biruitorii tainei fărădelegii

Tema generală a capitolului 14 este „finalul tainei fărădelegii“. După capitolele 12 și 13 care ne-au arătat drama sfârșitului din punctul lui Satan de vedere, capitolul 14 ne readuce la perspectiva lui Dumnezeu asupra sfârșitului. Taina fărădelegii care lucrează acum pe pământ în fiii neascultării din marea dramă de la sfârșit poate și trebuie să fie învinsă. O va învinge Isus Christos însuși și o vor învinge sfinții Mielului. Ei răspund obrăznicei provocării din capitolul 12:

„Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4).

Vă aduc aminte că ne aflăm într-un intermezzo, o pauză în descrierea efectului pe care-l are pe pământ sunetul celor șapte trâmbițe. Ca într-un reportaj cinematografic, camera se retrage din scenele apropiate ale conflictelor pentru a ne da o perspectivă panoramică, ajutându-ne să înțelegem de unde a început și spre ce se îndreaptă istoria. Prin aceasta vedem nu numai ce se întâmplă, ci și cine se află în spatele evenimentelor, cine „face să se întâmple“ istoria.

În Apocalisa 12 am văzut efortul depus de Satan de-a lungul istoriei pentru a împiedica nașterea copilului femeii (Isus Christos – Mesia) și eforturile lui disperate de a distruge femeia și sămânța ei (poporul Israel) ca să împiedice venirea Împărăției. În Apocalipsa 13 am văzut cum se vor materializa aceste eforturi ale Diavolului în formarea trinității satanice: fiara, antichristul și proorocul mincinos.

În capitolul 14, ne întoarcem în slava cerului pentru a arunca o privire panoramică asupra biruinței pe care o va lucra Mielul prin sfinții Lui de pe pământ. Limbajul este caracteristic timpului profetic, ne-liniar, ne-cronologic, preocupat cu descrierea tematică a evenimentelor. Capitolul este o anticipare a judecăților care vor veni, culminând cu glorioasa revenire a Domnului Isus, la sfârșitul Necazului cel Mare. Capitolul 15 va relua apoi șirul cronologic și va începe să descrie în amănunt cele prezentate tematic în capitolul 14.

Este esențial să înțelegem balansul descrierilor din acest interludiu dinaintea trâmbiței a șaptea. Pe de o parte, în capitolele 12 și 13 personajul central este Satan. În capitolul 14, personajul central este Dumnezeu. Acțiunile ne sunt prezentate pe rând, deși în timpul profetic ele se împlinesc simultan pe straturi suprapuse.

Contrastul dintre capitolul 13 și 14 este categoric, evident și total. Capitolul 14 este inversul capitolului 13. Capitolul 13 este întunerecul de pe pământ, capitolul 14 este lumina din cer. Capitolul 13 este Antichrist și oamenii lui; capitolul 14 este Christos și oamenii Lui. Capitolul 13 este despre Satan, antichrist, profetul mincinos, demoni, decadență, idolatrie și semnul fiarei. Capitolul 14 este despre Dumnezeu, Christos, îngerii, sfinții biruitori, adevărul, închinarea adevărată și pecetea lui Dumnezeu. În treisprezece ne-am întâlnit cu fiara. În paisprezece ne întâlnim cu Mielul. În treisprezece avem hulă, în paisprezece avem laudă. În treisprezece avem 6-6-6, îm paisprezece avem 144.000.

În Apocalipsa 14 ni se dau trei viziuni în care-L vedem pe Dumnezeu în acțiune. Toate trei anticipează biruința Domnului Isus asupra tainei fărădelegii. Cea dintâi viziune este cea a celor 144.000. A doua viziune este despre acțiunile a trei îngeri, iar cea de a treia este despre judecata secerișului și a culegerii viei.

Viziunea celor 144.000

Ne aflăm iar în hiperdimensiunile cerului, pe muntele Sion, descris și în epistola către Evrei:

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge …  Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, … (Evrei 12:18-23).

Ce vede apostolul Ioan acolo?

„Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său“ (Apocc. 14:1).

Astăzi sunt în lumea aproximativ 50.000 de misionari creștini. Vă dați seama ce forță extraordinară vor fi acești 144.000 de evrei de talia apostolului Pavel pentru evanghelizarea lumii? Viața lor a fost unică, închinarea lor pe muntele Sionului din cer va fi unică și cântarea lor înaintea celei mai ilustre audiențe din univers va fi unică:

Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ“ (Apoc. 14:2-3).

Impactul  lor asupra lumii va fi excepțional pentru că și consacrarea lor, pecetluirea divină combinată cu caracterul lor impecabil, vor fi excepționale. Dacă vreți să-i asemuiți cu cineva, metafora cea mai potrivită mi se par „vitejii“ care l-au însoțit în lupte pe împăratul David. Oameni mari care au făcut mari isprăvi împreună cu Dumnezeu. Cei 144.000 sunt oameni excepționali în viața lor, în misiunea lor, în sacrificiul lor, în destinul lor etern și chiar, ne spune Ioan, în cântarea pe care o vor cânta. Biserica ordodoxă are termenul de „anahoret“ aplicat unuia care nu se căsătorește niciodată, ci își dedică viața pentru Dumnezeu. Tudor Vladimirescu a fost un „anahoret“. Cam așa ceva a fost și apostolul Pavel ( 1 Cor. 9:5) și la fel vor fi acești 144.000:

Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu“ (Apoc. 14:5).

Acești misionari evrei nu vor fi perfecți., altfel ei ar fi singurii oameni din istorie pentru care n-ar fi trebuit să moară Christos!  Textul ne spune însă clar că și  ei au avut nevoie de răscumpărare: „cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ“ (Apoc. 14:3). Nu vor fi perfecți, dar vor purta în ei perfecțiunea și puterea lui Christos, Mielul pe care-L urmează etern.

Amintiți-vă că rodul mărturiei lor va fi acea „mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

Acțiunile celor trei îngeri

După viziunea celor 144.00 urmează această viziune a celor trei îngeri, iar apoi va fi viziunea sfârșitului. Toate cele trei viziuni folosesc, așa cum o face Dumnezeu în toată Biblie, limbajul unui an agricol. Cei 144.000 au fost „cel dintâi rod“ sau „pârga“, iar finalul istoriei acestui veac va fi ca un „seceriș“ și ca un „cules al viei“.

Toate acestea se vor petrece la porunca lui Dumnezeu. Capitolele 14-16 pomenesc de 11 ori expresia „un glas“ alături de prezența îngerilor. Ei sunt purtătorii mesajelor lui Dumnezeu care marchează desfășurarea fiecărei etape din evenimentele sfârșitului. Este răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele de „hulă“ cu care a umplut Satan pământul (Apoc. 13:5-6). Am putea intitula acest capitol și „vocile victorioșilor“ sau „glasurile biruitorilor“. Mesajele acestor trei îngeri anticipează efectele judecățiilor celor șapte potire ale mâniei cu care ne vom întâlni în următorul capitol. Apocalipsa ne descoepră rolul îngerilor în împlinirea planului lui Dumnezeu de la capitolul 4 la 14, cu excepția capitolului 13, ne-a întâlnit cu o mulțime de îngeri. Acum ne concentrăm atenția asupra acestor trei.

Iată ce strigă cel dintâi înger:

Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6-7).

Este pentru prima dată că ni se spune despre un înger că predică. Misiunea aceasta a fost încredințată prin excelență oamenilor. Și tot pentru prima dată în textul Apocalipsei întâlnim aici termenul „judecată“. Doar ca o observație pe text, aici este pomenit pentru prima dată cuvântul „judecată“ în cartea Apocalipsei. Îl vom mai întâlni apoi în capitolele 16, 18 și 19, dar aici apare pentru prima dată.

Spre deosebiore de „evanghelia mântuirii“ (Efes. 1:13), de „evanghelia împărăției“ (Mat. 24:14) sau de orice „altă evanghelie“, acest strigăt este o veste bună trimisă ca un avertisment final. „Evanghelia veșnică“ anunță apropierea marii judecăți de la urmă. Chiar și în pragul distrugerii, Dumnezeu mai lasă încă ușa corăbiei salvării deschisă, ca pe vremea lui Noe. Primul înger le dă oamenilor motivația pentru temerea de Dumnezeu și pentru închinarea în fața Lui: Dumnezeu este Făcătorul tuturor lucrurilor. Satan și Antichristul n-au creat nimic. Totul, până și izvoarelke apoelor care dau viața pe pământ au fopst făcute de Dumnezeu. El le-a adus în ființă și totEl, numai El, le poate distruge. Acesta este baza închinării noastre. Bunul simț ar trebui să-i îndemne pe toți oamenii să se plece înaintea Celui de care depind cu suflarea, ființa și mișcarea lor.

Iată ce strigă cel de al doilea înger:

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8).

Este anticiparea tematică a unui eveniment cu care ne vom întâlni iar în descrierea narațiunii cronologice din capitolele următoare. Suficient să spunem aici că Biblia profețește reconstrucția acestui mare oraș și revenirea lui în centrul atenției mondiale. Istoria se va întorce acolo unde a început, în valea Mesopotamiei, acolo unde Satan i-a ispitit pe primii doi oameni în grădina Eden. Și tot acolo unde, după potop, oamenii nostrlgici după lumea de dinaintea lui Noe s-au apucat să construiască turnul Babel, cu care să forțeze intrarea ăn cer. Când au fost împiedicați de Dumnezeu s-o facă și răspândiți ca pedeapsă pe toată fața pământului, cei de atunci au luat cu ei elementele religioase ale Babelui, elementele idolatre din care s-au adăpat în istorie toate religiile păgâne. Istoria încheie o evoluție de 360 de grade. Cei ce au fost una la turnul babel vor fi iar una sub Antichrist și în Babilonul cel Mare. Posibil, acest oraș va fi capitala lumii, iar la Ierusalim va fi așezată doar icoana profetului mincinos. Ca și la potop, unitatea locuitoriulor pământului nu duce la nimic bun, pentru că ei sunt nu „una în Christos“, ci una împotriva Lui prin adorarea Antichristului. Mesajul celui de al doilea înger nu mai este o „evaghelie“, ci pronunțarea unei judecăți teribile. Îngerul nu spune că Babilonul „va cădea“, ci anunță caderea ca un fapt deja împlinit. În cel de al treilea cer, timpul nu curge după regulile noastre, pentru că operează o realitate îmn alte dimensiuni legate de omniștiința lui Dumnezeu.

Iată ce strigă cel de al treilea înger:

Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apoc. 14:9-12). 

Cei ce se închină fiarei vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu.

În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură.
Când îl varsă
toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!“ (Psalm 75:8).

Iadul a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii lui, nu pentru oameni, dar cei ce se pleacă înaintea lui Satan vor împărtăși și soarta lui (Mat. 25:41). Mesajul acesta este comentat de Dumnezeu, așa că nu trebuie să-i căutăm prea mult înțelesul. 

„Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: ,,Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” – Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13).

În vremea aceea va fi foarte greu să fi de partea lui Dumnezeu, dar va fi și mai greu în eternitate dacă cineva va fi credincios fiarei și sistemului ei antichrist. Versetele citate mai sus se folosesc și azi la înmormântări, dar ele vor fi în mod special valabile și se vor aplica prin excelență sfinților care îi vor fi credincioși lui Dumnezeu în vremea Necazului cel Mare. Nu uitați că, tematic, capitolul 14 este antiteza lucrării lui Satan din capitolul 13 și arată că, deși va fi foarte greu, Dumnezeu va salva oameni și în acele vremuri teribile.

În versetele 11 și 13, apostolul Ioan face un joc de cuvinte, așezând în contrast pe cei ce se închină fiarei și vor ajunge în pedeapsă chinului veșnic unde „n-au odihnă“ și cei ce se ostenesc în credincioșia lor pentru Domnul, care „se vor odihni“ veșnic.

Judecata secerișului și a culesului viei

Alți trei îngeri sunt menționați în această a treia viziune, dar personajul principal nu sunt ei, ci Altcineva:

Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt”. Atunci, Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat“ (Apoc. 14:14-15).

Prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ smerit și umil ca un Miel, ca o jertfă de ispășire. A doua oară va veni în toată slava Sacerească asemenea unui ca Suveran care stăpânește peste tot și peste toate. Prima dată a venit ca să ne aducă harul și adevărul. A doua oară vine mânios să-i judece pe cei care n-au vrut să le primească. Mânia divină n-a fost un concept străin celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că ea a fost tema principală a predicilor lui Ioan Botezătorul:

Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.  … Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc. “ (Mat. 3:7-10).

În Vechiul Testament, mânia lui Dumnezeu este anunțată de profetul Isaia:

Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse“ (Isaia 13:9-13).

Cred că am ajuns destul de familiarizați cu studiul profețiilor ca să abordăm un termen „de specialitate“, numit „rezonanță profetică“. El definește legătura dintre diferitele pasaje profetice ale Bibliei. Dicționarul definește astfel rezonanța: „Stare de vibrație în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie vibrației corpului sau a sistemului“. Profețiile sunt ca o rețea uriașă răspândită în mai toate cărțile Bibliei. Dacă a „apeși“ pe un anumit pasaj profetic, se „aprind“ o sumedenie de alte pasaje asemănătoare cu aceeași temă. Acesta este motivul pentru care am spus la începutul acestui comentariu asupra Apocalipsei că pătrrunderea sensului acestei cărți este direct proporțională cu măsura în care suntem familiarizați cu restul Bibliei, pentru că toate temele majore din celelalte cărți ale ei se întălnesc în această carte „ a sfârșitului“. Cartea Geneza lansează temele Bibliei, celelalte cărți le completează, iar iar cartea Apocalipsa le dă rezolvarea finală.

Cei ce au studiat textul Scintelor Scripturi au plasat sub fiecare verset „trimiteri“ spre aceste legături tematice. În pasajul de față, care consemnează cea de a treia viziune din acest capitol, întâlnim cel puțin două „rezonanțe profetice“: tema celui ce „seamănă cu un fiu al omului“ și tema celor două finaluri de an agricol, secerișul și culesul viei.

„Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului“ (Apoc. 14:14)

Sub versetul din Apocalipsa 14:14, care vorbește despre „cineva care semăna cu un fiu al omului“ sunt așezate două „trimiteri“ de rezonanță profetică spre Ezec. 1:26 și Daniel 7:13.  Faptul că în acele două pasaje s-a vorbit clar despre o apariția a lui Isus Christos i-a făcut pe cei care au tradus și tipărit Biblia în limba română să folosească în versetul imediat următor literă mare atunci când îl pemenesc cu termenul generic „Celui ce ședea pe nor“:

„Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt” (Apoc. 14:15).

Ce scrie în Ezechiel 1:26?

„Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el“.

Ce spune Daniel 7:13?

M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.  I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13-14).

Dumnezeu este Domnul secerișului (Mat. 9:38), iar agentul Lui în această lucrare este Isus Christos. Despre secerișul lumii ne-a vorbit Domnul Isus în pilda neghinei:

Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis:
‘Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?’
El le-a răspuns: ‘Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta’.
Şi robii i-au zis: ‘Vrei dar să mergem s-o smulgem?’
‘Nu’, le-a zis el, ‘ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu».’ ” (Mat. 13:24-30).

Secerătorul cu cununa de aur este Semănătorul care a ieșit să semene (Mat. 13:1-23), adică Isus Christos, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că este vremea sfârșitului și secera este ascuțită, gata de lucrare.

În alte pasaje, secerișul este metafora care identifică aducerea păcătoșilor la Dumnezeu prin Christos, ca în pasajul care vorbește despre femeia samariteancă  (Ioan 4:34–38), în alte pasale el este folosit clar pentru judecata lui Dumnezeu (Mat. 13:24–30, 36–43; Luca 3:8–17). Dumnezeu a îngăduit în istorie ca răul să coexiste împreună cu binele până la o anumită limită prestabilită:

„În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen. 15:16).

Dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu este ilustrată în Apocalipsa 14 și prin culesul viei:

Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: „Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi”. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii“ (Apoc. 14:17-20).

Pasajul de rezonanță profetică este în cartea profetului Ioel:

Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii.
Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea.
Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul.
Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel. 
Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt“ (Ioel 3:12-17).

Metafora viei care trebuie culeasă este folosită în Biblie în trei feluri distincte.

a. Via este poporul lui Dumnezeu, Israelul. Ei au fost plantați în țara promisă ca să aducă rod pentru Dumnezeu, dar și-au neglijat misiunea și a trebuit să simtă asprimea judecății divine (Psalm. 80:8–16; Isa. 5:1–7; dar și Mat. 21:33–46).

b. Astăzi, via lui Dumnezeu este Christos, iar cei credincioși sunt mlădițele care trebuiesc curățite din când în când (Ioan 15).

c. Din perspectiva finalului de istorie, lumea întreagă este o vie sălbăticită care trebuie tăiată, pentru că nu mai aduce roadă. Vicleanul Babilon a răspândit altoiul lui care a produs „vinul mâniei curviei lui“  idolatre. Altoiul acesta sălbatic trebuie cules și stors în „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu“. Anunțul acesta întră în rezonanță profetică cu toate celelalte din Biblie care vorbesc despre zdrobirea Neamurilor la grozava bătălie de la Armaghedon. Vom vedea împlinită descrierea și în Apocalipsa va fi descris în amănunțime în capitolul 16 al cății:

Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.“ (Apoc. 19:15).

Potirul mâniei, secerișul nemilos de la urmă și culegerea viei sunt toate trei metafore ale soartei teribile pe care o vor avea cei care nu se întorc cu pocăință la Dumnezeu. Isus Christos, în mânia Mielului, se va ocupa personal de pedepsirea de la urmă. S-ar prea putea ca această pedeapsă în două faze, mai întâi seceratul și după aceea culesul viei să nu fie o repetare care să accentueze, ci o distincție necesară a celor două faze în care va lucra Christos. Mai întâi va trimite succesiunea rapidă a celor șapte potire ale mâniei, iar apoi va veni El însuși și-i va zdrobi pe cei care au cutezat să I se împotrivească. Profetul Isaia descrie extrem de clar acest lucru:

Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?”
– „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!”
– 
„Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”
  „Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6; vezi și Isaia 34:1-8).

Vom reveni asupra acestei imagini în capitolele următoare.

Apocalipsa 13 – Fiarele fărădelegii

Mâniat pe femeie, „balaurul“ s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei (Apoc. 2:17). Taina fărădelegii descoperită în capitolul 12 devine vizibilă prin influența pe care o are asupra sistemului politico-administrativ și a sistemului religios. În capitolul 13 asistăm la instaurarea unui climat de teroare prin ridicarea celor două „fiare“ care vor stăpâni cu autoritate absolută asupra tuturor „locuitorilor pământului“.

Fiara ieșită din mare – Apoc. 13:1-10
Fiara ridicată din pământ – Apoc. 13:11-18

Împreună cu balaurul, aceste două fiare vor alcătui o trinitate. Comentatorii o numesc „ne-sfânta trinitate“ sau „trinitatea satanică“, o imitație demonică a sfintei trinități a dumnezeirii.

Pentru recuperarea omenirii și pentru instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, Tatăl a făcut planul, Fiul este instrumentul prin care se realizează, iar Duhul Sfânt este Cel care-i convinge pe oameni să se supună Fiului. Cele două fiare din acest capitol vor imita demonic lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt.

Să le luăm pe rând.

6. Fiara ieșită din mare – Apoc. 13:1-10

Cel de al șaselea personaj din drama numită „taina fărădelegii“ este teribil în putere, în împotrivire față de Dumnezeu și în tiranie. El se ivește „din mare“ adică din zarva popoarelor și va instaura domnia absolută a lui Antichrist într-o formă finală a Imperiului roman readus la viață. Să nu uităm că ultima „trăznaie“ a Romei a fost să-și proclame Cezarul ca ființă „divină“. În anul 42 d.Ch., romanii l-au deificat pe Cezar cu titlul „Divus Iulius“, Octavian, urmașul său a devenit în mod automat Divi filius („Fiul celui divin“). Aceeași obrăznicie exaltantă îl va caracteriza și pe Antichrist:

„Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă“ (Apoc. 13:1).

Cel care însuflețește această fiară este „balaurul“ din capitolul precedent, adică Diavolul însuși. Nu este la prima ispravă de genul acesta. El a fost păpușarul care a tras sforile și în spatele altor puteri politico-administrative.  Cele șapte imperii care s-au succedat sub influența demonică au fost: Egipt, Asiria, Babilon, Medo-persia, Grecia, Roma și Roma redivivus sau faza romană a Antichristului.

Rev 13 7-World-Empires

Înainte de a prezenta fiara ieșită din mare este folositor să ne aducem aminte cum a fost numit balaurul care a însuflețit împotrivirile față de planul lui Dumnezeu în alte cărți ale Bibliei:

În Vechiul Testament

„Asirianul“ – Isaia 10:5-6; Isaia 30:27-33
„Împăratul Babilonului“ – Isaia 14:4
„Lucifer“ – Isa 14:12
„Cornul cel mic“ – Dan 7:8; Dan 8:9-12
„Împărat fără rușine și viclean“ – Dan 8:23
„Domnul care va veni“- Dan 9:26
„Împăratul care va face ce va dori“ – Dan 11:36

În Noul Testament

„Fiul pierzării“ – Ioan 17:12
„Omul fărădelegii“ – 2 Tesal. 2:3-8
„Fiul pierzării“ – 2 Tesal. 2:3-8
„Potrivnicul“ – 2 Tesal. 2:3-8
„Antichrist“ – 1 Joh 2:18
„Fiara“ – Apoc. 13:1-2

Aceeași „fiară“ ca în profețiile lui Daniel

Fiara din vedenia lui Ioan este aceiași cu cea de a patra fiară din vedeniile profetului Daniel. Ordinea imperiilor este însă inversă, pentru că Daniel le vedea în perspectiva viitorului, iar Ioan le privește retroactiv, spre trecut. Daniel le-a văzut în ordinea: leu, urs, pardos, fiara înspăimântătoare, iar Ioan le amintește invers: leopard (pardos), urs și leu.

Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare“ (Apoc. 13:2).

Fiara din Apocalipsa este o combinație a fiarelor din cartea Daniel, cea de a patra nemaifiind descrisă pentru că Ioan o va descrie în acest capitol.

Ca și în cartea profetului Daniel, sistemul omenesc dominant pe pământ la un anumit moment este numit „fiară“, pentru a sublinia faptul că este ceva sălbatic, sub nivelul omului și al animalelor obișnuite, total sălbăticit și neascultător de Dumnezeu. Și tot ca în cartea lui Daniel, fiara politico-administrativă este alcătuită dintr-un complex de patru imperii mondiale, așezate într-o ordine decrescătoare.

În cartea profetului Daniel, în capitolul 2 ni se spune că Dumnezeu i-a dat lui Nebucadnețar programul politic al veacurilor prin imaginea unui chip de om care avea capul de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele de aramă, iar picioarele de fier cu partea de la fluierele picioarelor în jos parte de fier și parte de lut (Dan. 2:31-33). Imperiile mondiale s-au succedat unul după altul, babilonienii, medo-persanii, grecii și romanii, de fiecare dată următorul fiind mai puțin puternic și slăvit decât precedentul.

Dumnezeu îi descoperă apoi lui Daniel aceeași succesiune de imperii mondiale sub chipul a patru „fiare“ distincte:

În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu … o a doua fiară era ca un urs … o a treia ca un pardos … și a patra era nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică“ (Dan. 7:2-7).

Același personaj misterios cu puteri nemaipomenite

Ca și în cartea lui Daniel, fiara a patra este dominată de apariție unui personaj extrem de puternic și de obraznic față de Dumnezeu. Iată ce este scris în cartea profetului Daniel:

„M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi, dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie“ (Dan. 7:8).

Daniel 78 cornul cel mic

Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început“ (Dan. 9:9-12).

La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti“ (Dan. 8:23-25).

Iată ce este scris în Apocalipsa:

Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?“ (Apoc. 13:3-4).

Nu cred că acest personaj va muri și va avea parte de o înviere demonică pentru simplul fapt că Satana nu poate da viață nimănui. Cred că „rănit de moarte“ este o aluzie la revenirea Imperiului Roman după o aparentă moarte care a durat multe secole. Imperiul se va reface în vatra vechii Europe unite și va avea sediul de conducere la Roma. Personajul care va stăpâni atunci peste toată lumea se va numi Antichrist, care înseamnă în același timp și „împotriva lui Christos“ și „înlocuitorul lui Christos“. Numirea a fost lansată tot de apostolul Ioan în cea dintâi epistolă a sa:

„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă“ (1 Ioan 2:18).

„Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul“ (1 Ioan 2:22).

„ … şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum“(1 Ioan 4:3).

„Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!“ (2 Ioan 1:7).

Antichristul va apărea mai întâi ca un veritabil „superman“. Va poza drept un mare umanitarian, un prieten al tuturor și mai ales un protector al poporului Israel, pe care-i va convinge că este purtătorul de vești bune, cel ce inaugurează “epoca de aur“ descrisă de profeți și pe care-i va convinge să-l accepte drept un adevărat mesia.

Aceeași obrăznicie împotriva lui Dumnezeu

Ca în toate cazurile aparițiilor lui anterioare, Satanah se va ridica împotriva lui Dumnezeu în persoana acestui final Antichrist. De data aceasta o va face public și va câștiga adeziunea locuitotilor pământului în cea de a doua jumătate a Necazului cel Mare:

„I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni“ (Apoc. 13:5).

Pentru liniștea noastră este bine să reamintim că aici apare iar expresia „i s-a dat“. Asta înseamnă că Satan nu poate face decât exact cât îi permite Cel Atotputernic, ca și în cazul patriarhului Iov. Intensitatea lucrărilor lui și durata lor este prestabilită de Dumnezeu însuși, care este întotdeauna pe tron, deasupra tuturor tronurilor care există. Profetul Daniel precizează durata lucrării la exact „trei ani și jumătate“, adică durata celei de a doua jumătăți a Necazului cel Mare. Când citim că „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare“ trebuie să înțelegem că până și tronul Satanei, Domnul veacului acestuia, îi este subordonat lui Dumnezeu.

Conflictul Antichristului cu cerul va fi pe față. Vor fi două tabere clare și distincte.

„Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer“ (Apoc. 13:6).

Fără nici o îndoială că Satana va prezenta o variantă mincinoasă a evenimentelor, justificând Răpirea Bisericii și atrăgând asupra celor plecați de pe pământ antipatia și dușmănia „locuitorilor pământului“.

Antichrist îi va vrăji pe oameni cu abilitățile lui de a rezolva toate problemele, toate situațiile de criză, câștigându-și astfel încrederea  lor totală și libertatea de a face tot ce dorește:

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea“ (Dan. 7:25).

Îl va deranja probabil că „era noastră“ se numără de la nașterea Domnului Isus și va introduce un calendar universal nou, cu date legate de propria sa identitate. Scopul lui declarat va fi să-L scoată pe Isus Christos și influența Lui din istoria și conștiința oamenilor:

„Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor“ (Dan. 8:25).

„Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi“ (Dan. 11:36).

Este posibilă apariția unui astfel de exemplar al speciei umane? Biblia spune că da, iar istoria o confirmă. John MacArthur documentează această ipoteză de lucru:

„Vreau să vă dau un exemplu din istoria recentă. Am avut curiozitatea să studiez viața lui Hitler. M-am convins că el a fost cea mai grafică ilustrare a Antichristului. A fost un fel de „repetiție generală“, înainte de apariția lui.

Am citit o carte fascinantă cu titulul „The Morning of the Magicians“ (Dimineața vrăjitorilor) scrisă în 1969 de Louis Paules și Jacque Bergier și apărută sub editura Avon Books. Autorii examinează activitatea lui Hitler și ajung la o concluzie teribillă.

Ei nu sunt creștini, ci scriitori liberali. Ca să se documenteze, s-au dus și au studiat procesele verbale de la procesul din Nuremberg și au citit o mulțime de alte cărți scrise de alții despre hitlerism. Iată concluzia lor. Citez de la pagina 249: „Este imposibil să înțelegi planurile politice ale lui Hitler dacă nu ești familiarizat cu convingerile lui fundamentale, iar cea mai importantă dintre aceste convingeri a fost că există o legătură magică între om și univers.“.

Cu alte cuvinte, Hitler a crezut din toată inima că între om și lumea nevăzută există o legătură mistică, magică. Autorii continuă spunând că Hitler a practicat personal magia și a fost obsedat de ea. Hitler și-a văzut viața ca un destin care i-a fost hărăzit de forțele nevăzute. L-a citit cu aviditate pe Aenids de Plutonius, un mare specialist în domeniul inițierii oculte în magie. Hitler a devenit membru al unor societăți secrete oculte ale intelectualilor pro-arieni, unde s-a familiarizat cu texte hinduse străvechi. A fost inițiat în aceste discipline împreună cu Nietzsche și magiciani din Tibet.

Paules și Bergier spun că cea mai probabilă explicație a faptelor lui Hitler este căderea lui sub influența unor forțe satanice care s-au manifestat în aceste societăți mistice. Ei cred că lumea a fost atunci sub umbra întunecată a forțelor oculte și că nimeni nu va putea înțelege exaltarea care l-a cuprins pe Hitler dacă nu ține seama de intrarea lui sub influența lor.

Am găsit o altă carte, scrisă de Eric Norman în 1972, cu titlul „The Hollow Earth“ (Pământul gol pe dinăuntru). Autorul spune că participarea lui Hitler la societățile oculte l-a convins să se închine la niște ființe care trăiesc în interiorul pământului. Aceste spirite puternice au programul de a ieși până  la urmă din centrul planetei și vor deveni stăpânii pământului. Sună familiar, nu-i așa? Este exact ceea ce ni se spune în cartea Apocalipsa că va face Satan. Am văzut în capitolul 9 că miriade de demoni vor ieși din adânc și-i vor chinui pe oamenii din toată lumea. Societățile oculte nu studiază Biblia, așa că singura lor sursă de informare este direct de la demonii care așteaptă în adânc. Hitler a fost convins că dacă nu se va alinia cu planurile civilizației subpământene, va fi ucis când vor veni ele să ia în stăpânire lumea. Pare caragios, dar el a căutat în trei ocazii să pătrundă pe căi bizare în interiorul pământului.

Tot din cărțile despre civilizația subpământeană s-a născut și ideea de a-i folosi pe copii în război. Hitler i-a numit „mici pui de lup“, le-a făcut uniforme negre iar pe mâneci le-a așezat câte un sinistru cap de mort. Fanatismul acestor copii a fost teribil și majoritatea încercărilor făcute asupra lor după război pentru a-i recupera pentru o viață normală au eșuat.

Cel de al treilea „reich“ a fost incredibil de înțesat cu practicanții ai științelor oculte. De exemplu, Karl Haushofer, unul din generalii lui Hitler, a fost unul din fondatorii Societății Zorilor de Aur specializată în magia neagră. El a fost cel care l-a îndemnat pe Hitler să scrie „Mein Kampf“, cartea ideologiei naziste. (Magia neagră este definită ca folosirea puterilor supranaturale pentru scopuri destructive, rele. Ea este deosebită de magia albă care urmărește folosirea puterilor supranaturale pentru binele și progresul individual sau colectiv. Prin asocierea cu contrastul dintre mâna dreaptă și mâna stângă, magia neagră este calea pornirilor egoiste spre rău, în timp ce magia albă este calea pornirilor spre bine).

Haushofer a vizitat Tibetul, China și India, s-a convertit la budism, devenind membrul unei societăți secrete care practica magia neagră și din care nu puteai să ieși decât prin moarte naturală sau sinucidere. A avut puteri magice deosebite cu care l-a manipulat pe Hitler. Rudolf Hess a declarat că, de fapt, “Haushofer conduce, magicianul din spatele lui Hitler și legiunile lui de demoni“. În contionuare el spune că Hitler însuși era un „medium“ dirijat de puterile oculte.

Chiar și „svastica“, emblema hitlerismului, care avea forma unei cruci pătrate cu brațele rupte a fost adusă tot din magia neagră din Tibet. (Puteți citi despre originile oculte ale celui de al treilea reich aici).

În 1925, la ordinul lui Hitler, un grup de călugări budiști din Tibet s-au mutat în Berlin, au jurat credință societății oculte din care făcea parte Hitler și au început imediat să infiltreze toată societatea germană cu învățăturile lor. Emisarii trimiși de Hitler în Tibet i-au identificat pe cei cu puteri oculte și au finanțat toată expediția care i-a transplantat în inima Germaniei. După capitularea Germaniei la cel de al doilea război mondial, când anchetatorii au căutat să deznoadele ițele structurii de putere ale nazismului prin stabilirea rolului jucat de conducătorii temutului SS, au descoperit cu uimire că foarte mulți dintre ei au fost tibetani din Himalaia, fără nici un fel de acte de identitate germane. Rosenberg spune că au fost ultimii care au rămas alături de Hitler ca să-l sfătuiască și să-l direcționeze. 

În Martie 1946, Haushofer și-a omorât soția, iar apoi, în fața unui altar budist, și-a jertfit fiul și s-a sinucis. Toți cei șapte membrii fondatori ai partidului nazist au fost membrii în societăți oculte.

Am fost uimit să citesc în cărțile studiate mărturiile celor din preajma lui Hitler. Ei au declarat că Hitler avea întotdeauna o altfel de voce când vorbea în public, de parcă o putere supraomenească venea peste el și-i vrăjea pe cei care-l ascultau. Avea un magnestism teribil. Nu era vocea cu care erau ei obișnuiți din convorbirile lor personale cu „marele lider“. De pe buzele lui ieșeau în public altfel de sunete care vesteau lucruri mari, viziuni cuceritoare.

Un apropiat cu care a trăit sub același acoperiș, mărturisește că Hitler avea coșmare teribile, convulsii mari în somn care făceau să se miște patul. Intra într-o formă de catarsis (semiparalizie imobilizantă) și scotea gemete înfricoșătoare. Într-un miez de noapte l-au găsit sufocându-se și scoțând sunete neinteligibile, din care n-au putut desluși decât mărturisiri teribile: „Uite-l! Este aici! A venit după mine!“ Avea buzele albe și a început să strige isteric.

Hitler era convins că aparține unei rase superioare, „ariene“ cu rădăcini orientale, destinată să conducă lumea și să o ducă spre orizonturi noi, necunoscute. La fel de convins a fost și că omenirea pe drumul înnoirii purta în ea vestigiile unor rămășițe nereușite, un fel de rase inferioare, care trebuie eliminate repede. Aceste rase nici nu merită să poarte numele de oameni, fiind încă la nivelul porcilor și al gândacilor puturoși. Rasele inferioare sunt negrii, țiganii și evreii. Sunt convins că acesta a fost motivul holocaustului și al lagărelor de exterminare.

Un singur om, cu puteri de mediu spiritist, stăpânit de puteri supranaturale dintr-un alt realm a putut duce o întreagă națiune de germani inteligenți în pragul nebuniei și i-a transformat în asasini fără scrupule. A fost la lucru puterea incredibilă a lui Satan“.

Cred și eu că cel de al treilea Reich, cu conotațiile lui de cea de a treia încercare de a reface puterea imperiului roman, după Carol cel Mare și Napoleon, a fost una din „repetițiile generale“ cu public de dinaintea ridicării adevăratului Antichrist. Până și pretențiile lui de a fi o împărăție care va dura o mie de ani (un mileniu nebiblic) au fost imitații caraghioase ale planului lui Dumnezeu cu poporul Său, Israel. Hitler i-a urât pe evrei cu o ură desăvârșită. A omorât șase milioane din poporul Israel, împlinind parcă ad literam versetul din Apocalipsa 12:3:

„Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos“ (Apooc. 12:17).

Dacă cunoașteți limba engleză și vreți un documentar despre magia din hitlerism, vi-l oferim pe acesta:

 

Aceeași neputincioasă încercare de a-L imita pe Dumnezeu

Balaurul se va întrupa în Antichrist ca să imite întruparea Fiului lui Dumnezeu. El îi va imita până și „învierea“ ca să-i ducă în eroare pe locuitorii pământului:

Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei“ (Apoc. 13:3).

Se va împlini astfel profeția făcută de Domnul Isus:

Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5:43).

Deși va fi extrem de puternic, asta nu înseamnă că Antichrist va fi invincibil! Iată ce vom citi peste doar câteva capitole tot în cartea Apocalipsa:

„ … Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!“ (Apoc. 15:2-3).

Aceeași falsitate a celui ce este mincinos și tatăl minciunii

Satan n-ar putea niciodată să-i păcălească pe fiii luminii, dar cei ce au preferat întunerecul vor fi o pradă ușoară pentru vicleșugurile lui:

I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat“ (Apoc. 13:7-8).

Asta pentru că „locuitorii pământului“ n-au vrut să primească adevărul adus de Evanghelia Domnului Isus. Aduceți-vă aminte de avertismentul apostolului Pavel:

Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase  şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi“ (2 Tesal. 2:7-12).

Dumnezeu reușește în tot ceea ce-și propune și când El însuși trimite oamenilor o lucrarea de rătăcire, lumea va fi înșelată. Este permisiunea pe care i-o dă El lui Satan. Ioan nu se poate opri să-și avertizeze cititorii de această tragică posibilitate. Simțim imediat simpatia apostolului pentru cititorii și ascultătorii lui, care mai aveau șansa să creadă Evanghelia și să nu ajungă în teribila vreme a Necazului lui Iacov. Formularea avertismentului lui este identică cu cea din avertismentele trimise de Domnul Isus creștinilor în cuprinsul celor șapte scrisori din Apocalipsa 2 și 3:

Cine are urechi să audă!
Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie.
Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor“ (Apoc. 13:9-10).

7. Fiara ridicată din pământ – Apoc. 13:11-18

Cel de al șaptelea personaj din drama „tainei fărădelegii“ este tot o fiară, tot însuflețită de Satan, dar diferită de cea dintâi:

Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată“ (Apoc. 13:11-12).

Această a doua fiară are un nume: „profetul mincinos“

„Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte“ (Apoc. 16:13 vezi și Apoc. 19:20; 20:10).

Dacă prima fiară se ridică din mare, adică din mijlocul neîntreruptei agitări a popoarelor lumii, această a doua fiară se ridică ,,din pământ“, adică din ceva stabil din punct de vedere social. Fiara aceasta va întregi „trinitatea păgână“ cu origini demonice. Ea va apare după ridicare fiarei dintâi, ca să respecte ordinea în care au lucrat cele trei persoane ale Trinității dumnezeiești. Tatăl l-a trimis pe Fiul, iar apoi s-a pogorât asupra oamenilor Duhul Sfânt.

Într-o voită imitare a lucrării Duhului Sfânt, „profetul mincinos“ va lua ceea ce este al fiarei dintâi și le va descoperi oamenilor ca să-i aducă la o totală închinare și ascultare. Printr-o concurență asemănătoare cu cea în care vrăjitorii Egiptului i s-au opus lui Moise și au făcut o vreme aceleași minuni ca ale lui, această fiară a doua va deveni un „mare preot, și profet“ care va concura cu lucrarea miraculoasă a celor doi martori:

Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei“ (Apoc. 13:13-14).

În esență, profetul acesta mincinos face două mari lucrări: produce o icoană a fiarei, un fel de robot însuflețit și pune la punct un sistem totalitar de control absolut asupra omenirii:

Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi – mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei“ (Apoc. 13:14b-17).

Pe vremuri, cei ce citeau aceste lucruri le priveau cu neîncredere. Astăzi, când lumea este obișnuită deja cu computerele, cărțile de credit, camerele de supraveghere și telefonia mobilă inteligentă, versetele acestea reprezintă o realitate nu numai posibilă, dar și probabilă.

Taina fărădelegii descrisă în capitolele 12 și 13 din Apocalipsa se încheie cu un test pentru înțelepciunea sfinților. Examenul nu este însă prea greu pentru că imediat ni se dă și rezolvarea:

„Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase“ (Apoc. 13:18).

Pentru ilustrarea acestei probleme ne sunt necesare câteva cunoștințe elementare de numerologie biblică. Le puteți găsi în studiul de la adresa următoare: Cifrul spiritual al cifrelor.

Pentru cei ce n-aveți timp sau dispoziție să citiți întreg studiul este suficient aici să spunem că numărul 3 reprezintă trinitatea dumnezeirii, iar numărul 6 reprezintă imperfecțiunea ființei umane. Trei cifre de 6 așezate una lângă alta ne dau mesajul despre „un om care se dă drept Dumnezeu“. Problema este și simplă și complicată, în funcție de pătrunderea fiecăruia în tainele limbii ebraice în care fiecare literă din alfabet joacă și rolul unei cifre.

Apocalipsa 12 – Taina fărădelegii

Pe lângă descoperirea lui Isus Christos, cartea Apocalipsa ne înlesnește accesul într-o serie întreagă de alte realități din multiversul în care existăm. Una dintre ele este „taina fărădelegii“ despre care amintește și apostolul Pavel, el însuși un om care a fost pentru o vreme „dincolo“ de dimensiunile lumii noastre, în realitățile celui de al treilea cer (2 Cor. 12:1-5). Scriindu-le celor din Tesalonic, Pavel le aduce aminte despre acest subiect pe care îl mai abordase într-una din vizitele sale:

Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale“ (2 Tes. 2:5-8).

Ce este „taina fărădelegii“?

O taină este un adevăr ținut ascuns în Dumnezeu până la vremea la care devine public. Există o „taină a fărădelegii“,  ca o piesă în mai multe acte care străbate toată istoria omenirii. Ea clocotește în adâncuri și manevrează din umbră, căutând să împiedice realizarea planului mesianic pe pământ. Apocalipsa ridică cortina să putem privi pe scena lucrărilor demonice cu care au cochetat, conștienți sau inconștienți, toți împărații pământului. Vom afla lucruri extraordinare în capitolele care urmează!

Până acum am privit în Apocalipsa istoria prin prisma oamenilor de pe pământ a căror existență este determinată decisiv de evenimente din cerul al treilea. Ni s-a îngăduit să privim în ceea ce oamenii de știință de astăzi numesc intuitiv „hiperspațiu“, chiar dacă n-am putut înțelege deplin realitatea cu dimensiunile multiple de acolo. În capitolul 12 schimbăm punctul de vedere al acțiunii și recapitulăm evenimentele de la finalul istoriei din prisma ridicării, lucrării și prăbușirii lui Antichrist.

Apocalipsa 12 – 14 așează în context marele conflict din ultima parte a săptămânii a șaptezecea din profeția lui Daniel, numit Necazul cel Mare sau Necazul lui Iacov. Va fi cumplit pentru poporul care s-a identificat cu planul mesianic al lui Dumnezeu în istorie, căci „taina fărădelegii“ va lucra cu toară puterea în fiii neascultării.

Suntem la mijlocul cărții Apocalipsa și Dumnezeu vrea să ne familiarizăm cu evoluția răului în lume ca să justifice încă o dată mânia și pedeapsa pe care o va dezlănțui asupra lui prin revărsarea celor șapte potire ale mâniei Mielului. Efectele trâmbiței a șaptea vor veni doar începând cu capitolul 15. Până atunci, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii să înțelegem teribila încleștare care există în lume între forțele răului și Dumnezeu. Vom cunoaște „taina fărădelegii“. Narațiunea va fi mai ușor de urmărit dacă identificăm cele „șapte“ personaje ale ei.

  1. Femeia învăluită în soare – Apoc. 12:1-2
  2. Balaurul – Apoc. 12:3-4
  3. Copilul de parte bărbătească – Apoc. 12:5-6
  4. Arhanghelul și războiul stelelor – Apoc 12:7-12
  5. Rămășița evreiască – Apoc. 12:17
  6. Fiara ieșită din mare – Apoc. 13:1-10
  7. Fiara ridicată din pământ – Apoc. 13:11-18

Pe măsura parcurgerii textului vom vedea ce rol a jucat, joacă și va juca fiecare personaj în marea dramă a istoriei umane. În capitolul 12 ne întâlnim cu primele cinci personaje principale. Datorită spațiului restrâns, nu vom face un studiu detaliat, ci doar o sumară trecere în revistă. Pentru cei care vor ceva mai mult recomandăm excelentele studii făcute de Clarance Larkin (The Book of Revelation), preluate și de John MacArthur în comentariile sale asupra cărții Apocalipsa.

În capitolele 12 – 19 se găsesc nu mai puțin de șapte „semne“ care apar pe cer. Secțiunea este supranumită și „cartea semnelor“. După ce n-am avut nici un „semn“ în primele 11 capitole, vom citi despre trei semne în cer (Apoc. 12:1, 3; 15:1) și patru semne pe pământ (Apoc. 13:13-14; 16:14; 19:20). Ne așteptam să fie așa, pentru că și în Evanghelia scrisă de același Ioan am întâlnit tot șapte “semne“ alew divinității lui Isus din Nazaret.

1. Femeia învăluită în soare – Apoc. 12:1-2

În cer s-a arătat un semn mare – o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască“ (Apoc. 12:1-2).

Expresia „un semn mare“ atrage atenția nu doar asupra dimensiunilor, ci a importanței. În limba greacă, „semeion“ înseamnă un „anunț“, o comunicare, un gest simbolic, un tip, iar termenul „mare“ este „megas“.  Asistăm la descrierea unor megaviziuni, care acopere adevăruri masive, cu implicații majore în istoria lumii. Cine este „femeia învăluită în soare“?

Dacă ar fi să  ne luăm după iconografia catolică, femeia este Maria, mama Domnului Isus, iar cele douăsprezece stele sunt apostolii. Din această fantasmagorie s-a născut doctrina „învierii Mariei“ și a înălțării ei la cer (aici).

Alții spun că femeia ar fi Biserica, iar stele sunt cei doisprezece apostoli. Pentru aceștia din urmă, femeia este biserica cu literă mică, adică organizația instituțional-tradițională, iar pruncul pe care-l va naște este Biserica cu literă mare, adevărata Biserică, singura care va fi răpită la cer.

Realitatea este că „femeia“ metaforică nu poate fi nici fecioara Maria și nici Biserica creștină. Ea este poporul Israel, națiunea lui Israel. Este suficient să ne aducem aminte de visul lui Iosif:

„Am mai visat un vis! Soarele, Luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.” L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (Gen. 37:9).

Iosif a fost atunci cea de a douăsprezecea stea din cununa amintită în textul Apocalipsei, întregind astfel numărul celor doisprezece seminții ale lui Israel. Veciul Testament este plin de pasaje în care poporul Israel este asemănat metaforic cu o femeie. Iată un exemplu din Isaia:

Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi, căci nu vei fi acoperită de ruşine, ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău.”
„Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.“ (Isaia 54:4-8).

Când a păcătuit și a fost lepădată temporar de Dumnezeu, națiunea a fost comparată cu o „văduvă“ (Isaia 47:7-9; Luca 18:1-8), cu o femeie părăsită de bărbat (Isaia 50:1) și chiar cu o femeie curvă (Ieremia 3:1-25, Osea 2:1-23). Prin contrast, Biserica este prezentată în Noul Testament drept „o fecioară“, o logodnică curată care se pregătește de nuntă:

Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos“ (2 Cor. 11:2-3).

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană“ (Efes. 5:25-27).

În Apocalipsa, „femeia învăluită în soare“ este „însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască“.  Cum ar putea Biserica să fie într-o astfel de stare? S-ar potrivi așa ceva pentru o fecioară care se pregătește de nuntă?

Realitatea biblică este că nu Biserica L-a născut pe Christos, ci Biserica s-a născut din suferințele Lui!

Nu este scris nicăieri în Biblie că Biserica va deveni Mamă, dar acest lucru este pomenit de multe ori despre poporul Israel. Chiar și apostolul Pavel, amintind despre cele șapte privilegii ale poporului ales scrie:

Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!“ (Romani 9:4-5).

Christosul s-a născut trupește din Israel. El este „sămânța promisă“ de Dumnezeu:

„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui“ (Isaia 9:6-7).

Revenirea lui Isus Christos pentru Israel se va petrece după evenimente pe care Biblia le numește „durerile nașterii“:

Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume“ (Ioan 16:20-21).

Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu“ (Mat. 24:8-0).

Nu există nici o îndoială! Femeia din Apocalipsa 12 este poporul Israel!

De fapt, în Apocalipsa sunt pomenite patru „femei“ simbolice. Cu cea dintâi ne-am întâlnit în scrisoarea adresată bisericii din Tiatira și este un simhbol al idolatriei păgâne deșănțate și poartă numele Izabelei din Vechiul Testament (Apoc. 2:20-23; 1 Regi 16:31;21:25; 2 Regi 9:7). Cea de a doua femeie din Apocalipsa este pomenită în Apocalipsa 19 și este Biserica cea adevărată, Mireasa Mielului. Cea de a treia femeie este „curva celei mari cu care au curvit împărații pământului“ și simbolizează Babilonul religios (Apoc. 17:1-18). Vom vorbi mai mult despre ea când vom ajunge la capitolul 17. Cea de a patra „femeie“ este aceasta pomenită în capitolul 12 și ea este națiunea lui Israel.

2. Balaurul – Apoc. 12:3-4

Cel de al doilea „semn“ cu semnificațoii profunde care s-a arătat „în cer“, adică în hiperspațiul celei de a treia „întinderi“ este grozav la înfățișare:

În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.
Balaurul a stat înaintea femeii care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte“ (Apoc. 12:3-4)

Identitatea lui ne este descoperită în versetul 9:

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui“ (Apoc. 12:9).

Balaurul poartă culoarea sângelui vărsat, pentru că este ucigaș prin însăși natura lui (Ioan 8:44). Cele șapte capete și zece coarne și șapte cununi împărătești sunt embleme ale puterii lui și ale autorității, căci el este „domnul puterii văzduhului“ și „stăpânitorul lumii acesteia“(Efes. 6:12. Ioan 12:31, 14:30, 16:11).

Înfățișarea lui se aseamănă cu înfățișarea „fiarei“ cu care ne vom întâlni în următorul capitol, ceea ce ne face să spunem că între cei doi există o legătură organică. Fiara va fi întruparea balaurului. Ea nu apare decât după ce balaurul va fi aruncat din cer. Diavolul va intra în Antichrist, cum a intrat altă dată în Iuda (Ioan 13:27), va rupe legământul cu evreii la jumătatea Săptămânii Necazului cel Mare, va intra în Templu ca „urâciune a pustiirii“, se va da drept dumnezeu și va prăbușii lumea într-un teribil cataclism final.

„A treia parte din stelele cerului“ care îl urmează sunt îngerii contaminați de răscoala lui împotriva lui Dumnezeu. Îngerii sunt numiți „stele ale cerului“ (Iov 38:7). Ei vor împărtăși soarta eternă a lui Satan în iadul de foc și pucioasă (Mat. 25:41).

Ioan ne spune că balaurul „a stătut înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naște“. Istoria lumii este istoria acestei încercări a lui Satan de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia-Isus Christos. El știe că Cel născut din „sămânța femeii“ îi va zdrobi capul (Gen. 3:15). În Egipt, Diavolul a încercat să-i omoare pe toți copiii de parte bărbătească din Israel. Prin Haman, același Diavol a încercat să omoare tot neamul evreilor. Toate eforturile lui au fost însă zadarnice și copilul minune s-a născut în Betleemul din Iudea.

Atunci Diavolul l-a influențat pe Irod să ucidă toți copiii de parte bărbătească sub doi ani din ținutul acela. Dumnezeu  și-a scăpat fiul, trimițând familia lui Iosif în Egipt. Toată viața lui Isus a fost marcată de încercări ale Diavolului de a-L omorî. I-a făcut pe cei din Nazaret să încerce să-L arunce în prăpastie de pe sprânceana muntelui, a stărnit o furtună teribilă pe marea Galileii, I s-a împotrivit prin cărturari și farisei, a intrat în Iuda ca să-L vândă și L-a pus pe o cruce prin vocea norodului și prin indecizia compromițătoare a lui Pilat.

Dezbrăcat de putere la Calvar, Satan a căutat și mai caută încă și azi să zădărnicească planurile lui Dumnezeu prin Christos cu Biserica Sa. Apostolul Pavel a simțit-o pe propria lui piele:

„Astfel, o dată şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana“ (1 Tes. 2:18).

3. Copilul de parte bărbătească – Apoc. 12:5-6

Cel de al treilea personaj al dramei dezlănțuite de „taina fărădelegii“ în Apocalipsa 12 – 14 este acest copil, neapărat de parte bărbătească:

Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile“ (Apoc. 12:5-6).

Nu încape nici o îndoială! Acest copil născut din Israel este Isus Christos, nădejdea veacurilor. Psalmul 2 ne-o spune clar:

Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu
pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul.
Domnul Mi-a zis: ,,Tu eşti Fiul Meu!
Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire
şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier
şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:6-9).

Biruitor asupra lui Satan, Pruncul ceresc a fost „răpit“ la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Apostolul Ioan, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, trece cu vederea perioada Bisericii (care ar trebui să fie între versetele 5 și 6 din Apocalipsa 12) și sare de la „stărpirea Unusului“ direct la „fuga femeii în pustie“. Turbat de mânie pentru că l-a scăpat pe Prunc, balaurul caută să se răzbune pe femeia care l-a născut, adică pe poporul Israel, instrumentul împlinirilor profetice despre domnia lui Christos pe pământ.

(Notă: Trebuie să fim atenți să nu cădem în plasa „cronologiilor“ minuțioase în care se desfășoară aceste evenimente. Pentru că avem de a face cu revelații din hiperspațiu, despre o realitate cu mult mai multe dimensiuni decât ale noastre, este bine să ne ferim de tabele și schițe care să încerce să așeze „în timp“, ceea ce se petrece mult dincolo de timp și de spațiu. Relatarea din Apocalipsa atinge iar sferele evenimentelor care se desfășoară dincolo de lumea noastră, așa că trebuie să le luăm „tematic“, nu cronologic, silindu-le și înghesuindu-le ca să ne iasă nouă schițele și tabelele escatologice. Revelațiile din capitolul 12 ne dau panorama cerească a evenimentelor legate de lucrarea „tainei fărădelegii“ de-a lungul istoriei. Analiza acestui tip de text trebuie să fie în același timp analitică, dar și integratoare, pentru că anumite „evenimente“ acopere de fapt perioade foarte mari de „timp“.)

În timpul Necazului lui Iacov, întrupat în Antichrist, Satan se va năpusti ca un turbat asupra celor din Israel. Poporul lui Dumnezeu va fugi însă într-un loc din pustie. Vor fi vremuri grele pentru evrei, vremuri teribile. Comentându-le, Domnul Isus a spus:

De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:15-22).

4. Arhanghelul și războiul stelelor – Apoc 12:7-12

După cele două „semne“ care au apărut în cer, apostolul Ioan ne vorbește despre un teribil conflict angelic care a avut loc acolo. Nevăzut de noi, dar resimțit din plin, în sferele cerului de mijloc are loc un război teribil, un conflict angelic, un veritabil „război al stelelor“:

Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui“ (Apoc. 12:7-9).

Faptul că Satan a putut veni în Eden să-i ispitească pe Adam și Eva, precum și faptul că el s-a putut înfățișa împreună cu ceilalți „fii ai lui Dumnezeu“ înaintea tronului ceresc pentru a-l învinovăți pe Iov ne arată clar că, deși aruncat de pe „muntele lui Dumnezeu“, el are pentru o vreme o mare libertate de mișcare. El și îngerii lui nu sunt aruncați deocamdată toți în adânc, ci sunt oarecum liberi.

Ioan ne spune că această libertate de mișcare îi va fi restrânsă drastic la sfera din jurul planetei pământ. Nu știm multe despre acest război al stelelor. Am mai auzit despre el dintr-una din exclamațiile Domnului Isus:

„Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:18).

Cel care se luptă cu Satan din partea lui Dumnezeu este arhanghelul MIhail. Ne-am mai întâlnit cu el în descoperirile din profețiile lui Daniel. Vorbind despre Mihail în contextul conflictelor angelice din sferele cerești, un alt înger de rang înalt, Gavril, a spus:

„Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Daniel 10:13).

„Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ (Daniel 10:21).

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte“ (Daniel 12:1-2).

Tradus, numele lui Mihail înseamnă „Cine este ca Iehova?“, o foarte categorică alternativă la atitudinea lui Lucifer-Satan care a fost creiat un heruvim strălucitor, dar s-a semețit și a vrut să fie ca Dumnezeu (Ezec. 29:2). Marele voievod Mihail este ocrotitorul poporului evreu și va fi instrumental în pecetluirea soartei lui Satan. El s-a luptat cu Satan și pentru trupul lui Moise, într-o înfruntare al cărui sens nu ne-a fost descoperit nouă:

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9).

Este important să observăm că Satan nu se luptă direct cu Dumnezeu. Nici n-ar putea! Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale și atotputernicia Lui l-ar nimici într-o clipă. Pentru a-l alunga pe Satan, marele balaur, din cer este suficient ca Dumnezeu să trimită împotriva lui pe una din căpeteniile oștilor cerești. Mihail biruiește, iar Satan este alungat. Ioan spune simplu: „Și locul lor nu s-a mai găsit în cer“ Apoc. 12:8).

Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:10-12)

Alungarea lui Satan din sferele înalte ale cerului va umple de bucurie pe cei de acolo, dar va fi vai de cei de pe pământ. Apostolul Petru a avut în vedere și el aceste vremuri atunci când a scris:

Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8).

Războiul din cer s-a transformat în războiul de pe pământ. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.“ Christos l-a biruit pe Satan prin sângele Său vărsat și tot așa îl vor birui și cei care-l urmează pe Christos, mai ales cei care vor pecetlui cu viața mărturia lor în cea de a doua parte a Necazului cel Mare. :

Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui“ (Apoc. 12:13-14).

Pentru că femeia și balaurul sunt numiri metaforice, trebuie să luăm în același semn și numirea pentru „cele două aripi ale vulturului celui mare carer au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie“. Expresia ne aduce aminte de izbăvirea evreilor din robia egipteană:

„Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine“ (Exod 19:4).

Profetul Isaia vorbește și el despre această vreme a protecției divine când scrie:

Du-te, poporul meu (Israel), intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe (trei ani și jumătate), până va trece mânia!“ (Isaia 26:20).

Persecuția dezlănțuită de balaur împotriva evreilor va fi mare, dar protecția oferită de Dumnezeu va fi și mai mare.

Atunci, şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.“ (Apoc. 12:15-16).

Profetul Daniel a avut mari probleme cu aceste vremuri din urmă și a cerut explicații suplimentare. Iată răspunsul primit atunci:

Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului:
,,Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?”
Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (3.5 ani) şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.
Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ,,Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?”
El a răspuns: ,,Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.  Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.
De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (3.5 ani). Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!“ (Daniel 12:6-12).

Clarance Larkin vede în urmărirea evreilor de balaurul cel mare prigoana care i-a însoțit pe cei din Israel în cei aproape 2.000 de ani scurși de la răstignirea lui Christos. Iată scena petrecută în Ierusalim:

„Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).

„Dreptatea lui Dumnezeu, spune Larkin, a făcut ca aceste vorbe să fie împlinite întocmai. Pentru vina sângelui vărsat, „răzbunătorul sângelui“ îi urmărește în fiecare generație. Au ajuns pribegi printre străini. Porecla batjocoritoare pe care au primit-o a fost „evreul rătăcitor“. Antisemitismul a fost, este și va fi o constantă a lumii acesteia, împlinind într-un fel descrierile din Deuteronom:

Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră.  Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale.
Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. 
Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: ,,O, de ar veni seara!” şi seara vei zice: ,,O, de ar veni dimineaţa!“ (Deut. 28:64-67).

Singura scăpare pentru vărsătorul de sânge era să fugă într-una din cetățile de scăpare rânduite de Dumnezeu. Trebuia să stea acolo până la moartea Marelui Preot, iar apoi putea pleca în siguranță, absolvit de vină.

Poporul evreu n-a putut beneficia de protecția cetății de scăpare, care-L simboliza pe Christos, din pricina necredinței. Când se vor întoarce însă la Domnul, evreii vor intra sub protecția divină, așa cum ne indică acest text din Apocalipsa. În total, balaurul a lansat trei atacuri asupra femeii și le-a ratat pe toate. A vrut să ucidă copilul și n-a putut. A atacat femeia și ea a scăpat în pustie. A lansat un potop de ape, dar a ratat și atacul acesta. Nebun de furie, el s-a întors să se lupte cu urmașii femeii.“

5. Rămășița evreiască – Apoc. 12:17

Mânios că nu i-a putut face nimic femeii apărate de Dumnezeu în pustie, balaurul s-a întors să se răfuiască cu cei rămași:

„Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos“ (Apoc. 12:17).

Aici avem încă o dovadă că „femeia“ din acest capitol nu este Biserica, ci Israelul. Când Biserica va fi răpită la cer nu va rămâne în urma ei nici o „rămășiță“. Toți cei găsiți „în Christos“ vor părăsi pământul. Versetul ne vorbește aici despre o rămășiță cu două caracteristici: cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Christos. Ei sunt în același timp și evrei ortodocși care țin foarte strict Legea strămoșească (de aceea le spune Domnul Isus: „Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna și nici într-o zi de Sabat“), dar au ajuns să creadă și în salvarea prin Isus Christos.

Aduceți-vă aminte cele spuse de profetul Daniel:

Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.  Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă“ (Daniel11:31-35).

Acesta este contextul istoric în care se va împlini ceea ce a spus Domnul Isus în Matei 25 despre Judecata viitoare a Neamurilor. El va despărți atunci oile de capre, după atitudinea pe care au avut-o față de unul din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei“. Sub influența balaurului, „rămășița seminței femeii“ va fi persecutată și privată de drepturi în toată lumea. Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care, în ciuda pericolelor care-i amenință pe toți cei ce-i vor ajuta pe evrei, le vor da apă și mâncare, haine și îngrijire. Aparent, va fi o judecată a faptelor, dar vor fi niște fapte ale credinței și consacrării față de poporul lui Dumnezeu. 

Despre vremea teribilă a progromului mondial vom citi în capitolul următor:

„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască“ (Apoc. 13:7).

 

 

 

 

 

Apocalipsa 11 – Doi martori în Ierusalim pentru mântuirea evreilor!

hqdefault

Al doilea element din Interludiul prezentat între trâmbița a șasea și trâmbița a șaptea are rolul să ne reamintească de bunătatea și puterea lui Dumnezeu. Apariția celor doi martori la Ierusalim este încă un gest de har în mijlocul mâniei divine. El vrea să mai facă o demonstrație în mijlocul poporului Său la Ierusalim. Martorii vor profeții, vor face semne, vor muri, vor învia pentru ca oamenii, în mod special cei din poporul evreu, să se întoarcă la Dumnezeu. Vom argumenta împreună aceste afirmații.

Ce putem spune despre cei doi martori?

Primul lucru pe care-l putem spune este că mărturia lor apare pe fondul unui conflict între Dumnezeu și dușmanii Lui. Așa a fost pe vremea lui Moise și tot așa a fost pe vremea lui Ilie.

În Egipt, faraonul care-i ținea pe copiii lui Dumnezeu în robie n-a vrut să-i lase să plece decât după teribila mărturie a celor zece plăgi. Conducătorul Egiptului a spus: „Cine este Dumnezeu ca să vă dau voie să vă duceți și să vă închinați Lui?“ Mărturia lui Moise a fost zdrobitoare.

Pe vremea lui Ilie, copiii lui Dumnezeu erau robi ai idolatriei. Mărturia profetului a fost necesară pentru a-i scoate din această robie și a-i întoarce de la Baal la Dumnezeul cel adevărat.

În contextul capitolului 11 din Apocalipsa, omenirea este roabă Antichristului care coboară chiar și foc din cer ca să-i convingă de autoritatea lui. Dumnezeu trimite doi martori ca să întoarcă oamenii la El. Ei intră în acest conflict de partea lui Dumnezeu, în condițiile în care, parte a Templului de la Ierusalim este călcată și pângărită de Neamuri:

Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile“ (Apoc. 11:1-3).

Așa cum am spus deja, ne aflăm la jumătatea ultimei săptămâni din profețiile lui Daniel, când Antichristul va rupe legământul, va intra în Templu și se va da drept Dumnezeu:

„Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare.

După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.

El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:25-27).

Domnia Antichristului va face parte din manifestările celei de a patra „fiare“ din calendarul profetic al vremii Neamurilor. Ea va fi una din  manifestările Imperiului Roman, ajuns iar la putere înainte de revenirea Domnului. Despre aceasta știm tot din cartea profetului Daniel, din cele scrise în capitolul 7:

În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra – care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea – şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei, asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne.
Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia. El mi-a vorbit aşa: ,,Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.
Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!’ “ (Daniel 7:19-27).

Asupra acestor lucruri vom mai reveni atunci când vom analiza cele scrise în capitolul 13 din Apocalipsa. Tot despre biruința aparentă a lui Antichrist a vorbit și apostolul Pavel, când îl descrie ca „omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu“ (2 Tesal. 2:3-4).

Al doilea lucru pe care-l putem spune despre acești doi martori este că, de departe, ei arată că nu este vorba despre un conflict între egali, Dumnezeu fiind infinit mai puternic decât toți adversarii Lui. În Egipt, Moise a făcut lucrări extraordinare, ca și Ilie pe vremea Izabelei. Lucrările săvârșite de cei doi martori sunt în mare parte asemănătoare cu lucrările acestor două personalități din vechime, ceea ce ne face să spunem că cei doi martori vor fi tot ei. Unii îl pun în locul lui Moise pe Enoh, argumentând că Enoh este acela care, alături de Ilie, a fost strămutat la cer fără să vadă moartea. Motivarea acestei preferințe ar fi versetul care spune că fiecare om „trebuie să moară“:

„ … oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata …“ (Evrei 9:27).

Acest argument este însă șubred, pentru că o întreagă generația nu va cunoaște moartea la Răpire, ci vor fi înălțați la cer. În plus, toți cei care au fost înviați în Vechiul și Noul Testament au murit iar, trăind astfel două morți consecutive.

Plăgile săvârșite de Dumnezeu în mărturia lui Moise sunt mai asemănătoare cu minunile săvârșite de cei doi martori decât viața lui Enoh. Cât despre Ilie, este scris că seceta provocată de el a ținut exact atât cât va dura și mărturia acestor doi martori:

„Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni“ (Iacob 5:17).

Mai este o precizare despre lucrarea acestor doi martori:

„Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului“ (Apoc. 11:4).

Este o trimitere la o imagine din cartea profetului Zaharia și se referă la lucrarea făcută de Dumnezeu prin preotul Iosua și conducătorul Zorobabel pentru reașezarea Israelului în matca mesianică după exilul babilonian:

Îngerul care vorbea cu mine s-a întors şi m-a trezit ca pe un om pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: „Ce vezi?” Eu am răspuns:
„M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur şi deasupra lui, un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului.
 Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului şi altul la stânga lui.”
Şi, luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu mine:
„Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?”
Îngerul care vorbea cu mine mi-a răspuns:
„Nu ştii ce înseamnă aceste lucruri?”
Eu am zis: „Nu, domnul meu.”
Atunci, el a luat din nou cuvântul şi mi-a zis:
„Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel: ,,Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu“, zice Domnul oştirilor! 
Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: ,,Îndurare, îndurare cu ea!“ (Zah. 4:1-7).

Iertarea și binecuvântarea poporului Israel se va face tot pe baza lucrării lui Isus Christos, „odrasla“ născută din fecioară și va fi realizată nu prin puterea omenească sau prin meritele evreilor, ci prin Duhul lui Dumnezeu! Așa este precizat în Zaharia:

Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta – căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla. Căci iată că numai spre piatra aceasta pe care am pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor, şi într-o singură zi, voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia. În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, vă veţi pofti unii pe alţii sub viţă şi sub smochin.’” (Zah. 3:8-10).

Oricine va încerca să-i atace pe cei doi martori ai lui Dumnezeu din Ierusalim vor fi incendiați de mânia divină. Ei vor fi literalmente nemuritori pe durata misiunii lor:

Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor, şi au putere să prefacă apele în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi“ (Apoc. 11:5-6).

Al treilea lucru pe care-l putem spune despre acești doi martori este că toate biruințele adversarilor lui Dumnezeu sunt numai aparente și doar de scurtă durată, în timp ce aparentele înfrângeri ale lui Dumnezeu sunt temporare și întotdeauna urmate de biruință.

two-witnesses

Fiara îi omoară pe cei doi martori și toți cei generic numiți „locuitorii pământului“, oameni lipsiți de cer, se bucură și își trimit daruri. Înfrângerea celor doi martori însă, asemenea aparentei înfrângeri a Domnului lor, nu durează însă decât „trei zile“, după care ei învie spre groaza tuturor și sunt ridicați biruitori la cer.

Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut“ (Apoc. 11:7-12).

Într-o altă simetrie cu mărturia Domnului Isus, învierea celor doi martori va fi însoțită și ea de un cutremur de pământ, iar cei afectați se vor întoarce „în masă“ la Dumnezeu, ca cei din marele seceriș de la Rusalii:

În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului“ (Apoc. 11:13).

„Locuitorii pământului“, mulți dintre ei, ne spune textul, își vor relua legătura cu cerul.

Dumnezeu nu se va lăsa niciodată fără mărturie pe pământ. În vremurile Necazului cel Mare, după Răpirea Bisericii, pe scena lumii va exista mărturia acestei cărți scrise de apostolul Ioan, Apocalipsa, și mărturia celor 144.000 de evrei pecetluiți pentru vestirea Evangheliei. Capitolul 11 ne prezintă încă două personaje excepționale însărcinate cu depunerea mărturiei despre Christos și împărăția Sa. Capitolul este fascinant, iar acești doi martori sunt cu totul ieșiți din comun. Prin lucrarea lor, harul lui Dumnezeu va aduna de pe pământ prin pocăință și martiraj o mulțime al cărui număr nu-l poate socoti nimeni, așa cum am văzut în Apocalipsa 7.

Apocalipsa 11:13 precizează un amănunt peste care nu putem trece cu vederea. Relatarea este despre cetatea Ierusalim și semnalizează împlinirea unor străvechi profeții despre reluarea planului mesianic al lui Dumnezeu cu evreii. Dincolo de faptul că șapte mii de locuitori ai Ierusalimului vor muri într-un cutremur care va distruge a zecea parte din cetate este precizat că „ceilalți“ au început să-L slăvească pe Dumnezeu.

Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului“ (Apoc. 11:13).

Pare neînsemnat, dar urmează imediat în acest capitol reacția cerească la sunarea din cea de a șaptea trâmbiță. Dacă le citim una după alta, vedem că se va împlini atunci ceea ce a vestit apostolul Pavel în epistola către Romani, contestând ideea unora că Biserica ar fi înlocuit pe veci poporul Israel în planul mesianic:

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.

În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută“ (Romani 11:25-29).

Hotărârea lui Dumnezeu de a salva Israelul prin har și de a-l repune în privilegiile și prerogativele mesianice a fost vestită de mulți profeți. Ne vom limita aici să-l cităm pe Isaia:

Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii! Aş putea să deschid pântecele mamei şi să nu o las să nască? zice Domnul. Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea?” zice Dumnezeul tău.
„Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei ce-l iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plâns, ca să fiţi săturaţi bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui.”
Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava neamurilor ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe şi desmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura şi oasele voastre vor prinde putere ca iarba”. Domnul Îşi va arăta astfel puterea faţă de robii Săi, dar va face pe vrăjmaşii Lui să-I simtă mânia“ (Isaia 66:8-14).

În ziua descrisă de Apocalipsa 11:13, Necazul lui Iacov se va transforma în Binecuvântarea lui Iacov, în salvarea și mântuirea lui Iacov.

Aceasta este una din marile teme ale acestui capitol! Altfel, de ce nu i-ar fi trimis Dumnezeu pe cei doi martori să profețească la Roma, Washington, Moscova, Pekin, Paris sau Londra? Lucrarea celor doi martori la Ierusalim marchează atenția acordată de Dumnezeu poporului Israel și momentul reașezării lui în planul mesianic.

Într-o simetrie cu precizie matematică, în ziua în care Antichristul rupe legământul cu Israelul, la jumătatea celei de a șaptezecea săptămâni, Dumnezeu își reactivează Legământul Lui cu poporul ales! Imediat ce sună trâmbița a șaptea, cerul intră în sărbătoare. Ascultați mesajul celor de acolo și veți vedea imediat că este legat de împărăția lui Dumnezeu pe pământ împreună cu cei din Israel:

Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau:
„Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”
Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis:
„Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. 
Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!”
Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare“ (Apocalipsa 11:15-19).

Biserica a avut de a face cu împărăția lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Israelul are de a face cu împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Reacția glasurilor puternice din cer care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” marchează un moment de răscruce în istoria lumii. Ea declară că „vremurile Neamurilor“ s-au încheiat:

Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor“ (Luca 11:24).

Dumnezeu se va întoarce la Israel și Israelul se va întoarce la Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, „un neam de preoți, o națiune sfântă“ va redeveni instrumentul lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Satan se va năpusti asupra lor cu o furie teribilă, dar va fi neputincios în fața împlinirilor planului profetic. Ca să înțelegem mai bine acest program al lui Dumnezeu cu pământul, autorul Apocalipsei suspendă narațiunea pedepselor declanșate de trâmbița a șaptea pentru a ne recapitula planul mesianic printr-o metaforă cu șapte personaje. Cu asta ne întâlnim în capitolele 12-14 ale Apocalipsei.

+++

Relația dintre cea de a șaptezecea săptămână și cartea Apocalipsa

 
Pasajul Descrierea
Apoc. 1:1-3+ Introducere.
Apoc. 1:4-8+ Salutare.
Apoc. 1:9-20+ Lucrurile pe care le-a văzut Ioan
Apoc. 2:1+- Apoc. 3:22+ Lucrurile care sunt
Apoc 4:1+-Apoc. 5:14+ Evenimente cerești pregătitoare Necazului cel Mare
Apoc. 6:1+-Apoc. 9:21+ Prima jumătate a Necazului
Apoc. 10:1+-Apoc. 14:20+ Evenimente de la jumătatea Necazului
Apoc. 15:1+-Apoc. 16:21+ A doua jumătate a Necazului
Apoc. 17:1-18+ Babilonul religios
Apoc. 18:1-24+ Babilonul politic
Apoc. 19:1+-Apoc. 20:3+ A doua venire și lucrurile de la urmă
Apoc. 20:4-6+ Împărăția mesianică
Apoc. 20:7-14+ După împărăția mesianică
Apoc. 21:2+-Apoc. 22:5+ Elemente de eternitate
Apoc. 22:6-21+ Concluzie

Arnold G. Fruchtenbaum, The Footsteps of Messiah, rev ed. (Tustin, CA: Ariel Ministries, 2003), 8-10.

 

Apocalipsa 10 – Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare

Taina lui Dumnezeu  =  https://scripturile.wordpress.com/

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*